Aadrian74@gmail.com 901 Corelaţii Privind Legea Aplicabilă Obligațiilor Contractuale Potrivit Regulamentului (ce) Nr. 5932008 Al Parlamentului European Și Al Consiliului (roma I), Disertatie, Iulie 20

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI FACULTATEA DE DREPT LUCRARE DE DISERTATIE CORELAȚII PRIVIND LEGEA APLICABILĂ OBLIGAȚIILOR CONTRACTUALE POTRIVIT REGULAMENTULUI (CE) NR. 593/2008 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI (ROMA 1) Coordonator sti Conf. univ. dr. Aurelian GHERGHE Absolvent: Stefan Cezar PANAIT BUCUREȘTI 2018 Considerații privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale potrivit Regulamentului ( CE ) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului (ROMA 1) Planul lucrări Capitolul 1. Considerații generale privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale Capitolul II. Determinarea legii contractului prin voința părților (lex voluntatis) Capitolul III. Determinarea legii contractului in absența alegerii de către parti (ocalizarea obiectivă a contractului) Capitolul IV. Domeniul de aplicare a leșii contractului Capitolul V. Modurile de transmitere, transformare si stingere a obligațiilor contractuale Capitolul VI. Legea aplicabilă unor contracte speciale potrivit Regulamentului Roma I Capitolul I. Considerații generale privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale În conformitate cu art.2640 in Codul civil legea aplicabilă obligațiilor contractuale se determina potrivit reglementărilor dreptului Ui ii Europene. Astfel, normele conflictuale privind obligațiile contractuale sunt cuprinse în principal în Regulamentul CE nr.593/2008 al Parlamentului European si al Consiliului („Roma 1”), adoptat la Strasbourg, la data de 17 iunie 2008, publicat în J-O. nr.L177 din 4 iulie 2008!. in 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale Regulamentul Roma I constituie dreprul comun în materia legii aplicabile obligațiilor contractuale în dreptul român. În elaborarea Regulamentului s-au avut în vedere soluțiile propuse de Convenția de la Roma din 19 iunie 1980. Codul Civil, în art. 2640 alin-(2) prevede că, în materiile care nu întră sub incidența reglementărilor U.E. sunt aplicabile dispozițiile Codului civil privind legea aplicabilă actului juridic, dacă nu se prevede altfel prin convenții internaționale sau prin dispoziții speciale. În concluzie, conflictele de legi pe care Regulamentul Roma I nu le reglementează, fiind vorba în special de legea aplicabilă actelor juridice unilaterale și contractelor care exced reglementărilor europene, sunt supuse normelor conflictuale din Cap.V (art.2637-2639) , Cartea a Vil-a din Codul civil. Regulamentul Roma I asigură ca normele statelor membre care reglementează conflictul de legi să desemneze aceeași lege națională care să ” Regulamentul ROMA 1 intra în vigoare fn a douăzecea 2 del publicare in Jumal Oficial 2008 lar 29 alin (1) ia event aplicabil de a 17 decembrie 2009, cu excep ar 26, car se uni 2009 (ar29 alin) A se vedea, ca rive la aceste aspect, D.A Stara, Drept international privat. Partea general, Partea Specială — Normele conflemuale in dferiele ramuri insite dreptului privat Eâtura CH. Beck, IBucareti 2013, p318 și urm 1 Macovei, Drept irațional privat în reglementarea nol Cod Chl de procedură ca ura CH Beck. Bucureșu, 2011 p. 195-217; |. Fiipesc, A. Fipescu Tratat de drepr ‘mernajonal rival, Editura Universal brie, Bucur, 2008, p 350 și um 2 guverneze obligația contractuală avută în vedere, indiferent în țara in care se afă instanța la care a fost introdusă acțiunea, în scopul îmbunătățirii previzibilității soluțiilor litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil și a liberei circulații a hotărârilor (pet.6 din preambul). Astfel scopul final al reglementării este acela de a se asigura buna funcționare a pieței interne. Conform mențiunii cuprinse în finalul Regulamentului, acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene (actualmente, Tratatul privind Funcționarea U.E., art.288). În prezent, singura excepție de la aplicarea Regulamentului Roma I o constituie Danemarca. Potrivit pet.46 din preambulul la Regulament, în conformitate cu art.1 si 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participa la adoptarea Regulamentului Roma I, care nu este obligatoriu pentru aceasta și nu i se aplică (opt-out). Cu toate acestea, având in vedere că Regulamentul beneficiază de aplicare universală, în temeiul art.2, instanțele celorlalte state membre au obligația de a aplica legea daneză oricărui litigiu în care dispozi Regulamentului indică această lege drept lex causae. În ceea ce privește domeniul de aplicare material, art.\ alin.(1) prevede că Regulamentul Roma I se aplică „obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile în care există un conflict de legi”. Astfel, Regulamentul se aplică in materia dreptului privat’ având în vedere că obiectul reglementării fl formează legea aplicabilă raporturilor juridice izvorâte dintr-un contract. Expresia „în materie civilă și comercială” are drept rezultat excluderea, în mod general, din sfera de aplicare a Regulamentului Roma I a materiilor din dreptul public“. În mod special, art.1 alin.(1) teza a II-a exclude din sfera de aplicare a ? Novunea de „materie cia” ice i conzactele ndiviuale de muncă, Regulamestu determining legea anicablă scesiorconract în arb + Raporuri race e dep public nu po da apere confit de legi, n sensul că inte acest raport nu xn îm principiu posbliates pic e ctre Judecitorl român a ne legi arin Și pareri jie de 3 reglementării anumite materii de drept public, pe care le enumeră în mod exemplificativ: „Regulamentul nu se aplică in special, în materie fiscală, vamală sau administrativă”. De asemenea, sunt excluse din domeniul de aplicare a Regulamentului anumite materii de drept privat care sunt enumerate, în mod limitativ, acestea fiind de strictă interpretare (exceprio est strictissime interpretationis) . Astfel materiile excluse din domeniul de aplicare, sunt prevăzute în art.1 alin.(2) lita) =) sialin.G) a) aspecte privind starea sau capacitatea persoanelor fizice, fără a aduce atingere articolului 13°; b) obligațiile rezultate din relat de familie și din relații care, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile, inclusiv obligații de întreținere; ©) obligațiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale, din aspectele patrimoniale ale relatiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile cu cele ale căsătoriei, precum și obligațiile care decurg din testamente și succesiuni; 4) obligațiile rezultate din cambii, cecuri si bilete la ordin, precum și alte instrumente negociabile, în măsura în care obligatiile care decurg din astfel de instrumente negociabile derivă din caracterul lor negociabil; ©) convențiile de arbitraj și convențiile privind alegerea instanței competente; 1) aspectele reglementate de dreptul societăților comerciale și al altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, precum constituirea, prin ri public pot conține elemente de extranet, dar în această site nu se naște un conflict de lei, jccater aplicând uma eta romina ‘Ar 13, avind denumirea marginal „incapacitatea, reglementeaza tora interesului național și prevede că „În cazul unui conac Incheit Ine persoane alte în aceeași fr, persoana fzcă care ar avea capacitate ură, conform legi acele jr, poate invoca incapacitatea să fezulnd din legea acele jr numa cazul în care, data încheie conacului cealat are contractantă aveacunogtin de respectiva incapacitate sau nu canapea ca urmare egliene le. 4 înregistrare sau în alt mod, capacitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăților și a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, și răspunderea personală a asociatilor și membrilor acestora pentru obligațiile societății sau ale organismului; g) chestiunea de a sti dacă un reprezentant poate angaja față de terți răspunderea persoanei pe seama căreia pretinde că acționează sau dacă un organ al unei societăți sau al altui organism, constituit sau nu ca persoană juridică, poate angaja față de terți răspunderea respectivei societăți sau a respectivului organism; h) constituirea de trusturi și raporturile dintre fondatorii, administratorii și beneficiarii acestora ; î) obligațiile care decurg din înțelegeri care au avut loc înainte de semnarea unui contract ; î) contractele de asigurare ce decurg din activități desfășurate de organizații, altele decât întreprinderile menționate la articolul 2 din Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viață, al căror obiect este a plăti indemnizații persoanelor angajate sau liber-profesioniste care aparțin unei întreprinderi sau grup de întreprinderi, ori unui sector profesional sau interprofesional, în caz de deces, supraviețuire, întrerupere sau reducere a activității, sau în caz de boală profesională sau provocată de accidente de muncă. Regulamentul Roma I nu se aplică în ceea ce privește probele și aspectele de procedură, fără a aduce atingere articolului 18 fart.1 alin.(3)}, În ceea ce privește domeniul de aplicare in spațiu a Regulamentului Roma I, art2 prevede că legea desemnată de prezentul regulament se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru. Astfel, în materiile prevăzute de Regulament, instanțele de judecată si tribunalele arbitrale române sunt obligate să aplice dispozițiile sale, indiferent dacă legea la care reglementarea trimite este legea română, legea unui alt stat membru al U.E. sau s cea a unui stat terf. În concluzie, aplicarea în spațiu a Regulamentului Roma | are caracter universal fiind opozabilă erga omnes, fără a cere condiția reciprocității. Capitolul II. Determinarea legii contractului prin voința părților (lex voluntatis) Legea competentă pentru a reglementa condițiile de fond și efectele actului juridic se numește „lex actus”, iar în cazul contractelor „„lex contractus”. În principiu, legea contractului este aleasă de părți, prin voința lor, caz în care este desemnată prin noțiunea de „lex voluntatis”. În lipsa manifestării de voință a părților privind legea aplicabilă contractului, organul de jurisdicție va determina legea aplicabilă contractului în funcție de crite obiective, stabilite de lege. Alegerea legii aplicabile contractului de către pări este admisă de prevederile Codului civil român (art.2637). Conform art.2640 , legea aplicabilă obligațiilor contractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene. Astfel, Regulamentul Roma I prevede în preambulul său (art.11), că libertatea părților de a alege legea aplicabilă constituie unul dintre elementele esențiale ale sistemului de norme care reglementează conflictul de legi in materia obligațiilor contractuale. Prin art.3 alin.(1) al Regulamentului a fost instituit în domeniul obligațiilor contractuale, principiul autonomiei de voință (sau principiul libertății contractuale). Astfel, contractul este guvernat de legea aleasă de părți. Lex voluntatis reprezintă regula potrivit căreia părțile au posibilitatea să aleagă sistemul de drept aplicabil raportului juridic cu element de extraneitate. Structura normei conflictuale care face trimitere la „lex voluntatis” are ca punct de legătură voința părților, iar conținutul acestei norme este dat de condițiile de fond ale actului juridic pe care părțile îl încheie. Potrivit art3 alin.(1) din Regulament, alegerea legii trebuie să fie expresă ori să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau di împrejurările cauzei. De asemenea, Codul civil în art.2637 alin.(2) dispune , la rândul său că 7 alegerea legii aplicabile actului trebuie să fie expresă ori Să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanțe. Din aceste reglementări rezultă că exprimarea voinței părților se realizează prin două modalități, si anume alegerea expresă și alegerea tacită. În prima modalitate, alegerea expresă constă fie în inserarea unei clauze în contractul principal, fie în încheierea unui contract separat între părți care să prevadă legea aplicabilă. Această clauză contractuală cuprinsă în contractul principal ori convenția separată prin care părțile aleg legea aplicabilă contractului lor poartă denumirea de pactum de lege utenda sau clauza de lectio juris. Clauza de alegere a legii aplicabile este tot un contract. Legea aplicabilă clauzei de alegere este reglementată in art.3 alin.(5) din Regulament care dispune că „existența si valabilitatea consimțământului părților eu privire la alegerea legii aplicabile se determină în conformitate cu dispozitiile articolelor 10, 11 și 13%. Conform art.10 alin.(1) din Regulament, existența și validitatea contractului sau a oricărei clauze contractuale sunt determinate de legea care l-ar reglementa, in ipoteza în care contractul sau clauza respectivă ar fi valabile. Astfel, judecătorul (sau arbitrul) va aprecia valabilitatea clauzei de alegere în funcție de legea care guvernează contractul lor. Pe cale de exceptie, potrivit art.10 alin.(2) din Regulament, o parte poate să invoce, pentru a stabili faptul că nu și-a dat consimțământul, legea țării în care igi are reședința obișnuită, dacă din circumstanțele respective reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său după legea menționată la alin.(1) al art.10. În ceea ce privește raportul dintre clauza de alegere și contractul principal, evidentiem faptul că, în principiu, clauza de alegere are regimul juridic al contractului principal, însă, sub anumite aspecte, clauza poate avea un * An.10 prevede legea aplicabil consimyamntull și valide fond a curirctuli,an.11 reglementează legen aptebia valid e frms, n art 13 privind incapea cprine core merele mata 8 regim juridic distinct, in sensul că cele două contracte pot fi supuse și unor legi deosebite”. Alegerea expresă a legii aplicabile contractului poate fi exprimată, la rândul ei, în două feluri: direct sau indirect. În ipoteza în care voința părților este formulată explicit în contractul principal sau separat, alegerea va fi directă. În cazul în care părțile au făcut referire, in contractul lor, la o reglementare nestatală (uzanfe, contracte-tip), la o convenție internațională sau la o normă europeană, pe care au recepționat-o contractual (per relationem), alegerea va fi indirectă. În a doua modalitate, alegerea tacită de către părți a le; aplicabile rezulti, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Organul de jurisdicție poate aprecia voința tacită a părților după analiza elementelor subiective, fie intrinseci contractului, fie extrinseci acestuia, cu o singură condiție generală: ca din aceste elemente să rezulte „cu un grad rezonabil de certitudine” [art.3 alin.(1) teza a II-a] voința părților de desemnare a unui anumit sistem de drept ca aplicabil contractului lor, cu titlu de „lex causae”. În ceea ce privește momentul exprimării voinței părților, în principiu, părțile aleg legea aplicabilă în momentul încheierii contractului. Așadar, momentul exprimării voinței părților se situează anterior declanșării unui litigiu. Totuși, alegerea poate fi făcută și ulterior declanșării litigiului, inclusiv în fața primei instanțe de judecată sau de arbitraj, dar cel mai târziu până la începerea dezbaterilor in fond’. Conform art.3 alin.(1) teza a III-a din Regulament „Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți ? Refer în raporeu int elaza e alegere și contractul principal (autonomia relativ a clei de alegere), ase vedea Dragoy- Alexandr Sirop, p 341-382 * A vedea C: Laven, Independent clase arbural. Alegerea lei apicole comactl în nstana de arbitra), Metres CAB. Ro Ne30 in 11.06.1994, fo RD ar 371906, 158 din acesta”? Din această dispoziție legală care se referă la întinderea voinței părților, rezultă că părțile pot desemna fie legea aplicabilă numai pentru un element al contractului lor, urmând ca restul elementelor să fie supuse localizării obiective fie să supună diferitele elemente de fond ale contractului unor legi aparținând unor state diferite. Această soluție juridică a fragmentării contractului si supunerea diferitelor elemente contractuale unor sisteme de drept diferite este cunoscută prin denumirea de splitting-up, severability sau dépécage. În temeiul principiului autonomiei de voință, părțile contractante pot să revină asupra alegerii inițiale. Conform dispozițiilor an:3 alin(2) din Regulament „Părțile pot conveni, in orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior, fie în baza unei legi anterioare în temeiul prezentului articol, fie în temeiul altor dispoziții ale prezentului regulament. Orice modificare efectuată de către părți cu privire la legea aplicabilă, care intervine ulterior încheierii contractului, nu aduce atingere validității formei contractului în sensul articolului 11 și nu afectează în mod negativ drepturile terților”. Astfel, modificarea legii aplicabile contractului poate fi făcută „„în orice moment”. Având în vedere că legea nu istinge, noua alegere poate înterveni și după ce contractul a fost încheiat și chiar executat. Modificarea acordului asupra legii aplicabile, care intervine ulterior încheierii contractului, are efect retroactiv. Totuși, noua lege desemnată de părți nu poate să aducă atingere validității formei contractului și nici să afecteze în mod negativ drepturile terților’”, În principiu, părțile au deplină libertate în alegerea legii aplicabile contractului. Cu alte cuvinte, alegerea părților nu este condiționată de existența unei legături obiective (reale) între legea desemnată și contractul încheiat. În ? i Codu civil prevede că pre pot see legea apical aii su numa ci numite pr acta e lrt2097 in) În clase an: 2097 alin) din Codul ivi care apune că îțlgeea privind alegerea ei spate, poste modifica ei celei ac, Modifare are tea, rast pai ou) kine “tie forme mb mă cămine depron net ep 10 acest fel este consacrată concepția subiectivistă cu privire la limitele libertății părilor în alegerea legii aplicabile contractului, părțile având posibilitatea să aleagă, fără nicio restricție legea care va guverna raporturile lor contractuale. Cu toate acestea, libertatea părților în desemnarea legii aplicabile contractului cunoaște și unele limitări care sunt de două feluri: generale si speciale. Limitele voinței părților sunt generale, atunci când constituie cauze de înlăturare de la aplicare a oricărei legi competente de a guverna un raport juridie în temeiul unei norme conflictuale. Spre exemplu în ipoteza încălcării ordinii publice de drept internațional privat!” sau a existenței fraudei la lege. Limitele speciale constau în excepții de la principiul libertății de voință a părților în materia contractelor . Regulamentul Roma I reglementează în art.3 alin (3) si (4) o importantă limitare a autonomiei de voință a părților în ipoteza în care acestea au ales ca „lex causae” un sistem de drept cu care contractul nu are o legătură relevantă (obiectivă). Conform art.3 alin.(3) „În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul in care are loc alegerea, se află în altă ari decât aceca a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei alte ări, de la care nu se poate deroga prin acord”. În acest caz, respectivul contract va fi supus dispozițiilor imperative (ude ta care nu se poate deroga prin acord”) din sistemul de drept în care sunt plasate elementele sale relevante. Astfel, prin această dispoziție legală se urmărește garantarea și ocrotirea ordinii publice a sistemului de drept cu care contractul are o legătură relevantă (obiectivă). Potrivit art.3 alin (4) din Regulament „În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în unul sau mai multe state membre, alegerea de către părți a unei legi aplicabile, alta decât cea a unui stat membru, nu aduce atingere aplicării în mod corespunzător a dispozițiilor de ” Conform art21 din Regulament aplicarea unei disposi dn legea oricărei ări determinate, mu poate fi Inlataras doit doco fl de aplicare cate vă incompatible ordinespublicd 3 ata atare drept european de la care nu se poate deroba prin convenție, după caz, astfel cum au fost transpuse în statul membru al instanței competente”. Textul se referă la situația in care părțile au făcut aplicabil contractului prin voința lor, sistemul de drept al unei țări terțe, dar toate elementele relevante ale acelui contract se localizează în sfera sistemului de drept, al uneia sau mai multor țări membre. În această ipoteză, respectivul contract va fi supus dispozițiilor imperative din dreptul european. În acest mod, textul citat conferă garantie și protecție dreptului european. Capitolul III. Determinarea legii contractului în absența alegerii de către părți (localizarea obiectivă a contractului) În situația în care părțile nu au desemnat ele însele legea aplicabilă contractului („lex voluntaris”), instanța de judecată (sau instanța de arbitraj) va determina legea aplicabilă contractului după criterii obiective. Conform art.4 alin.(1) din Regulamentul Roma I localizarea obiectivă operează „în măsura in care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă în conformitate cu art.3”. Din acest text de lege rezultă fără echivoc că localizarea obiectivă a contractului are un caracter subsidiar în raport cu „„lex voluntatis ”. Așadar, criteriile de localizare obiectivă se aplică în absența unei legi alese de parti sau în ipoteza in care clauza de alegere a fost considerată nevalabilă’?. Regulamentul Roma 1 instituie patru criterii principale de localizare obiectivă a contractului care se aplică succesiv. In absența unei alegeri de către părți, legea aplicabilă contractului se termină în funcție de norma prevăzută pentru tipul specific de contract. Astfel, prevederile art4 alin(1) din Regulament contin următoarele soluții conlieruale: a) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea jării în care igi are reședința obișnuită vânzătorul. În această materie este legea țării vânzătorului (lex venditoris”) iar punctul de legătură aplicat relevant este reședința obișnuită a vânzătorului astfel cum este calificată in art.19 din Regulament”; b) contractul de prestări de servicii este reglementat de legea țării în care isi are reședința obișnuită prestatorul de servicii. Pentru toate contractele de prestări servicii (în general) se aplică legea țării prestatorului iar punctul de © criteile de ocaizare se deosebese de indice e localizare În ces Sens, ase vedea Dragoș Alexandru Stara op cit, 9. 353-354 Conform an. 19 si (1) din Regulament regina obit soctetăilr și «ator organisme constate su mu ca peroane juc, ee stat n sediul administrate Jr centrale. Regența birui une! persoana fiica Seonând în exert aciviai sale profesionale em Tocul unde sasi persoană tare sedi penele ds ects B 1egătură relevant este reședința obișnuită a prestatorului astfel cum este definită în art.19. Această soluție conflictuală se aplică contractelor de mandat, comision, agenție, expediție, depozit, executare de lucrări (antrepriză), bancare precum și cele ale liber-profesionistitor ; ©) contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de Iocațiune asupra unui imobil este reglementat de legea țării unde este situat imobilul. Astfel, condițiile de fond și efectele unui asemenea contract sunt cârmuite de legea locului situării bunului („lex rei sitae”): A) fără a aduce atingere literei c), contractul de locatiune având drept obiect folosința privată și temporară a unui imobil pe o perioadă de maximum șase luni consecutive este reglementat de legea țării in care isi are reședința obișnuită proprietarul, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și să aibă reședința obișnuită în aceeași țară. Pe cale de excepție, această soluție conflictuală derogă de Ia aplicarea legii locului situării bunului (lex rei sitae) instituită în art.4 alin.(1) lite)”. Astfel, contractele de locatiune având drept obiect folosința unui imobil vor fi cârmuite de legea jării in care își are reședința obișnuită proprietarul (locatorul), dacă sunt întrunite următoarele condiții cumulative: folosința imobilului închiriat este privată, folosința este temporară pe o perioadă de maximum șase luni consecutive, iar locatarul este o persoană fizică care isi are reședința obișnuită în aceeași țară cu locatorul ; e) contractul de franciză este reglementat de legea Țării în care isi are reședința obișnuită beneficiarul francizei. În cazul contractului de franciză, debitorul prestației caracteristice este beneficiarul francizei (francizatul) iar punctul de legătură relevant este reședința obișnuită a acestuia astfel cum este calificată de art.19; 1) contractul de distribuție este reglementat de legea țării în care isi are reședința obișnuită distribuitorul. În cazul contractului de distribuție, debitorul prestajiei caracteristice este distribuitorul iar punctul de legătură relevant este reședința obișnuită a acestuia astfel cum este definită de art.19 4 8) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitație. este reglementat de legea țării in care are loc licitația, dacă se poate stabili acest loc. Contractele de vânzare-cumpărare de bunuri la licitație derogă de la regula generală instituită în art.4 alin.(1) lit.a” (legea țării vânzărorului), în sensul că sunt localizate după criterii obiective în sfera legii fării în care are loc licitația, sub condiția ca acest loc să se poată stabili având în vedere tipurile de licitații întâlnite în practica comercială ; h) orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care, reunește sau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terților, astfel cum sunt definite la ar14 alin.(1) pet.17 din Directiva 2004/39/CE în conformitate cu normele nediscretionare și care fiind reglementat de o lege unică, este reglementat de legea respectivă. Cel de-al doilea criteriu de localizare obiectivă a contractului. este reglementat în art.4 alin.(2) din Regulamentul Roma I care prevede că „În cazul în care contractului nu i se aplică alineatul (1) sau în care elementelor contractului li s-ar aplica mai multe dintre literele (a) — (h) de la alineatul (1), contractul este reglementat de legea țării in care își are reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică”. Așadar, în ipoteza în care contractul nu poate fi încadrat în niciunul din tipurile specificate sau, prin prisma elementelor sale, aparține mai multor tipuri definite, contractul va fi reglementat de legea ari în care isi are reședința obișmuită partea contractantă ce efectuează prestația caracteristică. Punctul de legătură relevant este reședința obiynuitdé a debitorului prestatiei caracteristice. În cazul in care prestația caracteristică nu poate fi determinată, se aplică criteriul de localizare obiectivă prevăzut in art.4 alin.(4) din Regulament. Criteriul de localizare obiectivă instituit în art4 alin.(2) din Regulament are un caracter subsidiar în raport de primul criteriu, aplicarea acestuia având Joe în două situații, și anume: (1) atunci când contractul nu poate fi încadrat in 15 niciunul din tipurile definite la primul criteriu si (2) când contractul, prin prisma elementelor sale, aparține mai multor tipuri definite la primul criteriu . Cel de-al treilea criteriu de localizare obiectivă a contractului este in în art4 alin.(3) circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc că respectivul contract are în mod jin Regulamentul Roma I: „În cazul în care din ansamblul vădit o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată la alineatele (1) sau (2), se aplică legea din acea altă țară. Așadar, în această ipoteză se va aplica legea farii cu care contractul are o legănură mai strânsă. Aplicarea celui de-al treilea criteriu de localizare are un caracter subsidiar în raport cu criteriile precedente și va avea loc în situația in care respectivul contract are o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată la vreunul din primele două criterii de localizare. În vederea determinării acestei legi, judecătorul (sau arbitrul) va lua în considerare dacă respectivul contract este strâns legat de un alt contract sau de mai multe contracte și va ține seama dacă condițiile din art.4 alin.(3) sunt îndeplinite în mod cumulativ . Cel de-al patrulea criteriu de localizare obiectivă a contractului este reglementat în art.4 alin.(4) din Regulamentul Roma I, potrivit căruia: „În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul alineatelor (1) sau (2), contractul este reglementat de legea țării cu care are cele mai strânse legit Astfel, în situația în care legea aplicabilă nu poate fi determinată prin intermediul criteriilor anterioare, în subsidiar, contractul va fi reglementat de legea tării cu care prezintă cele mai strânse legături, în sensul că această lege va fi incidentă în cauză ca o soluție finală. Aplicarea acestei legi în lipsa unei alegeri este reglementată si de art.2638 alin.(1) din Codul civil român. Noțiunea de „legăturile cele mai strânse” este calificată de alin.(2) al art.2638 C. potrivit căruia se consideră că există atari legături cu legea statului în care debitorul prestației caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reședința obișnuită, fondul de comerț sau sediul social. Punctele de legătură admise sunt alternative. Organul de jurisdicție va 16 aprecia, în funcție de data încheierii contractului, cu care dintre ele există 1egăturile cele mai strânse. Conform art.2638 alin.(1) C.civ., dacă legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul a fost încheiat. Conform art.20 din Regulamentul Roma I „aplicarea legii oricărei țări determinate în temeiul prezentului regulament înseamnă aplicarea normelor de drept în vigoare în ara respectivă, cu excepția normelor sale de drept internațional privat, cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel”. Astfel, dacă prin voința părților sau prin decizia judecătorului (sau arbitrului), contractul este cârmuit de o lege străină, se vor aplica normele materiale din acel sistem de drept, cu excluderea normelor sale conflictuale. Pe cale de consecință, aplicarea legii contractului (lex contractus), atât ca lex voluntatis, cât și ca urmare a unei localizări obiective, înlătură instituția retrimiterii. Capitolul IV. Domeniul de aplicare a legii contractului 1. Legea contractului (lex contractus), determinată potrivit ve părților (lex voluntatis) sau în funcție de criteriile de localizare obiectivă a contractului, reglementează condițiile de fond si efectele sale. Regulamentul Roma I reglementează. aspectele privind consimământul și valabilitatea de fond în art.10 și domeniul legii contractului în art.12. Astfel, conform art.12 din Regulament, legea aplicabilă contractului reglementează, în special, următoarele aspecte: a) interpretarea contractului; b) executarea obligațiilor născute din contract; ©) în limitele competenței conferite instanței sesizate de legea sa procedurală, consecințele neexecutării totale sau parțiale a obligațiilor, inclusiv evaluarea prejudiciului în măsura în care aceasta este reglementată de norme de drept; 4) diferitele moduri de stingere a obligațiilor, precum și prescriptia si decăderea din drepturi; e) efectele nulitatii contractului În ceea ce privește modalitatea de executare și măsurile care pot fi luare în cazul unei executări defectuoase, se va avea in vedere legea țări in care are Joc executarea [art.12 alin.(2) din Regulament]. Pentru materiile care nu intră în sfera reglementării Uniunii Europene se vor aplica regulile Codului civil privind legea aplicabilă actului juridic, în masura in care prin convenții intemaționale sau prin dispoziții speciale nu există alte prevederi. 2. Regulamentul Roma I, in art.10 alin.(1) reglementează condițiile de validitate privind formarea contractului: „Existența și validitatea contractului sau a oricărei clauze contractuale sunt determinate de legea care Iar reglementa în temeiul prezentului regulament, dacă contractul sau clauza respectivă ar fi valabile”. Așadar, condițiile esențiale penru validitatea contractului sunt supuse legii contractului (lex contracts) Legea contractului, în funcție de care se determină valabilitatea încheierii contractului potrivit art.10 alin.(1) din Regulament, poate fi aleasă de părți (lex voluntatis) sau cea rezultată dintr-o localizare obiectivă. Conform art.10 alin.2) din Regulament: „Cu toate acestea, pentru a stabili faptul că nu și-a dat consimțământul o parte poate să invoce legea ări care își are reședința obișnuită, dacă din circumstanțele respective reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său în conformitate cu legea menționată la alineatul (1)”. Această dispoziție legală constituie o excepție de la regula instituită în art.10 alin.(1) și privește numai „consimțământul” în sensul că scoate aspectul inexistenței consimțământului din sfera de aplicare a legii fondului contractului și il plasează sub incidența legit regedingei obișnuite a uneia dintre părți. Condițiile de fond pentru încheierea val lă a contractului (capacitatea de a contracta, consimțământul, obiectul și cauza) pot fi supuse sau nu legii contractului (lex contractus), în. funcție de natura si caracteristicile lor. Astfel, capacitatea de a contracta, fiind o formă a capacității civile a persoanei, nu este supusă legii contractului, ci legii personale a părții în cauză, în temeiul art.2572 C.civ. pentru persoanele fizice, respectiv art.2580 C.civ. pentru cele juridice!“. În cazul unui contract încheiat între persoane aflate în aceeași țară, persoana fizică care ar avea capacitate juridică, conform legii acelei țări, poate invoca incapacitatea sa rezultând din legea acelei țări. Conform art.13 din Regulament, incapacitatea persoanei se poate invoca numai dacă, la data incheier contractului, cealaltă parte contractantă avea cunoștință de respectiva incapacitate sau nu o cunoștea ca urmare a neglijentei sale. 7 Regulamental Rom In art! alin(2) its), exclude în mod explicit din fra sa d aplicare aspect privind apaitatn peroanelor ic, cu excep sponsor ar 13, cae repementeaz8 aria interes malo. 19 Consimțământul părților este supus, ca regulă generală, legii contractului [art.10 alin.(1)], sau prin excepție legii reședinței obișnuite a părții care invocă lipsa lui [art.10 alin(2)]. Elementele reglementate de această lege sunt următoarele: raportul dintre voința reală și cea declarată; condițiile consimțământului, viciile de consimțământ, validitatea ofertei și acceptării În general, obiectul contractului este cârmuit de lex contractus, Regimul juridic al bunului Obiectul contractului trebuie să fie determinat, posibil și licit care constituie obiectul derivat al contractului, este însă guvernat de lex rei sitae, conform art.2613 C.civ. Cauza contractului este supusă legii contractului 3. Regulamentul Roma I reglementează regimul general privind legea aplicabilă formei contractului, făcând distincția între contractele încheiate între ări persoane aflate în aceeași țară si cele încheiate între persoane aflate diferite în momentul incheierii contractului . Conform art.11 alin-(1) din Regulament „Contractul încheiat între persoane, sau reprezentanți ai acestora, care se află în aceeași țară în momentul încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile de forma prevăzute de legea care îl reglementează pe fond, în conformitate cu prezentul regulament sau de legea țării in care se încheie contractul”. Această dispoziție legală stabilește două norme conflictuale alternative, care fac ca un contract să fie valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile prevăzute de una din următoarele legi: (a) legea care guvemează fondul contractului (lex contractus), determinată în conformitate cu dispozițiile Regulamentului; (b) legea locului în care a fost încheiat contractul (lex loci contractus). in această ipoteză se va face aplicarea regulii locus regi? actum. Potrivit art.11 alin(2) din Regulament „Contractul încheiat între persoanele, sau reprezentanții acestora, care se află in țări diferite în momentul încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă 20 îndeplinește condițiile de formă prevăzute de legea care îl reglementează pe fond, în conformitate cu prezentul regulament, sau de legea oricărei se aă oricare dintre părți sau reprezentanții acestora la momentul încheierii contractului, sau de legea țării în care, la data respectivă, își avea reședința obișnuită oricare dintre părțile contractante”, Astfel, sunt reglementate trei norme conflictuale altemative, care fac ca un contract să fie valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile reglementate de una din următoarele legi: (a) legea care generează fondul contractului (lex contractus), determinată în conformitate cu dispozițiile Regulamentului; (b) legea oricărei țări în care se află oricare dintre părți sau reprezentanții acestora la momentul incheierii contractului; (©) legea țării în care isi avea reședința obișnuită oricare dintre pănile contractante, la data încheierii contractului. În unele cazuri, actul juridic unilateral menit să producă efecte juridice se poate afla în legătură cu un contract încheiat sau care urmează să fie încheiat. Din punct de vedere al formei , se consideră a fi valabil dacă îndeplinește cerințele prevăzute de legea care reglementează sau ar reglementa contractul pe fond, in conformitate cu normele regulamentului, sau de legea țării în care a fost încheiat actul sau de legea țării in care autorul actului își avea reședința obișnuită la acea dată [art.11 alin.(3) din Regulamentul Roma I] . În acest caz sunt prevăzute trei norme conflictuale alternative competente să se aplice condițiilor de formă, si anume: (a) legea care reglementează sau ar reglementa contractul pe fond în conformitate cu acest Regulament (lex contractus); (b) legea țării în care a fost încheiat actul unilateral (lex loci actus). În această ipoteză se va face aplicarea regulii locus regit acum; (©) legea țării în care autorul actului își avea reședința obișnuită la data încheierii actului unilateral . a În art.11 alin.(4) din Regulament este instituită o excepție de la regimul juridic general privind legea aplicabilă condițiilor de fond ale contractelor. Potrivit textului „Alineatele (1), (2), (3) din prezentul articol nu se aplică contractelor care intră în sfera de aplicare a articolului 6. Forma unor astfel de contracte este reglementată de legea țării in care își are reședința obișnuită consumatorul”. Precizăm că art.6 din Regulament are în vedere contractele încheiate cu consumatorii. Așadar, textul de lege consacră o singură normă conflictuală, si anume cea care trimite la aplicarea legii țării în care consumatorul își are reședința obișnuită. Noțiunea de reședință obișnuită este calificată potrivit prevederilor art.19 din Regulament. Forma de publicitate pentru contractul ce are ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de locațiune asupra unui imobil este supusă condițiilor prevăzute de legea țării in care este situat bunul imobil (lex rei sitae sau lex situs). Potrivit acestei legi, conditiile în cauză se vor aplica indiferent de țara in care este încheiat contractul si de legea care il reglementează . De asemenea, părțile nu pot deroga prin convenții de la respectivele dispoziții [art.11 alin.(S) din Regulamentul Roma 1] 4. Potrivit art.12 alin. (1) lita) din Regulamentul Roma 1, legea contractului reglementează „interpretarea contractului”. Astfel, regulile de interpretare, precum și celelalte probleme privind interpretarea contractului sunt cârmuite de legea contractului (lex contracts) 5. Efectele contractului sunt guvernate de legea contractului (lex contractus). În această materie, legea contractului reglementează următoarele aspecte: drepturile și obligațiile părților care rezultă din încheierea contractului; principiile efectelor contractului (pacta sunt servanda, principiul relativită efectelor contractului și principiul irevocabilititii contractului, exceptio non adimpleti contractus, rezoluțiunea pentru neexecutarea contractului, precum și riscul contractului. Pe cale de excepție, riscul lucrului, precum și efectul 2 translativ de proprietate sau de alte drepturi reale al contractului este guvernat de legea locul situației bumului (lex rei sitae sau lex situs). 6. Executarea contractului este supusă, în principiu, legii contractului (lex contractus). Regula aplicării legii fondului contractului este consacrată în art.12 alin(1) litb) din Regulamentul ROMA I, potrivit căruia: „Legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament reglementează în special: (..) (b) executarea obligațiilor născute din contract”. Legea contractului uvemează următoarele aspecte: modalitățile de executare a obligațiilor contractuale; executarea voluntară, durata în timp a contractului; punerea în întârziere a debitorului; clauza de impreviziune. De Ia regula aplicării legii contractului, alin2 al art.12 din Regulament, prevede o excepție. Astfel, în privința modalității de executare și a măsurilor care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase, se va aplica legea fării unde are loc executarea (lex loci executionis)’* Așadar, legea locului de executare va cârmui, de regulă, următoarele aspecte: modurile si formalitățile de executare a contractului; măsurile îndeplinite de creditor pentru punerea în întârziere a debitorului; măsurile luate de creditor pentru preintimpinarea neexecutării obligațiilor contractuale; recepția cantitativă și calitativă a mărfurilor; măsurile pentru remedierea sau restrângerea efectelor prejudiciabile ale neexecutării în ipoeza în care execuara riveșe o plată, tagma floss în dct și jrsprudenț ete lex aci sotutena. 2B 7. Noul Cod civil confine o prevedere specială în privința legii aplicabile monedei (lex monetae)’*. Astfel, potrivit art.2646 alin.(1) moneda de plată este definită de legea statului care a emis-o. Conform art.2646 alin.(2) C.civ. efectele pe care moneda le exercită asupra întinderii unei datorii sunt determinate de legea aplicabilă datoriei. Din aceste prevederi rezultă că legea monedei nu este întotdeauna legea actului juridic (unilateral sau bilateral), ci legea care guvernează datoria, care poate fi legea actului juridic („lex actus”), legea pa după caz. În situația in care legea aplicabilă datoriei este lex contractus, aceasta ui („lex delieti”), sau legea faptului juridic licit generator de obligații, poate fi ori le voluntatis, ori legea stabilită prin localizarea obiectivă a contractului, potrivit regulilor instituite de Regulamentul Roma I. în conformitate cu art.2646 alin.(3) din Codul civil legea statului în care trebuie efectuată plata determină în ce anume monedă urmează ca ca să fie făcută, afară numai dacă, în raporturile de drept international privat născute din contract, părțile au convenit o altă monedă de plată. În legătură cu textul legal pe care l-am menționat, în literatura de specialitate”! s-au făcut următoarele precizări: (a) moneda în care trebuie efectuată plata este stabilită de legea statului locului de executare a plății, conform principiului „lex loci solutions”. (b) dacă raportul de drept se naște din contract, părțile contractante au posibilitatea să convină (lex voluntatis) ca plata să se facă într-o altă monedă decât cea a statului locului de plată (©) în alte raporturi decât cele contractuale, unde autonomia de voință a părților nu este admisă sau este admisă în condiții restrictive, moneda de plată urmează a fi stabilită, în principiu, de legea statului în care trebuie efectuată plata. în aceat scm, ase vedea Aoreian Gherghe Tori confltlor de eg în mou cod cv, aa, revit pios Editură Cont, Bucur, 2013, p 151-152 A se vedea Dagny Alexandra Stana opri, p398. EI 8. Răspunderea contractuală este guvernată, ca regulă generală, de legea contractului. Acest lucru rezultă din dispozitiile art.12 alin.(1) lit.c) din Regulamentul Roma I conform cărora: „Legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament reglementează în special: (… ¢) în li Je compelenei conferite instanței sesizate de legea sa procedurală, consecințele neexecutării totale sau parțiale a obligațiilor, inclusiv evaluarea prejudiciului în măsura în care aceasta este reglementată de norme de drept”. Astfel , lex contractus va reglementa următoarele aspecte: . condițiile răspunderii — contractuale; consecințele neexecutării sau execulării necorespunzătoare a contractului; regimul forței majore și a celorlalte cauze de exonerare de răspundere; evaluarea prejudiciului generat prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului. Însă, daunele cominatorii fiind penalități de constrângere aplicate de organul de jurisdicție, nu sunt supuse legii contractului, ci vor fi cârmuite de legea forului (lex fori) 9. Stingerea obligațiilor contractuale este determinată de legea contractului (lex coniractus). Astfel, art.12 alin.(1) lit.d) din Regulamentul Roma I dispune că legea contractului se aplică și modului de stingere a obligațiilor. De asemenea, lex contractus se mai aplică și preseriptiei, precum si decăderii din drepturi. Prin prescripție, dreptul material Ia acțiune se stinge dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Conform art.2663 Cod civil preseripția extinctivă a dreptului la acțiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuși. Spre deosebire de sistemul de drept anglo-saxon unde jeat ca o problemă de procedură fiind supusă prescriptia extinctivă este cal legii forului (lex fori), in sistemul nostru de drept, prescripția extinctivă este considerată o problemă de fond, ind un mod de stingere a obligației . Astfel, prescripția dreptului la acțiune, în materia contractuală va fi guvernată de legea aplicabilă contractului (lex contractus). 25 10. Nulitatea, fiind o sancțiune care intervine în ipoteza nerespectării condițiilor de validitate a contractului, va fi determinată de legea contractului. Astfel, art.12 alin.(1) lite) din Regulament dispune că legea contractului se aplică și efectelor nulității contractului. Dacă nulitatea este invocată de una din părți, situația se va aprecia tot după legea contractului (lex contractus). În acest sens dispune art.10 alin-(1) din Regulament, conform căruia existența si validitatea contractului sau a oricărei clauze contractuale sunt determinate de 1egea care I-ar reglementa, dacă respectivul contract sau clauză ar fi valabile. Lex contractus cârmuiește următoarele aspecte privind nulitatea: cauzele de nulitate a contractului; persoanele care pot invoca nulitatea; cât timp poate fi invocată nulitatea; dacă nulitatea poate fi acoperită prin confirmare; efectele nutități. În schimb, nulitatea pentru încălcarea condițiilor legale de capacitate va fi supusă legii aplicabile capacității iar nulitatea pentru nerespectarea conditiilor de formă va fi guvernată de legea aplicabilă formei contractului. 2 Capitolul V. Modurile de transmitere, transformare și stingere a obligațiilor contractuale 1. Cesiunea de creanță este 0 operațiune juridică de transmisiune a obligațiilor prin care un creditor transmite creanja sa unei alte persoane. Prin această convenție, creanja se transmite așa cum se găsește aceasta în patrimoniul cedentului, așadar, păstrându-și natura și caracteristicile. Regulamentul Roma I efectuează o calificare legală a noțiunii de cesiune de creanță în art.14 alin.(3) potrivit căruia: „Noțiunea de cesiune în sensul prezentului articol include transferurile de creanțe pure si simple, transferurile de creanțe cu titlu de garanție, precum si gajul sau alte drepturi de garanție constituite asupra creanțelor”. Legea aplicabilă cesiur de creanță, ca mod de transmitere a obligațiilor, este reglementată de art.14 alin.(1) și (2) din Regulamentul Roma I. Astfel, raporturile dintre cedent și cesionar cu privire la creanță față de un tert debitor în cadrul unei cesiuni de creanță sunt reglementate de legea care se aplică, in temeiul dispozițiilor Regulamentului, contractului dintre cedent și cesionar. Pe cale de consecință, contractul de cesiune este cârmuit de legea convenită de păni în temeiul principiului autonomiei de voință (lex voluntatis) potrivit art.3, iar, în lipsa alegerii de către parti, de legea determinată potrivit criteriilor de localizare obiectivă a contractului, conform art.4-8 din Regulament . Pe cale de excepție de la prevederile alin.(1), art.14 alin-(2) din Regulament dispune că legea care reglementează creanța cedată sau cu privire la care a avut loc subrogatia determină caracterul cesionabil al acesteia, raporturile dintre cesionar si debitor, condițiile în care cesiunea sau subrogatia îi este opozabilă debitorului, precum și caracterul liberator al prestației executate de debitor. Astfel, materiile enumerate în mod limitativ de textul citat sunt determinate nu de legea contractului de cesiune, ci de legea „care reglementează creanja cedată”, adică legea raportului juridic originar (inițial) E] dintre cedent și debitorul cedat. Așadar, soluția reglementată în art.14 alin.(2) are drept scop garantarea intereselor debitorului cedat având în vedere că obligațiile acestuia nu pot fi modificate prin contractul de cesiune (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest). 2. Subrogatia reprezintă un mijloc de transmitere a dreptului de creanță, cu toate garanțiile și accesoriile sale, către un tert (so/vens) care a plătit pe creditorul inițial în locul debitorului. Subrogatia are ca efect transmiterea ereanței către subrogat așa cum se află aceasta în patrimoniul creditorului, cu toate garanțiile sau celelalte accesorii ale acesteia. Cel care a făcut plata unei creanțe se subrogă în drepturile creditorului plătit fie prin efectul legi subrogarie legală – , fie în temeiul voinței părților — subrogatie conventionala – . Subrogatia conventionala poate fi consimțită de creditor sau debitor. Conform art.14 alin.(1) din Regulament, raporturile dintre creditor și subrogat cu privire la o creanță față de un tert, debitor în cadrul unei subrogatii convenționale sunt reglementate de legea care se aplică, în temeiul dispozițiilor Regulamentului, contractului dintre creditor și subrogat. De asemenea, legea care guvernează creanța cu privire la care a avut loc subrogatia, determină materiile enumerate limitativ ca în cazul cesiunii de creanfi [art.14 alin.(2) din Regulament) Subrogajia legală intervine de drept în anumite cazuri, independent de voința creditorului și a debitorului. În baza unei obligații contractuale, o persoană, creditorul, poate avea o creanță față de o altă persoană, debitorul, iar un tert, să aibă obligatia de a-l dezinteresa pe creditor sau l-a dezinteresat pe creditor în executarea obligației respective. Potrivit art.15 din Regulament, legea care reglementează obligația terțului de a-l dezinteresa pe creditor determină dacă terful este îndreptățit să exercite, în tot sau în parte, împotriva debitorului, drepturile pe care creditorul le avea în temeiul legii aplicabile raporturilor dintre aceștia. Astfel, relația dintre solvens si creditor este guvernată de legea aplicabilă raportului de bază . 2 3. Delegația si novația sunt moduri de transformare a obligațiilor, temeiul cărora părțile schimbă unul din elementele raportului juridic obligațional. Potrivit noului Cod civil, novatia este singura modalitate de transformare a obligațiilor. Delegația perfectă, si anume, convenția prin care debitorul aducea în Jocul său un alt debitor, delegatul, primul fiind libera, este în realitate o novatie. Delegația imperfectă, adică convenția prin care debitorul aducea alături de sine un alt codebitor; este potrivit noului Cod civil, o preluare a datoriei cumulativa, fiind supusă dispozițiilor art.1599-1608 C.civ. Conform prevederilor art.2643 alin.(1) C.civ., delegația și novația sunt supuse legii aplicabile obligației care le formează obiectul. Astfel, se aplică legea ce guvernează obligația inițială sau originară si care formează obiectul delegației sau novatiei. Legea aplicabilă delegației sau novatiei poate fi legea contractului sau a delictului 4. Compensatia este un mod de stingere propriu obligațiilor reciproce. Prin compensație, obligațiile se sting până la concurența celei mai mici dintre ele. Compensatia poate fi legală, convențională și judecătorească . Potrivit art.17 din Regulamentul Roma J, în lipsa unui acord între părți cu privire la compensație , aceasta este reglementată de legea aplicabilă obligației căreia i se opune compensatia. Astfel, se acordă prioritate acordului de voință al părților privind compensatia (lex voluntatis), iar in lipsa acordului, compensatia este localizată obiectiv în sfera legii aplicabile creanjei căreia i se opune stingerea prin compensație. Localizarea obiectivă a compensatiei intervine in cazul in care părțile nu au încheiat un acord cu privire la compensație, art.17 teza a II-a din Regulament aplicându-se numai compensații extracontractuale, adică celei legale și judiciare. Creanja căreia i se opune compensatia este, de regulă, creanfa reclamantului, care este, în principiu, creanta principală. Conform noului Cod civil, compensatia este supusă legii aplicabile creantei căreia i se opune stingerea, parfiala sau totală, prin 29 ‘compensatiefart.2643 alin.(2) C.civ.]. Așadar, norma conflictuală din Codul civil este similară celei privind localizarea obiectivă a compensației din art.17 teza a l-a din Regulamentul Roma I. Deși art.2643 alin.(2) din Codul civil nu face referire la compensatia prin acordul părților, potrivit dreptului român un asemenea acord este perfect valabil. 3 Capitolul VI. Legea aplicabilă unor contracte speciale potrivit Regulamentului Roma I 1. În termenul contractul de transport, cărăușul profesionist se obligă, schimbul unui prej, să efectueze deplasarea mărfii încredințate de expeditor, pe care o va preda destinatarului. Caracterul international al contractului de transport rezultă din situația în care marfa tranzitează teritoriul uneia sau mai multor țări. De asemenea, în ipoteza in care expeditorul si destinatarul este acecași persoană, caracterul internațional al contractului se menține, dacă locul de expediere și locul de destinație sunt situate în state diferite’%. Contractele de transport de mărfuri sunt guvernate de legea aleasă de către părți în temeiul principiului autonomiei de voință (lex voluntatis). În lipsa unei alegeri, conform art alin.(1) din Regulamentul Roma I, se aplică legea țării în care își are reședința obișnuită transportatorul, cu condiția ca locul de încărcare sau cel de livrare sau reședința obișnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate în țara respectivă. În cazul în care aceste cerințe nu sunt întrunite, se aplică legea țării in care este situat locul de livrare cuvenit de către parti Contractele de transport de pasageri sunt supuse legii alese de părți temeiul principiului autonomiei de voință. Totuși această libertate de alegere ‘este limitată, în sensul că părțile pot alege numai una din legile următoare: legea țării în care se află reședința obișnuită a pasagerului sau a transportatorului; legea țării in care se află sediul administrației centrale al transportatorului; legea ării în care este situat locul de plecare sau locul de sosire [art.5 alin.(2) din Regulamentul Roma 1). În ipoteza în care părțile nu aleg nicio lege, aplicabilă va fi legea țării în care își are reședința obișnuită pasagerul, sub condiția ca locul de plecare sau î A e vedea, Octavian Căpățnă, Conacul comercial de ransprt Eur Lumina Lex, București, 195, p20 sium 3 cel de sosire să fie situate în țara respectivă. În măsura în care nu sunt îndeplinite aceste cerințe, se aplică legea țări în care își are reședința obișnuită transportatorul . În conformitate cu art.5 alin-(3) din Regulament, în cazul în care, în lipsa unei alegeri a legii aplicabile, rezultă fără echivoc din ansamblul circumstanțelor cauzei că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată la alineatele (1) sau (2), se aplică legea din acea altă țară, 2. Contractul încheiat cu consumatorii este definit de Regulamentul Roma | în art6 alin.(1) ca fiind „contractul încheiat de o persoană fizică intr- un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională („consumatorul”) cu o altă persoană, care aeționează în exercitarea activitășii sale profesionale (,profesionistul”). Astfel, contractele încheiate cu consumatorii cu corespund unui tip determinat de contract, ci în această noțiune încadrăm o serie de contracte de natură extrem de diferită, cum ar fi, vânzarea-cumpărarea, împrumutul sau prestarea de servicii. Caracteristica specifică acestor contracte este accea că una din părți este un consumator, care încheie un contract într-un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională. Potrivit art.6 alin.(1) din Regulament contractul încheiat de o persoană fizică într-un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională, consumatorul, cu o altă persoană, care acționează în exercitarea activității sale profesionale, profesionistul, este reglementat de Icgca statului in care își are reședința obișnuită consumatorul. Conform acestui text de lege, pentru aplicarea acestei legi este necesar ca profesionistul: (a) să-și desfășoare activitatea comercială sau profesională în țara în care își are reședința obișnuită consumatorul si (b) prin orice mijloace, să-și directioneze activitățile către țara în cauză sau către mai multe țări, printre care și fara in cauză, si ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective . 2 În măsura în care cerințele specificate sunt îndeplinite, potrivit principiului autonomiei de voință, părțile pot să aleagă legea aplicabilă contractului (lex voluntatis), Cu toate acestea, 0 asemenea alegere, conform art.6 alin.(2) din Regulamentul Roma I, nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă contractului . În ipoteza în care cerințele specificate nu au fost îndeplinite, legea aplicabilă unui contract încheiat între un consumator și un profesionist se determina potrivit regulilor generale instituite în Regulamentul Roma I. În ceea ce privește domeniul de aplicare a art6 din Regulament, următoarele contracte nu sunt supuse dispozițiilor alin.(1) si (2): (a) contractele de prestări de servicii în temeiul cărora serviciile sunt prestate consumatorului exclusiv într-o altă țară decât în cea în care acesta are reședința obișnuilă; (b) contractele de transport, altele decât contractele privind pachetele de servicii turistice; (©) contractele privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locafiune asupra unui bun imobil, altele decât contractele referitoare la dreptul de folosință pe o perioadă determinată; (@) drepturile și obligațiile care constituie un instrument financiar si drepturile și obligațiile care constituie clauzele și condițiile care reglementează emisiunea sau oferta publică și ofertele publice de preluare de valori mobiliare negociabile și subscrierea și răscumpărarea de unități ale organismelor de plasament colectiv cu condiția ca aceste activități să nu constituie prestări de servicii financiare; (e) contractele încheiate în cadrul unui sistem multilateral, care reunește sau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terților 33 În ce privește legea aplicabilă formei contractelor încheiate cu consumatorii, art.11 alin.(4) din Regulamentul Roma I instituie o excepție de la aplicarea regulilor generale privind legea aplicabilă formei contractelor. Potrivit textului „Alineatele (1), (2) si (3) din prezentul articol nu se aplică contractelor care intră în sfera de aplicare a articolului 6. Forma unor astfel de contracte este reglementată de legea țării în care își are reședința obișnuită consumatorul”. Astfel, pentru încheierea valabilă din punct de vedere al formei pentru contractele încheiate cu consumatorii, Regulamentul Roma I consacră o singură regulă, și anume aplicarea legii țării în care consumatorul isi are reședința obișnuită. Noțiunea de „reședință obișnuită”. este calificată conform art.19 din Regulament 3. În temeiul contractului de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, care ia asupra sa riscul producerii unui anumit eveniment viitor, obligându-se ca, la producerea cazului asigurat, să plătească beneficiarului o indemnizație, în limitele și termenele cuvenite. Conform art.7 alin.(1) din Regulamentul Roma I: „Prezentul articol se aplică contractelor menționate la alineatul (2), indiferent dacă riscul asigurat este situat sau nu într- un stat membru, precum si tuturor celorlalte contracte: de asigurare care acoperă riscuri situate pe teritoriul statelor membre. Prezentul articol nu se aplică contractelor de reasigurare” . Pe cale de consecință , Regulamentul Roma I se aplică: (a) contractelor de asigurare facultativă care acoperă riscuri majore [ar.7 alin.(2)] , indiferent dacă riscul asigurat este situat sau nu într-un stat membru. Potrivit art.7 alin.(6) din Regulament, țara in care este situat este determinată în conformitate cu articolul 2 litera „d” din a Doua Directivă 88/357/CEE a Consiliului din 22 iunie 1988 de coordonare a actelor cu putere de lege si actelor administrative privind asigurarea generală directă, alta decât asigurarea de viață, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii, iar, în cazul asigurărilor de viață, țara în care este 34 situat riscul este țara angajamentului în sensul articolului 1 alin.(1) litera (g) din Directiva 2002/83/CE; (6) contractelor de asigurare facultativă care acoperă alte riscuri decât cele majore [art.7 alin.(3)], dar numai dacă riscul este situat pe teritoriul unui stat membru; (©) contractelor de asigurare obligatorie [art.7 alin.(4)] , dacă riscul este situat pe teritoriul unui stat membru. În contractele de asigurare care acoperă riscuri majore ”, se aplică legea aleasă de părți (lex volumtatis), potrivit regulilor generale stabilite de Regulamentul Roma 1. În ipoteza in care părțile nu au procedat la alegerea legii aplicabile, contractele de asigurare vor fi reglementate de legea țării în care isi are resedinja obișmuită asigurătorul. Atunci când din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc faptul că respectivul contract are în mod vădit legături mai strânse cu o altă țară, se aplică legea acelei alte ari {art.7 alin.(2) din Regulament] În cazul contractelor de asigurare facultative care acoperă alte riscuri decât cele majore, autonomia de voință a părților este limitată. Potrivit art.7 alin.(3) din Regulament, părțile pot să aleagă numai una din următoarele legi: (a) legea oricărui stat membru în care este situat riscul în momentul încheierii contractului ; (b) legea țării în care își are reședința obișnuită titularul poliței de asigurare ; (© în cazul asigurărilor de viață, legea statului membru al cărui cetățean este titularul politei de asigurare ; Naniunca de rise major” ete defn în ar lit di Prima Directiva/73/239/CEE a Const din 24 julie 1973 de coordonare acelor cu putere e lee și actelor administrative privind inerea și exercitarea activității de asigurare dietă, ata decât asigurarea de vill, modifica prin diectiva 200S1G8ICE a Parlamentlui European sa Consiuui 35 (4) pentru contractele de asigurare care acoperă riseuri limitate la evenimente care survin într-un alt stat membru decât cel în care este situat riscul, legea respectivului stat membru ; (©) în cazul în care titularul poliței dintr-un contract căruia i se aplică prezentul alineat exercită o activitate comercială sau industrială ori o profesie liberală, iar contractul de asigurare acoperă două sau mai multe riscuri legate de respectivele activități și sunt situate in state membre diferite, legea oricăruia dintre statele membre în cauză sau legea țării în care igi are reședința obișnuită titularul politi Atunci când în cazurile vizate la literele (a), (b) sau (e), statele membre menționate acordă o mai mare libertate în ceea ce privește alegerea legii aplicabile contractelor de asigurare (, lex voluntatis”), părțile se pot prevala de această libertate. În cazul în care legea aplicabilă nu a fost aleasă de părți, acestor contracte Ji se aplică legea statului membru în care este situat riscul în momentul încheierii contractului . în ceca ce privește contractele de asigurare obligatorie, an.7 (4) din Regulamentul Roma I dispune că: „Contractelor de asigurare care acoperă riscuri pentru care un stat membru impune obligativitatea asigurării li se aplică (-.) norme suplimentare, pe care Regulamentul le menționează la lit.a) și b). Astfel, conform art.7 alin.(4), contractul de asigurare nu îndeplinește obligația de asigurare, decât în cazul în care respectă dispozițiile specifice stabilite în legătură cu asigurarea respectiva de statul membru care impune obligația. Dacă legea statului membru în care este situat riscul conține dispoziții contrare celor ale statului membru care impune obligația de a încheia o asigurare, prevalează ultima din ele. Cu caracter derogatoriu, un stat membru poate stabili ca respectivul contract de asigurare să fie reglementat de legea statului membru care impune obligația de asigurare. 36 Domeniul legii aplicabile contractului de asigurare cuprinde, în afara aspectelor de ordin general reglementate conform art.l2 din Regulamentul Roma |, și următoarele aspecte specifice: posibilitatea persoanei prejudiciate de a introduce acțiunea de despăgubiri direct împotriva asiguratorului de răspundere civilă; subrogafia asigurătorului si regresul față de tertul vinovat de producerea riscului; cesiunea sau gajarea polijei de asigurare; regimul declarației de rise; cauzele de suspendare sau de reziliere a contractului; decăderea asiguratului din dreptul de a obține asigurarea 4. Prin contractul de muncă o persoană fizică, angajat, se obligă să presteze munca pentru si sub autoritatea unui angajator, în schimbul unui salariu. Caracterul internațional al contractului de muncă este configurat de cetățenia ori reședința obișnuită a angajatului, locul unde salariatul exerci munca sau sediul unității care angajează?”. În conformitate cu art.8 alin.(1) din Regulamentul Roma J, contractul individual de muncă este reglementat de legea aleasă de părți în conformitate cu articolul 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva angajatul de protecția acordată acestuia în temeiul dispozițiilor de la care nu se poate deroga prin convenție în virtutea legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabil în temeiul alineatelor (2), (3) și (4) din prezentul articol. În concluzie, această dispoziție legală cu caracter restrictiv reprezintă o aplicare a exceptiei de ordine publică în dreptul internațional privat. În ipoteza în care părțile nu au ales legea aplicabilă contractului individual de muncă, în temeiul art.8 alin.(2) din Regulamentul Roma 1, contractul va fi reglementat de legea jării în care sau, in lipsă, din care angajatul isi desfășoară in mod obișnuit activitatea în executarea contractului. În cazul în care angajatul este angajat temporar într-o altă țară, nu se consideră că schimbat locul de desfășurare a muncii în mod obișnuit . acest sens, se vedea Alexandru Tice, Trott de dreptul mci, Editura Universul Juridic, București, 2010, p.389 sium 37 Potrivit art.8 alin.(3) din Regulamentul Roma I, în cazul in care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul alineatului (2), contractul este reglementat de legea țării în care este situată unitatea angajatoare. Astfel, legătura angajaților cu legea unui stat poate fi asigurată numai de locul unde se fla sediul social al unității. Conform art8 alin.(4) din Regulamentul Roma 1, dacă din circumstanțele de ansamblu ale cazului reiese că respectivul contract are legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată in situațiile anterioare, se aplică legea acelei pri. Domeniul leșii aplicabile contractului individual de muncă este alcătuit din aspectele privind condițiile de fond și efectele contractului în măsura în care se referă la probleme negociabile. Cu toate acestea capacitatea de a contracta este determinată de legea personală a contractantilor . 8 BIBLIOGRAFIE Căpățănă O., Coniractul comercial de transport, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1995, p.26 si urm Filipescu I, Ad, Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2008, p.336 și urm Gherghe A., Teoria conflctelor de legi în noul cod civil, ediția a I-a, revi adaugită, Editura Contrast, București, 2013, p.151-152 Gherghe A., Drept international privat, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2010. Luzeseu C., Independența clauzei arbitrale. Alegerea legii aplicabile contractului în instanța de arburaj, Hotărârea C.A.B. Rom. Nr.30 din 11.06.1994, în RDC. nr.S/1996, ps2 Macovei 1. Drep internațional privat în reglementarea noului Cod Civil și de procedură civilă, Editura CH. Beck, Bucuresti, 2011, p.195-217; Sitaru D.A., Drept international privat. Partea generală. Partea Specială ~ Normele conflictuale in diferitele ramuri și instituții ale dreptului privat, Editura CH. Beck, Bucuresti, 2013, p.318 si urm; Ticlea A., Tratat de dreprul muncii, Editura Universul Juridi siurm, Bucuresti, 2010, p.389 39