Abandonul de Familie In Noul Cod Penal

CAPITOLUL II Abandonul de familie in Noul Cod Penal

2.3 Continutul constitutiv

Potrivit C. Civ., obligația de întreținere există între soți și soție, părinți și copii, adoptator și adoptat, bunici și nepoți, străbunici și strănepoți, frați și surori, precum și între celelalte persoane prevăzute de lege. Aceste din urmă persoane sunt cele indicate de Codul civil prin artiole specifice.

Este vorba de foștii soți a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorț sau a căror căsătorie a fost desființată, de cel care a luat un copil spre creștere fără a întocmi formele cerute de lege pentru adopție, de soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț etc. Pentru fiecare din aceste cazuri sunt stabilite condițiile în care legea impune obligația de întreținere.

Astfel, de exemplu, în cazul foștilor soți a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorț, soțul divorțat are obligația de întreținere față de celălalt soț numai dacă acesta din urmă se află în nevoie datorită incapacității de muncă, ivită înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei sau în termen de 1 an de la desfacerea căsătoriei, în această din urmă situație ea trebuie să fie datorată unei împrejurări în legătură cu căsătoria.

La fel, soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să presteze mai departe întreținerea copilului, cât timp este minor și numai dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie.

De cele mai multe ori, obligația de întreținere este reciprocă, ceea ce înseamnă că acel ce are această obligație poate deveni prin schimbarea situației concrete cel îndreptățit la întreținere. Sunt și cazuri când obligația de întreținere este unilaterală.

Astfel, de exemplu, are acest caracter obligația moștenitorului persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care a dat întreținere fără a avea obligația legală de a continua întreținerea minorului, în măsura valorii bunurilor moștenite, dar numai dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie și numai cât timp cel îndreptățit este minor.

Cel îndreptățit la întreținere își poate găsi valorificarea dreptului său prin exercitarea acțiunii în fața instanței civile și prin executare silită. Încălcarea îndatoririi de a acorda sprijin moral ori material de către cel care are această îndatorire se poate realiza însă prin fapte diferite, dintre care unele prezintă un pericol grav pentru relațiile de conviețuire socială în general și pentru relațiile din cadrul familiei în special.

În cazul unor asemenea fapte, sancțiunea de drept civil nefiind îndestulătoare, legiuitorul le-a incriminat, asigurând în felul acesta, ocrotirea relațiilor de familie sub aspectul arătat și prin mijloace specifice dreptului penal.

Astfel, constituie infracțiunea de abandon de familie, potrivit art. 378 Cod penal: „Săvârșirea de către o persoană care are obligația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia dintre următoarele fapte:

a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice și morale;

b) neîndeplinirea cu rea-credință a obligației de întreținere prevăzute de lege;

c) neplata cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul își îndeplinește obligațiile, instanța dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aceasta.

Revocarea suspendării condiționate nu are loc decât în cazul când, în cursul termenului de încercare, condamnatul săvârșește din nou infracțiunea de abandon de familie.

Infracțiunea de abandon de familie, așa cum rezultă din textul de incriminare, este o infracțiune cu conținuturi alternative, dintre care unul – cel prevăzut la lit. a) – prezintă la rândul său alte trei modalități alternative de realizare. Această diversificare a posibilităților de realizare a abandonului de familie are ca efect armonizarea fiecărui conținut, care, în felul acesta, caracterizează singur existența infracțiunii.

Conținutul constitutiv

Este conținutul faptei de abandon de familie, realizat de subiectul activ și cuprinde două laturi: latura obiectivă și latura subiectivă. Latura obiectivă Latura obiectivă, la rândul ei este alcătuită din: elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate.

Elementul material al infracțiunii de abandon de familie constă, potrivit dispozițiilor art. 378 alin. 1 Cod penal, din săvârșirea anumitor acțiuni sau inacțiuni, din anumite variante cu caracter alternativ.

Variantele elementului material al abandonului de familie sunt: acțiunea de părăsire ori de alungare sau de lăsare fără ajutor (art. 378 lit. a); inacțiunea de neîndeplinire a obligației de întreținere (art. 378 lit. b); inacțiunea de neplată a pensiei de întreținere (art. 378 lit. c).

Pentru existența elementului material al infracțiunii, este suficient să existe una dintre aceste variante.

1) Prin părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor (art. 378 lit. a Cod penal), prima variantă a elementului material, se înțeleg următoarelor: – „părăsirea” este o acțiune de plecare, de îndepărtare de la domiciliu a persoanei obligate la întreținere și lăsarea persoanei îndrituite la întreținere fără mijloacele de întreținere necesare;

Plecarea făptuitorului poate avea loc în altă localitate sau chiar în aceeași localitate, dar cu scopul de a se sustrage de la îndatoririle sale de întreținere. – „alungarea” constă într-o acțiune de izgonire, de îndepărtare de la locuința sa a persoanei îndreptățite la întreținere; acțiunea de îndepărtare poate fi efectuată prin folosirea constrângerii fizice sau morale; datorită acestei alungări, făptuitorul urmărește să se sustragă de la îndatoririle sale de întreținere; – „lăsarea fără ajutor” înseamnă adoptarea unei atitudini de pasivitate, de inacțiune din partea făptuitorului;

Victima, în această situație, nu este părăsită sau alungată, subiectul activ și cel pasiv rămân la același domiciliu, dar ultimul nu primește ajutorul necesar deși se găsește la același domiciliu. Pentru existența elementului material al infracțiunii de abandon de familie în această variantă, nu este suficientă părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptățit la întreținere, ci este necesar să fie îndeplinită următoarea cerință esențială: persoana îndrituită la întreținere să fie expusă la „suferințe fizice și morale”.

A expune pe cineva la suferințe înseamnă a-l pune în situația în care asemenea suferințe prezintă o mare posibilitate de a se înfăptui, adică este necesar ca ele să fi intervenit în mod efectiv.

Infracțiunea se conturează și în ipoteza când aceste suferințe n-au intervenit încă, dar posibilitatea ca ele să intervină se întrevede în mod neîndoielnic. Dacă legiuitorul ar fi vrut să condiționeze existența infracțiunii de producerea efectivă a unor suferințe fizice sau morale, ar fi folosit expresia „producându-i suferințe fizice sau morale” și nu expresia „expunându-l la suferințe fizice sau morale”.

Expunerea la o anumită consecință nu înseamnă neapărat producerea acelei consecințe, ci, în același timp, numai posibilitatea survenirii acesteia (de exemplu, cel părăsit poate avea câtva timp resurse de întreținere, dar când acestea se epuizează să rămână fără sprijin).

Asemenea suferințe – la care se referă textul – pot deriva din lipsa sau insuficiența celor necesare traiului: locuință, îmbrăcăminte, hrană, din contactarea de maladii, din condițiile neigienice de trai, din imposibilitatea în care a fost pus de a urma școala etc.

Dacă părăsirea, alungarea, lăsarea fără ajutor a celui îndreptățit la întreținere nu l-a expus pe acesta la suferințe fizice sau morale, fapta nu constituie infracțiunea de abandon familial.

În acest sens, în practica judiciară s-a decis de exemplu, că nu se poate reține infracțiunea de abandon de familie în sarcina mamei care a părăsit domiciliul conjugal, dacă copiii săi minori au rămas în grija tatălui, încadrat în muncă și a altor doi copii majori, care au venituri proprii.

2) Prin neîndeplinirea cu rea-credință a obligației de întreținere prevăzută de lege (art. 378 lit. b Cod penal), a doua variantă a elementului material al infracțiunii, se înțelege: neîndeplinirea obligației de întreținere, neacordarea ajutorului material și moral la care o persoană este obligată prin lege. Obligația poate decurge direct din lege (de exemplu, obligația părintelui de a întreține pe copil). În această ipoteză, părintele este obligat să acorde copilului hrană, îmbrăcăminte etc.

Obligația poate decurge dintr-o hotărâre judecătorească (de exemplu, obligarea unei persoane să plătească o pensie viageră, ca urmare a unui prejudiciu cauzat). Neîndeplinirea acestei obligații ia deci, forma unei inacțiuni (omisiune), iar comiterea acestei inacțiuni constituie elementul material al acestei modalități de săvârșire a infracțiunii de abandon de familie. 

Este vorba de acele cazuri în care obligația de întreținere, care operează în virtutea legii, nu implică o determinare bănească sub forma unei pensii, ci prestarea directă a celor necesare traiului cotidian – alimente, îmbrăcăminte, medicamente – fără de care nu pot fi concepute viața de familie și relațiile dintre membrii acesteia. În lege se mai prevede, ca o cerință esențială, de ordin subiectiv, „reaua-credință”.

Această infracțiune este realizată chiar dacă părintele locuiește împreună cu familia sa, dar dovedește dezinteres total și nu contribuie cu nimic la întreținerea acesteia, cheltuind toate veniturile ce le realizează în scopuri personale (chefuri, jocuri de noroc) ori refuzând, fără motiv plauzibil, să muncească și lăsând sarcina întreținerii descendenților săi minori pe seama celuilalt părinte sau a altor persoane, contrar prevederilor din Codul civil din care rezultă că la sarcinile familiei sunt obligați ambii soți să contribuie în egală măsură.

3) Neplata pensiei alimentare (art. 378 lit. c Cod penal) este a treia variantă de realizare a elementului material al infracțiunii și constă, după cum arată și denumirea, într-o inacțiune, anume în neefectuarea plății de întreținere. În dispoziția din art. 378 lit. c sunt prevăzute două elemente esențiale și anume: să fie vorba de o pensie de întreținere stabilită pe cale judecătorească și să nu se fi făcut timp de două luni.

O asemenea situație și obligație poate să apară, bunăoară, în caz de divorț, când pentru copii, unul din soți este obligat la plata unei pensii de întreținere, pensie lunară. Termenul de două luni curge de la data când s-a dat hotărârea definitivă sau cu execuție provizorie privind pensia de întreținere. Dacă s-au plătit unele sume și apoi au încetat, termenul curge de la data ultimei plăți.

O plată parțială echivalează cu o neplată, deoarece o asemenea plată nu mai este pensia stabilită de judecată. Această obligație legală poate fi valorificată pe cale civilă, ipoteză în care pe de o parte, prin hotărârea din procesul civil, ea este concretizată printr-o prestație determinată, iar pe de altă parte, prin aceeași hotărâre se creează un instrument juridic cu care poate fi executată.

Nu are nici o relevanță împrejurarea că s-a cerut executarea silită a hotărârii civile prin care s-a stabilit pensia de întreținere, deoarece legea penală nu condiționează existența infracțiunii de o astfel de cerință.

Neplata pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească poate atrage răspunderea penală, chiar dacă minorul, îndreptățit la această pensie, realizează unele venituri proprii, însă neîndestulătoare pentru a-și asigura condițiile necesare de creștere, educare, învățământ și pregătire profesională.

Este discutabilă în doctrină, soluția în cazul în care făptuitorul, fiind obligat la pensie de întreținere în beneficiul mai multor persoane, nu le plătește cu rea credință timp de două luni, în acest caz, după o părere, ne vom afla în prezența unei pluralități de infracțiuni de abandon de familie, prevăzută de art. 378 lit. c Cod penal, după alți autori ar fi o unitate de infracțiune.

În literatura de specialitate a fost exprimată opinia că abandonul de familie, în forma prevăzută în art. 378 lit. c Cod penal, este o infracțiune momentană, deoarece obligația de a plăti pensia de întreținere fiind cu termen, infracțiunea se consumă la data acestui termen.

Opinia nu este însă împărtășită de alți numeroși autori, care consideră, pe drept cuvânt, deoarece, deși există un termen pentru plata pensiei, abținerea de la obligația de a plăti are totuși caracter continuu. În aceste condiții, activitatea infracțională nu se încheie la expirarea termenului de două luni, fără ca în acest interval de timp să fi avut loc plata pensiei, ci continuă până în momentul efectuării plății sau condamnării făptuitorului, când abandonul de familie epuizându-se, reluarea activității infracționale, dă loc unei noi infracțiuni.

A doua componentă a laturii obiective este urmarea imediată, care constă în punerea persoanei îndrituite la întreținere în situația de a fi lipsită de mijloace de întreținere materiale ori de sprijin moral sau expusă pericolului de a ajunge într-o asemenea situație.

Lipsirea de mijloace de întreținere înseamnă lipsirea de locuință, alimente, îmbrăcăminte, medicamente etc. Ori de mijloace de sprijin moral (lipsa de ajutor, asistență etc.).

Această situație se concretizează într-o situație care produce suferințe fizice sau morale. Urmarea imediată există și în situația în care asemenea consecințe pot în mod obiectiv să se producă (de exemplu, victima este în situația că poate fi evacuată din casă, a terminat alimentele, îmbrăcămintea etc.).

Între acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al infracțiunii și urmarea imediată care reprezintă atingerea adusă relațiilor de familie privind obligațiile de ajutor și sprijin reciproc între membrii familiei, trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Numai acea faptă de abandon devine infracțiune care a cauzat obiectiv urmarea imediată, adică ajungerea victimei – persoana îndrituită la întreținere – în stare de lipsă de mijloace de întreținere materială sau morală.

Dacă însă starea de lipsă de mijloace de întreținere materială sau morală se datorează altor cauze, bunăoară, refuzul de a le primi de la cel ce este obligat a le oferi sau dispariției făra urme a celui care avea dreptul la întreținere, urmată de ajungerea sa în stare de mizerie, în astfel de cazuri legătura de cauzalitate nu există, fiindcă nu există nici elementul material al infracțiunii.

Latura subiectivă

Determinarea elementului subiectiv izvorăște din necesitatea delimitării infracțiunii de alte fapte care nu aveau caracter penal. În cazul abandonului de familie avem de-a face cu obligații de natură civilă a căror neîndeplinire nu garantează totodată o infracțiune.

În cadrul altor raporturi, tot civile, dacă lipsește buna-credință având în vedere dispozițiile Codului civil care obligă la executarea cu bună-credință a convențiilor – se pierde un anumit drept – proprietatea fructelor, se anulează o convenție sau se produc alte efecte juridice. Pentru a înțelege și mai bine delimitarea infracțiunii de abandon de familie de alte fapte nepenale, în legătură cu obligațiile de întreținere, trebuie să analizăm conținutul laturii subiective.

Fapta de abandon de familie, în toate cele trei variante ale elementului material, se săvârșește numai cu voință și cunoștință. Din punct de vedere subiectiv, abandonul de familie se săvârșește cu intenție directă sau indirectă (eventual). Săvârșirea faptei din culpă nu constituie infracțiune de abandon de familie.

Acest lucru reiese din aceea că, prima variantă (acțiunea de părăsire, alungare ori lăsare fără ajutor), prin natura sa presupune intenție. Nu este posibilă o alungare sau părăsire din culpă, din moment ce făptuitorul știe că are obligația de întreținere față de o altă persoană. Este cazul tatălui sau mamei care părăsesc sau alungă copiii minori, a tutorelui care părăsește sau alungă pe cel ce se află sub tutelă, soțul care își abandonează soția prin părăsirea și alungarea ei ori a soției care-și părăsește soțul incapabil de muncă sau îl lasă fără ajutor.

În cazul acestei forme de abandon de familie, elementul subiectiv constă atât în intenția directă, cât și mai puțin frecvent, în intenția indirectă. Când făptuitorul prevede rezultatul faptei – situația de a fi rămas fără cele necesare existenței – și urmărește, tinzând la producerea lui, a lucrat cu intenție directă.

Așa, de exemplu: tatăl care alungă pe copil din casă, copilul care lasă fără ajutor – hrană, medicamente, îngrijire – pe părintele său, aflat în vârstă și în nevoie, soțul care părăsește pe celălalt soț, lăsându-l expus suferințelor fizice sau expune pe minori la suferințe morale – lipsa de îndrumare și educare etc. În astfel de cazuri, avem o intenție directă, făptuitorul prevăzând urmările.

El are o poziție psihică activă, întrucât urmărește să se producă rezultatul dăunător pentru familie. Dacă, dimpotrivă, un soț care părăsește, alungă ori lasă fără ajutor pe cei îndreptățiți la întreținere nu urmărește neapărat expunerea acestora la suferințe fizice sau morale, de exemplu, scontând pe faptul că într-o eventualitate ar putea fi ajutorați de rudele apropiate, înseamnă că a lucrat cu intenție indirectă, simpla acceptare a posibilității survenirii rezultatului fiind suficientă pentru existența vinovăției.

În cazul celorlalte ipoteze, de la lit. b și c a art. 378, legiuitorul folosește expresia „rea-credință” când este vorba de neîndeplinirea obligațiilor de întreținere prevăzute de lege sau neplata pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească.

Prezența în text a acestei expresii dă naștere la următoarea problemă: dat fiind că, Codul penal, după ce caracterizează formele de vinovăție cu modalitățile lor, prevede că: „fapta constând într-o inacțiune constituie infracțiune fie că este săvârșită cu intenție, fie din culpă, afară de cazul când legea sancționează numai săvârșirea cu intenție” mențiunea despre „reaua-credința” răspunde necesității ca la această infracțiune, să se prevadă în mod expres intenția așa cum cere Codul penal, adică să se prevadă expres intenția în cazul faptelor comise prin inacțiune.

Autori mai vechi, dar și mai recenți, au reținut că abandonul de familie săvârșit cu „rea-credință”, presupune un rol special. Într-adevăr expresia „rea-credință” semnifică în cazurile de față, că elementul subiectiv este intenția, mai mult, aceasta marchează ideea că există o intenție directă.

Reaua-credință înseamnă conștiința și convingerea făptuitorului că are o atitudine incorectă, voința sa de a acționa conform atitudinii incorecte și necinstite, știind că prin comportarea sa va contraveni grav cerințelor firești de întrajutorare ce există în cadrul relațiilor de familie; el este deci conștient că se va comporta ca un rău intenționat.

Cu alte cuvinte, reaua-credință înseamnă că nu numai pe plan psihic, făptuitorul prevede și urmărește rezultatul periculos al faptei sale, ci, mai mult, conștiința unei lipse totale de grijă și atenție față de satisfacerea obligațiilor ce izvorăsc din relațiile de familie, lipsă care apare ca fiind dăunătoare și vătămătoare pentru aceste relații, totodată prin nimic justificabilă.

Desigur, reaua-credință, intenția (directă sau indirectă), există numai când se dovedește că persoana obligată la întreținere avea posibilitatea să-și îndeplinească această obligație sau să facă plata pensiei alimentare și totuși nu-și îndeplinește această obligație. Dacă se dovedește că făptuitorul nu avea posibilitatea, din motive obiective, să-și îndeplinească obligația, el nu va fi considerat că a lucrat cu rea-credință și intenție.

Obligația de întreținere, ca, de altfel, orice obligație civilă, produce punerea debitorului în necesitatea juridică de a-și îndeplini prestația și încă cu bună credință ori, acesta cunoscând că se află într-o asemenea necesitate, nu numai că prin omisiunea sa urmărește, tinzând către producerea consecințelor dăunătoare familiei lipsirea de mijloace necesare existenței – dar, mai mult, el face această faptă, adoptând în sine, voit – conștient, o poziție de adversitate și dispreț față de familia sa.

Și dacă, de regulă, în raporturile civile, neîndeplinirea obligație nu constituie infracțiune, aici, în raporturile de familie, în asemenea caz, neîndeplinirea ori neachitarea poate prezenta un pericol social destul de mare, ceea ce face ca faptele să fie inacțiuni. În sensul legii penale, reaua-credință desemnează elementul subiectiv și apare ca o condiție esențială (constitutivă), intrinsecă pentru existența infracțiunii de abandon de familie.

Dată fiind natura civilă a obligațiilor, acțiunea penală nu intervine decât atunci când este absolut necesar pentru ocrotirea familiei, adică atunci când mijloacele civile sunt insuficiente. De aceea, în cazul abandonului de familie, a fost introdusă în conținutul elementului subiectiv o condiție care îi imprimă un caracter mai riguros și un conținut mai simplu, particularizând vinovăția printr-o intenție caracterizată, în care manifestarea de conștiință a prevederii rezultatului faptei să fie însoțită de existența relei-credințe.

Aceasta înseamnă în primul rând că reaua-credință intră în conținutul intenției directe însă nu se rezumă la atât, ci are caracterul de calificant al intenției. Intenția directă este caracterizată uneori prin scop (dolul special), atunci când legea prevede expres acest lucru, de exemplu, în Codul penal, trebuie să se dovedească existența unei intenții directe caracterizate prin scop.

Cum, uneori, dolul sau intenția rezultă chiar din materialitatea faptelor (dolul ex re) sau fapta are în ea, datorită structurii specifice, însăși ideea de dol, să vedem cum reaua-credință se exteriorizează în plan material. Astfel, se pot întâlni comportări ce constau în neîndeplinirea obligațiilor legale de întreținere ori neplata pensiei de întreținere fixată printr-o hotărâre judecătorească care sunt precedate sau însoțite de încercări sau acțiuni de împiedicare ori nerealizare a posibilităților asupra cărora urmează să se facă executarea sau de sustragere ori opunere frauduloasă la această executare (în asemenea cazuri se află în fața unei intenții directe, caracterizată prin reaua-credință).

Sau, în alte cazuri, când debitorul obligației nu se rezumă doar la simpla neîndeplinire, ci se manifestă prin acte de conduită ca sustragerea, ascunderea, risipirea, distrugerea surselor destinate acoperirii întreținerii, expedierea pensiei la o adresă fictivă etc.

Astfel de acte de conduită sunt exteriorizări pe plan material ale poziției într-atât de negativă vădit contrară familiei ca și cerințele ce decurg din regulile de conviețuire socială, încât fapta sa capătă un conținut calitativ diferit de cel al unei fapte civile. Dar reaua-credință nu se deduce numai din manifestări ca acestea, ci și din simpla pasivitate din partea debitorului ca: neîncadrarea într-un serviciu, deși are capacitate de muncă, neachitarea pensiei, deși are posibilitățile materiale de a plăti.

Din cele expuse reținem: 

– elementul subiectiv în cazul abandonului de familie, incriminat în art. 378 lit. a Cod penal, constă în intenție (directă sau indirectă);

– în cazurile prevăzute în art. 378 lit. b și c Cod penal, elementul subiectiv este reaua-credință, care marchează existența intenției directe, la care aceasta se adaugă ca un calificant;

– reaua-credință, deși se poate exterioriza prin diferite acte materiale de conduită, nu se prezumă, ci trebuie dovedită; este necesar ca instanțele de judecată să se preocupe de a constata reaua-credință pentru o cât mai corectă aplicare a legii.

Nu este realizat conținutul infracțiunii de abandon de familie atunci când neplata pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească, este urmarea stării de arestare preventivă (în altă cauză) a inculpatului, este student, militar în termen ori dacă tatăl copilului obligat la plata pensiei, a locuit cu mama și s-a îngrijit de copil, dându-i cele necesare traiului, deoarece asemenea situații exclud condiția impusă de textul incriminator, ca neplata să fie urmarea relei-credințe.

De asemenea, nu există rea credință atunci când printr-o hotărâre civilă ulterioară se stabilește că inculpatul nu este tatăl minorului ori dacă plata cu rea-credință se referă la despăgubirile civile, sub formă de prestații periodice, acordate persoanei vătămate ca urmare a unei infracțiuni (aceste despăgubiri nu constituie pensie de întreținere) sau dacă hotărârea civilă de stabilire a paternității și de obligare la plata pensiei nu a rămas definitivă.

Locul săvârșirii infracțiunii este acela unde domiciliază beneficiarul pensiei de întreținere și unde trebuie plătită pensia.

2.1 Obiectul infracțiunii

Ca și la celelalte infracțiuni contra conviețuirii sociale, infracțiunea de abandon de familie are ca obiect juridic generic, relațiile sociale a căror existență este asigurată prin respectarea regulilor de conviețuire socială.

Prin săvârșirea acestei infracțiuni se aduce atingere valorii sociale pe care o reprezintă înfăptuirea și menținerea bunelor relații de conviețuire socială. Aceste relații alcătuiesc obiectul juridic generic al tuturor infracțiunilor privitoare la conviețuirea socială și deci al infracțiunii de abandon de familie.

Obiectul juridic special al infracțiunii de abandon de familie constă în acele relații de conviețuire socială care privesc familia și a căror existență și dezvoltare este condiționată de respectarea obligației de solidaritate și de sprijin moral și material. Între membrii familiei nu este vorba de un sprijin moral și material general abstract, ci de un sprijin concret, efectiv, constând în furnizarea mijloacelor de întreținere aceluia dintre membrii familiei care se află la nevoie.

Obligația de întreținere are caracter concret, ea fiind acea obligație impusă de lege unei persoane de a furniza alteia mijloace de trai. Această obligație este în principiu al rudeniei și al căsătoriei. Legea stabilește însă obligația de întreținere și între persoane care nu sunt rude între ele. Infracțiunea de abandon de familie are și un obiect material care constă în bunurile de care este lipsită persoana căreia i se datorează ajutor sau întreținere (adăpost, hrană, îmbrăcăminte, pensie alimentară etc.).

Aceste bunuri formează obiectul material al infracțiunii de abandon de familie, fiindcă prin lipsirea victimei de aceste bunuri i se cauzează suferințe fizice și morale.

2.2 Subiectul infracțiunii

Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de abandon de familie este un subiect calificat, anume „persoana care are obligația legală de întreținere” față de o altă persoană din familie. O asemenea obligație decurge din lege sau din alte reglementări.

Oricare dintre persoanele prevăzute de C. civ, din moment ce-i revine o asemenea obligație și o încalcă în mod grav, poate deveni autor al infracțiunii. Această obligație deși apare în concret ca o sarcină unilaterală (de exemplu, părintele întreține pe copil), virtual ea constituie o îndatorire reciprocă, în sensul că soțul este obligat față de soție, dar și soția față de soț (de exemplu, când acesta a devenit inapt de muncă), părintele față de copil, dar și copilul (de la o anumită vârstă) față de părinte și așa mai departe cu celelalte categorii (bunic-nepot, străbunic-strănepot etc.).

Aceasta depinde și de situațiile concrete, de condițiile de fapt în care se află membrii familiei. Unii membrii ai familiei pot ajunge în stare de lipsuri materiale, alții se îmbolnăvesc și, prin aceasta, ajung a avea nevoie de întreținere. Aceasta înseamnă că este posibil să se schimbe calitatea subiectului, adică din subiect obligat la întreținere să devină subiect îndrituit la întreținere.

La săvârșirea infracțiunii pot participa ca instigatori sau complici persoane străine de familie sau neavând obligații de întreținere față de victimă. La infracțiunea de abandon de familie subiectul pasiv (victima) este, de asemenea, un subiect calificat, anume persoana îndrituită la întreținere. În ipoteza în care este vorba de copil, acesta este subiectul pasiv, în ipoteza în care soția a obținut pensie de întreținere, aceasta este subiectul pasiv al infracțiunii.

În general, pentru ca o persoană să aibă drepturi de întreținere și, eventual, să devină subiect pasiv al acțiunii, se cere o condiție (potrivit dreptului familiei), anume să se afle „în nevoie” și aceasta să rezulte din incapacitatea de a munci și de a avea un câștig din muncă (copil, soț-soție bolnavă, incapacitate de muncă etc.).

Conținutul juridic al infracțiunii Prima componentă în structura infracțiunii este așa-numita situație premisă, care constituie condiție prealabilă, fără de care nu poate fi concepută infracțiunea. A doua componentă este conținutul constitutiv, adică fapta propriu-zisă, fapta pe care o realizează făptuitorul.

Situația premisă

Pentru existența infracțiunii de abandon de familie se cere să existe anumite condiții de fapt, o anumită situație preexistentă și anume: să existe relații de familie din care să se nască obligația de întreținere pentru o persoană față de o altă persoană care, în baza aceleași relații de familie, este îndreptățită la întreținere.

Se cere, cu alte cuvinte, existența unui anumit raport juridic impus de lege sau stabilit judecătorește între unii membrii ai familiei, privind obligația de întreținere, raport între cel obligat la întreținere și cel îndreptățit la întreținere. Existența unui asemenea raport juridic constituie situația premisă a infracțiunii de abandon de familie.

2.4 Forme, modalități, sancțiuni

Formele infracțiunii

Infracțiunea de abandon de familie, în variantele amintite, fiind, în majoritatea cazurilor o infracțiune de inacțiune, nu poate avea tentativă. Abandonul de familie, în varianta din art. 378 lit. a Cod penal, primele ipoteze (alungarea sau părăsirea persoanei îndreptățite la întreținere), deși sunt susceptibile de tentativă, totuși, datorită gradului redus de pericol social al acesteia, nu este incriminată și sancționată.

În ceea ce privește consumarea, aceasta se realizează în momentul în care s-a realizat elementul material prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii respective. Abandonul, în varianta părăsirii sau alungării, este infracțiune momentană și se consumă de îndată ce acțiunea respectivă a fost săvârșită.

Abandonul, în cea de-a doua variantă, privind o obligație fără termen, inacțiunea prin care se săvârșește fapta capătă caracter de continuitate, iar abandonul de familie în această variantă este o infracțiune continuă. În varianta a treia, obligația de plată fiind cu termen, fapta se consumă la data la care expiră termenul de plată și deci, și în acest caz, infracțiunea este momentană; obligația de plată având caracter periodic, fapta se săvârșește în mod repetat prin neplata la termenele succesive.

Modalități

Infracțiunea de abandon de familie, prevăzută în art. 378 lit. a, b și c Cod penal, conține, în toate variantele sale, modalități normative simple. Prima variantă prezintă mai multe modalități, prevăzute de lit. a din art. 378 Cod penal (părăsirea, alungarea, lăsarea fără ajutor); celelalte două variante (neîndeplinirea obligației de întreținere – art. 378 lit. b și neplata pensiei alimentare – art. 378 lit. c) prezintă câte o singură modalitate.

În afară de aceste modalități normative, în funcție de diferite date concrete, pot să apară și modalități de fapt de care judecătorul va ține seama la individualizarea pedepsei. În lege nu se prevede vreo asemenea modalitate agravată. În fapt, pot să apară asemenea modalități.

De exemplu, între persoanele rămase în mizerie, în lipsuri materiale sau morale, se găsesc mai mulți copii sau este vorba de o soție bolnavă sau făptuitorul face să i se piardă mereu urma pentru a nu fi executat silit etc. Judecătorul va ține seama de asta la aplicare a pedepsei. Sancțiuni Potrivit dispoziției din art. 378 alin. 1 Cod penal, infracțiunea de abandon de familie este sancționatăcu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

După cum se poate observa, modalitatea de la lit. c este sancționată mai aspru, avându-se în vedere că în această ipoteză este vorba, în primul rând, de pensia alimentară, de pensia care asigură traiul și, în al doilea rând, de cele mai multe ori de copii, față de care trebuie să se manifeste o ocrotire deosebită.

Împăcarea părților 

Potrivit dispoziției din art. 378 alin. 4 Cod penal, fapta nu se pedepsește dacă, înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul își îndeplinește obligațiile. S-a admis o asemenea înlăturare, pe considerentul că aceasta oferă o posibilitate de refacere a familiei, o posibilitate ca făptuitorul să revină asupra conduitei sale și, astfel, să-și reia îndatorirea obligațiilor de întreținere.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei

Având în vedere interesele celui îndreptățit la întreținere, legiuitorul a prevăzut, în materie de abandon de familie, un caz special de suspendare condiționată a executării pedepsei. Astfel, potrivit art. 378 alin. 5 Cod penal, dacă părțile nu s-au împăcat, dar în cursul judecății inculpatul își îndeplinește obligațiile, instanța în cazul când stabilește vinovăția, pronunță împotriva inculpatului o condamnare cu suspendare condiționată a executării pedepsei chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aceasta.

Întrucât legiuitorul, prevăzând acest caz special de suspendare condiționată e executării pedepsei, a avut în vedere interesele celui îndreptățit la întreținere, instanța judecătorească, în virtutea rolului său activ, trebuie să stăruie în încercarea de a-l determina pe inculpat să-și îndeplinească obligațiile în cursul judecății, pentru a putea face aplicabil art. 378 alin. 5 Cod penal.

În cazul săvârșirii infracțiunii prin neplata cu rea credință a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească, timp de două luni, condiția îndeplinirii obligațiilor în cursul judecății este realizată, dacă în recurs inculpatul face dovada că a plătit pensia de întreținere, datorată, până la data pronunțării sentinței de condamnare.

Caracterul excepțional al suspendării condiționate a executării pedepsei, în materie de abandon de familie, se manifesta și in vechiul Cod Penal în ceea ce privește condițiile în care aceasta poate fi revocată. Astfel, potrivit art. 305 alin. 5 din vechiul C. Pen., revocarea suspendării condiționate nu are loc decât în cazul când, în termenul de încercare, condamnatul săvârșește din nou, infracțiunea de abandon de familie.

Prin urmare, în materie de abandon de familie, suspendarea condiționată a executării pedepsei poate fi revocată numai într-un singur caz și anume atunci când condamnatul săvârșește, în cursul termenului de revocare, din nou infracțiunea de abandon de familie. Săvârșirea în cursul acestui termen a oricărei alte infracțiuni nu atrage suspendarea revocării condiționate a executării pedepsei.

Se poate constata încă o dată preocuparea legiuitorului ca prin lăsarea în libertate a condamnatului, să fie asigurată îndeplinirea obligației de întreținere față de cel care se află în nevoie.

Întrucât textul nu face nici o diferențiere, referindu-se numai la săvârșirea din nou a infracțiunii de abandon de familie, această infracțiune nouă poate fi săvârșită în oricare dintre formele în art. 378 Cod penal, fie împotriva aceleiași persoane, fie împotriva unei alte persoane față de care condamnatul are obligație legală de întreținere.

CAPITOLUL II Incriminarea abandonului de familie in legislatia penala romaneasca

Ca și în cazul altor ramuri dedrept, și dreptul penal a cunoscut o lungă evoluție istorică până a ajungela actuala cristalizare. O fugară cercetare istorică ne arată că apariția unor dispoziții penale  mai consistente este semnalată începând cu secolul al XVII-lea. Astfel, în anul 1645 apare Codul lui Vasile Lupu, iar în anul 1652, Codul lui Matei Basarab.

Ambele coduri nu erau exclusiv penale, ci coduri mixte cuprinzând în majoritate dispoziții penale dar și civile. De remarcat că, ambele coduri prevedeau  pedepse barbare care aveau un  rol intimidant asupra populației. Pe lângă pedeapsa cu moartea, erau prevăzute pedepse corporale precum tăierea mâinilor, a limbii, turnarea de plumb topit  pe gâtul condamnatului etc.

În anul 1826, în  Moldova a apărut „Legiuirea lui  Sturza”, iar la 1 ianuarie 1852 a intrat în vigoare, în Muntenia, „Legiuirea lui Barbu Știrbei”. Și  în aceste legiuiri erau prevăzute pedepse corporale și pedeapsa cu moartea.  În opinia specialiștilor, primul  Cod penal adevărat a fost promulgat la 30 octombrie 1864.

Acest cod era inspirat din Codul penal francez de la 1810 și  cel prusian de la 1851. A rămas  în istorie faptul că , „Codul penal  din 1864 și cel de procedură penală au fost elaborate într-un termen foarte scurt și au fost  aprobate de Adunarea Deputaților într-o  singură ședință ”.

Concepută ca formă de comunitate umană, familia este, poate, cea mai trainică dintre ele. Fiind  caracteristică pentru toate treptele de dezvoltare istorică și având  o mare stabilitate ca structură socială, ea ocupă un loc aparte în  raport cu toate celelalte forme de comunitate.

Familia este o formă complexă de relații biologice, sociale, materiale și spirituale  între oameni legați prin căsătorie, sânge sau adopție. Fiind  un fenomen social, se dezvoltă o dată cu dezvoltarea societății și se  modifică în raport de aceasta.

Relația familie-societate este reciprocă și e greu de afirmat că unul dintre acești termeni ar fi tributar celuilalt. Dacă familia conferă societății valori de solidaritate umană, de sens al existenței, de perpetuare a unor concepții, mentalități sau interese materiale, societatea la rândul său este datoare să asigure familiei protecție, condiții de perpetuare și dezvoltare care să-i permită să-și realizeze plenar funcțiile.

Din această necesitate a apărut conceptul de politică familială. Politica familială reunește, în principiu, un ansamblu mai mult sau mai puțin coerent de măsuri și programe, un cadru legislativ adecvat și are ca obiect modul în care aceste măsuri structurează condițiile de existență ale familiilor.

Motivațiile politicilor familiale sunt variate, ca și gradele de elaborare a unor astfel de politici. Ele variază de la simpla mentalitate referitoare la familie care se reflectă în atitudinea statului față de aceasta, până la elaborarea unei politici științifice vizând promovarea și ocrotirea familiei, care presupune o serie de măsuri complexe privind îndeosebi securitatea și sănătatea familiei.

Astfel, politica familială are următoarele atribuții:

trebuie să aibă în vedere prevenția și ameliorarea aspectelor negative imediate în viața de familie, dar să permită și o abordare pozitivă, de inovare și de atingere a unor obiective de perspectivă;

susținerea familiilor care nu pot câștiga venitul minim stabilit ca prag oficial al sărăciei contribuie la ridicarea nivelului de trai al acestor familii fără a le scoate însă din statutul de sărăcie;

simpla creștere a cheltuielilor sociale, fără a crește eficiența utilizării lor nu este o soluție (bineînțeles, nici reducerea lor);

strategia veniturilor (redistribuirea) ameliorează temporar situația familiilor cu dificultăți materiale, dar poate avea consecințe negative asupra stimulării economice.

Prin urmare, reforma protecției sociale a familiei trebuie să aibă în vedere: restructurarea bugetară;

strategia instituțională (eventual crearea unui organism unic de coordonare a protecției familiei în diferite domenii – un departament în MMSS), eliminarea paralelismului și a golurilor în funcționarea instituțiilor implicate în protecția familiei;

cadrul juridic legislativ (condamnarea juridică a violenței în familie, reglementarea statutului femeii și a muncii casnice, intervenția judecătorilor în caz de abuz sexual sau neglijare parentală, alternative eficiente la instituționalizare) .

Având în vedere rolul societății în ceea ce privește adoptarea măsurilor pentru ocrotirea familiei, legiuitorul a înțeles că trebuie să adopte o serie de norme juridice care, prin respectarea lor, să asigure familiei un cadru liniștit în evoluția sa socială, nerespectarea acestora având drept consecință sancționarea celui care le încalcă.

Așa fiind, în capitolul I al Titlului IX din partea specială a Codului penal de la 1968 sunt prevăzute dispozițiile privind „Infracțiuni contra familiei”. Infracțiunile contra familiei alcătuiesc deci, un subgrup aparte în cadrul infracțiunilor care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială.

Alcătuirea unui subgrup aparte privitor la infracțiunile contra familiei s-a făcut după criteriul obiectului juridic special al ocrotirii penale, adică după fasciculul relațiilor sociale care privesc familia, considerată ca fiind valoarea socială specială apărată de legea penală. Cadrul infracțiunilor contra familiei este format din infracțiunile care aduc atingere relațiilor de conviețuire socială care privesc familia.

Cu alte cuvinte, grupul infracțiunilor contra familiei este alcătuit din acele infracțiuni care sunt îndreptate în principal contra relațiilor care privesc familia (bigamia, abandonul familial etc.). Infracțiunile care sunt îndreptate în principal contra altor valori sociale și numai în secundar contra familiei nu intră în cadrul infracțiunilor contra familiei (de exemplu: avort, incest etc.).

Faptele care formează cadrul infracțiunilor contra familiei în Codul penal sunt:

bigamia (art. 303)

adulterul (art. 304)

abandonul de familie (art. 305)

rele tratamente aplicate minorului (art. 306)

nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului (art. 307).

În Codul penal (1968), nu s-a făcut o subdiviziune a acestor infracțiuni, adică o împărțire în categorii deosebite (secțiuni), în funcție de aspecte speciale care privesc familia. În mod implicit însă, există o oarecare sistematizare, rezultând în ordinea și succesiunea incriminărilor.

De exemplu, infracțiunile de bigamie și adulter aduc atingere relațiilor de familie privind căsătoria; infracțiunile de abandon de familie, rele tratamente aplicate minorului și nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului aduc atingere relațiilor de familie privind îndatoririle și drepturile dintre soți sau dintre părinți și copii.

Ca exemplu in vederea prezentarii modului de abordare a infractiunii de Abandon de familie, de catre Codul penal de la 1968, avem urmatoarea speta:

Prin Rechizitoriul din data de 27.10.2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Mv, din dosarul nr. 69/P/2012 s-a dispus trimiterea în judecată, in stare de libertate a inculpatului B. L., pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie, prev.de art.305 alin 1 lit.c Cp., cauza fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei M. la data de 13.11.2012 subnr.5330/260/2012.

Prin actul de sesizare al instanței s-a reținut următoarea situație de fapt: La data de 8.05.2012, numita S. C, reprezentata legală a minorilor B. R. C și B. M. C. a formulat plângere penală solicitând efectuarea de cercetări față de învinuitul B. L. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abandon de familie, prevăzută de art. 305 alin 1 lit c C.pen, întrucât acesta nu a achitat pensia de întreținere datorată pentru minorii B. R. C. și B. M. C. timp de mai mult de 2 luni consecutiv. Efectuându-se cercetări, s-a stabilit că prin sentința civilă nr. 1003 din 23.03.2011 a Judecătoriei M., rămasă irevocabilă, învinuitul a fost obligat la plata a câte 100 lei lunar cu titlu de pensie de întreținere, pentru fiecare din cei doi minori, însă învinuitul nu a achitat pensia de întreținere decât sporadic deși realizează venituri din activități salariate, dispunând de resurse financiare în acest sens.

In cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele probe: declarații S. C, reprezentantă legală a minorilor, sentința civilă nr. 1003 din 23.03.2011 a Judecătoriei M., pronunțată în dosar nr 4473/260/2010, certificate de naștere a minorilor B.R.C. și B.M.C., facturi fiscale, cupoane de mandate poștale, declarație martor S.S., adresa nr. R/6754/20.08.2012 d ITM B., adresa nr. 34365 din 14.08.2012 a Administrației Finanțelor Publice M., adresa nr. 2920 din 31.08.2012 a Primăriei comunei P..

Inculpatul nu a fost audiat în cursul cercetărilor penale decât în etapa actelor premergătoare începerii urmăririi penale, ulterior nemaifiind găsit la domiciliu.

Inculpatul s-a prezentat în instanță solicitând admiterea cererii de judecare a cauzei pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, arătând că recunoaște săvârșirea faptei pentru care a fost trimis în judecată și își însușește dovezile administrate în cursul urmăririi penale, declarația acestuia fiind consemnată la dosarul cauzei.

Cum inculpatul nu a justificat neplata constantă a pensiei de intreținere în favoarea celor 2 minori, ultima plată înainte de formularea plângerii penale datând din 5.07.2011 deci de mai mult de 2 luni înainte de formularea plângerii, instanța reține că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de abandon de familie in forma prev.de art.305 alin. 1 lit.c Cp.

Pe cale de consecință, apreciind că în cauză sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 345 alin. 2 Cod procedură penală, în sensul că faptele săvârșite de inculpat există, constituie infracțiune și a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege, instanța va dispune condamnarea acestuia.

Raportat la aceste criterii, instanța apreciază că fapta inculpatului prezintă un pericol social concret prin atitudinea inculpatului de nesocotire a normelor de drept, pentru neachitarea obligației de plată pe a pensiei de întreținere pe o perioadă îndelungată de timp pericolul social concret al faptei agravându-se, instanța, față de aceste aspecte, alegând din pedepsele alternative prevăzute pentru această infracțiune, pedeapsa închisorii, însă având în vedere că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale va reține în favoarea lui circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 lit a C.pen.

De asemenea, instanța va reduce limitele pedepsei cu închisoarea stabilite de lege pentru infracțiunea prevăzută de art. 305 alin 1 lit c C.pen cu o treime, conform art. 320 C.pr.pen.

In paralel, putem observa diferentele de abordare a infractiunii in conceptia noului cod penal, prin urmatoarea speta.

Prin rechizitoriul nr. 126/P/2014 din 11.06.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul G. S. pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie, prev. de art.378 alin. 1 lit. c Cp.

În actul de sesizare s-a reținut că în perioada mai 2012-ianuarie 2014, inculpatul, cu rea-credință, nu a plătit pensia de întreținere în cuantum de 230 lei lunar, stabulita de instanța de judecată prin sentința civila nr. 4525/30.12.2013, pronunțată de Judecătoria Caracal în favoarea minorelor G. M. G. și G. I. T.

S-a reținut că inculpatul cu rea-credință, deși realizează venituri din creșterea animalelor, nu a plătit pensia de întreținere stabilita în favoarea celor două minore, iar aspectul învederat de acesta, cum că de la pronunțarea hotărârii ar fi dat celor două fiice diverse sume de bani nu este confirmat de niciuna din probele administrate.

Situația de fapt reținută de Parchetul de pe lângă Judecătoria Caracal este dovedită cu plângerea penală, sentința civilă nr. 4525/2013 a Judecătoriei Caracal, declarație martor G. M., G. O. și G. T., acte stare civilă, adresă emisă de AFP Olt, Primăria Traian, județul Olt și ITM Olt, din care rezultă că inculpatul nu realizează venituri impozabile, declarație inculpat.

Pentru aceste considerente, s-a dispus începerea judecății în cauza privind pe inculpatul G. S. pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie, prev. de art. 378 alin. 1 lit. c Cp și s-a fixat termen de judecată la data de 08.09.2014, pentru când au fost citați inculpatul și persoanele vătămate.

Reține instanța că inculpatul cu rea-credință, deși realizează venituri din creșterea animalelor, nu a plătit pensia de întreținere stabilita în favoarea celor două minore, iar aspectul învederat de acesta, cum că de la pronunțarea hotărârii ar fi dat celor două fiice diverse sume de bani nu este confirmat de niciuna din probele administrate.

În drept, fapta inculpatului G. S., constând în aceea că nu a plătit cu rea credință timp de 3 luni pensia de întreținere stabilită prin hotărârea judecătorească întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abandon de familie, prevăzută și pedepsită de art.378 alin. 1 lit. c Cp.

La alegerea pedepsei, precum și la individualizarea cuantumului acesteia, instanța conform art.74 Cp, va avea în vedere criteriile generale , respectiv faptul că stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului. Gravitatea infractiunii și periculozitatea infractorului se evalueaza după următoarele criterii: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal și nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Astfel, în temeiul art. 378 alin. 1 lit.c Cp coroborat cu art. 375 noul cod de procedură penală și art. 396 alin. 10 noul cod de procedură penală, instanța urmează să condamne inculpatul la pedeapsa de 8 luni închisoare.

Față de aceste considerente, în baza art. 91 alin. 1 C. pen. va dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și va stabili un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 alin. 1 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. va obliga inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Olt la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

Referințe istorice și legislație comparată

Instituția familiei fiind una dintre cele mai vechi instituții sociale, infracțiunile contra familiei sunt înscrise în toate legislațiile penale.

De aceea, ca o scurtă paranteză, consider că este important, înainte de a prezenta aspectele comune ale infracțiunilor contra familiei din Codul penal actual, să trec în revistă modul cum au fost structurate aceste infracțiuni în vechile legislații române, precum și câteva din infracțiunile privitoare la familie din legislațiile străine.

Infracțiunile contra familiei sunt cunoscute și de legislația penală a țării noastre, atât în legile mai vechi (de exemplu: Pravila lui Matei Basarab, Pravila lui Vasile Lupu), cât și în Codul penal din 1864 și Codul penal din 1936.

În Codul penal de la 1864 infracțiunile contra familiei erau prevăzute în Titlul IV (Crime și delicte contra particularilor), secțiunea V (Adulter și bigamie, art. 269-271) și secțiunea VII (Crime și delicte privitoare la starea civilă a unui copil, art. 275-276).

Faptele erau sancționate cu pedepse privative de libertate. În Codul penal din 1936, infracțiunile contra familiei erau înscrise în Titlul XII (Infracțiuni contra familiei – art. 443-462).

După cum se observă, în acest Cod penal infracțiunile contra familiei constituiau un grup aparte (un titlu aparte). Cadrul infracțiunilor era format din următoarele infracțiuni: bigamia, incestul și adulterul (art. 443-447), delicte contra stării civile, abandonul de familie, abuzul de drept de corecție (art. 448-455) și răpirea (art. 456-462).

Regimul sancționator consta în prevederea pedepsei închisorii corecționale pe diferite termene mai cu seamă că se prevedeau și modalitățile agravate ale unor infracțiuni.

În alte state, faptele care aduc atingere relațiilor sociale privitoare la familie sunt incriminate și prevăzute cu pedepse corespunzătoare.