Abilitatea de Comunicare

Abilitatea de comunicare reprezintă putere. Comunicarea este una dintre cele mai vechi acțiuni, folosită de către oameni, pentru a influența alte persoane. Omul a fost creat pentru a trăi într-o comunitate, iar pentru aceasta el are nevoie să interacționeze cu ceilalți semeni ai săi prin intermediul comunicării.

Unii dintre noi se nasc cu un talent deosebit de a comunica, punând în evidență personalitatea sa și având o capacitate remarcabilă de a gestiona și a valorifica mijloacele de comunicare, alții, însă, au nevoie să dezvolte această capacitate importantă, să învețe să comunice, pentru a interacționa mai ușor în societate, pentru a-și menține și a-și îmbunătăți relațiile cu ceilalți, indiferent de natura acestora.

Oamenii învăță de mici să comunice cu ajutorul cuvintelor, însă, pe parcursul vieții își dau seama că, cuvintele uneori nu sunt îndeajuns. Atunci când își doresc să comunice, să ofere sau să obțină informații ei utilizează limbajul verbal, însă, există momente când cuvintele devin neputincioase sau lipsite de adevăr. Și în aceste momente oamenii realizează că nu comunică, oferă sau primesc doar ce doresc, ci ei transmit și unele mesaje neintenționate. Oamenii au dorit întotdeauna să comunice idei, opinii, atitudini, sentimente, etc. Istoria comunicării începe cu limbajul semnelor și crearea diverselor limbi și continuă în zilele noastre cu Internetul – forma cea mai modernă și complexă de comunicare.

Oamenii comunică atât intenționat, cât și neintenționat prin gesturile, expresiile feței, limbajul trupului, vestimentație, etc. Cercetătorii au studiat formele comunicării, comunicarea fiind una dintre cele mai complexe științe cu aplicații manageriale, cu multiple înțelesuri, considerând-o un proces dinamic, aflat într-o transformare permanentă.

Cu cât un individ poate comunica mai bine, mai clar, mai repede, cu atât își poate realiza mai lesne scopul propus și obiectivele sale. Lumea nu poate fi concepută fără comunicare, omul nu poate să nu comunice. Acest concept derivă din faptul că omul este o ființă care trăiește în comunitate și niciodată izolat.

Formele și modul de comunicare în societate, dar ți în companie sunt diverse, la fel și mijloacele prin care se realizează și se asigură comunicarea.

O bună capacitate de comunicare este una dintre calitățile de bază ale unui manager performant, poate una dintre cele mai importante, de care depinde cel mai mult succesul acestuia. Nicki Stanton, în lucrarea sa „The Business of Communication”, afirmă că, studiindu-se activitatea managerilor, s-a constatat că aceștia își petrec 7 din 10 minute într-o anumită formă de comunicare”. Această afirmație nu mai lasă nici o urmă de îndoială asupra importanței deosebite pa care o reprezintă studierea comunicării și realizarea eficientă a acestea.

În general, prin comunicare se înțelege procesul prin care se face schimb de informații cu alte persoane.

Din alt punct de vedere, activitatea de conducere se definește ca o activitate complexă care are drept scop eficientizarea eforturilor oamenilor în procesul muncii. Exercitarea procesului de conducere presupune existența unor persoane care efectuează activități specifice procesului de management, aceste persoane fiind numite manageri.

Există opinii diferite în ceea ce privește definirea managerului (cadrelor de conducere).

Definiția adoptată de majoritatea specialiștilor spune – orice persoană care ocupă o funcție de conducere într-o organizație socio-economică reprezintă un manager (cadru de conducere), indiferent de nivelul ierarhic la care se află.

Etimologia cuvântului comunicare este de origine latină, „communicare” însemnând „a face comun, a împărtăși”.

Dicționarul explicativ al limbii române explică termenul „comunicare” astfel:

Acțiunea de a comunica și rezultatul ei.

Înștiințare, știre, veste: raport, relație, legătură., a comunica.

A face cunoscut: a da de știre, a informa, a înștiința, a spune.

Dicționarul Oxford al limbii engleze, dă următoarea definiție a comunicării:

Acțiunea de a comunica sau împărtăși,

Împărtășirea, transmiterea sau schimbul de idei, cunoștințe, informații, etc.

Comunicarea poate fi verbală și non-verbală. La rândul său, comunicarea verbală poate fi scrisă și orală.

Comunicarea poate fi definită ca un proces activ prin care se schimbă informații între un emițător și un receptor. O definiție mai amplă a comunicării aparține sociologului Mircea Agabrian (2008), acesta susținând opinia că, “comunicarea este un proces prin care informația este schimbată între indivizi printr-un sistem comun de simboluri, semne și comportamente”. Putem observa ușor că în procesul comunicării sunt implicați patru factori esențiali: emițător, receptor, canal de transmitere a informației și mesajul propriu-zis. Esența acestui proces organizațional important este de a efectua transferul informației de la un subiect la celălalt. Aceasta poate fi considerată o schemă simplă a comunicării. O comunicare amplă si eficientă presupune existența unor abilități de bază în a transmite mesajul, a asculta, a formula întrebări și de a acorda un feedback din partea tuturor participanților în procesul comunicării.

După cum am putut observa și în fig. 1.1, procesul comunicării presupune codificarea și transmiterea mesajului de la emițător la receptor printr-un anumit canal de transmitere-oral, scris, electronic etc.; la rândul său, receptorul decodifică informația primită în măsura experienței și cunoștințelor sale și retransmite emițătorului ceea ce a înțeles – acordă feedback, procesul repetându-se până la clarificarea informațiilor și transmiterea corectă a sensului mesajului.

Dacă ne raportăm la experiența cotidiană, conștientizăm că prin comunicare suntem în măsură să stabilim relații cu alți oameni. Aceste legături, relații, conexiuni, pot fi făcute atât între o persoană și o altă persoană, cât și între o persoană sau un grup sau între grupuri de oameni.

În cartea sa Tehnici de comunicare, Alina Coman (2008), ne propune o generalizare a formelor comunicării, exprimată în tabelul următor.

Tabelul 1.1

Generalizarea formelor comunicării umane

Din informația prezentată în tabelul 1.1, reiese că, în funcție de criteriul ales, există mai multe forme de comunicare. Aceste forme sunt distincte și separate una de cealaltă suficient de mult, astfel încât să aibă sistemul lor propriu de transmitere a mesajelor.

Funcțiile comunicării

Primele preocupări istorice aferente definirii funcțiilor comunicării aparțin lui Aristotel. Acesta a oferit prima clasificare potrivit căreia comunicarea publică poate îndeplini una dintre funcțiile următoare: “funcția politică – sau deliberativă, atunci când discursul stabilește oportunitatea sau, dimpotrivă, inoportunitatea unei acțiuni cu caracter public, funcția judiciară, ce constă în dovedirea justeții sau a imoralității unor fapte deja petrecute, pe care le aprobă sau le incriminează, funcția demonstrativă, axată pe elogierea sau blamarea unor personalități, de regulă neagreate, pe exprimarea satisfacției față de un eveniment favorabil, ori deplângerea consecințelor unei calamități sau pierderi” .

Pe de altă parte, plecând de la o schemă simplă a comunicării, Buhler (1933) a evidențiat trei funcții ale acesteia pe care le-a numit: “prezentativă (sau expresivă), care constituie o expresie a locatorului, apelativă – care desemna apelul către auditor și reprezentativă – care făcea trimitere la starea de lucruri. Cu alte cuvinte, Buhler constată că comunicarea poate fi concepută ca expresie în raport cu emițătorul, ca reprezentare în raport cu mesajul și ca apel în raport cu destinatarul” .

O altă clasificare a funcțiilor comunicării este oferită de către savantul Roman Jakobson (1960), care evidențiază distincția dintre forma și conținutul mesajului, atribuind astfel funcții distincte acestor două componente comunicaționale. Clasificarea autorului numit cuprinde următoarele funcții:

emotivă – care constă în evidențierea stărilor interne ale emițătorului, ca interjecții de tipul of, ura, huo, unele forme verbale precum expresii de genul: Doamne ferește, fir-ar să fie, precum și o sumă impresionantă de mijloace stilistice prin care se exprimă reacțiile sufletești la contactul cu realitatea înconjurătoare,

conativă sau persuasivă sau retorică care e orientată către destinatarul comunicării, de la care se intenționează să se obțină un anumit tip de răspuns sau reacție,

funcția referențială care pe lângă referința mesajului vizează și cadrul situațional în care are loc transmiterea acestuia,

funcția poetică care este centrată pe mesaj, dar nu are în vedere și referința, adică situația sau fenomenul real pe care le vizează comunicarea; dacă limbajul științific pune accentul asupra despre ce se vorbește, accentul în cazul limbajului poetic cade asupra ideii de cum se spune;

funcția metalingvistică se manifestă ori de câte ori în cadrul comunicării apare necesitatea de a se atrage atenția asupra codului utilizat. Perafrazele explicative care precizează accepțiunea în care trebuie înțeles un termen, gesturile sau tonul care indică receptorului cheia în care trebuie decodificat mesajul aparțin sferei metalingvistice,

funcția fatică – are în vedere caracteristicile canalului de comunicare și controlul bunei funcționări a acestuia, o astfel de funcție o au gesturile sau formulele de salut, o multitudine de semnale fatice însoțesc comunicarea interpersonală – la concret mesajele verbale”.

Conform concepției cercetătorului Jakobson, cele șase funcții susnumite coexistă în oricare tip de comunicare, însă, diferă de la caz la caz ierarhizarea lor de importanță, stratificarea rezultată constituind un criteriu de clasificare a evenimentelor verbale. Deși sunt evidențiate șase aspecte fundamentale ale limbii, cu greu se pot găsi mesaje verbale care să îndeplinească numai o funcție; structura unui mesaj depinde cu precădere de funcția predominantă”.

Forme și mijloace de comunicare

Mesajul pe care emitentul îl transmite receptorului se poate prezenta sub formă orală, scrisă și nonverbală. Fiecare din aceste trei forme prezintă o serie de avantaje și dezavantaje. Alegerea celei mai adecvate forme de comunicare este condiția esențială în realizarea obiectivului urmărit prin transmiterea mesajului. Managerul, care, într-o companie, este principalul emițător, va folosi forma care este cea mai ușoară și accesibilă atât pentru el, cât și pentru destinatar. Unele persoane înțeleg mai bine mesajul oral, alții pe cel scris. În cadrul companiilor este preferat mesajul scris, din considerente de precizie.

Comunicarea scrisă utilizează limbajul scris cu ajutorul cuvintelor, care rămâne înregistrat, dar uneori poate ajunge la destinatari neintenționat. În cadrul organizațiilor economice este inevitabilă această formă. Ea se concretizează în documente precum: decizii, rapoarte, circulare, note, propuneri, scrisori etc. Comunicarea scrisă se caracterizează prin lizibilitate (mesaj ușor de citit), corectitudine și adecvare.

Acest tip de comunicare are avantajul unei pregătiri atente a mesajului, care îi conferă claritate, precizie și posibilitatea utilizării unor procedee corespunzătoare de interpretare.

Marele dezavantaj al comunicării scrise constă în faptul că necesită mult timp pentru reacție, iar costurile sunt sporite, atât cele directe (hârtie, tipărire, transmitere), cât și cele indirecte (arhivare, efecte negative asupra mediului etc.).

Pentru a fi eficientă, comunicarea scrisă trebuie să emane o atitudine pozitivă, care ține de politețe, considerație, concizie, claritate, completitudine și mod de organizare.

Comunicarea orală utilizează limbajul verbal și este aplicată pe scară foarte largă în cadrul companiilor, reprezentând aproximativ 70-75% din timpul destinat comunicării de către manageri. Interlocutorul poate fi o persoană – comunicare față în față (interpersonală, care poate fi și interactivă) sau un grup (comunicare în fața unei colectivități). În general, comunicarea verbală include: relatări despre evenimente, sentimente, împrejurări și reacții, opiniile despre oricine și orice, reacții la evenimente etc.

În cadrul companiei, acest tip de comunicare vizează schimbul de informații, influențarea atitudinii subalternilor, instruirea echipei, modificarea identității individuale sau a celei de grup, menținerea sau modificarea culturii manageriale etc. În afara companiei, comunicarea verbală vizează crearea și menținerea unei imagini favorabile ale firmei, a unor relații cât mai bune și stabile cu diverși parteneri, explicarea politicii companiei, promovarea imaginei acestea etc.

O importanță deosebită o are maniera de adresare, de a transmite mesajul verbal astfel încât acesta să fie convingător, clar, succint și precis pentru a-și atinge scopul.

Această modalitate de comunicare prezintă o serie de avantaje: personalizarea relației manager-subaltern, schimb rapid de informații directe, adeseori sub forma dialogului, flexibilitatea exprimării, folosirea chiar a jargonului (limbaj specializat al unei colectivități), costuri mai reduse, conștientizarea mai ușoară a sensului mesajului etc.

Adresarea verbală are și dezavantaje, legate de faptul că dialogul poate conduce la o pierdere de timp și poate să nu se încheie cu acordul părților, iar în cazul transmiterii succesive, prin trepte ierarhice, se poate pierde și o parte a conținutului informațiilor, deoarece sunt filtrate de fiecare manager ierarhic.

Comunicarea nonverbală constă în transmiterea mesajelor prin alt mijloc decât scrisul sau vorbitul, cum ar fi mimică, gesturi, mișcări ale corpului etc. și care sunt de fapt ,,mesaje parțiale sau adiționale care completează conținutul mesajelor verbale“. Comunicarea nonverbală poate fi un mijloc eficient de descifrare a mesajelor pe care le transmite emitentul. Comunicarea verbală, completată de limbajul paraverbal (forma vocală de limbaj neverbal precum: inflexiunea și tonalitatea vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele între cuvinte etc.) apelează la toate simțurile noastre și se bazează pe seturi de simboluri care pot avea un înțeles clar sau, posibil, ambiguu. Principalele tipuri de comunicare neverbală sunt:

comunicarea estetică – prin care se transmit diferite emoții artistice;

comunicarea senzorială – se bazează pe ceea ce recepționăm prin intermediul simțurilor;

comunicarea însemnelor (insigne, fanioane, uniforme) și a simbolurilor (titulatură, decorații).

Cele mai utilizate mijloace de transmitere a mesajelor nonverbale în cadrul procesului de comunicare sunt: limbajul corpului (expresia feței, a ochilor, poziția fizică, în special a capului și a mâinilor), modul de folosire a spațiului, decorul biroului și vestimentația. Formele de manifestare ale comunicării nonverbale cele mai eficiente sunt ilustrările (când se face apel la prezentarea unor obiecte) și manifestările afective (stări emoționale, inflexiunea vocii etc.).

Limbajele nonverbale pot însoți și comunicarea scrisă – ele sunt legate de aspectul grafic al foii, structura și formatul scrierii.

1.2. Conceptul de comunicare organizațională

Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcționarea optimă și eficientă a oricărei colectivități umane, indiferent de natura sau mărimea ei.

Potrivit autorului C. Russu “comunicarea reprezintă procesul de transmitere a informațiilor de la o persoană la alta prin intermediul mesajelor simbolice – sunete, litere, cifre, alte semne, expresii ale feței, gesturi – care servesc înțelegerii reciproce a persoanelor în vederea realizării obiectivelor lor individuale și a celor comune la scara întregii organizații” .

În cazul companiei, comunicarea se definește ca procesul prin care are loc schimbul de mesaje în vederea realizării obiectivelor individuale și comune ale membrilor ei .

Comunicarea organizațională implică două concepte, cel de comunicare și cel de organizație, dacă pe cel de comunicare l-am discutat deja, organizația poate fi definită ca ”un grup de dimensiuni relativ mari care are norme, un număr de scopuri sau obiective oficiale, o structură de statuturi și roluri precum și un set de reguli destinate să promoveze obiectivele sale.

În ceea ce privește comunicarea organizațională, aceasta e „un proces, de regulă intenționat, de schimb de mesaje între persoane, grupuri și niveluri manageriale din cadrul companiei cu scopul realizării atât a obiectivelor individuale, cât și a celor colective” . De calitatea acestei comunicări depinde, în mare măsură, buna funcționare a tuturor elementelor companiei; am putea spune că rolul comunicării sporește direct proporțional cu creșterea importanței muncii în echipă și cu schimbarea tipului de leadership.

Funcțiile comunicării organizaționale

Comunicarea are trei funcții principale, legate de trei procese din companie: producția, menținerea și inovarea.

Funcția de producție se referă la activitatea managerilor de coordonare și controlul activităților legate de producerea de bunuri și servicii. Practic, acest tip de comunicare cuprinde instrucțiuni și proceduri de muncă și se referă la organizarea grupurilor sau rapoarte ale acestora privind diferitele probleme care apar în timpul activității comune.

Funcția de menținere are în vedere asigurarea condițiilor de funcționare a companiei, adică regulile, politicile și procedurile utilizate. Acestea pot influența percepțiile indivizilor în ceea ce privește locul pe care îl ocupă fiecare în companie, gradul și valoarea cooperării, necesitatea îndeplinirii cerințelor legate de activitatea de producție.

Funcția de inovație se ocupă de schimbările care apar în companie și care pot afecta misiunea și obiectivele acestea, valorile și comportamentul organizațional. În acest context comunicarea se poate referi la idei noi, sugestii, recomandări, propuneri etc.

Tipologia comunicării organizaționale

În cadrul companiei se întâlnesc mai multe tipuri de comunicare, precum cea scrisă sau orală, verbală sau nonverbală, internă – formală și informală și externă.

În cadrul comunicării interne putem distinge comunicarea formală și cea informală. Comunicarea realizată în mod formal, respectă structurile companiei, organigrama acestea în timp ce comunicarea informală se desfășoară în contextul relațiilor interpersonale stabilite între membrii întreprinderii. Cu scopul de a face distincție între comunicarea formală și cea informală, în cartea sa intitulată Comunicarea internă în organizații, autoarea Cismaru D. consideră suficientă invocarea misiunii companiei respectiv „tot ce se referă la activități și sarcini, deci la aspecte profesionale, reprezintă comunicare formală; tot ce se referă la sfera relațiilor socio-afective reprezintă comunicarea informală” .

Comunicarea informală se întâlnește, de cele mai multe ori, în cadrul grupurilor de lucru și poate fi considerată o caracteristică a leadership-ului neformal. Nu de puține ori liderul informal al grupului este cel care răspândește zvonurile din companie, le completează cu semnificații și le transformă, dacă este cazul, in acțiuni. Din punct de vedere pozitiv, acest tip de comunicare ajută la relaționarea între membrii companiei și asigură un climat de armonie bazat pe înțelegerea subalternilor și colegilor, fiind și un vector de propagare a valorilor întreprinderii. Tot această comunicare contribuie la difuzarea imaginii pozitive sau negative a companiei in exteriorul acestea.

Pe de altă parte comunicarea formală este cea care asigură circulația fluxului de informații absolut necesare pentru realizarea obiectivelor companiei și buna sa funcționare – diferite ordine, regulamente, indicații pe linii ierarhice. Nerespectarea acestora atrage după sine sancțiuni și penalizări (atât în plan individual, cât și colectiv) și poate aduce prejudicii funcționării companiei.

În cadrul comunicării formale, comunicarea pe circuitele ierarhice are loc ascendent – adică de la bază spre vârful companiei sau comunicarea de jos în sus, descendent – adică de la vârf spre baza companiei sau comunicarea de sus în jos, și orizontal, adică între salariații care aparțin unor departamente diferite sau aceluiași departament, dar care se află la același nivel ierarhic – comunicarea pe orizontală.

Comunicarea descendentă (de sus în jos) are loc între manageri și subordonați. Principalul scop al acestei comunicări este de a influența, sau schimba comportamentele subalternilor astfel încât performanțele și randamentul acestora să sporească. În lucrarea intitulată Tratat de psihologie organizațional – managerial, autorul Mielu Zlate identifică următoarele funcții ale comunicării descendente, respectiv: implementarea scopurilor, strategiilor, obiectivelor (necesare companiei în vederea bunei desfășurări a activității sau pentru a obține succesul organizațional); transmiterea normelor/instrucțiunilor/comenzilor și a rațiunilor acestora (informații cu privire la modul de realizare a sarcinilor concrete și la relațiile existente între unele sarcini și altele asemănătoare sau diferite desfășurate în cadrul organizației); furnizarea informațiilor cu privire la bune practici și proceduri, astfel spus, la politica companiei, la regulile și regulamentele existente în cadrul ei, la oportunitățile, beneficiile și aranjamentele structurale;

– feedback-uri privind performanțele realizate (cuprind mesaje referitoare la evaluarea rezultatelor realizate în munca); îndoctrinarea (mesajele menite a-i motiva pe subordonați și, mai ales, a pune în acord misiunea companiei cu valorile ei, astfel încât salariații să participe nu numai la activitățile productive, dar și la ceremoniile organizate cu diferite prilejuri).

Comunicarea ascendentă (de jos în sus) se realizează de la niveluri ierarhice inferioare spre cele superioare, de la subordonați la managerii superiori. În acest mod sunt vehiculate informații de care managerii au nevoie în procesul planificării, organizării și conducerii activităților companiei. De asemenea, comunicarea ascendentă satisface nevoia subalternilor de a fi luați în considerare, de a li se lua în seamă opiniile, sugestiile, revendicările, plângerile. De asemenea, comunicarea de jos în sus cuprinde și următoarele aspecte: oferă feedback din partea angajaților, facilitează și susține implementarea unor decizii, încurajează propunerea unor idei valoroase, valorizează potențialul și motivează membrii companiei. Comunicarea de jos în sus poate fi stimulată și susținută fie prin sistemul de chestionare de opinii, fie prin sistemul de sugestii.

Scopul comunicării orizontale îl constituie coordonarea eforturilor comune în vederea realizării propriilor obiective ale subdiviziunilor sau a unor obiective comune ale acestora. Dat fiind faptul că se desfășoară între persoanele situate la același nivel ierarhic, ne mai existând diferențe ierarhice de statut, această comunicare capătă un caracter mai relaxat și amical. Acest tip de comunicare in cadrul companiilor asigură următoarele aspecte:

conceperea si transmiterea rapoartelor de stare sau de performanță (prin care superiorii sunt informați cu privire la nivelul cantitativ și calitativ al rezultatelor obținute, la ritmul realizărilor, o performanță putând fi realizată înainte de termen sau cu o oarecare întârziere);

transmiterea problemelor și excepțiilor (mesajele conțin informații referitoare la dificultățile apărute în activitățile realizate, ca și la abaterile de la regulă sau situația planificată, de la normal, ceea ce afectează productivitatea companiei);

furnizarea sugestiilor pentru îmbunătățirea activității (se referă la oricare idee, propunere orientată pentru a contribui la perfecționarea activității salariaților și a companiei, inclusiv la creșterea calității sau eficienței activității);

revendicări și dispute (mesajele care conțin plângerile, nemulțumirile, disputele și conflictele deschise sau latente ale angajaților; ele sunt transmise in ideea considerării/cunoașteri și, mai ales, în speranța soluționării lor);

informații contabile și financiare (se referă la costurile de producție, volumul vânzărilor pe o anumită perioadă, profitul, investițiile acoperite etc. – informații de care superiorii au nevoie în deciziile lor).

Comunicarea externă îmbracă mai multe forme. Annie Bartoli, (apud Cismaru, Diana-Maria, 2008, p.123) menționează trei tipuri de comunicare externă:

operațională – realizată între membrii companiei cu interlocutori din exteriorul acestea, o mare parte din salariații unei companii au legături profesionale cu persoane din mediul extern al afacerii, astfel fiecare angajat în parte este obligat să comunice, în calitate de reprezentant al companiei cu partenerii externi ai acesteia – clienți, furnizori, autorități publice etc. În acest fel, fiecare angajat transmite și promovează o anumită imagine și anumite mesaje din partea companiei, primește informații pe care ulterior le transmite conducerii.

Strategică – constă în construirea sau extinderea unei rețele de comunicare, care îmbracă două forme de bază: dezvoltarea de relații cu mediul extern și previzionarea evoluției și schimbărilor care se pot produce în exteriorul companiei și care pot afecta pozitiv sau negativ activitatea acesteia. În încercarea de a rezista la presiunile mediului extern sub impactul său concurențial, compania este obligată să dezvolte și să mențină relații profitabile cu actorii-cheie precum autoritățile locale, alte companii, de obicei cu persoane influente. Observarea mediului extern și previzionarea evoluției lui se realizează cu ajutorul membrilor companiei care captează și prelucrează informațiile considerate strategice.

de promovare – publicitate, relații cu publicul; se desfășoară unilateral: respectiv dinspre companie către mediul exterior al acesteia, în acest caz, compania ca instituție fiind cea care menține legătura cu exteriorul, oferind informații despre serviciile și produsele sale, promovându-și valorile, făcându-se cunoscută pe piață. Formele îmbrăcate de acest tip de comunicare externă sunt:

publicitatea – cu ajutorul mass-media sau propriile materiale publicitare;

promovarea vânzărilor;

sponsorizările – finanțarea diferitelor activități culturale sau sportive;

mecenatul – ajutor financiar sau logistic acordat artiștilor, sau ONG

articole despre companie în publicații de specialitate;

organizarea unor zile de tipul “porților deschise”;

acțiuni de consiliere și ajutorare a altor instituții similare – prin delegarea de personal.