CAPITOLUL I – TURISMUL FENOMEN ECONOMIC ACTUAL

CAPITOLUL I – TURISMUL FENOMEN ECONOMIC ACTUAL
CONCEPTE ȘI DEFINIȚII
Turismul reprezintă, prin conținutul și rolul său, un fenomen caracteristic
civilizației actuale, una din componentele majore ale vieții economice și sociale ce polarizează interesul unui număr tot mai mare de țări. Receptiv la prefacerile lumii contemporane, turismul evoluează sub incidența acestora, dinamica sa integrându-se procesului general de dezvoltare. La rândul său, prin vastul potențial uman și material pe care îl antrenează în dezvoltarea sa, ca și prin efectele benefice asupra domeniilor cu care se interferează turismul acționează ca un factor stimulator al progresului.
Deși este considerat de cei mai mulți specialiști ca un fenomen propriu perioadei contemporane, turismul s-a cristalizat la sfârșitul secolului al XIX-lea și ca atare primele încercări în definirea și caracterizare a lui datează din această perioadă. Preț de un secol de la apariție, turismul a avut o evoluție relativ lentă, ceea ce s-a reflectat și în planul clarificărilor conceptuale. După cel de-al doilea război mondial, mai exact începând cu anii’60, și ca urmare a profundelor transformări din economia mondială, turismul cunoaște o expansiune deosebită – de unde și caracteristica pe care i-o atribuie numeroși autori, aceea de „ fenomen specific lumii moderne” – antrenând tot mai multe resurse, angrenând în mecanismele sale un număr în creștere de țări și organisme.
În mai toate dicționarele apărute pînă acum se preconizează că, din punct de vedere etimilogic cuvântul „turism” provine din termenul englez „tour”(călătorie), sau „to tour”, „to make a tour”  (a călătorii, a face o călătorie, a colinda), care a fost creat în anglia în jurul anilor 1700, pentru a desemna acțiunea de a voiaja în Europa, în general, și în Franța, în special. La rândul său, acest termen englez derivă din cuvântul francez „tour” (călătorie, plimbare, mișcare în aer liber, drumeție în circuit), fiind ulterior preluat de majoritatea limbilor europene, cu sensul de călătorie de agrement, destindere, recreere, plăcere.
Turismul este considerat, în primul rând „o formă de recreere alături de alte activități și formule de petrecere a timpului liber”; el presupune „mișcare temporară a oamenilor spre destinații situate în afara reședinței obișnuite și activitățile desfășurate în timpul petrecut la
acele destinații”; de asemenea, în cele mai multe situații el implică efectuarea unor cheltuieli cu impact asupra economiilor zonelor vizitate.
Ca orice activitate în plină evoluție și afirmare, turismul a fost obiect de cercetare pentru numeroși specialiști, care, o dată cu semnalarea lui ca fenomen, au încercat să-i stabilească dimensiunile în timp și spațiu, conținutul etc., adică să-l definească.
Primele încercări datează de la începutul secolului nostru. Astfel, în 1883, în Elveția, un prim document oficial se referă la activitatea hotelieră, iar în 1896, E.Guyer Freuler publică studiul: „Contribuții la o statistică a turismului”, în care turismul este definit ca „un fenomen al timpurilor moderne, bazat pe creșterea necesității de refacere a sănătății și schimbare a mediului, de cultivare a sentimentului de receptivitate față de
frumusețile naturii…. Rezultat al dezvoltării comerțului , industriei și perfecționării
mijloacelor de transport”.
Simultan sau ceva mai târziu, în țări ca Austria, Germania, Belgia, Spania, Franța, Italia, apar lucrări consacrate cercetării turismului ca fenomen, definirii sau evaluării lui, analizei impactului acestuia asupra economiei. Din acestea, se impune a fi menționată pentru originalitatea și complexitatea abordărilor, lucrarea prof. belgian ed. Picard „Industria călătorului” în care turismul este înțeles ca „ansamblul organismelor și funcțiilor acestora potrivite deopotrivă din punctul de vedere al celui care se deplasează, al călătorului propriu-zis, dar și al celor ce profită de pe urma cheltuielilor făcute de acesta”.
În anul 1933 prof. englez F.W.Ogilvie contribuie la studiul economic al turismului printr-o lucrare de referință ce se constituie într-o amplă demonstrație a mecanismului formării și manifestării cererii, lansînd și primele elemente ale unei teorii a consumului turistic, teorie reluată și dezvoltată ulterior de K.Krapf.
Unul din specialiștii consacrați în cercetarea fenomenului turistic, a cărui opinie a fost îmbrățișată de un număr mare de teoreticeni, este profesul elvețian W. Hunziker, care în anul 1940 a elaborat o definiție a turismului acceptată pe plan mondial: „turismul este ansamblul relațiilor șă fenomenelor ce rezultă din deplasarea și sejurul persoanelor în afara locului de reședință, atât timp cât sejurul și deplasarea nu sunt motivate de o stabilire permanentă sau o activitate lucrativă oarecare”. Pe o poziție foarte apropiată se situează și K.Krapf, ceea ce îi conduce pe cei doi autori la formularea unui punct de vedere comun și mai elaborat dar care păstrează în esență, aceleași elemente. Definiția a fost propusă de W.Hunziker și K.Krapf în anul 1942 (ajustată mai târziu), din a căror inițiativă a fost creată Asociația Internațională a Experților Științifici ai Turismului (A.I.E.S.T.), domeniu ce a devenit în perioada postbelică un subiect major de studiu științific sistematic. Pentru cei doi specialiști elvețieni menționați, „turismul este un ansamblu de fenomene și relații rezultând din călătoria și șederea nerezidenților, atâta timp cât acestea nu determină o reședință permanentă sau nu se leagă de vreo activitate temporară (sau permanentă) retribuită”.
În același spirit sunt formulate și definițiile mai recente ale turismului, definiții elaborate cu aportul unui număr larg de specialiști. O reflectare sugestivă a conținutului și complexității activității turistice poate fi redată astfel: „termenul de turism desemnează călătoriile de agrement, ansamblul de măsuri puse în aplicare pentru organizarea și desfășurarea acestui tip de călătorii, precum și industria care concură la satisfacerea nevoilor turiștilor”, sau turismul reprezintă „o latură a sectorului terțiar al economiei, unde activitatea prestată are ca scop organizarea și defășurarea călătoriilor de agrement, recreere sau a deplasărilor de persoane la diferite congrese și reuniuni; include toate activitățile necesare satisfacerii nevilor de consum și servicii ale turiștilor”.
Cu alte cuvinte, în concepția noastră, prin turism se înțelege în primul rând, ansamblul de activități prin care omul își petrece timpul liber călătorind în altă localitate sau țară pentru a vizita oamnei și locuri, monumente și muzee, pentru a-și îmbogăți cunoștințele generale, pentru a se distra și a face sport, pentru odihnă sau tratament, iar în al doilea rând, industria creată pentru satisfacerea tuturor bunurilor și serviciilor solicitate de turiști la locul de destinație, la un înalt nivel calitativ, și în condițiile protecției și conservării resurselor turistice, în special, și a mediului înconjurător, în general .
Cu meritele și minusurile lor, punctele de vedere consemnate, ca și alte asemenea, evidențiază, pe de o parte, faptul că turismul este un fenomen cu deosebită semnificație pentru economiile țărilor de referință ce a căpătat atenția teoreticienilor și practicienilor; pe de altă parte, conectat la dezvoltarea economică-socială, turismul evoluează rapid, își lărgește continuu sfera de activitate, imprimând definițiilor un caracter limitat. În aceste condiții, noțiunea de turism trebuie permanent actualizată, adaptată schimbărilor, confruntată și corelată cu activitatea practică, cu celelalte componente ale economiei.
Din termenul „turism” a derivat și cel de „turist”, adică persoana care efectuează călătoria pentru plăcere proprie.
Din perspectiva istoriei gândirii economice privind domeniul călătoriri și recreerii, prima definire a turistului apare în 1876 în „Dicționarul universal al secolului al XIX-lea”, potrivit căreia turistul este „o persoană ce călătorește doar pentru plăcerea călătoriei (ca să poată spune că a călătorit)”.
Comitetul Experților de Statistică al Ligii Națiunilor recomandă în octombrie 1936 definiția „turistului străin”. Ea a fost adoptată de Comitetul de Turism al Ligii Națiunilor în 1937. Potrivit acesteia turistul străin (turistul internațional) este „orice persoană care vizitează o altă țară decât cea în care își are reședința obișnuită, pentru un timp care depășește 24 de ore”. Comitetul experților statistici au exclus din referirea directă indivizii care sosesc pentru a munci sau pentru a se stabili definitiv, studenții care urmează anumite școli, persoanele care trec granițele în mod regulat în drumul lor spre locul de muncă și călătorii care nu se opresc din drum printr-o țară, indiferent de timpul fizic cât sunt prezenți în țara respectivă.
Definițiile din anii 1936 și 1937 au fost reformulate de Uniunea Internațională a Oficiilor Naționale de Turism (IUOTO – International Union of Official Travel Organizations), astăzi Organizația Mondială de Turism (WTO – World Tourism Organization) în anl 1950, admițând turiști și pe studenții aflați în străinătate, pentru formare și specializare profesională și specificând un nou tip de călător numit „excursionist internațional”. Un excursionist este un individ care călătorește din plăcere și care vizitează altă țară pentru mai puțin de 24 de ore. De asemenea IUOTO a definit „călătorul în tranzit” ca acel individ care trece printr-o țară fără a se opri, indiferent de timpul pe care îl petrece în țara respectivă sau ca acel individ care călătorește printr-o țară în mai puțin de 24 de ore, dacă face doar o călătorie scurtă, neturistică. La scurt timp O.N.U. a formulat o „Convenție privind facilitățile de vămuire”, care a extins sfera de definiției anterioare privind turistul străin, redimensionând și durata maximă de ședere în afara reședinței la maxim 6 luni.
Aproximativ zece ani mai târziu , în 1963, la Roma, o altă „Conferință a O.N.U. despre Turism și Călătorie Internațională” a făcut o distincție între:
vizitatori-turiști, care stau mai mult de 24 de ore în țara vizitată și ale căror motive de călătorie pot fi grupate în: loisir (recreere, sănătate, sport, odihnă, studii sau religie), afaceri, familie, misiuni și reuniuni;
vizitatori-excursioniști, care stau mai puțin de 24 de ore în țara vizitată și sunt vizitatori temporari ce călătoresc pentru propria plăcere.
Aceste definiții au fost examinate de un grup de experți statisticieni ai Națiunilor
Unite, ulterior fiind aprobate și aplicate începând cu anul 1968.
FORMELE DE BAZĂ ALE TURISMULUI
Schimbările majore din economia mondială, concretizate în creșteri
semnificative ale producției în fiecare țară, dar și în reducerea barierelor politice și comerciale dintre țări, au, condus, după 1970, la o evoluție explozivă a numărului călătoriilor și a țărilor participante la circulația turistică, intensificând comunicarea în acest domeniu și sporind nevoia de imformații având caracter turistic.
Pe de altă parte, creșterea numărului și diversificarea tipologică a celor implicați în organizarea și gestionarea călătoriilor – administrații naționale de turism, organisme profesionale, colectivități locale, institute de cercetare – precum și realizarea obiectivelor lor vizând evaluarea piețelor, determinarea eficienței campaniilor comerciale, orientarea investițiilor, valorificarea resurselor umane și altele au accentuat cererea de informații turistice.
În acest context a avut loc o lărgire a surselor date, dar care utilizau concepte diferite; ca urmare, au apărut dificultăți în cunoașterea și evaluarea cu rigurozitate a fenomenului turistic, s-au diminuat sensibil posibilitațile realizării unor comparații internaționale relevante. Se impunea, în aceste condiții, adoptarea unui sistem statistic unitar al turismului și dezvoltarea unei terminologii comune. Aceste obiective si-au găsit rezolvarea în recomandările Conferinței internaționale asupra statisticii voiajelor și turismului de la Ottawa din iunie 1991, recomandări adoptate în anul 1993 la Sesiunea a XXVII –a a Comisiei de Statistică a Națiunilor Unite.
La baza propunerilor formulate cu prilejul reuniunii de la Ottawa a stat o serie de principii între care:
valorificare experienței acumulate de-a lungul timpului în definirea conceptelor;
caracterul simplu și clar al definițiilor;
urmărirea cu prioritate a unor scopuri statistice;
compatibilitatea cu normele și clasificările intrnaționale în alte domenii, in deosebi cu cele de interferență ale turismului (demografie, transport, comerț și inustrie, migrațiune, balanța de plăți).
Clarificările propuse și adoptate au vizat o gamă largă de aspecte, ce ar putea fi grupate pe mai multe planuri:
conținutul noțiunii de turism și formele turismului;
conceptul de vizitator și corespunzător, locul, durata și motivul călătoriei;
industria turistică: conținutul și clasificarea elementelor componente;
calsificarea activității turistice, pornind de la ofertă, în conexiune cu structurile fundamentale ale produselor și serviciilor CITI (Clasificarea Internațională Tip Industrii a activităților), NACE (Clasificarea industrială generală a activităților economice în Comunitatea Europeană).
Conform noilor precizări turismul reprezintă activitățile unei persoane care
călătorește în afara mediului său obișnuit , pentru mai puțin de o perioadă specificată de timp și al cărei scop principal de călătorie este altul decât exercitarea unei activități remunerate la locul de vizitare unde:
termenul „mediu obișnuit” are menirea să excludă călătoriile în interiorul locului de reședință și călătoriile de rutină (la locul de muncă);
termenul „mai puțin de o perioadă specificată de timp” (perioada nu trebuie să depășească 12 luni) are menirea să excludă migrarea pe termen lung ;
termenul „exercitarea unei activități remunerate la locul vizitat” presupune excluderea migrării pentru o angajare temporară.
Se apreciază că acestă definiție este suficient de largă pentru a acoperi călătoriile
între diferite țări, dar și în interiorul acestora și, de asemenea, pentru a include activitățile vizitatorilor de o zi (excursioniștii) și ale celor care rămân în zona vizitată cel puțin 24 de ore (turiști).
Conform acestor abordări actuale ale noțiunii de turism , pot fi prezentate in continuare cele trei forme de turism principale:
turism intern (domestic tourism) – rezidenții unei țări date care călătoresc numai în interiorul acesteia;
turismul receptor (inbound tourism) – non-rezidenții care călătoresc în țara dată;
turism emițător (outbound tourism) – rezidenții țării respective care călătoresc în alte țări.
Aceste trei forme de bază ale turismului pot fi asociate rezultând alte trei forme
derivate de turism:
Turism interior (internal tourism) – formă ce regrupează turismul intern și turismul receptor;
Turism național (national tourism) – incluzând turism intern și turism emițător;
Turismul internațional (international tourism) – constituit din turismul internațional receptor și turism internațional emitent.
Alături de clasificarea respectivă sunt întâlnite și altele care recurg însă la criterii limitative, oferind astfel structuri bine conturate , dar cu grad ridicat de rigiditate. Dintre acestea sunt prezentate în continuare, clasificările realizate în funcție de:
gradul de mobilitate al turistului:
turism de sejur (lung, de durată medie, scurt la sfârșit de săptămână);
turism itinerant (cu valențe culturale, știițifice, cognitive, tehnice, drumeție);
perioada anului în care se realizează acțiunea turistică:
turism continuu (permanent – cura balneară, turism cultural , de afaceri);
turism sezonier (de vară – asociat zonelor de litoral și motivat de cura helio-marină; de iarnă – având ca destinație muntele datorită curelor helio-terapeutice montane ; de circumstanță sau ocazional determinat de participarea la diferse manifestări);
ocazional ;
la sfârșit de săptămână.
mijlocele de transport folosite:
drumeție (cuprinde deplasări pedestre în zone nepoluate , excursiile montane și aplinismul, turismul ecvestru, vânătorea și pescuitul);
turism rutier (cicloturismul, motociclismul, automobilismul);
turism feroviar (una dntre cele mai vechi forme de călătorie, practicat în diverse variante de un număr mare de turiști, datorită comodității, siguranței și a costurilor);
turism naval (croaziere și mai recent turismul nautic sportiv);
turism aerian (practicat pe distanțele lungi și foarte lungi).
momentul și modul de angajare a prestațiilor turistice:
turism organizat;
turism pe cont propriu (neorganizat);
comercializant.
Caracteristicile socio-economice ale cererii și, respectiv, ale clientelei (vârsta și ocupația turiștilor):
turism particular (unele forme ale turismului privat se identifică, într-un anumit sens cu cele ale turismului de lux);
turism social (este o formă specifică a turismului de masă*; turismul de tineret se prezintă ca o formă particulară a turismului social care prin facilitățile acordate acestui segment de populație încurajează dezvoltarea călătoriilor având o contribuție în plan instructiv-educativ).
În funcție de motivația deplasării, în practica turistică internațională și mai
recent chiar și în țara noastră, s-au produs mutații importante, în principal, în sensul diversificării obiectivelor călătoriilor și al modificării priorităților în topul preferințelor turiștilor. Aceste modificări au dus la aparația unor noi forme de petrecerea a vacanțelor, la îmbogățirea conținutului celor existente cu noi aspecte. Toate acestea au determinat consacrarea unor forme moderne de călătorie și anume:
Turismul de afaceri – privește în sens larg călătoriile oamenilor pentru scopuri legate de munca lor, mai exact, deplasările în interes oficial, comercial sau de altă natură, participările la diverse manifestări organizate de întreprinderi economice sau organisme administrative pentru reprezentanții lor.
Turismul de afaceri deține astăzi, în lume, circa 20% din totalul călătoriilor internaționale și aproape ¼ din totalul încasărilor turistice, având cote diferite de la o țară la alta.
Călătoriile de afaceri pot avea:
caracter intern – adresat salariaților unei întreprinderi și au ca obiectiv motivarea personalului în scopul creșterii producțivității muncii și a îmbunătățirii performanțelor și se concretizează în seminarii sau întâlniri ale firmei cu salariții, acțiuni de formare a personalului, călătorii recompensă sau stimulent;
caracter extern – au ca obiectiv buna desfășurare a activității și prosperitatea firmelor în ansamblul lor și constau în: deplasări cu caracter profesional, participarea la târguri, expoziții, congrese, colocvii.
Turismul urban se referă la petrecerea timpului liber, a vacanțelor în orașe, pentru
vizitarea acestora și pentru desfășurarea unor activități de natură foarte diversă (vizionare de spectacole, cumprături, vizitarea unor rude sau prieteni).
Dinamica turismului urban este, în primul rând, rezultatul sporirii mobilității de scurtă durată a populației. Progresul rapid al turismulu de scurtă durată este, la rândul său, determinat de reducerea sejururilor și fracționarea concediilor, argumentate de dorința vizitării, cunoașterii cât mai multor locuri, pe de o parte și de perfecționările în domeniul transportului, pe de altă parte.
O pondere mare a călătoriilor urbane revine turismului cultural, particularizat prin conținutul specific al deplasării.
Turismul rural reprezintă una din cele mai eficiente soluții de armonizare a cerințelor turismului cu exigențele protejării mediului și dezvoltării durabile. Turismul rural se referă la toate activitățile ocazionate de petrecerea unei perioade de timp determinate în mediul rural, mijlocul de găzduire putând fi atât gospodăria țărănească – pensiune, fermă agroturistică – cât și echipamente turistice de factură mai generală –hanuri, hoteluri rustice, popasuri.
Față de cele prezentate, trebuie arătat că și alte forme de turism răspund, prin caracteristicile lor, atributului modern (ex.croazierele) sau cerințelor unui turism durabil (ex. turismul în parcuri șe rezervații). Analiza lor este însă limitată fie de poziția modestă deținută în structura circulației turistice globale și, deci, de sărăcia informațiilor și ca urmare delimitarea de alte forme este dificilă sau chiar imposibilă.
În ce privește turistul, acesta este prezentat ca fiind „orice persoană care se
deplasează spre un loc situat în afara reședinței sale obișnuite , pentru o perioadă mai mică de12 luni și ale cărei motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea unei activități remunerate în locul vizitat”.
În acest context sunt menționate trei criterii esențiale pentru a distinge vizitatorii (în sensul de turiști) de alte categorii de călători și pentru a elimina ambiguitățile generate de unii termeni. Potrivit acestor criterii:
voiajul trebuie efectuat într-un loc situat în afara reședinței obișnuite*, ceea ce exclude călătoriile mai mult sau mai puțin regulate între domiciliu și locul de muncă sau de studii;
sejurul nu poate depăși 12 luni consecutive, peste acest prag vizitatorul având, din punct de vedere statistic, statutul de rezident;
motivul principal al călătoriei trebuie să fie altul decât exercitarea unei activități remunerate la locul vizitat, ceea ce exclude migrația legată de locul de muncă.
Vizitatorii sunt grupați, după rezidență, în :
Vizitatori internaționali – indivizi care intră într-o țară ce nu reprezintă locul său permanent de reședință și care:
nu intenționează să emigreze sau să obțină un loc de muncă remunerat în țara de destinație;
nu vizitează țara respectivă în calitate de diplomat sau membru al forțelor armate;
nu este refugiat, nomad sau muncitor în zona limitrofă graniței;
nu intenționează să stea mai mult de un an;
dar care poate:
să viziteze țara respectivă în scopuri recreative, religioase, familiale, sportive, participare la conferințe, studii sau să tranziteze spre alte țări;
să fie călător cu probleme comerciale sau de afaceri care stă pentru mai puțin de un an;
să fie un funcționar al unor organisme internaționale, într-o misiune care să dureze mai puțin de un an, sau un cetățean aparținând țării respective care se întoarce acasă pentru o vizită temporară.
Vizitatorii internaționali sunt clasificați în:
turiști internaționali – vizitatori care își petrec cel puțin o noapte în țara de destinație;
excursioniști internaționali – vizitatori de o zi; aceștia includ și vizitatorii pasageri pe nave de croazieră care pot vizita același port timp de mai multe zile, dar care se întorc pe navă pentru a înnopta, și nu includ pasagerii de tranzit cum ar fi pasagerii pe liniile aeriene.
Vizitatorii interni – rezidenții unei țări care vizitează propria lor țară.
La rândul lor vizitatorii interni sunt subdivizați în:
turiști interni;
excursioniști interni.
Legat de durata voiajului, se sugerează posibilitatea înregistrării și evidențierii
călătoriilor pe diverse lungimi de intervale, în funcție de necesitățile analizei. Corespunzător acestei fragmentări a duratei călătoriei este propusă și noțiunea de vacantier care este definit ca „orice persoană aflată într-o deplasare de cel puțin patru zile consecutive, petrecute în afara domiciliului său, pentru alte motive decât cele profesionale, de studii sau sănătate”. Deci este vorba despre sejururi de agrement („vacanțe”) , fără a fi incluse sejururile de scurtă durată (week-end).
Cu privire la motivele voiajului și sejurului, Organizația Mondială a Turismului
(O.M.T.) promovează clasificarea principalelor mobiluri ale călătoriilor turistice, și anume:
loisir, recreere și vacanță (odihnă): vizitarea orașelor, participarea la diverse manifestări culturale și sportive, efectuarea cumpărăturilor, plajă, sănătate, practicarea diferitelor sporturi (neprofesionoști), croaziere, jocuri de noroc, odihnă, voiaje de nuntă;
afaceri și motive profesionale: instalarea de echipamente, inspecții, vânzări și cumpărări în contul întreprinderilor străine, participarea la reuniuni, conferințe și congrese, târguri și expoziții, participarea la activități sportive, profesionale, misiuni guvernamentale, studii, cursuri de limbi stăine sau de pregătire profesională, voiaje incentive (stimulent);
vizite la rude și prieteni: vizitarea părinților, concedii în cămin (familie), participarea la funeralii, participarea la programe de îngrijire a invalizilor;
tratament medical: stațiuni balneare, fitness, talazoterapie, kinetoterapie, stațiuni termale și alte tipuri de cure și tratamente (slăbire, înfrumusețare);
religie/pelerinaje: participarea la diverse evenimente religioase, pelerinaje;
alte motive: echipajele aeronavelor și vaselor destinate transportului public (personalul însoțitor de bord), tranzit, alte activități.
În esență criteriul motivației generează două segmente majore de clientelă: de afceri – care reprezintă un sfert din clientela mondială totală – și de agrement (considerată uneori ca adevărată expresie a turismului).
În călătoriile lor turiștii consumă o serie de bunuri și servicii, acestea sunt produse, de regulă, de industrii/ramuri disticte ale economiei , legate mai mult sau mai puțin de turism. Corespunzător acestei realități, în structurile consacrate ramurilor economiei sau ale
produselor și serviciilor nu se regăsește o industrie a turismului. Totuși conceptul este frecvent utilizat și chiar definit.
Industria turistică este acea parte a economiei, alcătuită dintr-o sumă de activități sau mai multe ramuri a căror funcție comună este satisfacerea nevoilor turiștilor. Din industria turistică fac parte sectoarele:
locuință și alimentație (în conformitate cu structurile consacrate , grupa „Hoteluri și Restaurante”):hoteluri, moteluri , case de oaspeți, ferme, vase de croazieră, vile, castele, camping-uri, proprietăți time-share, reședințe secundare, restaurante (clasice, cu specific, fast-food), baruri, cafenele;
transport :sectorul comercial reprezentat de linii aeriene, curse navale, căi ferate, autocare, firme de închirieri de automobile, operatori de taximetrie și sectorul noncomercial constituit din automobile proprietate personală, aeronave proprii, iahturi;
organizatori de călătorii: agenții de voiaj și touroperatori;
atracții – agrement: elemente naturale (forme de relief, grădini, parcuri, lacuri) și construite – catedrale, castele, monumente, muzee, galerii de artă, teatre, parcuri de distracții, facilități sportive, cazinouri precum și festivaluri și evenimente cultural-artistice;
organizatorii/administratorii destinațiilor: oficii de turism naționale, regionale, locale.
Industria călătoriilor și industria turistică, considerate în ansamblu, se situează printre
cele mai dinamice ramuri ale industriei mondiale, aportul călătoriilor și turismului la economia mondială, națională și regională/locală permițând situarea lor pe locul opt din principalele sectoare industriale ordonate după contribuția la dezvoltarea economică mondială.
Aceste considerente permit caracterizarea turismului ca un sistem de activități socio-economice care cuprinde relațiile cea au loc în societate, înlăuntrul fiecărui stat și în circuitul valorilor materiale și spirituale dintre state și ca atare justifică tratarea industriei turistice ca o ramură a economiei naționale.
FACTORII DETERMINANȚI AI DEZVOLTĂRII TURISMULUI
1.3.1. Turismul – un fenomen cu abordare multifuncțională
Deși creșterea cantitativă a turismului a fost mai redusă în perioada postbelică,
multe persoane, agenți întreprinzători și instituții guvernamentale preocupate de turism au început abia recent să acorde o atenție mai serioasă implicațiilor sale.
Turismul este, în înțelegerea multor profesioniști, cu precădere, o problemă de piață și administrație empirică. În timp ce aceste activități sunt importante, domeniul este și mai important. Planificare, dezvoltarea și politica profiturilor depășesc aspecte practice și limitate ale tehnicilor de piață. Turismul, ca formă populară de existentă umană în timpul liber, de asemenea, oferă oamenilor de știință din domeniul social o posibilitate apreciabilă pentru o mai bună înțelegere a anumitor forme de interacțiune umană, și cum acestea afectează alți oameni și mediul în care ele apar.
Aceste posibilități de studiu pot fi valorificate cel mai bine dacă se încearcă o recunoaștere explicită că turismul este un domeniu multilateral. În consecință el necesită o abordare din perspectiva mai multor științe sociale, precum și din aceea a diferitelor profesii. Șirul de probleme poate fi apreciat prin examinarea pe rând a naturii turismului în mai multe ipostaze: ca experiență umană, comportament social, ca fenomen geografic, ca afacere și sursă de venit.
Turismul – o experiență umană
Turismul este o activitate pe care o desfășoară indivizii și de care, de obicei, aceștia se bucură. Pentru a înțelege mai bine fenomenul turismului, trebuie să se înțeleagă mai bine comportamentul individului – psihologia turiștilor și a celor care pot să devină turiști. Dezvoltarea și testarea modelelor care ajută la explicarea antecedentelor și consecințelor comportării umane reprezintă o prioritate importantă în învățământul și cercetarea legată de turism. Asemenea informații pot fi de reală valoare în proiectarea atât a noilor produse turistice, cât și în campaniile marketingului de promovare a acestor produse. Cunoașterea modului în care indivizii iau decizii, în legătură cu produsele turistice substituibile, ce surse de informații folosesc ei, cum evaluează ei această informație și cum structurează ei experiența lor pot oferi avantaje importante în practica de afaceri și modul în care să fie înțeleasă în general experiența din turism.
Un alt aspect al interacțiunii dintre subiecții turiști și destinația turistică, foarte important în anumite contexte, este dorința de „autenticitate”. „Autenticitate , în acest sens, vizează sentimentul subiectiv că individul trăiește o experiență esențială privind calitatea
altei culturi.” În general, perspectivele psihologiei indiviului și psihologiei sociale au mult de oferit prin dezvoltarea educației și cercetării privind turismul. Turismul, la rândul său, oferă acestor științe sociale o posibilitate de a examina o formă specială și importantă de experiență umană care deseori există în afara formelor mai convenționale ale comportării umane.
Turismul – o conduită socială
Experiența umană individuală, trăită în calitate de turist, este de obicei împărtășită altor oameni. Chiar și atunci când călătorește singur, turistul va veni în contact cu alți oameni și instituții locale. Multe din deciziile legate de o experiență în turism sunt influențate, atât de psihologia individului, cât și de socializarea experiențelor și de autoperceperea rolului social al turismului.
Cunoașterea interacțiunii sociale a turiștilor față de ceilalți turiști, și față de rezidenții locali și insituțiile locale, poate contribui la o mai bună înțelegere privind conduita socială și funcționarea structurii diferitelor societăți sau comunități.
Turismul – un fenomen geografic
Călătoria turistică, de la punctul de plecare la destinație, este inerentă și constituie o caracteristică distinctă a turismului. Scopurile turismului deseori se bazează pe o imagine convingătoare a locului în reclamele care se fac. Imagini de plaje, de puncte de atracție culturală locală, dinamismul conturului unui oraș sau singurătatea unui șir de munți sunt concepte geografice deja familiare folosite pentru a promova puncte de atracție.
Cercetarea geografică ajută la cunoașterea turismului în mai multe feluri. Ea contribuie la identificarea și analizarea existenței regiunilor funcționale de turism, informații care pot fi folosite ca bază de dezvoltare sau evaluare a zonei geografice. Evaluarea volumului posibil de călătorii este un lat domeniu important al cercetării geografice. În general, perspectiva geografică oferă un context important pentru activitate altor oameni de știință din domeniul social, care de asemenea, studiază turismul.
Turismul – afacere și sursă de venit
Turismul, pentru majoritate celor care activează în acest domeniu, reprezintă sfera personalității lor și a șansei realizării unui profit.
Industria turismului este vulnerabilă mai ales față de factorii externi. Instabilitate politică și terorismul într-o țară străină vor devia traseele turistice spre țara respectivă și vor oferi beneficii neanticipate destinațiilor alternative. Dezastrele naturale, problemele meteorologice, epidemiile, schimbările nefavorabile în rata de schimb a monedei naționale, complicare formalităților de trecere a granițelor pot foarte rapid să schimbe atracția relativă față de puncte de destinație competitive.
În paralel, turismul este sursă de venit pentru susținerea localităților sau zonelor gazdă. Multe localități sunt interesate în a adăuga turismul la inventarul lor de afaceri, deoarece el are puterea de a aduce, prin intermediul turiștilor, bani din alte regiuni cu posibilități turistice mai reduse.
Ulterior, perspectiva turismului, ca sursă de îmbogățire locală, cere o evaluare realistă atât a beneficiilor pe care turismul le poate aduce, cât și a costurilor pe care le implică. Numai o strategie de management și planificare, care combină interesele de afaceri, preocupările pentru mediul ambiant și cunoașterea fenomenelor din punct de vedere social. Poate deseori optimiza câștigurile aduse de turism deferitelor localități.
În concluzie pentru a evita accentuarea și agravarea conflictului dintre costurile și beneficiile turismului, în cazul unei anumite zone sau localități, se impune o severă reexaminare a rolului său în contextul unui control amănunțit privind costurile și efectele negative, în paralel cu promovarea beneficiilor acestuia.
1.3.2. Clasificarea factorilor care determină evoluția turismului:
Diverși teoreticieni se completează unii pe alții în a descoperi și analiza factorii care au generat turismul și care concură la dezvoltarea și amplificarea acestui fenomen de interes național și internațional.
În literatura de specialitate există numeroase referiri la problema cauzelor dezvoltării turismului, evoluția sa considerându-se a fi sub incidența unui complex de factori. Diferiți ca natură și rol, acești factori participă în proporții diferite la determinarea evoluției fenomenului turistic. Evoluția lui variază nu numai în funcție de conținutul specific al acestora, ci și în raport cu momentul și locul acțiunii. Mai mult, intercondiționarea lor
reciprocă și simultaneitatea acțiunii lor potențează efectul final, făcând dificilă descifrarea și, cu atât mai mult, cuantificarea aportului fiecăruia.
Multitudinea factorilor care influențează dezvoltarea turismului a determinat specialiștii în domeniu ca, din considerente teoretice și practice, să-i grupeze în funcție de anumite criterii, și anume:
În raport cu importanța lor în determinarea fenomenului turistic:
factori primari – oferta turistică, veniturile populației, timpul liber, mișcarea populației;
factori secundari – cooperarea internațională, facilitățile de viză, măsuri de natură organizatorică, servicii complementare;
După natura social – economică:
factori economici – veniturile populației și modificările acestora, oferta turistică, prețurile și tarifele;
factorii demografici – evoluția numerică a populației, modificarea duratei medii a vieții, structura pe vârste și pe categorii socio-profesionale;
factori sociali – urbanizare și timpul liber remunerat;
factori psihologici, educativi și de civilizație – nivelul de instruire, setea de cultură, dorința de cunoaștere, caracterul individual, temperamentul;
factori tehnici – performanțele mijloacelor de transport, tehnologiile în construcții, parametrii tehnici ai instalațiilor și echipamentelor specifice;
factori politico- organizatorici – formalități de frontiere, facilități sau priorități în turismul organizat, regimul vizelor, diversitatea tipologică a aranjamentelor.
După durata în timp a acțiunii lor:
factori de influență permanentă – puterea de cumpărare a populațieiei, mișcarea populației, creșterea timpului liber, stabilitate politică;
factori conjuncturali – crizele economice, dezechilibrele politice, convulssiile sociale, conflictele armate, catastrofele naturale, condiții meteorologice.
După natura provenienței și sensul intervenției:
factori exogeni (exteriori activității de turism) – sporul natural al populației, care determină o creștere a numărului de turiști potențiali, creșterea veniturilor destinate practicării turismului, creșterea gradului de urbanizare, amplificarea mobilității populației ca rezultat al motorizării;
factori endogeni (interiori activității de turism) – lansarea de noi produse turistice, în concordanță cu nivelul cererii, diversificarea gamei serviciilor oferite, ridicarea nivelului de pregătire a personalului din turism;
După profilul de marketing (influența asupra celor două laturi ale pieței turistice):
factori ai cererii turistice – veniturile populației, urbanizarea, timpul liber, dinamica evoluției populației;
factori ai ofertei turistice – diversitatea și calitatea serviciilor, costul prestațiilor, nivelul de pregătire și structura forței de muncă.
Această listă a factorilor de influență poate fi completată cu alte elemente: 
Factorii de atracție – naturali sau creați de om în decursul timpului, acești factori sunt cei care asigură satisfacerea motivațiilor turistice. Odihna și tratamentul pot fi asigurate cel mai bine în locurile liniștite, cu factori naturali de cură (soare, aer nepoluat, ape minerale, etc). Însă, independent de folosirea acestor factori naturali, numeroși turiști caută locuri în care să-și satisfacă și motivația de a cunoaște istoria, cultura, obiceiurile, folclorul, condițiile actuale – materiale și spirituale – de viață ale oamenilor din alte zone ale țării sau din străinătate.
Factorii legați de calitatea serviciilor – relația dintre solicitanții de turism și oraganizațiile, instituțiile, firmele și întreprinderile care sunt chemate să satisfacă cerererile turistice se realizează prin servicii turistice (transport, cazare, hrană, tratament, vizitarea obiectivelor cultural – istorice, agrement, informare, servicii de ghid). Existând o bază materială asigurată, calitatea serviciilor în turism depinde aproape exclusiv de personalul pus să o utilizeze în interesul turiștilor.
Factorii promoționali – prin natura sa produsul turistic este destinat să se consume pe loc, turiștii urmând să se deplaseze acolo unde se află acest produs. Dar, ceea ce poate ajunde la viitorii turiști, în legătură cu produsul turistic, este informația privind oferta turistică dintr-o localitate sau zonă. De aceea se impune ca prin conținutul său aceasta să permită turistului potențial să-și aleagă destinația în funcție de motivații, de venituri și de timpul liber de care dispune. Ca parte integrantă a procesului de marketing, această informare se realizează prin publicitate, promovarea vânzărilor și relații publice. Mijloacele prin care se face cunoscută oferta turistică trebuie să șină seama de toți factorii naturali, sociali, economici, demografici, psihosociali, politici precum și de serviciile ce se pot asigura. Publicitatea scoate în evidență caracterisricile unui produs turistic oarecare, adresându-se direct consumatorului turistic potențial căruia îi aduce la cunoștință unde să se adreseze pentru alua informații suplimentare sau pentru plata serviciilor turistice pe care urmează a le primi cu ocazia deplasării.
În continuare sunt prezentați factorii reprezentativi cu influență decisivă în evoluția de ansamblu a turismului.
Veniturile populației, conform opiniei majorității specialiștilor, constituie principala condiție pentru manifestarea cererii turistice și deci suportul material, obiectiv al dezvoltării turismului.
Veniturile populației exprimă, sintetic, nivelul de dezvoltare economică și socială a unei țări și, indirect, posibilitățile oferite pentru practicarea turismului. Astfel, sporirea veniturilor individuale – rezultat al creșterii economice și, corespunzător, a produsului intern brut – influențează nemijlocit structura consumului și, implicit, accesul la turism al diferitelor categorii sociale.
Veniturile populației au ca destinație, în primul rând, satisfacerea unor nevoi vitale, care reprezintă așa-numitul „consum obligatoriu” acest consum are dimensiuni relativ constante, determinate de caracterul cvasimilat al nevoilor fiziologice; în al doilea rând, disponibilitățile bănești, după satisfacerea consumului obligatoriu, sunt orientate spre satisfacerea unor cerințe care asigură un anumit grad de confort și, în ultimă instanță, sunt folosite pentru subvenționarea activităților legate de timpul liber.
Pe măsură ce nivelul global al veniturilor crește, partea destinată, de fiecare persoană, acoperirii nevoilor vitale scade relativ, disponibilitățile pentru așa – numitele „consumuri libere” devenind tot mai mare. Astfel cheltuielile destinate turismului, înscriindu-se în categoria consumurilor lebere (nevoi create), se află în corelație directă cu evoluția veniturilor, iar variația lor, de regulă, este mai amplă decât a veniturilor.
Veniturile ereprezintă un factor de acțiune complexă, ele influențând intensitatea circulației turiștilor prin creștrea numărului de turiști, dar și durata călătoriei, distanța deplasării, caracterul organizat sau particular al prestației, realizarea călătoriei în interiorul sau în afara granițelor etc.
Prețurile și tarifele reprezintă alt factor de stimulare a dezvoltării turismului. Influența prețurilor se desfășoară pe mai multe planuri, ca rezultat al complexității prestației turistice, respectiv, acțiunea lor vizează produsul turistic în ansamblu sau numai una din componentele sale: transport, cazare, alimentație, agerement; de asemenea această influență se manifestă diferit în raport cu piața internă sau internațională, cu destinația, zona, sezonalitate.
În general practicarea unor tarife ridicate limitează accesul la serviciile turistice și se reflectă, în principal, în reducerea numărului de turiști și/sau a duratei medii a sejurului, în timp ce tarifele scăzute stimulează manifestarea cererii. De fapt, relația dintre prețuri (tarife) și dezvoltarea turistică este mult mai complexă, neexcluzând neîncrederea turiștilor și, ca urmare, o scădere a intensității circulației.
Se impune, în consecință, o atentă politică în acest domeniu; tarifele, chiar ridicate, trebuie să aibă o temeinică fundamentare economică, să reflecte calitatea prestațiilor, să realizeze diferențieri pe sezoane, zone turistice etc. de asemenea este necesară practicarea unui sistem de facilități care să sporească atractivitatea acestora. Totodată prin nivelul lor tarifele trebuie să asigure stabilitatea fluxurilor turistice, ultilizarea cât mai bună a bazei tehnico-materiale, eficiența activității.
Oferta turistică – reprezentată prin sursele turistice (naturale și antropice) și echipamente – acționează pozitiv asupra fenomenului turistic. Bogăția de valori naturale (relief, climă, hidrografie, floră, faună), istorice, de civilizație și de cultură de care dispune o țară sau zonă, precum și gradul de amenajare a acestora și facilitățile create pentru vizitare, exercită o mare forță de atracție asupra fluxurilor turistice, determinând amploarea și orientarea lor. De altfel, pentru dezvoltarea turistică a unei zone, existența resurselor este esențială. Cu toate acestea, resurse mai modeste și cu valoare mai redusă pot fi compensate prin calitatea superioară a prestațiilor, ca și printr-un plus de dotare și amenajare în vederea practicării turismului de odihnă și recreere sau agrement. Însoțită de o promovare corespunzătoare, experiența a dovedit ca, prin eforturi în direcția dezvoltării bazei tehnico-materiale și a divesificării serviciilor, zone până nu demult exportatoare de turiști au devenit importatoare, bucurându-se de aprecierile anumitor segmente ale populației.
Un alt fenomen cu impicații în dezvoltarea turismului este progresul tehnic în domeniul transporturilor. El are consecințe directe asupra creșterii gradului de mobilitate a populației, favorizând deplasarea în interes turistic; de asemenea el acționează asupra altor fenomene cum ar fi urbanizarea, industrializarea, deterioraea mediului, care , la rândul lor, își pun amprenta asupra activității turistice.
În privința mobilității populației, progresul tehnic acționează în două direcții: perfecționarea căilor și mijloacelor de transport în comun și creșterea gradului de dotare cu automobile.
Introducerea progresului tehnic în transporturi este reflectată în creșterea densității rețelei căilor de transport, în modernizarea lor și îmbunătățirea performanțelor; prin aceste modificări se asigură condiții pentru deplasarea unui număr tot mai mare de persoanele, concomitent cu sporirea confortului, creșterea securității transportului și reducerea duratei călătoriei. Totodată, se realizează și o realtivă ieftinire a costului transportului, stimulându-se și pe această cale deplasarea.
Influența dezvoltării transportului asupra turismului este certă și importantă pornind de la premisa că transportul reprezintă o componentă de bază a prestației turistice. Orice modificare în dinamica și structura transporturilor determină variații ale mișcării turistice în ceea ce privește amploarea, direcția, formele de organizare.
Circulația turistică evoluează și în corelație cu creșterea demografică, cu mutațiile în structură (pe vârste, medii, profesiuni) a populației. Creșterea numerică a locuitorilor, precum și ritmul acestei creșteri influențează direct numărul turiștilor potențiali.
Importanța structurii pe vârste a populației și schimbările intervenite sunt evidențiate de proporțiile diferite de participare la mișcrea turistică a grupelor de vârstă. Un segment al populației cu rol deosebit pentru ceșterea circulației turistice este tineretul, care reprezintă, la scară mondială, circa 30-35% din totalul populației. Cererea pentru turism este mai mare în rândul tineretului, datorită timpului liber de care acesta dispune, nevoii de instruire, dorinței de distracție manifestate mai puternic decât la alte categorii. La aceste trebuie adăugate facilitățile acordate de agenții de turism, facilități care compensează existența unor venituri mai mici.
O altă categorie a populației, ce reprezintă o importantă rezervă de lărgire a pieței turistice o constituie, „vârsta a treia”. Creștrea duratei medii a vieții, cu implicații directe asupra numărului vârstnicilor și disponibilităților de timp ale acestora, se reflectă în intensificarea circulației turistice.
Structura pe vârste a populației, ca de altfel și celelalte componente ale factorului demografic, are influență asupra dimensiunilor circulației turistice, dar, mai ales, asupra dinamicii diferitelor forme de turism; de exemplu, tinerii solicită în mai mare măsură formele organizate și semiorganizate, în timp ce persoanele mature preferă o vacanță pe cont propriu; populația vârstei a treia solicită turismul balneomedical în proporție mai mare decât alte categorii, înregistrează o durată mai mare a sejurului și nu este condiționată de o anumită perioadă a anului.
Procesul de urbanizare determină, la rândul său, o serie de mutații în structura nevoilor populației, influențând direct și dimensiunile circulației turistice. Concentrarea urbană are, pe lângă numeroase avantaje asupra dezvoltării economice și creșterii nivelului de trai, și efecte negative, vizând în special deteriorarea mediului natural și creșterea solicitării nervoase a oamenilor. Ca urmare apare nevoia de evadare din marile aglomerații urbane spre zone liniștite, nepoluate, pentru recreere, odihnă, distracție.; manifestată cu preponderență la sfârșitul săptămânii sau pe durata vacanțelor (concediilor), această nevoie de evadare, stimulează mobilitatea populației, contribuind la intensificarea circulației turistice.
Un alt factor determinant al turismului este timpul liber. Progresele înregistrate în dezvoltarea economică și socială au generat schimbări în durata timpului liber și structura destinațiilor acestora. Practic, este vorba de o creștere a disponibilităților de timp ale populației și de afirmare a turismului ca una dintre principalele modalități de utilizarea a timpului liber.
În privința dimensiunilor timpului liber, sporirea acestora se realizează pe seama reducerii duratei zilei de muncă sub 8 ore, a reducerii săptămânii de lucru, a instituționalizării, generalizării și creșterii duratei concediului anual plătit și reducerii timpului total de lucru în cadrul duratei de viață.
În privința destinațiilor timpului liber, preferința pentru turism se manifestă îndeosebi la sfășitul săptămânii și al vacanțelor; totodată, disponibilitățile de timp ale populației vârstei a treia oferă condiții pentru practicrea pe scară largă a turismului. Ca urmare a acestor aspecte, se apreciază că turismului îi este alocat, în țările dezvoltate circa 30% din totalul timpului liber al populației.
Din categoria factorilor psihosociologici, o influență semnificativă asupra turismului exercită: moda, tradițiile, dorința de cunoaștere și instruire. De exemplu, moda influențează în mare măsură opțiunea pentru locul petrecerii vacanțelor; de asemenea, serbările populare, tradiționale, festivalurile contribuie la atragerea în circuitul turistic a noi segmente de populație și determină o anumită orientare a fluxurilor. La rândul lor, manifestările știițifice, culturale, sportive, religioase sau de altă natură reprezintă mobiluri ale mișcării turistice.
În suita factorilor ce merită o referire specială mai trebuie menționate acțiunile guvernamentale și facilitățile acordate de organizatorii de turism pentru promovarea și stimularea circulației turistice. Din categoria acestora fac parte: legislația turistică – prin prevederile sale, acesta poate îngrădi sau stimula călătoriile în interes turistic – acordurile (naționale sau internaționale) în domeniul transporturilor, alinierile la gruparea hotelurilor, formalitățile la frontieră, organizarea agențiilor de turism.
Cea mai mare parte a factorilor analizați (veniturile populației, timpul liber, creșterea demografică) își pun amprenta asupra cererii turistice – latura cea mai dinamică a pieței; cu toate acestea, nu poate fi ignorat sau lăsat pe un plan secundar rolul ofertei turistice. Este clar că absența sau nivelul scăzut al resurselor vor limita dezvoltarea turismului, chiar și în țările cu un potențial economic ridicat; aici se va forma o cerere de emisie foarte puternică, a cărei satisfacere se va realiza în țările ofertante. Ca urmare, strategia dezvoltării turismului în limitele naționale sau într-o anumită zonă este condiționată de dimensiunile și varietatea resurselor, dar și de gradul de amenajarea a acestora.
1.3.3. Constrângeri ale dezvoltării turismului
Constângerile reprezintă acei factori – cauză ce ridică obstacole pe drumul atingerii scopurilor. Diverși factori de ordin administrativ, sanitar, politic, economic sau natural pot frâna sau chiar întrerupe atracția pentru o destinație. Profesioniștii turismului trebuie să țină seama de actualitatea națională și internațională și din acest punct de vedere.
Este de dorit să avem resurse nelimitate de distracție psihică, profituri și impacturi locale. Turismul trebuie să facă față unui număr mare de constrângeri. Pentru a se putea face o analiză a relațiilor ce apar, din acest punct de vedere, și pentru a orienta activitatea din turism în direcțiile cele mai avantajoase ale acesteia, va fi necesar să se cunoască constrângerile dezvoltării turismului.
Cererea. Fiecare firmă care furnizează bunuri substanțiale și servicii turiștilor
este constrânsă de cererea clienților săi, care leagă cantitatea cumpărată de preț, bogăție, venit. Turistul și partenerul său se vor găsi permanent într-o relație directă. De aceea, privind turismul ca un fenomen mondial, doi factori economici joacă un rol primordial: paritatea monetară și costul vieții. Costul vieții depinde de paritatea monetară, dar în măsură direct proporțională de date economice ale propriei țări.
Oferta de resurse atractive. Una dintre cele mai importante constrângeri, cu care se confruntă industria turistică ca întreg, este caracterul limitat cantitativ al resurselor disponibile pentru distracția turistică. Acest aspect este și mai evident când este luată în considerare distribuția geografică a destinațiilor turistice anumite zone fiind preferate de turiști în defavoarea altor zone.
Constrângerile tehnice și de mediu. Acestea sunt legate de obicei de un anume loc sau situație și implică aspecte de tipul: numărul turiștilor care se pot deplasa într-o anumită zonă fără a-i cauza daune inacceptabile, numărul de locuri de tabără posibil într-o zonă fără a dăuna mediului.
Constângeri de timp. Timpul de vacanță disponibil limitează posibilitățile turiștilor. Durata sezonului turistic influențează profitabilitatea afacerilor orientate spre turism și impactul cheltuielilor turistice asupra economiei locale.
Constrângeri administrative și sanitare. Toate formalitățile fie că sunt administrative, vamale sau sanitare, sunt detaliate pentru fiecare țară și accesibile pentru sistemele informatice ale companiilor aeriene din lumea întreagă. Dar, obligația de a prezenta un act de identitate în fața vameșului, în scopul verificării dreptului de trecere a frontierei, nu este agreată cu ușurință de orice individ în calitate de turist. De asemenea necesitate vaccinării pentru a putea călătorii în anumite țări poate descuraja anumite vocații de voiajori.
Constrângeri politice și sociale: ideologii și conflicte armate. Instabilitatea internă într-o țară sau angajarea sa într-un conflict internațional compromit evident desfășurarea oricărei activități turistice. Totodată catastrofele naturale pot priva o regiune sau țară de turiști.
Constrângeri de primire: turistul și confortul său. Existența unor standarde inferioare ale infrastructurii de acces, insuficiența mijloacelor de cazare, absența unităților de cazare, condițiile meteorologice dificile sau lipsa atracțiilor naturale sau culturale compromit evident dezvoltarea oricărei activități turistice.
Limite ale resurselor de susținere. În activitatea turistică, și nu numai, există permanent limite în volumul disponibilităților bănești, a capitalului social, a produselor oferite. Acestea la rândul lor limitează șansele de amplificare și furnizare a experienței turistice, ratează ocaziile realizării de profit sau de dezvoltarea a atracțiilor turistice.
Considerat un important mijloc pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale
omului, „turismul a încetat definitiv de a face parte din preocupările secundare ale civilizației”. Cu toate greutățile create în ultimii ani și de fenomenele negative din economia unor țări, comparat cu late sectoare de activitate, turismul continuă să devină un consum prioritar.
Ținând seama de factorii care contribuie la dezvoltarea turismului, diverși specialiști apreciază că și în viitor avea loc creșterea sa, chiar dacă se produc unele mutații în interiorul fenomenului respectiv. Prin amploarea pe care a luat-o, devenind o necesitate de masă, turismul joacă un rol care nu poate fi contestat în domeniul economiei naționale și internaționale; comportamentul social al celor care îl practică și în existența acelora care asigură funcționarea sa; în mersul omului spre o cultură mai largă și mai autentică și în stabilirea de relații pașnice între popoare.
În condiții de conservare a elementelor naturale și a valorilor cultural-istorice create de-a lungul secolelor și în condițiile actuale, de preocupare de a pune în valoare noi facilități pentru anumite categorii de turiști, de introducere a celor mai noi cuceriri ale științei și tehnicii, de pregătire de cadre cu înaltă calificare capabile să facă din servicii o artă, turismul are un mare viitor.
1.3.4. Motivația turistică
Printre motivele care îl determină pe omul zilelor noastre să se deplseze de la locul de reședință pentru a vizita o lovalitate, zonă sau țară ori să-și petreacă un timp în mijlocul naturii se numără: nevoia de relaxare, de odihnă fizică sau mai ales psihică, de reconfortare; nevoia de evadare din mediul urban poluat și din ritmul unor activități cotidiene din ce în ce mai intense, nevoia de divertisment, agrement sau distracție, se contact cu „noul”; dorința de a cunoaște frumusețiile unei zone, țări sau cultura, artele, tradițiile acestora; îngrijirea sănătății. Totalitatea acestor rațiuni, care determină o persoană să se deplaseze, alcătuiește motivația turistică.
Turismul ca mod superior de petrecere a timpului liber, este determinat, în evoluția sa, și de o mulțime de condiții care asigură satisfcerea motivațiilor turistice.
Motivația turistică, în esență, cuprinde trebuințele, impulsuri, intenții, valențe și tendințe specifice cu caracter subiectiv, influențat de serie de factori.
O analiză sumară a motivațiilor călătoriilor arată că satisfacerea cererii de servicii turistice se realizează pe raza unor arii geografice iferite. În aceste cazuri se poate vorbi de o cerere locală, regională (zonală) și națională. Din punctul de vedere al intereselor economiei naționale, aceste forme ale cererii îmbracă un sens bine conturat; în măsura în care există o unitate teritorială ce generează o anumită formă a cererii turistice, va deveni necesar să se analizeze, în limitele potențialului turistic al teritoriului național posibilitatea de a distribui această cerere în interiorul țării. De altfel, nu constituie nici un secret faptul că nici o țară nu privește cu indiferență dacă plecările peste hotare ale turiștilor autohtoni se realizează într-o măsură mai mare decât sosirile de turiști străini în țara dată; o asemenea situație creează un deficit în balanța de plăți turistice externe, care se cere acoperit din creșterea volumului de export din alte sectoare de activitate economică. Ca atare este firesc ca instituțiile guvernamentale ale țărilor în cauză să caute soluții pentru folosirea optimală și durabilă a resurselor turistice de care dispune țara respectivă, în vederea atragerii atât a fluxurilor externe cât și interne.
Optimizarea folosirii teritoriului național în scopuri turistice presupune deci dezvoltarea dirijată (prin cooperare instituțională, stimulente și facilități oferite investitorilor) a bazei materiale și a infrastructurii turistice aferente pentru a se realiza o accesibilitate cât mai comodă la zonele ce sunt sau vor fi valorificate din punct de vedere turistic, corespunzător cererii de servicii generate de motivațiile călătoriilor turistice.
În cercetarea științifică turistică, diferitele niveluri ale piramidei motivaționale umane, propuse de A. Maslov (1970), se regăsesc astfel:
motivația socială (de afiliere, de adeziune, identificare cu alții, apartenența la grup, comunitate culturală) se identifică în nevoia omului de a căuta grupul de excursioniști, de a se integra în acest grup;
motivația cognitivă (necesitatea de a ști, de a înțelege, de a descoperi) se identifică în nevoia de cunoaștere a tradițiilor, obiceiurilor, meșteșugurilor, istoriei, culturii, artei altor centre de civilizație; această nevoie crește pe măsură ce se adâncește specializarea activităților actuale;
motivația de concordanță între cunoaștere, simțire și acțiune contribuie la integrarea personalității și se regăsește în acțiunile turistice cu caracter coparticipativ, în nevoia contactelor cu populația locală, în nevoia de a găsi locuri liniștite în mijlocul naturii;
motivația de repaus și de reconfortare, ca principală motivație turistică, este satisfăcută printr-un complex de condiții și mijloace din afara reședinței individului;
motivația estetică exprimă tendința spre frumos, spre artă, cultură și civilizație, spre inedit.
Ținând seama de experiența mondială privind evoluția cererii de servicii turistice,
motivațiile turistice pot fi grupate în două categorii principale:
motivațiile turistice decurgând din preocupările extraprofesionale de ordin general, ca de exemplu: aspirațiile pentru destinderea fizică și intelectuală, îngrijirea sănătății, participarea la unele manifestații sau evenimente culturale, sportive sau de altă natură, care oferă satisfacții în general opuse condițiilor existente la reședința permanentă a turistului potențial. În această accepție se face abstracție în mod deliberat de formele turismului de afaceri (călătoriile oamenilor în interese profesionale), precum și de formele turismului de congrese (participarea la congrese sau alte reuniuni cu caracter similar), care, prin natura lor, nu pot fi încadrate în motivațiile extraprofesionale, deși comportamentul persoanelor participante se interferează tot mai organic cu comportamentul turiștilor propriu-ziși;
motivații decurgând din atracțiile resurselor turistice propriu-zise, ca de exemplu: atracțiile naturale (peisajul, condițiile climaterice), sau atracțiile social – culturale (artistice, folclorice, istorice, tehnici – științifice)
Cele două categorii fundamentale ale motivațiilor turistice, generează, cu efecte
diferite, anumite activități preferențiale și, în consecință, forme de turism adaptate cererii de servicii ale clientelei potențiale căreia i se adresează.
Cu privire la motivele voiajului și sejurului, Organizația Mondială a Turismului
(O.M.T.) promovează clasificarea principalelor mobiluri ale călătoriilor turistice, și anume:
loisir, recreere și vacanță (odihnă): vizitarea orașelor, participarea la diverse manifestări culturale și sportive, efectuarea cumpărăturilor, plajă, sănătate, practicarea diferitelor sporturi (neprofesionoști), croaziere, jocuri de noroc, odihnă, voiaje de nuntă;
afaceri și motive profesionale: instalarea de echipamente, inspecții, vânzări și cumpărări în contul întreprinderilor străine, participarea la reuniuni, conferințe și congrese, târguri și expoziții, participarea la activități sportive, profesionale, misiuni guvernamentale, studii, cursuri de limbi stăine sau de pregătire profesională, voiaje incentive (stimulent);
vizite la rude și prieteni: vizitarea părinților, concedii în cămin (familie), participarea la funeralii, participarea la programe de îngrijire a invalizilor;
tratament medical: stațiuni balneare, fitness, talazoterapie, kinetoterapie, stațiuni termale și alte tipuri de cure și tratamente (slăbire, înfrumusețare);
religie/pelerinaje: participarea la diverse evenimente religioase, pelerinaje;
alte motive: echipajele aeronavelor și vaselor destinate transportului public (personalul însoțitor de bord), tranzit, alte activități.
În esență criteriul motivației generează două segmente majore de clientelă: de afaceri – care reprezintă un sfert din clientela mondială totală – și de agrement (considerată uneori ca adevărată expresie a turismului).
Oricare ar fi însă motivele care îl determină pe turist să accepte o anumită formă de turism, respectiv o anumită destinație a călătoriilor turistice, activitățile ce rezultă urmăresc folosirea cât mai intensă a patrimoniului turistic natural, pus în valoare prin mijlocirea serviciilor oferite populației. Prin urmare, oferta turistică trebuie să țină cont, pe de altă parte, de posibilitățile de folosire turistică a teritoriului la nivel local, regional (zonal) și național, iar pe de altă parte, de necesitatea de a crea în permanență noi servicii adecvate nivelurilor corespunzătoare, comparabile cu formele de turism preconizate a fi dezvoltate, cu cererea clientelei turistice interesate în acceptarea acestor forme de turism și cu mutațiile și tendințele petrecute pe plan mondial în domeniul cererii și ofertei, care înregistrează evoluții tot mai dinamice.
Astfel, la nivelul cererii locale se impune a fi luate în considerație, în primul rând, necesitățile pentru acțiunile turistice recreative zilnice și de sfârșit de săptămână. Aceasta implică, pe plan teritorial local reexaminarea periodică a ofertei turistice în raport cu modificările în structura populației urbane, care pun clar în evidență necesitatea valorificării în primul rând a spațiilor preorășenești și a patrimoniului turistic din zonele învecinate. Cu alte cuvinte, se impune reconsiderarea periodică a raportului „folosirea teritoriului în funcție de timpul liber disponibil”, subordonat nevoilor turiștilor, pentru a evita, pe cât posibil, „scurgerile” nedorite și neraționale ale unei părți din fluxurile turistice spre alte destinații mai îndepărtate. Raționamentul va fi ușor de urmărit dacă se va avea în vedere faptul că, în afară de limitele de ordin spațial, oferta turistică are limite determinate și de ordin temporal (dictate de limitele sezonalității activităților turistice).
Asemenea analize se impun în mod similar și la nivelul cererii turistice regionale și naționale, vizând punerea de acord a ofertei de servicii cu creșterile previzibile ale circulației turistice.
Noile concepții privind dezvoltarea turismului trebuie să țină seama nu numai de raporturile variate și complexe existente între turism și alte fenomene economice-sociale teritoriale, dar trebuie să se refere la fenomenul turistic însuși, așa cum se va contura el în viitorul apropiat. Referindu-ne concret la cazul țării noastre, acest concept vizează luarea în considerare, într-o măsură tot mai mare a evoluției fenomenelor sociale din țară, care în condițiile economiei de piață vor genera formarea unor noi categorii de turiști potențiali, a unor motivații pentru petrecerea timpului liber și, în consecință, apariția și dezvoltarea unor noi cereri turistice.
În perspectiva evoluției pieței turistice nu poate fi trecut cu vederea nici caracterul social al turismului; limitarea rolului și importanței turismului numai la implicațiile de ordin economic ar constitui o eroare, deoarece funcțiile economice ale turismului constituie numai o parte din influențele multiple pe care le poate exercita turismul în societatea românească.
Spre deosebire de efectele economice ale turismului, care sunt comensurabile printr-o serie de inicatori valorici și cantitativi, efectele sale sociale, culturale nu sunt exprimate în cifre, nu pot fi cuantificate, dar acest fapt nu le diminuaeză importanța. Acestor laturi ale fenomenului turistic le sunt consacrate tot mai multe studii, care se referă la rolul social al turismului și la latura sa cultural – educativă. Vor trebui analizate, în consecință, raporturi noi între activitatea productivă și timpul liber, între folosirea în scopuri turistice a teritoriului național și noile cereri de servicii, derivând din folosirea în acest scop a teritoriului patriei noastre.
TENDINȚE ÎN EVOLUȚIA TURISMULUI PE LITORAL
Litoralul este definit ca o zonă de contact între elementele terestre și hidrografice și reprezintă prin natura și poziția sa geografică un teritoriu propice pentru cele mai diverse activități. În același timp însă, din punct de vedere geomorfologic, el este un mediu fragil, aflat într-un proces continuu de moodificare și ca atare, permanent amenințat cu deteriorarea echlibrului.
Având pe de o parte, gradul ridicat de solicitare a litoralului – accentuat și de îngustimea și suprafața sa limitată – și, pe de altă parte, caracterul său sensibil, asigurarea funcționalității și supraviețuirii acestei zone reclamă o amenajare rațională și atentă. Aceasta este cu atât mai necesară în condițiile creșterii presiunii exercitate asupra litoralului și a competiției tot mai puternice între funcțiile sale.
Dintre destinațiile litoralului, sunt relevante prin evoluția rapidă pe care au cunoscut-o și impactul produs:
extinderea instalațiilor industriale-portuare de mare avengură și, mai recent, a implantărilor nucleare, mari consumatoare de apă, întâlnite în zonele costiere;
afirmare urbanizării prin crearea de noi agolmerații urbane, prin extinderea celor existente și prin dezvoltarea echipamentelor edilitare aferente acestora;
consacrarea curei helio-marine în practică turistică internă și internațională și, ca urmare, concentrarea în zonele de litoral a unei părți însemnate a circulației turistice.
Fiecare dintre aceste utilizări ale regiunilor de coastă, dar în mod deosebit creștrea
spectaculoasă a frecvenței călătoriilor turistice, își pun amprenta asupra organizării spațiului. În aceste condiții, și în corelație cu obiectivele demersului prezent, cunoașterea tendințelor cererii turistice de litoral are o semnificație aparte.
Turismul de litoral – prin complexitatea sa, rezultat al varietății factorilor de cură pe care îi antreneză și multiplelor sale valențe: odihnă, mișcare, recreere – reprezintă una din modalitățle de petrecere a vacanței cele mai agreate. Această poziție preferențială a litoralului între destinațiile călătoriilor este susținută de ponderea sa în totalul traficului turistic, intern și internațional, și de evoluția acesteia.
Astfel, multe țări ale lumii, care dispun de condiții pentru practicarea unui astfel de turism, litoralul concentrează aproape jumătate din numărul total al vacanțelor, de exemplu, în 1985, în Franța litoralul polariza 45% din sejururi, în Belgia – 63% din totalul înnoptărilor, în Italia – 85%, în SUA – 35% și în Anglia – 48% din numărul vacanțelor de vară.
Actualele poziții ale turismului de litoral sunt rezultatul unui proces de ascensiune manifestat de-a lungul timpului, marcat de perioade înregistrând creșteri spectaculoase sau mai lente. Mai mult chiar, în ultimii ani, se remarcă o tendință de stabilizarea a fluxurilor turistice spre aceste destinații. Indiferent de ritmurile și orientările ei, această evoluție a pus și pune probleme deosebite zonelor de recepție prin ea însăși, dar și prin faptul că se caracteerizează printr-o masivă concentrare temporală, 2-3 luni pe an și este însoțită de o ocupare intensă a țărmurilor cu echipamente turistice și infrastructura generală.
Astfel, pentru a face față dimensiunilor sporite ale cererii s-a relizat o localizare preferențială a pontețialului de recepție; litoralul deține între 26% din capacitățile de cazare în Franța, 40-50% în România și Bulgaria, 53% în Belgia, 70-80% în Tunisia, Coasta de Fildeș, Maroc sau Malaysia. Paralel s-au dezvoltat reședințe secundare și s-a accentuat procesul de urbanizare, ducând la o ascuțire a conflictelor și la o deteriorare treptată și ireversibilă a litoralului.
1.4.1. Evoluția viitoare a cererii turistice pe litoral
Evoluția viitoare a cererii turistice va depinde de factorii economici generali și de factorii specifici sectorului turistic.
Factorii generali care influențează direct activitatea turistică sunt:
creșterea economică, care determină în mare parte locurile de muncă și veniturile;
cursul de schimb valutar, care determină evoluția puterii de cumpărare a rezidenților și nonrezidenților;
repartiția, care determină evoluția puterii de cumpărare a clienților.
Una din datele de bază privind viitorul imediat al pieței turismului este faptul că, nu trebuie să se aștepte un nou val de turism de masă care ar rezulta dintr-o redistribuire a puterii de cumpărare în profitul familiilor. Se prevede mai degrabă o mai mare selectare a cererii turistice care rezultă, pentru consumatori, din necesitatea de a efectua alegeri bugetare, inclusiv a cheltuielilor turistice.
Efectele celor trei principale variabile macro-economice – rata de creștere, rata de schimb și repartiție – se completează pentru a orienta viitorul cererii turistice către o limitare cantitativă și necesitatea unei reînnoiri calitative.
Factorii principali care influențează direct viitorul cererii turistice sunt:
mărimea duratei și numărul de vacanțe;
prețurile produselor turistice;
dereglementarea transportului aerian.
Mărimea duratei și numărului de vacanțe este unul din factorii esențiali ai evoluției cererii turistice. Vacanțe mai numeroase, dar și mai scurte și repartizate pe aproape pe tot parcursul anului, în mod inegal, bineînțeles, impun necesitatea de a adapta produsele turistice la această nouă cerere. Rezultă o modificare a perioadelor și caracteristicilor de extra sezon și sezon mediu.
Prețurile produselor turistice trebuie adaptate la noua cerere turistică, mai ales pentru sejururi scurte.
Dereglementarea transporturilor aeriene, cu scăderea prețurilor pe care o provoacă, influențează cererea turistică, creând o concurență între destinații apropiate și îndepărtate, de exemlpu, între stațiunile de schi din Europa și plajele Africii sau ale Mării Caraibelor.
Față de aceste evoluții, care determină viitorul cererii turistice, oferta turistică trebuie să se adapteze și să propună produse care să corespundă noilor necesități ale cererii.
1.4.2. Evoluția viitoare a ofertei turistice pe litoral
Viitorul ofertei turistice și deci a sectorului profesional al turismului, va depinde de posibilitatea de a răspunde exigențelor noilor dificultăți ale cererii, adică capacitatea sa de a inova și de a permite adaptarea ofertei la cerere în patru domenii principale:
produsele turistice;
cazarea;
tranporturile;
formarea și gestiunea.
Produsele turistice – adaptarea ofertei turistice la o cerere mai selectivă
presupune crearea și valorificarea a numeroase produse noi. Multe dintre ele vor corespunde afirmației „turismul evoluează de la civilizația lui a avea la civilizația lui a fi”, adică de la cantitativ la calitativ. Divesrificarea foarte mare a patrimoniului cultural, arheologic, artistic, asociată cu bogățiile naturale, mai ales cele ale litoralului, constituie un avantaj foarte important.Astfel este necesară stabilirea unei strattegii de valorificare sistemică, creând produse turistice specifice ce corespund stratificărilor cererii: turismul de week-end și de mici vacanțe; turismul de afaceri; turismul cultural; turismul vărstei a treia; turismul de sănătate și repunerea în formă.
Cazarea – în acest domeniu, evoluția ofertei turistice va fi cea mai rapidă și cea mai profundă, atât individual, cât și în colectiv. În domeniul cazării individuale, evoluția actuală a cererii turistice se referă tot mai mult la hoteluri moderne, ușor accesibile, la prețuri avantajoase. Față de această cerere crescândă, numeroase lanțuri hoteliere au creat noi servicii noi servicii hoteliere, axate pe îmbunătățirea confortului, având în contrapartidă o creștere puternică a productivității, obținută printr-o diminuare a suprafețelor utilizate și printr-o reducere de personal. Acestea vor asigura o creștere a rentabilității, o adaptare a ofertei la cerere și un progres evident în detrimetrul locurilor de cazare tradiționale. Pentru cazarea colectivă, trebuie să se răspundă la cererea de loisir integrat: cazare, restaurant, sporturi, jocuri, animație, după caz în cadrul turismului lucrativ sau al turismului social.
Transporturile – acest factor esențial va influența evoluția turismului în viitorul apropiat facându-se referire la transportul aerian și transportul rutier. Pentru transporturile aeriene, punerea în exploatare a noilor avioane va permite modularea ofertei turistice la diversitatea cererii: avioane pentru distanță medie de mare capacitate foarte economice, avioane pentru distanță mare de capacitate mică sau de capacitate mare și foarte mare rază de acțiune, pentru a suprima escalele. Punerea în explatoare a acestor aparate trebuie să permită atragerea de clientelă și mai ales lărgirea cererii favorizând venirea turiștilor ce provin din orașe mijlocii și regiuni mai îndepărtate.
Pentru transporturile rutiere, ameliorarea calității și confortului autocarelor, asociată cu extinderea rețelei de autostrăzi permite multiplicarea produselor destinate mai ales tinerilor și vârstei a treia, îndeosebi pentru operatorii care vor putea să se doteze cu echipamentele cele mai adecvate, să ofere tarife competitive și servicii de marketing eficace.
Formarea profesională – o formare corespunzătoare trebuie să fie adaptată noilor exigențe a meseriilor din turism, cu trei obiective principale:
formarea tehnică, mai ales plecând de la școlile hoteliere și de turism, care integrează ansamblul noilor tehnologii și echipamente, ce nu încetează să se modifice uneori radical;
formarea în domeniul gestiunii, prin utilizarea sistemelor informatice în actitațile turistice;
formarea superioară de înalt nivel, destinată să aducă sectorului turism cadrele de conducere cu înaltă calificare care-i sunt indispensabile.
Pentru a asigura succesul în procesul de adaptare și formare profesională la noile
exigențe ale turismului, transferul de resurse educative este indispensabil.
În concluzie, față de creșterea limitată a pieței turismului, este din ce în ce mai necesar să se dezvolte:
o mai bună adaptare a produselor pieței;
turismul de afaceri (congrese, voiaje stimulente, simpozioane);
turismul sportiv și cultural (manifestări sportive, produse noi);
turismul de sejururi scurte (mai ales week-end);
turismul vârstei a treia, printr-o adaptare nediscriminatorie a produselor oferite;
turismul de sănătate.
De asemenea este necesar să se amelioreze și să se promoveze caracterizarea
dezvoltării turismului de litoral prin calitate, competitivitate și originalitate.
BIBLIOGRAFIE
Barbu Gheorghe „Turismul în economia națională”, Editura Sport –Turism , București, 1981
Bran Florina, Marin Dinu, Simon Tamara „Economia turismului și mediul
încojurător”, Editura Economică, București, 1998
Cosmescu Ioan „Turismul – fenomen complex contemporan”, Editura Economică, București, 1998
Kotler Philip „Managementul marketingului”, Editura Teora, București, 1997
Levițchi Leon, Bantaș Andrei „Dicționar Englez-Român”, Editura Teora, București, 1996
Lupu Nicolae „Hotelul – economie și management”, Editura All Beck, București, 1999
Mecu Gheorghe „Turism și tratament balnear pe litoral”, Editura Național, București, 2001
Minciu Rodica „ Economia Turismului”, Editura Uranus, București, 2000
Minciu Rodica „Amenajarea turistică a teritoriului”, Editura Sylvi, București, 1995
Minciu Rodica, Baron Petre, Neacșu Nicolae „Economia turismului”,București, 1991
Snak Oscar, Baron Petre, Neacșu Nicolae „Economia turismului”, Editura Expert, București, 2001
Snak Oscar „Economia și organizarea turismului”, Editura Sport-Turism, București, 1976
*** „Mic dicționar enciclopedic” Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978