Abordarea Comprehensiva a Riscurilor Si Amenintarilor la Adresa Securitatii Statelor Membre Nato

LUCRARE DE LICENȚĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

TEMA: “ABORDAREA COMPREHENSIVĂ A RISCURILOR ȘI A AMENINȚĂRILOR LA ADRESA SECURITĂȚII STATELOR MEMBRE NATO”

Pagină albă

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 RISC, AMENINȚARE vs SECURITATE

1.1. Abordări teoretice ale conceptelor “risc”, “amenințare”, “vulnerabilitate” și “securitate”

1.1.1. Considerații privind conceptele de risc, amenințare și vulnerabilitate

1.1.2. Securitatea între teorie și practică

1.2. Domenii ale securității din perspectiva riscurilor/amenințărilor

1.2.1. Securitatea națională

1.2.2. Securitatea internațională

1.2.3. Securitatea individuală/umană

1.2.4. Securitatea prin cooperare

1.3. Aspecte generale privind mediul de securitate

1.3.1. Riscuri și amenințări din actualul mediu de securitate

1.3.2. Influențele globalizării asupra mediului de securitate

1.3.3. Rolul factorului militar în mediul de securitate internațional

CAPITOLUL 2 IMPLICAȚII ALE TRANSNAȚIONALITĂȚII RISCURILOR ȘI AMENINȚĂRILOR

2.1. Riscuri și amenințări la adresa securității statelor membre NATO

2.1.1. Sarcinile fundamentale de securitate ale NATO

2.1.2. Evaluarea NATO asupra evoluției riscurilor și amenințărilor de securitate

2.2. Abordarea comprehensivă a securității NATO

2.2.1. Originea conceptului de “abordare comprehensivă”

2.2.2. Abordarea comprehensivă în cadrul NATO

2.2.3. Abordarea comprehensivă ca instrument de cooperare

2.2.4. Rolul Operațiilor Bazate pe Efecte în facilitarea Abordării Comprehensive

2.3. Relațiile NATO cu alte organizații de securitate

2.3.1. Relația NATO – ONU

2.3.2. Relația NATO-UE

2.3.3. Relația NATO-OSCE

CAPITOLUL 3 STUDIU DE CAZ: OPERAȚII BAZATE PE EFECTE CA ABORDARE COMPREHENSIVĂ ÎN CONFLICTELE MILITARE MODERNE

3.1. Operații bazate pe efecte – delimitări conceptuale

3.1.1. Definirea și tipologia “efectului”

3.1.2. Caracteristici ale Operațiilor bazate pe efecte

3.2. Abordarea operațiilor prin prisma efectelor, în concepția NATO

3.2.1. Operațiile bazate pe efecte și apărarea colectivă NATO

3.2.2. Aspecte operaționale privind viziunea NATO

3.2.3. Studiu asupra aplicării operațiilor bazate pe efecte conduse de ISAF în Afganistan

3.3. Aplicarea principiilor operațiilor bazate pe efecte în operațiile moderne

3.3.1. Operația “Pointblank

3.3.2. Operația “Linebacker II”

3.3.3. Operația “Furtună În Deșert”

3.3.4. Operația “Forța Aliata”

3.3.5. Operația “Șoc și Groază”

3.4. Concluzii

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

ABREVIERI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Prin această lucrare ne-am propus să studiem și să analizăm dintr-o perspectivă interdisciplinară abordarea comprehensivă a riscurilor și amenințărilor la adresa securității statelor membre NATO.

Am ales această temă deoarece consider că este important să avem cât mai multe cunoștințe despre riscurile și amenințările la adresa securității statelor membre NATO, ținând cont de faptul că și țara noastră, România face parte din această Alianță.

Datorită schimbărilor importante ce au avut loc asupra mediului de securitate internațional, atenția Organizației Atlanticului de Nord se îndreaptă spre punerea în practică a unei noi viziuni care să contribuie la consolidarea securității și păcii mondiale, acest lucru semnificând reducerea stărilor conflictuale de orice natură care ar putea afecta Alianță, și chiar reducerea până la eliminare acolo unde se poate a cauzelor generatoare. Astfel pentru a ușura identificarea la scară globală a posibilelor vulnerabilități, amenințări și riscuri ce ar putea duce la agravarea unor surse de instabilitate sau de apariția altora noi, NATO și-a extins din ce în ce mai mult parteneriatele. În prezent Alianța întreține relații cu diferite organizații internaționale (de exemplu ONU, UE, OSCE) având rol complementar în promovarea securității și păcii.

Având în vedere aria largă a problematicii riscurilor și amenințărilor asupra securității am încercat să sintezam multitudinea de informați, dar și să atingem cele mai importante aspecte cu privire la acest concept. Lucrarea este structurată în trei capitole.

Astfel, primul capitol al lucrării trece în revistă considerații privind conceptele de risc, amenințare, vulnerabilitate, precum și acela de securitate. Am considerat că este necesar să clarificăm aceste noțiuni de bază care au fost definite de-a lungul timpului în diverse moduri, și să oferim definiții cât mai complete și de actualitate, deoarece ele reprezintă bază pentru a înțelege mai facil problemele legate se securitatea statelor membre NATO. În continuare am realizat o scurtă sinteză a problemelor legate de componentele securității din perspectiva riscurilor/amenințărilor, făcând referire la securitatea națională, internațională, individuală și de cooperare, urmând ca în final să facem referire la aspect generale privind mediul actual de securitate.

În al doilea capitol am prezentat principalele riscuri și amenințări la adresa securității Alianței reprezentate de fenomenul de globalizare, crima organizată, proliferarea armelor, terorismul, extremismul etnic și religios, războiul cibernetic și nu în ultimul rând operațiile informaționale.

De asemenea am analizat abordarea comprehenisva a securității NATO, acest concept reprezentând cea mai nouă filozofie privind ducerea războaielor viitorului. Pe măsură ce riscurile și amenințările au devenit ca și gamă și origine din ce în ce mai imprevizibile, NATO și-a extins tot mai mult parteneriatele, astfel că în prezent Alianța cooperează cu organizații care dispun de instrumentele necesare pentru a asigura o pace durabilă. Astfel aceste relații ale Organizației Națiunii Atlanticului de Nord cu alte organizații precum ONU, UE și OSCE le-am prezentat succint tot în acest capitol.

Al treilea capitol l-am consacrat unui studiu de caz asupra abordării bazate pe efecte a operațiilor, acest concept schimbând total modul de soluționare a conflictelor. În prima parte a capitolului am clarificat principalele delimitări conceptuale ale operațiilor bazate pe efecte, analizând mai apoi acestă abordare în concepția NATO. Studiul de caz realizat în acest capitol analizează aplicarea principiilor bazate pe efecte în diverse operații moderne începând cu al doilea Război Mondial și până în prezent, reprezentate de operațiile conduse de ISAF în Afganistan, principalul instrument NATO în acea zonă.

Datorită evenimentelor istorice ce au avut loc în ultimul deceniu, a amenințărilor asimetrice, precum și a preocupării Alianței de a aborda securitatea membrilor săi într-un context din ce în ce mai global, NATO consideră asumarea unor poziții active în prevenirea conflictelor, lupta împotriva terorismului, menținerea păcii, managementul crizelor, sprijinul umanitar și răspunsul la dezastre. Pentru succesul viitoarelor misiuni, NATO trebuie să adopte concept noi prin care instrumentele civile, economice și politice vor complete într-un mod sinergic vectorul de putere militară al Alianței.

CAPITOLUL 1

RISC, AMENINȚARE vs SECURITATE

Secolul XXI este un secol marcat de transformări profunde ale mediului de securitate, care din păcate nu este lipsit nici de această dată de riscuri, amenințări și vulnerabilități. Lumea a devenit tot mai complexă, omenirea fiind pusă în fața unei noi realități și supusă modificărilor impuse de fenomenul globalizării, fenomen caracterizat de multidimensionalitate atât la nivel militar cât și economic, politic, social și cultural.

Provocărilor apărute la adresa securității, generate de suprapunerea anumitor procese contradictorii, precum fragmentarea și globalizarea, se mai adaugă formelor clasice de riscuri și amenințări, evidențiind noi vulnerabilități și disfuncționalități în gestionarea și managementul acestora.

Riscurile, amenințările și vulnerabilitățile se articulează atât prin existența unor trăsături specifice, cum ar fi factorii de mediu, vectorii locali, conjuncturi și situații locale, cât și prin faptul că au o extensie redusă atât sub raportul efectelor potențiale pe care le pot produce cât și în plan acțional sau geografic. Ele nu afectează și nu produc schimbări ale mediului global de securitate decât la nivel regional, fără a schimba caracteristicile parametrilor esențiali de stare ai acestui mediu.

1.1. Abordări teoretice ale conceptelor “risc”, “amenințare”, “vulnerabilitate” și “securitate”

“Vulnerabilitățile, riscurile și amenințările se manifestă în sfera sociometrică, militară, dar mai ales în cea politică și au ca efect crearea unui mediu lipsit de echilibru în care fenomenele sunt greu de controlat.”

Conceptele de risc, amenințare, vulnerabilitate și securitate au fost definite de-a lungul timpului de diverse abordări doctrinare și teorii implicite și explicite din domeniul securității, însă consensul nu pare încă a fi realizat.

În practică este dificil uneori să se separe cu precizie amenințările de riscuri, ținând cont de întrepătrunderea factorului material cu cel uman în diferite domenii de activitate. Riscurile și amenințările se analizează în raport cu tendințele politice, economice, militare, cultural-științifice, etc. În scheme ce includ balanțe sau raporturi de putere, scopuri, interese etc. De multe ori însă, premisele riscurilor și amenințărilor de securitate sunt incluse în vulnerabilități (slăbiciuni interne ale sistemelor).

Vulnerabilitatea poate fi considerată drept rezultatul combinării capacitații unei societăți de a face față și de a supraviețui situațiilor de urgență internă sau externă cu riscurile existente la adresa ei.

În ceea ce privește conceptul de securitate, acesta a fost identificat până nu demult cu apărarea armată. Până în prezent au fost elaborate diferite teorii ale securității, printre care una dintre cele mai respectate este cea a lui Barry Buzan exprimată în lucrarea “Oamenii, statele și frica”, în care susține că securitatea colectivităților este afectată de factori din cinci domenii majore: militar, politic, economic, social și ecologic.

Amenințările, riscurile și vulnerabilitățile la adresa securității sunt cele care provoacă daune în domeniile enumerate mai sus, astfel fără securitate nu va putea exista progres social și prosperitate economică, pe zi ce trece lumea devenind tot mai conștientă de această axiomă.

1.1.1. Considerații privind conceptele de risc, amenințare și vulnerabilitate

“În contextul contemporan de evoluție a societății internaționale, dezvoltarea accelerată a rețelelor globale informaționale, politice, economice, financiare sau de altă natură este asociată, simultan, unui proces de amplificare a vulnerabilităților structurale ale acestor complexe sociale, determinat de influența puternică a diversității sfidărilor, provocărilor, pericolelor, amenințărilor și agresiunilor ce le pot afecta grav protecția și stabilitatea organizatorico-funcțională, producând efecte, cu consecințe negative, la nivel planetar. Desigur, cadrul descris impune asumarea continuă a unor riscuri în activitatea decizională destinată reconfigurării acestor macrosisteme și adaptării lor permanente la noile condiții de mediu.”

Există un număr considerabil de utilizări și definiții pentru termenul de risc, el putând fi definit că posibilitatea de a cădea într-un pericol posibil, primejdie, necaz sau pagubă. Plecând de la această definiție putem desprinde facil ideea de gestionare a unui domeniu periculos pentru atingerea unor obiective și îndeplinirea anumitor misiuni. Riscul mai poate fi definit și ca “o incertitudine legată de viitor care amenință abilitatea organizației de a-și îndeplini misiunile” sau ca și “apariția unor contexte dezavantajoase în care există posibilitatea de a se suferi pierderi, pagube sau chiar distrugeri”.

În domeniul militar, riscul este definit ca “probabilitatea și severitatea unei pierderi legată de existent unor pericole”. De asemenea, riscul este perceput ca o “limită, un prag maxim pentru care o contramăsura stabilită prin norme, a fost demonstrate ca fiind eficientă în eliminarea unei vulnă. Până în prezent au fost elaborate diferite teorii ale securității, printre care una dintre cele mai respectate este cea a lui Barry Buzan exprimată în lucrarea “Oamenii, statele și frica”, în care susține că securitatea colectivităților este afectată de factori din cinci domenii majore: militar, politic, economic, social și ecologic.

Amenințările, riscurile și vulnerabilitățile la adresa securității sunt cele care provoacă daune în domeniile enumerate mai sus, astfel fără securitate nu va putea exista progres social și prosperitate economică, pe zi ce trece lumea devenind tot mai conștientă de această axiomă.

1.1.1. Considerații privind conceptele de risc, amenințare și vulnerabilitate

“În contextul contemporan de evoluție a societății internaționale, dezvoltarea accelerată a rețelelor globale informaționale, politice, economice, financiare sau de altă natură este asociată, simultan, unui proces de amplificare a vulnerabilităților structurale ale acestor complexe sociale, determinat de influența puternică a diversității sfidărilor, provocărilor, pericolelor, amenințărilor și agresiunilor ce le pot afecta grav protecția și stabilitatea organizatorico-funcțională, producând efecte, cu consecințe negative, la nivel planetar. Desigur, cadrul descris impune asumarea continuă a unor riscuri în activitatea decizională destinată reconfigurării acestor macrosisteme și adaptării lor permanente la noile condiții de mediu.”

Există un număr considerabil de utilizări și definiții pentru termenul de risc, el putând fi definit că posibilitatea de a cădea într-un pericol posibil, primejdie, necaz sau pagubă. Plecând de la această definiție putem desprinde facil ideea de gestionare a unui domeniu periculos pentru atingerea unor obiective și îndeplinirea anumitor misiuni. Riscul mai poate fi definit și ca “o incertitudine legată de viitor care amenință abilitatea organizației de a-și îndeplini misiunile” sau ca și “apariția unor contexte dezavantajoase în care există posibilitatea de a se suferi pierderi, pagube sau chiar distrugeri”.

În domeniul militar, riscul este definit ca “probabilitatea și severitatea unei pierderi legată de existent unor pericole”. De asemenea, riscul este perceput ca o “limită, un prag maxim pentru care o contramăsura stabilită prin norme, a fost demonstrate ca fiind eficientă în eliminarea unei vulnerabilități, în corelație cu un nivel de susceptibilitate și amenințare dat.”

Pe scurt putem astfel defini riscul ca probabilitatea de apariție a unor evenimente cu consecințe nefavorabile. Prezența riscului dă naștere la două caracteristici comune incertitudinea (un eveniment poate avea sau nu loc) și pierderea (consecințe negative ale unui eveniment).

Prin asocierea incertitudinii cu riscul, putem observa faptul că riscul poate deveni o soluție viabilă, în schimb ce acțiunea nedeterminată, ca incertitudine, nu implică decât lipsa de valoare și imprecizie. Este necesar ca atât în cadrul securității naționale cât și în cadrul celei internaționale să existe certitudinea unei acțiuni, urmând că valoarea acesteia să fie evaluată ulterior.

Riscul mai poate fi asociat de asemenea și cu pierderea atunci când raportul de forțe dintre soluțiile negative și cele pozitive este în favoarea forțelor negative. De cele mai multe ori raportul de forțe dintre acțiunile pozitive și cele negative se evidențiază în situațiile de criză. Chiar dacă de cele mai multe ori este mai eficient să se acționeze în condiții de certitudine, atât în domeniul securității naționale și internaționale cât și în viața socială, posibilitatea aceasta este doar un dezirat utopic, ca urmare a numeroaselor condiții, împrejurări, factori, evoluții incerte sau contradictorii, apariția de noi fenomene, de interese divergente, subiectivismul și jocul hazardului, precum și voința ascunsă a infractorilor de a face rău. De aceea activitatea în plin risc este de cele mai multe ori regula de bază pentru cei care acționează în condițiile de apărare a securității naționale și internaționale, fiind necesar ca de cele mai multe ori să se acționeze permanent într-o evaluare a mărimii posibilelor pierderi sau evaluând consecințele evenimentelor.

Atunci când riscul este conștientizat acesta reprezintă o stare, un proces sau un eveniment care provoacă preocupare, implicit consecințele unor evenimente pot fi atât pozitive, numite oportunități, cât și negative, numite riscuri.

În contextul securității internaționale, managementul deciziei trebuie să fie asociat cu managementul riscului ca asociat la decizia rațională, adică cel care ia o decizie trebuie să se bazeze pe unele reguli raționale care iau în calcul mai multe alternative posibile, sau care evaluează cât mai realist consecințele pozitive, dar și posibilele pierderi, pentru a evita dezastrele.

“Abordarea ce trebuie folosită cu precădere în teoretizarea riscului pentru securitate și apărare trebuie să pornească de la practicarea riscului minim.”

Minimalizarea riscurilor se face prin clasificarea și înțelegerea acestora precum și printr-un management corespunzător. Clasificarea riscurilor presupune gruparea acestora după anumite caracteristici comune. Clasele de riscuri astfel obținute arată realitățile existente între riscuri, ajutând la eliminarea acestora și facilitând desfășurarea etapei de planificare. Ca tipologie riscurile pot fi în funcție de nivelul la care apar, în funcție de natura lor, dar și după criterii în raport de necesitatea cercetării sau în raport de modalitățile de reacție împotriva efectelor distructive: asumate și calculate, pe timp de pace, criză, conflict de război sau în perioade de tensiune, temporare sau permanente, ori combinate, indirecte și directe, absurd, locale, statale, regionale sau globale și conștiente.

Există de asemenea documentații cu privire la tipologiile din domeniul riscului militar, cum ar fi: grupate, dispersate, încrucișate, probabilistice, de situație și operative.

Managementul riscului urmărește următoarele faze: identificarea riscului, analiza și reacția la risc. Parcurgerea acestor etape, până la un nivel acceptabil al raportului pierderi-cost, prin tehnicile de protejare a sistemului, riscul ce rămâne constituie riscul acceptat în care este inclus și riscul rezidual. Ecuația riscului rezidual la adresa securității este: riscul rezidual = contramăsuri (amenințări x vulnerabilități). Putem observa că nivelul amenințărilor este ridicat sau redus de cel al vulnerabilităților. Dacă rezultatul ecuației de mai sus duce la un rezultat care este o valoare nulă sau acceptabilă din punctul de vedere al costurilor, atunci riscul rezidual este egal cu riscul acceptat calculat. În caz contrar, adică dacă rezultatul depășește această măsură, tipul și nivelul contramăsurilor nu corespund vulnerabilităților și amenințărilor.

După cum vedem în cele menționate anterior, riscul este fie o probabilitate, fie un prag, acesta neputând face obiectul unor supoziții generatoare, fiind necesar să fie calculate la nivelul fiecărei componente distincte, precum personal, echipament, structură, etc. A unui sistem bine definit, și nu la nivelul unui model teoretic. O metodă avansată și de actualitate de cuantificare a riscurilor o reprezintă simularea. Aceasta utilizează un model al unui sistem pentru a analiza comportamentul său performanțele acestuia.

În statele dezvoltate ce dețin armate dotate cu tehnica de luptă modernă, rezolvarea problemelor legate de calcularea riscului de securitate se efectuează prin intermediul unor baze proiectate și înzestrate special în acest scop. Datele ce stau la baza auditului de securitate ce se efectuează periodic pentru sistemele testate, se obțin prin probe practice, calcule și exerciții de securitate.

“Amenințarea reprezintă un pericol posibil pentru sistem, o expresie a intenției de a realiza ceva rău, a distruge sau afecta. În comparație cu riscul, amenințarea are indicatori mult mai concreți, “reprezentând o declarare a unei intenții de a pedepsi sau a aduce prejudicii, în special în cazul în care aceasta nu dorește un semn sau o avertizare asupra unui posibil necaz, pericol etc.”

“Pericolul poate fi reprezentat de o persoană (un craker de sistem sau un membru al unui grup de cercetare-diversiune), un element material (de exemplu o componentă de echipament tehnic imperfect), sau de un eveniment (incendiu sau alte calamități), care pot exploata o vulnerabilitate a sistemului.”

Analiza amenințărilor se face în relație cu evenimentele survenite în urma acestora, numite atacuri, precum și cu vulnerabilitățile, exploatate de acestea. După cum spune John Davis, motivația amenințărilor informaționale este foarte diversificată, putând cuprinde: economia, obiective politico-militare, răzbunarea și șantajul, substituirea identității etc., clasificând sursele amenințărilor după următoarele criterii:

După modul de manifestare:

deschise sau manifeste, la vedere, acestea fiind observabile;

acoperite, mascate sau conspirate, acestea sunt sabotajul, spionajul, acte subversive, terorismul, criminalitatea etc.

accidentale și naturale, nu au ca origine acțiunea umană, cele accidentale fiind erorile software, hardware, erorile umane, tensiuni periculoase din rețeaua de alimentare, scurgeri de apă etc., iar cele natural fiind inundațiile, incendiile, cutremurele, temperaturile extreme etc.

După originea surselor amenințările pot fi atât din interior cât și din exterior, precum și din mediu; cele din interior sunt accidentale sau acoperite, cele din exterior fiind manifestate, accidentale sau acoperite, iar cele din mediu sunt naturale sau accidentale. Amenințarea reprezintă probabilitatea de exploatare a unei anumite vulnerabilități, într-un interval de timp dat. Așadar, Amenințare=Capabilitate x Oportunitate x Intenție.

În domeniul securității, amenințările ca indicator de apreciere al unui prejudiciu sau pericol iminent la adresa securității naționale, sunt identificate în raport de:

timpul acțiunilor preconizate (violente, nonviolente, mascate, fățișe);

stadiu (posibile, probabile, iminente sau latente);

formă (acte, evenimente, atitudini, acțiuni umane, fenomene, gesturi);

natura (economică, politica, socială, militară, de mediu).

În literatura de specialitate actual întâlnim un concept care se utilizează destul de des, acela de amenințate asimetrică. El semnifică “amenințarea reieșită din posibilitatea de a întrebuința mijloace sau metode diferite pentru a lovi sau neutraliza punctele forte ale unui adversar exploatând slăbiciunile sale în scopul de a abține un rezultat disproporționat”.

Astfel putem defini amenințarea la adresa securității că “o manifestare intenționată de a produce un rău major stării normale de existența a națiunii, statului și ordinii de drept prin afectarea apărării naționale, siguranței naționale și ordinii publice, precum și drepturilor fundamentale ale cetățenilor, în dinamica dezvoltării lor”.

Specialiștii în problemele de securitate globală, consideră că există o serie de amenințări ce vizează atât statele slabe cât și pe cele puternice:

răspândirea rapidă a diverselor epidemii, pe spații largi;

consecințele negative ale globalizării;

terorismul internațional;

proliferarea armelor de distrugere în masă (armele nucleare);

sărăcia, degradarea mediului ce stimulează terorismul internațional și războaiele locale;

conflictele interne și locale, interetnice și religioase ce se intersectează cu terorismul internațional, provocând insecuritate regional;

rețele de crimă organizată (droguri, corupție, ilicit etc.) ce amenința stabilitatea internațional.

O contracarare autentică a acestor amenințări se poate realiza doar printr-o strânsă cooperare internațională. Oricât de puternic ar fi un stat, singur nu ar avea capacitatea să înfrunte asemenea amenințări, enumerate mai sus.

Vulnerabilitățile sunt asociate cu procesele economico-sociale în derulare, condițiile de mediu, resursele materiale, precum și cu numeroase ipostaze ale comportamentului actorilor nonstatali și statali.

Lumea contemporană se confruntă cu o vulnerabilitate majoră, ce rezidă din raportul dintre tendințele dezvoltării accelerate economice și științifice și sistemele politice, instituționale și sociale în lentă prefacere. De asemenea se conturează și o tensiune majoră la nivelul mentalităților și culturilor, credințelor și ideologiilor religioase ce se confruntă cu modernizarea. Capacitatea de gestionare a schimbării la nivelurile local, național, regional, și mondial în societate, politică, economie și în plan spiritual se conturează drept factor principal de succes/insucces al acțiunii umane. Promovarea modelelor manageriale, a relațiilor contractuale în realizarea și planificarea celor mai importante acțiuni sociale se dovedește a fi superioară folosirii în mod excesiv a comenzii și puterii strict ierarhizate.

Amenințările, riscurile și vulnerabilitățile reprezintă realități (economice, militare, politice, sociale, psihologice, culturale, ecologice, etnice, religioase), între care există atât deosebiri cât și asemănări. Se poate spune că aceste trei concepte sunt stadii diferite pe care le parcurg, în timp, succesiv unele dintre aceste procese, fenomene și stări.Ca asemănări, putem menționa: natura, originea și caracterul lor. Iar ca deosebiri ar putea fi: rolul hazardului în producerea lor, gradul diferit de probabilitate al acțiunii lor efective, precum și durata lor.

Este evident faptul că gestionarea amenințărilor și riscurilor se face în funcție de: posibilitățile economice, financiare, informaționale, militare ale celor implicate; interesul celor căror le este afectată securitatea; puterea economică, militară, financiară a celor care ar obține un avantaj în modificarea mediului de securitate.

Se poate afirma că între amenințări, riscuri și vulnerabilități există interșanjabilitate, ceea ce dă dovadă de existența unei relații dinamice între ele. Un alt mod de a spune, există posibilitatea ca o vulnerabilitate, în anumite împrejurări și condiții, să devină un risc la adresa securității internaționale. De asemenea și un risc poate fi transformat într-o vulnerabilitate dacă este gestionat corect, într-un timp cât mai scurt și prin modalități flexibile și corespunzătoare.

1.1.2. Securitatea între teorie și practică

Mediul de securitate este influențat de numeroase evoluții în dinamică, determinând situarea statelor lumii contemporane, într-o interdependență puternică, prin schimbări ale sistemului internațional datorată procesului de globalizare, astfel analiza dimensiunilor securității trebuie realizată din aceste perspective.

Există domenii ale securității naționale pe care statele moderne le pot asigura și acoperi într-o mare măsură, dar de asemenea există și cazuri în care anumite state, mai ales cele “prăbușite” sau aflate în curs de dezvoltare nu dispun de forțe credibile în limitele teritoriului național și nu-și pot asigura securitatea. Acest tip de state, cu vulnerabilități în asigurarea ordinii interne și a stabilității, manifestă o incapacitate de a menține controlul, favorizând domnia anarhiei și a haosului, care devin în numeroase situații stări de normalitate. Este importantă cunoașterea elementelor definitorii ale fiecărui domeniu al insecurității sau securității unui stat, în condițiile în care dorim ca această cunoaștere să se bazeze pe o analiză de ansamblu, într-o viziune sistemică.

Realitatea ne confirmă, că problemele care țin de dimensiunile non-militare ale securității devin mult mai prezente și frecvente decât cele de natură militară, însă fără eliminarea acestora din urmă. Gama stărilor de amenințare și risc se extinde dincolo de terorism, către starea de sărăcie și mediul social, șomaj, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată, dezastre ecologice, competiție pentru resurse naturale, precum și imigrație ilegală. Există posibilitatea ca în următorii ani, multe din problemele enumerate anterior, ce nu țin cont de granițe să se acutizeze, însoțind procesul de globalizare economică.

Spre deosebire de amenințările tradiționale militare ce provin de la un adversar cunoscut, acestea nu pot fi contracarate nici prin desfășurarea de trupe sau creșterea cheltuielilor militare și nici prin închiderea granițelor. Astfel a crescut nevoia de cooperare internațională, multe dintre amenințările și pericolele menționate neputând fi rezolvate în cadrul tradițional al securității naționale. În acest fel eforturile de a redefini conceptul de securitate pornesc de la surse alimentate de premisele următoare:

dimensiunile nonmilitare ale securității au devenit tot mai acute;

centrarea atenției pe securitatea statului este inadecvată, deoarece comunitățile și indivizii se găsesc într-o stare de insecuritate, statul însuși fiind fragil;

securitatea într-o lume în proces de globalizare nu poate fi furnizată exclusive pe baze naționale;

deținerea armelor de distrugere în masă asigură în mod necesar și credit de securitate.

Procesele de redefinire a conceptului de securitate se desfășoară în cadrul unui context în care atât actorii nonstatali cât și cei statali au viziuni diferite în ceea ce privește provocările la adresa securității, în conformitate cu tradiționala distincție între “sud” și “nord” din relațiile internaționale: sudul și-a centrat atenția pe sărăcie și depășirea condiției de subdezvoltare, în timp ce nordul a fost preocupat de terorism și armele de distrugere în masă.

Elaborarea unei viziuni comune asupra securității este posibilă numai prin conștientizarea faptului că multe din actualele provocări sunt de fapt, rezultatul unor vulnerabilități și riscuri comune ce necesită soluții de aceeași natură.

Din aceste motive au apărut concepte cum ar fi securitatea prin cooperare, securitatea comună sau securitatea colectivă. Dimensiunea militară este predominantă în toate cele trei concepte, deoarece realizarea stării de securitate depinde într-o mare măsură de rezolvarea prin diplomație a conflictelor înainte ca acestea să devină violente și limitarea proliferării armelor de distrugere în masă, precum și de modalitățile de contracarare a provocărilor ce apar la adresa securității. Alte instrumente, în afară de cele militare, contribuie la diminuarea altor tipuri de riscuri generate de problemele legate de suprapopulare, sărăcie, securitatea energetică, degradarea mediului, schimbarea climei etc., acestea prezentând deja amenințări împotriva cărora trebuie angrenate numeroase resurse, atât ne natură umană cât și financiară.

1.2. Domenii ale securității din perspectiva riscurilor/amenințărilor

Până nu demult securitatea a fost identificată cu apărarea armată. Specialiștii nu au putut găsi o formulare clară, cuprinzătoare și precisă a conceptului de securitate. Majoritatea definițiilor acceptate la nivel internațional au scos în evidență diverse caracteristici ale securității cum ar fi: intensitatea și durata amenințărilor, modul de viață acceptabil, lipsa războiului etc. Jozef Balazj a definit securitatea internațional ca fiind “determinată în fond de securitatea internă și externă a diferitelor sisteme sociale, de măsură în care, în general, identitatea sistemului depinde de circumstanțele externe”. Experții definesc în general securitatea socială ca pe securitatea internă. Funcția ei esențială este accea de a asigura puterea politică și economică a clasei conducătoare date sau supraviețuirea sistemului social și un grad adecvat de securitate publică.

Se poate afirma faptul că într-o lume în curs de globalizare, starea de stabilitate la nivel global este afectată de starea de securitate sau de lipsa acesteia la nivel național. Astfel, au fost stabilite trei mari domenii ale securității: securitatea națională, securitatea regională și securitatea umană (așa cum se poate observa și la Anexa nr. 1).

De parametrii factorilor care se manifestă în cadrul dimensiunilor majore ale securității depinde starea de securitate a colectivităților umane: militar, politic, economic, cultural, de mediu etc.

Pentru că parametrii enumerați mai sus să corespundă unei stări solide de securitate, factorii situați la nivelul fiecărei dimensiuni a securității trebuie să îndeplinească o condiție de bază, adică trebuie să se manifeste astfel încât să realizeze o stabilitate organizațională la nivel guvernamental sau statal.

Importanța securității mediului se referă la menținerea mediului înconjurător global, regional și local, fiind cadru de manifestare al acțiunilor umane. Acțiunea singulară a factorilor aparținând unei dimensiuni nu reușește să realizeze stabilitatea necesară unei stări de securitate solide, ci și prin acțiunea întrepătrunsa a diferiților factori care se manifestă în toate dimensiunile securității.

1.2.1. Securitatea națională

Orice stat este preocupat profund de prezervarea și promovarea intereselor sale fundamentale, care pot face atât obiectul unor agresiuni militare cât și a altor tipuri de amenințări și agresiuni de natură diversă (economică, politică, culturală, democratică, informațional, diplomatică, biologică, psihologică). În fața multora dintre acestea, alianțele militare sau armata este neputincioasă. Amintindu-ne de atentatele teroriste din martie 2004 din Spania sau de cele din septembrie 2011 din SUA, acestea sunt o dovadă a posibilității de manifestare a unor agresiuni asimetrice împotriva oricărui stat. Factorul demografic reprezintă o altă amenințare asimetrică – migrația ilegală, creșterea populației în țările în curs de dezvoltare, îmbătrânirea populației în țările dezvoltate, pauperizarea populației. Astfel s-a impus în ultimii ani concepția potrivit căreia se cer apărarea intereselor fundamentale ale statelor, prin metode flexibile și adecvate genului de amenințare și risc manifestate.

Securitatea unei persoane, comunitate umană, grup uman, stat sau unitate de state nu poate fi sinonimă cu absența oricărui pericol imaginar său real, ci cu existența unui ansamblu coerent de tehnici, metode și procedee de gestionare și control a amenințărilor și riscurilor de orice natură. Astfel de condiții sunt reprezentate de: sentimentul celui în cauză că nu există pericole reale sau imaginare care i-ar putea produce daune fizice, materiale sau psihice; existența unui sistem de control din partea individului, a grupului uman și/sau a statului asupra posibilelor pericole ce ar atenta la integritatea fizică, psihică etc. A oricărei persoane; climatul psihosocial optim prezent în grupul uman, în special, și în societate în general; climatul de încredere între stele lumii bazat pe colaborare, cooperare și conlucrare în toate domeniile de activitate; norme și reguli de comportare, de conviețuire etc.

Unanim recunoscute și respectate de către toți oamenii, atât ca indivizi, cât și că membrii ai diferitelor grupuri și comunități umane, ai unor state și uniuni de state.

Se poate afirma astfel că securitatea este o stare reprezentată de sistemul condițiilor favorabile, internaționale și interne, sociale, ecologice, militare, economice, diplomatice, informaționale, culturale și politice în care activează și ființează orice comunitate umană.

“Securitatea națională reprezintă condiția fundamentală a existenței națiunii și a statului român și un obiectiv fundamental al guvernării; ea are ca domeniu de referință valorile, interesele și obiectivele naționale.” Aceasta face referire la faptul că fiecare stat național este obligat să asigure toate condițiile că cetățenii săi să se simtă în siguranță față de orice risc sau amenințare atâta timp cât acționează și se comportă conform normelor și regulilor stabilite de societate.

Opțiunile de securitate trebuie să aibă ca surse situații internaționale, realitatea internă și să fie determinate de potențialul societății romanești de a le susține, precum și de interesele comune ale cetățenilor.

Obiectivele securității naționale sunt practic, apărarea statului național, independent și suveran, unitar și indivizibil, garantarea drepturilor și liberaților fundamentale ale cetățenilor, consolidarea instituțiilor democratice și a ordinii de drept, promovarea și protejarea intereselor naționale în lume, asigurarea unui nivel de trai decent. Toate aceste obiective devin realizabile prin mijloace sociale, militare, politice, juridice, economice, de informații și prin cooperarea cu organizațiile și statele politice, economice și de securitate în spațiul internațional, regional și zonal.

Strategia de securitate națională a României se bazează pe opțiunea irevocabilă și clară a țării noastre de integrare în NATO și de aderare la UE. Securitatea națională se întemeiază pe aplicarea și acceptarea normelor internaționale, de soluționare prin negociere a problemelor litigioase, precum și prin respectarea drepturilor omului și promovarea relațiilor de bună vecinătate cu toate statele din zonă, pe implicarea activă în gestionarea crizelor de orice fel în lume, regiune sau zonă.

1.2.2. Securitatea internațională

Noile schimbări din mediul strategic de securitate sunt caracterizate de mutații majore, de asemenea și de o dinamică fără precedent, de numeroase evenimente intempestive și greu de previzionat și de o evoluție aleatoare a tensiunilor, riscurilor și provocărilor generatoare de crize și conflicte, reprezentând elemente determinatoare pentru analiștii militari și politici în a-și redefini viziunile asupra problemelor de apărare și securitate, în care un loc foarte important revine aspectelor de actualitate și de perspectivă ale fenomenului război.

Chiar dacă eforturile colective și individuale ale statelor și organismelor internaționale în direcția menținerii securității și stabilității globale și regionale au la bază utilizarea mijloacelor pașnice, nonviolente, de natură diplomatică, politică, economică etc., care se dovedesc a fi eficiente, totuși instrumentele militare, inclusiv războiul rămân de cele mai multe ori că o ultimă soluție, chiar cu consensul și în accepțiunea comunității internaționale, pentru a soluționa diferite dispute, în care sunt implicați atât actorii non-state cât și statele. Conflictele armate ce au avut loc în ultimele decenii au evidențiat foarte bine acest aspect, reliefând un nou cadru de ducere și pregătire a acțiunilor militare.

Definit cu foarte mult timp în urmă de Sun Tzu și Clausewitz, fenomenul de război, a căpătat în prezent noi conotații, în deosebi în ceea ce privește amploarea, scopurile și formele de manifestare. Pe măsură ce războiul de mare amploare devine pe zi ce trece tot mai puțin probabil, consecință a schimbării condițiilor de evoluție a societății umane, conflictul armat rămâne însă prezent, cu diferitele sale aspecte de utilizare a forței, căpătând diferite forme de manifestare și denumiri, ca de exemplu: criză, dispută regională, conflict local, conflict de intensitate redusă, medie sau mare etc. Se dorește ca rolul războiului ca instrument de rezolvare a diferitelor dispute între părți să se reducă. Problema este însă că cele două tendințe, globalizarea cu caracteristicile ei esențiale: integrarea, destructurarea, fragmentarea și marginalizarea actorilor internaționali generează tipuri de conflicte a căror soluție nu poate fi alta decât cea militară.

Evoluția secolului XXI către multipolaritatea lumii, etapă a fenomenului de globalizare, precum și creșterea gradului de interdependență și interacțiune dintre statele lumii, facilitează transferul de civilizație spre Orient dinspre Occident. Acest fenomen este consecința tendințelor de globalizare, care prin cele două dimensiuni ale sale, mondială și continentală, direcționează eforturile de integrare în structurile euro-atlantice și europene ale țărilor din estul și centrul continentului nostru.

“Fenomenul globalizării, eforturile de integrare europeană și euro-atlantică ale grupului de state ex-socialiste, revigorarea spiritului ofensiv, în plan politic, al Rusiei pe arena internațională, afirmarea tot mai puternică a țărilor asiatice în viața politică mondială, la care se adaugă reconsiderarea rolului țărilor arabe în menținerea păcii în Orientul Mijlociu, condiționează în mod decisiv evoluția mediului de securitate. La acestea se adaugă efectele proceselor naturale la nivel global (încălzirea climei, epuizarea resurselor naturale, deșertificarea, inundațiile, cutremurele, explozia demografică etc.), ale terorismului internațional, crimei organizate și sărăciei, ce devin tot mai prezente și vizibile în determinarea mediului de securitate.”

Schimbările apărute pe arena politică evidențiază eforturile comunității internaționale și implicarea organismelor internaționale de securitate în procesul de gestionare a crizelor, riscul unei confruntări majore va continua să scadă semnificativ. Cu toate acestea, evoluția economică și socială din ultimii ani, precum și instabilitatea politică și lipsa de reacție în detensionarea situațiilor destabilizatoare, au fost principala cauză a unor stări conflictuale ce au degenerat conflicte deschise, având implicații majore asupra unor întregi regiuni sau zone, confirmă posibilitatea desfășurării războiului.

Pe fondul unei creșteri a gradului de impredictibilitate și complexitate al amenințărilor internaționale, îmbunătățirea mediului de securitate internațional a impus ca măsurile de management al crizelor interne să aibă o mai bună coordonare, iar statele implicate să producă în timp real schimbul de informații strategice.

“Factorii de decizie atât militari, cât și civili din sectorul de securitate sunt provocați să dea un răspuns noilor provocări. Pregătirea, bugetele disponibile, cooperarea interagenții, instrumentele, apar nu numai ca insuficiente, dar uneori inadecvate față de noile și vechile riscuri la adresa securității internaționale și naționale. Se înregistrează probleme de degradare ireversibilă a mediului, de creștere a frecvenței dezastrelor naturale, de noi tensiuni legate de subdezvoltare pe relația nord-sud s.a.”

De-a lungul timpului și până în prezent au fost remarcate în mod special următoarele amenințări la adresa securității internaționale: terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, existența unor structuri statale slabe (failed states), conflictele regionale, precum și crima organizată.

Terorismul internațional reprezintă o amenințare strategică. Acest tip nou de terorism este strâns legat de mișcări religioase fundamentaliste, având cauze deosebit de complexe.

Terorismul mai amenință toleranța și deschiderea societății democratice, dincolo de riscurile imediate. De asemenea și proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă o altă amenințare importantă la adresa securității și păcii statelor și popoarelor. Acest tip de amenințare determină riscuri deosebite, care rezidă în faptul că un mic grup terorist prin intermediul armelor de distrugere în masă poate cauza pierderi care anterior nu puteau fi provocate decât de armate ale unor state naționale.

În unele regiuni ale globului precum Liberia, Somalia, Afganistan, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Serbia și Muntenegru etc. au loc tot mai multe conflicte civile. Accesul la arme și existența unor structuri statale slabe au determinat întărirea pozițiilor crimei organizate. Aceste situații sunt considerate amenințări la adresa securității, contribuind și sprijinirea traficului de ființe umane sau cel de droguri. Conflictele regionale subminează fundamentele stabilității și securității, creând pre-condiții pentru distrugerea speranței și instaurarea disperării, ceea ce poate contribui indirect la proliferarea armelor de distrugere în masă (WMD), precum și a terorismului și crimei organizate, cea din urmă amenințând Europa prin traficul de droguri, ființe umane, traficul ilegal de arme, imigrația ilegală etc., legăturile dintre crima organizată și terorismul internațional devenind evidente.

1.2.3. Securitatea individuală/umană

În zilele noastre, pe plan mondial, tot mai insistent se răspândește concepția conform căreia piesa de rezistență a securității globale și naționale este reprezentată de către ființă umană, ca parte intrinsecă a unei comunități. “Omul, ca element fundamental al societății, reprezintă sursă și resursa oricărei forme de organizare socială. Omul transcede toate granițele dintre domeniile și nivelurile sistemului social.” Observăm faptul că accentual este pus pe individ, indiferent de cetățenia acestuia, etnia sau religia pe care o are. O astfel de abordare politică, se face tot mai simțită după încheierea Războiului Rece, atunci când securitatea populației, implicit a omului ca ființă umană, a devenit o preocupare constantă și sistematică a comunității internaționale.

În prezent tot mai mult se pune accentual pe diseminarea concepției în ceea ce privește conceptele de securitate globală și securitate umană.

Se pornește de la ideea că, față de perioada în care a avut loc Războiul Rece, când era cunoscut cu precizie factorul care reprezenta o amenințare pentru securitatea statelor, anume agresiunea militară externă, provenită din partea uneia dintre cele două blocuri politico-militare, în prezent însă, paleta amenințărilor și riscurilor a devenit foarte diversificată, neputându-se indica cu precizie locația sursei lor. În plus, amenințările și riscurile la adresa securității naționale și internaționale, au dobândit pe parcurs un profund caracter global, ceea ce determină ca la amenințări planetare, răspunsurile să fie globale. Astfel comunitățile mondiale au sporit preocupările în ceea ce privește asigurarea și garantarea securității umane. Un actor care s-a implicat profund în protecția demnității umane, a fost ONU. În scopul legitim și esențial al zilelor noastre se constituie lupta pentru integrarea persoanei, această percepție a securității deosebindu-se fundamental de concepția clasică a securității statului, în termeni de apărare a teritoriului național și de capacitate militară. “De acum înainte, ceea ce primează este punerea individului la adăpost de frică și de vulnerabilități al căror obiect poate fi acesta, atât din punct de vedere economic, cât și social sau cultural.” Azi lumea se întemeiază, pe recunoașterea importanței individului uman, într-o manieră cât mai semnificativă în acțiunile politice și militare și nu numai.

Lupta pentru securitatea umană, cuprinde practic două serii de acțiuni complementare: prima fiind permitivitatea unei intervenții a comunității internaționale în caz de criză cât mai eficace și rapidă, iar cea de a doua fortificarea acțiunii sectorului privat, care necesită asumarea responsabilității în domeniul securității umane.

În primul caz această preocupare față de securitatea umană a unei populații din interiorul unui stat, pentru prima dată este consemnată în 1991, atunci când Consiliul de Securitate ONU a calificat drept amenințare contra păcii o atingere a securității civililor de pe teritoriul unui stat suveran și independent. Acest caz de intervenție umanitară a urmărit să pună capăt “represiunii populației civile irakiene, inclusive în zonele populate de kurzi” care amenința pacea și securitatea internațională.

În cel de-al doilea caz se poate aminti numeroasele interprinderi private care au aderat la Pactul mondial al Secretarului general ONU de a susține material lupta pentru asigurarea și garantarea securității umane.

Astăzi bunăstarea individului uman este percepută într-o determinare multiplă, ce depășește simpla limitare la factorul economic. Astfel în acest context, se au în vedere mai mulți factori precum: sănătatea, longevitatea, accesul la educație și la un nivel de viață decent, drepturile omului etc.

Recunoașterea faptului că există și alți factori de risc și amenințare la adresa securității individului și a populației în afară de cea militară delimitează și mai clar conținutul securității internaționale așa cum este concepută aceasta de către organizațiile regionale și internaționale, ce au ca principal obiect preocuparea pentru asigurarea unor condiții de trai adecvat a oamenilor, bineînțeles în pace și siguranță. La efortul organizațiilor menționate se mai adaugă și cel al statelor democratice, având capacitatea de a susține corespunzător activitățile referitoare la securitatea individului, a populațiilor și implicit a securității globale.

Se poate astfel considera că securitatea umană globală este o stare de normalitate a mediului planetar de securitate, în care amenințările și riscurile care ar putea afecta integritatea fizică și psihică a unei persoane sau a bunurilor materiale ale acesteia, se află sub controlul celor care gestionează activitatea indivizilor atât la nivel național cât și global. Cu alte cuvinte, securitatea globală nu este o stare în care amenințările și pericolele la adresa individului și a populației sunt absente, ci reprezintă o stare de echilibru dinamic.

Putem afirma că securitatea individului și a populației din care acesta face parte constituie obiectivul fundamental al fiecărui stat național, precum și al comunității internaționale. Implementarea acestui concept oferă posibilitatea de a se dovedi: o premisă a compatibilității între principiul neamestecului în treburile interne și exercitarea suveranității statelor în plan juridic; o valoare nouă ce va permite emergent unui nou regim de securitate bazat pe o colaborare multilaterală între instituțiile internaționale; o resursă politică ce va oferi legitimitate acțiunilor comunității internaționale pentru prezervarea securității umane.

1.2.4. Securitatea prin cooperare

Pe termen lung și mediu, procesul de globalizare va fi intens supus sfidărilor și provocărilor globale, exprimate tot mai des prin amenințări la fel de globale, ca de exemplu:

accentuarea polarizării economico-sociale (bogați și săraci), având efect în stabilitatea extinsă;

îndepărtarea cu timpul a civilizației umane de matricea de dezvoltare naturală și cea de existentă;

persistența deficitului democratic în numeroase zone ale globului;

valorificarea redusă a resurselor locale provoacă sărăcia, care devine din ce în ce mai extinsă;

aplicarea insuficientă a dezvoltării durabile provoacă dezechilibrul.

În toate aceste condiții menționate anterior este nevoie multă de un mediu comun de securitate, care să se bazeze pe o dezvoltare durabilă, cooperare interstatală largă și realizarea unității în diversitate, în care entitatea să se implice mai mult la progresul umanității. Securitatea colectivă este definită de către toate aceste prerogative, privită ca solidaritate internațională, în care globalizarea este percepută ca o conjugare și concentrare a resurselor comune și energiilor pentru extinderea ei. Însă dacă avem în vedere că amenințările globale pot proveni și de la entități generalizate cu potențialitate conflictuală, ca de exemplu foști aliați sau parteneri, adversari, renegați, concurenți cu frecvențe stări de necesitate, a căror manifestare poate fi în rețea, putem considera ca numai securitatea colectivă nu este suficientă. Ea trebuie să fie extinsă în condițiile în care globalizarea presupune pentru state pierderea unor atribuții fundamentale, cum ar fi planificarea, dezvoltarea, suveranitatea, iar amenințările provin tot mai frecvent de la actori nonstatali, dar suprastatali. Ca o finalitate asupra acestei extinderi a securității colective apare securitatea prin cooperare, apreciată deasemenea ca o posibilă soluție și consecința împotriva amenințărilor globale.

Un rezultat final al securității prin cooperare este constituit de schimbarea globală, ceea ce înseamnă realizarea stabilității întregii lumi și a structurilor ei private ca și componente fundamentale, bazată atât pe legitimitate cât și pe echilibrul de putere. În practică vom regăsi extinderea sistemelor de securitate colectivă către sisteme mai integratoare și cuprinzătoare de securitate.

1.3. Aspecte generale privind mediul de securitate

“Mediul de securitate este o realitate reprezentată de sistemul condițiilor favorabile, interne și internaționale, ecologice, sociale, economice, militare, diplomatice, politice, informaționale și culturale în care ființează și activează orice comunitate umană. El reprezintă spațiul (locul) în care se manifestă starea de securitate sau insecuritate, atât la nivel individual, grupal, statal, zonal, regional, cât și global. Mediul de securitate are o structură complexă și evoluția sa depinde de o multitudine de factori naționali, regionali și internaționali.” Din punct de vedere structural, acesta este alcătuit din următoarele componente: militară, economică, culturală, politică, socială, ecologică, informațională și diplomatică.

În numeroase lucrări de specialitate, mediul de securitate este definit diferit în funcție de anumite criterii. Cel mai des întâlnit este criteriul nivelului de existență și manifestare a caracteristicilor sale.

Se poate vorbi în acest context despre: mediul internațional de securitate, mediul strategie de securitate, mediul național de securitate și mediul regional de securitate.

Fiecare dintre aceste tipuri de mediu de securitate are propriile sale trăsături definitorii, arii de cuprindere, riscuri, amenințări și vulnerabilități. Evaluarea și analiza fiecăruia dintre ele trebuie să țină cont de mediul strategic de securitate și tendințele sale de evoluție, de natura riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților specific fiecărui mediu de securitate

În același timp există între diferitele tipuri de medii de securitate o interdependență funcțională. Astfel putem vedea mediul de securitate național ca o parte din mediul regional de securitate, cel din urmă constituind un element esențial al mediului global de securitate. De asemenea existența unei insecurități la nivel regional se răsfrânge asupra mediului global de securitate. De exemplu conflictul armat dintre milițiile Hezbollah (din sudul Libanului) și statul Israel, a acționat semnificativ, amplificând sursele de insecuritate asupra mediului internațional de securitate.

În relația securitate-insecuritate, cele trei stări ale mediului de securitate (strategic, internațional și regional) pot fi exprimate astfel: starea de normalitate este găsită în securitatea națională, semnificând existența condițiilor de siguranță pentru toate persoanele și comunitățile umane, iar vulnerabilitățile, disfuncționalitățile precum și amenințările și riscurile la adresa integrității psihice, fizice și a bunurilor indivizilor se află sub control. Starea critică este indicate prin tendința diminuării securității precum și creșterea insecurității comunităților umane și persoanelor întrucât există și se manifestă activ disfuncționalități majore, riscuri, amenințări și vulnerabilități la adresa grupurilor umane și persoanelor, acestea din urmă scăpând de sub controlul instituțiilor abilitate să le gestioneze. Starea de criză este tradusă printr-o insecuritate accentuată la adresa integrității psihice și fizice a indivizilor și grupurilor umane, ca urmare a vulnerabilităților din toate componentele mediului de securitate, pierderii controlului gestionării disfuncționalităților, precum și a amenințărilor și riscurilor.

1.3.1. Riscuri și amenințări din actualul mediu de securitate

În prezent lumea noului mileniu se remarcă printr-o fază nouă a evoluției marcată de confruntarea și coexistența unor tendințe pozitive cu altele ce generează pericole și amenințări. Mediul actual de securitate se află într-o continuă schimbare, o mare parte a transformărilor fiind imprevizibile. Tendințele majore ce caracterizează mediul de securitate sunt:

– proliferarea acțiunilor de fragmentare statală;

– globalizarea și integrarea regional;

– o dinamică nouă a relațiilor internaționale;

– structurarea unei noi arhitecturi de securitate;

– implicarea actorilor non-statali în dinamica relațiilor internaționale.

Amplul proces de remodelare și transformare în care se află mediul de securitate este caracterizat de două tendințe antagoniste: pe de o parte procesul de fragmentare și dezintegrare a entităților statale multinaționale, iar pe de altă parte extinderea procesului de democratizare, afirmarea principiilor de piață și a drepturilor omului, în același timp cu lărgirea integrării și cooperării în structurile euroatlantice și europene. De asemenea se constată diversificarea și menținerea riscurilor de natură nonmilitară și militară, în principal a terorismului, precum și creșterea vulnerabilităților instituțiilor naționale și internaționale față de acestea. Din punct de vedere politic și al vechilor alianțe, sistemul internațional pare să se fragmenteze, căderea comunismului favorizând procesul de globalizare, simultan cu apariția necesității de stabilire a unei noi ordini internaționale, care se edifică după următoarele principii:

lărgirea procesului la înaltă tehnologie, la resursele și materialele cu potențial de risc foarte ridicat a dus la intensificarea eforturilor de cooperare internațională în ceea ce privește dezvoltarea unui sistem de control destinat pentru gestionarea fenomenelor de diseminare și proliferare;

pilonii de forță ce sprijină constituirea unei economii mondiale sunt Japonia. – China, America de Nord, și partea economică a Uniunii Europene, adăugându-se și Rusia;

redefinirea conceptului de putere, după noi criterii de referință ce vor apărea: accesul și potența la înaltă tehnologie, capacitatea de gestionare economică transfrontalieră, existența unor resurse de putere simbolice, ca de exemplu valorile umane individuale sau etnicitatea etc.;

dispariția distincției dintre problemele externe, care aparțineau unor modele clasice de rezolvare internațională, și problemele interne, care aparțineau strict de domeniul suveranității.

1.3.2. Influențele globalizării asupra mediului de securitate

Implicațiile globalizării asupra mediului de securitate sunt resimțite tot mai accentuat de către actorii relațiilor internaționale, sub forma unor efecte multiple, exigent majore și faze ale realizării ei. Manifestarea globalizării produce numeroase efecte ce afectează mediul de securitate, dar mai ales securitatea individuală și colectivă, dintre acestea amintim:

– Izolarea regimurilor totalitare, prin dezvoltarea clubului statelor democratice, ce ar putea crea o reacție/rezistență suprastatală sau supranațională;

– Dezvoltarea legăturilor între state, națiuni, comunități etc. ar putea slăbi în perspective poziția statului-națiune ca actor principal în relațiile internaționale și, astfel, ar spori naționalismul individual și colectiv;

– Nerealizarea în toate statele a dezvoltării durabile creează aspecte contrastante, prin persistența în alte locuri a sărăciei și subdezvoltării ceea ce generează provocări și sfidări atipice, asimetrice la adresa securității naționale și colective.

Efectele de tip antiteză ale globalizării își au sorgintea în concepția și paradigma globalizării și în sensul și modalitățile de realizare ale acesteia, care sunt tratate de exigențele: disoluția și fragmentarea pentru o altă reintegrare, zonarea și regionalizarea după criterii de geopolitică a globalizării și descentralizarea pentru o coeziune puternică a construcției noii ordini pe care entitățile actuale politico-administrative (uniuni, state, federații, confederații, comunități statale etc.) trebuie să le suporte cu greu. După cum transpare și rezultă din geostrategii și geopoliticile lumii actuale, globalizarea se realizează pe patru paliere, succesiv: cel al actorilor non-statali (organizațiile nonguvernamentale), al indivizilor și localităților mari, care se grupează într-o sub-globalizare cu sau fără accepțiunea autorităților locale și naționale, ca suport pentru mobilizarea de resurse; un alt doilea palier superior, al națiunilor și statelor, care printr-un transfer al puterii către instituțiile internaționale are ca rezultat producerea de noi forme de putere colectivă; un al treilea palier mai înalt, este cel prin care actorii relațiilor internaționale se integrează sub forma regiunilor și zonelor de dezvoltare, acestea dobândind extinse și multiple valori și semnificații geostrategice, cu propriile structuri de securitate; ultimul palier, nivelul cel mai înalt, al armonizării dezvoltării relațiilor între și în interiorul zonelor și regiunilor de dezvoltare, precum și al instituționalizării globalizării.

Rezultă faptul că pentru fizionomia și conținutul securității în secolul XXI, sunt evidențiate câteva elemente definitorii, cum ar fi socializarea frontierelor, cooperarea constructivă, simularea de alternative, transnaționalismul etc. Astfel este ușor de înțeles că paradigma securității în globalizare devine o realitate și în același timp o necesitate dinamică, într-o continuă modelare și remodelare, adică tot mai prospectivă și flexibilă într-o variantă multipolară.

În secolul XXI dominanta conținutului și evoluției relațiilor internaționale este globalizarea. Astfel impactul asupra securității internaționale va fi determinat atât de efectele pozitive cât și cele negative ale globalizării, care vor fi optimizate de reacția generală a statelor. În momentul de față, în această privință se manifestă trei tendințe simultane:

efectele sistemice ale globalizării pot produce reacții violente, din partea anumitor state, ceea ce impune creșterea preocupării atât pentru securitatea națională cât și pentru cea colectivă;

efectele globalizării sunt benefice pentru armonia și stabilitatea internațională, statele diminuându-și succesiv cheltuielile pentru apărare și securitate, ceea ce va duce la reorientarea politicii lor externe;

încercarea de a diviza comunitatea mondială, datorită diferitelor reacții față de globalizare, impune realizarea unei colaborări extinse, angajarea de acțiuni și formarea unei gândiri holistice, ca imperative al globalizării și dezvoltării.

Rezultă așadar legătura biunivocă dintre globalizare ca întreg, și securitatea internațională ca parte. Toate problemele globalizării trebuie exprimate în strategiile și politicile de securitate internaționale, astfel realizarea securității internaționale nu se face doar față de provocări și sfidări, ci și față de conceptul de globalizare. Cu alte cuvinte componentele securității internaționale (stabilitatea, pacea, încrederea, colaborarea etc.) preced aplicarea modelului de globalizare, securitatea internațională devenind premisa globalizării. Elementul care joacă un rol important, de liant în relația biunivocă îl reprezintă integrarea succesivă, care este pregătită de către securitatea internațională, și formalizată de către globalizare.

1.3.3. Rolul factorului militar în mediul de securitate internațional

Menținerea securității și păcii internaționale a constituit mereu o preocupare majoră atât pentru comunitatea internațională cât și pentru cea academică. În sensul acesta, au fost introduse cu mai mult de 50 de ani în urmă, în Carta Organizației Națiunilor Unite prevederi referitoare la modalități de prevenire a războiului și crizelor.

S-au stabilit două metode de realizare a acestui scop, prin intervenția cu mijloace militare, ceea ce specialiștii numesc hardpower și folosirea de mijloace pașnice numite și softpower.

Prin operațiile în sprijinul păcii, îmbinarea celor două metode urmărește atenuarea crizelor înainte de a se ajunge la punctul culminant, conflictul armat, dar dacă acest lucru nu este realizabil, se ia în calcul soluționarea diferendului între beligeranți, printr-o rezolvare pașnică, politică.

Amenințările la adresa păcii mondiale care au apărut în ultimii ani, prin noile provocări cauzate de conflicte interetnice sau interconfesionale, naționalism, destrămarea arhitecturilor statale, terorismul internațional, precum și degradarea mediului înconjurător au determinat diversificarea și multiplicarea operațiunilor în sprijinul păcii, oferindu-le un pronunțat caracter multicultural, multidimensional și multinațional.

Operațiile de pace reprezintă un capitol distinct al operațiilor militare de stabilitate, evoluția acestora fiind determinată de riscurile și amenințările la adresa păcii și securității, pe de o parte, dar și de gravitatea problematicii de natură economică și socială, precum sărăcia, foametea, terorismul, drogurile, încălcări ale drepturilor omului, migrațiile interne și internaționale. Menținerea păcii a devenit din ce în ce mai prezentă în relațiile internaționale, ca o îmbinare a acțiunilor conjugate, desfășurate de factorul militar și societatea civilă în vederea gestionării și monitorizării crizelor majore din diferite părți ale lumii. Astfel ONU este în permanență preocupată de îmbunătățirea activității, prin găsirea de metode și forme eficiente de conducere a operațiilor specifice soluționării crizelor și conflictelor.

“Implicarea factorului militar în organizarea și derularea operațiilor de menținere a păcii a fost și este foarte importantă, aceasta desfășurându-se cu anumite particularități.” Dacă pe timp de război armata este cea care conduce ostilitățile, în operațiile în sprijinul păcii, ea apare ca un “actor” sau ca o componentă a sistemului internațional, care poate prelua unele atribuții de la autoritățile civile, fiind nevoită să execute prerogativele guvernării și administrării, care ulterior, sunt preluate de către autoritățile indigene civile, pe măsură ce acestea sunt capabile să îndeplinească respectivele funcții. În plus acest lucru este întărit și de afirmația că “Victoria militară este cea mai ușoară parte a luptei, abia după aceasta începe partea grea: restabilirea unui mediu sigur deschide oportunități pentru reclădirea națiunii.”

Acest secol este așa cum s-a menționat anterior, determinat de numeroase schimbări politice, sociale și economice, atât în plan regional cât și la nivel global, care au o influență semnificativă asupra stabilității și securității. Toți actorii de drept internațional sunt preocupați de găsirea unor metode și forme de cooperare eficiente, în vederea asigurării securității și în același timp pentru implementarea solicitărilor de promovare a intereselor naționale și comune, specific fiecărui stat, bazate pe valori și principii democratice. Viabilitatea securității colective și naționale presupune luarea în calcul a unei mari varietăți de riscuri nonmilitare și militare, cu manifestare omnidirecțională, greu de prevăzut de cele mai multe ori. Aceste riscuri includ menținerea unor surse de criză și instabilitate la nivel subregional/regional, conducând la apariția unor tendințe de marginalizare, izolare și divizare în cadrul societăților aflate în instabilitate socială și politică.

La nivelurile de securitate continentale și globale se desfășoară un proces amplu de redefinire a raporturilor internaționale, având implicații directe asupra securității în Europa, care exclude posibilitatea unei confruntări militare majore. Procesul de adaptare a statelor la noul mediu de securitate, se desfășoară într-un climat de parteneriat și cooperare, având ca obiectiv modelarea unei arhitecturi noi de securitate pentru Europa, unită prin standardele și valorile democrației, drepturilor omului, libertății, prosperității generale și statutului de drept.

Chiar dacă comunitatea internațională intervine pentru contracararea acestor riscuri de fiecare dată, implicarea factorului militar rămâne totuși esențială și necesară, chiar dacă reprezintă o ultimă soluție, rolul fiind acela de determinare și descurajare a factorilor care au generat aceste situații. Războiul actual sau conflictul militar poate fi asemănat cu o pace dură, încordată, fierbinte. De aceea se poate vorbi și de coexistența conflictualității militare cu pacea, chiar când pe fondul păcii, elementele conflictului se simt, sunt evidente, afectează într-o oarecare măsură, dar nu de o manieră categorică. De obicei conflictele acestea sunt “dirijate” să se desfășoare în zone cu resurse naturale numeroase, dar în care populația autohtonă nu are un grad de confort social și civilizație compatibil cu epoca în care trăim.

Pentru a reacționa la noile provocări la adresa securității și păcii eficient, în perioada de după Războiul Rece, a fost necesară coordonarea și cooperarea acțiunilor NATO, ONU, OSCE și a altor organizații internaționale. În Anexa nr. 2 se poate observa gruparea organizațiilor internaționale în funcție de obiectivele și natura geografică a scopului urmărit. Prin Consiliul de securitate se afirmă faptul că în permanență este nevoie de menținerea păcii, stabilității internaționale și regionale, precum și a unor relații amicale cu statele lumii. Securitatea națională a statului nu se poate delimita doar de securitatea colectivă, al cărui suport arhitectonic este constituit de organismele Uniunii Europene, iar structura acestuia de bază este centrată pe NATO.

Gestionarea crizelor se poate constitui într-un obiectiv al politicii generale, care este promovat de către un stat sau organizație politico-militara, în situația în care pe timp de pace apar unele neînțelegeri grave între membrii unei comunități sau la sfârșitul confruntării acestora, în domeniul economic, social, umanitar, etnic-religios, instituțional etc. Într-o lume în curs de globalizare plurietnică și multiculturală, remodelarea și găsirea unor tipuri de relații noi între macro și micro grupuri, între organizații și state devine imperios necesară. Războaiele regionale și crizele locale impun găsirea unor soluții valabile și reale de pus în practică, într-un areal nu întotdeauna coerent și unitar.De asemenea crizele pot fi analizate din punct de vedere politico-militar, atât în plan extern cât și în plan intern. Indiferent de natura cauzelor, manifestarea situațiilor de criza cuprinde două etape și mai multe stări.

Prima etapă este cea de escaladare, care cuprinde: starea de normalitate, starea de divergență, starea de confruntare nonviolentă și conflictul armat, iar cea de-a doua etapă este etapa de regres, care cuprinde: detensionarea situației, retragerea forțelor parților implicate, implementarea forței multinaționale de pace, revenirea la stabilitatea militară sau realizarea unei noi stabilități.

Rolul factorului militar în gestionarea crizelor începe înaintea producerii conflictului armat, referindu-se în principal la evitarea confruntărilor militare, iar în cazul angajării acestuia, nu trebuie omisă asigurarea misiunilor permanente care au scopul de a apăra interesele statelor. Factorul determinant în gestionarea unei crize este supravegherea strategică, această acțiune se desfășoară la începutul crizei, în cadrul căreia se urmărește permanent analiza evoluției situației strategice, evaluarea amenințărilor, riscurilor și pericolelor precum și punerea la dispoziția factorilor de decizie a informațiilor necesare. Cunoașterea cauzelor și situațiilor de criză este necesar să cuprindă toate formele acestora de manifestare, apreciindu-se și analizându-se cât mai exact, fără sentimente sau prejudecăți în cadrul situației respective ponderea fiecărui tip de contradicție

Evoluțiile și fizionomia conflictelor în viitor vor fi mult mai mult influențate de progresul tehnologic. Aceste conflicte vor angrena atât actorii nonstatali cât și statali, vor avea cu preponderență, caracter asimetric și local, și vor fi caracterizate de folosirea pe scară largă a noilor generații inteligente de arme, a sistemelor C4ISR, a întregii game de acțiuni și operații de război psihologic și informațional și nu în ultimul rând printr-o mare intensitate a acțiunilor militare. Factorul militar, fiind specie a fenomenului social, se circumscrie domeniilor: social, economic și politic ca dimensiuni ale existenței comunității umane, importanța sa fiind crucială pentru evoluția societății. Dinamica relațiilor internaționale a scos în evidență faptul că în sistemul de valori mondiale se produc impulsuri de factură militară, având efecte negative sau pozitive asupra stării sistemului, care sunt întrepătrunse de către “acte militare” de o mare diversitate. Oricât de mult s-ar acționa în direcția realizării păcii durabile, de către organismele internaționale abilitate, pacea planetară este relative, fiindcă în paralel se vor dezvolta deopotrivă și mijloace de purtare a războiului, se vor schimba și elabora concepții și scenarii și se va schimba în permanență fizionomia viitoarelor conflicte armate.

În concluzie putem afirma faptul că fenomenul militar ca și componentă fundamentală a căii hardpower este un ansamblu de evenimente și fapte sociale, precum și instituțiile corespunzătoare acestora, militare prin destinația și esența lor, găsite într-o continuă procesualitate.

CAPITOLUL 2

IMPLICAȚII ALE TRANSNAȚIONALITĂȚII RISCURILOR ȘI AMENINȚĂRILOR

În evoluția amenințărilor și riscurilor la adresa securității NATO și a membrilor săi, din perspectiva procesului de globalizare principalele componente ale trendurilor transnaționale sunt: proliferarea armelor, extremismul și terorismul, operațiile informaționale, războiul cibernetic și crima organizată.

Cele mai periculoase și perfide arme în conflictele viitoare vor aparține războiului asimetric, inclusiv extremismului și terorismului. Metodele folosite de grupările teroriste vor fi imprevizibile, bazându-se pe cele mai avansate realizări tehnologice, științifice și informatice. Specialiștii în domeniu consideră că marea majoritate a grupărilor teroriste internaționale vor continua să se identifice cu milițiile rasiste, islamul radical, naționalismul etnic și fundamentalismul religios.

2.1. Riscuri și amenințări la adresa securității statelor membre NATO

De-a lungul timpului Alianța și-a modificat politică prin construirea de parteneriate globale cu statele și instituțiile regionale cheie, întărirea capacitații NATO de informare și analiză politică și socio-economică, dezvoltarea abilității de a răspunde cerințelor dimensiunii etice a acțiunilor militare și îmbunatățirea capacitaților. Astfel, chiar dacă aliații se confruntă cu o largă gamă de amenințări și probleme de securitate, punctul focal al politicii de securitate a NATO este reprezentat de către amenințarea teroristă.

De asemenea și conflictele intrastatale și statele problemă au devenit preocupări majore în planul securității internaționale, făcând o prioritate politică din operațiile de stabilitate și pace. În același timp stabilitatea regională continuă să fie amenințată de către statele totalitariste. Proliferarea armelor de distrugere în masă produce îngrijorare și crize în privința folosirii acestora în ducerea de războaie, în relațiile cu țări precum Iran și Coreea de Nord.

Crima organizată susține teama și corupția, deturnând de la folosire resursele în activitățile economice legitime. Neajunsurile în privința integrării sociale a comunităților de imigranți, precum și migrația ilegală pot crea o sub-clasa definite religios și rasial, alimentând violent și extremismul în cadrul societății.

De asemenea și securitatea energetică reprezintă un domeniu important de preocupare, deoarece dependența de energie a țărilor NATO crește din ce în ce mai mult. Toate acestea sunt urmate de schimbările climatice și degradarea mediului care vor cataliza o creștere a conflictelor induse de considerentele legate de mediu cât și impactul unor fenomene meteorologice extreme.

Toate aceste aspecte de securitate reprezintă o provocare mult mai complexă pentru statele NATO decât a fost Uniunea Sovietică. Întreaga gamă de riscuri și amenințări la adresa securității au un caracter divers, chiar dacă au origini și efecte inter-conectate.

2.1.1. Sarcinile fundamentale de securitate ale NATO

Scopul principal al NATO este acela de a asigura atât securitatea cât și libertatea tuturor membrilor săi prin mijloace militare sau politice, conform principiilor Cartei Națiunilor Uite și Tratatului Nord-Atlantic. Chiar de la începuturile sale, Alianța a depus eforturi considerabile pentru stabilirea unei ordini durabile și juste de pace în întreaga Europă, bazată pe valorile comune ale drepturilor omului, democrației și în conformitate cu litera legii. O dată cu sfârșitul Războiului Rece, acest obiectiv al Alianței a dobândit o nouă semnificație, deoarece pentru întâia oară în istoria europeană de după război, perspectiva îndeplinirii lui a devenit o realitate. Legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea Europei este în permanență conexiune cu securitatea Americii de Nord este reprezentată de către NATO.

Principiul fundamental care stă la baza Alianței este un angajament comun față de cooperarea mutuală a tuturor statelor membre, ce se axează pe indivizibilitatea securității acestora. Coeziunea și solidaritatea din cadrul Alianței susțin ideea că nici o țară membră nu poate fi forțată să se bazeze numai pe eforturi naționale proprii în cazul în care apar anumite amenințări la adresa securității sale. Fără a priva statele membre de obligațiile și drepturile de a-și asuma responsabilitățile suverane în domeniul apărării, Alianța le oferă sprijinul pentru ca acestea să-și atingă obiectivele de securitate în urma unui efort colectiv.

Altfel putem spune că Alianța este o asociere de state libere, unite prin hotărârea lor de a-și menține securitatea prin relații stabilite cu alte țări și prin garanții comune.

Organizația Tratatului Nord-Atlantic asigură structură care permite implementarea obiectivelor. Este o organizație inter-guvernamentală în cadrul căreia țările membre își păstrează, neatinse, suveranitatea și independența.

Organizația asigură forumul în care au loc consultări în orice probleme și în care țările membre iau decizii în problemele politice și militare care le pot afecta securitatea. Organizația oferă structurile necesare pentru facilitarea consultărilor și cooperării între țările membre, în domenii politice, militare și economice, precum și științifice sau în afara sferei militare.

Ideea de securitate susținută și împărtășită de către țările membre NATO, indiferent de capacitățile militare naționale sau de diferențele specifice, contribuie la stabilitatea zonei Euro-Atlantica. Astfel se creează condiții ce favorizează extinderea cooperării între alte țări și membrii Alianței.

Metodele prin care Alianța își exercită politicile de securitate cuprind și menținerea unei capacități militare suficiente pentru a asigura o apărare adecvată și a preveni un posibil război; o capacitate generală care ar rezolva crizele ce ar putea afecta securitatea membrilor săi, precum și promovarea dialogului cu alte națiuni și a unei abordări a securității europene în sprijinul reciproc, care să includă măsuri în ceea ce privește dezvoltarea în domeniul dezarmării și controlul armamentului.

Structurile ce au fost create în cadrul NATO oferă permisiunea statelor membre să-și controleze politicile în scopul îndeplinirii următoarelor sarcini fundamentale de securitate: securitate, consultare, descurajare și apărare. Toate acestea asigură o cooperare și conlucrare permanentă în domeniul economic, politic, și în alte domenii non-militare, formulând planuri comune de apărare; stabilirea echipamentelor, facilităților de bază și a infrastructurii necesare operațiunilor forțelor armate și aranjarea pentru programe comune de instrucție. La baza acestor activități se găsește o structură civilă și militară complexă, care implică un personal bugetar, administrativ și de planificare, precum și agenții care sunt desemnate de statele membre NATO, având scopul de a coordona lucrul pe diferite domenii de specialitate, un exemplu ar fi sistemul de comunicații necesar în facilitarea consultării politice, controlul și comanda forțelor militare și suportul logistic în susținerea acestora.

2.1.2. Evaluarea NATO asupra evoluției riscurilor și amenințărilor de securitate

După o jumătate de secol dominată de amenințări și riscuri la adresa securității mondiale, care s-au dezvoltat și și-au găsit suportul pe fondul nenumăratelor vulnerabilități provocate de confruntarea ideologică susținută de mijloace militare, a urmat o perioadă scurtă de destindere. În prezent, la mai bine de două decenii de la încheierea Războiului Rece, numeroși analiști constată cu oarecare dezamăgire că așteptările de atunci nu s-au confirmat în totalitate.

După cum se știe, lumea de mâine ar trebui să fie o proiecție a celei din prezent, astfel dacă în anii ce vor urma tendințele amenințărilor din prezent vor fi lăsate la voia întâmplării, în viitor se vor maturiza, transformându-se în pericole directe. Totul depinde însă de modul în care înțelegem și reușim să pregătim prezentul pentru viitor. Reacția adecvată și percepția reală la amenințările emergente sau existente la adresa securității, reprezintă doar un demers cu o majoră importanță în întărirea încrederii între state. Cu siguranță prosperitatea economică și progresul social nu se vor putea realiza fără securitate, iar pe zi ce trece lumea devine tot mai conștientă de această axiomă, și de efectele crizei mondiale actuale.

În acest fel securitatea internațională se poate asigura fie prin micșorarea sau prevenirea amenințărilor, fie prin diminuarea riscurilor. Aceasta determină orientarea strategiei de securitate fie spre exterior alocând forțe și mijloace pentru a acționa în mod indirect sau direct asupra surselor de amenințare, fie spre interior, încercând să reducă sensibilitățile organizațiilor.

În ultimii douăzeci de ani Alianța Nord Atlantică a fost marcată de schimbări și adaptări profunde. Dintr-o alianță statică, tipic Războiului Rece, datorită condițiilor schimbătoare ale mediului global de securitate, NATO devine o organizație din ce în ce mai dinamică. Un atac asupra unui stat membru de mare amploare este foarte puțin probabil, dar se manifestă îngrijorător, alte pericole și amenințări, ceea ce presupune și impune în același timp cooperare și flexibilitate. Summit-urile de la Praga, Washington, Riga, Istambul, București, Lisabona, aderarea a noi membrii, noile tipuri de misiuni, modificările structurilor de forțe și comandă, nivelul de ambiție, circumstanțele și transformarea geostrategică au “redirecționat” evoluția Alianței.

NATO va contribui efectiv la managementul crizelor, prevenirea conflictelor, inclusiv prin conducerea și pregătirea operațiilor de răspuns la crize. Apărarea colectivă reprezintă esența existenței Alianței.

Experiența participării Alianței în operații, demonstrează creșterea importanței eforturilor pentru reconstrucție și stabilizare, situații în care elementele de putere internaționale și naționale, economice, diplomatice, sociale și politice, sprijinite de cel militar, într-un mod integrat, trebuie să coordoneze în perioada post-conflict restabilirea normalității.

Provocările ce vor apărea la adresa apărării colective vor fi multidimensionale, complexe și omnidirecționale.

Securitatea, dezvoltarea și pacea sunt recondiționate, constituind argumente credibile pentru asigurarea capabilităților necesare protejării stabilității, păcii, sprijinului eforturilor umanitare, interzicerii agresiunilor, descurajării amenințărilor și dacă va fi nevoie, combaterea inamicilor prin angajarea întregului arsenal de misiuni, mijloace și operații militare la dispoziție. Alianța va fi nevoită să-și coordoneze eforturile cu ale celorlalte organizații internaționale non-guvernamentale și guvernamentale, statelor non-NATO pentru contracararea amenințărilor asimetrice și proliferării armelor.

Altfel spus, va trebui să adopte o abordare comprehensivă asupra securității pentru a permite o aplicare coerentă a instrumentelor de putere și de a întări cooperarea între structurile organizației și stelele partenere, statele membre și organizațiile internaționale (OSCE, ONU, NGOs, UE).

În mediul de securitate viitor se vor manifesta în continuare amenințări și riscuri locale și globale la adresa Alianței Nord Atlantice și a statelor membre, care în condițiile implementării capabilităților impuse de transformarea Alianței vor fi mult mai eficient contracarate sau identificate, monitorizate și diminuate numai împreună cu organizațiile internaționale și structurile naționale cu atribuții în domeniile securității, apărării și siguranței.

Sunt evidențiate două dimensiuni ale spectrului de amenințări la adresa securității statelor membre NATO:

Rolul nefast al liderilor antagoniști, accesul facil la sisteme de arme convenționale performante și de distrugere în masă, precum și la echipamente militare;

Pericolele și recrudescența terorismului, subversiunii, crimei organizate, tendințelor naționaliste, separatiste și secesioniste, precum și a conflictelor interstatale.

Fenomenul de globalizare reprezintă un proces sau set de procese prin care organizarea spațială a relațiilor și a tranzacțiilor este exprimată prin schimburile și rețelele transcontinentale și inter-regionale de activități, putere și de interacțiune.

Globalizarea este caracterizată de patru tipuri de schimbări: în primul rând favorizarea extinderii activităților politice, economice și sociale peste frontiere, regiuni și continente; în al doilea rând intensificarea interconexiunilor și schimburilor financiare, comerciale, culturale și investiționale, ceea ce duce la creșterea migrației; în al treilea rând prin realizarea unor sisteme globale de comunicații și transport se mărește viteza de circulație și difuzare a bunurilor, ideilor, oamenilor, informațiilor și capitalului.

În al patrulea rând intensificarea, viteza și extinderea interacțiunilor globale pot fi asociate cu impactul pe care efectele unor evenimente de la mare distanță sunt resimțite în orice colț al lumii, unele acțiuni putând avea consecințe globale. În acest fel granița dintre afacerile globale și problemele domestice devine din ce în ce mai fluidă. Efectele procesului de globalizare favorizează schimburile și interacțiunea ideilor, sistemelor culturale și economice, iar revoluția comunicării și a comunicațiilor devine un factor de forță.

Organizațiile crimei organizate transnaționale se vor dezvolta și își vor extinde activitățile pe fondul corupției, dezordinei și a letargiei în implementarea măsurilor de control în zonele diferitelor țări, neacoperite de sistemele de supraveghere. Se vor manifesta astfel ca alianțele, cu mișcări insurgente pentru operații specifice și cu mici antreprenorii criminale. Conducătorii statelor instabile, cu economii fragile, vor fi corupți de către reprezentanții organizațiilor criminale, care se vor infiltra în sistemele de afaceri și bancare și vor coopera pentru controlul unor zone geografice de importanță strategică, cu mișcările politice insurgente din acea zonă. Veniturile foarte mari ale organizațiilor de crimă organizată provin din traficul cu femei, copii, narcotice, imigrație ilegală, piraterie, contrabandă cu arme și tehnologii militare, cu materiale toxice, servicii pentru grupările teroriste, fraudă financiară.

Adesea rețelele de crimă organizată se vor suprapune cu cele teroriste, apărând astfel “mariaje temporare de conveniență”, ceea ce va duce la extinderea legăturilor existente și se vor forma noi alianțe cu alte guverne corupte și grupuri criminale. Trebuie scos în evidență faptul că organizațiile criminale au interes în domeniul economic și financiar, grupările teroriste folosind grupările criminale pentru ambiții și obiective politice.

În sprijinul securității și stabilității naționale, regionale și globale, implicit în interesul NATO, se impune că evoluțiile haotice și subversive prezentate să fie reduse, controlate și dacă este posibil chiar eliminate.

Grupările teroriste se vor afla în continuare în diferite părți ale globului, neavând nevoie de puncte de comandă permanente și statice pentru conducerea și planificarea operațiilor. Este de așteptat ca grupările teroriste să folosească pentru cele mai multe atacuri mijloace de distrugere convenționale. Originalitatea se va regăsi în conceptele operaționale – planificare, scop, organizare, sprijin logistic, mod de desfășurare – de exemplu, pentru declanșarea unor atacuri simultane în mai multe locații, aflate la distanță unele de altele. Chiar dacă principalele arme asimetrice vor rămâne vehiculele capcană dotate cu dispozitive explozive improvizate, teroriștii își vor diversifica arsenalul în domeniul mijloacelor de transport și al explozivilor, chiar până la utilizarea unor avioane fără pilot.

O preocupare tot mai evidentă a grupărilor teroriste este reprezentată de folosirea agenților patogeni din categoria armelor biologice.

De asemenea organizațiile teroriste vor încerca să dezvolte și să achiziționeze capabilități pentru războiul cibernetic în măsură să blocheze și să distrugă sistemele computerizate și rețelele informatice esențiale din domeniile energetic, transporturilor, de apărare, bancar etc.

“Proliferarea armelor de distrugere în masă (Wapons of Mass Distruction-WMD) și a armelor non-letale cu efect în masă (Weapons of Mass Effect-WMD) reprezintă un proces (fenomen) în derulare prin intermediul căruia se difuzează cunoștințe și echipamente, în pofida acordurilor și eforturilor contra-proliferare.” Pentru a se proteja împotriva amenințărilor regionale unele state vor continua să achiziționeze sau să dezvolte WMD/WME, astfel sporindu-și influența regională și globală și descurajând intervențiile și intențiile altor puteri. Armele neletale cu efect în masă (WME) cuprind echipamente biologice și chimice, care nu distrug forța vie a adversarului, ci o neutralizează. La acestea se mai adăugă substanțele chimice cu efect letal întârziat și armele radiologice, impactul psihologic al întrebuințării acestora asupra populației fiind deosebit de puternic, creând confuzie și panică. Tot în aceeași categorie pot fi incluse și armele pe bază de impuls electromagnetic, virușii împotriva echipamentelor electronice, informatice și electromecanice care pot bloca sistemele de control, execuție și comandă civile și militare.

Concentrarea masivă a populațiilor în zonele urbane și progresul tehnologiei informatice determină sporirea vulnerabilității societății umane și oportunități noi de manifestare a amenințărilor, nu neapărat militare: “atractivitatea” rețelelor de comunicații și a nodurilor de distribuire a rețelelor, neutralizarea centrelor de luare a deciziilor, influențarea opiniei publice prin intermediul noilor tehnologii de comunicare etc.

În ceea ce privește operațiile militare, adversarii vor căuta să-și atace capabilitățile prin intermediul mijloacelor: războiului electronic, a armelor cu impuls electromagnetic și cu energie direcțională, a operațiilor psihologice cu inducerea în eroare și folosirea înșelătoriei. Scopul principal va consta în împiedicarea întrebuințării sistemelor de arme, interzicerea realizării superiorității informaționale, precum și diminuarea sprijinului națiunilor pentru operațiile NATO. Atacurile cum ar fi cele cyber vor contribui la îngreunarea protecției forțelor prin dereglarea și blocarea rețelelor civile și militare de control, comandă și execuție. Se va trece în ultimă instanță la întrebuințarea mijloacelor punctuale, eficace, distructive și cu efecte colaterale cât mai scăzute.

Spațiul european de sud-est, incluzându-l și pe cel al țării noastre, nu poate fi izolat de evoluțiile, tendințele și influențele globalizării.

Procesul de analiză al viitorului mediu geostrategic, geopolitic și de securitate din zona bazinului Mării Negre va ține seama de rolul statelor membre ale Alianței de la granița de sud-est a NATO, legătura dintre zona Mării Caspice și continentul european, bogată în gaze naturale și petrol, conflictele înghețate din apropierea zonei de responsabilitate NATO, rolul OSCE și UE în regiune.

2.2. Abordarea comprehensivă a securității NATO

Abordarea comprehensive a securității adoptată de NATO a contribuit substanțial la modificarea mediului strategic în spațiul euroatlantic. Promovând interoperabilitatea militară și dialogul politic “parteneriatul” contribuie la crearea unei veritabile culturi euroatlantice ale securității, un puternic angajament pentru cooperare în ceea ce privește abordarea provocărilor și amenințărilor critice la adresa securității în interiorul și dincolo de comunitatea națiunilor euroatlantice.

Provocările cărora trebuie să le facă față securitatea euroatlantică sunt în continuă schimbare, iar amenințările aflate în evoluție, inclusiv terorismul și statele problemă, au rădăcini locale și externe și un caracter transnațional. În timp ce amenințările la adresa stabilității securității continuă să existe în regiunea Balcanilor, evenimentele din Afganistan demonstrează că noi amenințări la adresa securității comune apar din afara spațiului euroatlantic. Astfel securitatea și stabilitatea internațională o să depindă din ce în ce mai mult atât de reformele interne, cât și se cooperarea internațională, însă o cooperare eficientă pentru securitate în absența instituțiilor profund democratice și a doctrinelor este imposibilă.

2.2.1. Originea conceptului de “abordare comprehensivă”

Ideea de abordare comprehensivă sau cuprinzătoare nu este complet nouă. Președintele Roosevelt, primul ministru Winston Churchill precum și membrii cabinetelor acestora, împreună cu șefii echipelor lor, aveau să recunoască principiile acestei abordări. Discuția de informare britanică descrie: o abordare guvernamentală pro-activa, o înțelegere de comun acord între departamente, o gândire bazate pe reușită și colaborare.

În ciuda faptului că Roosevelt și Churchill ar fi putut adăuga și competența în conducerea unei țări, pe lista elementelor esențiale, noțiunea de a nu se împotrivi unei campanii sub îndrumare guvernamentală, ce se bazează pe o temă de unificare comună, sau că eforturile depuse nu ar fi sincronizate sau coordonate, ar fi părut într-un fel lipsite de sens.

Înainte de a lua în considerare consecințele abordării comprehensive pentru autoritățile civile și militare ale NATO, efortul studiului de cercetare, pentru început, merită să fie orientat către cauzele ce au blocat maturizarea conceptelor. Chiar dacă a fost recunoscut faptul, la modul deliberat și imperativ, în ceea ce privește necesitatea unei interfețe civil-militară în gestionarea crizelor, sporită mai târziu ca valoare atât de către autoritățile militare câte și de către cele civile, urgența acestei necesități nu a fost percepută ca atare. Odată cu dezvoltarea agențiilor diferitelor națiuni și creșterea eforturilor diplomatice, în zone ca Afganistanul, Balcani sau oriunde în alte zone de conflict, semnalele către NATO au crescut atât în intensitate cât și în frecvența, în sensul concentrării și emergenței eforturilor militare și civile a țărilor membre.

În 2005 inițiativa daneză privind prioritatea politică a NATO, “Planificare și Acțiune Concentrată”, ambasadorul Frijs Petersen a remarcat: “În toate aceste misiuni, cooperarea civil-militară spontană s-a dezvoltat pe teren pentru a face față nevoilor imediate. Ce a lipsit, a fost de fapt cadrul necesar pentru asigurarea celei mai bune planificări posibile, folosirea eficientă a resurselor, precum și a coordonării.. a fost de fapt o abordare comună care să creeze condițiile necesare pentru o pace sustenabila, reconstructivă și de dezvoltare.”

În anul 2006 s-au alăturat grupului crescut de aliați care punea presiune pentru a întocmi un plan de acțiune comun încă cinci națiuni: Republica Ceha, Ungaria, Olanda și Slovacia. Imediat după aceea s-au alăturat și Statele Unite ale Americii, evenimentele culminând cu o primă articulare a ceea ce înseamnă “Abordare comprehensivă”, de către 26 de state membre, în noiembrie 2006 la Summit-ul de la Riga.

În decursul a doi ani de la lansarea de către danezi a primelor idei, ambasadorii sprijiniți și de către Statul Major Internațional, s-au grăbit să pună în acest sens un plan la punct, însă cu numeroase lacune ce nu includeau în modelul abordării comprehensive al NATO principii și proceduri detaliate ale operațiilor bazate pe efecte, în ciuda semnalelor autorităților militare.

Pentru a fi siguri, după cum a fost semnalat înainte, dacă nu din cauza lipsei înțelegerii complexității aparente a operațiilor bazate pe efecte, preferința diplomaților pentru maximum de flexibilitate a jucat cu claritate un anume rol, și anume predilecția pentru “coordination with a light touch”, după cum chiar delegația Marii Britanii a subliniat. Însă au existat multe alte motivații în joc.

Pentru politicieni și diplomați, discuțiile despre abordarea comprehensivă și a operațiilor bazate pe efecte au dus la apariția unor probleme fundamentale de diplomație, asupra cărora era necesar să se concentreze. Oricât de nobilă și necesară ar fi această idee a unei interfețe civil-militară mai bună, când o așezăm în context NATO, aceasta duce la întrebări foarte multe. Pe timpul Războiului Rece, era foarte simplu de știut care erau cele două părți militare în opoziție. În mediile noi de operare la care Alianța trebuie să facă față, au ieșit la suprafață multe alte întrebări dificile la nivel strategic:

cât de mult se poate întinde NATO că alianța politico-militara, permițând discuții despre întreg spectrul de probleme de securitate?

cât de mult ar trebui să devină implicată NATO în aspectele civile de securitate?

unde ar trebui să-și concentreze Alianța eforturile în ceea ce privește gestionarea crizelor,

unde să se finalizeze execuția și planificarea, și mai ales

unde ar trebui să înceapă implicarea celorlalte organizații, ca de exemplu cea a Națiunilor Unite sau Uniunea Europeană?

Deoarece nu există nici un răspuns clar la toate aceste întrebări, clasele politico-diplomatice au tratat cu o atenție prea mare aceste aspecte “încetinind” momentul luării deciziilor. Pentru cele mai multe dintre națiuni, se dorește ca misiunea de bază să rămână apărarea colectivă, evitându-se pe cât mai mult posibil și discret, duplicarea inutilă a Alianței prin asumarea de responsabilități noi în relațiile cu alți actori externi ai acesteia.

Pentru mulți alții, ca de exemplu Franța, sprijinită de Luxemburg și Belgia, marile planuri și aspirațiile pe termen lung sunt în prezent concentrate pe Uniunea Europeană.

2.2.2. Abordarea comprehensivă în cadrul NATO

În cadrul Alianței Nord Atlantice, indiferent de intenție, consecințele și manifestările curente ale Abordării Comprehensive s-au dublat. Deși scopurile acesteia, cât și cele ale operațiilor bazate pe efecte par identice, abordările lor metodologice diferite fac ca acestea să fie cu greu interconectate.

În timp ce Directivele Politice Cuprinzătoare au oferit o legătură, chiar dacă aceasta a fost rudimentară, Declarația Summit-ului din 2008 de la București, a eșuat chiar în a menționa cuvântul “efecte”, conceptul de operații bazate pe efecte rămânând undeva neajutorat și singur, dar lăsând orice observator interesat să se întrebe unde se află în fapt relațiile de legătură.

Unii analiști au admis la două săptămâni după ce Summitul de la București s-a încheiat, că de fapt “relația nu este deloc clară”. Consecința a doua este strâns legată de prima. Datorită faptului că nu există o articulare clară a autorităților politice NATO în ceea ce privește o conexiune lucidă între cele două abordări, s-a permis mutarea sensului de către interpretări în zone colaterale de discuții.

În timp ce Abordarea Comprehensivă a fost privită ca termen umbrelă pentru procesele politice ce incorporează abordarea bazată pe efecte de către unii experți, alții au susținut operațiile bazate pe efecte ca proces distinct, separate militar, iar Abordarea Comprehensivă ca unul civil. Dincolo de natura inițiatorilor celor două concepte, interpretările diferite ale acestora, au dus la manipulări de către diferiți actori politici subliniind necesitatea a mai multor resurse non-militare, în zone precum Afganistanul. Secretarul General NATO, Jaap de Hoop Scheffer, a avertizat că astfel de zone nu pot fi doar împărțite în sfere separate de responsabilitate, de luptă, menținerea păcii, reconstrucție, etc. Ministrul afacerilor externe Belgian, Karel De Gucht menționa: “Vom fi în măsură să facem cu adevărat și decisiv diferența, numai atunci când vom reuși să facem progrese pe toate fronturile, într-un mod substanțial și simultan: crearea securității și stabilității, construirea legii și ordinii.. rezolvarea urgențelor populației prin reconstrucție și programe de dezvoltare.. Aceasta este sarcina, provocarea noastră comună”.

În cadrul acesta, întrebarea ce se conturează tot mai adesea este “Încotro se va îndrepta Alianța din acest punct?”.

2.2.3. Abordarea comprehensivă ca instrument de cooperare

Abordarea comprehensivă sau cuprinzătoare (Comprehensive Approach – CA), precum și Operațiile bazate pe efecte (Effects Based Approach to Operation – EBAO/OBE) reprezintă inițiative de actualitate în cercurile NATO.

Fundamentele pentru cele două concepte sunt reprezentate atât de misiunea deosebit de complexă din Afganistan, care s-a dovedit a fi mult mai dificilă decât s-a anticipat, precum și voința de dezvoltare și descoperire a celor mai bune și eficiente soluții practice.

Unele opinii sunt prea generale, altele sunt contradictorii pentru a se apropia de o soluție acceptabilă, toate împreună situându-se de fapt, foarte aproape de granițe nefuncționării sau funcționarii lor. În principiu conceptul de operații bazate pe efecte a fost inițiat și emanat de către militari, introducerea lui fiind făcută oficial în 2006 la Summitul de la Riga. În ciuda surselor originare, civile ori militare, principalul obiectiv al ambelor concepte este consolidarea și fortificarea randamentului și eficacității planificării și conducerii operațiilor de gestionare a crizelor de către NATO, cu ajutorul unei puternice consonanțe ori determinanțe întrunite a eforturilor civile și militare, ambele în relație cu actorii externi și în cadrul Alianței Nord Atlantice.

Dincolo de descrierea anterioară, interpretările abordării comprehensive și ale operațiilor bazate pe efecte, au început să direcționeze și să abunde toate părțile interesate către întrebări justificate:

sunt aceste concepte (abordarea comprehensivă și operațiile bazate pe efecte) diferite, similare sau apropiate?

acestea constituie o cale autentică și nouă în asumarea operațiilor NATO, sau reprezintă ultima reîncarnare a abordărilor pe termen lung a gestionarii conflictelor și crizelor?

ce instrumente și eforturile cui trebuie să fie întrunite ca problemă prioritară, de către cine și în ce directive trebuie orientate?

Încă se mai caută răspunsuri cât mai corecte pentru îmbunătățirea sensului înțelegerii și dezvoltării abordării comprehensive și a operațiilor bazate pe efecte în cadrul Alianței, și mult mai semnificativ, evaluarea prospectării pentru viitor. De asemenea se căuta soluții la confuzia creată în jurul ambelor concepte, cu riscul ca acestea să fie folosite greșit de către personalul NATO în vederea sprijinului populației în cauză. Alianța este foarte decisă în ceea ce privește eforturile în sensul continuării procesului de maturizare a celor două concepte, în vederea îndeplinirii obiectivelor de securitate stabilite. În Anexa nr. 3 am evidențiat obiectivele și domeniile transformării NATO.

2.2.4. Rolul Operațiilor Bazate pe Efecte în facilitarea Abordării

Comprehensive

Apariția noului concept de operații bazate pe efecte este rezultatul unei munci intelectuale asidue, desfășurată de un număr mare de analiști militari care, după terminarea Primului Război Mondial au analizat etapele parcurse de către beligeranți, trăgând concluzii despre modul în care ar fi trebuit să acționeze pentru ca victoria să fi fost obținută cu mai puține pagube umane și materiale și într-un timp mai scurt.

Scopul operațiilor bazate pe efecte este acela de a prelua controlul asupra sistemelor vitale, de a reduce, sau chiar anihila voința de luptă a acestuia și de a obține efectul dorit, prin extenuarea cât mai rapidă a capabilităților acestuia, fără un grad de uzură ridicat din partea forțelor proprii. Însă principiile trebuie regândite, astfel încât “să fie adoptate de joasă intensitate, războiului împotriva terorismului, gherilei, insurgenților, în general războiului asimetric”.

Efectul dorit poate luă forme diferite, în funcție de situația concretă de la un anumit moment. Pentru lămurirea acestei probleme se impune să definim în primul rând noțiunea de efect. Efectul este reprezentat de un rezultat, consecință sau eveniment. El poate fi funcțional, psihologic sau fizic și rezultă din acțiuni specific non-militare sau militare. Atunci când vorbim despre operațiile bazate pe efecte, așteptările se îndreaptă atât către efecte indirect și directe cât și spre cele în cascadă.

Efectele indirecte sunt rezultatele acțiunilor directe, care contribuie la amplificarea impactului, determinând influențarea voinței unui individ sau chiar organizații. Acest tip de efecte tind să fie dificil de recunoscut și întârziate, fiind de cele mai multe ori rezultatul în cascadă sau cumulativ al mai multor efecte directe combinate.

Efectele directe apar imediat, exprimând rezultatul operațiilor militare fără mecanisme de intervenție între acțiune și rezultat, fiind adeseori ușor recunoscute.

Efectele în cascadă sunt efecte indirect, directe, cumulative sau complexe ce perturbă grav un sistem. Aceste efecte îmbracă diferite forme de accelerare sau de multiplicare a parcursului către atingerea obiectivelor operației, necesitând o perspectivă a sistemului referitoare la relațiile de dependințe, colaborare sau conexiunile între elementele componente. Efectele în cascadă pot fi virtuoase sau vicioase, depinzând de punctul de vedere al actorilor.

În general efectele operațiilor bazate pe efecte sunt consecințe cumulative asupra mediului strategic, la orice nivel, a uneia sau a mai multor acțiuni luate, cu orice instrument de putere:

asupra uneia sau mai multor dimensiuni;

asupra unui actor;

asupra capacității sau voinței;

neintenționate sau intenționate, neașteptate sau așteptate, negative sau pozitive.

În cazul unei operații militare, efectul dorit ar putea fi de exemplu paralizarea celui mai sensibil sistem (fie că este sistem cultural, de încredere, de conducere etc.) al inamicului astfel încât, chiar dacă toate componentele au rămas intacte, acesta să nu mai poată funcționa ca un întreg.

Scopul operațiilor bazate pe efecte nu trebuie privit și înțeles doar ca o teorie singulară. Acest efect trebuie urmărit într-o deplină interacțiune cauzală cu măsurile de eficiență. Această interacțiune are ca scop influențarea comportamentului sistemului țintă, în așa fel încât acesta să devină supus obiectivelor strategice sau operative prin acțiuni integrate, simultane și multiple direcționate asupra nodurilor cheie, pe de o parte, iar pe de altă parte asupra legăturilor vitale ale sistemului respectiv.

Operațiile bazate pe efecte nu au ca scop acționarea asupra țintelor a căror distrugere conduce la o victorie decisivă și rapidă, ci la distrugerea țintelor a căror neutralizare ar produce asupra inamicului efectele cele mai mari. Țintele cheie, identificate de mulți strategi prin elementele de importanță națională, reprezintă sursele de putere ale inamicului, distrugerea acestora devenind de fapt scopul operațiilor militare bazate pe efecte.

Ideea principală a scopului operațiilor bazate pe efecte este aceea că succesul în actualele conflicte militare trebuie măsurat în calitatea rezultatelor obținute și nu în cantitatea distrugerilor. Scopurile acestui tip de operații sunt constituite de către desfășurarea acțiunilor întrunite pentru exploatarea avantajelor tehnologice și obținerea efectelor scontate, determinarea din timp a efectelor acțiunilor militare, precum și maximizarea impactului forțelor speciale, de mici dimensiuni.

Planificarea amănunțită a operațiilor militare, tehnologia de ultimă generație, identificarea stării de finalitate și determinarea efectelor scontate care să asigure atingerea acesteia, permit desfășurarea unor acțiuni nonmilitare și militare al căror obiectiv să nu fie anihilarea sau distrugerea inamicului, ci controlul acestuia, cu pierderi minime în rândul trupelor proprii. Altfel spus eficiența constă în a crea inamicului impresia că este de prisos să opună rezistență și să lupte.

Pentru a atinge obiectivele politice limitate prin utilizarea forței armate, conform acestei paradigme, punctul de referință este constituit de obținerea efectelor dorite la nivel politic, și nu anihilarea sau extenuarea adversarului prin intermediul distrugerilor masive.

Operațiile bazate pe efecte se bazează pe relația cauză-efect, prin intermediul căreia se urmărește concentrarea eforturilor împotriva instrumentelor de putere ale potențialilor adversari, având ca rezultat reducerea eficacității acestora în schimbul angajărilor masive de forțe. Astfel două dintre cerințele generale devin o necesitate permanentă în planificarea acțiunilor militare de nivel strategic, adică: luarea în considerare a îndeplinirii tuturor obiectivelor propuse și determinarea din timp a efectelor pe care acțiunile militare le vor produce.

Operațiile bazate pe efecte pot fi definite ca fiind acțiunile întreprinse împotriva sistemelor inamicului, destinate obținerii efectelor specifice, care contribuie direct la realizarea obiectivelor politice și militare dorite. Accentul trebuie pus pe faptul că efectul se referă la ceea ce se obține prin distrugerea celei mai importante ținte și nu pe distrugerea a cât mai multor ținte.

Operațiile bazate pe efecte solicită planificatorilor și comandanților militari să conecteze în cea mai mare măsură posibilă obiectivele strategice cu fiecare acțiune tactică. Premise de la care se pornește în abordarea operațiilor bazate pe efecte este accea că lovirea într-un mod particular a unui set specific de ținte, poate avea efecte sistemice, funcționale sau psihologice, depărtate cu mult de acelea create prin degradarea sau simplă distrugere a setului respectiv de ținte. Adevărata provocare se referă la trecerea de la abordarea legată de “serviciile țintei” către o metodologie de producere a efectelor, care îndeplinesc obiectivele specifice, în strânsă legătură cu obiectivele politice naționale. Din această cauză operațiile bazate pe efecte reprezintă o metodologie pentru planificarea, estimarea și executarea operațiilor destinate atingerii efectelor necesare pentru obținerea rezultatelor dorite pentru securitatea națională. Perspectivele efectelor implică acțiuni pentru producerea efectului dorit și distinct.

Putem considera că operațiile bazate pe efecte reprezintă un program, ce are la bază rețeaua prin care controlul și comanda gestionează la cel mai înalt nivel informații referitoare la inamic, trupele proprii, factori neutrii și care urmărește distrugerea fizică minimală a inamicului în raport cu distrugerea maximală a voinței acestuia, obținerea și menținerea permanentă a inițiativei acționale prin folosirea unei variate game de metode, forme și procedee bine cunoscute, aplicându-se în același timp în mod echilibrat și integral totalitatea instrumentelor de putere nonmilitare și militare.

Operațiile bazate pe efecte pot fi definite astfel ca reprezentând un proces de obținere a rezultatului strategic dorit asupra adversarului, prin aplicarea multiplicativă, cumulativă și sinergică a întregii game de operații nonmilitare și militare, la nivel strategic, operativ și tactic.

În momentul actual considerăm că aceste proceduri și tehnici pot fi implementate cu ușurință, ca un stadiu de tranziție sau intermediar spre o abordare complete a operațiilor bazate pe efecte având la bază câteva principii de referință în dezvoltarea conceptului:

Simplitatea – păstrează atât explicația cât și conceptul cât de simplu posibil.

Caracterul evolutiv – conceptul de operații bazate pe efecte nu este nici nou, nici vechi, ci o evoluție a curentului planificării proceselor. Astfel ar trebui să se îmbunătățească și să se dezvolte “Procesul de Planificare Operațional” (OPP) și să nu-l înlocuiască.

Caracterul cognitiv – operația bazată pe efecte este un proces cognitiv, abordarea acesteia nu ar trebui să se limiteze la planificarea proceselor ci ar trebui pusă în aplicare și în cazul procedurilor zilnice.

Caracterul universal – definițiile utilizate pentru descrierea conceptului de operațiile bazate pe efecte trebuie să fie aplicabile în toate situațiile posibile.

Conceptul de operații bazate pe efecte poate fi definit și ca un proces adaptiv și cognitiv, de analiză, executare, planificare și evaluare a unei misiuni al cărei scop este concentrată pe obținerea unei stări finale cu dobândirea efectelor dorite prin recunoașterea mediului ca sistem al sistemelor, utilizarea unei abordări holistice în identificarea și selectarea mijloacelor, conducerea și monitorizarea continuă a activităților, precum și modificarea planului în funcție de nevoi.

Definiția de mai sus evidențiază faptul că operațiile bazate pe efecte discută mai mult despre modul în care ne vedem noi înșine, pe adversar sau mediul și despre procesul de gândire, decât despre utilizarea noilor tehnologii sau a calculatorului. De asemenea este evidențiat și faptul că forțele militare reprezintă o mică parte dintr-un întreg, de aceea trebuia să se armonizeze și să se coordoneze cu alți actori colaboratori. În sensul acesta reprezentanții altor agenții colaboratoare ar trebui consultați în vederea dezvoltării planului și să fie făcute aranjamente pentru o continuare armonioasă pe timpul executării operațiilor.

Considerăm necesară și oportună elaborarea unei structuri de forțe bazate pe multifuncționalitate și modularitate, pentru a permite “modelarea” capabilităților în funcție de circumstanțele reale și dezvoltarea condițiilor din timpul situației de conflict/criză.

2.3. Relațiile NATO cu alte organizații de securitate

Pe măsură ce amenințările și riscurile au devenit din ce în ce mai imprevizibile ca natură, gamă și origine, NATO și-a extins tot mai mult parteneriatele. Astfel că în noiembrie 2006, la Summit-ul de la Riga, aliații NATO au andosat o abordare comprehensivă civil-militară privind securitatea. Această abordare marchează un stadiu nou în cadrul unei tranziții care a început după terminarea Războiului Rece. Una din părțile esențiale a acesteia este reprezentată de îmbunatățirea cooperării NATO cu alte organizații.

În prezent, Alianța întreține relații cu diferite organisme internaționale care au rol complementar în promovarea securității și păcii. În cazul operațiilor de gestionare a crizelor, NATO cooperează cu organizații care dispun de instrumentele necesare pentru asigurarea unei păci durabile, prin asigurarea dezvoltării sociale, economice și politice.

Din aceste organizații fac parte: Organizația Națiunilor Unite (ONU), Uniunea Europeană (UE), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), precum și alte instituții, ca de exemplu Comitetul Internațional al Crucii Roșii și EUROCONTROL. Pentru a preveni apariția de noi adăposturi pentru teroriști și rețelele criminalității, aliații trebuie să realizeze mai mult decât o victorie în sensul tradițional de a învinge forțele inamicului în luptă.

Apărarea și securitatea colectivă, pe de o parte, și securitatea bazată pe cooperare, pe de altă parte, sunt instrumente fundamentale diferite, dar complementare, ale politicii internaționale de securitate. Aplicarea principiului subsidiarității, în organizarea securității europene, presupune luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: UE, OSCE, NATO și ONU.

2.3.1. Relația NATO – ONU

Atât NATO cât și ONU se sprijină în funcționarea lor pe Tratatul Nord-Atlantic și pe Carta, în alcătuirea unui cadru instituțional pentru securitate mai larg. Este important să știm dacă raportul dintre aceste două organizații este de actualitate, dacă avem în vedere pe de o parte conceptele de redefinire a suveranității noi apărute, iar pe de altă parte a fenomenului de globalizare, în special al celui de globalizare militară.

Astfel între Tratatul Nord-Atlantic și Carta Organizației Națiunilor Unite, între instituțiile Alianței și cele ale ONU, există puternice legături atât practice cât și juridice. Ambele elemente contribuind la lărgirea cadrului instituțional în care Alianța acționează.

Articolul 51 al Cartei ONU este cel care stabilește dreptul la apărarea colectivă sau individuală al tuturor statelor care fac parte din Organizația Națiunilor Unite. Aceasta autorizează acțiunile care ar putea fi interprinse în exercitarea acestui drept înainte de momentul în care Consiliul de Securitate al ONU însuși să ia măsurile care se impun în vederea menținerii păcii și securității internaționale.

De asemenea este stipulat și faptul că măsurile pe care le iau statele membre, conform articolului 51, trebuie să fie aduse imediat la cunoștința Consiliului de Securitate și să nu afecteze sub nici o formă responsabilitatea și autoritatea Consiliului de a întreprinde acțiunile necesare restaurării și menținerii securității și păcii internaționale.

În acest fel Carta ONU are o dublă importanță pentru Alianța Nord-Atlantica. În primul rând această constituie o bază juridică pentru crearea Alianței, în al doilea rând, stabilește întreaga responsabilitate a Consiliului de Securitate al ONU pentru securitatea și pacea internațională. Aceste două principii sunt prevăzute în Tratatul Nord-Atlantic, semnat în aprilie 1949 la Washington.

Preambulul Tratatului întărește ideea potrivit căreia Carta ONU reprezintă cadrul în care Alianța operează. În frazele introductive este reafirmată loialitatea față de principiile și obiectivele Cartei, de către membrii Alianței. În articolul 1, este exprimat angajamentul pentru soluționarea conflictelor internaționale prin intermediul mijloacelor diplomatice, în concordanță cu obiectivele Cartei, și deasemenea pentru abținerea de la utilizarea forței sau amenințării în orice situație neconformă cu principiile ONU.

Articolul 5 al Tratatului face referire la articolul 51 al Cartei, afirmând dreptul semnatarilor de a interprinde colectiv sau individual, acțiunile care consideră că sunt necesare pentru apărarea proprie, inclusiv utilizarea forțelor armate. În același timp acesta obligă statele membre să întrerupă orice utilizare a forței pentru menținerea și instaurarea securității nord-atlantice, atunci când s-au luat măsurile necesare în vederea restaurării securității internaționale și a păcii de către Consiliul de Securitate al ONU.

O referire mult mai detaliată la Carta ONU este regăsita în articolul 7 al Tratatului Nord-Atalntic, unde se reamintesc obligațiile și drepturile semnatarilor și se reafirma responsabilitatea primordială a Consiliului de Securitate al ONU pentru menținerea securității și păcii.

Din 1949 și până în momentul actual, legătură formală dintre NATO și ONU a rămas constantă și s-a manifestat în principiu în relațiile juridice dintre documentele fondatoare. Contactele dintre instituțiile Alianței și cele ale Organizației Națiunilor Unite au fost de cele mai multe ori foarte limitate, atât în conținut cât și că formă.

Putem aminti două cazuri de criză, ce au relevanță în evoluția Alianței Nord Atlantice:

în 1999, folosirea forței împotriva Șerbiei “Operation Allied Force”, în contextual conflictului din Kosovo, fără a avea un mandat explicit din partea CS/ONU. Pe tot parcursul operației, în această situație NATO a prezentat rapoarte și informări CS/ONU;

evenimentele ce au avut loc la 11 septembrie 2001, au readus în atenție viziunea de definire a” agențiilor și aranjamentelor regionale”.

În acest fel în 2002, la Praga s-a decis prin consens ca NATO trebuie să fie capabilă “să răspundă provocărilor la adresa securității, forțelor noastre, populației și teritoriului, indiferent de unde vin acestea, cu forțe care pot fi deplasate rapid, oriunde e nevoie… pentru a susține operații la distanță.”

NATO are interesul și voința să colaboreze cu ONU, deoarece țările aliate pe parcursul deciziei comune, au ca scop sprijinirea acțiunilor pe rezoluții ale CS/ONU ca bază legală a operațiilor sale și pentru legitimizarea cadrului politic de desfășurare a acestora. O astfel de stare vine să sprijine Alianța în contextual alăturării guvernamentale în diferite faze ale operației ca de exemplu: reconstrucție și stabilizare, promovarea unui mediu de securitate solid, construcția noilor instituții ale statului.

Vehiculul de angajare a comunității internaționale este reprezentată de către rezoluția CS/ONU, în care Alianța capăta vizibilitatea rolului și potențialului sau distinct chiar și în operații mai sensibile, ca de exemplu Irakul în care desfășoară misiunea de instruire a noilor forțe de securitate. Astfel mandatul ONU simplifică obținerea consensului în ceea ce privește angajarea Alianței într-o misiune care are nevoie de autorizarea oficială a mediului politic parlamentar și de cea morală a publicului. Plecând de la importanța cadrului legitim pentru publicul larg, s-a dezvoltat nivelul de colaborare între NATO și ONU, care a căpătat o definire nouă, în ceea ce privește sistemul comun de control și comandă, cu rezultatele productive. Avem în vedere experiența comună din Afganistan cooperând cu Misiunea de Asistență ONU, și pe cea din Kosovo împreună cu Misiunea de Administrare Interimară a ONU, ce au determinat că Aliații NATO să privească rolul de coordonare de către ONU a eforturilor de reconstrucție și stabilitate ca pe o necesitate. În același timp, rolul de coordonator al unor agenții, birouri, departamente din cadrul ONU nu poate fi substituit de alte organizații. În plus desfășurarea practică a operațiilor comune, a clarificat funcțiile și rolul Reprezentantului Special al Secretarului General ONU în relația cu NATO și alte organizații.

De asemenea ONU are nevoie la rândul său de o relație interactivă cu NATO deoarece poate beneficia de capacitățile militare ale unei structuri organizate, multinaționale, cu un semnificativ potențial, nu numai din punct de vedere militar, ci și în ceea ce privește experiența de organizare, conducere și planificare într-o formulă de echipă a unui cadru internațional complex și larg. Dincolo de statele membre aliate, acesta include și un mediu divers și larg de parteneriate cu țări din mai multe continente.

Din perspectiva ONU, relația cu NATO poate fi caracterizată în raport cu unele circumstanțe, ca de exemplu:

în unele împrejurări, din punct de vedere politic, acceptul prin consens al statelor membre NATO, de a se angaja într-o operație în baza unei rezoluții a CS/ONU, ca alternative la acceptarea unei puteri fost colonială să acționeze în anumite regiuni cu grad ridicat de sensibilitate;

în alte împrejurări ONU preferă implicarea NATO într-un spațiu de conflict, deoarece, în general este reținută în a se angaja în misiuni de impunere a păcii care înseamnă și acțiuni militare în forță;

în numeroase situații, ONU are nevoie de NATO și de capacitățile ei, pentru misiuni de sprijin umanitar, ca de exemplu misiunea de asistență și sprijin din Pakistan, care a fost afectată de cutremur în 2005;

pe lângă avantaje financiare pentru ONU, alternativa implicării NATO oferă asistență specializată pentru planificarea misiunii, precum și sprijin logistic din partea țărilor membre și comandamente operaționale existente deja și funcționale.

Din perspectiva NATO, relația cu ONU are următoarele conotații:

mereu interesată ca în operațiile conduse să dispună de o abordare comprehensivă, coordonându-se în mod special în etapa de reconstrucție și stabilizare, cu alte organizații internaționale neguvernamentale și guvernamentale, astfel deschizând dimensiunea civilă de asistență a noilor structuri de stat, de cultivare a sistemului de interrelaționare și de securitate;

pentru a obține consensul, orice misiune NATO are nevoie de aprobarea parlamentelor naționale ale statelor membre, ce au o legitimitate cu mult mai relevantă atunci când se fundamentează pe mandatul unei rezoluții ONU;

disponibilitatea de a oferi sprijin, fie prin oferirea unor locuri la cursurile proprii de pregătire, fie cu facilitate de transport, dar numai în cazul în care este solicitată explicit în acest sens.

Disponibilitatea de cooperare atât din partea NATO cât și din partea ONU, nu exclude apariția unor asperități în anumite împrejurări, dar acestea nu reprezintă o dominantă. Unele disfuncții de coordonare identificate din practică, au fost analizate și remediate în mare parte, în beneficiul misiunilor ulterioare în Afganistan și Kosovo, creându-se cadrul în care reprezentanții unor misiuni diferite în același teatru de operații sau comandanții militari se pot întâlni periodic pentru schimb de informații și realizarea sincronizării eforturilor ONU, NATO și UE.

În data de 07 Octombrie 2008 a fost semnat Acordul de Cooperare Politică ONU-NATO, ce formalizează relațiile de colaborare existente deja în teatrele de operații din Kosovo și Afganistan.

Cu toate că documentul are o utilitate incontestabilă, în primul rând succesul misiunilor de pace în care atât ONU cât și NATO coordonează sau desfășoară activități de stabilitate și reconstrucție, dar în al doilea rând și pentru “identitatea politicii de securitate internațională”, a existat și există o reținere din ambele părți.

2.3.2. Relația NATO-UE

În 1998 Marea Britanie a luat decizia de a renunța la opoziția privind implicarea Uniunii Europene în problematica securității și apărării, astfel a fost posibilă lansarea de către UE a Politicii de Securitate și Apărare Europeană (ESDP), în iunie 1999. Între anii 1991 și 1998, efortul a fost orientat către abilitarea Western European Union (WEU) ca o componentă de apărare a UE și un pilon european al NATO. Principalele aspecte de cooperare între UE și NATO, pot fi rezumate după cum urmează:

principala poartă a fost deschisă la Summit-ul NATO din Aprilie 1999 de la Washington, când au fost aprobate principiile de cooperare cu UE. În același timp NATO a dat asigurări că este pregătită să adopte și să definească aranjamentele de acces ale UE la capabilitățile și capacitățile Alianței, care se referă la: identificarea gamei de opțiuni de comandă europene pentru operațiile conduse de UE, precum și preluarea de către locțiitorul Comandantului Suprem Aliat în Europa a unui set de responsabilități în Europa; capacitate de planificare militară pentru operații; adaptarea sistemului de planificare a apărării NATO pentru a încorpora forțele avute la dispoziție pentru operații desfășurate și conduse de către UE;

din Aprilie 1999 și până în Decembrie 2002, au fost purtate negocieri pentru a oficializa înțelegerea, într-o formă în care să răspundă tuturor sensibilităților bilaterale sau naționale;

la Reuniunea Consiliului Europei de la Copenhaga, din Decembrie 2002, s-au agreat principalele criterii și cerințe ale cooperării, acceptându-se posibilitatea participării statelor membre NATO care nu sunt și membre UE la ESDP, și anume: Turcia, Islanda și Norvegia;

principiile cooperării pentru managementul situațiilor de criză, care sunt agreate atât de NATO cât și de UE sunt:

parteneriatul, prin care cele două organizații pe timpul situațiilor de criză se pot sprijini reciproc prin înțelegeri mutuale;

consultări, transparență și cooperare;

egalitate în ceea ce privește autonomia factorilor de decizie atât din UE cât și din NATO, precum și respectarea intereselor acestora;

respectarea principiilor Cartei ONU;

respectarea intereselor Statelor Membre atât ale UE cât și ale NATO;

adoptarea în Martie 2003 a pachetului de aranjamente “Berlin Plus”, acesta permițând Alianței să sprijine operațiile conduse de către UE, la care NATO nu este angajată și care cuprinde aproximativ 50 de înțelegeri formale.

În conformitate cu ESDP s-a stabilit faptul că operațiile conduse de către UE nu trebuie neapărat să se desfășoare în coordonare cu NATO. Astfel în 2003 în perioada iunie-septembrie UE a condus în Republica Democrată Congo “Operațiunea Artemis”, fiind prima operație în afară Europei a Uniunii Europene fără asistență NATO, pentru a stabiliza situația în această țară. Au urmat mai apoi misiuni de sprijin juridic și al poliției în Bosnia Herțegovina, Indonezia, Irak, Gaza, Sudan, Afganistan, Ciad, Kosovo.

UE și-a dezvoltat în ultimii ani capacitățile de planificare, comanda, controlul și conducerea operațiilor, ceea ce reduce dependent față de NATO și îi oferă mai multă libertate în ceea ce privește angajarea în misiuni. Însă, mult timp UE va fi în continuare dependentă de capacitățile de transport strategic la distanță ale NATO. În relația NATO-UE punctul de cotitură a fost generat la sfârșitul anului 1998, de schimbarea politicii Marii Britanii, făcând posibilă lansarea în formă actuală a ESDP.

Marea Britanie deține în prezent o influență de pivot importantă atât asupra conceptului ESDP al UE cât și asupra relației NATO-UE, având un potențial militar remarcabil în ceea ce privește planul capabilităților. Tendința UE de implicare independent de NATO în operațiile militare, a fost mereu percepută ca o dimensiune de complementaritate în raporturile dintre cele două organizații. Partea militară a UE ar putea folosi capacitățile NATO fiind capabilă să preia rezolvarea misiunilor de tip Petersburg, în cazul în care NATO (SUA) nu dorește să se implice.

Evoluția relației dintre NATO și UE prezintă interes în continuare, luând în considere circumstanțele actuale, în care Federația Rusă și-a manifestat public intenția de a schimba în plan practic și geostrategic echilibrul puterilor prin acțiuni împotriva Georgiei, în conflictul cu regiunile separatist ale Abhaziei și ale Osetiei. În timpul conflictului, Rusia s-a arătat mai sensibilă în relația cu UE, având în vedere relațiile economice cu majoritatea statelor membre, mai ales în ceea ce privește resursele energetice, și destul de agresivă, deocamdată declarativ, în relația cu NATO, în special a politicii SUA în Europa. Dezvoltarea scutului antirachetă de către SUA în Europa și extinderea NATO către est reprezintă motivația principală a atitudinii Rusiei.

2.3.3. Relația NATO-OSCE

Mai întâi să ne amintim pe scurt istoria Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa. În perioada anilor ’50 și ’60 au avut loc numeroase propuneri și discuții controversate între Uniunea Sovietică și NATO privind o metodă de a reuni în jurul aceleiași mese națiunile aflate în competență politică dintre Est și Vest în timpul Războiului Rece. Discuțiile au luat sfârșit prin formatul unei Conferințe care și-a desfășurat la Helsinki lucrările prin întâlniri periodice între anii 1973 și 1975, la care au participat 35 de țări.

În 1975 a fost concluzionat Actul Final de la Helsinki, acesta a consfințit cadrul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa-CSCE, transformată începând cu Ianuarie 2005 în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa- OSCE. Responsabilitățile și preocupările organizației acoperă trei domenii ale securității:

cooperarea în sfera de mediu, economică și tehnico-științifică;

cooperarea în plan umanitar, acesta face referire la respectarea drepturilor omului, dreptul liber la educație, cultură și informații;

problematica politico-militară, aceasta include Declarația Principiilor ce definesc Relațiile dintre Țările Participante, cuprinzând printre altele: respectarea integrității teritoriale și inviolabilității frontierelor statelor; abținerea de la amenințarea cu forța; un document care întărește încrederea între state; controlul armamentului ș.a.

Credibilitatea morală întărită în perioada Războiului Rece, a determinat țările care făceau parte din Alință, să-și declare voința de a sprijini, de la un caz la altul, conform procedurilor specifice acțiunile de sprijin al păcii sub conducerea OSCE, împreună cu oferirea de resurse și expertiză, chiar dacă NATO nu a desfășurat misiuni sub egida OSCE niciodată.

Reperele principale ale cooperării NATO-OSCE, pot fi sistematizate cronologic după cum urmează:

consultările la cel mai înalt nivel și discuțiile oficiale, la puțin timp după ce a fost implementat Acordul de la Dayton, în Bosnia Herțegovina când NATO a acordat sprijin de comunicații și logistic OSCE în desfășurarea și pregătirea alegerilor din 1996 din această țară, și expertiza în domeniul controlului armamentelor;

asistența acordată de către NATO misiunii OSCE din 1998 în Kosovo, prin intermediul Centrului de Coordonare din Kumanovo/Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, concretizată prin misiuni de extracție, schimb de informații sau consultanță de planificare în situații limită de dificultate, dar și misiuni ce implică recunoașterea aeriană;

momentul de criză din ianuarie 2001 în Kosovo, atunci când profitând de absența dintr-o zonă de separație a forțelor sârbe, a avut loc o acțiune insurgentă puternică a etnicilor albanezi, soluționată prin eforturi comune, cu contribuția UE și coordonate de către NATO-OSCE, reușindu-se în final, integrarea etnicilor albanezi în instituțiile statului și dezarmarea insurgenților, prin intermediul unor măsuri de întărire a încrederii;

în 2002, OSCE a inițiat eforturi politice pentru a întări securitatea în Balcani, prin controlul activităților ilegale cu muniții și armament ușor, pornind de la colaborarea cu NATO în sfera schimbului de informații.

Se poate afirma că în relația NATO-OSCE nu există competiție sau asperități în dispută. Există, de altfel, un cadru mai puțin formalizat de întâlniri care au loc periodic la diferite niveluri, dar mai ales la nivel de experți în cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, din partea NATO, respectiv în cadrul Forumului pentru Cooperare în domeniul Securității, din partea OSCE.

Dacă vorbim de relația NATO-OSCE, completată cu relația OSCE-UE, trebuie să mai menționăm pozițiile Rusiei în ultimii ani. Nemulțumirea pornește de la viziunea inițială a Rusiei ca OSCE să fie considerată un fel de “superviser” al celorlalte două instituții, percepția suspicioasă fiind reprezentată de fapt de un vehicul atât al NATO cât și al UE de a interfera în spațiul de influență al Federației Ruse, prin observațiile din domeniul încălcării drepturilor omului și monitorizarea alegerilor din aceste zone.

Pornind de la responsabilitățile pe care le au în comun cele patru organizații, NATO, ONU, UE și OSCE în gestionarea securității globale și regionale, și de la scopul incontestabil de a crea o lume stabilă în care să primeze proiectele sociale și economice în interesul oamenilor, singura cale pentru eficiența conceptului de abordare comprehensivă (“comprehensive approach”) în zonele de conflict, este constituită de către extinderea colaborării dintre aceste organizații.

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ: OPERAȚII BAZATE PE EFECTE CA ABORDARE COMPREHENSIVĂ ÎN CONFLICTELE MILITARE MODERNE

Ideea cauzalității relațiilor pe timpul desfășurării conflictelor dintre diverse domenii există de secole, noul concept însă a început să fie studiat și aplicat recent, având intenția de a fi transformat într-un instrument în scopul asigurării securității globale. Succesul în atingerea “provocărilor” securității naționale depinde de strategia militară și de abilitatea forțelor armate de a obține efectele dorite prin introducerea în doctrinele curente ale forțelor armate a conceptului operațional de “operații bazate pe efecte”.

Operațiile bazate pe efecte au existat dintotdeauna sub diferite forme. Ele sunt ceea ce generalii, amiralii și oamenii de stat au încercat să facă: să se concentreze asupra formării gândirii și comportamentului adversarului mai mult decât pe simpla înfrângere a forțelor lui.

După cum arată diverse trimiteri la lideri militari și politici, operațiile bazate pe efecte (OBE) nu sunt o simplă modalitate de acțiune la nivel tactic și nici nu sunt specific militare. Ele cuprind o întreagă gamă de acțiuni militare, economice și politice pe care o națiune le-ar putea întreprinde pentru a determina comportamentul oricărui oponent, al neutrilor sau aliaților săi, sau al inamicului. Obiectivul unei strategii bazate pe efecte nu este simplă distrugere a capacității fizice a adversarului, ci determinarea acestuia să urmeze un curs al acțiunilor în legătură strânsă cu interesele noastre.

3.1. Operații bazate pe efecte – delimitări conceptuale

Conceptul de “operații bazate pe efecte” reprezintă un mod de gândire, o metodologie și nici pe de parte nu întrunește caracteristicile unei organizații sau al unui sistem. El reflectă din această perspective ideea unificării tuturor instrumentelor pe care un grup de națiuni sau o națiune le întrebuințează în scopul asigurării securității proprii, și prin urmare, se aplica numai în contextual și în cadrul existenței acestora.

Operațiile bazate pe efecte (OBE) au fost adesea definite că “o nouă paradigmă a operațiilor militare” sau ca “o alternativă complet diferită de concepție militară de distrugere militară”. Numeroși analiști au afirmat în același timp că acest concept nu conține prea multe elemente de noutate, deoarece, de-a lungul istoriei, “comandanții și ofițerii de stat major competent au încercat și au reușit să planifice și să desfășoare companii bazate pe efecte”.

Operațiile bazate pe efecte urmăresc anumite scopuri precise, cele mai relevante dintre acestea fiind anularea sau reducerea capacității adversarului de a obține rezultatele dorite și de a opera în condiții avantajoase, pe de o parte, iar pe de altă parte asigurarea obiectivelor proprii la nivelul dorit. În Anexa nr. 4 am realizat o schemă a fizionomiei operației bazate pe efect.

Filosofia conceptului impune acelora care îl aplică să considere conceptele tradiționale privind distrugerea și anihilarea oponentului ca fiind doar niște mijloace la toate nivelurile de comandă ale prelucrării controlului asupra situației, și nu instrumente ale distrugerii totale sau parțiale a acestuia.

Conceptul de operații bazate pe efecte este fundamentat pe o serie de factori care au influențat de-a lungul vremii mai mult sau mai puțin definirea realistă și caracterul său, unii dintre aceștia fiind tot atât de vechi ca și lupta armată, în schimb alții, de sorginte modernă, se fundamentează pe tehnologiile de ultimă oră și pe cuceririle științei.

Operațiile bazate pe efecte reprezintă o nouă provocare și un nou curent în arta militară actuală, răspunzând unor întrebări cauzale, adresate în ordine cronologică, în două moment cheie ale operațiilor: în perioada planificării (de ce acțiunile planificate vor avea efecte dorite?) și la finalizarea planului de operații (de ce acțiunile planificate au avut efecte dorite?). Cele două întrebări sugerează două elemente esențiale. Primul face referire la estimarea sau modalitățile utilizate de către factorii de decizie în vederea înțelegerii cât mai clare a metodelor și mecanismelor necesare planificării operațiilor. Cel de-al doilea reflectând însă procesul decizional în sine, impactul pe care îl are asupra acestuia metodele specific operațiilor bazate pe efecte.

Schimbarea ponderii la “acțiuni concentrate” de la “armament pe ținte” pentru a forma comportamentul aliaților și al adversarului, sugerează o largă definire a operațiilor bazate pe efecte pe următoarele coordonate: operațiile bazate pe efecte sunt seturi de acțiuni coordonate, stabilite în scopul modelarii comportamentului adversarilor, neutrilor sau aliaților pe timp de pace, război sau în situații de criză.

Prin intermediul particularităților lor operațiile bazate pe efecte solicită factorilor de decizie concentrarea asupra rezultatelor acțiunilor desfășurate, fapt care influențează procesul decizional într-o mare măsură. Noua abordare privind decizia colectivă, împreună cu conceptul de operații bazate pe efecte, vor produce modificări tot mai profunde atât la nivelul sistemelor de cunoștințe cât și la al teoriilor în domeniul luării deciziei. Beneficiarul noilor teorii va fi strategia.

Dacă vechile strategii vizau acțiunile desfășurate, cele prezente tind să analizeze și să se concentreze pe modalitățile prin care acțiunile conduc la rezultatele finale. În ultimul deceniu, operațiunile desfășurate de unele coaliții, au marcat sfârșitul exclusivității misiunilor tradiționale (misiuni combative și de menținere a păcii) și o tendință de “colectivizare” tot mai evidentă a procesului decizional, însă fără ca decizia formală să fie negativ influențată.

Aceste transformări au determinat apariția unor noi abordări și concepte, dintre acestea distingându-se cel al operațiilor bazate pe efecte, ca și metoda de planificare, execuție și evaluare a operațiunilor destinate obținerii unor efecte-rezultate dorite, îndreptate la rândul lor către îndeplinirea unor obiective strategice.

Acțiunile executate de forțele militare pot și trebuie să cuprindă operații de luptă, adică operații de lovire, însă forțele armate fac cu mult mai mult. Cele mai persistente și frecvente misiuni militare au fost cele de prevenire a războiului, prin stoparea oricărei crize sau descurajarea conflictului ce ar putea degenera în război, forța militară fiind folosită în acest scop împreună cu alte acțiuni diplomatice și politice pentru a modela fie prin simpla lor prezență în anumite zone, fie prin propriile acțiuni comportamentul observatorilor (neutri, dușmani, prieteni). Autoritățile naționale au folosit și pe plan istoric aceste acțiuni în mod intenționat, pentru crearea de efecte particulare. Pe scurt, operațiile bazate pe efecte au fost constituite de acțiunile din trecut ale forțelor militare, chiar dacă acestea nu au implicat acțiuni de luptă.

3.1.1. Definirea și tipologia “efectului”

În mare parte discuțiile cu privire la operațiile bazate pe efecte au intenționat să se concentreze asupra efectelor cinetice. Termenul efect este utilizat frecvent într-o conotație de planificare a efectelor probabile pentru a indica impactul distrugerii unei anumite ținte asupra unei dimensiuni operaționale sau strategice mai largi.

În același timp un efect este impactul sau rezultatul creat de aplicarea unei puteri militare sau nonmilitare. O asemenea putere, poate fi aplicată desigur la nivel operațional, tactic și strategic.

Această definiție presupune că efectele pot fi non-cinetice sau cinetice, sau în aceeași măsură psiho-cognitive sau fizice. Un efect poate fi astfel distrugerea capabilităților și forțelor adverse. Fizionomia militară a efectului este prezentată în Anexa nr. 5.

Efectele se pot clasifica în: efecte psihologice, sistemice și materiale (fizice). Efectele psihologice necesită o acțiune indirectă, manifestându-se în psihicul adversarului, în timp ce efectele sistemice au ca scop distrugerea funcțiilor unui sistem specific, iar cele din urmă, efectele fizice constau în neutralizarea sau eliminarea obiectivului stabilit.

Proprietățile pe care le pot avea efectele pot fi: de cascada sau distributive și cumulative. Efectele de cascada sunt indirecte, pătrunzând în sistemul inamicului de la nivelul superior spre cel inferior. Caracterul lor distributiv rezultă din faptul că nici o structură inamică nu este izolată, și orice efect produs provine din afectarea altor subsisteme și sisteme. Efectele cumulative sunt rezultatul combinării efectelor indirect și directe, putând acționa la același nivel, sau la niveluri diferite ale războiului.

Realizarea scopului acțiunilor militare este materializat de către obiective, acestea fiind esențiale pentru unitatea de efort. Mai pe scurt obiectivul este efectul dorit. Eforturile cumulative derivă dintr-un plan coerent, care leagă acțiunile militare ulterioare de obiectivele naționale. Astfel operațiile bazate pe efecte asigura toate mijloacele ideale pentru executarea acestui cadru de lucru, de la strategie la misiune, deoarece strategiile sunt constrânse să unească obiectivele cu eforturile și obiectivele la un nivel superior cu cele la un nivel inferior.

Conceperea unei operații bazate pe efecte este realizată ținând cont de evaluarea efectelor dorite mai mult decât pe distrugerea obiectivelor specifice, acordându-se o deosebită atenție elementelor următoare: eficacității strategiei (contribuția la obiectivul stabilit al fiecărui efect), efectelor ulterioare (efectele indirect rezultate care pot fi psihologice, sistemice sau funcționale) și rezultatelor (principalul efect asupra obiectivului și starea curentă al acestuia).

Implementarea operațiilor bazate pe efecte se bazează pe dezvoltarea a “opt categorii informaționale diferite care permit proiectanților operațiilor bazate pe efecte cunoașterea sistemelor proprii și inamice” și anume:

de ordin dinamic – permit analiștilor înțelegerea sistemelor care se schimbă în timp între state și structuri, ca răspuns al unor stimuli externi;

de context – analizează primele șase forme informaționale;

de natură psihologică – explică influența factorilor de identitate, morali, emoționali, și alții, non-materiali, în luarea deciziilor și conducerea forțelor proprii și inamice;

de natură socio-politică– cuprind o largă gamă de obiective politice și sociale ale instituțiilor, organizațiilor și agențiilor din sistem;

de natură organizațională – explică modul în care oamenii și-au formalizat relațiile grupului pentru a duce la bun sfârșit operațiile;

de infrastructură – combina informația geografică cu cea tehnică într-o cunoaștere elementară despre interacțiunea personalului și a obiectivelor din sistem;

de natură geografică – date despre senzori, obiective, personal, sisteme de alarmă și alți factori din interiorul teatrului de operații;

de natură tehnică – informații despre trăsăturile fizice ale inamicului și ale propriilor militari, despre limitele sistemelor și mijloacele operaționale.

Combinarea acestor forme informaționale este indispensabilă operațiilor bazate pe efecte. Folosirea doar a unui singur set de informații limitează foarte mult abilitatea operatorilor care creează operațiile să angajeze un adversar. Conceptul războiului bazat pe efecte necesită disciplină atât la nivel operativ cât și strategic, pentru statele majore și comandanți, cerând concentrarea atenției pe efectele produse la un nivel și pentru dobândirea obiectivelor la următorul nivel, îndepărtând tendința de a se concentra pe acțiuni la nivel tactic.

Operațiile bazate pe efecte sunt considerate ca fiind produsele secundare ale operațiilor terestre și aeriene rapide și decisive, putând fi definite ca acțiuni care schimbă forma unui sistem cu scopul de a atinge obiectivele dorite, datorită aplicării integrate a instrumentelor de forță selectate. În același timp aceste operații reprezintă continuarea operațiilor militare care doresc să concentreze luarea deciziilor militare și politice asupra selectării instrumentelor care pot fi folosite și identificării efectelor dorite. Este o încercare de a înlocui metoda tradițională de a ataca și distruge sau neutraliza capabilitățile unui inamic prin “schimbarea liniilor” de pe o harta sau planificarea unui război de uzură.

Acest concept are potențialul de a transforma pregătirea și operațiile militare prin stabilirea legăturilor între efectele și acțiunile propuse. Elementul principal al acestei capacități va fi abilitatea de a analiza situațiile militare și politice și nu dezvoltarea sistemelor de arme, astfel încât să poată fi folosită forța în cea mai eficientă modalitate pentru atingerea efectelor dorite.

Efectul este întotdeauna foarte complex și dinamic, deci schimbător, chiar dacă adeseori reprezentarea lui este simplista. În Anexa nr. 6 am prezentat o schemă a efectului militar complex al operației bazate pe efecte. Pentru operația bazată pe efecte principalele categorii de efecte care îi dau justificare, consistență și o structurează ar putea fi următoarele:

– complexe – acestea au la rândul lor desfășurări complexe, ceea ce dă operației o notă de imprevizibilitate, de desfășurare aleatoare.

O astfel de notă poate fi periculoasă, deoarece nu este acceptabil să fii conștient că o operație se poate desfășura și altfel decât s-a stabilit prin oplan. În Anexa nr. 7 este prezentată fizionomia dinamică a unui oplan al operației bazate pe efecte.

– paradoxale – aceste efecte sunt și vor fi mereu cele mai ciudate ale unei operații. Producerea lor este realizată de variația încrucișată a condițiilor, de schimbarea așa-zisa a polilor și a tensiunilor conflictuale. Sunt efecte uimitoare și neașteptate, unele dintre ele putând fi benefice, altele indiferente, dar de multe ori acestea pot deveni dezastruoase, deoarece nu au nici o logică. Unele pot fi chiar efecte inverse celor planificate, în conflict cu ele sau complementare acestora.

– imprevizibile – evenimentele spontane generate de efecte spontane sau de imense mulțimi de factori sunt cele care dau nota accentuată a caracterului imprevizibil al operațiilor bazate pe efecte. Imprevizibilitatea se concentrează adeseori pe intensitatea și mulțimea reacțiilor internaționale, pe aria efectelor colaterale, sau alteori pe comportamentul operațiilor bazate pe efecte la variațiile financiare, politice și economice.

– previzibile;

– spontane – fac parte din categoria evenimentelor cu probabilități condiționate, ce sunt declanșate neașteptat pe timpul desfășurării operațiilor bazate pe efecte. Tot ceea ce se poate face în cazul acestor efecte ține de o anumită evaluare și identificare a factorilor ce generează efecte evenimente neașteptate care pot fi efecte spontane ale operației bazată pe efecte.

– colaterale – sunt efecte de impact sau bifurcații. Efectele de acest tip sunt de obicei accidentale, cele mai grave fiind cele vizibile, ca de exemplu distrugeri materiale, pierderi de vieți omenești, distrugerea accidentală a rețelelor de comunicații, infrastructurii, rețele de distribuție a apei etc.

– planificate – aceste efecte nu sunt prea numeroase. Uneori ele sunt confundate cu obiectivele și scopurile misiunii și operațiilor, filosofia lor fiind mai complicată, deoarece apelează la raporturi de cauzalitate, la modalități și interacțiuni de multiplicare, fizionomia lor nefiind întotdeauna clară și distinctă, ci cu evoluții imprevizibile.

După forma de manifestare, efectele s-ar putea clasifica în trei categorii principale, aflate în relații foarte diferite, dar care evoluează pe paliere de interdependență și interacțiune:

– multiple și reproductive;

– irepetabile;

– relative singulare.

După modul de multiplicare, manifestare și dezvoltare, efectele ar putea fi:

– haotice;

– în lanțuri lineare sau cu bifurcații;

– în cascadă.

Desigur, există și alte categorii de efecte. Este important ca ele să fie pe cât posibil, identificate, anticipate, modelate și evaluate. Dacă se folosesc indicatori selectați atent, pot fi elaborate sisteme și programe de identificare, prognozare și evaluare a efectelor, ceea ce va duce evident la creșterea performanțelor operațiile bazate pe efecte.

3.1.2. Caracteristici ale Operațiilor bazate pe efecte

Operațiile bazate pe efecte sunt un alt mod de a cunoaște, concepe, elabora, integra și planifica acțiunea militară și civil-militară, în funcție de variația condițiilor concrete și dinamica spațiului luptei, atât a celor inițiale, cât și a celor actuale și viitoare. Stabilirea pilonilor operațiilor bazate pe efecte constă în dinamismul și nu în fixismul lor. Acești piloni sunt variabili, se mișcă, iar densitatea și forța constau în accelerarea mișcării și nu în lipsa acesteia. Operația bazată pe efecte corespunde cu aceea a dinamismului complex, realității schimbătoare, lumii accelerate, flexibile și chiar fluide.

Principiile cele mai importante ale operației bazată pe efecte, în perspectiva variației lor aleatoare și complexe, în condițiile actuale, considerăm că sunt următoarele:

suportul cognitiv – arată că operația bazată pe efecte cere cunoaștere, adică necesită informație în timp real, instrumente cognitive eficiente și rapide de scanare, explorare, înțelegere și analiză a timpului real și spațiului concret, a mișcării, transformării și devenirii;

cunoașterea incertitudinii – constă în acceptarea incertitudinii nu ca supoziție ci ca realitate, fiind un principiu complementar suportului cognitiv;

complexitatea condiționată – exprimă complexitatea lanțului cauzal. Din acest punct e vedere operația bazată pe efecte se bazează pe rațiune, investigare permanentă, cunoașterea variațiilor și condițiilor;

integrarea efectelor – reprezintă efortul de a însuma efectele, precum și posibilitatea de a duce condiționările și evoluțiile lor spre un aliniament al esenței;

pragmatismul acțiunilor – constă în buna măsură, adică în capacitatea comandamentului, planificatorului, comandantului de a profila, în aceeași măsură, un efect, un efect de efecte și un lanț al posibilelor efecte.

Toate aceste caracteristici enunțate anterior fac din operația bazată pe efecte o operație a războiului cognitiv, dus nu numai pentru a supune o țară sau a învinge un inamic, ci pentru a gestiona și controla conflictualitatea lumii, acceptând realitatea lumii, așa cum este ea, foarte complexă și dinamica, eludând fixismele, fantasmele și fatalitatea.Operația bazată pe efecte nu poate fi accesibilă oricui chiar dacă este tentantă și utilizarea ei devine din ce în ce mai necesară.

O asemenea operație cere în afară de competențe și resurse tehnologice, informaționale și strategice, și un sistem de relații bine structurate, un mediu prielnic, colaborare și cooperare internațională, precum și suport militar foarte solid. În momentul de față, numai Forțele Armate din SUA sunt în măsură să desfășoare cu adevărat operații bazate pe efecte, deoarece astfel de operații reclama un sistem foarte bine pus la punct de planificare și prognozare a efectelor, precum și capacitatea de a opera în diferite condiții complexe, cu evoluții imprevizibile și haotice.

3.2. Abordarea operațiilor prin prisma efectelor, în concepția NATO

În concepția NATO, abordarea operațiilor din perspectiva efectelor este „aplicarea coerenta și cuprinzătoare a diferitelor instrumente de putere ale Alianței, combinate cu o cooperare practică a angajamentelor actorilor non-NATO implicați, pentru a obține rezultatele necesare atingerii obiectivelor planificate și a obiectivului final NATO”.

Ideea principală a operațiilor bazate pe efecte este folosirea diverselor instrumente pentru a produce efecte care modifică capabilitățile și comportamentul diverșilor actori în spațiul de angajare, pentru realizarea obiectivelor Alianței.

Efectul produs de operația bazată pe efecte constă în înfrângerea voinței adversarului, prin intermediul întregii game de forme, procedee și metode cunoscute, punându-se un accent deosebit pe aplicarea echilibrată și integrata a tuturor instrumentelor de putere, non-militare și militare, menținerea și obținerea permanentă a inițiativei acționale și, într-o mică măsură pe distrugerea fizică a acestuia.

Din lecțiile învățate de NATO în teatrele de operații unde participă cu forțe, putem concluziona că sarcinile privind reconstrucția și stabilizarea statelor nu pot fi realizate numai prin mijloace pur militare. Securitatea durabilă solicita reconstrucție, stabilizare, dezvoltare socială și economică precum și o bună guvernare.

Alianța, de fapt, dezvolta un alt concept, numit „abordare comprehensivă”, discutat în capitolul anterior, pentru a gestiona provocările la adresa securității. Acest concept solicita o activitate coordonată de mai multe tipuri de organizații, în cooperare cu autoritățile locale, în vederea promovării dezvoltării și securității.

3.2.1. Operațiile bazate pe efecte și apărarea colectivă NATO

Operațiile prezente, dar mai ales cele viitoare, fără îndoială vor fi abordate pe un suport de efecte complexe și dinamice. Acest suport se structurează pe câțiva piloni importanți – capacitățile civil-militare și militare ale NATO, SUA și UE, la acestea adăugându-se și cele ale unor țări ce nu fac parte din coaliții și alianțe, ca de exemplu China, Rusia, Japonia și India. De exemplu intervenția Rusiei în Georgia poate fi considerată o adevărată Operație Bazată pe Efecte, ca și intervențiile diferitelor coaliții sau ale americanilor în Blacanii de Vest, în Afganistan și în Irak.

Operația bazată pe efecte va deveni în curând operația fundamentală a apărării naționale și colective, mai ales pentru țările care fac parte din UE și NATO, dar nu numai pentru acestea. O astfel de operație nu dispune de proceduri și reguli clare, nu este standardizată și nu face parte din mulțimea operațiilor tradiționale de luptă care au marcat războaiele ce au avut loc până în prezent.

Procesul de transformare al armatelor este cel care va determina posibilitatea și condițiile minime necesare desfășurării și pregătirii operațiilor bazate pe efecte. Aceste operații sunt și vor fi elaborate, construite, materializate și planificate pe cel puțin patru paliere:

– național transpune în practică politica de securitate și apărare a fiecărui stat în parte;

– internațional vizează controlul conflictualității;

– european materializează PESA (Politica Europeană de Securitate și Apărare);

– euro-atlantic care continuă adaptarea și modernizarea conceptului NATO, prin intermediul procesului de transformare, la noile cerințe ale provocărilor, vulnerabilităților, amenințărilor, riscurilor și pericolelor implicite unui mediu de securitate regional și global flexibil, foarte complex și dinamic, având ca obiective în același timp atât apărarea colectivă, sub formele ei noi, din care fac parte strategia de gestionare a crizelor și conflictelor, precum și menținerea unui echilibru strategic.

Aceste patru paliere sunt interdependente, aflându-se într-un proces de generare și transformare a unor structuri de forțe, mijloace și acțiuni prin care se dorește pe de o parte dominanța strategică, iar pe de altă parte o poziționare cât mai bună pentru a face față provocărilor necunoscute ale viitorului.

Operațiile bazate pe efecte constituie pentru toate statele, mai ales pentru cele puternice un nou tip al sistemelor de acțiuni la nivel operativ în spațiul strategic, pentru realizarea obiectivelor și scopurilor propuse. Este de așteptat astfel ca în viitor ele să aducă coordonate noi și substanțiale în fizionomia și filozofia războiului, și în general în cea a conflictualității armate.

3.2.2. Aspecte operaționale privind viziunea NATO

Conceptul operației bazate pe efecte evidențiază importanța anvergurii și controlului unui conflict, și în același timp permite realizarea unui obiectiv strategic la un cost acceptabil. Eforturile depuse pentru realizarea efectului scontat sunt analizate atât din perspectiva eficacității politice, cât și din punct de vedere a eficienței operaționale. În acest fel prin cumularea eficacității măsurilor cantitative ale operației militare cu măsurile politice, evaluarea poate duce la obținerea unor valori calitative. Rezultatul acestui raționament rezultă dintr-un model operațional care relaționează acțiunile comportamentale deliberate ale factorului politic cu întrebuințarea forței. Astfel operatorii pot să selecteze cea mai eficientă soluție pentru realizarea dezideratului suprem al politicului, și anume stabilirea unei relații de cauzalitate dintre mijloace și finalități (obiective).

În 6 Iunie 2006, Comitetul Militar NATO a elaborat un concept ce exprimă poziția acestui organism cu privire la abordarea operațiilor prin prisma efectelor (Effects Approach to Operations – EBAO). Fundamentele acestei idei ale dimensiunii militare a Alianței se găsește și în Directiva Politică Generală, aceasta evidențiază faptul că în actualul mediu internațional de securitate exista un curent de încurajare în domeniul cooperării și coordonării efective dintre state și organizațiile moderne cu privire la interdependența rolurilor acestor organisme în prevenirea și managementul crizelor”.

În același timp, același document identifică cerința de dezvoltare în continuare a unei viziuni de abordare a operațiilor din perspectiva efectelor, ca instrument și metoda de planificare asemănătoare modelului american al operațiilor bazate pe efecte.

În esență, conceptul de operații bazate pe efecte derivă din abordarea generală a Alianței în ceea ce privește securitatea, nu doar din punct de vedere militar, ci și din necesitatea unei coerențe acționale între instrumentele puterii, așa cum sunt definite și în Conceptul Strategic al Alianței.

Luând în considerare faptul că forțele pot fi angajate într-o largă gama de operații, și într-un context în care delimitarea intre război și pace este aproape inexistentă, aceste operații sunt considerate „un instrument” utilizat pentru a direcționa dezvoltarea conceptelor și capacităților operaționale printr-un proces de transformare, deciziile fiind luate atât la nivel strategic cât și operativ.

Progresele care au avut loc în domeniul informațional și tehnologic sunt considerate factorul cheie de implementare eficientă a acestor teorii. Fiindcă interoperabilitatea rămâne un instrument de o importanță majoră, scopul final este acela de a realiza coerența stărilor și acțiunilor finale ale Alianței, de la nivel politico-militar către palierul tactic.

Prin urmare, aceasta necesită în principal ca forțele NATO să realizeze coerența acțiunilor între ele, mai apoi să fie identificați următorii „pași”, simultan cu obținerea unei coordonări eficiente cu toți actorii non-NATO implicați în proces.

Esența operaționalizării și aplicabilității acestei teorii decurge din analiza celor patru funcții de bază a ciclului decizional: observare, orientare, decizie și acțiune. Acest model facilitează foarte mult atât luarea deciziei, cât și acțiunile îndreptate pentru dezorganizarea ciclului decizional al adversarului, acest lucru influențându-i deopotrivă oponentului capacitatea de acțiune și de decizie.

Operațiile bazate pe efecte asigura multiple acțiuni într-un context operativ-strategic, în scopul selectării zonelor non-fizice și fizice, unde să fixeze și să influențeze un adversar neconvențional. Astfel, o aplicare eficientă a operațiilor bazate pe efecte reprezintă o armonizare atât a activităților militare cât și civile prin întrebuințarea unui set de instrumente ale puterii, cu scopul de a influența comportamentul tuturor actorilor: membri/parteneri, neutrii/terți și adversari. În același timp întrebuințarea acestor operații necesită o abordare logică totală privind situația, simultan cu planificarea, execuția și monitorizarea consecințelor acțiunilor.

Pentru operaționalizarea teoriei, operației bazate pe fecte îi revin patru activități cunoscute ca funcții de bază în cadrul Alianței:

înțelegerea comprehensivă a spațiului de angajare (Knowledge Development, KD);

planificarea bazată pe efecte (Effects-basedplanning, EBP);

execuția bazată pe efecte (Effects-based execution, EBE);

evaluarea bazată pe efecte (Effects-based assessement, EBA).

Implementarea funcțiilor de mai sus în procesul de luare a deciziei și în dezvoltarea unor instrumente și proceduri adecvate, reprezintă o provocare majoră întâlnită în operaționalizarea operației bazate pe efecte.

Având în vedere aspectele analizate anterior, putem concluziona că cele mai importante caracteristici ale operațiilor bazate pe efecte sunt: dominația tehnologiei informaționale, abordarea sistemica și cauzalitatea. Pe de altă parte, acest concept subliniază o construcție analitică superioară pentru operațiile întrunite multinaționale ale Alianței. Indiferent de cum evoluează operațiile, cele mai importante aspecte cu privire la abordarea bazată pe efecte au devenit larg recunoscute, validate și implementate în operațiile întrunite ale NATO.

Aceste aspecte includ următoarele particularități cu privire la abordarea operațiilor prin prisma efectelor ale modelului Alianței Nord Atlantice:

definirea clară a obiectivelor și stării finale;

influențarea și înțelegerea sistemică a adversarului, respectiv a mediului operațional;

aplicarea integrată a instrumentelor puterii Alianței;

integrarea deplină a capabilităților informaționale;

realizarea unui proces riguros și comprehensiv de evaluare a efectelor.

Astfel, o dată cu fundamentarea acestui concept al Alianței putem afirma faptul că vor apărea și reacții inverse, având efecte semnificativ benefice pentru a eficientiza modelul analitic. Chiar dacă această cristalizare a conceptului se va realiza cu timpul, se știe faptul că operația bazată pe efecte va fi cu siguranță analizată ca un important stimul pentru abordările viitoare ale artei operative.

3.2.3. Studiu asupra aplicării operațiilor bazate pe efecte conduse de ISAF în Afganistan

Comandanții și statele majore multinaționale și naționale care acționează în cadrul ISAF în Afganistan își bazează procesul de analiza, planificare, execuție și evaluare, în mare măsură pe abordarea operațiilor prin prisma efectelor. Anexa nr. 8 evidențiază planul unei companii participante la operațiunea ISAF din Afganistan.

Instrumentul principal al Alianței este reprezentat de către instrumentul militar, referindu-se la aplicarea puterii militare. În Afganistan, acesta este reprezentat de către forțele ISAF care utilizează forța neletală sau letala pentru a distruge și învinge capabilitățile nemilitare sau militare ale adversarului reprezentat de forțele de anticoaliție. Instrumentul militar se mai referă și la utilizarea constructivă a forțelor ISAF pentru reconstrucție și stabilizare sau ca mijloc de acțiune în caz de dezastre umanitare sau urgențe.

Prin intermediul instrumentului politic se urmărește utilizarea puterii politice, în mod deosebit în arenă diplomatică, pentru a influența participanții ceilalți la soluționarea crizei în scopul creării de condiții politice avantajoase.

Economicul se referă pe de o parte la combinarea puterii economice a tuturor statelor membre pentru a atinge scopul propus, iar pe de altă parte, la o întreagă gamă de acțiuni care urmăresc reconstrucția unei economii afgane.

În final, instrumentul civic se referă la utilizarea instrumentelor de putere cum ar fi educația, justiția, informarea publicului și administrația publică, care contribuie la accesul la resurse alimentare, electricitate, apa, accesul la asistență medicală etc.

Conceptul operațiilor bazate pe efecte este diferit implementat, de la cele mai înalte niveluri decizionale ale NATO, până la comandanții tactici din teatru.

Implementarea acestui proces implica practici, proceduri și tehnici specifice pentru nivelul politico-militar și nivelurile militare operativ, tactic și strategic atât pentru planificare, procesul de decizie și managementul crizelor, precum și pentru evaluarea rezultatelor care permit stabilirea unor legături concrete intre stadiul final, efecte, acțiuni și obiective și ori de câte ori este posibil armonizarea instrumentelor politice și militare ale NATO cu cele economice, politice și civile ale actorilor non-NATO implicați în soluționarea crizei.

Se poate concluziona, că indiferent de circumstanțe, la toate nivelurile se aplică șase principii generale ale operației bazate pe efecte astfel:

este o filosofie, un nou tip de gândire, care completează alte filosofii aplicate în acțiunile militare;

 se concentrează pe stadiul final dorit (end state) și pe determinarea efectelor care trebuie create pentru a influența comportamentul și capabilitățile-cheie ale actorilor principali;

 consideră spațiul de angajare ca un sistem în care toți actorii și entitățile interacționează pentru a crea efecte;

 sunt necesare analize complexe ale sistemelor și sistemelor de sisteme implicate pentru a înțelege relaționarea dintre acțiuni și efecte;

solicită armonizarea contribuției diferitelor instrumente ale Alianței și, atunci când este cazul, acțiunile statelor suverane (posibile state membre) sau a altor actori;

 solicită evaluarea continuă a eficienței acțiunilor și adaptarea planurilor atunci când este cazul.

În comandamentele naționale sau multinaționale care acționează în Afganistan, cu problema operațiilor bazate pe efecte se ocupa ofițerii de stat major special instruiți – analiștii operaționali – încadrați în structurile de planificare (G, J, S-5, A), principalele lor sarcini fiind analizarea legăturilor dintre mediul operațional și operațiile proprii, evaluarea efectelor și propunerea măsurilor de adaptare în mod ierarhic. Atunci când discutăm despre analiza mediului operațional, în funcție de eșalonul în cauză, acesta face referire în primul rând la Forțele de Securitate Afgane (poliția și armata), forțele militare adverse (diferite grupări înarmate care pot acționa conjunctural și permanent împotriva forțelor internaționale sau afgani), guvernare, populație, teren și economie.

Pentru a înțelege mai bine cum funcționează procesul operațiilor pe bază de efecte, în acest mediu operațional, trebuie înțeles mai întâi cine planifică și cine execută aceste operații, cine propune sincronizarea efectelor și de ce mijloace dispun forțele alianței pentru a produce un întreg spectru de efecte neletale și letale.

Execuția bazată pe efecte vizează:

atingerea condițiilor stării finale;

îndeplinirea obiectivelor operaționale;

îndeplinirea acțiunilor/sarcinilor de colaborare de importanță critică.

Structurile care operează în cadrul operațiilor bazate pe efecte din cadrul comandamentelor sunt structuri special organizate sau constituite pe principiul funcționalității din personalul de stat major, având diferite denumiri în funcție de nivelul tactic sau operativ și caracterul comandamentului care poate fi întrunit sau/și multinațional. În general, acestea sunt reprezentate de către comisii pentru coordonarea efectelor, structuri pentru operații CIMIC și grupuri de lucru pentru efecte.

Comisiile pentru coordonarea efectelor (Effects Coordination Board) au la nivel regional și central, uneori chiar și la nivel provincial, caracter multinațional și întrunit. Principalele responsabilități ale acestora constau în sincronizarea efectelor neletale și letale cuprinse în intențiile comandantului, sincronizarea țintelor spre care sunt direcționate aceste efecte, managementul și alocarea resurselor necesare pentru a obține efectele dorite în aria de operații din responsabilitatea respectivului comandament. De regulă, acestea includ reprezentanți din subdomeniile și domeniile informații, operații, planificare, sprijin cu foc, sprijin aerian, comunicații, operații speciale, operații psihologice, operații informaționale, CIMIC, relații publice, juridic.

Grupurile de lucru pentru efecte (Effects Working Group) sunt organizate la toate eșaloanele de comandă care participă la operații, răspunzând, de regulă, de coordonarea săptămânala a activității comandamentelor în dezvoltarea efectelor ce vor sprijini îndeplinirea obiectivelor principale din cadrul fiecărei linie a operațiilor (direcției principale) și în domeniul aplicării operațiilor bazate pe efecte.

Provocarea cea mai mare pentru aceste grupuri nu constă doar în stabilirea acțiunilor care conduc la îndeplinirea efectelor, ci și în determinarea indicatorilor care determină eficiența acestor acțiuni și în managementul combinației de mijloace sau a mijloacelor limitate avute la dispoziție care sunt cele mai potrivite pentru a facilita întregul proces. Recomandările pentru comisiile de coordonare a efectelor sunt produse de către grupurile de lucru.

În cadrul ISAF exista numeroase structuri pentru operații CIMIC, da la simplul ofițer CIMIC aflat la nivelul subunităților, până la structuri de tipul Combined Joint Civil-Military Operations Task Force. Responsabilitatea principală a acestor structuri consta în coordonarea eforturilor autorităților locale și centrale afgane, precum și ale coaliției pentru asigurarea dezvoltării stabile și reconstrucției în securitate, la nivel central și local.

Activitățile principale ale structurilor pentru operații CIMIC se concentrează pe refacerea capacităților de aprovizionare cu apa, identificarea nevoilor ca de exemplu reabilitarea școlilor sau a facilitaților medicale, asigurarea sprijinului pentru diferite proiecte civile, precum și pe evaluarea progreselor realizate în domeniul dezvoltării și reconstrucției. După cum se știe, structurile CIMIC folosesc mijloace neletale pentru îndeplinirea obiectivelor specifice.

Echipele Provinciale de Reconstrucție (Provincial Reconstruction Teams –PRT) joacă un rol deosebit în acest domeniu. Statele membre NATO au desfășurat și au condus până în prezent 26 PRT-uri. Aceste echipe cuprind un număr redus de personal militar și civil, având rolul de a asista autoritățile locale aflate în reconstrucție și asigură securitatea personalului internațional care participă la aceasta. Printre obiectivele acestora sunt incluse și: sprijinul guvernului central pentru dezvoltarea unui mediu stabil și sigur; sprijin pentru extinderea autorității guvernului central; sprijinirea reformei sectorului de securitate; facilitarea eforturilor de reconstrucție; realizarea unității de efort în cadrul actorilor civili, inclusiv organizațiile neguvernamentale; demonstrația implicării de durată a comunității internaționale și NATO pentru viitorul Afganistanului.

Un alt rol important în aplicarea operațiilor bazate pe efecte îl au și Echipele Operaționale de Consiliere și Legătura (Operațional Mentor and Liaison Team-OMLT).

Aceste echipe sunt un element-cheie al programului ISAF condus de NATO, destinat dezvoltării Armatei Naționale Afgane (ANA). Aceste echipe sunt desfășurate pe lângă comandamente de garnizoană, corp de armată, brigadă, batalion, având scopul de a asigura: capabilitățile de legătură necesare între forțele ISAF și ANA; consilierea și instrucția necesară desfășurării operaționale a unităților și mărilor unități ANA; primirea sprijinului necesar de către ANA; coordonarea planificării operaționale. România participă la acest program din Noiembrie 2008, asigurând OMLT, compus din brigada 81 Mecanizată, în garnizoana Qalat, capitala provinciei Zabul.

Din punctul de vedere al mijloacelor folosite în cadrul procesului operațiilor bazate pe efecte, acestea se clasifica ca militare și nemilitare, cele militare la rândul lor pot fi analizate din punctul de vedere al efectelor ce doresc să se obțină ca neletale și letale.

Mijloacele militare letale cuprind elicopterele de luptă și aviația, artileria terestră, forțele convenționale, aruncătoarele, forțele coaliției, forțele pentru operații speciale și forțele de securitate afgane reprezentate de Forțele Afgane de Poliție (APF) și ANA. Mijloacele militare letale cuprind operații informaționale, operații CIMIC, operații psihologice, supraveghere și recunoaștere, activități și acțiuni de informații, forte convenționale, relații publice, forte ale coaliției și forțe pentru operații speciale.

Mijloacele nemilitare sunt reprezentate de organizații și agenții guvernamentale naționale, organizații internaționale, organizații neguvernamentale, precum și Echipele Provinciale de Reconstrucție. Forțele ISAF urmăresc patru direcții principale, indiferent de nivelul de organizare la care ne referim – provincie, regiune sau stat:

justiție și guvernare: instaurarea la nivel provincial, regional și central a unei bune guvernări, cu un aparat juridic eficient și credibil;

stabilitate și securitate: Forțele Naționale de Securitate Afgane asigura securitatea corespunzătoare care întărește stabilitatea în provincie, regiune sau stat;

forțe credibile: este asigurată libertatea de acțiune și mișcare a propriilor forțe. Toate acestea contribuie la îndeplinirea stadiului final dorit, o regiune, o provincie sau un stat, stabil, care să permită guvernului central și autorităților locale să-și exercite competențele și influența fără asistența forțelor militare internaționale.

NATO acorda o atenție deosebită în abordarea operațiilor bazate pe efecte tuturor instrumentelor de putere, parțial celor politice și primordial celor militare, prin intermediul mijloacelor oferite de structura proprie. Instrumentele economice, civile și politice se asigura prin capabilitățile statelor membre și ale partenerilor de cooperare multinaționali sau naționali. Pentru a menține un mediu operațional complex cu amenințări și riscuri asimetrice, forțele ISAF se vor concentra în procesul de planificare, analiză, execuție și evaluare pe proceduri și tehnici specifice abordării operațiilor pe baza efectelor referitoare la: stabilirea priorităților pe linie de informații; prioritizarea pe categorii a țintelor și obiectivelor de valoare mare; selecționarea mijloacelor neletale sau/și letale cu care se va acționa; sincronizarea acțiunilor noncinetice și cinetice; stabilirea țintelor pentru acțiunile psihologice, informaționale, relații publice și CIMIC; perfecționarea regulilor de angajare specifice teatrului de operații din Afganistan.

Putem astfel afirma faptul că abordarea operațiilor bazate pe efecte, aplicată practic în operația condusă în Afganistan de ISAF, a reliefat viabilitatea aplicării acestui concept într-un pronunțat context multinațional și interagenții precum și într-un mediu operațional complex.

3.3. Aplicarea principiilor operațiilor bazate pe efecte în operațiile moderne

Transformările ce s-au produs în ultima perioadă în mediul internațional de securitate au făcut ca atenția comunității internaționale să fie îndreptată către clarificarea unei abordări care să contribuie la consolidarea securității și păcii mondiale, precum și la reducerea stărilor conflictuale de orice natură, implicit la eliminarea sau reducerea acolo unde este posibil a cauzelor generatoare. Evoluția situației din diferitele teatre de operații precum Afganistan sau Irak demonstrează faptul că nu este suficient a deține un număr mare de facilități logistice și arme, acest fapt ridica provocări considerabile la adresa eficacității acțiunilor întreprinse, generând preocupări noi în ceea ce privește gradul de adaptare a forțelor participante la acțiuni asimetrice.

Reducerea semnificativă a ciclului de conducere, planificare, execuție, evaluare, acțiune, reevaluare etc. ne duce la concluzia că operația bazată pe efecte practic, se desfășoară în timp real. Atât la nivel tactic cât și operativ și strategic acest lucru este cu atât mai evident cu cât majoritatea acțiunilor presupun cu precădere realizarea efectelor cinetice, după cum se va observa și în operațiile bazate pe efecte descrise și analizate mai jos.

3.3.1. Operația “Pointblank”

„Paintblank” a fost numele de cod a operației din 14 iunie 1943 condusă de armata Statelor Unite și a Marii Britanii asupra Germaniei, pentru a paraliza și distruge puterea de luptă aeriană a forțelor armate germane și a fi siguri că aceasta nu reprezintă un obstacol în calea invaziei de Nord-Vest a Europei. La baza acestei operații a stat strategia de bombardare masivă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a Germaniei, aceasta a constat în executarea unei operații aeriene ofensive împotriva Germaniei, având scopul de a-i distruge capacitățile și voința de a continua lupta, precum și pentru a crea condițiile unui eșec în cazul unei invazii.

Alte sarcini care îi urmau campaniei de bombardare au fost sprijinirea forțelor terestre. În strânsă legătură cu aceste sarcini au fost determinate prioritățile de stabilire a țintelor. Astfel, s-au considerat prioritare categorii de ținte, ca de exemplu: sistemele petroliere și de transport, elemente de infrastructură ale industriei energiei electrice.

În timpul evaluărilor s-a concluzionat că imaginea zidurilor care se dărâmă, fumul ce se înalță de la locuințele în flăcări, urmau să aibă o valoare mult mai mare decât cea a informațiilor, deoarece sugera ideea unor pagube mai mari decât cele reale. „Estimarea obținerii unor efecte cumulative și în cascadă asupra efortului total de război al inamicului reprezenta doar o presupunere firavă. Întâmplător, abilitatea de obținere a informațiilor prin mijloace de comunicații (SIGINT) constituia o capabilitate complementară obținerii informațiilor prin fotografiere aeriană.”

Analiștii au întâmpinat cu toate aceste dificultăți în estimarea efectelor de ordin secundar sau terțiar și a celor sistemice. Autoritățile decidente au pus mai mult accentul pe efectele care urmau să se producă în urma misiunilor, decât pe distrugerea prin respectivele misiuni.

Aliații au reușit să creeze, în cele din urmă efecte sistemice care și-au lăsat amprenta asupra capacității inamicului de a duce războiul, precum și a celor de susținere a acestora. Acest lucru sprijină teoriile interbelice, conform cărora puterea aeriană a creat astfel de efecte prin lovirea centrelor economice vitale și a obiectivelor cheie. Ținând cont de nivelul tehnologiilor sistemelor de lovire, experiența de luptă a demonstrat că pentru a aplica doctrina bombardării strategice s-au depus eforturi deosebit de mari.

3.3.2. Operația “Linebacker II”

Această operație a constat într-o campanie de bombardamente aeriene din partea Forțelor armate ale SUA asupra Vietnamul în perioada 18-29 decembrie 1972. Obiectivul principal al operațiunii a fost acela de a demonstra angajamentul Americii în sprijinirea Vietnamului de Sud, de a distruge voința nord-vitnamezilor de a rezista luptei și dificultăților ce le întâmpinau, precum și de a obține o înțelegere care să permită ieșirea forțelor armate SUA înainte de ianuarie 1973 din conflict, urmând să intre în vigoare reconversiunea statuată de Congresul SUA.

Președintele SUA dorea să obțină un impact psihologic foarte mare asupra Vietnamului de Nord, astfel puterea aeriană a forțelor armate ale SUA a fost folosită la capacitățile sale maxime în încercarea de a distruge întregul complex de ținte de o importanță majoră, precum sediile radio, căile ferate, centralele electrice și aeroporturile din zonele Hanoi și Haipong. De multe ori însă condițiile climatice afectau atât operațiile de bombardare, cât și încercările de culegere a informațiilor și datelor. Evaluările care s-au realizat în urma operațiilor aeriene s-au bazat în mare parte pe compararea informațiilor post și ante-exploatare a fotografiilor aeriene.

3.3.3. Operația “Furtună În Deșert”

Războiul purtat la începutul anului 1991 de către aliații Kuweitului împotriva Irakului a durat 44 de zile în total, și s-a desfășurat pe trei faze: faza I a fost determinată de ocuparea Kuweitului de către Irak; a doua fază sancțiunile și acțiunile diplomatice împotriva Irakului; ce-a de-a treia fază fiind marcată de războiul aliaților împotriva Irakului, Operația „Furtuna în Deșert”. Acest război, mai mult decât oricare război anterior, a fost adus pe două fronturi: pe câmpul de luptă, cel clasic, și cel mediatic, promovat atât de kuweitieni cât și de irakieni. Dar, în timp ce Kuweitul a angajat unii dintre cei mai buni consilieri pe probleme de promovare mass-media, pentru a câștiga sprijin atât din partea politicienilor cât și din partea unor oameni obișnuiți, Irakul și-a pus bazele în cea mai mare parte în specialiștii proprii, fiind încorsetați de constrângerile și principiile partidului Baath. Imaginile care îl surprind pe Saddam Hussein înconjurat de copii irakieni intimidați, o să rămână unele din cele mai penibile momente ale istoriei politice internaționale. În schimb modul în care Kuweitul a prezentat realitatea, a fost criticat aspru după sfârșirea conflictului: unele povești media șocante s-au dovedit a fi modificate. Kuweitul a câștigat cu toate acestea „războiul” dus pe front, care a fost de fapt o parte care a condus la realul război.

Operația “Furtuna în Deșert” a fost concepută în patru etape. Compania aeriană conexă se baza pe modelul Warden, al celor cinci inele concentrice. În prima etapă a operației campania aeriană a avut scopul de a lovi o gamă de obiective strategice din Irak și de a cuceri supremația aeriană. A doua etapă a cuprins campania de lovire a rețelei de apărare antiaeriană irakiene din Kuweit, ce-a de a treia etapă presupunând mutarea asupra forțelor irakiene de pe teritoriul Kuweitului a efortului principal, iar ce-a de a patra etapă campania terestră. Generalul Schwarzkopf a executat simultan primele trei etape, accentul punându-l pe țintele strategice, mai apoi mutându-l gradual asupra țintelor de importanță operativă, pe măsură ce evolua campania aeriană.

Ofensiva aeriană a avut la bază un plan specific OBE pe toată durata operației. „Dacă au fost obținute efectele dorite, nu mai contează dacă țintele au fost lovite efectiv sau nu.”

În 1991 o singură aeronava cu o rachetă ghidată de înaltă precizie a realizat același efect pe care l-au obținut în cel de-al Doilea Război Mondial numeroase raiduri aeriene, cu peste 9000 de bombe, însă evitând pagubele colaterale. Precizia letală a permis luptătorilor Coaliției să obține efecte sistemice.

Cu toate că principalul obiectiv a fost distrugerea – efect de ordin întâi, simpla existență a unui adversar capabil să reacționeze a îngreunat desfășurarea activității. Dacă măsurarea efectului de ordin întâi a fost dificilă, măsurarea efectelor de ordinul al doilea și al treilea a fost și mai greu de realizat. La fel de frustrantă a fost și lipsa efectelor de ordin psihologic și sistemic ce se așteptau de la atacurile asupra infrastructurii sistemului energic.

Dacă ținem seama de disproporționalitatea puterilor oponente militare, războiul a durat destul de mult. Există însă o legătură strânsă între numărul mic al pierderilor înregistrate și răbdarea manifestată de forțele aliate. În primele cinci săptămâni au fost bombardate obiectivele de infrastructură și militare din Irak de către aliați, pavând drumul unei campanii terestre rapide, care s-a desfășurat la sfârșitul lunii februarie. Una dintre cele mai arzătoare întrebări ale lui Saddam Hussein spre sfârșitul războiului a fost: Să capituleze sau să suprasolicite?

Se considera că Saddam a fost salvat de constrângerile dreptului umanitar și de prioritățile militare. „Serviciul de informații israelian, Mossad, recunoscut ca fiind extrem de eficient, chiar dacă a încercat să-l asasineze, dar nu a reușit să ajungă la el.” Se crede că SUA nu a determinat cu certitudine suficientă ce anume ar fi servit cel mai bine intereselor sale și cele ale aliaților săi: un Saddam slab într-un Irak slab sau un nou regim condus la divizarea rapidă a țării în trei regiuni – kurda, sunita și shiita- lăsând Iranul să fie liderul islamist antiamerican al regiunii.

De asemenea și războiul dus în primele două luni ale anului 1991 a folosit mijloace mass-media. Publicului i-au fost puse la dispoziție prin intermediul companiei CNN și al sateliților americani evenimente în direct din desfășurarea războiului. „Războiul din Golf a reprezentat o revelație în ochii oricui a văzut pentru prima oară în viața să imaginea t.v. a unei bombe cu ghidaj laser îndreptându-se spre țintă.”

Primul Război din Golf a fost extrem de disproporționat pe câmpul de luptă. Irakul a pierdut peste 60.000 de militari, în timp ce aliații nu au depășit câteva sute. Armata irakiană era considerată una dintre cele mai puternice din Orientul Mijlociu, reprezentând un adversar redutabil pentru orice armată a țărilor europene. Însă capabilitățile convenționale ale Irakului s-au dovedit a fi absolut ineficiente împotriva înaltei tehnologii a armatei SUA și ale aliaților săi europeni.

"A fost un miracol pentru cei care credeau că e imposibil ca o coaliție de forțe internaționale, oricât de bine înarmate, să înfrunte a patra armată din lume ca mărime, pe teren propriu și s-o zdrobească integral cu pierderi minime de vieți omenești.Pentru generalii și amiralii din întreaga lume a fost un semnal de alarmă care le spunea că războaiele pe care le plănuiseră decenii la rând, țineau acum de domeniul trecutului. Arta războiului necesita acum noi tactici, care să profite de era informațiilor”

Chiar dacă Operația „Furtuna în Deșert” a fost considerată operația cu cele mai precise și intense bombardamente aeriene de până atunci, totuși rezultatul nu a confirmat aserțiunea conform căreia puterea aeriană poate paraliza forțele militare sau poate decapita un stat modern.

3.3.4. Operația “Forța Aliata”

Operația „Forța Aliata” a fost operația militară care a marcat cea mai importantă desfășurare de forțe pe continentul European de către Alianța în epoca de după cel de-al Doilea Război Mondial. S-a desfășurat intre 24-11 iunie 1999, în timpul Războiului din Kosovo, fiind condusă de către NATO împotriva Republicii Federale Iugoslavia. Forțele aeriene au jucat un rol important în cadrul acestei operații, în aplicarea strategiei generale de contracarare a acțiunilor și intențiilor lui Miloșevic.

Puterea aero-spațiala a devenit un instrument semnificativ al puterii naționale a multor țări puternice, ca urmare a capacității disponibile în proiectarea forței pentru a face față diferitelor tipuri de provocări la adresa securității globale. Experții în domeniul forțelor aeriene folosesc operațiile bazate pe efecte pentru a transpune obiectivele de securitate și interesele naționale în sarcini specifice și obiective militare.

Acțiunile care au avut loc în Bosnia-Herțegovina au prezentat provocări pentru aplicarea puterii aeriene în condițiile unei operații de natură militară, alta decât războiul. Operația a dat dovadă de flexibilitatea puterii aeriene în relație cu operațiile desfășurate pentru asigurarea ajutorului umanitar. Unul dintre principalele scopuri urmărite a fost capitalizarea avantajelor puterii aeriene superioare, ca de exemplu: precizia, flexibilitatea și viteza. S-a urmărit de fapt determinarea conducerii Serbiei să accepte negocierea condițiilor de pace și să renunțe la operația de asediere asupra orașului Sarajevo.

În 24 martie 1999, ora 20.00, în urma eșuării negocierilor de la Rambouillet, NATO a declanșat împotriva Iugoslaviei operațiunea „Forța Aliata”. Obiectivul militar tradus de generalul american Wesley Clark a fost „de a distruge toate forțele sârbe, dacă Miloșevici nu cedează”. Însă operațional, loviturile aliate urmăreau îndeplinirea unor obiective, precum: demonstrarea față de agresiune a seriozității opoziției NATO, precum și a sprijinului acordat procesului de pace.

S-a urmărit împiedicarea lui Miloșevici să continue atacurile împotriva civililor neajutorați, prin stabilirea unui preț pentru fiecare atac. În multitudinea de obiective ale „Forței Aliate” îl mai putem adăuga și pe cel de slăbire a capacității Serbiei de a duce un viitor război împotriva Kosovoului, prin reducerea drastică a capabilităților sale militare.

Capabilitatea militară reprezintă suma atributelor fizice ale puterii, iar când aceste atribute sunt distruse sau disipate, voința națională se disipa sau chiar dispare. Obținerea victoriei nu este în mod automat echivalentă cu distrugerea seturilor de ținte. „Factori intangibili, precum religia, patrimoniul, cultura în ansamblul său, sunt la fel de importanți ca și atributele fizice. În principiu, la baza războiului stau factori de natură psihologică, iar cheia tuturor războaielor este un factor amorf și necuantificabil, cunoscut sub numele de voința națională.”

Deoarece puterea aero-spațiala are capacitatea de a lovi foarte repede centrul de greutate al unui inamic, este nevoie că obiectivele, strategia și starea finală dorită să fie complete și foarte clare, pentru a exploata avantajele militare eficient. Obiectivele militare ale acțiunilor au fost diminuarea capacității armatei iugoslave de a continua atacurile, precum și descurajarea acțiunilor ulterioare împotriva kosovarilor. Implicațiile primului punct din principalul scop al acțiunii sunt clare în ceea ce privește transpunerea în sarcini și obiective militare. În schimb cel de-al doilea a devenit critic în privința transpunerii într-o strategie specifică acestui conflict.

Din această perspectivă era important să se definească nivelul pierderilor din rândul forțelor de poliție și a celor militare sârbești pentru a le determina să renunțe la continuarea epurării etnice sau să le facă incapabile să mai desfășoare vreo acțiune în această privință.

„Marea provocare a fost întocmirea unui plan de companie care să conducă la un set de sarcini articulate clar la scopurile stabilite de autorități. Generalului Wesley Clark i s-au acordat două funcții importante: Comandant Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SACEUR) și Comandant Suprem al Forțelor Americane din Europa (CINC USEUCOM).”Acestui comandant i-a revenit dificila sarcină de a coordona eforturile de planificare a celor două state majore – cel NATO și cel american – între care existau diferențe mari de opinii, la un nivel înalt, în ceea ce privește strategiile militare.

Planul american, elaborat de statul major și generalul Short, pleacă de la premisa lovirii setului următor de ținte strategice: sistemul de distribuire și producere a energiei electrice; podurile peste fluviul Dunărea; liniile de comunicații; 6-8 centre de comandă; comandamente ale poliției sârbești; comandamente militare sârbești.

Pe de altă parte, NATO își focaliza planul pe finisarea eforturilor diplomatice care nu înregistraseră încă succese în a-l convinge pe Miloșevic să-și modifice cursul propriu de acțiune privind Kosovo. NATO a avut în vedere următoarele obiective: izolarea forțelor poliției și ale celor militare sârbești din Kosovo; asigurarea condițiilor pentru a putea desfășura nestingheriți operațiile aeriene aliate; degradarea capacității de luptă a forțelor polițienești și militare sârbești din Kosovo; reducerea capacității Iugoslaviei de a sprijini și desfășura operații ofensive; determinarea liderilor fostei Iugoslavii să-și retragă forțele din Kosovo.

NATO afirma de asemenea că strategia planului de campanie trebuie să se bazeze pe trei principii fundamentale: să asigure menținerea superiorității aeriene și să facă posibilă desfășurarea operațiilor; să exercite presiune asupra conducerii fostei republici a Iugoslaviei, prin atacarea principalelor ținte din spațiul de luptă, precum și să diminueze capacitatea de a duce operații ofensive a Fostei Republici Iugoslavia.

Ceea ce nu era destul de clar pentru comandanții și planificatorii militari, la această etapă a procesului de planificare, a fost strategia acceptabilă care făcea referire la transpunerea campaniei în sarcini specifice de execuție. „Natura secvențiala, graduala a planului de campanie a indus multă confuzie în rândul planificatorilor forțelor aeriene în ceea ce privește efectul pe care acțiunile lor trebuie să-l aibă asupra elementelor puterii de luptă a adversarului.

Existau neconcordante intre obiectivele strategice și obiectivele militare. Aliații nu au început cu definirea clară a obiectivelor de distrugere a potențialului militar al Șerbiei.”

Începutul campaniei aeriene a semănat cu o expediție cu rol punitiv. Urma ca NATO să nu producă asupra voinței adversarului de a purta război împotriva albanezilor nici un efect decisiv. De fapt, mulți analiști au afirmat faptul că loviturile aeriene au încurajat mărirea acțiunilor de purificare etnică de către Miloșevic, atâta timp cât prețul pe care l-a plătit prin cele două atacuri din primele două nopți nu era foarte ridicat. Liderii NATO au fost obligați în cele din urmă să reevalueze strategia adoptată în prima fază a operației.

Orientarea strategică către obținerea efectelor propuse a fost un lent proces și era dificil să se obțină efecte concentrate, legitime și paralele, chiar și după ce liderii militari și-au dat acordul în ceea ce privea aplicarea strategiei respective. Simpla folosire a forței contra armatei inamice pentru a demonstra hotărârea de a aplica măsuri punitive reprezintă o modalitate de folosire a puterii aeriene lipsită de eficientă. Planul de campanie implementat în Operația „Allied Force” a fost ancorat într-un mod învechit de gândire, de lovire a forțelor angajate într-un mod gradual.

În ceea ce privește folosirea unei forțe covârșitoare, în contextul limitării forțelor coaliției, se pune întrebarea: „Ce nivel ar fi trebuit să aibă forța coaliției pentru a contracara crimele și atrocitățile adversarului?”. Răspunsul a constat în aplicarea puterii aerospațiale cu rapiditate, fermitate și în mod decisiv, asupra sistemelor și puterii strategice ale inamicului. Aceste puncte vulnerabile au fost numite centre de greutate, ele constituind baza operațiilor bazate pe efecte.

De remarcat este modalitatea de corectare a incoerențelor de transformare în sarcini militare a obiectivelor politice. Precizările decisive ale liderilor civili trebuie transformate de către liderii militari în limbaj militar, cu scopul de a formula strategii care să articuleze efectele dorite.

În cazul operației „Forța Aliata”, din nefericire atitudinea nehotărâtă și obiectivele confuze au condus la înregistrarea unei săptămâni de campanie, care a fost caracterizată prin ineficienta. „Menținerea forțelor inamicului în poziții de apărare ar putea fi principalul efect cerut planificatorilor militari, singurul punct slab fiind numărul limitat al forțelor aliate disponibile pentru această sarcină. Conceptul de Război Paralel, conform căruia o armată ataca simultan mai multe ținte pentru a obține efectele dorite, nu a fost aplicat în această operație.”

Simpla atacare a unor ținte valoroase pentru inamic, doar rareori va conduce la realizarea unei stări finale dorite – în cele mai multe cazuri încetarea stării de conflict. Atât comandanții militari, cât și liderii civili întâmpina dificultăți în previzionarea rezultatelor anumitor operații militare, exceptând anihilarea totală. „În mod logic, atunci când se are de-a face cu lideri mai puțin raționali, aplicarea forței militare ca ultima soluție, trebuie făcută într-o manieră decisivă. Pentru prelucrarea rapidă a controlului asupra situațiilor se poate aplica o forță covârșitoare, sau pot fi executate atacuri decisive pentru producerea unor efecte negative imediate asupra surselor de putere ale inamicului.”

Planificatorii și comandanții militari trebuie să determine atât efectele negative cât și pe cele pozitive, generate de distrugerea anumitor ținte importante din punct de vedere militar și considerate în ecuația potențialului militar al oponentului critice, în condițiile manifestării unei capabilități de a măsura cu exactitate efectele la nivel strategic. Determinarea efectelor strategice dorite și a centrelor de greutate ale operațiilor militare trebuie să fie consecința unui efort colectiv. Ele nu pot fi lăsate doar în sarcina comandanților militari și a planificatorilor. În condițiile acestui edificiu conceptul nou – operații bazate pe efecte – puterea aero-spatiala ca instrument de coerciție se va putea folosi mult mai eficient.

O revedere de ansamblu a Operației „Allied Force” scoate în evidență o serie de probleme semnificative la nivelul opțiunilor Alianței în ceea ce privește cursurile și strategiile de acțiune adoptate și pe cele potențiale. Dorința aliaților de a reduce cât de mult nivelul victimelor civile este evidentă, contribuind astfel la menținerea stabilității și coeziunii Europei Occidentale. Asigurarea unui minim nivel al pagubelor colaterale pare să fi fost normal, precum și distrugerea selectivă a tintelor evitând pe cât posibil afectarea altora din imediata vecinătate. OBE folosesc metodologia de la strategie la sarcina, aceasta însemnând folosirea unor atacuri violente asupra tintelor vizate pentru a obține efectele dorite specificate în obiective.:

Explicațiile trebuie standardizate și stabilite prin doctrine bine articulate, așa încât terminologia și definițiile să fie aceleași pentru toți participanții la un dialog pentru construirea unei strategii. Planificatorii militari trebuie, de asemenea, să întocmească planuri de operații aplicând modelul EBO care poate funcționa eficient în medii caracterizate de constrângeri de ordin politic, în care angajarea forței militare trebuie să fie caracterizată de abordarea bazată pe efecte, aplicarea decisivă și destinată producerii unei stări finale, din punct de vedere politic, mai bune decât cea manifestata înaintea războiului”.

3.3.5. Operația “Șoc și Groază”

De-a lungul ultimului sfert de secol, pentru a devenii organizații cu capabilități mai flexibile și mai bune de deplasare, armatele s-au reformat. Însă între timp mentalitatea s-a schimbat: selectarea și deplasarea rapidă a situațiilor militare au devenit o a doua natură a armatelor moderne. Rezultatul s-a observat în victoriile rapide, ca de exemplu cele purtate în războaiele din 1991 și 2003.

Operațiunea „Șoc și groază” (Shock and Owe) împotriva Irakului a fost un atac limitat și extrem asupra tintelor de oportunitate, marcând deschiderea în primele ore ale zilei de 20 martie 2003 a salvelor de bombardament aerian. Acțiunea a fost o campanie aeriană puțin diferită de cele obișnuite. Pe de o parte s-a bazat pe o gândire doctrinară noua iar pe de altă parte pe avantajele tehnologice ale câtorva decenii. Planificarea bazată pe efecte pune un deosebit accent pe necesitatea limitării pagubelor colaterale pentru a minimaliza distrugerile elementelor de infrastructură civilă și pierderile de vieți din rândul populației civile.

Dar o companie aeriană strategică bazată pe efecte, care urmărește să reducă substanțial pierderile de vieți omenești, este privită în același timp și ca o slăbiciune. Elementele cheie pe acre se bazează planificarea bazată pe efecte sunt armele de precizie.

Apariția de muniții ghidate prin satelit, care sunt caracterizate de o eroare probabilă circulară mai mică de trei metrii, a alimentat tot mai mult acest mod de gândire. În primele douăzeci și patru de ore ale războiului, toate munițiile folosite au fost cu ghidare de înaltă precizie. Costul relativ mic al munițiilor ghidate prin satelit sprijină și încurajează această revoluție.

„Domeniul de provocare, însă, îl reprezintă interfața aero-terestră, deoarece sunt necesare noi tactici, tehnici și proceduri pentru sincronizarea acțiunilor cu forțele terestre, precum schimbul de date în timp real, cu forțele proprii de nivel grupă”.

Decizia președintelui SUA pe 19 martie 2003 de a declanșa operația de „decapitare” a regimului Saddam Hussein, a constituit începutul operației, care intenționa să elimine dintr-o singură operație toată conducerea irakiană superioară. Încercările ulterioare de a sabota câmpurile petrolifere au determinat că CENTCOM să declanșeze cu 24 de ore mai devreme operația terestră decât în planul inițial.

Mijloacele aeriene ale coaliției pe parcursul primelor zile au realizat o medie de 1500-2000 de ieșiri pe zi, luându-le în calcul și pe cele executate la cerere sau în sprijinul componentei terestre. În aceste prime zile ale campaniei au fost lansate peste 100 de rachete aer-sol de croazieră de către Forțele Aeriene SUA. În plus au mai fost lansate încă aproximativ 500 de rachete de croazieră de către celelalte forte aeriene ale Coaliției. Per ansamblu, conducerea superioară a Irakului (rachetele sol-sol, bateriile de artilerie, sistemele de apărare antiaeriană) a fost atacată de către forțele aeriene ale Coaliției, pentru a reduce pericolul asupra propriilor forte terestre și aeriene din Kuweit. Capacitatea maximă combativă a forțelor aeriene ale Coaliției s-a manifestat în noaptea numită și „noaptea șocului și a groazei” dinspre 21 spre 22 Martie 2003. Divizia 3 Infanterie (SUA) a fost vârful de lance al Corpului 5 Armata. Etapele inițiale ale operației terestre au cuprins trei evenimente critice: izolarea localității Aș Samawah, cucerirea bazei aeriene Tallil și a zonei din apropierea localității, precum și străpungerea bermei de la granița kuweitiano-irakiana.

Străpungerea bermei pe timp de noapte pe o porțiune de 10 kilometrii, de fapt un complex de baraje genistice, a reprezentat o operație de luptă majoră. Ridicate pentru a îngreuna și împiedica înaintarea unor eventuale forte atacatoare irakiene către Kuweit, sistemul de baraje avea același efect și față de forțele coaliției care urmau să pătrundă în Irak. În prezența militarilor irakieni străpungerea bermei presupunea o acțiune rapidă, pentru a interzice irakienilor orice fel de atac asupra forțelor coaliției pe timpul cât acestea erau obligate să se deplaseze fără suficientă protecție și cu o viteză redusă prin culoarele bermelor.

Apoi, regizarea străpungerii cu sute de vehicule printr-un număr redus de culoare, a avut nevoie de o planificare detaliată și antrenamente serioase, toate acestea fiind corectate rapid, la fața locului din mișcare, pentru a asigura ritmul planificat accelerat.

Planificatorii militari au apreciat mereu valoarea și dezirabilitatea atacurilor simultane, însă nu au fost capabili să le realizeze niciodată, datorită unui complex de factori.

În primul rând, atacatorul a fost obligat să-și îndepărteze mijloacele aeriene de pe direcția principală de atac, datorită eficacității sistemelor de apărare antiaeriană. Apoi, precizia redusă a armelor a produs nevoia de masare a mijloacelor aeriene de bombardament. Însă nu în ultimul rând trebuie să evidențiem inexistența unei concepții operaționale unitare care să își focalizeze eforturile nu pe distrugerea unor ținte, ci pe obținerea efectelor dorite.

Forțele aeriene din Irak ale Coaliției au înregistrat într-o perioadă de 24 de ore peste 1300 de zboruri ofensive, împotriva a 152 de seturi de ținte, în acest fel Războiul din Golf a început cu lovirea unui număr mult mai mare de ținte decât cel al tintelor lovite în perioada 1942-1943 de către Forța Aeriană a-8-a. Însă nu doar acest fapt a făcut ca prima zi a operației să fie ieșită din comun, ci și efectul pe care l-au produs aceste bombardamente.

Campania aeriană a fost construită în jurul unui plan de atac foarte adaptabil și flexibil ce urmărea: paralizarea capacității lui Saddam de exercitare a controlului asupra forțelor; reducerea și neutralizarea capacității de a lupta a acestor forte; anihilarea voinței lor de a lupta; reducerea capacității de producție a industriei de apărare a Irakului; crearea unor condiții necesare preluării controlului asupra capacității de a produce arme de distrugere în masă a Irakului. După prima noapte de război s-a demonstrat că modul de purtare al acestuia se schimbase. Ea a marcat nașterea OBE ca principal mijloc de ducere a luptei.

3.4. Concluzii

Operațiile bazate pe efecte – “asigura o perspectivă pentru planificarea, executarea și evaluarea operațiilor militare pentru a produce efecte care impun rezultatele politice dorite”. Acest lucru poate fi foarte bine observat în operațiile moderne prezentate anterior ce au avut loc în timpul și după Cel de-al Doilea Război Mondial, în care s-au aplicat principiile operațiilor bazate pe efecte. Analizând aceste operații putem observa faptul că atenția principală s-a concentrat asupra campaniilor aeriene strategice bazate pe efecte, ce au reușit să producă imaginea unor pagube mai mari decât cele reale, fiind realizate astfel efecte sistemice care au lăsat amprente adânci asupra capacității oponenților de a continua lupta.

Recentul conflict din Afganistan a confirmat pe deplin eficacitatea conceptului de operații bazate pe efecte, acțiunile coaliției concentrându-se pe generarea efectelor dorite în detrimentul abordărilor mai vechi care se concentrau asupra conflictelor de uzură sau anihilării adversarului. Operațiunea bazată pe efecte condusă de principalul instrument al NATO, ISAF, în Afganistan utilizează atât forță letala cât și neletală pentru a învinge și distruge capabilitățile militare și nemilitare ale adversarului.

Toate aceste operații bazate pe efecte aplicate până în prezent se fundamentează pe cunoașterea inamicului. Acest lucru derivă din supoziția că inamicul este reprezentat de un sistem complex format din componente tehnologice, militare, politice, culturale și economice, fiecare dintre acestea cuprinzând legăturile și problemele cheie care dacă vor fi modificate corespunzător pot produce schimbări fizice sau de comportament.

În urma analizei realizate asupra operațiilor bazate pe efecte aplicate în operațiile moderne putem concluziona faptul că acestea reprezintă un ansamblu complex de acțiuni planificate, evaluate și desfășurate în mod continuu, pe întreaga durată a unui conflict armat, duse întrunit și organizațional, urmărindu-se realizarea, eficientizarea și îmbinarea coordonată a efectelor militare cu efecte economice și politice, având ca scop modificarea comportamentului inamicului pentru a-l determina să înceteze lupta.

Lecțiile învățate din operațiile prezentate în acest capitol evidențiază o paradigmă a transformării, într-o evoluție continua, cunoscută și ca revoluție în afacerile militare aplicată în mod special domeniului tehnologiei informației. Această afirmație sugerează faptul că superioritatea informațională împreună cu muniția de înaltă precizie conduce la cunoașterea și dominarea spațiului de luptă, asigurând astfel îndeplinirea obiectivelor propuse. Astfel decidenții pot beneficia de o imagine complexă și amplă a câmpului de luptă ceea ce le permite dirijarea muniției de înaltă precizie asupra țintelor vizate, cu efecte de o rapiditate și letalitate care să producă “șoc”, “groaza”, “furtuna”, “paralizie” forțelor adversarului sau cel puțin să-l determine să renunțe la realizarea obiectivelor propuse, singura soluție fiind capitularea. Din analiza acestor operații desfășurate in ultimele decenii, rezultă cu claritate faptul că eficiența maximă este atinsă în faza incipientă a conflictului, această caracteristică însă neputând fi menținută pe întreaga durată a războaielor, sau campaniilor, principala cauză fiind chiar impredictibilitatea reacțiilor ulterioare a factorului prim, și anume omul.

Din punct de vedere conceptual, viziunea planificării și desfășurării operațiilor bazate pe efecte, și de asemenea și tendințele de evoluție a abordării comprehensive, implica aplicarea coordonată a tuturor instrumentelor puterii unei alianțe sau națiuni, atât nonmilitare cât și militare, pentru a crea acele efecte ale campaniei care vor duce la realizarea obiectivelor propuse.

De aici rezultă că noua filozofie va determina acțiuni convergente ale organizațiilor neguvernamentale, guvernelor naționale și organismelor internaționale, în cadrul cărora procesul de consultare va deveni instrumental principal pentru obținerea succesului dorit.

Crizele viitorului vor deveni din ce în ce mai complexe și vor necesita concentrarea asupra unui spectru de efecte foarte larg. Astfel în viitor specialiștii militari vor avea sarcina de a înțelege parametrii și dimensiunile gândirii politice, de a exploata avantajele asimetrice ale unui proces corect și rapid de luare a deciziei, de a adapta planurile și concepția strategică pentru a iniția aplicarea forței colective, utilizarea forței minime și suficiente și modelarea opțiunilor adversarului. Crearea de condiții favorabile dominației într-un timp scurt și influențării în sens hotărâtor a deciziilor adversarului, va avea ca și rezultat copleșirea lui din punct de vedere strategic, obiectiv comun și final al operațiilor bazate pe efecte.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Pentru a concluziona putem afirma faptul că actualele provocări apărute la adresa securității, datorită evoluției mediului actual internațional, au condus în mod inevitabil la apariția unor tipuri noi de riscuri, amenințări și vulnerabilități, care s-au adăugat celor clasice, contribuind la creșterea complexității mediului de securitate.

Prelungirea actualelor conflicte și apariția unora noi, recentul dezechilibru în economia mondială, precum și menținerea focarelor de tensiune în anumite regiuni induc o nedorită accentuare a fenomenelor de criză și instabilitate care favorizează amplificarea și menținerea unor amenințări majore la adresa securității statelor. În acest fel se evidențiază creșterea semnificativă a rolului organismelor internaționale și a comunității internaționale destinate special aplanării și stopării conflictelor din diferite regiuni ale lumii.

Pentru o lume mai sigură cooperarea trebuie să aibă o dimensiune globală, pe măsură amenințărilor la adresa securității, astfel NATO și-a extins tot mai mult parteneriatele, în prezent cooperând cu diferite organizații internaționale precum ONU, UE sau OSCE. Pe fondul extinderii colaborării operaționale cu diferiți parteneri globali aflați din punct de vedere geographic la distanțe mari unii de alții, cooperarea NATO-UE trebuie să devină principalul pilon al unei comunității euro-atlantice.

Pe parcursul demersului nostru științific am observat faptul că studierea mediului de securitate actual din perspectiva integrării și globalizării devine din ce în ce mai necesară, deoarece oferă posibilitatea structurării unor strategii de răspuns care să reducă insecuritatea statelor pornind de la cauzele crizei generalizate. Chiar dacă NATO admite faptul că pericolul unei agresiuni de mare amploare, de tip convențional împotriva membrilor ei este foarte puțin probabil, nu exclude posibilitatea apariției unei astfel de amenințări, pe o perioadă mai lungă de timp, asumându-și obligativitatea de a face față oricăror tipuri de confruntări.

Pentru a răspunde pe măsură provocărilor cărora trebuie să le facă față, NATO trebuie să se angajeze într-un exercițiu de transformare mai extins decât s-a conceput până în prezent. Concepția unei transformări mai ample nu invalidează actualul accent pus pe transformarea militară. Provocările apărute la adresa statelor membre NATO sunt interconectate la nivel global, de natură socio-economica, imposibil de rezolvat doar prin soluții pur militare, caracterizate de implicații atât asupra securității interne cât și externe, disputate în domeniul eticii și al ideilor.

NATO trebuie să se adapteze mereu în mod corespunzător. Este necesară o transformare politică pentru a face din Alianța un instrument mai valoros în ceea ce privește îndeplinirea celor două misiuni fundamentale ale sale: realizarea cooperării în domeniul securității și desfășurarea acțiunilor militare colective.

Experiența conflictelor actuale indică un număr semnificativ de actori care participă la reconstrucție, dar care nu pot acționa independent și haotic prin programe care nu sunt sincronizate, putând crea fie o irosire nedorită de eforturi, fie dezechilibre material, umane și intelectuale. Astfel conceptul de “abordare comprehensivă” studiat anterior dorește să unifice eforturile în rândul actorilor civili și de asemenea între aceștia și forța militară de intervenție, într-o manieră coordonată. Considerăm că o strategie necesita o abordare comprehensive care să o implementeze, în cazul absenței ei, departamentele și agențiile își asumă riscul de a acționa izolate, reducând substanțial eforturile altora, sau în alt caz la fel de dăunător, asumându-și riscul de a nu acționa deloc.

Schimbarea modelului standard al operațiilor militare este constituit de operațiile bazate pe efecte, ele semnificând trecerea de la operații care se concentrau pe epuizarea sau distrugerea inamicului, la operații care urmăresc preluarea directă a controlului și implicit îndeplinirea obiectivului politic.

Conceptul de operații bazate pe efecte este diferit din cauza faptului că pune accentual pe stabilirea legăturilor dintre cauză și efect și pe înțelegerea inamicului. De asemenea solicita o capacitate de adaptare și evaluare la instabilitatea și caracterul imprevizibil al mediului operațional, oferind posibilități multiple pentru îmbunătățirea capacității forțelor de a dobândi printr-o abordare profundă și sistemica a planificării, executării și evaluării rezultatelor acțiunilor militare pe parcursul întregii confruntări.

Ambele modele NATO, atât “abordarea comprehensivă” cât și “operațiile bazate pe efecte”, reprezintă interfețe îmbunătățite ale operațiilor de gestionare a crizelor, întrunind atât aspectele și elementele militare, cât și cele civile, care în diferite situații se dovedesc a fi noi, în altele nu, diferite sau similar. Un lucru însă este cert: cele două modele nu pot fi separate. Se menține necesitatea de a găsi punți și puncte comune de legătură, iar descoperirea soluțiilor cade pe umerii autorităților militare și civile ale NATO și ale liderilor, astfel încât succesul Alianței în ceea ce privește acest aspect rămâne în așteptare. Noul Concept strategic al NATO confirma faptul că angajamentul aliaților de a se apăra reciproc împotriva oricărui atac, cu o Alianță în curs de evoluție este esențial. Alianța va rămâne capabilă să-și protejeze membrii împotriva oricăror tipuri de amenințări moderne, transformându-se într-o organizație mai dinamică, mai eficientă și mai pregătită, presupunând aliaților să investească în capabilitățile cheie pentru a răspunde eficient amenințărilor emergente cum ar fi atacurile cibernetice.

ABREVIERI

1.NATO -North Atlantic Treaty Organization (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord).

2. ONU -Organization of the United Nations (Organizația Națiunilor Unite)

3. EU-European Union (Uniunea Europeană)

4. OSCE -Organization for Security and Co-operation în Europe (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa)

5. WMD -Weapons of Mass Distruction (Arme de distrugere în masă)

6. WME -Weapons of Mass Effect (Arme cu Efecte în Masă)

7. CA -Comprehensive Approach (Abordare Comprehensivă)

8. EBAO (OBE) -Effects Based Approach to Operation (Operații bazate pe efecte)

9.CS/ONU -Security Council ONU (Consiliul de Securitate ONU)

10. WEU -Westem European Union

11. ESDP -European Security and Defence Policy (Politica de Securitate și Apărare)

12. CSCE -Commission on Security and Cooperation în Europe (Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa)

13. PESA -European Security and Defense Policy (Politica Europeană de Securitate și Apărare)

14. KD -Knowledge Development

15. EBP -Effects basedplanning

16. EBE -Effects based execution

17. EBA -Effects based assessement

18. ISAF -International Security Assistance Force

19. CIMIC -Civil Military Cooperation

20. PRT -Provincial Reconstruction Teams

21. OMLT -Operational Mentor and Laision Team

22. ANA -Afghan Național Army (Armata Națională Afgană)

23. APF -Afghan Police Force (Forțele Afgane de Poliție)

24. SIGINT -Signal Intelligence

25. SACEUR -Comandantul Suprem al Forțelor Aliate din Europa

26. CINC USEUCOM -Commander in Chief, United States in Europe (Comandant Suprem al Forțelor Americane din Europa)

27. CENTCOM -US Central Command (Comandamentul Central US)

28. OPLAN -Operations Plan (Plan de Operații)

BIBLIOGRAFIE

A. Legi, strategii, doctrine, manuale, documente oficiale:

Conferința doctrinară a forțelor terestre, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2008.

Department of Defense, Dictionary of Military and Associated Terms, Joint Publication 1-02, November 2010.

FM 34-60, Counterintelligence Handbook, Headquarters Department of the Army, Washington, DC, 1995.

Manualul NATO, Ministerul Informațiilor Publice, 1110 Bruxelles, Belgia, 2001.

Marine Corps Manual, Department of the Navy,Washington, DC,1980.

NATO’s New Strategic Concept: A Comprehensive Assessment, Danish Institute for International Studies, 2011.

Planul Strategic al Ministerului Apărării Naționale, 2010-2013.

Strategia de securitate națională a României, București 2007.

Strategia de Transformare a Armatei Române, București 2007.

Strategia Națională de apărare, București 2010.

B. Autori români și străini:

Adams James, Urmatorul-ultimul război mondial. Armate inteligente și front pretutindeni, Trad. De Mihnea Columbeanu, Editura Antet, 1998.

Bădălan Eugen, Frunzeti Teodor, Forțe și tendințe în mediul de securitate European, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu 2003.

Buzan Barry, Popoarele, statele și teamă, Editura Cartier, Chișinău 2000.

Calopăreanu Gheorge, Planificarea operațiilor bazate pe efecte în coalițiile militare actuale, Editura Centrului ethnic-ediatorial al armatei, București 2008.

Chiriac Dănuț Mircea Politici și strategii de securitate la începutul secolului XX1, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București 2005.

Cook Nick, Shock and Awe?, Jane’s Defence Weekly, Vol. 39, 2 April 2003.

David A. Deptula, Literature survey on Effects-Bassed-Operations, TNO Physics and Electronics Laboratory, August 2003.

Deptula A. David., Firing for Effect: Change în the Nature of WarfareI, Defense and Airpower Series (Arlington, VA: Aerospace Education Foundation, 24 August 1995).

Duțu Petre, Mediul de securitate în contextual globalizării și integrării regionale, Editura Universității Naționale de apărare “Carol I” București, 2007.

Frunzeti Teodor, Neag Mihai-Marcel, Corelații între conceptul de securitate și nevoia de protecție în domeniile militar și civil, Editura Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu”, Sibiu 2008.

Grigore Alexandrescu, Amenințări la adresa securității, Editura Universității Naționale de Apărare, București 2004.

Ion Emil, Asigurarea securității europene prin intermediul organizațiilor internționale, Editura Universității Naționale de apărare “Carol I”, București, 2007.

Moștoflei Constantin (coordonator), Războiul bazat pe rețea și viitorul acțiunilor militare, Editura Universității Naționale de Apărare, București 2005.

Paul Vasile, Coșcodaru Ion, Centrele de putere ale lumii, Editura Științelor Sociale și Politice, București 2003.

Popa Mircea Virgil, Ostropel Viorel, Trocan Constantin, Baboș Alexandru, Cosma Mircea, Rațiu Aurelian, Cristea Sorin, i-Doc. Studii de securitate fundamentare teoretică, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu 2006.

Popescu Mihail, Contribuția armatei la implementarea conceptului strategic al NATO. Pregătirea forțelor pentru ducerea operațiunilor întrunite și multinaționale, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București 2003.

Provocări la adresa securității și strategiei la începutul secolului XXI în Sesiunea de comunicări științifice cu participare international-14-15 aprilie 2005, Editura Universității Naționale de Apărare, București 2005.

Rațiu Aurelian, Corelații între conceptul de securitate și nevoia de protecție în domeniile militar și civil, Editura Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2008.

Roman Vasile, Chețe Emil, Popescu Constantin, Acțiuni și efecte interagenții în situații de criză și de conflict, Editura Academiei Forțelor Terestre” Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2012.

Roman Vasile, Chete Emil, Popescu Constantinescu, Acțiuni și efecte interagenții în situații de criză și de conflict, Editura Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu”, Sibiu 2012.

Ruse Christina, OXFORD Dictionary of Current English, Oxford Univerisity Press, Second Edition, 1988.

Saunders-Newton Desmond, Aaron Frank, Effects-Based Operations: Building the Analytic Tools, Defense Horizons, nr.19, 2002.

Țârlea Gabriel, Posibilități de dezvoltare a capabilităților structurilor de vânători de munte pentru executarea operațiilor bazate pe efecte, În: Conferința doctrinară a forțelor terestre, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2008.

Udeanu Gheorghe, Managementul securității naționale, Editura Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu”, Sibiu 2012.

Văduva Gheorghe, Modalități de pregătire și ducere a operațiilor de către Armata României pentru îndeplinirea misiunilor specifice, în condițiile acțiunii elementelor teroriste, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2005.

C. Periodice:

Revista NATO 2011.

Revista AFT, Nr. 4/2005; Nr. 1/2006; Nr. /2009; Nr. 2/2011.

Anuarul Academiei Forțelor Terestre, Nr.3, 2003-2004.

Buletinul științific AFT Nr. 1-2005

Revista Forțelor Terestre Nr.1/2009 Nr.2/2009

Colocviu Strategic, nr.6/iulie 2002 Academia de Înalte Studii Militare, Centrul de Studii Strategice de Securitate.

Research Paper, NATO Defense College, Nr.38/2008.

Cook Nick, Shock and Awe?, Jane’s Defence Weekly, Vol. 39, 2 April 2003.

Parkov Dragomir, Tselkov Veselin, Petrov Rusin, Kraicev Ilia, Security în Computer System în Information Aspects of Security and Development of Modern Societes, AFCEA-Sofia, 11-13 septembrie 1996.

D. Infografie:

http://www.diplomatie.be

http://www.ambwashington.um.dk

http://www.britishembassy.gov.uk

http://www.polity.co.uk/global

http://www.generis.fr.st

http://www.research.au.af.mil/papers/ay2000/affp/polumbo.pdf

http://www.stinet.dtic.mil/cgi-bin/fulcrum_main.pl

http://www.washington.com/wp-dyn/content/article/2006/03/13/AR2006031301487.html

www.icar.gmu.edu/wp_10_rubenstein.pdf

http://www.nato.int/issues/afghanistan/factsheets/omlt.htm

http://www.airpower. Maxwell.af.mil/airchronicles/apj/apj99/meiling

ANEXE

ANEXA NR.1 ANALIZA COMPARATIVĂ A CELOR TREI DOMENII ALE SECURITĂȚII

ANEXA NR.2 VARIANTĂ DE GRUPARE A ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE ÎN FUNCȚIE DE OBIECTIVELE ȘI NATURA GEOGRAFICĂ A SCOPULUI ORGANIZAȚIEI ȘI TIPUL OBIECTIVELOR URMĂRITE

ANEXA NR.3 OBIECTIVELE ȘI DOMENIILE TRANSFORMĂRII NATO

ANEXA NR.4 FIZIONOMIA OPERAȚIEI BAZATE PE EFECT

ANEXA NR.5 FIZIONOMIA MILITARĂ A EFECTULUI

ANEXA NR.6 EFECTUL MILITAR COMPLEX AL OPERAȚIEI BAZATĂ PE EFECTE

ANEXA NR.7 FIZIONOMIA DINAMICĂ A UNUI PLAN AL OPERAȚIEI BAZATE PE EFECTE

ANEXA NR.8 STRUCTURA PLANULUI UNEI COMPANII PARTICIPANTE LA OPERAȚIUNEA ISAF DIN AFGANISTAN

ANEXA NR. 1

ANALIZA COMPARATIVĂ A CELOR TREI DOMENII ALE SECURITĂȚII

ANEXA NR. 2

VARIANTĂ DE GRUPARE A ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE ÎN FUNCȚIE DE OBIECTIVELE ȘI NATURA GEOGRAFICĂ A SCOPULUI ORGANIZAȚIEI ȘI TIPUL OBIECTIVELOR URMĂRITE

ANEXA NR. 3

OBIECTIVELE ȘI DOMENIILE TRANSFORMĂRII NATO

ANEXA NR. 4

FIZIONOMIA OPERAȚIEI BAZATE PE EFECT

ANEXA NR. 5

FIZIONOMIA MILITARĂ A EFECTULUI

ANEXA NR. 6

EFECTUL MILITAR COMPLEX AL OPERAȚIEI BAZATĂ PE EFECTE

ANEXA NR. 7

FIZIONOMIA DINAMICA A UNUI PLAN AL OPERAȚIEI BAZATE PE EFECTE

ANEXA NR. 8

STRUCTURA PLANULUI UNEI COMPANII PARTICIPANTE LA OPERATIUNEA ISAF DIN AFGANISTAN

BIBLIOGRAFIE

A. Legi, strategii, doctrine, manuale, documente oficiale:

Conferința doctrinară a forțelor terestre, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2008.

Department of Defense, Dictionary of Military and Associated Terms, Joint Publication 1-02, November 2010.

FM 34-60, Counterintelligence Handbook, Headquarters Department of the Army, Washington, DC, 1995.

Manualul NATO, Ministerul Informațiilor Publice, 1110 Bruxelles, Belgia, 2001.

Marine Corps Manual, Department of the Navy,Washington, DC,1980.

NATO’s New Strategic Concept: A Comprehensive Assessment, Danish Institute for International Studies, 2011.

Planul Strategic al Ministerului Apărării Naționale, 2010-2013.

Strategia de securitate națională a României, București 2007.

Strategia de Transformare a Armatei Române, București 2007.

Strategia Națională de apărare, București 2010.

B. Autori români și străini:

Adams James, Urmatorul-ultimul război mondial. Armate inteligente și front pretutindeni, Trad. De Mihnea Columbeanu, Editura Antet, 1998.

Bădălan Eugen, Frunzeti Teodor, Forțe și tendințe în mediul de securitate European, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu 2003.

Buzan Barry, Popoarele, statele și teamă, Editura Cartier, Chișinău 2000.

Calopăreanu Gheorge, Planificarea operațiilor bazate pe efecte în coalițiile militare actuale, Editura Centrului ethnic-ediatorial al armatei, București 2008.

Chiriac Dănuț Mircea Politici și strategii de securitate la începutul secolului XX1, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București 2005.

Cook Nick, Shock and Awe?, Jane’s Defence Weekly, Vol. 39, 2 April 2003.

David A. Deptula, Literature survey on Effects-Bassed-Operations, TNO Physics and Electronics Laboratory, August 2003.

Deptula A. David., Firing for Effect: Change în the Nature of WarfareI, Defense and Airpower Series (Arlington, VA: Aerospace Education Foundation, 24 August 1995).

Duțu Petre, Mediul de securitate în contextual globalizării și integrării regionale, Editura Universității Naționale de apărare “Carol I” București, 2007.

Frunzeti Teodor, Neag Mihai-Marcel, Corelații între conceptul de securitate și nevoia de protecție în domeniile militar și civil, Editura Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu”, Sibiu 2008.

Grigore Alexandrescu, Amenințări la adresa securității, Editura Universității Naționale de Apărare, București 2004.

Ion Emil, Asigurarea securității europene prin intermediul organizațiilor internționale, Editura Universității Naționale de apărare “Carol I”, București, 2007.

Moștoflei Constantin (coordonator), Războiul bazat pe rețea și viitorul acțiunilor militare, Editura Universității Naționale de Apărare, București 2005.

Paul Vasile, Coșcodaru Ion, Centrele de putere ale lumii, Editura Științelor Sociale și Politice, București 2003.

Popa Mircea Virgil, Ostropel Viorel, Trocan Constantin, Baboș Alexandru, Cosma Mircea, Rațiu Aurelian, Cristea Sorin, i-Doc. Studii de securitate fundamentare teoretică, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu 2006.

Popescu Mihail, Contribuția armatei la implementarea conceptului strategic al NATO. Pregătirea forțelor pentru ducerea operațiunilor întrunite și multinaționale, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București 2003.

Provocări la adresa securității și strategiei la începutul secolului XXI în Sesiunea de comunicări științifice cu participare international-14-15 aprilie 2005, Editura Universității Naționale de Apărare, București 2005.

Rațiu Aurelian, Corelații între conceptul de securitate și nevoia de protecție în domeniile militar și civil, Editura Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2008.

Roman Vasile, Chețe Emil, Popescu Constantin, Acțiuni și efecte interagenții în situații de criză și de conflict, Editura Academiei Forțelor Terestre” Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2012.

Roman Vasile, Chete Emil, Popescu Constantinescu, Acțiuni și efecte interagenții în situații de criză și de conflict, Editura Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu”, Sibiu 2012.

Ruse Christina, OXFORD Dictionary of Current English, Oxford Univerisity Press, Second Edition, 1988.

Saunders-Newton Desmond, Aaron Frank, Effects-Based Operations: Building the Analytic Tools, Defense Horizons, nr.19, 2002.

Țârlea Gabriel, Posibilități de dezvoltare a capabilităților structurilor de vânători de munte pentru executarea operațiilor bazate pe efecte, În: Conferința doctrinară a forțelor terestre, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2008.

Udeanu Gheorghe, Managementul securității naționale, Editura Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu”, Sibiu 2012.

Văduva Gheorghe, Modalități de pregătire și ducere a operațiilor de către Armata României pentru îndeplinirea misiunilor specifice, în condițiile acțiunii elementelor teroriste, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2005.

C. Periodice:

Revista NATO 2011.

Revista AFT, Nr. 4/2005; Nr. 1/2006; Nr. /2009; Nr. 2/2011.

Anuarul Academiei Forțelor Terestre, Nr.3, 2003-2004.

Buletinul științific AFT Nr. 1-2005

Revista Forțelor Terestre Nr.1/2009 Nr.2/2009

Colocviu Strategic, nr.6/iulie 2002 Academia de Înalte Studii Militare, Centrul de Studii Strategice de Securitate.

Research Paper, NATO Defense College, Nr.38/2008.

Cook Nick, Shock and Awe?, Jane’s Defence Weekly, Vol. 39, 2 April 2003.

Parkov Dragomir, Tselkov Veselin, Petrov Rusin, Kraicev Ilia, Security în Computer System în Information Aspects of Security and Development of Modern Societes, AFCEA-Sofia, 11-13 septembrie 1996.

D. Infografie:

http://www.diplomatie.be

http://www.ambwashington.um.dk

http://www.britishembassy.gov.uk

http://www.polity.co.uk/global

http://www.generis.fr.st

http://www.research.au.af.mil/papers/ay2000/affp/polumbo.pdf

http://www.stinet.dtic.mil/cgi-bin/fulcrum_main.pl

http://www.washington.com/wp-dyn/content/article/2006/03/13/AR2006031301487.html

www.icar.gmu.edu/wp_10_rubenstein.pdf

http://www.nato.int/issues/afghanistan/factsheets/omlt.htm

http://www.airpower. Maxwell.af.mil/airchronicles/apj/apj99/meiling

ANEXA NR. 1

ANALIZA COMPARATIVĂ A CELOR TREI DOMENII ALE SECURITĂȚII

ANEXA NR. 2

VARIANTĂ DE GRUPARE A ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE ÎN FUNCȚIE DE OBIECTIVELE ȘI NATURA GEOGRAFICĂ A SCOPULUI ORGANIZAȚIEI ȘI TIPUL OBIECTIVELOR URMĂRITE

ANEXA NR. 3

OBIECTIVELE ȘI DOMENIILE TRANSFORMĂRII NATO

ANEXA NR. 4

FIZIONOMIA OPERAȚIEI BAZATE PE EFECT

ANEXA NR. 5

FIZIONOMIA MILITARĂ A EFECTULUI

ANEXA NR. 6

EFECTUL MILITAR COMPLEX AL OPERAȚIEI BAZATĂ PE EFECTE

ANEXA NR. 7

FIZIONOMIA DINAMICA A UNUI PLAN AL OPERAȚIEI BAZATE PE EFECTE

ANEXA NR. 8

STRUCTURA PLANULUI UNEI COMPANII PARTICIPANTE LA OPERATIUNEA ISAF DIN AFGANISTAN