A Fost sau N a Fost Revolutie
Cuprins
Introducere
I. Partea întâi
A. Comunicare online
i. Despre e-activism și mișcări sociale
ii. Rețele sociale
B Religie
i. Islam
ii. Grupări radical-islamiste
C. Istorie
i. Regimuri politice și tranziția spre democrație
ii. Geopolitica Orientului Mijlociu
II. Partea a doua
A. Întrebări de cercetare
i. Egiptul și comunicarea în spațiul virtual
ii. Comunicarea revoluției egiptene
C. Interpretări
D. Egiptul post-revoluționar
E. Concluzii
F. Bibilografie
Anexe
Introducere
La sfârșitul anului 2010 și începutul anului 2011, lumea arabă a fost puternic zguduită de conflicte intense și sângeroase. Cauzele, firește, au fost multiple – economice, sociale, politice. Revoltele au fost stimulate de apariția și răspândirea rețelelor sociale, dezvoltarea unor organizații radical-islamiste, dar și de pozițiile și chiar intervențiile directe, politice și militare, ale Occidentului în desfășurarea evenimentelor din aceste țări. Prezenta disertație își va concentra atenția asupra revoluției din Egipt, din perioada ianuarie-februarie 2011, revoluție care s-a bucurat de o reflectare intensă în mass-media occidentale și care a fost urmărită cu atenție de comunități din lumea întreagă, dând naștere astfel, la o dezbatere globală referitoare la importanța rolului jucat de rețelele sociale în timpul evenimentelor din aceea perioadă, mai ales din perspectiva pe care o oferă cei cinci ani trecuți de la începtul protestelor. Mass-media au considerat că rețelele sociale au fost instrumente indispensabile pentru protestatari. Declarații precum cea facută Gedmin, citat de Morozov (2012, p.37) „democrația este la o distanță de un tweet” sau afirmația facută de Ghonim pentru cnn.com: „dacă vrei să eliberezi o societate, e suficient să le dai acces la Internet”(interviu cu Wael Ghonim, 2011) au făcut înconjorul lumii. Internetul a fost privit ca o armă eficientă a celor slabi și marginalizați împotriva celor puternici și corupți. Comunicațiile moderne au creat o breșă într-o societate conservatoare și au favorizat crearea cadrului perfect în vederea apariției și conturării noul tip de activism, e-activismul. Acesta s-a extins rapid în tot spațiul arab, facilitând creearea de noi realități, realități virtuale; Facebook și Twitter au devenit jurnale online, în care se postau manifeste și chemări, fotografii și informații despre demonstrații, iar Youtube s-a transformat într-un adevărat canal de televiziune. Deși au trecut aproape cinci ani de la începutul revoluției arabe, țările din Orientul Mijlociu și Africa de Nord par să nu-și fi găsit nici acum drumul spre stabilitate, iar despre democrație nici nu mai vorbim. Inegalitatea socială, sărăcia, procentul mare al populației tinere din populația totală, tensiunile de la granițe dar și conflictele din interior sunt factori care contribuie la menținerea unei stări de tensiune ce se materializează prin manifestări violente în timpul Primăverii arabe. În general, o populație preponderent tânără va fi întotdeauna mai înclinată spre comportamente extremiste, conducând la o popularizarea mișcărilor radical-islamiste din Orientul Mijlociu. Frații Musulmani, cea mai cunoscută organizație religioasă din Egipt s-a transformat dintr-o mișcare considerată radicală, exilată la marginea societății, într-o formă de organizație politică ce propune candidați pentru funcții importante în stat. Interesele unor puteri precum SUA, Rusia, sau Israel în zonă par să nu fi făcut altceva decât să destabilizeze și mai mult situația din spațiul arab. Partea teoretică a lucrării mele de disertație am organizat-o în jurul a trei teme pe cât de controversate, pe atât de importante în descifrarea evenimentelor. Conceptele asupra cărora m-am axat în primul capitol sunt: e-activismul, noile tipuri de mișcări sociale și rețelele sociale. În al doilea capitol capitol am vorbit despre religie și grupurile islamist-radicale care există în Egipt. În al treilea capitol am făcut o trecere în revistă a celor mai importante momente istorice din lumea arabă fără de care nu se pot înțelege evenimentele actuale, pornind de la definirea și clasificarea regimurilor politice precum și a procesului anevoios al democrației. În incheiere am scris despre pretextul ce a dus la izbucnirea protestelor din 2011. Partea practică cuprinde șase întrebări de cercetare, studiul de caz, prin explicarea rolului jucat de rețeaua socială Twitter în cadrul timpul evenimentelor din Egipt. Discuția va lua se va încheia cu evaluarea și argumentarea întrebărilor de cercetare, dar și cu prezentarea situației post-revoluționare din Egipt și a concluziilor generale.
Glosar
Pe parcursul lucrării am folosit o serie de cuvinte în limba engleză, specifice e-activismului. Pentru ce mai puțini familiarizați ele necesită e explicație:
Followers sau „urmăritori” – sunt persoanele, pe care noi le urmărim pe Twitter
Hashtag sau „cuvinte cheie” – sunt cuvintele, în fața cărora se pune semnul #
Influenceri sau „lideri de opinie” – sunt utilizatorii cei mai populari de pe Twitter
Share sau „împărtășește”
Like sau „îmi place”
Dislike sau „imi displace”
Status sau „mesaj postat„
Partea întâi
A. Comunicare online
i. Despre e-activism și mișcări sociale „ Încă de la crearea sa, Internetul s-a bazat pe rețele: nu doar rețele de cabluri și de hub-uri, ci rețele de oameni”. McCaughey și Ayers (2003, p.25) În mod asemănător, protestele se bazează întotdeauna pe rețele de oameni, de obicei persoane care au un interes sau o preocupare comună sau care se reunesc în vederea îndeplinirii unui scop comun. Nu e de mirare atunci că Internetul a constituit un cadru util pentru diferite tipuri de activism social.” Net-activismul sau e-activismul este acel tip de activism se diferențiază prin întrebuințarea tehnologiilor comunicaționale electronice cum ar fi e-mailul, interfața world wide web sau rețelele sociale. Pe lângă faptul că mesajele ajung mai repede la audiența dorită, prin intermediul networkingului, acestea sunt retransmise și către alte publicuri. Oricine poate deveni creator și transmițător de conținut atâta timp cât deține un telefon conectat la internet. Pornind de la acțiuni desfășurate în mediul online, prin intermediul cărora activiștii se organizează mai ușor și culminând cu ocuparea piețelor publice din marile orașe, noua generație schimbă modelul de protest clasic. Un activist anonim din Cairo declara: „Noi folosim Facebook pentru a programa protestele, Twitter pentru a le coordona și YouTube pentru a le relata întregii lumi”. „Dezvoltarea de bloguri și rețele sociale a schimbat comportamentul publicului online: de la un comportament pasiv la unul axat pe contribuția și generarea conținutului online”(Sweetser & Lariscy ,2008, p.179). Printr-o mișcare socială înțelegem „o acțiune colectivă de protest și contestare ce urmărește să impună schimbări – variabile ca importanță – în structura socială și/sau politică, apelând frecvent – dar nu în mod exclusiv – la mijloace neinstituționalizate” Chazel (1997, p.305). Mișcările sociale din ziua de astăzi combină formele tradiționale, nonviolente, cu formele consumeriste de protest, dar și cu noi tactici de nesupunere civică. Protestul repune în discuție în interiorul societății noțiunea de democrație și dorește reașezarea valorilor instituționale cât și a activităților politice pornind de la dorință de a se adresa mai degrabă cetățenilor decât celor ce dețin puterea” (Rowman citat de Preda, 2005, p.211). Revoluțiile sociale implică o participare mai numeroasă decât la un protest și determină la final schimbări majore în societate, afectând deopotrivă aspecte fundamentale ale vieții sociale (familia, religia și educația), economice dar și politice.
ii. Rețele sociale Bădău (2008 p.16) definește Social Media „ca un grup de aplicații online care cresc pe fundațiile ideologice și tehnologice ale Web 2.0 și permit crearea și schimbului conținutului produs de utilizatori.” Rețelele sociale (social networks) sunt canale de comunicare online, care prin intermediul instrumentelor software și a siturilor web permit utilizatorilor să interacționeze online, să caute informații sau să promoveze și să creeze conținut informational. Rețelele promit în declarația lor de misiune, creearea unui lumi deschise și interconectate, unde utilizatorii au posibilitatea de a împărtăși din viața, experiențele și interesele lor. În ceea ce priveste rețeaua de microbogging Twitter, ea aduce în prim plan puterea fiecăruia de a crea și de a comunica informații și idei instantaneu, fără bariere. Twitter este o platformă de microblogging ce poate fi ușor acesesată de pe orice terminal IT sau telefon mobil. Cuvântul Twitter provine de la englezescul tweet – ciripit. Platforma permite interacțiunea prin intermediul scrierii unui mesaj de cel mult 140 de caractere denumit tweet. Atașarea semnului #, numit hashtag în fața mesajelor-cheie, permite ca informațiile să fie mai ușor de găsit, organizat și arhivat. Hashtag-ul respectiv va fi astfel folosit și de către alți utilizatori pentru a găsi tot ce s-a spus pe Twitter despre subiectul respectiv, prin tasterea lui în fereastra search (caută). De asemenea hashtag-urile înlesnesc urmărirea conținutului de interes pentru participanți pe un subiect particular iar opțiunea trending topics – subiecte la modă – aduce în atenția utilizatorilor cele mai discutate subiecte. Twitter funcționează mai mult ca un canal de știri, îndeplinind cu succes funcția de informare. Spune-ți povestea aici! este motto-ul după care Twitter se ghidează. Scopul fiecărui utilizator este să atragă cât mai mulți followers (urmăritori), care îi vor redifuza mesajele. Conform site-ului oficial, twitter.com, zilnic se trimit in jur de 500 de milioane de tweets, peste 302 milioane de utilizatori sunt activi lunar, peste 80% dintre utilizatori folosesc telefonul mobil pentru a se conectat, iar peste 77% dintre conturile create, sunt reprezentate de utilizatori inregistrați în afara SUA. Twitter deține un rol important în difuzarea știrilor importante despre evenimente locale sau globale. Așa cum arată Sandoval G. citat de Bădău (2008, p.119) „Un sfert din toate mesajele de pe Twitter includ un link către un alt conținut, cum ar fi o știre scrisă sau video”. Facebook este astăzi cea mai cunoscută rețea socială la nivel mondial. Proiectul pilot al fondatorului Facebookului, Mark Zuckerberg, a luat naștere în anul 2003 și a fost denumit în primă instanță Facemash. Acesta a dorit crearea unei platforme digitale menită să faciliteze comunicarea între studenții de la Harvard. În 2005, Zuckerberg îi schimbă numele în Facebook, permițând totodată accesul unui public mai larg și oferind membrilor rețelei opțiuni suplimentare precum adăugare de prieteni, trimiterea de mesaje, actualizarea profil personal. De pe această platformă online pot fi accesate: wall-ul sau peretele virtual – este secțiunea unde utilizatorul contului poate afișa mesaje publice; news feed-ul (știrile) – este secțiunea unde pot fi vizionate status-urile și în general toate informațiile postate de prietenii noștri sau de cei pe care îi urmărim (follow), se aseamănă unui flux de știri cu link-uri, imagini sau materiale audio-vizuale atașate; photos (fotografiile) unde utilizatorul poate încărca fotografii, le poate aranja în albume; chat- un serviciu de comunicare instant cu prietenii și nu numai; groups (grupuri de prieteni); diverse aplicații precum games (jocuri); events (evenimente) etc. Printre instrumentele pe care această rețea le oferă se numără feed-back-ul care poate fi sub forma unui like sau comentariu atribuit unei postări. Rețeaua poate fi folosită atât în interes personal cât și profesional, prin menținerea legăturii cu comunitățile de prieteni. Atât Facebook cât și Twitter sunt construite pe un cadru specific, care include profilul (pagina personală), prietenii, postările (posts/tweets), grupurile și news feed, respectiv timeline pentru Twitter. Profilul conține informații concise, atât personale cât și profesionale, despre utilizator. Prietenii de pe Facebook, sau sursele de pe Twitter reprezintă membri ai rețelei cu care titularul contului consideră că are ceva în comun, aceleași interese sau pasiuni și prin urmare acceptă schimburi de informații cu aceștia. Întreaga rațiune de a activa într-o rețea socială online este dată de constituirea și extinderea permanentă a rețelei personale, având la bază aceleași preferințe sau similarități. Postările reprezintă mesaje transmise de către utilizatori, care apar pe pagina de profil și sunt împărtășite instant întregului grup de prieteni sau urmăritori sau followers în cazul Twitter-ului, aceștia având, la rândul lor, instrumente variate pentru a se implica. Twitter funcționează ca un canal personal de știri, în care utilizatorul postează ceea ce consideră el a fi știre pentru ceilalți sau redifuzează știri publicate pe alte conturi de Twitter, incluzând aici și conturi precum ale celor de la BCC sau CNN. Pe de altă parte în ceea ce privește comunicarea pe Twitter cel mai important lucru este redifuzarea mesajelor. (RT – retweet) În schimb, Facebook are o dimensiune pronunțat socială, cu un conținut mai bogat, care lăsă loc interpretărilor și în care reacția receptorilor reprezintă cea mai importantă parte. Youtube este o rețea globală ce a pornit ca un site de videosharing și s-a transformat în timp într-o rețea socială. Accentul este pus pe dimensiunea vizuală, aceasta fiind principala trăsătură a acestiu mediu de comunicare online. Profilul unui utilizator se alcătuiește pe baza istoricului și selecției materialelor video preferate. Această simplitate duce la lărgirea plajei de utilizatori – ceea ce face din această rețea un mediu cu audiență foarte mare. Spre exemplu un material video poate ajunge să fie văzut de zeci de miloane de oameni, din întreaga lume. Motivația utilizării Youtube este în cele mai multe cazuri divertismentul. Materialele cele mai vizionate sunt fișierele media, filmele sau secvențele din filme, videoclipurile muzicale, dar și tutorialele. În continuare, sunt destul de urmărite și filmele postate de utilizatori nespecializați, cele care fac dezvăluiri pe subiecte diverse; iar comentariile sunt opționale, așadar au un volum variabil. Rețeaua oferă instrumente relativ clasice (dar și aici există posibilitatea de a se abona la profilul unui utilizator pentru a primi anunțuri despre noutățile postate). Utilizatorii își pot arăta simpatia sau din contră antipatia față de un anumit material video prin intermediul unor opțiuni, sub forma unor butoane online denumite like, dislike sau share (îmi place, nu-mi place, vreau să împărtășesc și altora). Protestatarii din Piața Tahrir au postat materiale audio-vizuale pe Youtube de la demonstrații. Aceste fimulețe au fost vizualizate de peste patru sute de mii de oameni din întreaga lume. Web-blogurile, numite în mod obișnuit bloguri, sunt instrumente de comunicare online care se adresează unui public mai îngust, în funcție de subiectele abordate și care beneficiază de strategii de promovare variate. Publicarea pe blog implică pe lângă accesul la Internet și abilități de scriere astfel încât să se atragă cât mai mulți cititori. Aceste bariere cu costuri minime au dus la proliferarea blogurilor personale în întreaga lume, determinând o creștere spectaculoasă a numărului lor. Spre exemplu numai în Egipt acesta a depășit numărul de 600.000 în timpul revoltelor din 2011. O creștere foarte mare dacă e să ne gândim că în 2010 cifra nu depășea 40.000.
iii. Teorii ale comunicării Teoria comunicării două trepte a lui Katz si Lazersfeld a fost descoperită în anul 1955. Modelul explică faptul că, mesajele transmise prin mass-media directă exercită o influență destul de mică asupra receptorului, spre deosebire de discuțiile create în cadrul relațiilor sociale informale. Acestea din urmă se dovedesc a fi mult mai importante și mai convingătoare. Conform lui Katz și Lazersfeld există un flux al informațiilor în două trepte: mai întâi, de la mass-media către indivizi apoi, prin canale interpersonale, de la aceștia către persoane care sunt expuse mai puțin mass-mediei directe și care depind de alții pentru a fi informați. E.Katz constata ca actiunea mass-media asupra publicului nu se exercita direct, ci prin intermediul liderilor de opinie. Caracteristicile generale ale liderilor de opinie:sunt persoane care în cursul contactelor personale cotidiene influenteaza în mod regulat opiniile si deciziile celorlalti într-una sau mai multe probleme; sunt cu deosebire interesati si activi în chestiunile publice; sunt mari consumatori de media expunându-se sistematic si mai mult decât ceilalti la media; detin o cantitate superioara de informatii în diferite domenii; interpretarile lor sunt un reper pentru judecarea mesajelor distribuite prin mass-media. (Drăgan, 1996, p.150) Modelul lui Harold D. Lasswell este un model specific studiului comunicării de masă. Autorul susține că, pentru a înțelege procesul comunicării de masă, avem nevoie să studiem nivelele ce corespund următoarelor întrebări: cine spune? ce spune? cui? prin ce canal? cu ce efect? „Prin „efect“ se înțelege că o schimbare observabilă și măsurabilă a stării receptorului Tradusă în termeni de sectoare de cercetare, ea duce la următorul rezultat: analiza controlului, analiza conținutului, analiza mijloacelor de comunicare sau a suporturilor, analiza audienței și analiza efectelor“. (Tran & Stănciugelu, 2013, p.55). Teoria rețelei a lui Manuel Castells poate fi utilizată în mod eficient pentru a explica modul în care caracteristicile rețelelor sociale pot fi valoroase pentru activismul politic, prin crearea legăturilor slabe. În viața reală indivizii fără legături slabe depind doar de cercul apropiat de prieteni sau rude, privându-se astfel de surse diferite de informații. Însă în cea virtuală anonimitatea furnizată de Internet și natura egalitaristă a comunicării online a dus la creearea legăturilor slabe și deci la furnizarea de numeroase surse de informații. Avantajul Internetului este că permite realizarea de legături slabe cu persoane străine, în care caracteristicile sociale au o influență mai redusă în încadrarea sau chiar blocarea comunicării. Rețelele sociale se bazează pe aceste legături slabe – cunoașterea altor persoane cu care ar putea exista puncte sau obiective comune. (Castells, 2014, p.288-293)
B. Religie
i. Islam Islamul, care ad litteram înseamnă predare, în sens de „supunere” este una dintre cele mai importante religii ale lumii, fiind îmbrățișată de circa 1,3 miliarde de oameni. Islamul este o religie monoteistă, cea mai recentă dintre marile religii abrahamice. Spre deosebire de creștinism, musulmanii au o carte sfîntă Coranul, în care nu sunt incluse textele Vechiului Testament. Comunitatea musulmană cuprinde cca. 340 de milioane de credincioși pe întreg spațiul arab (96% din populație). În cadrul Islamismului se disting două ramuri principale. Una este ramura sunnită, ramura majoritară (90% dintre credincioși), iar cea de-a doua este ramura șiită, ramura minoritară (circa 10%). Există alte grupuri dar restrânse numeric. Cuvântul sunna înseamnă „calea” sau „exemplul” și se referă la exemplul profetului Mohamed. Cele două ramuri principale ale islamismului diferă, în ceea ce privește interpretarea succesiunii lui Mohamed. Musulmanii sunniți consideră că Mohamed a intenționat ca, prin consens, comunitatea musulmană să aleagă un succesor, sau calif, care să conducă teocrația (împărăția pământească, aflată sub conducere divină) pe care el a înființat-o. Musulmanii șiiți cred că Mohamed l-a ales pe cumnatul său Ali, ca succesor al său, și că numai urmașii lui Ali și ai soției sale, Fatima, au dreptul să guverneze peste comunitatea musulmană. De asemenea există diferențe între cele două ramuri în ceea ce privește interpretarea Coranului. Doctrinele musulmanilor suniți s-au format spre sfârșitul secolului al IX- lea, iar teologia sunnită s-a dezvoltat ca sistem complet în timpul secolului al X-lea. Astăzi, majoritatea musulmanilor șiiți sunt localizați în Iran, iar un număr destul de mare de adepți locuiesc și în Irak, Siria, Liban, India, Pak istan dar și în anumite părți din Asia Centrală. (Cornila, 2008,p.103-109) considera că șiiții, datorită credinței în dreptul divin, puterii absolute religioase si politice a urmașilor lui Ali, cunoscuți ca Shia (partizani) au șanse mai mari să devină fanatici și să sfideze autoritatea.
ii. Grupări radical-islamiste Frăția Musulmană, în arabă, al-Ikhwān al-Muslimūn este o organizație politico-religioasă, fondată de musulmanii sunniți în anul 1928, în Ismailia, Egipt, de către Hasan al-Banna. În cadrul acestei organizații sociale a fost promovat un nou discurs islamic mai liberal dedicat tinerilor intelectuali care sufereau de un sentiment de neintegrare în societatea modernă. Întemeietorii Fraților Musulmani militau pentru retragerea din lumea modernă și creearea unui stat puternic și autocrat. Conform investigațiilor realizate de Brusanovski (2009, p.287) printre programele islamiștilor egipteni se numără și regenerarea socială și politică a Egiptului, printr-o restaurare a ordinii islamice. Această ordine islamică presupunea respectarea legii divine sau sharia adică însumarea poruncilor și recomandărilor făcute de Mohamed, realizându-se în acest fel „regenerarea socială și politică a Egiptului”. „Dreptul islamic al shariei nu trebuie adoptat în litera, ci în spiritul său, astfel că musulmanii să poată beneficia de avantajele avansului tehnologic, fără a avea sentimentul unui săvârșirii unui compromis față de valorile islamice” (Brusanovski 2009, p.287). Frăția musulmană susținea necesitatea unor reforme sociale și economice, în conformitate cu valorile islamice: reforma agrară, înlăturarea capitalului străin, proiecte sociale pentru ajutorarea celor săraci. Numeroase asociații islamice au înființat școli sau ateliere meșteșugărești pentru oamenii fără posibilități financiare. Gruparea s-a răspândit rapid și în Sudan, Siria, Palestina, Liban și Africa de Nord, datorită politicilor populare centrate pe programe religioase și sociale. În timpul mișcărilor din 2011, Frăția Musulmană i-a sprijinit pe protestatari, trimițându-și partizanii în piață să militeze alături de cei tineri, în vederea înlăturării de la conducerea țării a lui Hosni Mubarak. Cu toate că, inițial, au declarat că nu au avut intenții politice, cum ar fi obținerea majorității ori nominalizarea unui candidat pentru cursa prezidențială, în final, s-a demonstrat că exista o miză politică. Frăția Musulmană au acționat ca un partid, chiar și fără să aibă recunoaștere politică oficială. Membrii acestei organizații au candidat la alegeri, ca independenti, dar purtând înscrisurile Frăției Musulmane. Declarațiile oficiale ale Frăției Musulmane, cel puțin în primele faze, au fost corecte politic. Purtătorul de cuvînt al Frăției Musulmane spunea în februarie 2011 că ei doresc implementarea legii sharia în Egipt cu ajutorul viitorului parlament, considerând că parlamentul este singura instituție legitimă capabilă de acest lucru (Gavrilă, 2013, p.57). Frăția musulmană dorește crearea unui stat democratic civilizat. Întrebat cum vede relațiile dintre Israel și Frăția Musulmană, el spune că nu vrea să creeze haos și că politica externă va fi stabilită de președinte și parlamentul său. Pe de altă parte, liberalul egiptean Sameh Makram Ebeid, membru al partidului Wafd, citat de Gavrilă (2013, p.57), spunea că nu crede, de exemplu, în reformarea Fraților Musulmani egipteni: „Frații musulmani și-au tot schimbat pielea politică. Acum ultima pe care o poartă la vedere este de partid care spune că vrea guvern civil, dar cu o bază religioasă, ceea ce pentru naivi sună bine, dar la o analiză mai profundă e clar că vorbesc despre un guvern religios și un stat religios.” Mișcarea ultraconservatoare salafistă sunnită își bazează ideologia pe o reintrepretare austeră a Islamului, somând musulmanii să se reîntoarcă la învățăturile originare din Coran și la practicile profetului Mohammed, așa cum au fost ele rostite, la începuturi. Cu toate că este în minoritate, mișcarea salafistă din Egipt a reușit să-și dezvolte propria ideologie politică, reușind să se separe de Frații Musulmani și de jihadiști. La sfârșitul anilor 2000 salafiștii au devenit din ce în ce mai populari atât în Egipt cât și în Tunisia, câștigând un rol din ce în ce mai important în mijlocul comunităților, prin intermediul implicării lor sociale. Câteva grupări salafiste egiptene au reușit să formeze partide politice și și-au trimis candidații către cursa electorală. Salafiștii nu au dorit ca Egiptul să urmeze calea democrației, datorită agendei sale radicale care dictează o interpretare ad litteram a legii islamice. (Cornilă, 2008) Kifaya sau mișcarea pentru schimbare este un grup organizat format din activiști politici cu ideologii diferite. A apărut în anii 2000, în Egipt. S-a remarcat pe scena politică, în timpul alegerilor din 2005, când Mubarak a fost ales pentru a cincea oară președinte, prin organizări de proteste împotriva liderului Republicii Egipt. De-a lungul timpului membrii mișcării au criticat vehement politica externă a SUA precum și normalizarea relațiilor dintre Israel și Egipt. (Cornilă, 2008) Fondată în Egipt la sfârșitul anilor 1970 sub denumirea de al-Jihad, gruparea Jihadul Islamic Egiptean (EIJ – Ejiptian Islamic Jihad) a urmărit răsturnarea regimului lui Anwar Sadat, cel de-al treilea președinte egiptean, sub mandatul căruia Egiptul încheie acordul de pace cu Israelul. Din această cauză, al-Jihad a comandat asasinarea lui Sadat în 1981 și a reușit să atragă partizani din rândurile celor care au fost persecutați de stat pentru opiniile religioase și revoluționar-politice afișate, sau din rândurile tinerilor și șomerilor. La scurt timp după asasinarea lui Sadat, mișcarea s-a divizat în două facțiuni: una condusă de Abbud al-Zumarin, și care a devenit ulterior, Jihadul Islamic Egiptean și a doua, condusă de Karam Zudhi, și devenită Grupul Islamic. Gruparea a organizat și alte tentative de asasinat, cea mai importantă fiind asupra lui Hosni Mubarak . În 1998 mișcarea s-a alăturat Frontului Internațional Islamic pentru Jihad împotriva evreilor și creștinilor. Ca urma unor tensiuni interne, organizația s-a destrămat, iar majoritatea liderilor EIJ din Egipt au fost capturați sau uciși. În prezent ea este o organizație considerată teroristă de țările din Occident. (Cornilă, 2008). Acestea tipuri de mișcări radicale reușesc să atragă mase mari de adepți, în special tineri, care sunt și cei mai numeroși în spațiul arab. Penuria, lipsa perspectivelor și negăsirea încă a unui rost în viață, dar și dorința de a obține un statut special, devenind un soi de eroi printre semenii lor îi determină pe tineri să adere la aceste organizații. Renașterea Islamului, în toate formele sale, are ca principal punct respingerea influenței americane și europene asupra societății, politicii și a felului de a se comporta a cetățenilor săi „Este o declarație de independență culturală față de Occident, un comunicat mândru despre islamiști: vom fi moderni, însă nu vom fi ca tine” (Huntigton 2007, p.147). C. Istorie
i. Regimuri politice și tranziția spre democrație „Prin regim politic înțelegem ansamblul elementelor de ordin ideologic, instituțional și sociologic care concură la formarea guvernării unei țări date într-o perioadă determinată” (Quermonne, citat de Preda 2013, p.69). Una dintre tipologiile dezvoltate în a doua parte a secolului XX distinge regimurile democratice de cele totalitare, făcând de asemenea loc unui al treilea tip, un regim mixt, cel autoritar. Sistemul specific regimului autoritar este descris de Juan Linz ca un pluralism limitat, spre deosebire de cel democratic, care este este doar pluralist (Preda 2013, p. 57). Regimurile totalitare se evidențiază printr-o ideologie absolută impusă cetățenilor lor sub forma unui adevăr oficial utilizând atât mijloace de convingere cât și de constrângere. Statul controlează aproape toate activitățile economice și profesionale, iar teroarea guvernează peste tot. (Aron, citat de Preda, 2013, p. 213) „Democrația modernă ar trebui conceptualizată nu ca un regim, ci ca un ansamblu de regimuri parțiale, fiecare dintre acestea fiind instituționalizate în conformitate cu viziuni distincte de reprezentate a grupurilor sociale și rezolvare a conflictelor ce apar între ele”.(Schmittler, citat de Preda, 2013, p.261). Către acest tip de democrație doreau utilizatorii de Twitter, din ianuarie 2011, să evolueze si Egiptul. Însă procesul de tranziție se dovedește extrem de anevoios. Societatea egipteană este măcinată de o serie de conflicte violente iscate între popor și stat, oameni și autorități, musulmani și creștini copți, adepții unor mișcări radicale și ceilalți și așa mai departe. Nerezolvarea acestor tensiuni prin intermediul unor instituții nepărtinitoare, ci numai printr-o intervenția armată nu face decât să escaladeze conflictele și să întârzie apariția procesul democratic (Preda, 2013, p. 285).
ii. Geopolitica Orientului Mijlociu În general, situația din Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu nu poate fi separată de problema palestiniană. Această problemă a apărut în 1947, când în urma unei rezoluții ONU, fostul teritoriu aflat sub mandat palestinian a fost împărțit în două, urmând să apară doua state independente: statul evreu și statul arab.
În timp ce evreii au proclamat imediat statul Israel, arabii, atât Palestina cât și țările din jur au denunțat rezoluția ONU și au atacat Israelul. Acest război s-a terminat cu respingerea agresiunii arabe, dar și cu un statut rămas până în ziua de astăzi neclar din punct de vedere al tratatului international al teritoriilor atribuite prin rezoluția ONU statului arab. Practic Fâșia Gaza a fost trecută în administrarea Egiptului, iar Cisiordania în administrarea Iordaniei. Teritoriile nu au avut însă un statut juridic de apartenență la Egipt sau Iordania. După războiul din 1967 când aceste teritorii au fost ocupate de Israel, lipsa lor de statut a făcut ca ocupația militară să nu poate fi contestată prin mijloace diplomatice. Situația, de altfel, se perpetuează până în ziua de astăzi, Israelul blocând proclamarea independenței de către autoritatea palestianană, proclamare ce ar duce la o clarificare definitivă a statutului teritoriilor și la obligația Israelului de a-și retrage militarii. În toată această perioadă, conflictul israeliano-palestinian a reflectat de fapt raportul de forțe între cele două mari blocuri de putere postbelice conduse de SUA și Uniunea Sovietică. Într-o prima etapă, cele două puteri au sprijinit înființarea a două state, dar începând chiar din anii 1950, SUA au început să sprijine deschis și unilateral Israelul, ca un răspuns la sprijinul pe care Uniunea Sovietică îl acorda regimurilor anti-coloniale din Egipt, Siria și alte țări arabe. După 1970, când a devenit evident că Uniunea Sovietică pierde teren în fața SUA (strategic, politic, diplomatic, militar), țările arabe au început să se reorienteze: primul pas l-a făcut Egiptul care a încheiat pacea cu Israelul. Astfel, SUA si-au extins sistemul de alianțe de la Israel și Arabia Saudită la Egipt și Irak. Unele țări care fuseseră până atunci mai sensibile la influența Uniunii Sovietice ca Libia, Yemen sau Algeria, dar și Siria au evoluat către dictaturi personale ale liderilor. Aceste dictaturi au fost, și ele, relativ ușor de manevrat de către interesele americane, chiar dacă Moammer El-Gaddafi a avut mereu o retorică anti-americană. Situația a avut un moment critic în 1990-1991, când prăbușirea sistemului comunist și a Uniunii Sovietice a dezechilibrat balanța de putere în zonă. SUA au profitat atât în primul război din Golf, cât și mai târziu în 2002-2003, când, folosind ca pretext atentatele de la 11 septembrie, au organizat vaste operațiuni militare în Afganistan și Irak. Aceste acțiuni au fost purtate sub deviza eliminării teroriștilor, a focarelor de tensiuni, a înlăturării dictaturilor și democratizării. Unii specialiști susțin ca interesele strategice ale SUA în Orientul Mijlociu se învârt în jurul securizării rezervelor de petrol și susținerii necondiționate acordate Israelului (Danilov, 2014).
Democratizarea lumii a devenit un ideal politic manifest pentru SUA imediat după
primul război mondial. „Însă atât Liga Națiunilor cât și ONU au adoptat principiile democrației occidentale în momente în care acestea principii nu erau în niciun caz la baza regimurilor politice din majoritatea statelor lumii. De fiecare data problema care s-a născut a fost cum anume societățile nedemocratice pot deveni societăți democratice.” (Pasti, 2004, p.239). În 1990, liderii americani din administrația Clinton au declarat că lumea arabă nu se poate democratiza decât în favoarea islamiștilor radicali și că, prin urmare, SUA nu ar trebui să încurajeze democrația (Carothers, 2000). În schimb, administrația Bush a dus o politică ofensivă de aparentă liberalizare și democratizare a țărilor din Orientul Mijlociu. După atentatele de la 11 septembrie, G. W. Bush, președintele de atunci al SUA, și-a impus propria viziune asupra lumii, convingându-i pe toți ca democrația este bună (spre deosebire de regimurile dictatorilor din lumea arabă), adresând întrebări retorice precum: „este libertatea un ideal pe care cetățenii Orientului Mijlociu nu-l vor putea atinge niciodată? Sunt milioanele de bărbați, femei și copii condamnați de istorie și cultură să trăiasca în despotism? Vor ajunge vreodată să experimenteze libertatea sau, pur și simplu, nu a vorba niciodată de alegerea lor? “ (Gilley, 2013) În 2009, candidatul din partea democraților, Barack Obama câștiga alegerile prezidențiale din SUA. Privitor la politica externă, Obama recunoștea la acel moment că SUA
nu au fost capabile să impună celorlalte țări propria viziune asupra democrației și că era conștient de faptul că nu putea progresa dacă va continua aceeași politică precum cea a predecesorilor săi. Însă, dintr-un discurs adresat susținut la Universitatea din Cairo, reieșea cu totul altceva. Mai exact faptul că el va fi în continuare un susținător al celor ce luptă pentru democrație și libertatea de exprimare, crezând cu ardoare că toți oamenii aspiră către aceste valori universale.( NY Times, 2009) În timpul Primăverii arabe, SUA au hotărât să-i sprijine pe o parte dintre protestatari, din anumite țări în lupta pentru obținerea democrației. Israelul a avertizat SUA că riscă enorm, încurajând dizidențele împotriva unor regimuri solide, aliate Occidentului, favorizând astfel dezvoltarea Islamismul politic (Teclean, 2011). Dintre toate țările Orientului Mijlociu, Egiptul a fost și este una dintre cele mai intensr disputate țări, aflându-se pe rând, sub dominație otomană, engleză, franceză, dar și, parțial, americană. Egiptul este puntea dintre cele două continente Africa și Asia și reprezintă un punct de trecere între Marea Mediterană și Oceanul Indian. Egiptul a jucat un rol important în creearea Ligii Arabe, alături de Irak, Liban, Arabia Saudită, Siria, Transiordania și Yemenului de Nord, al cărui lider a fost generalul Nasser cel ce a condus Egiptul în timpul războaielor arabo-israeliene. Acesta declara în 1959: „Anunț de aici în numele poporului Republicii Arabe Unite, că de data aceasta vom extermina Israelul.” (Ross, 2011 p.77). O declarație pe care Israelul nu o va uita niciodată. În războaiele arabo-israeliene, Israelul a ieșit triumfător aproape de fiecare dată, reușind distrugerea armatei și flotelor inamicilor, blocând canalul Suez și anexând teritorii. Statul evreu a beneficiat întotdeauna de sprijin militar și financiar din partea SUA, Germaniei, Franței, Marei Britanii. În timpul întâlnirilor de la Camp David, Egiptul, condus de Sadat, semnează tratatul de pace cu statul evreu, fapt ce a atras nemulțumirea atât grupărilor islamiste radicale cât și a celorlaltor națiuni arabe. Egiptul, considerat și națiunea lider a lumii arabe, în acele timpuri, este țara care a dus cele mai multe războaie împotriva Israelului (1948, 1968, 1973). Siria a fost un alt adversar al Israelului în toate războaiele sale din trecut și rămâne un inamic până în ziua de astăzi. (Ross, 2011)
iii. Revoluțiile arabe
În rândurile ce urmează voi face o scurtă trecere în revistă a revoluțiilor ce au cuprins spațiul arab în anul 2011. La sfârșitului anului 2010, Mohamed Bouazizi, un negustor tunisian, a făcut un gest șocant: și-a dat foc în stradă. Negustorul tunisian a fost transformat rapid de către tinerii nemulțumiți de sistem, într-un simbol de luptă împotriva liderului regimului, Ben Ali. A urmat o revoltă tot mai mare ce a cuprins cele mai importante orașe, inclusiv capitala Tunisiei, Tunis. Pe 14 ianuarie 2011, Ben Ali a fugit în Arabia Saudită, după ce mai multe state au refuzat să-l primească, iar noul președinte interimar, fostul prim-ministru Mohamed Ghannouchi, a reușit formarea unui guvern de unitate națională prin care promitea stabilizarea situației și respectarea ordinii constituționale. La data de 1 ianuarie 2011, în timp ce părăseau biserica după slujba de Anul Nou, peste 20 de creștini au fost uciși când un atentator sinucigaș a detonat o bombă în Alexandria, Egipt. Atentatul a afectat și o moschee din vecinătate, cauzând rănirea mai multor musulmani. Acest atentat este considerat a fi evenimentul ce ar fi declansat o serie de conflicte între musulmanii și creștini din Egipt, creând o stare de tensiune și neliniște ce ar fi fost alimentată și de succesele obținute de tunisieni. Aceste momente au marcat începerea fenomenului Primăverii arabe și ceea ce a fost numit mai departe jocul de domino al Orientului Mijlociu. Preluând modelul tunisian, pe 25 ianuarie, tinerii din Cairo încep și ei un șir de proteste în Piața Tahrir (Piața Eliberării) (Oancea,2011). La momentul izbucnirii revoltelor de stradă din 2011, Egiptul era un stat aflat sub legea marțială de aproape 30 de ani, avându-l președinte pe Hosni Mubarak. Cei treizeci de ani de conducere l-au transformat pe Mubarak în cel mai longeviv președinte din istoria țării. Mubarak a continuat o politică mult mai ostilă vizavi de Israel, prin comparație cu predecesorul său Sadat, cel ce semnase tratatul de pace cu Israelul. Datorită apetenței sale către vest, Mubarak a câștigat sprijinul politic și economic al Occidentului. Popularitatea lui Mubarak a venit și din faptul că spre deosebire de Sadat, a permis existența sistemului multipartit, oferind un spațiu considerabil mai larg pentru libertatea de expresie, pentru mass-media, pentru oameni în general. Cu toate acestea cadrul general era unul de frustare generat de sărăcie și o populație tânără dominantă care nu avea nicio perspectivă. Odata cu prezentarea fiului său, Gamal Mubarak, ca succesor, au început să apară tensiuni în interiorul aparatului de stat. (Chican, 2011, p.10-12, Primăvara Arabă sau Chipurile lui Ianus). În Libia conviețuiesc peste 140 de triburi cu interese opuse și o istorie lungă de conflicte. Liderul Libiei, Muammar Gaddafi a condus țara timp de 40 ani până ce, în timpul protestelor din anul 2011, regimul acestuia a fost răsturnat. În cazul Libiei, forțele occidentale au ales să intervină și să-i ajute pe insurgenți scape de Gaddafi, care după șase luni de la începerea conflictelor a fost înlăturat. Libia este una dintre puținele țări din spațiul oriental a cărui populație are parte de educație și servicii medicale gratuite. Prin urmare, nemulțumirele manifestate de cei din Egipt și Tunisia nu au fost argumente de nemulțumire și pentru libieni. Mai degrabă, ar fi fost vorba de nemulțumiri interne, tensiuni intertribiale, a căror miza o reprezentau rezervele cu petrol. Siria a fost și a rămas o țară marcată de conflicte interne și de grave probleme economice, la care se adaugă o lipsă acută de resurse naturale. Rolul Siriei în regiune este extrem de important, datorită parteneriatului cu Iranul ultrareligios, cât și a implicării în revoltele din Liban. Țara este condusă de familia al-Assad membră a comunității alauite, o sectă a șiismului ce reprezintă circa zece procente din populația siriană. Restul populației este sunită ceea ce a determinat de-a lungul timpului apariția multor mișcări de stradă. Guvernul sirian i-a numit pe protestatarii teroriști și a mobilizat armata pentru a-i îndepărta. Manifestanții au început și ei să se înarmeze iar primăvara arabă s-a transformat într-un război civil sângeros care continuă și astăzi. În Yemen, dictatorul Saleh, era contestat deja cu mult timp înainte ca oamenii să iasă în stradă, pe un fundal economic mult mai sumbru decât în oricare dintre statele arabe. Yemenul se confruntă de decenii întregi cu sărăcia extremă, cu malnutriția, cu o insurgență violentă condusă de Al Qaida, cu o mișcare separatistă în sudul țării și cu o serie de organizații extremiste șiite în nord. În septembrie 2011, Saleh a demisionat iar puterea a fost preluată de vicepreședintele țării. Conflicte de stradă au mai izbucnit și în Irak, Arabia Saudită dar și în Bahrain.Însă acestea au fost rapid stinse. (Chican, 2011, Primăvara Arabă sau Chipurile lui Ianus). Pentru a încerca o explicație, am realizat o plasare a statelor din Orientul Mijlociuîn două diagrame, pe axele regim politic-resurse petroliere, respectiv relațiile cu Israelul-resurse de petrol. Ceea ce a rezultat se poate observa în Figura A și Figura B.
Dacă grupăm țările arabe în funcție de două variabile: resurse de hidrocarburi și sisteme politice obținem patru configurații ce au rezultat în două scenarii diferite în timpul Primăvarii arabe: țări afectate de revolte de stradă și țări care nu au fost afectate. Cu toate că întreg spațiul arab a fost vulnerabil la influența valului de proteste din anul 2011, doar șapte țări au manifestat mișcări sociale. Am putea afirma că, monarhiile mari exportatoare de petrol au reușit să împiedice sau să înăbușe rapid apariția revoluțiilor, datorită regimurilor politice opresive. În timp ce republicile, mai sărace în resurse, au fost cele mai lovite de valul de mobilizări.(Sorkhabi,2014)
Concluzia este pripită. Pe de o parte, regimurile așa-zise republicane erau în fapt dictaturi care aveau un sistem represiv mult mai eficient decât monarhiile. Pe de altă parte, rezervele petroliere erau distribuite și în monarhii și în republici. Din aceste punct de vedere am putea gândi o a doua schemă în care să plasăm statele din zonă nu pe axa monarhie-republică, ci pe axa a tipului de relații (inclusiv istorice) cu Israelul. Din cea de-a doua schemă rezultă clar, faptul că, toate țările inamice Israelului au experimentat fenomenul Primăvara arabă. Tunisia, Egipt, Libia, Siria, Yemen, Irak Bahrain ,Arabia Saudită precum și alte 15 state sunt țările ce compun astăzi Liga Arabă. Aceasta a luat ființă în anul 1945, la Cairo. Inițial, din ea făceau parte doar șase state: Egipt, Irak, Transiordania, Liban, Arabia Saudită și Siria Prima acțiune majoră a Ligii Arabe a fost atacarea Israelului înainte de obținerea independenței (Ghețău, 2015). Iar, de atunci, această organizație a avut drept scop sprijinirea Palestinei și opoziția față de statul evreu. Dintre țările care compuneau veche Ligă Arabă doar Iordania nu mai reprezintă o amenințare mare pentru Israel, În prezent, Iordania pare mai preocupată de politica sa internă și de asigurarea păstrării ajutorului economic primit din Occident decât de altceva. (Medad, 2014). Conform anumitor surse, țările cu resurse petroliere din Liga Arabă ar susține cu bani mișcările radical-islamiste care luptă împotriva ocupării israeliene din Fâșia Gaza și teritoriile conexe(Rogin, 2014).
Partea a doua
A. Întrebări de cercetare
Întrebările de cercetare de la care am pornit sunt:
Ce rol au jucat rețelele sociale, mai exact rețeaua de microbloging Twitter, în desfășurarea evenimentelor asociate cu Primăvara arabă?
Înțelegem cu adevărat amplitudinea si pozițiile tuturor părților, dăcă alegem să analizăm doar statusurile postate pe Twitter?
Pe lângă aceste întrebări am mai adăugat câteva întrebări suplimentare, la care voi răspunde în secțiunea – argumentări.
Sunt pregătite țări precum Egipt, Tunisia, Libia, Siria sau Yemen să adere la sistemul democratic, așa cum noi, occidentalii, îl percepem?
Cât de vulnerabile sunt țările din Orientul Mijlociu și Africa de Nord și care este pericolul de a aluneca pe panta extremismului, mai exact, care este pericolul afilierii la grupărilor islamiste, precum Frații Musalmani?
Ale cui interese au fost servite până la urmă de revoltele pornite de tinerii dornici de schimbare, din Piața Tahrir, din data de 25 Ianuarie 2011?
Care este de fapt miza acestor mișcări disidente?
B. Metodologie Am adoptat ca metodă de cercetare metoda studiului de caz. Robert K. Yin citat de Chelcea, definește studiul de caz ca fiind „o cercetare concretă, care are ca obiect de studiu un fenoment contemporan, care are o structură complexă, abstragerea lui din context fiind deosebit de dificilă”. În funcție de tipul de cercetare Robert K. Yin discută despre: studii de caz „explicative sau cauzale, studii de caz descriptive și studii de caz explorative. În afara acestor tipologii, după stilul de cercetare se mai face distincția între studiul de caz cantitativ, calitativ și mixt”. (Chelcea, 2013,p.600-601). Din punct de vedere al „stilului de cercetare” am utilizat un mix de metode cantitative dar și calitative. Cercetarea calitativă constă într-un studiu de caz din perspectiva anului 2015, asupra evoluției Primăverii arabe și a răsturnării regimului Mubarak în Egipt, iar cercetarea de tip cantitativ a constat în documentarea activității pe Twitter, mai exact, a mesajelor postate în timpul protestelor. Cele două laturi, studiul de caz și cercetarea documentară au fost corelate atât între ele cât și cu elemente statistice, economice și demografice despre Egipt și țările arabe. În cadrul cercetării cantitative, am delimitat perioada de documentare la lunile ianuarie și februarie 2011. În vederea descoperirii „interacțiunilor, evenimentelor, explicațiilor, interpretărilor și conexiunilor cauză-efect noi și neobișnuite” am analizat o gamă largă de tweets (mesaje), tastând în fereastra search (caută) a site-ului www.twitter.com o serie de cuvinte cheie. (Hays, citat de Chelcea,2013, p.601) Aceste cuvinte cheie le-am găsit în urma cercetării realizate pe site-urile:
http://www.danah.org/projects/IJOCArabSpring/, https://occupiedpalestine.wordpress.com/2011/01/25/breaking-live-unblocked-tweets-from-egypt-jan25-protests/, http://guides.library.cornell.edu/c.php?g=31735&p=200993, http://www.topsy.com,(cele cu titlu gratuit)
În total, atât de pe Twitter, cât și din sursele mai sus menționate, am sortat 1.000 de statusuri unice. Pe acestea le-am împărțit în funcție de utilizator și subiect, într-un tabel excel. Rezultatele astfel obținute au stat ca bază pentru exemplificarea fluxurile comunicaționale, a actorilor implicați cât și a conținutului propriu-zis al mesajelor. O atenție mărită am acordat-o utilizatorilor care au început cele mai multe fluxuri comunicaționale, au fost cel mai des menționați în cadrul mesajelor altor actori comunicaționali și ale căror tweets au fost cele mai des redifuzate. Am considerat relevante doar mesajele scrise în limba engleză. Printre limitările cercetării mele sunt incluse: numărul mic de mesaje analizate precum și faptul că, le-am ales doar pe cele în limba engleză. Deși cercetarea mea nu este una exhaustivă, oferă informații suficiente referitor la fluxurile comunicaționale, tipurile de actori implicați și conținut.
i. Egiptul și comunicarea în spațiul virtual Bădău (2008, p.11) spunea „Trăim o nouă revoluție, în adevăratul sens al cuvântului. Citiorul devine producător de informație, într-un nou spațiu public, în care percepțiile noastre asupra realității sunt modificate radical(…)” Aș putea adăuga că revoluția despre care se vorbește în citatul de mai sus este revoluția produsă de social media. Internetul s-a dezvoltat în Egipt, mai întâi, sub forma unei rețele de scară mica, ce conecta universitățile de ministere, urmând ca în 1997, serviciul de Internet să fie privatizat, iar din 2000 să se înființeze în jur de 68 de companii private care furnizau servicii de Internet. În 2002, Guvernul lansează programul Inițiativa Egiptului, un proiect care oferea servicii de internet gratuit, sponsorizat de Ministerul Comunicațiilor și Informație Tehnologică, printr-un parteneriat cu Telecom și sectorul privat. Telecom a realizat de-a lungul timpului numeroase parteneriate strategice cu companiii americane, precum IBM care a investit de exemplu în construirea unei centru modern de colectare a datelor. Rata penetrării Internetului a crescut de la mai puțin de 1% în 2000, la 5% în 2004, la 25% în 2009 și la aproape 40% în 2011 Sedra (2013,p.2). Înainte de Revoluție, Guvernul din Egipt a fost adeptul politicii de cenzură, care a condus la dezinformarea publicului prin lipsa de informații credibile. Prin urmare, s-a creat nevoia pentru surse alternative de procurare a informațiilor printre cetățeni. Începând din 1998, Internetul a devenit accesibil și familiilor din clasele de mijloc, astfel că, tinerii au început să relateze evenimente din viețile lor pe forumuri și bloguri. Acesta a reprezentat startul mișcării online egiptene. Astăzi, una dintre cele mai populate țări din regiune, Egiptul are peste 30 de milioane de utilizatori de internet, reprezentând aproximativ 35% din populație. Sedra (2013 p.3). În timpul protestelor din Egipt, activiștii utilizau hashtagul #Jan25, #Egypt, #arabspring, pentru a urmări actualizările sau pentru a aduce informații suplimentare. Pe Twitter se vorbește despre puterea celor care reușesc sa faca din mesajele lor un bulgăre de zapadă, cu cât un mesaj este preluat de cât mai mulți utilizatori, cu atât el va fi mai cunoscut. Cele mai populare hashtag-uri, din Egipt, din perioada ianuarie – februarie 2011 au fost #egypt (1,4 milioane de menționări), #jan25 (1,2 milioane de menționări). În timpul protestelor, numărul utilizatorilor de Twitter din Egipt a atins cifra de 131.204. Cele mai multe mesaje postate de utilizatori au fost pe 25 Ianuarie 2011 și pe 11 februarie 2011. Aceste vârfuri au coincis cu începutul revoluției din Egipt, respectiv ziua anunțării retragerii lui Mubarak. Între 1 ianuarie și 30 martie 2011 aceștia au generat o medie de 24.000 mesaje pe zi. Un singur utilizator din Cairo a generat 60.000 de cuvinte în timpul revoluției de 18 zile și un total de 1.500 de mesaje (Stork, 2012, p.13). O inovație tehnologică menită să-i ajute pe protestatari a fost aplicația Speek2Tweet, dezvoltată de americaniii de la Google si Twitter care permitea utilizatorilor sa lase mesaje vocale tastând un număr internațional; urmând ca mesajul lor să fie transformat automat într-un tweet, urmat de #Jan25, #Egypt . (Arthur, 2011)
ii. Comunicarea revoluției egiptene Rețelele sociale sunt noile locuri de întâlnire de astăzi, locurile, unde oamenii comunică virtual, își împărtășesc unul altuia informațiile pe care le dețin, ajutând astfel la crearea de noi fluxuri comunicaționale, unde legăturile între necunoscuți sunt valorizate la fel de mult ca cele între cunoscuți. Succesul comunicării online în timpul Primăvarii arabe se datorează atenției deosebite acordate procesului de comunicare informal de difuzare a informațiilor. Utilizarea platformelor de comunicare precum Facebook sau Twitter ca un mod eficient de influențare a atitudinii sociale a indivizilor, poate fi explicată și prin modelul în două trepte, dezvoltat de Lazarsfeld. În timpul Primăverii arabe, fenomenul „jurnalismului cetățenesc” a luat amploare. Acesta se referă la „cetățenii care joacă un rol activ în procesul de colectare, raportare, analizare și diseminare a știrilor și informațiilor. Scopul acestei participări este de a oferi informații independente, de încredere, clare, relevante, dintr-o paletă largă, informații necesare într-un sistem democratic. ”(Bowman citat de Aldea și Bilașevski, Nr.155). Acest fenomen a produs schimbări în cadrul fluxurilor comunicaționale. Publicul nu mai este un spectator pasiv, ci contribuie la colectarea, cât și la diseminarea informațiilor. Comunicarea nu mai este unidirecțională, indivizii sunt conectați unul de altul și au puterea de a scrie și posta conținut. Jurnalistul devine astfel doar un cetățean bine informat, aflat la locul potrivit, în momentul potrivit, care este echipat cu un telefon cu cameră foto și conexiune la internet. În timpul revoluției din Egipt, foarte mulți oameni au postat mesaje pe Twitter, însă, în urma analizei realizate de mine a rezultat că majoritatea erau doar reinterpretări sau pur și simplu redifuzări ale acelorași mesaje. Aceste mesaje au fost inițial scrise de acei membrii ai rețelei pe care eu i-am identificat ca fiind cei mai activi și având cei mai mulți followers. Pe aceștia i-am denumit lideri de opinie sau „influenceri”. Ei sunt, de fapt, cei care dictează modul în care informația este preluată de ceilalți. Printre aceștia aș dori să-i menționez: Wael Ghonim alias @ghonim este numele utilizatorului care apare cel mai des menționat în mass-media. Numele său este asociat, frecvent, cu demonstrațiile împotriva președintelui Mubarak. Acesta a reușit crearea unei povești pe fondul sentimentelor de frustrare generalizate, documentată de fotografii și mesaje scurte. Evenimentul pe care l-a folosit a fost moartea unui blogger egiptean, de doar 27 de ani din Cairo. Prin intermediul unei pagini de Facebook, numită „Noi suntem Khaled Said” (We are Khaled Said) el a postat fotografii de la morgă, cu corpul bătut al bărbatului egiptean. Sub auspiciile anonimatului, el i-a invitat pe utilizatori să se alăture paginii lui de Facebook. Astfel, el a creat din chipul lui Khaled Said, nu numai un martir, cât și un simbol al luptei împotriva asa zisei terori inspirate de Hosni Mubarak. Wael Ghonim lucra și lucrează în continuare pentru compania americană Google, având funcția de director de marketing. Acesta a deținut un rol activ în timpul manifestațiilor de început, din Piața Tahrir, ajutând la construirea narațiunii corespondente zilelor de protest, descriind climatul general resimțit de toți participanții: Wael Ghonim „@ghonim Am luat decizia de a participa la proteste. Acum ne îndreptăm spre Piața Tahrir.(…)Dormind pe străzile din Cairo, încerc să simt durerea milioanelor de prieteni egipteni. #Jan25”. El a folosit Twitter pentru a-i determina pe oameni sa vină și să participe alături de el, la manifestații, lansând apeluri precum: „Veniți în piață, vă rog. Voința poporului este mai puternică decât oamenii care ne conduc..”
Îi numește pe protestari generația internetului și apreciază că în jur de 30.000 de oameni au fost prezenți în prima zi de protest, în special, tineri care doresc să se implice în politică. Wael Ghonim a fost arestat la doar trei zile de la începerea protestelor. Această experiență se pare că l-ar fi determinat să se implice în campania electorală pentru alegerile prezidențiale, sprijinindu-l pe candidatul Mohamed ElBaradei. (Mohamed El Baradei este un politician egiptean, fost director general al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 2005 și fost vicepreședinte al Egiptului între 14 iulie – 14 august 2013) Sherine Elbanhawy alias @CaireneGirl este un blogger cunoscut din Egipt, ce scrie satire politice. Michael Parenti alias @exiledsurfer este un cunoscut activist politic american și dezvoltator web ce trăiește în Austria. În noiembrie 2010, el a început să colaboreze cu Wikileaks, organizația ce publică informații confidențiale. @exiledsurfer a avut un rol important în menținerea fluxului comunicațional din timpul evenimentelor din luna ianuarie 2011 prin furnizarea de informații, care mai apoi au fost preluate de către jurnaliști. @1215MagnaCarta, este un utilizator anonim, de naționalitate americană, care și-a creat contul de Twitter în apropierea datelor derulării evenimentelor din Egipt, din noiembrie 2010. A postat, în principal, mesaje cu referire la corupția regimului Mabarak, dar și mesaje referitoare la desfășurarea evenimentelor. De exemplu: „Conform informațiilor pe care le dețin de la cei care se află în Tahrir, situația este încă sub control #jan25”. Tamer Marzouk alias @TamerMarzouk este un bărbat ce trăiește în Egipt și lucrează în domeniul informaticii. Prin postările sale a reclamat violența manifestată de forțele de ordine egiptene împotriva protestatarilor: „@TamerMarzouk #Jan 25 crimă sângeroasă săvârșită de poliție împotriva unui protestar pașnic.” Haakon Dahl alias @Afghanmoon este un bloger cunoscut pe Internet. Atât pe contul de Twitter, cât și pe blogul său scrie: „Libertatea este irosită pe cel care nu îi ajută și pe ceilalți să se elibereze.” @BintYunus este un utilizator cu viziuni politice pro-palestiniene, care locuiește la Londra. Dilek Zaptçıoğlu alias @dilekzaptcioglu este un corespondent și scriitor ce se împarte între Istanbul și Berlin. Printre publicațiile pentru care lucrează se numără și „Tageszeitung”, „Blaetter für Deutsche” și „Internationale Politik”. Alexandra Sandesl alias @alexsandels este un reporter suedez, cunoscut pentru filmele documentare pe care le face, în special, despre Orientul Mijlociu. Ahmed Koraiem alias @amkoraiem este un activist egiptean, prieten cu Ghonam, care lucra tot pentru Google în momentul în care revoluția a izbucnit. Acesta a redifuzat mesaje în special postate de @Ghonam și @Baradei. Cele mai multe fluxuri comunicaționale au fost începute de jurnaliști si blogeri. Mesajele transmise de aceștia au fost mai apoi preluate și de către alți utilizatori. De regulă, jurnaliștii prelau statusurile altor colegi de breaslă iar blogerii prelau informațiile postate de indivizii obișnuiți. Exemple de fluxuri comunicaționale: @Ghonam- considerat unul dintre inițiatorii protestelor din Piața Tahrir: “ Un Guvern care se sperie de Facebook și Twitter ar trebui să guverneze un oraș din Farmville și nu o țară precum Egipt #Egypt #Jan25”. Acest mesaj a fost preluat de 397 de ori, de către jurnaliști, blogeri, activiști precum și de alți utilizatori. (http://www.danah.org/projects/IJOC-ArabSpring/) Al-Jazeera în particular s-a bazat pe blogeri cu reputație care erau și utilizatori Twitter în timpul revoltelor, pentru o acoperirea în timp real a evenimentelor. Astfel ei au preluat mesaje precum: “mai mult de 80,000 de protestatari au mărșăluit de-a lungul Egiptului să-și recupereze țara din mâinile dictatorului care servește intereselor Vestului #Jan25;@taniaaa 7000 de protestatari se află în Alexandria.” În timpul protestetelor din 2011 mesajele au fost copiate ca atare de utilizatori și retransmise, fără a fi filtrate înainte, din punct de vedere al veridicității sau obiectivității conținutului. Modalitatea prin care informațiile circulau, în urma legăturilor sociale informale create pe internet, a putut fi asociat și cu modelul în două trepte al lui Lazarsfeld. În cazul comunicării pe Twitter, din anul 2011, interacțiunea sub formă de like-uri, share-uri, comentarii, retweet-uri a exercitat o influență mai mare asupra oamenilor decât mass-media directă. Un alt model de comunicare ce poate fi exemplificat prin intermediul mesajelor postate pe Twitter este modelul comunicării în masă a lui Lasswell, pornind de la cele cinci întrebări specifice teoriei: Cine spune? În acest caz, emițătorii sunt utilizatorii de Twitter care postează mesaje, creatorii de conținut, dar și cei care redifuzează Tweet-urile. Ce se spune? Prin intermediul analizei de conținut voi analiza mesajele postate pe Twitter. Prin ce canal? Canalul de comunicare utilizat este Twitter. Cui? Publicului cu acces la internet. Cu ce efect? Cu scopul de a mobiliza, organiza oamenii, precum și de a funcționa ca presă alternativă. Rețelele sociale au fost folosite pe rând ca instrument de organizare, sau ca presă alternativă. Defalcarea tweet-urilor de mai jos demonstrează că în acest eșantion, platforma de microbloging a fost folosit de utilizatori, în principal, ca modalitate de exprimare a solidarității față de cauza egiptenilor, sub forma unei platforme de discutii. Utilizatorul „@Meee85eeems scria: Nu știu dacă vor avea succes, dar sunt foarte mândru de poporul egiptean . #Jan25 Mubarak trebuie să plece”. Un alt utilizator scria: „Mi-aș dori să existe o cale prin care utilizatorii să-și poată exprima solidaritatea față de #Egipt și altfel, decât, prin postarea de mesaje pe Twitter #Jan25”. Rețeaua socială a fost folosită si ca un mod de furnizare a unor relatări directe, a evenimentelor de la fața locului. Deoarece Twitter este un mijloc de comunicare socială folosit mai mult de pe telefonul mobil, utilizatorii puteau transmite actualizări ale tweet-urilor la fiecare minut și puteau include orice forme de mijloace de comunicare cum ar fi fotografiile sau înregistrările video.
Graficul de mai sus reprezintă o analiză a conținutului, conținut reprezentat de mesajele scrise, identificate de mine atât pe Twitter cât și pe alte site-uri. Ceea ce este interesant la acest grafic este că cele mai multe mesaje trimise, respectiv peste 750 de mesaje, se referă la descrierea evenimentelor sau la exprimarea solidarității. În general, mesajele de încurajare au fost trimise de utilizatori care nu erau din Egipt. Prin urmare cele mai multe tweets au fost trimise din afară țării, de oameni care nu participau la proteste. Cu adevărat importante ar fi fost coloanele instrucțiuni pentru proteste și solicitări diverse, însă acestea au avut cele mai puține mesaje. De exemplu, pe 25 ianuarie, @Kanaafa a transmis un mesaj tweet Cairo: „Ne apropiem de miezul nopții. 1000 de oameni suntem încă în piață. Accesul la Twitter este în continuare blocat. O atmosferă extraordinară. #jan25”. Un alt utilizator pe nume @Itelssya a transmis un mesaj tweet: „ Dacă evenimentele din 25 Ianuarie se vor precipita dintr-un protest într-o revoluție, alJazeera și CNN vor trebui să ofere explicații serioase (din cauză nemediatizării evenimentelor) sau @1215MagnaCarta care spune că protestatarii au fost dispersați cu forța din cauza gazelor lacrimogene din Piață Tahrir. Exemple de mai sus demonstrează în mod just modurile în care Twitter a acționat ca și presă alternativă, publicând propriile lor relatări ale revoltelor care au avut loc, și astfel furnizând propria lor narațiune asupra evenimentelor care au fost expuse atât unei audiențe naționale dar și internaționale. Unul dintre sloganurile, dominante pe Twitter au fost cel prin care se solicita plecarea lui Mubarak: „@linuxawymost proteste remarcabile, astăzi: oamenii vor ca președintele să fie dat jos, și hosny (Mubarak) ai ruinat Egiptul, pleacă de aici #jan25.” Nimănui însă, nu îi era clar, cine va trebui pus în locul lui. Alți utilizatori ofereau instrucțiuni pentru a accesa Facebook sau Twitter, atunci când Internetul a fost blocat. Utilizatorul @3beee scria: „Dacă nu-ți merge Facebook sau Twitter poți folosi proxy: http://www.freeproxy.ca #Jan25 #Egypt, vă rog să redifuzați”.Un alt utilizator @MouradAskar îi sfătuia să folosească HelloText iPhone App dacă vor să acceseze Twitter fără probleme. Alți utilizatori preluau știri din media și le redifuzau: “@azizrk Egiptul protestează. Prima știre pe CNN și BBC #Jan25” sau “@Alyaagad: Știre de ultimă oră: Fiul președintelui și familia sa tocmai au fugit în UK Politică externă națională http://t.co/GOElkMK #25Jan #Jan25.“ Alte mesaje din partea oamenilor cuprindeau solicitări diverse precum cea din partea lui “@AuMoulinVert: Suntem în total 1000 de oameni, cei care ne vom petrece noaptea în Tahrir. Alătură-te nouă și filmeaza-ne pentru e evita să fim bătuți de poliție #Jan25”, sau “@dmrefaat Avem nevoie de doctori în Tahrir, vă rog să transmiteți acest lucru și medicilor sau să-i contactați pe ei, direct #Egypt #Jan25” sau “@7usfahmy Îi rog pe cei care locuiesc în Tahrir, să vă aduceți routerele pe balcoane pentru a le permite accesul la internet wifi protestatarilor #Egypt #jan25.” Rețelele de comunicare socială furnizează o platformă accesibilă pentru jurnalismul cetățenilor, plasând în mâna oamenilor de rând instrumente de difuzare a informațiilor, creând astfel activiști conectați care pot contesta informațiile deja furnizate de media controlate. Dialogul care are loc via Facebook, Twitter a fost utilizat de către mijloacele media dominante drept surse în timpul protestelor. Rețelele sociale au jucat un rol important în popularizarea revoluțiilor arabe prin colectarea de informații în timp real prin facilitarea legăturilor slabe, adică a relațiilor la distanță. Un utilizator din Bahrain scria: „@mandr2011: Pentru membrii partidului lui Mubarak ,100.000 de protestatari nu reprezintă nimic. Însă pentru mine și alte milioane de arabi ei reprezintă totul #Jan25”. Se poate face, aici, o legătura cu teoria rețelelei lui Manuel Castells. teoria legăturilor slabe. În studiul său din anul 1973, numit The Strength of Weak Ties (Rezistența legăturilor slabe), sociologul Mark Granovetter a afirmat că legături slabe au un potențial în răspândire, mobilitate socială, organizare politică și coeziune socială în general. Astfel, un utilizator din Amsterdam scria un mesaj pe Twitter despre situația din Egipt, deși el nu se afla acolo fizic. Prietenul său din Cairo îi povestea: „@ahmedelgabri Prietenul meu din Cairo mi-a spus că liniile de telecomunicații au căzut, accesul la Twitter a fost blocat, mii de oameni s-au adunat în piață, a fost o nebunie, sute de polițiști și tunuri de apă #Jan25”. Alt exemplu, poate fi reprezentat de zvonul că fiul lui Mubarak ar fi fugit din țară împreună cu familia. Această informație s-a răspândit repede, deși ulterior s-a dovedit neadevărata: „@CyG_Internet#Egipt: Fiul președintelui și familia sa au fugit în UK conform website-ului arab Akhbar alArab #Jan25”. Dacă activiștii care au organizat protestele din Piața Tahrir ar fi vorbit numai cu prietenii lor cei mai apropiați sau cu membrii familiei, este puțin probabil ca atâtea persoane să fi aflat despre aceste evenimente. Valorificând legăturile slabe create online, prin intermediul rețelelor sociale, activiștii au putut nu numai să își facă cunoscut apelul la mobilizare politică, ci au început un dialog care a cultivat atitudine pentru activism politic în comunitățile egiptene. Legăturile slabe, astfel create, au permis diferitelor facțiuni din opoziție să se asocieze pentru un obiectiv comun, acela de a se organiza în mișcări de stradă: „@jilm: Grevă națională mâine și poimâine. Vă rog să participați alături de protestatarii din Cairo, Alexandria precum și de peste tot din Egipt. Nimeni nu va merge la școală, universitate sau către locul de muncă. ” S-a acordat mai multă atenție rolului pe care Internetul l-a jucat în atragerea unui grad de sensibilizare a subiectului atât în Orientul Mijlociu, cât și la nivel internațional „@MinaNaguib90 spunea: O femeie bătrână împreună cu câțiva copii fug din Piața Tahrir din cauza violențelor!! #Egypt #Jan25 sau @ThomasMANTELL: Poliția aleargă în spatele nostru aruncând cu pietre și gaz lacrimogen. Poliția ne atacă, vor exista victime #jan25 (via @justicentric) ”. Nevoia de a continua protestele prin intermediul instrumentelor virtuale a devenit mai evidentă atunci când corporațiile occidentale precum Google și Twitter s-au unit pentru a oferi servicii Speak2Tweet (Figura 1.4 – Anexe), după ce președintele Mubarak a oprit accesul la internet pentru toată lumea. Alți utilizatori au spus că nu vor ca țara lor să se transforme într-o monarhie, referindu-se la fiul lui Hosni Mubarak care ar fi trebuit să preia puterea de la tatăl său: „@Aalbaker Speranța lui Jamal Muburak de a ajunge președinte prin intermediul moștenirii puterii s-a năruit. Nu există viitor pentru un regim de tip monarhie în Egipt #Jan25.” De asemenea, mulți au scris despre sprijinul militar acordat de către SUA, Egiptului : „@fubarista Obama este un ipocrit. El vorbește despre democrație dar îl finanțează pe Mubarak cu 1,5 miliarde de dolari în fiecare an. Acest lucru trebuie să se oprească #Jan25”, sau „@Marwa_G_H Guvernul egiptean primește în fiecare an din partea SUA un ajutor militar în valoare de 1,3 miliarde de dolari pentru a înăbuși protestele cetățenilor din Egipt dar și Gaza #Egypt#Jan25.” Pormind de la acest mesaj am realizat analiza de mai jos pentru a vedea exact ceea ce au urmărit marile puteri. Am luat în calcul trei criterii: investițiile generale realizate în regiune, asistența militar-financiară acordată și prezență militară de pe teritoriile spațiului arab Din acest tabel rezultă că practic, UE și SUA ar fi fost centrele de putere cel mai puțin interesate de destabilizarea politică a Egiptului. Relațiile personale foarte bune ale lui Mubarak cu establishmentul american sunt un argument în plus. De aici rezultă că zona occidentală nu a contribuit la răsturnarea regimului Mubarak prin factorii de clasă instituționali ci numai, eventual, prin structurile societății civile și mass-media care, pot fi manipulate foarte ușor, prin intermediul unor servicii secrete.: Egiptul este un important furnizor de materii prime pentru statele Uniunii Europene, principala sa piață de desfacere. Cairo a semnat de-a lungul timpului numeroase acorduri de asociere cu UE (1995, 2001, 2003). Acestea prevedeau asigurarea stabilității, promovarea cooperării regionale, reducerea sărăciei, prevenirea conflictelor, colaborarea pe probleme de securitate. Începând cu 1970, Egiptul a devenit unul dintre cei mai importanți parteneri pentru americani în lumea arabă, alături de Iordania și Arabia Saudită, într-un moment în care SUA s-au confruntat cu o altă amenințare – Iranul devenit fundamentalist. Egiptul a beneficiat de ajutoare anuale de miliarde de dolari și de livrări de armament modern. “Majoritatea forțelor au fost destinate refacerii forței militare, Cairo urmărind din câte se pare atingerea unui parități convenționale cu Tel-Aviv-ul.” (Frunzeti, 2015, p.351)
Un utilizator scria: „@RileyTX Vreau să-mi cresc copilul de trei ani cu demnitate și să-mi găsesc un loc de muncă #jan25 #egypt”. Tabelul de mai jos indică evoluția ratei șomajului, din Egipt, în perioada februarie 2003- februarie 2013. În anul 2006, șomajul era de aproape 12%, față de 9% în 2010-2011. Nemulțumirile protestatarilor erau cauzate de lipsa locurilor de muncă. Dacă interpretăm corect, graficul de mai jos, observăm că Egiptul a trecut prin perioade mult mai grele din punct de vedere al șomajului, precum cea din august 2006. Între 2010-2012 rata șomajului printre tineri a crescut cu aproximativ 12% în Egipt și cu 13% în Tunisia. Prin urmare, revoltele de stradă nu au adus o îmbunătățire a situației tinerilor, din contră, lucrurile s-au înrăutățit. În viitor, locurile de muncă vor fi tot mai puține în raport cu numărul de tineri apți de muncă, din cauză creșterii demografice.(Anexe –Figura1.1)
Populația Egiptului a cunoscut în ultimele decenii o evoluție impresionantă, ajungând la aproape 80 de milioane de locuitori, către sfârșitul anului 2010, situând Egiptul pe locul 16 la nivel global. Media de vârstă este de 24.4 ani. “Potrivit lui Cincotta, media de vârstă este unul dintre cei mai exacți indicatori în prognozarea fenomenelor socio-politice.” (Furtună 2015). În diagrama de mai jos este prezentată media de vârstă în trei țări cu statut socio-politic diferit: autoritarist (Afganistan), semi-democrat (Egipt) și democrat (Germania). Se vede clar corelația dintre media de vârstă a populației și statutul țării; cu cât mai mulți tineri, cu atât mai multe premise pentru instabilitate socială.
Reportajele care au fost scrise ulterior derulării evenimentelor relatau o participare de câteva sute de mii de oameni. Impresia transmisă către exterior a fost cea de generalizare a revoltelor la întreaga populație a Egiptului. În realitate, cele câteva sute de mii de oameni, care au protestat în Piața Tahrir au reprezentat doar o foarte mică parte din populația Egiptului. Graficul din anexe Figura 1.2 indică o populație extrem de tânără în Egipt, care într-adevăr ar putea genera schimbarea dorită, însă căreia ii lipsește exercițiul libertății, noțiunile de bază precum și experiența democrației, deoarece simultan cu drepturi oamenii au și obligații. (DeLong-Bas, 2015)
C Interpretări
Din punct de vedere al cerințelor protestatarilor, revoltele și-au atins scopul doar în patru țări: Tunisia, Egipt, Libia și Yemen. În Tunisia, președintele Zine El-Abidine Ben Ali a renunțat la prerogativele puterii. În Egipt, Hosni Mubarak rămas fără niciun fel de sprijin a hotărât de asemenea să plece lăsând armata la conducere țării. În Libia, Moammer El-Gaddafi a fost capturat și ucis de către insurgenți, iar în Yemen, Ali Abdullah Saleh a fugit din țară, predând puterea vice-președintelui Rabbo Mansour Haidi. Cu toate acestea, o schimbarea liderului nu a determinat și o modificare a sistemului politic sau o tranziție către democrație. În Libia și Siria, revoltele s-au transformat în adevărate războaie civile, iar în celelalte țări protestatarii au reușit doar o ușoară destabilizare a regimului. (Highfield & Burges, 2013).
Ce rol au jucat rețelele de socializare, mai exact Twitter, în desfășurarea evenimentelor asociate cu Primăvara arabă? Potrivit Internet & Revolution, un studiu efectuat de eMarketing Egypt, o firmă de consultanță de marketing pe Internet, asupra rolului Internetului în timpul revoluției din 2011 a aratăt că numai 28% dintre utilizatorii de Internet s-au bazat doar pe Internet pentru a afla ultimele noutăți, ceea ce reprezintă un procent foarte mic. Internetul a ajutat la formarea viziunilor doar a 17% dintre utilizatori. Dacă vom corela aceste cifre cu cele prezentate anterior asupra accesului la Internet a populației egiptene, vom constata că doar o mică parte a acesteia s-a solidarizat, de facto, cu protestatarii. Mesajele și ideile care s-au răspândit prin media socială și networkingul creat au contribuit la dezvoltarea sentimentului unei comunități și la transformarea unui protest național într-un protest comentat pe Twitter. Însă impactul lor nu trebuie supraestimat. În primul rând, ele au jucat un rol important în modelarea dezbaterilor politice în Primăvara arabă. Prin analiza conținutului postat pe Twitter am arătat că rețelele sociale au fost mult utilizate pentru conversațiile politice purtate de un grup demografic tânăr din orașele mari Cairo și Alexandria, relativ bine educate, precum directorul Google, Wael Ghonim. În al doilea rând, adesea o creștere bruscă a conversațiilor revoluționare online a precedat evenimente majore în realitate. Este dificil de determinat dacă conversațiile online au condus la protestele de stradă. Faptele arată că lideri importanți din spațiul arab au fost schimbați de la conducerea țării, la scurt timp după începerea protestelor. Atenția acordată de mass-media internațională i-a determinat pe cei de la conducerea statului să blocheze accesul la rețelele sociale, să aresteze persoane cheie care au deținut un rol în declanșarea protestelor, atragând un val și mai mai de animozitate asupra lor. În al treilea rând, rețelele de socializare au ajutat la răspândirea firavă a câtorva idei democratice, în spațiul arab. Rețelele sociale au vehiculat primele mesaje despre libertate și democrație în Africa de Nord și în Orientul Mijlociu și au ajutat la creșterea așteptărilor privind revoltele politice. Timp de o săptămână înainte de demisia lui Mubarak, numărul total de mesaje din Egipt și din întreaga lume despre schimbările politice din Egipt a crescut de la 2.300 pe zi la 230.000 pe zi. În ziua demisiei lui Mubarak, 11 februarie, au fost transmise peste 225.000 de mesaje în afara țării care au răspândit vestea plecării sale. În cele două săptămâni după demisia lui Mubarak, au fost transmise în medie 3.400 de mesaje pe zi despre criza politică din Egipt de persoane care trăiau în țările învecinate. Conform graficului de mai jos. Facebook și Twitter sunt media care le-au oferit un conținut cu un puternic rol motivațional utilizatorilor, ce i-ar fi determinat să posteze și mai multe mesaje.
Înțelegem cu adevărat amplitudinea si pozițiile tuturor părților, dăcă alegem să analizăm doar Status-urile postate pe Twitter? Dacă urmărim doar postările de pe Twitter vom afla doar despre o singură poziție, mai exact despre un singur punct de vedere și anume al celor care protestau împotriva lui Hosni Mubarak. Însă, dacă citim despre relatările celor din stradă, citați de alți autori, aflăm despre un număr semnificativ de oameni situați și de cealaltă parte, de partea președintelui. Aceștia atribuiau vina izbucnirii revoltelor din stradă fie palestinienilor, fie Statelor Unite ale Americii, fie Israelului, fie militanților Hamas care s-au infiltrat în Egipt și doreau destabilizarea țării. Ei declarau: „Aici sunt acum foarte mulți străini, nu egipteni, care se dedau la aceste violențe, noua egiptenilor, nu ne stau în fire”. (Gavrilă,2013, p.71). Surse Wikileaks, care ar fi avut acces la documentele secrete americane, susțin că de fapt Israelul ar fi fost cel care a permis Hamasului să se formeze în Palestina având drept scop slăbirea organizației de eliberarea a teritoriilor ocupate, divizarea țării și blocărea Intifadei (mișcare de eliberare națională, justiție și împotriva ocupației israeliene) (Klein, 2014). Prin urmare militanții Hamas ar fi acționat în defavoarea Egiptului. Fără prezentarea argumentelor ambelor părți nu putem perecepe imaginea de ansamblu. Prin urmare riscăm să devenim subiectivi. Este foarte interesant de notat faptul că există o critică în creștere a modului în care Occidentul a ales să contureze modul în care lumea percepe revoluția din Egipt și alte revolte care sunt considerate parte a Primăverii arabe. George Friedman a rezumat aceasta ca fiind narațiunea vestică ca o presupunere, perpetuată de către mijloacele media dominante, că Primăvara arabă a fost o revoltă politică a maselor care au solicitat o reformă democrată liberală și că această revoltă, sprijinită de democrațiile vestice, ar fi generat schimbare politică. S-a argumentat faptul că din cauză că Twitter, Facebook, YouTube și alte instrumente de comunicare sociale sunt vestice la origini, utilizarea acestora în a ajuta protestatarii să detroneze cu succes pe dictatorii lor a fost exagerată și a alimentat discursul hegemonic a unui Occident modern, avansat în tehnologie, ajutând țări non-occidentale subdezvoltate.
Sunt pregătite țările din Orientul Mijlociu și Africa de Nord să adere la sistemul democratic, așa cum noi, occidentalii, îl percepem și mai ales își doresc ele cu adevărat acest lucru? Al-Huriya (Libertatea), Al-Musawat (Egalitate) și Al-Uhuwa (Fraternitatea) sunt cuvintele rostite în anotimpul “Primăverii arabe”. Însă întrebările ce ar trebui puse sunt “Ce fel de libertate se vrea? Ce fel de egalitate și între cine? Ce fel de frăție și față de cine? Cât de pregătite și deschise sunt societățile arabe care nu au fecventat școala democrației? Cât de consolidate sau de fragile sunt aceste societățăți complexe și cu o complicată polimorfie culturală, confesională, etnică și tradiționalistă și cât de dispuse sunt, în structurile cele mai intime, pentru alteritate, dialog și acceptarea contrariilor? În egală măsură, există și o altă interogație la care lumea araba trebuie să răspundă: sunt arabii din primăvara lui 2011 pregătiți pentru democrație? Chican (2011, p.17)
Ideea că protestatarii din Orientul Mijlociu au vrut și vor o democrație de tip occidental este greu de demonstrat. În Egipt și în Tunisia s-au coagulat destul de târziu cererile protestatarilor pentru un sistem politic democratic, organizarea de alegeri democratice, elaborarea unei Constituții. O analiză realizată de Stratfor spunea că Primăvara Arabă a fost de fapt un exercițiu de ironie. (Friedman& Bhala 2012 ) La suprafață părea ca este echivalentul Revoluțiilor din Estul Europei din 1989. Dar dacă e să ne uitam în urmă, la ce se aștepta și la ce anume s-a concretizat, observăm că deși liderii s-au schimbat și regimurile au căzut, nu există o opțiune clară pentru democrația de tip occidental și haosul guvernează aproape în fiecare țară.
Cât de vulnerabile sunt țările din Orientul Mijlociu și Africa de Nord și care este pericolul de a aluneca pe panta extremismului, mai exact să se afilieze grupărilor islamiste, precum Frații Musalmani sau mișcarea salafistă? Alegerile democratice deschid tuturor calea spre spațiul politic, inclusiv mișcărilor militante islamiste în legătură cu care a existat mereu suspciunea, de altfel și demonstrată, că nu agreează libertățile sociale și religioase și că ar bloca o eventuală deschidere economică spre Occident. Acolo unde guvernele și-au văzut doar de interesele lor și a câtorva oameni, acolo, unde autoritățile au fost folosite doar pentru a instaura un regim de frică, mișcările islamiste radicale au construit școli, spitale și drumuri și chiar au înființat bănci islamice. Așa au reușit să câștige, în multe locuri, simpatia populației. Conform mesajelor postate pe Twitter, utilizatorii egipteni negau implicarea Frăției Musalmane în cadrul protestelor din anuarie 2011 „@NasseRibnHamad: Autoritățile egiptene au început să utilizeze vechea tactică spunând că Frăția Musulmană este implicată” sau „@fluutekies mass-media vestică treziți-vă! Egiptul este cel care protestează, nu suntem organizați de Frăția Musulmană sau de teroriști, este mișcarea oamenilor! .#Jan25 #25jan.” Interesant este că, în Egipt, Libia și Siria, cu puțin înaintea și chiar în timpul protestelor, au fost eliberați numeroși militanți islamiști și membri ai organizatiei Fraților Musulmani și ai grupului Libian Islamic de Luptă. În Egipt, o serie de analiști liberali, precum Dominique Thomas susțin că ar fi fost vorba despre elemente din interiorul regimului care doreau plecarea lui Hosni Mubarak, pentru a împiedica transformarea țării în monarhie, prin moștenirea puterii (2011, p.113). Interesant de precizat este că monarhiile se dovedesc a fi mai stabile și prospere decât republicile în spațiul arab.
Ale cui interese au fost servite până la urmă revoltele pornite de tinerii dornici de schimbare din timpul Primăverii arabe ? Cel mai probabil în Egipt a fost vorba despre o lovitură de stat. Fie din partea armatei formată din vechii generali, care doreau, în esență, preluarea puterii și controlau în același timp toată infrastructura necesară realizării schimbării, fie din partea grupării Frații Musulmani, la care au aderat din ce în ce mai mulți tineri intelectuali, tocmai acei tineri care au protestat în piețe.(ajutați, probabil incognito de Israel). Revendicările protestatarilor de pe Twitter sunt similare cu cele ale Fraților Musulmani. Media au reușit doar portretizarea la suprafață, extrem de superficială, aș putea spune, a evenimentelor: s-a aratăt doar entuziasmul grupurilor de tineri, nu și cine este în spatele lor. „Unii se temeau că revolta celor mulți va fi confiscată în interesul cătorva”(Gavrilă, 2013, p.71). Într-unul dintre interviurile luate de Carmen Gavrilă protestatarilor, se menționează intervenția unui bătrân, în limba franceză, care îi spune: „Știi cine sunt protestatarii din Tahrir? Niște puști care habar n-au ce fac, care sunt manipulați de grupuri din afară și de Frații Musulmani”. O bună parte a opiniei publice din Africa de Nord și Orientul Mijlociu invoca faptul că intervențiile din exterior au avut loc acolo unde există petrol sau alte mize importante. La momentul izbucnirii protestelor, Egiptul se confrunta cu o criză succesională, Hosni Mubarak urmând să predea conducerea țării fiului său, lucru ce a declanșat nemulțumiri în interiorul structurilor de putere de la Cairo. Care este de fapt miza acestor mișcări disidente? Optimiștii occidentali sperau ca Primăvara arabă să reușească, ceea ce reușiseră în anii 1990, revoluțiile din estul Europei și anume să înlocuiască regimurile dictatoriale cu regimuri democratice. În rândul europenilor și americanilor există un soi de utopie ideologică, construită în jurul drepturilor omului și ideii că ei sunt obligați moral să ajute țările care aspiră la un regim similar celor din Vest. Însă aceste mișcări nu sunt susținute de mase suficient de mari de oameni pentru a reuși instituirea unui astfel de sistem democratic. Libia este singura țară în s-a înregistrat o intervenție directă internațională, aici incluzând și sprijin militar din partea NATO, pentru a reuși înlăturarea unui lider puternic, pe Gaddafi. Libia este o țară cu resurse bogate petroliere și probabil aceasta a fost miza care a înclinat balanța în momentul luării deciziei de a interveni. Esența economiilor arabe constă de fapt în rentele din petrol, gaze, minerale și turism, care furnizează majoritatea cîștigurilor din export și a veniturilor statului (Financial Times, 2011, p. 14). Această economie rentieră oferă foarte puține locuri pentru activitatea productivă, modernă, majoritatea posturilor fiind deținute de experți străini. Veniturile din aceste rente se duc către o clasă rentieră orientată către consumul de bunuri de lux și neinteresată de dezvoltarea societății și inovații economice. Pentru a proteja poziția clasei conducătoare rentiere, aceasta din urmă urmărește încheierea de alianțe cu corporații de armament multimiliardare și obținerea de protecție militară din partea puterii imperiale dominante. (Petras,.2011, Nr.39)
D. Perioada postrevoluționară 2011-2015
După plecarea lui Hosni Mubarak, armata a preluat interimar puterea și a anunțat că va organiza primele alegeri democratice. Scrutinul legislativ din 2011-2012 i-a adus la putere pe cei din Frăția Musulmană, iar oamenii l-au ales, prin vot democratic, în funcția de președinte pe Mohammed Morsi, reprezentantul organizației, în urma cărora a ieșit castigator cu 52%. Înceea ce privește atitudinea lui Morsi față de Israel aceasta a fost neutră, însă el a specificat de nenumărate ori că se gândește să revizuiască tratatul de pace incheiat cu Israelul.
El a iscat imediat un scandal de proporții cu o serie de măsuri controversate precum și printr-un proiect de constituție considerat de mulți activiști ultra-islamist. În replică, susținătorii opoziției au ieșit în stradă și au cerut demisia președintelui pe care îl acuzau că vrea să islamizeze țara. Protestele au luat amploare iar Piața Tahrir a devenit din nou locul de adunare al cetățenilor nemulțumiți. Adepții lui Morsi, și-au organizat propriile mitinguri iar cele două tabere au ajuns la confruntări frecvente.
Violențele s-au extins din Cairo spre alte orașe ale țării și au paralizat mai multe sectoare ale economiei. Produsele de strictă necesitate au început să dispară din magazine, iar cozile la benzină au devenit interminabile. Turismul, una dintre cele mai importante ramuri ale economiei egiptene, suferă cel mai mult de pe urma frecventelor conflicte și schimbări politice. În perioada de dinainte de izbucnirea revoluției, mai mult de 14 milioane de turiști vizitau anual țara conform declarațiilor Ambasadorului Egiptului din România pentru Realitatea TV. Între timp numărul acestuia a scăzut la mai puțin de 8 milioane.
Dacă ne amintim una dintre cerințele protestatarilor Primăvarii arabe a fost ca Egiptul să devină un stat democratic. Doi ani mai târziu, Morsi este înlăturat de armată, printr-o lovitură de stat. Imediat un guvern interimar a preluat puterea, fiind instalat ca președinte Abdul Fattah al-Sisi. Forțele militare au început apoi o campanie violentă împotriva membrilor Frăției Musulmane, redactând în acelaș timp un nou proiect de Constituție, care a fost supus unui referendum în data de 14-15 ianuarie 2014.
Scrutinul ar fi trebuit să reprezinte un nou început, însă, a fost doar un nou prilej de conflicte. Susținătorii lui Mohammed Morsi s-au bătut cu forțele de ordine și cu militanții. În pofida turbulențelor, Constituția a fost aprobată.Următorul pas a fost organizarea unui nou scrutin prezidențial. Acesta a fost contestat vehement de către adepții lui Morsi care spuneau că forțele militare au înlăturat ilegal de la putere un președinte ales prin vot democratic. Sute de oameni și-au pierdut viața în timpul protestelor împotriva liderului Frăției Musulmane.
Printre acuzațiile care i s-au adus lui Mohammed Morsi se numără: plănuirea unei evadări din inchisoare a mai multor membri ai Frăției Musulmane, de violențe comise în timpul protestelor din 2011 precum și de organizarea unui complot împreună cu mișcarea palestiniană Hamas în vederea destabilizării Egiptului. Ca urmare a acestor acuzații el a fost condamnat la moarte împreună cu alți 105 membri ai Frăției Musulmane.
Conform interviului realizat de Owen Bennett-Jones (2013), jurnalist BCC, lui Omar Ashour, reiese că cel ce a aprobat eliberarea din închisoare a islamiștilor radicali a fost de fapt de ministrul de interne Habib el-Adly, nu Mohamed Morsi. După retragerea lui Morsi, puterea a fost preluată de Abdul-Fattah el-Sissi, ministrul apărării și fost militar în Egipt. Acesta declara:„Mă confrunt cu o problemă dificilă: rolul meu este de a garanta viața și securitatea a 90 milioane de egipteni în fața unui risc de haos. (…) Egiptul nu este Irak, nici Siria, nici Yemen, țări are au fiecare 20 milioane de locuitori. Noi suntem 90 de milioane. Egiptenii o pot rupe cu Al-Sissi, dacă vor. Dacă n-aș fi intervenit, ar fi fost un război civil.” Cel puțin 1.400 de simpatizanți ai lui Morsi au fost uciși în represiunea întreprinsă de autorități după înlăturarea președintelui islamist de la putere. Peste 15.000 de simpatizanți au fost plasați în detenție. (Sârbu, 2015)
Prin întreprinderea acestor mișcări opresive Sissi a demonstrat că este la fel ca și predecesorii săi. Așa putem spune că s-a încheiat și a doua revoluție egipteană. Cu toate că Morsi nu mai este la putere, lucrurile sunt departe de a se fi calmat în Egipt. Armata este din nou la putere, iar acest lucru a creat un val de nesiguranță în rândul oamenilor, mai ales datorită comportamentului violent al soldațiilor, mărturie, stând, iarăși filmulețe postate pe diverse site-uri și rețele sociale. Situația actuală din Egipt creează multă indignare la nivel internațional, președintele Turciei fiind prima persoană care a declarat că Egiptul pare că se reîntoarce în trecut, atunci când armata conducea țara. În schimb, SUA au salutat această schimbare politică și au garantat că vor ajuta în continuare Egiptul din punct de vedere militar, anual, cu suma de 1,3 miliarde de dolari (Schiavenza, 2015), ajutor blocat atunci când islamiștii erau la putere.
George Friedman spunea că instaurarea unui regim islamist în Egipt ar fi o catastrofă pentru SUA, deoarece o astfel de situație ar schimba atât dinamica lumii arabe, cât și strategia aplicată de America după sfârșitul războiului arabo israelian din 1973, mai exact tratatul de pace cu Israelul. Țara este în continuare vulnerabilă din punct de vedere al amestecului extern resimțit în politicile locale, mai ales când vine vorba de investiții militare. Mai mult decât atât, armatei, îi este alocat anual între 10 și 30% din PIB. Prin urmare, orice investiție, chiar și una externă este binevenită.
Mitul conform căruia religia este responsabilă de divergențele din țară este spulberat de Foreign Affairs. Conform cercetărilor derulate de către aceștia, doar 28% dintre egipteni, consideră ca islamul ar trebui să joace un rol în procesul de guvernare a țării (Benstead&Lust&Malouche&Salt,2013).
Prin urmare, Egiptul s-a întors fix de unde a plecat, adică la situația politică de dinainte de ianurie 2011, chiar mai rău dacă e să luăm în calcul cele peste 1.000 de condamnări la moarte ale membrilor organizației, Frăția Musulmană considerată deja din 2013 radical – extremistă.
În ceea ce privește gradul de folosire al rețelelelor sociale după Revoluția din 2011, cei de la Xindex au observat că a avut loc scădere dramatică a numărului de mesaje postate pe Twitter. Discuțiile din online au migrat de la organizarea de revolte la interpretarea rezultatelor obținute de protestatari și la mesaje despre cum își imaginează ei că se vor derula lucrurile în viitor. (Anexe, Figura 1.4).
Egiptul nu este pregătit pentru democrație sau cel puțin nu pentru o democrație așa cum noi înțelegem, deoarece după o istorie lungă în care au fost conduși, aceștia nu ar ști ce să facă cu ea, lucru demonstrat și prin înlăturarea unui președinte ales prin vot democratic.
Pe de altă parte tumultul continuu cauzat de Primăvara arabă a consolidat pe termen lung poziția geostrategică a Israelului, demonstrând că statul evreu este adevăratul câștigător al acestei perioade. Rivalii istorici ai Israelului Siria și Egipt – au fost puternic slăbiți în urma conflictelor din ultimii patru ani, ultimul chiar luându-și angajamentul de a lupta împotriva terorismului, asociat de altfel cu islamismul, dușmanul iudaismului, iar Siria fiind pe punctul de a fi distrusă de pricina războiului civil. Mișcările pro-palestiniene Hamas și Hezbollah sunt mult mai slabe decât erau în urmă cu câțiva ani. Rezumând, toți vecinii Israelului sunt acum mult mai interesați de conflictele din interiorul granițelor lor decât de conflictul palestiniano-israelian.
În același timp, Israelul a ieșit din haos anilor trecuți relativ neatinsă: economia merge bine, turismul este din ce în ce mai mai puternic, comerțul cu Asia și America Latină a crescut. Ultimele date oficiale au raportat recent că PIB-ul țării a crescut cu 14,7 % față de perioada 2009-2012. (Scheinmann, 2013, Nr.7.)
Cel mai important aspect este superioritatea militară a Israelului. Statele din Liga arabă au purtat deja patru războaie împotriva Israelului, în urma cărora statul evreu a ieșit câștigator de fiecare dată, iar eventualitatea apariției unui al cincilea război ar duce la distrugerea statelor din jur. Fenomenul Primăvara arabă a compromis total orice posibilitate de a ține piept marei națiuni sioniste. Chiar dacă Egiptul ar dori să rupă tratatul de pace cu Israelul, acesta nu ar putea s-o facă deoarece țara este dependentă militar de livrările de armament realizate de SUA, a căror singură condiție este menținerea stabilității în zonă, prin respectarea acordului dintre cei cele două națiuni.
În prezent, tot Orientul Mijlociu este împânzit de tabere de refugiați. Radicalizarea Orientului Mijlociu din ultimii ani a oferit pretextul perfect atât Israelului cât și SUA de a interveni în zonă folosind arme de ultimă generație și provocând pierderi de vieți omenești. Noul regim din Egipt pare să susțină politicile favorite ale Israelului de a ataca organizațiile considerate teroriste, situate la granițele statului evreu. În Egipt, mișcarea salafistă localizată în Peninsula Sinai a rămas la fel de puternică, atrăgând din ce în ce mai mulți adepți. După ani de închisoare grupurile jihadiste salafiste continuă să mențină legături strânse cu Al-Qaeda și să obțină finanțare de la statele bogate în petrol. Acest lucru afectează relațiile de pace dintre Egipt și Israel. În august 2013, Israelul a autorizat un atac cu drone asupra peninsulei Sinai, cu permisiunea Egiptului, având drept scop împiedicarea lansării unei rachete de către militanții musulmani către Israel. (Mohamed. & Williams. & Georgy. 2013)
E. Concluzii
Prezenta lucrare a examinat rolul rețelei sociale Twitter în timpul revoltelor din Egipt, din perioada ianuarie-februarie 2011, folosind ca metodă de cercetare studiul de caz. Prin intermediul analizei mesajelor postate pe această platformă de microbloging, dar și din perspectiva evenimentelor ce s-au derulat în anii ce urmat revoluției, au reieșit următoarele: utilizatorii au folosit Twitter cu scopul de a promova cauzele protestatarilor la nivel național și internațional dar și de a influența formarea unei atitudini sociale generale de revoltă viazavi de situația politică din Egipt. Pe lângă toate aceste roluri, Twitter a acționat și ca un instrument cu ajutorul căruia protestarii s-au organizat în mici mișcări de stradă. De asemenea, el a funcționat și ca presă alternativă. În lipsa presei acreditate, informațiile postate pe Twitter au fost preluate mai departe de blogeri și jurnaliști. Din perspectiva actorilor implicați, a evenimentelor ce au precedat protestelor din Egipt aș putea trage concluzia că revolta nu a fost chiar așa de spontană precum s-a lăsat să se creadă și mai ales că nu a fost organizată de oameni din Egipt. Influencerii de pe Twitter, ale căror mesaje erau cel mai des preluate, și-au creat conturi cu doar câteva luni înainte de izbucnirea evenimentelor. Cei care au ajutat la relatarea evenimentelor au fost activiști, agenții de presă, jurnaliști independenți în căutare de subiecte noi și interesante, blogeri, politicieni, nicidecum societatea civilă din Egipt. Cele mai multe mesaje erau mesaje de încurajare și de exprimare a solidarității, scrise de oameni din afară țării. Această așa zisă revoluție pare să fi avut loc doar pe rețelele sociale. Pentru a primi recunoștere internațională, demonstratarii au exercitat presiuni asupra presei naționale precum și asupra postului Aljazeera, dar și a celei internaționale (BBC și CNN) ca să acopere evenimentele din piață și să preia din informațiile postate pe Twitter. Dacă e să tragem linie, așa zisa revoluție a fost mult prea scurtă, victoria extrem de repede obținută, în doar 18 zile, iar cei 300.000 de protestatari reprezentau de fapt, mai puțin de 1% din populația totală a țării. Egiptul de astăzi, nu este ceea ce visau puținii protestatari din timpul Primăvarei arabe că va deveni. Rezultatul pe termen lung este incert și probabil va oscila între o fațadă a democrației sub conducerea militară, o preluare completă a puterii de către extremiștii islamiști sau o tranziție către haos, nicidecum către democrație. Lucru, care, de altfel, s-a și întâmplat. Indiferent de mize și cauze, Primăvara arabă a devenit un fenomen geopolitic de prim ordin, care a avut drept rezultat o schimbare majoră a echilibrelor de putere din zonă. Este evident că de pe urma Primăverii arabe și în special a revoluției din Egipt câștigul a fost geopolitic și a aparținut altor actori și nu populației care a ieșit în stradă. Activismul manifestat în anul 2011 în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, se pare că i-a inspirat și pe editorii revistei Time, când l-au numit Persoana Anului 2011 pe Protestatarul, aducând astfel un tribut acelor persoane care au contribuit la momentele revoluționare în spațiul arab.
Bibliografie:
A.Cărți:
Bădău, H.M. Tehnici de comunicare în Social Media. Iași: Editura Polirom Blaydes, L.& Rubin, L. (2008). Ideological Reorientation and Counterterrorism: Confronting Militant Islam in Egypt. Terorrism and Political Violence. Los Angeles: Department of Political Science, Stanford University. Brownlee, J. & Masoud,T & Reynolds, A. (2015). The Arab Spring Pathways of repression and Reform. Oxford: Oxford Universiy Press. Brusanovski, P. (2009). Religie și Stat în Islam. București: Editura Herald Cismaru, D. (2015). Relații publice în mediul online. București: SNSPA Chelcea, S. (2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative (ediția a 3-a rev.). București: Editura Economică. Chican, D. (2011). Primăvara arabă sau Chipurile lui Ianus. Baia Mara: Editura Proema. Chican, D & Peterliceanu, E. (2013). Noul Orient Mijlociu: între Primăvara Arabă și Haosul constructiv. Baia Mare: Editura Proema. Chomski, N.( 2007). Un abuz al puterii și un atac asupra democrației. Prahova: Editura Antet XX Press. traduc.de Henrieta Anișoara Serban. Cornilă, C. (2008). De la religie la terorism – Fundamentalismului islamic și sectele creștine versus mediul actual de securitate. București: Editura Anamarol. Drăgan, I. (1996). Paradigme ale comunicării de masă: orizontul societății mediatice. București: Casa de Editură și Presă Șansa SRL. Frunzeti, T. & Zodian,V. (2013). Lumea 2013 Enciclopedie Politică și Militară (Studii Strategice și de Securitate). Academia Oamenilor de Știință din România. Secția Științe Militare. București: Editura Rao. Frunzeti, T. & Zodian,V. (2015). Lumea 2015 Enciclopedie Politică și Militară (Studii Strategice și de Securitate). Academia Oamenilor de Știință din România. Secția Științe Militare. București: Editura Rao. Gavrilă, C. (2013). Revolta Orientului. Iași: Editura Polirom Gelvin, J.L. (2014). The Israel-Palestine Conflict: One hundred years of war. Cambridge. Ed. Cambridge University Press. . Green, A. (2009). Comunicare eficientă în relațiile publice. Iași: Editura Polirom. Huntigton, S. P. (1998). Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. București: Editura Antet. McCaughey & Ayers. (2003). Cyberactivism: Online Activism in Theory and Practice. Londra: Routledge New York. Morgenthau, H. J. (2013). Politica între națiuni Lupta pentru putere și lupta pentru pace. Iași: Editura Polirom. Morozov, E. (2012) . The Net Desilusion. The Dark Side of the Internet Freedom . Public Affairs Pasti,V. (2004). Sociologie politică. București: Editura Ziua. Reșceanu,Ș. (2007). Islamul între Istorie și modernitate Craiova: Editura Universitaria. Ross, S. (2011). Orientul Mijlociu în flăcări. București: Editura Niculescu. Traduc.de Diana Șipu. . Teclean, C. (2011). Lumea Arabă – Un Spațiu Geopolitc Intermediar. Iași: Editura PIM Tran, V. & Stănciugelu, I. (2013). Teoria Comunicării. București: SNSPA. . Wright-Neville, D. (2010). Dicționar de Terorism. Marea Britanie: CA Publishing.
B.Articole din reviste și alte pulicații de specialitate
(varianta printată)
Văcărelu, M. (2011). Geopolitică Revista de Geografie Politică, Geopolitică și Geostrategie. București: Editura Top Forum. Anul IX, nr.43.
(varianta online):
Aldea, A. & Bilașevschi, M.. Democratizarea mass-media prin intermediul jurnalismului cetățenesc. Nr.155. Articol disponibil la http://www.sferapoliticii.ro/sfera/155/art03-Bilashevschi.php Arthur, C.(2011). Google and Twitter launch service enabling Egyptians to tweet by phone. The Guardian. Articol disponibil la: http://www.theguardian.com/technology/2011/feb/01/google-twitter-egypt Benli Altunı!ık, M.(2014). Rentier State Theory and the Arab Uprisings: An Appraisal. Academia.Articol disponibil la http://www.academia.edu/8088231/Rentier_State_Theory_and_the_Arab_Uprisings_An_Appraisal Brums, A. & Highfield, T. & Burges, J. (2013). The Arab Spring and its Social Media Audiances. Queensland University of Technology.Disponibil la:http://abs.sagepub.com/content/57/7/871.short?rss=1&ssource=mfr. http://www.jewishpress.com/blogs/shiloh-musings/jordan-israeli-ally-or-dangerous-enemy%E2%80%8F/2014/12/03/ Castells, M. (2014). Society and the Internet: How Networks of Information Oxford: Oxford University Press. Articol disponibil la https://books.google.ro/books?id=qDKTAwAAQBAJ&printsec=frontcover&hl=ro#v=onepage&q=weak&f=fals Coker, M.(2011). Google Executive Emerges as Key Figure in Revolt. The Wall Street Journal. Articol disponibil la: http://www.wsj.com/articles/SB10001424052748703989504576127621712695188. Carothers, T. (2000). The Clinton Record on Democracy Promotion. Articol disponibil la: http://carnegieendowment.org/files/16carothers.pdf DeLong-Bas, N.J. (2015). The New Social Media and the Arab Spring. Articol disponibil la: http://www.oxfordislamicstudies.com/Public/focus/essay0611_social_media.html Danilov, A. (2014). Istoria conflictului israelo-palestinian. Revista Historia. Articol disponibil la: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoria-conflictului-israelo-palestinian Furtună, D.(2015). Demografie și revoluții. Cum explodează „bombele demografice“. Adevărul. Articol diponibil la: http://adevarul.ro/news/societate/demografie-revolutii-explodeaza-bombele-demografice-1_556ece9ecfbe376e35e19d3c/index.html Giley, B. (2013). Did Bush Democratize theMiddle East? The Effects of External–Internal Linkages. Disponibil la:http://www.web.pdx.edu/~gilleyb/Gilley_DidBushDemocratizeTheMiddleEast.pdf http://www.pri.org/stories/2015-01-30/four-years-after-revolution-egypt-back-square-one Klein, Y. (2014). WikiLeaks: "Israel actively supported Hamas". Articol disponibil la: http://www.jerusalemonline.com/news/middle-east/israeli-palestinian-relations/wikileaks-israel-actively-supported-hamas-6980 Mohamed, Y. & Williams, D. & Georgy, G. (2013). Sinai militants say target of Israeli drone, four killed. Reuters. Articol disponibil la http://www.reuters.com/article/2013/08/10/us-egypt-israel-drone-idUSBRE97902Q20130810 Murthy, D. (2013). Twitter: Social Communication in the Twitter Age. Articol disponibil la: https://books.google.ro/books?id=LQ6xAAAAQBAJ&pg=PT84&lpg=PT84&dq=exiledsurfer+arab+spring&source=bl&ots=PJhDpMif9X&sig=S39wfF2OF-SE9TZgEYxt1S7RBx4&hl=ro&sa=X&ei=i_BiVeulOOLG7Abo3IGQCw&ved=0CDgQ6AEwAw#v=onepage&q=exiledsurfer%20arab%20spring&f=false New York Times. (2009) . Obama’s Speech in Cairo. Articol disponibil la: http://www.nytimes.com/2009/06/04/us/politics/04obama.text.html?pagewanted=all Nielsen, C. & Dunn, A. (2011). Digital Media in the Egyptian Revolution. International Journal of Communication(5).Articol disponibil lahttp://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=1&ved=0CCQQFjAA&url=http%3A%2F%2Fijoc.org%2Findex.php%2Fijoc%2Farticle%2Fdownload%2F1180%2F682&ei=DhmEVbzALMi9UZvxgbAJ&usg=AFQjCNFSNTw7Ic5tq4HU5jx_F_MKjFRf9w&bvm=bv.96042044, Oancea, C. (2011). Aspecte privind importanța geostrategică a Egiptului, în contextul politic actual. Geopolitics. Articol disponibil la: http://geopolitics.ro/aspecte-privind-importanta-geostrategica-a-egiptului-in-contextul-politic-actual/ Petras, J. (2011, Nr.39). Rădăcini ale revoltelor arabe și celebrări premature. Revista Idea. Articol disponibil la: http://idea.ro/revista/?q=ro/node/40&articol=727 Sârbu, A. (2015). Egipt: Președintele Abdel Fattah al-Sissi promite organizarea de alegeri legislative până la sfârșitul lui 2015. Agerpres. Articol disponibil la: http://www.agerpres.ro/externe/2015/04/29/egipt-presedintele-abdel-fattah-al-sissi-promite-organizarea-de-alegeri-legislative-pana-la-sfarsitul-lui-2015-15-54-40Scheinmann, G. (2013, Nr.7). The Real Big Winner of the Arab Spring.The Tower. Articol disponibil la: http://www.thetower.org/article/the-real-big-winner-of-the-arab-spring/ Schiavenza, M. (2015). Egypt Is Turning Back Into Ancient Egypt. The Atlantic. Articol disponibil la: http://www.theatlantic.com/international/archive/2015/05/egypt-is-turning-back-into-ancient-egypt/393470/ Sedra, K. (2013). The Roles of Social Media & Networking in Post-Conflict Settings- Lessons Learned from Egypt. African Development Bank Conference. Articol disponibil la: http://www.tdrp.net/PDFs/Social%20Media%20&%20Arab%20Spring%20-%20Egypt.pdf. Sorkhabi, R. (2014). How Much Oil in the Middle East?. Geoexpro Magasine. Articol disponibil la: http://www.geoexpro.com/articles/2014/02/how-much-oil-in-the-middle-east Stratfor (2012). Salafism and democratization. Stratfor.. Articol disponibil la: https://stratfor.com/weekly/salafism-and-arab-democratization . The Editors of Encyclopaedia Britannica. Muslim Brotherhood. Encyclopaedia Britannica Articol desponibil la: http://www.britannica.com/topic/Muslim-Brotherhood. The Editors of Encyclopaedia Britannica.. Muslim Brotherhood. Encyclopaedia Britannica Articol desponibil la: http://www.britannica.com/EBchecked/topic/180382/Egypt/43479/Agriculture-and-fishing . .(2011 ). The Reasons Social Media Contributed to the 2011 Egyptian Revolution. International Journal of Business Research and Management
C.Surse Internet
https://about.twitter.com/company http://www.biography.com/people/hosni-mubarak-37061
dfreelon.org/2012/02/11/arab-spring-twitter-data-now-available-sort-of https://globalecco.org/mining-twitter-data-from-the-arab-spring http://www.techopedia.com/definition/29047/hashtag-activism http://reactioneaza.blogspot.ro/2008/04/ce-este-activismul.html https://www.facebook.com/elshaheeed.co.uk/info http://fluturii.weebly.com/agricultura-egipteana.html http://www.permanentculturenow.com/what-is-activism/ http://www.slideshare.net/MsNetizen/e-activism http://egiptul.webgarden.com/menu/asezare-geografica http://www.bbc.com/news/world-middle-east-12301713 http://www.nytimes.com/2011/02/06/world/middleeast/06face.html?_r=0 http://english.ahram.org.eg/NewsContent/1/64/43995/Egypt/Politics-/Khaled-Said-The-face-that-launched-a-revolution.aspx http://mhambi.com/2011/02/ghonim-was-admin-of-khaledsaid-facebook-page/ http://www.cio.com/article/2379261/consumer-technology/7-ways-to-boost-your-klout-score.html http://www.frontpagemag.com/2013/raymond-ibrahim/new-study-exposes-scandalous-fatwas-of-brotherhood-and-salafis-in-egypt/ http://www.alriyadh.com/603694 http://uiuc.libguides.com/content.php?pid=568622&sid=4854187 http://www.lse.ac.uk/IDEAS/publications/reports/pdf/SR011/FINAL_LSE_IDEAS__UnitedStatesAndTheArabSpring_Kitchen.pdf http://arabist.net/blog/2010/6/14/the-murder-of-khaled-said.html http://landdestroyer.blogspot.ro/2011/02/egypts-wael-ghonim-of-google.html
http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/comunicare/Modelul-Lazarsfeld-Berelson-Ga14321161311.php http://insidetheeyelive.com/arab-spring-neocon-plan-global-domination/https://d3n8a8pro7vhmx.cloudfront.net/cdfai/pages/43/attachments/original/1413677221/Egypts_Muslim_Brotherhood_and_the_Arab_Spring.pdf?1413677221 http://www.westernjournalism.com/exposed-obamas-muslim-brotherhoods-orchestration-arab-spring-benghazi/ http://www.scribblelive.com/Embed/v5.aspx?Id=21807&Page=0&ShowComments=0&ThemeId=817 http://start-thinking.com/sm-and-comm-theories http://www.independent.mk/articles/17557/Egypt's+Ex+Leader+Mohammed+Morsi+Sentenced+to+Death http://snurb.info/files/2014/The%20Arab%20Spring%20and%20Its%20Social%20Media%20Audiences.pdf http://www.adweek.com/socialtimes/googles-wael-ghonim-thanks-facebook-for-revolution/335539 http://www.jewishvoice.org/media/publications/articles/identifying-israels-enemies.html https://www.middleeastmonitor.com/articles/middle-east/12387-israels-fear-of-the-arab-spring-and-celebration-of-the-counter-revolutions- http://wayback.archive-it.org/2349/20110203054436/http://twitter.com/AliveInEgypt# https://archive-it.org/collections/2349?fc=websiteGroup%3A4%29+Egypt+-+Social+Media http://www.bbc.com/news/10420218https://electronicintifada.net/blogs/ali-abunimah/did-hamas-really-help-muslim-brotherhood-break-open-egypts-prisons http://www.scientia.ro/scientia-geographica/109-cia-the-world-factbook-in-limba-romana/1827-egipt-harta-geografie-populatie-guvernare-economie-telecomunicatii-transporturi-sistem-aparare-nationala.html http://economie.hotnews.ro/stiri-it-16124637-apple-cumparat-peste-200-milioane-dolari-compania-topsy-specializata-analiza-datelor-twitter.htm http://www.danah.org/papers/2011/IJOC.html http://eg.linkedin.com/in/koraiem/ https://twitter.com/amkoraiem/favorites https://www.indexoncensorship.org/2014/01/three-years-arab-spring-officials-thwart-digital-dissent/ http://mashable.com/2013/03/09/twitter-revolution/ https://prezi.com/xzkenkbfxz9h/primavara-araba/ http://www.thetower.org/article/the-real-big-winner-of-the-arab-spring/ http://www.comanescu.ro/cine-sunt-influencerii-de-pe-retele-un-top-klout.html http://www.culturaldiplomacy.org/academy/content/pdf/participant-papers/2012-02-bifef/The_Role_of_Social_Media_in_Political_Mobilisation_-_Madeline_Storck.pdf http://topsy.com/trackback?url=http%3A%2F%2Ftwitter.com%2Fmonaeltahawy%2Fstatus%2F29734902026993664 http://guides.library.cornell.edu/c.php?g=31735&p=200993 https://twitter.com/cairenegirl https://twitter.com/exiledsurfer http://searchengineland.com/topsy-becomes-definitive-twitter-search-engine-171120 Occupied Palestina Blogging 4 Human Rights & Liberation of Palestine, Live Tweets from #Egypt, #Jan25 Protests, Palestina ocupată, Blogul pentru drepturi umane și eliberarea Palestinei https://wayback.archive-it.org/2349/*/http://twitter.com/ElBaradei/ http://wayback.archive-it.org/2349/20110130170911/http://twitter.com/Gsquare86/# http://smallwarsjournal.com/jrnl/art/what-the-arab-spring-tells-us-about-the-future-of-social-media-in-revolutionary-movements http://www.vosizneias.com/65416/2010/10/05/egypt-bill-clinton-implies-israeli-palestinian-conflict-motivation-for-terrorism-around-globe/ http://www.telegraph.co.uk/news/picturegalleries/worldnews/8319026/Egypt-crisis-Hosni-Mubarak-in-pictures.html?image=18 http://media3.washingtonpost.com/wp-srv/photo/gallery/090603/GAL-09Jun03-2132/media/PHO-09Jun03-164393.jpg http://theconversation.com/egypt-uprising-much-more-than-just-a-twitter-revolt-15444 http://govbooktalk.gpo.gov/tag/arab-spring/ http://www.vosizneias.com/65416/2010/10/05/egypt-bill-clinton-implies-israeli-palestinian-conflict-motivation-for-terrorism-around-globe/ http://www.indexmundi.com/egypt/age_structure.html www.Worldometers.info http://www.reuters.com/article/2013/08/10/us-egypt-israel-drone-idUSBRE97902Q20130810
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/155/art03-Bilashevschi.php
http://www.reportervirtual.ro/2014/01/international-trei-ani-de-la-primavara-araba-ce-s-a-ales-de-tarile-revolutionare.html
http://www.geostrategic.eu/liga-araba.html
http://www.thedailybeast.com/articles/2014/06/14/america-s-allies-are-funding-isis.html
D.Materiale Video
http://www.dailymotion.com/video/x1a96h8_the-square-full-documentary-movie-hd-part-1_shortfilms
http://www.dailymotion.com/video/x1aa5vz_the-square-hd-part-2_shortfilms
https://stratfor.com/video/arab-spring-revisited-agenda : Kenneth Turan interviews director of Egyptian documentary
https://www.ted.com/talks/wael_ghonim_inside_the_egyptian_revolutionhttps://www.youtube.com/watch?v=NUEIaklv7H8 The Square
https://www.youtube.com/watch?v=jgQTp31K0oE https://www.youtube.com/watch?v=ySKLyFiz8zE From Egypt to Ferguson, Twitter fuels protests
Anexe:
Figura 1.1 – Populația
Sursa: www.Worldometers.info
Figura 1.2 – Structura pe grupe de vârstă în Egipt
Sursa: http://www.indexmundi.com/egypt/age_structure.html
Figura 1.3 – Exemplu de tweet pe Twitter
Figura 1.5 – Exemplu de conversații folosind aplicația speek2tweet
Figura 1.4 Rezultate mesaje Twitter
Former U.S. President Bill Clinton said Tuesday that solving the Israeli-Palestinian conflict would take away much of the motivation for terrorism around the world. http://www.vosizneias.com/65416/2010/10/05/egypt-bill-clinton-implies-israeli-palestinian-conflict-motivation-for-terrorism-around-globe/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: A Fost sau N a Fost Revolutie (ID: 150920)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.