Abordarea Comportamentalista – I. Burrhus F. Skinner Conditionarea Operanta

TEMA 14 ABORDAREA COMPORTAMENTALISTĂ – I. BURRHUS F. SKINNER: CONDTIONAREA OPERANTĂ

14.1. Burrhus F. Skinner – schiță biografică

14.2. Mecanismul condiționării operante

14.3. Modelarea comportamentului

14.4. Condiționarea operantă – aplicații în modificarea

comportamentului

14.5. Viziunea lui Skinner asupra naturii umane și a personalității

14.6. Terminologie în teoria lui Skinner

14.7. Reflecție critică, recapitulare și consolidare

14.1. Burrhus Frederic Skinner (1904 – 1990) – schiță biografică

Spre deosebire de psihologii studiați până acum, Skinner consideră că originile, cauzele comportamentului nu se află în structurile interne (psihologice, biologice) ale persoanei, ci în exterior. Ființa umană nu se comportă aleator, ea este, asemeni unei mașini, un sistem complex, care se comportă în mod logic. Persoana este produsul întăririlor trecute: comportamentele recompensate se vor repeta, cele nerecompensate sau pedepsite nu se vor repeta. Comportamentul uman este deci predeterminat, logic și controlabil.

Viața lui Skinner, așa cum o relatează el, pare să explice orientarea sa teoretică ulterioară.

S-a născut într-o localitate din Pennsylvania, fiul cel mare al unui avocat. Fratele său mai mic a murit la 16 ani.

Atmosfera din familie era foarte severă, impregnată de precepte morale rigide, de interdicții și prescripții riguroase ale modului de comportare.

A fost învățat să se teamă de Dumnezeu, de polițiști și de ce va spune lumea. Mama sa avea o metodă infailibilă de a-i controla comportamentul: “țîț – țîț” și “ce va spune lumea ?”, iar tatăl îi amintea mereu ce s-ar întâmpla dacă ar deveni criminal, ba chiar l-a dus să viziteze închisoarea.

Ca adult, se temea să facă tot felul de gesturi care fuseseră dezaprobate de părinți în copilărie.

Toate aceste limitări rigide ale comportamentului său în decursul copilăriei au influențat concepția lui despre personalitate.

Viziunea oarecum “mecanicistă” asupra comportamentului a fost se pare influențată de pasiunea lui din copilărie pentru mecanică; îi plăcea să proiecteze și să asambleze diverse mașinării, a încercat chiar să realizeze un perpetuum mobile.

Faptul că lucrările lui experimentale au fost realizate pe animale își are obârșia tot în copilărie: avea o colecție foarte diversă de animale de casă pe care le îngrijea – șerpi, broaște, țestoase, veverițe și șopârle. Citea mult despre animale și încerca să le deseneze, mai ales după ce văzuse un show cu porumbei-pompieri.

I-a plăcut școala și aspira să urmeze studii superioare în domeniul lingvistic. Și-a luat diploma de studii în engleză și a încercat să devină scriitor, dar s-a convins că este lipsit de talent. A început să citească lucrări de I. P. Pavlov și J. B. Wattson, încercând să înțeleagă comportamentul uman. Așa a ajuns să studieze psihologia la Harvard unde și-a luat și doctoratul în 1928.

A continuat să lucreze ca cercetător până în 1936 și s-a transferat ulterior la Minnesota și Indiana, dar a revenit la Harvard în 1945, unde și-a continuat cu minuțiozitate și perseverență lucrările până la sfârșitul carierei (Schultz, 1986, pp. 353-355).

14.2. Mecanismul condiționării operante

B. F. Skinner nu era preocupat de interiorul ființei umane, pe care, cu consecvență behavioristă, o considera “o cutie neagră”, inaccesibilă cunoașterii. Viziunea lui despre comportament era simplă, pozitivistă: el poate fi controlat prin consecințele (efectele) sale. Omul sau animalul poate fi învățat să facă orice, atât timp cât sunt controlate întăririle comportamentului său. Abordarea sa este strict nomotetică, studiind comportamente variate ale omului și animalelor, el încearcă să desprindă legitatea, invariantul, după modelul științelor exacte.

Comportamentul

Adaptarea la mediul înconjurător se realizează prin comportamente, care, în viziunea lui Skinner, pot fi de comportamente de răspuns și comportamente operante (adaptat după Schultz, pp. 357-359).

Comportamentul de răspuns presupune, așa cum sugerează denumirea, răspunsul la un stimul din mediu. Cel mai simplu comportament de răspuns este reflexul necondiționat (ex.: reflexul rotulian), care presupune o reacție instinctivă, neînvățată și de aceea, directă și involuntară. Treapta următoare presupune deja învățarea: prin asocierea repetată a unui stimul necondiționat (hrană) cu un stimul neutru (sunetul pașilor îngrijitorului în varianta inițială a experimentului lui Pavlov) se provoacă un comportament de răspuns – reflexul condiționat.

Analizând experimentul pavlovian, devenit clasic, Skinner a ajuns la concluzia că învățarea (reflexul condiționat) a fost posibilă deoarece asocierea a fost întărită prin efectul său: la capătul fiecărei secvențe de asociere animalul a primit hrană. Odată format, răspunsul condiționat poate fi menținut tot prin întărire. În absența întăririi, frecvența răspunsului condiționat va scădea, pentru ca în final reflexului condiționat să se stingă.

Comportamentul operant Spre deosebire de comportamentul de răspuns, care depinde de întărirea prin stimulii fizici imediați, specifici pentru fiecare tip de răspuns, comportamentul operant este voluntar, nespecific (nu există o legătură univocă S – R) și explică adaptări mai flexibile la mediu. Skinner era de părere că marea majoritate a comportamentelor au la bază condiționarea operantă și nu cea reflexă.

Atât omul, cât și animalul acționează de multe ori în mod spontan, comportamentul fiind mai degrabă activ, emis, decât reactiv, reflex. Întărirea în cazul condiționării operante provine tot din efectul comportamentului dar, spre deosebire de condiționarea reflexă, produce schimbări în mediul extern.

De exemplu copilul care plânge și apoi primește mâncarea, jucăria, etc., va folosi în viitor plânsul ca pe un instrument cu ajutorul căruia obține ceea ce vrea. Inițial plânsul este instinctiv dar, prin asocierea repetată cu o recompensă, sau cu eliminarea unui disconfort (schimbatul scutecelor), el va fi folosit ulterior în mod deliberat, ca un “instrument” de obținut reducerea disconfortului. Dacă plânsul nu produce astfel de efecte, cu timpul copilul va renunța la el.

B. F. Skinner a conceput aparate de condiționare operantă pentru animale, reușind să demonstreze pe cale experimentală legitățile învățării instrumentale (operante). Pornind de la experimentele de învățare prin condiționare operantă, a ajuns la concluzia că majoritatea comportamentelor, inclusiv cele umane sunt învățate astfel. La început copilul are o serie de comportamente aleatoare, haotice, dintre care unele sunt întărite de părinți. El va repeta comportamentele întărite și le va abandona pe celelalte. Condiționarea operantă va modela astfel comportamentul, așa cum sculptorul modelează argila.

Personalitatea este astfel construită ca o configurație (pattern) de comportamente operante și nimic mai mult. Comportamentul nevrotic nu este decât rezultatul întăririi unor acțiuni greșite, care ajung astfel să se perpetueze. Comportamentul poate fi modificat prin schimbarea întăririlor sau prin modificarea ritmului sau gradului în care sunt acordate (id. p. 358).

Grafice de întărire

Pentru a realiza învățarea nu este nevoie ca fiecare comportament să fie întărit. Este suficient ca întăririle să fie acordate la anumite intervale, pe care Skinner a încercat să le stabilească experimental la nivel optim. Graficele de întărire la care a ajuns sunt variate: cu interval fix, cu rată fixă, cu interval variabil și cu rată variabilă (id., pp. 359-362):

Graficul cu interval fix – întăririle se acordă la intervale de timp fixe, indiferent dacă se produce sau nu comportamentul (răspunsul). Rezultat: cu cât intervalul este mai scurt, cu atât răspunsul este mai întărit și se va produce cu o probabilitate mai mare. Dacă intervalul se mărește, frecvența răspunsurilor scade.

Graficul cu interval variabil – recompensa apare la intervale întâmplătoare (la pescuit nu știi niciodată când prinzi un pește – recompensa pentru comportament).

Graficul cu rată fixă – întărirea este acordată numai după ce individul a repetat comportamentul de un număr de ori. De exemplu: la al 10-lea răspuns, sau la al 20-lea. Rezultat: condiționarea depinde de numărul de răspunsuri, deci individul va crește numărul răspunsurilor (frecvența) pentru a obține recompensa.

Graficul cu rată variabilă – recompensele apar aleator, după un număr variabil de încercări; subiectul nu poate anticipa când anume va primi recompensa și este permanent motivat să repete comportamentul, în speranța ca va obține recompensa. Acest mod de administrare a întăririlor este cel mai eficient în obținerea răspunsurilor stabile. Toate jocurile de noroc – ruletă, pariuri la curse, jocul de cărți etc. – creează o dependență foarte greu de destructurat, deci permit un control eficient al comportamentului.

Stingerea condiționării operante poate apărea ca urmare a faptului că rata încercărilor a depășit o valoare limită – recompensa apare după un număr prea mare de încercări, pierzându-și astfel valoarea de întărire. Organismul intră într-o stare pe care Skinner a denumit-o “abulie”. La fel se petrec lucrurile dacă, în graficul de întărire cu interval variabil acesta se mărește prea mult (Skinner, 1953, pp. 130-131).

14.3. Modelarea comportamentului

Experimentul inițial punea animalul (Skinner a folosit șobolani) în situația de a apăsa pe o pârghie pentru a obține mâncarea. Animalul flămând era pus în cutia experimentală, unde începea să facă o serie de mișcări exploratorii, în decursul cărora apăsa din întâmplare pe pârghie, primea recompensa apoi, după un număr oarecare de asocieri, repeta, în mod intenționat, tot mai des mișcarea, pentru a primi mâncarea.

Metoda aproximărilor succesive

Totuși schema inițială nu poate explica în întregime modelarea (învățarea) comportamentelor complexe. Skinner a pus la punct o metodă a aproximării succesive. Mișcările care duceau la obținerea hranei în experimentele cu șobolani erau mișcări firești, cu o mare probabilitate de a surveni în mod întâmplător. Pentru a demonstra în mod indubitabil mecanismul condiționării operante, Skinner montat un experiment cu porumbei, în care mișcările animalului nu erau naturale, obișnuite în comportamentul său rutinier.

La început, porumbelul căpăta recompense de câte ori făcea o mișcare în direcția unui punct, până când o făcea în mod direct. Apoi recompensa venea numai când se afla în apropierea punctului și în ultima fază numai când era cu ciocul pe un anumit punct. comportamentul este întărit, prin aproximări succesive, până realizează în forma dorită. Metoda este folosită cu succes în dresaj. Comportamentul complex este construit printr-un proces continuu de întărire diferențiată (Schultz, p. 361).

Comportamentul superstițios se condiționează după aceeași schemă: comportamentul nu are o legătură funcțională cu recompensa, fiind rezultatul întăririi unui comportament întâmplător, care survine simultan cu recompensa așteptată. De exemplu: purtând o haină oarecare (comportament aleator) la un examen dificil, s-a întâmplat să iau o notă mare (recompensă așteptată pentru un alt comportament – pregătirea pentru examen). Dacă asocierea se mai repetă, pot să atribui o legătură de natură “magică” între cele două evenimente și să cred că haina îmi aduce noroc.

Autocontrolul

Skinner era convins că întregul comportament este cauzat și modificat de factori exteriori și nu de forțe interne, de aceea putem interveni pentru a-l schimba. Autocontrolul nu este realizat de un sine misterios, ci este mai degrabă controlul variabilelor (externe) care ne determină comportamentul, evitând situații, persoane, stimuli care provoacă răspunsuri nedorite. Tehnicile propuse de B.F. Skinner pentru autocontrol sunt următoarele:

saturare – comportamentul greșit este repetat până la plictis (fumat, băut) sau până la starea de rău fiziologic;

stimulare aversivă – îți iei angajamentul (public) să nu mai bei, mănânci dulciuri etc., și în cazul în care nu te poți stăpâni, tragi consecințele – oprobiul celorlalți;

autoîntărire – te răsplătești singur de câte ori faci ceva ce trebuie.

14.4. Condiționarea operantă – aplicații în modificarea comportamentului

Teoria învățării prin condiționare operantă explică formarea unui număr mare de comportamente adaptative, la om și la animale, de la învățarea unor atitudini și deprinderi, mecanismul menținerii disciplinei în clasa de elevi sau al consolidării satisfacției în muncă, până la comportamentul superstițios sau adictiv. Aplicațiile sale sunt nu numai în formarea unor deprinderi comportamentale, ci și în învățarea școlară și în modificarea unor comportamente nevrotice sau indezirabile.

Economia bazată pe jetoane

Una din aplicațiile cele mai spectaculare ale condiționării operante a fost realizată în terapia unor paciente psihotice dintr-un spital psihiatric: celor 40 de femei internate li s-a oferit ocazia de a presta îndeplini diferite activități în schimbul unor jetoane, pe care le puteau folosi similar banilor, pentru a-și procura diverse bunuri și servicii (bomboane, ziare, ruj, vizionarea unui film, o plimbare de 20 de minute în afara spitalului, o rezervă cu un singur pat).

Dobândirea jetoanelor presupunea să-și facă baia zilnică, să se spele pe dinți, să se pieptene, să se îmbrace curat singure. Pentru fiecare dintre aceste acțiuni, care înainte erau îndeplinite de îngrijitoarele spitalului, primeau câte un jeton. În scurt timp, au devenit mai puțin neajutorate și dependente, dar este puțin probabil ca modificările ar fi putut fi păstrate în afara spitalului și a unui program strict de întăriri. În unele variante experimentale făcute după acest model, întreruperea programului de întărire a dus la revenirea la comportamente psihotice.

Aplicații ale “economiei bazate pe jetoane” au fost experimentate și în descurajarea comportamentului disruptiv în școală, prin acordarea de recompense pentru comportamente dezirabile. La câteva săptămâni după întreruperea programului de întăriri, comportamentele pozitive obținute încă mai persistau (id., p. 363).

Modificarea comportamentului în industrie

Multe întreprinderi industriale au utilizat programe de modificare a comportamentului pentru a reduce absenteismul, întârzierile, concediile de boală și pentru a spori performanțele și securitatea muncii. Recompensele acordate au fost diverse: bani, recunoașterea formală a meritelor, oportunități de avansare, etc.

Programele de modificare a comportamentului se bazau pe întăriri pozitive (recompense) și nu pe întăriri negative (pedepse). Skinner era de părere că recompensa este mult mai eficientă decât pedeapsa, dacă se urmărește modificarea dinspre comportamente indezirabile sau anormale, spre cele dezirabile sau normale. Totuși, experimente de laborator ulterioare au pus în evidență un mecanism similar de condiționare operantă în cazul pedepselor.

Întărirea negativă este realizată cu stimuli aversivi sau nocivi (sunete asurzitoare sau șocuri electrice) care sunt administrați până la obținerea răspunsului dezirabil. Ca și în cazul întăririlor pozitive, dacă întăririle negative încetează, comportamentul obținut prin condiționare este abandonat. Exemple de modificare a comportamentului prin întărire negativă sunt întâlnite frecvent în viața cotidiană, printre metodele educative sau în modul în care se realizează învățarea în consum sau în alte domenii (id. p. 365).

14.5. Viziunea lui Skinner asupra naturii umane și a personalității

Skinner nu a fost propriu-zis un teoretician al personalității pentru că nici nu admitea existența personalității, concept pe care îl socotea lipsit de evidență empirică. În scrierile sale, el folosea termenul de “organism” pentru a se referi la individul care învață comportamente. Singurul concept acceptabil, în viziunea lui teoretică, pentru a explica influența învățării asupra comportamentelor actuale, este cel de pattern comportamental. El recunoștea existența eredității, dar considera că învățarea are un rol major în determinarea comportamentelor noastre. Ca urmare, factorii sociali sunt mai importanți în funcționarea umană decât cei ereditari, care constituie numai premisa, fondul pe care se realizează învățarea.

Deoarece comportamentele fundamentale sunt învățate în copilărie, se poate admite că aceasta este hotărâtoare, dar modificări comportamentale pot fi obținute la orice vârstă. Fiind modelați de experiență, patternurile noastre comportamentale sunt unice, așa cum unice sunt situațiile de viață prin care am trecut. Originea diferențelor interindividuale este situată în zona învățării (ceea ce susținea, în mod indirect și de pe o altă poziție, psihanaliza), dar învățarea nu este legată de rezolvarea unor conflicte de natură intrapsihică sau psihosocială. De altfel, Skinner a fost un critic aspru al curentului psihanalitic, deoarece considera că orientează cunoașterea într-o direcție total neștiințifică. Nu există o instanță internă, un Eu autonom, care să determine comportamentele noastre, nu există liber arbitru și nici libertate a individului în general, suntem în întregime controlați de forțe externe nu de forțe interne.

În această privință, Skinner este la fel de ferm în afirmarea determinismului extern pe cât era Freud în afirmarea determinismului intern al acțiunilor umane. Omul este controlat prin tot ceea ce este produs social – obiectele din mediul ambiant, cultura și tehnologia, dar, la rândul său, este creator în societate și, prin aceasta controlează mediul său și pe ceilalți. Suntem produse ale culturii în care trăim și producem o cultură controlatoare. Schimbările pe care le producem sunt orientate înspre obținerea unor întăriri pozitive cât mai consistente. În procesul de participare la viața socială, de creare, în ultimă instanță, a culturii, comportamentul nostru se modifică în funcție de acele aspecte care au produs întăriri pozitive (control extern!).

14.6. Terminologie în teoria lui Skinner

14.7. Reflecție critică, recapitulare și consolidare

De ce este importantă teoria învățării pentru studiul personalității?

Care sunt aplicațiile practice ale teoriei condiționării operante?

Ce legătură există între baza empirică a teoriei (tip de populație studiată, experiență personală) și concepția teoretică de ansamblu asupra personalității?

Evaluați viziunea lui Skinner despre natura umană și argumentați orientarea sa.

Încadrați teoria în funcție de concepția sa asupra raportului ereditate – mediu.

Care este locul și rolul educației în această viziune?

Ce tip de abordare a personalității reprezintă teoria lui B.F.S.? Care sunt avantajele și dezavantajele ei?

Care este viziunea de ansamblu a lui B.F.S. asupra naturii umane?