A Treia Domnie a Lui Mihai Voda Racovita In Moldova

Bibliografie

I. Izvoare

A. Documentare

Andronache, Ștefan, Documente istorice tecucene, vol. II, Tecuci, 2001.

Antonovici, Ioan, Documente bârlădene, vol. I-IV, Bârlad, 1911-1926

Caproșu, Ioan, O condică de documente a familiei Donici (I), în ASUI, XXXV, 1989.

Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva Istorică Centrală a Statului, vol. III, 1653-1675, întocmit de: Mihai Regleanu, Doina Duca, Constanța Negulescu, Veronica Vasilescu, Cornelia Crivăț, București,1968; IV, 1676-1700, întocmit de: Mihai Regleanu, Doina Duca-Tinculescu, Veronica Vasilescu, Constanța Negulescu, București, 1970; V, 1700-1720, întocmit de: Veronica Vasilescu și Doina Duca-Tinculescu, București, 1974.

Catalogul documentelor turcești, I-II, volume întocmite de Mihail Guboglu, București, 1960-1965.

Catastihul moșiilor vornicului Iordache Ruset 1732 (7240) februarie 25, În „Arhiva”, XI, 1900.

Ciobanu, Veniamin, Documente poloneze de la Mihai Racoviță, în RA, 52 (XXXVII), 1975, 4.

Codrescu, Teodor, Uricarul, III, Iași, V, Iași, 1862; 1853; IX, Iași, 1887; XI, Iași, 1889; XIV, Iași, XXI, 1892.

Documente privind relațiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol. II, editate de Vasile Mihordea, Ioana Constantinescu, Corneliu Istrati, Ed. Academiei, București, 1966.

Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. I, Acte interne (1408-1660), editate de Ioan Caproșu și Petronel Zahariuc, Ed. „Dosoftei”, Iași, 1999.

Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. II, Acte interne (1660-1690), editate de Ioan Caproșu, Ed. „Dosoftei”, Iași, 2000.

Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. III, Acte interne (1690-1725), editate de Ioan Caproșu, Ed. „Dosoftei”, Iași, 2000.

Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. IV, Acte interne (1726-1740), editate de Ioan Caproșu, Ed. „Dosoftei”, 2001.

Documente privitoare la târgul și ținutul Lăpușnei, publicate de Aurel V. Sava, București, 1937.

Duzinchevici, Gh., Ceva nou asupra lui Carol al XII-lea, în RI, XXIII, 1-3, 1937.

Filitti, Ioan C., Lettre et extraits concernant les relations principautés roumaines avec la France (1728-1810), București, 1915.

Gemil, Tahsin, Relațiile Țărilor Române cu Poarta otomană în documente turcești (1601-1712), București, 1984.

Ghibănescu, Gh., Surete și izvoade, I-XXV, Iași și Huși, 1906-1933.

Idem, Ispisoace și zapise, vol. V1, Iași, 1921; V2, Iași, 1923, VI2, Iași, 1933.

Hurmuzaki, Eudoxiu de, Documente cu privire la istoria românilor, vol. I, supliment 1, București, 1886 (întocmit de Gr. G. Tocilescu și A. I. Odobescu); III/1, București, 1889, (întocmit A. I. Odobescu); VI (întocmit de de Eudoxiu de Hurmuzaki), București, 1978.

Iorga, N., Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol: V1, 1903; VI2, București, 1904; XI, București, 1906; XII, București, 1906; VII3, București, 1904; XV1, București, 1905,XVI, București, 1909; XXII, București, 1913; XXIII, București, 1913;

Idem, Lupta lui Mihai Racoviță cu boierii rebeli – după un act nou, în RI, VII, 1-3, 1921.

Idem, Note ateniene, în RI, XVI, 10-12, 1930.

Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România, II1, volum întocmit de Mihail Spielmann, București, 1988.

Marinescu, Iulian, Documente relative la familia Neculce, în BCIR, IV, 1925.

Idem, Un act despre luptele lui Mihai Racoviță cu Imperialii, în BCIR, VIII, 1929.

Mehmed, Mustafa Ali, Documente turcești privind istoria României, vol. I (1455- 1774), Ed. Academiei, București, 1974.

Reprezentența diplomatică a Moldovei la Constantinopol (30 august 1741-decembrie 1742). Rapoartele inedite ale agenților lui Constantin Mavrocordat, Traducerea textului grecesc, studiu introductiv, note și comentarii, glosar și indice de: Ariadna Camariano-Cioran, Ed. Academiei, București, 1985.

Sava, Aurel V., Documente privitoare la târgul și ținutul Orheiului, București, 1944.

Stoide, C. A., și Turcu, Constantin, Documente și regeste din ținutul Neamțului. Secolele XV, XVII, XVIII, extras din revista „Apostolul”, nr. 9-11,P.-Neamț, 1935.

Veliman, Valeriu, Relațiile româno-otomane (1711-1821). Documente turcești, București, 1984.

B. Narative

Axinte Uricarul, Cronica paralelă a Țarii Românești și a Moldovei. Ediție critică de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1994.

Cantemir, Dimitrie, Istoria ieroglifică, ediție critică și studiu introductiv de P. P. Panaitescu și I. Verdeș, Editura pentru literatură, București, 1965, 2 vol.

Idem, Descrierea Moldovei. Prefață și tabel cronologic de Leonida Maniu, Ed. Minerva, București, 1981.

Călători străini despre Țările Române, V, volum îngrijit de de Maria Holban (redactor responsabil), M.M. Alexandrescu-Dersac Bulgaru, Paul Cernovodeanu, București, Ed. Științifică, București, 1973; VII, volum îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Ed. Științifică, București, 1980.

Corfus, Ilie, Însemnări de demult, Ed. Junimea, Iași, 1975.

Costin, Miron, Opere, ediție critică îngrijită de P.P Panaitescu, Editura pentru literatură, București, 1965, vol. I-II.

Cronica Ghiculeștilor. Istoria Moldovei între anii 1695-1754, text grecesc însoțit de traducerea românească cu prefață, introducere, glosar și indice. Ediție îngrijită de Nestor Camariano și Ariadna Camariano-Cioran, Ed. Academiei, București, 1965.

Cronicari greci carii au scris despre români în epoca fanaroită, textul grecesc și traducerea românească. Volum întocmit de Constantin Erbiceanu, București, 1888.

Cronicele României seu Letopisețele Moldovei și Valahiei, ediția a doua, întocmită de Mihail Kogălniceanu, București, 1874, vol. I-III.

Cronici turcești privind Țările Române. Extrase, vol. II (sec. XVII-începutul sec. XVIII), întocmit de Mihail Guboglu, Ed. Academiei, București, 1974 și vol. III (sfârșitul sec. XVI-începutul sec. XIX), întocmit de Mustafa Ali Mehmet, Ed. Academiei, București, 1980.

Genealogia Cantacuzinilor de banul Mihai Cantacuzino, puiblicată și adnotată de N. Iorga, București, 1902.

Greceanu, Radu logofătul, Istoria domniei lui Constantin Brâncoveanu voevod (1688- 1714). Studiu introdoctiv și ediție critică întocmită de Aurora Ilieș, București, 1970.

Istoria Tării Românești de la octombrie 1688 până la martie 1717. Ediție critică întocmită de Const. Grecescu, Ed. Științifică, București, 1959.

Neculce, Ion, Opere. Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte. Ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1982.

Popescu, Radu vornicul, Istoriile domnilor Țării Româneștii. Introducere și ediție critică întocmită de Constantin Grecescu, Ed. Academiei, București, 1963.

Pseudo-Enache Kogălniceanu, Ioan Canta, Cronici moldovenești. Restitutio, ediție critică de Aurora Ilieș. Studiu introductiv de Aurora Ilieș, Ed. Minerva, București,1987.

II. Lucrări generale și lucrări speciale

Bacci, Massimo Livi, Populația în istoria Europei, Ed. Polirom, 2003.

Balș, G., Bisericile moldovenești din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea, București, 1933, vol. II.

Bădărău, Gabriel, Între Pajuri și Semilună. Raporturi politice româno-habsburgice, (1683-1853), Cluj, 1996.

Bedreag, C. G., „Pohod na Charkov-1711” sau Însoțitorii Prințului D. Cantemir în din 1711, în SAI, XVIII, 1943.

Bezviconi, G.,Contribuții la istoria relațiilor româno-ruse, București, 1962.

Bogdan, Damian P., Legăturile serdarului Lupu Anastasă cu rușii (1721-1751), în SMIM, vol. II, 1957.

Bogdan, Emanuel R., Originile și înrudirile primilor Cantenirești, în AG, V(X), 1998, 1-2.

Bogdan, N. A., Orașul Iași (Monografie istorică și socială, ilustrată), Ed. Tehnopress, Iași, 1997.

Boicu, Leonid, Principatele române în raporturile politice internaționale (secolul al XVIII-lea), Ed. Junimea, Iași, 1986.

Brătianu, Gheorghe I., Sfatul domnesc și adunarea de stărilor în Principatele române, Ed. Enciclopedică, București,1995.

Caproșu, Ion, Camătă și cămătari în Moldova în Epoca Fanariotă, în AIIAI, VIII, 1971.

Idem, O istorie a Moldovei prin relațiile de credit până la mijlocul secolului al XVIII- lea, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1989.

Cernovodeanu, Paul, Atitudinea cercurilor conducătoare din Moldova față de insurecția Rákócziană (1703-1711), în RdI, 35, 2, 1982.

Idem, Mobility and traditionalism: the evolution of the bayar class in the romanian principalities in the 18th century, în RÉSEE, XXIV (3), 1986.

Idem, În vâltoarea primejdiilor, București, 1997.

Chirtoagă, Ion, Istoria Moldovei de Sud-Est până în anii‚ 30 ai secolului al XIX-lea, Chișinău,1999.

Chiriac, Laurențiu, Edificiile religioase din târgul și ținutul Bârladului până în secolul al XVII-lea, teză de doctorat aflată la bilblioteca Facultății de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Cihodaru, C., Sfatul domnesc și sfatul de obște în Moldova (sec. XV- XVIII), în AIIAI, I, 1964.

Ciobanu, Veniamin, Statutul Juridic al Principatelor Române în viziune europeană (sec. al XVIII), Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1999.

Ciurea, D., Evoluția și rolul politic al clasei dominante din Moldova în secolele XV- XVIII, extras din AIIAI, XLII, 1980.

Constantin Brâncoveanu, redactori coordonatori: Paul Cernovodeanu și Florin Constantiniu, Ed. Academiei, București, 1989.

Constantinescu, N. A., Dicționar onomastic românesc, București, 1963.

Constantiniu, Florin, Instaurarea regimului fanariot în Moldova și Țara Românească și trăsăturile sale caracteristice, în SAI, XLV-XLVI, 1982.

Idem, Când începe epoca fanariotă?, în SMIM, XI, 1992.

Diaconu-Monu, Elena, Costăcheștii, în MI, XXI, 3 (240), 1987.

Djuvara, Neagu, Les Grands Boiars ont-ils constitué dans les principautés roumaines une véritable oligarchie institutionnelle et héréditaire?, în SOF, XLVI, 1987.

Docan, N., Familiile boierești române istoric și genealogie, după izvoare autentice de Octav George-Lecca, București, 1899, 1 vol., 600 p., recenzie, în „Arhiva”, XI, 1900.

Dragnev, Demir și Eșanu, A., Familia Abaza în Rusia. Noi contribuții documentare, în AIIAI, XXX, 1993.

Erbiceanu, C., Atanasie Comnen Ipsilanti și cronicul seu cu privire la Români, în AARMSI, s. II, XXIII, 1901.

Familii boierești din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică, vol. I (Abaza- Bogdan), coord. și coautor Mihai Dim. Sturdza, Ed. Simetria, București, 2004.

Georgescu, Valentin Al., Bizanțul și instituțiile românești până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Ed. Academiei, București, 1980.

Ghibănescu, Gh., Cuzeștii (Monografie istorică), București, 1912.

Idem, Spița neamului Cuza, în AG, I (1), 1912.

Idem, Spița familiei „Costache” (După acte și documente), în IN, IV, 1924.

Idem, Satul Prigoreni cu trupurile sale, Avrămenii și Râtul (din jud. Iași). (Schiță istorică), în IN, V, 1925.

Idem, Iașii în cronicari și călători străini (seria a VI-a), în IN, VI, 1926-1927.

Idem, Iașii în Cronicari și călători străini (seria VIII). Iașii supt Mihai Vodă Racoviță întru cea de-a treia a lui domnie(1716 februarie 24- 1727 septembrie 25), în IN, VIII, 1930.

Idem, Iașii în cronicari (seria IX). Iașii supt Matei Gr. GhicaVodă și C. Nec. Mavrocordat Vodă, veri primari (1727-1742), în IN, IX (partea II), 1933.

Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, ediție îngrijită de Dinu C. Giurescu, Ed. All, București, 2003, vol. III.

Gane, C., Identitatea Mariei Ruset, în AG, I (7-8), 1912.

Idem, Neamurile Mavrodinești din Țara Românească și Moldova și Monografia familiei Ion Mavrodi vel hatman, București, 1942.

Gimpel, Jean, Revoluția industrială, București, 1983.

Gorovei, Ștefan S., Găneștii și Arbureștii (Fragmente istorice, 1538-1541), în CI, II, 1971.

Idem, Înrudirile cronicarului Grigore Ureche, în ALIL, XXIV, 1973.

Idem, d. Tehnopress, Iași, 1997.

Boicu, Leonid, Principatele române în raporturile politice internaționale (secolul al XVIII-lea), Ed. Junimea, Iași, 1986.

Brătianu, Gheorghe I., Sfatul domnesc și adunarea de stărilor în Principatele române, Ed. Enciclopedică, București,1995.

Caproșu, Ion, Camătă și cămătari în Moldova în Epoca Fanariotă, în AIIAI, VIII, 1971.

Idem, O istorie a Moldovei prin relațiile de credit până la mijlocul secolului al XVIII- lea, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1989.

Cernovodeanu, Paul, Atitudinea cercurilor conducătoare din Moldova față de insurecția Rákócziană (1703-1711), în RdI, 35, 2, 1982.

Idem, Mobility and traditionalism: the evolution of the bayar class in the romanian principalities in the 18th century, în RÉSEE, XXIV (3), 1986.

Idem, În vâltoarea primejdiilor, București, 1997.

Chirtoagă, Ion, Istoria Moldovei de Sud-Est până în anii‚ 30 ai secolului al XIX-lea, Chișinău,1999.

Chiriac, Laurențiu, Edificiile religioase din târgul și ținutul Bârladului până în secolul al XVII-lea, teză de doctorat aflată la bilblioteca Facultății de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Cihodaru, C., Sfatul domnesc și sfatul de obște în Moldova (sec. XV- XVIII), în AIIAI, I, 1964.

Ciobanu, Veniamin, Statutul Juridic al Principatelor Române în viziune europeană (sec. al XVIII), Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1999.

Ciurea, D., Evoluția și rolul politic al clasei dominante din Moldova în secolele XV- XVIII, extras din AIIAI, XLII, 1980.

Constantin Brâncoveanu, redactori coordonatori: Paul Cernovodeanu și Florin Constantiniu, Ed. Academiei, București, 1989.

Constantinescu, N. A., Dicționar onomastic românesc, București, 1963.

Constantiniu, Florin, Instaurarea regimului fanariot în Moldova și Țara Românească și trăsăturile sale caracteristice, în SAI, XLV-XLVI, 1982.

Idem, Când începe epoca fanariotă?, în SMIM, XI, 1992.

Diaconu-Monu, Elena, Costăcheștii, în MI, XXI, 3 (240), 1987.

Djuvara, Neagu, Les Grands Boiars ont-ils constitué dans les principautés roumaines une véritable oligarchie institutionnelle et héréditaire?, în SOF, XLVI, 1987.

Docan, N., Familiile boierești române istoric și genealogie, după izvoare autentice de Octav George-Lecca, București, 1899, 1 vol., 600 p., recenzie, în „Arhiva”, XI, 1900.

Dragnev, Demir și Eșanu, A., Familia Abaza în Rusia. Noi contribuții documentare, în AIIAI, XXX, 1993.

Erbiceanu, C., Atanasie Comnen Ipsilanti și cronicul seu cu privire la Români, în AARMSI, s. II, XXIII, 1901.

Familii boierești din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică, vol. I (Abaza- Bogdan), coord. și coautor Mihai Dim. Sturdza, Ed. Simetria, București, 2004.

Georgescu, Valentin Al., Bizanțul și instituțiile românești până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Ed. Academiei, București, 1980.

Ghibănescu, Gh., Cuzeștii (Monografie istorică), București, 1912.

Idem, Spița neamului Cuza, în AG, I (1), 1912.

Idem, Spița familiei „Costache” (După acte și documente), în IN, IV, 1924.

Idem, Satul Prigoreni cu trupurile sale, Avrămenii și Râtul (din jud. Iași). (Schiță istorică), în IN, V, 1925.

Idem, Iașii în cronicari și călători străini (seria a VI-a), în IN, VI, 1926-1927.

Idem, Iașii în Cronicari și călători străini (seria VIII). Iașii supt Mihai Vodă Racoviță întru cea de-a treia a lui domnie(1716 februarie 24- 1727 septembrie 25), în IN, VIII, 1930.

Idem, Iașii în cronicari (seria IX). Iașii supt Matei Gr. GhicaVodă și C. Nec. Mavrocordat Vodă, veri primari (1727-1742), în IN, IX (partea II), 1933.

Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, ediție îngrijită de Dinu C. Giurescu, Ed. All, București, 2003, vol. III.

Gane, C., Identitatea Mariei Ruset, în AG, I (7-8), 1912.

Idem, Neamurile Mavrodinești din Țara Românească și Moldova și Monografia familiei Ion Mavrodi vel hatman, București, 1942.

Gimpel, Jean, Revoluția industrială, București, 1983.

Gorovei, Ștefan S., Găneștii și Arbureștii (Fragmente istorice, 1538-1541), în CI, II, 1971.

Idem, Înrudirile cronicarului Grigore Ureche, în ALIL, XXIV, 1973.

Idem, Cantemireștii. Eseu genealogic, în RA, L (XXXV), 1973, 2.

Idem, Cu privire la metodologia cercetărilor de genealogie medievală moldovenească, în RA, L(XXXV), 2, 1973.

Idem, Cantacuzinii moldoveni, XVII, 2 (192), 3 (193), 4 (194), 5 (195), 1983.

Idem, Nicolae (Milescu) Spătarul. Contribuții biografice, în AIIAI, XXI, 1984.

Idem, Sturzeștii, în MI, XVIII, 1 (322), 2 (323), 3 (324), 1994.

Idem, Vechi însemnări genealogiceale familiei Abaza, în AG, I (VI), 1994, 1-2.

Idem, Clanuri, familiii, autorității, puteri (Moldova, secolele XV-XVII), în AG, I (VI), 1994, 1-2.

Grigoraș, N., Instituții feudale din Moldova. I. Organizarea de stat până la mijlocul sec. al XVIII-lea, Ed. Academiei, București, 1971.

Grigorovici, Alois, În jurul mazilirii lui Mihai Racoviță (din 14 octombrie1709), în „Făt-Frumos”, XVII, 5-6, 1942.

Haidarlî, Dan Ion, Relațiile Moldovei cu hanatul din Crimeea și nogaii în anii 1699- 1783 (Rebeliunea nogailor din Bugeac în anii 1727-1728), în Tătarii în istorie și în lume, coordonator științific Tahsin Gemil, Ed. Kriterion, București, 2003.

Iftimi, Sorin Gh., Abăzeștii din sudul Moldovei, în AG, IV(IX), 3-4, 1997.

Idem, Sigilii ale doamnelor din Țara Românească (secolele XVI-XVIII), în AG, V (X), 1998, 1-2.

Iorga, N., Știri despre veacul al XVIII-lea în țările noastre după corespondențe după corespondențe diplomatice străine (1700-1750), în AARMSI, s. II, XXXII, 1910.

Idem, Carol al XII-lea și țerile noastre (1709-1714), în AARMSI, s. II, XXXIII, 1911.

Idem, Francisc Rákóczi al II-lea învietorul conștiinței naționale ungurești și Românii, în AARMSI, s. II, XXXII, 1911.

Idem, Istoria literaturii românști, ediția a doua revăzută și larg adăugită, București,1926, vol. II.

Idem, Istoria Românilor, vol. VI, Monarhii, îngrijit de Ștefan Andreescu, Ed. Enciclopedică, București, 2000, și vol.VII, Reformatorii, îngrijit de Sorin Iftimi, Ed. Enciclopedică, București, 2002.

Instituții feudale din Țările Române. Dicționar, coordonatori: Ovid Sachelarie și Nicolae Stoicescu, Ed. Academiei, București, 1988.

Istoria Imperiului Otoman, coordonator Robert Mantran. Traducere de Cristina Bârsan, Ed. BICALL, București, 2001.

Istoria Românilor, vol. V, O epocă a înnoirii în spirit european (1601-1711/1716), coordonator Virgil Cândea, secretar științific Constantin Rezachevici, Ed. Enciclopedică, București, 2003; vol. VI, Românii între Europa Clasică și Europa luminilor (1711-1821), coordonatori: Paul Cernovodeanu și Nicolae Edroiu, secretar științific: Constantin Balan, Ed. Enciclopedică, București, 2002.

Lecca, Octav-George, Familiile boierești române. Istorie și genealogie (după izvoare autentice), ediție de Alexandru Condeescu, Ed. Libra, București, f.a.

Lefter, Lucian Valeriu, Olăneștii: ctitoria lui Mihai vodă Racoviță (comuna Zăpodeni, județu Vaslui), în „Monumentul”, VI, 2005.

Idem, Neamul Cehan-Racoviță. Observații pe marginea unei vechi spițe genealogice, în OI, VII1, 2006.

Lemny, Ștefan, Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, Ed. Meridiane, București, 1990.

Miclescu-Prăjescu, I. C., Obârșia unei familii din Moldova, București, 1941.

Mischevca, Vladimir, Zavitsanos, Periklis, Principele Constantin Ypsilanti (1760- 1816), Chișinău, 1999.

Mihordea, V., Un caz de antisemitism in Moldova acum două veacuri, în „Curentul”, nr. 3440, din 20 august 1937.

Idem, La crise du regime fiscal des Principautés roumains au XVIII siècle, în NEH, IV,1970.

Mîrza, Mihai, A doua mazilire a lui MihaiRacoviță (1709), în OI, II-VI, 2001-2005.

Idem, Un pretendent la domnia Țării Moldovei: stolnicul Vasile Ceaurul (1717), în „Chronos”, 2(5), 2005.

Idem, De la vistierie la călugărie. Viața și familia vistiernicului Nicolae Bașotă, în OI, VII1, 2006.

Melchisedac, Cronica hușilor și a episcopiei cu aseminea numire, București, 1869.

Idem, Cronica omanului și a episcopiei de Romanu,București, 1974, vol. I.

Meteș, Ștefan, Contribuții nouă privitoare la familia boierească Buhuș din Moldova. Extras din ARMSI, s. III, VII, 1927.

Năstase, Dumitru, Originea imperială plăsmuită și înrudirile românști autentice ale Ipsilanților, în AG, II (VII), 1995, 3-4.

Năstase, Gh. I., „Hotarul lui Halil Pașa” și „Cele două ceasuri” (Schițarea unei probleme de geografie politică și istorică moldovenească), extras din BSRRG, București, 1932.

Nistor, Ion I., Istoria Românilor, ediție îngrijită de Florin Rotaru, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București, 2002,.

Panaitescu P. P., Interpretări românești, Ed. Enciclopedică, București, 1994.

Panaite, Viorel, Cutuma în relațiile româno-otomane (secolele XVI-XVIII). Puncte de plecare pentru o discuție istoriografică, în AIIAI, XXX, 1993.

Papacostea, Șerban, Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718-1739, Ed, Academiei, București, 1971.

Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii ortodoxe Române, București, 1994.

Păltănea, Paul, Familia doamnei Ana, soția lui Mihai vodă Racoviță, în AG, I(VI), 1994, 3-4.

Idem, Note genealogice despre Cantacuzinii de la Băleni, în AG, III (VIII), 1996, 3-4.

Idem, Note despre neamul mamei lui Costache Negri: Donici, în AG, 1994, I (VI), 1994, 1-2.

Pippidi, Andrei, Homes et idées du Sud-Esteuropéen al’aube de l’age moderne, Ed. Academiei, București și Édition du CNRS, Paris, 1980.

Platon, Gheorghe și Platon, Alexandru-Florin, Boierimea din Moldova în secolul al XIX-lea. Context europan, evoluție socială și politică, Ed. Academiei Române, București, 1995.

Popișteanu, Cristian și Matei, Dorin, Sturzeștii: din cronica unei familii, Fundația culturală Magazin Istoric, București, 1995.

Porcescu, Scarlat, O mărturie de demult „Crucea lui Ferenț”, MMS, 62 (LXII), 1-3, 1986.

Pungă, Zamfira, Familia Palade în istoria modernă a românilor, teză de doctorat aflată la biblioteca Facultății de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Rosetti, Ioana R., Iordache Ruset,, în RIR, VII, 1937.

Rosetti, Radu, Cronica Bohotinului, extras din AARMSI, s. II, XXVII, București, 1905.

Idem, Note genealogice și bibliografice și biografice despre familiile Buhuș și Rosetti foști proprietari ai moșiei Bohotinul, extras din AARMSI, s. II, XXVIII, 1906.

Idem, Despre originea clasei și transformările clasei stăpânitoare din Moldova, extras din AARMSI, XXIX, 1906.

Idem, Cronica Vascanilor (județul Suceava), extras din AARMSI, s. II, XXIX, 1906.

Rosetti, Radu (generalul), Familia Rosetti, I ( Coborâtorii moldoveni ai lui Lascaris Rousaitos), București, 1938.

Racoviță-Cehan, M., Familia Racoviță-Cehan. Genealogie și istoric, București, 1942, 2 vol.

Rădulescu, Mihai Sorin, Genealogia românească. Istoria și bibliografie, Ed. Istros, Brăila, 2000.

Russo, D., Din corespondența doamnei Ana Racoviță (1708-9)(1). Găteala de nuntîă a unei elegante din secolul 18. Extras din CL, 45, 1911.

Simionescu, Ștefana, Moldova și Țara Românească în politica habsburgică între anii 1716-1774, în RdI, 31, 9, 1978.

Sion, Constantin, Arhondologia Moldovei. Note și amintiri contemporane. Boieri moldoveni,text ales stabilit, glosar și indice de Rodica Rotaru,. Prefață de Mircea Angelescu. Postfață, noteși comentarii de Ștefan S. Gorovei, Ed. Minerva, București, 1973.

Sion, Ion T., Costăcheștii istorie și genealogie, în AG, II (VII), 1995, 1-2.

Stefanelli, Teodor V., Stâlpul lui Mihaiu Racoviță Vv. în Bucovina, extras din AARMSI, s. II, XXXXVI, 1914.

Stănescu, E., Préphanariotes et phanariotes dans la vision da la société roumaine des XVIIé-XVIIIe siècles, în Symposium L’Époque Phanariote 21-25 octobre 1970, Tessaloniki, 1974.

Stoicescu, N., Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova (sec. XIV-XVII), Ed. Academiei, București, 1968.

Stoicescu, Nicolae, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova (sec. XIV-XVII), Editura enciclopedică română, București, 1971.

Idem, Legăturile de rudenie dintre domni și marea boierime și importanța lor pentru istoria politică a Țării Românești și Moldovei (secolului XV-începutul secolului al XVIII-lea), în Danubius, V, Galați, 1971.

Idem, Lista marilor dregători ai Moldovei (sec. XIV-XVII), în AIIAI, VIII, 1971.

Sturdza Mihail-Dimitri, Dictionaire historique et généalogique des grandes familes de Gréce, d’Albanie et Constantinopole, Paris, 1999.

Szekely, Maria Magdalena, Structuri de familie în societatea medievală, extras din AG, IV(IX), 1997, 1-2.

Șerban, Constantin, Les préliminaires de L’Époque Phanariote, în Symposium L’Époque Phanariote 21-25 octobre 1970, Tessaloniki, 1974.

Șotropa, Virgil, Tătarii în Valea Rodnei, extras din AIINC, 1924.

Tanoviceanu, I., Marele spătar Ilie Țifescu și omorârea lui Miron și Velișco Costin, extras din AARMSI, s. II, XXXVII, București, 1910.

Idem, Viața și diiata marelui logofăt Ioan Bogdan, în NRR, 3, 1900.

Timofti, Adrian, Mihai Racoviță și războiul austro-turc (1716-1718), în IN, VIII-IX, 2002-20003.

Țipău, Mihai, Domnii fanarioți în Țările Române, 1711-1721.Mică enciclopedie, Ed. Omonia, București, 2004.

Toderașcu, Ion, Constantin Brâncoveanu și Țara Moldovei. O posibilă reconsiderare, în AȘUI. Istorie, XXXVII-XXXVIII, 1991-1992.

Toma Iorgu G., Monumentul „Stâlpul lui Vodă” din Vamă, Cernăuți, 1923.

Un armorial românesc din 1813. Spița de neam a familiei Balș dotată cu steme, studiu întocmit de Maria Dogaru, București, 1981.

Văcaru, Silviu, Istoria unui monument uitat: Crucea lui Ferenț, în „Monumentul”, V, 2003.

Vianu, Al., Cu privire la relațiile lui Mihai Racoviță, ale spătarului Constantin Gavriliță și ale serdarului Lupu Anastasă cu rușii, în ARS.Istorie, XVI, 1, 1962.

Vlad, Matei D., Două decenii pe tronul țărilor române: Grigore II Ghica, în MI, XVIII, 2 (203), 1984.

Idem, Un pământean printre domnii fanarioți : Mihai Racoviță, în RdI, 42 (9), 1989.

Voltaire, Istoria lui Carol al XII-lea, în Opere alese, traducere de M. Roșca. Studiu introductiv de N.N. Condeescu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1957.

Xenopol, A. D., Familia fanarioților (1711-1721), Iași, 1892.

Idem, Istoria Românilor din Dachia Traiană, vol. IX, Iași 1896.

Zach, Cornelius R., Elemente de continuitate și discontinuitate politico socială la bierimea românească, în AG, I (VI), 1994, 3-4.

Zahariuc, Petronel, Țara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ștefan voievod (1653- 1658), Ed. Universității „Alaxandru Ioan Cuza”,Iași, 2003.

Zotta, Sever, Despre neamul Cantemireștilor, în RA, 1-3, 1924-1926.

Idem, Despre neamul Cantemireștilor, în IN, VIII, 1930.

=== 10. ===

Capitolul VI

Mihai Racoviță mazil și domn al Țării Românești (1726-1756)

După ce a pierdut domnia Moldovei în toamna anului 1726, bătrânul Racoviță, instalat în casa sa de la Kuru-Ceșme, a început să spere că nu va trece mult timp și va reveni în scaunul Moldovei sau, într-un caz mai fericit, va reuși să ocupe râvnitul scaun al Țării Românești. Și nu s-a înșelat. În 1730, printr-o conjunctură favorabillă, fostul domn al Țării Moldovei, urcă pentru a patra oară pe jilțul domnesc, de data aceasta cel al Țării Romnești. Își vedea, în sfârșit, visul cu ochii. Este foarte dificil de urmărit viața acestui personaj absolut interesant, în perioada cuprinsă între cele două domnii, 1726-1730, din cauza sărăciei izvoarelor. De fapt, dispunem de puține informații cu privire la activitatea politică a lui Mihai Racoviță în perioadele cât a fost mazil la Constantinopol sau în surghiun, cu câteva excepții pentru perioada 1731-1741. Lipsa documentelor ne obligă să ocolim aceste perioade, limitându-ne uneori la a face doar simple supoziții.

Violenta revoltă a ienicerilor din septembrie 1730 a schimbat situația politică de la Istanbul, vizirul Dâmâd Ibrahim Pașa a fost decapitat, iar sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730) detronat, în locul lui fiind încoronat fiul lui Muatafa al II-lea, lui Mahmud I (1730.1754). Instabilitatea politică de la Constantinopol l-a încurajat pe Mihai Racoviță să-și intensifice demersurile, pe lângă noile autorități otomane, în vederea obținerii unei noi domnii. În conjunctura politică de atunci șansele de a căpăta tronul Țării Românești erau mai mari ca oricând. Profitând de situația politică incertă de la Poartă, Racoviță, ajutat de dragomanul flotei Ventura, intră în legătură cu adjunctul căpeteniei rebelilor Murlu, care în schimbul a 170 de pungi de bani îi promite tronul Țării Românești, unde domnea nu de mult timp tânărul Constantin Mavrocordat. Mihai Racoviță primește domnia Țării Românești la începutul lui octombrie 1730 cu acest prilej, la insistențele lui Mihai Racoviță, a fost închis mai vechiul său adversar Manolache Ipsilanti, care atunci era reprezentant la Poartă a lui Constantin Mavrocordat.

În felul acesta, spune Iorga, Mihai Racoviță ocupa domnia Țării Românești, după care jinduia de multă vreme, fără să țină cont că domnul căruia îi lua locul, Constantin Mavrocordat, fusese ales „de țară”. Din această cauză, Racoviță nu a fost primit la București cu simpatie de boierimea munteană hotărâtă încă de la început „să facă orice jertfe pentru a-l răsturna”. Lucrul acesta nu era deloc dificil, pentru că situația domnului la Poartă se deteriorase mult după ce în decembrie 1730, susținătorul său, Patrona Khalil a căzut victimă represiunii sultanului Mahmud I. Mihai Racoviță nu era privit cu ochi buni de noul vizir tocmai datorită faptului că fusese numit în scaun de căpetenia insurgenților, Patrona Khalîl.

La 13 octombrie 1730, după mai puțin de un an de la înscăunare, Mihai Racoviță, acuzat de relații cu dragomanul kapudanului flotei Constantin Ventura, era mazilit și închis la Edicule la ordinul vizirului Ibrahim Pașa. Mihai Racoviță acuzat de colaborare cu Ventura după ce autoritățile otomane au interceptat o scrisoare pe care i-o trimisese Ventura și care fusese interceptată, prin care dragomanul îl asigura pe Racoviță că zilele vizirului erau numărate și că în locul lui urma să fie numit Mehmet pașa, prietenul lor.

Dus la Constantinopol, Mihai Racoviță a fost la un pas să-și piardă capul, a scăpat însă după ce a dat 500 de pungi de bani și și-a pus chezași prietenii de la Constantinopol. Această decizie l-a dezamăgit pe Constantin Mavrocordat, proaspăt reinstalat în jilțul domnesc de la București, care cheltuise 1000 de pungi la Poartă pentru a obține condamnarea al moarte a bătrânului voievod. Mazilirea lui Mihai Racoviță din octombrie 1731 a fost și rezultatul comploturilor combinate ale boierilor munteni, mai ales cei din familiile Crețulescu și Brâncoveanu, ale lui Constantin Mavrocordat și ale susținătorilor săi de la Constantinopol.

Însă, Mihai Racoviță nu a scăpat numai cu atât. Poarta a hotărât ca venerabilul domn să fie îndepărtat de la Constantinopol, cel puțin pentru o vreme. Decizia aceasta a fost luată la insistențele lui Constantin Mavrocordat care dacă nu a avut satisfacția de a-l vedea mort pe rivalul său, cel puțin dorea să-l vadă departe de Constantinopol, unde complota fără încetare. Dar, exilul său în insula Lesbos, nu a durat mult timp. Întors la Constantinopol, începe din nou să „țese intrigi” împotriva lui Constantin Mavrocordat. În acești ani adversitatea dintre Racovițești și Mavrocordați atinge apogeul.

În primele luni ale anului 1733, se pare, Mihai Racoviță și-a intensificat eforturile pentru a reocupa tronul de la București. El prevenea autoritățile otomane că pe perioada războiului, care se prefigura în Europa, în Țara Românească ar fi nevoie de un domn capabil, considerându-l pe Constantin Mavrocordat prea tânăr și neexperimantat pentru o asemenea înfruntare. Totodată, Racoviță amintea că în trecut dăduse dovadă de „bravură și de bună conduită”, aluzie subtilă la rolul pe care l-a jucat în războiul austro-turc (1716-1718). Pe acestă cale Racoviță insinua că el ar fi singura persoană capabilă să apere intersele țării și ale Imperiului otoman în zonă în caz de război.

Încercarea sa a fost însă sortită eșecului. Dar venerabilul domn nu va renunța la ideea de a reveni la domnia Țării Românești. În vederea realizării acestui deziderat va continua să comploteze. Aproape întreaga perioadă cuprinsă între 1731 și 1741, Racoviță a dus un trai liniștit la vila sa de la Kuru Ceșme. Între timp se reconciliază cu Grigore Ghica, domnul de atunci al Moldovei. Acest lucru a putut fi posibil numai în urma căsătoriei dintre Anastasia, fiica sa, și Scarlat, fiul lui Grigore Ghica, care se „legase într-o dragoste nebunească de fiica lui Mihail Kantacuzino (Racoviță)” – după cum notează ambasadorul fancez de Castellane. Din acest moment Racovițeștii și Ghiculeștii devin adversarii Mavrocordăteștilor.

După o așteptare de zece ani, Mihai Racoviță la vârsta de 80 de ani, ajunge să urce din nou, pentru a doua oară, pe tronul Țării Românești. Revenirea lui Mihai Racoviță la domnia unuia dintre Principatele dunărene a fost posibilă numai în urma mazilirii lui Grigore Ghica suspectat, alături de vărul său, Alexandru, de relații secrete cu rușii. Alexandru care era mare dragoman fusese decapitat în 1740, la Constantinopol, sub acuzația de trădare a intereselor otomane cu prilejul păcii de la Nemirov. N. Iorga opinează că Mihai Racoviță nu era străin de mazilirea cuscrului său. Cum s-a ajuns ca acesta să fie numit în Muntenia, unde domnea Constantin Mavrocordat și nu în Moldova, unde tronul era vacant? Aici credem a cântărit foate mult interesul Porții și a creditorilor lui Mihai Racoviță, care doreau ca acesta, în timpul domniei din Țara Românească, să-și plătească datoriile colosale pe care le avea.

După cum se obișnuise deja octogenarul Mihai Racoviță, pentru a-și plăti datoriile, a recurs la o fiscalitate aspră. Avea datorii restante, de circa 300 de pungi, pe care le avea, după unele mărturii, la tezaurul statului otoman la 1731. La acestea se adăugau alt sute de pungi, pe care Racoviță le cheltuise pentru obținerea scaunului domnesc de la București. Mai existau și datoriile contractate în anii 1733 și 1737, cu prilejul tentativelor sale de a reveni pe tronul uneia dintre cele două Țări Române.

Un raport diplomatic din 1741, relatează că atunci când Racoviță a primit caftanul domnesc, marele vizir l-a avertizat „că i s-a dat Țara Românească, și să deschidă bine ochii, să slujească cu credință, să fie ocrotitorul raialei (populației) și să nu facă nedreptăți și asupriri”. Nu a respectat însă avertismentul înaltului funcționar otoman. Ajuns în țară, Mihai Racoviță impune mai multe dări, sporește numărul sferturilor, scoate un văcărit „peste samă de mare” și începe a comite vechile abuzuri în materie fiscală, care au avut rolul să înspăimânte populația de așa manieră încât, după relatările contemporane, peste 15000 de locuitori au fugit peste Olt, în Austria sau peste Dunăre.

În fața unei asemenea situații grave, Mihai Racoviță ia măsuri în vederea refacerii potențialului demografic al țării, emițând în acest scop mai multe acte. De altfel, după cum rezultă din firmanul lui Mahmud I (1730-1754), eliberat la 17/26 ianuarie 1743, Mihai Racoviță recunoștea printr-un arzuhal (memoriu) înaintat anterior sultanului, că „raialele (populația) Țării Românești se împrăștiaseră”. De aceea, sultanul stabilea ca „raialele românești de acest fel, unde vor fi găsite (…) vor trebui ridicate prin mijlocirea voievodului Țării Românești și să fie duse și așezate în vechile lor sate”. Măsurile lui Mihai Racoviță de a opri depopularea nu au dat rezultate deoarece izvoarele continuă să amintească de spargerea și risipirea satelor.

Despre abuzurile în domeniul fiscal cercurile constantinopolitane aflaseră încă de la începutul anului 1742. Se aștepta însă numai momentul oportun pentru ca sultanul să-l declare pe Mihai vodă mazil. Intuind primejdia aceasta a început să îndemne pe boieri, după cum aflâm din niște scrisori din mai-septembrie 1742 ca aceștia să redacteze arz-uri adresate sultanului, din care să reiasă că „de Mihai vodă sunt cu toții mulțumiți căci este bun și drept și că ei se roagă de împărăție să-l l-il hărăzească să-l aibă (domn) până la moarte”.

În pofida stratagemelor lui Racoviță de a-și crea la Istanbul o cu totul altă imagine decât cea reală, s-a înglodat în datorii, iar abuzurile sale în materie fiscală nu mai constituiau de mult un secret. Sprijinit masiv de capuchehăile sale, care se bucurau de mare trecere pe lângă înalții funcționari otomani, Racoviță a reușit să se mențină în scaun până îm august 1744, când a fost înlăturat definitiv.

La mazilirea lui Mihai Racoviță s-a ajuns – după cum notează Izzi Süleiman – pentru că voievodul întrecuse „orice măsură în nedreptăți”, fapt care a determinat „pe boierii țării (…) precum și populația” să ceară „pedepsirea lui, precum și îndepărtarea” lui din scaun. La fel ca în trecut, prima „escală” pe care a făcut-o Mihai Racoviță când a ajuns la Constantinopol a fost la Edikule. A scăpat și de data aceasta ca prin minune, în schimbul a 1000 de pungi de bani, făcând ca pedeapsa să i se comute cu un exil în insula Tenedos.

Nu vom acorda prea multă atenție ultimilor 12 ani din viața lui Mihai Racoviță dintr-un motiv cât se poate de întemeiat: lipsa informațiilor. Credem că octogenarul domn nu a stat mult în exil, cel mult doi ani, după care a revenit în casa sa de la Kuru-Ceșme. Bănuim că nici nu a mai nutrit speranțe de domnie, la vârsta pe care o avea și după eșecul pe care l-a suferit în ultima sa domnie din Țara Românească. A trăit să-l vadă domn în Moldova și pe fiul său cel mai mare, Constantin. Acesta a ocupat tronul de la Iași la 31 august 1749, de aici a fost mutat în iulie 1753 la București, după care, în martie 1756 a fost mutat înapoi la Iași. Această din urmă domnie, ultima din Moldova, nu a durat mai mult de un an, pentru că din cauza conflictului dintre capuchelaiele sale de la Poartă, Constantin Racoviță a fost mazilit la începutul lunii martie 1757. Moare la 26 august, pe când îndeplinea pentru a doua oară domnia în Țara Românească. I-a urmat în scaunul de la București fratele său, Ștefan, însă nici el nu a rezistat mai mult de un an, fiind mazilit în 1765. Acesta a fost ultimul domn din familia Racoviță.

Mihai Racoviță s-a stins cel mai sigur la vârsta de aproximativ 90 de ani, la finele anului 1755. Într-o scrisoare din 7 / 19 noiembrie 1756, pe care De Vergenne, ambasadorul regatului Franței la Constantinopol, o trimite fiului domnitorului moldovean Constantin Racoviță, sunt exprimate condoleanțe pentru pierderea tatălui său. Există însă un act intern, pomelnicul de la biserica Fruntișeni, care-i menționează pe Racoviță și pe soția sa, Ana, decedați încă din mai 1752. Acest document are o parte adevărată, adică, doamna Ana se pare că era decedată la acea dată, dar după cum am văzut, domnescul ei soț nu a decedat decât trei ani mai târziu. Eroarea este explicabilă din moment ce în Moldova nu se mai știa nimic despre viața lui Mihai Racoviță și cine ar fi crezut că domnul care a marcat aproape un deceniu și jumătate istoria Țării Moldovei era atât de longeviv.

=== 11…… Consideraþii finale ===

Considerații finale

Spre deosebire de alți principi din secolul al XVIII – lea, Mihai Racoviță este singurul voievod cu două guvernări între 1703 – 1709, care preced anii 1711 și, respectiv 1716, considerați în mod convențional a fi anii de început a epocii fanariote. Această situație singulară l-a determinat pe istoricul Victor Papacostea să-l cosidere pe Mihai Racoviță drept „unul dintre domnii care fac tranziția de la domniile pământene la domniile fanariote”. Același istoric observă că ,,fanariotizarea tronurilor românești nu s-a făcut așa cum poate mai cred unii la o dată precisă atât în Moldova cât și în Muntenia, ci încet, aproape pe nesimțite, cu serioase măsuri de prudență și camuflaj”. Un exemplu elocvent în acest sens sunt domniile lui Mihai Racoviță care, de la una la alta, s-au dovedit a fi tot mai restrictive și mai apropiate de modelul fanariot de guvernare.

O ruptură în privința modului intern de guvernare a domnului amintit intervine între a doua și a treia domnie, lucru ușor de observat și din relatările cronicarilor care își exprimă surprinderea față de neașteptata schimbare a acestuia. Amiras spune că Mihai vodă ,,s-au aretatu schimbatu din firea pe care o arătase în domnia a treia și a doua ”. Totuși, o schimbare de atitudine în privința politicii interne a lui Mihai Racoviță se observă încă din timpul celei de-a doua lui domnii în Moldova .

În ce constă schimbarea? Răspunsul la această întrebare este complex și în parte a fost dat în paginile anterioare, din acest motiv ne limităm doar la câteva scurte precizări. Apoi, se naște o a doua întrebare la care dorim să răspundem pe scurt: a fost boierul moldovean ,,de neam vechiu”, Mihai Racoviță, domn fanariot?

Răspunsul la prima întrebare ni-l oferă tot cronicarii. Mihai Racoviță nu s-a mai arătat în această domnie favorabil tuturor boierilor, acordând marile dregătorii rudelor sale, iar cele lucrative grecilor sau levantinilor veniți cu el de la Constantinopol. Astfel, boierimea moldoveană are tot mai puțină influență pe lângă domn, pierzându-și vechiul rol politic în favoarea clientelei grecești a acestuia, simptom specific epocii turco-fanariote. Se adaugă la aceasta și politica fiscală de tip fanariot, pe care o practică Racoviță începând cu a doua decadă a lungii sale domnii. Din acest punct de vedere, profesorul Ioan Caproșu crede că Mihai Racoviță ,,în cea de-a treia sa domnie moldoveană ( 1715 – 1726 ) s-a dovedit a fi de o arghirofilie tipic fanariotă, fiind de fapt primul domn moldovean ce se înscrie mai mult decât urmașii săi în limitele caracteristicilor regimului instituit de otomani în 1711”.

Apoi, după cum am spus la locul cuvenit, Racoviță era îndreptățit să acorde o atenție specială greco-levantinilor, din moment ce cu ajutorul acestora ocupase tronul în 1716 și tot ei erau cei care îl susțineau la Constantinopol. Domnul se înstrăinase de boierimea din rândul căreia provenea, după ce locuise mulți ani la Constantinopol, unde și-a format o clientelă greco-levantină numeroasă și influentă. De altfel, din moment ce boierimea nu mai avea nici un rol în alegerea domnului, aceasta devenind o prerogativă exclusivă a Porții, își va pierde ultimul mijloc de control asupra instituției centrale. Treptat, domnia a devenit din ce în ce mai “absolută”, altă caracteristică specifică regimului instituit după 1711. Treptat, boierii moldoveni nu mai sunt consultați nici atunci când se luau decizii importante în domeniul politicii interne, iar la Constantinopol nu mai erau trimiși pentru a verifica cheltuielile țării; problemele curente ale domniei fiind rezolvate de clientela constantinopolitană a domnului. Toate aspectele amintite se regăsesc în timpul ultimei guvernări a lui Mihai Racoviță în Moldova. Ion Neculce îl critică dur pe Racoviță pentru că numai „cu grecii se sfătuia” și „Boierii cei de țară nu știa nemică”. Domnul nu mai datora nimic boierilor și nu-l mai lega de ei nimic, doar înrudirile. Mihai Racoviță s-a arătat deosebit de atent cu boierimea moldoveană atâta timp cât a depins de ea. Cronicarul spune că în primele domnii, relația dintre el și boerime erau atât de strânse încât „era o turmă și un păstoriu”.

De asemenea este vizibil că autoritatea și controlul Porții a crescut mult în primul deceniu după 1711. Din această cauză îl vedem pe Mihai Racoviță deosebit de grijuliu față de interesele Porții, renunțând la vechea sa corespondență cu rușii și arătându-se inflexibil în relațiile cu Imperiul Habsburgic și cu Polonia. Această atitudine i-a mărit prestigiul la Comstantinopol, asigurându-i tronul pe o perioadă îndelungată, chiar pe fondul nemulțumirilor interne. De altfel, Mihai Racoviță a reușit să se mențină atâta timp în scaun, grație perioadei îndelungate de stabilitate internă din Imperiul otoman, epocă cunoscută în istoriografie sub numele de lalele devrî (epoca lalelelor). Dependența în creștere față de Poartă – credem – poate fi ușor observată din creșterea importanței capuchehaielor domnilor de la Constantinopol.

Luând în considerare aspectele enumerate avem toate motivele să-l încadrăm pe Mihai Racoviță în rândul domnilor fanarioți, însă numai începând cu ultima sa domnie în Moldova. Nu am luat în calcul domniile sale din Țara Românească, unde situația este mult diferită și depășește cadrul discuției noastre.

Nu putem încheia altfel decât cu afirmația marelui istoric pozitivist ieșean A. D. Xenopol, care, făcând o comparație între domniile lui Mihai Racoviță și cele ale lui Nicolae Mavrocordat, scria: „Deosebirea între Mavrocordat și Racoviță nu stă în aceea că unul ar fi reprezentat o domnie românească și celălalt una străină, ci în aceea că unul era om de valoare și celălalt om de rând”. Totuși, cuvintele lui Xenopol în ceea ce-l privește pe Mihai Racoviță, considerăm, sunt mult prea aspre și în mare parte influențate de modul romantic de a privi istoria și personalitățile din trecut. Nicolae Mavrocordat era preferat pentru că era considerat a fi un domn cu convingeri demofile, lucru doar în parte adevărat. Printr-o asemenea atitudine, Mavrocordat urmărea la rândul lui să-și atingă interesele sale politice. Considerăm că a sosit momentul să privim cu atenție și detașare faptele și personalitățile din trecut și să emitem o judecată istorică imparțială.

=== 3..Introducere ===

Introducere

Nu cu mult timp în urmă s-au împlinit două veacuri și jumătate de la trecerea în neființă a lui Mihai Racoviță. Atunci când am ales ca subiect pentru lucrarea de diplomă monografia uneia dintre cele trei domnii ale lui Mihai Racoviță din Moldova, mărturisesc că nu mă hotărâsem care, nu știam că până la urmă studiul pe care urma să-l întocmesc putea primi și o valoare comemorativă.

Încă de la început este necesar să precizăm că Mihai Racoviță este o personalitate puțin cunoscută, dar controversată și aspru criticată în istoriografie. Inițiativele și abuzurile sale în domeniul politicii fiscale au atras ura contemporanilor și dezaprobarea istoricilor, mai ales a celor pozitiviști, care l-au descris ca fiind unul dintre cei mai arghirofili domni din câți au ocupat jilțurile domnești de la Iași și București. Judecata aspră pe care i-au făcut-o unii istorici peste veacuri, a fost mult influențată de relatările unor cronicari ce au avut și încă mai au autoritate în istoriografie. S-a mai spus și este necesar să amintim și aici că acești cronicari erau favorabili sau nefavorabili în judecata pe care o făceau unor domni contemporani lor, de obicei, din considerente pur subiective. Din acest motiv relatările acestora trebuie preluate în mod critic, comparate între ele și verificate cu alte surse documentare, pentru a ne face o imagine cât mai bună și pentru a interpreta anumite realități, întocmai după indemnul lui Tacitus: sine ira et studio.

În demersul nostru, care se vrea a fi o monografie acelei de-a treia domnii a lui Mihai Racoviță din Moldova, ne-am străduit să respectăm îndemnul marelui istoric latin. Personalitatea controversată a lui Mihai Racoviță obligă istoricul să fie deosebit de atent în interpretarea sa, să fie obiectiv și să-și mențină echilibrul pe terenul alunecos al istoriografiei pozitiviste, pentru care acest domn nu este mai mult decât “un om de rând”.

Deși avut o activitate politică prodigioasă desfășurată pe parcursul a peste patru decenii, cu cinci domnii, trei în Moldova și două în Țara Românească, acumulând mai mult de 18 ani de domnie, Mihai Racoviță nu a intrat în atenția istoricilor, decât incidental. Singurii istorici care i-au acordat mai mare atenție au fost cei care au întocmit monografii de istoria românilor: A. D. Xenopol, Constantin C. Giurescu, N. Iorga, Ion I. Nistor ș.a. m.d. Lipsa de interes a istoricilor pentru personajul nostru este simptomatică, pentru stadiul în care se află cercetarea istorică de la noi, în ceea ce privește secolul fanariot; perceput până nu cu mult timp în urmă ca o prioadă de regres, un dark age, pentru Țările Române. Deci, un secol nedemn de cercetat pentru istoriografia națională. Această stare de fapt a însemnat o provocare destul de puternică pentru a ne încumeta să ne apropiem mai îndeaproape de această perioadă controversată, dar încă puțin cercetată.

Avem însă un studiu monografic, destinat lui Mihai Racoviță, care aparține istoricului Matei D. Vlad: Un pământean printre domnitorii fanarioți: Mihai Racoviță . Acest articol este departe de a epuiza subiectul fiind doar un scurt excurs în activitatea politică a lui Mihai Racoviță. Referiri sumare la personalitatea acestui domn găsim în studiul genealogic al generalului M. Racoviță-Cehan: Familia Racoviță-Cehan. Genealogie și istoric și în enciclopedia lui Mihai Țipău: Domnii fanarioți în Țarile Române 1711-1721. Mică enciclopedie. Relativ la anumite aspecte din activitatea politică a lui Mihai Racoviță avem alte câteva studii, amintim dintre acestea doar pe cele care aparțin lui Al. Vianu și Damian P. Bogdan. Însă, studiile pe care la avem la dispoziție nu sunt suficiente pentru a ne face o imagine coerentă despre domniile și personalitatea politică a voievodului în cauză.

Cercetarea noastră se bazează pe un număr însemnat de izvoare narative, în special cronici moldovenești, muntenești și turcești, dar și alte însemnări care fac referiri la domnia lui Mihai Racoviță. De asemenea, de real ajutor ne-au fost cronicile grecești traduse de C. Erbiceanu la sfârșitul secolului al XIX-lea, în special Cronicul lui Nicolai Chiparissa.

Pentru a completa și uneori verifica informațiile oferite de cronici am apelat la documentele de cancelarie moldovenești și muntenești dar și la documente turcești, rusești ș.a. publicate în colecțiile de documente cunoscute: N. Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, Gh. Ghibănescu, Surete și izvoade, Documente privitoare la istoria orașului Iași, Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva Istorică Centrală a Statului, Valeriu Veliman, Relațiile româno-otomane (1711-1812). Documente turcești ș.a m.d.

Un loc important îl au și studiile de genealogie medievală care ne-au ajutat să descifrăm atât de complicatele rețele de înruduri dintre marile famili boierești, înruduri care, în perioada aflată în atenția noastră, au creat un sistem de solidarități de natură să asigure puterea unui grup de famili înrudite între ele (clan) și care erau – bineînțeles – înrudite cu domnul. Vom enumera aici câteva dintre studiile genealogice cele mai importante, pentru demersul nostru: Radu R. Rosetti, Familia Rosetti, vol. I și M. Racoviță-Cehan, Familia Racoviță-Cehan ș.a. m.d.

A venit timpul să precizăm obiectivele pe care dorim să le atingem în cercetarea noastră. Am urmărit în demersul nostru să prezentăm și să analizăm pe scurt câteva aspecte de politică internă și externă ale lui Mihai Racoviță din timpul ultimei sale domnii în Moldova. Fiindcă cercetarea de față se vrea a fi o sumară monografie a domniei amintite. Nu am pierdut din vedere nici situația internă din Moldova, starea boierimii și relațiile domnului cu aceasta, biserica, situațiile de criză din sociate ș. a. m. d. Limitele studiului și stadiul în care se află cerectarea noastră nu pemit o analiză amănunțită a situației interne din Moldova și a acțiunilor politice ale domnului în perioada pe care o avem în atenție. Crecetarea noastră fiind, deci, una de suprafață. De fapt, nu este altceva decât – sperăm – începutul unei cercetări mai atente și mai aprofundate pe care intenționăm să o întreprindem în perioada următoare.

Interesul nostru de căpetenie este de a face cât mai accesibilă expunerea, de aceea am procedat la împărțirea lucrării pe mai multe capitole, fiecare dintre ele conținând doar un segment din subiectul abordat. Tot în ideea fluidizării textului am împărțit fiecare capitol în mai multe subcapitole.

Am început, cum era de altfel normal, cu prezentarea familiei lui Mihai Racoviță și am continuat cu ascensiunea politică a acestuia până în septembrie 1703, când ocupă cea mai înaltă funcție în stat: domnia. Apoi, am realizat o scurtă prezentare a primelor sale două domnii în Moldova. Acestea sunt în mare coordonetele capitolului introductiv intitulat: Mihai Racoviță mare spătar și domn al Moldovei. Cu capitolul al doilea intitulat sugestiv: A treia domnie a lui Mihai Racoviță în Moldova (18 febr. 1716 – 25 sept. 1726) intrăm în miezul problemei. Am urmărit cu atenție modul cum voievodul a complotat împotriva lui Constantin Brâncoveanu în speranța că-i va lua locul în scaunul domnesc de la București. Nu a fost însă posibil acest lucru, trebuind ca în februarie 1716 Racoviță să se mulțumească cu domnia Moldovei. În a doua parte a acestui capitol consistent am făcut o prezentare a acțiunilor de politică externă ale domnului, în timpul domniei avute în vedere și nu numai. În capitolul al treilea am trecut în revistă componența sfatului domnesc a lui Mihai Racoviță în timpul domniilor sale în Moldova, acordănd, în mod evident, o atenție specială celor care au făcut parte din acest organism politic în perioada 1716-1726. În urmăroarele două capitole am abordat câteva dintre cele mai semnificative inițiative de politică internă ale lui Mihai Racoviță. O atenție specială am acordat relațiilor domnului cu boierimea moldoveană, atât de tensionate uneori, dar și controversatelor inițiave de politică fiscală ale acestuia.

Poate cititorul se va întreba de ce am acordat o atenție specială politicii fiscale a lui Mihai Racoviță. Răspunsul este simplu: dacă lui Racoviță i s-a făcut un “portret robot” în istoriografie, atunci acesta seamănă izbitor cu chipul domnului “iubitor de arginți”, care își sărăcește supuși pentru a-și satisface lăcomia de bani. De asemanea în penultimul capitol am luat în discuție situația bisericii între 1716 și 1726, și atitudinea lui Mihai Racoviță față de slujitorii ei, față de care s-a arătat, ca oricare alt domn, uneori atent, alteori nu a ținut cont de privilegiile lor supunându-i și pe ei la dări, gest care a produs o profundă nemulțumire în rândul clerului. Domnia lungă și posibilitățile financiare i-au permis domnului să-și îmbunătățească programul ctitoricesc, ctitorind mănăstirea de la Fâstâci, în 1721 și biserica de la Olănești în ani 1725-1726.

Ultimul capitol l-am rezervat activității politice a lui Mihai Racoviță în perioada care a urmat mazilirii sale din scaunul domnesc de la Iași (1726-755); perioadă în care acesta a ocupat de două ori tronul Țării Românești (1730-1731 și 1741-1744).

Cu speranța că am reușit cel puțin să trezim interesul, pentru o perioadă puțin cercetată încheiem aici scurta noastră introducere, lăsând cititorului plăcerea să facă cunoștință prin intermediul cercetării noastre cu un personaj din trecut, care –credem- merită cunoscut mai bine.

=== 4…. cap I ===

Capitolul I

Mihai Racoviță mare spătar și domn al Moldovei

I.1. Ascendența

Neamul boierilor Racovițești, originar din ținutul Vasluiului, s-a ridicat în rândul marii boierimi în secolul al XVII-lea. Pe parcursul acestui secol și mai ales a celui următor, al XVIII-lea, Racovițeștii au jucat un rol politic de prim rang în istoria Țării Moldovei; din rândul lor ridicându-se mai mulți dregători și trei domni. Dimitrie Cantermir, în Descrierea Moldovei așăza familia Racoviță printre familiile boierești cele mai vechi și mai mari din Moldova timpului său. Într-una dintre povestirile sale din O samă de cuvinte (a XVIII-a), Ion Neculce pune în legătură ridicarea familiei Racoviță, în rândul marii boierimi, cu domnia lui Alexandru Lăpușneanu, care după ce și-a tăiat marii boieri „au trimis și au ales din curtenii de țară pe Racovițești și pre Sturzești și pre Balșești și pre alții mulți” și i-a boierit. Afirmațiile lui Ion Neculce nu pot fi considerate veridice, pentru că ridicarea Racovițeștilor în rândul marii boierimi este de dată mai târzie, cel mai sigur, începutul secolului al XVII-lea. Se impune însă o precizare, despre familia Racoviță nu putem vorbi decăt odată marele logofăt Racoviță Cehan, fiul lui Petre Cehan, adică începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Deci: a familia Racoviță este o ramură a familiei Cehan. De fapt, familia Racoviță este o ramură a familiei Cehan care s-a ridicat în rândul marilor familii boierești, celelalte ramuri colaterale ale Cehăneștilor s-au răzeșit încă din secolul al XVII-lea, și constituie un exemplu foarte bun pentru modul de evoluție al neamurilor boierești de la noi, în perioada medievală. Racoviță Cehan, fiul lui Petre Cehan și al Ilenei Cehan, a avut o carieră politică bogată; el a deținut categoria de logofăt al doilea aproape 20 de ani (1634-1652) și apoi din 1652, cea de mare logofăt, cu intermitențe, până la 1664 când a decedat. A fost căsătorit cu Tofana, fiica lui Petre Șoldan, fost mare logofăt (1610). Înrudirile și averea dobândită în urma contractării acestei căsătorii i-au netezit lui Racoviță Cehan calea spre dregătoriile pe care le-a deținut în vremea lui Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan, Ștefăniță Lupu și Eustratie Dabija. De numele lui se leagă începutul familiei Racoviță și ridicarea acestora în rândul marilor familiei boierești.

Despre originea patronimului Racoviță, ca și în cazul celui de Cehan, nu știm decât puține lucruri. Constantin Sion explică astfel originea acestui nume: „străbunul Racovițeștilor bătrâni, într-o bejenie fiind fugită maică-sa, cu el îngreunată, l-au născut în fundul Racovei […] și din botez pentru pomenire l-au numit Racoviță”. Ultima parte a supoziției lui Sion nu poate fi luată în calcul, pentru că acest nume nu se încadrează în tipologia numelor din calendarul creștin. Cu siguranță, atât numele de Cehan, cât și cel de Racoviță, sunt cognomene, iar originea lor este foarte greu de identificat. Numele adevărat al logofătului în cauză se pare că a fost Iftodie Cehan, pentru că astfel se semnează într-un document din 2 octombrie 1663.

Marele logofăt Iftodie Racoviță, împreună cu soția sa, Tofana, au avut trei copii: Neculai, Ion și Safta, soția paharnicului Alexandru. Cei doi fii ai marelui logofăt au jucat un rol politic important, ocupând mai multe mari dregătorii și aflându-se în grația mai multor domni. De asemenea, ei sunt începătorii altor ramuri ale familiei Racoviță, care au dus mai departe în mod strălucit tradiția familiei.

Nicolae Racoviță, fiul cel mare al logofătului Racoviță Cehan a fost căsătorit cu Maria, fiica lui Lupu Balș, cu care a avut patru copii: paharnicul Ion, Ecaterina, postelnicul Andrei și Safta, soția lui Iordache Ruset. Nicolae Racoviță a fost unul dintre boierii cei mai însemnați, el a ocupat mai multe dregătorii înalte: mare comis (6 august 1658 – decembrie 1659), mare spătar (ianuarie 1650 – decembrie 1660), mare postelnic (ianuarie – decembrie 1661), hatman (ianuarie 1662 – începutul anului 1671), fiind singurul care a deținut această mare dregătorie sub patru domnii. În 1674 devine mare logofăt, dregătorie pe care o ocupă, cu întreruperi, până la sfârșitul anului 1682. De asemea, a fost caimacam la 1683 pe durata cât a participat Gheorghe Duca la asediul Vienei. La întoarcerea acestuia, Nicolae fuge în Transilvania. Ulterior, marele logofăt a fost unul dintre susținătorii cei mai fideli ai lui Ștefan Petriceicu. Marele logofăt a închis ochii la 8 martie 1685, fiind îngropat la mănăstirea Dobrovăț. Nicolae Racoviță nu a avut urmași la fel de iluștri, ramura familiei Racoviță care descinde de la el a decăzut în secolul al XVIII-lea, menținându-se totuși, în rândul boierimii de mijloc.

În lucrarea de față ne interesează, în mod special, ramura care-l are ca întemeietor pe vornicul Ion, fiul cel mic al a marelui logofăt Racoviță Cehan, din care s-au ridicat cei mai iluștri membrii ai familiei Racoviță, din secolul al XVIII-lea, adică, domnul Mihai Racoviță și doi dintre fiii săi, Constantin și Ștefan, care au ocupat la rândul lor cea mai înaltă demnitate în stat.

Ion Racoviță a fost căsătorit de două ori, prima dată, în jurul anului 1660, cu Nastasia, fiica lui Toma Cantacuzino, decedată în cursul anului 1668; după care, vornicul s-a căsătorit câțiva ani mai târziu cu Safta Costache, fiica lui Apostol Costache și sora Tudosicăi Jora, soția lui Gavril Jora mare sluger. Din prima căsătorie, cea cu Nastasia Cantacuzino, vornicul Ion a avut un singur copil, pe Mihai spătarul, viitorul domn, născut între 1660 – 1666. Cu Safta Costache, vornicul Ion Racoviță a avut mai mulți copii: Dumitrașcu hatmanul, Nastasia, soția lui Ion Palade, Maria, care pare să fi fost căsătorită mai întâi cu Vasile Ceaurul și apoi cu stolnicul grec Costandache; Tofana, soția lui Ilie Enache Țifescu, Ecaterina, soția lui Cantacuzino Deleanul și Elena, soția lui Mihai Ruset spătarul.

Marele vornic, Ion Racoviță nu s-a bucurat de același prestigiu ca fratele său, Nicolae, dar aceasta nu înseamnă că rolul său în Moldova sfârșitului de secol al XVII-lea a fost neînsemnat. Prestigiul său a crescut spre sfârșitul vieții, care se pare că nu a fost destul de lungă, deoarece la 22 noiembrie 1687 era decedat. Multă vreme a ocupat dregătorii mărunte, abia începând cu 29 ianuarie 1669 ocupă o dregătorie precedată de adjectivul „mare”, cea de comis, pe care a păstrat-o până în mai – iunie 1673. În 1677, Ion Racoviță ajunge mare spătar, dregătorie în care se află până în februarie-martie 1679. În 1685 ocupă demnitatea de caimacam până la venirea în scaun a lui Constantin Cantemir, în timpul căruia s-a bucurat de mare trecere. Ion Racoviță este numit acum mare vornic al Țării de Sus. A ocupat însă pentru scurtă vreme această dregătorie, pentru că în 28 iunie 1686 este pomenit ca fost mare vornic. Până la moartea sa, survenită cândva în jurul anului 1687 nu a mai ocupat nici o demnitate înaltă. Vornicul Ion s-a aflat în umbra fratelui său mai mare, Nicolae, influența și autoritatea acestuia din urmă se explică prin faptul că a fost cel mai mare fiu al logofătului Racoviță Cehan, iar „cariera politică” și-a început-o în vremea când tatăl său se bucura încă de mult prestigiu. Putem spune că vornicul Ion a suferit de complexul copilului mai mic care se află, de regulă, pe planul al doilea.

I. 2. Familia lui Mihai Racoviță

Fiul cel mare al vornicului Ion Racoviță, Mihai, a fost cel mai de seamă reprezentant de până atunci al familiei Racoviță. Asupra acestui subiect vom insista la locul cuvenit. Este necesar să amintim că Mihalache Racoviță și-a început activitatea publică la fel ca orice tânăr fiu de mare boier, ocupând, pentru început, mai multe dregătorii mărunte. Pentru Mihai Racoviță, domnia lui Constantin Cantemir a fost o perioadă de mari realizări. În această perioadă a ocupat primele dregătorii mai însemnate și s-a bucurat, alături de tatăl său de grațiile domnului. Astfel, îl găsim într-un document din 20 noiembrie 1687, în care iscălește sub forma „comisul Mihalache ot Ferești” (comisul Mihalache de la Ferești). Câțiva ani mai târziu, în 20 februarie 1691, într-un zapis prin care vărul său, paharnicul al doilea, Ion Racoviță, cumpăra două pământuri în satul Șurinești din ținutul Vasluiului, în calitate de martor, semnează în calitate de fost comis. La fel este meționat și în documentul din 20 iunie 1691. În 16 august același an, Mihalache Racoviță de la Olănești, din nou martor la o danie a vărului său, Ion Racoviță, apare în funcția de comis al II-lea, pentru ca în 24 aprilie 1692 să apară pentru prima dată în documente în funcția de mare comis. Acest din urmă document a fost emis după ce a avut loc nunta lui Mihai Racoviță cu Safta, fiica domnului Constantin Cantemir, care, după acest eveniment, l-a răsplătit pe proaspătul său ginere, și „l-au boierit, l-au făcut comis mare, iar pe urmă l-au făcut stolnic mare”. În funcția de mare stolnic, Mihai Racoviță este amintit, pentru prima dată, într-un document din 22 ianuarie 1693. Socotim că ginerele lui Constantin Cantemir nu a stat mult timp în funcția de mare stolnic, pentru că la mijlocul lui martie 1693, moare socrul și protectorul său, iar noul domn, tânărul Constantin Duca nu l-a mai păstrat în această funcție. Documentul din 22 aprilie 1695, în care Mihai Racoviță apare ca fost mare stolnic, vine să întărească această afirmație. Steaua fostului stolnic, Mihai, se ridică din nou odată cu venirea în scaun a cumnatului său, Antioh Cantemir care îl numește în funcția de mare spătar. A ocupat această dregătorie până în septembrie 1700, când a fost mazilit Antioh vodă.

Lui Ion Neculce i se pare un lucru neobișnuit faptul că după moartea Saftei, sora domnului, și soția spătarului Mihai, Antioh Cantemir, „nu l-a mazilit din boierie” pe acesta, ba chiar l-a ținut la mare „cinste cât a fost domnu”. În situația instabilă existentă la începutul secolului al XVIII-lea, cînd Antioh Cantemir a fost mazilit, iar în locul său a venit din nou Constantin Duca, pe fondul nemulțumirii boierimii autohtone față de acesta din urmă, Mihai Racoviță a făcut parte din grupul de boieri care au fugit la București, unde s-a aflat sub protecția lui Constantin Brâncoveanu. În această conjunctură s-a născut ideea că marele spătar a lui Antioh Cantemir să fie cerut domn al Moldovei de la Poartă, după ce în prealabil era obținută mazilirea lui Constantin Duca. Asupra modului cum a ajuns domn Mihai Racoviță în Moldova în toamna anului 1693, vom insista în altă parte. Mihai Racoviță a fost căsătorit de două ori, prima dată, după cum am amintit deja, cu Safta, fiica lui Constantin Cantemir; a doua oară a fost căsătorit cu Ana, fiica spătarului Dediu, un simplu boier de țară din ținutul Galați. Prima căsătorie, cea cu Safta Cantemir, nu a durat mai mult de șase ani, din primăvara anului 1692 până în 1697, când aceasta a decedat pe neașteptate. Neculce este de părere că această căsătorie nu a durat din cauza faptului că „poate nu au răbdat Dumnezeu”, de vreme ce părinții celor doi erau cumătri, după ce domnul îi botezase un copil lui Ion Racoviță vornicul. Cu a doua soție, Ana, Mihai Racoviță a trăit mai bine de patru decenii și a avut mai mulți copii. Această căsătorie a avut loc, după cum spune cronicarul, cu permisiunea lui Antioh vodă , cel mai probabil, la sfârșitul anului 1698. Evenimentul a stârnit multe discuții în epocă. N. Iorga afirma că Mihai Racoviță s-a „însurat modest cu fata unui balcanic, Dediul spătarul”, opinie împărtășită și de contemporani. Cel mai virulent critic al acestei căsătorii a fost cărturarul Dimitrie Cantemir, care a transmis viitorului dezacordul printr-un pamflet integrat în Istoria ieroglifică. Într-o societate care înțelegea căsătoria ca un contract aducător de avere și cât mai mult prestigiu, mariajul lui Mihai Racoviță cu frumoasa fiică a spătarului Dediu nu putea decât să surprindă. Se pare că frumusețea Anei a învins prejudecățile marelui spătar Mihai Racoviță și căsătoria a avut loc.

Dacă împreună cu Safta Cantemir, Mihai Racoviță nu a avut nici un copil, din căsătoria cu Ana au supraviețui șapte copii, patru fii: Constantin, Ion, Ștefan și Mihai; și trei fete: Ruxandra, soția lui Grigore Costache Negel, Ecaterina, căsătorită cu Ion Vlasto, Nastasia, căsătorită cu Scarlat Ghica, fiul domnului Moldovei, Grigore Matei Ghica. Chiar dacă au crescut în perioada când tatăl lor era domn în Moldova, copii lui Mihai Racoviță au trăit în mediul levantin, unde au fost obligați să locuiască după mazilirea tatălui lor. În 1726, doar cei mai mari aveau vârste ce depășeau 25 de ani. Căsătoriile lor au fost contractate în majoritate la Constantinopol cu membri ai unor familii grecești, într-o perioadă care nu ne interesează în mod deosebit în lucrarea de față, din acest motiv nici nu vom insista asupra lor, chiar dacă urmărim îndeaproape înrudirile lui Mihai Racoviță pentru a arăta felul în care acestea au favorizat venirea lui în scaun, iar apoi l-au susținut în timpul domniei.

Căsătoriile contractate de copii săi i-au creat lui Mihai Racoviță o situație favorabilă la bătrânețe în mediul grec, fanariot, când se afla mazil la Constantinopol, unde, după cum scrie Enache Kogălniceanu, „îmbla zi și noapte după domnii”. Astfel, toți cei patru fii ai lui Racoviță s-au căsătorit „în mediul fanariot”: Constantin s-a căsătorit cu Sultana Manolache Sulgearoglu, Ion (Ioniță) a avut ca soție pe Smaranda Mavrocordat, Ștefan s-a căsătorit în 1737 cu Teodora Ipsilanti, fiica lui Constantin Ipsilanti, grec cu mare influență în Moldova, Mihai, cel mai mic dintre frați a fost căsătorit de două ori, prima dată cu Ecaterina, fiica lui Constantin Mavrocordat, iar a doua oară cu Anastasia Ruset.

A venit timpul să urmărim îndeaproape legăturile de rudenie ale lui Mihai Racoviță, subiect cu care ne vom întâlni mai des de-a lungul discuției noastre, deoarece constituie unul dintre punctele importante pe care trebuie sa le urmărim. Racovițeștii au fost îndeaproape înrudiți cu Cantacuzinii. Întemeietorul familiei Racoviță Cehan, după soția sa, Tofana, a fost cumnat cu Iordache Cantacuzino, și el căsătorit cu o fiică a logofătului Pătrașcu Șoldan. A doua alianță matrimonială s-a consumat pe la 1660, când fiul cel mic al lui Racoviță Cehan s-a căsătorit cu Nastasia, fiica lui Toma Cantacuzino. Mai târziu de pe urma acestei căsătorii vornicul Ion a devenit cumnat cu marele vornic Velicico Costin, înrudindu-se astfel cu Costineștii, altă mare familie a vremii. Cea de a doua soție a lui Ion Racoviță, Safta, l-a introdus în marea familie a Costăcheștilor, fiind, prin urmare, cumnat cu vornicul Gavril Costache si cu Gavril Jora, soțul Tudosicăi Costache. O înrudire importantă a familiei Racoviță a fost cea rezultată din căsătoria Saftei, fiica lui Nicolae Racoviță cu vornicul Iordache Ruset, cel mai influent și mai bogat boier de atunci.

Ramura familei Racoviță, începută de Ion Racoviță, s-a menținut în vârful ierarhiei sociale, începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea. Toți copiii vornicului au contractat căsătorii care au mărit prestigiul familiei. Astfel, Mihai a fost ginerele lui Constantin Cantemir și cumnatul lui Lupu Bogdan marele vornic și boierul cu cea mai mare autoritate atunci. Dumitrașcu, fiul mai mic al vornicului Ion, s-a căsătorit mai în 1694 cu Ilinca, fiica lui Mihai Cantacuzino marele spătar al lui Constantin Brâncoveanu. Căsătoriile celor cinci fete ale lui Ion Racoviță au creat o încrengătură de înrudiri și mai întinsă. Nastasia, cea mai mare dintre fete, a fost căsătorită cu vistiernicul lui Ion Palade, descendentul unei mari familii din epocă, poate cel mai de seamă membru al familiei sale. Alt ginere al vornicului Ion Racoviță este Ilie Enache Țifescu, poreclit „Frige-vacă”, soțul Tofanei, boier cu mare influență, des menționat în cronicile epocii. Marele stolnic, Ilie Enache, nu este un nume prea simpatic în istoriografia pozitivistă, de numele lui legându-se complotul și asasinarea Costineștilor din 1691. Acesta este ctitorul mănăstirii Răchitoasa.

Tot pe linia contractării unor alianțe matrimoniale eficiente, se află și căsătoria Mariei cu Vasile Ceaurul, ultimul descendent pe linie bărbătească a familiei Ceaurul, veche și prestigioasă familie moldovenească din secolul al XVII-lea. Din rândul Ceaureștilor s-au ridicat șase logofeți și un domn, Gheoghe Ștefan. Numai că mariajul Mariei cu Ceaurul nu a mers și l-a transformat pe acesta din aliat în adversar neîmpăcat al Racovițeștilor.

Înrudirile cu familia Cantacuzino se consolidează încă o dată cu ocazia căsătoriei Ecaterinei cu Iordache Cantacuzino Deleanul, în 1709, fiul lui Ioan Cantacuzino și nepotul de fiu al lui Toderașcu Iordache.

Aceasta este în mare încrengătura relațiilor de rudenie ale familiei Racoviță cu familiile boierești din Moldova sfârșitului de secol XVII și începutul celui de-al XVIII-lea. Legăturile de rudenie ale celor din „casa Racoviță” au fost însă mult mai întinse, iar o prezentare completă a acestora este practic imposibilă, pentru că pentru un asemenea demers trebuie ținut cont și de celelate forme de înrudire indirectă, nepoți, fini de botez, de cununie, care creau o vastă rețea de solidarități sociale de grup. Nu vom încerca să reconstituim această țesătură de înrudiri, de altfel, nici nu am reuși, pentru că ar fi necesar să dedicăm o întreagă cercetare a acestui subiect, lucru pe care încă nu ni l-am propus.

După cum se știe, stăpânirea unei moșii/ocini constituia în evul mediu principalul brevet al libertății, dar și al statutului de boier. Dintr-o prezentare completă a unui neam boieresc nu pot lipsi referințele la locul de baștină și moșiile pe care reprezentanții acestuia le-au deținut de-a lungul timpului. Un număr cât mai mare de sate constituia garanția unei bunăstări materiale care asigura implicit, dar nu imediat, un loc de frunte în ierarhia socială a vremii. De obicei, ocuparea unor înalte demnități asigura influență și venituri financiare cu care erau cumpărate moșii. De la această regulă nu fac excepție nici membrii familiei Racoviță. Astfel, atât Racoviță Cehan, cât și fii săi au cumpărat numeroase moșii de la răzeși sau de la alți mari boieri, mai ales în perioada când dețineau mari dregătorii. În acest fel, „domeniul” familiei Racoviță a crescut continuu în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Moșiile familiei au fost concentrate în ținutul Vasluiului, in jurul satelor Ferești, Olănești, Codăești. Alte moșii ale Racovițeștilor aflate în ținutul Vasluiului sunt: Tătăranii, Strâmtura, Șurinești, Childești, Fetionești, Sărata, Valea Ră, Greci, Prigorceni, Vilești, Băbușeni, Câșnița, Românești ș. a. m .d. Averea vornicului Ion Racoviță a fost substanțial mărită de zestrea soției sale, fiica unuia dintre cei mai înstăriți boieri din Moldova secolului al XVII-lea, Toma Cantacuzino. Din zestre a făcut parte și o casă cu curte în târgul Iașilor, pe care vornicul o avea în 2 iulie 1669, și credem că nu a vândut-o dacă judecăm după valoarea caselor boierești din Iași, într-o vreme când marii boieri începeau să-și construiască sau să cumpere case aici. În Iași și în apropoierea lui, cei din familia vornicului Ion Racoviță mai aveau și alte moșii.

Locul de baștină al familiei Racoviță se află în satul Ferești, din județul Vaslui, unde își aveau curțile și unde strămoșii lor au construit o biserică, necropolă a familiei. Din biserica de la Ferești, rămășițele pământești ale strămoșilor lui Mihai Racoviță au fost mutate de acesta la Mănăstirea Dobrovăț, unde, începând cu logofătul Nicolae, Racovițeștii se numărau printre ctitori. Pentru că Dumitrașco a fost fiul cel mai mic al vorniculi Ion Racoviță, el a moștenit curțile de la Ferești, unde a și murit în 1728.

Fratele său mai mare, Mihai spătarul, și-a construit altă casă cu curte și a ctitorit și o biserică, aflată astăzi în ruine, la Olănești, sat vecin cu satul de origine al familiei, Ferești. Povestește Constantin Sion că Mihai Racoviță, luând domnia Moldovei, probabil prima, Mihai Racoviță a trimis o slugă a sa, pe Tiron țiganul, împreună cu trimisul sultanului, să anunțe numirea sa ca domn boierilor la Iași. Dar, fiind în drum spre capitala Moldovei, sluga „s-a abătut pe la moșia Olănești din ținutul Vasluiului, unde, era așezarea domnului, ca să vestească doamnei, pe care au găsit-o afară pe prispă cu mai multe țigănci și moldovence răvilând cânepă; de care rușinându-se țiganul, au poftit în casă pe turc și apoi, ieșind afară la stăpână-sa i-au vestit că-i doamnă și să se îmbrace și să primească pe turc”.

Din hrisovul din 20 august 1753 aflăm că la Olănești, Mihai Racoviță a avut curte mare cu „case și biserică de piatră și ogradă de bolovani ce le-au făcut domnia sa”. Pe lângă acestea, în curte se afla o pivniță mare, iar în apropiere o moară, iaz și alte acareturi necesare unei curți de mare boier. Toate acestea, după ultima domnie în Moldova, Mihai Racoviță le-a lăsat în administrarea nepotului său, Toader Palade, urmând ca acesta să ia sub ocrotirea sa țiganii domnești „ ca să nu se împrăștie prin alte țări”, și de asemenea, „ca să nu se strice casele și morile”. La 2 iunie 1750, Mihai vodă, conștient că el și urmșii săi aveau puține șanse să se mai folosească de aceste bunuri, dăruiește la Sfântul munte Sinai unele sate și moșii, printre acestea și Olăneștii „cu biserică și pivniță și casă și moară”.

Cu aceasta, am încheiat scurta prezentare a familiei Racoviță. Am văzut că aceasta este o ramură a familiei Cehan, care s-a ridicat în rândul marii boierimi, în timp ce restul familiei Cehan a coborât din punct de vedere social în rândul răzeșimii, încă din secolul al XVII-lea. De asemenea, Racovițeștii, adică urmașii marelui logofăt, Racoviță Cehan, au deținut permanent mari dregătorii, care le-au permis să-și mărească averea și implicit să-și facă loc între familiile boierești de frunte din Moldova secolului al XVII-lea. Averea și contractarea unor căsătorii avantajoase i-au introdus pe urmașii lui Racoviță Cehan într-un sistem de solidarități în „politica de familie”, pe care o practicau marile familii boierești din epocă. Aceste familii, după cum vom vedea în altă parte a studiului nostru, au format un grup unit, care a avut la un moment dat un obiectiv comun, recunoașterea din partea Porții a lui Mihai Racoviță ca domn al Moldovei.

I. 3. Mihai Racoviță domn al Țării Moldovei

În acest subcapitol, vom urmări pe scurt modul cum Mihai Racoviță a ajuns la domnia Moldovei, ca expresie a dorinței clasei boierești din Moldova, nu fără o considerabilă influență din afară, din partea lui Constantin Brâncoveanu. De asemenea, vom realiza o scurtă prezentare a primelor două domnii ale sale în Moldova.

Nemulțumirile boierimii din Moldova față de Constantin Duca s-au soldat cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, în perioada pe care o avem în atenție, cu fuga mai multor boieri în Transilvania, și de aici la București la curtea lui Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești. Toți boierii fugari făceau parte, într-un anume fel, din „casa Cantemireștilor”, ca rude sau ca simpli boieri care se aflaseră la mari onoruri în timpul domniei lui Constantin Cantemir, și apoi în timpul primei domnii a fiului său, Antioh. Totul a început la nunta din 1702 a lui Constantin Costache, fiul lui Vasile Costache cu Catinca, fiica lui Iordache Ruset. Aici, acesta din urmă, deși reconciliat cu tânărul Constantin Duca, nu renunță la intrigi și îndeamnă pe boierii nemulțumiți să fugă din țară pentru a grăbi mazilirea domnului. Printre cei care s-au hotărât să „înfăptuiască” îndemnul lui Iordache Ruset se aflau: frații Costache, Mihai Racoviță spătarul și cumnatul său Ilie Enache Țifescu stolnicul, Lupu Bogdan fostul hatman și postelnicul grec Macsut. Aceștia au fost însoțiți de „alți mulți boieri ca la vreo cincizeci și mai bine”. Fuga boierilor la înspăimântat pe Constantin Duca, care s-a hotărât să apeleze la Poartă, pentru ca aceasta să facă presiuni pe lângă Constantin Brâncoveanu, pentru predarea boierilor pribegi. Obligat să facă acest lucru, domnul muntean obține de la Poartă, dreptul de a opri la el pe boierii a căror viață considera că se afla în pericol, în cazul în care aceștia ar fi fost predați lui Duca. Astfel, Constantin Brâncoveanu oprește la el cinci mari boieri: Vasile Costache vornicul, Lupu Bogdan hatmanul, Mihai Racoviță spătarul, Ilie Enache stolnicul și Macsut postelnicul. Ceilalți boieri au fost predați la Focșani unei delegații trimisă de Constantin Duca, nu înainte de a se face „un giurămentu că un voru avea boierii nici o reutate despre Constantin vodă”. Conflictul dintre domn și boieri nu s-a oprit aici. Câteva luni mai târziu, la îndemnul aceluiași Iordache Ruset, care țesea intrigi neîncetat, alt grup de boieri au luat calea pribegiei, printre ei se aflau: Ilie Cantacuzino, Ionșcu Balș, Ion Sturza și alții. Confruntat cu o mulțime de datorii, pe care le avea la creditorii săi din Constantinopol și cu opoziția boierească, Constantin Duca se vede nevoit să ia măsuri care-l fac tot mai nesuferit. Drept răspuns, marii boieri încep „a roi” în grupuri organizate peste hotare, care în Transilvania, care în Polonia sau de preferință, în Țara Românească. Instabilitatea politică internă și demersurile tot mai insistente ale lui Constantin Brâncoveanu care a reușit să atragă chiar și pe capuchehaia tânărului domn moldovean, Dimache, au grăbit mazilirea lui Constantin Duca. Mazilirea acestui domn a produs o și mai mare stare de haos în Moldova. Măsurile antiboierești pe care le-a luat tânărul domn mazilit, sprijinit de trimisul sultanului, l-au făcut și mai odios boierimii, car s-a hotărât să fugă în masă la București, pentru ca de acolo, cu ajutorul lui Brâncoveanu să termine cât mai repede cu acest domn nechibzuit.

Într-un răstimp de un an și câteva luni, s-a strâns la București un grup însemnat de boieri moldoveni, care și-au pus problema succesiunii lui Constantin Duca, a cărui zile la domnia Moldovei erau numărate. Pus în fața posibilității revenirii Cantemireștilor pe tronul Moldovei, pentru că mare parte din boierii moldoveni înclinau spre aceștia, mai ales pe Antioh, Constantin Brâncoveanu s-a hotărât să ia măsuri menite să facă imposibil acest lucru. Astfel, domnul muntean s-a hotărât să se împace cu Iordache Ruset, cel mai influent boier moldovean de atunci, propunându-i o alianță matrimonială, dacă se „lepăda de prieteșugul” Cantemireștilor. De asemenea, domnul de la București cerea un sfat Iordache „pe cine va socoti, dintre boierii moldoveni ce-s pribegi acolo (la București), să cheltuiască Brâncovanu la Poartă să-l puie domnu”. Știind că în urma unei asemenea înțelegeri avea numai de câștigat, Iordache Ruset acceptă propunerea domnului muntean, sugerându-i că persoana cea mai potrivită pentru domnie era Mihai Racoviță spătarul, pentru că „iaste neam de boier vechiu, moldovan și iaste rudă Brâncovanului. Și este și bun că nu-i va ieși Brâncovanului din cuvânt, la ce i-ar porunci”. Mihai Racoviță era rudă cu Iordache Ruset, fiind veri prin alianță, pentru că acesta era căsătorit cu vara sa primară, Safta, fiica lui Neculai Racoviță logofătul. De asemenea, Mihai Racoviță era rudă și cu Constantin Brâncoveanu, fiind veri de-al doilea, iar acest aspect a contat foarte mult la susținerea sa pentru obținerea domniei. Propunerea lui Iordache Ruset a fost acceptată și de boierii moldoveni aflați la curtea lui Constantin Brâncoveanu, cu excepția lui Lupu Bogdan, cumnatul lui Antioh Cantemir, care nici măcar nu a fost întrebat. Deși toată această înțelegere s-a făcut în secret față de el, Lupu Bogdan bănuia ceva, de aceea l-a prevenit pe cumnatul său să fie cu băgare de seamă, însă acesta nu l-a crezut, bazându-se „pe numele său bun” și pe loialitatea boierilor moldoveni, mai ales pe a lui Iordache Ruset.

În acest context au avut loc discuțiile de la București între boierii care „erau mai toți de casa Cantemireștilor”. Iar după ce au luat Mihai Racoviță domnie, aceia s-au despărțit toți de casa Cantemireștilor și s-au făcut toți de casa lui Mihalache spătarul, și Cantamireștii rămăseseră din boieri de frunte numai cu cumnatul său, cu Bogdan hatmanul”. Această partidă a Cantemireștilor având în frunte permanent pe Iordache Ruset, cel mai mare latifundiar de atunci s-a format în timpul domniei lui Constantin Cantemir și a câștigat definitiv supremația după decapitatea Costineștilor. În conjunctura specifică anilor 1702-1703 acest grup de familii boierești care susuțineau, până atunci, pe Cantemirești s-a lepădat de ei și și-a ales un nou lider, în persoana lui Mihai Racoviță. Dicuțiile care au pus la cale tot acest scenariu au fost satirizate de Dimitrie Cantemir în pamfletul său intitulat Istoria ieroglifică. După Cantemir, Mihai Racoviță era Struțo-cămila, personj alegoric care simboliza caracterul său duplicitar, adică pasăre și patruped în același timp, mai bine zis era moldovean (cămila- animal terestru) și supus al al domnului muntean (pasărea/struț-care făcea aluizie la corb, însemnul heraldic al Țării Romănești).

Cu ocazia cunoscutului drum a lui Constantin Brâncoveanu la Constantinopol din 1703, acesta, întrebat fiind de vizir Rami Mehmet din ce cauză situația din Moldova era atât de instabilă, a răspuns că acest lucru se datorează lui Constantin Duca, care nu este numai un slab administrator, dar este și hain, plănuind să fugă la ruși. Astfel, s-a hotărât definitiv mazilirea fiului lui Duca vodă cel Bătrân. În continuare, același vizir, i-a propus domnului muntean să ocupe și scaunul domnesc de la Iași, ofertă pe care acesta la sfatul stolnicului Constantin Cantacuzino nu a acceptat-o .

Atunci când Constantin Duca a plecat spre Constantinopol a luat cu cu forța pe marii boieri, care se aflau la Iași în timpul mazilirii sale și i-a adus în lanțuri până la Galați, cu sprijinul tacit al reprezentantului Porții, pentru a arăta țării că nu era mazilit ci doar chemat de la Poartă. Când domnul mazil a trecut Dunărea, boierii au fost eliberați, dar cu toată opoziția lui, ei și-au continuat drumul până la Adrianopol, unde s-au întâlnit cu ceilalți boieri veniți de la București pentru a cere alt domn. Printre boierii veniți din Moldova se aflau: Iordache Ruset și Panaiotache Morona. Toți boierii moldoveni veniți la Adrianopol s-au adunat în satul Arnăut-Kioi pentru a stabili modalitatea prin care puteau obține de la Poartă recunoașterea lui Mihai Racoviță ca domn. Printre acești boieri nu se afla Lupu Bogdan hatmanul, oprit de Constanin Brâncoveanu la București pentru a nu strica „tocmeala”, acesta fiind cumnatul și susținătorul sincer al lui Antioh Cantemir, cel mai important contracandidat al alui Mihai Racoviță. În acest timp, la Adrianopol, a avut loc una din desele răscoale ale ienicerilor din acea perioadă în urma căreia sultanul Mustafa al II-lea a fost schimbat cu fratele său, Ahmed al III-lea. După ce lucrurile s-au așezat, boierii moldoveni, în frunte cu Panaiote Morona s-au prezentat la sultan, care le-a ascultat păsul și a recunoscut pe favoritul lor, Mihai Racoviță ca domn al Moldovei. Acțiunea boierilor a fost înlesnită și de încrederea nestrămutată a lui Antioh Cantemir în fidelitatea boierilor față de el, crezând că aceștia îl vor cere pe el domn de la sultan, după cum declarau, însă acest lucru nu s-a întâmplat.

Ion Neculce relatează în manieră anecdotică alegerea lui Mihai vodă ca domn. Astfel, acesta, văzându-se ales, a început a protesta în felul lui Ilie Sturza ca nu dorește domnia, numai că acest protest era numai de formă „ca și fata ceea ce zise unui voinic <<Fă – te tu a mă trage, și eu oi merge plângând>>. Așe se făcea Mihai vodă că nu-i trebuiește domnie”. Noul domn a îmbrăcat caftanul în data de 23 septembrie 1703 și a venit la Iași în luna noiembrie a aceluiași an.

Capuchehăiele alese de el pentru a-l reprezenta în capitala Imperiului au fost frații lui Iordache Ruset vornicul, Mihalache și Scarlatache. Aceștia vor ocupa aceeași demnitate și în timpul celei de-a doua domnii a lui Mihai Racoviță în Moldova (1707 – 1709). Era o recompensă din partea lui Mihai Racoviță pentru cei din familia Ruset, care jucaseră un rol de frunte la numirea sa ca domn. În același timp era și un act de înțelepciune politică din partea noului domn, frații Ruset fiind personalități cu mare influență la Înalta Poartă, ceea ce constituia un avantaj deosebit.

Mihai Racoviță intra în Iași în noua sa calitate, de domn al Moldovei, în data de 17 noiembrie 1703. După obicei, în aceeași zi, noul domn a mers la biserica domnească, Sfântul Nicolae, unde, Mitropolitul Sucevei, asistat de fostul episcop al Ohridei, Grigore, i-au citit molitva de domnie.

Cronicarul Nicolae Muste scrie că venirea lui Mihai Racoviță în scaunul de la Iași a însemnat pentru boierime un motiv de bucurie „și toți cei ce fuseseră pribegi în Țara Ungurească și Țara Leșească au venit la locurile lor c-au scris și Mihai vodă cărți aice în țară ca să vie toți fără nici o grijă”. Intențiile bune ale domnului au încurajat pe boierii care l-au întâmpinat în număr mare la intrarea sa în țară. Același cronicar scrie în continuare că Mihai vodă „îi avea la cinste” pe toți boierii, nu numai pe cei din Sfatul Domnesc și „nimeni nu era în prepusul (bănuit, acuzat), sau în vreo grijă, cerea pace și liniște între toți”. Ușa domnului era deschisă și „pentru cei proști”, iar judecățile erau făcute „foarte cu amănuntul și prea încetu cu îngăduială, deși puteau spune săracii jalbele loru; și era tuturoru cu fața veselă”. La sfârșit, cronicarul conchide „Cum zice era o turmă si-un păstoriu”.

Ion Neculce nu împărtășește aceeași opinie, el condamnă atitudinea concesivă a lui Mihai Racoviță față de rudele și slugile sale, care toți „erau tari și mari și obraznici”, mai grav, aceștia toți „intrau în casă și cu treabă și fără terabă, când le era voia, de nu semăna curte nimic a domnie, de atâta obrăznicie ce era”. În fruntea acestora se aflau Ruseteștii, care erau la mare cinste, mai ales Iordache vornicul. Același Neculce îl acuză pe Racoviță că dorea să „stângă pe boierii cei străini să rămână numai neamul lui cu Cupăreștii”, la fel cum procedaseră nu cu mult timp înainte Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncovean în Țara Românească, unde majoritatea dregătoriilor erau ocupate de rudele și apropiații lor. Nechibzuința lui Mihai Racoviță, care „părea că-i zălud” pentru că nu urmărea decât să intre „în voia tuturor și nu le mai putea intra în voie”. Aceste cuvinte aspre vin însă din partea unui cronicar care nu este tocmai favorabil lui Mihai Racoviță, fiind un partizan al Cantemireștilor, lucru ușor sesizabil din discursul letopisețului său. Aceasta nu îneamnă că relatarea lui Ion Neculce nu trebuie luată în seamă. Atitudinea binevoitoare a lui Mihai Racoviță față de rudele sale și față de Rusetești, considerăm că, a fost justificată din moment ce cu sprijinul acestora obținuse tronul și tot ei îl ajutau să-l păstreze. Dacă ne gândim la practicile politice din acea vreme vom observa că și alți domni au făcut la fel. Vasile Lupu și Constantin Cantemir nu constituie exemple singulare.

Prima domnie a lui Mihai Racoviță a fost scurtă, ea s-a încheiat la 23 februarie 1705, la nici un an și jumătate de la înscăunare. Mazilirea sa a survenit în urma acțiunilor insitente ale fraților Cantemirești pentru obținerea domniei Moldovei. Aceștia înaintează mai multe arz-uri marelui vizir Baltadji pașa, prin care acuzau administrarea necorespunzătoare a țării de către Mihai Racoviță. Se adaugă la aceasta și lipsa unei susțineri reale a domnului la Constantinpol, pe lângă înalții funcționari otomani, care se schimbau des. Astfel, Mihai vodă a pierdut popularitatea la Poartă și susținerea din partea lui Brâncoveanu, care nu se mai arăta dispus să cheltuiască sume importante pentru domnul de la Iași, preferând mai degrabă să se reconcilieze cu Cantemireștii, ceea ce s-a și întâmplat. În această conjunctură, Mihai Racoviță a fost mazilit pe neașteptate și dus la Constantinopol cu toată familia. Aici a fost acuzat „că a ridicat de la țară” două biruri și două bairamlâcuri, pe care nu le predase Porții, de aceea până a achitat această sumă a fost închis la Edicule. În acest fel Mihai vodă a trebuit „să răspundă pentru suma pe care poate nici nu o luase”.

Neașteptata mazilire a lui Mihai Racoviță a speriat pe boierii care se știau vinovați față de Antioh Cantemir, după ce-l trădaseră în toamna anului 1703. De aceea, mulți dintre ei se pregăteau să ia calea pribegiei. A fost necesară intervenția vornicului Lupu Bogdan pentru a-i opri, promițându-le iertare din partea cumnatului său, Antioh Cantemir. Panaiotache Morona nu a crezut în garanțiile de iertare făcute de Lupu Bogdan și a fugit în Transilvania, pentru ca mai apoi să fie iertat de Antioh Cantemir și să se întoarcă în țară. Nici domnia lui Antioh Cantemir nu a fost cu mult mai lungă, în iulie 1707, la rândul lui era mazilit pe neașteptate. Pierdera domniei se datorează intrigilor țesute de frații Rusetești și de Mihai Racoviță care doreau cu orice preț să revinirea ultimului în scaunul Moldovei. Cu toate că Antioh vodă se afla la Bender, unde lucra din porunca Porții la consolidarea cetății, autoritățile otomane nu au luat în seamă acest lucru și au „aplecat mai mult urechea” către acuzațiile mincinoase ale lui Mihai Racoviță și ale prietenilor săi Rusetești, din partea cărora au primit importante sume de bani. Momentul decisiv s-a produs atunci când vizirul Baltadji Mehmet, protectorul lui Antioh, a fost schimbat cu Ali pașa Ciorlülü Sihlitarul, prietenul lui Mihai Racoviță. Se adaugă la aceasta și refuzul neinspirat al lui Antioh de a onora toate cerințele turcilor, ceea ce a contribuit la scăderea susținerii sale la Constantionpol. Aceste decizii ale lui Antioh Cantemir veneau dintr-o prea mare încredere în faptul că se bucura de sprijinul țării. Autoritățile otomane nu erau însă interesate de acest lucru, totul se reducea la supunere și bani.

Mihai Racoviță intra în Iași în ziua de joi, 13 noiembrie 1707, de sărbătoarea Sfântului Ioan Zlataust. În această a doua sa domnie în Moldova, Mihai Racoviță nu a mai repetat greșelile făcute în prima domnie, schimbându-și atitudinea binevoitoare față de toți boieri. Încă de când se afla la Constantinopol, a cerut în mod imperativ caimacamului Iordache Ruset și susținătorilor săi să-i prindă pe Ilie Cantacuzino, pe Panaiotache Morona și pe Ion Neculce ca să-i poată pedepsi. Dintre ei a fost reținut doar Panaiotache Morona, care era bolnav și pe care l-au sugrumat la porunca domnului îndată ce acesta a sosit la Iași.

În cronica atribuită lui Alexandru Amirase relatează că în această domnie Mihai Racoviță nu și-ar fi schimbat „firea sa cea dintăiu, nimică n-au schimbat, ci cum au fost mai înainte. Pre boieri îi avea la cinste și la mare dragoste și dreptate țerei făcea și frumosu chivernisea”. La fel ca și în prima domnie, Iordache Ruset, chiar dacă nu ocupa o dregătorie, se afla la mare trecere și „ce vre iel să facă, făcut era”.

Sumele mari de bani cheltuite la Poartă cu ocazia primirii domniei a îngreunat misiunea domnului care a fost obligat să impună măsuri fiscale exagerate, ceea ce l-a făcut extrem de impopular. Ion Neculce dând glas nemulțumirii boierimii scrie că: „Atunci au început a-l pricepe boierime, că Mihai vodă nu iaste cum s-arăta: blând, șigaci cu toții și moale, ce într-alt chip; că ari multe hiri, nu numai o hire”. Se mai adaugă aici și disputa cu Cantemireștii, care la Țarigrad „din cias în cias aștepta s-apuce domnie”. În conflictul cu aceștia și cu Brâncoveanu, Mihai Racoviță se baza pe sprijinul vizirului Ali-pașa Ciorlülü pe care-l umplea cu bani cu prețul sărăcirii boierimii și a poporului. Numai că refugierea lui Carol al XII-lea pe teritoriul otoman și apropierea Războiului Nordic (ruso-suedez) de frontierele Moldovei a complicat situația. Suspectat de relații cu rușii, mai ales după ce grupul de suedezi, cantonați la Cernăuți, a căzut victimă unei incursiuni a soldaților ruși ai brigadierului Kropotov, Mihai Racoviță simte pricolul mazilirii și intensifică relațiile cu rușii pentru a beneficia de protecție în caz de nevoie. Reclamat la Poartă de Iusuf pașa și Brâncoveanu, vizirul, cu toate că îi era favorabil, a hotărât să-l mazilirea lui Mihai vodă și „aducerea imediată a acelui nelegiuit (Mihai vodă) la Bender”. Decizia Porții l-a luat pe nepregătite pe Mihai Racoviță, care a fost luat „cu mare urgie”, „cu toată casa” și dus la Bender, la 14 octombrie 1709. Aici, Iusuf pașa i-a luat tot ce avea cu el „prin carele lui (Mihai Racoviță) până într-unu capu de ață, și bani ce au găsitu”. După o lună a fost trimis la „Țarigrad” și închis la Edicule, fiind în mare pericol să-și piardă viața. Emoțiile lui Mihai Racoviță nu s-au terminat aici pentru că acum dușmanii săi erau atotputernici, iar jalbele lor „curgeau” fără contenire la Poartă. Schimbarea vizirului Ali pașa cu Numan pașa a agravat situația lui Mihai Racoviță, pentru că noul vizir a solicitat domnului Moldovei, Nicolae Mavrocordat să plătească suma din haraciul restant al domniei precedente. Divanul convocat de Nicolae Mavrocordat cu prilejul cererii vizirului a constatat că Mihai vodă a luat haraciul „de la țară”, dar nu-l achitase Porții. Pentru a-și căuta dreptate boierii au cerut permisiunea domnului să meargă la Constantinopol pentru a-l reclama pe Racoviță, Mavrocordat nefiind însă de acord. El a preferat să pedepsească pe boierii ce au avut dregătorii cu atribuții fiscale în timpul domniei lui Mihai Racoviță. Astfel, Iordache Ruset, vornicul, „mâna dreaptă” a lui Mihai Racoviță, Nicolae Bașotă marele vistiernic, Ilie Rugină și logofătul al II-lea Ștefan Luca au fost închiși și obligați să plătească sume însemnate de bani pentru a fi eliberați. Iordache Ruset nu a fost eliberat pentru că nu a renunțat nici un moment să comploteze împotriva lui Nicolae Mavrocordat. Aceasta nu era însă singura greșeală a lui Iordache Ruset, care mai era acuzat și de înșelăciune, după ce i-a convins pe boierii prezenți la mazilirea lui Mihai vodă să semneze un act scris în turcește prin care recunoșteau că domnul nu luase haraciul din țară. S-a constatat că lucrurile stăteau cu totul altfel, Iordache Ruset a încercat să facă un bine rudei sale domnești printr-o înșelătorie, deci el purta principala vină.

=== 5. ===

Capitolul II

A treia domnie a lui Mihai Racoviță în Moldova (18 febr. 1716 – 25 sept. 1726)

II. 1. Acțiunile lui Mihai Racoviță pentru recuperarea domniei

Revenirea lui Mihai Racoviță, pentru a treia oară, la domnia Țării Moldovei a fost posibilă după mai mulți ani de strădanii și intrigi diplomatice țesute cu abilitate de el și de suținătorii săi pe lângă înalții funcționari ai Porții. Dorința lui Racoviță de a ocupa tronul uneia dintre cele două Țări Române a fost un obiectiv greu realizabil, din cauză că în ochii autorităților otomane acesta nu se mai bucura de încredere, după mazilirea sa din octombrie 1709, pe motiv de hainire (trădare). Situația nesigură de la hotarele europene ale imperiului și instabilitatea politică, cronică, de la Constantinopol nu permiteau „sublimei Porți” să riște prin trimiterea unei persoane, care nu prezenta încredere, ca domn într-unul din principatele dunărene amenințate de politica agresivă a Rusiei și a Imperiului Habsburgic. De aceea a fost nevoie de schimbarea contextului politic și de timp, pentru ca Mihai Racoviță să-și recâștige prestigiul pierdut și mai ales pentru ivirea unui moment favorabil.

Mazilit pe neașteptate și închis „cu mare urgie” la Edicule, în toamna anului 1709, Mihai Racoviță a fost la un pas de a-și pierde capul. A stat închis până în vara anului 1710, când, noul vizir, Numan pașa, l-a eliberat „Și încă i-au dat veziriul lui Mihai vodă și zece pungi de bani” ca despăgubire pentru bunurile confiscate la mazilire. Văzându-se liber, Racoviță se gândește din nou la domnie. Împreună cu mai vechiul său protector, Scarlat Ruset, fratele lui Iordache Ruset vornicul, Mihai Racoviță caută un nou prilej pentru recăpătarea tronului pierdut. Iordache Ruset („matca tuturor răutăților”) nu era nici el străin de planurile de domnie ale lui Mihai vodă și-l susținea în secret, chiar dacă acum era dregător în sfatul lui Nicolae Mavrocordat, dar, neînțelegerile sale cu domnul Nicolae Mavrocordat, l-au făcut suspect. Din acest motiv, Nicolae vodă a poruncit închiderea vornicului și percheziționarea averii acestuia. În timpul acestei acțiuni au fost găsite în casa vornicului mai multe scrisori primite de la Constantinopol, de la fratele său, Scarlat Ruset, prin care acesta îl informa că „nu doarme, că umblă după mazilirea lui Nicolae vodă și că domnia o va lua negreșit Mihai vodă”. Mazilirea lui Nicolae vodă a avut loc în noiembrie 1710, dar Mihai Racoviță nu a obținut domnia după cum scria Scarlat Ruset. Înalta Poartă, la sugestia hanului tătar Devlet Ghirai al II-lea, l-a schimbat pe Nicolae Mavrocordat cu Dimitrie Cantemir. Noul domn, preferat de autoritățile otomane pleca în scaunul de la Iași cu o misiune precisă, să supravegheze și să prindă la momentul oportun pe Constantin Brâncoveanu, bănuit, nu fără temei, că vrea să treacă de partea rușilor. De asemenea, Poarta urmărea prin numirea lui Cantemir să aibă în Moldova un domn de a cărui credință și competență să fie sigură.

Conflictul ruso-turc din vara anului 1711 a adus schimbări semnificative pe scena politică a Imperiului Otoman. După înfrângerea armatei ruse în lunca Prutului, la Stănilești (21 iulie 1711), Dimitrie Cantemir, aliat cu țarul a fost nevoit să ia calea pribegiei. În locul său, domn în Moldova, a fost numit, pentru a doua oară, Nicolae Mavrocordat, chiar dacă Mihai Racoviță era preferatul boierilor moldoveni necredincioși lui Dimitrie Cantemir. O parte dintre aceștia, în frunte cu Lupu Costache vornicul, s-au retras la mănăstirea Bursuci, după ce au văzut că armata otomană a trecut Dunărea, neparticipând la acțiunea lui Dimitrie Cantemir. Lupu Costache s-a adresat vizirului printr-un arz că țara și boierii nu erau împotriva turcilor, doar domnul se „hainiseră” la ruși. Chemat de vizir în tabăra sa la scurt timp după bătălia de la Stănilești, vornicul Costache i-a cerut acestuia, printre altele, în numele boierilor moldoveni ca domn al Moldovei pe Mihai Racoviță. Cererea boierilor mooldoveni era însă greu de îndeplinit. Nicolae Mavrocordat, după trădarea lui Dimitrie Cantemir, se afla din nou în grațiile Porții. Sprijinit de fratele său, dragomanul Ioan, Nicolae Mavrocordat a fost numit din nou domn al Țării Moldovei la 6 octombrie 1711. Cu toate că își dorea foarte mult domnia și avea susținere din partea boierilor țării, Mihai Racoviță nu a fost luat în seamă de Înalta Poartă, fiind în continuare considerat „domn hain”, care nu inspiră încredere.

Acest eșec nu l-a descurajat, curând Racoviță și-a îndreptat atenția în altă parte. Propunerea rudelor sale din Țara Românească, de a participa la complotul care avea ca obiectiv înlăturarea lui Constantin Brâncoveanu de la domnie i s-a părut tentantă, de aceea a acceptat „ca pentr-însul să lucreze acele hicleșuguri ale lor”. Mihai Racoviță urmărea de mult să-și ia revanșa asupra Brâncoveanului, care contribuise în mod decisiv la mazilirea sa din septembrie 1709, iar acum sosise timpul. De asemnea, Racoviță era interesat și de domnia Țării Românești, pe care rudele cu care complota împotriva lui Brâncoveanu i-au promis-o în cazul în care conspirația își ducea obiectivul la capăt. Fratele lui Mihai vodă, Dumitrașcu hatmanul, aflat în pribegie la Brașov, a jucat un rol important în toată acestă înțelegere. El a fost cel care a procurat, la Brașov pecete false cerute de Cantacuzini pentru boierii munteni neimplicați în complot, cu care să fie pecetluite scrisorile compromițătoare ce erau trimise, în secret, lui Mihai Racoviță la Constantinopol, care se prezenta cu ele la Înalta Poartă. Se dorea prin aceste acuzații grăbirea mazilirii lui Constantin Brâncoveanu, decizie care se luase de mult la Poartă, dar se aștepta momentul oportun pentru a fi pus în practică, fiindcă turcilor „le era frică că nu vor putea pune mâna pe el”. Autoritățile otomane erau interesate să-l prindă pe Constantin vodă, pentru a-i confisca averea, de care se vorbea că era impresionantă, fuga acestuia ar fi însemnat pierderea acestea.

Conspirația Cantacuzinilor și a agentului lor de la Constantinopol, Mihai Racoviță, a avut șanse garantate de succes, din cauză că poziția lui Constantin Brâncoveanu la Constantinopol era deosebit de șubredă. Domnul muntean era suspectat de trădare încă dinainte de războiul ruso-turc din 1711, cunoscut fiind faptul că întreținea de multă vreme o corespondență secretă cu autoritățile rusești. Din acest motiv, Poarta l-a trimis pe Dimitrie Cantemir în scaunul Moldovei cu un scop bine definit: să-l supravegheze și atunci când apărea momentul favorabil să-l prindă pe Brâncoveanu. Acesta nu s-a implicat în conflict, adoptând o poziție prudentă, dar șovăitoare și favorabilă rușilor, amănunt care nu a scăpat neobservat de autoritățile otomane. Se adaugă la aceasta numeroasele memorii înaintate Porții de opoziția condusă de partida Cantacuzinilor, care s-a hotărât să înlăture cu orice preț pe Constantin Brâncoveanu și să pună mâna pe putere. S-a creat în acest scop o strânsă legătură între conspiratori și autoritățile turcești, care urmăreau să-l ia prin surprindere și să-l mazilească pe Brâncoveanu. Astfel, la 24 martie 1714, în miercurea din Săptămâna Mare, Constantin Brâncoveanu a primit scrisoarea de mazilire de la un capugiu turc sosit deghizat la București. Peste două zile domnul muntean a fost luat și dus la Constantinopol împreună cu toată familia sa.

Văzându-l pe Constantin vodă domn mazil, spătarul Mihail Cantacuzino, stolnicul Constantin Cantacuzino și Ștefan Cantacuzino au uitat de făgăduiala făcută rudei lor de la Constantinopol, Mihai Racoviță, precum că-l vor susține să primească domnia munteană. În noaptea de miercuri spre joi (24 spre 25 martie 1714) cei trei au mers în secret la locuința unde era găzduit capugiul Mustafa aga, cel care a adus firmanul de mazilire și i-au propus să-l numească domn al Țării Românești pe Ștefan Cantacuzino. În ziua de joi, 25 martie 1714, Mustafa aga și marele ibrihor au acceptat propunerea Cantacuzinilor și l-au îmbrăcat pe Ștefan Cantacuzino cu caftanul de domnie.

Domnia lui Ștefan Cantacuzino a durat mai puțin de doi ani. Mazilirea sa era previzibilă după moartea marelui ibrihor, principalul său susținător de la Constantinopol, în urma unor intrigi de palat, în toamna anului 1715. De asemenea „vrând împărăția să meargă cu oști către Belgrad și știind că Ștefan vodă nu este drept împărăției”, s-a hotărât mazilirea lui în ianuarie 1716 și schimbarea sa cu un domn credincios, Nicolae Mavrocordat. Se știa la Constantinopol că Ștefan Cantacuzino continua corespondența începută de înaintașul său, Constantin Brâncoveanu, cu generalii austrieci din Transilvania, și prin ei cu împăratul Carol al VI-lea. Domnul muntean trimitea imperialilor știri prețioase în legătură cu pregătirile turcilor pentru preconizatul război cu Imperiul Habsburgic. La sfârșitul anului 1715, domnul Molodvei, Nicolae Mavrocordat, și o parte din boierii Țării Românești îl pârăsc pe Ștefan Cantacuzino la marele vizir că „urmează corespondența cu împăratul și că este hain”. Vizirul hotărăște în mod definitiv mazilirea domnului muntean. În timp ce la București soseau zvonuri în legătură cu mazilirea lui Ștefan Cantacuzino, unchiul acestuia, Mihail spătarul, a intrat în legătură cu ginerele său, Dumitrașcu Racoviță, pentru ca acesta să-l îndemne pe fratele său, Mihai Racoviță, să promită bani la Poartă pentru a obține domnia Țării Românești. Autoritățile otomane, însă, au numit la București pe domnul Moldovei, Nicolae Mavrocordat, care se bucura de mai multă încredere. În locul acestuia, în Moldova a fost numit Mihai Racoviță, singurul candidat serios la domnia acestei țări, aflat la Constantinopol.

Ar putea părea stranie această decizie a Porții, dacă ținem cont că ultima dată când Mihai Racoviță a domnit în Moldova, tot în contextul unui război, nu s-a dovedit un domn credincios, colaborând cu rușii în detrimentul intereselor otomane. Acum, în mod sigur, vizirul Ali Damad pașa a mizat pe experiența lui Mihai Racoviță, pe promisiunile sale de fidelitate și pe faptul că era antihabsburgic, amănunt important în vederea preconizatului război cu imperialii. Mihai Racoviță a înțeles din eșecurile, din precedentele sale domnii, că fidelitatea față de Poartă este condiția sine qua non a menținerii în scaun.

Mihai Racoviță a fost căftănit ca domn în ziua de Crăciun a anului 1715, în aceeași zi în care s-a hotărât mutarea lui Nicolae Mavrocordat de la Iași la București și mazilirea lui Ștefan Cantacuzino din scaunul Țării Românești. La 16 ianuarie 1716, noul domn al Moldovei „s-a închinat la picioarele înaltulu-i tron la chioșcul din grădina palatului”, iar la 27 ianuarie 1716 a plecat „cu menzilul” (poșta), „la Iași”, unde a ajuns la 24 februarie, „în duminica brânzei”. Familia domnului a venit în capitala Moldovei un an mai târziu. Graba cu care Mihai vodă venit la Iași pentru a-și ocupa scaunul se explică prin cerințele făcute de otomani, care pregăteau intens războiul cu imperialii, celor doi domni din Țările Române de a procura furniturile de război necesare armatei otomane.

II. 2. Relațiile externe ale lui Mihai Racoviță

Supuși Porții, domnii Țărilor Române, practic, nu aveau atribuții de politică externă, decât numai în măsura în care puterea suzerană consimțea acest lucru. Principala obligație a voievozilor noștri, din punct de vedere al politicii externe, se reflectă cu claritate prin formula „să fie prieten prietenilor mei (sultanului n. ns.) și dușman dușmanilor mei” (dastuma dost ve düșmenime düșmen ola), prevăzută în textul ahdnâme-lelor. De aici s-a ajuns la datoria principelui tributar de a informa Poarta și obține aprobarea acesteia nu numai în cazul unor acțiuni de politică externă, dar și în situația unor căsătorii princiare sau în familia principelui. Acesta este motivul pentru care abordăm raporturile externe pe care le-a avut Mihai Racoviță în strânsă legătură cu dispozițiile și interesele Porții, mai ales că domnul amintit a arătat, în timpul acestei domnii, o atenție deosebită pentru interesele puterii suzerane.

II. 2. 1. Raporturile cu Imperiul Otoman

La începutul secolului XVIII, mai ales după 1711, domnii de la Iași devin din ce în ce mai dependenți față de Înalta Poartă. Această stare de fapt se datorează în mare parte crizei instituționale și economice prin care trece împărăția turcească, dar și dorinței acesteia de a controla cât mai sever mișcările domnilor din Principate, de multe ori dispuși să trădeze, atunci când apărea o situație favorabilă lor, interesele puterii suzerane.

În această perioadă, la Constantinopol există o disponibilitate timidă pentru schimbare, prin inițierea unui program reformator. Cu greu, instabilitatea de la începutul secolului va fi depășită, instaurându-se, mai ales după 1718, o perioadă de pace socială și prosperitate la Constantinopol și în Imperiu. Programul reformator inițiat de Ancazîde Hüseyin Pașa, după pacea de la Karlowitz, nu și-a atins scopul, din cauza rezistenței elementelor conservatoare. O parte dintre aceste reforme au fost reluate de marele vizir Dâmâd Ibrâhîm Pașa în perioada marelui său vizirat (1718-1730). Există acum, din partea sultanului și a unor funcționari otomani, o reală deschidere către lumea europeană și către valorile ei. Sultanul trimite ambasadori otomani în marile capitale europene și adoptă la curte un nou stil de viață, în care se regăsesc aspecte ale civilizației europene. Această perioadă a reformelor și a deschiderii către Europa, numită epoca lalelelor (lâlele devrî), a fost susținută de sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730). Pacea și stabilitatea politică din Imperiul Otoman, din perioada 1718-1730, se răsfrânge pozitiv și asupra Țărilor Române. Raportându-ne la această conjunctură putem înțelege mai ușor modul cum domnii din Țările Române au reușit să se mențină în scaun un timp mai îndelungat. Mihai Racoviță în Moldova a domnit aproape 11 ani (ian. 1715 – sept. 1726) și Nicolae Mavrocordat în Țara Românească mai bine de 11 ani (mart. 1719 – sept. 1730).

Înainte de a stabili cum au evoluat raporturile lui Mihai Racoviță cu Înalta Poartă suntem datori să facem o scurtă prezentare din punct de vedere juridic a statutului Țărilor Române, de jure, ideal, așa cum izvora din legea islamică și un statut de facto, „forjat de practică”, sau o cutumă – după cum arată Viorel Panaite. După statutul de iure, stabilit de legea hanefită, islamică, Țările Române se aflau în dar al-ahd (casa legământului), un spațiu intermediar între dar al-islam (casa păcii) și dar al-harb (casa războiului – teritoriu inamic). Soliman Magnificul, mai rigorist, a proclamat că Țările Române începând din 1538 încetează să mai facă parte din dar al-ahd, ele fiind incluse de atunci înainte în Casa Islamului.

Conform statutului de protecție tributară (ahd ad d’himma) impus de sultan Țărilor Române, acestea își păstrau individualitatea proprie, autoadministrându-se, prin domni creștini, potrivit legilor și obiceiurilor proprii. Cu alte cuvinte, se recunoștea autonomia administrativă și legislativă a Principatelor. Mihai Maxim spune că acest statut este foarte bine reflectat prin formula «domni creștini», care contrasta radical cu formula «pașalâcuri»”. Astfel mai bine zis statutul juridic al Țărilor Române față de Poartă era statutul de protecție tributară rezervat comunităților nemusulmane, entităților teritorial-statale autonome față de imperiul islamic.

La începutul secolului al XVIII-lea, statutul juridic al domnilor era asociat cu statutul zimilor (supuși interni nemusulmani). Călătorii și observatorii străini au fost impresionați de contradicția care exista între statutul de suverani absoluți pe care îl aveau domnii Țărilor Române asupra supușilor lor și umilința pe care o afișau aceștia, chiar și față de cei mai mărunți funcționari otomani. Începând cu ultimele decenii ale secolului al XVII-lea dependența domnilor din Moldova, față de Poartă, se accentuează continuu și devine tot mai evidentă începând cu al doilea deceniu al secolului al XVIII-lea. Acum începe așa-numita epocă fanariotă, atât de controversată și totuși atât de puțin cunoscută în istoriografia noastră. Valeriu Veliman este de părere că „instituirea «regimului fanariot» nu a fost consecința unei politici deliberate a conducătorilor otomani ori expresia unui program menit să schimbe fundamental statutul juridic al Țării Românești și al Moldovei”. Totuși, trebuie subliniat faptul că trădarea lui Dimitrie Cantemir a provocat un sentiment de neîncredere autorităților otomane față de domnii din Principate și s-a avut în vedere ca pe viitor asemenea evenimente să fie pe cât posibil prevenite. Soluția se manifestă prin numirea unor domni de la Constantinopol, greci sau români, care-și aveau familia și averea acolo și care erau mai dependenți de deciziile Porții.

Statutul juridic de protecție tributară presupune, contractual și reciproc, obligația principală din partea sultanului de a proteja Țările Române, în schimbul îndatoririi de căpetenie a acestora, plata tributului. Conform cutumei, domnii români aveau și alte obligații financiare în afară de plata tributului, darea Bairamului, peșcheșurile, plata mucarerului mare (darea pentru reînnoirea domniei, plătită odată la trei ani), a mucarerului mic (reînnoirea domniei în fiecare an) și alte daruri ocazionale făcute sultanului și înalților demnitari otomani. Creșterea continuă a exigențelor financiare ale Porții reflectă foarte clar stadiul de dependență în care se află Țările Române față de aceasta. De asemenea domnii Țărilor Române mai erau obligați față de sultan să participe cu oștiri la războaiele pe care le ducea acesta și să contribuie cu furnituri (zaherele) pentru aprovizionare armatei otomane. Tot la acest capitol se adaugă și obligația Țărilor Române de a trimite muncitori și materiale pentru întărirea cetăților turcești și construirea altor obiective militare sau civile.

Începând cu a doua domnie a lui Petru Rareș, domnii din Moldova își desemnau câte un reprezentant, sau chiar mai mulți, la Constantinopol, care se numeau capuchehăi. Aceștia reprezentau interesele domnului la Constantinopol și transmiteau informații de ultimă oră în legătură cu evenimentele și intrigile ce se țeseau la Constantinopol și care priveau țara și domnia. Capuchehaiele făceau de obiceai plata tributului, a mucarerului sau făceau diverse alte asemenea servicii domnului pe care-l reprezentau. Acești agenți se bucurau de o imunitate relativă de jurisdicție, de imunitate fiscală și de imunitatea cultului. Fiecare domn era interesat să-și numească o capuchehaie dintre persoanele fidele dar care, obligatoriu, trebuia să aibă relații cât mai întinse și iscusință politică. Din acest punct de vedere Mihai Racoviță a fost întotdeauna bine reprezentat la Constantinopol. În primele două domnii, Racoviță a fost reprezentat la Constantinopol de frații Rusetești. În prima domnie, acesta a fost reprezentat de doi frați ai lui Iordache Ruset, Mihalache și Scarlatache. Ultimul a îndeplinit această funcție singur în timpul celei de-a doua domnii a lui Mihai Racoviță, în Moldova, deoarece între timp Mihalache murise.

Am văzut că Mihai Racoviță a ocupat prima dată domnia cu sprijinul masiv al lui Constantin Brâncoveanu și cu susținerea boierilor, dar la inițiativa lui Iordache Ruset. Mihai-vodă a venit în scaunul de la Iași în 1707, în mare parte, numai datorită intrigilor și demersurilor făcute de rudele sale, din familia Ruset, pe lângă Înalta Poartă. Principalul sprijin a venit din partea lui Scarlat Ruset, care s-a zbătut mult timp, și după 1709, pentru ca Mihai Racoviță să recapete domnia uneia dintre cele două Țări Române. Nu a mai apucat să-și vadă visul cu ochii, pentru că a decedat cu puțin timp înainte ca Mihai Racoviță să primească, oarecum neașteptat, domnia Moldovei, în ziua de Crăciun a anului 1715.

Ruseteștii l-au reprezentat cu cinste pe Mihai Racoviță, la Constantinopol. Ei se bucurau de mare prestigiu la Poartă și aveau relații întinse în mediul constantinopolitan, ceea ce le-a ușurat munca.

Când a revenit în scaunul Moldovei, în domnia a treia, Mihai Racoviță a lăsat capuchehaie, la Constantinopol, pe Manolache chiurci-bașa (starostele seraiului sultanilor/ starostele blănarilor la români), fratele lui Constantin Ipsilanti, personaj bogat și renumit în mediul constantinopolitan, care avea o influență mare pe lîngă înlții funcționari otomani. În mod sigur acesta a fost unul dintre cei care l-au ajutat pe Racoviță să ajungă din nou la domnie. Ca și în precedentele domnii, când Iordache Ruset se afla la mare trecere, pentru că frații săi erau capuchehăi, la fel și acum, Mihai Racoviță l-a avut ca favorit pe fratele lui Manolache chiurci-bașa, Constantin.

Manolache chiurci-bașa a adus servicii importante lui Mihai Racoviță până către 1724, când a izbucnit disputa cu Tudorache, altă capuchehaie a domnului moldovean. Conflictul dintre capuchehăile lui Mihai Racoviță a izbucnit din cauza concurenței pentru favorurile domnului. Nemulțumit de atitudinea acestuia, Manolache chiurci-bașa a renunțat la funcția de capuchehaie. De acum înainte el și fratele său, Constantin, vor fi cei mai importanți adversari de la Constantinopol, ai lui Mihai Racoviță. Aceștia au reușit până la urmă, în colaborare cu Nicolae Mavrocordat, să-l scoată pe Racoviță din scaun în toamna anului 1726. Ulterior, acesta s-a împăcat cu Manolache chiurchi-bașa, care a încercat să obțină pentru Mihai vodă, atunci mazil la Constantinopol, domnia Țării Românești, în locul lui Constantin Mavrocordat.

La începutul celei de-a treia domnii, februarie 1716, Mihai Racoviță s-a confruntat cu cererile mari ale sultanului pentru procurarea de furnituri necesare armatei otomane, care se pregătea de război cu Austria. Nicolai Muste spune că, Mihai Vodă „cum au venitu […] în scaunul domniei, îndată i-au venit poruncă de au dat trei sute de cai din țară, pentru treaba oastei”.

Începerea revoltei lui Vasile Ceaurul și intrarea „catanelor” în Moldova l-au determinat pe Mihai Racoviță să ceară sprijin militar din partea sultanului. Acesta a răspuns cererilor repetate de ajutor ale domnului prin scrisoarea din 16 noiembrie 1716. Prin aceasta sultanul îl informa pe supusul său că pașa de Hotin a primit poruncă să trimită în Moldova 1000 de soldați „pentru a înlătura răutățile și pagubele blestemaților păgubitori și a păzi și apăra, […], hotarul principatului Moldovei.” O dispoziție asemănătoare au primit și beilerbeiul de Alep, care se afla cu armata sa „la paza Brăilii” și fratele hanului Crimeii, Mengli Ghiray. Prin aceeași scrisoare, sultanul îl scutea pe Mihai-vodă de darurile pe care trebuia să le dea în acel an funcționarilor Porții. Tot pe această cale domnul Moldovei primea poruncă să adune oșteni destoinici, „în contul giziei principatului Moldovei”, cu care să purceadă la înfrângerea insurgenților și a aliaților lor austrieci. „Împăratul”, însă, nu uita să-l mustre pe Mihai Racoviță și pe boierii moldoveni pentru că, afirmă el, situația delicată în care se aflau era din cauza „lipsei înțelegerii și unității dintre ei”.

Amploarea, pe care a luat-o revolta lui Vasile Ceaurul a creat instabilitate în flancul frontului otoman, ceea ce a produs preocupare la Constantinopol. De asemenea, din cauza întinderii răzvrătirii și a inactivității domnului, în prima fază, la Poartă acesta a început să fie suspectat de înțelegere cu imperialii. Mihai Racoviță lăsa să se înțeleagă acest lucru într-un act de danie din decembrie 1717. „Care fapte înțelegându stăpânii noștri, cât era să dea toată țara în robie și în sabie încăpând și domnia mea la prepus, cum că și noi am fost ajunși cu dânșii. Numai Dumnezeu vrând să descopere dreptatea noastră și nu până în sfârșit să se prăpădească acest pământ”.

Cu ajutorul tătarilor, Mihai Raocviță a reușit să înăbușe revolta lui Vasile Ceaurul și să alunge pe austrieci peste munți. Această victorie a domnului i-a refăcut imaginea la Constantinopol.

Confruntat cu forța deosebită a armatelor lui Eugeniu de Savoia, la Belgrad, sultanul inițiază o diversiune, cu scopul de a produce instabilitate la frontiera de est a Imperiului Habsburgic, care să ducă la slăbirea armatei austriece prin disiparea forțelor acestuia. În acest sens „Padișahul” poruncește la mijlocul lunii august a anului 1717, lui Mihai Racoviță, tătarilor bucegeni, lui Colceag bei de la Hotin și generalului Rákóczian Eszterházi să întreprindă o incursiune de pradă în Transilvania. Acțiunea însă nu a mai avut nici un rezultat, pentru că armata otomană era deja bătută la Belgrad. Dar prestigiul lui Racoviță la Poartă a crescut foarte mult. Acesta primește în toamna aceluiași an, de la sultan, titlul de erou ca recompensă morală pentru contribuția sa la înfrângerea dușmanilor Imperiului. Din acest motiv toate eforturile diplomaților austrieci de a obține de la Poartă promisiunea înlocuirii energicului domn, au fost zadarnice.

Chiar dacă toate aceste victoriile-a obținut cu ajutorul tătarilor, Mihai Racoviță, a fost foarte nemulțumit de atitudinea lor. În timpul acțiunilor militare aceștia s-au dedat la jafuri, „care pradă și robie ce au făcut, de cându-i Moldova până acum nu au fostu” – scria însuși domnul pe marginea unui liturghier în 1717. Din acest motiv Mihai vodă a făcut repetate demersuri la Poartă, în vederea implicării acesteia, pentru ca numărul mare de prizonieri să fie eliberat de tătari. Cu toate că răspunsul Porții a fost pozitiv nu s-a rezolvat mare lucru. Funcționarii otomani s-au pus greu în mișcare și tătarii, până la mijlocul verii anului 1717, au avut timp să vândă „pe robi în Anatolia, Misir și în alte locuri îndepărtate ale lumii”. A fost emis însă un alt firman, care stipula că robii moldoveni oriunde ar fi fost găsiți pe teritoriul Imperiului, puteau fi eliberați și aduși în țară. Nici acest firman însă nu a rezolvat problema, din motive ușor de înțeles. Puțini moldoveni s-au bucurat de prevederile acestui firman. Tudorache capuchehaia domnul a descoperit la Iampol, în Asia Mică, 13 robi din Moldova și i-a trimis în țară. În iunie 1717, alți 25 de moldoveni, vânduți de tătari ca robi la Istanbul, primeau din partea sultanului liberă trecere prin Imperiu în drumul lor către țara de origine, Moldova.

Motivând sărăcirea țării în urma prădăciunilor „catanelor” și a tătarilor, Mihai Racoviță a cerut de la Poartă diminuarea cuantumului haraciului. Poarta a răspuns pozitiv cererii domnului și „a dat țării un berat ca timp de trei ani să nu dea tot haraciul și peșcheșul, ci numai jumătate din haraciu, iar din banii peșcheșului numai zece mii de lei, iar după trei ani să dea haraciul întreg și încă 24000 de lei peste haraciul obișnuit, precum și bairamlâcul să se dea tot așa întreg, și în șase ani țara să să-și îndeplinească toată datoria către împărăție”. Puterea suzerană a făcut cu acest prilej și alte înlesniri fiscale Țării Moldovei, cu toate că au existat voci printre funcționarii otomani care au protestat față de aceste hotărâri. La 27 mai 1718, doi defterdari scriau marelui vizir, Dâmâd Ibrahîm pașa, „că nu se cuvine să aprobe cererea voievodului Moldovei de a scădea din haraciul țării”. Un alt defterdar scria vizirului la 14 decembrie 1718 „că nu se cuvine să se aprobe cererea voievodului Moldovei de a scădea din haraciul Țării cheltuielile de 75000 de guruși făcute pentru întreținerea unui număr de 1500 de levenți”, motivând că paza țării intra în obligația domnilor, afară de contribuția miriei.

Raiaua Hotinului, înființată în 1713, ocupă un loc important în raporturile moldo-otomane. Garnizoana turcă de aici era de obicei aprovizionată de Moldova și uneori Țara Românească, în contul haraciului. Mihai Racoviță și boierii săi, prin intermediul capuchehaielor protestează de mai multe ori la Poartă față de numeroasele abuzuri, pe care le săvârșeau turcii timarlii (stăpâni de pământ), negustorii turci și garnizoana turcă din raiaua Hotinului, asupra satelor din preajma acesteia. Un episod important din toată această dipută s-a consumat în anul 1718. Mihai Racoviță, printr-una dintre capuchehăile sale protestează la Poartă împotriva „turcilor timarlii” care se opuneau să trimită înapoi în țară pe cei 4000 de moldoveni fugiți din calea tătarilor și a catanelor, pe teritoriul raialei Hotinului în 1716-1717. Disputa a luat amploare, iar turcii „hotinlii” pentru a se îndreptăți au spus la Poartă că raiaua era prea mică și nu puteau supraviețui din punct de vedere economic. Cu această ocazie, au acuzat pe Nicolae Mavrocordat că l-a mituit, în 1713, pe vizir, atunci când s-au trasat hotarele raialei, pentru a lasa Moldovei mai multe zeci de sate, care în mod oficial trebuiau să fie integrate raialei Hotinului. Interesată de întărirea raialei, în ciuda protestelor atât de vehemente ale Poloniei, Înalta Poartă a hotărât ca teritoriul raialei să fie extins cu 45 de sate, asupra ținutului Cernăuți, inclusiv a târgului. Autorul Cronicii Ghiculeștilor spune că întreg teritoriul pierdut în 1718 a fost retrocedat Moldovei de turci în anul următor, cu mare cheltuială și la insistențele lui Manolache chiurci-bașa.

Ulterior, începând cu primăvara anului 1720, Mihai Racoviță a încercat să recupereze satele de la nord-estul „hotarului lui Halil-pașa” ocupate de tătari în contextul războiului ruso-turc din 1711. Acest teritoriu, cunoscut în istoriografie sub numele de „Cele 2 ceasuri”, era o fâșie lungă de „32 de ceasuri” (160 km) de mers călare și lată de „2 ceasuri” (10 km). El începea de la raiaua Tighinei sau Benderului și mergea de-a lungul Troianului, apoi Ialpugului, până aproape de târgul Tobac. Prezența tătarilor acolo deranja pe domnul de la Iași, pentru că aceștia, pe lângă faptul că și-au construit câșle (așezări pastorale) și ciflicuri (așezări agrare), primeau moldoveni care se sustrăgeau de la plata dărilor. Întreg acest teritoriu, de iure, aparținea Țării Moldovei, dar tătarii, pe motiv că acest pământ era nelocuit, l-au ocupat, iar Poarta nu s-a opus, văzând că aceștia promiteau să plătească impozite vistieriei imperiale. Nicolae Mavrocordat a încercat să-i scoată de acolo dar nu a reușit. Or, după cum bine știm, în această perioadă Țara Moldovei, mai bine zis domnul Mihai Racoviță, avea numeroase obligații financiare, cărora le făcea greu față. Beneficiind de sprijinul muhafâzului de Hotin, Abdi pașa, Mihai Racoviță face demersuri la Poartă pentru alungarea tătarilor din ținutul amintit. Apelurile insistente ale domnului de la Iași au avut ecou la Poartă. Astfel, sultanul Ahmed al III-lea poruncea la 2 decembrie 1720 muhafâzilor de Bender și Hotin să dispună distrugerea câșlelor și a ciflicurilor înființate ilegal de tătari și de locuitorii din Tighina, pe teritoriul Moldovei. Cu același prilej sultanul menționa că, în timpul cercetărilor făcute anterior s-a constatat că numai șapte dintre câșlele respective erau înființate pe bază de sinet. Peste mai bine de o lună, la 20 ianuarie 1720, același sultan dispunea că potrivit ordinului „emis mai înainte, cei din neamul pomenit să fie ridicați și duși și statorniciți în vatra lui Halil pașa, care este locul ce le-a fost orânduit în mod special pentru ședere, iar ciflicurile înființate de ei pe pământul Moldovei să fie distruse și locul menționat fiind stăpânit, ca în trecut, de către moldoveni, după ce lucrurile vor fi reglementate cu bine, să se facă arz și înștiinșare, în sprijinul adevărului, despre situație la Poartă”. Tot la „poruncă împărătească”, hanul Crimeii „Saadet Ghirai a trimis pe un kalagari, anume Kemal-aga, care împreună cu boierii (moldoveni trimiși de Mihai Racoviță n. ns.) au cutreierat locul și au înștiințat pe tătari că trebuie să plece de acolo”. Așadar Ahmed al III-lea dorea ca această dispută să fie soluționată cât mai grabnic, în favoarea Moldovei. Pentru a obține însă această hotărâre, spune autorul Cronicii Ghiculeștilor, „s-a făcut (…) multă gâlceavă și s-au cheltuit mulți bani”. Până la urmă Mihai Racoviță, interesat să iasă în câștig, a consimțit ca tătarii să rămână pe loc, după ce au făgăduit „că vor da domnului zeciuiala grânelor și câte o rubea (ort) de fiecare casă pe an și câte o rubea de stogul de fân și darea oilor și a celorlalte vite”. În opinia lui C. C. Giurescu acest târg a fost posibil deoarece „Mihai Racoviță iubea banul, de aceea putură tătarii să-l convingă” să renunțe, cu atâta larghețe, la această bucată de țară. În viitor, tătarii însă, s-au extins, din proprie inițiativă, mai departe, ocupând și alte teritorii, ceea ce a făcut tot mai dificilă scoaterea lor de acolo . Cu toate acestea intransigența lui Grigore Ghica al II-lea, i-a făcut pe tătari să regrete politica concesivă a lui Mihai Racoviță.

II. 2. 2. Relațiile cu tătarii din Crimeea

Un capitol aparte îl constituie relațiile lui Mihai Racoviță cu hanii Crimeii. Aceste raporturi crimeo-moldovene se circumscriu raporturilor politice, mai largi, care se desfășurau în interiorul împărăției turcești. În anul 1718 Mihai Racoviță și tânărul han crimeean Agiamet Ghirey au întreprins, din porunca Porții, incursiunea din Transilvania. Între hanul din Crimeea Saadet Ghirey și Mihai Racoviță, începând din anul 1719, s-au răcit relațiile, din cauza faptului că acesta din urmă a refuzat să mai achite „hanului mai sus amintit și mamei sale” (n. ns.) redevența anuală pe care o plăteau de obicei domnii Moldovei hanilor Crimeii și mamei lor. Mihai vodă s-a opus să-și achite această obligație pe motiv că tătarii în timpul intervențiilor în Moldova, în prima jumătate a anului 1717, au prădat țara fără firman din partea sultanului. În situația dată, hanul Saadet s-a adresat sultanului, care i-a poruncit domnului Moldovei să nu se mai opună „cu încăpățânare și împotrivire”, ci să-și achite obligațiile față de hanul tătarilor crimeeni.

Dintr-un arz al sultanului, datat la 20 octombrie 1725, aflăm că, de data aceasta, Mihai Racoviță era cel nemulțumit în relația sa cu hanul. Deducem că domnul moldovean pârâse, la o dată anterioară, pe han la sultan. Motivul, pretențiile financiare exagerate ale hanului Mengli Ghirai, față de Moldova. Mai mult, trimișii hanului i-au amenințat pe domn și pe boieri că, în cazul în care nu vor satisface dorințele stăpânului lor, vor ataca țara și vor face „vărsare de sânge”. Sultanul a intervenit și a poruncit muhafâzului de Hotin, Mustafa pașa, să vegheze „să nu se mai întâmple asuprele și necazuri prin cererea de avaieturi (venituri) mai mult decât era vechiul obicei”.

Un motiv de nemulțumire pentru Mihai Racoviță în raporturile sale cu „Poarta Fericirii” l-a constituit iernarea, în iarna anului 1718, din porunca acesteia, a soldaților generalului maghiar Eszterházi, care după cum am văzut participase și el la campania din Ardeal, din vara anului 1717. Acești soldați străini s-au dedat la jafuri și violențe, „multe bucate a săracilor apucau de le mâncau și furiș și fățișu, și spărgeau dughenele noaptea și le jăcuiau tot ce găseau, câtu venia domnului în toate zilele să aibă gâlceavă cu dânșii, și trimitea pe căminarul Alexandru de-i împăca, și așa au trecut iarna aceea”. În afară de aceste silnicii, generalul Eszterházi trimitea „la marginea Ardealului oamenii sei, și ispitea pe unguri”. Mihai Racoviță avea relații nu tocmai amicale cu puternica împărăție a Habsburgilor, de aceea nu putea fi decât nemulțumit de acțiunile generalului maghiar. Reclamațiile domnului și ale reprezentantului diplomatic austriac la Constantinopol s-au înmulțit, de aceea Poarta, imediat ce a trecut iarna i-a luat pe soldații maghiari și i-a mutat în Bugeac, iar de aici, câteva luni mai târziu, în Rumelia.

II. 2. 3. Relațiile cu Țara Românească

Un capitol aparte al relațiilor externe ale lui Mihai Racoviță, în timpul ultimei sale domnii în Moldova, îl constituie raporturile cu Țara Românească și, mai ales, cu domnul acesteia, Nicolae Mavrocordat. Este necesar să amintim faptul că, afinitățile de natură etnică și religioasă, dar și statutul asemănător pe care l-au avut față de statul otoman, a apropiat tot mai mult cele două Țări Române în decursul secolelor evului mediu. În primii ani ai domniei lui Mihai Racoviță, asupra căreia ne-am concentrat atenția, relațiile moldo-muntene sunt aproape inexistente, din cauza situației interne instabile prin care trec ambele state. Socotim că relațiile au reînceput odată cu revenirea lui Nicolae Mavrocordat în scaunul de la București, la 2 martie 1719. S-a trecut peste vechea dușmănie și cei doi domni s-au împăcat. Pentru a întări prietenia, Nicolae Mavrocordat i-a propus lui Mihai Racoviță să se încuscrească. Astfel s-a încheiat logodna dintre fiul cel mare al lui Nicolae vodă, Scarlat, și una dintre fiicele lui Mihai Racoviță, Anastasia. Logodna nu a fost însă cu noroc. Scarlat a murit la scurt timp după acest eveniment. Cei doi domni au hotărât ca legătura să continue, de aceea alt fiu al lui Nicolae Mavrocordat, Constantin, viitorul domn, a fost logodit cu Nastasia. Cronicarul muntean Radu Popescu scrie că la această „logodnă multă veselie s-au făcut” și solul lui Mihai-vodă „a fost cinstit și ospătat și dăruit cum s-au căzut (și) s-au dus la domnul său cu bucurie”.

Un indiciu al împăcării dintre domnii de la Iași și București, încă din cursul anului 1720, este participarea marelui vornic al Țării de Jos, Darie Donici, ca sol al lui Mihai Racoviță, la nunta uneia dintre fiicele lui Nicolae Mavrocordat cu cămărașul grec Ianache.

Buna înțelegere între cei doi domni s-a transformat în ură, din nou, începând cu primăvara anului 1726, când Nicolae Mavrocordat și-a dat seama că Mihai Racoviță nu a încetat să uneltească împotriva sa. Domnul de la București a înțeles acest lucru, atunci când, un grup de boieri munteni ostili lui, în frunte cu Nicolae Ruset, rudă îndepărtată a lui Mihai Racoviță, au fugit la Iași. Pentru început Nicolae Mavrocordat i-a cerut lui Mihai Racoviță să trimită pe acești boieri înapoi în țara lor. Racoviță a refuzat acest lucru. Mai mult, el împreună cu boierii munteni fugari, a început să trimită la Poartă scrisori acuzatoare la adresa lui Nicolae Mavrocordat, în intenția vădită de a obține mazilirea acestuia. În replică, Mavrocordat acuza la rândul lui, pe Mihai Racoviță, că urmărește să ocupe tronul Țării Românești cu ajutorul boierilor munteni fugiți la Iași. În acestă situație logodna lui Constantin Mavrocordat cu Nastasia Racoviță a fost ruptă.

În perioada care a urmat, conflictul s-a amplificat, de aceea Poarta, pentru a nu scăpa situația de sub control, a hotărât să ia măsuri. Astfel, autoritățile otomane au trimis un capugi-bașa la Iași, care să asigure predarea boierilor munteni fugari, lui Nicolae Mavrocordat. Nu s-a reușit această operațiune din cauză că Racoviță i-a ascuns pe fugari, refuzând să-i predea, și l-a mituit pe capugi-bașa. Confruntată cu o situație aparent fără ieșire, Poarta a hotărât mazilirea lui Mihai Racoviță, împotriva căruia se formase o adevărată coaliție, din care făceau parte persoane deosebit de influente precum: Manolache chiurci-bașa, marele dragoman Grigore Ghica, nepotul lui Nicolae Mavrocordat, reprezentantul evreilor din imperiu (pazarghidianul) și însuși marele vizir Damâd Ibrahim pașa. Cronicarul turc Küciuk Celibîzade sintetizează astfel evenimentele petrecute în anul 1726: „Mihail, care era voievodul Moldovei, dorind domnia Țării Românești și cerând aceasta din toată inima și din tot sufletul lui (…) își făcuse legături cu unii boieri din Țara Românească și astfel se născuse dușmănie între el și bunul lor voievod care era Iskerlet-zade Nicolae (Nicolae Mavrocordat n. a.). Ivirea unei astfel de stări între voievozii arătați mai sus ar fi putut da naștere la răscoală în țară și ar fi putut duce la împrăștierea raialei. Afară de aceasta, trecuse mult timp de când domnea Mihail (…) astfel că dorința lui pentru Țara Românească dăduse naștere la bănuieli. De aceea s-a socotit mai potrivit ca el să fie mazilit și i s-a dat firman să vină la Istanbul și să stea în palatul său de la Kuru-Ceșme”. De acum înainte dușmănia dintre Mavrocordat și Racoviță va fi ireconciliabilă.

II. 2. 4 Relațiile cu Rusia

În timpul domniilor din Moldova, Mihai Racoviță a întreținut relații bune cu Imperiul țarist. Subiectul ne obligă să aruncăm o privire de ansamblu asupra acestor raporturi, pentru că acestea au continuat, chiar dacă domnia lui Mihai Racoviță în principatul de la est de Carpați s-a întrerupt de două ori. Mai trebuie adăugat faptul că Mihai Racoviță, în această perioadă, nu este singurul domn moldovean care întreține legături politice cu rușii. Tradiția acestor legături, pentru cineva care vrea să arate că acestea sunt foarte vechi, începe încă din timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Totuși, despre relații moldo-rusești mai bine întemeiate, putem vorbi începând cu prima jumătate a secolului al XVII-lea, în vremea domnilor Miron Barnovschi și Vasile Lupu. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea contactele politice moldo-ruse se înmulțesc.

Domnii Țărilor Române din secolul al XVII-lea, dar și cei din secolul al XVIII-lea, erau conștienți că în urma relațiilor cu țarul nu puteau spera la un sprijin politic efectiv. Marele frate ortodox de la Răsărit era prea departe și nu avea posibilități de intervenție în zonă. Sentimentul antiotoman pe care îl trăiau domnii noștri, tot mai dependenți începând cu secolul al XVII-lea de Poartă, și afinitățile de natură confesională întrețineau aceste relații. Xenopol întărește această afirmație atunci când justifică relațiile dintre români și ruși astfel: „Apropiindu-se Rusia de noi, era cu neputință ca să nu trezim în ea un fel de simpatie, ca unii ce ne închinam aceluiași Dumnezeu și zăceam, împreună cu mai multe milioane de creștini, sub jugul otoman”. Creșterea puterii Rusiei și, implicit, a interesului acesteia în Ucraina, a dus la primele conflicte cu Imperiul Otoman. Ciocnirile ruso-turce erau urmărite cu interes, atât în Țările Române cât și în întreg spațiul de confesiune ortodoxă. În ajunul războiului ruso-turc consumat în vara anului 1711 pe teritoriul Moldovei, rezidentul francez de la Constantinopol scria: „vlahii, moldovenii, bulgarii și toți ceilalți greci sunt foarte dispuși să-l primească (pe Petru cel Mare) și îl priveau ca pe un eliberator”.

Relațiile politice ale domnilor moldoveni cu autoritățile rusești erau secrete și se limitau doar la o simplă corespondență secretă, purtată prin intermediari. De obicei domnii moldoveni din primele decenii ale secolului al XVIII-lea, Constantin Duca, Antioh Cantemir și Mihai Racoviță, țineau legătura cu Moscova prin intermediul gubernatorului de la Kiev. Poarta, de cele mai multe ori, știa, alteori bănuia de existență corespondenței domnilor moldoveni cu rușii, pe acest motiv îi schimba des. Astfel, Constantin Duca, Antioh Cantemir și Mihai Racoviță, atunci când au fost maziliți au fost acuzați că urmăreau „să se hăinească la ruși”.

Mihai Racoviță a intrat prima dată în contact cu autoritățile rusești încă din timpul primei domnii, la sugestia și cu ajutorul protectorului său de atunci, Constantin Brâncoveanu, care avea o întreagă rețea de trimiși și emisari diplomatici în mai multe state europene. În iunie 1704, Mihai Racoviță scria cifrat la Moscova lui David Corbea, agentul lui Constantin Brâncoveanu, o scrisoare din care se constată o înțelegere între Iași și București. Pe această cale Racoviță își manifesta interesul de a trimite un rezident al său în Rusia, sub îndrumarea solului muntean. În continuare domnul moldovean solicita să fie primit sub ocrotirea țarului, deoarece el nu era un „grec din Fanar” și era de părere că „e mai bine să trăiești” sub stăpânirea unui monarh creștin, decât la „Țarigrad”, în palate poleite cu aur. Același domn se plângea de jafurile turcilor, socotind că „poate se apropie sfârșitul lor”, nădejdea rămânând în „monarhul pravoslavnic să ne izbăvească de robie”. În a doua parte a scrisorii, Mihai Racoviță trimitea informații din Ungaria și Polonia și sfătuia ca țarul să facă pace cu suedezii, pentru că, în caz contrar, va fi război cu turcii la vară. Începând din ianuarie 1705, între Mihai Racoviță și cancelarul F. A. Golovin se stabilește o corespondență secretă, care va continua și în anii următori.

În timpul celei de-a treia domnii (1707-1709), Mihai Racoviță devine mai stăruitor în corespondența cu țarul și cu înalții funcționari ai acestuia. În 3 septembrie 1707, la mai puțin de două luni după înscăunare, Meleghi Lungul „trimis” al domnului moldovean se afla la Varșovia unde s-a întâlnit cu țarul Petru I și care îi elibera salvconduct pentru a se întoarce în Moldova. În martie 1709, trimișii domnului Moldovei se aflau la Moscova. La 10 mai 1709 cancelarul Golovkin scria domnului Mihai Racoviță că regele Suediei a trimis pe „polcovnicul său moldovean, numit Sandul, la voi în Țara Moldovei cu bani mulți pentru a recruta pe moldoveni, în slujba sa”; Golovkin cerea domnului să împiedice operațiunea, ceea ce va și face. Cu doi ani înainte însă, Mihai Racoviță a dat voie, la cererea țarului, polcovnicului Constantin Turculeț să strângă oșteni, pentru armata rusă, în rândul căreia luptau un număr mare de moldoveni. Interesul deosebit pentru bune relații cu rușii a lui Mihai Racoviță s-a datorat conflictului cu Brâncoveanu, care în înțelegere cu o parte a boierimii moldovene și cu Iusuf pașa de Bender urmăreau cu înverșunare să-l compromită în ochii Porții. Se adaugă la aceasta aversiunea domnului de la Iași față de suedezii regelui Carol al XII-lea, și față de cazacii lui Ivan Mazeppa cantonați în Moldova, care săvârșeau numeroase abuzuri. Din acest motiv Mihai Racoviță a fost de acord să participe la un complot pentru prinderea regelui suedez Carol al XII-lea și a hatmanului Ivan Mazepa, retrași la Bender după înfrângerea de la Poltava. Acțiunea a eșuat, se pare că din cauza „boierului” trimis de Mihai Racoviță la Bender pentru a se interesa când intenționează Carol al XII-lea să vină la Iași. Solul i-a spus pașei Iusuf despre planurile ascunse ale domnului său. La scurt timp, grupul de suedezi trimiși oficial la iernat în zona Cernăuțiului, dar în realitate pentru a supraveghea mișcările trupelor rusești, au fost atacați și luați prizonieri de brigadierul Kropotov.

În schimbul acestor servicii, țarul îi asigura lui Mihai Racoviță protecție, în cazul în care acesta ar fi fost nevoit să se retragă pe teritoriul Rusiei. Nu a mai apucat să fugă, pentru că Poarta a hotârât pe neașteptate mazilirea sa. Luat prin surprindere, domnul „hain” a fost dus la Constantinopol unde a fost în pericol „să-și piardă capul”.

Când a revenit în scaunul de la Iași, în februarie 1716, Mihai Racoviță nu a mai reluat corespondența cu Moscova decât mai târziu și cu totul întâmplător. În martie 1724, arăta în mesajul său că n-a mai corespondat de multă vreme, probabil din 1709, cu guvernatorul rus, din cauză că fusese pârât de Constantin Brâncoveanu cu privire la înțelegerea sa cu țarul și a fost închis la Edicule. Acum, după ce a reușit să recapete tronul Moldovei, a avut și încă avea de suferit de pe urma intrigilor lui Antioh Cantemir. Această explicație, invocată de Mihai Racoviță pentru a justifica întreruperea relațiilor cu guvernul rus, socotim că nu era reală și ținea doar să discrediteze pe Antioh Cantemir, care avea mari dificultăți materiale la Constantinopol, și nu ar fi reușit să întreprindă intrigi împotriva lui Mihai Racoviță, de natură să-i pericliteze scaunul, într-un moment când era mai solid ca niciodată.

Mihai Racoviță a intrat din nou în contact cu Moscova la începutul anului 1723, prin intermediul marelui său spătar Constantin Costachi, care întreținea o corespondență secretă cu Lupu Anastasă. Acesta din urmă, aflat atunci la Kiev, a expediat prin omul său de încredere, Grigori Mihailov, corespondența sa și a lui I. Trubețkoi general guvernatorului Kievului, marelui spătar Constantin Costachi. Din neatenție, corespondența a fost interceptată de domn și acesta „căzând la învoială cu el, spătarul , au jurat unul altuia să corespondeze împreună cu autoritățile ruse. Constantin Costache a informat pe Lupu Anastasă de cele întâmplate și acesta s-a întors în toamna anului 1723 în Moldova, pentru a primi noi dispoziții. La începutul anului 1724, în urma înțelegerii dintre domn și Constantin Costachi, Lupu Anastasă a plecat înapoi la Moscova.

Pe această cale domnul Mihai Racoviță se arăta interesat să întrețină o corespondență cu autoritățile rusești și „cu mica sa putere gata, trup și suflet, să slujească la toate ordinele majestății sale”. În schimb Racoviță cerea de la „majestatea sa imperială” garanții de protecție, în caz că „din cauza mâniei turcești” ar fi fost nevoit să se retragă pe teritoriul Rusiei. Același domn menționa că, în timpul domniei precedente primise garanții de protecție din partea țarului, printr-un act special eliberat de „Colegiul afacerilor externe” de la Moscova. De aceea Mihai vodă solicita și acum un act asemănător.

În continuare, acesta sugera ca schimbul de scrisori să se facă în cel mai mare secret și, pentru a evita posibilele complicații, corespondența să nu se facă în numele său, ci în numele spătarului Constantin Costachi, omul său de încredere. Acesta, la rândul lui, cerea din partea autorităților ruse o carte de miluire, în care să se prevadă că el și familia lui nu vor fi judecați decât de țarul Rusiei, dat fiind „ferocitatea și cruzimea pe care domnii moldoveni o manifestă față de supușii lor”. Bineînțeles, eficacitatea unui asemenea act era în funcție de o eventuală victorie a Rusiei în războiul care tocmai se prefigura.

Lupu Anastasă, în martie 1724, nu ducea la Moscova doar acest mesaj verbal, ci și o scrisoare a spătarului Costache prin care acesta transmitea informații utile despre pregătirile de război pe care le făcea Imperiul Otoman. Este vorba de criza izbucnită între imperiul Otoman și Rusia la sfârșitul anului 1723 și începutul anului următor, care dădea impresia că nu se va sfârși decât printr-un război. Mihai Racoviță și spătarul erau la curent cu evenimentele, de aceea acționează în consecință. Demersul lor trebuie interpretat ca un act de apropiere tacită de Rusia, gest care să le asigure o poziție cât mai bună în cazul unei victorii a țarului în preconizatul război cu otomanii.

În afară de corespondența la care ne-am referit nu avem date cu privire la relațiile ulterioare ale lui Mihai Racoviță și ale spătarului Costache cu rușii. Credem că normalizarea relațiilor ruso-otomane, în cursul anului 1724, l-a determinat pe Mihai Racoviță să se răzgândească și să renunțe la corespondența secretă cu rușii.

Serdarul Lupu Anastasă a continuat să servească guvernul rus. Din materialele cunoscute reiese că serdarul a reluat corespondența cu rușii în anul 1735, după un interval de 11 ani, despre care nu avem nici o știre. Se pare că în jurul anului 1751, serdarul Lupu, fiul lui Anastasă, își încheie legăturile cu rușii începute cu mai bine de două decenii în urmă, după două decenii de activitate.

În timpul ultimelor sale domnii în Moldova, Mihai Racoviță a renunțat la corespondența cu Rusia, conștient fiind că această acțiune, odată deconspirată de turci îi aducea mazilirea sau, poate, chiar moartea. Posibilitățile de acțiune erau acum incomparabil mai mici în urma formării raialei Hotinului (1713), special creată pentru ca autoritățile turcești să poată supraveghea mai eficient zona, după pierderea Cameniței în 1699.

II. 2. 5. Relațiile cu Polonia

Termenul prudență este valabil și în cazul relațiilor lui Mihai Racoviță cu regatul Poloniei. În trecut, mai ales în timpul celei de-a doua domnii în Moldova, acesta a avut relații strânse cu partida poloneză, favorabilă regelui August al II-lea. Preferința lui Mihai-vodă și a celorlalți domni moldoveni, din aceeași perioadă, pentru August al II-les, se explică prin faptul că acesta era susținut la tronul republicii nobiliare de țarul Petru I. Din acest motiv domnii moldovei considerau aceste relații ca un sprijin indirect acordat țarului, pentru grăbirea sfârșitului războiului cu suedezii. Stanislas Leszcziński, contracandidatul lui August al II-lea, era susținut la tronul Poloniei de regele Suediei, Carol al XII-lea, și de Imperiul Otoman. Vedem așadar că relațiile lui Mihai Racoviță cu Polonia în această perioadă au fost intrinsec legate de cele cu țarul. Din acest punct de vedere, în cadrul relațiilor lui Mihai Racoviță cu Polonia se înscrie și corespondența sa cu marele hatman al Coroanei, Adam Mikołai Sieniawschi, voievod de Bełz și castelan al Cracoviei, unul dintre cei mai de seamă partizani ai lui August al II-lea. Pe această cale domnul moldovean primea informații din Polonia și Rusia, pe care le trimitea la Constantinopol.

În timpul ultimei domnii în Moldova, Mihai Racoviță a întrerupt un timp relațiile cu Rusia, nu însă și cu Polonia. Totuși, intervine o schimbare în ceea ce privește contactele domnului cu autoritățile republicii, care nu mai au, prin excelență, un caracter secret. În această perioadă s-a încercat rezolvarea vechii probleme a frontierei moldo-polone. Mihai Racoviță era nemulțumit de abuzurile, pe care le săvârșeau magnații polonezi din provinciile de graniță în detrimentul locuitorilor din ținuturile de la hotarul moldo-polon. De cele mai multe ori acele abuzuri depășeau cadrul unor incidente locale, întrucât nu numai că nu erau reprimate de autoritatea de stat, ci pretențiile magnaților erau chiar sprijinite de autoritățile centrale poloneze și pe cale diplomatică. Faptul că perpetuarea stării de nesiguranță de la graniță era în defavoarea principatului Moldovei l-a determinat pe Mihai Racoviță să ceară de mai multe ori, în intervalul 1720-1725, intervenția marelui hatmanal coroanei, și chiar a regelui polon, pentru desemnarea unor comisii care împreună cu reprezentanții domnului, să rezolve acest litigiu. Nu s-a ajuns la un rezultat, cu toate că Mihai Racoviță arăta prin scrisoarea sa din 1 martie 1725, că aceste abuzuri sunt contrare tratatului de la Karlowitz. Pe același ton, Mihai Racoviță amenința că în cazul în care autoritățile poloneze nu-și vor da în continuare interesul în vederea rezolvării problemei amintite, el va fi nevoit să informeze Poarta. Autoritățile poloneze nu s-au grăbit să dea curs cererii sale, problema frontierelor rămânând în suspans încă multă vreme de acum înainte.

Alte aspecte ce au legătură cu interesele Moldovei și a regatului Poloniei au intrat în sfera de competență a Imperiului Otoman și a autorităților poloneze. Principalele litigii care au întreținut discuțiile polono-otomane au fost: organizarea raialei Hotinului, evacuarea tătarilor bucegeni și statutul Țării Moldovei, pe care Polonia o dorea „stat tampon” între ea și Imperiul Otoman. Nici una dintre aceste probleme nu a fost însă soluționată, deși reprezentanții lui August al II-lea au invocat de fiecare dată că toate acestea vin în contradicție cu prevederile tratatului de la Karlowitz.

II. 2. 6. Relațiile cu Imperiul Habsburgic

În urma tratatului de la Karlowitz, Imperiul Habsburgic s-a extins până la hotarele celor două Țări Române. În mod inerent, domnii Țării Românești și Moldovei dezvoltă raporturi politice și întrețin corespondențe cu autoritățile austriece. Cele mai interesante relații cu Viena sau cu reprezentanții acesteia în Transilvania le-a avut domnul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu și, ulterior, urmașii săi la tronul acestui principat. Domnii din Moldova, permanent suspectați de Poartă de relații secrete cu imperiile vecine, au fost mai reținuți, preferând, de cele mai multe ori, să întrețină doar raporturi formale cu imperialii. Nici Mihai Racoviță nu va face excepție de la regulă.

Respectând linia politică impusă de la Constantinopol, Mihai Racoviță, în precedentele sale domnii în Moldova, s-a arătat ca un sincer simpatizant al revoltei curuților din Transilvania. Între 1709-1711, Racoviță a întreținut un viu schimb de scrisori cu Rakóczi și partizanii săi. În urma eșecurilor suferite în confruntările cu armata austriacă refugiații curuți s-au retras pe teritoriul Moldovei, începând cu vara anului 1707, unde unii dintre ei au stat mulți ani de acum înainte.

În contextul războiului austro-turc început la 15 aprilie 1716, autoritățile militare austriece din Transilvania au întreprins acțiuni militare pe teritoriul Țărilor Române, cu complicitatea unor grupuri de boieri interesate să înlăture pe cei doi domni. Imperialii urmăreau prin aceste acțiuni să producă o stare de instabilitate care să îngreuneze aprovizionarea armatei otomane cu provizii și material de război din Principate și să ocupe noi teritorii pe care să le revendice la viitorul tratat de pace conform principiului uti posidetis.

Dacă în Țara Românească s-au obținut unele succese, în Moldova, Mihai Racoviță a reușit să contracareze acțiunile austriecilor și ale simpatizanților lor. Este vorba de acțiunea stolnicului Vasile Ceaurul, și a unui grup de boieri nemulțumiți de politica domnului care „boieriile le-au datu mai toate rudelor lui și pre unii care se cădea să aibă și ei vreo boierie nu i-au căutatu și au rămas călcați și batjocoriți de rudele lui”. La cererea lui Vasile Ceaurul făcut „grof împărătesc”, generalul von Tige trimite un grup de soldați austrieci care aveau ca obiectiv ocuparea fortărețelor dinspre munte și prinderea domnului Mihai Racoviță. Planul semăna cu cel din Țara Românească.

Mihai Racoviță a intuit care erau intențiile răzvrătiților și ale trupelor austriece și a reușit să le zădărnicească. Cu ajutorul tătarilor domnul moldovean a reușit să înfrângă revolta la începutul verii anului 1717. În ultima parte a lunii august, a aceluiași an, Mihai Racoviță împreună cu tătarii din Bugeac și un corp expediționar turcesc venit de la Hotin, au întreprins o incursiune de pradă, la porunca sultanului, în Transilvania, cu scopul de a crea instabilitate la frontiera de est a Imperiului Habsburgic. Campania s-a încheiat fără rezultat, pentru că între timp, invadatorii au aflat că armata otomană a fost înfrântă la Belgrad și s-au întors. Acțiunile victorioase ale lui Mihai Racoviță i-au mărit prestigiul la Poartă. Nemulțumită din cauza acțiunilor vădit antihabsburgice ale domnului moldovean, diplomația de la Viena va încerca, fără succes, la Passarowitz, să obțină din partea reprezentanților Imperiului Otoman promisiunea mazilirii acestuia.

Atitudinea lui Mihai Racoviță nu se va schimba după război. Este cunoscut faptul că acesta s-a opus, până la înlocuirea sa din tronul țării, extinderii comerțului austriac în Moldova, în contra prevederilor tratatului economic semnat de habsburgi cu turcii, a doua zi după încheierea tratatului de pace de la Passarowitz, motivând prin sărăcirea țării, în urma jafurilor „cătanelor” și ale tătarilor, ceea ce era un lucru adevărat.

În etapa următoare, până la noul război ce va opune pe cele trei imperii vecine Țării Moldovei – habsburgic, otoman, țarist – raporurile politice moldo-austriece vor fi sporadice. Evenimentele din intervalul 1710-1718 i-au făcut pe domnii români să fie tot mai neîncrezători într-o eventuală colaborare sau dominație habsburgică. În felul acesta ambițiile Carol la VI-lea de a-și extinde stăpânirea și asupra celor două Țări Române au fost zădărnicite.

Am observat așadar, că Mihai Racoviță și-a schimbat modul de abordare a politicii externe de la o domnie la alta. Sigur, acest aspect a fost cerut de contextul politic diferit în care a revenit de fiecare dată în scaunul de la Iași. domnia a treia, însă, se distanțează de celelalte în domeniul politicii externe. Acum, Mihai vodă a dat dovadă de mai multă prudență și maturitate politică, renunțând a se mai angaja într-un sistem de „relații aventuroase”, periculoase, cu puterile ostile Imperiului Otoman. Față de interesele acestuia, domnul se arată deosebit de atent, dar asta nu înseamnă că nu și-a susținut, prin mijloacele posibile, interesele, ceea ce de la un moment dat a început să irite Poarta. Modul cum a acționat în interesele Țării Moldovei pentru recuperarea celor 45 de sate alipite de Poartă raialei Hotinului și în cazul „ținutului” „celor două ceasuri” demonstrează cele afirmate anterior. Cu aceeași energie a acționat și în vederea recuperării numeroșilor robi moldoveni luați de tătari din Moldova în timpul acțiunii împotriva „catanelor”. Prudența sa transpare din renunțarea, pentru a nu crea suspiciune la Poartă, la orice fel de contacte cu habsburgii și din lipsa de interes, în comparație cu precedenta domnie, în reluarea vechii corespondențe cu Rusia.

=== 6.Componenþa Sfatului domnesc ===

Capitolul III

Componența sfatului domnesc al lui Mihai Racoviță (1716-1726)

Se știe că sfatul domnesc a reprezentat în principatele medievale românești principala institituție care ajuta pe domn la rezolvarea problemelor de politică internă și externă. Domnul este cel care stabilește componența sfatului domnesc, a doua zi după înscăunare, la începutul fiecărui an sau oricând credea el de cuviință. Erau numiți în sfat, de regulă, reprezentanți ai marii boierimi de a căror credință, domnul era sigur: prieteni, susținători sau de preferință rude. Ion Neculce notează că boierii care formau sfatul domnesc al lui Mihai Racoviță în timpul celei de-a treia domnii în Moldova, erau „mai tot de un neam”, cu excepția lui Constantin Ipsilanti postelnicul, un grec a cărui frate era capuchehaia domnului la Poartă. De aceeași părere este și Alexandru Amiras care afirmă că: „Mihai vodă s-au aretatu schimbatu din firea care aretase în domnia întâi și a doua; și boieriile le-au datu mai toate rudelor lui, și pre unii cari se cădea se aibă și ei vreo boierie, nu i-au ajutatu și au ramas călcați și batjocoriți de rudele lui”.

Trebuie, însă, amintit că acest caz nu este nicidecum singular. Domnii Moldovei și a Țării Românești s-au folosit întotdeauna de dreptul nelimitat de a-și numi dintre boierii pe care îi considerau mai de încredere, dregătorii, și cine prezenta mai multe garanții de fidelitate dacă nu rudele. Acest obicei era atât de bine încetățenit încât Ion Neculce se arăta mirat că Grigore Ghica al II-lea a numit în dregătorii rudele lui Mihai Racoviță. care tocmai fusese mazilit. Același Neculce nu-și poate abține mirarea, când murind soția lui Mihai Racoviță, care era sora lui Antioh Cantemir, domnul de atunci; pe „Mihalachi nu l-au mazilit din boierie”. Cronicarului i se pare nefiresc faptul că după ce a încetat rudenia prin alianță dintre cei doi, domnul nu l-a scos din dregătorie pe fostul său cumnat.

Pentru domni, folosirea rudelor în dregătorii prezenta avantajul că aceștea trebuiau să-i slujească cu mai multă credință, decât străinii, datorită relațiilor de rudenie și interesului comun pentru prosperititatea familiei, sau neamului din care făceau parte. Vedem în timpul celor trei domnii, în Moldova, că Mihai Racoviță s-a sprijinit pe reprezentanții de frunte ai familiei lor cu care se înrudea, dar mai ales pe cei din familia lui Iordache Ruset. Acesta era unul dintre cei mai bogați și mai importanți boieri de atunci și personalitatea politică cea mai influentă din acea perioadă. Poziția lui era asigurată de întinsul sistem de înrudiri, care lega familia sa de cele mai puternice familii boierești de atunci și de influența pe care o aveau frații săi la Constantinopol. Astfel, Iordache Ruset s-a bucurat de o atenție deosebită din partea lui Mihai Racoviță atât în prima domnie cât și în cea de-a doua când chiar dacă nu îndeplinea nici o dregătorie toată „chiverniseala și cinstea era (…)” după Iordache Ruset vistiernicul și „Ce vre el să facă făcut era”.

Situația se schimbă însă când Mihai revine pe scaun în februarie 1716, Iordache Ruset, pierde calitatea de favorit al domnului (musaip). În favoarea lui Constantin Ipsilanti, care era mai în cinste, având un frate capuchehaiei la Poartă, anume Manolache chiurci-bașa. Așadar, domnul favoriza în primul rând pe cei care îi asigurau sprijin la Constantinopol, înțelegând că boierimea autohtonă era lipsită de eficiență atâta timp cât nu avea nici un cuvânt de spus la alegerea domnului. Iordache Ruset a avut influență asupra lui Mihai Racoviță în primele două domnii, când acesta a obținut domnia cu ajutorul său și a fraților săi de la Constantinopol care au îndeplinit și funcția de capuchehaie la Poartă. Cea de-a treia domnie, însă Mihai Racoviță a obținut-o cu ajutorul lui Manolache chiurci-bașa și altor greci cu care intrase în contact în cei șase ani cât a stat la Constantinopol, iar acum atenția domnului s-a îndreptat către ei.

De asemenea trebuie remarcat faptul că sfatul domnesc din timpul celei de-a treia domnii a lui Mihai Racoviță diferă mult, în componența sa, față de sfatul domnesc din primele două domnii ale sale. Explicația ne-o oferă Ion Neculce, care notează că lui Mihai Racoviță era mai ușor să domnească pentru că scăpase de mulți dușmani și că „boierii cei bătrâni, carii îi mai sta împotrivă, iar murise”. Așadar avem de-a face cu o schimbare de generații. Nu vom insista asupra acestui aspect, deoarece când vom vorbi despre componența sfatului domnesc vom face referirile care se impun și la înalții dregători ai lui Mihai Racoviță din primele două domnii. Totuși este ușor să observăm că boieri precum: Antiohie Jora, Manolache și Iordache Ruset, Dediul spătarul, socrul domnului, Lupu Costache, Lupu Bogdan, Ilie Enache Țifescu, nu mai intră în componența sfatului domnesc din perioada 1716-1726, din diverse motive, unii au murit, alții se aflau la o vârstă înaintată. Locul lor a fost luat de boieri tineri precum: Ilie Catargiu, Constantin Costache, Iordache Cantacuzino Deleanul, Constantin Ruset sau Sandul Sturza, care acum își încep cariera politică.

În această domnie întrezărim și primele aspecte ale perioadei fanariote. Domnul, interesat să obțină beneficii maxime de pe urma domniei, acordă mai multă atenție negustorilor turci și grecilor în detrimentul boierilor autohtoni. Alexandru Amiras afirma că: „Mihai vodă mai multă dragoste avea spre turcii lazi neguțitori, și cinste peste măsură, câtu pre unul dintrânșii, anume Hasan, îl făcuse acum și vistiernicu”. În ziua de 10 ianuarie 1717, când au venit catanele la Iași, domnul a „șezut la masă” cu „mulți negustori turci lazi din Iași între are unul anume Hasan Hagi Osmanoglu, pre care îl avea Mihai vodă la mare dragoste, și în toată domnia lui nu l-au lipsitu de lângă dânsul”. Ion Neculce este mult mai vehement în afirmații, condamnându-l pe Mihai vodă că numai „cu grecii se sfătuia, iar boierii cei de țară nu știa nimică”. Astfel, atribuțiile sfatului domnesc au fost mult diminuate, pentru că acum domnul „nu mai trimitea boieri la Poartă pentru nevoile țării, să vadă ce se cheltuiește acolo, că credea numai pe greci”. De asemena boierii autohtoni la vistierie nu mai intra, să știe când, ies nevoile țării, să rânduiască ei. Această stare, de fapt, nu putea să nu producă consternare și nemulțumire în rândul boierilor autohtoni înlăturați de la „treburile” țării în favoarea străinilor.

Având de-a face cu o domnie lungă trebuie să remarcăm faptul că mai mulți dregători și-au păstrat dregătoriile o perioadă lungă de timp, unii precum marele logofăt Ilie Catargiu și paharnicul Constantin Ruset au stat în aceleași dregătorii pe toată durata domniei lui Mihai Racoviță, alții precum Constantin Costache au fost promovați în dregătorii mai insemnate.

În finalul acestei scurte expuneri se impune să precizăm faptul că în componența sfatului domnesc am introdus și dregătoria de ban, după cum apare în documentele timpului, chiar dacă Dimitrie Cantemir nu amintește de existența ei. Vom prezenta componența sfatului domnesc în ordinea ierarhică stabilită de documentele vremii și de scrierile lui Dimitrie Cantemir și a lui Miron Costin, adică: logofeția, vistienicia Țării de Jos și cea a Țării de Sus, hătmănia, postelnicia, spătăria, bănia, păhărnicia și vistieria.

III. 1. Logofeția

Dregătoria de mare logofăt, începând cu jumătatea secolului al XVI-lea, a fost cea mai înaltă, din punct de vedere ierarhic, dintre dregătoriile sfatului domnesc.

Atribuțiile largi și rolul însemnat la curte al marelui logofăt, i-a determinat pe domni să aleagă ca titular al acestei dregătorii o persoană credincioasă și pricepută.

În timpul primelor sale domnii în Moldova, Mihai Racoviță a încredințat dregătoria de mare logofăt cunoscutului boier Antiohie Jora. Acesta a fost întotdeauna un opozant al Cantemireștilor. În 1691, Antiohie Jora a făcut parte din grupul de boieri care au complotat împotriva lui Constantin Cantemir. Acesta și boierii care au mers la Constantinopol să-l reclame pe Constantin Cantemir au fost aduși „în obezi” la Iași, unde „i-au pus la închisoare”. Peste câțiva ani, fiul cel mare al lui Constantin Cantemir, Antioh, ajuns la rândul lui domn, îl despăgubește pe Antiohie Jora, pentru pagubele suferite în vremea tatălui său.

Începând cu anul 1703,Antiohie Jora a fost unul dintre boierii care l-au susținut permanent pe Mihai Racoviță, la domnia Moldovei, nu pentru că acesta i-a încredințat cea mai înaltă dregătorie în stat, ci pentru că erau rude.

Când Mihai Racoviță a revenit în scaunul de la Iași, în februarie 1716, Antiohie Jora, bătrân, nu a mai fost numit mare logofăt. În locul său, Mihai-vodă l-a preferat pe fostul vornic al lui Nicolae Mavrocordat, Ilie Catargiul. Numirea lui Ilie Catargiul în dregătoria de mare logofăt pare greu de înțeles, dacă ținem cont că în trecut acesta fusese unul dintre boierii cei mai ostili lui Mihai Racoviță. El era favorabil lui Antioh Cantemir, cu care era rudă după cea de a doua soție a sa, Ecaterina (Catrina), fiica hatmanului Lupu Bogdan și nepoata de soră a domnului. Mariajul lui Catargiu cu Catrina a avut loc în ultimele luni ale domniei lui Antioh Cantemir, când, s-ar părea, acesta l-a înlocuit în dregătoria de mare vornic pe Ilie Cantacuzino. Cu speranța revenirii lui Antioh Cantemir în scaun, Ilie Catargiul își arată pe față ostilitatea față de Mihai Racoviță și fuge în Țara Românească, la Constantin Brâncoveanu. Acolo, împreună cu Ilie Cantacuzino, va aștepta, uneltitnd împotriva lui Mihai Racoviță, întoarcerea în scaunul de la Iași a lui Antioh Cantemir. Nicolae Mavrocordat l-a pus pe Catargiul în funcție de mare spătar, dar la scurt timp domnul l-a închis închis „la siimeni”. În timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, Catargiul revine în funcția de mare vistiernic, pentru ca, pe toată durata celei de-a doua domnii a lui Nicolae Mavrocordat să ocupe funcția de mare vornic al Țării de Sus.

Atunci când Mihai Racoviță l-a numit pe Ilie Catargiul mare logofăt, cu siguranță a ținut cont de recomandările fostului socru al acestuia, Iordache Ruset, și a urmărit, în mod sigur, să-l îndepărteze de partida Cantemireștilor. Catargiul s-a dovedit a fi un dregător fidel și priceput, iar Mihai Racoviță l-a recompensat pentru aceste calități, păstrându-l în funcția de mare logofăt pe toată durata domniei, apropae 11 ani.

Marele logofăt Ilie era descendent al unei familii de origine greacă, Catargiu. Ramura din Moldova a acestei familii începe cu marele vornic Gheorghe (Iordache) Catargiu, fiul lui Nicolae Catargiu, care a venit din Țara Românească, din cauza domniei lui Matei Basarab, și s-a căsătorit cu Irina, fiica lui Gavril Gorgan. Împreună cu aceasta, Gheorghe Catargiu a avut mai mulți copii, printre care și pe Apostol, tatăl lui Ilie logofătul. În afară de acesta, Apostol Catargiu a mai avut patru copii, doi feciori, Pătrașcu pitar și Ștefan clucerul, și două fete, Paraschiva și Elena. Toți copiii lui Apostol Catargiu au făcut căsătorii strălucite, care au ridicat familia Catargiu în vârful ierarhiei sociale; Ștefan clucerul a fost căsătorit cu Maria, fata marelui logofăt Dumitrașcu Ceaurul, Pătrașcu pitarul a avut ca soție pe fata marelui vistiernic Neniul, Paraschiva a fost soția lui Sandul Sturza postelnicul, cealaltă fiică, Elena, a fost căsătorită cu marele stolnic Iordache Cantacuzino, fiul lui Toderașcu Iordache. După cum se observă din cele afirmate mai sus, Ilie Catargiu era unul dintre boierii însemnați din Moldova începutului de secol al XVIII-lea. Mai mult, tatăl său era, din 1676, deținătorul unei diplome de indigenat polon.

Referitor la activitatea marelui logofăt al lui Mihai Racoviță constatăm că acesta nu iese în evidență decât pentru printr-o activitate obișnuită, de cancelarie. În toamna anului 1716, marele logofăt Ilie Catargiu, surprins de răzvrătiții lui Vasile Ceaurul, în ținutul Neamțului, pe când „strângea ciferturile” (n. ns.) a fost prins cu tot cu slujitorii săi și „le-au luat banii domnești”. La scurt timp, însă, aceștia l-au eliberat pe marele logofăt, care s-a întors la Iași. La momentul năvălirii catanelor în Iași, marele logofăt Ilie Catargiul împreună cu cumnatul lui Mihai Racoviță, marele spătar Ion Paladi, se aflau la mănăstirea Cetățuia. Catanele și răzvrătiții lui Vasile Ceaurul au ars și jefuit curțile de la Răcăciuni ale lui Ilie Catargiu, în iarna anului 1717.

Profitând de „demnitatea” pe care o avea, Ilie Catargiu a încercat să-și intre în stăpânirea satului Păhărniceni din hotarul târgului Orhei. Astfel, la 2 decembrie 1720, invocând faptul că stăpânea o bucată din satul menționat de la bunicul său Gheorghe Catargiu, pe baza unui act de danie pierdut de fratele său Ștefan, „când l-au lovit catanele”, Ilie Catargiu cere de la domnul Mihai Racoviță să-i întărească proprietatea printr-un act nou. Domnul după o anchetă sumară face pe plac logofătului său, însă târgoveții din Orhei vor deschide un proces, la capătul căruia, în iulie 1724, vor dovedi că umblă „el (Ilie Catargiu) făr de ispravă și cu cărți răle și viclenii” drept pentru care a fost dat „rămas”.

Marele logofăt Ilie Catargiu, începând cu toamna anului 1718, se judecă pentru „un loc de case, cu pivniță” de piatră cu iezuiții din Iași. aceștia au intrat peste hotar, din această cauză Ilie logofătul cere din partea domnului o nouă hotărnicire pentru a se reveni la vechiul hotar. A fost nevoie însă de mai multe comisii de hotărnicire pentru ca iezuiții să recunoască vechiul hotar. La 27 octombrie 1721, Mihai Racoviță emite un zapis prin care dă rămași pe iezuiți. Nu s-a încheiat bine acest proces că Ilie Catargiul va fi reclamat la domnie de Paisie, egumenul de la Galata, că a cumpărat casele menționate în mod ilegal de la Ileana, soția lui Ilie Pleșca jicniceriul. Paisie egumenul arăta că aceste case au fost date de Iane Hadâmbul, înainte de a fi făcute danie Ilenei, mănăstirii Galata. Până la urmă egumenul a fost dat rămas pentru că s-a constatat că Ileana a vândut în mod legal casele marelui logofăt Ilie Catargiu. După mazilirea lui Mihai-vodă, Ilie Catargiu nu a primit nici o dregătorie din partea noului domn Grigore Ghica al II-lea, până în 1729, când a fost pus din nou în funcția de mare logofăt, în locul lui Gavril Miclescu, pe care nu a deținut-o mai mult de doi ani. La 24 ianuarie 1735, fostul mare logofăt Ilie Catargiu era decedat.

III. 2. Vornicia al Țării de Jos

Funcția de mare vornic al Țării de Jos, în perioada primei domnii a lui Mihai Raoviță în Moldova (1703-1705), a fost deținută de Iordache Ruset, văr prin alianță cu domnul și cel mai fervent adept al acestuia. Iordache vornicul a avut o mare influență asupra lui Mihai Racoviță, nu numai în prima domnie a acestuia în Moldova, dar și în timpul celei de-a doua domnii, când, după expresia lui Neculce, deși nu avea nici o dregătorie „ce vrea iel să facă, făcut era”.

Revenit în scaun, în septembrie 1707, Mihai Racoviță l-a preferat, pentru vornicia Țării de Jos, pe hatmanul său din prima domnie, Lupu Costache. După mazilirea lui Racoviță, în octombrie 1709, Lupu vornicul va pribegi în Polonia. Acesta s-a întoars în țară, cel mai târziu, la începutul domniei lui Dimitrie Cantemir, când este numit din nou în dregătoria de mare vornic al Țării de Jos. Perioada de glorie a personalității lui Lupu Costache începe în această perioadă, odată cu refuzul de a-l urma pe Dimitrie Cantemir până la capăt în războiul cu Imperiul Otoman. Retras în tabăra de la mănăstirea Bursuci, împreună cu familia sa și cu alți boieri care i-au urmat linia politică, Lupu Costache, prudent, a preferat să ia legătura cu vizirul. În urma înfrângerii de la Stănilești și a retragerii lui Dimitrie Cantemir, Lupu Costache a fost numit caimacam. În această calitate a săvârșit numeroase abuzuri, drept pentru care a fost închis de vizir la Varna, dar eliberat la intervenția hanului și a lui Nicolae Mavrocordat. Întors în țară, Lupu Costache a fost făcut din nou mare vornic, de Nicolae Mavrocordat, care i-a acordat, ca despăgubire pentru închisoare, un sat și jumătate.

În februarie 1716, când Mihai Racoviță și-a început domnia care ne interesează pe noi, Lupu Costache a fost reconfirmat în rangul de mare vornic al Țării de Jos. Acesta nu s-a bucurat însă prea mult timp de domnia lui Mihai Racoviță, pentru că, din porunca Porții, a fost luat în primăvara aceluiași an, și dus în tabăra vizirului Gin Ali-pașa, unde „nici l-au mai judecat, numai ce l-au scos și acolo în câmpu i-au tăiat capul; iar trupul lui au rămas neîngropat, de l-au mâncat pasirile”. Lupu Costache a fost ucis de vizir pentru că, după cum spune Ion Neculce, a fost „pârât”de Nicolae Mavrocordat „cum că iaste hain, agiuns cu moscalii”. De fapt, Nicolae Mavrocordat se răzbuna, pe această cale, împotriva lui Lupu Costache, care i-a fost dintotdeauna ostil, iar atunci când a fost mazilit, acesta i-a adresat multe „voroave proaste” ce nu „s-a căzut”.

Vornicul Lupu Costache a fost unul dintre cei șase fii ai lui Gavril (Gavriliță) Costache. El a fost căsătorit cu Ruxandra, fiica marelui vornic Ionașcu Balș, cu care a avut trei copii: Iordache, Ion și Scarlatache. Moartea atât de neașteptată și de „năpraznică” a lui Lupu Costache a avut darul de a produce spaimă în rândul boierimii moldovene. În locul lui Lupu Costache, Mihai Racoviță l-a pus în dregătoria de vornic al Țării de Jos pe Darie Donici, fiul logofătului Nicolae Donici și al Lupei Jora. Până la acel moment Darie Donici ocupase mai multe funcții: postelnic (în intervalul iunie 1689 – februarie 1691), serdar (decembrie 1693-noiembrie 1699), mare clucer, în vremea primei domnii a lui Mihai Racoviță, apoi din nou serdar, până în iunie 1714. La 1 septembrie 1714 se ocupa de treburile vistieriei, dar, nu pentru multă vreme, căci la 27 mai 1715 era mare vornic. În primele luni ale domniei lui Mihai Racoviță, Darie Donici a fost mare ban. A fost alături de domn în înfruntarea din 10 ianuarie 1717, cu trupele austriece conduse de căpitanul Francisc Ernaut. După ce criza s-a încheiat, Mihai Racoviță s-a hotărât să-i scoată pe tătari „din pământul Moldovei”, pentru că ei încălcaseră hotarul lui Halil pașa. Darie Donici a făcut parte din comisia de boieri trimisă de Mihai Racoviță să restabilească hotarul Moldovei care începe „de la șanțul lui Traian, împăratul romanilor, și merge până la Nistru”.

În decembrie 1717, Racoviță îi dăruiește lui Darie Donici, satul Hălăucești, care fusese al stolnicului Vasile Ceaurul, pedepsit pentru răzvrătirea sa. Tot în această perioadă domnul i-a mai dat vii la Nicorești „cu căsi și cu cramă, cu moară” ce fuseseră tot a lui Vasile Ceaurul.

Poate în urma unei judecăți, Mihai-vodă Racoviță îi întărește stăpânirea în siliștile Stețcani și Curtești, danii și cumpărături ale tatălui său, Nicolae Donici, fost mare logofăt.

Darie Donici a fost căsătorit cu Smaranda, fiica vistiernicului Dumitrașcu Mavrodin. La 20 decembrie 1750, Darie vornicul își întocmește diata. Soției sale îi lasă satul Căbiceni. Vornicul lui Mihai Racoviță a avut doi feciori, Constantin și Ion, și trei fete: Maria, căsătorită cu Lupu Gheuca, Catrina, soția lui Mihalache Sturza și Ilinca, măritată cu Nicolae Jora.

III. 3. Vornicia Țării de Sus

Acesta avea aceleași atribuții ca omologul său din Țara de Jos, dar, din punct de vedere ierarhic, era inferior acestuia. Marele vornic își avea reședința la Dorohoi.

În prima domnie, Mihai Racoviță a încredințat funcția de mare vornic al Țării de Sus, fostului său cumnat Lupu Bogdan, fără să țină cont de faptul că acesta era cumnatul și susținătorul cel mai fidel al lui Antioh Cantemir. Lupu Bogdan nu și-a arătat ostilitatea față de cel care luase tronul cumnatului său, Antioh Cantemir, de aceea nici Mihai Racoviță nu a avut motive să-l schimbe din dregătoria pe care i-o încredințase. Nici atunci când s-a aflat că Mihai Racoviță a pierdut domnia, iar în locul său urma să vină Antioh Cantemir, Lupu Bogdan nu și-a schimbat atitudinea, dovedindu-se a fi o persoană echilibrată și cu un bun simț politic. A încercat să convingă pe boieri să nu fugă, deoarece era conștient că orice domnie care începe sub semnul instabilității nu avea șanse să fie lungă. La scurt timp după venirea în scaun a lui Antioh Cantemir, Lupu Bogdan a decedat și a fost înmormântat la mănăstirea Dancu, din Iași. Ion Neculce îl suspectează pe Mihai Racoviță că i-ar fi dat „în cahfe otravă”, din cauză că prea „curând s-au și bolnăvit și peste cinci, șesă luni au murit”.

Lupu Bogdan a jucat un rol determinant în luptele politice de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, fiind cunoscut ca principalul susținător și sfetnic al domnilor din familia Cantemir. Cu Ruxandra, soția sa, fiica lui Constantin Cantemir, a avut cinci copii: Ion logofătul, viitorul ginere al hatmanului Dumitrașcu Racoviță, Lupu stolnicul, Maria soția lui Ion Neculce hatmanul și cronicarul, Ecaterina, soția lui Ilie Catargiu logofătul, și Anița, soția lui Constantin Ruset hatmanul.

În timpul celei de-a doua domnii, începută în septembrie 1707, Mihai Racoviță l-a avut ca vornic al Țării de Sus pe Manolache Ruset, fratele capuchehaiei sale de la Constantinopol, Scarlatache, și a lui Iordache Ruset. Este domnia când Ruseteștii se bucură de mari favoruri din partea domnului. De fapt, Manolache Ruset ocupă acum cea mai înaltă dregătorie pe care a avut-o în întrega sa activitate politică.

Când Mihai Racoviță s-a întors în scaun, în februarie 1716, bătrânii frați Rusetești, Manolache și Iordache, nu s-au mai bucurat de aceeași atenție din partea acestuia. Este explicabilă această atitudine, de vreme ce Ruseteștii nu mai jucau același rol ca în trecut. Totuși ei nu au fost de tot uitați. Dregătoria de mare vornic al Țării de Sus a fost dată lui Gavril Miclescu, fostul mare vornic al Țării de Jos și, pentru scurtă vreme, mare logofăt, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat. În ziua de 10 ianuarie 1717 și Gavril Miclescu se afla printre boierii care au stat alături de domn, pe dealul Copoului, în așteptarea catanelor lui Ferenț. A pierdut dregătoria de mare vornic al Țării de Sus, cel mai sigur, la sfârșitul anului 1718, în favoarea lui Ion Sturza și nu va mai ocupa nici o dregătorie în sfatul lui Mihai Racoviță. Gavril Miclescu apare frecvent în documente ca fost vornic al Țării de Sus până în toamna anului 1726, când Grigore Ghica îi acordă dregătoria de mare logofăt, pe care a ocupat-o timp de doi ani. La 10 mai 1724, Gavril Miclescu se judeca la divan pentru niște vecini cu însuși domnul Mihai Racoviță. Se pare că în această perioadă Miclescu nu se mai afla în grațiile domnului, după ce a fost scos din dregătoria de mare vornic. În locul său, Mihai Racoviță a numit în funcția de mare vornic al Țării de Sus pe Ion Sturza. Această schimbare era firească din moment ce Sturza era rudă cu domnul după soția sa, Anița, fiica lui Toderașcu Jora slugerul.

Ion Sturza era fiul lui Chiriac Sturza. A avut o viață zbuciumată. Pribeag în Țara Românească în domnia lui Constantin Duca (1700-1703), a ajuns mare vornic al Țării de Sus în ianuarie 1710, prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat. Foarte curând, „la a doua săptămână” după ce primise această dregătorie, a fost arestat din porunca domnului, împreună cu cumnatul fratelui său, marele spătar Ilie Catargiul. Nu au stat, însă, mult în închisoare, fiind sloboziți de domn pe chezășia celorlalți boieri. Când, în toamna anului 1710, tronul Moldovei a fost încredințat lui Dimitrie Cantemir, amândoi frații Sturza au intrat în sfatul domnesc. Ion tot ca mare vornic al Țării de Sus, iar Sandu ca mare stolnic. Nicolae Mavrocordat nu a mai încredințat lui Ion Sturza nici o dregătorie, deoarece acesta nu se arătase credincios în timpul precedentei sale domnii, în Moldova. Mai mult, după mazilirea lui Mavrocordat din toamna anului 1710, la cererea lui Dimitrie Cantemir, Ion Sturza a făcut parte din delegația de boieri care au mers la Constantinopol și l-au reclamat la Poartă. Nu a ocupat pentru mult timp dregătoria de mare vornic, pentru că, la 25 iulie 1722, era amintit în calitate de fost mare vornic al Țării de Sus. La această dată Ion Sturza vinde o parte din moșiile Bălăceni și Zorleni, pe care le avea zălog de la feciorii lui Dabija pentru o datorie. A murit înainte de 1726, cel mai sigur în 1724. Cu cele două soții ale sale, Irina și Anița, a avut șapte copii; patru feciori: Sandu, Mihalache, Costache, Bărboi, și trei fete: Maria, Anastasia și o a treia fiică, al cărei nume nu ne este cunoscut. Fiul său Sandu a jucat un rol de frunte în Moldova, în timpul domniilor rudei sale Grigore al II-lea Ghica.

Urmașul lui Ion Sturza în dregătoria de mare vornic al Țării de Sus a fost fiul lui Manolache Ruset, Ștefan Ruset. Este de prisos să mai demonstrăm că și acesta avea legături de rudenie cu domnul. Totuși, la vechea legătură de rudenie a Ruseteștilor cu familia lui Mihai Racoviță, acum se adaugă o înrudire nouă, fiul lui Ștefan, Iordache, s-a căsătorit cu Catrina Costandache, nepoata de soră a domnului. Radu Rosetti crede că acest eveniment matrimonial s-a petrecut cândva în preajma numirii lui Ștefan Ruset în dregătoria de mare vornic în locul hatmanului Ion Sturza.

Înainte de a ocupa dregătoria de mare vornic în vremea lui Mihai Racoviță, Ștefan Ruset ocupase mai multe dregătorii, printre care cele de sluger și stolnic. Acum însă începe să se afirme tot mai mult ca unul din boierii de frunte din Moldova acelor vremuri.

La 2 iunie 1725, Ștefan Ruset vornicul Țării de Sus se plânge la domnie că vecinii săi, Constantin comisul și Lucăcioaia cluceroaia i-au împresurat moșia sa de la Bohotin. Acesta este doar un episod dintr-o dispută mai veche.

Cu toate că era rudă apropiată a lui Mihai Racoviță, Ștefan Ruset a pierdut dregătoria de mare vornic al Țării de Sus în a doua jumătate a anului 1725. La 3 decembrie 1725, Ștefan Ruset este menționat ca fost mare vornic. În locul lui, în această dregătorie, domnul l-a numit pe nepotul său Constantin Ruset, fiul lui Iordache Ruset și al Saftei Racoviță. Constantin îndeplinise o lungă perioadă dregătoria de mare paharnic. El a ocupat funcția de mare vornic al Țării de Sus și, ulterior, al Țării de Jos, și în timpul domnului care a urmat lui Mihai Racoviță, Grigore Ghica.

Am observat că dregătoria de mare vornic al Țării de Sus, în timpul domniilor lui Mihai Racoviță a fost ocupată, de regulă, de rudele acestuia, din familiile: Ruset, Bogdan, Sturza. Gavril Miclescu fiind singurul titular al acestei dregătorii care nu era legat, după informațiile pe care le avem la momentul de față, printr-o legătură de rudenie cu domnul.

III. 4. Hătmănia

Hatmanul era o persoană apropiată domnului, de cel mai multe ori rudă cu acesta. Există numeroase exemple în acestă privință. În cazul în care titularul dregătoriei de hatman nu era rudă cu domnul, acesta trebuia să stăpânească foarte bine „meșteșugul armelor”. Cel mai la îndemână exemplu de acest fel este cunoscutul Alexandru Buhuș, care a ocupat dregătoria de hatman un timp îndelungat, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Atunci când Mihai Racoviță a ajuns pentru prima dată domn în Moldova în dregătoria de mare hatman l-a pus pe Lupu Costache, boier influent și rudă cu el. În următoarele două domnii în Moldova, Mihai vodă a încredințat hătmănia fratelui său Dumitrașcu.

Dumitrașcu Racoviță era căsătorit cu Ilinca, fiica lui Mihai Cantacuzino, spătarul din Țara Românească. Această legătură matrimonială, pe lângă altele care legau familia Racoviță de Cantacuzinii din Moldova și Țara Românească, a adus numeroase beneficii lui Mihai Racoviță, grație acestora a ajungând domn în Moldova, în toamna anului 1703. În timpul primei domnii a fratelui său în Moldova, Dumitrașcu a ocupat funcția de mare comis. Anterior ocupase funcția de postelnic al II-lea, începând cu anul 1695. Atunci când Mihai Racoviță a pierdut prima domnie, fratele său a fugit din calea lui Antioh Cantemir, în Țara Românească, la socrul său, unde a stat până în august/septembrie 1707.

Reîntors în scaun, Mihai Racoviță încredințează funcția de hatman singurului său frate, Dumitrașcu. Acesta nu va lua calea pribegiei nici în 1709, când fratele său a pierdut din nou scaunul, dar va fi nevoit să o facă atunci când a văzut că măsurile antiboierești ale lui Nicoale Mavrocordat luau amploare și l-ar fi putut afecta.. De data aceasta s-a retras în Transilvania și nu în Țara Românească, deoarece relațiile cu Constantin Brâncoveanu se deterioraseră. Revine în Moldova, probabil, atunci când Nicolae Mavrocordat a pierdut domnia. Împreună cu Iordache Ruset, Savin Zmucilă și alți boieri mari, Dumitrașcu Racoviță s-a opus energic planurilor lui Dimitrie Cantemir de a impune ereditatea domniei în familia Cantemir. În conjunctura tulbure, care a urmat bătăliei de la Stănilești, din iunie 1711, și care a precedat venirii lui Nicolae Mavrocordat, în Moldova, în a doua sa domnie, Dumitrașcu Racoviță s-a retras din nou la Brașov, unde a stat până ce fratele său, Mihai Racoviță, urcat din nou în tronul de la Iași, în iarna anului 1716. În perioada cât a stat la Brașov, Dumitrașcu a contribuit, după cum am vorbit deja, la succesul complotului inițiat de Cantacuzini împotriva lui Constantin Brâncoveanu.

Începând din februarie 1716, când a revenit fratele său ca domn în Moldova, Dumitrașcu ocupă funcția de hatman și pârcălab al Sucevei, fără întrerupere, până în toamna anului 1726. În această calitate, Dumitrașcu Racoviță a avut de înfruntat revolta lui Vasile Ceaurul stolnicul și invazia catanelor, din 1716-1717. Din cauză că în această perioadă armata Moldovei era neînsemnată, Dumitrașcu Racoviță a fost scutit de o înfruntare cu răzvrătiții, sarcina aceasta revenind tătarilor și slujbașilor de la curți. De altfel, acesta nici nu a jucat un rol activ în confruntările care au avut loc. Îl găsim la 10 decembrie 1717, data invaziei catanelor la Iași, bolnav și adăpostit între zidurile mănăstirii Cetățuia. Nu participă nici la campania lui Mihai Racoviță în Transilvania. Cu toate acestea, Dumitrașcu va fi recompensat pentru „dreapta slujbă” în decembrie 1717, de către fratele său, domnul Mihai Racoviță, cu satul Buciulești din ținutul Neamțului, confiscat de la căpetenia răzvrătiților, stolnicul Vasile Ceaurul.

La 28 decembrie 1720, Mihai Racoviță întărește fratelui său satul Milești, din ținutul Vaslui, pe care acesta din urmă îl obținuse în urma unei judecăți pentru o datorie bănească a Mirandei, fata lui Ștefan Milescul.

La fel ca în 1709, Dumitrașcu Racoviță nu va lua calea pribegiei în toamna anului 1726, când fratele său a pierdut domnia. Sigur, din partea noului domn, Grigore Ghica, nu a mai primit nici o dregătorie, de aceea s-a retras la curtea sa de la Ferești, din ținutul Vasluiului. De aici, împreună cu ginerele său Iordache Costache, Dumitrașcu îndemna pe tătari, atunci când aceștia s-au răzvrătit în 1728, să atace pe Grigore Ghica promițându-le recompense financiare. Până la urmă domnul a aflat de hainirea lui Dumitrașcu Racoviță, iar acesta de frică a fugit în Bugeac, la tătari. De aici a încercat să fugă la Constantinopol pentru a lua legătura cu fratele său, Mihai, însă nu a reușit. Necăjit, Dumitrașcu Racoviță se va ascunde un timp la un turc din satul Calar, în apropiere de Silistra. Turcul l-a anunțat însă pe Grigore Ghica, care a trimis un grup de oșteni în frunte cu al doilea ușier, pentru a-l prinde pe Dumitrașcu hatmanul. Luat prin surprindere, acesta a fost prins și dus la Iași, unde a fost închis, din porunca domnului, și apoi , după ce a achitat o sumă de bani și pe „chezășia unor boieri din neamul lui”, a fost eliberat. Retras din nou la curtea sa de la Ferești, Dumitrașcu a murit în 1728, la scurt timp după ce a fost pus în libertate.

Dumitrașcu Racoviță a avut cinci copii: Ion șetrarul, Radu mare vistiernic, Dumitrașcu vornicul, Bălașa, soția lui Ion Bogdan logofătul, și o a doua fiică, care a fost căsătorită cu Iordache Costache mare stolnic.

III. 5. Postelnicia

În sfatul domnesc din prima domnie, Mihai Racoviță l-a numit în funcția de mare postelnic pe Manolache Ruset, care pe lângă faptul că-i era favorabil avea și experineță în această dregătorie, pentru că mai ocupase dregătoria amintită și în timpul domniei lui Antioh Cantemir. Tot un membru al familiei Ruset a deținut postelnicia în timpul celei de-a doua domnii a lui Mihai Racoviță în Moldova, Nicolae Ruset, fiul cel mare al lui Iordache Ruset. Mihai Racoviță a numit postelnici dintre Rusetești deoarece dorea să aibă permanent alături pe un reprezentant al familiei care-l susținea atât la Poartă cât și în țară. La fel a procedat atunci când a venit pentru a treia oară în scaunul de la Iași, cel numit în funcția de postelnic a fost Constantin Ipsilanti, fratele capuchehaiei de la Poartă, Manolache chiurci-bașa.

Constantin și Manolcahe erau fiii lui Hadji Ioan, un negustor grec foarte bogat din Enikioi (Neochari) originar din zona Trapezuntului. Manolache a continuat afacerile prospere ale tatălui său câștigând prestigiu social și numeroase relații. Acesta era la mijlocul deceniului al doilea al secolului al XVIII-lea, dar și în următoarele două decenii, un personaj influent în mediul constantinopolitan. Cu siguranță Manolache l-a sprijinit pe Mihai Racoviță să ocupe tronul Moldovei, în ideea obținerii altor beneficii. Nu s-a înșelat, pentru că atunci când acesta a plecat în Moldova, pentru a ocupa a treia oară scaunul domnesc de la Iași, Racoviță l-a luat cu el și pe fratele lui Manolache, Constantin, pe care l-a pus în dregătoria de mare postelnic. Ion Neculce spune că nu era nici un boier mai „de cinste” la Mihai Racoviță, pentru că erau mai „tot un neam”, doar „Constantin postelnicul era oarece mai în cinste, având un frate capichihai la Poartă, anume Manolache chiurci-bașa”. În felul acesta și-a început Constantin Ipsilanti o „carieră” impresionantă în Moldova, unde în vremea lui Grigore Ghica al II-lea s-a aflat la mari onoruri.

Am văzut că la Constantinopol, Manolachi chiurci-bașa în calitate de capuchehaie a contribuit la stabilitatea domniei lui Mihai Racoviță. De asemenea, acesta a intervenit de mai multe ori la Poartă în vederea soluționării în mod favorabil, pentru Mihai Racoviță, a unor litigii teritoriale sau financiare.

Nici fratele său nu a fost mai puțin activ. În ianuarie 1717, acesta „se afla (…) la Constantinopol pentru treburile țării”. În primăvara aceluiași an participa activ la campaniile organizate de Mihai Racoviță împreună cu tătarii pentru înfrângerea răzvrătiților adăpostiți la Miera și Cașin și alungarea catanelor peste munți. De asemenea participă și la incursiunea lui Mihai Racoviță în Transilvania. În Cronicul lui Nicolai Chiparissa sunt relatate cu lux de amănunte evenimentele petrecute în Moldova în cursul anului 1717. Ne reține atenția faptul că autorul acestei cronici scoate în evidență faptele postelnicului Constantin în detrimentul celorlalți boieri ai lui Mihai Racoviță, care sunt doar amintiți.

Constantin postelnicul face parte din delegația de boieri trimiși de Mihai Racoviță, în vara anului 1720, pentru a restabili vechiul hotar al lui Halil pașa.

Relațiile bune dintre frații Ipsilanti și Mihai Racoviță nu au durat însă, până la sfârșitul domniei acestuia din urmă. De altfel mazilirea lui Mihai Racoviță a fost grăbită de intrigile țesute de Manolache chiurci-bașa și de plângerile repetate ale lui Nicolae Mavrocordat.

Totul a început din cauza animozităților care existau între reprezentanții greci ai lui Mihai Racoviță la Constantinopol, care au format două grupuri rivale; un grup era format din rudele și prietenii apropiați lui Manolache chiurci-bașa, celălalt grup, mai eterogen, avea în frunte pe capuchehaia Tudorache și pe „un doftor, ginere lui” și pe Iusufache aga. Prăpastia care separa cele două tabere rivale s-a adâncit ca urmare a dificultăților, pe care le-au întâmpinat capuchehăile cu prilejul verificării „sămilor” celor două Țări Române, de către autoritățile otomane, la dispoziția Porții. Radu Popescu scrie că „N-au petrecut puțintel necaz și capuchehaialele lui Mihai vodă până s-au îndreptat”, pentru că „sămile” țării era necăutate și nelămurite încă din domnia lui Constantin vodă Duculeț și a lui Antiohie-vodă, carii să afla amândoi mazili la Țarigrad, nefiindu-le sămile lămurite, i-au pus la închisoare pe amândoi, și au tras mare nevoie”.

Mihai Racoviță nu a reușit să aplaneze conflictul dintre capuchehaiele sale care se pârâie o ceată pre alta la Poartă, cum au mâncat sute de pungi de bani din țară”. Neculce este de părere că se ajunsese în această situație datorită faptului că „Mihai vodă (…) nu mai trimitea boiari la Poartă pentru nevoile țării, să vază ce se cheltuiește acolo, că credea numai pre greci”.

Nemulțumiți de atitudinea domnului față de ei, frații Ipsilanti s-au distanțat de el și au început să uneltească împotriva lui. Greșelile repetate ale lui Mihai Racoviță au mărit numărul celor care doreau înlăturarea acestuia din scaun. Frații Ipsilanti, împreună cu Nicolae Mavrocordat, l-au susținut pentru domnia Moldovei pe marele dragoman Grigore Ghica.

III. 6. Spătăria

În noiembrie 1703, când Mihai Racoviță sosea la Iași, ca domn al Moldovei, îl numea în dregătoria de mare spătar pe cumnatul său, Ilie Enache Țifescu „Frige-vacă”. Acesta fusese parte din căimăcămia care s-a format după plecarea lui Constantin Duca, împreună cu alți trei mari boieri: Antiohie Jora hatmanul, Ilie Cantacuzino paharnicul și Ion Buhuș logofătul. La începutul anului următor, Ilie Enache, bolnav, simțind apropierea sfârșitului său, își face testamentul împărțindu-și averea între fiul său Gavril și mănăstirea Răchitoasa, hotărând ca, în cazul în care fiul său ar muri fără copii, toată averea lui să rămână acestei mănăstiri. Ilie Enache este un personaj cunoscut în istoriografie, numele său fiind întotdeauna asociat cu moartea tragică a fraților Costinești, cronicarul Miron și Velicico vornicul.

În sfatul domnesc format de Mihai Racoviță cu prilejul revenirii sale în scaunul de la Iași, în toamna anului 1707, îl găsim în funcția de mare spătar pe socrul său, Dediul. Acesta ocupase în precedenta domnie a ginerelui său funcția de mare medelnicer. Dediul spătarul a jucat un rol important la întreținerea legăturilor lui Mihai Racoviță cu trupele rusești staționate la granița de nord a Moldovei. Neculce scrie că Dediul „purta” domnului „trebile despre muscali”. Astfel, Mihai Racoviță simțind apropierea mazilirii îl trimite pe Dediul spătarul la Cernăuți pentru a-i pregăti fuga la ruși. Nu a mai apucat să facă acest lucru pentru că turcii au fost mai prompți mazilindu-l pe neașteptate pe Mihai Racoviță și ducăndu-l cu forța la Constantinopol. În urma acestui eveniment, Dediu spătarul a rămas pribeag în Polonia, până la începutul celei de-a treia domnii a lui Mihai Racoviță. Acesta nu-l va mai aduce pe Dediu în sfatul domnesc, „spătăria” dând-o cumnatului său Ion Palade. Nu se pot desluși cauzele acestei schimbări. Probabil că trebuințele personale l-au împiedicat pe Dediu să mai râvnească la vreo dregătorie.

În precedentele domnii ale lui Mihai Racoviță, Ion Palade a ocupat dregătoria de mare vistiernic. Acesta profitând de calitatea de cumnat a exercitat asupra lui Mihai Racoviță..

Ion Palade a fost mare spătar pe toată durata celei de-a doua domnii a lui Nicolae Mavrocordat, astfel încât Mihai Racoviță nu a făcut decât să-l întărească în această dregătorie, pe care acesta a ocupat-o până la finele anului 1718. După această dată Palade nu a mai ocupat nici o dregătorie pe perioada cât Mihai Racoviță a fost domn în Moldova. Nu înțelegem din ce motiv Ion Palade nu a ocupat nici o dregătorie un timp atât de îndelungat. Acest lucru pare și mai de neînțeles dacă urmărim cu atenție „cariera politică” a cumnatului lui Mihai Racoviță, care începând din 1684 s-a aflat, cu scurte întreruperi, în permanență, într-o dregătorie. Chiar dacă nu a ocupat nici o funcție, Ion Palade a fost activ, fiind prezent în numeroase acte, în calitate de martor la diverse hotărniciri, cumpărări de moșii ș.a md. Profitând de situația favorabilă pe care o avea, Ion Palade a cumpărat numeroase moșii, averea sa devenind, spre finele deceniului al treilea al secolului al XVIII-lea, impresionantă. Ne putem face o imagine despre mărimea acesteia din catastiful său întocmit în perioada: martie 1727-august 1733. Cu toate că nu a ocupat nici o dregătorie în ultima parte a domniei lui Mihai Racoviță, Ion Palade s-a bucurat de multă atenție din partea domnului. O dovadă a bunelor relații care existau între domn și cumnatul său o constituie mutarea unei părți a curții domnești, în casele lui Ion Palade, după ce casele domnești au fost mistuite de flăcări, în primăvara anului 1723.

Lui Ion Palade, în dregătoria de mare spătar, i-a urmat Constantin Costache, care a schimbat vistieria cu spătăria la începutul anului 1719. În timpul lui Dimitrie Cantemir, Constantin Costache a îndeplinit funcția de mare comis. Era perioada când cel mai influent membru al familiei Costache era fratele său Lupu, dar după dispariția acestuia, Constantin a continuat tradiția familiei. Între 1713 și 1715, pe durata domniei lui Nicolae Mavrocordat, Constantin Costache a fost mare stolnic, iar din februarie 1716 până la începutul anului 1719 a avut dregătoria de mare vistiernic.

Afară de cele două dregătorii pe care le-a avut în perioada 1716-1726, Constantin Costache s-a bucurat de multă încredere din partea lui Mihai Racoviță, care i-a încredințat mai multe misiuni dificile. Astfel, îl vedem pe Constantin Costache foarte activ în timpul conflictului cu catanele care au invadat Iașiul la 10 ianuarie 1717. Acesta și stolnicul Dumitru Macri au fost trimiși de Mihai Racoviță să înștiințeze pe tătari despre invazia neașteptată a catanelor în Iași. Ulterior, participă la campaniile militare inițiate de Mihai Racoviță, în Moldova din dreapta Siretului, în vederea înăbușirii răscoalei lui Vasile Ceaurul și a alungării catanelor. De asemenea participă și la incursiunea din Transilvania, din august 1717.

Se vede că vistiernicul și apoi spătarul Costache avea calități diplomatice deosebite din moment ce a fost trimis frecvent de domn la diverse misiuni politice. În vara anului 1717, Costache conduce delegația de boieri moldoveni trimisă de Mihai Racoviță în Bugeac, pentru a recupera, în baza firmanului eliberat de Poartă, pe numeroșii prizonieri moldoveni luați de tătari în cursul campaniilor în Moldova pentru alungarea catanelor. Împreună cu Darie Donici vornicul, cu Constantin postelnicul și cu alți boieri, Constantin Costache făcea parte din delegația de boieri care au mers din nou în Bugeac, în vederea restabilirii hotarului lui Halil pașa.

În primăvara anului 1723, Mihai Racoviță surprinde pe spătarul Constantin Costache corespondând, în secret, cu autoritățile ruse, prin intermediul lui Lupu Anastasă. Domnul nu pedepsește pe boier, pentru acest lucru, ba din contră, îl încurajează să continue corespondența cu Moscova.

Relațiile speciale dintre Constantin spătarul și Mihai vodă au continuat pe toată durata domniei acestuia. În primăvara anului 1723, când casele domnești au fost mistuite de flăcări, domnul și-a mutat curtea în casele lui Ioan Palade și Constantin Costache, „fiind aceste curți amândouă alăturea”. În plus, Constantin spătarul a fost însărcinat de domn să conducă lucrările pentru reclădirea curții domnești, „dar n-a terminat-o din pricina timpului prea scurt”.

În septembrie 1726, când Mihai Racoviță și-a pierdut domnia, Constantin Costache a fost numit, din porunca lui Grigore Ghica, în funcția de caimacam, alături de Sandu Sturza. În timpul domniilor lui Grigore Ghica al II-lea, Constantin Costache va juca un rol politic de frunte, ocupând pe rând dregătoriile de hatman și mare logofăt. A murit în 1735 și a fost îngropat la mănăstirea Sucevița.

III.7. Bănia

În Moldova, spre deosebire de Țara Românească, dregătoria de ban a fost introdusă târziu, la 1695, de Constantin Duca, despre care Ion Neculce afirmă că „l-a pus ban” pe Teodosie Dubău, fost mare logofăt. Această dregătorie a fost însă „așezată cu temei” în Moldova de Antioh Cantemir în anul 1705, când i s-a stabilit poziția în ierarhia sfatului domnesc, după marele spătar, și i s-a fixat ca venit câte un ban de drobul de sare de la ocnă.

Dregătoria de ban a fost încredințată pentru început, de Mihai Racoviță, lui Dumitru Macri, apoi, din 1720, lui Sandul Sturza clucerul, fiul marelui vornic al Țării de Sus Ion Sturza.

Dumitru Macri se afla la maturitate atunci când Mihai Racoviță l-a pus mare ban. El este cunoscut încă din 1691, când îndeplinea funcția de vătaf de păhărnicei. În acest an, din porunca lui Constantin Cantemir, a mers la Barboși, în ținutul Neamțului, l-a luat pe Miron Costin și l-a dus la Roman, unde -notează Ion Neculce- „Macrei, ca un om rău și de nimic, nu i-a fost milă de sufletul stăpânu-său și s-au grăbit de l-au omorât. Că de l-ar hii dus la Iași, poate s-ar hii îndreptat și n-ar hii perit. Că multe slugi să tâmplă la domni vrednice, de nu se grăbăscu și ferescu pe stăpâni de păcat(…). Iar acesta, ca un varvar, nefiind de neam, n-au socotit”.

Îl întâlnim pe Macri îndeplinind funcția de ban și în timpul celei de-a doua domnii a lui Constantin Duca, după care, cândva, în intervalul 1703-1716, a fost mare pitar. A îndeplinit mai multe dregătorii mărunte, neavând acces la cele înalte pentru că, după cum spune același Neculce, „nu era de neam”.

Banul Dimitrie Macri era un om energic și de încredere. Participă activ la luptele lui Mihai Racoviță cu catanele conduse de căpitanul Ferenț, în ianuarie 1717. A fost trimis de Mihai Racoviță împreună cu Constantin Gavriliță vistiernicul să vestească tătarilor, veniți în ajutorul domnului, că trupele austriece au sosit pe neașteptate la Iași cu intenția de a-l prinde pe domn.

Începând din 1720, Dumitru Macri a fost staroste de Cernăuți până în 1726, când Grigore Ghica l-a pus din nou, pentru un timp, în funcția de ban.

Sandul Surza a îndeplinit până în 1720 funcția de mare clucer. Este menționat pentru prima dată în contextul evenimentelor tulburi din ianuarie 1717, când căpitanul Ferenț vine la Iași cu intenția vădită de a-l prinde pe Mihai Racoviță. În preziua venirii catanelor, Sandu Sturza a informat pe domn că trupa austriacă a căpitanului Ferenț pornise spre Iași, însă, după cum notează Amiras, Mihai vodă „nu credea, căci el avea dece slujitori de strajă la Târgu Frumos”. La 28 august 1720, Mihai Racoviță făcea danie banului Sandu Sturza curțile lui Vasile Ceaurul – din Iași, pentru dreaptă și încredințată slujbă ce-au slujit domniei mele și țării. Pentru căci și când au venit Frențe căpitanul și cu Velicico sulgeriul cu catanile asupra noastră, iar de la dumnealui (Sandu Sturza n. ns.) am avut știre de venirea acelor tâlhari asupra noastră la Iași”. De asemenea, domnul menționează că tătarii „pornindu-să (…) după acei tâlhari până la Cetatea Neamțului (…), la întors, lovind pe la satul dumisale pe la Ruginoasa, multă pradă i-au făcut, de i-au mâncat tot ce-au păsit la casa dumisale”. Pentru stăpânirea acestor curți, banul Sturza s-a judecat la divanul lui Grigore Ghica cu rudele lui Vasile Ceaurul. Până la urmă, el a cumpărat și jumătatea neconfiscată din aceste curți, pe care o stăpânea Iordache Aslan, soțul Aniței, una din surorile lui Vasile Ceaurul.

Sandul Sturza a fost numit de ruda sa, Grigore Ghica al II-lea, caimacam, alături de Constantin Costache, după mazilirea lui Mihai Racoviță. Începând cu domnia vărului său, Grigore Ghica, Sandul Sturza începe să joace un rol politic important în Moldova. Astfel, între 1726 și 1753, acesta a fost numit de opt ori caimacam și a îndeplinit cele mai înalte dregătorii: mare spătar, mare vornic al Țării de Jos, mare vistier, hatman și mare logofăt.

.

III. 8. Păhărnicia

În această dregătorie Mihai Racoviță l-a numit, în toamna anului 1703, pe Dumitrașcu Mavrodin, fostul mare vistiernic din vremea domnilor: Antonie Ruset, Gheorghe Duca și Dumitrașcu Cantacuzino. A deținut dregătoria de mare vistiernic nu mai puțin de 11 ani. Când a revenit în domnia Moldovei, în septembrie 1707, Mihai Racoviță l-a pus în funcția de mare paharnic pe Ioniță Balș, cumnatul lui Solomon Costachi.

În perioada ultimei domnii în Moldova, Mihai Racoviță nu a mai acordat aceeași atenție celor din familia Ruset. Motivele acestei atitudini sunt ușor sesizabile, Iordache Ruset și fratele său Manolache nu mai aveau aceeași influență asupra domnului, din cauza vârstei înaintate, dar și din cauză că, atunci, cei care-l sprijineau pe acesta la Constantinopol nu mai erau Ruseteștii, ca în precedentele domnii, ci alți greci, precum Manolache chiurci-bașa sau Tudorache. Totuși, Ruseteștii s-au bucurat în continuare de un tratament favorabil din partea lui Mihai Racoviță, însă nu comparabil cu cel din precedentele domnii, când Iordache Ruset era „alfa și omega” în Țara Moldovei. Astfel, familia Ruset a avut un singur reprezentant în sfatul domnesc al lui Mihai Racoviță, în perioada 1716-1726, pe Constantin Ruset marele paharnic, fiul lui Iordache Ruset și al Saftei Racoviță. Deci: acesta era nepotul domnului. De asemenea, paharnicul Constantin era căsătorit cu Anița Bogdan, fiica hatmanului Lupu Bogdan, fostul cumnat al lui Mihai Racoviță.

Constantin Ruset mai îndeplinise dregătoria de mare paharnic și în sfatul domnilor Dimitrie Cantemir și a lui Nicolae Mavrocordat.

Constantin paharnicul a fost cel care a fost însărcinat să aibă grijă de boierii munteni fugiți la curtea lui Mihai Racoviță în primăvara anului 1726, printre care se afla și fratele său mai mare Nicolae Ruset. Atunci, Mihai Racoviță a fost acuzat că i-a îndemnat pe boierii munteni fugari să vină la el pentru a face împreună plângere la Constantinpol împotriva lui Nicolae Mavrocordat. Această acuzație se baza pe faptul că în fruntea boierilor fugari se afla Nicoale Ruset, nepotul domnului moldovean. Apoi, în toată această acțiune a fost implicat și Constantin Ruset, fratele lui Nicolae. Până la urmă domnul le-a sugerat boierilor munteni fugari să se adăpostească la munte, pentru a nu risca să fie prinși de trimisul Porții, care se afla în drum spre Iași. Văzând că lucrurile iau o întorsătură nefavorabilă, Racoviță poruncește paharnicului Constantin Ruset să prindă pe boierii munteni pribegi, pentru a-i preda lui Nicolae Mavrocordat. Însă aceștia au fost anunțați de ultimele intenții ale domnului, probabil chiar de Constantin paharnicul, și au fugit în Transilvania.

III. 9. Vistiernicia

Am amintit deja că în primele două domnii, Mihai Racoviță a încredințat dregătoria de mare vistiernic cumnatului său Ion Palade. Excepție face, însă, o perioadă de un an și cinci luni de la sfârșitul celei de-a doua domnii, când Mihai Racoviță l-a schimbat pe Ion Palade, cu Nicolae Bașotă. Acesta din urmă a fost numit în funcția de vistiernic cândva în intervalul 7 mai -11 iunie 1708. Această schimbare este suspectă dacă ne gândim că Ion Palade era cumnatul domnului și unul dintre boierii de frunte de atunci, iar Nicolae Bașotă era un boier de mijloc cu ceva avere dar cu puține relații la vârful ierarhiei sociale de atunci. Dacă analizăm cu atenție conjunctura în care a avut loc acest eveniment vom observa că Mihai Racoviță a făcut acest gest pentru a-l menaja pe cumnatul său de contractarea unor datorii, care l-ar fi ruinat, cum de altfel s-a întâmplat cu Nicolae Bașotă. Acesta, în testamentul său din august 1723, se plângea că în perioada cât a fost vistiernic a acumulat o datorie de 7000 de galbeni „în trebile țării și a vistieriei”, pe care a trebuit să o plătească din averea lui, fără ca domnul să-l despăgubească și, continuă el, „din furtuna ce-au dat peste mine, mi s-au stâns casa, că după mazilirea mării sale lui Mihai vodă, au venit măria sa Nicolae vodă, și m-au pus la închisoare, de amu șezutu un an închisu și au mers datornicii cu oameni domnești și ce-au găsit la casa me au luatu tot, și fără de prețu: câtu am fost rămas de n-avem putere să-mi chivernisesc viața din zi în zi și încă datorie a rămas de plătit pe la unii și pe la alții”. Această dramă a fost posibilă nu numai pentru că Bașotă era un vistiernic nepriceput, dar numirea lui într-o dregătorie cu așa mare responsabilitate s-a făcut într-un moment nepotrivit, în timpul unui domn care avea nevoie de sume mari de bani pentru a se menține în scaun, într-o conjunctură nefavorabilă pentru el, de aceea a fost nevoit să scoată bani de la oricine și prin orice mijloace. De altfel, este necesar să amintim că și alți boieri au fost păgubiți de Mihai Racoviță în timpul acestei domnii.

În februarie 1716, când a revenit la domnia Țării Moldovei, Mihai Racoviță l-a căftănit mare vistiernic pe Constantin Costache. Acesta a fost urcat în dregătoria de mare spătar la începutul anului 1719, iar în locul lui, vistiernicia a fost dată de Mihai Racoviță cumnatului său Iordache Cantacuzino Deleanul, care fusese până în acel moment mare comis. Acesta a ocupat dregătoria de mare vistiernic până la ultimele luni ale domniei lui Mihai Racoviță, când l-a schimbat un anume Hassan, care era un turc laz. Alexandru Amiras notează că „Mihai vodă mai multă dragoste avea spre turcii lazi neguțitori și-i cinstea peste măsură, câtu pe unul dintr-înșii, anume Hasan, îl făcuse acum și vistiernicu, adică l-au pusu de au cheltuit vistieria nouă luni, dându-i lui răsurele vistieriei”. În continuare Amiras nota că Mihai Racoviță urmărea să le mănânce banii „lazilor, cum i-au mâncat și acelui Hasan o samă de bani și altora, și din visteria mai sus pomenită nimică n-au câștigatu, că nu i-au plătitu ce au cheltuit, și dacă n-au vrut să mai cheltuiască Hasan, luat-au Mihai vodă vistieria în sama lui”. Așadar la sfârșitul celei de-a treia domnii, Mihai Racoviță s-a folosit de negustorul turc la fel cum la sfârșitul celei de-a doua domnii a profitat de pe urma lui Nicolae Bașotă.

Iordache Cantacuzino, împreună cu frații săi, Teodor și Șerban, s-au aflat permanent în apropierea lui Mihai Racoviță. A fost alături de domnul său în luptele cu catanele austriece conduse de căpitanul Ferenț. Pe epitaful „Crucii lui Ferenț” este trecut și numele lui marelui comis Iordache Cantacuzino, alături de a ceilalți boieri participanți la luptele cu catanele. A avut de suferit de pe urma „năvălirii nemților”. Retrăgându-se din fața lor, la trecerea Siretului a pierdut toate „uricele” moșiilor. La 15 decembrie 1717, marele comis Iordache și frații săi Șerban și Toader primesc de la domn un nou hrisov de stăpânire. Se va folosi de aceste vremuri grele și, ulterior, de veniturile, pe care i le aducea dregătoria de vistiernic, pentru a-și mări averea prin cumpărarea de sate sau bucăți de sate.

Iordache Cantacuzino Deleanu și-a va continuat ascensiunea politică și după mazilirea cumnatului său, ocupând cele mai înalte dregătorii: mare ban, mare vornic și mare logofăt. De asemenea, prin talentul său politic a reușit să intre în grațiile domnilor Moldovei din această perioadă, iar aceasta i-a adus numeroase beneficii. Cândva după 1 ianuarie 1759, a decedat unul dintre boierii cei mai însemnați din al doilea sfert al secolului al XVIII-lea

*

Aceasta a fost componența sfatului domnesc al lui Mihai Racoviță. Am observat că acuzațiile de „nepotism” aduse de cronicari acestui domn sunt justificate în ceea ce privește distribuția sfatului domnesc. Totuși acest lucru nu trebuie să ne mire, pentru că în vremea la care ne referim practica numirii unor persoane în sfatul domnesc, de a căror fidelitate domnul să fie sigur era un lucru obișnuit, și cine putea să prezinte mai mare încredere decât rudele? Dacă alți domni au avut un sfat domnesc, care avea în componența lui mai puține rude, acest lucru se explică, în primul rând, prin faptul că acel domn avea puține rude printre marile familii boierești. Deoarece, „casa Racoviță” avea legături de rudenie cu multe mari familii din elita socială de atunci Mihai Racoviță a avut destule rude capabile să îndeplinească cele mai înalte dregătorii.

=== 7……Drergatoria ===

Tabelul dregătorilor din sfatul domnesc al lui Mihai Racoviță

(1703-1705; 1707-1709; 1716-1726)

=== 8….capitolul_4 ===

Capitolul IV

Relațiile lui Mihai Racoviță cu boierimea și revolta stolnicului Vasile Ceaurul

IV. 1. Situația boierimii moldovene între 1716-1726

De obicei, domnii din Țările Române urmăreau să menajeze interesele clasei dominante și să aibă relații cât mai bune cu ea; conștienți fiind de faptul că domnia lor depindea într-o măsură destul de mare de voința acesteia. La începutul secolului al XVIII-lea, dar în special, începând cu domniile lui Nicolae Mavrocordat are loc, în mod vizibil, o continuă și ireversibilă decădere a prestigiului și influenței boierimii autohtone în relațiile cu domnia. Politica vădit antiboierească și demofilă a lui Nicolae Mavrocordat din prima sa domnie în Moldova a determinat pe numeroși reprezentanți ai clasei dominante să ia calea pribegiei. Aceștia erau nemulțumiți de tratamentul brutal aplicat mai multor mari boieri și de lipsa de comunicare cu domnul, care nu permitea accesul boierilor la curte, „din spătărie încolo”. Neculce notează că boierimea era nemulțumită de Nicolae Mavrocordat, care nu cunoștea limba și obiceiurile țării, iar în relațiile cu autohtonii se arăta rece și distant, încât „desfătări, voroave de glume, nemic nu se făcea înaintea lui”. Nicolai Muste „lăudătorul” lui Mihai Racoviță este mult mai radical în afirmații, notând că Nicoilae Mavrocordat „au venit (în Moldova) nu ca un domnu, ce ca un leu asupra tuturor”. Când a revenit în scaunul de la Iași, în toamna anului 1711, Nicolae Mavrocordat și-a lăsat „firea cea sâmață cum era în domnia întâi” și a acordat mai multă atenție boierilor autohtoni cu care – spune Neculce – trăia în „dragoste” și „arăta către toți milă”. Nici acum însă suspiciunea și neîncrederea dintre Nicolae Mavrocordat și boierime nu au dispărut în totalitate. Nemulțumirea boierimii moldovene față de acest domn țarigrădean mocnea, așteptând un moment prielnic pentru a se dezlănțui. Din acest punct de vedere simptomatic este schimbul dur de replici dintre domni și Lupu Costache vornicul Țării de Jos, la începutul anului 1716, când primul se pregătea să plece din țară.

Răfuiala cu boierimea moldoveană a continuat și după mutarea lui Nicolae Mavrocordat la București, cronicarii fiind la unison de acord că Lupu Costache a căzut victimă din cauza plângerilor înaintate de domn la Poartă. Trebuie menționat că intenția lui Dimitrie Cantemir de a impune domnia pe viață și ereditatea succesiunii în scaunul domnesc se înscriu în aceeași tendință. Reprezintă limitarea puterii marilor boieri și consolidarea autorității centrale.

După domniile lui Nicolae Mavrocordat este lesne de înțeles de ce venirea lui Mihai Racoviță în februarie 1716 în scaunul de la Iași a produs atâta bucurie în rândul clasei dominante. Aceasta spera la revenirea normalității politice de dinainte de 1709. De asemenea, boierimea moldoveană se bucura că noul domn „era moldovean și le era pre lesne la divanuri a grăi cu dânsul”. Așadar, boierimea ținea mult ca domnul să fie „pământean”, să cunoască „limba” și „obiceiul țării”. Bucuria aceasta pentru o parte însemnată a clasei dominante s-a dovedit a fi deșartă, Mihai Racoviță conștient că domnia venea din „grația Înaltei Porți” și nu a boierimii moldovene, nu s-a arătat dispus să facă concesii. Începând cu această domnie, credem, s-a stabilit în mod definitiv în Moldova dependența boierimii de autoritatea centrală. Această stare de fapt a intervenit din momentul în care boierimii autohtone i s-a retras dreptul de a-și alege domnul, lucru care, în ultima vreme, intra în atribuțiile Porții. De acum înainte, pe parcursul întregului secol XVIII boierimea autohtonă va pierde continuu din prestigiu și autoritate, devenind, practic o categorie socială dependentă de funcții și de bunăvoința domnului. De fapt, clasa dominantă nu a avut niciodată o influență covârșitoare asupra instituției centrale, fiind, mai degrabă, dependentă de aceasta. Constantin Cantemir considera că „domnul face neamurile, domnul le stinge”, exprimând un vechi adevăr, redat și de Bandini și verificat de atâtea ori. Neculce sublinia că situația boierilor se află la discreția domnului: „Nici un boier n-am văzut procopsit din cei ce se pun în price cu domnul”. Dependența boierimii de autoritatea centrală a crescut mult după ce condiția sine qua non a prezenței în Sfatul Domnesc sau în Divan consta în ocuparea unei dregătorii. Consolidarea sistemului administrativ și perfecționarea sistemului de impozitare au dus la creșterea prestigiului și rentabilităților dregătoriilor care cu timpul vor fi din ce în ce mai căutate, ajungându-se în secolul al XVII-lea la dispute acerbe între clanurile boierești pentru câștigarea bunăvoinței domnului și implicit pentru ocuparea dregătoriilor. Avantajele financiare oferite de aceste dregătorii erau însemnate, mai ales începând cu a doua jumătate a secoulului al XVI-lea, odată cu creșterea fiscalității, care a provocat acea „tragedie a proprietății mici” de care vorbea I. C. Filitti. Aceasta a dus la pauperizarea micilor stăpâni de pământ și la disoluția treptată a proprietății răzășilor. Principalii beneficiari erau boierii cu dregătorii, care își vor forma adevărate latifundii compuse din zeci de sate, uneori peste o sută, cum este cazul lui Iordache Ruset. Marii boieri beneficiau de scutiri, însă, după cum spunea Marco Bandini, „nu de tot, căci din când în când trebuie să contribuie după bunul plac al domnului” la cheltuielile vistieriei. Birul, darea personală, era impozitul de care nici boierii cu dregătorii nu erau scutiți.

Tot interesul pentru ocuparea dregătoriilor, foarte productive, explică și lupta boierilor împotriva domnilor care veneau cu o numeroasă clientelă de la Constantinopol, din rândul căreia, uneori, aceștia își alegeau dregătorii. Ei nu se ridicau împotriva grecilor sau a jafului la care se dedau ei și domnii care-i protejau, ci împotriva sistemului care-i înlătura în mare măsură pe boierii autohtoni dintre beneficiarii acestei exploatări, în primul rând din dregătoriile atât de râvnite. Emblematică pentru creșterea importanței dregătoriilor este semnificația termenului boierie, care avea înțeles de dregătorie, începând cu secolul al XVII-lea, și care a derivat din termenul boier. Deci, începând cu acest secol, ocuparea unei dregătorii devine o condiție sine qua non a statutului de boier, fără ca principala condiție care asigura apartenența la această clasă socială, aceea de proprietar de pământ, să dispară. În acest fel statutul boierimii moldovene în cursul secolelor XVI-XVII, devenind dintr-o aristrocrație militară o aristrocrație de funcții privilegiată, dar dependentă de autoritatea centrală, similară omoloagei sale bizantine.

Atunci când în componența sfatului domnesc nu au mai intrat mari stăpâni de pământ, ci numai boierii cu dregătorii, autoritatea centrală a obținut o victorie decisivă asupra boierimii pe care o putea controla, de acum înainte, cu mai mare ușurință. Domnii au fost atenți să numească în dregătorii persoane fidele, de preferință rude și apropiați. În felul acesta, înrudirea cu domnul, oricât de îndepărtată, constituia o prioritate a marilor familii boierești. S-au format adevărate clanuri care dominau viața politică la un moment dat, tocmai datorită faptului că dispuneau de protecția autorității supreme în stat, domnia. Asemenea clanuri care practicau o adevărată politică de familie – după expresia lui Ștefan S. Gorovei – sunt: Movileștii, Cantemireștii, Racovițeștii. Disputele dintre marile familii boierești au fost, uneori, sângeroase, lucru care denotă îndârjirea cu care se dădea lupta pentru putere. Asemenea răfuieli de clan au avut loc pe întreaga durată a secoulului al XVII-lea. Exemple în acest sens sunt înlăturarea lui Vasile Lupu de fostul său logofăt Gheorghe Ștefan, decapitarea Costineștilor în 1691, la porunca lui Constantin Cantemir s. a. m. d. O asemenea dispută s-a consumat și în 1703 când Mihai Racoviță a fost ales domn în detrimentul lui Antioh Cantemir, care s-a văzut trădat de boierii tatălui său. Cei care l-au susținut pe spătarul Mihai Racoviță erau rude apropiate cu el, ceea ce arată, o dată-n plus, existența unor solidarități de familie deosebit de puternice în rândul clasei dominante. Odată ajuns în scaun, Mihai Racoviță, după obiceiul care exista, și-a răsplătit rudele încredințându-le dregătorii în Sfatul Domnesc sau diverse alte funcții la curte și nu numai. Această operațiune s-a repetat de fiecare dată când Racoviță a ocupat domnia Țării Moldovei. Ceea ce deranjează, după cum putem deduce, nu este faptul că Mihai Racoviță își numește rudele în dregătoriile cele mai înalte, ci faptul că acesta avea atât de multe rude în rândul câtorva mari familii boierești, încât acestea monopolizeazau aproape întreg „aparatul de stat”. În felul acesta, boierii neînrudiți cu domnul se vădeau dați la o parte, lucru care evident îi nemulțumea profund. Ion Neculce dă glas acestor nemulțumiri, criticând aspru „nepotismul” de la curtea lui Mihai vodă. Astfel, în timpul primei domnii „neamul lui toți era tari și mari, cine de capul lui cum vrea așea făce. Și slugile lui, cei din boierie era tari și mari și obraznici, cumu-i firea mojicească. Intra în casă și cu treabă și fără treabă, când le era voia de nu sămâna curte a domnie de atâta obrăznicie ce iera”. În continuare, cronicarul completează această informație, lăsând să se înțeleagă că Mihai vodă era stăpânit de rude și de favoriții săi, de „părea că-i om zălud. Și să mira cum a face să le poată intra în voie tuturor și nu le mai putea intra în voie”. Acest lucru era cu atât mai grav cu cât, în opinia aceluiași cronicar, boierii străini „sta în laturi de mansipuri (dregătorii n. ns.) că nu putea încape de Cupărești și de neamul lui și de slugeli lui”.

Din capitolul destinat sfatului domnesc am constatat că rudele au dominat în mod covârșitor sfatul domnesc în timpul celor trei domnii a lui Mihai Racoviță în Moldova. Referitor la ultima domnie cronicarii condamnă la unison atitudinea lui Racoviță de a monopoliza sfatul domnesc cu rudele sale, a considerat că acest fapt constituie cauza revoltei stolnicului Vasile Ceaurul. Neculce consideră că în timpul acestei domnii nici un boier din divan nu era „mai de cinste decât altul” pentru că toți erau „un neam”. Autorul Cronicii Ghiculeștilor scrie că „Mihai vodă nu s-a arătat bun și blajin ca în prima și a doua sa domnie, ci îndată ce au venit, și-a schimbat purtarea și a dat mai toate boieriile rudelor sale trecând, cu vederea pe unii, care se cădea să aibă și ei boierie și care erau batjocoriți de rudele lui”.

Pentru a ne face o imagine completă despre rolul pe care-l aveau rudele la curtea lui Mihai Racoviță vom face o paranteză pentru a realiza o scurtă prezentare a celor care nu aveau dregătorii în sfat sau care nu aveau nici o dregătorie, dar aveau o influență deosebită. Astfel, in 1716, funcția de mare stolnic era deținută de un alt cumnat a lui Mihai Racoviță, grecul Costandache, soțul Mariei. Nu a ocupat această dregătorie mult timp pentru că a decedat, cel mai sigur în cursul anului 1717. Nu avem la dispoziție informații cu privire la el. În locul lui domnul l-a numit mare stolnic pe Gavril Costache, fiul lui Vasile Costache și nepotul de frate lui Lupu Costache și Constantin Costache. Gavril Costache a îndeplinit această funcție până la sfârșitul domniei lui Mihai Racoviță. Tot un cumnat al domnului a fost instalat în februarie 1716 în dregătoria de mare comis, Iordache Cantacuzino Deleanul. După ce acesta a fost promovat în dregătoria de mare vistiernic, în 1720, locul său la comișia cea mare a fost luat de fiul cel mare al lui Ion Palade, și nepotul de soră al domnului, Toader Palade. Rudele lui Mihai Racoviță erau prezente în număr mare și în dregătoriile mărunte, pe care nu le menționăm în expunerea de față din motive ce țin de întinderea lucrării, dar și din cauză că în cercetarea de față nu ne-am concentrat atenția și asupra lor.

În afară de boierii cu dregătorii se aflau la curtea domnului boieri înrudiți cu acesta, care, deși nu dețineau nici o dregătorie, exercitau o influență mare la curte. Bineînțeles ne referim, în special la frații Rusetești, Iordache și Manolache, la socrul domnul, Dediul spătarul și, după 1720, chiar la Ion Palade, cumnatul domnului.

Boierimea autohtonă era deranjată de statutul privilegiat pe care-l avea la curte clientela grecească și negustorii lazi, de origine turcă. Neculce afirmă că „acei greci l-au adus la stricăciune” pe Mihai Racoviță, iar numele „său cel bun de ușă deschisă ce-l avea către toți de intrau și copiii l-au stricat acei greci blăstămați, alăturâdu-se pre lângă dânsul. Șezând tot cu dânșii de se sfătuia și pre nimeni nu lăsa să intre în casă să-și plângă jalobele”. Clientela grecească de la curtea lui Racoviță avea drept căpetenie pe Constantin Ipsilanti postelnicul, musaipul (sfetnicul de taină) domnului care era singurul dintre dregători ce se afla „oarece mai în cinste”, pentru că era fratele capuichehaiei Manoloache chiurci-bașa. Este necesar să precizăm că rudele capuchehaielor s-au bucurat în mod special de atenția lui Mihai Racoviță în timpul tuturor domniilor sale. Importanța în creștere a acestor capăuchehăi, începând din momentul când domnii sunt numiți exclusiv de Poatră, explică pe deplin atenția domnilor fațe de ei. Toți grecii care l-au însoțit în Moldova pe Mihai Racoviță erau creditori sau diverși prieteni din mediul constantinopolitan al acestuia. Același Neculce confirmă această afirmație, atunci când spune că Mihai Racoviță „s-au dus la Țarigrad și au primit lângă sine pre acei blăstămați de să sătuiau cu dânșii”. Preferința domnului pentru greci pare a fi un lucru firesc dacă ne gândim că în acesta timp de șase ani conviețuise cu ei în capitala Imperiului Otoman, iar domnia o căpătase cu un important sprijin din partea lor. Acum Racoviță nu mai datora nimic boierilor autohtoni; înrudirile fiind singurul lucru care-l mai lega de aceștia.

Prietenia pe care o arătase Mihai Racoviță negustorilor lazi constituia de asemenea un motiv de nemulțumire pentru boieri. Alexandru Amiras relatează că Mihai Racoviță îi avea „la mare dragoste pe turci și lazi” și că în toată domnia lui aceștia nu au lipsit de lângă dânsul. În plus, domnul „îi cinstea peste măsură”, stătea cu ei la masă și, pe unii dintre ei, îi ținea mai mereu la curte. Ca dovadă de prețuire, domnul a numit pe unul dintre ei, un anume Hassan, în dregătoria de mare vistiernic, lucru care a avut menirea să scandalizeze și mai mult pe boierimea autohtonă. Dar, continuă același Amiras: „până la urmă s-a cunoscut pricina dragostei lui (pentru turcii lazi n. ns.) că nu era pentru altă, ce ca să le mănânce banii”. Printre turcii lazi aflați la mare trecere la Mihai vodă se numărau: Ali aga și Hassan Hagi-Osmanoglu. Acesta din urmă pare a fi una și aceeși persoană cu acel Hassan numit de Mihai Racoviță, mare vistiernic în ultimele sale luni de domnie.

Am amintit deseori până acum de boierii moldoveni nemulțumiți din cauză că Mihai Racoviță a înțeles să acorde dregătoriile numai rudelor și apropiaților, astfel încât aceștia s-au văzut marginalizați. Din acest motiv ei au fost nevoiți să se „îngroape” la țară, la curțile de pe moșiile lor, rupându-se în acest fel de realitatea politică din țară. De asemenea, ei vedeau cum boierii de țară își pierdeau din influență în favoarea clientelei grecești a domnului, pripășită în Moldova în căutare de câștiguri facile. În rândurile care urmează încercăm să identificăm pe câțiva dintre reprezentanții clasei dominante din Moldova care nu au intrat în grațiile lui Mihai Racoviță. De la început precizăm faptul că nu ne vom referi la boierii care l-au urmat pe Dimitrie Cantemir în 1711 în exilul său moscovit. Această problemă o vom aborda într-o altă parte a acestui capitol.

Ion Buhuș este unul dintre marii boieri din Moldova care nu au jucat nici un rol politic în timpul domniilor lui Mihai Racoviță. Motivul: era rudă cu Constantin Duca. Acesta a avut o activitate politică remarcabilă în timpul altor domni din aceeași perioadă, fiind paharnic în prima domnie a lui Antioh Cantemir (1695-1700), caimacam înaintea venirii lui Mihai Racoviță în prima sa domnie (1703), mare logofăt de trei ori (sept. 1700 – aug. 1702; nov. 1705 – febr. 1707; ian. – dec. 1710) și hatman în a două domnie a lui Mavrocordat în Moldova (1711-1715). În momentul venirii lui Mihai Racoviță și în cea de-a treia lui domnie (febr. 1716), Ion Buhuș se afla în plină maturitate, fiind unul dintre cei mai importanți boieri ai timpului. A decedat în cursul anului 1720. El aparținea uneia dintre cele mai importante familii din Moldova de atunci, care a dat în cursul secoulului al XVII-lea personalități de prim rang.

Ion Bogdan, fiul lui Lupu Bogdan hatmanul nu s-a bucurat nici el de atenție din partea lui Mihai Racoviță, deși, spre finalul domniei, i-a devenit nepot prin alianță, în urma căsătoriei cu Bălașa, fiica lui Dumitrașcu Racoviță hatmanul. Autorul Cronicii Ghiculeștilor specifică faptul că Grigore al II-lea Ghica i-a acordat acestuia dregătoria de mare medelnicer lui Ion Bogdan, gest pe care unchiul său, Mihai Racoviță nu l-a făcut. De fapt, acesta era destul de tânăr și deci în timpul domniei unchiului său este posibil să se fi aflat la vârsta când, de regulă, nu putea primi nici o „boierie”. Este greu de crezut că Mihai Racoviță ar fi fost atât de insensibil față de ginerele fratelui său.

Cel mai mult de suferit în timpul acestei domnii au avut Gheorghiță Apostol și cei trei fii ai săi. Acesta era fiul lui Apostol ușierul, un grec venit în Moldova puțin după jumătatea secolului al XVII-lea și fratele mult mai cunoscutului Mitre Apostol vistiernicul. Gheorghiță Apostol a ocupat mai multe dregătorii importante: serdar (1693-1695), mare vistiernic (1700-1703), paharnic și din nou mare vistiernic în intervalul 1709-1710, și din nou paharnic între 1711-1715. A avut mare influență în vremea domniei lui Nicola Mavrocordat. Se pare că venirea în scaun a lui Mihai Racoviță nu l-a mulțumit, de aceea plăsmuiește niște scrisori prin care îl acuza pe acesta de”hainire”. Deconspirat, Gheorghiță Apostol este călugărit din porunca lui Mihai Racoviță și trimis la mănăstirea Putna. De aici a fugit în toamna anului 1716 și s-a alăturat cauzei stolnicului Vasile Ceaurul. După înfrângerea „răscoalei” acestuia, Gheorghiță Apostol – cunoscut în documente și în cronici mai frecvent sub numele de Gheorghiță Mitre – fuge în Ardeal, unde a murit cândva în perioada 1716-1720. Tot în primele luni ale domniei lui Mihai Racoviță, unul dintre fiii lui Ghoerghiță Mitre a ucis un turc. Fiindcă nu se știa cu precizie care dintre fii săi a săvârșit fapta, domnul a hotărât să-i închidă pe toți trei trei: Negrea, Neculai și Neagoi. Cu toate că Gheorghiță Apostol s-a străduit să plătească „gloaba” pentru a-și eliberara fii de la închisoare, nu a reușit să facă acest lucru, din cauză că a dat peste el „pedeapsa” călugăriei. Toți cei trei fii ai lui Gheorghiță Apostol au rămas închiși până la sfârșitul domniei lui Mihai Racoviță.

IV. 2. Revolta stolnicului Vasile Ceaurul

Dușmanul cel mai periculos și mai puternic al lui Mihai Racoviță a fost fără îndoială stolnicul Vasile Ceaurul. Acesta era fiul lui Dumitrașcu Ceaurul, marele logofăt din timpul primei domnii a lui Constantin Duca (1693-1695), nepotul de fiu al lui Vasile Ceaurul logofătul, întemeietorul ramurei Ceaurul a familiei Ștefan. Bunicul stolnicului, pe care-l chema tot Vasile, fusese fratele lui Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei din a doua jumătate a secolui al XVII-lea (1653-1658). Vreme de aproape două secole, familia Ștefan Ceaurul, de origine transilvăneană, s-a aflat printre familiile de frunte din Moldova. În acest răstimp familia Ștefan a dat Țării Moldovei mai multe personalități care au jucat la un moment dat un rol politic de frunte. Conștient de tradiția prolitică prodigioasă a familiei sale, stolnicul Vasile, ajuns la maturitate a avut ambiția să calce pe urmele înaintașilor săi.

În tinerețe el a ocupat mult timp funcțiile de agă de Valea Seacă și cămăraș de ocnă. Cel care l-a promovat în dregătoria de mare stolnic a fost Nicolae Mavrocordat, la începutul anului 1712. Nu știm cât timp a stat în această dregătorie, probabil doi ani (1712-1713) pentru că la 1 mai 1714 este menționat în calitate de fost mare stolnic. După această dată, fostul stolnic apare sporadic în documente până în anul 1717 când numele său intră brusc în atenția cronicarilor, datorită rolului de frunte pe care l-a jucat în timpul revoltei din 1716-1717. Această răzvrătire constituie manifestarea violentă a nemulțumirii unei părți a boierimii moldovene, care, după cum am constatat, se simțea ignorată de Mihai Racoviță. N. Iorga era de părere că acțiunea violentă din 1716 a fost fapta generației tinere de boieri moldoveni „feciori de boieri”, care luptaseră „supt Sobieski, lângă poloni, și la 1711 încercase să scape prin intermediul rușilor de turci și al cărei reprezentant mai strălucit a fost Dimtrie Cantemir însuși”. Rolul de căpetenie al revoltei pe care l-a avut stolnicul Vasile Ceaurul i-a fost asigurat de prestigiul social de care se bucura ca descendent al uneia dintre cele mai importante și mai vechi familii boierești din Modova de atunci. Dar, îndrăznim să credem că majoritatea boierilor care au jucat un rol de frunte în timpul acestei acțiuni erau într-un fel legați de Vasile Ceaurul, prin înrudire sau diverse alte forme de solidaritate. Dezvoltând această supoziție, putem spune că revolta din 1716-1717 a avut ca obiectiv atingerea intereselor de clan ale Ceaureștilor, fiind și aceasta un caz tipic de politică de familie. De aspectul acesta al acțiunii inițiate de Vasile Ceaurul ne dăm seama foarte ușor dacă luăm în calcul animozitățile mai vechi care existau între stolnic și cei din clanul Racovițeștilor. Apoi este necesar să luăm serios în considerare ambițiile care-l stăpâneau pe Vasile Ceaurul ce urmărea să-l răstoarne din scaunul domnesc pe adversarul său, Mihai Racoviță, și să schimbe suzeranitatea turcească cu cea austriacă. În acest fel, consideră Nicolae Iorga, „boierimea de țară a fost chemată să aleagă între regimul turcesc al lui Mihai Racoviță și o guvernare creștină apuseană, a împăratului german”. Toate acestea urmau a se întâmpla după ce Racoviță era prins și dus în captivitate de catanele lui Ferenț, în Transilvania, „la ghenerariul de Brașău”.

Dar să vedem care au fost motivele dușmăniei dintre Mihai Racoviță și stolnicul lui Nicolae Mavrocordat, Vasile Ceaurul. Încă de la început, Mihai Racoviță s-a arătat reticent față de Ceaurești din cauză că aceștia erau credincioși Cantemireștilor. Nici nu se putea altfel din moment ce Vasile Ceaurul și Antioh Cantemir erau cumnați. Apoi a mai intervenit ceva: Vasile Ceaurul a fost căsătorit cu Maria Racoviță, sora lui Mihai Racoviță. Nu știm când a avut loc căsătoria celor doi. Un lucru este însă cert, mariajul Mariei cu Vasile Ceaurul nu a mers, din cauze necunoscute. Totuși, în urma divorțului, Vasile Ceaurul se arăta deosebit de pornit împotriva Racovițeștilor, acuzându-i că au atentat la prestigiul său și al familiei sale. Acest eveniment nefericit a însemnat începutul dușmăniei dintre Vasile Ceaurul și clanul Racovițeștilor, în special cu Mihai Racoviță. În urma divorțului de Vasile stolnicul, Maria Racoviță s-a recăsătorit cu grecul Costandache.

În condițiile amintite, stolnicul Vasile Ceaurul a profitat de contextul favorabil oferit de războiul austro-turc , pornit în aprilie 1716, pentru a instiga pe cei nemulțumiți la revoltă împotriva lui Mihai Racoviță. Avea în față exemplul muntean unde numerosul grup de boieri nemulțumiți de domnia autoritară a lui Nicolae Mavrocordat s-au retras în Transilvania , încă din primele săptămâni ale războiului austro-turc, unde au complotat împreună cu autoritățile militare austriece împotriva acestuia. Exista prin urmare în Țara Românească o partidă boierească numeroasă, hotărâtă să-l răstoarne din scaun pe Nicolae Mavrocordat și să-l întroneze în locul lui pe unul de-al lor, Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Șerban Cantacuzino, fostul domn. De asemenea, exista disponibilitatea schimbării suzeranității otomane cu cea a împăratului de la Viena. Autoritățile habsburgice au profitat la maxim de neînțelegerea dintre domn și boierimea munteană pentru a intervenii militar la sud de Carpați cu scopul vădit de a slăbi frontul otoman și de a-și instaura o stăpânire, care în virtutea dreptului uti posidetis să le permită să pună bazele unei stăpâniri durabile acolo. Intervenția nu a fost posibilă decât în urma bătăliei de la Petrovaradin (5 august 1716) și a ocupării Banatului Timișoarei de trupele habsburgice victorioase. A fost nevoie de două incursiuni ale căpitanului Ștefan Dettine pentru ca obiectivul principal, prinderea lui Nicolae Mavrocordat, să poată fi atins. În noaptea de 14 noiembrie 1716 în urma unei acțiuni rapide și cu largul concurs al boierimii muntene rămase la București, Nicolae Mavrocordat a căzut prizonier în mâinile imperialilor. A fost dus în Transilvania , mai întâi la Sibiu apoi la Alba Iulia unde a fost ținut în captivitate până la sfârșitul războiului. Atât prinderea domnului muntean căt și ocuparea Olteniei, în aceeași perioadă, au fost operațiuni executate la porunca generalului Stephaan Steinville, șeful administrației austriece din Transilvania.

Cam în felul acesta dorea sa acționeze și Vasile Ceaurul cu grupul de boieri credincioși cauzei lui. Numai că acesta nu se bucura de sprijinul unei partide boierești austrofile, la fel de puternică precum cea din Țara Românească. Din această cauză a fost încă de la început dezavantajat. Gabriel Bădărău își exprimă convingerea că Vasile Ceaurul era sprijinit „de un grup restrâns, format din multă boierime mică, neprimită la curte cu deosebire acei mazili care au fost nemulțumiți de multele dări ale acestei domnii împovărătoare”. Deci – conchide același istoric – „nu se constituise o partidă boierească austrofilă, puternică ca în Țara Românească, și, în consecință nici nu aveau un plan de aderență mai generală, ci <<arondat>> unor interese proprii, imediate”. Este adevărat că acest grup de răzvrătiți era format din boieri din ținuturile de munte ale Moldovei, mai ales Neamț, Bacău și Roman, care erau într-un fel legați de familia Ceaureștilor. Serdarul Miron, căpitanul Ilie Conțescu, Gheorghe Velicico sulgerul, Aslan cămărașul și fiul său, Ioniță, postelnicul Nicolae Șoldan, Dumitrașco, nepotul egumenului de la Cașin, căpitanul Lupașcu și fiul său Solomon sunt cei mai cunoscuți susținători ai cauzei lui Vasile Ceaurul.

Totul a început în toamna anului 1716, când Vasile Ceaurul, încurajat de succesul boierilor din Țara Românească s-a dus în Transilvania „la ghenerariul de Brașău”, von Tige, și i-a propus să sprijine militar acțiunea inițiată de el. Cu siguranță, la fel ca boierii munteni, și Vasile Ceaurul a promis ca în cazul victoriei să accepte suzeranitatea împăratului de la Viena. Sigur, acesta avea ambiția să devină domn al Moldovei, cu ajutor militar de peste munți, la fel ca Gheorghe Ștefan, ilustrul său înaintaș. După cum vedem, stolnicul se considera îndreptățit să ocupe tronul Țării Moldovei, în calitatea sa de strănepot al lui Gheorghe Ștefan și de cumnat al lui Antioh Cantemir. Pentru această inițiativă, la propunerea generalului von Tige, Vasile Ceaurul a fost înnobilat de autoritățile imperiale austriece cu titlul de „grof împărătesc”.

Întors în Moldova, proaspătul „grof împărătesc” a dat semnalul pornirii răzvrătirii, care, în câteva săptămâni, a cuprins o mare parte a teritoriului Moldovei, încât, la sfârșitul anului 1716, Mihai Racoviță mai „stăpânea numai pe lângă Iași și la Orhei puțintel, iar încolo tot potghiazuri (cete prădătoare n. ns.) și catane”. Cronicarul Ion Neculce consideră că amploarea deosebit de mare pe care a luat-o „răscoala” într-un timp atât de scurt, se explică prin firea moldovenilor, care sunt întotdeauna „gata la jac”, dar și pentru că Mihai Racoviță urmărea cu orice preț „stângerea mazililor” prin impunerea asupra lor a numeroase dări. Din acest motiv, spune Neculce, toate „casele boierești de dincolo de Siretu ținea toți cu catanele”. Îngrijorat de întinderera pe care o lua revolta de la o zi la alta, Mihai Racoviță a făcut unele concesii, fără succes însă, de fiecare dată i s-a răspuns printr-un hotărât refuz. Paralel, acesta solicita disperat de la Poartă ajutoare pentru înăbușirea mișcării care deja luase proporții. Răzvrătiții erau organizați în cete prădătoare (podghiazuri), care începuseră a prăda curțile boierilor credincioși domnului. Aria prădăciunilor s-a extins asupra celei mai mari părți a teritoriului Moldovei, fără ca Mihai Racoviță să se poată opune. Ținta predilectă a prădăciunilor erau târgurile, unde, rocoșălnicii (răzvrătiții) căutau pe negustorii turci pentru a-i jefui și apoi a-i ucide. Ura care exista în popor împotriva creditorilor turci a răbufnit acum, aceștia fiind vânați peste tot „precum era năravul moldovenilor la vremi ca acele”. Erau prădate însă și mănăstirile. În această atmosferă de insecuritate și instabilitate politică „se făcuse niște tâlhăret peste samă”. Îndrăzneala răzvrătiților creștea mereu, astfel încât aceștia au ajuns să prădeze până la Brăila sau în ținuturile de peste Prut. În mod sigur erau și cete prădătoare, multe la număr, care acționau independent de grupul răzvrătiților și care se erijau în aliați ai acestora, dar, în realitate, interesul lor era jaful și căpătuiala. Aceștia – spune cronicarul – „țineau drumurile, colnicele mâncau, stricau și jefuiau”. „Rocoșălnicii” au prins în ținutul Neamțului la începutul lunii decembrie 1716 pe „zlotașii strângători de bani (…) și le-au luat banii domnești”. Cu acest prilej a fost luat în captivitate marele logofăt Ilie Catargiu și alți câțiva boieri mărunți care supravegheau strângerea birului în ținutul amintit. Logofătul a fost srprinzător de repede eliberat, însă ceilalți boieri au fost reținuți până în ianuarie 1717.

Vasile Ceaurul a ales ca loc de coordonare a întregii acțiuni mănăstirea Cașinului, ctitoria înaintașului său, pe ale cărui urme dorea să calce, Gheorghe Ștefan. Ulterior, au fost ocupate mai multe mănăstiri fortificate, dar „cuiburile” principale ale răzvrătirii au rămas mănăstirile Cașin și Miera, ultima fiind ctitoria lui Constantin Cantemir.

Forța de șoc a revoltei a crescut după ce autoritățile militare habsburgice din Transilvania au răspuns pozitiv cererii lui Vasile Ceaurul și au trimis circa 300 de catane conduse de căpitanul Francisc Ernaut (Ferenț). Pentru început, soldații austrieci au fost cantonați la mănăstirea Cașin, dar la scurt timp au mers împreună cu un podghiaz de moldoveni, conduși de Velicico sulgerul și s-au așezat în Cetatea Neamțului, unde „au mai tocmit ce era stricat în cetate, și au strâns zaherea (provizii n. ns.) de pe la ținuturi și au deschis puțul cel vechi și adânc al cetății”. De aici au întreprins raiduri prădătoare asupra teritoriului din jur al cetății.

Aflând de prezența catanelor la Cetatea Neamțului, Mihai Racoviță a înțeles că aceștia îi pregăteau „soarta” lui Nicolae Mavrocordat, din acest motiv, noaptea era permanent fugar „în păduri, ori la Cetățuie, și alteori la Prut”. În timpul zilei stătea la curte „ ca să chivernisească treburile sale”. În primele zile ale lunii ianuarie a sosit la Iași un grup de tătari care aveau ca misiune alungarea catanelor din Cetatea Neamțului. Tătarii au fost cantonați de Mihai Racoviță lângă Iași, în valea mănăstirii Aroneanu.

Nu a fost însă nevoie ca Mihai Racoviță și tătarii să meargă la Cetatea Neamțului, pentru a se înfrunta cu catanele căpitanului Ferenț, deoarece aceștia au venit prin surprindere la Iași în după amiaza zilei de joi 10 ianuarie 1717. Puțin a lipsit ca Mihai Racoviță, în timp ce se odihnea după masa de prânz, să fie prins de catane. Totuși a reușit să se adăpostească împreună cu o parte a curții între zidurile mănăstirii Cetățuia, unde a așteptat venirea tătarilor din valea Aroneanului pentru a-l scăpa de un asediu neplăcut. În bătălia care s-a desfășurat în seara aceleiași zile și pe un ger îngrozitor catanele căpitanului Ferenț și micul grup condus de Velicico slugerul au fost măcelăriți de tătari și de curtenii lui Mihai Racoviță ieșiți dintre zidurile mănăstirii Cetățuia. Velicico a scăpat cu fuga, dar căpitanul austriac a căzut prizonier în mâinile tătarilor și a fost decapitat a doua zi la porunca domnului, după ce acesta în prealabil îl răscumpărase de la tătari. În această zi au fost executați toți prizonierii austrieci dar și câțiva moldoveni suspectați de colaborare cu catanele, printre ei și fostul spătar Dumitrașcu Cuza care a fost „spânzurat (…) nepricestuit, încălțat și îmbrăcat”. Tot pentru că a colaborat cu invadatorii și cu Vasile Ceaurul nepotul egumenului de la Cașin, Dumitrașcu a fost „legat de stâlp de viu și ars cu focu”. Evenimentele sângeroase petrecute în zilele geroase de 10 și 11 ianuarie 1717 sunt relatate pe larg în toate cronicile epocii. Toate victimele din aceste zile au fost adunate la marginea „marelui drum al Țarigradului”, între dealurile Cetățuii și Galatei, nu departe de locul bătăliei și acoperite cu pământ. Peste movila rezultată, Mihai Racoviță a ridicat o cruce mare de piatră în amintirea victoriei obținute. Pe laturile crucii a fost săpat un epitaf prin care se relatează pe scurt dramaticele evenimente din zilele de 10 și 11 ianuarie 1717. Drept recunoștință că zidurile mănăstirii Cetățuia l-au scăpat de la o rușinoasă captivitate, Mihai Racoviță scutește pe călugării de aici, la sfărșitul lunii ianuarie 1717, de dări. Deasemenea cu aceeași ocazie au fost scutiți de dări, cu excepția birului, și 40 de poslușnici ai mănăstirii.

Paralel cu invazia catanelor la Iași stolnicul Vasile Ceaurul însoțit de un grup numeros de „rocoșălnici” a coborât pe Trotuș, a trecut Siretul și a prădat curtea stolnicului Constantin Costandache din ținutul Covurluiului, unde știa că poate fi găsită Maria, fosta sa soție, față de care dorea de mult timp să se răzbune. Luată prin surprindere, aceasta a căzut în mâinile atacatorilor care „au prădat-o de multe lucruri, luînd-o goală și desculță la vreme de iarnă” și au dus-o la mănăstirea Cașin de unde la porunca stolnicului răzvrătit a fost trimisă la Brașov, la generalul von Tige, ca prizonier de război. Cu această ocazie grupul de prădători conduși de Vasile Ceaurul s-au abătut pe la mănăstirea Adam în ținutul Tutovei pe care au jefuit-o fără milă.

După înfrângerea trupei austriece la Iași, Cetatea Neamțului a fost părăsită din lipsă de apărători. Din acest moment „rebeliunea” stolnicului „cu pofte de domnie” iși pierde din intesitate, iar Mihai Racoviță cu ajutorul tătarilor începe să recâștige terenul pierdut la sfârșitul anului precedent. A fost nevoie de mai multe incursiuni în partea montană a Moldovei pentru ca ultimele rezistențe să fie înfrânte. Abia la începutul lunii iunie a anului 1717, cu un ultim efort, domnul sprijinit de un grup numeros de tătari a reușit să elimine ultimele cuiburi ale răzvrătirii aflate în mănăstirile Cașin și Miera. Cu acest prilej domnul a poruncit ca incintele fortificate ale acestor mănăstiri să fie risipite.

Am pomenit deja că fiecare incursiune tătărească împotriva catanelor și a „rocoșălnicilor” s-a terminat cu mari prădăciuni în această parte a Moldovei. Jafurile la care s-au dedat „aliații” lui Mihai Racoviță sunt descrise în culori sumbre de cronicari, ca pe un cataclism care s-a abătut asupra țării: „pradă și robie ce au făcut (tătarii n.ns.) de cându-i Moldova așa nu au fost”. Stolnicul Vasile Ceaurul și Velicico, împreună cu cei care au jucat un rol important în acțiunile răzvrătiților au luat calea pribegiei fugind pentru început în Ardeal, după care au plecat în Țara Românească.

Pentru pagubele suferite de țară și pentru felonie, mare parte din averea lui Vasile Ceaurul a fost confiscată și donată de către Mihai Racoviță rudelor și boierilor care l-au „slujit cu credință, cu mare osărdie și cu multă osteneală la acele vremi cumplite”. Între cei care au primit asemenea donație se află hatmanul Dumitrașcu Racoviță, fratele domnului, care a primit moșia de la Buciulești, marele vistier Constantin Costachi a primit satul Spinoasa din ținutul Hârlăului, iar marele vornic Darie Donici a primit Hălăucești moșie aflată în ținutul Sucevei. Aceste trei sate au fost confiscate de către Domnie pentru o datorie pe care o avea stolnicul răzvrătit față de vistierie fiindcă nu achitase decât 350 ughi, din cei 1750 ughi sumă cu care cumpărase desetina de stupi din ținutul Bacăului. Acest lucru denotă faptul că în lunile premergătoare răzvrătirii relațiile Ceaurului cu Domnia nu erau deloc rele de vreme ce a reușit să cumpere desetina de stupi, dare însemnată pentru sistemul fiscal de atunci, care nu putea fii încredințată decât unei persoane care se bucura de încredere din partea Domnului. Probabil acesta dorea pe această cale o împăcare cu fostul său cumnat, lezat de Racovițești în urma divorțului de Maria. Fostul stolnic a profitat de slăbiciunea lui Mihai Racoviță, iar atunci când s-a ivit momentul favorabil și-a arătat adevăratele intenții. Banii strânși pentru achitarea desetinei i-a folosit pentru succesul acțiunii inițiate de el.

Lui Constantin Costachi i s-a întărit stăpânirea asupra satului Spinoasa și printr-un act separat, din care aflăm meritele marelui vistiernic trimis de mai multe ori solie la tătari cu diferite însărcinări, una dintre ele fiind și aceea de a intermedia recuperarea robilor luați de nogai cu prilejul campaniilor lor de alungare a catanelor din Moldova.

Banul Dimitrie Macri, și el una dintre persoanele de legătură a lui Mihai Racoviță cu tătarii, primea, în 1718, viile părăginite de la Odobești. De asemenea, vel logofătul Sandu Sturza primea casa din Iași a vel stolnicului Vasile Ceaurul, construită de acesta cu ajutorul surorii sale Catrina, soția lui Antioh Cantemir. Când s-a făcut această din urmă danie nu s-a ținut cont că averea logofătului Dumitrașcu Ceaurul nu fusese împărțită în mod egal între cei cinci copii care l-au moștenit. Atunci când ceilalți moștenitori și-au revendicat dreptul Sturza nu a cedat, răspunzând că numai feciorii aveau drept de moștenire asupra casei, fetele după obicei, neavând acest drept, pentru că acestea din urmă „ar fi luat și altă zestre de la părinți”. Până la urmă acesta a cumpărat și cealaltă jumătate de moștenire a familiei Ceaurul din Iași, pe care o stăpânea Anița Aslănoaia, una din surorile lui Vasile Ceaurul. Anița primise drept danie partea de moștenire a mătușii sale Ileana, soția banului Savin Zmuncilă.

Nici unul dintre cei mai înainte menționați nu a avut de suferit mai mult decât Maria soția stolnicului Costandache, de pe urma bandelor prădătoare ale lui Vasile Ceaurul. Pentru aceasta ea a fost despăgubită cu generozitate de către fratele său, Mihai Racoviță. Inițial acesta a poruncit lui Darie Donici să întocmească un izvod al lucrurilor luate de prădători, pentru a afla valoarea lor. În urma acestui izvod Maria primește cu titlu de donație moșiile Ceaurului: Rădeana, Pașcanii și Valea Seacă toate în ținutul Bacăului, plus zece sălașe de țigani „pentru paguba ce au avut-o”. Aceste trei moșii aveau o valoare deosebită pentru că aici se aflau curțile și locul de baștină a Ceaureștilor încă de când s-au ridicat în rândul marilor familii boierești. Pierderea lor a grăbit risipirea familiei, oricum amenințată cu dispariția din cauza lipsei de urmași direcți pe linie bărbătească. Un document din 30 noiembrie 1725 arată că Maria a dat aceste sate fiicei sale Catrina căsătorită cu Iordache Rusăt fiul vornicului Ștefan Rusăt, unul dintre boierii aflați la mare trecere în timpul celei dea treia domnii a lui Mihai Racoviță.

La 10 iunie 1727, Grigore Ghica întârește dania făcută de Ileana soția banului Savin Zmuncilă rudelor sale spătarului Iordache Aslan și soția sale, Anița, asupra satelor „Rădiana, sat întreg cu vecini la ținutul Bacăului, cu toate părțile de cumpărătură pinpregiur, și Hălâucești la ținutul Sucevii și cu alte părți de danie și cumpărături ce sintu pinpregiurul lui”. Așadar aceste două moșii confiscate de Mihai Racoviță „cu strâmbătate […] pentru faptele lui Vasile Ceaurul ,nepotul său” au fost recuperate de către Ileana băneasa „cu giudecată […] la cari […] Iordachi Aslan spătarul, au stătut cu multă osteneală și cheltuială aici în Iași cu zăbavă le-au dezbătut de s-au ales cu giudecata”. Se pare că nu au fost recuperate integral de pe vreme ce Iordache Rusăt și Catrina s-au stabilit la Rădeana și nu au plecat nici atunci când a murit vornicul Ștefan Rusăt, când primul a moștenit moșiile părintești de la Pătrășcani.

Doar deposedarea de moșii a capului răscoalei, care fugise în Țara Românească, nu a fost de ajuns, blestemele și imprecațiile la adresa lui completează documentele. Pentru ca pedeapsa divină să-l ajungă pe stolnicul „cu pofte de domnie”, Mihai Racoviță a pus să se însemneze pe un Liturghier „cumparat de la tătari, cântu au prădatu tătarii țara din fapta unui bețivu blestemat, de un ficior a lui Dumitrașcu logofăt din neamul Ceauresc, anume Vasile, ce au fost și stolnic, care pradă și robie au făcut de când-i Moldova pân acum nu au fostu. Trebuie ai dzice toți fiul pierzări. Ce oricare preot ar cânta sfânta liturghie pre această sfântă carte să aibă a-l blăstăma la toate leturghiile”. Nici documentele care aparțin rudelor nu-i laudă faptele, care au adus la ruina și dezonoarea familiei sale.

Cu moșiile confiscate, înfrânt, blestemat și pribeag fostul stolnic cu pretenții la domnia Moldovei nu a mai apucat să se mai întoarcă în țară. A murit în exil, în Țara Românească la o dată nedeterminată, așteptând mazilirea lui Mihai Racoviță, care a venit – din păcate pentru el – prea târziu.

La sfârșitul lunii august 1717 a avut loc, la porunca Porții, incursiunea lui Mihai Racoviță și a tătarilor în Transilvania, de care am amintit pe parcursul acestei lucrări. Deși, rezultatul acesteia a fost nul, domnul a intrepretat acest eveniment ca pa o mare victorie. Din acest motiv a considerat că avenimentul eroic la care a participat trebuia lăsat în memoria posterității. Dovada acestui lucru fiind monumentul, cunoscut în popor sub numele de „Stâlpul lui Vodă” aflat în localitatea Vama din județul Suceava. Nu știm de ce Mihai Racoviță a hotărât ca acest monolit de piatră de 3 metri înălțime să fie așezat tocmai la Vama și nu în altă parte. Un lucru este cert, cu siguranță domnul în drumul său spre Transilvania a trecut pe aici. Pe cele patru laturi ale stâlpului a fost săpată o inscripție care vorbește despre „minunata izbândă” a lui Mihai Racoviță. Stâlpul a fost ridicat în vara anului 1718 – după cum ne informează o notă contemporană scrisă pe un Octoih, la 16 iunie 1718.

Pribeag era, în acești ani, și marele cronicar Ion Neculce. După îndelungi insistențe acestuia i se permite în 1720 să revină în patrie, după nouă ani de pribegie. Acesta luase calea pribegiei în 1711 însoțindu-l pe prințul Dimitrie Cantemir în exilul său în Rusia. De fapt Neculce s-a văzut obligat să-și însoțească domneasca rudă în exilul moscovit din cauză că era considerat a fi unul din vinovații dezastrului care se abătuse asupra Moldovei.

De pribegia cronicarului profită Lupu Costache, care luând mărturie de la mitropolit și de la unii boieri pârăște pe Neculce și pe cumnatul acestuia, Ștefan Luca al doilea vistiernic, și el pribeag în Rusia, că din cauza celor doi boieri care aduseseră pe ruși țara căzuse „la mare primejdie” și a fost prădată cumplit. În continuare Lupu Costache se plânge că a fost închis de turci din priciana celor doi după ce intervenise insistent pe lângă marele vizir ca jafurile tătarilor și a armatei otomane asupra Țării Moldovei să fie oprite. Vornicul solicita lui Nicolae Mavrocordat despăgubiri pentru suferințele pe care a trebuit să le îndure timp de doi ani în temnițele otomane. Fără convingere, Nicolae Mavrocordat face pe plac vornicului sau și îi dă satele Boianul și Barboși, primul aparținând lui Ion Neculce, iar al doilea cumnatului său Luca vistiernicul. Lupu Costache nu s-a mulțumit numai cu atât. Astfel, în 1713 când s-a întors din Rusia, Ștefan Luca l-a găsit pe Lupu Costache stăpân peste toate moșiile sale. Mai mult, acesta locuia în casa sa de la Cucuteni. Până la urmă, Ștefan Luca a reușit sa-și recurereze moșiile cu ajutorul domnului Nicolae Mavrocordat care a poruncit lui Lupu Costache sa-i le restituie fără judecată.

Spre deosebire de cumnatul său, Ion Neculce nu a reușit să se întoarcă în țară decât mult mai târziu. Acesta a dorit să se întoarcă în țară încă din 1711, pentru a beneficia de amnistia dată de vizir , prin care erau iertați toți cei ce trecuseră la de partea rușilor, „cine ce ar fi făcut”. Dimitrie Cantemir și autoritățile rusești însă nu i-au permis să plece decât după doi ani. După ce a primit permisiunea de a pleca, Neculce a venit în Polonia de unde a cerut de mai multe ori lui Nicolae Mavrocordat să i se dea dreptul de a se repatria. Niciodată nu a primit aviz favorabil în acest sens, deoarece în țară existau persoane cu influență care se opuneau revenirii cronicarului în țară. Mitropolitul Ghedeon și mai ales Lupu Costache erau cei mai cunoscuți dușmani ai lui Ion Neculce. Acesta din urmă trăgea nădejdea că pribeagul va muri în străinătate pentru a-i stăpânii netulburat moșiile.

Moartea tragică și neașteptată a vornicului Lupu Costache l-a umplut de speranțe pe Neculce, dar momentul atât de fericit al revenirii în țară se va amâna cu încă patru ani datorită instabilității politice din Moldova. În 1720 cronicarul pribeag primește, în sfârșit, firmanul pe care-l aștepta de noă ani, prin care autoritățile otomane îi permiteau să revină în Moldova.

Întors în patrie, Neculce îl cheamă la judecata divanului pe fiul lui Lupu Costache, Iordache vel căpitanul de codru, care-i stăpânea moșia Boianul. Cronicarul câștigă procesul și întocmește cele două acte prin care arată că în toți anii cât a stat pribeag a fost victima intrigilor lui Lupu Costache și a unui grup de boieri care-l doreau departe de țară pentru a-i stăpâni moșiile. Acesta nu a fost însă singurul proces. Ani de zile de acum înainte se va judeca la divan pentru încălcări ale moșiilor sale fie cu vecinii, fie mai ales cu călugării de la Putna, tot vecini, dar mult mai dificili. Vremurile fiind mai liniștite, cronicarul a reușit să facă unele cumpărături de moșii. Dar, în timpul lui Mihai Racoviță nu a participat sub nici o formă la viața publică.

Într-o situație asemănătoare cu a lui Ion Neculce s-a aflat și Ilie Abaza. Acesta însă nu s-a mai întors niciodată în patrie, deși și-a manifestat această dorință. El a rămas în Rusia, fiind ridicat la rangul de colonel al miliției locale din regiunea Harkov, unde a primit și o moșie cu 46 de gospodării țărănești. În Rusia, fostul „vornic dinspre doamna” Ilie Abaza a sosit cu patru fii ai săi: Luca, Ioan, Eustratie și Constantin și două fiice, Maria și Anița. În 1712 se naște al cincilea fiu, Nicolae. La scurt timp după naștere se stinge din viață soția vornicului, Elisaveta (Safta), fiica clucerului Toderașcu Rusul. Copiii lui Ilie Abaza vor forma ramura din Rusia a familiei Abaza.

Bătrân și resemnat, Ilie Abaza se călugărește la mănăstirea Lavra Pecerska, din Kiev, în 1722. Sunt cunoscute mai multe scrisori ale sale trimise unui creditor al său din Moldova, din care reiese că vornicul Ilie nu o ducea deloc bine în Rusia și că își dorea să revină în pământul natal. În 1727 a făcut ultima cerere de repatriere căreia sultanul Ahmed al III-lea i-a răspuns favorabil. Vornicul Ilie, atunci monahul Ilarion, nu a mai apucat să se bucure de acest răspuns pentru că se pare a murit înainte de a-l primi.

După 1720, relațiile lui Mihai Racoviță cu boierimea moldoveană evoluează pe aceleași coordonate ca și până atunci. Domnul are tot mai puțină încredere în boierii moldoveni, după defecțiunea lui Vasile Ceaurul, sprijinindu-se tot mai mult pe rudele sale și pe clientela grecească. După 1720, acesta înăsprește din nou politica fiscală, impunând iarăși, ca și în a doua sa domnie, mănăstirile și mazilii dărilor desetinei. Aceste măsuri îl fac tot mai odios pe Racoviță în ochii boierimii locale. Toți cronicarii epocii nu uită să precizeze că mazilirea lui Mihai Racoviță a produs bucurie în rândul boierilor mazili, atât de încercați în timpul acestui domn. Nicolae Muste spune că dacă Mihai vodă n-ar fi fost mazilit, atunci „se sfătuise toți boierii să fugă pentru mare călcare ce aveau despre oamenii lui, mai ales despre grecii lui”. Ca expresie a nemilțumirii de care era animată boierimea locală stă în intenția acestuia de a așăza pe drumul pe unde trecea domnul mazil, în drumul său spre Constantinopol „știubee deșerte să le spânzure pe lângă drum (…) pentru că le-au rămas de la dânsul obiceiul de desetină de stângerea caselor(boierești n. ns.)”. Intenția lor însă nu putut fi pusă-n practică deoarece caimacamii „n-au lăsatsă-i facă acea ocară”. Schimbarea domniei dădea speranță „feciorilor de boieri”, care „îmbătrâneau și nu mai încăpeau în bucătărie” după mai bine de un deceniu de când erau marginalizați. Grigore Ghica, urmașul în scaun de la Iași a lui Mihai Racoviță, într-un document din 1728 se referea la „casele de cinste sosite la atâta scădere”.

=== 9….capitolul_5 ===

Capitolul V

Țara Moldovei în vremea celei de-a treia domnii

a lui Mihai Racoviță (1716-1726)

V. 1. Situația internă

Toți cronicarii din epocă amintesc despre evenimentele politice și calamitățile care au afectat Țara Moldovei în primii ani ai celei de-a treia domnii a lui Mihai Racoviță în Moldova. Referindu-ne la calamitățile naturale și la evenimentele politice care au marcat cea de-a doua domnie a lui Mihai Racoviță în Moldova, constatăm că domniile acestui domn au stat sub semnul foametei, ciumei, invaziilor lăcustelor și sabiei. Acest lucru era de natură să zdruncine încrederea contemporanilor în Mihai vodă, considerat a fi „domn fără noroc”, chiar dacă atunci când a revenit în scaunul de la Iași, boierimea moldoveană, în majoritate nemulțumită de domnia lui Nicolae Mavrocordat, l-a primit cu mare bucurie „fiind el pementian”, adică „moldovan, și le era prea lesne la divanuri a grăi cu dânsul”, iar „ușa îi era predeșchisă”. Ion Neculce lasă să se-nțeleagă faptul că încă de atunci boierimea moldoveană era conștientă de misiunea politică a lui Nicolae Mavrocordat, ca domn în Moldova, aceasta sperând ca prin revenirea lui Mihai Racoviță în scaun, țara va reveni la normalitatea politică de dinainte de 1709, lucru care, după cum vom constata, nu s-a întâmplat.

Astfel, în primăvara anului 1716, timpul a fost rece, iarna durând până târziu, în luna aprilie. Unul dintre cronicari este de părere „că nimeni nu au apucat altădată să fie fostu așa, că nici la Sf. Gheorghe nu era înverditu, nici câmpul, nici codrul”. O însemnare de pe marginea unui liturghier, datată în anul 1716, relatează că în acest an, în Joia mare era „gheață în belți și zăpadă. Și au fost la Sfeti Gheorghe, după Paști, în a patra săptămână, luni, nici nu au fost frunză, iar la Armendenu (…) atunci au prins a înfrunzi”. Altă însemnare de pe o carte bisericească datată la 3 august 1716, relatează un lucru greu de crezut, în acea zi, în plină vară a nins. Precipitațiile abundente și timpul deosebit de rece din vara anului 1719 au afectat culturile, astfel încât „în acel anu nici pâne nu s-au făcut, nici mălai, nici poama de vie nu s-au făcut, de recele ce-au fost toată vara; numai fânu și ordu s-au făcut și puțintele mere; eră alte poame nu s-au făcut”. Au urmat jafurile răzvrătiților lui Vasile Ceaurul și mai devastatoare, cele ale tătarilor din iarna și primăvara anului 1717. Pe marginea liturghierului dăruit de Mihai Racoviță, bisericile de lângă Vama din Iași s-a notat, la porunca domnului, printre altele, că „pradă și robie cum au făcut tătarii decându-i Moldova și până acum nu au fostu”. În ianuarie 1717, tătarii au prădat cu consimțământul lui Mihai Racoviță teritoriul din dreapta Siretului și până la munte, timp de șase zile, provocând mari pagube și luând un mare număr de robi, pentru că – scrie Nicolai Muste „fiind iarnă mare, omeți mari, nu s-au putut ascunde bieții oameni și s-au umplut de robi și de dobitoace cum erau săniile cu bejeniile, așa le aducea încărcate de muieri și de copii (…) și fete mari cum erau mai amar”. Au urmat, în lunile de primăvară, alte două incursiuni în Moldova din dreapta Siretului, care aveau ca oboiectiv alungarea catanelor peste munți și înfrângerea răzvrătirii lui Vasile Ceaurul, dar, de fiecare, fără consimțământul domnului, tătarii au prădat țara, provocând mari pagube. Cu toate că domnul s-a plâns de fiecare dată la Poartă că tătarii jefuiesc fără milă țara, autoritățile turcești nu au putut face mare lucru. La toate acestea s-a adăugat o secetă mare în vara anului 1717, când nu s-a făcut „nici un felu de rodă”. Așadar, verile anilor 1716, 1717 slab roditoare și jafurile de tătarilor au provocat o criză frumentară de proporții în iarna anului 1717-1718, încât „mulți din sărăcime mâncau rădăcini de papură și umblau pe drumuri cerându pită, ca să-și hrănească viața lor”. Domnul a încercat să atenueze, cel puțin în târgul Iașilor, efectele foametei, împărțind alimente săracilor sau poruncind boierilor să hrănească, fiecare dintre ei, câte un număr de familii sărace. În același scop, protejarea populației de foamete, domnul a dispus importarea unei însemnate cantități de cereale din Polonia. Amiras consideră că efectele foametei au fost totuși atenuate de iarna ușoară, fără ger și fără zăpadă din acel an, care a permis oamenilor „să sape papură și alte buruiene ce găseau prin păduri și ciuline și cu acele au trăit toată iarna”.

După această iarnă plină de privațiuni a urmat un an înbelșugat încât urmele foametei au dispărut. Numai că, după cum se întâmplă de multe ori, în perioada medievală, foametea și instabilitatea politică duc la slăbirea fizică a populației, ceea ce favorizează apariția unor mari epidemii – precum ciuma, care produceau panică și decimau populația într-un procent ridicat. Acest scenariu sumbru s-a repetat în toamna anului 1718, când – după afirmația cronicarului – Dumnezeu „trimis-au (…) la Moldova, boală de ciumă și-au ținut șase luni” pentru ca „omul să nu se mărească câtu-i de mare, ce să-și aducă aminte că este prafu, cenușă și vierme”. Epidemia de ciumă din vara și toamna anului 1718 a făcut ravagii, rărind și mai mult populația Moldovei și așa împuținată și „bejenită” din cauza jafurilor tătărăști și a foametei din iarna precedentă. Același cronicar nota consternat „că mulți dintre cei care scăpaseră de foame au murit de ciumă”.

În ziua de 27 februarie 1718 a avut loc un cutermur cu magnitudine destul de mare, ierodiaconul Gherasim notează că în acea zi „Cutremuratu-sau pământul și mănăstirea foarte tare, căci și crucile de pe bisearică s-au cutremurat, cât ne-am spăimântat toți câți ne-am aflat în mănăstire”. Un cutremur asemănător a avut loc la 30 decembrie 1724 „la trei ceasuri din noapte”.

Catastrofă de proporții a avut loc în ziua de 30 aprilie 1724, când, în câteva ore a ars întreg târgul Iașilor. Cronicarii uimiți de cele petrecute vorbesc la unison de o „furtună” pentru că incendiul s-a întins cu repeziciune din cauza vântului, care, se pare, bătea cu destulă putere. Incendiul a pornit din zona breslei cărămidarilor dintr-o neglijență, luând foc casa unui preot, apoi casa Sf. Dimitrie. De aici „ventu mare ca acela (…) au săritu înainte câtu trage cu săgeata de s-au aprinsu cu temeiu casele în rondu, cum mergu pe ulița cea mare”. În ciuda strădaniilor domnului care venise „cu totă gloata”, focul nu a putut fi oprit și a cuprins întregul târg. Au ars mai multe biserici, printre care și biserica Sfântul Nicolae Domnesc, curți boierești, numeroase case și casele domnești în întregime. Nimic nu a putut fi salvat de la curtea domnească, pentru că nu a avut cine. Toți slujitorii și semenii de la curte se aflau în târg împreună cu domnul, în luptă cu flăcările, singură, doamna Ana a scos ce a putut din casele domnești cu ajutorul puținilor slujitori și copii de casă care se aflau în acel moment la curte, după care, împreună cu familia domnească, de frica flăcărilor „a ieșit la malul Bahluiului din susu de podu, cu mare spaimă și cu fuga au scăpatu pe giosu”. Nicolai Muste nu-și poate stăpâni mirarea atunci când relatează despre această nenorocire, scriind că „n-au mai văzutu nimene arderea așa în grabă și în giumătate de ceas s-au facut toate aceste, mai mult n-a trecut”. În urma acestui eveniment nefericit, domnul și-a mutat curtea în casele cumnatului său, Ion Palade, și a lui Constantin Costache marele spătar „fiind acestea două curți amândouă alăturea”.

Mihai Racoviță a numit pe boierul său favorit, marele spătar Constantin Costache, să conducă lucrările pentru construirea unor noi curți domnești. Lucrările au demarat imediat ce comenzile făcute de domn pentru material de construcție și salahori au fost la îndemână; cel mai sigur la începutul verii anului 1724. În mai puțin de cinci luni o parte a casei a fost ridicată încât domnul a putut să-și mute curtea acolo. Noua curte domnească a fost construită, la fel ca vechea curte, din lemn. Cu această ocazie a fost ridicată și o casă de zid, pe malul Bahluiului, pentru necesitățile curente ale domniei, dar mai ales – ca măsură de precauție în eventualitate repetării unor astfel de nenorociri. Pentru că și-a îndeplinit cu succes misiunea, Mihai Racoviță l-a recompensat pe Constantin Costache „l-au îmbrăcat cu conteșu, cu sobolu și șlicu de sobolu, și cu tot alaiul domnesc” l-a petrecut până acasă „cu surle și dobe”.

V. 2. Politica fiscală a lui Mihai Racoviță (1716-1726)

Politica fiscală a lui Mihai Racoviță constituie un subiect controversat și complex care ar merita o analiză mai atentă. Ne propunem în acest scurt subcapitol să trasăm doar câteva dintre inițiativele lui Mihai Racoviță în domeniul politicii fiscale în timpul ultimei sale domnii în Moldova. Acest lucru însă nu ne împiedică să facem scurte referiri la inițiative asemănătoare luate mai ales în timpul domniilor anterioare. Fără îndoială cititorul își va pune întrebarea logică de ce acordăm o atenție specială politicii fiscale a lui Mihai Racoviță? Răspunsul este simplu. Dacă lui Mihai Racoviță i s-a făcut un „portret robot” în istoriografie, atunci acesta seamănă izbitor cu chipul domnului prin excelență arghirofil lacom de bani, care și-a pauperizat supușii prin măsuri fiscale exagerate, puse în slujba interesului personal și al „iubirii de arginți”. Fără a da dinainte pronosticuri ne limităm să subliniem că o asemenea afirmație nu este decât în parte conformă realității.

Schimbarea în ceea ce privește politica fiscală a domnului s-a produs în timpul celei de-a doua domnii în Moldova, când, datorită faptului că „făcuse cheltuială la Poartă la luatul domniei” avea nevoie stringentă de sume mari de bani. La datoriile acumulate cu prilejul „achiziționării” tronului se adaugă cheltuielile obișnuite ale domniei, precum și vechea datorie a Țării Moldovei față de mirie (vistieria imperială), rămasă încă de pe vremea ultimei domnii a lui Constantin Duca, și pe care era obligat să o achite în urma presiunilor repetate venite de la Constantinopol. Mai avea nevoie de bani Mihai vodă și pentru a se menține în scaun, în condițiile în care avea la Constantinopol concurenți redutabili la domnia Moldovei, care așteptau „din ceas în ceas s-apuce domnie”. Avea Mihai Racoviță și dușmani puternici în persoana domnului muntean, Constantin Brâncoveanu și a seraskierului de Bender, Iusuf pașa, dar și susținători pe măsură: frații Rusetești și vizirul Ali pașa Ciorlűlű. Numai că acesta din urmă avea și el dragoste pentru bani, iar domnul moldovean, pentru a-i câștiga bunăvoința trebuia să-l mituiască. Așadar, misiunea lui Mihai Racoviță era dificilă. Dorința de a face față la toate obligațiile amintite, l-a determinat să aplice măsuri fiscale extreme, unele nemaiîntâlnite, care-l vor face extrem de nepopular. Politica fiscală aspră impusă de domn venea într-un moment cât se poate de nepotrivit. În țară era „mare cumpănă de foamete” – după cum spune Axinte Uricarul – după o vară capricioasă când culturile, în multe părți ale țării, fuseseră distruse din cauza lăcustelor. Astfel, au fost impuse dările văcăritului, pogonăritului de vin, vădrăritului și fumăritului. Această din urmă dare – relatează același Axinte Uricarul – a produs panică în rândul populației „mulți ș-au stricat casele și le-au risipit din temelie. Alții spărgea hornurile de prin case. Și măcar că era iarnă, iar bieții oameni și babele și altă sărăcime năpustea casele și fugea în lume, suspinând și cu lacrimi plângând”. Apoi, Mihai Racoviță a luat o decizie care a produs nemulțumire și uimire în rândul contemporanilor. După ce a strâns văcăritul, domnul a hotărât să-l „lege cu blestem” ca să nu-l mai strângă nimeni. Însă, după ce mitopolitul Ghedeon împreună cu un sobor de preoți au aruncat blestemul asupra celui care mai îndrăznea să mai impună darea vacăritului, domnul „nu s-au ținut de cuvânt că de izvoadă l-au strigat la cochii-vechi. Cari au văzut, numa ci s-au mirat de o faptă necuviincioasă ca aceasta, cu atâta blestem ce au fost legat și apoi l-au dezlegat”.

Politica fiscală dură a lui Mihai vodă a atins punctul culminant în momentul în care acesta a îndrăznit să-i impună „desetina de stupi și de mascuri (porci) câte doi potronici țărănește” și asupra boierilor și asupra mănăstirilor, lucru care nu se mai făcuse până atunci. Gestul a nemulțumit profund pe boieri, care au început să se gândească serios cum să scape de acest domn scornitor de noi și periculoase „obiceiuri” în țară. Cronicarii critică în unanimitate inițiativele fiscale ale lui Mihai Racoviță. Alexandru Amiras notează că „Mihai vodă făcut-au de de obsce greșeală, că au scosu desetina în toată țera, de au luatu și de la boieri și de la mănăstiri, și de la toate breslele desetină asămine ca de la țărani, care lucru mai înainte în țera noastră n-au fostu”.

Nemulțumirea boierimii este de înțeles de vreme ce aceasta împreună cu clerul înalt și cu mănăstirile erau scutite de obicei de dări. Mirarea și nemulțumirea erau cu atât mai mari cu cât aceste dări au fost impuse boierilor, mitropoliților și clerului înalt. Aceștia, după legea țării erau exceptați de la toate dările mai puțin birul. Nicolai Muste spune că „toată agoniseala acestui pământu, stupii suntu și cu aceștia își plătesc boierii și mănăstirile birurile, și țin casele, deră cu desetina ce au scosu Mihai vodă multa case de boieri și monastiri au sărăcitu”.

De asemenea în timpul acestei domnii, Mihai Racoviță a impus –la fel ca și Constantin Duca- sistemul ruptei cu hârtii pecetluite, numite în epocă pecetluituri. Aceste hârtii cu pecete stabileau impozitul individual, diferit de sistemul cislei, practicat atunci, care impozita un grup social. Contribuabilii au fost șantajați, pentru că, după ce inițial se anunțase că fiecare individ avea de plătit un leu, la urmă, după ce oamenii s-au înscris în număr mare, bucurăndu-se „că-i ușoară dajdea”, aceasta a fost majorată la cinci lei”.

Când a revenit în scaun, la începutul anului 1716, situația financiară a lui Mihai Racoviță era mult mai fericită decât fusese la începutul domniei precedente. Nu mai avea datorii mari și nici concurenți importanți la Constantinopol. Din acest motiv politica fiscală adoptată în primii ani de domnie nu a ieșit din comun. Revolta lui Vasile Ceaurul și instabilitatea politică internă din acești ani a exclus orice act de politică fiscală până la finalul anului 1717. Mai mult, foametea și ciuma care au urmat marilor prădăciuni tătărăști din prima jumătate a anului 1717 au „risipit” populația, au împuținat-o și au slăbit-o mult din punct de vedere economic. Într-o asemenea situație domnul se vedea obligat să ducă o politică echilibrată de protejare a populației, în vederea refacerii economice cât mai grabnice a țării. Acest lucru era imposibil fără scăderea impozitelor. Or, o asemenea politică era greu realizabilă atâta timp cât Poarta își menținea la cote înalte exigențele financiare. Astfel, Mihai Racoviță a făcut demersuri insistente în capitala Imperiului pentru a obține diminuarea pretențiilor financiare ale puterii suzerane față de Moldova. Cererile domnului au avut ecou la Constantinopol, Poarta eliberând un berat prin care hotăra ca timp de trei ani, începând cu anul 1718, Țara Moldovei „să nu dea haraciul și peșcheșul, ci numai jumătate din haraciu, iar din banii peșcheșului numai 10 000 de lei”. Se mai stabilea prin același berat ca după ce vor trece acești ani haraciul să fie plătit întreg plus încă 24 000 de lei peste haraciul obișnuit. Am văzut cu altă ocazie că nu toți înalții funcționari ai Porții au fost de acord ca solicitarea voievodului moldovean să fie soluționată favorabil. Motivul, miria (vistieria imperiului) trecea la rândul ei printr-o perioadă de criză.

Tot în vederea restabilirii economiei și a creșterii veniturilor vistieriei trebuie interpretate demersurile domnului pe lângă Poartă în vederea întoarcerii celor 4 000 de moldoveni stabiliți la începutul domniei sale, de frica invaziilor tătărăști pe domeniile turcilor timarlii din raiaua Hotinului, și a recuperării ținutului „Celor două ceasuri” ocupat abuziv de tătarii bucegeni după războiul ruso-turc din vara anului 1711. Dacă în primul caz a suferit un eșec, în ceea ce privește ținutul de la nord de hotarul lui Halil Pașa Mihai Racoviță a avut numai de câștigat. Pentru a rămâne în continuare acolo tătarii i-au făgăduit acestuia „că-i vor da (…) zeciuiala grânelor și câte o rubea de fiecare casă pe an și câte o rubea de stogul de fân și darea oilor și celelalte vite”.

Stabilitatea politică internă și timpul favorabil a favorizat restabilirea economică a țării. După spusele lui Ion Neculce „Țara să întemeiasă în zilele lui” iar numărul populației a crescut simțitor încât „să lățisă satele”. Și „pâinea se făcea (…) foarte bună în toți anii. Stupii în două veri s-au făcut buni, iar în celelalte proști”. Nu lipseau nici banii „la neguțitori”, iar plata impozitelor nu era o problemă. De aceea zlotașii erau mai îngăduitori pentru că nimeni „nu-i sirguia cu istovul banilor” și deci nu mai erau obligați să confiște vitele oamenilor și să le vîndă pentru datorii la vistieria țării. Toate acestea erau roadele păcii și a politicii interne chibzuite a domnului care –în opinia aceluiași Neculce- „era om foarte chivernisitor”. Numai că din momentul în care a trebuit șă plătească haraciul întreg și suplimentul stabilit în toamna anului 1717, Mihai Racoviță și-a reluat încet vechile practici în domeniul politicii fiscale. Astfel, începând cu anul 1724, aparent fără un motiv bine întemeiat, încearcă să revină, în parte, la politica fiscală practicată în timpul domniei precedente. În acest an și până la momentul mazilirii, politica fiscală a lui Mihai Racoviță devine din ce în ce mai apăsătoare. Creșterea fiscalității în cursul anului 1724 s-a datorat, nevoilor financiare mari ale domnului care trebuia să facă față plății haraciului și a celorlalte obligații față de Poartă, precum și cheltuielilor necesare pentru reconstruirea curții domnești și a unei părți din orașul Iași mistuite de flăcări la 20 aprilie 1724.

Până a ajunge la acest moment, în 1723 Racoviță a reimpus sistemul ruptorii experimentat în prima domnie, hotărând ca perceperea dărilor să se facă în cinci rate anuale. Domnul – precizează Nicolai Muste – „făcut-au ruptă în toată țara să fie numai cinci sferturi într-un an, iar altă nimica nici un fel de angărie nu au mai scos; și le era tuturor săracilor mai cu odihnă că fiecare știa cât bir are a da într-un an. Nu umblau zlotașii întotdeauna prin țară, cum era până atuncea”. Deși domnul a cerut țăranilor să plătească rupta „ușor” după „putința lor” exigențele domnului au crescut însă continuu pe măsura trecerii timpului. Încă din anul 1724, Mihai Racoviță impune o „curbă de sacrificiu” în domeniul fiscal asupra întregii populații. Astfel, acesta „aruncă iarăși pre țară desetină țărănească de stupi îndoită și de mascuri, de au plătit tot omul, și țăran, și boiar și mazil”. Aceasta a însemnat numai începutul unei fiscalități cum rar s-a văzut în Țara Moldovei în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Domnul a uimit din nou țara scoțând iarăși văcăritul de două ori fără să țină cont că această dare fusese desființată cu mult timp în urmă și legetă cu blestemul „sfinților patriarhi”. Au urmat alte numeroase dări care au avut darul de a produce o nemulțumire și mai mare în răndul populației țării care făcea din ce în ce mai greu față exigențelor financiare ale domnului. În ultimii doi ani ai acestei domnii au fost impuse alte dări, precum: crâșmăritul, prisăcăritul, țigănăritul și morăritul. Prin darea crâșmăritului se impozitau crâșmele, unitățile de comercializare a băuturilor alcoolice dar și mari posesori de asemenea produse, luându-se „câte cinci lei de pivniță”. Această dare a permis însă zlotaților să comită numeroase abuzuri. Spune Alexandru Amiras că: „acest crâșmăritu îl vindeau și mergeau cumpărătorii și pe la cei ce n-aveau pivniți și aveau numai o bute de vinu și luau de la dânșii cât le era voia ”. Tot Amiras notează că prisăcăritul și desetina de stupi au fost „scoase” în același an și cu ele, domnul „a stinsu stupii oamenilor”.

Politica fiscală a lui Mihai Racoviță era nocivă pentru popor, dar și pentru o parte însemnată a boierimii mazile care nu aveau decăt slabe posibilității de a procura bani lichizi. În aceste condiții contribuabilii se vedeau nevoiți să apeleze la cămătarii turci, pentru împrumuturi. Acesta era, pentru mulți dintre ei, primul pas spre ruină. Sigur, exigențele fiscale ale domnului l-au făcut extrem de impopular, boierimea gândindu-se tot mai serios la posibilitatea plecării în masă din țară pentru a grăbi mazilirea acestui domn. Astfel, „toți boierii îl urâse și se sfătuiau să fugă cu toții”. Istoricul Ioan Caproșu opinează că din punct de vedere al politici fiscale Mihai Racoviță poate fi considerat „cel dintâi fanariot” din Moldova.

Abuzurile lui Mihai Racoviță în domeniul fiscal nu s-au oprit aici. Existau și alte metode de procurare a sumelor necesare în afară de impozite; una din ele, de fapt cea mai uzitată dintre acestea, era împrumutul de la boieri, de la mănăstiri, și de la negustori. Obiceiul acesta exista de multă vreme și Mihai Racoviță s-a prevalat din plin de el, încât la momentul când a fost mazilit un număr mare de boieri au rămas păgubați „că dedesă bani împrumut și nu apucasă să-i ia”. Cronicarul Ion Neculce explică modul cum mulți dintre boieri au sărăcit în timpul ultimei domnii a lui Mihai vodă: „că-i punea (domnul n.ns.) pe boierii zlotași și-i făcea de istovia înainte cu bani turcești. Lua noi și da vechi. Și au rămas mazilii stinși ”. Un rol important în această operațiune revenea cămătarilor turci, foarte mulții în Moldova acelor timpuri, care dădeau bani cu împrumut cu o dobîndă de 20 %, adică la „fiecare zece ,doisprezece”. Boierii care achiziționau aceste dării dădeau pe loc banii în numerar, urmând ca ei să-și scoată acești bani din dare pe care urma să o strângă, ceea ce permitea comiterea a numeroase abuzuri. Această operațiune era dezavantajoasă. Iată așadar altă cauză a nemulțumiriii boierimii față de politica fiscală abuzivă și sfidătoare a lui Mihai Racoviță. Nici negustorii nu erau scutiți de neplăceri. Domnul îi avea în atenție și pe ei atunci când avea nevoie stringentă de bani. Neculce notează că, dacă domnul știa pe cineva „Din prostime (…) că are câte ceva, îi găsea pricină și-l închidea și-i lua trei, patru sute de lei, sau și mai mult”; bineînțeles după cât avea fiecare. Amiras critică și mai aspru rapacitatea lui Mihai Racoviță: „Și cu atâția bani câți au strănsu din țară datoriile sele n-au plătitu, că nu vrea să le plătească, ce numai se îndatorea, și izvodul de datorie de pa masa lui n-au lipsit; eră din împrumutul ce pre puținu au plătitu, că nu-i era dragu a plăti”.

Mihai Racoviță a găsit în cămătarii turci și negustorii lazi drept principalii susținători ai politicii sale fiscale. Prietenia pe care o avea cu câțiva turci lazi a constituit alt motiv serios de nemulțumire pentru boierii autohtoni, chiar și a celor divaniți, care se vedeau în felul acesta dați la o parte, ignorați. Amiras atrage atenția că până la urmă s-au convins contemporanii care era „pricina dragostei lui” Mihai vodă pentru turcii lazi: „ce că nu era pentru altă, ce ca să le mănânce banii” . Turcul Hassan era la un moment dat favoritul domnului. Acesta stătea mai mereu la curte și a primit mai multe slujbe lucrative, cea mai importantă dintre ele fiind cea de mare vistiernic. Până la urmă turcul a observat că Racoviță nu urmărea altceva decât să profite de pe urma lui și a renunțat la dregătorie. Tot spre finalul domniei, după retragerea turcului Hassan din funcția de vistiernic, Mihai Racoviță a hotărât să se ocupe personal de vistierie: „luat-au vistieria în seama lui, și cheltuia cu mâna Nacului logofătul de vistierie. Și nici avea cămară nici vistierie și sulgeriile încă luasă înseama sa” . De altfel boierimea autohtonă nu era consultată decât rareori în ceea ce privește problemele de politică fiscală, domnul preferând să se sprijine mai mult pe clientela grecească. Săvârșea astfel un abuz care nu a rămas neconsemnat de cronicari. Boierii erau deranjați de trecerea de care se bucurau grecii la curtea lui Racoviță care atunci când dorea „să scoață ceva cu grecii se sfătuia” și ei „boiarii de țară nu știa nemică”. Apoi Mihai Racoviță nu permitea boierilor să-i verifice cheltuielile pe care le făcea la Constantinopol, din această cauză nu-i mai trimitea „la Poartă pentru nevoile țării să orânduiască ei”. Este de înțeles această atitudine a lui Mihai Racoviță față de boierii de vreme ce o parte însemnată din sumele trimise la Constantinopol luau alte căi decât cele declarate oficial.

Dorința de a procura sume cât mai mari de bani pentru a-și achita cheltuielile tot mai mari, pe care le avea la finalul domniei l-a determinat pe Racoviță să ia decizii hilare și să săvârșească abuzuri rar întâlnite. Nici evreii din Moldova nu au scăpat de pofta nesănătoasă de bani a lui Mihai Racoviță. Pentru a scoate bani de la ei acesta a încercat să-i șantajeze, dar fără să reușească. Întâmplarea este stranie și merită, chiar și pe scurt menționată. Este cu siguranță prima măsură antievreiască a unui domn din Moldova care a fost menționată în cronici. Întâmplarea în sine arată că la acea vreme exista și la noi o anumită mentalitate greșită cu privire la evrei.

Totul a plecat de la descoperirea unui copil mort lângă târgul Onițcani, în Modova din stânga Prutului. La o primă cercetare s-a constatat că moartea copilului a survenit în urma mai multor leziuni provocate prin înjunghiere. Fiindcă în târg se găsea o comunitate însemnată de evrei, localnicii și serdarul Lupu au suspectat pe evrei de crimă rituală, de aceea fruntașii comunității evreești din Onițcani au fost trimiși la Iași pentru a fi judecați. Divanul a condamnat pe vinovați la moarte, însă domnul făcând uz de prerogativele sale a ținut să-i oblige să plătească despăgubiri civile, pentru fapta lor. Bazându-se pe o hotărâre mai veche a vizirului Gin Ali pașa, Mihai Racoviță a cerut ca despăgubire 1000 de pungi de bani. Cum plata sumei de bani solicitată de domn nu s-a putut face imediat, evreii din Moldova au intervenit între timp la Poartă prin șeful comunității israelite de la Constantinopol. Bucurându-se de sprijinul unor persoane influente din anturajul marelui vizir și a lui Nicolae Mavrocordat, evreii s-au bucurat de înțelegere la Poartă. Ca urmare un agă a sosit la Iași, aducând lui Mihai vodă un firman prin care se dispunea punerea în libertate a vinovaților fără nici o despăgubire. După ce s-au văzut eliberați evreii au trecut la contraatac, trimițând mai multe plângeri la Poartă, prin care acuzau pe Mihai Racoviță că s-a purtat față de ei „comme un nouvel Attila. Il a detruit leur synagogues, il a brûle leur livre, il a fait donne la bastonna de aux criminels prétendus, il les a mis tous a contribution”. Drept despăgubire aceștia cereau la rândul lor 1000 de pungi de bani pentru toate suferințele și pierderile pe care au trebuit să le îndure din partea domnului. De acum înainte fruntașii comunității evreiești „s-au făcut una” cu cei care complotau la Poartă pentru scoaterea din domnie a lui Mihai Racoviță.

Așadar am constatat că prima parte a domniei a treia, Mihai Racoviță s-a remarcat printr-o politică fiscală moderată. Era perioada când acesta făgăduia printr-o scrisoare , patriarhului Hrisant Notara că va face din a treia sa domnie o cât „mai plăcută cârmuire”. Nu s-a ținut însă de cuvânt și a recurs în ultimii doi ani și jumătate de domnie la o fiscalitate împovărătoare. Schimbarea radicală a politicii fiscale începând cu anul 1724 cauzată de exigențele financiare ale Porții și de noile aspirații politice ale lui Mihai Racoviță, care avea ambiția de a ocupa tronul Țării Românești. Or, ocuparea acestuia era un lucru dificil atât timp cât titularul era Nicolae Mavrocordat care se bucura de mare prestigiu și influență la Istanbul. Totuși Racoviță a încercat să-l scoată din scaun pe fiul Exaporitului, operațiune care l-a costat câteva sute de pungi de bani.

V. 3. Biserica

Biserica a continuat, în perioada care ne interesează pe noi, în demersul de față, să se bucure de mare prestigiu și de mare influență în societate. Atât autoritățile cât și oamenii simpli s-au străduit să rămână aproape de ea.

În perioada 1716-1726 biserica ortodoxă din Moldova era păstorită de un mitropolit al Moldovei care avea și funcție de episcop al Sucevei și trei episcopi sufragani: a Romanului, a Rădăuților și a Hușilor. În continuare vom face o scurtă prezentare a ierarhilor care au ocupat aceste funcții în perioada amintită.

În februrie 1716, când a venit Mihai Racoviță pentru a treia oară în scaunul Moldovei, funcția de mitropolit al Moldovei și de episcop al Sucevei era deținută, încă din 1708, de Ghedeon. Sub păstorirea acestui mitropolit a fost reluată activitatea tipografică la Iași. Astfel, în 1714 a apărut cartea intitulată Sinopsis (acatistul, paraclisul și alte slujbe) iar în 1715 un Liturghier, ambele cu rugăciunile în slovonește, dar cu tipicul și câteva rugăciuni în românește, precum și Arătarea credinței ortodoxe a lui Ioan Damaschinul, în grecește. De notat este că toate aceste cărți au apărut în „tipografia sfântului Mormânt” instalată în mănăstirea Sfântului Sava din Iași.

Mitropolitul Ghedeon este pomenit în numeroase acte ale vremii, fie ca martor în acte de vânzare-cumpărare, fie ca membru al divanului domnesc, fie ca judecător în mai multe litigii. A murit la sfârșitul anului 1722, lăsând Mitropolia cu o datorie de șapte pungi: în schimb i-a lăsat prin testament de trei moșii. Lui Ghedeon, în scaunul mitropolitan de la Iași i-a urmat episcopul Romanului, Gheorghe, cu metania la mănăstirea Neamț. Se pare că sub el s-a refăcut vechea tiparniță a Mitropoliei, căci în foaia de titlu a Antologhion-ului din 1726 se menționa că „s-a tipărit în Sfânta Mitropolie din Iași”. În prefață mitropolitul îi mulțumește domnului Mihai Racoviță pentru că „m-au îndemnat de am început și mi-au ajutat de am tipărit această sfântă carte ce se cheamă Antologhion adică floarea cuvintelor”. În același an a mai apărut un Octoih. Amândouă cântările în slovonește, dar cu tipicul și lecturile biblice în limba romană. Mitropolitul Gheorghe s-a dovedit a fi și un bun gospodar, reușind să plătească toate datoriile lăsate de precedentul mitropolit și să lase mitropolia într-o condiție materială foarte bună. Prin diatele sale din 18 și 24 decembrie 1729, mitropolitul Gheorghe lasă moștenire mitropoliei 100 de stupi, mai multe părți de sate cumpărate de el, animale „robi, cai, epe, boi, vaci, biholi” și numeroase odoare bisericești, unele deosebit de scumpe, pe care- spune el- „am dat 300 de lei de le-am cumpărat de la Moscovă”. După ce și-a redactat diatele amintite mitropolitul Gheorghe nu a mai trăit mult. Se pare că a decedat la începutul anului 1730.

Episcopia Romanului este prima din punct de vedere ierarhic, dintre cele trei episcopii moldovene. În primii ani ai celei de-a treia domnii a lui Mihai Racoviță episcop al Romanului a fost Sava, cu metania la Pângărați, fost episcop de Huși. El a urmat episcopului Pahonie, personaj foarte interesant, care a renunțat la episcopie la finalul anului 1713 retrăgându-se la schitul Pocrov, ctitorit de el. Numele lui Sava este prezent în actele interne ale timpului, cu destulă frecvență în felurite acte de proprietate. În timpul revoltei lui Vasile Ceaurul, dorind să ferească actele și odoarele episcopiei de jaf, episcopul Sava a dispus ca ele să fie duse la mănăstirea Pângărați. Dar căruțele în care erau transportate s-au răsturnat în râul Bistrița. Astfel s-au pierdut acte și odoare bisericești de mare valoare.

Episcopul Sava a decedat sau s-a retras din scaunul vlădicesc, la sfârșitul anului 1717 sau la începutul anului următor, pentru că la 20 aprilie 1718 era episcop Gheorghe. În această zi Mihai Racoviță reînnoia episcopiei prin două hrisoave de întărire a drepturilor Episcopiei, în locul celor pierdute în apa Bistriței.

În iunie 1721, a primit la Roman vizita patriarhului Samuil al Alexandriei care, la fel ca Hrisant în 1715, a întărit și el așezământul ,,breslei miseilor”.

La sfârșitul anului 1722 sau la începutul anului următor episcopul a fost ridicat în funcția de mitropolit, în locul său la Roman a fost ales ieromonahul Atanasie de la Putna. Curând după ce a ocupat această funcție, noul episcop a întărit așezământul sau „catastiful” de meseriași din Roman. Nu cunoaștem care au fost motivele neînțelegerii dintre Atanasie și mitropolitul Gheorghe, care au dus până la urmă la îndepărtarea primului din scaunul episcopal cândva în anul 1731. O dovadă a acestor neînțelegeri este atitudinea pe care a avut-o mitropolitul cu prilejul procesului dintre Atanasie și negustorii armeni din 1726. Contrar vechiului obicei, mitropolitul Gheorghe a sugerat domnului să-i scutească pe armeni de plata către episcopie a unei dări, pe care aceștia o plăteau până atunci. Darea însă a fost reintrodusă de Grigore al II-lea Ghica în 1727. Episcopia de Roman mai beneficia, în timpul lui Mihai Racoviță de o dare, pe care o plătea fiecare negustor care vindea în Roman. Această dare a fost instituită de însuși Mihai Racoviță în anul 1723.

Scaunul vlădicesc de la Rădăuți a fost ocupat timp de 20 de ani de Calistru, fost egumen al mănăstirii Putna, din 1708 până în 1728, când s-a retras. Asemenea omologilor săi din celelate eparhii moldovene, Calistru este pomenit frecvent în documentele vremii, semn că era foarte activ. S-a îngrijit de refacerea unor vechi lăcașuri de închinare. Împreună cu Dimitrie Macri, staroste de Cernăuți, a acoperit și a reparat biserica mănăstirii Pătrăuți, ctitorie a lui Ștefan cel Mare în care a așezat din nou călugărițe. Tot cu Dimitrie Macri a refăcut și biserica Balineși, ctitoria logofătului Tăutu. O atenție deosebită a acordat mănăstirii Putna căreia i-a făcut danie mai multe moșii.

Titularul scaunului vlădicesc de la Huși în toată perioada celei de-a treia domnii ale lui Mihai Racoviță a fost Iorest, fost egumen la mănăstirea Secu. A fost ales episcop la începutul anului 1714, în locul lui Sava, care a trecut la episcopia Romanului în locul lui Pahomie.

Mihai Racoviță a acordat încă din timpul celei de-a doua domnii, în Moldova, o atenție specială episcopiei de la Huși care a avut mult de suferit în primul deceniu al secolului al XVIII-lea și în timpul războiului ruso-turc. În 1709, episcopul Varlaam renunță la cârja episcopală și se retrage la schitul de la Brădicești, ctitoria lui, unde a murit doi ani mai târziu. Varlaam a fost mai mult interesat de schitul și de averea sa, neglijând episcopia pe care o lăsa într-o stare jalnică. În aceste condiții, urmașul său Sava a avut o misiune dificilă. La solicitarea acestuia Mihai Racoviță acorda în 1709 episcopiei înlesniri fiscale și scutește 20 de poslușnici ai episcopiei de toate dările, în afară de bir „3 ughi de om într-un an”. La revenirea în scaunul Moldovei în 1716, Mihai Racoviță continua să-și arate bunăvoința față de episcopia Hușilor, scutindu-i de dări pe alți 9 poslușnici, chiar în primul an de domnie. Ulterior, în 1721, a acordat un drept episcopiei de a intra în stăpânire deplină asupra viilor sale din ținutul Carligălturii, lăsate în paragină de mai mult de trei ani de „locuitorii de pe moșiile Episcopiei”.

Vlădica Iorst se preocupă pentru bunăstarea materială a episcopiei și refacerea ei. A păstrat până la sfârșitul anului 1727. Este prezent destul de des în documentele epocii mai ales în calitate de martor la operațiuni de vânzare-cumpărare de moșii, dar și în calitate de membru al sfatului domnesc.

Mihai Racoviță a continuat și în timpul ultimei sale domnii în Moldova să facă danii și să scutească de dări mănăstirile și bisericile. De pildă, în 1717, scutește de dări mănăstirea Cetățuia și 40 de poslușnici ai acesteia, cu excepția birului, pentru că datorită adăpostirii sale aici a reușit să scape de catanaele conduse de căpitanul Ferenț. Cu un an înainte dăduse o scutire asemănătoare și mănăstirii Sf. Atanasie din Copou, ctitoria lui Vasile Lupu. La 4 martie 1716, scutește de dări 12 poslușnici, un preot, un țârcovnic și un prisăcar al mănăstirii Socola. Deasemena, cu acest prilej poruncește satelor Socola și Iezăreni să lucreze câte 3 zile pe lună pentru mănăstire. La începutul acestei domnii au beneficiat de scutiri de dări și alte mănăstiri: Trei Ierarhi, Golia, Sf. Ioan Zbatoust, ș.a.m.d.

Mihai Vodă își arată bunăvoința și față de preoții de mir, diaconii și țârcovnicii din târgul Iașului, pe care îi scutește la 9 mai 1716 de toate dările la care sunt supuși omologii lor din restul țării.

Firesc, domnul acordă o atenție specială ctitoriei sale, biserica Sf. Lazăr de lîngă vama domnească din Iași. La 1 iunie 1716, acesta hotărăște ca slujitorii bisericii „să aibă a lua pre tot anul din vama noastră cea domnească câte 4 făclii mari și câte o oca de tămâie, la hram (…), și osăbit de aceasta să se mai dea priste an, în toate duminicile, o jumătate de oca, făclii de ceară mici”. Preoții aveau dreptul să mai ia „câte 5 lei pe lună, cari fac 60 de lei într-un an, pentru slujba lor, ca să le fie de îmbrăcăminte și chiverniseală”. Deasemenea, în cazul în care acoperișul bisericii s-ar strica, să fie reparat cu „bani din vamă”. În toamna aceluiași an, la 1 noiembrie 1716, Mihai Racoviță dăruiește ctitoriei sale un loc de „29 de stânjeni și jumătate” din curtea vămii domnești. Domnul își justifică acest gest: „socotindu dania domnia mea ca toate sfintele biserici, cîte se află într-acestu oraș al Ieșilor, au locuri osăbite ale sale, țintirimuri de îngropare a morților, iar această biserică (…) n-are loc știut al său, dreptu aceia am socotit (…) domnia mea și i-am făcut parte și acestei sfintei biserici din locu nostru cel domnescu”.

Nici iezuiții din Iași nu sunt uitați de Mihai Racoviță care scutește de dări niște oameni străini ai iezuiților polonezi din Iași, precum și o pivniță de băutură din Iași a acestora. La 17 octombrie 1719, domnul întărește bisericii catolice din Iași stăpânire asupra unor vii de la Copou în urma judecății cu Iliaș ungurul. Doi ani mai târziu, Mihai Vodă întărește aceleiași biserici stăpânirea asupra unor case cu pivniță situate pe Ulița Mare, în urma judecții cu Gheorghe Strahoschi pisarul polonez de la curtea sa.

V. 4. Ctitoriile

Nicolae Iorga afirma că Mihai Racoviță „cu toate cele trei domnii al sale, a rămas <<boier>> fără măcar o biserică de pomenire, așa cum fusese la începuturile sale în ciuda originii sale pe jumătate cantacuzinească”. Aceasta constituie o problemă deosebită dacă ținem cont că programul ctitoricesc și daniile de închinare constituiau o prioritate pentru domni, dar și pentru clasa dominantă din Țările Române. Prin acestea se urmărea câștigarea bunăvoinței divinității, dar și dobândirea unui prestigiu social.

Afirmația „marelui Iorga” este însă contrazisă de cronici și de numeroase documente. De exemplu, Neculce în Letopisețul său menționează faptul că Mihai Racoviță, în prima lui domnie în Moldova (1703-1705) a refăcut biserica de la poarta curții domnești care fusese construită inițial cu un veac în urmă, de Ștefan Tomșa, și care era atât de mică încât, „nici boierii cei cu boierii nu pute încăpea într-însa”. Lângă biserică se afla vistieria, iar deasupra acesteia se afla un turn „în chip de clopotniță”. Sub bisercă și sub vistierie se afla un beci unde erau închiși rău-facătorii. Domnul a considerat că „nu este cu cale să fie temniță supt biserică” de aceea a hotărât să dărâme atât turnul cât și vistieria, iar beciul să-l acopere cu pământ. Cu acest prilej a fost dărâmată și o parte a bisericii, cu excepția altarului și a turlei „din mijlocul bisericii”. După aceasta, în scurt timp, a fost ridicată la loc partea de biserică dărâmată, însă mult mai spațioasă decât fusese înainte. În cursul primei domnii, Mihai Racoviță a ridicat o bisericuță mică de lemn cu hramul Învierea Sf. Lazăr în ograda Vămii domnești din Iași care se afla în apropierea curților tatălui său, Ioan Racoviță vornicul. Am amintit deja că Mihai Racoviță a avut grijă de ctitoria sa în timpul următoarelor sale domnii din Moldova, făcându-i danii și mai multe înlesniri fiscale.

Tot în timpul primei domnii a lui Mihai Racoviță a fost reparată, la inițiativa și cu susținerea doamnei Ana, Mitropolia cea veche „cu toate cheltuielile ce au trebuitu”. Vedem, așadar că în timpul primei domnii în Moldova, Mihai Racoviță, într-un timp scurt, a avut un program ctitoricesc bogat. În timpul celei de-a doua domnii, plin de datorii și permanent amenințat cu mazilirea, acesta nu a construit nimic. Abia în timpul celei de-a treia domnii mai lungă și mai sigură, Racoviță și-a reluat programul ctitoricesc.

În timpul ultimei domnii, în Moldova a lui Mihai Racoviță, rudele sale au ctitorit mai multe biserici cu ajutor de la domn. Aici nu vom zăbovi decât asupra a două din aceste ctitorii: biserica domnească din Târgu Ocna și biserica „Sf. Nicolae din Lacuri” de la Deleni. Prima a fost ctitoria socrului lui Mihai Racoviță, Dediul Spătarul și a familiei sale. Printre ctitori, pisania îi amintește și pe nepotul lui Dediul, al II-lea logofăt Dediul Codreanul și pe soția acestuia, Catrina. Biserica nu a rezistat fiind construită din lemn. Deasemenea avea dimensiuni reduse, ea a fost reconstruită de logofătul radu Racoviță în 1762.

O biserică mai mare a construit marele vistiernic și cumnatul lui Mihai Racoviță, Iordache Cantacuzino, la curțile sale de la Deleni. Biserica este cunoscută sub numele de Sf. Nicolae din Lacuri. Deasupra ușii de la intrare se afla o splendidă stemă a Cantacuziniștilor, vulturul flancat de soare și lună. Iată conținutul pisaniei „această sfântă biserică au făcut-o și înfrumusețat-o Iordache Cantacuzino vel vistiernic întru slava și numle Svântului de minuni făcător, Nicolae la an 7232(1724) iulie 29”. De fapt, biserica a fost inițial construită de Toderașcu Iordache logofătul în 1669, iar nepotul acestuia Iordache Cantacuzino Deleanul a reconstruit-o.

Cea mai importantă ctitorie a lui Mihai Racoviță rămîne însă biserica și mănăstirea de la Fâstâci, din ținutul Vasluiului, zidite în anul 1721. Inițial aici s-a aflat o biserică ctitorie a Pălădeștilor. Biserica, ctitorie a lui Mihai Racoviță, cu hramul Sf. Nicolae, a fost construită în stil baroc monumental cu influențe muntenești, de plan triconc, cu pronaos supralărgit și pridvor inițial deschis, cu arcade trilobate susținute de coloane de cărămidă. Pe naos și pronaos se află două turle octogonale de cărămidă. Impresionează prin plastica decorativă a fațadelor, împărțite în două registre ornamentate cu panouri, arcaturi în acolade și medalioane adâncite în zidărie. Ca structură internă și formă de plan, cât și ca plastică arhitectonică și decorativă, lăcașul se numără printre puținele edificii realizate în Moldova în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, alături de bisericile Sf. Precista și Sf. Samoilă din Focșani. Deasupra intrării în pridvor, pe o placă de marmură, se află efigia Moldovei și pisania în limba slavonă: „Mihai Racoviță voievod prin mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, anul 1721 (7229)”, iar la intrarea în pronaosse află portretul votiv al ctitorului.

O ctitorie importantă a lui Mihai Racoviță este și biserica de la Olănești, din ținutul Vasluiului, unde acesta își avea curțile boierești. Cronicile vremii atestă faptul că în a treia sa domnie Mihai Racoviță a zidit o biserică în satul numit Olănești. Episcop la această „zidire era preacuviosul ieromonah Ezechil, pe atunci egumen la mănăstirea din Copou”. Modul cum s-a procedat la ridicarea acestui lăcaș de cult a fost deasemenea consemnat de cronicari „în zilele sale zidit-au o bisearică la Olășeni, unde era ispravnic pe bisearică părinele Iezechiil, egumenul de la Copou, iar vornicii de târgu a apucat de pe dughianele jidovilor de Iași lavițele și scondurile și le lua să trebuiască la trebile acelei biserici”. Deși era ctitorie domnească, biserica avea dimensiuni modeste, fiind mai mult un lăcaș de cult specific unei curți boierești de țară.

În interior lungimea planului este de 13,40 m și lățimea de 5,30 m. Pereții din zid au o lățime de 1,20 m și respectiv 1,5 m la soclu. Deschiderea ușii se află în partea de sud și are în înălțime 2,20 m. Sunt de remarcat contraforții masivi de la naos, de secțiune pătrată: 3×3 grosimea, probabil adăugați ulterior, construcția fiind, se pare după spusele cronicilor, ridicată cam în grabă. Mai există urmele a doi contraforți mai mici, la colțurile de apus ale bisericii. Planul bisericii era dreptunghiular cu absida circulară la altar. A fost metoc al mănăstirii Fâstâci. Catapeteasma bisericii s-ar părea că a fost pictată de pictori greci. Lucian Lefter crede că aceasta se mai păstrează în parte și astăzi, fiind mutată de localnici în decursul vremii la biserica Sf. Gheorghe din localitatea Portari. S-a părea că biserica a avut hramul Sfântului Gheorghe. Curtea și biserica de la Olănești au fost dăruite de Mihai Racoviță, la 2 iunie 1750, Sfântului Munte Sinai. Cu toate că biserica a fost de zid, ea nu a rezistat curemurului din 1802, căzând în ruină și nu a mai fost refăcută niciodată.

V. 5. Sfârșitul celei de-a treia domnii a lui Mihai Racoviță în Moldova. Mazilirea (26 septembrie 1726)

Evenimentul s-a produs în ziua de duminică, 26 septembrie 1726. În acea zi, a sosit pe neașteptate la Iași capugiul împărătesc, care a adus lui Racoviță firmanul de mazilire. Patru zile mai târziu, în ziua de joi, 30 septembrie 1726, fostul domn lua calea Țarigradului de unde nu se va mai întoarce în țară sa de origine niciodată. Spune cronicarul că “au ieșit Mihai-vodă din scaun din Iași, cam pe o bură de ploaiei, petrecându-l toți cu mare cinste”

Câteva dintre motivele ce au determinat Înalta Poartă să hotărască mazilirea lui Mihai Racoviță au fost amintite în pagnile anterioare, însă, considerăm că se impune o analiză separată și mai detaliată a acestei probleme, pentru a ne face o imagine mai bună. De la început trebuie amintit că Mihai Racoviță a pierdut tronul datorită unor greșeli politice flagrante comise în ultimul său an de domnie.

Mazilirea lui Mihai Racoviță se trage din prea marea sa ambiție de a dobândi tronul Țării Românești. În acest scop, domnul moldovean a început să țeasă intrigi împotriva omologului său de la București încă dinainte de anul 1726. Se pare că Nicolae Mavrocordat credea în prietenia lui Racoviță, cu care intenționa să se încuscrească, din acest motiv și-a dat târziu seama care erau adevăratele intenții ale acestuia. Atunci când a înteles că domnul de la Iași nu urmărea altceva decât sa-i ia locul, lucrurile se complicaseră deja prea mult ca să mai existe o posibilitate de reconciliere. Criza a început practic în martie, anul 1726, când la îndemnul lui Mihai Racoviță un grup de boieri munteni nemulțumiți de modul de guvernare a lui Nicolae Mavrocordat, au fugit la Iași. În fruntea lor se afla nepotul lui Racoviță, Nicolae Ruset, ginerele lui Constantin Brâncoveanu. Boierii munteni i-au promis lui Racoviță că în cazul în care domnul Țării Românești ar fi fost mazilit, l-ar cere pe el de la Poartă ca domn. Din Iași, la îndemnul lui Mihai Racoviță, boierii pribegi au început să trimită scrisori la Poartă pârându-l pe Nicolae Mavrocordat că nu e drept înaintea Porții și că asuprește “raiaua”.

În aceste condiții, pentru început, Nicolae Mavrocordat a cerut lui Mihai Racoviță să trimită pe boierii fugari înapoi în Țara Românească. Domnul moldovean a refuzat să facă acest lucru. Au urmat “jalbele” lui Nicolae Mavrocordat la Poartă, prin care îl acuză pe omologul său de la Iași, că este “iscoditor” de conflicte și că urmărește să ocupe tronul Țării Românești. Ca urmare a acestor plângeri, autoritățile otomane au decis să trimită lui Mihai Racoviță un capugiu care să aducă pe acei boieri in Țara Românească. Totodată, capugiul Hassan Mehmet aga a adus lui Mihai Racoviță, de la Poartă, un firman “cu mare tărie, cum că au aflat înpărăția că aceste tulburări ce s-au făcut în Țara Românească sunt tot din meșteșugurile lui, și din îndemnurile lui, au fugit acei boiari ca să facă nume rău lui Nicolae vodă și să apuce el domnia Țării Românești, ci să se astâmpere, că și domnia Moldovei este mult pentru obrazul lui necum a Țării Românești, și să caute să dea pe pribegi în mâinile trimișilor, că apoi va petrece nevoie”. Cu toate acestea boierii nu au fost predați. Preveniți de Mihai Racoviță de pericolul care-i pândea pe boierii fugari, aceștia au fugit în munți, la mănăstirea Hangu, iar de aici în Transilvania. Capugiul împărătesc, mituit de domnul moldovean, a plecat de la Iași fără nici un rezultat, și cu misiunea de a-l susține pe acesta la Constantinopol. Nu a mai apucat să ajungă în capitala Imperiului pentru că autoritățile otomane, înțelegând manevrele lui Mihai Racoviță, au poruncit arestarea capugiului corupt.

În etapa următoare, conflictul dintre cei doi domni s-a accentuat peste măsură. Disputa dintre Racoviță și Mavrocordat se dădea la Constantinopol, unde fiecare cheltuia cu larghețe sume mari de bani pentru a-și atrage simpatia Porții. Pe lângă acestea, arz-urile prin care cei doi domni se acuzau reciproc se îngrămădeau la un vizir și la sultan. Din acest motiv puterea suzerană a hotărât ca acest conflict să fie soluționat și prin mazilirea unuia dintre cei doi domni. Poarta preocupată ca nu cumva ca disputa să degenereze și să dea „naștere la o răscoală în țară”, care “ar fi putut duce la împrăștierea raialei”. În afară de aceasta – notează cronicarul turc Küciuk-Celebizade – “ trecuse mult timp de când domnea Mihai <Racoviță>(…), astfel că dorința lui pentru Țara Românească, dăduse naștere la bănuieli”.

Pe de altă parte, la începutul verii anului 1726 s-a format o “coaliție”, din care făceau parte: vizirul, marele dragoman al Porții Grigore Matei Ghica, bașhahanul evreilor de la Constantinopol, cunoscut în cronicile noastre ca pazarghidianul Rafail, Nicolae Mavrocordat și frații Ipsilanti, Manolache chiurci-bașa și Constantin, fostul postelnic al lui Mihai Racoviță. Aceștia urmăreau ca în timpul cel mai scurt timp, Racoviță să fie mazilit, iar în locul său Poarta să numească domn în Moldova pe marele dragoman al Porții Grigore Matei Ghica. Înfluența pe care aceștia o aveau la Constantinopol a făcut ca obiectivul pe care îl urmăreau, să fie mai mult o formalitate și o chestiune de timp

De altminteri, prestigiul lui Mihai Racoviță la Constantinopol scăzuse mult în ultimii ani de domnie, mai ales după neînțelegerile cu frații Ipsilanti, care au refuzat să-l mai susțină. Dar sumele enorme de bani, pe care le trimitea la Constantinopol, pentru mituirea înalților demnitari otomani, îl mențineau, în mod artificial, în scaun. Mihai Racoviță a înțeles că scaunul său începuse să se clatine încă din anul precedent. Numai așa se explică îngrijorarea de care era cuprins și pe care o dă în vileag la 11 iunie 1725, într-o scrisoare adresată patriarhului Hrisant Notaras. Între altele, domnitorul se plângea marelui prelat că la Istambul există „oarecari dușmani și voitori de rele”, care “s-au apucat de mult împotriva noastră, spre paguba și pedeapsa noastră, mai ales cu multe minciuni”.

Am amintit deja, încă de la începutul acestui subcapitol, că Mihai Racoviță a primit firmanul de mazilire la reședința sa din Iași, la 26 septembrie 1726. Era pentru prima dată când, în postura de domn mazilit, acesta nu era amenințat cu închisoarea, înainte de a ajunge la Constantinopol. Însă aici lucrurile s-au schimbat, Mihai Racoviță fiind închis, iar pentru a fi eliberat i s-au cerut 1000 de pungi de bani. La 21 decembrie 1726, rezidentul francez de la Constantinopol d’Andrezel relata “ j’anvien <Prince> Mihai Racoviță don’t j’avais marque le retour à Constantinopole a été remis au jours-ci à la garde du Badr Bacicouli, et la Grand Seigneur lui demande mille bourses, et voici comme il calcule: le Prince a joui pendant 12 ans de sa qualite et autorite on compte qu’il dont avoir épargné cent bourses, tous faits; ainsi, il restera encore deux cents bourses, faisant cent mille écus profit de Prince dépasé”. Inițial, atunci când ajunse la Constantinopol, lui Mihai Racoviță i s-a dat voie să stea la casa sa de la Kuru-Ceșme, însă în urma repetatelor plângeri ale reprezentanților comunității evreiești, acesta a fost închis. Nu a plătit, se pare, decât o sumă mică, pentru că la insistențele ambasadorului austriac a fost eliberat.

=== Figura 3 ===

Planșa III

=== figura 6 ===

Planșa VI