(a) în cazul în care nu există nici un act de bază pentru acțiunea respectivă în momentul întocmirii bugetului ori (b) în cazul în care există motive… [628741]

Licență

(a) în cazul în care nu există nici un act de bază pentru acțiunea respectivă în momentul întocmirii bugetului ori (b) în cazul în care există motive… [628741]

Byadmin ianuarie 1, 2024

1 Drept financiar european suport de curs master AP Conf. dr. Mihaela Tofan CUPRINS CAPITOLUL I OBIECTUL DE REGLEMENTARE ȘI AUTONOMIA DREPTULUI FINANCIAR EUROPEAN I.1 Dreptul financiar și fiscal european – ramură autonoma de drept I.2 Raportul juridic de drept financiar european CAPITOLUL II IZVOARELE DREPTULUI FINANCIAR EUROPEAN II.1. Izvoarele primare ale dreptului financiar și fiscal european II.2. Izvoarele derivate ale dreptului financiar european II.3. Izvoare nescrise ale dreptului financiar european CAPITOLUL III APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA UNIUNII MONETARE EUROPENE III.1 Prevederile Tratatului asupra Uniunii Europene III.2 Adoptarea Euro drept moneda unică europeană III.3 EURO, moneda unică europeană III.4 Sistemul european al băncilor centrale CAPITOLUL IV BUGETUL UNIUNII EUROPENE IV.1 Noțiunea și importanța conceptului de buget al UE IV.2 Principiile bugetare la nivelul bugetului central al UE IV.3 Procedura bugetară IV.4 Structura bugetului UE IV.5 Execuția bugetară BIBLIOGRAFIE

2 Capitolul I Obiectul de reglementare și autonomia dreptului financiar european I.1 Dreptul financiar și fiscal european – ramură autonomă de drept În scopul desfășurării activităților comunităților europene, și deci pentru realizarea obiectivelor prevăzute prin tratate, acestea au avut nevoie încă de la constituirea lor de resurse financiare determinate. Situația este valabilă și în prezent în cadrul Uniunii Europene. Aceste resurse trebuie să acopere cheltuielile necesare din punct de vedere administrativ, identificând fondurile necesare funcționării instituțiilor și organelor comunitare, cât mai ales fondurile necesare pentru a susține cheltuielile așa-numite operaționale, care corespund realizării politicilor prevăzute de tratate.1 Strict raportându-ne la capacitatea juridică a unui subiect colectiv de drept, așa cum este și Uniunea europeană, trebuie să analizăm atributele persoanei juridice, pornind chiar de la definiția acestei instituții. Astfel, persoana juridică reprezintă acel colectiv de persoane având un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanelor fizice care o compun, cu organizare de sine stătătoare, potrivit unui anumit statut și având un scop determinat și legal.2 Pornind de la această definiție, putem analiza scopul UE, care constă în: – promovarea valorilor UE – urmărirea obiectivelor UE – servirea intereselor UE, ale cetățenilor UE și ale statelor membre – asigurarea coerenței, eficacității și continuității politicilor și acțiunilor sale. Analiza îndeplinirii condițiilor pentru existența persoanei juridice, așa cum sunt precizate expres în definiție, relevă nevoia unei organizări interne de sine 1 C. Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Ed. Economică, București, 2003, p. 237. 2 M. Harbădă, M. Tofan, A.M. Bercu, A. Popescu, Drept economic, suport de curs pentru studenții de la specializarea Economie, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2009, p. 49.

3 stătătoare pentru subiectul de drept colectiv. Pentru protejarea valorilor și atingerea obiectelor stabilite, UE dispune de un cadru instituțional unic. Fără îndoială, la ora actuală, construcția europeană nu mai este posibilă fără un cadrul financiar propriu, respectiv resursele financiare adecvate, iar procesul de constituire a acestui cadru a avut o evoluție inconstantă. UE a trebuit să găsească și să-și constituie resurse financiare pentru punerea în practică și derularea politicilor comunitare. Controversele privind problemele fiscale și bugetare nu au lipsit nici din acest domeniu și au vizat o gama variată de aspecte: resursele financiare proprii ale CE, dezechilibrul bugetar, chiar rivalitățile dintre instituțiile comunitare (respectiv Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul de Miniștri). Se remarcă importanța covârșitoare a patrimoniului care să susțină întreaga activitate a subiectului c o l e c t i v d e d r e p t . P e n t r u a c e s t p a t r i m o n i u , î n l i t e r a t u r a d i n domeniu se identifică mai multe direcții de interes: – modalitatea de constituire a lui, – administrarea și gestiunea patrimoniului dar și – c o n t r o l u l o p e r a ț i u n i l o r d e r u l a t e î n v e d e r e a a s i g urării desfășurării unei activități orientate către scopul declarat al respectivei persoane juridice. În contextul actual, este de neconceput activitatea unui subiect colectiv de drept în lipsa unui patrimoniu propriu, corect dimensionat pentru a acoperi integral nevoile curente și a susține operațiunile de dezvoltare. Pentru acoperirea acestei condiții, la nivel european s-a dezvoltat un cadru normativ specific, care să precizeze modul de derulare a relațiilor dintre state în legătură cu constituirea, gestionarea și controlul executării patrimoniului propriu al uniunii. Evoluția sistemului financiar bugetar comunitar a fost marcată de câteva decizii și momente importante: – unificarea instrumentelor bugetare; – creșterea autonomiei financiare, – realizarea echilibrului instituțional. Până în 1965 (Tratatul de fuziune), cele trei CE dispuneau fiecare de buget propriu și separat, după acest moment au mai fost reglementare două mari bugete: – bugetul general și – bugetul CECO3. Pe această linie s-a dezvoltat la nivelul colaborării dintre statele membre ale Uniunii europene un întreg sistem autonom de reguli care reglementează bugetul 3 Începând din 2002, când Tratatul CECO a împlinit cei 50 de ani de durată prestabilită, bugetul CECO nu mai există, dar veniturile realizate din gestiunea acestui patrimoniului se constituie într-un fond gestionat separat de celelalte.

4 european, sistem care cuprinde reguli de constituire, de gestiune și de c o n t r o l î n materia resurselor Uniunii europene. I.2 Raportul juridic de drept financiar european Relațiile financiare sunt raporturi social-economice de formare și repartizare a resurselor în formă bănească, relații care apar în legătură cu constituirea și utilizarea resurselor necesare funcționării și dezvoltării generale a societății. Relațiile financiare se pot caracteriza, datorită specificului lor, prin următoarele trăsăsturi: 1. Relațiile financiare sunt relații cu caracter economic, întrucât ele apar în procesul formării, repartizării și utilizării produsului social. 2. Relațiile financiare apar în formă bănească deoarece procesele de producție și de circulație a mărfurilor, relațiile de schimb, retribuirea muncii, precum și relațiile dintre agenții economici sau dintre aceștia și persoanele fizice se exprimă prin intermediul banilor, în cadrul unor relații bănești. 3. Relațiile financiare de constituire, repartizare și utilizare a mijloacelor bănești ale societății sunt relații fără echivalent, adică nu presupun în mod necesar o contraprestație directă, din partea subiectului beneficiar al mijloacelor bănești. 4. O altă trăsătură a relațiilor financiare este aceea că mijloacele bănești repartizate și utilizate de subiectele beneficiare nu se rambursează.4 Pe lângă aceste trăsături comune tuturor relațiilor financiare, în materia dreptului financiar la nivelul întregii uniunii se conturează în mod obligatoriu și caracterul european al acestor relații, trăsătură definitorie sinonimă cu integrarea, ca cea mai completă formă de colaborare existentă până acum între state diferite. Reglementarea normativă a relațiilor financiare vizează: – modul de constituire și utilizare a bugetului – constituirea și utilizarea fondurilor instituțiilor Uniunii europene – politica fiscală – controlul financiar 4 D.D. Șaguna, Tratat de drept financiar și fiscal, Ed. All Beck, 2001, București, p. 80.

5 – emisiunea monetară – circulația monetară cu numerar sau fără numerar – regimul juridic al valutelor – organizarea și funcționarea aparatului financiar, bancar și de credit La nivelul dreptului financiar național, aceste direcții de reglementare se completează cu constituirea și utilizarea fondului de asigurări sociale de stat și a fondului de șomaj. În plan european, normele care formează reglementarea cu privire la asigurările sociale vizează în prezent doar recunoașterea calității de asigurat pe întreg cuprinsul uniunii pentru asigurații la fondul de asigurări sociale al oricăruia dintre statele membre și modul de recuperare a cheltuielilor ocazionate de tratarea unui asigurat al altui stat membru. Această problematică este indirect soluționată prin reglementarea noțiunii de cetățean european, calitatea care atrage o multitudine de drepturi, inclusiv dreptul de asigurări sociale pe teritoriul oricărui alt stat membru, dacă această calitate este recunoscută în baza prevederilor legale din statul de origine. Dreptul financiar poate fi definit ca fiind format din totalitatea actelor normative de care reglementează relațiile de constituire, repartizare și utilizare a fondurilor bănești ale statului și ale instituților publice, destinate satisfacerii sarcinilor social-economice ale societății.5 În mod s i m i l a r d a r i n c l u z â n d t r ă s ă t u r a e u r o p e a n ă o b l i g a t o r i e , dreptul financiar european c u p r i n d e t o t a l i t a t e a n o r m e l o r j u r i d i c e c a r e r e g l e m e n t e a z ă constituirea, repartizarea și utilizarea fondurilor bănești europene, precum și controlul modului în care aceste fonduri au fost valorificate. Dreptul fiscal european, ca parte care completează reglementările dreptului financiar european, este definit ca fiind ansamblul coerent de norme juridice elaborate și emise de instituțiile UE cu scopul de a se asigura controlul comunitar asupra fiscalității naționale a statelor membre (și a celor în curs de aderare, dacă este cazul), de a se înfăptui politica de armonizare fiscală la nivelul tuturor țărilor comunitare și de a se implementa mecanismele contencioase legate de aceste aspecte. Politica fiscală reprezintă ansamblul ideilor și a strategiilor transpuse în reglementările legale consacrate asigurărilor modalităților celor mai eficiente de stabilire și percepere a veniturilor bugetare. 5 Ibidem, p. 81.

6 Politica fiscală trebuie abordată în strânsă legătură cu: – politica bugetară (pe baza căreia se iau deciziile privind amploarea cheltuielilor publice și se stabilesc proporțiile în care acestea urmează să fie acoperite din impozite) – și tehnica fiscală (care constă în stabilirea și aplicarea m o d a l i t ă ț i l o r d e așezare a impozitelor). Prin politica fiscală se identifică sursele de venituri prin a căror colectare se pun la dispoziția statului sumele necesare acoperirii cheltuielilor publice. Politica fiscală trebuie îmbinată cu acțiuni și activități de natură economică, socială, educațională, militară. Pe de altă parte, prin politica fiscală poate fi influențată dinamica anumitor sectoare de activitate (privind creșterea sau scăderea vitezei sau a ritmului de dezvoltare). Între raporturile juridice care formează sfera dreptului european, raporturile de drept financiar și fiscal european se disting datorită următoarelor particularități: – subiectele participante – obiectul de reglementare – modalitățile de realizare a formei de activitate în cadrul căreia își au sorgintea. Elementele constitutive ale raporturilor juridice financiare, la fel ca și în cazul altor categorii de raporturi juridice, sunt subiectele, obiectul și conținutul. Raporturile de drept financiar și fiscal european se nasc numai în cadrul activității financiare și fiscale înfăptuite de către Uniunea europeană, prin instituțiile sale și în colaborare cu statele membre sau resortisanți ai acestor state. În cadrul acestor raporturi, fără excepție, unul dintre subiecte este Uniunea europeană, printr-o instituție care intră în raportul juridic de pe poziția privilegiată a unui reprezentant supraordonat, în mod similar raporturilor de drept public în dreptul intern. Relația de subordonare care se subînțelege întotdeauna într-un raport de drept financiar și fiscal european argumentează metoda proprie de reglementare a acesteri discipline de drept. Celălalt participant la raportul juridic de drept financiar și fiscal european poate fi deopotrivă unul dintre statele membre ale uniunii sau orice persoană juridică sau fizică din categoria resortisanților statelor membre. Raporturile de drept financiar și fiscal european se nasc, se modifică și se sting pe baza manifestării unilaterale de voință a instituțiilor europene, prin proceduri specifice prevăzute de normele de drept.

7 Conținutul raporturilor de drept financiar și fiscal îl formează drepturile și obligațiile subiectelor participante, care diferă de cele ale altor raporturi juridice, întrucât se stabilesc în legătură cu constituirea, repartizarea și utilizarea fondurilor bănești la nivelul Uniunii Europene. Obiectul r a p o r t u r i l o r d e d r e p t f i n a n c i a r ș i f i s c a l e s t e d i f e r i t , d e t e r m i n a t î n primul rând de sfera deosebit de largă și complexă a relațiilor financiare la nivelul Uniunii Europene iar, în al d o i l e a r â n d , d e a c t e l e n o r m a t i v e c a r e r e g l e m e n t e a z ă activitatea financiară.

8 Capitolul II Izvoarele dreptului financiar european Problema izvoarelor de drept este o chestiune de debut în studiul oricărei discipline juridice. Cu atât mai important este s u b i e c t u l c u c â t n e r a p o r t ă m l a o disciplină relativ nouă la scara evoluției dreptului. Mai mult chiar, analizând sfera izvoarelor de drept pentru o disciplină desprinsă din sfera displinelor de drept european, analiza izvoarelor de drept specifice ne relevă particularități comune pentru toate disciplinele din acest domeniu. Astfel, în materia dreptului european, sfera izvoarelor de drept nu presupune neapărat o analiză a izvoarelor materiale și izvoare interpretative, și nici nu se înscrie în șablonul clasic al actelor normative între care se pot distinge legile și acte normative subordonate legilor, așa cum sunt consacrate în literatura de specialitate.6 În ceea ce privește ierarhia izvoarelor dreptului european, distincția care se realizează chiar de la început de către autorii de marcă ai literaturii de specialitate în domeniu este între izvoarele primare și izvoarele derivate ale dreptului.7 A c e a s t ă împărțire a izvoarelor dreptului european este generată de modul particular al emiterii și aplicării actelor juridice de către instituțiile europene. Ca orice altă ordine juridică, ordinea juridică comunitară este constituită dintr-un ansamblu organizat de norme doar că, p e n t r u d r e p t u l e u r o p e a n , a c e s t e norme își trag valoarea din normele juridice de bază cuprinse în tratate. Astfel se distinge dreptul primar, constituit din normele cuprinse în tratatele constitutive, de dreptul derivat, ce cuprinde norme juridice emise în baza tratatelor constitutive și cu respectarea procedurilor expres prevăzute de aceste tratate.8 Fondul legislativ în sistemul comunitar se compune din peste 300.000 de acte normative, disponibile atât ca texte comentate în diferite cursuri universitare sau lucrări de specialitate dar și în format electronic. Serverul legislativ al Uniunii Europene (EURLEX) deschide accesul la o bază de date multilingvă care grupează o paletă largă de acte normative, de la tratatele comunitare, la acordurile internaționale, lucrările pregătitoare, jurisprudența și interpelările parlamentare. O 6 I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, București, 1998, p. 78. 7 A. Fuerea, Drept comunitar. Partea generală, Ed. All Beck, București, 2004, p. 48 8 J.P. Jacgue, Droit institutionnel de l’Union Europeenne”, Cours Dalloz, Paris, 2004, p. 493.

9 parte dintre aceste acte sunt disponibile deja în limba română, datorită recunoașterii limbii române drept limbă oficială a Uniunii Europene, alături de limbile celorlalte state membre, o dată cu aderarea României la Uniunea Europeană. Procesul de traducere a unui ansamblu legislativ atât de voluminos este însă, fără îndoială, unul de durată și nu poate fi estimat momentul la care cetățenii români vor putea consulta integral legislația europeană în limba română. Deocamdată, toate actele normative noi sunt traduse în mod obligatoriu și în limba română, mai înainte chiar de a fi semnate și de a intra în vigoare. Analiza succintă a actelor normative din sistemul de drept european presupune prezentarea principalelor surse de drept primar (tratatele), drept derivat (regulamentele, deciziile și directivele) dar și o prezentare sumară a izvoarelor nescrise (cutuma, jurisprudența și principiile generale ale dreptului comunitar în general). II.1 Izvoarele primare ale dreptului financiar și fiscal european Dreptul comunitar primar este constituit din cele trei Tratate care au pus bazele Comunităților europene, precum și din Tratatele și actele care le modifică, completează și adaptează. Cu alte cuvinte, este vorba despre un număr impresionant de instrumente convenționale, proprii uneia sau alteia dintre Comunități sau comune celor trei. Tratatele constitutive formează dreptul primar al Uniunii Europene, care este comparabil la nivel național cu dreptul constituțional. Așadar tratatele definesc elementele fundamentale ale colaborării dintre statele membre și precizează competența instituțiilor din sistemul european care participă la procesul de luare a deciziilor, procedurile legislative, precum și puterile și prerogativele care sunt recunoscute acestor instituții. Mai mult decât atât, tratatele formează obiectul negocierilor directe între guvernele statelor membre, care trebuie să fie ratificate după procedura prevăzută la nivel național pentru fiecare stat în parte (în principiu, prin aprobare de către parlamentul național, de către puterea executivă/guvern sau de către toți cetățenii cu drept de vot, prin referendum). Această procedură asigură integrarea normei de drept european în sistemul izvoarelor de drept proprii fiecărui stat membru.

10 Pe lângă cele două tratate considerate fundamentale, Tratatul instituind o comunitate europeană și Tratatul asupra Uniunii Europene, sunt avute în vedere în categori izvoarelor primare ale dreptului financiar și fiscal european și Tratatul EURATOM, tratatele de aderare ale altor state decât cele fondatoare, alte tratate și protocoale. Tratatul CECA este cel mai vechi dintre cele trei tratate prin care s-au pus bazele Uniunii Europene; a fost semnat la Paris în 23 iulie 1952 și a expirat la 23 iulie 2002, deoarece nu a fost încheiat decât pentru cincizeci de ani. Obiectivul său a fost să se constituie o piața comună pentru cărbune și oțel, formulă susceptibilă a fi extinsă și în alte domenii economice. Industria cărbunelui și a oțelului sunt astăzi supuse regimului dreptului comun din Tratatul CE. Așadar, debutul „construcției” europene l-a reprezentat semnarea Tratatului de la Paris din 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la 25 iulie 1952. Scopul creării acestei organizații a fost de a rezolva situația de criză în care se găseau industriile carboniferă și siderurgică, prin stabilirea unei „piețe comune” pentru aceste două sectoare ce ar fi dus la lichidarea stocurilor acumulate. Propunerea inițială de colaborare a vizat un sector limitat, dar extrem de important: subordonarea producției de cărbune și o ț el a Franței și Germaniei unei „Înalte Autorități” comune, în cadrul unei organizații deschise participării și altor țări europene. Dacă rațiuni economice justificau această inițiativă, scopurile veritabile au fost de ordin politic.9 După opinia exprimată de Robert Schuman, CECO trebuia să fie „fermentul unei comunități mai largi și mai profunde”. Alte patru state (Italia, Belgia, Olanda, Luxanburg) s-au alăturat celor două, formând grupul statelor fondatoare ale comunității. Relațiile foarte strânse între statele europene au demarat prin intermediul industriilor de război, dar, în scurt timp, s-a evidențiat nevoia unei mai strânse colaborări între statele fondatoare ale CECA. Formarea Comunității Economice Europene (CEE), organizație economică internațională creată prin semnarea în 1957 a Tratatului de la Roma (25 martie 1957 și care a intrat progresiv în vigoare începând cu 1 ianuarie 1958) de către cele șase țări membre ale CECO s-a realizat 9 D.D. Șaguna, Drept financiar și fiscal, Ed. All Beck, București, 2003, p. 543.

11 odată cu formarea Comunității Europene a Energiei Atomice – E uratom (CEEA), ratificată prin același tratat. Scopul formării CEE era crearea unei piețe comune și apropierea politicilor economice ale țărilor membre, promovarea, în zona integrată, a dezvoltării concertate a activităților economice și a expansiunii economice, strângerea relațiilor între țările membre. Dacă CECO și EURATOM au avut în vedere din start sectoare foarte importante, dar limitate ale vieții economice, Tratatul CEE a vizat, de la început, o piață comună europeană care să integreze economiile naționale ale statelor membre. Această piața comună a arătat de la început dezideratul statelor membre de a realiza trei uniuni: Uniunea vamală, Uniunea economică și Uniunea politică. Dintre obiectivele pieței comune au fost expres afirmate: – desființarea barierelor vamale tarifare și netarifare în calea comerțului între statele membre; – stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune în relațiile cu terții; – libera circulație a bunurilor și a factorilor de producție; – aplicarea unor politici c o m u n e î n d o m e n i i l e : a g r i c u l t u r ă , t r a n s p o r t u r i etc. Tratatele instituind CEEA și CEE au fost semnate la 25 martie 1957 la Roma. Noile comunități s-au inspirat din concepțiile cu privire la instituțiile comune puse deja în practică prin tratatul CECA, pe calea unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene.10 În aceeași zi cu semnarea tratatelor de la Roma, cele 6 state fondatoare au semnat și Convenția cu privire la instituțiile comune, stabilind că tuturor celor 3 comunități, create prin statute diferite și cu misiuni distincte, li se alătură, în sfera lor de competență, aceeași Adunare parlamentară și aceeași Curte de justiție. Deși avută în vedere încă de la început, unitatea deplină a instituțiilor celor trei comunități, CEE, CECA și CEEA s-a realizat abia prin Tratatul de la Bruxelles, instituind o Comisie Unică și un Consiliu unic (Tratatul de fuziune al executivelor comunitare, semnat în 1965 și intrat în vigoare în 1967). Obiectivul principal al tratatului care instituie Comunitatea Europeană este să realizeze o integrare progresivă a statelor europene și să stabileasca o piață comună, pe baza celor patru libertăți de circulație (a bunurilor, a persoanelor, a capitalurilor și 10 I.P. Filipescu, A. Fuerea, Drept instituțional comunitar european, Ed. Actami, București, 2000, p. 14.

12 a serviciilor), ca urmare a unificării progresive a policilor e c o n o m i c e a l e s t a t e l o r membre. Pentru aceasta, statele membre au renunțat la o parte din suveranitatea lor, în favoarea instituțiilor comunitare, care au dobândit puterea de a adopta reguli direct aplicabile în statele membre (regulamente, directive, decizii) și având prioritate asupra normelor dreptului național. Tratatul CE, în forma sa actuală, este rezultatul modificărilor aduse tratatului care a instituit Comunitatea Economică Europeană (Tratatul CEE semnat la Roma în 1957 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958). Acesta a fost modificat în numeroase rânduri, în special prin Actul Unic European, intrat în vigoare în 1987, prin Tratatul de la Maastricht (Tratatul asupra Uniunii Europene) intrat în vigoare în 1993, prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare in 1999, și prin Tratatul de la Nice, intrat în vigoare în februarie 2003. În urma acestor modificări, părți importante din Tratatul CE au fost reformulate pentru a putea fi corect înțelese astăzi. Tratatul cuprinde actualmente aproape toate aspectele economice de interes pentru comunitate, dar și aspecte politice cum ar fi dreptul de azil și dreptul de a emigra11. Pe site-ul oficial legislativ al Uniunii este disponibilă o variantă consolidată a tratatului CE. Încă din partea I a Tratatului CEE, intitulată „Principii”, sunt incluse reguli de drept cu caracter financiar și fiscal. Astfel, articolul 2 prevede expres: „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților economice, o creștere durabilă și echilibrată, o stabilitate crescândă, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care le reunește”. De asemenea, capitolul 2 (Dispoziții fiscale) al părții a III-a a tratatului (Politica Comunității) instituie primele norme de drept european în materie fiscală. Astfel, nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, nici un stat membru nu aplică p r o d u s e l o r a l t o r s t a t e m e m b r e i m p o z i t e i n t e r n e d e n a t u r ă s ă p r o t e j e z e indirect alte produse. Statele membre au fost obligate să elimine sau modifice dispozițiile existente la intrarea în vigoare a tratatului care contravin normelor de mai sus. 11 A se vedea în acest sens Tratatul de la Amsterdam.

13 Conform articolului 99, Comisia examinează modul în care poate fi armonizat în interesul pieței comune dreptul intern al diferitelor state membre cu privire la normele de drept financiar european. Comisia prezintă propunerile sale Consiliului, care hotărăște în unanimitate. Tot în cuprinsul Tratatului CEE regăsim și primele prevederi cu privire la constituirea bugetului european. Titlul II din Partea a V-a (Instituțiile Comunității) cuprinde dispoziții financiare. Articolul 199 prevede expres că toate veniturile și cheltuielile comunității, inclusiv cele care se referă la Fondul Social European, trebuie estimate pentru fiecare exercițiu bugetar și trebuie înscrise în buget. Veniturile și cheltuielile bugetare trebuie să fie echilibrate. Sunt de asemenea stabilite primele contribuții ale statelor membre la veniturile bugetare. Cheltuielile înregistrate în buget sunt autorizate pe durata unui exercițiu bugetar, cu unele excepții specificate. Alocările sunt clasificate pe capitole care grupează cheltuielile după natura și destinația lor și, dacă este necesar, pe subdiviziuni. Cheltuielile Adunării, ale Consiliului, ale Comisiei și ale Curții de Justiție fac obiectul unor părți separate din buget. Comisia execută bugetul, pe propria răspundere și în limita creditelor alocate. Sub rezerva informării autorităților competente ale statelor interesate, Comisia poate transfera în moneda unuia dintre statele membre activele pe care le deține în moneda unui alt stat membru (astăzi, în moneda unică), în măsura în care este necesară utilizarea lor pentru obiectivele cărora le sunt destinate prin tratat. Articolul 209 din Tratatul CEE stabilește că este în competența și sarcina Consiliului să decidă în unanimitate și la propunerea Comisiei: (a) cu privire la adoptarea regulamentelor financiare care precizează procedurile privind întocmirea și execuția bugetului, precum și prezentarea și verificarea conturilor; (b) stabilește condițiile și procedura conform cărora contribuțiile statelor membre trebuie puse la dispoziția Comisiei; (c) stabilește normele și organizează controlul răspunderii ordonatorilor și contabililor. Concluzionând, Tratatul CEE a pus bazele apariției acestei ramuri noi de drept, dreptul financiar și fiscal european, instituind regulile cu valoare fundamentală pentru acest domeniu. Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Tratatul Euratom) a fost semnat la Roma în data de 25 martie 1957 și a intrat în vigoare la 1

14 ianuarie 1958 în același timp cu Tratatul CEE. Obiectivul Tratatului Euratom a fost acela de a realiza o coordonare a programelor de cercetare deja lansate de către statele membre sau programele care sunt în curs de lansare cu respectarea principiilor utilizării pașnice a energiei nucleare. Acest tratat a fost în mare măsură absorbit de tratatul CE. Actul Unic European a fost semnat în 28 februarie 1986 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Obiectivul urmărit prin adoptarea acestui tratat a fost atingerea cel mai târziu la 31 decembrie 1992 a pieței comune interne europene, adică un spațiu unde să circule liber persoanele, capitalurile, bunurile și serviciile. O serie de proceduri ad-hoc sunt introduse prin tratatul CE pentru atingerea acestui obiectiv. Adoptarea Actului Unic European și intrarea lui în vigoare a generat profunde schimbări în planul dreptului financiar și fiscal european, întrucât dezideratul pieței unice a impus numeroase măsuri cu privire la taxele și impozite practicate de statele membre. Tratatul asupra UE (Maastricht, 1992) a urmărit crearea cadrului normativ pentru realizarea a două obiective principale: – uniuni monetară, prin stabilirea principiilor și regulilor pentru punerea în circulație a monedei unice EURO; – uniunea economică și politică. Ambele obiective principale ale acestui tratat intră sub incidența domeniului de reglementare a dreptului financiar și fiscal european. Pornind de la acest tratat se vorbește despre construcția pe trei piloni a Uniunii Europene, din care primul pilon îl formează din Comunitatea europeană iar ceilalți doi sunt formați din politica externă și de securitate comună și din cooperarea judiciară și în materie penală. Există totuși o mare diferență între primul pilon și celelalte două, care nu au fost însoțite de un transfer de suveranitate în favoarea instituțiilor și organismelor comunitare cum a fost cazul Comunității europene. Statele membre și-au dorit conservarea în aceste domenii a puterilor lor autonome de decizie și s-au limitat la o colaborare de tip interguvernamental. Instrumentele juridice cele mai importante utilizate în aceste domenii sunt acțiunile comune, pozițiile comune și deciziile-cadru care sunt aproape întotdeauna adoptate în unanimitate și sunt dominate de o forță d e c o n s t r â n g e r e l i m i t a t ă . Î n v a r i a n t a s a originală, tratatul UE a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 și a fost modificat succesiv prin tratatul de la Amsterdam, 1999, tratatul de la Nice, 2003. O versiune consolidată a tratatului de la Maastricht este, de asemenea, disponibilă.

15 Trebuie subliniat că tratatul asupra UE a schimbat denumirea Comunității Economice Europene în Comunitate europeană, denumire sub care se subînțeleg toate clauzele din tratatele CECA și CEEA. Țările fondatoare ale Uniunii Europene, Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda (1951, 1957) au acceptat lărgirea colaborării între ele prin cooptarea de noi membrii, încă de la începuturile formării mecanismelor instituționale. Așa cum am arătat deja, sistemul creat prin cele 3 tratate s-a dezvoltat în 2 direcții principale12. O primă direcție a avut în vedere perfecționarea instituțiilor comunitare, iar cea de-a 2-a a urmărit extinderea Comunităților, prin cooptarea de noi membri. Procesul către noi extinderi ale comunităților europene e s t e r e l u a t î n mod progresiv, teritoriul european extinzându-se în interesul exclusiv al cetățenilor care îl ocupă. Cooptarea unor noi state în colaborarea europeană s-a concretizat prin negocierea și semnarea unor tratate de aderare. Aceste tratate conțin condiții exacte pentru integrarea noilor țări în Uniunea Europeană precum și adaptările necesare pe care trebuie să le suporte tratatele institutive ale comunității. Conform tratatelor de aderare, fiecare dintre statele membre se angajează să respecte normele de drept financiar și fiscal european, în aceeași măsură în care recunoaște aplicabilitatea principiilor priorității normelor de drept european, aplicării directe și imediate al acestor norme de drept în ordinea juridică internă. Fiecare stat membru este obligat să contribuie la constituirea bugetului Uniunii europene și poate beneficia de fonduri europene, în condițiile prevăzute în regulamentul financiar. Tratatul de la Amsterdam conține prevederi importante pentru domeniul dreptului financiar și fiscal european. Astfel, amintim doar cu titlu exemplificativ paragrafele 2, 3 și 4 ale articolului 466, care precizează modalitățile de finanțare a cheltuielilor angajate pentru punerea în aplicare a dispozițiilor cu privire la cooperarea între statele membre.13 D e a s e m e nea, tratatul modifică procedura de finanțare a cheltuielilor operaționale și regulile cu privire la procedura bugetară. Tratatul de la Nice a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Obiectivul principal al acestui tratat a fost să adapteze funcționarea Uniunii Europene în vederea extinderii. 12 I.P. Filipescu, A. Fuerea, Drept instituțional comunitar european, Ed. Actami, București, 2000, p. 14. 13 A. Fuerea, Drept comunitar. Partea generală, Ed. All Beck, București, 2003, p. 88.

16 Principala reglementare în domeniul financiar și fiscal european inclusă în Tratatul de la Nice vizează funcționarea Curții Europene de Conturi (sau de Auditori, într-o variantă preferată de unii specialiști), constituită din reprezentații fiecărui stat membru, pentru un mandat de 6 ani. Membrii curții sunt numiți de către Consiliu, care decide cu majoritate calificată și nu cu unanimitate. Din motive de celeritate, Curtea de Conturi poate funcționa și în camere, pentru adoptarea anumitor avize sau rapoarte. Dispozițiile tratatului urmăresc îmbunătățirea colaborării curții cu instituțiile similare organizate la nivelul fiecărui stat membru. Unul dintre mijloacele folosite în acest sens este constituirea unui comitet de legătură cu persoanele care sunt conducători ai instituțiilor naționale corespunzătoare. Tratatul stabilind o Constituție pentru Europa se cuvine a fi menționat separat. Scopurile avute în vedere prin redactarea, negocierea și semnarea tratatului nu au fost însă confirmate prin procedura obligatorie prevăzută pentru intrarea în vigoare. Aprobat de către șefii de stat sau de guvern la 18 iunie 2004 și semnat la 29 octombrie 2004, tratatul trebuia ratificat de către cele 25 de state membre ale Uniunii Europene mai înainte ca prevederile sale să fie efectiv transpuse în practică. Respingerea acestui tratat în urma referendumului din Franța și Olanda a determinat discuții aprinse asupra viitorului Uniunii Europene. Unii chiar s-au grăbit să califice drept incertă sorta Uniunii însăși, în lipsa unui tratat constituțional. Cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă, Tratatul de la Lisabona este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european.14 Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene. Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona pe 19 octombrie 2007, iar tratatul a fost semnat pe 13 decembrie de către reprezentanții celor 27 de state membre ale UE. Intrarea în vigoare a Tratatului a fost programată pentru 1 ianuarie 2009, după ratificarea de către toate statele membre și s-a realizat efectiv cu întârziere, la 1 decembrie 2009. Cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele: – Uniunea Europeană are personalitate juridică (până acum doar Comisia Europeană avea afirmată în mod expres capacitatea juridică); 14 www.wikipedia.org

17 – funcția de președinte al Consiliului European este transformată într-una permanentă de „Președinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani și jumătate; – este înființată funcția de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă și de securitate; – se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul de la Nice rămân însă în vigoare până în 2014. Deși au apărut deja comentarii și chiar luări de poziție în cadrul ședințelor Parlamentului european cu privire la eficiența unora dintre instituțiile nou apărute prin acest tratat, este evident că evoluția organizării instituționale la nivel european va cere un răgaz pentru aplicare și pentru a confirma rezultatele pozitive anticipate. Tratatul de la Lisabona cuprinde in mai multe articole referiri la reglementari financiare de importanta primara pentru Dreptul UE. Astfel, Partea a III-a, Politicile și acțiunile interne ale Uniunii, regăsim Titul VII, care reglementează normele comune privind concurența, impozitarea și armonizarea legislativă. Astfel, în Capitolul 2 sunt incluse următoarele dispoziții fiscale: • Articolul 110 (ex-articolul 90 TCE) Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție. • Articolul 111 (ex-articolul 91 TCE) Produsele exportate pe teritoriul unuia dintre statele membru nu pot beneficia de nici o rambursare a impozitelor interne mai mare decât impozitele aplicate direct sau indirect. • Articolul 112 (ex-articolul 92 TCE) În ceea ce privește impozitele, altele decât cele pe cifra de afaceri, accizele și alte impozite indirecte, pot fi acordate scutiri sau rambursări la exportul către celelalte state membre și pot fi introduse taxe compensatorii la importurile care provin din statele membre numai în cazul în care măsurile preconizate au fost aprobate în prealabil pentru o perioadă limitată de către Consiliu, care hotărăște la propunerea Comisiei. Capitolul 3 reglementează apropierea legislațiilor, stabilind totodată că, în cazul în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul

18 European și Consiliu, de către Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară menținerea sau introducerea unor dispozițiilor de drept intern justificate de cerințele importante prevăzute la articolul 3615 sau referitoare la protecția mediului ambiant ori a mediului de lucru, acesta adresează Comisiei o notificare. În termen de șase luni, Comisia aprobă sau respinge dispozițiile respective de drept intern, după ce a verificat dacă acestea constituie sau nu un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre și dacă acestea constituie sau nu un obstacol în funcționarea pieței interne. În absența unei decizii a Comisiei adoptate în acest termen, dispozițiile de drept intern se consideră aprobate. Tot o prevedere expresă din TFUE stabilește modalitatea prin care pot fi adoptate acte normative noi la nivelul UE, în vederea armonizării legislative în domeniul financiar. Articolul 1 1 5 (ex-articolul 94 TCE) p r e v e d e : Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic și Social, adoptă directive pentru apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre, care au incidență directă asupra instituirii sau funcționării pieței interne. Votul unanim în Consiliul UE demonstrează că suveranitatea fiscală a statelor este încă o dată reglementată. Titlul VIII reglementează principalele aspecte privind Politica economică și monetară. În vederea realizării obiectivelor UE, acțiunea statelor membre și a Uniunii presupune, în condițiile prevăzute de tratate, instituirea unei politici economice întemeiate pe strânsa c o o r d o n a r e a p o l i t i c i l o r e c o n o m i c e a l e s t a t e l o r membre, pe piața internă și pe definirea obiectivelor comune și conduse în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă. Art. 119 alin. 2 prevede că în condițiile și în conformitate cu procedurile prevăzute în tratate, această acțiune presupune o monedă unică, euro, precum și definirea și aplicarea unei politici monetare unice și a unei politici unice a cursurilor de schimb, al căror obiectiv principal îl constituie menținerea stabilității prețurilor și, fără a aduce atingere acestui obiectiv, susținerea politicilor economice generale în Uniune, în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă. 15 conform art. 356, astfel de motive sunt cele morală publică, de ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale.

19 Totodată, Consiliul, hotărând în unanimitate p r i n r e g u l a m e n t e , î n conformitate cu o procedură legislativă specială, după consultarea Parlamentului European și a Băncii Centrale Europene, poate încredința Băncii Centrale Europene misiuni specifice privind politicile în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit și a altor instituții financiare, cu excepția întreprinderilor de asigurări. În Partea a VI-a a TFUE Dispoziții instituționale și financiare regăsim Titlul II Dispoziții financiare, care prevede în art. 310 (ex-articolul 268 TCE) c ă toate veniturile și cheltuielile Uniunii trebuie estimate pentru fiecare exercițiu bugetar și trebuie înscrise în buget. Bugetul anual al Uniunii este stabilit de Parlamentul European și de Consiliu, în conformitate cu articolul 314. Veniturile și cheltuielile bugetare trebuie să fie echilibrate. Cheltuielile înscrise în buget sunt autorizate pe durata exercițiului bugetar anual, în conformitate cu regulamentul bugetar, act al Uniunii având forță juridică obligatorie, care conferă un temei juridic acțiunii Uniunii și execuției cheltuielii corespunzătoare. În vederea asigurării disciplinei bugetare, Uniunea nu adoptă acte care ar putea avea implicații importante asupra bugetului fără a oferi garanția că cheltuielile care decurg din aceste acte pot fi finanțate în limita resurselor proprii ale Uniunii și cu respectarea cadrului financiar multianual. Totodată, bugetul Uniunii se execută în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare. Statele membre și Uniunea cooperează pentru a f a c e p o s i b i l ă utilizarea alocărilor înscrise în buget, în conformitate cu acest principiu. Uniunea și statele membre combat frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. II.2 Izvoarele derivate ale dreptului financiar european Dreptul derivat constituie a doua sursă importantă de drept european, după tratate și acordurile internaționale (dreptul primar). Dreptul derivat poate fi definit ca ansamblul de acte normative adoptate de instituțiile europene pentru aplicarea dispozițiilor tratatelor. Fac parte din dreptul derivat actele obligatorii (regulamentele, directivele și deciziile) și fără forța de constrângere (rezoluții și avize) prevăzute în tratatul CE, dar și o serie de alte acte,

20 cum ar fi regulamentele interne ale instituțiilor, programele pentru acțiunile comunitare, de exemplu.16 Instrumentele juridice pentru al doilea și al treilea pilon comunitar, care nu fac propriu-zis parte din dreptul derivat deoarece continuă să gestioneze relații interguvernamentale, sunt incluse în aceeași categorie. Regulamentul, ca act normativ de drept european, este definit de articolul 249 TCE, în alineatul 2, ca fiind actul cu aplicabilitate generală, obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil în toate statele membre. Adoptat de Consiliu împreună cu Parlamentul sau de către Comisie singură, regulamentul este actul general și obligatoriu c u p r i v i r e l a î n t r e g u l s ă u cuprins și care se adresează în egală măsură tuturor statelor membre ale uniunii, dar și instituțiilor europene deopotrivă. El este direct aplicabil, adică regulamentul creează norme de drept care se aplică imediat în toate statele membre, în același mod ca normele de drept intern, și fără nici o altă intervenție din partea autorităților naționale. Aplicabilitatea directă se opune oricărei formalități naționale de asimilare sau transpunere a regulamentului în ordinea juridică internă. Oricare stat membru trebuie să respecte prevederile de rang regulamentar, fără a fi necesară nici o procedură de recunoaștere. Un act național care ar avea ca obiect introducerea în ordinea juridică internă a unui regulament sau care ar condiționa intrarea în vigoare a regulamentului ar fi ilegal, fiind contrar dreptului european. Potrivit art. 279 TCE Consiliul adoptă regulamente financiare specificând modalitățile relative la stabilirea și executarea bugetului și la darea de seamă și verificarea conturilor. Acest text normativ este ilustrativ pentru reliefarea forței juridice a dispozițiilor cuprinse în tratatele institutive ale comunităților și ale Uniunii dar și pentru a argumenta poziția regulamentelor europene în domeniul de interes al dreptului financiar și fiscal european. Astfel, trei regulamente au fost adoptate la 18 septembrie 1995, pentru modificarea și îmbunătățirea mecanismelor prevăzute prin Regulamentul financiar din 21 decembrie 1977, aplicabil bugetului general al Comunităților europene. Principalele domenii vizate prin aceste acte normative sunt modul de evidențiere al sancțiunilor aplicate statelor în cadrul bugetului și din punct de vedere contabil, rolul controlului financiar și creditele de cercetare-dezvoltare tehnologică. 16 A. Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, București, 2004, p. 106 și urm.

21 Regulamentul financiar din 1977 a mai fost modificat prin Regulamentul nr. 2548 din 1998, care permitea garantarea unui control mai bun și a unei transparențe mai mari la executarea bugetului. Concluzionăm că, în materie bugetară, normele de drept aplicabile sunt reglementate cu prioritate prin regulamente. Regulamentul CE-EURATOM nr. 1605/2002 al Consiliului privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților europene va fi analizat pe larg în cuprinsul capitolului referitor la procedura bugetară la nivelul Uniunii europene. Adoptată de Consiliu împreună cu Parlamentul European, sau de către Comisie singură, directiva s e a d r e s e a z ă s t a t e l o r m e m b r e ș i e s t e o e x p r e s i e a subsidiarității. Principalul ei scop este să uniformizeze legislațiile statelor membre. Directiva leagă statele membre în ceea ce privește rezultatul de atins, dar le lasă opțiunea alegerii între formele posibile pentru transpunerea ei în practică. Ca și regulamentul, directiva are caracter obligatoriu dar, spre deosebire de regulament, nu beneficiază de efectul direct, statele membre fiind obligate să o transpună mai întâi în legislația internă. Transpunerea directivei este operațiunea prin care statul membru destinatar al unei directive comunitare procedează la adoptarea de măsuri necesare punerii ei în practică. Statul are alegerea asupra „formei” (în sens de tehnică legislativă sau regulamentară proprie fiecărui stat) și „mijloacelor” (instituțiile juridice susceptibile să realizeze obiectivul indicat), esențial fiind ca acestea să conducă la atingerea rezultatului. Statul poate adopta legi sau regulamente, după cum poate fi pus în situația de a abroga sau modifica dispoziții interne incompatibile cu prevederile directivei. Dacă directiva nu este transpusă în legislația națională de către statele membre, sau dacă este transpusă într-o manieră incompletă sau cu întârziere, justițiabilii pot s ă i n v o c e d i r e c t p r e v e d e r i l e d i r e c t i v e i r e s p e c t i v e , c h i a r ș i î n f a ț a judecătorului național. Potrivit articolului 249 alin. 3 din TCE directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar în ce privește rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în privința formei și mijloacelor pentru atingerea rezultatului.

22 Realizarea unei piețe bancare unice prin directivele Consiliului cunoaște două metode: metoda coordonării legislației și metoda recunoașterii reciproce.17 Prima D i r e c t i v ă a d o p t a t ă p e n t r u r e g l e m e n t a r e a l i b e r a l i z ă r i i p r o g r e s i v e a mișcărilor de capital a fost publicată în JO 43 din 12 aprilie 1960 și a fost modificată într-o mică măsură în anul 1962. Acest act normativ prevedea patru grade de liberalizare diferite, necondiționată de dreptul de stabilire a persoanei în statul în care dorește să deplaseze capital. Directiva 77/780/CEE din 12 decembrie 1977 asupra coordonării și normativizării conducerii instituțiilor de credit, cunoscută sub numele de Prima directivă bancară, publicată în JO 322 din 17 decembrie 1977, vizează coordonarea dispozițiilor legale și administrative privind accesul la activitatea de instituție de credit și exercitarea acesteia în spațiul comunitar. Directiva 89/646/CEE din 15 decembrie 1989, cunoscută și sub numele de a doua directivă bancară, urmărea crearea unei piețe bancare unice. Astfel, este statuat dreptul unei bănci de a furniza servicii fără a avea structuri organizatorice în țara în care sunt rezidenți clienții, iar pe baza principiului recunoașterii reciproce a autorizațiilor bancare în țara de origine, rezultă libertatea înființării de sucursale pe întreg spațiul comunitar, fără posibilitatea vreunei țări de a impune condiții de acces unei bănci autorizate în altă țară comunitară. Directiva 91/308/CEE din 10 iunie 1991 se referă la prevenirea utilizării sistemului bancar, în scopul spălării banilor. Conform acestei Directive, operațiunile clienților în valoare de peste 15.000 euro (în textul inițial ecu) sunt monitorizate pentru identificarea persoanelor care ar putea desfășura activități de spălare de bani. O actualizare a acestei Directive s-a realizat în 2001, prin Directiva 2001/97/CEE, plafonul fiind redus la 10.000 euro. Directiva 92/30/CEE din 6 aprilie 1992 reglementează modalitățile de realizare a supravegherii instituțiilor de credit pe o bază consolidată, publicată în JO 110 din 28 aprilie 1992. Această directivă își propune să analizeze legăturile dintre instituțiile de credit, în ce măsură există legături firmă mamă-firmă subsidiară. La armonizarea legislației bancare au contribuit și alte directive18. Adoptarea monedei unice este în strânsă legătură cu apariția normelor de drept financiar care să permită coeziunea sistemelor financiare ale statelor membre. 17 I. Turcu, Drept bancar, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 166. 18 www.eurlex.eu.int

23 Efortul susținut al statelor care au făcut acest demers a fost dublat de un efort susținut de armonizare legislativă, ordonat și coordonat cu ajutorul directivelor. O piață financiară unică a fost un important obiectiv al UE de la început. Un studiu efectuat de Paolo Cecchini (1988) pentru Price Waterhouse (1988) a analizat prețurile înainte și după introducerea monedei EURO ca monedă unică. Produsele bancare analizate au pus în evidență un câștig de 1.5% din PIB Uniunii din efectuarea acelorași operațiuni, dar în moneda unică. Germania și Marea Britania ar fi putut avea cel mai mult de beneficiat, deoarece sunt cele mai liberale piețe financiare din UE.19 Definită de alineatul 4 al art. 249 TCE, decizia este actul obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii pe care ea îi desemnează. Deciziile își au locul în arsenalul juridic comunitar, după cum rezultă din alineatul 1 al aceluiași art. 249. Atunci când dispozițiile care abilitează instituțiile comunitare să emită acte se abțin de la precizarea titlului de act de utilizat sau oferă o opțiune între decizie și alte categorii de măsuri, instituțiile pot adopta actul care li se pare cel mai potrivit în raport de scopul urmărit. Când însă tratatul indică fără echivoc tipul de act la care instituția trebuie să recurgă, aceasta este total legată de dispoziția tratatului. Definiția deciziei nu elimină toate ambiguitățile care pot apărea în legătură cu ea. Termenul „decizie” este frecvent utilizat și pentru a desemna acte care, după cum se notează în doctrină,20 nu corespund celor arătate în alin. 4 al art. 249. Adoptate de Consiliu, sau de către acesta împreună cu Parlamentul european, sau de către Comisie, deciziile sunt acte prin care instituțiile comunitare soluționează o situație particulară. Prin intermediul unei decizii, instituțiile pot pretinde unui stat membru sau unui resortisant al Uniunii să se comporte într-un anume mod sau să se abțină la o anumită conduită, să-i confere drepturi sau să îi impună obligații. Decizia este: 1. individuală, iar destinatarul unei d e c i z i i e s t e î n m o d individual indicat, ceea ce distinge decizia de regulament; 2. obligatorie în toate elementele sale. Decizia este înainte de toate un act cu caracter individual. Această calitate este cea care influențează într-o manieră determinantă regimul său juridic. În cazul 19 Sh. Heffernan, Modern Banking, John Wiley &Sons, LTD, West Sussex, England, 2005, p. 276. 20 A. Fuerea, Drept comunitar. Partea generală, Ed. All Beck, București, 2003, p. 133.

24 în care apare îndoială în ceea ce privește regimul aplicabil unui act al unei instituții comunitare, Curtea a subliniat în jurisprudența sa că esențial pentru decizie este că ea nu obligă decât persoanele cărora le este adresată „pe când regulamentul, cu un caracter esențial normativ, este aplicabil nu unor destinatari limitați, desemnați sau identificabili, ci unor categorii private abstract și în ansamblul lor”.21 P e n t r u a califica un act ca decizie, judecătorul comunitar acordă în primul rând atenție existenței unui cerc redus de destinatari identificabili. O a doua caracteristică a deciziei este obligativitatea sa. La fel ca și regulamentul și spre deosebire de directivă, decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. Decizia poate să impună nu numai un obiectiv de atins, ci și mijloacele ce se vor folosi pentru aducerea sa la îndeplinire. Deciziile produc un efect direct atunci când sunt adresate unor persoane fizice sau juridice particulare. În această ipoteză, deciziile modifică prin ele însele situația acestor destinatari. În domeniul de reglementare al dreptului financiar european prezintă interes deciziile care privesc disciplina bugetară, care trebuie impusă instituțiilor comunitare pentru a controla evoluția c h e l t u i e l i l o r . P r i m a d e c i z i e a p ă r u t ă î n a c e s t cadru a fost adoptată la 24 iunie 1988 și a fost înlocuită prin decizia nr. 729 din 31 octombrie 1994.22 C u t i t l u e x e m p l i f i c a t i v , a m i n t i m ș i D e c i z i a C o n s i l i u l u i 2007/436/EC asupra sistemului resurselor proprii de finanțare a cheltuielilor Uniunii Europene. I.3. Izvoarele nescrise ale Dreptului financiar și fiscal european Ca subdiviziune a dreptului european, dreptul financiar și fiscal european trebuie să respecte cu prioritate normele obligatorii care guvernează ordinea juridică la nivel european, relația dintre statele membre dar și relația dintre statele membre și uniune. Principiile dreptului european pot fi grupate în următoarele categorii: 1. principii ale dreptului internațional public; 2. principiile sistemelor juridice ale statelor membre; 21 CJCE, Hotărârea din 14 decembrie 1962, Fédération nationale de la Boucherie/Consiliu, cauza 19-22/62. 22 N. Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008, p. 30.

25 3. principiile rezultate din dispozițiile Tratatelor institutive ale comunităților și uniunii; 4. drepturile fundamentale ale omului, privite ca principii de drept. Trebuie precizat faptul că toate aceste principii sunt trecute prin „filtrul” obiectivelor comunitare, adică sunt „comunitarizate”, astfel încât, uneori, pot suporta anumite limitări pentru a fi în conformitate cu dreptul comunitar.23 Dintre principiile enunțate expres în cuprinsul tratatelor institutive rețin atenția principiul specializării comunităților, principiul subsidiarității și principiul proporționalității. 1. Principiul specializării comunităților se bazează pe dispozițiile tratatelor constitutive ale acestora, care au conferit fiecăreia un anumit obiect de activitate și, în consecință, competențe specifice, corespunzătoare realizării scopului prevăzut în tratate. Este analizat în doctrină și sub denumirea principiul atribuirii de competență. 2. Principiul subsidiarității î n d o m e n i u l c o m p e t e n ț e l o r c o munităților presupune faptul că acestea nu intervin în domeniile care nu țin de competența lor exclusivă, decât în măsura în care obiectivele avute în vedere nu pot fi realizate în mod corespunzător de către statele membre, acestea putând fi mai bine îndeplinite la nivel comunitar. 3. Principiul proporționalității c o n s t ă î n f a p t u l c ă a c ț i u n i l e l a n i v e l european nu vor depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prevăzute în izvoarele primare. Cu alte cuvinte, i n t e r v e n ț i a u n e i m ă s u r i u n i f o rme l a n i v e l european este legală doar dacă este în acord cu obiectivul urmărit. Influența jurisprudenței a s u p r a d r e p t u l u i UE e s t e c o n s i d e r a b i l ă , d a t o r i t ă faptului că judecătorul comunitar se confruntă cu un sistem de drept în formare. În același timp, având rolul de a veghea respectarea dreptului, jurisprudența C.J.U.E. nu reprezintă un izvor de drept european în sensul cunoscut de sistemul de drept common law, hotărârile judecătorești neavând efect erga omnes. Soluțiile date de Curtea de Justiție de la Luxemburg sunt obligatorii doar în ceea ce privește modul în care interpretează dispozițiile dreptului european, dar nu creează norme juridice noi. Așadar, deși putem spune că dreptul european este un „case law”, trebuie recunoscut faptul că interpretarea și aplicarea conformă cu Tratatele a dreptului 23 A. Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, București, 2004, p. 141.

26 comunitar sunt posibile numai prin intermediul jurisprudenței C.J.U.E.24 T r a t a t e l e prevăd pentru C.J.C.E., ca rol principal, „asigurarea respectării dreptului în interpretarea și aplicarea prezentului Tratat”. În dreptul internațional public, cutuma o c u p ă u n l o c d e o s e b i t d e important, fiind cel mai vechi izvor atât al dreptului internațional, cât și al dreptului în general25. Cutuma reprezintă o sursă nescrisă și poate fi definită ca fiind o practică general respectată și acceptată, devenind, astfel, obligatorie din punct de vedere legal. Prin prisma dreptului european, această practică adaugă sau modifică legislația primară sau secundară (derivată) a Uniunii Europene. Dreptul european nu cuprinde cutume în sensul celor prezentate mai sus, cu referire la cutuma din dreptul internațional. Contrar dreptului internațional public, unde aceasta reprezintă o sursă fundamentală de drept, cutuma este cvasi-inexistentă în dreptul comunitar26. Pot fi enumerate unele argumente pentru evidențierea obstacolelor considerabile care există în calea formării unor asemenea surse. În primul rând, este vorba despre existența unei proceduri speciale de amendare a tratatelor27; aceasta nu exclude posibilitatea apariției unei cutume, însă stabilește anumite criterii foarte exigente pe care o astfel de practică trebuie să le îndeplinească pentru a fi aplicabilă. Este demn de menționat faptul că, la nivel comunitar, deocamdată, se află în proces de formare o singură cutumă: este vorba despre practica recurgerii din ce în ce mai des la acorduri informale între instituțiile UE.28 Pe lângă aceste categorii de izvoare ale dreptului financiar și fiscal european identificate până aici, categorii comune cu întreg sistemul de drept european, în sfera izvoarelor dreptului financiar și fiscal european trebuie să menționăm și convențiile internaționale privind evitarea dublei impuneri. Convențiile pentru evitarea dublei impuneri sunt convenții bilaterale încheiate între state cu privire la impozitul pe venitul persoanelor fizice și impozitul pe veniturile persoanelor juridice. Aceste convenții includ definiții comune modalitatea de atribuire a veniturilor fiscale, aspecte privind schimbul de informații între administrațiile fiscale ale statelor semnatare, reglementări privind înființarea unor comisii bilaterale însărcinate cu examinarea și rezolvarea situațiilor apărute. 24 A. Fuerea, Drept comunitar. Partea generală, Ed. All Beck, București, 2003, p. 147. 25 R. Miga-Beșteliu, Drept internațional public, Ed. All, București, 1999, p. 47. 26 L. Cartou, J.L. Clergerie, A. Gruber, P. Rambaud, L’Union Européenne”, Ed. Dalloz, 2000. 27 Art. 48 T.U.E. 28 A. Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, București, 2004, p. 151.

27 Capitolul III Apariția și evoluția Uniunii Monetare Europene III.1 Prevederi ale Tratatului asupra Uniunii Europene Prin Tratatul asupra Uniunii Europene (1992) s-au pus bazele creării de către cele 12 state membre ale Comunității Europene pe o treapă superioară a procesului de integrare europeană. Referitor la importanța Tratatului de la Maastricht, Jacques Delors afirma „paralelismul indispensabil între economic, social și monetar, legătura irevocabilă în ultima fază dintre monede, gestiunea comună a numitor politici și abandonarea suveranității ce decurge din acestea – toate acestea vor fi realizate prin UE, ambiție economică profund politică și totodată embrionul clar al unei veritabile comunități de destin.” De la 1 ianuarie 1993, în mod oficial, între cele 12 state membre ale Uniunii Europene nu mai există frontiere; toți cetățenii sunt egali în drepturi, au cetățenie europeană și beneficiază de drepturi depline în ceea ce privește circulația, stabilirea, votul, protecția diplomatică și consulară etc. Uniunea monetară trebuie privită în strânsă legătură cu uniunea politică, euro va deveni forță conducătoare a integrării europene, chiar dacă d i m e n s i u n i l e politice ale acestei integrări nu au fost luate integral în considerare. III. 2 Adoptarea Euro drept moneda unică europeană Prin Tratatul de la Maastricht, s-a stabilit că Uniunea Economică și Monetară va fi creată în trei etape. Prima etapă, derulată până la 1 ianuarie 1994, considerată etapa de pregătire, presupunea: – întărirea Uniunii Economice, prin măsuri de desăvârșire a Pieței Unice interne; – dezvoltarea coordonării politicilor economice (fixarea unor orientări cantitative pe termen mediu în planul politicilor bugetare naționale, concertarea politicilor bugetare);

28 – extinderea la toate monedele țărilor comunitare a mecanismului Sistemului Monetar European și lărgirea rolului ECU; – negocierea și aprobarea Tratatului Uniunii Europene. În a doua etapă, între 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1996, a fost înființat Institutul Monetar European (IME), care va deveni, ulterior, din 1998, Banca Centrală Europeană. IME a conturat în această perioadă viitoarea politică monetară unică. În această fază, s-a folosit, pentru prima dată, noțiunea de euro și s-au luat măsuri pentru întărirea Pieței Unice Interne, a ajutoarelor structurale și a politicii de concurență, pentru lărgirea regulii majorității, în privința deciziilor de orientare a politicilor economice și a regulilor referitoare la amploarea deficitelor bugetare. A treia etapă, prevăzută inițial pentru intervalul 1997-1999 a fost decalată cu doi ani. La 16 decembrie 1996, la Madrid, s-a decis ca al treilea stadiu al UEM să înceapă la 1 ianuarie 1999. Conform acordului prealabil, analizând lista țărilor care îndeplineau criteriile de convergență, Consiliul European urma să constate că 7 țări comunitare sunt pregătite să treacă la a treia etapă, începând cu 1 ianuarie 1997. În a treia etapă, au fost fixate irevocabil paritățile între monedele țărilor care urmau să facă parte din uniunea monetară, iar BCE definește politica monetară comună. Trecerea propriu-zisă de la ECU la EURO s-a realizat în baza Regulamentului nr. 1103 din 16 iunie 1997 prin care Consiliul Uniunii Europene a decis: – de la data de 1 ianuarie 1999, toate referirile la moneda ECU din contracte și din alte instrumente juridice erau înlocuite cu referiri la EURO, utilizându-se raportul de 1:1 pentru conversie; – continuitatea contractelor denominate în monedele naționale ale țărilor membre participante la EURO; – trebuiau respectate regulile de rotunjire stabilite, la exprimarea prețurilor în noua monedă și era stabilit gradul de precizie folosit la determinarea raporturilor fixe de schimb (irevocabile) între monedele țărilor din viitoarea uniune monetară și euro, ce urmau să intre în vigoare la data de 1 ianuarie 1999, utilizându-se 6 cifre după virgulă.

29 Denumirea de Euro, la rândul ei, a constituit subiect de controverse. Au existat opinii conform cărora moneda unică ar fi trebuit să fie marca germană sau francul sau că ar fi utilă adăugarea prefixului euro în fața denumirilor deja consacrate pentru monedele statelor membre (euromărci, eurofranci etc.)29 L a Consiliul European de la Madrid din 15-16 decembrie 1995, s-a optat pentru numele de euro pentru moneda unică, iar la 15 iulie 1997, a fost luată decizia utilizării unui simbol codificat pentru euro, înregistrat la Organizația Internațională pentru Standardizare (EUR) și un simbol al monedei, c a r a c t e r u l € i n d i c â n d s t a b i l i t a t e a monedei unice prin cele două linii paralele. Creatorii s-au inspirat din caracterul epsilon, Grecia fiind leagănul civilizației europene. Conștient de faptul că apariția monedei unice europene joacă un rol în stabilirea î n c r e d e r i i p u b l i c e , a t â t î n a s p e c t u l p o l i t i c , c â t ș i c e l e c o n o m i c a l u n e i Europe unificate, Institutul Monetar European a organizat între februarie și septembrie 1996 un concurs oficial de design. Concurenților le-a fost interzisă utilizarea unor imagini care ar putea fi asociate cu o țară anume sau un popor (Turnul Eiffel, Turnul înclinat din Pisa, Beethoven, Bach sau Caravagio etc.), de teama de a nu provoca rivalitate între națiuni. Grafica bancnotelor euro este realizată de către Robert Kalina, de la imprimeria Băncii Centrale a Austriei și este strâns legată de moștenirea culturală europeană, fără să prezinte însă aspecte concrete, ci doar simboluri: desenele bancnotelor sunt inspirate din ani și stiluri în Europa, fiind reprezentative pentru toate statele Europei; ferestrele și porțile ce domină aversul fiecărei bancnote simbolizează spiritul european de deschidere și cooperare. Desenele nu reprezintă nici un monument real, existent. Cele 12 stele, desenate pe bancnote reprezintă dinamismul și armonia Europei contemporane. Reversul înfățișează poduri ilustrând aceleași perioade arhitecturale, constituindu-se într-o metaforă a apropierii dintre popoarele europene și dintre Europa și restul lumii. Podurile, plecând de la cele foarte vechi și ajungând la podurile suspendate sofisticate, caracteristice erei moderne, sugerează și ele comunicarea continuă între țările europene, dar și între toate popoarele lumii. Fața comună a tuturor monedelor euro, indiferent de statul emitent, este desenată de Luc Luycx de l a M o n e t ă r i a R e g a l ă B e l g i a n ă ș i r e p r e z i n t ă o h a r t ă a 29 A c e a s t ă s o l u ț i e a f o s t r e s p i n s ă d e o a r e c e s-ar fi putut crea confuzii între moneda unică și eurovalutele europene, denumite tot euromărci sau eurofranci. Mai mult, ar fi putut fi realizate ierarhizări de tipul euromarca este mai puternică decât eurofrancul și nu s-ar fi putut vorbi despre o monedă unică.

30 Uniunii Europene, pe un fond de linii transversale la care sunt atașate stelele. Monedele de 1, 2 și 5 eurocenți pun accentul pe locul Europei în lume, în timp ce monedele de 10, 20 și 50 de eurocenți descriu Uniunea ca o grupare de națiuni individuale. Monedele de 1 și 2 euro sugerează Europa fără granițe. Pe fața monedelor sunt reprezentate grafic simbolurile naționale asupra cărora a decis fiecare stat membru. În februarie 1997, un Comitet Directorial n u m i t C o m i t e t u l M o n e t a r a înaintat o propunere finală cu privire la denominare și specificații tehnice ale monedelor EURO (diametru, greutate, culoare, compoziție etc.). S-a ținut cont de cerințele și necesitățile instituțiilor și societăților care vor accepta monedele EURO pentru plăți, mai ales în situația când plățile se fac prin sisteme și echipamente deja existente în funcțiune. Pentru recunoașterea monedelor EURO, a fost necesară includerea unor caracteristici unice. S-a avut în vedere, de asemenea, luarea tuturor măsurilor de siguranță la confecționarea și structurarea monedelor EURO, pentru a se evita, într-o măsură ridicată, frauda în confecționarea acestor monede. Prin Directiva 94/27CE, Consiliul și Parlamentul Europei au stabilit ca prima s e r i e de monede EURO să includă 8 denominații, variind între 1 cent și 2 EURO, cu anumite specificații tehnice. Funcțiile EURO sunt: 1. unitate de cont; 2. mijloc legal de plată; 3. instrument de economisire.30 Această monedă este o unitate de cont, deoarece permite cuantificarea valorii unui bun sau a unui serviciu pe baza monedelor și bancnotelor obișnuite. Trecerea de la o monedă națională la EURO nu va avea efecte asupra valorii efective a bunurilor sau serviciilor, datorită parităților fixe stabilite între acestea.31 A doua funcție este cea de mijloc legal de plată. Pentru bancnote, cecuri și ordine de plată, trecerea la EURO are loc în mod diferit. Astfel, monedele și bancnotele statelor care au preluat EURO au fost preschimbate fizic în EURO după 1 ianuarie 2002, în timp ce transferurile bancare au putut fi efectuate în EURO înainte de această dată. 30 M.Șt. Minea, Elemente de drept financiar internațional, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2001, p. 35. 31 D.D. Șaguna, Tratat de drept financiar și fiscal, Ed. All Beck, București, 2001, p. 470.

31 Ultima funcție a monedei EURO este cea de instrument de economisire, fie sub forma monetarului fizic, fie sub forma depozitului bancar sau a altor instrumente (obligațiuni, acțiuni). Caracteristicile acestor instrumente sunt similare celor în moneda națională, doar că titlurile publice au fost emise după 1 ianuarie 1999, numai în moneda euro. Moneda unică europeană va deveni moneda de bază în care vor fi deținute rezervele valutare internaționale și, totodată, moneda în care se va derula cea mai mare parte a împrumuturilor internaționale.32 EURO a devenit moneda preferată pentru denominarea împrumuturilor internaționale și pentru rezervele valutare internaționale. Această evoluție a fost, de altfel, anticipată statistic în rapoartele FMI, prin evidențierea scăderii rolului dolarului și creșterea ponderii EURO, dar și a yenului japonez în rezervele internaționale. Regulamentul nr. 1103/1997 al Consiliului Uniunii Europene prevede reguli precise cu privire la introducerea EURO și anume: – începând cu 1 ianuarie 1999, toate referirile la moneda ECU din contracte și alte instrumente juridice au fost înlocuite cu referiri la EURO, utilizându-se raportul de conversie de 1:1; – contractele în derulare la momentul 1 ianuarie 1999, și-au continuat valabilitatea doar prin denominarea monedei naționale și înlocuirea cu EURO pentru toate țările care au preluat EURO; – gradul de precizie la determinarea rapoartelor fixe de schimb la 1 ianuarie 1999 a fost de 6 cifre; – perioada de tranziție a fost 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2001, iar în această perioadă, monedele naționale ale țărilor membre sunt unități subdivizionare temporare ale EURO. Reglementările au vizat expres contractele în derulare în timpul și după perioada de tranziție către EURO. S-a prevăzut că introducerea monedei EURO nu are ca efect modificarea termenilor unui instrument juridic ori de a elibera părțile de obligativitatea execuției acestuia. Nu se naște prin această operațiune dreptul vreunei părți de a modifica un asemenea instrument juridic sau de a decide unilateral să denunțe contractul. Principiul continuității contractelor se aplică, în mod egal, tuturor contractelor: comerciale, de muncă, de împrumuturi, operațiuni valutare e t c . 32 M.Șt. Minea, Elemente de drept financiar internațional, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2001, p. 35.

32 Continuitatea contractelor se extinde și asupra ratelor dobânzilor, atât cele fixe, cât și cele variabile. Art. 3 din Reglementarea CE nr. 3320/1994 arată că introducerea EURO nu are ca efect modificarea termenilor contractelor, ea nemodificând nivelul dobânzii nominale plătibilă de către debitor. Schimbarea nivelului dobânzii nu poate fi afectată de schimbarea monedei, cu atât mai puțin termenii contractului nu pot fi schimbați de înlocuirea monedei inițiale. Se observă din această analiză că Regulamentul 1103/97 utilizează sensul larg al noțiunii de drept internațional privat desemnată cu denumirea lex contractus.33 În locul sensului restrâns, obișnuit al noțiunii, respectiv sensul de lege aplicabilă unei singure tranzacții, desemnarea de către statele membre ale eurozonei a unei monede unice are semnificația mai largă a termenului, aplicându-se o singură bază normativă pentru toate contractele încheiate ulterior adoptării Euro, dar și contractelor aflate deja în derulare. III.3 EURO, moneda unică europeană Colaborarea guvernelor din eurozonă, armonizarea politicilor monetare și a politicii de securitate sunt elemente care sprijină nemijlocit succesul EURO. Conceptul unei Europe unite ca un singur bloc economic și politic pare a fi astăzi mai actual ca întotdeauna. Europa reprezintă casa mai multor oameni (consumatori, investitori și plătitori de impozite) uniți printr-o singură monedă, prin comparație cu ceea ce reprezintă Statele Unite sau Japonia.34 Cele 19 state participante la zona euro (care utilizează drept monedă unică euro) sunt Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Italia, Irlanda, Luxemburg, Letonia (2014), Lituania (2015), Malta, Olanda, Portugalia, Slovenia, Slovacia și Spania. Extinderea către est a eurozonei este un fenomen așteptat ca firesc în urma extinderii UE la 28 (27) d e m e m b r i . S t a t e l e n o u i n t e g r a t e î n u n i u n e a u d e m a r a t procesele de reformare structurală care vizează diminuarea deficitelor bugetare și fiscale, creșterea economică, creșterea nivelului d e t r a i , r e z o l v a r e a p r o b l e m e l o r sociale, reducerea gradului de infracționalitate, diminuarea sau îndepărtarea 33 J.-V. Loius, The New Monetary Law of the European Union, în volumul „International Monetary Law. Issues for the New Millennium”, Oxford University Press, 2000, p. 154. 34 D.D. Șaguna, Drept financiar și fiscal, Ed. All Beck, București, 2003, p. 572.

33 fenomenului corupției etc., însă un termen pentru finalizarea pregătirilor în vederea preluării EURO de către aceste state nu poate fi estimat. Avantajele economice fundamentale ale EURO (eliminarea riscului legat de rata de schimb, reducerea costurilor tranzacțiilor, sporirea transparenței prețurilor și adâncirea piețelor financiare) rezultă, în mod inevitabil, din înlocuirea cu o singură monedă a monedelor statelor membre. Riscul legat de rata de schimb e s t e p o t e n ț i a l n e p l ă c u t p e n t r u o r i c e consumator, producător sau investitor care astăzi ia o decizie economică și implică o plată sau furnizarea unui serviciu sau unui bun la o dată ulterioară. Deși tehnicile de acoperire există cu certitudine, ele nu constituie o soluție suficientă pentru această problemă. Firmele își acoperă, în mod constant, riscul prin intermediul piețelor valutare cu livrare la termen în străinătate, pe care cumpără dreptul de a schimba în viitor devizele externe la țara care este valabilă astăzi.35 În ceea ce privește costurile tranzacțiilor, industria turismului oferă doar un exemplu modest al economiilor pe care le aduce euro pentru costurile tranzacțiilor. Domeniul economic al zonei euro includea zeci de mii de tranzacții dintr-o deviză în alta, în fiecare zi. Este dificil să se estimeze cât de mari vor fi, în cele din urmă, economiile realizate în euro în ceea ce privește costurile tranzacțiilor doar pentru Europa, un continent în care comerțul internațional are o importanță vitală, însă indiscutabil economiile sunt astăzi, după cca 20 ani de utilizare a monedei unice, substanțiale. De asemenea, moneda unică face prețurile transparente datorită faptului că difențele de preț sunt evidente pentru orice categorie de bunuri și servicii. De asemenea, salariile din țări diferite vor tinde să se uniformizeze, îmbunătățind competiția dintre angajatori pe piața relațiilor de muncă, în folosul direct al salariaților. În plus, EURO mai oferă și o serie de avantaje economice indirecte. Aceste beneficii țin de modificările mai profunde în comportamentul piețelor financiare și al companiilor și, prin urmare, sunt mai controversate. Avantajele economice indirecte sunt stabilitatea macroeconomică, ratele reduse ale dobânzilor, reforma structurală, statutul de monedă de rezervă și creșterea economică. Stabilitatea macroeconomică g e n e r a t ă d e EURO e s t e , p r o b a b i l , c e l ma i important obiectiv urmărit de statele recent i n t e g r a t e î n u n i u n e . Î n a c e l a ș i timp, 35 Ch.N. Chabot, Euro-moneda europeană, Ed. Teora, București, 2000, p. 37.

34 există și printre statele care participă de mai mult timp la Uniunea Economică și Monetară argumente care țin de stabilitatea macroeconomică generată de euro. De exemplu, italienii consideră inflația scăzută unul dintre avantajele semnificative ale utilizării monedei unice. EURO introduce un nou regim cu inflație redusă, deziderat garantat prin activitatea desfășurată de cea mai independentă bancă centrală din lume: Banca Centrală Europeană. Deși nivelul foarte ridicat al autonomiei BCE aduce puține avantaje pentru țările deja recunoscute pentru inflația lor foarte scăzută (Germania, Austria, Belgia, Olanda), există numeroase alte avantaje și pentru viitorul economic al acestor state. În aceeași măsură în care EURO reduce inflația, exercită și o presiune în sensul diminuării ratelor dobânzilor. Acest beneficiu este important tot pentru statele care au înregistrat rezultate scăzute în lupta împotriva inflației (Italia, Spania, Portugalia). EURO aduce rate mai mici ale inflației și prin reducerea ratei de risc pentru schimbul valutar. Dobânda suplimentară încasată în trecut drept primă de risc pentru schimbul valutar este astăzi eliminată. Ratele dobânzilor pe termen lung sunt astfel reduse cu 2% sau chiar mai mult, funcție de plafoanele practicate de bănci. Unii experți argumentează că euro încurajează reforma structurală a t â t de necesară în Europa. Statele care doresc să adopte euro trebuie să-și ajusteze economiile, îndeplinind criteriile de convergență și, mai apoi, să respecte prevederile Pactului de stabilitate și de creștere. Aceste măsuri au condus la mari reduceri bugetare și au obținut o creștere economică susținută. Reducerea bugetară în țări precum Portugalia a condus la reduceri drastice ale ratelor dobânzilor, deoarece piețele financiare și-au schimbat părerea despre guvern, anterior apreciat incapabil să gestioneze corespunzător politica financiară. Acest lucru a declanșat o creștere economică prelungită, care continuă și astăzi. Din acest motiv, guvernul SUA a sprijinit cu putere efectul Euro asupra reformelor structurale din Europa, deoarece modernizarea economiilor acestor state a avut efecte benefice la nivel global. Liderii Uniunii Europene au anticipat statutul de monedă de rezervă pe care l-a dobândit euro. Numai monedele foarte lichide, stabile și care sunt acceptate ca modalitate de plată într-o largă arie economică au potențialul de a deveni monede importante în care să se plaseze rezervele. Monedele în care se plasează rezervele sunt foarte solicitate și, prin urmare, beneficiază de pe urma acestei lichidități ridicate și a costurilor extrem de reduse ale tranzacțiilor de pe piețele externe de schimb. Acest rol a aparținut în

35 secolul trecut exclusiv dolarului american. Cererea enormă de dolari din lumea întreagă a făcut ca guvernul SUA să poată finanța deficitele comerciale, împrumutând foarte ieftin de peste hotare. Liderii Uniunii Europene au fost foarte deschiși, exprimându-și timp de decenii invidia față de acest „privilegiu exorbitant” și sperând să obțină beneficii în mod similar.36 Statutul de monedă în care se plasează rezervele mai prezintă avantajul că, spre exemplu în situația SUA, economisește miliarde de dolari prin costurile directe de conversie, deoarece dolarul este acceptat ca modalitate de plată în întreaga lume. Un alt efect pozitiv al utilizării monedei unice este creșterea economică, ca efect al costurilor reduse ale tranzacțiilor și riscul mai mic legat de rata de schimb, împreună cu transparența prețurilor. Companiile multinaționale realizează acum economii care nu au fost posibile anterior în mediile de afaceri europene. Zona euro profită de pe urma costurilor medii mai mici, de pe urma productivității mai ridicate și a competitivității îmbunătățite, factori inerenți unei piețe interne atât de vaste. Acest lucru este cu atât mai firesc, cu cât Banca Centrală Europeană aduce prețuri stabile și rate mai mici ale dobânzilor. Rezultatul tuturor acestor factori este creșterea economică ridicată pentru economiile statelor europene, euro configurând o uniune economică, politică și socială bine definită, în care scopul prioritar urmărit de membri este acela de a construi un viitor comun și prosper, în conformitate cu respectarea integrității mediului natural, conservarea valorilor tradiționale și a trecutului istoric, implementarea valorilor moderne, în spiritul globalizării mondoeconomice și a beneficiilor ce decurg din acest proces. De la 1.01.1999, bursele mari din zona euro și-au cotat instrumentele financiare, inclusiv cele emise anterior, în euro. Fondurile de investiții din Austria investesc acum în titluri emise de guvernul italian exprimate în euro, fără a mai exista impactul psihologic și economic al conversiilor devizelor și cotelor prețurilor externe. Băncile germane oferă un singur produs financiar, împrumuturi în euro, pentru companiile de pe teritoriul întregii Uniuni Europene.37 Avantajele indiscutabile ale monedei europene sunt, întrucâtva, umbrite de riscurile și incertitudinile monedei unice. Cei care și-au manifestat pe baza unor analize judicioase neîncrederea în viitorul monedei unice (euroscepticii) au pornit de 36 D.D. Șaguna, Drept financiar și fiscal, Ed. All Beck, București, 2003, p. 580. 37 Ch.N. Chabot, Euro-moneda europeană, Ed. Teora, București, 2000, p. 39.

36 la argumente care țin de costurile inerente tranziției, costurile ocazionale, șocurile economice și posibilitatea apariției unor discordii la nivel politic. Pentru unii doctrinari, euro pare a fi un nou pretext pentru centralizarea puterii, a diferențelor de putere la nivel comunitar, ceea ce ar conduce la alterarea suveranității naționale a statelor membre, cu toate consecințele care decurg de aici. Pierderea suveranității a creat un șoc psihologic asupra populației din țările UE.38 Baterea monedei proprii unei națiuni reprezintă unul dintre atributele esențiale ale suveranității statelor independente, prevăzut în constituție, iar renunțarea de bunăvoie la un asemenea atribut de către un grup de state atât de numeros, unele dintre ele foarte puternice, este un eveniment inedit în istorie.39 Deși euro promite avantaje economice substanțiale, el aduce, de asemenea, multe costuri. Costurile inerente tranziției se referă atât la sumele cheltuite pentru modificarea formularelor, listelor de prețuri, etichete, documente tipizate de birou, acte bancare, baze de date, programe software, case de marcat, automate bancare și chiar contoare computerizate bancare. Numai producerea bancnotelor și monedelor noi a angajat prețuri de miliarde de dolari, prețul total al tranziției fiind de peste 1% din PIB-ul eurozonei. Firma de consultanță KPMG a estimat că, finalmente, costul total al tranziției se va ridica la aproximativ 50 de miliarde de dolari.40 Crearea monedei unice a determinat și dispariția unor locuri de muncă, deoarece băncile au pierdut până la 50% din veniturile lor realizate din devize și 60% din veniturile lor din comerțul legat de arbitrajul obligațiunilor. Birourile de schimb valutar au fost dezavantajate în Uniunea Europeană, pierzând aproximativ 1,9 miliarde de dolari, adică două treimi din afacerea lor. Șocurile economice s e r e f e r ă l a s c h i m b ă r i n e a ș t e p t a t e î n m e d i u l macroeconomic al unei țări sau al unei regiuni care distrug balanța producției, consumului, investițiilor, cheltuielilor guvernamentale și comerțului. Cel mai amenințător tip de șoc economic pentru zona monedei unice este cunoscut ca un șoc asimetric, numit astfel deoarece aceste șocuri afectează țările în mod diferit. Totuși, construcția europeană a rezistat la numeroase momente de criză, iar stadiul actual al integrării și dezvoltării europene este rezultatul efortului concertat al statelor membre. În acest condiții, considerăm oportun să ne exprimăm convingerea că în fața unui șoc asimetric real și nu ipotetic, statele membre vor avea maturitatea 38 T. Mardale, Implicațiile adoptării euro de către România asupra activității bancare, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p. 20. 39 Ibidem, p. 25. 40 Ch.N. Chabot, op. cit., p. 43.

37 pentru a aplica soluțiile pentru contracararea efectelor negative asupra statului afectat. Cum probabil că migrarea forței de muncă nu va avea niciodată promptitudinea și amploarea din SUA, singurul mecanism de ajustare economică împotriva șocurilor asimetrice rămâne transferul de resurse financiare. Constituirea în bugetul unional al unor fonduri, în vederea contracarării șocurilor asimetrice ni se pare o soluție care ar putea face posibilă contracararea șocurilor asimetrice în timp real, mai înainte ca efectul să fie devastator pentru economia unui stat sau a unei regiuni. Mai există un al doilea risc politic major pentru uniunea monetară, în afară de cel presupus de șocurile economice. Integrarea politică europeană nefiind desăvârșită, lipsește un guvern federal european unificat și puternic, ceea ce determină două amenințări semnificative: – guvernele statelor membre pot deveni risipitoare din punct de vedere financiar, punând în pericol viabilitatea unei monede unice (vezi exemplul recent al Greciei); – tensiunile politice grave ar putea submina cooperarea economică (vezi exemplul UK/Brexit). UE duce lipsa unui sistem internațional eficient de transfer fiscal. Deși Germania de vest plătește miliarde de e u r o s t a t e l o r d i n e s t u l G e r m a n i e i p r i n faimoasa „taxă de solidaritate” iar nordul bogat al Italiei sponsorizează indirect sudul mai sărac, între națiunile din zona euro survin doar transferuri fiscale foarte mici.41 În mod cert, trecerea la moneda unică implică un anumit grad în care suveranitatea statului este pierdută, cedată în favoarea unor organisme decizionale comunitare.42 Cu toate acestea, avantajele deja dovedite de utilizarea monedei unice pentru întreaga zonă euro confirmă creșterea economică generală și dovedesc justețea celor care au susținut proiectul monetar european. III.4 Sistemul european al băncilor centrale Art. 109F din Tratatul instituind Uniunea Europeană prevede înființarea unui Institut Monetar European (IME), ca o măsură pentru realizarea celei de-a doua etape a Uniunii Economice și Monetare. IME a fost un pilon de bază al integrării monetare europene și este precursorul Sistemului European al Băncilor Centrale. 41 Ibidem, p. 48. 42 G. Jacoud, Le systeme monetaire et financier europeen. La monnaie dans la zone Euro, Nathan, Paris, 2003, p. 68.

38 Sistemul bancar european presupune o organizare a instituțiilor de credit pe trei niveluri: – un nivel superior, la care regăsim Banca Centrală Europeană; – un nivel intermediar, care include Sistemul European al Băncilor Centrale; – un nivel inferior, care include toate instituțiile de creditare care oferă servicii persoanelor fizice și juridice. Aquis-ul comunitar în domeniu bancar a afectat, în egală măsură, toate cele trei niveluri prezentate, țările membre fiind nevoite să își ajusteze cadrul reglementativ al instituțiilor de credit care sunt înființate și desfășoară activitate pe teritoriul lor, să schimbe reglementările cu privire la băncile naționale, dacă existau neconcordanțe față de prevederile europene și să accepte poziția privilegiată și absolut independentă a Băncii Centrale Europene. Apariția Băncii Centrale Europene și Sistemului European al Băncilor Centrale la data de 1 iunie 1998 a reprezentat transpunerea în practică a două inovații normative, nu atât prin modul de înființare a acestor organisme, cât mai ales prin sarcinile și competențele atribuite lor.43 Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) și Banca Centrală Europeană (BCE) au fost constituite în baza art. 4A din Tratatul instituind Comunitatea Europeană. Aceste instituții își îndeplinesc sarcinile și își desfășoară activitățile, în conformitate cu dispozițiile Tratatului și ale statutului lor, cuprins în Protocolul 3 al Tratatului Uniunii Europene.44 SEBC are drept obiectiv principal menținerea stabilității prețurilor, conform art. 105, paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene. SEBC sprijină politicile economice generale din uniune, pentru a contribui la realizarea obiectivelor comunității prevăzute în art. 2 din tratat: dezvoltarea armonioasă și echilibrată a activităților economice, o creștere durabilă și echilibrată a activităților economice, o creștere durabilă și neinflaționistă care să respecte mediul, un grad înalt de convergență a performanțelor economice. Cu privire la funcționarea SEBC, ne reține atenția art. 107 din Tratatul CE, completat cu prevederile Protocolului 3 al Tratatului UE, conform căror nici o bancă 43 R. Smits, Central Bank Independence and Accountability in the Light of EMU, în volumul „International Monetary Law. Issues for the New Millennium”, Oxford University Press, 2000, p. 245. 44 www.ecb.int, www.eurlex.eu

39 centrală națională și nici un membru al organelor de decizie nu pot solicita sau accepta instrucțiuni din partea instituțiilor sau organismelor comunitare, a guvernelor statelor membre sau a oricăror alte organisme. Instituțiile și organele comunitare, precum și guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu și să nu încerce să-i i n f l u e n ț e z e pe membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor centrale naționale în îndeplinirea sarcinilor lor. Această regulă conferă un grad mare de independență SEBC, lucru imperativ necesar pentru îndeplinirea sarcinilor propuse. SEBC este format din BCE și din băncile centrale naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene. SEBC nu are personalitate juridică proprie ș i n i c i organe de conducere proprii, fiind guvernat de organele de conducere și decizie ale BCE. Eurosistemul Structura Sistemului European al Băncilor Centrale Sistemul European al Băncilor Centrale
Banca Centrală Europeană Băncile Centrale Naționale Consiliul Executiv Consiliul Guvernatorilor Consiliul General 19 bănci naționale “in” 9/8 bănci naționale “out”

40 Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) are drept principale atribuții:45 – definirea și implementarea politicii monetare unice în zona euro; – conducerea operațiunilor pe piață valutară; – deținerea și gestionarea rezervelor valutare oficiale ale țărilor participante; – promovarea unui sistem de plăți operațional; – emisiunea monetară în zona euro; – colaborarea cu băncile centrale în supravegherea prudențială bancară; – funcții consultative (în relația cu instituțiile europene); – colectarea de informații statistice în domeniu, prin colaborarea cu băncile centrale la nivelul fiecărui stat membru. Totodată, Sistemul European al Băncilor Centrale are obligația de a sprijini implementarea politicilor economice generale ale UE, în măsura în care aceasta nu contravine obiectivului principal trasat, adică asigurarea stabilității prețurilor.46 Banca Centrală Europeană (BCE) are personalitate juridică în virtutea art. 16, paragraful 106 din Tratatul CE și se bucură în fiecare dintre statele membre de capacitatea juridică cea mai largă, recunoscută persoanelor juridice de legislația națională. În virtutea acestui fapt, BCE poate să dobândească și să înstrăineze bunuri mobile și imobile și să stea în justiție. BCE veghează ca sarcinile încredințate SEBC să fie îndeplinite prin propriile sale activități. BCE și-a început activitatea în mod oficial în iunie 1998, înlocuind Institutul Monetar European. Capitalul BCE, operațional de la data constituirii băncii, se ridică la 5 miliarde euro și poate fi majorat prin decizia Consiliului guvernatorilor, cu majoritatea calificată conform prevederilor art. 10.3. Băncile Centrale Naționale (BCN) sunt singurele autorizate să subscrie și să dețină capital al BCE. Subscrierea 45 O. Stoica, Integrare financiar-monetară europeană, Curs Jean Monnet, Ed. Junimea, Iași, 2003, p. 78. 46 R. Smits, Central Bank Independence and Accountability in the Light of EMU, în volumul „International Monetary Law. Issues for the New Millennium”, Oxford University Press, 2000, p. 250.

41 capitalului se realizează conform grilei de repartiție stabilită în art. 29, iar părțile băncilor centrale nu pot fi cedate, gajate sau puse sub sechestru. Contribuția fiecărei bănci centrale naționale este stabilită proporțional cu partea sa din capitalul subscris la BCE. BCE este pe deplin îndreptățită să dețină și să gestioneze rezervele care îi sunt transferate și să le utilizeze în scopurile stabilite prin statut. Fiecare bancă centrală națională deține o creanță asupra BCE, corespunzătoare contribuției sale, iar BCE poate pretinde băncilor centrale rezerve valutare suplimentare, în conformitate cu cota subscrisă, și peste limita celor 50 de miliarde de euro. Sediul BCE este la Frankfurt, într-o clădire m o d e r n ă ( E u r o t o w e r ) construită în mod special pentru a găzdui această instituție.47 Analizând normele de drept care au pus bazele funcționării acestei instituții, putem constata cu ușurință că cel mai important dintre atributele conferite Băncii Centrale Europene prin statutul de înființare este independența a c e s t e i a . Principiul independenței48 presupune că banca are autonomie absolută asupra luării deciziilor și asupra implementării politicilor care îi revin prin actele constitutive. În literatura de specialitate, a fost analizată independența BCE din mai multe puncte de vedere49. Astfel, putem concluziona că: – din punct de vedere instituțional, BCE are personalitate juridică distinctă de personalitatea oricăror alte entități juridice, prin comparație cu instituțiile UE care nu au o personalitate distinctă de personalitatea uniunii; – din punct de vedere al personalului c a r e f u n c ț i o n e a z ă î n organele de decizie și conducere ale BCE, prevederile normative constitutive ale BCE garantează independența absolută a celor care lucrează la BCE față de guvernele statelor a căror cetățenie o au; – din punct de vedere funcțional, BCE are posibilitatea de a lua decizii în mod independent de orice altă instituție sau 47 www.ecb.int 48 Art. 108 (fostul art. 107) din tratatul CE și art. 7 din Statutul SEBC. 49 R. Smits, Central Bank Independence and Accountability in the Light of EMU, în volumul „International Monetary Law. Issues for the New Millennium”, Oxford University Press, 2000, p. 255-258.

42 organism politic, unic la nivel european sau specific unuia dintre statele membre; – din punct de vedere financiar, patrimoniul BCE este autonom față de bugetul UE; BCE și SEBC poate avea propriile venituri din activitățile pe care le poate desfășura, potrivit statutului; aceste venituri se gestionează autonom. În același timp, au fost exprimate și puncte de vedere critice la independența oferită BCE și funcționarilor acesteia. Se afirmă că ne putem îndoi că niște funcționari independenți au o cunoaștere și o conștiință mai ascuțită a interesului general decât guvernele, dacă este adevărat că ei pot scăpa mai ușor solicitărilor grupurilor de presiune, ei pot la fel de bine să se înșele sau să aibă o viziune eronată asupra funcționării economiei. Astfel, ajustarea politicii economice devine eficientă în măsura în care independența acestor funcționari este legată, pe termen lung, de mandatul lor. De asemenea, conform teoriei birocrației, este permis să gândim că bancherii la nivel central pot să privilegieze obiective personale, să își mențină bunăstarea fizică, să își dezvolte prestigiul și chiar venitul, obiective care nu sunt neapărat în acord cu obiectivele statului și ale cetățenilor.50 Cele trei organe de decizie și conducere ale BCE sunt Consiliul executiv, Consiliul guvernatorilor și Consiliul general. Consiliul executiv p o a r t ă ș i d e n u m i r e a d e C o n s i l i u l d i r e c t o r , C o m i t e t director sau Directorat – E x e c u t i v e B o a r d – ș i e s t e a l c ă t u i t , c o n f o r m a r t . 1 1 d i n Statutul BCE, din șase membri. Membrii Consiliului Executiv sunt numiți de Consiliul European, la recomandarea Consiliului Uniunii Europene, după consultarea Parlamentului European și a Consiliului Guvernatorilor BCE. Mandatul tuturor membrilor este de opt ani, nereînnoibil, măsură luată pentru asigurarea independenței Băncii Centrale Europene. La numirea primilor membri, cu excepția președintelui, s-a adoptat un sistem de numire pe perioade diferite: vicepreședintele a fost numit pe patru ani și ceilalți membri au un mandat între cinci și opt ani. Reînnoirea parțială treptată a fost gândită pentru a asigura atât continuitatea, cât și independența Consiliului Executiv în acțiune. Membrii Consiliului Executiv trebuie să fie cetățeni ai uniunii, rezidenți ai țărilor membre participante la zona euro, să aibă autoritate și experiență profesională 50 Ph. Rollet, Patru întrebări despre euro, Ed. Mirton, Timișoara, 2002, p. 10.

43 în domeniul monetar-bancar recunoscut. Pe parcursul mandatului, sunt incompatibili cu orice altă profesie sau meserie, remunerată sau nu, cu excepția cazului în care obțin o derogare specială din partea Consiliului Guvernatorilor. Aceștia nu reprezintă țările din care provin, ci trebuie să aibă în vedere interesele BCE și să acționeze exclusiv pentru îndeplinirea funcțiilor și misiunilor sale. Întrucât deciziile se iau în cadrul Consiliului Executiv prin vot, pe baza majorității simple a voturilor și fiecare membru are un vot, în cazul egalității de voturi, votul președintelui are rol hotărâtor. Pentru validarea deciziilor este necesară existența unui cvorum de prezență de 2/3 din membri (adică minimum 4 membri ai Consiliului Executiv trebuie să fie prezenți la deliberări). Consiliul Guvernatorilor e s t e a l c ă t u i t , c o n f o r m a r t . 1 0 1 d i n S t a t u t u l SEBC și al BCE, din membrii Consiliului Executiv și din cei 16 guvernatori ai băncilor centrale din zona euro. Este organul suprem de decizie al SEBC și al BCE. Conform prevederilor art. 10 din statut, reuniunile consiliului sunt secrete, dar membrii consiliului pot decide să facă public rezultatul deliberărilor (art. 10.4). Caracterul confidențial al întrunirilor a dat naștere la acuzații privind transparența redusă în acțiunile BCE, dar este motivată de independența absolută a membrilor BCE și ai Consiliului, în luarea deciziilor. Consiliul se întrunește de regula de doua ori pe luna, la sediul BCE din Frankfurt, iar deciziile sale sunt anticipate, de obicei, de piețele financiare globale. De regulă, întâlnirile Consiliului Guvernatorilor au loc la fiecare 2 sau 3 săptămâni și se face apel chiar mai des de atât la teleconferințe. Membrii Consiliului Guvernatorilor trebuie să acționeze independent și nu ca membri ai țărilor din care provin, în scopul atingerii obiectivelor BCE stabilite prin statut. Întrucât consiliul este un organ colegial, a fost adoptat principiul o persoană/un vot și nu o ponderare a drepturilor la vot, așa cum se întâmplă, de exemplu, în cadrul Fondului Monetar Internațional sau al Băncii Mondiale, în funcție de importanța țării pe care persoana care își exprimă votul o reprezintă. În perspectiva extinderii UE, BCE a trebuit să formuleze propuneri cu privire la funcționarea SEBC. Astfel, a fost propus principiul rotației voturilor în Consiliul Guvernatorilor, din momentul în care numărul membrilor eurozonei va fi mai mare de 15, cu posibilitatea ca aplicarea deciziei să fie amânată până în momentul în care numărul guvernatorilor va fi mai mare de 18. Acest sistem se aplica incepand de la 01.01.2015; în funcție de dimensiunea PIB și a activității

44 bancare (bilanțul agregat al instituțiilor financiare), fiecare țară să fie repartizată într-o categorie, urmând să împartă voturile cu alte țări, astfel: 1. până numărul țărilor din zona euro nu va depăși 21, vor exista două grupuri de țări, primul grup format din cinci guvernatori care vor împărți patru voturi, iar al doilea grup indiferent de numărul g u v e r n a t o r i l o r (maxim 16) vor împărți 11 voturi; 2. din momentul în care vor fi 22 de guvernatori sau mai mulți, vor exista trei grupuri: în primul grup, vor fi, în continuare, cinci guvernatori care vor împărți patru voturi, în al doilea grup vor fi 8 voturi, iar în cel de-al treilea, vor fi împărțite trei voturi. Eșecul înregistrat în procesul adoptării constituției europene a determinat o reacție generală de precauție în ceea ce privește orice modificare a procesului decizional și a mecanismelor instituționale deja verificate prin activitatea trecută. Extinderea Uniunii impune însă adoptarea unor măsuri care să ușureze derularea activităților specifice fiecărei instituții, inclusiv, într-o uniune cu 28/27 de membri. Al treilea organ de decizie al BCE îl formează Consiliul General, alcătuit conform art. 45.2 din statut, d i n președintele BCE s i vicepreședintele BCE, guvernatorii băncilor centrale naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene (toate cele 27). În momentul în care toate țările vor fi adoptat EURO drept monedă unică, funcționarea Consiliului General nu se va mai justifica, el confundându-se, în acel moment, cu actualul Consiliul al Guvernatorilor. Băncile centrale naționale ale statelor în afara eurozonei au un rol marginal în procesul decizional legat de politica monetară, atribuțiile Consiliului General fiind mai mult consultative. Acest consiliu se întrunește tot la sediul BCE din Frankfurt, însă o dată la trei luni. Organizarea extrem de descentralizată a fost uneori criticată în literatura de specialitate, apreciindu-se că BCE este mai descentralizată decât Bundesbank sau decât Federal Reserve System al SUA. Structura federală a BCE și SEBC este mai bine conturată prin raportarea activității și organizării Consiliului Guvernatorilor față de organisme similare din Germania și SUA. Astfel, Consiliul Executiv reprezintă componenta federală, iar Consiliul Guvernatorilor reprezintă componenta națională. Activitatea Consiliului guvernatorilor se desfasoara cu respectarea principiul separatiei atributiilor de politica monetara – atributii de supraveghere; in acest sens, i n t a l n i r i l e c o n s i l i u l u i au loc in baza unei ordini de zi care include in

45 sedinte separate aspectele legate de politica monetara fata de cele in legatura cu exercitiul aributiilor de supraveghere/monitorizare. Dupa criza financiara cea mai recenta, la nivelul BCE au fost organiate organisme de reprezentare si conducere noi, cu rol principal in supravegherea activitatii bancare. Comitetul de supraveghere se intalneste de doua ori pe luna pentru a discuta, previziona si indeplini atributiile de supraveghere ale BCE. Comitetul de supraveghere elaboreaza propunerile de decizii ale Consiliului Guvernatorilor . Comitetul de supraveghere este compus din: – presedinte (numit pentru un mandat care nu poate fi reinnoit de 5 ani), – vice-presedinte (ales dintre membrii Consiliului executiv al BCE) – 4 reprezentanti ai BCE, – reprezentanti ai autoritatilor de supraveghere nationale din statele care sunt in eurozona Comitetul de conducere sprijina activitatile Consiliului de supraveghere si pregateste intrunirile acestuia Este compus din: presedintele si vice-presedintele Comitetului de supraveghere, un reprezentant al BCE si cinci reprezentanti ai autoritatilor nationale de supraveghere, desemnati de Comitetul de supraveghere organizat la nivelul BCE pentru o perioada de un an, pe principiul rotatiei care sa asigure o reprezentare corecta a tuturor statelor din eurozona.

46 Capitolul IV Bugetul Uniunii Europene IV.1 Noțiunea și importanța conceptului de buget al UE Funcționarea comunităților europene și a Uniunii Europene, ca subiect distinct de drept în planul dreptului internațional trebuie să răspundă exigențelor legale create pentru existența unei persoane juridice, condiția esențială fiind existența unui patrimoniu, a unui capital care să sprijine acțiunile uniunii. Acest patrimoniu, distinct de patrimoniul individual al membrilor Uniunii Europene, comportă o analiză amănunțită cu privire la cele două dimensiuni ale sale, activ și pasiv. Reflectarea cea mai fidelă a modului de constituire, gestionare, administrare și valorificare a capitalurilor europene o reprezintă bugetul. Bugetul general al UE este actul care prevede și autorizează pentru fiecare exercițiu ansamblul încasărilor și plăților estimate necesare pentru funcționarea Uniunii Europene. Într-o altă opinie51, bugetul Uniunii Europene este acel act prin care se autorizează anual finanțarea ansamblului de activități și de intervenții comunitare, resursele necesare, prioritățile și obiectivele stabilite. Evoluția sa de-a lungul timpului reflectă transformarea succesivă a construcției europene. În anul 1970, bugetul comunității a fost de 3,6 miliarde de scuzi (19 scuzi/locuitor/an) și era constituit exclusiv din cheltuielile agricole, destinate realizării politicilor agricole comune. În anul 2000 bugetul UE a atins 93 de miliarde de euro (250 euro/locuitor/an), ceea ce a permis orientarea întregii palete de politici ale UE (cheltuieli agricole, dar și ajutoare pentru dezvoltarea regiunilor, cheltuieli de cercetare, de educație, de formare și cooperarea internațională cu restul statelor etc.). Mecanismele bugetare definite prin Tratatele de la Paris (1951) și Roma (1957) au fost modificate de mai multe ori. Începând cu anii 1970, puterile Parlamentului European în materie bugetară au crescut în mod progresiv. Procedura bugetara a făcut obiectul unei reforme profunde în 1988, în vederea atingerii următoarelor obiective: 51 F. Dumitru, Construcția europeană, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2004, p. 50.

47 – furnizarea către UE a resurselor care s ă î i p e r m i t ă asigurarea funcționării sale cu un plafon total al resurselor proprii exprimat în fiecare an ca procent din venitul național brut comunitar; – garantarea disciplinei bugetare (creșterea controlată a plăților) și ameliorarea procedurii instaurând un echilibru interinstituțional între Parlamentul European, Consiliul UE și Comisia Europeană; – asigurarea unui mecanism al Fondurilor structurale eficace.52 Elementele de bază ale contribuțiilor și cheltuielilor UE au fost stabilite în 1970, înainte de aderarea Marii Britanii. Când Marea Britanie a aderat, în 1973, s-a aflat în situația în care finanța un procent disproporționat al UE, primind mai puțin. Situația agriculturii din Regatul Unit a fost cauza acestei disproporții. Sectorul agricol deținea un procent relativ mic în economia Marii Britanii, în comparație cu celelalte state membre, astfel încât această țară a primit puține fonduri din cheltuielile UE pentru acest sector (3/4 din bugetul UE). Marea Britanie importa o mare parte din alimentele sale din alte țări care nu erau membre. Având în vedere că taxele pentru importurile din terțe țări mergeau în UE, Marea Britanie s-a aflat în situația de a fi un mare contribuitor net la buget.53 După mai mulți ani de dispute și plângeri din partea Marii Britanii, liderii UE au decis în cadrul întâlnirii din 1984 de la Fontainebleau să-i returneze 2/3 din contribuția netă. Nuanțele mai „aprinse” ale discuțiilor care au avut acest deznodământ au fost păstrate în gazetele momentului.54 Începând din 1988 s-au definit „perspective financiare care fixează un plafon și compoziția plăților pentru o perioadă plurianuală”: pachetul Delors I (1988 – 1992), pachetul Delors II (1993 – 1999)55. Rezultatele pozitive ale acestui demers de raționalizare a bugetului au determinat i n s t i t u ț i i l e s ă s e m n e z e u n n o u a c o r d î n 1999 pentru perioada 2000 – 2006 (Agenda 2000) și un altul pe 17 decembrie 2005 52 P. Brezeanu, Finanțe europene, Ed. C.H. Beck, București 2007, p. 156. 53 R. Baldwin, Ch. Wyplosz, Economia integrării europene, Ed. economică, București, 2006, p. 82. 54 Conform unui articol publicat de Herald Tribune în data de 8 octombrie 1998 sub semnătura lui Barrz Jones, fostul prim-ministru britanic, doamna de fier Thatcher, a trântit poșeta de masă și a strigat la ceilalți lideri: «Îmi vreau banii înapoi!». 55 Consiliul European de la Edinburgh, octombrie 1993.

48 pentru perioada 2007-2013. Diversele capitole de cheltuieli includ începând cu acest moment un planfon maxim care trebuie respectat de către toate instituțiile.56 Pentru a se ține seama de cerințele de simplificare legislativă și administrativă, precum și în vederea asigurării unei rigori accentuate în gestiunea finanțelor europene, s-a conturat ideea reformulării regulamentului financiar din 1977. Tratatul asupra Uniunii europene a adus modificări importante asupra regulilor bugetare, dar nu fundamentale.57 A s t f e l , a r t . 2 6 8 r e a f i r m ă p r i n c i p i u l înscrierii obligatorii a tuturor cheltuielilor și veniturilor în buget, principiul anualității și principiul echilibrului bugetar, respectând textul mai vechi. În completare, tratatul prevede că toate cheltuielile administrative în legătură cu politica externă și de securitate dar și pentru justiție și afaceri interne vor trebui prevăzute în bugetul general al UE. Dispozițiile din tratate în materie bugetară se completează cu o serie de prevederi incluse în actele interinstituționale, acte care au ca principal obiectiv limitarea riscurilor unor conflicte bugetare între Comisie, Consiliu și Parlamentul european. Au fost adoptate în acest scop: – Declarația comună din 30 iunie 1982, care a adus precizări importante în ceea ce priverște procedura bugetară, definind și clasificând cheltuielile obligatorii și cheltuielile facultative. Această distincție are mare importanță deoarece, așa cum vom analiza în secțiunile următoare, delimitează împărțirea competențelor cu privire la stabilirea cheltuielilor între Consiliu și Parlament; – Acordul interinstituțional din 29 octombrie 1994 privind disciplina bugetară și ameliorarea procedurii bugetare, care a reînnoit și înlocuit Acordul încheiat la 29 iunie 1988 de către Consiliu, Comisie și Parlament. Acest acord a vizat planificarea și gestiunea cheltuielilor pentru intervalul 1993-1999; – Declarația comună din 6 martie 1995 privind inserarea dispozițiilor financiare în acte legislative; – Acordul interinstituțional din 6 mai 1999 privind disciplina bugetară și ameliorarea procedurii bugetare; acest act normativ nu aduce modificări de substanță, dar prezintă avantajul prezentării într-un 56 D. Varela, Guvernarea Uniunii Europene, Institutul european, București, 2008, p. 73. 57 J. Rideau, Droit institutionnel de l’Union et les communautes europeennees, Paris 1999, p. 642.

49 text unic a tuturor principiilor și regulilor fixate prin alte texte normative; – Convenția privind viitorul Europei58 a p r o p u s o m o d i f i c a r e a procedurii bugetare care elimina diferența artificială dintre cheltuielile obligatorii și cele neobligatorii. De fapt, procedura lasă ultimul cuvânt în seama Parlamentului, așa cum se întâmpla până atunci cu cheltuielile neobligatorii, chiar dacă prin noua procedură Parlamentul avea nevoie de o majoritate de trei cincimi. În lipsa acestei majorități, versiunea Consiliului prevala. Poate din acest motiv, împreună cu necesitatea de a simplifica procedurile de luare a deciziilor, Conferința Interguvernamentală a optat pentru modificarea anteproiectului Convenției, creând astfel o nouă procedură bugetară care se aseamănă în mare măsură cu procedura legislativă de codecizie, în care ambii legislatori europeni trebuie să aprobe rezultatul final. Acest proiect este cel care a conturat procedura bugetară la nivelul Uniunii. Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii a abrogat Regulamentul ( C E , E u r a t om) nr. 1605/2002 al Consiliului si a fost publicat in Jurnalul Oficial L 298 din 26.10.2012. Regulamentul financiar a fost revizuit in 2012 pentru ca UE sa își modernizeze procedurile financiare si pentru a putea contribui mai bine la atingerea obiectivelor Europa 2020. În mare, modificările vizează trei aspecte: – simplificare: reducerea birocrației, accelerarea procedurilor și mutarea accentului dinspre documentație spre performanță; – responsabilitate: asigurarea unei și mai bune gestiuni financiare și a protejării intereselor financiare ale UE; – inovare: introducerea unor mecanisme financiare care vor permite mobilizarea unor fonduri terțe în completarea fondurilor UE. Regulamentul financiar in vigoare este structurat pe 3 parti si include 214 articole. Îmbunătățirile principale aduse cadrului normativ bugetar la nivelul UE privesc: – operativitatea si simplificarea procedurilor (neobligativitatea deschiderii unor conturi bancare separate, urgentarea plăților către beneficiari in 30, 60 sau 90 de zile, în funcție de complexitatea predărilor, utilizarea 58 Consiliului European de la Laeken din 15 decembrie 2001.

50 sumelor forfetare și a ratelor forfetare, p e n t ru sumele mai mici; reducerea documentației de completat) – responsabilitate sporită a statelor membre, în special în domeniul politicii regionale (autoritățile naționale vor trebui să semneze și să prezinte declarații anuale care să certifice faptul că fondurile UE au fost utilizate în mod adecvat). – consolidarea controlului (mecanismele de corecție financiară; Comisia va publica decizii de impunere a unor penalități pentru utilizarea incorectă a fondurilor UE). – flexibilitate (diferite instrumente financiare – credite, capital propriu sau garanții – p e n t r u m u l t i p l i c a r e a i m p a c t u l u i f i n a n c i a r a l f o n d u r i l o r U E ; noi posibilități privind parteneriatele de tip public-privat PPP). – reunirea resurselor. UE va putea crea fonduri fiduciare la nivelul UE, reunind resursele proprii cu cele ale statelor membre și ale altor donatori, pentru a putea coordona și oferi în condiții mai bune asistența externă și pentru a spori vizibilitatea acesteia. Într-un sens general, prin bugetul UE s e î n ț e l e g e a c t u l c a r e p r e v e d e ș i autorizează în fiecare an veniturile și cheltuielile bugetare. Dreptul bugetar comunitar cuprinde ansamblul regulilor privind întocmirea proiectului de buget, aprobarea bugetului, executarea acestuia și controlul execuției bugetare. La baza acestor reguli stau de fapt principii bugetare inspirate din dreptul bugetar intern. IV.2 Principiile bugetare la nivelul bugetului central al UE Conform titlului II, partea I din regulament, art. 6, întocmirea și execuția bugetului respectă principiile unității, exactității bugetare, anualității, echilibrului, unității de cont, universalității, specificității, bunei gestiuni financiare și al transparenței, în conformitate cu prevederile exprese ale regulamentului financiar. Principiile unității și exactității bugetare (in reglementarea anterioara principiul unității și al adevărului bugetar) Conform art. 7 din regulamentul financiar, bugetul cuprinde:

51 (a) veniturile și cheltuielile Uniunii, inclusiv cheltuielile administrative care revin instituțiilor în temeiul dispozițiilor TUE referitoare la politica externă și de securitate comună și cheltuielile operaționale generate de punerea în aplicare a dispozițiilor respective, atunci când acestea sunt efectuate de la buget; (b) veniturile și cheltuielile Comunității Europene a Energiei Atomice. De asemenea, în buget se înscriu garanțiile pentru operațiunile de împrumut și de creditare efectuate de Uniune, inclusiv în cadrul Mecanismului european de stabilitate financiară și al Mecanismului de asistență financiară pentru balanțele de plăți ale statelor membre. Articolul 8 d i n r e g u l a m e n t r e g l e m e n t e a z a norme speciale care reglementează principiile unității și exactității bugetare, respectiv: (1) nu se colectează venituri și nu se efectuează cheltuieli decât dacă sunt înregistrate într-o linie bugetară. (2) nu se poate angaja sau autoriza nicio cheltuială peste creditele autorizate. (3) nici un credit nu poate fi înregistrat în buget decât dacă se referă la un articol de cheltuieli considerat necesar. (4) dobânzile generate de plățile de prefinanțare efectuate de l a b u g e t n u s u n t datorate Uniunii, cu excepția cazului în care se prevede altfel în acordurile de delegare, cu excepția contractelor încheiate cu țări terțe sau cu organisme desemnate (5) dobânzile respective se reutilizează în favoarea acțiunii corespunzătoare, sunt deduse din cererile de plată în conformitate cu articolul 23 alineatul (1) primul paragraf litera (c) sau se recuperează. Comisia este împuternicită să adopte acte delegate prin care se stabilesc norme detaliate privind contabilizarea dobânzii rezultate din prefinanțare. Principiul anualității Acest principiul este consacrat de art. 9 d i n R e g u l a m e n t , c a r e c u p r i n d e următoarea reglementare: „creditele înregistrate în buget se autorizează pentru un exercițiu financiar care începe la 1 ianuarie și se încheie la data de 31 decembrie”, formulare care se regaseste identic inserata in regulamentul financiar anterior.

52 Principiul anualității semnifică atașarea operațiunilor bugetare de un exercițiu anual, pentru a facilita controlul activității desfășurate de executivul european. Principiul anualității se referă la faptul că veniturile și cheltuielile bugetare trebuie aprobate pentru perioada exercițiului bugetar (care corespunde anului calendaristic, cu unele excepții reglementate expres). Pe parcursul exercițiului bugetar, de regulă până în luna iulie, pot interveni o serie de legi bugetare rectificative. De asemenea, Consiliul European a stabilit că previziunile bugetare pentru fiecare exercițiu bugetar trebuie de fapt să se încadreze în anumite previziuni plurianuale, respectiv trebuie să acopere o perioadă de trei exerciții bugetare (conform intervenției Comisie europene). Art. 10 d i n R e g u l a m e n t u l f i n a n c i a r r e g l e m e n t e a z a tipurile d e c r e d i t e, respectiv credite diferențiate, formate din credite de angajament și credite de plată, și credite nediferențiate. Creditele de angajament acoperă costurile totale ale angajamentelor juridice asumate în c u r s u l e x e r c i ț i u l u i f i n a n c i a r . Creditele de plată acoperă plăți efectuate pentru onorarea angajamentelor juridice asumate în cursul exercițiului financiar sau al exercițiilor financiare anterioare. Veniturile unui exercițiu financiar se introduc în conturile exercițiului financiar pe baza sumelor încasate în cursul exercițiului financiar respectiv. Cu toate acestea, resursele proprii ale lunii ianuarie a următorului exercițiu financiar pot fi plătite în avans, în temeiul Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1150/2000 al Consiliului din 22 mai 2000 privind punerea în aplicare a Deciziei 2007/436/CE, Euratom referitoare la sistemul resurselor proprii ale Comunităților Europene. Creditele autorizate pentru un exercițiu financiar sunt utilizate numai pentru acoperirea cheltuielilor angajate și plătite în exercițiul financiar în cauză și pentru acoperirea sumelor datorate pentru angajamente din exercițiile financiare anterioare. Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în ceea ce privește stabilirea normelor detaliate privind creditele aferente exercițiului financiar. Angajamentele se înregistrează în contabilitate pe baza angajamentelor juridice asumate până la data de 31 decembrie. Plățile se înregistrează în contabilitatea unui exercițiu financiar pe baza plăților efectuate de contabil până la data de 31 decembrie a exercițiului financiar în cauză. Derogări de la principiul anualității sunt vizate prin sistemul de reportare al creditelor. Dacă regula anualității ar fi strict respectată, toate alocările neutilizate în

53 cursul unui exercițiu bugetar ar trebui anulate. Totuși, este deseori nevoie de acțiuni care se derulează dincolo de limita unui an calendaristic. Creditele înregistrate în buget pot fi angajate cu efect de la data de 1 ianuarie, de îndată ce bugetul a fost adoptat definitiv. Creditele care nu au fost utilizate până la sfârșitul exercițiului financiar pentru c a r e a u f o s t î n r e g i s t r a t e s e anulează. Totuși, acestea pot fi reportate, dar numai pentru exercițiul financiar următor, printr-o decizie adoptată de instituția în cauză până la data de 15 februarie, sau pot fi reportate în mod automat. Crizele bugetare care s-au succedat în cursul anilor ’80 ai secolului trecut au impus realizarea unui mecanism care să garanteze disciplina bugetară pe termen mai lung decât un an calendaristic. Încă din anul 1988, bugetul anual al uniunii era stabilit în respectul cadrului financiar pe termen lung („perspective financiare”) care definește maximul anual de cheltuieli.59 Perspectiva financiară nu este numai un exercițiu de programare indicativă, reperele agreate de statele membre devind obligatorii pe perioada în curs. Până în prezent au fost elaborate mai multe perspective financiare, astfel: perspectiva financiară 1988-1992 (Pachetul Delors I), perspectiva financiară 1993-1999 (Pachetul Delors II), perspectiva financiară 2000-2006, perpectiva financiară 2007-2013. În anul 1999, în cadrul negocierilor realizate de Agenda 2000 au fost adoptate și prioritățile viitoare ale uniunii, perspectivele financiare pentru 7 ani, acoperind perioada 2000-2006, 2007-2013, 2014-2020. Acest cadru a stabilit marile orientări bugetare pe mai mulți ani, de către Parlamentul european, ceea ce a ușurat adoptarea anuală a bugetului, care are nevoie și de acordul Consiliului european, ambele fiind considerate „autoritățile bugetare” ale UE. Pe de altă parte, instaurarea unei plafonări plurianuale ajută la controlul evoluției cheltuielilor UE. În literatura de specialitate se apreciază că, de când se aprobă previziuni financiare pe mai mulți ani, interesul politic al procesului bugetar anual a scăzut.60 Deși există categorii de priorități stabilite la nivel multianual, bugetul european nu este un buget pe mai mulți ani, atât timp cât procedura bugetară anuală continuă să fie obligatorie, pentru fixarea strictă a nivelului de cheltuieli și fixarea lor pe capitole. În cazul unor cheltuieli noi neprevăzute, perspectiva financiară poate fi ajustată, cu toate că nu se poate depăși limita stabilită prin bugetul multianual. 59 F. Dumitru, Construcția europeană, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2004, p. 50. 60 D. Varela, Guvernarea Uniunii Europene, Institutul european, București, 2008, p. 74.

54 Norme aplicabile în cazul adoptării cu întârziere a bugetului sunt incluse in procedura de la articolul 315 primul paragraf din TFUE (regimul doisprezecimilor provizorii). Astfel, se pot asuma angajamente pe capitole până la maximum o pătrime din creditele totale autorizate în capitolul relevant pentru exercițiul financiar anterior, plus o doisprezecime pentru fiecare lună scursă si nu se poate depăși limita creditelor prevăzute în proiectul de buget. Plățile se pot efectua lunar pe capitole până la cel mult o doisprezecime din creditele autorizate în capitolul relevant pentru exercițiul financiar anterior. Cu toate acestea, suma nu trebuie să depășească o doisprezecime din creditele prevăzute în același capitol din proiectul de buget. În cazul în care continuitatea acțiunii Uniunii și nevoile de gestiune necesită acest lucru, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, poate autoriza cheltuieli care depășesc o doisprezecime provizorie, dar care nu depășesc suma totală a patru doisprezecimi provizorii, cu excepția unor cazuri justificate corespunzător, atât pentru angajamente, cât și pentru plăți, în plus față de cele puse în mod automat la dispoziție. Fără întârziere, Consiliul transmite Parlamentului European decizia de autorizare, care intră în vigoare la treizeci de zile de la data adoptării, cu excepția cazului în care Parlamentul European: (a) hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, decide să reducă aceste cheltuieli în termenul respectiv, caz în care Comisia prezintă o nouă propunere; (b) informează Consiliul și Comisia că nu dorește să reducă respectivele cheltuieli, caz în care decizia intră în vigoare înainte de expirarea celor treizeci de zile. Doisprezecimile suplimentare se autorizează integral și nu sunt divizibile. Principiul echilibrului Articolul 17 din Regulamentul financiar prevede că veniturile și creditele de plată sunt echilibrate iar Uniunea și organismele sale nu pot realiza împrumuturi în cadrul bugetului. Principiul echilibrului bugetar presupune realizarea unei echivalențe (egalități) relative între nivelul veniturilor și cel al cheltuielilor bugetare. Ca o consecință a acestui principiu, proiectul bugetului UE trebuie supus aprobării într-o variantă perfect echilibrată. În cazul unui deficit bugetar, este interzisă echilibrarea

55 bugetului prin intermediul împrumuturilor. În cazul în care se înregistrează excedent bugetar, acesta trebuie inclus în bugetul exercițiului bugetar următor. În practică, bugetul general al UE respectă un echilibru strict la nivelul autorizării cheltuielilor, dar veniturile pot fi superioare sau inferioare cheltuielilor la nivelul execuției bugetare. Bugetul este, p r i n d e f i n i ț i e , u n p l a n p r e v i z i o n a r , a t â t pentru încasări cât și pentru plăți. Este așadar destul de probabil ca executarea să se abată de la previziune, două situații fiind posibile: – soldul este pozitiv (excedent bugetar) este situația cea mai întâlnită în ceea ce privește bugetul UE. Excedentul este înscris ca o încasare în contul exercițiului următor și reduce în mod corespunzător apelul la resursele furnizate de statele membre; – soldul este negativ (deficit bugetar). În această situație mai degrabă excepțională, se va înscrie o plată în contul bugetului pentru anul următor. Economiștii au identificat un mecanism ce constă în finanțarea plăților noi, anticipând economiile care vor fi realizate în cursul execițiului financiar în derulare. Este vorba despre o rezervă negativă : o sumă negativă este înscrisă în buget ș i va trebui să fie acoperită în cursul exercițiului prin viramente care provin din capitole care se dovedesc excedentare.61 Principiul unității de cont De la 1 ianuarie 1999, bugetul european se întocmește în euro. Articolul 19 din Regulamentul financiar stabilește că bugetul se întocmește și se execută în euro, iar conturile se prezintă în euro. Utilizarea euro este reglementată ca principiu absolut, adică pentru stabilirea bugetului, reeditarea c o n t u r i l o r p r e c u m ș i p e n t r u e x e c u t a r e a b u g e t u l u i . Numai două excepții sunt admise pentru nevoi de trezorerie considerate justificate contabil și pentru regii în avans (a căror regularizare bugetară este efectuată în euro). În aceste situații expres și limitativ reglementate, ordonatorul de credite responsabil este autorizat să efectueze operațiuni în moneda națională, în conformitate cu normele din regulamentul de aplicare. Comisia este împuternicită să adopte acte în ceea ce privește stabilirea normelor detaliate privind conversia dintre euro și alte monede. 61 P. Brezeanu, op. cit., p. 157.

56 Principiul universalității Ca și în dreptul financiar intern, principiul universalității bugetare semnifică faptul că veniturile determinate nu sunt atribuite pentru susținerea unor cheltuieli determinate (regula neatribuirii veniturilor și cheltuielilor) și că nu există constrângeri între venituri și cheltuieli. Toate veniturile și cheltuielile se înregistrează integral fără a fi compensate între ele. Principiul universalității bugetare la nivelul dreptului financiar european, reglementat în art. 20 și următoarele din Regulamentul financiar, semnifică faptul că încasările bugetului servesc la finanțarea fără diferențe a tuturor plăților. Acest principiu implică două reguli caracteristice ale dreptului bugetar: neafectarea și necontractarea. Presupune regula potrivit căreia toate veniturile se cuprind într-o masă comună asupra căreia să se poată imputa cheltuielile. De aici decurg două reguli deosebit de importante: – regula neafectării veniturilor, potrivit căreia veniturile proprii servesc finanțării nediscriminatorii a tuturor cheltuielilor cuprinse în buget; – regula interdicției contractării veniturilor și a cheltuielilor, adică interdicția de a stabili venituri și cheltuieli în afara bugetului. Principiul universalității bugetare, deși nu rezultă direct din tratate, semnifică faptul că încasările bugetului servesc la finanțarea fără diferențe a tuturor plăților. Acest principiu implică două reguli caracteristice ale dreptului bugetar: neafectarea și necontractarea. Neafectarea dispune că încasările bugetare nu trebuie să fie destinate unor plăți precise. Totuși, excepții de la regulă sunt tolerate, de exemplu pentru contribuțiile statelor membre la unele fonduri de cercetare. Regula de necontractare dispune că nu putem avea contractare între încasări și plăți. Numai excepțiile de ordin tehnic care permit amânarea procedurii sunt admise, cum ar fi decalajul dintre momentul contractării creditelor și momentul încasării plăților.

57 Cu titlu de exceptii expres prevazute in Regulamentul financiar, articolul 21 stabileste categorii de veniturile alocate externe și veniturile alocate interne care se utilizează pentru finanțarea unor cheltuieli specifice, cum ar fi (a) contribuțiile financiare din partea statelor membre la anumite programe de cercetare în temeiul Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1150/2000; (b) contribuțiile financiare din partea statelor membre și a țărilor terțe, inclusiv, în ambele cazuri, din partea agențiilor publice ale acestora, a entităților sau a persoanelor fizice pentru anumite proiecte sau programe de asistență externă finanțate de Uniune și gestionate de Comisie în numele acestora; (c) dobânzile pentru depozite și amenzile prevăzute în Regulamentul (CE) nr. 1467/97 al Consiliului din 7 iulie 1997 privind accelerarea și clarificarea aplicării procedurii de deficit excesiv (13); Venituri alocate interne, cum ar fi: (a) veniturile provenite de la părți terțe pentru livrări de bunuri, prestări de servicii sau efectuarea de lucrări la cererea acestora; (b) veniturile din vânzarea de vehicule, echipamente, instalații, materiale și aparatură științifică și tehnică, înlocuite sau casate după amortizarea completă a valorii contabile a acestora; (c) veniturile obținute din rambursarea sumelor plătite în mod necuvenit; (d) veniturile obținute din dobânzile aferente plăților de prefinanțare, în conformitate cu articolul 8 alineatul (4); (e) încasările din livrări de bunuri, prestări de servicii sau efectuarea de lucrări pentru alte departamente din cadrul unei instituții, instituții sau organisme, inclusiv indemnizațiile de delegație plătite în numele altor instituții sau organisme și rambursate de acestea; Totodata, Comisia poate accepta orice donație în favoarea Uniunii, precum fundații, subvenții, cadouri și moșteniri. Acceptarea unei donații în valoare de cel puțin 50 000 EUR, care implică o taxă financiară, inclusiv costuri de monitorizare care depășesc 10 % din valoarea donației acordate, este supusă spre aprobare Parlamentului European și Consiliului. Principiul specificității (Principiul specialității, in reglementarea anterioara) Articolul 24 din Regulament prevede că toate creditele se alocă, integral, unor destinații specifice, pe titluri și capitole, iar capitolele sunt subîmpărțite în

58 articole și rubrici. Fiecare cheltuială trebuie să aibă o destinație determinată și să fie afectată unui scop specific, cu intenția de a evita orice confuzie între diferitele cheltuieli între momentul autorizării și cel al executării. Nici o încasare, nici o plată nu poate fi afectată altfel decât prin imputarea la un articol al bugetului. De asemenea, încasările trebuie să fie în mod precis identificate. Orice virament important trebuie să primească autorizarea autorității bugetare în funcție de regulile prevăzute de reglementarea financiară. Prezentarea strictă și centralizată a alocărilor de fonduri nu ar oferi garanția operativității în procedura execuției bugetului. În acest scop sunt reglementate transferul alocărilor de fonduri. Articolul 25 reglementeaza transferuri de credite efectuate de alte instituții decât Comisia, în cadrul propriei secțiuni de buget: (a) de la un titlu la altul, în limita a 10 % din creditele exercițiului financiar indicat în linia din care se efectuează transferul; (b) de la un capitol la altul și de la un articol la altul, nelimitat. Cu trei săptămâni înainte de efectuarea oricărui t r a n s f e r , instituția informează Parlamentul European și Consiliul cu privire la intențiile sale în acest sens. În cadrul propriei secțiuni din buget, Comisia poate efectua în mod autonom: – transferuri de credite în cadrul fiecărui capitol; – p e n t r u c h e l t u i e l i l e d e p e r s o n a l ș i c h e l t u i e l i l e a d m i n i s t r a t i v e c a r e s u n t comune mai multor titluri, transferuri de credite de la un titlu la altul în limita a 10 % din creditele exercițiului indicat la linia de la care se efectuează transferul și în limita a 30 % din creditele pentru exercițiul indicat la linia către care se efectuează transferul; – p e n t r u c h e l t u i e l i l e o p e r a ț i o n a l e , t r a n s f e r u r i d e c r e d i t e î n t r e c a p i t o lele aceluiași titlu în limita a 10 % din creditele exercițiului financiar respectiv înscrise în linia din care se face transferul. Principiul bunei gestiuni financiare Acest principiu este reglementat in Capitolul 7 d i n P a r t e a I a Regulamentului financiar, si include principiile economiei, eficienței și eficacității. Principiul economiei prevede ca resursele utilizate de instituție pentru desfășurarea activităților sale să fie puse la dispoziție în timp util, în cantitatea și la calitatea adecvate și la cel mai bun preț.

59 Principiul eficienței privește raportul optim între resursele utilizate și rezultatele obținute. Principiul eficacității privește îndeplinirea obiectivelor specifice stabilite și obținerea rezultatelor scontate. Orice modificare adusă unei propuneri sau inițiative prezentate autorității legislative, care poate avea implicații considerabile asupra bugetului, inclusiv schimbarea numărului de posturi, trebuie să fie însoțită de o fișă financiară întocmită de instituția care propune modificarea. În cursul procedurii bugetare, Comisia furnizează informațiile necesare pentru o comparație între evoluția nevoilor de credite și estimările inițiale făcute în fișa financiară, ț i n â n d s e a m a d e p r o g r e s e l e înregistrate în cadrul deliberărilor privind propunerea sau inițiativa prezentată autorității legislative. Pentru a reduce riscurile de fraudă și nereguli, fișa financiară prezintă informații privind sistemul de control intern instituit, o estimare a costurilor și beneficiilor controalelor presupuse de asemenea sistem și o evaluare a nivelului preconizat al riscului de eroare, precum și măsurile existente sau planificate de prevenire a fraudei și de protecție împotriva acesteia. Art. 32 reglementeaza controlul intern al execuției bugetare, definit drept un proces aplicabil la toate nivelurile gestiunii și menit să asigure în mod rezonabil realizarea următoarelor obiective: (a) eficacitatea, eficiența și economia operațiunilor; (b) fiabilitatea informațiilor; (c) protecția activelor și a informațiilor; (d) prevenirea, depistarea, corectarea ș i m o n i t o r i z a r e a f r a u d e l o r / neregulilor; (e) buna gestionare a riscurilor legate de legalitatea și regularitatea tranzacțiilor aferente, avându-se în vedere caracterul multianual al programelor, precum și natura plăților respective. Principiul transparenței Regulamentul financiar recunoaște în mod oficial acest principiu pentru întreg exercițiu bugetar, așa cum se afirmă expres în cuprinsul art. 34 și următoarele. Transparența este asigurată prin instituirea obligațiilor de publicare, în forma finală în care a fost adoptat, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Bugetul se publică în termen de trei luni de la data la care este declarat adoptat definitiv.

60 Președintele Parlamentului European dispune publicarea bugetului și a bugetelor rectificative, astfel cum au fost adoptate definitiv, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Conturile anuale consolidate și raportul privind gestiunea bugetară și financiară întocmite de fiecare instituție se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Informațiile referitoare la operațiunile de împrumut și de credit contractate de Uniune în beneficiul unor terțe părți se includ într-o anexă la buget. Comisia pune la dispoziție, într-un mod corespunzător și la timp, informațiile referitoare la beneficiari, precum și la natura și scopul măsurii finanțate de la buget, atunci când bugetul este executat direct, precum și informațiile referitoare la destinatari furnizate de entitățile, persoanele și statele membre cărora le sunt încredințate sarcini de execuție bugetară în temeiul altor metode de execuție. Informațiile respective sunt puse la dispoziție cu respectarea întocmai a cerințelor de confidențialitate și securitate, în special protecția datelor cu caracter personal. Atunci când sunt vizate persoane fizice, informațiile publicate se limitează la numele și localitatea destinatarului, suma acordată și scopul contractului. Publicarea datelor respective se bazează pe criterii relevante, cum ar fi periodicitatea contractului, tipul sau importanța acestuia. Criteriile de publicare și nivelul detaliilor publicate țin seama de particularitățile sectorului și de fiecare metodă de execuție. IV.3 Procedura bugetară Titlul III al Regulamentului financiar reglementeaza intocmirea si structura bugetului UE, titlul IV executia bugetara. Textu m e n ț i o n e a z ă e t a p e l e p r o c e d u r i i bugetare, precum și limitele de timp pe care trebuie să le respecte cele două instituții responsabile: Consiliul și Parlamentul. Procedura bugetară se subordonează unor reguli clare c e d e c u r g d i n principiul disciplinei bugetare, conform căruia Comisia europeană împreună c u statele membre trebuie să asigure o bună gestiune a resurselor financiare comunitare. În acest context, Comisiei îi este interzis că opereze unilateral modificări cu privire la propunerile statelor membre sau să ia măsuri, pe parcursul execuției bugetare, care ar putea fi susceptibile de a da naștere unor depășiri ale cadrului general conturat de bugetul aprobat de Parlamentul European. Parlamentul European, Consiliu, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Curtea de Conturi, Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor,

61 Ombudsmanul și Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor întocmesc o estimare a veniturilor și cheltuielilor lor, pe care o transmit Comisiei înainte de data de 1 iulie a fiecărui an. Înaltul Reprezentant organizează consultări cu membrii Comisiei responsabili pentru politica de dezvoltare, politica de vecinătate și cooperarea internațională, ajutorul umanitar și reacția la situații de criză, având ca obiect responsabilitățile care revin fiecăruia dintre aceștia. Comisia întocmește propriile sale estimări, pe care le transmite, de asemenea, Parlamentului European și Consiliului imediat după adoptare. Până la 1 septembrie a anului care precede execuția bugetară, Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului o propunere care conține proiectul de buget. Comisia transmite, de asemenea, propunerea respectivă parlamentelor naționale, spre informare. Proiectul de buget conține o situație generală rezumativă a veniturilor și a cheltuielilor Uniunii și consolidează estimările facute anterior. Proiectul poate conține și estimări diferite de cele întocmite de instituții. Proiectul de buget este structurat pe secțiuni, fiecare secțiune este precedată de o introducere redactată de instituția vizată. Comisia redactează introducerea generală la proiectul de buget. Introducerea generală cuprinde tabele financiare care prezintă principalele date pe titluri și justificările privind modificările creditelor de la un exercițiu financiar la altul pe categoriile de cheltuieli din cadrul financiar multianual. Pentru a furniza previziuni mai precise și mai fiabile referitoare la implicațiile bugetare ale legislației în vigoare și ale propunerilor legislative în curs, Comisia anexează la proiectul de buget o programare financiară pentru anii următori. Programarea financiară se actualizează după adoptarea bugetului pentru a include rezultatele procedurii bugetare și orice altă decizie relevantă. Comisia anexează la proiectul de buget: (a) după caz, motivele pentru care proiectul de buget conține estimări diferite de cele întocmite de alte instituții; (b) orice document de lucru considerat util în legătură cu schemele de personal ale instituțiilor și cu contribuțiile acordate de Comisie organismelor europene. (c) un document de lucru cu privire la execuția planificată a creditelor pentru exercițiul financiar și la angajamentele restante, cu privire la organismele europene, precum și la proiectele-pilot și la acțiunile pregătitoare;

62 (d) în ceea ce privește finanțarea acordată organizațiilor internaționale, un document de lucru care să cuprindă: (i) un rezumat al tuturor contribuțiilor, însoțit o defalcare pe programe sau fonduri ale Uniunii și pe organizații internaționale; (ii) o justificare prin care să se explice de ce a fost mai eficient pentru Uniune să finanțeze respectivele organizații internaționale decât să acționeze direct; (e) rapoarte de activitate sau orice alte documente relevante (i) informații cu privire la premiile cu o valoare unitară de cel puțin 1 000 000 EUR; (f) o situație rezumativă a graficului plăților scadente în următoarele exerciții financiare pentru respectarea angajamentelor bugetare asumate în exercițiile financiare anterioare. Comisia anexează, de asemenea, la proiectul de buget orice document de lucru suplimentar pe care îl consideră util pentru susținerea solicitărilor sale bugetare. Conform art. 39 d i n R e g u l a m e n t u l f i n a n c i a r , pe baza oricăror informații noi care nu erau disponibile în momentul întocmirii proiectului de buget, din inițiativă proprie sau la cererea oricăreia dintre celelalte instituții, fiecare cu privire la propria sa secțiune, Comisia poate prezenta simultan Parlamentului European și Consiliului scrisori rectificative la proiectul de buget înainte de convocarea Comitetului de conciliere menționat la articolul 314 din TFUE. Printre aceste scrisori se poate număra și scrisoarea rectificativă de actualizare, în special a estimărilor privind cheltuielile din domeniul agriculturii. Conform art. 314 TFUE Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială ( p r o c e d u r a b u g e t a r a ), adoptă bugetul anual al Uniunii, astfel: (1) Fiecare instituție, cu excepția Băncii Centrale Europene, întocmește, înainte de 1 iulie, o situație estimativă a cheltuielilor sale pentru exercițiul bugetar următor. Comisia grupează aceste situații într-un proiect de buget ce poate conține previziuni divergente. Acest proiect cuprinde veniturile și cheltuielile estimate. (2) Propunerea care cuprinde proiectul de buget se prezintă de către Comisie Parlamentului European și Consiliului până la data de 1 septembrie a anului

63 care precede anul execuției bugetului. Comisia poate modifica proiectul de buget în cursul procedurii până la convocarea comitetului de conciliere (alin. 5). (3) Consiliul adoptă poziția sa asupra proiectului de buget și o transmite Parlamentului European până la data de 1 octombrie a anului care precede anul execuției bugetului. Acesta informează pe deplin P a r l a m e n t u l E u r o p e a n a s u p r a motivelor care l-au condus la adoptarea poziției respective. (4) În cazul în care, în termen de patruzeci și două de zile de la transmitere, Parlamentul European: (a) aprobă poziția Consiliului, bugetul este adoptat; (b) nu a luat o hotărâre, bugetul este considerat aprobat; (c) adoptă amendamente cu majoritatea membrilor care îl compun, proiectul astfel modificat se transmite Consiliului și Comisiei. Președintele Parlamentului European, în consens cu președintele Consiliului, convoacă fără întârziere comitetul de conciliere. Cu toate acestea, comitetul de conciliere nu se întrunește în cazul în care, în termen de zece zile, Consiliul informează Parlamentul European că aprobă toate amendamentele sale. (5) Comitetul de conciliere, ce reunește m e m b r i i C o n s i l i u l u i s a u reprezentanții acestora și tot atâția membri reprezentând Parlamentul European, are misiunea de a ajunge, pe baza pozițiilor Parlamentului European și ale Consiliului, la un acord asupra unui proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanților lor și cu majoritatea membrilor reprezentând Parlamentul European, în termen de douăzeci și una de zile de la data convocării sale. Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere și adoptă toate inițiativele necesare pentru promovarea apropierii pozițiilor Parlamentului European și ale Consiliului. (6) În cazul în care, în termenul de douăzeci și una de zile prevăzut la alin. 5), comitetul de conciliere ajunge la un acord asupra unui proiect comun, Parlamentul European și Consiliul dispun fiecare de un termen de paisprezece zile calculat de la data acordului pentru aprobarea proiectului comun. (7) În cazul în care, în termenul de 14 zile prevăzut la alin. 6: (a) Parlamentul European și Consiliul aprobă fiecare proiectul comun sau nu iau o hotărâre, ori în cazul în care una dintre aceste instituții aprobă proiectul comun iar cealaltă nu ia o hotărâre,

64 bugetul este considerat adoptat definitiv în conformitate cu proiectul comun, sau (b) Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, și Consiliul resping proiectul comun, ori în cazul în care una dintre aceste instituții respinge proiectul comun iar cealaltă nu ia o hotărâre, Comisia prezintă un nou proiect de buget, sau (c) Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, respinge proiectul comun, iar Consiliul îl aprobă, Comisia prezintă un nou proiect de buget, sau (d) Parlamentul European aprobă proiectul comun dar Consiliul îl respinge, Parlamentul European poate decide, î n t r-un termen de paisprezece zile de la data respingerii de către Consiliu și hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun și a trei cincimi din totalul voturilor exprimate, confirmarea tuturor sau doar a anumitor amendamente. În cazul în care unul dintre amendamentele Parlamentului European nu este confirmat, se reține poziția aprobată în cadrul comitetului de conciliere referitoare la linia bugetară care face obiectul acestui amendament. Pe această bază, bugetul este considerat adoptat definitiv. (8) În cazul în care, în termenul de douăzeci și una de zile prevăzut la alin. 5, comitetul de conciliere nu ajunge la un acord asupra unui proiect comun, Comisia prezintă un nou proiect de buget. (9) La încheierea procedurii bugetare, președintele Parlamentului European constată că bugetul este adoptat definitiv. (10) Fiecare instituție își exercită atribuțiile care îi sunt acordate in procedura bugetara cu respectarea tratatelor și a actelor adoptate în temeiul acestora, în special în ceea ce privește resursele proprii ale Uniunii și echilibrul veniturilor și cheltuielilor. Art. 40 d i n R e g u l a m e n t u l f i n a n c i a r r e g l e m e n t e a z a obligații care revin statelor membre din adoptarea bugetului. De îndată ce presedintele Parlamentului UE constată adoptarea definitivă a bugetului, de la data de 1 ianuarie a exercițiului financiar următor sau de la data constatării că bugetul a fost adoptat definitiv, fiecare stat membru este obligat să pună la dispoziția Uniunii plățile datorate.

65 Comisia poate prezenta proiecte de bugete rectificative care, în principal, sunt axate în principal pe venituri, în următoarele împrejurări: — pentru a introduce în buget soldul din exercițiul financiar anterior, — pentru a revizui estimarea de resurse proprii pe baza previziunilor economice actualizate; și — pentru a actualiza estimarea revizuită a resurselor proprii și a altor venituri, precum și pentru a revizui disponibilitatea și nevoile de credite de plată. În cazul unor circumstanțe inevitabile, excepționale și neprevăzute, în special pentru mobilizarea Fondului de solidaritate al Uniunii Europene, Comisia poate prezenta proiecte de bugete rectificative axate în principal pe cheltuieli. Înainte de a prezenta un proiect de buget rectificativ, Comisia și celelalte instituții examinează posibilitățile de realocare a creditelor relevante, ținând seama în special de orice preconizată execuție insuficientă a creditelor. A p r o b a r e a bugetelor rectificative respecta procedura bugetara generala. IV.4 Structura bugetului UE Ca regulă generală, în organizațiile internaționale de tip clasic, resursele necesare realizării obiectivelor organizației sunt obținute prin contribuțiile financiare ale statelor membre. În cadrul Uniunii Europene însă resursele necesare finanțării sunt obținute doar într-o foarte mică măsură din astfel de contribuții statale. În acest fel, cea mai mare parte a necesarului de finanțe este asigurat din resursele proprii ale comunităților sau ale uniunii.62 În literatura de specialitate bugetul UE a fost calificat drept sursa marilor acorduri izvorâte atât din solidaritatea cât și din tensiunile între membrii UE.63 Înțelegerea deplină a acestei afirmații obligă la cunoașterea unor detalii cu privire la structura bugetului, simpla diviziune în venituri și cheltuieli fiind doar începutul unei incursiuni și analize laborioase. Conform art. 43 d i n R e g u l a m e n tul financiar, bugetul general al UE cuprinde o situație generală a veniturilor și cheltuielilor și secțiuni separate subdivizate în situații de venituri și cheltuieli pentru fiecare instituție, cu excepția 62 C. Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Ed. economică, București, 2003, p. 238. 63 R. Baldwin, Ch. Wyplosz, Economia integrării europene, Ed. economică, București, 2006, p. 74.

66 Consiliului European și a Consiliului — care împart aceeași secțiune —, subdivizate în situații ale veniturilor și cheltuielilor. Veniturile și cheltuielile sunt clasificate în funcție de natura sau destinația lor, în titluri, capitole, articole și posturi. Situația cheltuielilor din secțiunea aferentă Comisiei se prezintă pe baza unui nomenclator adoptat de Parlamentul European și Consiliu, care prevede o clasificare în funcție de destinații. Fiecare titlu corespunde unui domeniu de politică, iar un capitol corespunde, de regulă, unei activități. Fiecare titlu poate cuprinde credite operaționale și credite administrative iar creditele administrative ale unui titlu se grupează într-un singur capitol. Atunci când sunt prezentate în funcție de destinații, creditele administrative pentru titlurile individuale sunt clasificate după cum urmează: (a) cheltuieli cu personalul autorizat în schema de personal: acestor cheltuieli le corespunde un cuantum de credite și un număr de posturi din schema de personal; (b) cheltuieli cu personalul extern și alte cheltuieli menționate în cadrul rubricii „Administrație” din cadrul financiar multianual; (c) cheltuieli cu clădirile și alte cheltuieli conexe, inclusiv cheltuieli cu curățenia și întreținerea, închirieri, telecomunicații, apă, gaz și electricitate; (d) personal extern și asistență tehnică legate direct de punerea în aplicare a programelor. Orice cheltuieli administrative ale Comisiei de un tip comun mai multor titluri sunt prezentate într-o situație rezumativă separată, clasificate după tip. Sunt interzise veniturile negative. Fiecare secțiune din buget poate să includă un titlu denumit „provizioane”. Creditele se înregistrează la acest titlu: (a) în cazul în care nu există nici un act de bază pentru acțiunea respectivă în momentul întocmirii bugetului; ori (b) în cazul în care există motive serioase de incertitudine cu privire la caracterul adecvat al creditelor sau la posibilitatea executării, în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare, a creditelor înregistrate în liniile respective. Art. 47 din Regulamentul financiar reglementeaza rezerva negativă, inclusă în Secțiunea Comisiei din buget și limitată la o sumă maximă de 200 000 000 EUR. Această rezervă, care se înregistrează într-un titlu separat, cuprinde exclusiv credite de plată ș i trebuie stabilită înainte de sfârșitul exercițiului financiar printr-un

67 transfer. Sunt reglementate și rezerve pentru ajutoare de urgență (art. 48) pentru țări terțe. Bugetul include în situația generală a veniturilor și cheltuielilor: (i) veniturile estimate ale Uniunii în exercițiul financiar respectiv („exercițiul n”); (ii) veniturile estimate pentru exercițiul financiar anterior și veniturile exercițiului n – 2; (iii) creditele de angajament și creditele de plată pentru exercițiul n; (iv) creditele de angajament și creditele de plată pentru exercițiul financiar anterior; (v) cheltuielile angajate și cheltuielile plătite în exercițiul n – 2, acestea din urmă fiind exprimate și ca procentaj din bugetul aferent exercițiului n; (vi) comentarii adecvate pentru fiecare subdiviziune,; Bugetul respectă cadrul financiar multianual. Atunci când punerea în aplicare a unui act al Uniunii depășește creditele disponibile în buget, actul respectiv poate fi pus în aplicare din punct de vedere financiar doar după rectificarea bugetului în mod corespunzător. Bugetul UE este alcătuit din 2 părți: – veniturile bugetare și – cheltuielile bugetare. Veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu în buget conform formei stabilite prin reglementările financiare. Bugetul UE în forma finală este publicat în toate limbile oficiale ale UE. Bugetul aprobat se publică până în luna februarie. Veniturile bugetului UE În timp ce Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a beneficiat de resurse proprii încă de la început, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) au fost inițial finanțate din contribuțiile statelor membre. Decizia privind resursele proprii din 21 aprilie 1970 a asigurat CEE propriile sale resurse. Resursele proprii menite să acopere creditele de plată anuale sunt limitate în prezent la maximum 1,23 % din VNB al UE. În practică, actualul cadru financiar multianual (CFM) 2014-2020

68 stabilește plafonul la aproximativ 1 % din VNB al UE. Întrucât bugetul trebuie să fie echilibrat, și cheltuielile sunt limitate de acest plafon. UE este finanțată, în principal, din resurse puse la dispoziția sa de către statele membre și care devin de drept «resurse proprii», fixate prin decizia Consiliului european luată în unanimitate și ratificată de către statele membre. Modalitățile de realizare a bugetului în ansamblu, în fiecare an, sunt determinate în funcție de totalul cheltuielilor decise de autoritatea bugetară (Parlamentul european și Comisia europeană), care au ca sarcină strictă respectarea principiului echilibrului. Execuția bugetară impune respectarea egalității cheltuielilor cu veniturile, deoarece bugetul nu poate fi deficitar. Veniturile UE pot fi venituri bugetare și venituri extrabugetare. Veniturile bugetare provin din 4 categorii de resurse proprii. Primele două sunt resurse proprii «tradiționale»64 ș i reprezintă 14% din totalul resurselor proprii formate din aportul agriculturii (percepute pentru importurile produselor agricole provenind din țările UE) și drepturile de vamă (provenite din tariful vamal comun aplicat schimburilor realizate cu țările din afara UE). De altfel, unul dintre argumentele în favoarea extinderii UE este acela că aceste resurse sunt insuficiente pentru finanțarea bugetului. Tot pe acest argument se bazează și apelul la alte două resurse: TVA și resursa bazată pe PNB fiecărui stat membru. Această ultimă resursă bugetară a reprezentat în anul 2000 aproximativ jumătate din totalul resurselor proprii. Pe lângă aceste patru categorii de resurse bugetare principale, există și alte modalități de constituire a bugetului, de mai mică importanță, care vizează impozitele funcționarilor europeni, amenzile aplicate de Comisiei întreprinderilor pentru sancționarea faptelor neconcurențiale în interiorul UE, dar și soldul pozitiv al exercițiului bugetar precedent. Veniturile extrabugetare provin din două fonduri: Fondul european de dezvoltare (FED) și Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. FED servește la finanțarea proiectelor economice și a celor privind dezvoltarea statelor africane, a insulelor Caraibe și ale Pacificului (statele ACP) și dispune de un buget specific, separat de bugetul UE. Acest fond dispune de proceduri decizionale și de gestiune bugetară proprii. Cheltuielile FED au fost apreciate în anul 2002 la 2 miliarde de euro.65 64 F. Dumitru, Construcția europeană, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2004, p. 52. 65 Ibidem, p. 53.

69 CECO, fondată în anul 1851, dispune de un buget propriu pentru cheltuielile operaționale. Aceste cheltuieli sunt reintegrate bugetului general în anul 2002, atunci când tratatul CECO a expirat. În anul 2002, bugetul CECO s-a situat la aproximativ 180 milioane de euro. În esență, veniturile UE reprezintă mijloace financiare necesare atingerii obiectivelor UE și pentru aducerea la bun sfârșit a politicilor sale. Veniturile UE se împart în: 1. resurse proprii, 2. venituri diverse și alte mijloace financiare. 1. Resursele proprii ale Bugetului general al UE sunt: – prelevări agricole; – produsul (rezultatul) tarifului vamal comun; – prelevarea unei părți din TVA-ul național; – o cotă parte din PNB. Inițial, sistemul resurselor proprii includea doar trei componente (drepturile de vamă, prelevările agricole și TVA) dar după 1988 s-a adăugat al patrulea element (resursa a patra, de reechilibrare).66 Prelevările agricole au reprezentat, pentru început (perioada 1962-1971) singura sursă de finanțare pentru bugetul destinat în principal fondului european de orientare și garantare agricolă, pentru ca apoi să dețină o pondere de aproximativ 20-30% din totalul veniturilor proprii. Pot fi incluse în această categorie: – sumele prelevate din realizările cu obiect agricol de la nivelul statelor membre; – prime; – diverse taxe suplimentare, complementare sau compensatorii. În literatura de specialitate prelevările agricole l a i m p o r t s u n t t r a t a t e împreună cu cotizațiile în materie de zahăr și izoglucoză.67 Cotizațiile în materie de zahăr și izoglucoză au fost create pentru a limita excedentele apărute în acest sector prin asocierea producătorilor europeni. 66 C. Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Ed. economică, București, 2003, p. 240. 67 N. Neagu, op. cit., p. 39.

70 Produsul (rezultatul) tarifului vamal comun r e p r e z i n t ă c e a d e-a doua sursă proprie a bugetului general al UE (ca pondere cifrică). Drepturile de vamă sunt taxele (sumele) ce se percep la frontierele exterioare ale teritoriului comunitar asupra oricăror mărfuri importate din țări terțe, oricare ar fi locul unde acestea urmează a se consuma. Aceste drepturi de vamă au devenit operaționale după iulie 1968, când a fost introdus tariful vamal comun ca urmare a realizării uniunii vamale a statelor membre. Prin uniunea vamală s-au suprimat între statele membre orice drepturi (taxe) percepute asupra schimburilor intracomunitare la importul, respectiv exportul produselor dintr-un stat membru în alt stat membru. Eliminarea taxelor vamale în cazul schimburilor intracomunitare a determinat și protecția pieței comunitare față de importurile din alte state, prin introducerea tarifului vamal comun. Acest tarif trebuie aplicat de autoritățile vamale competente ale țării comunitare pe teritoriul căreia mărfurile intră prima dată în spațiul uniunii. Tariful vamal comun a fost instituit începând cu 1 ianuarie 1998, pe baza deciziei unanime a reprezentanților în Consiliul Uniunii Europene, iar uniunea a devenit proprietara acestor drepturi bănești. Sumele obținute ca drepturi de vamă sunt afectate bugetului comunitar ca «resurse proprii prin natura lor». Contribuția la bugetul general a acestor resurse a avut o evoluție interesantă: dacă la început (anul 1971) reprezentau aproximativ 25% din venituri comunitare, ulterior au crescut simțitor (circa 50% în anul 1975), pentru ca apoi să scadă continuu, ajungând în prezent să reprezinte aproximativ 14% din totalul veniturilor comunitare. Prelevarea unei părți din TVA-ul național a r e p r e z e n t a t p r o c e d e u l d e echilibrare a bugetului general al UE. Prin Decizia din 21 aprilie 1970 s-a hotărât ca soldul bugetului comunitar să fie finanțat prin resurse „provenind din TVA și obținute prin aplicarea unei taxe ce nu poate depăși 1% din baza de impozitare determinată într-o manieră uniformă pentru toate statele membre”.68 În anul 1979 s-a decis ca o parte din sumele colectate cu acest titlu să fie vărsate în bugetul UE. Datorită dificultăților întâmpinate de statele membre în aplicarea bazei uniforme a TVA, practic abia în anul 1980 s-a putut finanța integral bugetul general comunitar cu această resursă. 68 C. Lefter, Fundamente ale dreptului comunitar instituțional, Ed. economică, București, 2003, p. 241.

71 Ca urmare a creșterii nevoii de finanțare a Comunităților, s-a stabilit prin a doua decizie cu privire la resursele proprii ale bugetului European, decizie din 7 mai 1985, că începând cu data de 1 ianuarie 1986, taxa pe resursa TVA este de 1,4%. Prelevări din produsul național brut ( P N B ) a l s t a t e l o r m e m b r e reprezintă cea mai nouă sursă de venituri al bugetului general al UE (introdusă 1998). Așa-numita resursă de echilibrare a bugetului, sau a patra resursă proprie a bugetului general comunitar, a fost introdusă prin cea de a treia decizie asupra resurselor proprii, decizie din 24 iunie 1988. Ea se obține prin aplicarea unei rate (taxe) stabilite anual în cadrul procedurii bugetare, asupra unei baze ce reprezintă suma brută a produselor naționale la nivelul pieței. Practic constă într-o suma, cotă din PNB, sumă pe care statele membre sunt obligate să contribuie la bugetul național comunitar. Pentru stabilirea cotei de contribuție a fiecărui stat membru se procedează mai întâi la adunarea tuturor sumelor reprezentând cheltuieli ale bugetului general al UE, apoi din acestea se deduc sumele reprezentând primele trei resurse proprii, precum și sumele posibil de procurat din veniturile diverse. Soldul rezultat se repartizează, ca sarcină fiscală, statelor membre, în funcție binențeles de produsul național brut (PNB). Se observă că mărimea acestei resurse depinde în mod direct de puterea economică a statelor membre. Astfel, cota-parte din PNB pe care statele sunt obligate să o aloce bugetului general european reprezintă o sursă permanentă de venit pentru acest buget. La ora actuală, ponderea acestor venituri este de circa 45-48% din totalul veniturilor comunitare. O altă precizare importantă se referă la faptul că, tot în ultimii ani, calculul contribuțiilor naționale la bugetul uniunii nu se mai face raportat la produsul național brut, ci la venitul național brut. Aceasta pentru că, în cazul economiilor foarte deschise, produsul național brut și venitul național brut (VNB) pot să difere sensibil (este, de exemplu, cazul Luxemburgului sau al Irlandei al căror PNB/locuitor este net superior mediei comunitare, în timp ce VNB se situează la nivelul mediei UE, diferența fiind datorată veniturilor vărsate rezidenților din state noncomunitare). Plafonul maxim stabilit prin pachetul Delors I la 1,27% din PNB corespunde unui nivel de 1,24 % din VNB.69 69 N. Neagu, op. cit., p. 41.

72 2. Venituri diverse Responsabilitatea pentru cuantificarea acestor venituri este plasată în competența exclusivă a Comisiei Europene. Pot fi cuprinse în această categorie: – excedentele bugetare raportate; – contravaloarea (tariful) unor servicii prestate ori din prețul unor produse furnizate de către organisme sau întreprinderi europene; – amenzile încasate ca urmare a sancționării faptelor de încălcare a normelor dreptului comunitar; – impozitul comunitar pe venit încasat de la funcționarii administrației europene. Ceea ce caracterizează această categorie de venituri este instabilitatea sumelor colectate pe seama lor, care înregistrează variații mari de la un an la altul. Alte mijloace financiare (mijloace complementare) Această categorie a apărut ca rezultat a eforturilor conjugate pe care le întreprind neîntrerupt instituțiile europene și statele membre în vederea găsirii de soluții a d e c v a t e p e n t r u a p r e v e n i s a u î n l ă t u r a n e a j u n s u r i l e c a u z a t e d e i n s u f i c i e n ț a fondurilor bănești necesare acoperirii cheltuielilor UE. Sunt incluse în această categorie: – bugetul cercetării și al investiției – prin care se finanțează în principal programele privind obiectivele de cercetare și dezvoltare tehnologică, – instrumentele financiare de intervenții – de exemplu: – fonduri cu finalitate structurală (Fondul Social European, Fondul European de garantare și orientare Agricolă); – Fondul European de Dezvoltare Regională; – Fondul Financiar de Coeziune; – Institutul Financiar de orientare în domeniul pisciculturii; – Banca Europeană de Investiții. Corecția dezechilibrelor bugetare dintre contribuțiile statelor membre face parte, de asemenea, din sistemul actual de resurse proprii. „Corecția în favoarea Regatului Unit”, convenită în 1984, constă într-o reducere a contribuției Regatului Unit egală cu două treimi din diferența dintre contribuția sa (excluzând resursele proprii tradiționale) și ceea ce primește înapoi de la buget. Această corecție a fost ajustată în 2007 pentru a exclude treptat din calcule cheltuielile neagricole din statele

73 membre care au aderat începând cu 2004. Această corecție este finanțată de toate celelalte state membre, cu excepția Germaniei, a Țărilor de Jos, a Austriei și a Suediei, care beneficiază de o reducere a contribuțiilor lor la finanțarea corecției pentru Regatul Unit. Germania, Țările de Jos, Austria și Suedia au beneficiat, de asemenea, de o cotă redusă a contribuției bazate pe TVA pentru perioada 2007-2013, iar Țările de Jos și Suedia au beneficiat de o reducere a contribuției lor bazate pe VNB pentru aceeași perioadă. În ceea ce privește mecanismele de corecție actuale, se menține actualul mecanism de corecție pentru Regatul Unit și finanțarea acestuia, precum și cotele reduse ale contribuțiilor la resursa proprie bazate pe TVA în perioada 2014-2020 pentru Germania, Țările de Jos și Suedia (0,15 %) și reduceri brute ale contribuțiilor bazate pe VNB anuale în perioada 2014-2020 pentru Danemarca (130 de milioane EUR), Țările de Jos (695 de milioane EUR) și Suedia (185 de milioane EUR) și în perioada 2014-2016 pentru Austria (30 de milioane EUR în 2014, 20 de milioane EUR în 2015 și 10 milioane EUR în 2016). În ceea ce privește costurile de colectare în cazul resurselor proprii tradiționale, procentul care poate fi reținut de statele membre a fost redus de la 25 % la 20 %. Ultima ajustare a sistemului de resurse proprii privește o modificare a Deciziei de punere în aplicare pentru a permite statelor membre să amâne până la data de 1 septembrie a anului următor punerea la dispoziție a unor sume deosebit de mari rezultate din ajustări ale resurselor proprii bazate pe TVA și pe VNB. În privința cheltuielilor UE, bugetul UE se împarte în circa 6 domenii de cheltuieli: – Competitivitate si coeziune economica, sociala si teritoriala – administratie – Europa globala UE ca actor mondial – Securitate, cetatenie, justitie – Crestere economica durabila, resurse naturale – Instrumente speciale În prezent, cea mai mare parte a resurselor bugetare este orientată către stimularea creșterii economice, crearea de locuri de muncă și reducerea decalajelor economice dintre diferitele regiuni ale UE. Agricultura, dezvoltarea rurală, sectorul pescuitului și protecția mediului beneficiază, de asemenea, de cote importante.

74 Printre celelalte domenii de cheltuieli se numără și combaterea terorismului, a crimei organizate și a imigrației ilegale. Cheltuielile UE Evoluția cheltuielilor bugetare este în acord cu evoluția politicilor comune ale statelor membre. Vreme îndelungată, bugetul a fost dominat de cheltuielile pentru agricultură, în parte pentru că alte politici comune nu erau încă inițiate. Cheltuielile comunităților au crescut și s-au diversificat considerabil pe măsura dezvoltării construcției europene, în special după 1988, odată cu punerea în aplicare a Actului Unic European.70 Tratatele de la Maastricht și Nisa au confirmat această tendință, jusitificată în principal prin extinderea competențelor uniunii. Totalul cheltuielilor UE a ajuns la nivelul anului 2006 la 100 miliarde de euro. În timp ce pentru majoritatea oamenilor această sumă poate părea mare, în realitate ea reprezintă doar 1%din produsul intern brut al UE celor 15 sau 270 euro/cetățean.71 Prioritățile și nivelul cheltuielilor UE s-au schimbat în mod dramatic de-a lungul timpului, din 1958 și până astăzi. Inițial, pentru cheltuielile UE s-au făcut previziuni pe trei ani, ulterior (începând cu anul 1984) s-a trecut la previziuni multianuale, pe cinci ani. Cheltuielile UE erau la un nivel foarte redus, de aproximativ 10 euro/personă. Acest lucru s-a schimbat începând cu 1960, moment în care au crescut costurile politicii agricole. Începând cu 1980 au crescut și costurile pentru politica de coeziune. Suma celor două mari categorii de cheltuieli din bugetul comunitar a rămas relativ constantă până în anul 2000, cheltuielile pentru coeziune preluând constant din plafonul anterior stabilit pentru politica agricolă comună. În 2001, bugetul general al UE se ridica la 96,2 miliarde euro (în alocări de angajament), aproximativ 37% din bugetul Franței. Bugetul pentru anul 2005 se ridica la 106,3 miliarde euro în alocări pentru angajamente. La nivelul anului 2007, alocările de fonduri pentru plăți se ridicau la 1 1 5 , 5 m i l i a r d e e u r o , i a r c e l e p e n t r u angajamente la 126,5 miliarde euro. În 2008 alocările de fonduri pentru plăți sunt de 120,3 miliarde euro iar cele pentru angajamente de 129,1 miliarde euro, în creștere cu 2,2 % față de anul 2007.72 70 Ibidem, p. 42. 71 R. Baldwin, Ch. Wyplosz, Economia integrării europene, Ed. economică, București, 2006, p. 74. 72 N. Neagu, op. cit., p. 43.

75 Pe măsură ce comunitățile s-au extins, numărul membrilor a crescut continuu, s-a simțit nevoia unui buget mai mare și care să acorde atenție cheltuielilor pentru operațiunile structurale. Cheltuielile pentru cercetare au crescut de asemenea, pe fondul interesului din ce în ce mai mare pentru competență și competitivitate la nivel european. Nu în ultimul rând, se cuvine să menționăm în rândul cheltuielilor pentru politicile interne europene cheltuielile pentru dezvoltarea tehnologiilor, educație, formare profesională și tineret, precum și cheltuielile pentru rețelele trans-europene. Cheltuielile pentru educație vizează bursele de studiu în alte state, cu scopul de a ridica sentimentul identității europene și de a facilita mobilitatea pe piața europeană a muncii. Dacă cele mai m a r i b e n e f i c i i a l e c a l i t ă ț i i d e m e m b r u p r o v i n d i n e f e c t e l e economice ale integrării în UE, atunci o analiză cu privire la modul de alocare a cheltuielilor din bugetul UE pe fiecare stat membru este importantă. Suma cheltuielilor UE varianză destul de mult înttre statele membre ale uniunii, atât din punct d e v e d e r e a l s u m e i t o t a l e c â t ș i s u b a s p e c t u l n a t u r i i l o r . F r a n ț a ș i G e r m a n i a sunt principalii recipienți. Majoritatea fondurilor franceze provin din fondurile pentru politica agricolă comună, în timp ce fondul de coeziune a fost principala sursă de finanțare a Greciei înainte de extinderea uniunii către Europa centrală și de est (2004). Mai mult, terminarea războiului rece a avut ca rezultat indirect creșterea interesului pentru acțiuni externe, mai ales că UE și-a propus să aducă stabilitate în centrul și estul Europei.73 Cheltuielile UE pentru acțiuni externe sunt concentrate în zona statelor vecine dar și pentru fostele colonii. Motivat de prăbușirea comunismului și de potențialul ca zonă de conflict, mare parte din acțiunile externe ale UE s-au concentrat după anii ’90 ai secolului trecut în țările central și est europene, parte dintre aceste state fiind actualmente membre ale uniunii. Programele UE în aceste zone au facilitat depășirea problemelor specifice perioadei de tranziție. Fondurile de pre-aderare pentru cele 10 state care au devenit membre ale UE în anul 2004 au fost evidențiate separat în bugetul UE, în scopul ocrotirii acestor cheltuieli în ipoteza în care execuția bugetului ar fi cauzat deficite. Rusia și fostele state ale Uniunii Sovietice nu au fost luate în calcul ca potențiali membri au UE, dar dezvoltarea unei 73 B. Ardy, A. El-Agraa, Armonizarea taxelor, în volumul “The European Union Economics and Policies”, Pearson Education, 2004, p. 343.

76 relații politice și economice strânse este un pas important în vederea apropierii față de aceste state. Distincția între cheltuielile obligatorii și cele neobligatorii (facultative) la nivelul bugetului general al UE apare în art. 272 din tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană. Această distincție are o semnificație politică, în măsura în care departajează atribuțiile bugetare între Parlament și Consiliu (Parlamentul are ultimul cuvânt în ceea ce privește cheltuielile neobligatorii, iar consiliul în legătură cu cele obligatorii). Dreptul primar european nu delimitează clar cheltuielile obligatorii de cele facultative. Declarația comună din 30 iunie 1982 a precizat sensul acestor două noțiuni: cheltuielile obligatorii sunt cele pe care autoritatea bugetară este obligată să le prevadă în buget pentru a permite comunităților să respecte obligațiile interne și externe, cum sunt c e l e r e z u l t a t e d i n t r a t a t e l e s a u d i n a c t e l e a d o p t a t e î n v i r t u t e a acestor tratate. Per a contrario, celelalte cheltuieli sunt facultative (cheltuieli cu titlu de fonduri structurale, spre exemplu). Declarația comună din 1982 a prevăzut un mecanism special, d e s t i n a t s ă regleze conflictele eventuale care ar putea surveni în materie d e c l a s i f i c a r e a cheltuielilor. Astfel, în prima fază, Comisia propune o clasificare a cheltuielilor în anteproiectul bugetului. În caz de dezacord între Consiliu și Parlament, președinții celor trei instituții se reunesc pentru a rezolva problema înainte de stabilirea proiectului de buget. Articolul 2 7 2 p c t . 9 p r e v e d e c ă P a r l a m e n t u l E u r o p e a n p o a t e crește, în anumite condiții, suma cheltuielilor facultative, în limita unei cote maxime de creștere, în raport cu exercițiul financiar anterior. Această cotă este calculată de Comisie pe baza indicatorilor macroeconomici (evoluția venitului național brut în comunitate, variația medie a bugetului în statele membre, evoluția costului vieții curente). Depășirea acestei cote nu este posibilă d e c â t c u a c o r d u l c o n s i l i u l u i . În practică, consiliul și parlamentul s-au înțeles (Acordul interinstituțional din 29 iunie 1988) în privința acceptării depășirii cotei maxime de creștere, cu condiția ca plafoanele perspectivelor financiare să fie respectate.74 Principalele categorii de cheltuieli prevăzute în bugetul general al UE sunt: – cheltuieli de garanție agricolă; – cheltuieli structurale; – cheltuieli interne; 74 N. Neagu, op. cit., p. 43.

77 – cheltuieli administrative; – cheltuieli destinate acoperirii „acțiunilor externe”. Cheltuielile agricole r e p r e z i n t ă p r i n c i p a l a c a t e g o r i e d e c h e l t u i e l i d i n bugetul general al UE. Considerată ca fiind „nevoia primordială a statelor membre”, agricultura reprezintă un domeniu deosebit de important pentru UE, iar politica agricolă comună (PAC) este cea mai mare consumatoare de resurse financiare. Politica cheltuielilor agricole comune (PAC) este cea mai bine fundamentată dintre politicile comune ale UE. În acest domeniu de activitate, transferul competențelor statelor membre către UE este marcat, în principal, de finanțarea agriculturii europene. Cheltuielile agricole sunt destinate pentru completarea ajutoarelor acordate de state producătorilor agricoli din statele membre, cărora UE s-a angajat să le asigure (în sens de garantare) un anumit nivel al prețurilor pentru produsele care ajung pe piață. Ca o consecință a reformelor majore care au vizat politica comună agricolă în anii 1992-1993, structura cheltuielilor destinate garanției agricole a fost modificată, vechile criterii de acordare a ajutoarelor au fost înlocuite cu sistemul subvențiilor în agricultură, concretizate în prime acordate direct agricultorilor și crescătorilor de animale. De exemplu, în România această primă este pentru început de 50 de auro anual pentru un ha de teren cultivat și va crește progresiv în următorii ani. Această sumă de bani prezintă avantajul de a fi achitată direct către proprietarul care își cultivă terenul agricol. Ponderea cheltuielilor agricole în ansamblul bugetului UE s-a diminuat, în același timp în ultimii a n i , odată cu dezvoltarea altor politici comunitare. În anul 2000 cheltuielile agricole au reprezentat 44% din cheltuielile UE, ceea ce a însemnat aproximativ 41 de miliarde euro.75 Obiectivele PAC stabilite prin tratatele institutive ale comunităților justifică importanța bugetară a acestui sector. În noul cadru internațional, dominat de cerințe cu privire la protecția mediului înconjurător, au intervenit modificări și asupra politicii agricole. Două mari reforme ale PAC au intervenit în anii 1992 și 1999. Fondate pe prețuri mai competitive și pe sprijinul direct al agricultorilor, aceste reforme au permis reducerea excedentelor de produse agricole, încetinirea exodului rural și îmbunătățirea calității mediului înconjurător. De asemenea, a fost 75 F. Dumitru, Construcția europeană, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2004, p. 54.

78 vizată descurajarea producției intensive și favorizarea menținerii culturilor tradiționale, ca și dezvoltarea noilor activități (de exemplu cele turistice). Cheltuielile pentru înfăptuirea politicii agricole a UE au înregistrat o evoluție spectaculoasă de-a lungul construcției europene, dar sinuoasă. Ponderea cheltuielilor de garanție agricolă a evoluat de la 8,5% în 1965, la 87% în 1970, aproximativ 60% în 1989, 50% în 1996, 43,7% în 1999, 44% în 2000 (41 miliarde euro), 49% în 2006. Reforma la nivelul politicii comune agricole a condus la stabilirea ca obiective principale menținerea unor prețuri competitive, reducerea surplusurilor, încetinirea procesului de exod rural și protecția mediului. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul UE a fost elaborat un nou program, politica de dezvoltare rurală, pentru care au fost alocate resurse substanțiale (aprox 10% din totalul cheltuielilor pentru agricultură între anii 2000-2006). Datorită direcțiilor noi de înfăptuire a PAC, s-a conturat un al doilea stâlp, politica de dezvoltare rurală, unde au fost alocate mai mult de 10% din totalul cheltuielilor agricole din perioada 2000-2006. Cheltuieli structurale – Stabilizarea nivelului cheltuielilor pentru agricultură a eliberat o s e r i e d e r e s u r s e î n f a v o a r e a p o l i t i c i l o r s t r u c t u r a l e . Fondurile structurale, care includ Fondul Social European, Fondul European pentru Dezvoltarea Agriculturii, Fondul pentru Dezvoltare Regională și Fondul de Coeziune, s-au dezvoltat pentru a încerca să se obțină cel mai înalt nivel de solidaritate între națiunile membre ale UE. În acestă ordine de idei, aceste fonduri au fost concepute ca o măsură a politicii de redistribuire a veniturilor, pentru a ridica nivelul de acceptare a politicilor comune. Cheltuielile structurale au fost de asemenea utile ca plăți în vederea facilitării realizării acordului de voință între statele membre. Extinderea fondurilor structurale și concentrarea lor în zonele mai sărace după anul 1988 a fost parte din motivația negocierilor și acordului de voință realizat prin Actul Unic European. Concentrarea cheltuielilor europene asupra regiunilor sărace a redistribuit veniturile către statele cu nivel de trai scăzut. Fondurile structurale însă nu sunt alocate funcție de situația unui stat în parte. Distribuția acestor fonduri are în vedere cu prioritate criteriul regional, astfel încât efectul redistributiv nu poate fi analizat întotdeanua prin raportare la o anumită țară. Coeziunea economică și socială a UE a devenit unul din obiectivele majore ale construcției europene. Cheltuielile pentru finanțarea măsurilor care

79 caracterizează acest domeniu ocupă al doilea loc ca pondere în totalul cheltuielilor UE (evoluție: 11% în 1961, 14% în 1965, 11% în 1978, 21,5% în 1984, 30% în 1992, 35% în 1999).76 O asemenea politică trebuie să asigure pentru toți cetățenii europeni beneficiile și avantajele marii piețe comunitare ca și cele privind crearea Uniunii Economice și Monetare. În acest scop UE a consacrat în anul 2000 aproape 23 de miliarde de euro pentru modernizarea structurilor economice și sociale, c e e a c e a reprezentat mai mult de 35 % din buget. Aceste cheltuieli sunt destinate în principal: – reducerii inegalităților din punct de vedere economic și favorizarea dezvoltării armonioase între diferitele regiuni europene; – acordării de ajutoare statelor rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării; – susținerii reconversiei profesionale în regiunile aflate în declin; – ameliorării situației furnizării de servicii; – adaptării muncitorilor la mutațiile industriale; – luptei împotriva șomajului; – protejării și îmbunătățirii calității mediului înconjurător; – ajutorarea zonelor slab populate; În baza Tratatului de la Maastricht a fost creat Fondul de Coeziune, destinat acordării de ajutoare statelor membre care nu reușesc să realizeze un produs intern brut egal cu media PIB obținut în UE (cele mai mari sume au revenit, în ultimii ani, Greciei, Irlandei, Spaniei, Portugaliei). Fondul de coeziune a fost creat în anul 1993 și este destinat statelor membre al căror produs intern brut este sub 90% din media comunitară și contribuie la finanțarea proiectelor în domeniile infrastructurii transporturilor și mediului înconjurător. Din totalul propunerilor Comisiei Europene în cadrul Agendei 2000, Consiliul european a confirmat necesitatea concentrării cheltuielilor Fondurilor structurale (Fondurile europene de dezvoltare regional FEDER, Fondul social European FSE, Fondul European de Orientare și Garanții Agricole FEOGA) spre regiunile care au nevoie. 76 Ibidem.

80 Cheltuieli interne. În afara celor două capitole specifice politicilor interne, celelalte politici interne ale UE dețin 10% din buget. Aceste cheltuieli sunt destinate în principal pentru finanțarea unor: – programe destinate tinerilor (de exemplu, schimbul de studenți, în cadrul programelor Socrates, Leonardo da Vinci, Tineretul pentru Europa, Serviciul de voluntariat european); – asigurării energiei la nivelul spațiului comunitar; – armonizării piețelor interne; – cercetare și dezvoltare tehnologică – u r m ă r i n d u-se în principal realizarea unor proiecte se susținere a unor centre de cercetare, companii sau universități din statele membre. Cercetarea și dezvoltarea tehnologică constituie una din cheile viitorului european. In completarea și susținerea eforturilor naționale, UE conduce o politică de cercetare proprie, având un program cadru de cercetare, plurianual, care a dispus de 15 miliarde euro pentru perioada 1992-2002. Alături de domeniul cercetării se regăsește în această categorie și domeniul rețelelor transeuropene. Finanțarea rețelelor trans-europene privește dezvoltarea rețelelor transfrontaliere de drumuri, căi ferate, energie și telecomunicații. Aceste rețele sunt importante pentru promovarea concurenței și funcționarea pieței unice. Dimensiunea lor transnațională argumentează cheltuielile din bugetul UE pentru realizarea acestor rețele. Aproape 700 de miliarde euro în anul 2000 din bugetul UE au fost alocate pentru punerea în funcțiune a unei rețele globale coerente, astfel încât piața unică să poată funcționa cât mai corect. Literatura de specialitate a comentat de asemenea77 că UE a locat peste 480 de milioane de euro în anul 2000 pentru diverse acțiuni în domeniele educației, formării profesionale și tineretului, pentru a promova mobilitatea elevilor și a-i încuraja pentru a face studiile într-un alt stat membru. In anul 1998 programul SOCRATES a permis mobilitatea a 200.000 de studenți. In același an, programul Leonardo da Vinci a susținut peste 700 de proiecte transnaționale destinate ameliorării formării profesionale în Europa. De asemenea, prin programele Tinerețe pentru Europa și Serviciul Voluntar European s-au susținut în anul 1998 proiecte interesante, la care au participat peste 80.000 de tineri. 77 Ibidem, p. 56.

81 Cheltuielile administrative Cel mai puțin înțeles element din structura cheltuielor din bugetul general al UE îl formează cheltuielile pentru administrație. Referirile constante ale presei la birocrația de la Bruxelles și Strasbourg sugerează un nivel prea ridicat al acestei categorii de cheltuieli. Plata oficialilor, organizarea întâlnirilor de lucru, birourile și cheltuielile de întreținere sunt percepute în general de public ca fiind cea mai amplă cheltuială din buget.78 Acest peisaj este însă eronat. Astfel, cheltuielile administrative, privite ca sume de bani destinate organizării și funcționării organismelor comunitare, reprezintă aproximativ 5,1% din totalul bugetului general. Ponderea lor în totalul cheltuielilor bugetare comunitare este de aproximativ 6%. Această categorie de cheltuieli vizează, î n g e n e r a l , c h eltuieli cu salarii, pensii, clădiri, echipamente etc. Cheltuielile totale destinate funcționării ansamblului de instituții europene, cheltuielile salariale și pensiile funcționarilor au reprezentat 4,7 miliarde de euro în anul 2000, aproximativ 5% din totalul cheltuielilor. Deși evoluția numărului personalului comunitar a fost spectaculoasă, de la aproximativ 9000 la peste 30.000 în anul 2000, raportarea acestor cifre la numărul de persoane care lucrează în administrația publică a oricăruia dintre statele membre ne relevă contrarul. Instituțiile funcționează cu 32.000 de funcționari, echivalentul efectivului care lucrează în serviciul public al unui oraș cum ar fi Viena sau a ministerului francez al agriculturii.79 Cea mai mare parte a acestor funcționari lucrează pentru Comisia Comunităților Europene, iar din punct de vedere al activităților efectiv prestate, mare parte realizează traducerea oficială a tuturor documentelor întocmite la nivel european, în contextul în care uniunea recunoaște ca limbă oficială limba tuturor țărilor care o compun. Discuțiile cu privire la aparatul de funcționari ai UE au relevat și aspecte legate de competența profesională a acestora și posibile acte de corupție.80 Trebuie să menționăm caracterul multinațional al corpului de funcționari europeni, ceea ce presupune un efort de armonizare al conduitei profesionale pentru indivizi cu 78 B. Ardy, A. El-Agraa, Armonizarea taxelor, în volumul “The European Union Economics and Policies”, Pearson Education, 2004, p. 346. 79 F. Dumitru, op. cit., p. 57. 80 Menționăm în acest sens demisia Comisiei Santer în anul 1999.

82 educație diferită. De exemplu, angajarea unor cunoștiințe sau prieteni este normală în unele state, dar în altele nu.81 De asemenea, raportat la complexitatea atribuțiilor care revin Comisiei europene, aparatul care deservește această instituție este mult prea mic, ceea ce ridică rezerve pertinente cu privire la calitatea acțiunilor întreprinse. Un alt element discutat între statele membre cu privire la cheltuielile administrative ține de faptul că majoritatea lor s-au concentrat în Belgia și Luxemburg, state gazdă pentru primele instituții constituite la nivelul comunităților. Beneficiile pe care le generează aceste cheltuieli în alte state sunt astfel limitate, ceea ce a determinat includerea în statutul funcționarilor publici europeni a două principii noi cu privire la accesul la funcția publică: principiul dispersiei teritoriale a instituțiilor nou înființate la nivelul UE și principiul reprezentării proporționale a statelor membre în structura de personal a instituțiilor europene, pentru cetățenii care provin din toate statele membre.82 Cheltuieli destinate acțiunilor externe – Politica externă reprezintă un ansamblu de acțiuni întreprinse de instituțiile UE cu alte țări. Această politică de mare importanță se referă la ajutorul comunitar pentru dezvoltarea și susținerea țărilor aflate în nevoie. UE este un actor important în plan mondial în ceea ce privește acordarea ajutoarelor umanitare, în special acordarea ajutorului alimentar. UE finanțează și acțiuni privind democrația și respectarea drepturilor omului, măsuri privind apărarea pădurilor tropicale și a mediului înconjurător. Astfel, cheltuielile destinate acțiunilor străine vizează finanțarea unor activități inițiate de UE în scopul dezvoltării și colaborării cu spațiul extracomunitar (atât european, cât și din Asia, Africa sau America de Nord sau America Latină). Pentru gestionarea acestor fonduri a fost creat, printre altele, Oficiul Umanitar al Comunității, care, în anul 2000 avea la dispoziție aproximativ 475 milioane euro. Trebuie ținut seama și de o serie de resurse financiare folosite pentru susținerea unor programe vizând lărgirea (extinderea) UE. Pentru anul 2000, ponderea acestor cheltuieli a fost de 40% din totalul cheltuielilor externe (3,2 miliarde euro). Această categorie de cheltuieli bugetare a fost gestionată prin intermediul unor programe speciale (instrumente structurale) precum SAPARD 81 B. Ardy, A. El-Agraa, loc. cit. 82 M. Tofan, A.M. Bercu, Condiții de acces la funcția publică europeană, în Revista Tribuna Economică nr. 11/2006

83 pentru agricultură, ISPA (infrastructura de transport), PHARE (implementarea aqcuis-ului comunitar, administrație, economie). Ajutorul acordat statelor europene din fostul bloc comunist, au avut o foarte mare contribuție la pregătirea unor asemenea state pentru integrarea în structurile comunitare. Pot fi susținute pe seama acestor fonduri chiar acțiuni de acordare a unor ajutoare de urgență. Pe seama acestei categorii de cheltuieli sunt finanțate de asemenea și o serie de activități de susținere și promovare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, acțiuni de protecție a mediului înconjurător (păduri tropicale etc.), activități de asociere cu organismele internaționale, cooperarea cu state ne-membre puternic industrializate (Japonia, SUA). IV.5 Execuția bugetară Execuția bugetului Uniunii Europene respectă norme foarte precise. Articolul 317 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede următoarele: „Comisia, în cooperare cu statele membre, execută bugetul pe propria răspundere”. Repartizarea responsabilităților este, prin urmare, una clară: Parlamentul și Consiliul stabilesc resursele ce urmează să fie colectate și cheltuielile ce urmează să fie efectuate, iar Comisia execută deciziile bugetare ale acestora; statele membre cooperează cu Comisia astfel încât creditele bugetare să fie folosite în conformitate cu principiile bunei gestiuni financiare.83 Articolul 274 din Tratatul CEE dispune Comisia europeană trebuie să execute bugetul pe propria răspundere, în limita creditelor alocate și conform principiului bunei gestiuni financiare. Totodată, repartizarea competențelor este clară: Parlamentul european și Consiliul european decid cheltuielile care se vor efectua. Comisia europeană execută deciziile bugetare. În practică, comisia europeană se sprijină pe statele membre pentru gestionarea anumitor politici. 83 http://eca.europa.eu/portal/page/portal/aboutus/interinstitutionallegalframework/managementeubudget, accesat la 27 ianuarie 2010.

84 Articolul 274 TCE stabilește că regulamentul financiar trebuie să prevadă „modalitățile particulare potrivit cărora fiecare instituție participă la executarea cheltuielilor proprii”. Astfel, regulamentul financiar sustrage competenței comisiei creditele aferente altor instituții, potrivit principiului autonomiei instituționale în materie bugetară. Comisia are de asemenea posibilitatea de a delega o parte din atribuțiile de administrare directă unor persoane fizice sau unor agenții, care să acționeze în numele și pe răspunderea comisiei. Această uzanță poartă numele de externare.84 Comisia poate, de exemplu să subcontracteze societăților private anumite sarcini tehnice, precum studiile de specialitate sau managementul IT. Administrarea politicilor comunitare, inclusiv selecția proiectelor și împărțirea contribuțiilor financiare cade doar în sarcina organismelor desemnate de autoritățile publice. Executarea bugetului se bazează pe principiul separării atribuțiilor ordonatorului de credite, ale contabilului și ale controlorului financiar. Ordonatorul este gestionarul creditului și singurul competent să dispună în privința cheltuielilor, constatării drepturilor și ordinelor de plată sau de recuperare. Ordonatorul poate fi Comisia, un organ de executare mandatat în acest sens sau administraț ia publică a statelor membre. Contabilul este însărcinat să deruleze efectiv operațiunile necesare pentru efectuarea plăților și încasărilor. Toate aceste operațiuni se desfășoară sub supravegherea controlorilor financiari din fiecare instituție. Titlul IV al părții I a R e g u l a m e n t u l u i t r a t e a z ă a s p e c t e p r i v i n d e x e c u ț i a bugetară, informațiile fiind structurate pe 8 capitole („dispoziții generale”, „modalități de execuție”, „actorii financiari”, „răspunderea actorilor financiari”, „operațiunile de venituri”, „operațiunile de cheltuieli”, „sisteme informatice”, „auditorul intern”). Comisia este instituția europeană care are rolul de a executa veniturile și cheltuielile bugetului. Statele membre ale uniunii trebuie să coopereze cu Comisia, astfel încât în realizarea bugetului să fie respectate principiile detalite mai sus. Înaintea utilizării resurselor bugetare, regulamentul impune adoptarea unui „act de bază”, definit ca fiind un act juridic care furnizează un temei legal pentru acțiuni și pentru execuția cheltuielilor corespunzătoare înregistrate în buget. În baza prevederilor Tratatului CE și EURATOM, un act de bază este un act adoptat de autoritatea legislativă și poate lua forma unui regulament, a unei 84 N. Neagu, op. cit., p. 53.

85 directive, a unei decizii, în sensul art. 249 din Tratatul CE sau a unei decizii sui generis. Cu privire la politica externă și de securitate comună PESC, actul de bază poate lua una din formele specificate la art. 13 alin. 2 și 3, la art. 14, art. 18 alin. 5, art. 23 alin. 1 și 2 și art. 24 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Cu privire la cooperarea polițienească și judiciară în materie penală, actul de bază poate lua una din formele menționate la art. 34 din Tratatul instituind Uniunea Europeană. Recomandările și avizele, precum și rezoluțiile și concluziile, declarațiile sau alte acte fără efecte juridice, nu constituie acte de bază. Prin derogare de la condiția existenței actului de bază, următoarele credite pot fi acordate în lipsa unui astfel de act, doar cu condiția ca acțiunile destinate finanțării să țină de competența comunităților sau a uniunii: a) Creditele pentru proiectele pilot de natură experimentală; b) Creditele pentru acțiuni pregătitoare, în domeniile de aplicare ale Tratatului CE și EURATOM; c) Creditele pentru acțiuni pregătitoare cu privire la PESC; d) Creditele p e n t r u a c ț i u n i u n i c e s a u c h i a r p e r m a n e n t e , î n t r e p r i n s e d e comisie în virtutea sarcinilor ce îi aparțin, altele decât dreptul de inițiativă legislativă; e) Creditele destinate funcționării f i e c ă r e i i n s t i t u ț i i c o n f o r m a u t o n o m i e i sale administrative. În calitate de titular principal al prerogativelor bugetare, comisia conferă celorlalte instituții competențele necesare executării secțiunii din buget care le este destinată. Fiecare instituție exercită aceste competențe în limita creditelor autorizate și a prevederilor Regulamentului financiar general. Comisia și celelalte instituții pot delega, în cadrul departamentelor proprii, competențele de execuție bugetară în conformitate cu condițiile stabilite prin actul de delegare. Tuturor actorilor financiari le este interzis să ia măsuri care pot genera conflicte între propriile lor interese și cele ale comunităților. Prin actor financiar înțelegem orice persoană fizică sau juridică implicată în execuția, gestionarea, auditarea sau controlul bugetului. Un conflict de interese survine în cazul în care exercitarea imparțială și obiectivă a funcțiilor unor actor financiari sau ale altor persoane este compromisă din motive care implică familia, viața sentimentală, afinitățile politice sau naționale, interesul economic sau orice alt interes comun cu cel al beneficiarului. Execuția bugetului este atributul exclusiv al Comisiei care acționează:

86 a) În mod centralizat; b) Prin gestionarea partajată sau descentralizată; c) Prin gestionarea în comun cu organizațiile internaționale. Atunci când Comisia execută bugetul în mod centralizat, sarcinile de execuție sunt efectuate fie direct, de către departamentele sale, fie indirect. Chiar și în ipoteza execuției indirecte, comisia nu poate conferi unor țări străine de uniune competențe de execuție de care dispune conform prevederilor tratatelor, în cazul în care presupun o marjă largă de discreție implicând opțiuni de natură politică. Sarcinile de execuție delegate trebuie definite în mod clar și monitorizate pe deplin în utilizarea lor. Delegarea sarcinilor de execuție a bugetului trebuie să respecte principiul bunei gestionări financiare, ceea ce presupune organizarea unui control intern eficace și eficient. Acest control trebuie să asigure respectarea principiului nediscriminării și vizibilității acțiunii comunitare. Sarcinile de execuție astfel delegate nu pot da naștere unor conflicte de interese. Atunci când comisia execută bugetul prin gestionare partajată (descentralizat), sarcinile de execuție sunt delegate statelor membre. Statele membre adoptă toate actele cu putere de lege, actele administrative sau de altă natură, necesare protecției intereselor financiare ale comunităților, fără a aduce atingere dispozițiilor complementare incluse în reglementările sectoriale relevante și pentru a se asigura că, în cadrul gestionării partajate, fondurile sunt utilizate în conformitate cu normele și principiile aplicabile. În acest scop, statele membre trebuie în special: – să se asigure că acțiunile finanțate din buget sunt puse în aplicare efectiv și corect; – să prevină și să soluționeze neregulile și frauda; – să recupereze fondurile plătite necuvenit sau utilizate incorect sau cele pierdute ca urmare a unor nereguli sau erori; – să se asigure, prin reglementări sectoriale relevante și în conformitate cu art. 30 al. 3 din regulament, publicarea anuală ex post a d e cvată a beneficiarilor fondurilor provenite din buget. Statele membre efectuează verificări și instituie un sistem de control intern eficace și eficient și pot iniția procedurile judiciare necesare și adecvate, prezentând o situație rezumativă anuală, la nivel național, a auditurilor și declarațiilor disponibile.

87 Execuția bugetului prin gestionare descentralizată p r e s u p u n e c a sarcinile de execuție sunt delegate țărilor terțe, în conformitate cu art. 56 și cu dispozițiile din partea II, titlul IV din regulament, fără a aduce atingere delegării celorlalte sarcini către organismele cu atribuții de gestiune indirectă a bugetului, atunci când este executat în mod centralizat de către comisie. Comisia aplică proceduri de verificare a conturilor sau mecanisme de corecție financiară care îi permit să își asume răspunderea finală pentru execuția bugetului. Țările terțe cărora le sunt delegate sarcini de execuție asigură publicarea ex post anuală adecvată a beneficiarilor fondurilor provenite de la buget. Regulamentul prevede expres în art. 58 principiul separării sarcinilor, conform căruia sarcinile ordonatorului de credite și cele ale contabilului sunt separate și incompatibile între ele. Fiecare instituție stabilește, în cadrul normelor sale administrative interne, personalul de un nivel adecvat căruia îi încredințează, în conformitate cu condițiile stabilite de regulamentul său de procedură, obligațiile ordonatorului de credite, sfera de aplicare a competențelor delegate și posibilitatea subdelegării acestor competențe de către persoanele cărora le-au fost delegate. Ordonatorii de credite delegați sau subdelegați nu pot acționa decât în limitele stabilite prin actul de delegare sau de subdelegare. Ordonatorul de credite complet delegat sau subdelegat poate fi asistat în îndeplinirea sarcinilor sale de către unul sau mai mulți membri ai personalului însărcinați să efectueze sub responsabilitatea ordonatorului, anumite operațiuni necesare pentru execuția bugetară și prezentarea conturilor. Prelevările agricole și drepturile vamale sunt percepute de administrațiile vamale naționale în contul comunităților. Drepturile comunităților asupra veniturilor sunt fondate pe comunicarea către contribuabil de către serviciul național competent a sumei datorate. Aceste venituri trebuiesc puse la dispoziția Comisiei europene într-un cont special deschis la trezoreria statului membru în termen de 2 luni de la încasarea taxei, după deducerea unei cote de 25% (10% până în anul 2001), reprezentând cheltuielile de percepere de către statele membre. Veniturile din TVA și VNB nu fac obiectul unei perceperi asupra contribuabililor. Ele trebuie puse la dispoziția comisiei de către statele membre în interiorul unui termen maxim, orice întârziere atragând plata unor d o b â n z i d e întârziere. Veniturile care provin din TVA și VNB sunt vărsate în fiecare lună, constând în a 12-a parte din suma prevăzută cu acest titlu în exercițiul bugetar curent

88 în statele m e m b r e . A j u s t ă r i l e i n t e r v i n î n c u r s u l e x e r c i ț i u l u i b u g e t a r u r m ă t o r î n funcție de rezultatele efective constatate.85 Bibliografie obligatorie Șaguna, Dan Drosu, Mihaela Tofan – Drept financiar și fiscal european, Editura CH Beck, București, 2010 TFUE, Regulamentul financiar, Tratatul fiscal
85 N. Neagu, Fraudarea bugetului comunitar, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008, p. 42.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: (a) în cazul în care nu există nici un act de bază pentru acțiunea respectivă în momentul întocmirii bugetului ori (b) în cazul în care există motive… [628741] (ID: 628741)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

(a) în cazul în care nu există nici un act de bază pentru acțiunea respectivă în momentul întocmirii bugetului ori (b) în cazul în care există motive… [628741]

Copyright Notice

Cercetări privind utilizarea lânii de oaie în culturile dendro-horticole Doctorand Maria Alexandra Adi Conducător de doctorat Prof. Univ. Dr. Ioan… [310587]

SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE [612146]

APLICAREA IFRS ÎN ROMÂNIA PERCEPȚII ASUPRA [615021]

Procedia Economics and Finance 3 ( 2012 ) 387 396 [615767]

Contabilitatea în România [307166]

12-14 nov. 201 8 [626283]

Copyright Notice

Similar Posts