Capitolul 1. Considerații teoretico metodologice privind conceptul de oraș și dinamica

Cuprins
Cuprins 2
Index 5
Introducere 10
Capitolul 1. Considerații teoretico metodologice privind conceptul de oraș și dinamica
spațiului urban 11
1.1. Conceptul de oraș – consideratii generale 11
1.1.1. Definiții ale noțiunii de oraș 13
1.2. Componentele majore ale orașului 15
1.3. Tipuri morfostructurale de orașe 16
1.4. Zonele funcționale ale orașelor 22
1.4.1. Zona centrală 22
1.4.2. Zona rezidențială 23
1.4.3. Zona industrială 24
1.4.4. Zona dotărilor social-culturale 25
1.4.5. Zona comercială 25
1.4.6. Zona de agrement 25
1.4.7. Zona dotărilor tehnico-edilitare 26
1.4.8. Zona depozitelor (de depozite) 27
1.4.9. Zona de circulație și transport 28
1.4.10. Zona spațiilor verzi 29
1.5. Funcțiile orașelor 30
1.6. Teorii referitoare la definirea conturului urban 34
1.7. Elemente cu influență asupra peisajului urban 34
1.7.1. Elemente arhitectonice 34
1.7.2. Elemente funciare 35
1.7.3. Elemente financiare 35
1.8. Teorii cu influență asupra peisajul urban 36
1.9. Structura internă a orașului 38
1.10. Urbanizarea 38
1.11. Conceptul de spațiu urban – considerații generale 41
1.11.1. Modele de organizare a spațiului urban 42
1.11.2. Caracteristicile spațiului urban 42
1.12. Conceptul de dinamică a spațiului urban 44
1.13. Istoricul cercetărilor 45
1.14. Modul de abordare a temei 47
Capitolul 2. Elemente fizico-geografice cu influența asupra spațiului urban 50
2.1. Elemente de localizare 50
2.2. Caracteristici fizico-geografice relevante 52
Capitolul 3. Factori istorici, sociali, economici și politici cu influență asupra spațiului urban 58
3.1. Factori istorici 58
3.2. Factori sociali 66
3.3. Factori economici 79
3.4. Factori politici 82
Capitolul 4. Analiza structurilor demografice 87
4.1. Demografie – considerații generale 87
4.1.1. Metodologia demografiei 92
4.2. Populația – factor important în dezvoltarea urbană 93
4.2.1. Răspândirea populației 93
4.2.1.1. Factorii ce influențează răspândirea teritorială a populației 94
4.2.2. Dinamica numărului de locuitori 95
4.2.3. Densitatea populației 100
4.2.4. Componentele dinamicii populației 104
4.2.4.1. Dinamica naturală a populației 105
4.2.4.1.1. Natalitatea 105
4.2.4.1.2. Mortalitatea 107
4.2.4.1.3. Bilanțul natural 110
4.2.4.2. Dinamica migratorie a populației 112
4.2.5. Structuri geodemografice 120
4.2.5.1. Structura pe grupe de vârstă și sexe 120
4.2.5.1.1. Structura pe grupe de vârstă 120
4.2.5.1.1.1. Îmbătrânirea demografică 122
4.2.5.1.2. Structura pe sexe 124
4.2.5.2. Dinamica structurii economice a populației 126
Capitolul 5. Evoluția teritorială și schimbări în structura zonelor funcționale 130
5.1. Structura administrativ-teritorială a orașului Pitești în perioada 130
premodernă
5.1.1. Vatra orașului 131
5.1.2. Hotarul orașului 135
5.1.3. Ocolul orașului 136
5.2. Structura administrativ-teritorială a orașului Pitești în perioada 137
modernă
5.3. Structura administrativ-teritorială a orașului Pitești în perioada 144
contemporană
5.4. Identitatea structurilor rezidențiale din municipiul Pitești 148
5.5. Zonele funcționale 155
5.5.1. Zona rezidențială 157
5.5.2. Zona cu funcțiuni complexe, instituții și servicii de interes public 163
5.5.3. Zona industrială și de depozit 166
5.5.4. Zona de transport 170
5.5.5. Zona spațiilor verzi 179
Capitolul 6. Dinamica bazei economice 185
6.1. Economia – considerații generale 185
6.2. Economia națională 190
6.2.1. Structura economiei naționale 190
6.3. Importanța economiei asupra urbanizării 191
6.4. Dinamica economică a orașului Pitești în perioada premodernă 192
6.4.1. Meșteșugurile 193
6.4.2. Agricultura 195
6.4.3. Comerțul 196
6.5. Dinamica economică a orașului Pitești în perioada modernă 202
6.6. Dinamica economică a orașului Pitești în perioada contemporană 212
6.6.1. Dinamica economică în perioada interbelică 212
6.6.2. Dinamica economică în perioada socialistă 222
6.6.3. Dinamica economică în perioada post-decembristă 231
Capitolul 7. Relații oraș – zona periurbană 243
7.1. Zona periurbană – definire și delimitare 243
7.2. Impactul zonei periurbane privind constituirea zonei metropolitane 243
Pitești
7.2.1. Zona metropolitană – considerații generale 244
7.2.2. Conceptul de Zonă Metropolitană în România 245
7.3. Constituirea zonei metropolitane Pitești 246
Capitolul 8. Prognoza dezvoltării urbane 250
8.1. Analiza SWOT 250
8.1.1. Societate 250
8.1.2. Economie 253
8.1.3. Habitat 255
Concluzii 260
Anexe 262
Bibliografie 264
Introducere
Studiul spațiului urban sau al orașului repezintă în momentul actual, un interes major din partea mai multor specialiști din domenii diferite precum geografie, istorie, sociologie, demografie, economie, arheologie, arhitectură și urbanism, etc. Ramura geografiei care se ocupă cu studiul spațiului urban poartă denumirea de geografie urbană, aceasta analizează modul de sistematizare și evoluție a spațiului urban în relație cu trăsăturile caracteristice ale condițiilor naturale, istorice, economice, politice și sociale.
Lucrarea de față, intitulată „Pitești – Dinamica spațiului urban”, își propune o analiză asupra municipiului Pitești, mai exact cum a evoluat așezarea, din punct de vedere spațial, de la atestarea sa documentară și până în prezent. La dezvoltarea orașelor mari un rol important l-au avut diverși factori, precum factorul istoric, așezarea geografică, situarea în apropierea unor centre de exploatare a resurselor de sol și subsol și nu în ultimul rând situarea la intersecția unor drumuri de tranzit. În cazul de față, datorită așezării orașului la întâlnirea unor vechi drumuri de tranzit, acesta a avut posibilitatea de extindere și dezvoltare odată cu trecerea timpului.
Studiul de față constituie o îmbinare între consultarea materialului bibliografic existent cu privire la caracteristicile arealului studiat, percepția populației referitoare la anumite aspecte ce caracterizează spațiul urban și ce măsuri ar fi benefice pentru dezvoltare în viitor și analiza referitoare la dinamica spațiului urban.
Alegerea acestui areal s-a bazat pe o bună cunoaștere a sa și a împrejurimilor sale, precum și plăcerea și dorința de a cunoaște și a destăinui anumite aspecte cu privire la dinamica spațiului urban al municipiului Pitești.
Lucrarea este structurată în opt capitole cuprinzând aspecte teoretico – metodologice și caracteristici cu privire la studiul de caz.
Studiile efectuate pe teren au rolul de a expune realitatea din prezent și în același timp măsurile ce trebuiesc luate pentru ca extinderea spațială a orașului să se desfășoare în condiții bune, atât pentru locuitori acestui oraș cât și pentru cei din localitățile limitrofe.
Capitolul 1.
Considerații teoretico metodologice privind conceptul de oraș și dinamica spațiului urban
1.1. Conceptul de oraș – considerații generale
Ramura geografiei umane care se ocupă cu studiul orașelor se numește geografia urbană. Ea studiază apariția, structura internă și dinamica orașului, raportul său cu teritoriul adiacent, relațiile cu alte așezări, repartiția geografică și rolul orașelor în structurarea spațiului (Ianoș I., Tălângă C., 2005, p. 6). În consecință, orașul constituie principalul obiect de studiu al geografiei urbane, însă, el reprezintă ca obiect de studiu și altor discipline cum sunt arhitectura, urbanismul, economia urbană, etc, fiecare analizând orașul în mod diferit. Orașul, pentru disciplinele enumerate anterior, constituie o sală de lucru, un laborator, un fel de „cobai”, deoarece el oferă elemente noi pentru obținerea unor teorii de bază.
Orașul, este considerat de majoritatea specialiștilor ca fiind o concentrare umană cu o populație minimă ce variază de la o țară la alta, cu o structură profesională a populației în care predomină cea ocupată în ramurile neagricole, cu un mod de viață diferit de cel rural. (Ianoș I., Tălângă C., 1994, p. 11) Trebuie menționat faptul că, în cele mai multe țări, pentru acordarea statutului de oraș unei localități rurale se ține cont de mai multe criterii dintre care cel mai important rămâne cel al numărului de locuitori. Numărul de locuitori pentru declararea unei localități, oraș, nu este unul fix pentru toate statele, ci acesta variază în funcție de condițiile fizico-geografice și economice din țara respectivă. Există diferențe de la o țară la alta de la un continent la altul. Spre exemplu în Franța, Slovacia, Germania, Portugalia, Argentina, precum și în alte state în afară de cele exemplificate, numărul minim de locuitori ce trebuie să-l aibă o localitate pentru acordarea rangului de oraș este de 2000 locuitori. Alte țări precum Statele Unite ale Americii și Thailanda au ca limită de locuitori cifra de 2500. Sunt state, precum Canada și Malaysia, Scoția, unde numărul stabilit este mai mic și anume de 1000 locuitori, dar și state unde numărul este mai mare de 2000 sau 2500, acesta ajungând până la 50 000 de locuitori, cum este cazul Japoniei, deoarece condițiile naturale sunt nefavorabile pentru extinderea arealelor de locuit, iar densitatea populației este mare.
Un alt exemplu este întâlnit în Guatemala unde criteriul numeric este combinat cu alte criterii, astfel, centrele cu 2000 de locuitori sunt considerate orașe, iar cele care au 1500 de locuitori primesc titlul de oraș, doar dacă sunt amenajate cu un sistem de apă curentă. În Panama, localitățile sunt definite orașe doar dacă au minim 1500 locuitori și prezintă caractere urbane. Unele state precum Chile și Israel, nu iau în considerare numărul de locuitori, astfel în Chile, ca orașe sunt considerate localitățile care sunt dotate cu anumite servicii publice și municipale, iar în Israel localitățile care practică o activitate neagricolă.
Un alt criteriu de declarare a localităților rurale la rangul de oraș este acela prin hotărâre guvernamentală, din această categorie face parte și România alături de Bulgaria, Marea Britanie, Suedia, etc. Pentru a observa diferența între numărul de locuitori și hotărârea guvernamentală, un bun exemplu este cazul orașului Voluntari, din Județul Ilfov, care a fost declarat oraș în anul 2004 având o populație de aproximativ 30 000 locuitori. În România orașul cu cel mai mic număr de locuitori este Băile Tușnad având o populație la nivelul anului 2007 de 1 678 locuitori. Se observă că în cazul orașului Voluntari, cauza care a întârziat (stagnat) declararea lui ca oraș nu a fost numărul populației, ci alte probleme precum ocupațiile locuitorilor, dotarea locuințelor cu instalații de alimentare cu apă, canalizare, gaze, electricitate, modernizarea străzilor, spații verzi, etc., în mare parte probleme legate de dotările edilitar gospodărești care sunt necesare într-un oraș sau nu trebuie să lipsească.
În România, legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național Secțiunea a IV-a – Rețeaua de localități, a fost completată și modificată cu legea nr. 100 din 19 aprilie 2007. La anexa nr. II pct. 1.0, sunt prezentați principalii indicatori cantitativi și calitativi minimali de definire a localităților urbane astfel (tabelul nr. 1):
Tabelul 1. Principalii indicatori cantitativi și calitativi minimali de definire a localităților urbane
(Sursa: după legea nr. 351/2001 completată cu legea 100/2007)
Din tabelul alăturat, se observă că unei localități poate să i se acorde statutul de oraș numai dacă are un număr minim de populație și anume 10 000 locuitori. Un caz special de acordare a statutului de oraș îl au stațiunile (balneomaritime, climaterice, montane, etc), deoarece în cazul lor nu se ține cont de numărul de locuitori ci de dotările tehnico-edilitare, este cazul aici a numeroase stațiuni din România care nu au minim 10 000 locuitori, dar sunt declarate orașe deoarece dispun de dotări tehnico-edilitare, necesare în scopul atragerii turiștilor și pentru a devenii o stațiune cu renume.
În Europa, sunt țări unde localitățile cu o populație de sub 10 000 locuitori sunt plasate în spațiul rural-urban figurând ca trepte intermediare. Astfel, în Grecia sunt declarate orașe localitățile ce au peste 10 000 de locuitori, iar cele care au între 2000 și 10 000 de locuitori fac parte din categoria localităților semiurbane.
Alte țări, unde este întâlnit acest fenomen de divizare a localităților în funcție de numărul locuitorilor, sunt Italia, Franța, Olanda și România. În Italia mai există o categorie de localități și anume semirurale, ce se află între localitățile semiurbane și rurale, iar în Franța și Olanda între localitățile rurale și cele urbane mai există două tipuri de localități și anume localități rural-urbanizate și localități dormitor. În România, în perioada după cel de-al doilea război mondial, existau localități de tip urban și comune suburbane, în schimb conceptul de oraș a fost utilizat greșit deoarece orașelor li s-au adăugat și localități rurale situate la o distanță cuprinsă între 5-10 km. S-au utilizat diferite forme de numire a acestora precum sate componente ale orașului, sate aparținătoare acestuia, etc.
1.1. Definiții ale noțiunii de oraș
Noțiunea de „orașe” ni se pare suficient de clară pentru fiecare dintre noi, fiecare om distinge în jurul lui orașe, pe care le opune satelor, însă criteriile pe care fiecare le aplică pentru a le distinge nu sunt aceleași pentru toți. Ideea care ne-o facem despre oraș se modifică în funcție de regiune și de epocă, fiecărei civilizații îi corespunde o altă concepție asupra orașului (Beaujeu G. J., Chabot G., 1971 după Hasser K., 1907). Unele orașe din perioada antică, populate în mare parte de cultivatori, nu le mai putem considera orașe în secolul nostru, însă, chiar și în zilele noastre este de mirare să vedem cum sunt declarate drept orașe unele așezări umane care nu se încadrează în această categorie, este vorba aici de anumite țări cu o populație foarte dispersată unde orice aglomerare apare ca un oraș (Beaujeu G. J., Chabot G., 1971 după Godlund Sven, 1961).
În unele țări, datorită lipsei de precizie a vocabularului, semnificația de oraș are următoarele semnificații: în limba engleză sunt utilizate denumirile town și city care sunt aproape sinonime, în franceză cité indică orașul din punct de vedere social și politic, în germană singura denumire este stadt, în suedeză termenul staden reprezintă o clasă de orașe ce are două subclase și anume târgurile (köping) și aglomerațiile municipale (Municipalsamhällen), însă a mai fost adoptat un termen tätort, având un sens mai general și care indică orice aglomerație unde casele nu sunt situate la o distanță mai mare de 200 m una de alta și care cuprinde peste 200 de locuitori, iar aceste locuri sunt considerate ca fiind urban areas (Beaujeu G. J., Chabot G., 1971). Semnificații cu privire la noțiunea de oraș sunt mai multe, există pentru fiecare țară în parte câte o formă, o denumire, dar în fiecare limbă conceptul de oraș se opune conceptului de sat.
Diverși geografi, atât români cât și străini, au încercat să dea o definiție noțiunii de oraș. Prin definițiile date orașului, până în acest moment, de geografi de marcă ai școlilor de geografie urbană, s-a încercat evidențierea unor criterii de diferențiere a așezărilor urbane. Dintre definițiile date orașului, în decursul timpului de diferiți autori, amintim:
– F. Ratzel (1844-1904), a propus o definiție orașului, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, alcătuită din mai multe elemente, astfel: orașul este „eine dauernde Verdichtung von Menschen und menschlichen Wohnstatten die einen ansehnlichen Bodernraum bedeckt und im Mittelpunkt grosseren Verkehrswege liegt”, adică „o adunare permanentă de oameni și reședințe, care acoperă o anumită suprafață bine delimitată și are în centru o șosea” (un drum mare) (Beaujeu G. J., Chabot G., 1971). Tot F. Ratzel, în lucrarea Anthropogeographie, completează definiția orașului astfel:
– opune activitățile satelor fondate pe cultivarea plantelor și creșterea animalelor și activitățile orașului fondate pe industrie și comerț;
– opune locuințele individuale mai puțin dense de la sate concentrării acestor elemente în orașe;
– arată faptul că sub 2000 de locuitori, gruparea își pierde caracterul urban;
După cum se observă, analiza lui Ratzel comportă trei elemente care vor rămâne bazele definițiilor ulterioare:
1) o anumită formă de activitate profesională,
2) o concentrare a locuințelor,
3) un număr minim de locuitori;
Următorii autori, după Ratzel, au constatat că elementul esențial al definiției orașelor trebuie să se refere la activitățile din interiorul lor.
– Un alt autor ce dă o definiție orașului este Fr. Von Richthofen (1833-1905), care spune despre oraș că reprezintă „o grupare ale cărei mijloace de existență normală constau în concentrarea formelor de lucru care nu sunt consacrate cultivării plantelor, ci în primul rând în comerț și industrie” (Beaujeu G. J, Chabot G., 1971, p. 34), adică o localitate pentru a putea îndeplini funcția de oraș trebuie să aibe un profil economic bazat pe comerț și industrie, nu pe cultivarea plantelor.
– W. Christaller are un punct de vedere asemănător, astfel și el pune accentul pe comerț, administrație, micile meșteșuguri, iar industriei îi conferă doar un loc secund.
– Jacqueline Beaujeu-Garnier (1917-1995) și Georges Chabot (1890-1975) definesc orașul astfel: „aceste colțuri ale pamântului unde se îngrămădește într-o cadență din ce în ce mai rapidă, o parte mereu crescândă a umanității, constituie (…) orașele, iar noțiunea ni se pare suficient de clară” (Beaujeu G. J, Chabot G., 1971, p. 33).
– M. Aurousseau (1891-1983), evidențiază activitățile ce caracterizează un oraș, menționând că într-un astfel de spațiu, se transportă, se prelucrează, se cumpără, sau se vând materiile prime venite din alte părți, se face educația, se conduc întreprinderile de stat sau pur și simplu se locuiește (Beaujeu G. J, Chabot G., 1971, p. 35).
Totuși, pentru a încerca o definiție cât mai clară a noțiunii de oraș, trebuie făcută o precizare nu numai la aspectul urban, pentru a distinge orașul de sat, ci și la cum se deosebesc oamenii de la oraș față de cei de la țară, iar de cele mai multe ori se face referire la vechea noțiune de „gen de viață” (Beaujeu G. J, Chabot G., 1971) ce a fost familiară geografilor de la Paul Vidal de la Blache până în zilele noastre.
– J. Bruhnes și P. Deffontaines au menționat că: „Orașul există ori de câte ori majoritatea locuitorilor își utilizează cea mai mare parte a timpului în interiorul aglomerației” (Beaujeu G. J., Chabot G., 1971, p. 35). Definiția nu se poate aplica comunelor-dormitor, orașelor agricole și nu ține cont de dimensiunile aglomerației.
– H. W. Ahlmann și W. William-Olsson, autori suedezi, au insistat asupra unui alt aspect al modului de viață, ei definind orașul ca fiind „o aglomerație caracterizată printr-o diferențiere internă” (Beaujeu G. J., Chabot G., p. 35 după Frödin, J., 1946). Orașul încetează de a mai exista atunci cand toți locuitorii au aceeași ocupație. Este de menționat faptul că în jurul marilor orașe s-au construit orașe-dormitor în care oamenii nu se diferențiază prin ocupațiile lor și cărora nu li se poate nega numele de orașe, oamenii trăiesc în așa numitele orașe-dormitor la fel ca și locuitorii marelui oraș vecin, adică au aceleași preocupări și lucrează uneori în aceleași intreprinderi.
În România orașul a fost cercetat de mulți specialiști din domeniul istoriei, geografiei, economiei, sociologiei, spațiului urban, etc., care au încercat să dea o definiție cât mai clară orașului.
Definiția dată orașului de Dicționarul explicativ al limbii române are următorul înțeles: „Orașul este o formă complexă de așezare omenească, cu dimensiuni variabile și dotări edilitare, îndeplinind, de obicei, mai multe funcții: administrativă, industrială, comercială, politică și culturală” (Dicționarul explicativ al limbii romane, 1996).
Dintre geografii români care au cercetat și orașele în studiile lor, amintim pe Simion Mehedinți, Vintilă Mihăilescu, Ioan Ianoș, Vasile Cucu, etc.
Astfel, Simion Mehedinți consideră orașele ca fiind „grupări de clădiri și de oameni, provocate de circumstanțe regionale, în legătură cu circulația mărfurilor și a oamenilor” (Mehedinți S., 1994, p. 309).
Vintilă Mihăilescu afirmă că „Orașul trebuie conceput nu numai ca o îngrămădire de case și oameni cu o anumită fizionomie, cu o viață economică și socială limitată la acest cadru restrâns, ci mai ales ca un organism complex cu funcțiuni mult mai largi a căror arie de manifestare trece mult de aceea a orașului clădit”…„o formă de organizare a spațiului geografic în vederea concentrării, prefacerii și redistribuirii bogățiilor și a energiilor sociale…” (Melinda Candea, Florina Bran, 2001, p. 350).
Ioan Ianoș este de părere că „pentru oraș se vehiculează părerea unui triplu aglomerat, respectiv, concentrare de populație rezidentă, care lucrează preponderent în industrie și servicii, dominația activităților industriale și concentrarea activităților comerciale și de servicii pentru populație, dar și pentru întreprinderi industriale” (Ianoș I., 2000).
Vasile Cucu, dă o definiție orașelor prin care menționează că sunt „formațiuni spațiale distincte, caracterizate printr-o densitate sporită și o poziție aparte în procesul schimburilor de valori, în ansamblul unui teritoriu, în cadrul unei anumite regiuni geografice sau al unei unități administrative, riguros limitate” (Cucu, V.,1970, p.9).
Mai sunt și alții autori ce au scris despre oraș și au dat o definiție noțiunii de oraș, dar încă există o greutate spre a da o definiție cât mai cuprinzătoare orașului, totodată, criteriile prin care se diferențiază o așezare urbană se schimbă în decursul timpului prin noi semnificații. Odată cu schimbarea generației se modifică și părerea despre oraș. De remarcat este părerea marelui geograf contemporan Racine J.B. (Ianoș I., Tălângă C., 2005), deoarece acesta a selectat definițiile cele mai reprezentative, date de diferiți specialiști orașului, și a ajuns la următoarele concluzii:
– un istoric,vede și analizează orașul din punct de vedere politic, al statutului juridic, al culturii, pentru el nu este important rolul economic al orașului sau activitățile oamenilor.
– un geograf, vede orașul ca pe un peisaj ce exprimă trăsăturile activităților umane acumulate în timp, analizează evoluția sa spațială și cauzele care au dus la restrângerea sau la mărirea suprafeței (arealului), precum și evoluția populației orașului și factorii care au influențat creșterea sau scăderea numărului populației. Pentru un geograf, orașul nu trebuie să îndeplinească funcții agricole.
– un economist, privește orașul ca pe un fenomen economic, el cercetează distribuția valorilor economice, calculează costurile deplasării mărfurilor și populației ce trebuie să fie mai reduse când sunt situate în apropierea orașului, în special la periferia lui, și mai mari pe măsură ce distanța crește.
– un sociolog, consideră orașul ca fiind o așezare umană având o dimensiune relativ întinsă, cu densitate mare și compusă din persoane de origine diferită din punct de vedere social.
1.2. Componentele majore ale orașului
În structura administrativ-teritorială a unui oraș se disting următoarele elemente componente pasive și active (figura 1):
Vatra – reprezintă spațiul ocupat de către clădirile de locuit din centrul orașului, dar și clădirile administrative, sediile diferitelor instituții ale statului. Vatra este înconjurată de celelalte componente majore ale orașului.
Intravilanul – încadrează întreaga suprafață ocupată (dedicată) cu construcții dintre care amintim zonele clădirilor de locuit, zonele industriale, zonele de depozitare și transport, zonele de protecție, lacurile, parcurile, terenurile de agrement, mai precis tot ceea ce nu intră în teritoriul agricol.
Extravilanul – cuprinde restul teritoriului administrativ al orașului, alcătuit în mare parte din terenuri agricole. După conținut, putem spune că spațiul extravilan se încadrează mai degrabă în cadrul spațiului rural.
Populația – reprezintă componenta activă situată în spațiul urban ce are un rol dinamic prin mobilitatea, puterea ei de intervenție și potențialul de consum. Populația are un rol important în vitalitatea unui oraș prin „forța de muncă și prin rapiditatea cu care principalii actori economici introduc în producție noile inovații” (Ianoș I., Tălângă C., 2005, p. 25).
Baza economică – este o componentă cu rol fundamental a întreg spațiului urban care alături de populație justifică existența orașului (Zotic, V., 2005). Resursele teritoriului și infrastructura reprezintă suportul bazei economice care depășind potențialul forței de muncă și materiilor prime din spațiul urban, generează fluxuri convergente de materie primă, energie și informație ce provin din zona sa de influență. În afară de fluxurile convergente, baza economică generează și fluxuri divergente, de informație, produse finite și energie.
Figura 1. Componentele majore ale orașului
În decursul evoluției istorice a orașului, primele activități economice au fost cele comerciale, urmate de cele industriale care au cunoscut o asa numită „explozie”, iar în zilele noastre sunt răspândite cele de servicii complexe.
Elementele vehiculatorii – prezintă două moduri de reprezentare și anume elemente naturale (aer, apă) și elemente tehnogene (vehicule) (Zotic V., 2005). Ele asigură o distribuție echilibrată a substanțelor precum materia primă, produse finite în spațiul intra și interurban. Elementele mai sunt reprezentate și de populație ca forță fizică de transport, dar și de sistemele de transport, acestea asigurând un transfer de masă și energie fluent dintr-un loc în altul.
1.3. Tipuri morfostructurale de orașe
Cei mai importanți factori ce au influență majoră asupra morfostructurii unui oraș sunt cadrul natural și condițiile social-economice. Cadrul natural nu este ales la întâmplare în cazul amplasării unei localități deoarece, el reprezintă un factor important în extinderea și dezvoltarea localității. În funcție de el orașul se dezvoltă vertical sau orizontal, longitudinal (în lungul unui drum important sau unui curs de apă) sau concentric. Majoritatea orașelor s-au format din timpuri foarte vechi pe locul așezărilor rurale, iar pe atunci nu existau planuri de organizare a teritoriului pentru desfășurarea activităților în condiții cât mai bune.
În funcție de factorii care au un rol important în utilizarea teritoriului unui oraș, se disting câteva tipuri morfostructurale de orașe și anume:
a) orașe de tip radiar-concentric – este caracteristic orașelor apărute în perioada renașterii și se bazează pe dispunerea orașului în jurul centrului, sub formă de cercuri concentrice. Din centru pleacă spre marginea cercurilor artere de circulație dispuse radiar care întretaie arterele circulare, de aici a venit și denumirea de tip radiar concentric. Acest tip morfostructural de oraș prezintă avantaje cât și dezavantaje.
Dintre avantaje cele mai importante sunt:
– asigură o accesibilitate bună din orice punct spre zona centrală a orașului, acolo unde sunt situate principalele funcții social-culturale, comerciale și administrative ale orașului;
– asigură legăturile între cartiere;
– oferă posibilitatea creării unei magistrale de rocadă;
Cel mai important dezavantaj îl constituie tendința de supraaglomerare a centrului deoarece, cum am amintit mai sus, în zona centrală se află principalele funcții social-culturale, comerciale și administrative ale orașului.
Dintre orașele care folosesc acest plan sunt Milano, Paris, Canberra, Moscova, București (figura 2), etc. După cum se observă în figura 2, acest tip de structură radiar concentrică a orașului București, se aseamănă cu soarele de pe bolta cerească, din care ies raze, acestea reprezentând arterele de circulație. Artera care înconjoară orașul sub formă de cerc, reprezintă centura ocolitoare a orașului, aceasta având scopul de a ocoli centrul orașului, care de obicei în orașele mari este foarte aglomerat.
București Moscova
Figura 2. Orașe cu structură de tip radiar concentrică (Sursa: www.maps.google.com)
Tot în acestă categorie a orașelor cu structură de tip radiar-concentrică, sunt incluse și orașele care au un plan în evantai (figura 3), adică, acest plan reprezintă jumătate din planul radiar-concentric. Se poate spune că planul în evantai reprezintă o subunitate a planului radiar-concentric.
Un exemplu concret pentru un astfel de plan este planul orașului Brăila (figura 3), care datorită Dunării (aceasta reprezentând un baraj pentru dezvoltarea orașului și pe malul opus), orașul s-a extins doar pe malul stâng. Poate că dacă ar fi existat un pod care să facă legătura între cele două maluri, orașul s-ar fi dezvoltat pe ambele maluri, în prezent trecerea de pe un mal pe celălalt se face cu ajutorul bacului. Alt oraș care are un astfel de plan este Karlsruhe (Germania), oraș situat pe malul estic al fluviului Rin.
Figura 3. Brăila – Oraș cu structură de tip evantai (Sursa: www.maps.google.com)
b) orașe de tip polinuclear (pluricelular) – se individualizează prin existența în cadrul configurației lui teritoriale a unor nuclee bine conturate. Aceste nuclee, „unele au apărut odată cu orașul (cum este cazul orașului Timișoara), iar altele s-au format în decursul dezvoltării și evoluției orașului prin fenomenul migrației, datorită dezvoltării unor noi ramuri industriale sau ca urmare a unor situații istorice cum este cazul orașelor Los Angeles și San Francisco” (Cucu V., 2001, p. 99).
În România, un astfel de plan au orașele Baia Mare, Satu Mare, Sighișoara, Suceava (figura 4), etc., care datorită procesului de modernizare prin care trec, dobândesc acest tip de structură polinucleară. Unul din factorii cu influență importantă în cazul orașelor de tip polinuclear este reprezentat de condițiile de relief, cum este cazul orașului Dej.
Figura 4. Suceava – Oraș cu structură de tip polinucleară (Sursa: www.maps.google.com)
c) orașe de tip rectangular – acest tip de plan mai este cunoscut și sub denumirea de „tablă de șah” și a fost utilizat de către romani în construirea orașelor noi. În acea perioadă romanii se foloseau de două axe principale care se intersectau perpendicular, astfel: cardo, reprezenta axa trasată de la nord la sud și decumanus, axa trasată de la est la vest (Beaujeu G. J., Chabot G., p. 210). Rezultă că acest tip de plan al orașelor se bazează pe faptul că străzile se întretaie în unghi drept.
Câteva exemple de orașe care folosesc planul rectangular sunt următoarele: Torino, San Francisco, Alexandria (figura 5),Drobeta Turnu Severin, Călărași, Corabia, etc.
După cum se observă în figura 4, planul rectangular este unul simplu cu străzi drepte și paralele și traversat de două axe principale pe direcțiile nord-sud și est-vest. Unele orașe au ales acest tip de plan datorită ușurinței cu care se trasează rețeaua stradală și este mai ușor de împărțit teritoriul în parcele, acestea având formă de dreptunghiuri.
Alexandria San Francisco
Figura 5. Orașe cu structură de tip rectangulară (Sursa: www.alexandria.ro, www.maps.google.com)
Planul rectangular prezintă o serie de avantaje:
– este ușor de schițat,
– prezintă o claritate a rețelei de circulație,
– este posibilă dirijarea electornică a circulației,
– oferă posibilitatea parcelării și divizării orașului în sectoare administrative,
– clădirile sunt construite sub formă paralelipipedică,
– rezultă o schemă ordonată a orașului;
Dintre dezavantaje, cele mai importante sunt următoarele:
– distanțele se măresc datorită circulației ce se realizează pe linii frânte, neexistând trasee diagonale, iar această cauză duce la pierderi de timp petrecut la semafoare,
– la intersecții vizibilitatea este mai scăzută,
– dezavantaj din punct de vedere arhitectural, în sensul că dacă se crează artere diagonale, se formează unghiuri ascuțite iar clădirile nu mai pot fi amplasate favorabil.
d) orașe de tip liniar (orașe stradă sau biliniare) – se caracterizează prin faptul că în lungul unei artere de circulație (Cucu V., a denumit această arteră „strada mare”) se aliniază toate dotările de utilitate publică ale orașului.
Suedezul Sven Dahl (1955), în concepția sa despre orașe menționa faptul că locuințele sunt dispuse de o parte și de alta a unei artere de intensă circulație lungă de aproximativ 10 km. În lungul acestei artere, de o parte și de alta sunt dispuse în adâncime (lățime) pe rânduri paralele, în afară de locuințe și clădirile administrative, comerciale și unitățile industriale, separate între ele prin artere secundare de circulație și spații verzi.
Acest tip de plan este prezent în culoarele de vale ale unor râuri și în depresiunile longitudinale drenate de o apă curgătoare, fiind caracteristic în special pentru orașele mici și mijlocii. În România, orașul de tip liniar, este „cel mai raspândit dintre tipurile morfostructurale de orașe” (Cucu V., 2001, p. 99). Orașele caracterizate printr-o astfel de structură sunt reprezentate prin vechile târguri ce au luat naștere în locuri de popas pe diferite drumuri comerciale sau în lungul unor ape curgătoare. Câteva exemple dintre orașele care folosesc acest tip de plan sunt următoarele: Petroșani, Târgu Jiu, Gheorgheni, Sulina (figura 6), Turda (figura 7), Volgograd, etc.
Figura 6. Sulina – Oraș cu structură de tip liniară (Sursa: www.turismvirtual.ro)
Figura 7. Turda – Oraș cu structură de tip liniară (Sursa: www.maps.google.com)
Avantajele acestui tip de oraș sunt următoarele:
– economie de spațiu și cost,
– posibilitatea de extindere a teritoriului prin prelungirea arterei principale,
– posibilitatea de extindere a teritoriului, în funcție de relief, în lățime prin amenajarea unor artere secundare de circulație;
Dezavantajele pentru planul liniar:
– distanța mare ce trebuie parcursă între punctele extreme ale orașului,
– relieful, oferă sau nu posibilitatea de extindere a orașului în lățime pe artere secundare de circulație,
– extinderea liniară a orașului poate fi făcută doar teoretic (Cucu V.,1970), deoarece,
pentru o bună conviețiure, nu se poate accepta niciodată crearea unui oraș dispus pe
o lungime de mai mulți kilometri;
e) orașe de tip câmpulung – după cum poartă denumirea de „câmpulung”, acest tip de orașe, specifice pentru țara noastră, sunt prezente în zonele depresionare, în interiorul Carpaților cât și la exteriorul acestora. Denumirea acestui tip de așezare, rezultă din faptul că orașele sunt situate de-a lungul unei ape curgătoare sau unui drum important de acces. Diferența între orașele de tip câmpulung și cele de tip liniar, este că la prima categorie le este caracteristică o singură stradă principală pe care se află situat un centru civic urban, continuat cu locuințe pe diferite lungimi, și cu grădini mari la stradă.
O definiție specifică acestui tip de structură este cea a profesorului Cucu V., prin care „câmpulungurile sunt formațiuni teritoriale vechi, specifice orașelor din zonele depresionare intra sau subcarpatice, vechile regiuni de populare a teritoriului țării noastre” (Cucu V., 2001, p. 101).
În România, câteva exemple de astfel de orașe de tip câmpulung, sunt următoarele: Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel (figura 8), Moldova Nouă, etc.
Figura 8. Câmpulung – Oraș cu structură de tip câmpulung
(Sursa: www.maps.google.com)
f) orașe de tip mixt – în această categorie sunt cuprinse orașele care încadrează două sau mai multe structuri. Astfel, există orașe care în alcătuirea lor combină două tipuri de planuri precum planul radiar-concentric și rectangular sau planul liniar și rectangular. Acest tip de structură este rezultatul modificărilor survenite în cadrul structurii, în decursul timpului. În această categorie intră orașele vechi, care, pe lângă cartierele deja existente sub o anumită formă, au apărut altele noi cu o formă diferită. Orașe care au un astfel de plan sunt Beijing, New Delhi, etc.
1.4. Zonele funcționale ale orașelor
Prin zonificare, se înțelege activitatea de structurare a teritoriului încadrat în intravilanul unui oraș, în zone funcționale. Scopul acțiunii de zonificare este să asigure condițiile optime de locuit, de muncă, de recreere, de circulație, comerciale, etc.
Într-un oraș, pentru a stabili zonele funcționale, se ia în calcul activitatea predominantă din teritoriul analizat, însă, nu este atât de ușor pe cât pare la prima vedere, deoarece, sunt unele obstacole precum întrepătrunderea zonelor funcționale și prin urmare în zonele de locuit sunt situate unele industrii sau în zona industrială se află amplasate ansambluri de locuințe. Acestă dificultate amintită precum și altele constituie, așa zisele, obstacole în determinarea zonelor funcționale.
Numărul zonelor funcționale nu este unul fix pentru toate orașele, ci acesta variază de la un oraș la altul în funcție de marimea orașului.
Asupra fenomenului de zonificare acționează permanent două forțe și anume forța centrifugă și centripetă (Baltălungă A., 2008). Astfel, forța centrifugă produce deplasarea funcțiilor care se află în centrul orașului spre marginea lui sau chiar în afara limitelor orașului, iar forța centripetă, are o acțiune inversă în sensul că, păstrează acele funcții decisive în zona centrală a orașului atrăgând și altele noi. Pentru forța centrifugă, periferia orașului reprezintă un avantaj, un pol de atracție, iar pentru forța centripetă, periferia reprezintă un punct slab de atracție, partea centrală prezintă avantaje și face din ea un pol de atracție pentru teritoriul orașului.
1.4.1. Zona centrală
Pentru un oraș, zona centrală, reprezintă locul unde se întâlnesc cele mai vechi clădiri, edificii religioase, monumente și totodată punctul din care s-a pornit expansiunea orașului. Zona centrală este locul unde se intersectează principalele artere de circulație și astfel, din centru se poate ajunge în aproape toate direcțiile.
În zona centrală se desfășoară activități din sectorul terțiar și își au sediul principalele instituții administrative, bancare, religioase, centre culturale, comerciale, dar se întâlnesc și locuințe care au o vechime foarte mare.
Principalele activități nespecifice zonei centrale sunt activitățile de producție și depozitare, centre și complexe sportive, mari ansambluri de locuințe, unități militare, cimitire servicii de gospodărie comunală, aeroporturi, autogări, etc.
În general, centrul orașului este bine conservat deoarece în cadrul lui se întâlnesc elemente care oferă originalitatea locului, dar există și cazuri unde acele elemente au fost înlăturate prin reconstrucție cum este cazul orașului București, sau există orașe care își reconstruiesc centrul folosind același stil arhitectural.
Ținând cont de vechimea orașului, există unele deosebiri cu privire la trăsăturile zonei centrale prin faptul că, în orașele vechi se constată centrul istoric dotat cu clădiri importante din punct de vedere arhitectural și istoric, apoi se continuă cu clădiri simple care au o valoare redusă și care sunt locuite de o populație săracă. În orașele mai nou apărute centrul istoric lipsește, acesta este înlocuit cu un spațiu în care sunt dezvoltate birourile, serviciile, afacerile, etc.
O altă situație întâlnită în studiul zonelor centrale ale principalelor orașe este procesul de gentrificare urbană care presupune ocuparea de către populația înstărită, cu un statut social ridicat, a zonelor aglomerate, locuite de persoane cu venituri mai scăzute sau a cartierelor muncitorești și strămutarea vechilor rezidenți.
Pentru zona centrală a unui oraș, iese în referință prețul terenurilor respectiv, unul foarte mare în comparație cu celelalte zone ale orașului, iar gradul de ocupare al terenurilor are valori maxime.
O altă problemă care se poate rezolva mai greu este legată de spațiile de parcare pentru autoturisme, deoarece este foarte greu de amenajat un spațiu pentru parcare. O soluție pentru această problemă ar fi amenajarea parcărilor subterane, sub sediile instituțiilor sau centrelor comerciale, iar a doua variantă, construirea de parcări supraetajate, utilizând astfel spațiul pe verticală.
1.4.2. Zona rezidențială
Zona rezidențială sau zona de locuit, cum mai poartă numele, are cea mai mare dezvoltare în suprafață și este alcătuită din clădirile de locuințe, care sunt de mai multe tipuri, astfel, în cadrul unui oraș sunt întâlnite case fără etaj, case cu unul sau mai multe etaje, blocuri de locuințe cu până la 4 etaje, blocuri de locuințe cu până la 10 etaje și blocuri de locuințe care au peste 10 etaje, ajungând până la aproximativ 100 etaje, gen „zgârie-nori” caracteristici continentelor America și Asia.
Locuințele se pot individualiza și în funcție de confortul lor, astfel, cele situate în zonele centrale ale orașelor vechi, au un grad de confort mai redus, apoi urmează cele cu grad de confort mediu, iar în final cele cu un grad de confort ridicat sau mai sunt denumite și „locuințe de lux”, accesibile pentru persoanele cu venituri ridicate. Acestea din urmă sunt amplasate în special la periferia orașelor, dar și în interiorul lor, în locurile mai puțin zgomotoase și la distanță de zona industrială pentru a putea fi ferite de poluare.
Zona rezidențială cuprinde următoarele diviziuni (Melinda Cândea, 2006):
– grupul de locuințe – reprezintă un ansamblu de locuințe având o suprafață redusă (până în 10 ha) și o populație cuprinsă între 500 și 2500 locuitori, iar cu privire la dotările social-culturale sunt caracteristice cele elementare.
– microraionul – este alcătuit din mai multe grupuri de locuințe, având o suprafață cuprinsă între 10-50 ha și o populație de 2500-15000 locuitori. Principalele elemente care sunt prezente în cadrul microraionului sunt: dotarile social-culturale, licee, școli, grădinițe, spitale, terenuri de sport, complexe comerciale, etc.
– cartierul – cuprinde mai multe microraioane și este caracteristic pentru orașele mari cu o populație de 50 000 de locuitori și peste. La fel ca și populația, suprafața prezintă și ea o creștere considerabilă față de microraion, aceasta este cuprinsă între 50 ha și aproximativ 200 ha. Delimitarea cartierului se face prin artere mari de circulație. Dotările existente în interiorul cartierului sunt complexe.
– sectorul – caracteristic orașelor mari și foarte mari, încadrează mai multe cartiere și are o suprafață mai mare de 500 ha. Populația localizată în interiorul unui sector este mai mare de 100 000 de locuitori. Dotările cu care sunt dotate orașele sunt complexe, în interiorul lor se află diferite sedii ale unor instituții, unități de învățământ universitare și preuniversitare, unități comerciale, diferite edificii culturale precum teatre, muzee, cinematografe, biblioteci, parcuri și terenuri sportive.
1.4.3. Zona industrială
Zona industrială are ca scop principal producția și depozitarea marfurilor. În cadrul unei localități, plasarea zonei industriale reprezintă o chestiune esențială în organizarea și amenajarea teritoriului, în sensul că, dacă este amplasată corespunzător, conform normelor în vigoare, localitatea și teritoriul adiacent beneficiază de un mediu normal, neafectat de poluare, fiind prielnic pentru o viață normală. În mediul urban, zona industrială este compusă din numărul complet al firmelor și al întreprinderilor industriale, iar în mediul rural din întreprinderile agricole și agro-industriale.
Cu privire la zonele industriale, un rol important pentru spațiul urban îl reprezintă dispunerea acestora (figura 9), deoarece prezintă o dublă influență.
Figura 9. Modele de dispunere a zonelor industriale (Sursa: prelucrată după V. Cucu, 1981)
Astfel, în funcție de dispunerea lor se produc unele deplasări între ele și celelalte zone funcționale ale orașului (deplasările cele mai frecvente se fac între zona industrială și cea rezidențială cu influențe importante asupra traficului urban), dar reprezintă și una dintre sursele de poluare ale orașului (la amplasarea zonelor industriale trebuie să se țină cont de direcția predominantă a vântului și de fizionomia reliefului). Un alt caz legat de dispunerea zonelor industriale este acela al orașelor vechi, unde, zonele industriale se aflau localizate la periferia orașelor, iar odată cu extinderea acestora, zonele industriale au ajuns a fi situate în zona centrală a orașelor. Astfel, datorită disconfortului creat de aceste zone, ca soluții pentru rezolvarea acestei probleme ar fi strămutarea zonelor respective la periferia orașului sau înlocuirea lor cu spații rezidențiale sau comerciale, parcuri, etc.
Odată cu amplasarea unităților industriale la marginea orașului, trebuiesc rezolvate o serie de probleme precum, asigurarea condițiilor tehnico-edilitare (extinderea rețelei de apă, canalizare, gaze, electricitate, etc.), lungimea rețelei stradale și de transport în comun (pentru asigurarea legăturii cu zona rezidențială), etc.
Un caz special îl reprezintă industriile nocive care necesită amplasarea în locuri izolate față de celelalte zone ale orașului pentru a nu crea unele disconforturi.
1.4.4. Zona dotărilor social-culturale
Aici este vorba de sectoarele în care sunt situate instituțiile administrative ale orașului, cinematografele, teatrele, bibliotecile, spațiile comerciale, unitățile de învățământ, spitalele, etc., iar ca mod de amplasare în cadrul orașului, ele sunt situate în zona centrală, în zona rezidențială, iar în unele cazuri prezintă și o formă mai puțin continuă. Unele dintre aceste dotări, în special cele care sunt importante pentru oraș, sunt situate în centrul civic.
Dotările social-culturale și cele administrative diferă în funcție de mărimea orașului. Astfel, pentru amplasarea unor dotări social-culturale într-un oraș se ține cont de numărul de locuitori, iar în funcție de acesta se precizează mărimea și suprafața ocupată de clădirile aferente. Tot în acest caz trebuie remarcat faptul că, un factor important pentru amplasarea acestor clădiri de utilitate publică, îl reprezintă distanța parcursă de locuitori pentru întrebuințarea acestor servicii în condiții cât mai bune.
1.4.5. Zona comercială
Încadrează toate spațiile în care se desfășoară activități comerciale. Acestea sunt întâlnite atât în zona centrală a orașului cât și la periferie. În centru, se întâlnesc magazine la parterul blocurilor, piețe în care se află supermarket-uri, hypermarket-uri, străzi perfecționate pe un anumit tip de comerț, iar în zona periferică sunt amenajate platforme comerciale în care se găsesc hypermarket-uri, reprezentanțe de vânzări ale marilor companii naționale, etc.
Zona comercială este în concordanță cu orașul, în sensul că dacă orașul este de rang mic și zona comercială se situează la același nivel (astfel, în orașe cu o populație de aproximativ 20 000 locuitori nu pot fi amplasate hypermarket-uri, deoarece puterea de cumpărare este foarte mică, prin urmare ele pot fi amplasate în orașe cu o populație de minim 180 000 – 200 000 locuitori).
1.4.6. Zona de agrement
Mai poartă denumirea și de zonă de recreere și reprezintă suprafețe împădurite de teren situate la marginea orașului, alături de diferite amenajări, unde îți poți petrece timpul liber, cum ar fi lacuri naturale sau artificiale (pentru practicarea pescuitului, sau anumitor sporturi nautice), terenuri de sport (fotbal, tenis, etc.), parcuri de distracții, grădinii zoologice, etc. Zona de agrement este caracteristică în principal orașelor mijlocii, mari și foarte mari. În cadrul ei pot fi întâlnite sau nu, diferite construcții, în funcție de specificul zonei de agrement.
1.4.7. Zona dotărilor tehnico-edilitare
În această zonă sunt incluse dotările legate de alimentarea cu apă, energie electrică, energie termică, rețeaua de canalizare, gaze naturale, stații de epurare, gropi de gunoi, etc. De toate aceste dotări nu beneficiază fiecare oraș, ci în funcție de mărimea lor, de posibilitățile financiare ale autorităților locale și ale locuitorilor, orașele se diferențiază între ele. În special orașele mari și foarte mari beneficiază de aceste dotări, iar cele mici și mijlocii doar de o parte din ele.
Localizarea acestor dotări în cadrul orașului se face în cele mai multe cazuri la periferia sa, dar ținându-se cont de condițiile fizico-geografice și de o poluare a mediului cât mai puțin posibil. Cu privire la poluarea mediului, o problemă majoră o constituie deșeurile. Se constată în ultimii ani o creștere anuală a cantităților de deșeuri, care pune niște semne de întrebare legat de generațiile viitoare. O soluție pentru diminuarea poluării mediului datorită deșeurilor, ar fi colectarea selectivă a acestora și reciclarea lor. Despre deșeurile menajere și a apelor uzate, fiecare oraș ar trebui să dețină o stație de epurare și tratare a apei. Cum unele orașe sunt amplasate în lungul râurilor, ele au stația de captare a apei din râu, situată în amonte de oraș, iar cea de epurare situată în aval. Astfel, deșeurile menajere și apele uzate nu sunt epurate la un grad înalt și ele sunt eliminate în râu, constituind un pericol pentru localitățile situate mai în aval. Pentru a elimina astfel de defecte, unele orașe au aplicat o metodă pentru epurarea la un grad înalt a apelor menajere și uzate, care constă în faptul că au inversat cele două stații de captare respectiv de epurare și astfel, orașul captează apa în aval de oraș și o elimină sub formă de deșeuri (apă menajeră) în amonte de oraș. Prin această metodă se încearcă o diminuare a deșeurilor menajere și apelor uzate în mediul acvatic.
Legat de rețeaua de alimentare cu apă și canalizare a localităților, la nivelul țării noastre, pentru anul 2007, s-a constatat că alimentarea cu apă în mediul urban era de 87,6 %, iar în mediul rural de 15,1 %, în timp ce rețeaua de canalizare pentru mediul urban era de 85,6 %, iar pentru mediul rural de 12,9 % (Cristina Alpopi, 2008). Se încearcă mărirea rețelei de alimentare cu apă și canalizare, atât în mediul urban cât și în cel rural.
Gazele naturale, reprezintă un zăcământ ce se găsește în sol sub formă de pungi de gaz sau mai este răspândit în zăcămintele de petrol și în rocile poroase. După ce trece prin instalații speciale de captat și prelucrat, gazul este distribuit la consumatorii casnici și industriali. Este utilizat pe o scară largă la încălzitul locuințelor și în industrie.
Energia termică este utilizată, în mediul urban, pentru încălzirea locuințelor și pentru apă caldă menajeră. Ea este obținută în centrale electrice cu termoficare – CET și centrale termice – CT, care înregistrează rezultate deosebite din punct de vedere tehnico-economic și funcțional. Pentru o cât mai bună eficiență a căldurii, în ultimul timp s-a recurs la schimbarea vechilor instalații cu altele noi (Lăzărescu C., 1977).
Încălzirea orașelor prin sistemul centralizat prezintă următoarele avantaje:
randament energetic la un nivel înalt,
utilizarea mai multor tipuri de combustibili,
gradul de poluare este redus în spațiul urban, deoarece localizarea centralelor este făcută la periferia spațiului locuit,
consumatorul are o preocupare foarte mică, de activitățile și problemele care apar pe parcurs, el nu este implicat,
sistemul centralizat prezintă o mai mare siguranță pentru consumator față de sistemul individual de încălzire;
Alimentarea cu energie electrică pentru viața localităților este foarte importantă. Practic, este greu de imaginat un oraș fără enerige electrică, totul din cadrul lui funcționează pe baza electricității. Pentru dezvoltarea ramurilor industriei este nevoie de energie electrică. Aceasta este obținută prin arderea combustibililor fosili precum cărbune, petrol și gaze naturale, altă sursă este energia nucleară, solară, eoliană și nu în ultimul rând hidroenergia.
Așa cum am menționat anterior, energia se obține prin arderea combustibililor fosili, însă, arderea lor este dăunătoare prin faptul că produce ploi acide, poluează atmosfera și duce la intensificarea efectului de seră care face să crească temperatura pe glob și astfel crește riscul de producere a inundațiilor și reducerea suprafeței uscatului. Pentru a reduce sau chiar a stopa aceste riscuri, pe care le produce arderea combustibililor fosili, pentru viitor se nuanțează planuri cu privire la construirea mai multor hidrocentrale și microhidrocentrale.
Pentru un stat, producerea energiei electrice cu ajutorul hidrocentralelor prezintă unele avantaje, dintre care cele mai importante sunt următoarele:
utilizarea resurselor regenerabile de energie,
prezervarea rezervelor de resurse fosile, atât din staul respectiv cât și din import,
reducerea poluării aerului, solului și apelor,
economii financiare datorită evitării importului de combustibil,
reducerea prețului mediu al energiei electrice pe sistemul național,
se asigură unele servicii suplimentare precum alimentarea cu apă, irigații, diminuarea viiturilor, transporturi navale, piscicultură, etc.,
crearea unor noi locuri de muncă;
Ca o concluzie la cele menționate anterior, în producția de energie electrică, diferitele surse existente, au fiecare randamente energetice diferite. Astfel, în tabelul 2 se observă principalele surse de producere a energiei electrice, rata energetică netă exprimată prin Ep/Ec (unde Ep/Ec = raport între energia produsă Ep și energia consumată totală Ec-construcție + exploatare + întreținere) și emisiile de CO2 măsurate în gC/Kwh.
Tabelul 2. Randamente energetice ale principalelor surse în producerea energiei electrice
(Sursa: Fujino K. 1993)
Analizând tabelul 2 se observă că hidroenergia prezintă cele mai ridicate randamente energetice și cea mai scăzută emisie de bioxid de carbon.
Pentru viitor este bine să se amenajeze mai multe centrale hidroelectrice datorită avantajelor pe care le creează față de celelalte surse de obținere a energiei electrice.
1.4.8. Zona depozitelor (de depozite)
Această zonă se caracterizează prin faptul că încadrează toate acele construcții care îndeplinesc această funcție de depozitare. Zona de depozite are mai multe forme de întrebuințare cum ar fi: depozit en-gross, depozite ale marilor centre comerciale, depozite industriale (carburant, metal, lemn, etc.), etc. Această zonă a depozitelor iese mai clar în evidență, în orașele mari și foarte mari, unde apare ca zonă funcțională. Ea este situată la exteriorul orașelor în areale bine individualizate.
1.4.9. Zona de circulație și transport
Este întâlnită în toate orașele, dar diferă în funcție de mărimea acestora și este alcătuită din toate categoriile de căi de comunicație (artere de circulație rutieră, căi ferate, porturi, aeroporturi). Această zonă este mai dezvoltată în suprafața construibilă a orașului, însă ea se întâlnește și în celelalte zone funcționale ale orașului. Transportul urban este organizat în trei mari categorii de transport respectiv, transport colectiv, individual și transport de marfă. În anumite cazuri, ele sunt complementare una față de cealaltă, însă, pot fi și în competiție (Rodrigue J. P., Comtois C., Slack B., 2006). În zilele noastre, traficul rutier se confruntă cu unele probleme, însă cea mai importantă este legată de fluxul automobilelor în trafic, numărul acestora se modifică de la an la an în sens crescător, iar dimensiunea stradală rămâne aceeași. Din această cauză, în orașele mari unde centrul este tranzitat în orele de flux, la o intensitate mare, se produc ambuteiaje în trafic. Astfel, pentru a se evita ambuteiajele, este nevoie de o redimensionare a capacității străzilor pe mai multe module (benzi de circulație). Sistematizarea rețelei stradale constituie un factor esențial cu privire la diminuarea zgomotului produs de autovehicule, precum și direcționarea echilibrată a circulației (Barnea M., Calciu A., et al., 1979).
În funcție de specificul și situația lor, din punct de vedere tehnic, străzile se împart în mai multe categorii (Cristina Alpopi, 2008):
– străzi de categoria I-a – magistrale,
– străzi de categoria a-II-a – de legătură,
– străzi de categoria a-III-a și a-IV-a – de deservire locală;
Rețeaua principală este compusă din străzi de categoria I-a și a-II-a care preia traficul important și transportul în comun, se desfășoară pe distanțe mai mari și este alcătuită din mai multe benzi de circulație, iar rețeaua secundară este alcătuită din străzi de categoria a-III-a și a-IV-a, în principiu cuprinde străzi ce se găsesc în interiorul cartierelor de locuințe, cu două benzi de circulație și pe care se desfășoară un trafic nu foarte intens.
Trafic rutier, calculat la un nivel înalt se întâlnește, atât în orașele mari cât și în orașele mici, deoarece în orașele mari sunt dezvoltate activități industriale, terțiare, comerciale, etc., iar în orașele mici este dezvoltat în principal turismul (este cazul aici orașelor de pe valea Prahovei – Sinaia, Bușteni, Azuga, Predeal).
În încercarea de a găsi soluții cu privire la fluidizarea traficului, în spațiul urban, s-au recomandat următoarele sugestii:
centrul istoric al orașului să fie accesibil doar pietonilor,
introducerea circulației cu sens unic de deplasare,
restricționarea transportului de mare tonaj în zona centrală și redirecționarea acestuia către linia de centură, excepție făcând doar mijloacele de transport în comun,
construirea de pasaje supra și subterane pentru evitarea intersecțiilor,
construirea de străzi suspendate cum este cazul orașelor Beijing, Tokyo, Los Angeles,etc.;
În mediul urban, transportul public este asigurat prin intermediul autobuzelor, troleibuzelor și tramvaielor, ultimele două mijloace, au avantajul că funcționează pe bază de curent electric, însă, dezavantajul este că au un traseu fix, îngreunând circulația în zonele centrale.
Într-un oraș mare, singurul mijloc de transport cu care poti să economisești timp este metroul. Nu toate marile orașe ale lumii au ca mijloc de deplasare metroul. Unele dintre ele, ies în evidență prin felul cum arată stațiile din punct de vedere arhitectural (stațiile de metrou din Rusia), altele prin numărul de magistrale (Paris 16 linii – figura 10, Madrid 12 linii, Barcelona 11 linii, etc.). Metroul îți oferă posibilitatea să te deplasezi pe o distanță mai mare într-un timp mai scurt, față de un mijloc de transport de suprafață. Încă un avantaj pentru transportul subteran, este numărul mare de călători ce se pot deplasa în cadrul unei curse. Datorită dezvoltării spațiale încontinuu a marilor orașe, dar și avantajelor create de acest mijloc de transport, rețeaua de transport subteran este în extindere.
Figura 10. Harta liniilor de metrou – Paris
(Sursa: www.google.com)
Între orașele mari, din cadrul unei țări și nu numai, situate la o distanță mai mare, transportul se face cu ajutorul curselor aeriene, datorită timpului scurt de deplasare în comparație cu alte mijloace de transport. Aeroporturile sunt situate la periferia orașelor sau la câțiva kilometri distanță față de oraș pentru a nu deranja locuitorii din extremitatea respectivă a orașului datorită zgomotului.
Transportul din interiorul orașului până la aeroport, este asigurat prin mijloacele de transport în comun sau curse speciale.
Alte mijloace de transport din cadrul unui oraș sunt gondola, rișca, bicicleta, etc., însă au o dezvoltare foare redusă în comparație cu celelate mijloace. De exemplu, transportul cu gondola se practică în Veneția datorită canalelor din cadrul orașului, transportul cu rișca – o trăsură trasă de bicicletă – este dezvoltat în unele orașe din Asia, iar bicicleta reprezintă un mijloc de transport pentru deplasarea pe distanțe reduse și pentru evitarea aglomerației.
În cadrul unui oraș, transportul urban reprezintă un domeniu foarte important, deoarece cu ajutorul mijloacelor de transport ,omul se deplasează de la domiciliu la serviciu și invers, într-un timp care variază în funcție de distanță și de mijlocul de transport utilizat.
1.4.10. Zona spațiilor verzi
În decursul timpului, domeniul urbanistic a avut o preocupare constantă în privința spațiilor verzi și zonelor de agrement. În interiorul unui oraș alături de aglomerația clădirilor și activităților umane, trebuie să existe condiții favorabile pentru o viață cât mai agreabilă (Săgeată R., 2010), în consecință spațiile verzi reprezintă un aspect important de care trebuie să se țină cont în organizarea și amenajarea spațiului urban.
Zona spațiilor verzi din cadrul unui oraș, are o mare importanță prin faptul că aduce o îmbunătățire microclimatului orașului, are un impact asupra stării de sănătate a locuitorilor și a calității vieții urbane și produce impresia vizuală de cadru natural în spațiul construit.
Datorită capacității plantelor de a absorbii dioxidul de carbon și de a elibera oxigenul, zona spațiilor verzi din cadrul orașului funcționează ca un plămân pentru oraș (Baltălungă A., 2008). Din categoria spațiilor verzi întâlnite pe teritoriul unui oraș fac parte parcurile, grădinile publice, scuarurile întâlnite de-a lungul arterelor de circulație, spațiile verzi aflate în cadrul ansamblurilor de locuințe, etc.
Pentru stabilirea suprafeței spațiilor verzi din interiorul unui oraș trebuie să se țină cont de numărul de locuitori. Organizația Mondială a Sănătății afirmă că în prezent, pentru un locuitor din mediul urban, ar fi nevoie de 50 m² de spațiu verde, iar Uniunea Europeană de o suprafață cuprinsă între 30-40 m²/locuitor. Persoanele specializate în acest domeniu sunt de părere că pentru un locuitor din mediul urban este de ajuns o suprafață de aproximativ 25-26 m² de spațiu verde.
În cadrul țărilor, există orașe unde dimensiunea suprafețelor spațiului verde diferă. Astfel, sunt orașe precum Helsinki și Stockolm, care, conform statisticilor, dețineau aproximativ 100 și respectiv 83 m² de spațiu verde pe cap de locuitor. La subsolul clasamentului se află orașe precum Paris, Marsillia, Constanța unde suprafața spațiului verde este de aproximativ 1 m² pe cap de locuitor.
În România, situația spațiului verde, pe cap de locuitor are aceleași trăsături, în sensul că există orașe cu o suprafață mai mare a spațiului verde, decât norma prevăzută, pe cap de locuitor precum Tușnad – 42,34 m², Brad – 29 m², Livada – 28 m², dar și orașe cu o suprafață mai mică ca de exemplu Constanța -1 m², Craiova – 2 m², Târgu Jiu – 7 m², etc.
În țara noastră s-a construit în ultimii ani foarte mult, însă necontrolat, deoarece noile planuri urbanistice generale nu au prevăzut o extindere a zonelor construite. Astfel, evoluția construcțiilor a fost foarte rapidă și dezorganizată, au apărut construcții pe terenurile libere și chiar pe terenurile ocupate cu spații verzi prin înlăturarea acestora.
1.5. Funcțiile orașelor
Noțiunea de funcție, conform dicționarului explicativ al limbii române, înseamnă activitatea depusă de cineva pentru a se achita de obligațiile impuse de serviciul pe care îl are, contra unei sume de bani sau mai are semnificația de grad, rang sau rol. Frederic Ratzel a fost primul care a introdus această noțiune de funcție, în anul 1891, urmând apoi să fie utilizat tot mai mult de către numeroși cercetători din diferite domenii precum geografie, biologie, economie, urbanism, etc.
Prin urmare funcția exprimă acea atribuție pe care o realizează un oraș, în cadrul unui teritoriu, cu scopul de a asigura o durabilitate cât mai lungă pentru populația din cadrul lui, sau prin funcție urbană se înțelege acea activitate care motivează existența și evoluția orașului în relație cu teritoriul în care se include. Funcția urbană mai poate fi denumită sau considerată și ca o îndeletnicire a orașului, deoarece prin ea, orașul respectiv oferă altor localități resursele necesare de care au nevoie, iar în acest mod le pot procura. Spre exemplu, există orașe în care funcția predominantă este industria construcțiilor de mașini (Detroit, Stuttgart, Torino), funcția portuară (Rotterdam, Dunkerque) sau funcția universitară (Cambridge, Bologna-cea mai veche universitate din Europa fondată în anul 1088), etc.
Funcțiile unui oraș se stabilesc în urma analizării activităților desfășurate de populația activă din cadrul lui, iar în final funcția care caracterizează orașul este cea care are legătură și cu teritoriul învecinat prin faptul că acel teritoriu este legat de oraș, astfel, orașul poate fi considerat ca un lucru indispensabil față de teritoriul vecin. Orașul, în funcție de mărimea sa, are o putere de atracție pe o rază de câțiva kilometri în jurul său și în cele mai multe cazuri nu se evidențiază doar o singura funcție, ci două sau chiar mai multe funcții predominante. Funcția unui oraș nu este stabilită de locuitorii din cadrul lui care lucrează în domenii precum învățământ, sistem sanitar, panificație, mecanici auto, etc. Astfel de ipostază este numită de Gunnar Alexandersson ca city serving production (Beaujeu-Garnier J., Chabot G., 1971).
În decursul timpului au fost făcute mai multe clasificări, de diferiți specialiști, cu privire la funcțiile orașelor. Unele dintre funcții se mențin și în zilele noastre, iar altele se schimbă și se concep în funcție de cum evoluează societatea din cadrul orașului și nu numai.
În funcție de activitățile desfășurate în cadrul orașelor, primele analize efectuate pe această temă au fost făcute de Chuancy Harris în anul 1943, în urma cărora au fost distinse, în Statele Unite ale Americii, opt categorii de orașe, astfel: orașe industriale, miniere, comerciale, de transport și comunicație, universitare, capitale, de recreere și orașe cu funcții complexe. O altă clasificare, cu privire la funcțiile urbane, a fost făcută în anul 1959 de către Gabrielle Schwartz, acesta grupând funcțiile orașelor în patru categorii: funcții politice, culturale, economice și de capitală. Practic a restrâns funcțiile urbane în doar patru mari categorii. În afară de funcțiile amintite mai sus, J.B. Garnier, adaugă și funcția militară, care a avut de-a lungul timpului un rol important și a stat la originea mai multor orașe ce se găsesc și în zilele noastre.
Unui oraș, pentru ai putea determina funcția sau funcțiile urbane, este util să comparăm tipurile de activități destinate locuitorilor săi, sau ocupațiile care duc la satisfacerea nevoilor pentru localitățile din apropierea orașului. Se poate stabili o scară a ramurilor industriale în funcție de valoarea producției, de locul ocupat de fiecare funcție în venitul orașului, însă cea mai importantă soluție pentru stabilirea ponderii fiecărei funcții urbane, reiese din compararea valorică a numărului de locuitori ocupați în aceste funcții.
Funcția prezentă aproape în orice oraș este cea comercială , reprezentată prin târguri, burguri, factorii, etc. Există orașe care au apărut datorită acestei funcții, în special târgurile, datorită schimbului de produse pe care îl făceau țăranii, ce proveneau din arii geografice diferite. Un alt loc unde această funcție a cunoscut o dezvoltare mare este zona porturilor, datorită mărfurilor care erau aduse cu vaporul pe mare din alte regiuni mai îndepărtate. Unele dintre orașe, care au avut ca funcție principală alta în afară de cea comercială, în decursul timpului, funcția comercială a ajuns la stadiul să dubleze funcția principală existentă. W. Christaller considera că funcția comercială a stat la baza activității urbane (Matei Elena, 2007). Este greu de conceput ca un oraș să nu practice un anumit tip de comerț, atât în interiorul cât și în afara lui.
Dezvoltarea funcției comerciale într-un oraș, duce la evoluția în sens ascendent a altei funcții precum funcția de transport. Prin urmare funcția de transport este în strânsă legătură cu funcția comercială. Funcția de transport cunoaște o mare dezvoltare în orașele mijlocii, mari și foarte mari, deoarece o mare parte din populație își desfășoară activitatea în acest domeniu. În orașele mici această funcție există, însă nu cunoaște o dezvoltare mare, iar populația ocupată în acest domeniu este în număr redus și prin urmare aceste orașe nu pot fi incluse în categoria orașelor cu funcție de transport. Există unele excepții în cadrul orașelor mici, unde funcția de transport iese în evidență doar printr-o singură categorie de căi de comunicații. De exemplu, orașul Otopeni, iese în evidență prin transportul aerian, datorită aeroportului ce se află pe teritoriul său, orașul Făurei reprezintă un important nod feroviar, orașul Sulina se distinge prin transportul fluvial, etc. Funcția de transport este caracteristică orașelor care îndeplinesc statutul de nod de comunicatie, acest statut reiese din asocierea mai multor categorii de căi de comunicație precum – căi ferate, căi rutiere, porturi fluviale și maritime, aeroporturi, etc. Orașe în care se întâlnesc aproape toate tipurile de căi de comunicație sunt Chicago, Amsterdam, București, Constanța, Moscova, Paris, etc.
Funcția industrială, a apărut în perioada industrializării, datorită nevoi de consum și producției la o scara mai mare. Apariția orașelor industriale a determinat, atragerea populației către acele zone datorită locurilor de muncă nou create și extinderea cartierelor de locuințe.
Orașul în care predomină funcția industrială, este într-o continuă schimbare, iar această funcție face ca orașul să fie mai instabil și să aibă o durată de viață mai scurtă față de un oraș cu funcții comerciale. Un oraș în care funcțiile industriale sunt dezvoltate, se bazează pe următoarele aspecte principale: cantitatea de resurse și piața de desfacere a produselor.
Când unul dintre aceste două aspecte, scade ca intensitate sau încetează a mai fi valabil, începe procesul de instabilitate la nivelul funcției industriale din cadrul orașului. J.B. Garnier preciza că „dacă industria duce la formarea orașelor, la rândul său, orașul contribuie la dezvoltarea industriei” (J.B. Garnier, 1971, pag. 151).
În funcție de tipul activității se deosebesc orașe cu funcții miniere și orașe cu funcții industrial-prelucrătoare. Orașele cu funcții miniere se bazează pe exploatarea diferitelor resurse, iar cele cu funcție prelucrătoare se ocupă cu prelucrarea resurselor. Zonele unde au fost localizate resurse, iar apoi a început procesul de exploatare, au determinat concentrări masive de populație, care a dus la apariția unor elemente adiacente precum construcția de locuințe, amenajarea arterelor de circulație și a dotărilor tehnico-edilitare, social-culturale, etc., și prin urmare apariția de orașe. Una din problemele cu care se confruntă astfel de orașe este reducerea resurselor sau chiar epuizarea lor, această situație duce la dispariția orașelor, sau în cel mai bun caz, orașul să se reprofileze în alt domeniu. Orașe care s-au dezvoltat datorită funcției industriale sunt Johanesburg, Kiruna, Galivare, Petroșani, Uricani, etc.
Orașele industriei prelucrătoare pot fi localizate și în alte părți față de zonele de exploatare a resurselor. Singurele orașe care nu își pot schimba localizarea și se subordonează condițiilor, sunt orașele miniere, însă, cum am amintit mai sus, ele încetează a mai exista atunci când resursele sunt pe cale de a se epuiza. În afară de industria minieră, pentru celelalte industrii, materia primă nu are nici o influență asupra localizării. În funcție de caracteristicile materiilor prime, acestea pot fi transportate și răspândite în mai multe locuri, iar în acest fel costurile mâinii de lucru și a piețelor de desfacere vor fi superioare ca importanță.
În legătură cu orașele industriale, trebuie remarcat faptul că ele au o multitudine de acțiuni reciproce cu mediul, iar una dintre cele mai importante este reprezentată de poluare.
Funcția culturală, este specifică orașelor mari, din care nu lipsește, dar și orașelor mai mici, care prin această funcție sunt recunoscute, atât pe plan național cât și mondial. Din categoria orașelor culturale fac parte cele axate pe activități religioase, învățământ superior de renume, festivaluri, congrese, muzee, etc. Dintre orașele recunoscute pe plan mondial pentru învățământul superior fac parte Bologna, Oxford, Cambridge, Uppsala, etc. Din categoria orașelor universitare, fac parte orașele în care există facultăți cu renume sau școli superioare. Cele care dețin în cadrul lor muzee, sau orașe muzeu cum mai sunt denumite, sunt Roma, Versailles, Atena, Veneția, etc. Fiecare oraș are în cadrul său cel puțin un muzeu, care evidențiază trecutul său istoric sau istoria unei ramuri industriale ce a fost și poate încă mai este activă în cadrul său. Orașe care organizează festivaluri și congrese cu renume sunt Cannes, Bruxelles, San-Remo, etc. Orașele festivalurilor și congreselor, cum mai poartă denumirea, se aseamănă cu orașele târguri, deoarece, fiecare dintre ele au o perioadă a lor în care se desfășoară. Toate aceste activități artistice au avut un rol important pentru evidențierea funcției culturale din cadrul orașelor.
Funcția politico-administrativă este deținută de așezările urbane fiind întâlnită în capitalele statelor, reședințele administrative din fiecare regiune, dar și de așezările rurale cum este cazul reședințelor de comună din țara noastră. Un oraș care deține funcție administrativă, îi este recunoscută autoritatea față de celelalte orașe, iar dacă deține și anumite funcții politice, influența sa autoritară este mai mare. Un oraș cu funcție politico-administrativă poate să coordoneze un alt oraș care înregistrează o dezvoltare economică mai mare decât el.
Criteriile în funcție de care s-a ținut cont pentru alegerea orașelor cu funcție politico-administrativă au fost următoarele: pentru capitale s-a mers, atât pe principiul centralității în cadrul țării cât și pe cel al dezvoltării economice, iar în cadrul unei regiuni, reședința se alege pe același principiu al centralității, dar și tinând cont de căile de comunicație dintre orașul ce va fi ales ca reședință și celelalte orașe din regiune. Există și situația când funcția de capitală este greu de ales între două orașe mari, mai vechi, cum este cazul orașelor Rio de Janeiro și Sao Paulo din Brazilia, însă, problema s-a rezolvat prin alegerea unui oraș mai mic, cum este cazul orașului Brasilia, pentru a rezolva disputa dintre cele două orașe rivale (aceeași situație se întâlnește și în Australia, între orașele rivale Sydney și Melbourne, iar problema s-a rezolvat prin acordarea funcției de capitală orașului Canberra). Capitalele se caracterizează prin concentrări mari de populație, ce dețin aproximativ 20-25 % din populația țării, (în unele cazuri chiar 50 % din populația tării), având o arhitectură deosebită, utilată cu clădiri speciale (sediul guvernului, parlamentului, muzee, palate, ambasade, etc), diferite servicii, etc. Funcția de capitală reprezintă unul dintre factorii cei mai importanți pentru dezvoltarea marilor orașe și „ea este cea care simbolizează țara în ochii străinilor” (J.B. Garnier, 1971, pag. 188).
În cazul reședințelor de regiune principiul centralității rămâne cel mai important alături de numărul populației, însă trebuie să se țină cont și de căile de comunicație ce fac legătura între reședința regiunii și celelalte centre urbane din regiune. Un oraș care îndeplinește funcția de reședință, prezintă avantaj, atât în domeniul economic cât și al numărului de locuitori, față de alt oraș din cadrul regiunii.
Funcția financiar-bancară iese în evidență în orașele mari și este reprezentată prin numeroase societăți bancare, burse de valori sau de mărfuri, etc. Dintre orașele care au dezvoltată funcția financiar-bancară se remarcă New York, Londra, Paris, Tokyo, Milano, Frankfurt, Hong-Kong, Amsterdam, Bruxelles, etc., ele sunt recunoscute și pe plan internațional datorită dezvoltării, la un nivel ridicat, a bursei de valori. În orașele mici există unități bancare, însă ele sunt de dimensiuni mici și prezintă importanță doar locală.
Funcția militară nu mai are acea semnificație de a mai exista, în zilele noastre pentru spațiul urban, însă trebuie ținut cont de ea, pentru că a fost principiul de bază al originii unor orașe, existente și în zilele noastre. Un număr mare de orașe au fost create având ca scop principal funcția militară. Denumirea de oppidum reprezintă un termen ce era folosit în timpul romanilor pentru locurile de refugiu, castele medievale întărite unde se refugiau locuitorii din împrejurimi. Refugiul sau oppidum nu era un oraș, însă a stat deseori la originea unui oraș (Beaujeu-Garnier J., Chabot G., 1971, pag. 122). În unele regiuni s-au creat orașe-fortărețe pentru supravegherea și apărarea țării, în principal, iar în jurul lor s-au închegat orașele. Astfel de orașe au un plan ortogonal, deoarece s-au format în jurul castrelor romane și au luat forma acestora (astfel de orașe sunt Köln, Trèves, Edinburgh, etc.).
În prezent funcția militară are o răspândire mai restrânsă față de trecut și nu mai are același sens. Orașele din ziua de azi care dețin această funcție, diferă de cele din trecut, au dispărut zidurile, cetățile, fortărețele, iar în schimb au apărut bazele militare și centrele de cercetare în domeniul militar.
Funcția turistică sau funcția de rezidență temporară sau sezonieră cum este cunoscută în literatura de specialitate, are ca scop practicarea unor servicii sau activități economice din domeniul turismului. Din această categorie fac parte stațiunile turistice de orice tip (sanatorii, stațiuni balneare, de odihnă, maritime, montane, litorale, etc.), ele primind și statutul de oraș și orașele mari care dețin în cadrul lor numeroase atracții turistice, atrăgând astfel numeroase fluxuri de turiști. Pentru orașele care fac parte din categoria stațiunilor turistice, numărul de turiști variază în funcție de prețurile practicate, dar și de dotările de infrastructură turistică din cadrul stațiunii. O problemă de talie majoră pentru unele orașe stațiuni turistice, este durata scurtă a sezonului, cum este cazul stațiunilor balneare și litorale, unde durata sezonului este de două maxim trei luni pe an. Astfel, aceste stațiuni trebuie sa câștige suficienți bani pentru a se întreține toată perioada anului. Înainte de începutul sezonului și după terminarea lui agenții hotelieri oferă reduceri substanțiale turiștilor ce vin în acele perioade.
Sunt și stațiuni care beneficiază de două sezoane turistice, precum stațiunile montane, unde vara sunt practicate traseele pe munte, iar iarna sunt amenajate pentru schi.
Pentru aceste orașe-stațiuni, se evidențiază o serie de probleme dintre care cele mai importante sunt urmărtoarele: populația permanentă redusă (populația crește considerabil doar în perioada sezoanelor), unii dintre proprietarii vilelor sau pensiunilor fac parte din populația sezonieră (ei vin cu foarte puțin timp înainte să înceapă perioada sezonieră și pleacă după terminarea sezonului), atunci când unui oraș-stațiune i s-a dus faima (renumele) el riscă să își piardă pe viitor prestigiul și totodată turiștii, stațiunile care beneficiază de două sezoane pe an prezintă un avantaj față de cele cu un sezon turistic anual, etc.
1.6. Teorii referitoare la definirea conturului urban
În ceea ce privește factorii care au contribuit la definirea conturului urban al localităților, s-au emis mai multe teorii dintre care cele mai importante sunt (Elena Maria Minea, 2007):
-teoria apărării – emisă de germanii Ludwig Maurer (istoric) și Karl Bucher (economist), conform căreia geneza orașelor este legată de necesitatea apărării locuitorilor de năvălitori, cetățile fortificate devenind nucleele marilor orașe (un exemplu este Roma antică).
-teoria condițiilor geoclimatice – a fost elaborată de geografi și consideră ca principali factori de formare și dezvoltare a orașelor condițiile geoclimatice, configurația terenului, mediul natural favorabil. Wolf Schneider susține că primele orașe au apărut în zone cu condiții geoclimatice favorabile, cu terenuri agricole fertile – Mesopotamia, Valea Nilului, India.
-teoria deciziei administrative – emisă de istoricii germani G. Bellow (1858-1927), K. Hegel (1813-1909) și de istoricul englez Th. Wright (1810-1877), consideră că orașele au luat naștere prin actul de decizie al unei puteri de stat, factorul determinant fiind organizarea politico-judiciară.
-teoria schimbului de mărfuri – susține că principalul factor de dezvoltare al centrelor urbane l-a constituit amplasarea lor la intersecția unor drumuri comerciale – terestre sau maritime – care au favorizat schimbul de mărfuri ce proveneau din diferite colțuri ale țării sau din alte țări. În cele mai multe cazuri aceste centre urbane erau situate la contactul dintre marile unități de relief, în depresiunile intramontane și orașele porturi.
-teoria orașelor-necropolă în accepțiunea căreia ”orașul celor morți a precedat orașului celor vii”, exemplificând cu prezența numeroaselor orașe din Egipt, China sau Grecia în apropierea marilor necropole și complexe religioase: Ierusalim, Olimpia, Delfi, Memfis.
1.7. Elemente cu influențează asupra peisajului urban
1.7.1. Elemente arhitectonice
Aspectul orașelor a fost revoluționat de cele două dimensiuni, verticalitatea și orizontalitatea.
Verticalitatea reprezintă modul de dezvoltare al construcțiilor din interiorul spațiului urban. În perioada secolului al XIX-lea, în Europa, orașul era înzestrat cu clădiri de 5-6 etaje formate din locuințe și birouri, alături de catedrale și alte așezăminte de cult, acestea formând verticalitatea spațiului urban. Schimbarea în domeniul verticalității orașelor începe odată cu revoluția tehnică, iar punctul de pornire a fost în SUA, unde în anul 1880 existau clădiri cu birouri de 10 etaje, iar după 10 ani, numărul etajelor a crescut la 20. Avantajul construrii clădirilor pe verticală este acela al modului de utilizare a spațiului, acestea ocupă un spațiu restrâns pe suprafața terestră și o dezvoltare mai mare pe verticală, în comparație cu clădirile construite pe orizontală.
Orizontalitatea, a reprezentat una din formele dezvoltării urbane. În prezent dimensiunea orizontală este dezvoltată mai mult la periferia orașelor decât în interiorul acestora, în așa numitele „cartiere de vile”. O parte din populația orașului aleg stabilirea locuinței la periferia spațiului urban, în special datorită evitării aglomerației. Locuitorii din aceste cartiere își desfășoară activitatea în oraș influențând astfel, apariția de fluxuri de persoane către și dinspre oraș. Alături de construcțiile rezidențiale, spațiul urban înglobează și alte construcții precum cele din domeniile administrativ, servicii și industrie.
1.7.2. Elemente funciare
Sunt reprezentate prin prețul terenului, natura terenului și natura proprietarului.
Prețul terenului se stabilește în funcție de cererea și oferta de sol. Cererea este alcătuită din grupul de persoane care abandonează mediul rural, din migrația urbană, din instituțiile publice care doresc achiziționarea de trenuri pentru anumite sedii și de actorii economiei caracterizați prin procesele de extindere și relocalizare în spațiul urban. Oferta de sol înregistrează o mare severitate, deoarece terenul este o resursă rară influențând astfel valoarea ridicată a tranzacțiilor. În ultima perioadă, mulți locuitori au ales ca zonă de domiciliu localitățile limitrofe orașelor, în special datorită prețurilor mai reduse comparativ cu cele din interiorul spațiului urban și divizării în condiții în condiții extreme a proprietății funciare la nivel național (Bordânc Floarea, 1996).
Natura terenului prezintă o influență majoră în privința dezvoltării orașului, datorită fertilității terenului și modului de utilizare, în special pentru terenurile situate la periferia orașului. Orașul tinde să se dezvolte spre exterior însă este stopat de aceste terenuri fertile care sunt folosite în agricultură, astfel dezvoltarea orașului se va efectua în părțile unde terenurile nu sunt fertile, ele putând fi utilizate în alte scopuri. Este cazul orașului Milano care s-a dezvoltat spre nord, unde terenurile erau mai sărace, în sud existând terenuri mai bogate utilizate în agricultură, au rezistat fenomenului urbanizării.
Sunt și alte cazuri în care terenurile considerate nefavorabile, pot avea o mare valoare comercială sau turistică, este cazul terenurilor cu pietriș din Grecia, spațiile în pantă cu vedere la mare de pe Coasta de Azur, etc. Astfel, pentru orice teren sau spațiu nefavorabil pentru îndeplinirea unui obiectiv, poate fi utilizat în alte scopuri.
Natura proprietarului are influență pe piața funciară în sensul că generează unele deosebiri. Terenurile au un rol important în funcție de situația economică prin faptul că pot apărea unele blocări, atunci când situația este prosperă și deblocări când sunt crize agricole sau unele abandonări industriale.
În țările industrializate, piețele funciare indică tendințe evidente de majorare a prețurilor. Avantajele economice se remarcă atunci cand se compară prețul terenurilor din diferite orașe, însă, în afară de acestea, mai sunt și avantaje psihologice sau de proximitate. Prețul terenului rămâne un criteriu de selecție important, în sensul că terenurile aflate în zona centrală au o valoare mai mare, aici fiind amplasate activitățile cu profit mare și sediile și reședințele cele mai scumpe. În zona periferică se mută fabricile mari și se stabilesc muncitorii mai puțin favorizați din punct de vedere socio-profesional.
1.7.3. Elemente financiare
Orașul îl putem asemăna cu o întreprindere deoarece el se administrează singur, își asigură un sector financiar bine pus la punct, pentru asigurarea cu diferite utilități publice a locuitorilor individuali și instituționali. Diferite elemente contribuie la procesele de constrângere sau modelare a urbanului, determinând o dublă împărțire, una de tip extern, între urban și rural și alta de tip intern între centru și periferie. Diferența dintre urban și rural este statutul economic, social și cultural, nu doar acele două forme fundamentale și anume oraș și sat (habitat). În cadrul spațiului urban diferență există și între zona centrală și zona periferică.
Centrul unui oraș se poate analiza după trei aspecte:
-ca spațiu vizitat, alcătuit din teatre, cinematografe, galerii comerciale, expoziții și vitrine ale marilor magazine, iar pentru turiști, centrul unui oraș mărturisește arhitectura ce s-a mai pastrat din epocile trecute.
-ca spațiu funcțional, relevă imaginea birourilor care sunt în plină activitate în timpul zilei, iar noaptea sunt lipsite de activitate.
-ca pagină de istorie, fenomenul urban se individualizează prin vechimea sa evidențiată în zona centrală de clădirile ce datează din diferite secole. În privința acestui aspect, există diferențieri la nivel de continent.
Periferia orașului reprezintă spațiul aflat la marginea orașului aflat într-o relativă dependență de centrul funcțional. Periferia unui oraș este alcătuită din periferia rezidențială, industrială, terțiară și specializată. Peisajele existente la periferia orașului exprimă cel mai bine situațiile negative ale globalizării. Managementul periferiei reprezintă una dintre premisele majore pentru dezvoltarea durabilă a așezărilor umane.
1.8. Teorii cu influență asupra peisajului urban
Orașele, prin diversele studii realizate asupra lor de diverși cercetători și prin oportunitățile de dezvoltare datorită atracției de investitori, au dus la conturarea următoarelor teorii:
-teoria referitoare la baza locală a luat naștere prin dezvoltarea activităților de export contribuind la o dezvoltare urbană. Activitățile se divid în trei categorii: activități de bază (acele activități din care orașul obține bunuri pe care le exportă ulterior), activități asociate (activități comerciale) și servicii prestate populației din interiorul spațiului urban. Realizarea exporturilor transformă orașul într-un centru de atracție a fluxurilor financiare, cu ajutorul cărora importă diferite produse utile societății și economiei din cadrul său. Mărimea orașului este în legătură directă cu dezvoltarea bazei productive din cadrul său, respectiv dacă baza productivă este mai dezvoltată (cum este cazul marilor centre urbane), influențează creșterea numărului locurilor de muncă și a populației orașului. Orașele mici, caracterizate printr-o bază productivă redusă, influențează în mod negativ dezvoltarea orașului, procesul de export al produselor este diminuat la fel ca și numărul populației provenite din localitățile limitrofe.
-teoria polilor de creștere vede orașul ca un pol de creștere economică, un tehnopol sau centru care exercită o atracție și o propagare a diferitelor activități. În prezent dezvoltarea urbană se bazează pe amplificarea procesului de realizare a parcurilor tehnologice, prin atragerea de investitori, aspect ce implică dezvoltarea diferitelor servicii și sectoare economice din cadrul zonei respective. Polul de creștere reprezintă un generator de activități economice cu rol de amplificare a acestor activități (Ianoș I., Humeau J. B., 2000, p. 57).
-teoria gravitației este utilizată pentru analizarea fenomenelor interne și la selecționarea unui oraș într-o anumită regiune. Mărimea orașului este în legătură directă cu puterea lui de atracție. Distanța dintre orașul centru și orașele situate în jurul acestuia influențează puterea de atracție (Cândea Melinda, Bran Florina, Cimpoeru Irina, 2006), orașele situate la o distanță mică exercită o dinamică pozitivă în privința puterii de atracție (figura 11). Numărul orașelor situate în aria sa de influență are la bază mărimea orașului, aceasta fiind evidențiată prin numărul populației, dezvoltarea economică, etc.
Orașul prin dimensiunea sa prezintă o influență importantă asupra migrațiilor urbane. Volumul fluxurilor migratorii va înregistra o diminuare pe măsură ce distanțele dintre sursa de migrație și destinație cresc. Între centrele formate va exista o succesiune de interacțiuni, de fluxuri de persoane și mărfuri. În funcție de specializarea ambelor tipuri de orașe se va înregistra o dinamică ascendentă sau descendentă a fluxurilor dintre ele, respectiv dacă un oraș își dezvoltă aceleași activități cu cele existente în orașul centru, acesta va decurge la alegerea unui alt oraș satelit. Se va forma astfel, o competiție între orașe scopul principal constituindu-l activitățile noi, menite să diferențieze ansamblul de oferte.
Modelul teoriei gravitației are la baza 3 elemente:
► mărimea populației sau numărul de servicii prestate în acel spațiu,
► atractivitatea sau relațiile dintre orașul centru și celelalte orașe,
► distanța dintre orașul centru de celelalte orașe din cadrul rețelei.
Figura 11. Teoria gravitației – atracția exercitată de oraș
-teoria difuziunii poate fi interpretată ca fiind suplimentară teoriei gravitației și se raportează la procesele de răspândire umană, tehnologică și ideologică în spațiu și timp. Această teorie este caracteristică deprinderilor transmise dinspre metropole (orașele foarte mari) spre centrele regionale, orașele mai mici și spre zonele mai slab dezvoltate din apropiere (Ianoș I., Humeau J.B., 2000) (figura 12). Difuziunea se poate realiza prin două moduri: prin contact sau prin expansiune. Difuziunea prin contact se referă la relația producător-consumator sau la relații profesionale între diverse ramuri, iar difuziunea prin expansiune se raportează la creșterea numărului de utilizatori pentru un anumit procedeu din categoria producătorilor sau consumatorilor.
Figura 12. Teoria difuziunii – fenomenul de propagare umană
-teoria locurilor centrale se referă la conceptul de ierarhie în domeniul bunurilor și serviciilor ce corespunde unei teorii a orașelor care le distribuie. A fost elaborată de către Christaller în urma observațiilor realizate în anul 1920 (Witherick M., Ross S., Small J., 2001), iar ulteior dezvoltată de către Lösch și utilizată pentru a prevedea numărul, mărimea și scopul orașelor în cadrul unei regiuni. Problema dezvoltării regionale este abordată începând cu anul 1960 prin metropolele de echilibru, scopul acestora fiind limitarea dezvoltării excesive a unei singure metropole. Tot în acea perioadă a fost implementată o strategie politică având ca obiectiv principal reducerea migrației spre orașe mai mari. În strategia de dezvoltare economico-geografică a orașelor trebuie să se țină cont și de mărimea întreprinderilor, atragerea investitorilor devine mai complicată deoarece firmele transnaționale vor alege zonele aglomerate din cadrul marilor orașe. Pentru a facilita și pătrunderea investitorilor de talie mai mică este nevoie de o strategie de dezvoltare administrativă, însă este foarte dificil de stabilit o lege între talia orașului și talia firmelor.
1.9. Structura internă a orașului
În funcție de dimensiunea (mărimea) orașului, structura internă diferă de la caz la caz, astfel pentru centrele mici, spațiile urbane au o structură mai simplă, în comparație cu centrele mari unde spațiile urbane au o structură mai complexă, datorită unei dezvoltări etapizate. Considerate componente de bază pentru spațiul urban, teritoriul, populația și activitățile din cadrul orașului, determină apariția de noi forme de organizare a spațiului.
Factorii care au o influență importantă în structura internă a orașului fac parte din următoarele categorii:
a) factori fizico-geografici, precum relief, tectonică, sol, climă, hidrografie, etc, influențează forma spațiului construit, trama stradală a orașului, dar și extinderea pe viitor a spațiului destinat construcțiilor. În funcție caracteristicile reliefului, orașul se dezvoltă și capătă o formă.
b) factori economici, sunt de două tipuri, factori interni și factori externi. Cei interni se caracterizează prin volumul și tipul activităților economice din interiorul orașului, iar cei externi prin relațiile de cooperare dintre oraș și celelalte orașe din sistemul în care se încadrează.
c) factori istorici, se referă la efectele produse de unele evenimente istorice, asupra dezvoltării rețelei urbane, dar și de felul cum a decurs viața economico-socială din interiorul unui spațiu (Ianoș I., 2005).
d) factori financiari și fiscali, au o contribuție importantă în structura internă a orașului. Factorii financiari sunt cauzați de desfășurarea în sens pozitiv sau negativ a prețurilor pe piața imobiliară cât și a terenurilor, iar factorii fiscali verifică evoluția spațiilor în relație cu cerințele locuitorilor din spațiul urban.
e) factori legislativi, sunt stabiliți de către comunitățile locale prin anumite norme, cu privire la organizarea spațiilor urbane. Normele respective sunt sub formă de planuri urbanistice generale, zonale și de detaliu în care sunt stabilite funcțiile anumitor spații urbane.
f) factori ecologici, sunt tot mai mult luați în seamă în privința structurării spațiilor urbane. Ei prezintă unele restricții ce au ca scop dezaglomerarea centrelor, concordanța zonelor rezidențiale cu cele de producție, schimbarea locului unei unități de producție ce poluează, asigurarea unui trafic cât mai fluent în interiorul spațiului urban, etc.
1.10. Urbanizarea
Urbanizarea reprezintă un proces general ce are la bază transformarea mediului rural în mediu urban într-o perioadă lungă de timp. Spațiul urban diferă în principal de cel rural prin mărimea populației, densitatea fizică, întinderea teritorială, statutul administrativ, complexitatea funcțională (Warf B., 2006).
Existența orașelor s-a făcut cunoscută încă din antichitate, unele dintre ele aveau proporții mari (Babilon, Ierihon, Ur, etc), însă procesul de urbanizare este unul recent, apărut în secolul al XIX-lea odată cu revoluția industrială. Numeroși oameni de știință din domenii diferite, precum sociologi, urbaniști, demografi, geografi, igieniști au studiat fenomenul de urbanizare. Acest fenomen constituie o preocupare foarte importantă și pentru organismele internaționale.
Cucu V., definește urbanizarea ca fiind „un proces social-economic complex și obiectiv, determinat de gradul sau intensitatea unor activități într-un anumit teritoriu, în anumite localități” (Cucu V., 1970, p. 13). Urbanizarea implică pe de o parte creșterea numărului orașelor, iar pe de altă parte dezvoltarea relațiilor dintre ele, dar și a relațiilor dintre ele și localitățile limitrofe. Termenul de „urban”, prezintă un cadru mult mai extins în care sunt incluse o serie de însușiri precum:
– concentrare mare de populație;
– densitate crescută a fondului construit;
– dotare tehnico-edilitară;
– diferite tipuri de transport în comun;
– populația ocupată în activități neagricole să dețină un procent semnificativ;
– o anumită structură și zonificare funcțională;
Ritmul ascendent al populației urbane s-a făcut remarcat în ultimele decenii si a dus la o asa numită „explozie urbană” (Measnicov I., Hristache I., Trebici V., 1977, p.9), populația urbană s-a concentrat în orașe foarte mari, conurbații, precum și în orașe de tip megalopolis. Procesul de urbanizare a populației, se face prezent, atât în țările dezvoltate cât și în țările aflate în curs de dezvoltare, diferența constând în faptul că în tările dezvoltate, urbanizarea și concentrarea populației s-a produs datorită industrializării, iar în țările în curs de dezvoltare, procesul urbanizării s-a realizat pe baza creșterii populației într-un ritm foarte rapid. Populația urbană înregistrează o creștere pe baza următoarelor criterii:
– deplasarea populației din mediul rural spre mediul urban;
– bilanț natural pozitiv în cadrul mediului urban;
– includerea unor localități din jurul orașului în spațiul său administrativ, datorită extinderii teritoriale a orașului;
– declararea unor localități la rangul de oraș;
După cercetările statisticienilor ponderea populației urbane crește, în principal, pe baza primelor două criterii. Spre exemplu, în Statele Unite ale Americii, între anii 1940 – 1950, creșterea populației s-a datorat în proporție de 70 % bilanțului natural, iar 30 % i-au revenit migrației rural-urban. În Brazilia, în aceeași perioadă situația este contrară, aproximativ 29 % aparține bilanțului natural, iar 71 % migrațiilor. În Europa, fenomenul de urbanizare a început să se dezvolte din ce în ce mai mult odată cu procesul de industrializare, când populația din mediul rural a început să se îndrepte către mediul urban (Beaujeu-Garnier J., Chabot G., 1971). Puterea de atracție a orașelor se manifestă prin diferite condiții fizico-geografice, economice, politice, etc.
Pascariu G., consideră că „aspectul cel mai spectaculos al fenomenului de urbanizare la scară mondială îl reprezintă creșterea populației, însoțit de expansiunea teritorială, fenomenul de „înghițire” a micilor așezări din spațiul periurban, de concentrarea activităților economice, intensificarea transporturilor și amplificarea consumurilor energetice” (Pascariu G., 2004, p. 14).
Numărul orașelor a avut un ritm crescător, conform O.N.U., ceea ce a dus și la creșterea populației urbane. Astfel, la nivelul anului 1800, pe plan mondial populația urbană reprezenta 3 % din populația mondială, în anul 1970, nivelul urbanizării a crescut la 37 %, iar în anul 2009 populația urbană reprezenta 49 % din total (figura 13). Se observă că populația urbană reprezintă aproape jumătate din populația globală, pentru viitor se preconizează o continuă creștere a sa. O perioadă importantă în privința procesului de urbanizare și a evoluției populației urbane, o reprezintă a doua jumătate a secolului XX (Demeny P., McNicoll G., 2003). Creșterea populației orașelor a dus la formarea așa numitelor conurbații, iar mai nou apărute sunt megalopolisurile (Boswash, San-San, ChiPitts, Brazilian, Tokaido).
Figura 13. Evoluția populației urbane mondiale în perioada 1800 – 2009
În România, urbanizarea a avut ca factor principal industrializarea din perioada socialistă. Numărul orașelor a evoluat în mod ascendent datorită dezvoltării economiei naționale ce a dus la apariția de noi orașe și dezvoltarea celor deja existente. Astfel, în anul 1950 numărul orașelor era de 148, urmând ca în anul 1959 orașele să înregistreze un număr de 171, iar localitățile de tip urban 132. Se observă o creștere cu 23 de orașe într-o perioadă de nouă ani. În anul 1960 prin legea împărțirii administrative a teritoriului Republicii Socialiste România, un număr de localități rurale au fost delcarate orașe datorită dezvoltării economice neîntrerupte, iar unele comune situate la periferia orașelor au fost integrate în limitele orașelor. La recensământul efectuat la 15 martie 1966, au fost consemnate 183 de orașe și 238 comune a căror populație era inclusă urbanului, iar în total dețineau o populație urbană de 7 305 303 locuitori, reprezentând 38,2 % din totalul populației țării (Cucu V., 1974, p. 272).
Extinderea orașului în teritoriu duce la includerea comunelor limitrofe în teritoriul urban, comune care pe viitor devin cartiere ale orașului, păstrând uneori și numele. Recensământul din anul 2002 a înregistrat un număr al orașelor de 268, iar în perioada 2002 – 2006 au mai fost declarate un număr de 55 de orașe. Analizând cele menționate mai sus se observă că până la nivelul anului 2006 numărul orașelor din România este de 323, iar într-o perioadă de 56 ani (1950 – 2006) numărul orașelor a crescut cu 175 (figura 14), de la 148, cât erau în 1950, la 323 cât s-a înregistrat în 2006.
Populația urbană din România a avut un ritm ascendent datorită bilanțului natural pozitiv înregistrat în orașe și sporului migratoriu.
Figura 14. Evoluția numărului orașelor în România – perioada 1950 – 2006
(Sursa: Cucu V., 1974, Recensământul populației, 2002)
Numeroase țări sunt implicate în procesul de creștere și concentrare urbană prin măsuri de planificare urbană și de sistematizare a teritoriului. Cele mai importante măsuri sunt desconcentrarea industriilor, dezvoltarea regională echilibrată și o nouă repartizare a populației în teritoriu (Measnicov I., Hristache I., Trebici V., 1977).
La conferința mondială O.N.U. cu privire la așezările umane, susținută la Vancouver în anul 1976, în documentul O.N.U. „Populația, resurse și mediul înconjurător” se evidențiază următoarele: „Tendința generală este pretutindeni de a desconcentra industriile, de a forma noi poli de creștere în aglomerările urbane mijlocii și în orașe mici, de a crea orașe noi, orașe-piețe și centre de servicii, de a îmbunătății condițiile de locuit în mediul rural, de a crea posibilități mai atrăgătoare pentru ocuparea forței de muncă în regiunile rurale, de a îmbunătății transporturile în comun, precum și de a lua multe alte măsuri care să remedieze creșterea dezordonată a regiunilor metropolitane și a orașelor mari”… „în lumea întreagă este necesară o nouă formă de așezare a populației dacă se intenționează să se obțină așezări de populație mai integrate și mai bine echilibrate” (Measnicov I., Hristache I., Trebici V., 1977, p. 11, după O.N.U., E/CONF. 60/5. Conférence mondiale de la population, Population, resources et environnement; E/CONF. 60/4, L’évolution démographique et le développement économique et social).
La această conferință s-a discutat și orientarea negativă privind dezvoltarea orașelor, această evoluție este specifică în special tărilor capitaliste dezvoltate, dar și unor tări în curs de dezvoltare. S-au căutat soluții pozitive pentru rezolvarea unor astfel de probleme, dar și pentru evitarea lor pe viitor.
Se observă că problema așezărilor urbane și a populației a început să fie dezbătută la diferite conferințe mondiale, prima conferință de acest gen a fost Conferința Mondială a Populației organizată la București în anul 1974, iar începând cu acel an, ziua de 11 iulie este proclamată Ziua Mondială a Populației.
1.11. Conceptul de spațiu urban – considerații generale
Spațiul urban reprezintă o componentă a spațiului geografic. El împreună cu spațiul rural formează spațiul geografic național. Mai pe scurt, spațiul urban, îl putem defini ca o concentrare spațială de oameni ce se ocupă cu activități neagricole (Rashed T., Jürgens C., 2010). Componentele importante ale spațiului urban sunt: populația, ce se evidențiază printr-o densitate mare, construcțiile, care ies în relief, atât prin densitate cât și prin formele lor impunătoare, numeroase funcții economice, sociale și politice, poziția importantă în procesul schimburilor de valori, etc. În funcție de gradul lor de influență, în jurul acestor componente ale spațiului urban, evoluează un anumit teritoriu. Cucu V. caracterizează spațiul urban ca fiind „o așezare omenească populată, cu un înalt grad de dezvoltare și organizare” (Cucu V., 1974, p. 170). În decursul evoluției sale ca spațiu urban și în funcție de anumite condiții, gradul de dezvoltare poate avea perioade de regres sau de progres.
Ianoș I. atribuie o definiție deosebită spațiului urban, prin care menționează că reprezintă un „spațiu cu un anumit conținut, structură și organizare specifică, fiind o manifestare concretă a efectului interacțiunii în timp a spațiilor demografice, sociale și economice, proiectate pe spațiul fizic” (Ianoș I., 1987, p. 28).
Numeroși specialiști din diferite domenii (geografi, istorici, economiști, sociologi, arhitecți, etc) au afirmat și pot afirma pe viitor explicații cu privire la noțiunea de spațiu urban. Fiecare dintre ei tratează și concep noțiunea de spațiu urban în funcție de domeniul în care își desfășoară activitatea.
Krier Rob, în lucrarea „Urban Space” definește conceptul de spațiu urban ca fiind „suma tuturor tipurilor de spații dintre clădirile unui oraș, sau dintre alte așezări umane”, iar cele două elemente de bază ale sale sunt reprezentate prin stradă și piață (Krier Rob, 1979).
1.11.1. Caracteristicile spațiului urban
Spațiul urban prezintă unele caracteristici dintre care cele mai importante sunt (Melinda Cândea, 2006):
– spațiul urban reprezintă un spațiu geografic, ce se poate definii printr-o multitudine de înșușiri, dimensiuni, suprafețe și densități, iar ca un atu, spațiul urban prezintă și o evoluție tridimensională, în sensul că se poate dezvolta în suprafață prin extinderea periferiei, în înălțime prin dezvoltarea clădirilor și în adâncime sub stratul de sol.
– spațiul urban reprezintă un spațiu fizico-geografic, caracterizat printr-o structură geologică și un relief anume, o rețea hidrografică de suprafață dar și subterană, un tip de climat și microclimat caracteristic și nu în ultimul rând o vegetație, atât naturală cât și plantată, acestea toate constituind peisajul urban. Fiecare din aceste caracteristici enumerate anterior, influențează în felul său spațiul urban. De exemplu clima are o influență asupra arhitecturii orașului prin aspectul exterior și interior al clădirilor ( acoperiș în terasă sau sub formă de V, locuință având curte interioară în zonele calde, etc), curățenia orașului depinde și ea în mare parte de climă, deoarece orașele situate în apropierea deșerturilor sau exploatărilor de ciment au clădirile pline de praf, în timp ce orașele situate în zone cu climat ploios au fațada clădirilor curată.
– spațiul urban reprezintă un spațiu economic, individualizat prin densități mari de investiții și echipamente, raportate la unitatea de suprafață, întrunind cea mai mare parte a capitalurilor libere, inclusiv și cele din spațiul rural. El polarizează numeroase activități prin care transformă materiile prime în fabricate și semifabricate, generând așa numitele „intrări” (materii prime, energie, informații, forță de muncă) și „ieșiri” (produse fabricate, informații, etc).
– spațiul urban reprezintă un spațiu social, caracterizat printr-o separare clară a teritoriului locuit, activităților economice, etc.
– spațiul urban reprezintă un spațiu adaptat, ca urmare a ajustării rezultată din activitățile economice, sociale și locul unde sunt amplasate.
– spațiul urban reprezintă un târg al muncii, datorită numeroaselor oferte și cereri de locuri de muncă, diferențiate între ele prin oferta salariilor, distanța față de domiciliu și modul de deplasare, ce dă naștere la o mobilitate din punct de vedere profesional.
– spațiul urban reprezintă un spațiu înțeles și locuit diferențiat de locuitori, ținând cont de modul lor de viață, vârsta, pregătirea profesională, domiciliul și locul de muncă. Zona centrală a orașului are o semnificație diferită față de zonele de locuit – așa numitele cartiere.
– spațiul urban reprezintă un spațiu cu numeroase neînțelegeri și contraziceri ce apar între evoluția cadrului urban și populație alături de activitățile economice, între prețul crescut al necesităților și mijloacele de finanțare, între populație și edilii localității, etc.
1.11.2 Modele de organizare a spațiului urban
Organizarea spațiului urban reprezintă un interes important pentru mulți cercetători atât din țară cât și din exterior. Odată cu începutul secolului al XIX-lea, spațiul urban a devenit un prilej de cercetare pentru mulți specialiști, iar odată cu trecerea timpului s-au realizat, pe baza studiilor și observațiilor, mai multe tipuri de modele. Astfel, primele modele au apărut în perioada interbelică și generalizează unele trăsături morfologice ale orașelor (Melinda Cândea, 2006). Clasificarea acestor modele a fost făcută pe mai multe categorii dintre care cele mai importante sunt următoarele:
– modele descriptive (morfologice), – păstrează elementele principale ale structurii interne a orașelor;
– modele explicative, – folosesc metode cantitative pentru a explica modul de structurare a spațiului urban;
– modele futuriste, – încearcă să realizeze pentru viitor modele deosebite de dezvoltare a spațiului urban, care se vor baza în principal pe idei ecologiste.
Pentru spațiul urban și problemele legate de structura sa internă, s-au formulat diverse teorii dintre care cele mai importante sunt:
a) teoria zonelor concentrice – a fost enunțată pentru prima dată în anul 1925 de E. W. Burgess (figura 15), în urma studiilor făcute cu privire la orașul Chicago și pe baza teoriei lui Johan Henrich von Thünen (1826) care se referea la ordonarea terenurilor din regiunile agricole în relație cu centrele de desfacere a produselor, adică, amplasarea culturilor agricole trebuie făcută, atât în funcție de costurile de producție cât și de distanța față de piață.
Figura 15. Modelul zonelor concentrice (Sursa: Garnier J.B., 1971 după Burgess E.W., 1925)
Analizând figura 15 se observă o succesiune de zone dispuse concentric în jurul centrului administrativ și astfel se deosebesc mica industrie, o zonă suprapopulată cu imigranți, minorități etnice, în care sunt dezvoltate mici unități industriale, apoi zona rezidențială a muncitorilor urmată de zona rezidențială a clasei mijlocii și zona rezidențială a clasei bogate, iar ultima zonă concentrică situată la exterior este reprezentată prin zona de migrații (zona migrațiilor). Pentru acest model se pot adăuga câteva lipsuri cum ar fi de exemplu, zonele industriale, zonele de transport, etc.
b) teoria sectorială – a fost concepută de Hoyt H. în anul 1939, pe baza investigațiilor mai amănunțite despre orașul Chicago și alte câteva zeci de orașe americane. În urma studiului, autorul a ajuns la concluzia că, în lungul axelor rutiere și feroviare sunt dispuse zonele rezidențiale, în lungul râurilor și căilor ferate sunt dispuse zonele industriale, în lungul arterelor de circulație foarte populate sunt dispuse zonele comerciale, iar parcurile sau spațiile verzi sunt localizate în funcție de topografia zonei și în apropierea lor sunt localizate zone de locuințe de o calitate mai bună (Hoyt H., 1939).
Analizând figura 16 se observă că în jurul nucleului central sunt dispuse sub formă de sectoare de cerc celelalte zone.
Figura 16. Modelul sectoarelor (Sursa: Garnier J.B., 1971 după Hoyt H., 1939)
c) teoria nucleelor multiple – mai este cunoscută și sub denumirea de „teoria mai multor centre secundare” și a fost enunțată de Ch. Harris și E. D. Ullman, în anul 1945 (Săgeată R., 2008). Această teorie evidențiază faptul că, pentru orașele mari, nu se poate vorbi decât de un singur centru ci de mai multe centre secundare, deoarece, acestea sunt determinate de dezvoltarea orașului și de mărirea distanței față de centru. Această teorie evidențiază crearea unui număr de nuclee în jurul orașului într-un mod organizat (Gregory D., et all., 2009). Odată cu mărirea distanței față de centru se extind și rețelele de transport intraurbane. Analizând figura 17 reiese faptul că centrul orașului este locul unde sunt amplasate principalele sedii administrative, dar și principalele atracții culturale. Se observă că zonele industriale sunt amplasate la marginea orașului pentru a nu afecta locuitorii și celelalte activități din interiorul spațiului urban.
Figura 17. Modelul nucleelor multiple (Sursa: Garnier J.B., 1971 după Harris C. și Ullman E.D., 1945)
1.12. Conceptul de dinamică a spațiului urban
Conform Dicționarului explicativ al limbii române, conceptul de dinamică este exprimat prin sensul de mișcare, de acțiune, ceva activ, care este într-o continuă sau intensă mișcare ori evoluție. De exemplu, termenul „dinamica populației” reprezintă totalitatea schimbărilor (cantitative) care au loc în cadrul unei unități de populație.
În cazul de față, dinamica spațiului, înseamnă toate acele modificări ce au avut loc în cadrul unui spațiu, în cazul de față, spațiul urban. Termenul dinamica/ă provine de la cuvântul dynamique din limba franceză.
Dinamica urbană reprezintă o acțiune complexă concretizată prin dezvoltarea sau regresia unei localități urbane. Există factori care influențează dinamica urbană, modificând sensul acesteia. Ei mai poartă denumirea și de „factori de risc urban”(Ianoș I., 2004), datorită modului diferit în care acționează. Dintre aceștia se remarcă factorii generali, factorii favorabili, factorii restrictivi și nu în ultimul rând factorii de presiune (figura 18) (Ianoș I., 2004).
Factorii generali caracterizează modul în care evoluează un oraș, atât din punct de vedere al riscurilor cât și al oportunităților numeroase, în privința unei dinamici a spațiului urban pe viitor. Riscurile pot fi determinate de mediul natural, de caracterul periodic al anumitor fenomene extreme și de mediul economic.
Factorii favorabili oferă acele considerente pentru abateri favorabile de la traseul obișnuit, scopul principal fiind de a rezolva propunerile comunității urbane. Pentru rezolvarea unui asemenea demers, datorită producerii unor transformări produse pe plan intern, se vor asuma niște riscuri care se presupun a fi pozitive.
Factorii restrictivi își pun amprenta pe limitele stabilite ale unei comunități și pe activitățile din cadrul ei, iar dacă aceste limite vor fi depășite, duce la apariția de riscuri ce pot afecta populația, activitățile economice și structura unui oraș. Această problemă poate fi depășită prin ralizarea unor progrese privind tehnologia construcțiilor, managementul riscului urban, etc.
Figura 18. Factori cu impact asupra dinamicii urbane
(Sursa: prelucrat după Ianoș I., 2004)
Factorii de presiune, după cum poartă și numele, sunt reprezentați prin acele condiții care provoacă o presiune asupra mediului natural, ei fiind considerați ca niște factori producători de riscuri. Astfel de exemple sunt: concentrarea populației pe un spațiu redus ca suprafață, suprapopularea, mutarea ramurilor industriale din centrul orașului la periferia lor, asigurarea locurilor de muncă pentru populație, etc.
1.13. Istoricul cercetărilor
Spațiul urban a reprezentat și reprezintă în continuare un subiect de mare importanță pentru diverși cercetători din domenii diferite. Geografi, istorici, arhitecți, sociologi, statisticieni, geologi, arheologi și alți cercetători, studiază spațiul urban în funcție de aspectele evidențiate prin specializarea și percepția fiecărui cercetător.
De la atestarea sa documentară, din 20 mai 1388, și până în prezent, o serie de autori și cercetători din diferite domenii (istorici, geografi, geologi, arheologi, arhitecți, etc) au evidențiat în scrierile lor despre localitatea Pitești, iar probele arheologice ce au fost descoperite, atât în vatra orașului cât și în localitățile limitrofe, au reprezentat baza reconstituirii vieții oamenilor care au locuit pe aceste meleaguri.
Astfel, localitatea Pitești apare menționată în numeroase scrieri ale lui Miron Costin (1633 – 1691), Radu Greceanu (1655 – 1725), Constantin Cantacuzino (1723 – 1793), Gheorghe Șincai (1754 – 1816), Dionisie Fotino (1769 – 1821) (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988). În perioada premodernă, numeroși domnitori precum Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, etc., dar și personalități europene din perioada respectivă, au consemnat în documente oficiale, jurnale de călătorie și materiale cartografice, numele localității Pitești.
Ulterior perioadei medievale, scrierile și informațiile cu privire la localitatea Pitești au cunoscut o însemnată amplificare, iar ca publicații apărute atunci sunt de amintit Dicționarul topografic și statistic al României (1872), Dicționarul geografic al județului Argeș (1888), Marele dicționar-geografic al României (1898-1901), Enciclopedia Română (1904), etc.
Un studiu interesant este cel al lui George Vâlsan, care în teza de doctorat cu tema Câmpia Română. Contribuții de geografie fizică (1915), descrie și caracterizează subdiviziunile acesteia, arătând totodată modul complex de valorificare original al spațiului agrar al câmpiilor de tranziție din care face parte și Câmpia Înaltă a Piteștiului. De asemenea, în lucrările lui Vintilă Mihăilescu Dealurile și Câmpiile României (1966), Geografia fizică a României (1969) și lucrarea lui Petre Coteț Câmpia Română (1976) se aduc date ce au mare valoare, pentru cercetătoi din diverse domenii.
Primele date referitoare la geologia zonei se găsesc în lucrarea lui Ion Popescu – Voinești Evoluția geologo-paleontologică a pământului românesc, apărută în 1935, alături de care trebuiesc menționate lucrările Geologia României de N. Oncescu (1965) și Geologia României de V. Mutihac și L. Ionisei (1974).
Sub aspect geomorfologic se remarca studiul efectuat de I. Rădulescu în 1956, publicat în analele Universității București nr. 10 din 1956, Observații geomorfologice în Câmpia Piemontană Pitești, care evidențiază principalele trăsături geomorfologice ale acesteia. Un alt autor care a cercetat zona Piteștilor este M. Bocioacă, acesta în anul 1976 scoate în evidență observațiile geomorfologice realizate în studiul Câmpia de terase a Piteștilor (observații geomorfologice).
Studii interesante asupra solurilor au efectuat Ana Conea și C. Tutunea în 1956 – 1957 – Cercetări pedologice în câmpia dintre Olt și Argeș și Mihai Parichi în 2008 – Piemontul Cotmeana – studiu fizico-geografic cu privire specială la soluri. Date despre condițiile pedologice din zona orașului Pitești sunt menționate și în alte lucrări, însă sunt tratate sumar datorită temei lucrării care nu se axează pe studiul pedologic.
Aspecte fizico-geografice importante se găsesc în lucrările Relieful României de Gr. Posea, N. Popescu și M. Ielenicz (1974), Geografia fizică a României de V. Mihăilescu (1975), România, natură, om, economie, de V. Tufescu (1974).
Particularitățile geografice ale așezărilor umane din spațiul de contact al Câmpiei Înalte a Piteștilor cu Podișul Getic sunt cuprinse în studiul efectuat în 1984 de către Mihai Grigore și Nicolae Caloianu.
Indicatorii demografci au fost analizați de către Vasile Cucu în lucrările România. Cartea de vizită a orașului (1973) și Geografia populației și așezărilor umane (1981).
Toponimia zonei a fost studiată de către Gh. Dragu în lucrarea Toponimie geografică (1973) și analiza structurii spațiului geografic în lucrarea Orașele și organizarea spațiului geografic (1987) de I. Ianoș.
Principalele aspecte economico-geografice ale zonei sunt analizate de către Aurelia Barco și Fl. Timariu în schița economică geografică a Câmpiei Piemontane a Piteștilor, aspecte ce sunt cuprinse și în monografia geografică a județului Argeș din 1974 sub semnătura A. Barco și E. Nedelcu.
Aspecte economice ale așezărilor umane sunt analizate și în studiul realizat în 1998 de către Gh. Vlăsceanu și I. Ianoș în lucrarea Orașele României, iar Lăzărescu C., în lucrarea Urbanismul în România (1977), precizează anumite aspecte cu privire la încadrarea orașului în categoria orașelor industriale mari. O lucrare „indispensabilă cercetătorului de astăzi al istoriei orașului” (Sachelarie O. M., Popescu Denisa, 2006, p. 13) în privința trecutului economic al orașului Pitești este Comerțul și industria în trecutul orașului Pitești a profesorului Ion Gr. Rădulescu, ce prezintă aspecte despre organizarea și activitatea breslelor existente în cadrul orașului la nivelul secolului al XIX-lea.
Alte materiale folosite la conturarea imaginii social-economice a zonei au fost lucrările Geografia fizică a României (1980), de Al. Roșu, Geografia României (1996), de Gh. Vlăsceanu și B. Negoescu, monografia județului Argeș din 1980, efectuată de un colectiv de autori sub îndrumarea profesorului Ion Popescu-Argeșel și lucrarea Localitățile județului Argeș (1971).
Despre Pitești au scris și autori din zonă, precum Petre Popa, Paul Dicu și Silvestru Voinescu cu lucrările Pitești – Ghid de oraș (1985), Istoria Municipiului Pitești (1988), Pitești – Tradiție și contemporaneitate (2008), Greceanu Eugenia cu lucrarea Ansamblul urban medieval Pitești (1982, 2007), Poșircă Rozica, Resursele de apă în Câmpia Înaltă a Piteștiului (2004), Miu Florentina, Clima și poluarea aerului în municipiul Pitești (2006).
Alături de autorii menționați anterior și lucrările lor de specialitate cu privire la orașul Pitești sau care au făcut unele referiri la Pitești, sunt de evidențiat diversele lucrări și studii, elaborate de către anumite persoane din cadrul departamentelor abilitate ale orașului ce se ocupă cu realizarea diferitelor studii privind dezvoltarea urbană. Dintre acestea cele mai reprezentative sunt Schițele de sistematizare a teritoriului, Planurile urbanistice generale, Agenda Locală 21, Strategia post-aderare a municipiului Pitești în perioada 2007-2013 și Planul Integrat de Dezvoltare Urbană.
1.14. Modul de abordare a temei
Studiul actual a fost elaborat prin utilizarea și prelucrarea diferitelor informații, metode, date statistice, chestionare, etc.. Aceste mijloace întrebuințate pentru obținerea rezultatelor necesare au fost structurate în două sisteme, astfel: sisteme specifice geografiei și sisteme auxiliare (utilizate în științele sociale).
Sistemele specifice geografiei, cuprind metode, procedee și mijloace și principii specifice geografiei.
Dintre metodele specifice geografiei utilizate în acest studiu s-au remarcat:
– metoda statistică, se referă la datele și indicatorii statistici cu privire la spațiul urban, din punct de vedere cantitativ, ce s-au analizat, obținând astfel diferite rezultate într-un anumit interval de timp. Prin aplicarea acestei metode s-a realizat profilarea unei imagini cu privire la spațiul urban de la atestarea sa documentară și până în zilele noastre.
– metoda modelării matematice, „are la bază teoria grafurilor ce permite teoria raționamentelor logice” (Neacșu M., 2010, p. 124). Se utilizează în geografie pentru construirea unui anumit model prognozat.
– metoda analizei, oferă posibilitatea cercetării teritoriului la stadiul componentelor și structurii spațiului urban.
– metoda cartografică, se referă la utilizarea diferitelor planuri și hărți cu privire la spațiul urban, iar în funcție de vechime și scară, permite identificarea diferitelor schimbări ce au intervenit în cadrul spațiului urban. Schimbările pot fi stabilite prin cartografierea pe teren sau cu ajutorul imaginilor satelitare.
Procedeele și mijloacele specifice utilizate în cercetarea geografică cuprind trei subdiviziuni:
– observația, se caracterizează prin două forme, respectiv observație directă și observație indirectă. Observația directă este atunci când se realizează contactul direct cu spațiul urban, iar observația indirectă, când sunt cercetate planurile urbanistice ale orașului la diverse scări și perioade. Pentru studiul actual, în cadrul observației directe o parte importantă a acesteia a reprezentat-o etapa de teren, moment în care alături de constatările efectuate pe teren a fost realizat și chestionarul având ca scop identificarea percepției umane cu privire la spațiul urban.
– descrierea geografică, reprezintă procedeul prin care datele obținute cu ajutorul observației, privind aspectul spațiului urban, sunt concretizate, cu ajutorul diverselor corelații și explicații. Descrierea geografică este în legătură directă cu observația și etapa de teren din cadrul ei.
– tipologia, este în legătură cu descrierea, deoarece realizează o distincție a informațiilor înmagazinate prin procedeul de descriere fiind utilă în „compararea elementelor (forme, fenomene, procese etc.) urbane ce se încadrează în categorii variate” (Neacșu M., 2010, p. 126).
Dintre principiile specifice geografiei cele mai importante pentru studiul actual sunt următoarele:
– principiul repartiției spațiale, stă sub influența așezării geografice a orașului, deoarece în funcție de tipul de relief pe care se află amplasat, orașul capătă o anumită formă. Anumite tipuri de relief sunt restrictive în privința extinderii spațiale a orașului, impunând astfel diferite direcții de dezvoltare. Spre exemplu, relieful montan prezintă restrictivitate, în timp ce relieful de câmpie prezintă condiții permisive, pentru dezvoltarea așezărilor urbane. Localizarea geografică prezintă un aspect important, atât în privința raportului cu alte centre urbane din regiune cât și în privința resurselor de care dispune, cantitativ și calitativ.
– principiul cauzalității, „introdus în geografie de către Al. Von Humboldt” (Grecu F. 2008, p.18), are la bază explicația modului de organizare a spațiului într-un oraș, motiv pentru care este necesară identificarea anumitor răspunsuri în alte domenii științifice.
– principiul integrării geografice, semnifică faptul că un anumit aspect analizat trebuie raportat la întregul sistem din care face parte, în cazul de față sistemul urban. Acest principiu necesită identificarea tuturor conexiunilor existente între orașul analizat și sistemul superior de orașe din care face parte precum și diferența existentă în comparație cu orașele de rang inferior.
Sistemele auxiliare cuprind diferite metode utlizate în studiul spațiului urban, aplicate atât în geografie cât și în științele teritoriale reprezentând obiectul de studiu. Dintre metodele ce fac parte din cadrul sistemului auxiliar, pentru studiul actual, au fost utilizate două metode, respectiv analiza SWOT și metoda chestionarului.
– analiza SWOT (Strengths, Weaknesses, Opportunities, Threats), reprezintă o metodă de identificare a Punctelor tari, Punctelor slabe, Oportunităților și Amenințărilor din cadrul spațiului urban. Totodată este un instrument managerial utilizat într-o mare măsură pentru evaluarea și prezentarea succintă a celor mai importante aspecte care afectează în diferite moduri starea de transformare a orașului pe viitor. Matricea unei analize SWOT este formată din:
• puncte tari – caracterizate prin diferite resurse, competențe și capacități de care orașul dispune și sunt superioare în comparație cu cele deținute de alte orașe, cu același rang.
• puncte slabe – reprezentate prin resurse, competențe și capacități deținute de oraș însă, la o valoare redusă, în comparație cu cele deținute de alte orașe.
• oportunități – reprezintă factori de mediu externi pozitivi pentru oraș, ce oferă posibilități de dezvoltare urbană pentru diverse domenii de interes.
• amenințări – semnifică factori de mediu externi negativi pentru oraș, care pot afecta într-un mod nefavorabil capacitatea orașului de a-și realiza pe deplin obiectivele stabilite, determinând astfel reducerea performanțelor. Anticiparea sau sesizarea la timp a amenințărilor, oferă posibilitatea reorganizării planurilor strategice în scopul evitării sau reducerii impactului.
Analiza SWOT este utilă pentru stabilirea principalelor direcții de acțiune existente în procesul de dezvoltare a orașului pe viitor.
– chestionarul, reprezintă o metodă de colectare a informațiilor de la un eșantion de populație stabilit. Pentru studiul actual, am folosit ca metodă de colectare a unor informații ancheta demografică reprezentată printr-un chestionar format din 20 de întrebări, atât de tip închis cât și de tip deschis și aplicat unui eșantion de 350 de persoane, cu vârsta peste 18 ani. Chestionarul a fost realizat în cadrul unei „secvențe temporale” (Neacșu M., 2010, p. 131) în perioada august 2010 – martie 2011, prin abordare directă pe stradă, în mod aleatoriu. Numărul celor chestionați a fost în funcție de mărimea demografică a fiecărui cartier în parte. Chestionarul a inclus anumite date despre participanții la anchetă, precum vârsta, sexul, studiile, profesia și locul nașterii, acestea reprezentând variabile de segmentare demografică. Scopul chestionarului a constat, atât în identificarea anumitor probleme întâlnite la nivelul spațiului urban cât și părerea locuitorilor despre unele aspecte ce pot fi realizate pe viitor la stadiu de cartier sau la cel de municipiu. Întrebările au fost realizate în funcție de obiectivele particulare ale chestionarului și anume:
– identificarea percepției locuitorilor în privința spațiului urban Pitești,
– identificarea anumitor aspecte privind condițiile tehnico-edilitare (existente în cartier),
– rolul și impactul condițiilor tehnico-edilitare în privința strămutării populației,
– realizarea unor noi activități economice,
– cauza reducerii numărului populației în special după anul 2001.
Populația participantă la chestionar a avut o atitudine cooperantă, în cea mai mare parte, cu diverse idei de organizare pentru spațiul urban, însă au existat și persoane care au răspuns cu indiferență întrebărilor din chestionar, deoarece nu îi interesau foarte mult respectivele aspecte din cadrul orașului.
Capitolul 2.
Elemente fizico-geografice cu influența asupra spațiului urban
2.1. Elemente de localizare
Municipiul Pitești, reședință a județului Argeș, este situat în partea central-sudică a României, la confluența râului Argeș cu Râul Doamnei (figura 19), în punctul de intersecție al paralelei de 44°51’30” latitudine nordică cu meridianul de 24°52’ longitudine estică, la distanță aproximativ egală față de Polul Nord și Ecuator, paralela de 45° trecând prin comuna Merișani, la 20 km nord de Pitești.
Figura 19. Localizarea municipiului Pitești în cadrul țării
Localitățile situate la periferia municipiului sunt următoarele (figura 20):
– Bascov (comună – NNV),
– Budeasa (comună – NNE),
– Mărăcineni (comună – NE),
– Ștefănești (oraș – E),
– Bradu (comună – S),
– Albota (comună – SV),
– Moșoaia (comună – V),
– Băbana (comună – VNV);
Analizând figura 20, se observă o dezvoltare a teritoriului orașului în special în lungul râului Argeș, pe o distanță de aproximativ 12 kilometri, datorită condițiilor de relief favorabile. Cea mai mare parte din suprafața orașului este dezvoltată pe partea dreaptă a râului Argeș, în timp ce pe partea stângă, unde lunca Argeșului este mai extinsă, se află situat doar un singur cartier (Calea Câmpulung), în special datorită condițiilor geologice, hidrologice și de relief, care nu au permis construirea de locuințe colective dezvoltate pe verticală (blocuri). La nord teritoriul orașului este extins până la pârâul Bascov, iar în sud până la pârâul Geamăna.
Figura 20. Localitățile limitrofe municipiului Pitești
Altitudinea la care se află teritoriul orașului Pitești este cuprinsă între „252 m la nivelul albiei minore a Argeșului (în sud) și 356 m în cartierul Trivale (în vest)” (Popa P., Dicu P. Voinescu S., 1988), cauză ce a influențat dezvoltarea orașului în trepte.
În privința distanței la care se află, în raport cu unele orașe din cadrul județului Argeș, dar și alte orașe mai importante, se poate menționa că municipiul Pitești reprezintă un punct de întâlnire al mai multor căi rutiere de importanță județeană și națională (figura 21). Astfel, municipiul Pitești este situat la distanța de 156 km de Sibiu, 141 km de Brașov, 120 km de Craiova, 117 km de București (Autostrada A1), 83 km de Drăgășani, 70 km de Slatina, 61 km de Râmnicu Vâlcea, 52 km de Câmpulung, 43 km de Găești, 37 km de Curtea de Argeș și 25 km de Costești.
Figura 21. Distanța față de principalele localități din apropiere
2.2. Caracteristici fizico-geografice relevante
Relieful. Municipiul Pitești se află situat la intersecția a două unități de relief diferite și anume Câmpia Română în sud, reprezentând o subunitate de platformă și Piemontul Getic în nord și vest, reprezentând o subunitate de orogen. Această localizare, la contactul a două unități de relief diferite, a reprezentat un avantaj pentru orașul Pitești în special datorită schimburilor comerciale, practicate încă din perioada premodernă, cu produse provenite din cele două unități de relief diferite, orașul deținând astfel funcția de târg.
O analiza mai detaliată în privința unităților de relief, permite să evidențiem faptul că municipiul Pitești se situează la contactul dintre subunitățile: Dealurile Argeșului (NNE), Piemontul Cândești (ESE), Câmpia Înaltă a Piteștilor (S) și Piemontul Cotmeana (V, NV) (figura 22).
Din punct de vedere paleogeografic, pe teritoriul municipiului Pitești s-au derulat diferite procese geologice, geomorfologice și geofizice, la nivelul epocilor precarpatică (în etapele precambriană, caledonică și hercinică) și carpatică (în etapele de tranziție kimerică, carpatică veche și neocarpatică), manifestate într-o formă amplă și îndelungată. Trebuie menționat faptul că în acest spațiu s-au desfășurat, într-un mod repetat, transgresiuni și regresiuni marine. Lacul existent în Câmpia Română s-a retras succesiv spre est în perioada Cuaternară, aceasta reprezentând un moment important cu privire la relieful existent în prezent. Peste Depresiunea Getică, formată prin scufundarea zonei de cristalin situată în fața Carpaților Meridionali, s-a edificat Piemontul Cotmeana.
Figura 22. Municipiul Pitești în raport cu subunitățile de relief
Fundamentul cristalin a fost acoperit cu diferite depozite formate din conglomerate cu amoniți, marne senoniene, gresii și marne eocene, precum și variate depozite paleogene și pliocene. Aceste depozite au fost acoperite cu argile nisipoase roșii de tip loessoid, intercalate cu argile galbene datate din pliocen mediu și superior, ce acoperă podurile interfluviilor. Datorită mișcărilor epirogenetice, la sfârșitul pliocenului în villafranchian, Piemontul Cotmeana s-a definitivat sub formă de câmpie piemontană, care ulterior a fost înălțat, transformat într-un platou și fragmentat de văi. În general, prezintă o dispunere monoclinală a formațiunilor geologice.
Teritoriul administrativ al municipiului Pitești este mărginit la VNV de anticlinalul de la Slătioarele, din comuna Băbana, iar în partea de S și SV de anticlinalul de la Bradu – Oarja – Albota, acestea reprezentând cute pliocene sudice ale avanfosei precarpatice ce au fost acoperite de cuvertura piemontană. Depozitele existente sunt de vârstă pliocenă și pleistocenă, prezintă o formă compactă, sunt dispuse sub formă torențială, iar ca alcătuire predomină pietrișuri intercalate cu nisipuri și sunt cunoscute sub numele de „pietrișuri de Cândești”.
Zona de câmpie pe care este amplasat o parte din orașul Pitești poartă denumirea de Câmpia Înaltă a Piteștiului și reprezintă o câmpie de acumulare fluvio-lacustră cuaternară având ca fundament Platforma Moesică. În comparație cu celelalte câmpii din cadrul țării, Câmpia Piteștiului face parte din categoria celor mai înalte și fragmentate câmpii, având o altitudine absolută de 350 m, pe terasele din partea dreaptă a râului Argeș. Ca limite, Câmpia Piteștiului se învecinează la NV cu Piemontul Cotmeana, la N cu Dealurile Argeșului, iar la E cu Piemontul Cândești. Cele trei terase situate pe dreapta râului Argeș, sculptate într-un mare con de dejecție, corespund Câmpiei Înalte a Piteștilor. Depozitele sedimentare ce compun această câmpie includ nisipuri, argile, depozite loessoide și așa numitele „pietrișuri de Pitești” (Coteț P., 1976). Deplasările pietrișurilor villafranchiene din Piemontul Cotmeana au avut o contribuție importantă la geneza câmpiei.
Cu privire la terasele Argeșului din Piemontul Cotmeana, procesul de conturare a acestora a început în perioada pleistocenului mediu, datorită în principal mișcărilor eustatice, ridicărilor neotectonice și variațiilor climatice. O caracterizare a teraselor fluviatile situate pe dreapta râului Argeș, în teritoriul administrativ al orașului Pitești și în funcție de altitudinea lor, este următoarea:
a) terasa Smeura, localizată la altitudinea de 350 m;
b) terasa Trivale-Papucești, altitudine 333 m, include cartierele de locuințe Trivale I și II, Războieni, stadionul Nicolae Dobrin;
c) terasa Exercițiu, altitudine de 300 m, cuprinde cartierele Craiovei, Exercițiului, Banatului, Traian, Teilor, Mărășești și Găvana;
d) terasa centrului civic, altitudine 277 m, reprezintă vechea vatră a așezării Pitești unde sunt localizate piața centrală și nucleul politico-administrativ, alături de cartierele Gară Sud, Prundu (Petrochimiștilor) și platformele industriale din nord și sud;
e) terasa de luncă, altitudine 255 m, este localizată în zona locuințelor construite pe străzile Calea București, Ion Câmpineanu, Eremia Grigorescu, Viilor, diferite unități industriale situate pe strada Depozitelor, Parcul Argeș, Bazinul de înot.
Relieful pe care este amplasat orașul Pitești s-a definitivat în perioada cuaternară (pleistocen – holocen), reprezentând cea mai recentă etapă a evoluției paleogeografice.
Clima. Tipul de climat, temperat continental, este specific, atât municipiului Pitești cât și împrejurimilor sale, fiind influențat de advecția maselor de aer maritim continental din vest și a celor continentale din nord și est. Localizarea orașului pe valea râului Argeș la ieșirea dintre dealurile piemontane prezintă o influență importantă în privința parametrilor climatici, favorizând astfel existența unui topoclimat de vale. Un rol important în privința climatului îl are, atât poziția geografică a orașului cât și relieful ambiant, ce oferă municipiului Pitești o climă mai blândă în lunile de iarnă, fără temperaturi scăzute și viscole puternice, iar în lunile de vară temperaturile nu sunt excesive.
Temperatura medie anuală a aerului a înregistrat valoarea de 9,7°C în perioada 1901 – 1970, iar în intervalul 1971 – 2002 de 10,3°C (Miu F., 2006). Observăm o ușoară creștere a temperaturii medii anuale, datorată, se pare, factorului antropic, iar această situație este întâlnită, atât la nivelul altor orașe cât și la nivel global. Problematica schimbărilor de climă evidențiată la scară globală sau locală a reprezentat subiectul numeroaselor lucrări științifice românești și din străinătate. Media lunară minimă s-a înregistrat în luna ianuarie, aceasta fiind de -2,1°C în perioada 1901 – 1970, urmând să crească cu 1,5°C pentru perioada 1971 – 2002, ajungând la valoarea de -0,6°C. Pătrunderile repetate ale maselor de aer rece provenite din nord, influențează scăderea temperaturilor. Media lunară maximă s-a înregistrat în luna iulie pentru ambele perioade, astfel 20,6°C în perioada 1901 – 1970 și 21,2°C pentru perioada 1971 – 2002.
În cazul temperaturii medii lunare și anuale s-au înregistrat însemnate variații, atât în cursul anului cât și de la un al la altul.
Temperatura maximă absolută a aerului a fost de 40,8°C înregistrată în data de 5 iulie 1916 la Stația Meteorologică Pitești, iar cea minimă anuală s-a înregistrat în data de 24 ianuarie 1907, respectiv -27°C.
Radiația solară prezintă o valoare medie de 120 – 125 kcal/cm²/an, constituind unul din factorii ce condiționează climatul continental de vale (Poșircă R., 2004).
Circulația aerului înregistrează o pondere mai mare dinspre nord-est (26 %), urmată de nord (14 %), vest (12 %) și est (11 %) (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988). Vânturile caracteristice provin din mai multe direcții si poartă denumiri diferite. Astfel, cele din nord, nord-est și est sunt cunoscute sub denumirea de „crivăț”, cele din vest – „austrul”, din sud-sud-est „băltărețul”, iar cele provenite dinspre Carpații Meridionali, în special primăvara și vara – „munteanul”.
Precipitațiile atmosferice se caracterizează printr-o medie oscilantă între 680 – 700 mm/an. Lunile cu cele mai multe precipitații, din cursul unui an, sunt mai, iunie și iulie (aproximativ 80 – 90 mm), iar ca factori determinanți se evidențiază activitatea ciclonică mai intensă și procesele de convecție mai dezvoltate. Lunile cu cele mai reduse cantități de precipitații sunt februarie și martie (aproximativ 37 mm), însă în anumiți ani și luna ianuarie. Umiditatea atmosferică prezintă o valoare medie de 68 %.
Un indicator important în privința repartiției precipitațiilor atmosferice și în același timp un element climatic însemnat, este nebulozitatea, aceasta reprezentând numărul mediu de zile cu cer acoperit. În zonele cu nebulozitate mare, cantitățile de precipitații sunt mari. Pentru Pitești nebulozitatea prezintă o valoare medie de 138,5 zile acoperite.
Datorită modificărilor efectuate de suprafața activă a orașului asupra radiației solare și circulației atmosferice, în interiorul orașului se formează o topoclimă proprie, diferențiată de cea a regiunilor înconjurătoare, ce poartă denumirea de „climat urban” (Kotlyakov V.M., Komarova A. I., 2007, p. 775). Topoclimatul orașelor mari, în special, este mai cald în comparație cu clima regiunii înconjurătoare. În cadrul orașului există diferiți factori cu influență specifică în privința topoclimatului urban, însă cei mai importanți sunt: materialul de construcție al clădirilor, profilul urban, sistemul de canalizare, impurificarea, spațiile verzi, etc.
– Materialul de contrucție care formează suprafața activă (beton, asfalt, tablă, metal, țiglă), se încălzește mai rapid și cedează căldura mai greu în comparație cu suprafețele înconjurătoare ale orașului. Materialele de construcție menționate acoperă într-o proporție mare spațiul urban având un rol important în modificarea condițiilor termice și de umezeală. Astfel, materialele de construcție prezintă o căldură specifică mică și o conductibilitate calorică mare, pe de o parte, însă, se caracterizează printr-o slabă permeabilitate sau o impermeabilitate totală, pe de altă parte. Localitățile periurbane prezintă o suprafață mai mare ocupată cu vegetație, dezvoltată pe un sol umed și o proporție mai redusă a numărului de clădiri (în special clădirile dezvoltate pe verticală cu mai multe etaje), cauză care nu modifică suficient condițiile climatice ale zonei respective.
– Profilul urban constă în alternarea străzilor și clădirilor, alături de înălțimea variată a clădirilor, care influențează ca profilul orașului să aibă configurația unei linii frânte prin coborâri și ridicări bruște. Se pot deosebi două categorii de suprafețe plane existente în interiorul orașului precum, suprafața arterelor de circulație situate de obicei la nivelul solului (excepție face autostrada A1 ce traversează o mică porțiune din teritoriul municipiului, fiind construită pe piloni) și suprafața acoperișurilor clădirilor aflată la înălțimi variabile față de sol. Dezvoltarea pe verticală a orașului influențează mărirea suprafeței ce intră în contact cu aerul, respectiv suprafața activă, prezentând importanță, atât pentru absorbția cât și pentru radiația căldurii. În concluzie, profilul urban reprezintă alternanța suprafeței clădirilor cu cea a străzilor, rezultând o suprafață mult mai mare care recepționează căldură.
– Sistemul de canalizare influențează drenarea apelor, iar în acest fel suprafața orașului se menține uscată. Suprafața activă a orașului constituită din beton, asfalt și tablă prezintă o dezvoltare mare în teritoriul administrativ al orașului și se caracterizează printr-o permeabilitate slabă, astfel o mare parte din apa provenită din precipitații nu se infiltrează. În cadrul orașului a fost construit un sistem de canalizare care preia apa provenită din precipitații, dar și apele menajere și industriale. Datorită neinfiltrării apei în sol și evacuării ei prin sistemul de canalizare, suprafața activă a orașului este mai uscată în comparație cu cea din regiunile limitrofe. În consecință căldura, care în regiunile limitrofe se consumă prin procesul de evaporare, în cadrul orașului are rolul de a încălzi covorul asfaltic, edificiile și implicit aerul din spațiul urban.
– Impurificarea atmosferei urbane, semnifică prezența în aer a unei cantități de gaze cu efect de seră emise de unele unități industriale, autovehicule, locuințe, etc.. Căldura artificială emanată de elementele enumerate anterior trebuie supravegheată cu atenție, deoarece dimensiunile și concentrația sa reprezintă una din cauzele importante în privința încălzirii atmosferei urbane.
– Spațiile verzi prezintă o importanță dublă în cadrul orașului, atât sub raport climatic cât și pentru sănătatea populației. Prin procesele de evapotranspirație, umbrire și filtrare, plantele diminuează încălzirile excesive, cresc nivelul de umezeală relativă a aerului și preiau impuritățile atmosferei din spațiul urban. Existența spațiilor verzi la nivel de spațiu urban prezintă o mare importanță, însă suprafața acestora prezintă o continuă diminuare. Încă de pe acum, este necesară adoptarea unor măsuri privind extinderea suprafețelor ocupate cu astfel de spații și amenajarea în mod corespunzător a celor deja existente.
Un alt factor important cu implicații majore în privința topoclimatului urban este „societatea omenească (omul) care influențează în mod pozitiv sau negativ condițiile de desfășurare a proceselor și fenomenelor atmosferice” (Alexe Rădița, Mihăescu Mariana, 2008, p. 20). Prin extinderea sau reducerea suprafețelor agricole, defrișarea pădurilor, desecarea anumitor terenuri, amenajarea unor suprafețe acvatice, construirea locuințelor, extinderea platformelor industriale și arterelor de circulație, precum și mărirea numărului de autovehicule, influențează modificarea condițiilor climatice locale.
Hidrografia. Principala apă curgătoare pentru municipiul Pitești este râul Argeș, ce formează și limita estică pe o distanță de aproximativ 10 km. Face parte din grupa hidrografică de sud, prezintă o lungime de 350 km, are o suprafață a bazinului de 12.550 km², iar orientarea este de la nord către sud-est (Ilie A., 2007). Bazinul hidrografic Argeș, încadrează toate formele de relief, iar în funcție de proporția acestora situația este următoarea: munți – 16 %, dealuri – 20 %, iar suprafața de câmpie prezintă o pondere mai mare, respectiv 64 % (Ilie A., 2007). Municipiul Pitești este localizat în partea de nord-vest a baziului hidrografic al râului Argeș, mai exact pe malul drept, între Lacul de acumulare Bascov, la nord și Lacul Golești, la sud.
În zona municipiului Pitești, râul Argeș traversează o zonă de subsidență, iar în cuaternar s-a format o „piață de adunare a apelor din bazinul superior” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 24). Principalul afluent al râului Argeș, pe partea stângă, în perimetrul analizat este Râul Doamnei, urmat de pâraiele Bascov, Valea Rea, Trivale, Geamăna Mică și Geamăna Mare, ce izvorăsc din Piemontul Cotmeana, pe partea dreaptă. Unele dintre aceste pâraie au cunoscut lucrări de canalizare subterană a albiilor minore, pe distanța de traversare a teritoriului orășenesc. În privința lacurilor de acumulare antropice amenajate pe râul Argeș, în zona municipiului Pitești sunt localizate lacurile Bascov, Pitești și Golești. Aceste lacuri au fost realizate pentru acoperirea cerințelor de apă potabilă, industrială, irigații, hidroenergie, reducerea riscului producerii de inundații și alte utilități.
Solul. Municipiul Pitești se află situat într-o zonă de tranziție a solurilor, de la cele ale etajului deluros la cele ale etajului de câmpie înaltă și luncă. Astfel, în zona deluroasă se întâlnesc soluri din clasa argiluvisoluri de tipul brune de pădure, iar în zonă de câmpie înaltă soluri argiloiluviale brun roșcate și soluri negre argiloase compacte, slab humifere. Lunca râului Argeș prezintă soluri argilo-nisipoase, compacte, permeabile cu un grad ridicat de fertilitate. Datorită fertilității solurilor, agricultura s-a practicat din cele mai vechi timpuri de către locuitorii sosiții în acest spațiu. Solurile respective au asigurat condiții optime pentru dezvoltarea pomiculturii, viticulturii, agriculturii și legumiculturii.
Omul influențează într-un mod direct sau indirect procesele de formare a solului prin diferite activități. Adăugarea diferitelor îngrășăminte, practicarea diverselor culturi sau împăduririle reprezintă contribuții ale omului pentru îmbunătățirea proprietăților fizice și chimice ale solului. Plantațiile de arbori pe terenurile degradate, contribuie la formarea, fixarea și îmbogățirea cu substanțe nutritive a solului.
Prin diferite metode, omul contribuie la degradarea stratului de sol, astfel, defrișările, despăduririle, diferite lucrări tehnico-edilitare realizate, dar și alte activități, reprezintă aspecte prin care omul influențează modificarea condițiilor naturale ale solului. În interiorul spațiului urban, solul este modificat în proporție mare, datorită în special suprafeței construite și asfaltate. Datorită extinderii orașului, în ultima perioadă au fost scoase din circuitul agricol însemnate suprafețe de terenuri, acestea fiind utilizate pentru amplasarea de locuințe individuale, dezvoltarea zonei de transporturi sau pentru extinderea zonei de servicii.
Vegetația. Încă din perioada premodernă, vegetația a reprezentat un factor important în procesul de populare al regiunii. Păduri seculare și zăvoaie existau în această regiune, motiv pentru care una din variantele originii toponimului „Pitești” este aceea că localitatea era situată într-o astfel de regiune și putea fi observată mai greu la prima vedere. Pentru acea perioadă lemnul reprezenta un element esențial în viața de zi cu zi, fiind utilizat în confecționarea diferitelor unelte, construcția și încălzirea locuințelor. În decursul timpului suprafața acoperită cu păduri s-a redus în special datorită, atât utilizării lemnului la scara mai mare cât și defrișărilor și utilizării terenului în scop agricol. La nivelul anului 2004 în teritoriul administrativ al municipiului exista o suprafață ocupată cu păduri de 750 ha, această valoare reprezentând suprafața Pădurii Trivale ce se află situată pe teritoriul municipiului Pitești. Diferența până la 1808,9 ha, reprezentând suprafața totală a Pădurii Trivale, se regăsește pe teritoriul localităților suburbane Bascov, Moșoaia și Băbana. Din cele 750 ha situate pe teritoriul municipiului, suprafața de 484,3 ha a fost declarată rezervație forestieră prin Hotărârea nr. 18/1994 a Consiliului Județean Argeș, devenind astfel arie protejată de interes local (Agenda Locală 21). Referitor la structura pe specii a celor 750 ha cu pădure, situația este următoarea: gorun 34 %, stejar 28 %, fag 15 %, carpen 13 %, alte esențe tari 3 %, gârlița 2 %, pin 2 %, salcâm 1 %, tei 1 %, alte esențe moi 1 % (Agenda Locală 21). Alături de Pădurea Trivale, vegetația urbană mai este reprezentată prin diferite spații verzi precum parcuri, grădini publice și spații verzi stradale. Suprafața totală a spațiilor verzi aflată în administrarea și întreținerea municipalității la nivelul anului 2008 era de 261 ha, cu 12 ha mai puțin în comparație cu suprafața din anul 1998 de 273 ha.
Flora ocrotită din cadrul municipiului Pitești este reprezentată prin tisă, laur, magnolie, arborele lalea, Gingko biloba, chiparosul de baltă, castan comestibil, salcâm japonez, cedru, nuc, arborele mamut și arborele lui Iuda (Agenda Locală 21). Aceste specii floristice sunt ocrotite datorită a două cauze, respectiv existența unor acte normative anterioare sau un număr rar de exemplare existente în cadrul municipiului.
Concluzia referitoare la elementele fizico-geografice ce caracterizează municipiul Pitești, constă în faptul că fiecare element a influențat într-un anume fel factorul uman și gradul de populare al regiunii. Astfel, în raport cu formele de relief existente, respectiv luncă, terase și câmpie, orașul și-a dezvoltat vatra, fiind influențată și de rețeaua hidrografică (Andrei Mădălina, 2007). Valea râului Argeș a reprezentat o zonă importantă pentru comunitățile umane care au viețuit în acest loc din epoca străveche până în prezent, iar ca dovadă sunt bucățile de vase ceramice descoperite ulterior în albia râului în zona municipiului Pitești. Relieful, clima, hidrografia, condițiile pedologice și vegetația au reprezentat factori importanți în procesul de stabilizare a populației în acest spațiu. Fiecare dintre acești factori menționați, a contribuit într-un anume fel în procesul de populare al așezării și dezvoltare a ramurilor economice.
Capitolul 3.
Factori istorici, sociali, economici și politici cu influență asupra spațiului urban
Factorii istorici, sociali, economici și politici, reprezintă o categorie aparte de elemente cu rol important în procesul de urbanizare (figura 23). Fiecare dintre acești factori influențează spațiul urban într-un anume fel și prin diferite metode. În funcție de ei se conturează o imagine pozitivă sau negativă asupra spațiului urban, constatată, atât din interior cât și exterior, de factorul populație. Acești factori contribuie într-o anumită măsură la dinamica spațiului urban.
Figura 23. Factori cu influență asupra spațiului urban
3.1. Factori istorici
La baza apariției orașelor medievale din Țările Române, a stat procesul separării meșteșugurilor de agricultură, acesta remarcându-se în documente odată cu începutul secolului al XII-lea, însă izvoarele și analizele arheologice permit desfășurarea lui până în secolul al X-lea (Istoria României, 1962). Un rol important la avansarea unora dintre sate la forma de organizare a orașelor, l-a avut stabilirea Hoardei de Aur în sudul Rusiei, care a dus la blocarea marelui drum al Novgorodului. Această măsură, a făcut ca circulația majoră a schimburilor de mărfuri, ce se făcea între Occident și Orient, să traverseze bazinul estic al Dunării, iar pe vechiul sistem al căilor naturale de comunicație și după perioada marii invazii tătare din anul 1241, s-a realizat o rețea de tranzit internațional (figura 24).
Aceste artere au stat la baza dezvoltării principalelor orașe medievale, din provinciile istorice românești, iar o definiție importantă a fost dată de Petre P. Panaitescu: „Pe un drum comercial, ca depozite de marfă, ca centre de schimb, adică iarmaroace, se nasc orașele, centre de negustori și meseriași, deci drumul de comerț dă naștere în chip necesar unor așezări de tip urban …” (Panaitescu P., 1947, p. 164).
Așezate pe căile comerciale de importanță majoră, satele au avut posibilitatea să se dezvolte ajungând la rangul de oraș, însă de această șansă au beneficiat doar acele așezări care au avut mai multe condiții favorabile pentru înflorirea negoțului și a meșteșugurilor precum: posibilitatea de apărare, intersecția mai multor drumuri comerciale, situarea în vecinătate a unui râu și a unui loc de traversare a râului, așezarea la contactul dintre câmpie și deal, care oferă posibilitatea desfacerii unor produse din medii geografice diferite, etc.
Figura 24. Rețeaua principalelor artere comerciale între secolele XII-XV
(Sursa: Prelucrată după Atlas istoric, planșa 44, 1971)
Orașele s-au format pe ambele părți ale Munților Carpați ca niște comunități independente, având o organizație politică și economică similară, ce era determinată de următorii factori:
a) preocuparea conducătorilor organizațiilor pre-statale (voievozi, cnezi) și ai statelor feudale (domnitorul Moldovei și al Tării Românești) în scopul dezvoltării unor centre de negustori și meșteșugari, acestea reprezentând surse importante de venituri, dar și o coaliție de nădejde împotriva orientărilor de anarhie feudală;
b) infiltrarea formelor de organizare orășenească din vestul Europei cu ajutorul coloniștilor germani, ce s-au așezat în Transilvania începând cu a doua jumătate a secolului al XII-lea, având ca rezultat apariția unor sisteme asemănătoare de administrație publică caracteristice orașelor medievale.
Orașele existente în cele trei provincii românești, niciodată, nu au putut ajunge la o autonomie integrală, ele rămânând subordonate atât juridic cât și economic, puterii centrale pe teritoriul căreia se aflau. Ele au beneficiat însă de următoarele prerogative: dreptul de a se administra prin mijloace proprii prin consiliul ales de orășeni, dreptul de a decide așezarea unor străini în hotarul orașului, calitatea de oameni liberi atribuită tuturor celor de la oraș (Greceanu E., 1982).
În România, orașele medievale au avut ca însușire comună importanța activităților economice încă de la început, declinul acțiunilor de producție și desfacere, care are drept consecință decăderea sau, uneori, chiar dispariția structurii urbane, indiferent dacă sunt sau nu prezente alte instituții feudale. Activitatea economică a fost influențată atât de politica externă cât și de trăsătura politică internă, specifică fiecărei provincii istorice, în funcție de care au depins raportul între comunitatea urbană și puterea centrală, structura pe naționalități, structura socială ce poate fi modificată atunci când apar unele discriminări de natură etnică sau confesională. Acești factori, prin intervenția lor, au determinat apariția unor trăsături diferite, caracteristice grupărilor pe provincii sau chiar unei anumite categorii de orașe din interiorul aceleiași provincii. Aceste trăsături ale orașelor amintite anterior, au avut rolul de a modela individualitatea fiecărui oraș medieval.
Studiile cu privire la urbanismul medieval, justifică originea orașelor prin îndeplinirea a trei cerințe de bază, care mai erau denumite și „elemente de origină” (Greceanu E., 1982, p. 25) ale aglomerărilor omenești: hrana, apărarea și schimbul. Elementul „hrană” este important pentru orice așezare, iar în cazul de față, orașul Pitești, datorită așezării lui la contactul dintre deal și câmpie, prezintă un avantaj față de alte așezări care sunt situate doar pe o singură treaptă de relief, deoarece culturile agricole sunt mixte. Pentru o așezare, în acele timpuri, apărarea reprezenta un domeniu important, foarte multe așezări erau înconjurate de ziduri sau șanțuri de apărare. În cazul de față aceste două elemente lipsesc, însă datorită situării orașului pe „terasele, colinele și văile de pe versantul estic al Platformei Cotmeana, dar și în lunca Argeșului” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 55), într-o zonă unde predominau pădurile, să facă din orașul Pitești un loc greu de observat la prima vedere, contribuind astfel la apărarea orașului de năvălirile străine.
Despre elementul „schimb” se poate spune că se practică într-o zonă aglomerată sau de-a lungul unei căi comerciale acolo unde circulația este întreruptă, spre exemplu la traversarea unei ape curgătoare, la confluența râurilor, la bifurcația de drumuri sau în punctele de popas amplasate la o distanță ce putea fi străbătută în decursul unei zile cu mijloacele de transport specifice perioadei respective.
Amplasarea orașului la contactul dintre două unități geografice diferite, respectiv zona de deal și câmpie, la confluența a cinci râuri (figura 25) și lângă un punct de traversare a unuia dintre ele, respectiv râul Argeș, reprezintă elemente importante pentru rolul locului de popas și al schimburilor de mărfuri, sau cum menționa profesorul Ion Nicolae „vechi târg la zona de contact dintre câmpie și dealuri” (Nicolae I., 2002, p. 64). Cele cinci văi ale râurilor au format în mod permanent artere naturale de comunicație între diferite localități din zonă.
Figura 25. Așezarea orașului în rețeaua vechilor drumuri de tranzit
(Sursa: prelucrată după Greceanu E., 1982)
Legat de activitatea de schimb ce a avut loc în zonă, Aurelian Sacerdoțeanu a enunțat o supoziție referitoare la prezența în același loc, a unei așezări ce datează din epoca geto-dacică și romană, ce a fost colonizată și a ajuns la stadiul de sat în perioada migrațiilor, fapt care a dus la dezvoltarea unui oraș medieval în secolul al XIV-lea (Sacerdoțeanu A., 1971).
Observațiile arheologice ce au fost efectuate în vatra orașului, nu dovedesc continuitatea de locuire între secolele IV și XII, însă aceleași observații au depistat în centrul orașului vestigii de cultură materială ce datau din prima jumătate a secolului al XIII-lea.
Prin urmare, se poate spune că așezarea medievală Pitești a prins contur în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în locul de întâlnire al unor căi de tranzit.
Pentru prima dată, orașul Pitești a fost menționat documentar la 20 mai 1388, prin actul emis de marele voievod Mircea cel Bătrân: „Ioan Mircea mare voievod și domn a toată Ungrovlahia … a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire … la locul numit Călimănești pe Olt … A dăruit și domnia mea câte sunt de nevoie călugărilor ce trăiesc în acel locaș pentru hrană și îmbrăcăminte: …; am mai dăruit și o moară în hotarul Piteștilor” (figura 26) (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, după DRH, B, Țara Românească, Vol. 1, București, 1966).
Figura 26. Fragment din documentul din 20 mai 1388
(Sursa: Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1984)
Din cercetările efectuate, aceasta este cea mai veche mențiune documentară a localității Pitești, însă cercetătorii care au studiat zona orașului și împrejurimile sunt de părere că localitatea a apărut și a fost menționată în documente, mai înainte de anul 1388, dar imposibilitatea aflării cu exactitate a anului apariției a fost cauzată de conservarea improprie și dispariția unor documente slavo-române.
Situarea așezării la intersecția de drumuri comerciale, dar și la contactul dintre deal și câmpie, a dus la dezvoltarea unei piețe de schimb pentru produsele interne cât și externe, favorizând în același timp și dezvoltarea meșteșugurilor. Prima formă atribuită așezării Pitești a fost cea de târg, iar apoi datorită schimbului periodic ce se practica, a devenit târg-oraș, „adică un centru structurat pentru negoț și pentru producția mărfurilor” (Greceanu E., 1982, p. 26). Prin urmare, orașul Pitești este unul din cele mai vechi târguri din Țara Românească, apărut după Severin (1233), Câmpulung-Muscel (1300), Curtea-de-Argeș (1330-1336), Slatina (1368), Roșiori de Vede (1385 ?) (Giurescu C.C., Giurescu D.C., 1974, p.239-249).
Primul document, în care așezarea Pitești este consemnată cu numele de oraș, a fost enunțat în perioada 1 aprilie 1510 sau 1511, de către Vlad cel Tânăr, iar conducerea orașului a fost menționată pentru prima dată la 27 august 1582 „ într-un hrisov a lui Mihnea Turcitul” (Greceanu E., 1982, p. 27) și era formată din județ (primar) și 12 pîrgari ce erau aleși de locuitorii orașului. Datorită arhivelor care nu au fost păstrate, consemnările amintite anterior, sunt primele în care așezarea Pitești apare menționată cu numele de oraș și în care este specificată conducerea sa.
Cu privire la originea și vechimea toponimului Pitești, precum și a așezării medievale Pitești, cercetătorii au avut păreri diferite.
În consecință, Nicolea Iorga și C.C. Giurgescu în lucrarea „Istoria românilor”, au înaintat ideea că „denumirea Pitești derivă din antroponimele Pitu(l) ori Pitea (Pita), un strămoș, stăpânitor prin aceste locuri, în timpul feudalismului timpuriu”(Iorga N., 1937, p.160). Din cercetările efectuate în țara noastră cu privire la originea numelui a unor sate, comune sau orașe, a rezultat faptul că în nomenclatura localităților există asemenea așezări al căror nume s-a format pe baza unor antroponime sau patronime, însă trebuie să remarcăm că în Pitești și în întreaga zonă a județului Argeș, nu a frecventat și nu s-a păstrat legenda despre un strămoș sau moș Pitu (Pitea) care să fi pus bazele satului, târgului sau orașului Pitești și de la care așezarea să preia numele său.
Conform „Dicționarului geografic al județului Argeș” o variantă în privința originii numelui localității, ar fi așezarea orașului pe tarasele, colinele și văile situate pe versantul estic al Platformei Cotmeana, dar și în lunca râului Argeș, într-o regiune bogată în păduri și zăvoaie, vechi de mai multe secole, au facut ca localitatea să fie observată mai greu la prima vedere, și astfel, se pare că a dat naștere toponimului Pitești, care provine de la „loc pitit”, loc ascuns, ferit (Lahovari G., 1887).
Dacă facem o analiză asupra cuvântului „Pitești”, rezultă că radicalul „pit” de la Pitești, ca și „arg” de la Argeș, este foarte vechi, probabil de origine indo-europeană, și a fost transmis până în zilele noastre prin intermediul traco-geto-dacilor, iar cu privire la sufixul „ești” s-a evidențiat faptul că numele care au această terminație sunt de regulă românești, cu o vechime foarte mare (Graur A., 1972, p.70-71).
Toponimul „Pitești” este consemnat în documentele interne sub mai multe variante, astfel: Pitești (Piteștii, Piteștilor), Pitiștii (Pitiștilor), Pitesci (Pitescilor) (figura 27).
Figura 27. Formă a numelui Pitești
(Sursa: Harta Szathmary-1864)
După cum se observă din figura 27, pe harta Szathmary din anul 1864, orașul apare cu denumirea de Pitesci. Dintre principalele forme ale numelui enumerate mai sus, prima este cea mai veche și s-a impus ca termen de circulație în decursul secolelor. Celelalte forme ale numelui au fost considerate alterațiuni fonetice, iar utilizarea lor a fost restrânsă în comparație cu prima formă.
Până în prezent, conform nomenclaturii, localitatea Pitești este singura unitate administrativ-teritorială din țară care poartă acest nume (Iordan I.,Gâștescu P., 1974). Sacerdoțeanu A., în lucrarea „Începuturile orașului Pitești” a făcut următoarea afirmație: „raritatea toponimului Pitești impune concluzia că, nu provine prin fenomenul de roire a satelor” (Sacerdoțeanu A., 1971, p. 198).
Cu privire la evoluția istorică a localității Pitești, o influență majoră a avut-o existența în zona Argeș a voievodatului lui Seneslau (Constantinescu N., 1984), probabil din el făcea parte și teritoriul de astăzi al municipiului. Majoritatea cercetătorilor care au studiat regiunea Argeș sunt de părere că Pitești a fost inițial sat, apoi târg, iar mai târziu s-a transformat în oraș, deoarece prin aceste perioade evolutive au trecut și alte localități din țara noastră ce au devenit orașe. Într-un ghid turistic al județului Argeș se menționează despre municipiul Pitești următoarele: „aici a fost un sat care s-a dezvoltat continuu, trecând prin faza de târg; în secolul al XIV-lea era socotit oraș.” (Mavrodin T. et all. 1978, p. 33). Unul din cercetătorii care au studiat printre altele și regiunea Argeș este Nicolae Iorga, care în lucrarea sa despre istoria românilor afirma: „Ca să se ajungă la Câmpulung, cine nu vrea să se coboare la satul Pitului, de unde Piteștii, care fiind la rascruce, a devenit mai târziu un târg și la urmă oraș…” (Iorga N., 1937, p.160). Din afirmația lui Nicolae Iorga sunt de reținut două aspecte și anume evoluția Piteștiului de la sat la forma de oraș și mențiunea de „satul Pitului” fiind una din variantele probabile de la care localitatea a primit numele.
Prin urmare variantele cele mai probabile de la care localitatea a primit numele sunt următoarele: numele unui strămoș sau moș Pitu/Pitea care a locuit în trecut pe acele meleaguri, iar a doua variantă provine de la loc pitit, ascuns sau ferit, deoarece în trecut acele locuri erau ocupate cu păduri, iar localitatea se observa mai greu la prima vedere (Nedelea A. 2010).
Cu privire la apariția așezării medievale Pitești se găsesc diferite explicații bazate pe informațiile din cronicile medievale interne cât și externe. Se spune că întemeierea statului feudal centralizat Țara Românească, la începutul secolului al XIV-lea, dar și stabilizarea independenței țării în urma bătăliei de la Posada (anul 1330), când oastea română, avându-l la conducere pe Basarab I, a obținut o victorie importantă, a avut un scop important privind începerea acțiunii de urbanizare a localității Pitești. Aceasta este una din variantele care desemnează cine a întemeiat așezarea Pitești.
Altă variantă cu privire la întemeierea așezării Pitești, reiese din lucrările istorice ale perioadei medievale, în care legendarul Negru Vodă este considerat ca fiind fondatorul așezării. O astfel de lucrare este cea a cronicarului Mihai Cantacuzino (1723-1793 ?) și anume „Istoria Țării Românești”, în care a afirmat următoarele: „Iar către începutul secolului al doisprezecelea ridicându-se o puternică colonie de Vlachi sub comanda lui Negru Vodă din Burcia, și trecând munții Transilvaniei despre miazăzi s-a așezat în Valachia de astăzi și au fundat orașele Târgoviștea, Bucureștii, Câmpulung, Piteștii și Sînt-Georgiu și și-au ales domn, pre care l-au numit voevod” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 56, după Cantacuzino M., 1863, p. 8-13).
Cele două variante amintite mai sus, privind întemeierea așezării Pitești, a fost inclusă de diverși scriitori și cronicari români în lucrările lor, pe durata secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, la fiecare întâlnindu-se explicații cu privire la constituirea așezării medievale. O prezentare succintă a celor mai importanți scriitori care au relatat în lucrările lor despre întemeierea așezării Pitești, cât și a celor mai importante lucrări, este următoarea:
– Dionisie Fotino în lucrarea „Istoria vechii Dachii, a Transilvaniei, a Valahiei și a Moldovei… ” a menționat că Negru Vodă „…a fondat orașele Piteștii, Argeșu, Tîrgoviștea, Bucureștii și altele” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 56, după Fotino D., 1859). Lucrarea a fost scrisă în grecește și a apărut între anii 1818 – 1819 la Viena.
– Mihail Kogălniceanu a precizat în „Histoire de la Valachie, de la Moldavie…t. I-er, Historie de la Dacie…, că: „ Radu le Noir à batir les villes de Pitești, d’Argeș, de Târgoviște…”, adică „Radu Negrul a zidit orașele Pitești, Argeș, Târgoviște” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 56, după Kogălniceanu M., 1976, p.81). Lucrarea a fost tipărită la Berlin în anul 1837.
– C.D. Aricescu a menționat în Istoria Cîmpulungului din anul 1855 că „În timpul domnirii sale de 24 de ani (1290-1314), Negru puse parul Piteștilor și al Târgoviștei…” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 56 după Aricescu C.D., 1855, p. 99).
– Ion Heliade Rădulescu a scris într-un compendiu din anul 1861 că „…sub dînsul (Radu Negru) se fondară atîtea cetăți, urbe și burguri … se fondară Pitescii, Bucurescii începură a deveni un burg …” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 56 după Heliade R., 1861, p.84).
– G. Ionescu-Gion a menționat în opera sa istorică „Istoria Bucurescilor” apărută în anul 1899, următoarele: „Înainte ca … Marele Bassarabă … să fi descălicat orașe ca Tîrgoviștea, Cîmpulungul, Pitești, Giurgiul, Buzăul și Bucureșcii …” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 56 după Ionescu G.I., 1899, p. 548).
– Marele dicționar geografic al României din anul 1901, explică în câteva cuvinte despre întemeierea așezării Pitești: „Legenda spune că un Negru-Vodă ar fi descălecat Piteștii ca și Curtea-de-Argeș, Tîrgoviștea, Buzăul și Cîmpulungul” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 57 după MDGR, 1901, p. 735).
Aceste lucrări ale autorilor români, sunt cele mai importante apărute în acea perioadă.
Despre localitatea Pitești au mai scris, în afară de cronicari români și numeroși pelerini (călători) străini ce au trecut prin Pitești în perioada epocii medievale și au notat informații (importante) prețioase cu privire la viața economică, socială, politică și culturală a orașului.
Doi dintre aceștia de naționalitate germană, Peter Sparnau și Ulrich von Tennstädt, au menționat într-un manuscris (manuscris ce se află la biblioteca din localitatea Weimar – Germania), în timpul călătoriei din anul 1385, identificarea orașului Pitești cu localitatea Nuwestad sau cu localitatea Nieuwemere, indicată în „Itinerariul de la Bruges” databil între anii 1353-1377 sau 1380 și 1390 și păstrat la biblioteca Universității din Gand – Belgia (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988).
Referitor la aceste informații istoricii au avut păreri diferite, susținând că Nuwestad, Newmarkt sau Nieuwemere, ar mai putea fi identificat și cu alte orașe în afară de Pitești cum ar fi orașele Slatina, Tîrgșor, Târgoviște, etc., însă este greu de a considera, ca fiind adevărate însemnările pelerinilor străini din anul 1385 cu privire la toponimul Pitești sub forma de „Tîrgul sau orașul nou”, deoarece în hrisovul scris de Mircea cel Mare la data de 20 mai 1388 se preciza de „hotarul Piteștilor”, adică despre o localitate a cărui denumire avea o largă circulație în acele vremuri. Astfel, se poate concluziona că precizarea pelerinilor referitoare la Pitești este mai puțin probabilă.
Prin intermediul poziției geografice, dar și importanței sale economice și politice, orașul Pitești apare menționat în numeroase documente externe, din perioada premodernă, precum: hărți, memorii, note de călătorie, scrisori ale unor personalități europene, rapoarte diplomatice și militare, etc.
Localitatea Pitești, a început să apară în diferite lucrări cartografice, odată cu începutul secolului al XVI-lea, lucrări ce înregistrau o circulație extinsă pe teritoriul continentului Europa. O scurtă caracterizare a principalelor documente cartografice în care a apărut menționată localitatea Pitești, este următoarea:
– Giacomo Gastaldi a elaborat în anul 1546 o hartă intitulată „Carta dei Paesi Danubiani”(Harta țărilor dunărene), în care localitatea Pitești era trecută cu denumirea de Pitiesd;
– Georg Reicherstorffer, în anul 1550, a menționat așezarea Pitești, în harta Transilvaniei și a unor zone din Țara Românească și Moldova, sub denumirea de Pitesi Coenobium (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 97, după Dimanscenco D., 1933-1935, Monumenta cartographica Moldaviae, Valachiae et Transilvaniae, San Francisco);
– I. Sambucus în anul 1566, a consemnat într-o hartă a Transilvaniei ce includea și o porțiune din Muntenia, localitatea sub denumirea de Pitesi Coenobium (Atlas Istoric. Documente cartografice, 1971);
Acest toponim „Pitesi Coenobium”, ce a fost folosit de către Georg Reicherstorffer, începând cu harta din anul 1550, iar apoi și de alți cartografi în hărțile posterioare, se pare că ar fi o greșeală de atribuire și determinare în spațiu, așa cum argumentează unii cercetători, care, susțin că toponimul, se referă la orașul Curtea de Argeș, ce a fost în trecut capitala Țării Românești și sediul mitropoliei. Ei au mers pe principiul că, la jumătatea secolului al XVI-lea, valoarea simbolică a termenului „coenobium”, nu este în concordanță cu situația unităților religioase din Pitești, existente în acea perioadă.
În urma unor cercetări mai amănunțite a hărților, dar și a unor documente, s-a ajuns la concluzia că nu este vorba de o greșeală sau lipsă de orientare a cartografilor, deoarece localitatea Argeș a fost cartografiată separat, la nord de Pitești, sub denumirea de Argisch templum. Localitatea apare menționată pe toate hărțile unde a fost menționat și Pitesi Coenobium, prin urmare se poate preciza că nu este vorba de o eroare a cartografilor. Denumirea de Pitești Coenobium provine de la existența unor schituri, biserici și mănăstiri vechi ce existau pe teritoriul orașului Pitești, cât și în apropierea lui, în perioada secolului al XV-lea și este singurul oraș din țara noastră cartografiat sub această denumire (toponim). Orașul apare menționat, în hărțile care au apărut ulterior, sub mai multe forme ale numelui, precum: Pitesi Coenobium, Pitesi Sinobium, Pitesck, Pilesck, Pitesch, Pilesch, Pitiesd, Pitiesth.
Un alt reper ce ajuta la localizarea orașului, era râul Argeș, care în unele hărți era confundat cu râul Dâmbovița, iar orașul era localizat când pe partea stângă, cînd pe partea dreaptă a râului.
Reprezentarea orașului Pitești în tot mai multe hărți europene s-a efectuat la nivelul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, iar prin intermediul acelor lucrări, orașul a devenit tot mai cunoscut în alte țări din punct de vedere politic, economic, cultural și militar.
În afară de principalele lucrări cartografice enumerate mai sus, în care apare localizată localitatea Pitești, numeroși călători străini care au traversat teritoriul orașului în perioada premodernă, au menționat în lucrările lor informații referitoare la situația economică, socială, politică și culturală a orașului.
Astfel, în anul 1640, misionarul minorit, Petru Bogdan Bakšić a precizat: „Mai este încă orașul Pitești (Pitescti), în apropierea munților, așezat pe dealuri, lângă râul Argeș; de o parte a râului se află câmpii și păduri și de cealaltă parte, spre munți, sunt dealuri și vii care sunt în mare număr și dau vinurile cele mai bune din toată Țara Românescă. Are biserici frumoase și o mănăstire de călugări. Aici nu sunt catolici … Are 200 de case de români, adică vreo mie de suflete, oameni ceva mai răsăriți” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 99, după Călători străini despre țările române, V, partea I, 1973, p. 208-209).
Macarie al III-lea Juhanna ibn as Za’im (1647 – 1672) patriarhul Antiohiei, alături de fiul său Paul de Alep (1627 – 1669) arhidiacon, au efectuat între anii 1653 – 1654 și 1654 – 1656, călătorii în Țara Românească, iar printre localitățile vizitate de ei s-a numărat și orașul Pitești, despre care au menționat în scrierile lor: „ … am ajuns la un târg numit Pitești (Bitașiti) unde se află zece biserici de piatră și de cărămidă. Locuitorii, cu tot clerul lor, au ieșit în întâmpinarea noastră. Aici se face un vin dulce, bun, care are un mare renume și este cel mai bun din toate vinurile făcute în Țara Românescă” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 100, după Călători străini despre țările române, VI, 1976, p. 163-164).
Un alt călător care a tranzitat localitatea Pitești, a fost contele de origine italiană Frederic Veterani ( ante 1650-1695), care în drumul său de la Slatina la Pitești a menționat următoarele: „După ce treci apoi râul Olt, dai de câmpie, întreruptă totuși mereu de păduri și dealuri, această câmpie se întinde cale de patru zile până la Pitești, localitate care, deși este socotită ca un oraș poate fi luată drept un sat…” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 100, după Călători străini despre țările române, VII, 1980, p. 477).
Cărturarul italian Anton Maria del Chiaro-Fiorentino, a menționat în cartea intitulată Storia delle Moderne Rivoluzioni della Valachia (Istoria revoluțiilor moderne ale Valahiei), tipărită la Veneția în anul 1718, despre localitatea Pitești, ce era renumită pentru vinurile sale.
Elvețianul de origine germană Franz Josep Sulzer (1723 – 1791), consilier și secretar al domnitorului Al. Ipsilanti, a scris în opera sa: „ … Pitești, un tîrgușor … , cu opt biserici, o mănăstire, mai multe case boierești și locuințele ispravnicilor de district” ( Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 101, după F. J. Sulzer, Geschichte des Transalpinischen Daciens …, I, Wien, 1781, p. 336).
Domenico Sestini (1750 – 1832), savant de origine italiană, în timpul călătoriei efectuate în Țara Românească, în anul 1780, a consemnat unele date cu privire la localitatea Pitești, pe care Nicolae Iorga le-a publicat într-un articol apărut în anul 1893 în care menționa: „După ce trecură apa la un vad, călătorii zăriră Piteștii, cu 250 de locuinți, dintre care multe case boierești, 7 bisericuți și o mănăstire.” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 102, după Iorga N., Călătoriile lui Domenico Sestini în Muntenia, Arhiva, Organul Societății Științifice și Literare din Iași, anul IV, nr. 11, 12, Iași, 1893, p. 578 – 579).
Ignaz Stephan Raicevich, secretar pentru limbi străine al domnitorului Alexandru Ipsilanti, a precizat într-un raport din 25 iulie 1782, ce a fost trimis din București la Viena pentru cancelarul Wensel Anton von Kaunitz, cu privire la călătoria sa în Țara Românească, următoarele: „ … la amiază au ajuns la casa acestuia în Pitești, târg mare, localitate cu o poziție foarte frumoasă peste râul Argeș … ” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 102, după Hurmuzaki, vol. XIX, partea I, 1922, p. 19 – 20).
Alături de acești călători enumerați anterior, care în timpul călătoriilor efectuate în Țara Românască, au traversat și teritoriul localității Pitești, menționând în diverse lucrări date cu privire la locurile pe unde au trecut, mai sunt și alții, care în scrierile lor se regăsesc aceleași caracterizări despre Pitești, respectiv: situarea orașului pe râul Argeș, îndeplinea funcția de târg, localitate unde se făcea un vin bun și existența unor biserici și a unei mănăstiri.
3.2. Factori sociali
Factorii sociali cu impact important asupra spațiului urban sunt reprezentați prin trei categorii, respectiv educație, sănătate și cultură. Fiecare factor prezintă un caracter important cu privire la procesul de populare al spațiului urban, de la atestarea sa documentară și până în prezent.
Educația, se caracterizează printr-un caracter prioritar de dezvoltare, atât la nivel național cât și local și reprezintă un serviciu public ce se află sub coordonarea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (denumirea este ultima acordată acestui minister, însă, în decursul timpului a cunoscut mai multe schimbări) la nivel național, iar la nivel local în subordinea Inspectoratului Școlar Județean Argeș.
Educația s-a remarcat la nivelul celor trei perioade istorice (premodernă, modernă și contemporană), reprezentând un aspect important pentru autoritățile aflate la conducerea orașului.
Ca și în alte centre urbane din perioada aceea, apariția anumitor elemente cu privire la educație, a fost determinată de activitatea economică și politico-administrativă. „Mai mulți grămătici și copiști” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1984, p. 26), au lucrat în cadrul reședinței domnești din Pitești, ce a avut un stadiu temporar, motiv pentru care nivelul de cultură al localnicilor a fost influențat într-un mod favorabil. Din timpul domnitorului Neagoe Basarab, au fost redactate diverse documente (scrisori) în diferite limbi străine (latină, slavonă, etc.), prin care domnitorul adresa anumite cuvinte edililor și populației din alte orașe.
Alături de domnitori și reprezentanții administrației locale, cei care utilizau scrisul și aveau nevoie de „știința de carte” erau negustorii, care datorită practicării acestei meserii erau nevoiți să dețină cunoștiințe cu privire la scris, citit și socotit. Ei practicau relații de corespondență cu diverși comercianți din orașe diferite, atât din interiorul țării (Sibiu, Brașov) cât și din exterior, dovada constând în existența anumitor scrisori din fondurile arhivistice.
Tot în acea perioadă au început să circule așa numitele „cărți populare”, care pentru început au circulat în varianta manuscrisă, urmând apoi a fi tipărite, iar mai târziu și-au făcut apariția lucrări din domeniile literatură, beletristică, economie și didactică. Au fost copiate, de așa numiții „copiști”, diferite manuscrise referitoare la viața sfinților, a patriarhilor, precum și evenimente din perioada conflictelor militare.
Funcția de reședință domnească pentru o perioadă de timp, multiplicarea manuscriselor și dezvoltarea economică, au reprezentat principalii factorii în procesul de determinare a realizării unui învățământ organizat. Astfel, prima școală a fost înfăptuită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea și se afla situată lângă biserica domnească Sf. Gheorghe din centrul orașului. Ulterior, au fost înființate mai multe unități de învățământ și au fost adoptate anumite măsuri în urma cărora învățământul a beneficiat de avantaje. În anul 1751, a început sa funcționeze o nouă școală de învățătură românească, situată în apropierea schitului Buliga, iar din cercetarea documentelor, școala era susținută din fondurile schitului, inclusiv plata dascălului, în cadrul ei având acces gratuit copiii oamenilor săraci. Funcționarea acestor școli a decurs pe durata secolului al XVIII-lea și al XIX-lea.
La nivelul anului 1780, în perioada când domnitor era Alexandru Ipsilanti, au fost luate numeroase măsuri în privința dezvoltării sistemului de învățământ, iar în cadrul orașului Pitești a fost înființată o școală domnească, având un dascăl de limba română, ce era plătit din bugetul statului. O nouă unitate școlară, renumită pentru acea perioadă, a fost înființată la Golești (lângă Pitești), de către boierul Radu Golescu, care îi învăța pe copii în românește, astfel se poate menționa că reprezenta o școală de învățătură românească. Fiul boierului Radu Golescu, respectiv Dinicu Golescu, a fost cel care a continuat activitatea școlară în funcția de dascăl, după decesul tatălui său.
Pe scurt acestea au reprezentat unitățile dedicate învățământului, reprezentative pentru orașul Pitești la nivelul perioadei medievale.
În perioada modernă, numărul unităților de învățământ, din cadrul orașului Pitești, înregistrează o creștere, datorită mai multor factori, dintre care cel mai important rămâne în continuare activitatea economică.
La începutul perioadei, școlile funcționale în interiorul orașului erau în număr de două respectiv școala din apropierea biserici Sf. Gheorghe și școala de la schitul Buliga, iar numărul absolvenților era redus. O parte din locuitorii orașului cu situație financiară bună, își trimiteau copiii la școlii în alte localități, precum Sibiu.
Influență majoră asupra înființării unităților de învățământ a avut-o „maghistratul” orașului Pitești, înființat în anul 1831, care ulterior devine primăria comunei urbane Pitești. Maghistratul era condus de sfatul orășenesc, format din trei membri ce erau aleși anual de o comisie formată din deputați. Una din realizările importante ale sfatului orășenesc a fost înființarea unei școli naționale în cadrul orașului, care și-a început activitatea la nivelul anului 1833, aceasta fiind dotată cu material didactic necesar desfășurării activității în cadrul unei înstituții de învățământ, bibliotecă și susținerea examenelor la date stabilite. O parte din materialul didactic a fost adus de la școala din Golești deoarece aceasta nu mai funcționa la acea dată. În privința numărului de elevi, „în prima zi, în bănci se aflau 50 de elevi, iar la data de 20 octombrie al aceluiași an, numărul lor crescuse la 170 elevi” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988 după Arh. St. Pitești, fond Primăria orașului Pitești, dosar 54/1834, f. 2).
La nivelul anului 1833 sfatul orășenesc a luat decizia construirii unui nou local de școală publică, iar acest lucru a fost posibil prin strângerea de fonduri și donații. Construcția s-a realizat între anii 1837 – 1841 și era formată din șase săli de clasă mari și o sală cu suprafață mai redusă. În cadrul acestei școli erau formați cei care urmau să devină învățători în localitățile din județul Argeș.
Alături de înființarea acelei școli publice, în perioada respectivă au funcționat și câteva școli particulare localizate în apropierea bisericilor în diferite locuințe spațioase.
Reforma din anul 1850 a stabilit divizarea învățământului din Țara Românească în trei secțiuni, primar, gimnazial și facultăți (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988). Tot atunci, datorită evenimentelor revoluționare, școala primară din Pitești nu a mai fost funcțională, motiv pentru care locuitorii au cerut domnitorului redeschiderea ei, aceasta fiind posibilă la 23 octombrie 1851, cu un număr de 202 elevi repartizați în trei clase (Franțescu G., 1936).
Anul 1851 a reprezentat momentul redeschiderii școlii primare de băieții, motiv pentru care s-au încris și un număr de 32 de fete. Acest lucru a influențat autoritățile să solicite conducerii școlii stoparea înscrierii de fete în cadrul școlii, iar cele înscrise să le depărteze (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988 după Urechia V., 1892).
În anul 1860 au început cursurile în cadrul primei școli primare de fete (55 de eleve), iar peste șase ani, respectiv 1866, a fost înființat Gimnaziul de băieți (Liceul Nicolae Bălcescu, astăzi purtând denumirea de Colegiul Național Ion C. Brătianu). Progresul în domeniul învățământului a continuat, iar peste un an, în 1867, a fost realizată a doua unitate școlară pentru fete, respectiv Școala primară de fete nr. 2. Numărul persoanelor care doreau să însușească anumite cunoștiințe era în creștere, motiv pentru care peste numai 15 ani a fost înființată o nouă școală primară și anume Școala de arte și meserii (1882), iar în anul 1897 Școala profesională de fete. În anul 1899 a fost înființată școala comercială ce era patronată de Camera de Comerț din Pitești (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988 după Arh. St. Pitești, fond Primăria orașului Pitești, dosar 14/1899), însă, ulterior prin fundamentarea în anul 1906 a școlii elementare de comerț – gradul I de către Ministerul Instrucțiunii Publice, face ca școala patronată de camera de Comerț să își sisteze activitatea. Tot Camera de Comerț și Industrie din Pitești este cea care înființează o nouă unitate școlară, respectiv Gimnaziul industrial casnic, în anul 1911, având secții de țesătorie, broderie națională și tricotaje (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988 după Arh. St. Pitești, fond Școala Primară de băieți nr. 1 Pitești, dosar 3/1911). La începutul secolului XX, mai precis anul 1916, a fost dată în folosință Școala profesională C.F.R., iar împreună cu celelalte unități școlare menționate, au reprezentat cele mai importante edificii pentru activitatea de învățământ din cadrul orașului, la nivelul perioadei moderne.
Un rol important cu privire la desfășurarea procesului de învățământ pe durata perioadei moderne, l-au avut legile și regulamentele elaborate de către instituțiile abilitate ale statului. Contribuție însemnată în cadrul sistemului de învățământ au avut-o anumite personalități din cadrul orașului, care au donat statului o parte din moșiile deținute, necesare dezvoltării acestui sistem. S-a remarcat familia Teiuleanu, care a donat Ministerului Instrucțiunii Publice o moșie de 800 pogoane și o pereche de case în orașul Pitești, pentru școala profesională de fete ce a fost înființată în anul 1897 (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988). Numele familiei Teiuleanu a rămas în istoria învățământului din oraș, prin denumirea acordată unei instituții de învățământ, respectiv Colegiul Economic „Maria Teiuleanu”, care poartă în prezent această denumire.
Pentru perioada modernă putem concluziona faptul că numărul unităților de învățământ s-a mărit, în special datorită numărului mai mare de persoane dornice să dețină anumite cunoștiințe, dar și progresului economic realizat pe parcursul acestei perioade în comparație cu intervalul precedent. În consecință, rolul școlii în activitatea socială a orașului Pitești a înregistrat o dinamică ascendentă în decursul timpului.
Epoca istorică în care s-au înregistrat progrese pe toate planurile este cea contemporană. Ea este divizată în trei perioade astfel: perioada interbelică, perioada socialistă și perioada post-decembristă.
În cadrul perioadei interbelice educația se caracterizează printr-o dezvoltare a unităților de învățământ, în special datorită creșterii numărului de elevi. Activitatea din domeniul învățământului s-a extins, știința și tehnica a evoluat prin apariția unor noi elemente, creația artistică și rolul acesteia în viața națională a cunoscut o dezvoltare, motiv pentru care rolul educației a înregistrat o traiectorie ascendentă la nivelul orașului.
Alături de aspectele pozitive înregistrate în acea perioadă, s-au consemnat și unele aspecte negative, care au influențat într-un mod ostil procesul de învățământ. Dintre acestea cele mai importante au fost conflictele militare din timpul Primului Război Mondial, în urma cărora, atât sistemul de învățământ cât și alte sectoare ale vieții sociale au avut de suferit. Foarte multe cadre didactice au fost „înrolate”, iar anumite școli au fost utilizate de către armată în diverse scopuri. După terminarea acțiunilor militare, la nivel de oraș, s-a început procesul de remediere a distrugerilor survenite în timpul războiului.
În perioada interbelică, sistemul de învățământ din cadrul orașului Pitești, a înregistrat o dezvoltare în special datorită diversificării, prelungirii perioadei de școlarizare, amplificării numărului de elevi și implicit a cadrelor didactice, edificării unor noi sedii destinate învățământului și creșterii calității privind baza materială din cadrul școlilor deja existente. Măsurile ce au fost luate la nivel de țară, precum perfecționarea programelor școlare, constituirea comitetelor școlare, apariția anumitor legi cu privire la sistemul de învățământ, au avut o influență pozitivă asupra sistematizării și exercitării procesului de învățământ din cadrul orașului.
Pentru acea perioadă, sistemul de învățământ primar era reprezentat prin șase unități școlare localizate în centrul orașului, respectiv trei școli de băieți și trei de fete, dintre care doar patru aveau locație proprie (primele două, atât de băieți cât și de fete). Datorită creșterii populației școlare s-a luat decizia construirii unei noi școli, de data aceasta mixtă, iar ca localizare a fost desemnată altă zonă decât cea centrală, respectiv zona gării. Funcționarea acestei școli a început în anul 1935 și s-a menținut până în jurul anului 1980, când datorită implementări măsurilor de sistematizare a cartierului, clădirea a fost demolată, în locul ei fiind edificată o nouă școală, respectiv Școala nr. 8, funcțională și în prezent.
În privința învățământului secundar, cea mai remarcantă unitate școlară funcțională era Liceul Teoretic de băieți I.C. Brătianu (înființat în anul 1866). La începutul perioadei interbelice, activitatea educativă se desfășura conform legii aprobată în anul 1898, însă, din anul 1928 a fost aprobată o nouă lege prin care durata de școlarizare pentru învățământul secundar va fi redusă cu un an, respectiv la șapte ani. Acestă modificare a duratei de școlarizare s-a menținut până în anul școlar 1934 – 1935, când datorită rezultatelor nefavorabile, din anul școlar 1935 – 1936, s-a revenit la sistemul precedent cel de opt ani.
Dintre unitățile publice de învățământ înființate în acea perioadă amintim „Școala de ucenici”, Liceul de fete, Liceul comercial, Liceul industrial, Liceul industrial de fete și școli normale pentru fete și băieți.
Alături de unitățile publice de învățământ existente în acea perioadă, funcționau și unități private, precum Institutul „Apostolescu”, Institutul „Lăzărescu”, Institutul „Elena Batist” și Institutul „Tomescu” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988).
Conform datelor statistice din anul 1938 în orașul Pitești existau 27 de unități școlare și preșcolare, cu un număr total al elevilor înscriși de 5 305 elevi, iar al cadrelor didactice de 434 persoane (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988). Ca și concluzie, în perioada interbelică, la nivel general, se continuă procesul de dezvoltare a învățământului, existând însă și unele aspecte negative datorate conflictelor militare din perioada războaielor.
Perioada socialistă prezintă o importanță deosebită în domeniul educației datorită transformărilor fundamentale realizate în sistemul de învățământ. În urma legii reformei învățământului aplicată în perioada 1948 – 1949, în orașul Pitești funcționa un număr de 31 unități de liceu, gimnaziu, primar și preșcolar cu un total de 7 834 elevi și 375 cadre didactice (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988). Transformările realizate în sistemul de învățământ au constat în: „reorganizarea cursurilor școlare, organizarea gimnaziilor unice, înființarea în anul 1950 a cursurilor organizate la seral și fără frecvență, apariția școlilor tehnice, extinderea și reorganizarea activității din cadrul unităților școlare profesionale în funcție de solicitările unităților economice, adoptarea sistemului mixt de învățământ pe durata a șapte clase în anul școlar 1961 – 1962, introducerea învățământului de opt ani în urma deciziilor adoptate în cadrul Congresului al VIII-lea al partidului, dezvoltarea unităților de liceu” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988), înființarea unor noi școli și institute de învățământ superior, precum și altele, acestea reprezentând cele mai importante astfel de schimbări realizate în decursul perioadei socialiste.
Dintre unitățile școlare înființate la nivelul acestei perioade, menționez: Școala Tehnică de Construcții (în prezent Liceul Industrial Nr. 6), Școala Nr. 8, Școala Nr. 9, Școala Nr. 10, Institutul Pedagogic, Școala Nr. 11, Liceul Industrial Nr. 2 Petrol, Liceul Industrial Nr. 7 Construcții Industriale, Liceul Industrial Nr. 4 de Chimie (în anul 1969 a fost dat în folosință localul liceului, iar în prezent este utilizat de Liceul Industrial Nr. 8 Construcții Chimice), Școala Nr. 12, a fost dat în folosință noul sediu pentru Liceul Industrial Nr. 3 C.F.R., Școala Nr. 13, Școala Nr. 14, Liceul Industrial Nr. 5 Electrotehnic, Școala Nr. 15, Școala Nr. 16, Școala Nr. 17, iar unele unități au fost mutate în locații nou construite, în special datorită spațiului restrâns și măsurilor de reorganizare urbanistică inserate la nivel de oraș.
Un aspect important care trebuie evidențiat este înființarea Institutului de Învățământ Superior, format prin unificarea Institutului Pedagogic cu Facultatea Tehnică.
Perioada socialistă s-a remarcat în domeniul educației, printr-o continuă dezvoltare. Rețeaua de unități școlare a înregistrat o extindere remarcabilă, în special datorită dezvoltării economice la un nivel ridicat, creșterii numărului de locuitori, extinderii teritoriale a orașului prin edificarea unui număr însemnat de locuințe colective ce au format diverse cartiere existente și în prezent.
Perioada post-decembristă se caracterizează printr-o diminuare a fluxului privind apariția unor noi unități de învățământ. Pentru a observa dinamica unităților de învățământ din cadrul municipiului Pitești, am inserat într-un tabel (tabelul 3) datele privind numărul instituțiilor de învățământ clasificate după structură, iar pentru o vizualizare mai clară am realizat un grafic (figura 28) cu ajutorul căruia poate fi observată dinamica unităților de învățământ la nivel total, pentru perioada post-decembristă.
Astfel, numărul total al unităților de învățământ s-a redus de la 111 unități, la nivelul anului 1992, la valoarea de 66 unități pentru anul 2008. Aceată reducere cu 45 de unități de învățământ într-o perioadă de numai 16 ani, se datorează în primul rând, reducerii numărului de elevi, a natalității, problemelor apărute în domeniul economic, nesiguranța locului de muncă și nu în ultimul rând dorința de a avea un singur copil. Aspectele privind reducerea natalității și dorința de a avea un singur copil se reflectă, atât în cazul numărului de grădinițe, valoarea acestora s-a redus cu 15 unități, de la 40 unități în anul 1992, la 25 unități pentru anul 2008, cât și în cazul numărului de școli, numărul acestora s-a diminuat cu 7 unități la nivelul perioadei analizate. Numărul liceelor a crescut cu o unitate, din anul 1997, însă, dacă numărul de elevi se va reduce în continuare este posibil ca și numărul acestora să se reducă. Pentru licee avantajul major îl reprezintă fluxul de copii ce provin din localitățile limitrofe orașului, pentru continuarea studiilor, flux influențat de posibilitățile financiare ale părinților.
Transformări importante s-au desfășurat în cazul școlilor postliceale, care s-au redus de la 10 unități existente în anul 1992, la o singură unitate pentru anul 2008 și în cazul școlilor de artă, meserii și maiștrii, care de la 15 unități existente în anul 1992 numărul acestora s-a diminuat considerabil ajungând la o singură unitate în anul 2008. Regresul industrial și închiderea anumitor unități de producție, a influențat reducerea personalului calificat în diverse meserii, motiv pentru care au fost afectate și unitățile de învățământ specializate.
Tabelul 3. Dinamica unităților de învățământ din cadul municipiului Pitești
(Sursa: DJS Argeș)
Figura 28. Dinamica numărului total al unităților de învățământ
În prezent, conform PIDU Pitești, la nivelul municipiului își desfășoară activitatea cinci instituții de învățământ specializate în instruirea maiștrilor, o școală de arte și meserii și cinci școli postliceale, care nu figurează în Fișa Localității furnizată de către INS.
Cea mai importantă realizare a fost în domeniul învățământului superior, unde, prin transformarea Institutului de Învățământ Superior prin Ordinul MI nr. 4894/23.03.1991, s-a înființat Universitatea din Pitești, formată din trei facultăți, ce funcționează și în prezent ca instituție de stat având personalitate juridică. Studiile universitare, conform Legii 288/2004, sunt organizate pe trei cicluri astfel: studii universitare de licență, studii universitare de masterat și studii universitare de doctorat.
În cadrul Universității din Pitești, învățământul a fost structurat la nivelul anului 2004 (Agenda Locală 21), în două categorii în funcție de durată, astfel:
a) învățământ universitar de lungă durată, alcătuit din 9 facultăți:
b) învățământ universitar de scurtă durată, alcătuit din 4 colegii (Colegiul Universitar Tehnic, Colegiul Economic, Colegiul Universitar de Institutori și Colegiul Universitar de Medicină).
În prezent, datorită măsurilor de reorganizare din cadrul sistemului educativ, învățământul universitar de lungă durată cuprinde 11 facultăți și un centru de cercetare (www.upit.ro):
– Facultatea de Științe Socio – Umane,
– Facultatea de Științe Economice,
– Facultatea de Științe ale Educației,
– Facultatea de Matematică – Informatică,
– Facultatea de Educație Fizică și Sport,
– Facultatea de Științe Juridice și Administrative,
– Facultatea de Teologie Ortodoxă,
– Facultatea de Electronică, Comunicații și Calculatoare,
– Facultatea de Mecanică și Tehnologie,
– Facultatea de Litere,
– Facultatea de Științe,
– Centrul de Cercetare Materiale Avansate.
În cadrul Universității din Pitești, numărul de persoane înregistrate la 1 ianuarie 2009 era de 19 111 studenți, numărul acestora a evoluat considerabil în comparație cu statistica din anul 1992 când erau înscriși 2 936 studenți.
Universitatea Constantin Brâncoveanu, reprezintă a doua instituție de învățământ superior din cadrul municipiului, ce s-a înființat în anul 1991 la nivel național, iar în Pitești în anul 1992, primele structuri fiind cele de Management – Marketing în Afaceri Economice. Domeniile de studii s-au diversificat în decursul timpului, aceasta fiind și unul din obiectivele principale ale conducerii Universității, iar în anul 1999 s-a înființat Facultatea de Finanțe – Contabilitate din Pitești. În anul 2000 s-au înființat Facultățile de Comunicare, Relații Publice și Jurnalism, iar la nivelul anului 2002 „Universitatea Constantin Brâncoveanu primește acreditarea instituțională prin Legea Nr. 242 din 23 aprilie, făcând astfel parte din primul grup de șase instituții de învățământ superior particulare care au beneficiat de recunoaștere” (www.uniccb.ro). Până în prezent numărul specializărilor din cadrul Universității a crescut, iar acreditarea lor s-a realizat în conformitate cu legea. În cadrul acestei Universități sunt acreditate și diferite specializări de master.
Numărul de studenți din cadrul Universității Constantin Brâncoveanu, la nivelul anului 2009 era de 2 891 studenți, cu 4,8 % mai puțin în comparație cu anul 2004, când s-a înregistrat cel mai mare număr de studenți, respectiv 2 813, de la înființarea Universității. În cadrul Universității sunt organizate 12 programe de studii de licență și 7 programe de master, de pe urma cărora sunt formați specialiști în diferite domenii precum: contabilitate și informatică de gestiune, finanțe – bănci, management, marketing, economie și afaceri internaționale, relații internaționale, jurnalism, administrarea afacerilor, etc. Cercetarea științifică este prezentă în cadrul Universității prin existența a trei centre de cercetare, respectiv:
– Centrul de Consultanță în Managementul Afacerilor Economice Interne și Internaționale,
– Centrul de Studii Regionale și Internaționale,
– Centrul de Cercetare în domeniul Managementului Administrației Publice.
La categoria dotări cu infrastructură, ambele Universități sunt prevăzute corespunzător și pun la dispoziția studenților săli de seminar, amfiteatre, laboratoare, biblioteci cu săli de lectură, cămine studențești, precum și birouri pentru cadrele didactice și conducerea facultăților. Un avantaj la această categorie, îl deține Universitatea Constantin Brâncoveanu, deoarece este utilată cu aparatură electronică de ultimă generație și amfiteatre moderne.
Aceste Universități reprezintă un avantaj pentru cei care doresc să continue studiile universitare, atât din municipiul Pitești cât și din localitățile județului Argeș sau alte localități din județele limitrofe. Din generația actuală de liceeni, nu toți urmează studiile universitare în interiorul orașului, ci preferă să studieze într-un centru universitar mai dezvoltat și recunoscut precum București. Avantajul îl constituie distanța între cele două centre universitare relativ redusă (aproximativ 115 km), diversitatea specializărilor, centru universitar recunoscut, posibilitatea continuării studiilor pe viitor, gradul de dezvoltare al orașului ce oferă posibilități pentru angajare și nu în ultimul rând dotarea orașului cu diferite obiective culturale.
Pe viitor, pentru domeniul educație este necesară adoptarea diverselor programe pentru atragerea elevilor și studenților, dotarea unităților de învățământ cu echipamente de ultimă generație și nu în ultimul rând realizarea unei corelații între specializările învățământului superior și tipurile de industrie dezvoltate în cadrul orașului.
Sănătatea, a reprezentat o problemă importantă pentru unitățile administrative ale orașului Pitești, abia la nivelul anului 1831, când un număr de 45 de locuitori au decedat datorită holerei (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988), motiv pentru care sfatul orășenesc a acordat o atenție deosebită aspectelor privind sanatatea. Au fost adoptate măsuri privind colectarea fondurilor, necesare recompensării medicului din cadrul orașului, amenajării unui spital și a unei farmacii în scopul achiziționării medicamentelor și diverselor instrumente medicale. Curățenia la nivel de oraș nu reprezenta un lucru important pentru administrația locală și populație, până la momentul acela, aspect confirmat de manuscrisele medicului Karol Szekeli, adresate în anul 1835 Ocârmuirii județului: „Aicea în Pitești în mahalaua Sfântu Gheorghe din dos este un pod de lemn, din vechime făcut, care și astăzi se află putrezit… Fiind șanțu astupat și neavând canalu curgerii…poate să pricinuiască o boală între norod. … Negustorii când se află în ale lor îndeletniciri în prăvăliile împrejurate cu biserica Sf. Gheorghe, fac tot felul de murdalîc, scoțându-l de prin casele și curțile lor, în loc a-l căra afară din oraș, dimpotrivă, l-au aruncat pe lângă zidul caselor. … Aceasta aduce la toată obștea vătămare dă sănătate” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988 după Arh. St. Pitești, Ocârmuirea Jud. Argeș, dosar 7474/1835, f.5; dosar 4628/1838, f. 139). Aceste menționări ale medicului au reprezentat un semnal de alarmă pentru sfatul orășenesc, care au acordat o mare atenție pe viitor curățeniei și igienei orașului.
În anul 1840 sunt deschise în Pitești două farmacii, iar peste zece ani a fost menționată înființarea unei noi farmacii din cadrul orașului. Primele spitale deschise în oraș au fost realizate în anul 1877 (cinci spitale militare) cu scopul tratării răniților ce au participat la evenimentele militare din cadrul Războiului de Independență.
Ca instituție sanitară permanentă pentru orașul Pitești este menționat Spitalul Militar care, la nivelul anului 1881 primește acest statut. Peste un deceniu în orașul Pitești, Eforia Spitalelor Civile din București a decis să asigure zece paturi, iar peste un an, în 1892, Consiliul Urban a hotărât organizarea unui spital cu 15 paturi, alături de cele zece amintite anterior.
În anul 1906 a fost înființat Spitalul Urban Pitești, iar în 1908 a fost realizată o nouă construcție prin aprobarea Consiliului Comunal Pitești existent la acea dată, ulterior spitalul purtând denumirea de „Nicolae Bălcescu”. A urmat apoi constituirea unor noi laboratoare și dispensare, influențând astfel creșterea numărului de medici și a personalului sanitar.
Activitățile militare desfășurate pe teritoriul orașului Pitești, până la începutul perioadei socialiste, au influențat apariția unor unități sanitare pentru tratarea persoanelor de pe front, prin transformarea anumitor instituții ale statului (școli generale, licee, etc.,). Tot atunci au fost înființate noi secții în cadrul spitalelor deja existente. La nivelul anului 1926 Spitalul Militar își reia activitatea după o perioadă de stagnare de patru ani (a fost desființat în anul 1922), dispunând în acea perioadă de 75 de paturi, iar în anul 1938 în incinta Spitalului din Pitești numărul de paturi înregistra valoarea de 120 exemplare (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988).
Alături de cele două spitale, la nivelul anului 1936 în cadrul orașului funcționau și două circumscripții sanitare, beneficiind de un medic un subchirurg și o moașă (Anuarul orașului Pitești și al județului Argeș, 1936). În privința numărului de farmacii existente în perioada interbelică, numărul acestora era de șapte, conduse de câte un farmacist român.
În perioada socialistă, simlutan cu dezvoltarea celorlalte domenii de activitate din cadrul orașului, s-a dezvoltat și ansamblul unităților de sănătate. Spitalele existente până în acea perioadă au cunoscut măsuri de extindere și înființare a noi secții. Numărul de farmacii a evoluat la 15 unități în anul 1946, iar din anul 1950 a fost înființată unitatea Centrofarm, care în prezent nu mai dispune de unități pe raza municipiului Pitești ci doar în comuna suburbană Bradu în hypermarket-urile existente pe teritoriul său precum Auchan și Jupiter City Pitești.
Perioada următoare a continuat cu înființarea unor noi instituții medicale precum Inspectoratul Sanitar de Stat (1972), Policlinica Stomatologică (1972), iar în 1973 (la 27 iunie) a fost dat în folosință Spitalul Județean Argeș, situat în cartierul Găvana, funcțional și în prezent. În continuare au fost construite și deschise alte unități din domeniul medical precum Spitalul – Cămin de bătrâni (1978), Policlinica „1 Mai” (1981), Spitalul de Pediatrie Pitești (inaugurat la 4 noiembrie 1984).
Aceste instituții medicale au fost înființate în perioada socialistă, atunci când s-a pus accentul pe dezvoltarea economică a centrelor urbane din cadrul țării, inclusiv pe dotarea orașelor cu spitale și echipament medical.
Perioada post – decembristă se caracterizează printr-o oarecare instabilitate privind sistemul medical din cadrul municipiului. Principalii indicatori privind infrastructura și personalul sanitar din cadrul serviciilor de sănătate, în perioada 1990 – 2008, sunt reprezentați în tabelul 4.
Tabelul 4. Indicatori privind infrastructura și personalul din cadrul serviciilor de sănătate în municipiului Pitești (1990 – 2008)
(Sursa: DJS Argeș)
Analizând tabelul 4 observăm dinamica indicatorilor privind infrastructura și personalul din cadrul serviciilor de sănătate în municipiului Pitești la nivelul perioadei 1990 – 2008, cu precizarea că pentru anumiți indicatori, în prima parte a intervalului, datele extrase din fișa localității, din cadrul Direcției Județene de Statistică Argeș, nu au existat. Astfel, numărul de spitale a evoluat de la 3, în anul 1995 la 5 în anul 2001, această valoare menținându-se până în anul 2007 inclusiv, când numărul acestora s-a redus, iar la nivelul anului 2008 au fost înregistrate 4 spitale. Numărul de paturi existent în spitale a înregistrat o traiectorie descendentă între anii 1990 (2198 paturi) și 1999 (1650 paturi), numărul acestora diminuându-se cu 548 paturi, însă a urmat apoi o scurtă perioadă de creștere, de la valoarea înregistrată în anul 1999, numărul acestora a evoluat, ajungând în anul 2001 la valoarea de 2308 paturi. Această creștere a numărului de paturi s-a datorat dezvoltării numărului de spitale, de la trei la cinci unități, cauză ce a influențat amplificarea numărului de paturi, a numărului de medici și a personalului sanitar. După anul 2001, numărul de spitale a rămas constant până în anul 2007, însă, nu aceeași situație s-a înregistrat și în cazul paturilor din spitale, valoarea acestora înregistrând o reducere cu 684 paturi, ajungând la valoarea de 1624 paturi la nivelul anului 2007.
Farmaciile au fost evidențiate începând cu anul 1995, cele din sectorul public, iar din anul 1997, din sectorul privat. Sectorul public deține o pondere redusă de farmacii în comparație cu sectorul privat. Astfel, în anul 1995 numărul farmaciilor din sectorul public era de 11 farmacii, iar la nivelul anului 2008, valoarea acestora s-a redus la 7 farmacii. Sectorul privat era reprezentat în anul 1997 prin 34 de farmacii, iar la nivelul anului 2008, numărul acestora a înregistrat valoarea de 76 unități. Valoarea cea mai mare a numărului de farmacii private pentru intervalul analizat a fost de 89 unități, înregistrându-se în anul 2005.
Numărul medicilor din sectorul public a evoluat de la valoarea de 280 medici, înregistrată la nivelul anului 1990, la 489 medici în anul 2008, însă, cea mai mare valoare s-a înregistrat în anul 2006, respectiv 541 medici. Deschiderea unor noi instituții medicale a influențat amplificarea numărului de medici. În sectorul privat numărul medicilor a înregistrat o dinamică ascendentă în intervalul 1998 – 2008, de la valoarea de 2 medici la 168 medici într-o perioadă de zece ani. Investițiile private realizate în domeniul sănătății au stat la baza apariției centrelor medicale private ce sunt dotate cu aparatură de ultimă generație și medici specializați, mulți pacienți preferă să se trateze în cadrul unor astfel de centre medicale.
Personalul sanitar din sectorul public a înregistrat variații în privința numărului de persoane încadrate în domeniu sănătății, în perioada analizată. La nivelul anului 2008 numărul mediu al personalului sanitar din sectorul public era de 1614 persoane. În sectorul privat dinamica personalului sanitar se caracterizează printr-o creștere la nivel de perioadă, de la 95 persoane înregistrate în anul 1998, la 135 persoane pentru anul 2008. Cea mai mare valoare s-a înregistrat în anul 2007 (146 persoane), iar cea mai mică în 2003 (58 persoane).
Ca și concluzii cu privire la cele menționate anterior, sectorul sănătate reprezintă unul dintre domeniile foarte importante pentru care trebuie acordată o atenție deosebită. Sistemul public de sănătate este utilizat în special de populația cu venituri mici. Populația cu venituri mari preferă serviciile medicale private, în special datorită condițiilor mai bune de dotare tehnică, lipsa aglomerației datorită sistemului de programări utilizat, sau alte obstacole precum actele necesare unui control medical. Măsurile ce trebuiesc adoptate se referă în principal la dotarea unităților medicale cu aparatură nouă, existența unui număr de paturi suficiente pentru primirea pacienților, asigurarea unor condiții de calitate pentru personalul medical și auxiliar, precum și alte măsuri ce trebuiesc luate în vederea obținerii unor rezultate remarcabile în domeniul sănătate, ținând cont că municipiul Pitești este reședință de județ, iar mare parte din populația județului Argeș, preferă să se trateze în Pitești decât în localitățile natale sau celelalte orașe.
Cultura, din cadrul orașului a înregistrat o tendință ascendentă în decursul timpului, caracterizată prin apariția diverselor unități și instituții culturale. Un rol importat l-a avut funcția de reședință domnească, deținută pentru o perioadă de timp, aceasta influențând apariția diverselor unități culturale, precum și stilului arhitectonic în care au fost realizate diverse monumente și clădiri. Dintre edificiile religioase realizate în acea perioadă, cele mai remarcante sunt următoarele: Biserica Buna Vestire-Greci (secolul al XVI-lea) și Biserica domnească Sf. Gheorghe (1656), realizată pe fundațiile unui lăcaș mai vechi (Stoicescu N., 1970), Biserica Sfânta Treime (fostul schit Beștelei, construită între anii 1679 – 1684 pe locația unei bisericii mai vechi), schitul Trivalea, construit între anii 1677 – 1688 este localizat în pădurea Trivale, iar din cercetările efectuate până în prezent se presupune că în acel loc ar mai fi existat un schit. Un edificiu cultural important pentru orașul Pitești ce trebuie menționat, este schitul Buliga, acesta având un rol important pentru viața culturală din cadrul orașului în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. La nivelul anului 1898, schitul a fost demolat în vederea extinderii grădinii publice și construirea Palatului Prefecturii Argeș, care în prezent este sediul Muzeului Județean Argeș.
Aceste edificii religioase amintite anterior reprezintă cele mai importante astfel de construcții din acel domeniu, apărute în perioada premodernă, iar unele dintre ele există și astăzi, cunoscând în decursul timpului diferite lucrări de restaurare.
Secolul al XVIII-lea caracteriza orașul Pitești prin existența în cadrul său a numeroase ateliere de pictură, situându-se printre primele locuri pe țară. Pictori din țară, dar și din străinătate au realizat lucrări pentru diferite clădiri din interiorul orașului, majoritatea dintre ele au dispărut în perioada socialistă când a fost început procesul de reconstrucție al orașului.
Perioada modernă se caracterizează printr-o dinamică ascendentă privind activitatea culturală din cadrul orașului Pitești. Au apărut o serie de publicații din diferite domenii precum geografie (Cursu de geografia județului Argesiu de Mihail D. Ghițescu), edilitar-urbanistic (Găsirea unei surse de apă artesiană, Studiu asupra gudronării șoselelor și Mijloace pentru combaterea prafului și noroiului drumurilor de inginerul Opran Potârcă), istorie, etnografie, antichități, etc.
În domeniul gazetăriei s-au remarcat trei scriitori din Pitești prin contribuția lor, respectiv Ioan G. Valentineanu, Ioan C. Fundescu și Gh. I. Ionescu-Gion, care datorită condițiilor existente, întreaga lor activitate în acest domeniu și-au desfășurat-o în București (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988). Au colaborat la diferite reviste, ziare (Reforma, Telegraful, Timpul, etc.), volume de folclor literar din zona Argeșului și Munteniei, traducerea diferitelor cărți din literatura franceză, precum și alte lucrări importante și în prezent.
Activitatea teatrală din cadrul orașului Pitești a început prin organizarea primului spectacol în data de 30 martie 1830, iar piesa reprezentată a fost „Regulus” de H. J. Von Collin, sub traducerea lui Iancu Văcărescu și interpretată de elevi ai școlii din localitatea Golești (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988). În decursul timpului au fost organizate mai multe spectacole teatrale printre care și un spectacol de teatru susținut de o trupă franceză. Prima trupă de teatru din cadrul orașului s-a format în anul 1848, iar în perioada 1852 – 1853, pe lista teatrului din Pitești au figurat un număr de 83 piese. Un reprezentant de seamă pentru activitatea teatrală din Pitești a fost A. N. Coculescu, datorită străduinței depuse pentru construirea unei săli speciale în cadrul căreia s-au susținut numeroase piese de teatru pe o perioadă însemnată.
Construirea unei noi săli de teatru denumită „Universala – Uklar”, s-a realizat în anul 1880, pe strada Crinului în locul unde ulterior se afla corpul central al Fabricii de Butoaie, iar în prezent este amenajată o terasă. Avantajele acestei săli au constat în confortul crescut și dimensiunea mai mare a sălii și a scenei motiv pentru care au fost realizate diferite spectacole. Denumirea sălii de teatru a fost schimbată începând cu anul 1890 în „Universala Lehrer” (denumirea provenind de la numele proprietarului), iar realizarea spectacolelor a fost posibilă „până în anul 1912, când Frantz Lehrer o vinde lui Gh. Iuneș, ce o va transforma în acel an, în fabrică de butoaie” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 200). În perioada când sala de teatru a fost închisă și până la inaugurarea Teatrului Comunal (foto 1) în anul 1915, spectacolele nu au încetat să apară, motiv pentru care deducem că activitatea teatrală din cadrul orașului Pitești a reprezentat un moment important, încă din perioada aceea, cu privire la viața culturală existentă în cadrul orașului. Actori recunoscuți au interpretat diferite roluri pe scena teatrului din Pitești, precum și compozitori și violoniști (George Enescu) celebrii au susținut variate concerte.
Perioada interbelică a înregistrat o stagnare în privința activităților teatrale, în principal datorită manifestărilor militare desfășurate pe teritoriul orașului Pitești. Reluarea activităților teatrale s-a realizat în anul 1948 odată cu deschiderea Teatrului Muncitoresc, denumit de la 1 februarie 1949 Teatru de Stat, iar în prezent poartă numele de Teatrul „Alexandru Davila” (foto 2).
Foto 1. Teatrul comunal (Sursa: colecție proprie Radu Sorin Dănuț)
Foto 2. Teatrul Alexandru Davila (Foto: Nedelea A., 2008)
Pe scena teatrului din Pitești au fost prezentate diferite piese de teatru, s-au realizat diverse concerte de muzică, precum și alte manifestații culturale, ce au amplificat importanța activităților culturale la nivelul municipiului.
În cadrul orașului Pitești cultura a fost reprezentată și prin intermediul bibliotecilor publice, iar prima a apărut în anul 1840 la Școala Națională. În anul 1880 a fost realizată, prin eforturi deosebite, o nouă bibliotecă publică, ce a avut sediul, atât în cadrul gimnaziului cât și în clădirea primăriei. Inventarul cărților s-a mărit de la un an la altul datorită donațiilor realizate de diverse personalități din cadrul orașului și prin efortul primăriei. Un moment de confuzie s-a înregistrat și în cazul bibliotecilor, la nivelul perioadei interbelice. Astfel, pentru o mai bună circulație a cărții, a fost înființat în anul 1929 „Ateneul Popular Ionescu – Gion” având statutul de bibliotecă publică, în cadrul căruia exista și un muzeu, iar ca durată de funcționare Ateneul și-a desfășurat activitatea până în anul 1948. A urmat o perioadă scurtă de timp în care biblioteca a aparținut de Căminul Cultural Județean, fiind transformată în bibliotecă regională, iar din anul 1955 biblioteca județeană avea sediul în clădirea Palatului Culturii. Începând din anul 2003 a fost dat în folosință un nou sediu având o suprafață de 4900 mp și echipat corespunzător, localizat pe strada Victoriei nr. 18 (foto 3), în zona centrală a municipiului Pitești. Alături de sediul central, biblioteca prezintă și două filiale localizate în municipiul Pitești în cartierele Prundu și Craiovei.
Foto 3. Biblioteca Județeană Argeș Dinicu Golescu
(Foto: Nedelea A., 2011)
Un moment important în privința activității culturale l-a reprezentat apariția muzeelor în cadrul orașului, instituții ce au ca ocupații colectarea, păstrarea și expunerea diferitelor obiecte din zona respectivă, prezentând interes istoric, științific, artistic, etc. În anul 1928 în cadrul Ateneului Popular Ionescu – Gion a fost reînființat un muzeu ce a a avut la început două secții, respectiv istorie și secția de etnografie și artă populară, iar după anul 1940 a fost adăugată încă o secție nouă, cea de istorie naturală. Activitatea muzeului a fost stopată în anul 1948, când regimul comunist a hotărât desființarea Ateneului Popular Ionescu – Gion, prin urmare muzeul a fost închis. Prin eforturile administrației locale muzeul a fost redeschis în anul 1955, purtând denumirea de Muzeul Județean Argeș și reprezenta o instituție culturală publică, aflată în subordinea Consiliului Județean Argeș ce este funcțională și în prezent, reprezentând cea mai importantă astfel de instituție din cadrul municipiului Pitești. În prezent are în subordine următoarele secții: Istorie (Expoziția permamentă de istorie, Castrul Roman Câmpulung – „Jidova”, Cetatea Poenari, Muzeul Sportului Argeșean, Expoziția Memorială Dinu Lipatti și Cabinetul Numismatic), Științele Naturii (Expoziția Permanentă de Științele Naturii – Ecologie, Casa Verde, Flori de mină – Comorile adâncurilor), Artă (Galeria de Artă „Rudolf Schweitzer – Cumpăna”, Galeria Națională de Artă Naivă), Relații Publice și Pedagogie Muzeală, Planetariul și Cercetare științifică.
Alături de aceste instituții culturale menționate până în prezent, în cadrul municipiului Pitești se găsesc și alte obiective din domeniul cultural, precum diverse lucrări de pictură, sculptură, dar și activități din sfera cinematografie și creație muzicală, toate având o contribuție deosebită cu privire la desemnarea municipiului Pitești într-un centru important din punct de vedere cultural.
3.3. Factori economici
Factorii economici prezintă influențează majoră cu privire la dinamica teritorială a orașului. Creșterea economică impune crearea unor condiții de viață mai bune cu influență pozitivă asupra structurilor demografice, ceea ce determină o evoluție teritorială a localității (Andrei Mădălina, 2007).
Dintre factorii economici cu influență majoră în privința dezvoltării orașului cei mai importanți sunt relațiile comerciale din cadrul orașului, sectoarele de activitate (în special primar, secundar și terțiar) și transporturile și impactul lor asupra spațiului urban.
Încă din perioada premodernă existența relațiilor comerciale a fost posibilă datorită drumurilor comerciale ce tranzitau localitatea Pitești și care au avut un rol foarte important în privința dezvoltării orașului. Numeroși negustori tranzitau localitatea Pitești în drumul lor către sudul țării sau spre Transilvania în special în orașele Sibiu și Brașov. Așezat la intersecția unor importante drumuri comerciale activitatea comercială s-a dezvoltat în decursul timpului, atât în privința produselor comercializate cât și a zonelor de schimb existente în cadrul orașului. Numărul meșteșugarilor și negustorilor s-a amplificat în decursul timpului, motiv pentru care comerțul a devenit ramura principală a economiei, orașul purtând la începuturile sale și denumirea de târg, reprezentând unul dintre centrele de schimb cele mai active din Țara Românească. Relații comerciale se realizau cu orașe din județele limitrofe sau alte orașe din Țara Românească, Transilvania, Pensinsula Balcanică, Europa Centrală și de Vest. Dintre produsele comercializate cele mai importante erau produsele meșteșugărești (unelte, arme, ceramică, sticlărie, țesături, îmbrăcăminte, încălțăminte, etc.), produsele cerealiere, băuturi, etc. Orașul Pitești a reprezentat la nivelul perioadei medievale, un loc de vamă internă, ca și alte localități din Țara Românească, a constituit unul dintre cele mai active centre de schimb, iar tipurile de comerț, respectiv intern, extern și de tranzit a stimulat în mod permanent activitatea economică și socială a orașului.
În perioada modernă, odată cu dezvoltarea producției meșteșugărești, relațiile comerciale ale orașului au înregistrat o accentuare, dovada constituind-o existența produselor realizate în Pitești, în diferite orașe din țară și peste hotare. Înființarea maghistratului în anul 1831, iar apoi transformarea sa în primăria locală, a reprezentat un moment important pentru activitățile și relațiile comerciale din cadrul orașului, dovada constituind-o atribuțiile sfatului orășenesc, printre care și dezvoltarea comerțului și a industriei. La jumătatea secolului al XIX-lea activitatea comercială și meseriile reprezentau, în continuare, punctul forte în privința dezvoltării orașului Pitești. Relațiile comerciale s-au intensificat, atât cele cu orașe din Transilvania cât și cu orașe din afara țării. Aceste relații au determinat reamenajarea diverselor drumuri de legătură între orașele principale, precum drumul ce realiza legătura cu Brașovul prin Pasul Bran. Intensitatea activităților comerciale a determinat înființarea la Pitești în anul 1864 a Camerei de Comerț și Industrie. Un alt factor ce a contribuit la dezvoltarea relațiilor comerciale l-a reprezentat dezvoltarea activității industriale prin înființarea de noi unități din domenii diferite.
Numeroase legi, decrete și dispoziții, aprobate la nivel național sau local, au influențat pozitiv (în cea mai mare parte) economia orașului Pitești, cum de altfel și activitățile militare desfășurate în decursul timpului și-au pus amprenta asupra economiei locale, influențând negativ structura economică a orașului.
Datorită destrămării feudalismului și apariției relațiilor capitaliste de producție, în orașul Pitești a apărut și s-a dezvoltat mișcarea socialistă și muncitorească (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 169).
Perioada contemporană se caracterizează printr-o multitudine de aspecte cu privire la situația economică, având o importanță deosebită, printre care se regăsește și diversificarea relațiilor cu diferite firme de peste hotare, ce au influențat sporirea volumului producției industriale. Perioada interbelică se prezintă printr-o diminuare a relațiilor comerciale cu alte țări, în special datorită activităților militare desfășurate pe teritoriul orașului Pitești. În acea perioadă era recunoscut atelierul căpitanului Gheorghe Iov, situat pe strada Șerban Vodă, unde se confecționau brâie medicinale, iar datorită calității acestora, se primeau scrisori de mulțumire din țările balcanice în special, dar și din alte continente precum America, Asia și Africa (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 214).
În perioada socialistă, odată cu implicarea statului în activitatea economică a orașelor, a fost ierarhizat nodul industrial Pitești, ce a întreținut numeroase relații de colaborare, atât la nivel național cât și internațional. Produsele realizate în cadrul nodului industrial Pitești erau prezente în mai multe țări, atât din Europa cât și de pe celelalte continente, aspect ce dovedește multitudinea de relații comerciale existente între Pitești și numeroase țări, relații care s-au format și menținut pe toată perioada în special datorită calității produselor. Cantitatea produselor exportate a înregistrat o creștere de la an la an, îmbunătățindu-se și structura acestora.
Schimbarea regimului politic de la conducerea țării a influențat negativ relațiile comerciale din cadrul municipiului Pitești. Exporturile au înregistrat reduceri importante, iar importurile au crescut, aspect ce a influențat situația economică locală. În viitorul apropiat, trebuiesc adoptate anumite măsuri cu privire la dinamica investitorilor și a capacității de producție, în vederea soluționării problemelor existente în cadrul relațiilor comerciale.
Sectoarele de activitate evidențiate la nivelul orașului, au înregistrat schimbări în decursul timpului. În perioada premodernă activitatea meșteșugărească, comerțul și agricultura, reprezentau sectoarele de activitate cele mai importante remarcate în acea perioadă.
Activitatea meșteșugărească reprezenta una din ocupațiile de bază ale locuitorilor orașului Pitești. Obiectele realizate erau comercializate, atât în cadrul atelierului personal cât și în vatra orașului (piața centrală) sau în zonele de târg organizate special și periodic pentru desfășurarea activității comerciale. Ulterior, odată cu dezvoltarea industriei, activitatea meșteșugărească a înregistrat o diminuare, atât din punct de vedere al numărului de meșteșugari cât și al atelierelor. Datorită condițiilor grele din cadrul atelierelor, o parte din meșteșugari au ales să lucreze în domeniul industrial, la fabricile nou înființate din cadrul orașului. Activitatea din ateliere s-a menținut până în perioada interbelică, atunci când au mai fost înregistrate câteva ateliere din domeniile prelucrarea metalelor, lemnului, tăbăcăriei, după care această activitate a încetat, iar în perioada socialistă, industria a devenit principala ramură a economiei locale.
Activitatea meșteșugărească a reprezentat una din ocupațiile de bază a locuitorilor orașului Pitești, având o contribuție importantă în privința dezvoltării orașului și afirmării lui pe plan local și național.
Activitatea de comerț era reprezentativă pentru localitățile situate la intersecția unor drumuri importante de tranzit, ce traversau regiuni geografice diferite, iar produsele comercializate erau variate. În cazul municipiului Pitești, comerțul reprezintă o activitate de tradiție care a înregistrat o dezvoltare și diversificare în decursul timpului. Numărul mare de comercianți, iar ulterior agenți economici, a creat și creează în continuare o concurență la nivel local, aspect ce impune oferirea unor servicii de calitate. Dacă până la începutul perioadei socialiste comerțul a reprezentat ramura importantă a economiei locale, pe durata perioadei socialiste, industria a devenit principala ramură a economiei, iar comerțul a ocupat un loc secund. La începutul perioadei post-decembriste, domeniul industrial era superior celui comercial, însă, ulterior, datorită problemelor apărute în cadrul industriei (restruturarea și închiderea anumitor unități industriale), acest sector a început să decadă, iar activitatea comercială a înregistrat un progres semnificativ. Este posibil ca în viitorul apropiat să asistăm la o nouă clasare a sectoarelor economiei locale, iar activitatea de comerț sa surclaseze sectorul industrial.
Pe viitor trebuiesc adoptate unele măsuri în privința redresării sectorului industrial, acesta având o contribuție importantă în cadrul economiei locale.
Agricultura, ocupație importantă a locuitorilor în perioada premodernă, era reprezentată prin culturi legumicole, cerealiere, viță de vie, pășuni și fânețe. Viticultura a făcut remarcat orașul Pitești, atât în țară cât și în străinătate, aspect evidențiat prin numeroasele scrieri și însemnări ale călătorilor străini, care au tranzitat orașul, cu privire la vinurile de Pitești sau vinurile din Dealurile Piteștilor. Culturile legumicole se practicau în vatra orașului, iar celelalte culturi menționate anterior, în hotarul și ocolul orașului Pitești. În decursul timpului, datorită dinamicii pozitive a numărului de locuitori și dezvoltării industriei, agricultura s-a retras către localitățile limitrofe, teritoriul administrativ al orașului fiind utilizat în alte scopuri benefice pentru dezvoltarea spațiului urban.
Începând cu perioada socialistă agricultura nu a mai reprezentat un sector important în cadrul economiei locale, accentul s-a pus atunci pe industrializare masivă. Ponderea sectorului primar (unde este inclusă și agricultura) în cadrul sectoarelor de activitate s-a diminuat în decursul anilor, ajungând în anul 1992 la valoarea de 1,58 %, iar la nivelul anului 2008 a înregistrat doar 1,01 %. La nivelul anului 2008, dar și în prezent, în cadrul municipiului Pitești numărul de firme înregistrate, specializate în domeniul agricol, sunt reduse în comparație cu numărul de firme din celelalte domenii de activitate. Terenurile întrebuințate în scop agricol sunt situate în localitățile limitrofe, însă, sediul anumitor firme se află în Pitești. Terenurile libere din municipiul Pitești au fost lotizate și supuse măsurilor de reprofilare, astfel, ele au fost utilizate în cea mai mare parte în scop rezidențial.
Sectorul secundar, reprezentat prin industrie, a început a se face remarcat începând cu anul 1860, când au fost înființate anumite fabrici (săpun, lumânări, țesături, bere), ce au contribuit, alături de fabricile existente până atunci (puține la număr), la dezvoltarea sectorului industrial și implicit la economia orașului Pitești. Ulterior, sectorul industrial a înregistrat o dezvoltare semnificativă, atât în privința unităților nou înființate cât și a ramurilor industriale. Un factor important cu influență majoră în privința dezvoltării industriei a fost factorul politic, mai precis staful politic aflat la conducerea țării, care a pus accentul pe o dezvoltare masivă a sectorului industrial în majoritatea orașelor din cadrul țării. În cazul orașului Pitești, dezvoltarea industrială s-a remarcat prin înființarea unor noi unități industriale, extinderea capacității de producție pentru anumite fabrici înființate anterior și modernizarea acestora. Aceste măsuri au influențat creșterea numerică a populației orașului Pitești, prin numărul de sosiri, populația provenind în cea mai mare parte din localitățile limitrofe orașului, însă și din localități situate în alte județe, extinderea fondului locativ prin edificarea de noi locuințe și implicit extinderea suprafeței administrative a orașului.
Dezvoltarea sectorului industrial în cadrul unei așezări urbane prezintă o influență importantă în privința dezvoltării anumitor sectoare din cadrul economiei locale.
Sectorul terțiar prezintă o importanță deosebită pentru municipiul Pitești. În cadrul acestui sector sunt incluse serviciile (financiar – bancare, comunicațiile, turismul, etc.), comerțul și transportul.
Serviciile au jucat un rol important cu privire la dinamica ascendentă a economiei locale. Activitățile financiar – bancare au fost active încă din perioada modernă și au avut o contribuție majoră în privința dinamicii economiei locale. Au fost înființate în decursul timpului diferite unități bancare, însă, s-au și desfințat altele. În prezent municipiul Pitești reprezintă un centru financiar – bancar important la nivel județean, atât prin unitățile bancare existente cât și prin diferitele operațiuni realizate.
Comerțul a reprezentat activitatea cu influență majoră în privința dezvoltării orașului. Încă din perioada premodernă această activitate era prestată de către anumiți locuitori din cadrul orașului Pitești, dar și de locuitori din alte localități ce se întâlneau la Pitești pentru realizarea diferitelor schimburi de produse provenite din regiuni diferite. Activitatea de comerț a reprezentat factorul principal în privința denumirii localității de târg. În decursul timpului comerțul a înregistrat o dezvoltare, iar în prezent se poate menționa că reprezintă o ramură importantă din cadrul sectorului terțiar cu influență majoră asupra economiei orașului.
Transporturile, au contribuit ca și comerțul la dezvoltarea orașului. Situat la intersecția unor drumuri de importanță națională, orașul Pitești s-a dezvoltat mai rapid în comparație cu alte localități care nu au beneficiat de această oportunitate. Orașul Pitești a reprezentat un punct de popas pentru călătorii străini și români care traversau Carpații și se îndreptau, atât spre nordul țării cât și spre sud. Localizarea orașului la intersecția unor drumuri naționale importante, a influențat dezvoltarea infrastructurii de transport, în special prin amenajarea și modernizarea căilor rutiere. Această localizare a făcut din orașul Pitești un loc de tranzit pentru „vizitatorii care se deplasează către și dinspre o destinație turistică” (Băltărețu Andreea, 2004, p. 23). Tipurile de transport dezvoltate în decursul timpului au fost transportul rutier, iar ulterior transportul feroviar. În decursul timpului, pentru ca circulația să se desfășoare în condiții normale, au fost amenajate și modernizate arterele de circulație din cele două categorii de transport. În prezent cea mai importantă și utilizată formă de transport este transportul rutier, datorită în special arterelor rutiere, județene și naționale, care intersectează orașul, realizând astfel legătura cu orașe importante din cadrul țării. Un aspect important pentru municipiul Pitești reprezintă accesul la autostrada A1, care în viitorul apropiat va realiza legătura între orașele Constanța și Nădlac. Transportul feroviar a decăzut în ultima perioadă în special datorită restructurărilor survenite în cadrul industriei, atât pe plan local cât și național. Un alt aspect care influențează negativ transportul feroviar îl reprezintă localizarea orașului pe o magistrală feroviară secundară. Numărul călătoriilor s-a diminuat în ultima perioadă, tot mai mulți călători preferă ca mijloc de transport maxi-taxi (pentru localitățile din cadrul județului Argeș) sau transportul cu autocarul pentru deplasarea în alte orașe.
Acești factori menționați anterior, au contribuit și prezintă în continuare o contribuție importantă în privința dinamicii spațiului urban din cadrul municipiului Pitești.
3.4. Factori politici
Factorii politici prezintă o influență importantă asupra spațiului urban în special datorită sistemului politic aflat, atât la conducerea țării cât și a orașului.
Încă din perioada premodernă conducerea și administrația localității Pitești se face remarcată în diferite scrieri în care autorii respectivi au tratat și aspecte cu privire la situația politică. În acea perioadă localitatea Pitești îndeplinind funcția de oraș domnesc, autonomia sa era limitată, aceasta fiind evidențiată prin diferitele însemnări ale domnitorilor cu formularea „oraș al domniei mele” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 80), însemnând dreptul de autoritate a domnitorului cu privire la teritoriul orașului. Domnitorul era considerat, în acea perioadă, ca fiind „stăpânul feudal suprem al orașului” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 81), iar ca subordonați se remarcau județul și pârgarii. Documentar, această conducere în cadrul orașului Pitești, este atestată la data de 27 august 1582, când se menționează că organul propriu de conducere a orașului era reprezentat printr-un sfat alcătuit din 12 pârgari conduși de un județ. Aceștia erau aleși de comunitatea locală, iar ca activități și atibuții se remarcau cele din domeniul politic, administrativ, economic și juridic. Conform documentelor existente, la nivelul orașului Pitești au fost consemnați mai mulți județi, iar în decursul timpului aceștia au fost înlocuiți. În orașul Pitești, se aflau reprezentanții domniei, iar cei mai reprezentativi dregători au fost considerați pârcălabii, aceștia având ca atribuții „colectarea vămii în târg și în satele din ocolul orașului și organizarea târgului și oborului de vite” (Giurescu D.C., 1973, p. 291).
Un aspect important ce a influențat dezvoltarea orașului Pitești a fost funcția de reședință domnească temporară deținută în perioada premodernă până la începutul secolului al XVIII-lea. În numeroase lucrări s-a evidențiat faptul că orașul Pitești a îndeplinit funcția de reședință domnească, iar una din dovezi este lucrarea istoricului G. Ionescu Gion „Istoria Bucurescilor” în care se menționează că „de la 1315 Piteștii au devenit cetate de scaun a Basarabilor, ca și Curtea de Argeș, Câmpulungul, Târgoviștea și Bucureștii” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988 după G. Ionescu Gion, 1899, p. 15). Trebuie menționat un lucru important și anume, în reședința din Pitești, au fost redactate numeroase documente domnești din timpul anumitor voievozi ai perioadei respective.
Un aspect ce trebuie menționat, cu privire la factorii politici, este legat de acțiunile militare ce s-au desfășurat în zona orașului Pitești, inclusiv pe teritoriul acestuia, la care au participat și locuitorii orașului alături de țărănime și alți orășeni, acțiuni ce au fost conduse de Basarab I, Mircea cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, etc.
Perioada modernă debutează în țara noastră prin Revoluția din anul 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, la care au participat și locuitorii din Pitești în special „pentru îndreptarea situației lor materiale” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 116).
Un aspect important cu privire la factorii politici a fost aplicarea prevederilor Regulamentului Organic, la nivelul anului 1831, care a condus la înființarea „maghistratului” din orașul Pitești, iar ulterior a devenit primăria comunei urbane Pitești. Înființarea acestei noi instituții a statului a contribuit la implementarea diverselor proiecte pe plan local din domenii diferite precum educație, sănătate, dotări tehnico-edilitare, influențând pozitiv gradul de dezvoltare al orașului. În urma diferitelor legi și reforme evidențiate în domenii variate (spre exemplu învățământ), s-au creat noi condiții de desfășurare a activităților din acele domenii.
Alt factor de natură politică a fost reprezentat prin participarea locuitorilor orașului Pitești la Revoluția din 1848, aceasta oferind noi posibilități pentru dezvoltarea localităților din cadrul țării, la nivelul perioadei moderne. Tot în perioada modernă, negustorii și meșteșugarii, continuau să fie organizați în corporații (bresle), reorganizate în urma prevederilor din Regulamentul Organic.
Anul 1859 se face remarcat prin Unirea Principatelor Române, Moldova cu Muntenia, eveniment cu o mare însemnătate pentru istoria națională. Acest act istoric a reprezentat un aspect pozitiv pentru locuitorii orașului Pitești, activitatea industrială a evoluat prin înființarea de noi unități, comerțul a cunoscut o diversificare, iar legăturile existente între diverși locuitori din Pitești și cei din Transilvania s-au intensificat și au înregistrat o extindere. Alte realizări importante în acea perioadă au fost: constituirea Planului orașului, amenajarea unei piețe comerciale în centrul orașului și a primei grădini publice, sistematizarea străzilor, edificarea unor clădiri publice, realizarea anumitor trasee feroviare, precum și alte dotări urbanistice ce au contribuit la extinderea teritorială a orașului. Tot în acea perioadă, economia din cadrul țării a înregistrat o dezvoltare, datorită în special reformelor burgheze înfăptuite în perioada 1859 – 1865, în urma cărora producția agricolă și industrială a crescut, atât la nivel național cât și local. A fost realizată o reorganizare a corporațiilor meșteșugărești, existente în acea perioadă, în funcție de specificul meseriilor, astfel au fost organizate zece starostii, fiecare era condusă de către un staroste ajutat de un reprezentant al meseriilor existente în cadrul său. Această reorganizare nu a durat foarte mult, ea fiind desființată ulterior datorită înființării Camerei de Comerț și Industrie, ce a avut inițial sediul Circumscripției zonale la Turnu Măgurele, iar ulterior la Pitești.
În perioada Războiului de Independență locuitorii orașului Pitești au acționat cu devotament pentru realizarea momentelor decisive desfășurate în cadrul țării. Prin așezarea sa geografică, orașul Pitești a reprezentat un centru strategic și militar important, în special datorită acțiunilor de mobilizare, organizare, aprovizionare, spitalizare și instruire a trupelor armatei române. Obținerea independenței de stat a României și recunoașterea suveranității naționale, prin Tratatul de la Berlin (1878), au influențat dezvoltarea și diversificarea activităților social-economice desfășurate în cadrul orașului (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 2008).
Dintre partidele care și-au desfășurat activitatea timp îndelungat în orașul Pitești se remarcă Partidul Național Liberal, Partidul Conservator, Partida Țărănească, Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România reorganizat în 1910 în Partidul Social Democrat din România și Partidul Comunist Român. Au fost organizate diferite manifestări politice precum adunări de partid, campanii electorale, greve generale din partea muncitorilor și diferite acțiuni revendicative.
Perioada contemporană debutează printr-o nouă acțiune militară la care orașul Pitești a participat, respectiv Primul Război Mondial, care a încadrat și România, iar orașul Pitești și zona Argeșului au reprezentat un loc de „concentrare, regrupare și dirijare” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 179) a trupelor militare, române sau invadatoare, implicate în această acțiune militară. Cauza pentru care România a acceptat participarea alături de statele Antantei la această acțiune militară, a fost „satisfacerea dezideratului unității naționale a tuturor provinciilor locuite de români” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 179). Activitatea economică a orașului a înregistrat o dezorganizare în perioada manifestărilor militare, reprezentată prin închiderea unor unități industriale, iar cele care mai funcționau (în număr de cinci) erau administrate de către armata germană (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988).
Condițiile de viață erau deosebit de grele, populația fiind nevoită să predea la armata invadatoare diferite obligații (îmbrăcăminte, mobilier, hrană, etc.), prețurile produselor au crescut, au apărut diferite boli datorită mizeriei și sărăciei, motiv pentru care prefectul județului a solicitat la persoanele înstărite din oraș, ajutorarea acelor persoane.
Stoparea acțiunilor militare a readus la viață activitatea economică din cadrul orașului. Au fost puse în funcțiune unitățile industriale existente, iar capacitatea de producție a înregistrat o ușoară creștere. Consiliul comunei urbane Pitești a aprobat diferite proiecte cu privire la dezvoltarea localității și remedierea pagubelor produse în timpul acțiunilor militare.
Bunul mers al economiei și al celorlalte activități din cadrul orașului au fost stopate o perioadă de către o nouă acțiune militară de proporții majore, respectiv Al Doilea Război Mondial, la care România a participat. În urma acestei operațiuni militare cu un grad major, au fost semnalate diferite pagube la nivelul orașului Pitești, care ulterior au fost remediate. În privința operațiunilor politice realizate în acea perioadă menționăm reorganizarea Partidului Comunist Român și reluarea activităților și sarcinilor politice, înființarea comitetelor muncitorești, comisia de organizare a sindicatelor și diferite organizații politice. Prin înființarea Frontului Național Democrat și cu susținerea grupărilor politice având aceeași orientare, s-a început procesul de reînnoire a administrației de stat și soluționarea diverselor probleme de natură economică. După anul 1945, o parte din formațiunile politice existente s-au descompus. Aplicarea programului Frontului Național Democrat a influențat creșterea capacității de producție din cadrul unităților industriale, remedierea pagubelor produse de acțiunile militare, realizarea reformei agrare și a campaniilor agricole din mediul rural. Până la instalarea regimului socialist la conducerea țării, situația politică din cadrul orașului Pitești a fost neclară. Funcția de primar a orașului Pitești și cea de prefect a județului Argeș, a fost atribuită mai multor persoane în această perioadă instabilă din punct de vedere politic. În anul 1947, la data de 24 mai, a fost aprobată Legea prin care „întreprinderile particulare și pe acțiuni din Pitești, având, cele mai multe dintre ele, capacități reduse de producție, au fost integrate Oficiilor Industriale, riguros controlate de stat” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 2008, p. 197). Tot în decursul anului 1947, mai precis în a doua jumătate, au fost implementate acele programe de producție industrială având efecte favorabile în privința unităților industriale ce aparțineau statului și efecte negative pentru unitățile particulare (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 2008). S-a dorit astfel, o degradare progresivă a întreprinderilor particulare, care s-a și realizat într-un timp scurt, unitățile particulare încetându-și activitatea.
Decretarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947, a reprezentat un moment important pentru situația economică, potențialul industrial, implementarea diferitelor proiecte și îndeplinirea anumitor obiective, atât la nivel național cât și local, respectiv orașul Pitești. Conducerea socialistă din cadrul țării și influența partidului, au reprezentat un aspect important pentru orașul Pitești, deoarece, prin susținerea lor s-a dat startul procesului de reorganizare și dezvoltare a industriei, a aspectelor ce țin de domeniile social, politic și cultural, din interiorul orașului. Legea din 11 iunie 1948 a oficializat lichidarea unităților industriale particulare și naționalizarea lor (au fost trecute în proprietatea statului). Acest aspect a avut unele urmări nefaste precum diminuarea veniturilor lucrătorilor și a interesului privind calitatea serviciilor, însă, într-un timp scurt aceste probleme au fost soluționate.
Orașul Pitești a fost încadrat, la procesul de naționalizare a principalelor mijloace de producție din 11 iunie 1948, în categoria orașelor industriale mici. Procesul de naționalizare și deciziile ulterioare venite din partea conducerii statului au pus accentul pe dezvoltare industrială masivă, au fost create locuri de muncă, s-au edificat numeroase locuințe colective ce au fost oferite populației, numărul muncitorilor a crescut, iar volumul producției industriale la nivel de oraș s-a amplificat. În consecință, datorită progresului înregistrat în domeniul industrial și importanței la nivel național, orașul Pitești a fost declarat, prin Legea Nr. 2 de reorganizare administrativă din 16 februarie 1968, la rangul de municipiu (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 2008).
Alte aspecte politice care s-au remarcat la începutul perioadei socialiste sunt diferite legi și decrete, ce au influențat anumite ramuri ale sistemului socio-economic local. Astfel, prin Legea aprobată la 3 august 1948, învățământul s-a unificat, școlile particulare, care mai funcționau, au fost desființate precum și cele care aparțineau anumitor culte religioase, iar asistența medicală a devenit gratuită în urma Decretului din 14 ianuarie 1954 (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 2008).
Congresele de partid realizate în acea perioadă, adoptau anumite Directive și Obiective noi cu privire la situația economică locală precum, crearea de noi locuri de muncă, unități industriale și nu în ultimul rând edificarea de noi locuințe colective. Pentru soluționarea unor astfel de măsuri (unități industriale și locuințe colective) a fost nevoie de spațiu, această problemă fiind rezolvată prin înglobarea anumitor teritorii limitrofe, ce aparțineau localităților suburbane, orașului Pitești, influențând astfel extinderea administrativ teritorială aferentă spațiului urban. Au fost aprobate unele legi, precum Legea Nr. 499 din 15 iunie 1946, prin care comuna suburbană Găvana, a fost inclusă în teritoriul administrativ al orașului Pitești.
Un rol important în privința dezvoltării orașului Pitești l-a avut statul român, prin investițiile financiare masive realizate la intervale de timp bine stabilite, influențând astfel condiții favorabile pentru o dezvoltare eficientă. Aceste investiții au fost stopate în cincinalul 1986 – 1990, datorită evenimentelor politice înregistrate în anul 1989 la nivel național, în urma cărora regimul comunist aflat la conducerea țării a fost îndepărtat. Noul regim politic instalat la conducerea țării a stopat anumite obiective începute de regimul anterior, motiv pentru care situația economică a înregistrat unele probleme. Eliminarea regimului politic aflat la conducerea țării până în anul 1989 și instalarea unui nou regim politic, a produs situații de criză în evoluția așezărilor urbane. Cele mai importante elemente înregistrate în acea perioadă sunt următoarele: reducerea restricțiilor pe plan administrativ în privința stabilirii populației în orașele mari, existența unei politici populiste în perioada preelectorală concretizată prin angajări excesive în domeniul industriei de stat, degradarea mediului social urban după evenimentele din Decembrie 1989 prin implementarea unor măsuri legislative care desființează caracterul delictuos al unei infracțiuni (Ianoș I., Tălângă C., 1994).
În privința conducerii administrative a orașului Pitești, pe baza Decretului de Lege adoptat la 7 ianuarie 1990, a fost constituită noua conducere, care a întreprins activitatea până la data de 10 august 1990. Ulterior a fost instalată o nouă conducere administrativă cu o durată de activitate foarte redusă, respectiv până la data de 1 noiembrie 1990, înlocuită apoi de către o nouă conducere, care s-a menținut până la alegerile din anul 1992. La data de 9 februarie 1992, în baza Constituției din anul 1991, a avut loc primul tur de scrutin în privința alegerilor pentru funcțiile din cadrul conducerii administrative a municipiului Pitești, urmat apoi de al doilea tur de scrutin, la 23 februarie 1992, când a fost ales în funcția de primar Tudor Pendiuc, exercitând această funcție și în prezent.
O nouă decizie importantă pusă în practică la începutul perioadei post-decembriste a fost Legea Nr. 15 din 8 august 1990, prin care a fost permisă privatizarea unităților și transformarea lor în societăți pe acțiuni, însă, a fost menținut, o perioadă de timp, profilul productiv, numărul de angajați și spațiile aferente acestora. Această lege a fost valabilă o perioadă de opt ani, după care au fost înregistrate diferite aspecte cu privire la statutul unităților economice existente.
În data de 12 februarie 1998 a intrat în vigoare Legea privatizării, „prin care s-a renunțat la prețul minim stabilit inițial de Fondul Proprietății de Stat, pentru ofertele investitorilor, folosindu-se în schimb, regulile economice de piață (cerere-ofertă)” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 2008, p. 217). În urma aplicării acestei legi, proprietarii, parametrii economici, forța de muncă, tipul activității industriale și dotările cu aparatură electronică din cadrul unităților au înregistrat diferite schimbări. Anumite unități industriale, în urma aplicării mai multor măsuri de schimbare și restructurare și-au încetat activitatea, cauză care a influențat recondiționarea spațiului respectiv și utilizarea lui într-un alt domeniu. Prin astfel de măsuri se înregistrează modificări în cadrul zonelor funcționale aferente spațiului urban.
Aceste decizii politice evidențiate, atât la nivel național cât și local, au contribuit la desfășurarea activităților economice, social-culturale, structurilor demografice, etc., influențând într-un anumit mod situația acestora. Pe viitor trebuiesc adoptate unele decizii politice, care să relanseze economia locală în special ramura industrială, în vederea dezvoltării într-un mod adecvat a spațiului urban și a condițiilor de viață, decizii care să integreze în activitate persoane din cadrul municipiului, rămase fără loc de muncă în urma restructurărilor survenite în industrie.
Capitolul 4.
Analiza structurilor demografice
4.1. Demografie – considerații generale
Termenul demografie provine din limba (are o proveniență) greacă, demosgraphe, unde demos înseamnă popor, populație, iar graphe, a descrie, a scrie. În consecință, noțiunea de demografie, se poate traduce prin descrierea populației. Cel care a folosit pentru prima dată termenul demografie este Achille Guillard, la nivelul anului 1855, în lucrarea „Elements de statistique humaine ou demographie compare”, însă istoricii sunt de părere că cel care a întemeiat „demografia” este negustorul londonez John Graunt, care în anul 1662 în lucrarea „Observații naturale și politice făcute pe baza listelor de mortalitate, în special cu referire la guvernare, religie, comerț, creștere, aer, boli, etc. din orașul Londra” a realizat estimarea populației orașului Londra, doar cu ajutorul declarațiilor de deces, iar ca mărturie a confirmării lui ca fondator este „tricentenarul demografiei” sărbătorit de toți demografii din întreaga lume în anul 1962, dar și manualele de statistică în care John Graunt este citat ca întemeietor (Mureșan Cornelia, 2005).
Despre apariția demografiei, dacă este sau nu, o ramură științifică independentă sau aparține de altă disciplină, precum demografia economică, matematică, istorică, socială, etc. au avut loc numeroase întâlniri în care a fost dezbătut acest subiect. S-a constatat că demografii, prestează o activitate ce are legătură cu diferite alte științe, spre exemplu geografia, economia, sociologia, antropologia, etc.
Datorită caracterului său multidisciplinar, pentru demografie, ca știință, este mai dificil de elaborat o definiție exactă, însă poate fi realizată o reprezentare grafică (figura 29), care ilustrează descrierea și analiza populației, dar și a fenomenelor demografice.
Figura 29. Analiza populației și a fenomenelor demografice
O definiție potrivită pentru demografie nu a fost încă stabilită, însă o serie de variante au fost propuse în decursul istoriei, fară ca vreuna să fie acceptată în unanimitate. În urma constatărilor s-a ajuns la concluzia că demografia poate fi definită ca știința ce are ca obiect de studiu populația umană din punct de vedere al aspectelor sale principale și anume numărul și repartizarea geografică, structura în funcție de anumite trăsături demografice și socio-economice, dar și factorii ce influențează numărul și structura populației, având ca scop principal conturarea simetriei proceselor demografice.
Dintre definițiile date până în prezent demografiei, două dintre ele s-au făcut remarcate și anume:
-conform”Dicționarului demografic multilingv” ONU: „demografia este o știință, având ca obiect studiul populației umane și tratând dimensiunea, structura, evoluția și caracteristicile acesteia, abordate în principal din punct de vedere cantitativ”.
-conform Academicianului Vladimir Trebici, considerat „părintele demografiei românești”, în lucrarea „Demografia” (1979), menționează următoarea definiție:
„Demografia este știința socială care studiază populațiile umane delimitate spațial și încărcate de semnificație socială, mărimea și repartizarea spațială a acestora, structura acestora după caracteristici demografice și socio-economice, evoluția lor, factorii direcți care determină evoluția populației – fertilitatea, mortalitatea, migrația – ,precum și factorii socio-economici care influențează fenomenele demografice, cu scopul de a pune în lumină regularitățile după care se produc”
Demografia este considerată o știință ce are ca obiect principal de studiu, populația.
Populația poate fi definită ca totalitatea locuitorilor care trăiesc în cadrul unui anumit teritoriu delimitat corespunzător cum ar fi un continent, o țară, un județ, un oraș, etc. Atunci când ne referim doar la o categorie de populație precum populația tânără, populația vârstnică, populația fertilă, etc., se folosește termenul de subpopulație.
Vasile Ciocodeica, în lucrarea „Demografie și sociologia populației”, menționa faptul că „demografia a cunoscut un proces de „biologizare”, iar mai recent de „socializare”, ca urmare a aspectului său dual al fenomenelor și anume biologic și social” (Ciocodeica V. 2007, p.1). Astfel, se pot deosebi, două moduri de dezbatere a demografiei:
-în sens îngust sau restrâns, demografia analizează prin metode statistice și matematice populațiile umane, în special probleme legate de fertilitate, natalitate, mortalitate, nupțialitate, migrație, etc. Mai poartă denumirea de demografie formală.
-în sens larg, având caracter interdisciplinar, cercetează diferite aspecte legate de mobilitatea socială, structura social-economică a populației, factorii social-economici ce exercită o influență asupra proceselor demografice și relația reciprocă dintre populație și economie (Ciocodeica V., 2007). Mai este denumită și demografie socială.
Demograful suedez Hannes Hyrenius, divide demografia astfel (Ciocodeica V., 2007):
a) statistica demografică – are ca activitate mijloacele de procurare a datelor despre populație, fenomenele demografice, procedeele de colectare a datelor (recensământ, sondaj), dar și metode de analizare și expunere a datelor.
b) demografia formală (figura 30) – analizează relațiile funcționale dintre factori și transformările demografice, caracterizează și alcătuiește indicii demografici, cercetează modalitățile de examinare a dinamicii populației și compararea relațiilor reciproce.
Figura 30. Demografia formală (Sursa: http://wirtschaftslexikon.gabler.de)
Demografia formală mai poate fi numită și demografie pură sau analiză demografică. Are ca obiectiv principal expunerea datelor unor procedee standard de verificare și analizare, alcătuirea unor indici cu ajutorul cărora poate fi calculată intensitatea sau alte moduri de manifestare a fenomenelor, afirmarea influenței reciproce dintre fenomenele demografice sau a acțiunilor reciproce dintre structuri și fenomene, organizarea unor modele de desfășurare, etc.
c) teorii cu privire la populație – ideii și concepții despre populație au fost formulate din timpuri vechi, ele vizând aspecte precum numărul adecvat al populației, dar și menținerea și asigurarea acelui număr.
În antichitate, idei despre populație se regăsesc în scrierile unor filosofi importanți precum Aristotel și Platon din Grecia Antică, care în acea perioadă își exprimau concepția despre statul cetate, acesta având dimensiuni reduse se vorbea de o suprapopulare, dar și de modalitățile prin care se putea evita acest risc.
În Roma Antică, juriștii erau cei mai importanți oameni, în privința dezvoltării ideilor despre populație. Problemele dezbătute în acea perioadă constau în depopularea imperiului în special la periferia acestuia și reducerea drastică a natalității în metropola imperiului.
Diferența între Grecia Antică și Roma Antică, reiese din faptul că, în Roma Antică existau politici demografice cu caracter pronatalist și populaționist, iar în Grecia Antică politicile demografice aveau caracter antinatalist. Perioada Evului Mediu a fost influențată în mare parte de religie, care avea caracter pronatalist. Printre alte cauze care aveau caracter pronatalist se numără și evenimentele naturale catastrofale precum inundații, perioade lungi de secetă și foamete, diferite epidemii (ciuma, tifosul), etc.
Ideii pronataliste se întalnesc și în Epoca Renașterii, atunci când au avut loc marile descoperiri geografice și numeroase schimbări social-economice. Este încurajată concepția că o populație numeroasă reprezintă un factor de energie și punere în mișcare pentru dezvoltare.
Perioada secolelor XVII și XVIII se caracterizează prin cucerirea puterii economice de către burghezie, care continuă „lupta” și pentru obținerea puterii politice. Prima revoluție industrială din Anglia și perioada capitalismului au avut ca repercusiune, modificarea unei părți considerabile a populației în populație excedentară, iar datorită situației create și anume starea de extremă sărăcie în care s-a ajuns, populația tinde spre orașele mari supraaglomerate sau umblă fără rost pe tot cuprinsul regatului.
Reprezentanții unor organizații politice, din Anglia și Franța, erau de părere că starea de sărăcie în care se încadrează o mare parte din populație are drept cauză grupările sociale nedrepte și repartizarea inechitabilă a resurselor. Pentru rezolvarea acestei probleme procedeul ar fi înlocuirea grupărilor sociale și o repartizare justă a resurselor, prin urmare dezvoltarea tehnologiei permite întreținerea unui număr indiferent mare de populație.
Thomas Robert Malthus (1766 – 1834) profesor și preot, a fost unul dintre primii specialiști care s-a ocupat de problema populație – dezvoltare. Prima sa lucrare tipărită despre populație se intitulează „Eseu asupra principiului populației…” (Londra, 1798), reeditată și completată cu noi date ulterior, în care autorul dezvoltă populația din puncul său de vedere. Ideile principale care au stat la baza teoriei sale sunt următoarele (Malthus T., 1992):
– populația are tendința să se dubleze la fiecare 25 de ani, în cazul în care nu intervin diferite bariere preventive sau restrictive;
– atunci când mijloacele de subzistență cresc în progresie aritmetică, populația crește în progresie geometrică, ceea ce face să se aprofundeze decalajul dintre numărul populației și mijloacele de subzistență ce sunt disponibile. Creșterea populației în progresie geometrică este următoarea: 1; 2; 4; 8; 16; 32; 64; 124; 248; ….., iar creșterea mijloacelor de subzistență în progresie aritmetică are următoarea formă: 1; 2; 3; 4; 5; 6; 7; 8; 9; …… .
În concluzie, se poate enunța că populația crește în progresie geometrică dublându-se la fiecare 25 de ani, dacă nu intervin anumite obstacole care să stopeze această creștere.
Thomas Malthus consideră că pentru starea precară în care se află o parte din populație, vinovată este chiar populația respectivă, deoarece este foarte numeroasă, iar ca rezolvare a unei astfel de situații trebuie să se țină cont de o măsură stirct demografică și anume, reducerea numărului populației prin reducerea radicală a natalității, însă nu toți autorii, din domenii diferite, au fost de comun acord cu o astfel de măsură.
Primele teorii cu privire la populație, au apărut în perioada modernă și anume:
– teoria populației optime, este din punct de vedere al demografului francez Alfred Sauvy un concept operațional, iar populația optimă reprezintă acea populație care permite îndeplinirea unui scop stabilit dinainte, în condiții bune.
– teoria tranziției demografice, face trecerea de la valori mari și fluctuante ale natalității și mortalității la valori scăzute. Astfel de fenomene au avut loc în țările care în prezent înregistrează un nivel scăzut al natalității și mortalității. În cadrul acestei teorii se deosebesc trei etape (figura 31):
Figura 31. Teoria Tranziției demografice
1) etapa pre-tranziție, se caracteriza printr-un nivel ridicat și fluctuant al natalității, iar sporul natural înregistra un nivel scăzut. Mortalitatea era influențată de nivelul de subzistență.
2) etapa de tranziție, reprezintă perioada în care au loc numeroase transformări în domeniul social-economic și medical. Prin urmare mortalitatea scade proeminent, în timp ce natalitatea își păstrează evoluția ridicată, urmând să scadă după o perioadă de timp. Astfel, sporul natural în prima fază are o evoluție pozitivă, urmând ca apoi sa scadă, datorită natalității, care are o tendință negativă apropiindu-se de nivelul mortalității.
3) etapa tranziției terminate, duce la un nivel scăzut al sporului natural, datorită stabilizării natalității și mortalității la valori reduse. În special, în țările dezvoltate natalitatea înregistrează o valoare redusă, datorită în principal fertilității controlate.
În afară de aceste trei etape amintite mai sus, unii autori sunt de părere că ar mai exista și o a patra etapă a tranziției demografice, numită etapa post-tranziție (figura 32) sau după tranziție, în decursul căreia valoarea natalității va scădea sub valoarea mortalității, de unde rezultă un bilanț natural negativ și implicit o reducere a numărului populației globale. Cei care sunt de comun acord cu această teorie, consideră că toate țările vor trece, la un moment dat, prin această perioadă a tranziției demografice.
Figura 32. Etapa Post – Tranziție
Contestatarii acestei teorii, afirmă că nu este o regulă ca țările ce înregistrează în prezent o valoare ridicată a natalității, pe viitor această valoare să scadă. În cazul acestei teorii, o influență majoră o are modul de dezvoltare adoptat și condițiile social-economice din cadrul tării respective.
d) studiul demografic – analizează factorii esențiali ai populației cu privire la evoluția și tendințele proceselor economice.
e) prezentarea demografică – are în vedere descrierea mărimii unei populații particulare (Ciocodeica V., 2007, p. 10).
f) demografia aplicată – utilizează date și procedee de investigare pentru o populație precisă, bazându-se în special pe conexiunile demo-economice și metodele de reprezentare demografică.
g) politica demografică – are rolul de a controla numărul populației dintr-un anumit teritoriu, în principal în cadrul unei țări sau populația pe plan mondial. În funcție de obiectivul stabilit de fiecare țară în parte, sau la nivel mondial, se poate vorbi de menținerea numărului populației, la nivelul existent, într-un anumit moment dat, sau de creșterea respectiv descreșterea acelui număr. În consecință, există politici publice privind înmulțirea populației, stagnarea populației și descreșterea populației.
Prin politica demografică se înțelege acele obiective, principii, metode și mijloace ce țin de sfera populației, dar și procesele care au o influență asupra evoluției demografice. Se poate spune că numărul populației poate fi influențat prin intervenția oricărei componente de bază a mișcării populației. Spre exemplu pentru natalitate, aceasta este influențată de cauze medicale, mediul socio-cultural, diferite mijloace pentru limitarea nașterilor, mediul economic și industrializarea din cadrul unei țării, etc. Pentru mortalitate, singura politică ce este recunoscută, este cea de reducere și în nici un caz de sporire a sa. Migrația, în special cea externă, afectează, însă, cu o pondere mai redusă, numărul și alcătuirea populației. Migrația este determinată în special de economie, politică și religie.
Prin urmare, natalitatea rămâne componenta populației asupra căreia se poate interveni pentru realizarea unor schimbări evidente a ritmului de creștere demografică. De aici rezultă două tipuri de politici demografice și anume politici pronataliste și politici antinataliste.
4.1.1. Metodologia demografiei
Am menționat anterior că populația reprezintă principalul obiect de studiu al demografiei, însă pentru a cerceta la un nivel avansat populația, trebuiesc parcurse următoarele etape (figura 33), care fac parte din metodologia demografiei:
-etapa I – colectarea informațiilor;
-etapa II – examinarea cantitativă a informațiilor;
-etapa III – explicația;
-etapa IV – utilizarea datelor;
Figura 33. Etapele metodologiei demografiei
Etapa I – colectarea informațiilor – se referă la sursele majore de informații, la metodele de adunare a datelor, iar cele mai cunoscute sunt: recensământul populației, statistica stării civile, registrele de populație și anchetele demografice.
Recensământul populației, reprezintă o acțiune statistică oficială, de colectare, prelucrare, evaluare, investigare, publicare și răspândire a datelor demografice și socio-economice cu privire la populația unei țări, oraș, etc., pentru o anumită perioadă calendaristică. Este cea mai veche formă de înregistrare statică din istoria demografiei (Mureșan Cornelia, 2005). Principalele caracteristici ale unui recensământ sunt: integralitatea, individualitatea, simultaneitatea, periodicitatea, publicarea datelor și caracterul oficial.
Statistica stării civile, este definită ca un ansamblu de colectare a informațiilor demografice și socio-economice, prin consemnarea frecvenței faptelor de stare civilă și a persoanelor respective. În consecință, starea civilă se ocupă de documentele cu privire la nașterile vii, decesele, mortinatalitatea (reprezintă raportul dintre numărul de copii născuți morți și numărul total al copiilor născuți vii, într-o anumită perioadă și pe un anumit teritoriu), căsătoriile, divorțurile, adopții, etc., sau, mai pe scurt, actele prin care sunt înregistrate apariția sau dispariția pe lume a persoanelor, dar și modificările survenite în cadrul stării civile pe durata existenței unei persoane.
Registrele de populație, reprezintă o sursă modernă de informații statistice, în care sunt stocate majoritatea informațiilor demografice și socio-economice. Mai pot fi definite ca sisteme informatizate de culegere și stocare a informațiilor demografice și socio-economice.
Anchetele demografice, cunoscute și sub numele de investigații, se efectuează pe baza unor eșantioane, cu scopul identificării cauzelor demografice și socio-economice în vederea edificării unor procese și fenomene demografice.
Etapa II – examinarea cantitativă a informațiilor – are ca principală sarcină analizarea informațiilor ce au fost obținute pe baza primei etape și anume etapa de colectare a informațiilor.
Etapa III – explicația – reprezintă metoda prin care se justifică motivele ce au dus la o creștere sau descreștere a populației, analizează principalii factori care au influențat evoluția populației și caută răspunsuri în vederea remedierii problemelor apărute.
Etapa IV – utilizarea datelor – cercetători din domenii diferite precum, geografie, sociologie, economie, statistică, etc., utilizează datele în diverse studii.
4.2. Populația – factor important în dezvoltarea urbană
Orașul, spre deosebire de sat, se deosebește din punct de vedere demografic, printr-un număr mare de populație, o densitate a populației superioară satului și o pondere redusă a populației în sectorul primar al serviciilor. Serviciile caracteristice pentru mediul urban sunt cele din sectoarele secundar, terțiar și cuaternar. Față de mediul rural, pentru spațiul urban apar unele probleme caracteristice legate de gradul de echipare edilitară, circulație, poluare, aglomerare de populație și nu în ultimul rând se produce o separare a populației din punct de vedere social și etnic. În unele țări cu populație numeroasă, gradul de concentrare ridicat al populației în anumite orașe a stat la baza dezvoltării orașelor gigant, care prin extinderea în teritoriu ajung să includă alte orașe.
Orașul reprezintă un loc de atracție pentru diverse grupuri de persoane din diferite locuri situate în apropierea sau depărtarea orașului. În funcție de mărimea sa, dar și de dezvoltarea ramurilor economiei, orașul oferă posibilitatea găsirii unui loc de muncă pentru migranți. Există cazuri când, nu întotdeauna orașul poate să absoarbă toți migranții, veniți în căutarea unui loc de muncă și astfel, o parte dintre ei sunt nevoiți să mai aștepte sau să se mute în alt oraș unde nevoia de forță de muncă este mai mare. Iau naștere două fenomene sociale: discriminarea rasială pentru anumite țări și predilecția pentru muncitorii străini în unele state, prin care se mărește numărul șomerilor din țara respectivă. În cadrul țărilor, mișcările de populație sunt determinate în principal de ritmul de industrializare din cadrul fiecărei țări, dar și de diferențele din punct de vedere economic înregistrate între regiunile din interiorul țării.
4.2.1. Răspândirea populației
Răspândirea populației reprezintă procesul de populare a teritoriului terestru influențat de mai mulți factori ce au acționat în decursul timpului. Procesul prin care populația s-a instalat pe aproximativ toată suprafața terestră a avut o evoluție lentă. Pe teritoriul României, urmele materiale descoperite în anumite locuri au scos în evidență prezența omului încă de acum 600 000 de ani în urmă, mai precis în paleolitic. Cele mai evidente urme pentru acea perioadă sunt „uneltele de prund”, spre exemplu așchiile de silex, vetrele de foc, iar ca ocupații cele de culegător și vânător. Odată cu trecerea timpului omul a evoluat atât ca specie cât și în domeniul activităților prestate și uneltelor folosite. Din cercetările efectuate până în prezent s-a concluzionat, prin aproximație, că în urmă cu 100 000 de ani s-a înfăptuit evoluția biologică a omului, iar cu 50 000 de ani în urmă ca specie unică s-a remarcat Homo sapiens (Roșca D., 2007).
Teritoriul localității Pitești a reprezentat o zonă unde prezența și activitatea umană s-a remarcat din timpuri foarte vechi, în special datorită poziției geografice, aceasta constituind un factor important în procesul de râspândire al populației. Numeroase urme materiale au fost descoperite în albia râului Argeș și pe pantele și terasele din dreapta râului (Popa P. Dicu P., Silvestru V. 1988), iar prezența lor atestă faptul că teritoriul a fost populat din timpuri foarte vechi. Dintre cele mai relevante obiecte sunt de amintit uneltele de piatră cioplită, uneltele de silex și cuarțit aparținând culturii de Prund, iar ulterior fragmente de vase ceramice precum și alte piese ce aparțineau culturii neolitice. Urme materiale au fost descoperite și în localitățile limitrofe municipiului Pitești, lucru ce atestă existența omului în aceste locuri din timpuri străvechi.
4.2.1.1. Factorii ce influențează răspândirea teritorială a populației
Atât răspândirea teritorială a populației cât și gradul de intensitate al populării, sunt dependente de mai mulți factori, dintre care cei mai importanți sunt: factorii geografici, factorii sociali-istorici, factorii tehnologici și economici și factorii demografici (figura 34).
Figura 34. Factori cu influență asupra răspândirii teritoriale a populației
Factorii geografici, reprezentați prin caracteristicile mediului natural, oferă, mai mult sau mai puțin, condiții avantajoase pentru statornicirea sau atracția temporară a populației. Din categoria factorilor geografici cei mai importanți sunt: aspectul reliefului, condițiile geologice, gradul de accesibilitate al terenului, condițiile climatice, vegetația, fauna, rețeaua hidrografică (de adâncime și de suprafață), fertilitatea solului, resursele subsolului, iar în funcție de aceste elemente variază densitatea și gruparea populației. Sunt circumstanțe în care unele componente ale mediului natural, precum munți, sol, mlaștini, lacuri, etc., au opus rezistență în procesul de extensiune al populației, generând astfel diferențieri de populație în teritoriu respectiv.
Pentru Municipiul Pitești acești factori au avut un rol important în procesul de populare al regiunii. Populația s-a stabilit, din timpuri străvechi, la confluența dintre râul Argeș și Râul Doamnei, însă pe partea dreapta a râului Argeș, pe terasele dispuse sub formă de evantai, datorită în principal lipsei inundațiilor. Pe partea stângă Argeșul și-a dezvoltat o luncă joasă și extinsă care prezenta riscul indundațiilor. Prezența unei ape curgătoare a avut un rol important în procesul de stabilire a populației pentru majoritatea așezărilor din România, inclusiv pentru Pitești. Și ceilalți indicatori din categoria factorilor geografici au avut un rol important în privința atragerii și stabilirii populației din timpuri străvechi.
Factorii sociali-istorici, analizează cauzele care au condiționat mutările de populație, între orașe sau țări, dar și conexiunea dintre orașe sau state. Dintre factorii sociali-istorici care au o influență majoră în privința deplasărilor de populație cei mai importanți sunt războaiele, diferite boli și epidemii, conflictele religioase, etc., însă acești factori își pun amprenta și în privința repartiției populației. Spre exemplu cele mai cunoscute conflicte religioase sunt cele din Bosnia și Herțegovina, Cașmir, Palestina și Israel, cât și altele, care duc la strămutarea populației din zona respectivă spre alte zone lipsite de astfel de conflicte.
Așezată la confluența dintre două râuri într-o zonă bogată în codrii seculari, localitatea Pitești a fost ferită de diferiți invadatori, războaie și conflicte religioase. După cum poartă denumirea de Pitești, localitatea se afla situată într-un loc pitit, ascuns, ferit, aceasta fiind și una dintre ipotezele care au dat denumirea localității. Numeroși oameni de știință care au studiat localitatea sunt de acord cu această proveniență a numelui.
Factorii tehnologici și economici, atrag populația spre zonele dezvoltate și duc la o scădere a populației în zonele unde acești factori lipsesc sau sunt puțin dezvoltati. Spre exemplu, în cadrul unui stat se observă diferențieri de populație între regiuni, datorită resurselor și tehnologiilor, care influențază atragerea populației. Astfel de regiuni care au un grad ridicat de dezvoltare sunt Zona Marilor Lacuri, Megalopolisurile (american, japonez), Valea Rinului, Bazinul Ruhr, nordul Italiei, etc.
Datorită situării atât la intersecția dintre două zone geografice diferite, zona de câmpie respectiv zona de deal, cât și la intersecția unor drumuri comerciale ce realizau legătura între zone istorice diferite din cadrul țării (Muntenia și Transilvania), localitatea Pitești s-a dezvoltat mai întâi ca zonă de târg sau de schimb a produselor ce proveneau din regiuni geografice diferite, ulterior în decursul timpului devenind un centru economic important atât pe plan regional cât și național.
Factorii demografici, sunt reprezentați prin reflectarea structurii populației și a proceselor care o afectează. În consecință, creșterea densității populației, dar și apariția discontinuităților privind răspândirea teritorială a populației, sunt influențate de gradul de reproducere al populației, migrațiile, structura pe grupe de vârstă, nivelul educațional, tipul de habitat (urban, rural), etc.
În cazul de față acesti factori demografici cu influență asupra răspândirii teritoriale a populației si-au făcut simțită prezența. Dacă până la nivelul anului 1950, creșterea populației a înregistrat un ritm mai lent (Nedelea A., 2009), după această perioadă numărul populației a cunoscut o evoluție semnificativă în principal datorită migrațiilor, cauzate de dezvoltarea industrială a orașului, acesta reprezentând un pol de atracție atât pentru locuitorii din cadrul județului Argeș cât și pentru cei din alte județe.
4.2.2. Dinamica numărului de locuitori
În decursul timpului, de la atestarea documentară a orașului, în secolul al XIV-lea, și pînă în prezent, populația orașului Pitești a avut un curs evidențiat prin perioade de explozie demografică, stagnare, dar și perioade de declin demografic. Analizând evoluția numerică a populației orașului, de la apariția sa și până în prezent, reiese faptul că această evoluție este o reflectare a procesului de evoluție istorică, economică și administrativă a orașului. Fenomenele demografice prezintă o evoluție ce este în corelație directă cu natura și dinamica situației economico-sociale (Mănescu Lucreția, 1998, p. 62).
Cu milenii în urmă, locuitorii erau într-un număr redus, iar mortalitatea avea o valoare foarte ridicată, datorită condițiilor nefavorabile din acele timpuri (hrană, adăpost, prelucrarea pământului, etc). Odată cu trecerea timpului, aprovizionarea cu hrană nu a mai fost o problemă, datorită îmbunătățirii condițiilor de prelucrare a pământului.
În perioada premodernă, populația orașului Pitești era alcătuită din categorii de oameni liberi și într-o măsură mai mică din locuitori dependenți (Nedelea A., 2010, p. 174). Populația orășenească era formată în mare parte din negustori și meșteșugari, iar într-o proporție mai mică, boieri, țărani liberi, șerbi și robi (Popa P., Dicu P. Voinescu S., 1988). Evoluția demografică a orașului s-a desfășurat într-un ritm lent, iar numărul populației nu a fost unul numeros pentru perioada evului mediu timpuriu și mijlociu.
Datorită importanței sale pe plan economic, politic, dar și poziției geografice favorabile, numeroși călători străini au vizitat orașul și au consemnat în numeroase documente medievale externe, însă acele date sunt aproximative.
Printre primele însemnări au fost făcute, în anul 1640, de episcopul catolic Bakšič, care a consemnat existența a 200 de case ce aparțineau „unor piteșteni mai răsăriți” în număr de aproximativ 1000 de locuitori (Popa P., Dicu P. Voinescu S. 1988, p. 73). Același număr de case a fost consemnat și în Craiova, în aceea perioadă.
Italianul Domenico Sestini, în călătoria sa din anul 1780, a menționat existența a 250 de case și aproximativ 1250 de locuitori (Iorga N., 1893), iar capelanul (preot englez care slujește într-o capela) englez R. Walsh, în expediția din anul 1824, a menționat existența a aproximativ 1000 de case și circa 5000 de locuitori (Popa P., Dicu P. Voinescu S., 1988, p. 73 după R.Walsh, 1828, p. 186-188).
În Țara Româneacsă, primul recensământ oficial a fost realizat în anul 1831, iar rezultatele obținute au fost înscrise și în „Tăblița statisticească a Prințipatului Valahii pă anul 1832”, în acea perioadă au fost înregistrate 773 de case și 4000 de locuitori (Cojocaru I., 1832, p. 158-159). Același număr de case și de locuitori se regăsește în lucrarea „Pitești 600 Memento” ce aparține lui Petre Popa, însă anul pentru care sunt menționate aceste date este 1838 (Popa P., 1983).
Efectuarea următorului recensământ oficial, a avut loc în anul 1859, la o diferență de 28 de ani față de cel anterior, iar rezultatul înregistrat atunci, privind numărul populației din oraș, a fost de 7229 locuitori. Peste șase ani, statistica din 1865, evidenția faptul că numărul populației era de 7259 locuitori (Bugă D., 1967), având o creștere nesemnificativă față de ultimul recensământ. Între primul recensământ, cel din 1831 și statistica din 1865 se observă un bilanț pozitiv al populației de 3259 locuitori.
O creștere mai accentuată a populației, s-a înregistrat în perioada de trecere de la secolul al XIX-lea la secolul XX, datorită dezvoltării activităților productive și comerciale care au însemnat o atracție pentru forța de muncă din mediul rural. Astfel, în perioada anului 1894 populația orașului era în număr de 13.730 locuitori, iar în anul 1899 la recensământul ce s-a desfășurat atunci, populația număra 15.669 de locuitori, cu 1939 locuitori mai mult față de anul 1894, creșterea desfășurându-se pe o perioadă de cinci ani.
Un alt recensământ ce a avut loc în Țara Românească a fost în anul 1912, când la Pitești au fost înregistrați 19.722 de locuitori, cu 4053 locuitori mai mult față de anul 1899.
Următorul recensământ s-a desfășurat pe 29 decembrie 1930, iar numărul de locuitori consemnat atunci a fost de 19.532 locuitori. Se observă o primă situație de scădere a populației, față de precedentul recensământ, cu 190 de locuitori, care se datorează primului război mondial (1916 – 1918) prin pierderi de vieți omenești. În perioada imediat următoare, după terminarea războiului, populația orașului a avut un ritm crescător. La recensământul din 1941 s-au înregistrat 26.551 de locuitori, iar la cel din anul 1948 numărul lor a crescut, ajungând la 29.007 locuitori (Cucu V., 1970). În comparație cu recensământul desfășurat în anul 1930, se observă o creștere cu 9475 locuitori.
După anul 1950, creșterea populației orașului are un ritm mai accentuat, datorită dezvoltării economiei. În acea perioadă au luat naștere majoritatea unităților industriale care au dus la dezvoltarea orașului, iar în prezent unele dintre ele nu mai există. Recensămintele realizate după anul 1950, au scos în evidență evoluția numerică a populației.
În anul 1956 populația orașului evidențiată în documente statistice era de 38.330 locuitori, iar peste zece ani, în 1966, aceasta a ajuns la 60.113 locuitori. În 1971 numărul populației era de 80.854 locuitori, în 1977 de 123.943 locuitori, iar în 1981 de 143.614 locuitori. Se observă că, pe o perioadă de 25 ani (1956 – 1981), populația orașului s-a mărit de aproape patru ori, în special datorită procesului intens de urbanizare și activităților industriale care au reprezentat o atracție pentru locuitorii din localitățile adiacente orașului.
La 1 ianuarie 1987, municipiul Pitești avea o populație de 158.641 locuitori, iar peste zece ani, în 1997, aceasta a ajuns la 187.181 locuitori, reprezentând ce mai mare valoare a populației orașului. Din anul 1997 populația orașului a început să scadă ușor, ajungând în anul 2001 la valoarea de 186.238 locuitori, cu aproape 1000 de locuitori mai puțin față de anul 1997, o scădere care nu este atât de vizibilă, însă după anul 2001 scăderea populației este mai pronunțată, iar la nivelul anului 2009 populația era de 166.637 locuitori, cu 20.544 locuitori mai puțin față de anul 1997. Scăderea populației se datorează în principal deplasării populației în străinătate sau strămutării populației din interiorul orașului în comunele limitrofe, formând în scurt timp cartiere rezidențiale de tip „vilă”. Acest lucru s-a produs datorită restructurării sau închiderii unor unități industriale din perimetrul orașului fapt ce a determinat populația afectată în căutarea unui loc de muncă în alt oraș sau în străinătate.
Pentru a observa mai bine evoluția populației, am realizat un tabel (tabelul 5) și un grafic (figura 35), ce redau mai pe larg perioadele de creștere și descreștere privind numărul populației.
Tabelul 5. Evoluția numărului de locuitori între anii 1640 și 2009
(Sursa: INS, DJAAN)
Figura 35. Evoluția populației orașului Pitești în perioada 1640 – 2009
După cum se observă și din figura 35, populația orașului Pitești prezintă trei perioade de evoluție, după cum urmează:
– prima perioadă, se desfășoară între anii 1640 și 1997 și se caracterizează prin două aspecte: primul, între anii 1640 și 1930, populația înregistrează o ușoară creștere, iar al doilea aspect, se desfășoară din 1941 și până în 1997, când populația are un ritm ascendent, în principal datorită industrializării masive care a cunoscut atunci o dezvoltare progresivă până la nivelul anului 1990.
– a doua perioadă este cuprinsă între anii 1997 și 2001, când numărul populației prezintă o perioadă de stagnare spre o ușoară reducere, sau altfel spus o tendință de stopare a creșterii demografice ( de la 187 181 locuitori înregistrați în anul 1997 la 186 238 locuitori în anul 2001).
– a treia perioadă se încadrează între anii 2001 și 2009, și se caracterizează printr-o perioadă bruscă de scădere a populației. Astfel, de la 186.238 locuitori înregistrați în anul 2001, numărul populației a scăzut la valoarea de 174.668 locuitori pentru anul 2002. Se observă o reducere bruscă a populației cu 11570 locuitori, într-o perioadă scurtă de numai 1 an. La nivelul anului 2009 populația înregistrată era de 166.637 locuitori, cu 19601 locuitori mai puțin față de anul 2001. Această situație s-a produs, în principal, datorită:
– deplasării populației în străinătate în căutarea unui loc de muncă;
– strămutării populației în localitățile limitrofe municipiului, în așa numitele cartiere rezidențiale, situate la periferie, însă, cuprinse pe teritoriul localităților limitrofe, face ca populația municipiului să scadă, iar a localităților să crească (tabelul 2);
– diminuării activității economice, datorită reducerii capacității de atracție a municipiului;
– restructurării unor unități industriale și implicit reducerea numărului de angajați.
După anul 1990, la nivel național a fost înregistrat așa numitul regres demografic, însă, în cazul municipiului Pitești, acest fenomen se face remarcat după anul 1997 când numărul populației este în descreștere, datorită degradării condițiilor de locuire și a nivelului de trai, cauza principală constituind-o prăbușirea bazei economice din perioada socialistă și trecerea către o economie de piață (Neacșu M., 2010).
Analizând tabelul 6, se observă, între anii 2001-2009, scăderea populației municipiului Pitești cu 19601 locuitori și creșterea populației în localitățile situate la periferia sa cu 6923 locuitori. Această modificare s-a produs datorită strămutării locuitorilor din oraș, în localitățile limitrofe, formând cartiere rezidențiale de tip vilă, iar mulți dintre locuitori, au vândut sau închiriat locuințele din oraș și s-au întors în localitățile natale, altele decât cele de la periferia orașului. O contribuție importantă la scăderea populației orașului a avut-o natalitatea, care a înregistrat o evoluție descrescătoare față de anii precedenți și deplasarea populației în străinătate în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit.
Tabelul 6. Evoluția numărului de locuitori în comunele limitrofe orașului Pitești între anii 2001 – 2009
(Sursa: DJS Argeș)
În figura 36 poate fi observată creșterea numărului de locuitori la nivelul fiecărei localități limitrofe pentru perioada 2001 – 2009. Astfel, cea mai mare creștere se înregistrează în orașul Stefănești – 1838 locuitori (a fost declarat oraș în anul 2004), urmat de comunele Bradu – 1436 locuitori și Bascov – 1026 locuitori. Celelalte localități limitrofe înregistrează valori sub 1000 locuitori.
Figura 36. Evoluția numărului de locuitori în localitățile limitrofe
municipiului Pitești – perioada 2001 – 2009
În cadrul analizei demografice a unui spațiu urban este necesară realizarea repartiției populației din cadrul său pe cartiere, acestea fiind stabilite de instituțiile abilitate, datorită analizării la scară locală a necesităților din cadrul fiecărui cartier. Dacă populația unui cartier prezintă o evoluție ascendentă sau descendentă, trebuiesc luate unele măsuri în privința amenajării spațiului intravilan și extravilan (daca este cazul), extinderii diferitelor structuri tehnico-edilitare, amplasarea sau restructurarea anumitor unități industriale, etc.
Pentru actualul studiu repartiția populației pe cartiere a fost realizată la nivelul anului 2008 prin implementarea Planului Integrat de Dezvoltare Urbană la nivel de municipiu. Datele utilizate în realizarea acestei repartiții a populației provin din cadrul Primăriei Municipiului Pitești – Serviciul Public Comunitar Local de Evidență a Persoanei (pentru anul 2008) și nu corespund cu datele deținute de Direcția Județeană de Statistică Argeș (www.arges.insse.ro), acestea fiind mai reduse datorită actualizării anuale a datelor colectate la recensământul din anul 2002 pe baza datelor provenite de la diverși indicatori de populație precum natalitate, mortalitate și mobilitate teritorială (PIDU Pitești). În tabelul 7 au fost introduse datele referitoare la populația aferentă fiecărui cartier cât și ponderea în procente la nivelul anului 2008. Cu ajutorul datelor am realizat o hartă a repartiției populației pe cartiere (figura 37), pentru a indica mai clar, atât cartierele populate cât și cele mai puțin populate. Astfel, cea mai mare pondere a populației este situată în cartierul Găvana (35.840 locuitori), urmat de cartierele Trivale (24.797 locuitori) și Prundu și Negru Vodă fiecare deținând cu puțin peste 18.000 de locuitori. Cartierele cu cel mai redus număr al populației sunt Calea Câmpulung (1.024 locuitori), Traian (3.966 locuitori) și Mărășești (4.927 locuitori). Din figura 37 se observă că ponderea mai mare în privința numărului populației este deținută de cartierele de la periferie, excepție făcând cartierul Calea Câmpulung, iar cea mai redusă pondere a populației o întâlnim în partea centrală, în principal datorită situării în cadrul lor a sediilor unor instituții de pe raza municipiului.
Tabelul 7. Repartiția populației pe cartiere la nivelul anului 2008 în municipiul Pitești
(Sursa: PIDU Pitești)
Figura 37. Repartiția populației pe cartiere la nivelul anului 2008
în municipiul Pitești (Sursa: prelucrată după PIDU Pitești)
4.2.3. Densitatea populației
Densitatea populației poate fi definită ca răspândire a populației într-un teritoriu delimitat sau ca raport dintre numărul populației și teritoriul locuit de aceasta (P/S) la un moment oarecare, iar valoarea raportului poartă denumirea de indice general de densitate (DEX, 1998). Densitatea se exprimă în locuitori pe km². Indicele general de densitate are la bază influența mai multor factori dintre care cei mai importanți sunt: particularitățile topografice, tipurile de mediu (urban/rural), tipurile de climat, resursele naturale, gradul de dezvoltare economică, densitatea așezărilor omenești, dimensiunea așezărilor, etc. Daca se specifică teritoriul delimitat la care se raportează numărul populației, indicele de densitate poate fi de mai multe feluri: densitate urbană, densitate rurală, densitatea populației agricole, etc.
Densitatea populației este importantă și datorită studierii acesteia pe diferite unități teritoriale precum medii (urban/rural), regiuni de dezvoltare, județe, municipii, forme de relief, etc. astfel, poate fi analizată corelația dintre nivelul dezvoltării economice și densitatea populației (Ciocodeica V., 2007).
În România, la recensământul din anul 1992, densitatea populației înregistra o valoare de 95,7 loc/km², iar la nivelul anului 2002 densitatea era de 91,0 loc/km². Se observă o tendință de scădere a densității populației, datorată în principal atât reducerii natalității cât și intensificării migrațiilor în afara granițelor țării, cauze ce au dus la o reducere a numărului populației.
Sunt regiuni pe Glob unde densitatea medie a populației înregistrează valori mari. În această categorie se includ statele cu întinderi foarte mici, precum Monaco (16 754 loc/km²), Singapore (6389 loc/km²), Vatican (1780 loc/km²), diferite regiuni geografice cum sunt Valea și Delta Nilului, Valea și Delta Gangelui, Câmpia Chineză, Câmpia Tamisei și Padului, cu densități cuprinse între 1000 – 1200 loc/km², zona marilor concentrări industriale din Europa (Rin, Ruhr, Paris, Middland) și America de Nord (zona Marilor Lacuri, California, Litoralul Pacific, sud-estul Canadei), unde densitatea populației depășește ușor 1000 loc/km² (www.wikipedia.org).
Atât latitudinea cât și altitudinea reprezintă două condiții importante în privința repartiției populației. Astfel, la nivel global, aproximativ 50 % din populația Terrei este situată în zona caldă (0° – 30° latitudine nordică și sudică), urmată apoi de zona temperată (30° – 60° latitudine nordică și sudică), iar cele mai mici valori ale densității populației sunt întâlnite în zona rece. Altitudinea impune repartiției populației și așezărilor diferite contraste. Așezările situate la altitudinea cea mai mare sunt întâlnite în Podișul Tibet (5300 m) și în Munții Anzi (orașele: La Paz între 3400 și 4100 m, Quito la 3000 m, Bogota – 2640 m, etc). La nivel mondial, cea mai mare parte a populației și a așezărilor, se află situate la o altitudine de până la 200 m (figura 7) (Vert C., 2000). Se observă astfel influența categorică a reliefului și a factorilor fizico-geografici în relație de reciprocitate cu ceilalți componenți naturali.
Zona de țărm (litorală) atrage o parte însemnată a populației lumii. Se extimează că aproximativ jumătate din populația globului este localizată la o distanță de până la 200 km depărtare de zona litorală, iar densitatea cea mai ridicată se întâlnește până la 50 km distanță de țărm (figura 38).
Figura 38. Repartiția populației Terrei în funcție de altitudine și distanța față de țărm (Sursa: după Roșca D., 2007, p. 32)
În consecință, populația prezintă o răspândire altitudinală, însă cea mai mare concentrare se regăsește în zonele joase de relief, în special datorită terenului și solului care oferă condiții prielnice pentru construcția locuințelor și practicarea agriculturii.
Cum am menționat anterior, densitatea populației reprezintă numărul de locuitori raportat la suprafața orașului. În cazul municipiului Pitești, datorită unui proces istoric de dezvoltare ce a durat o perioadă mai îndelungată, factorii sociali, economici și istorici, s-au desfășurat în decursul mai multor etape și au avut un rol diferit ca importanță. Cei mai importanți factori care au contribuit la repartiția geografică a populației sunt: configurația reliefului, factorii pedo-climatici, dezvoltarea fondului agricol și forestier, resursele de apă subterană și de suprafață și resursele de subsol. Acești factori reprezintă suportul populării și al creșterii demografice. În perioada feudalismului, dezvoltarea orașului, dar și funcția de punct vamal pe care o deținea, au dus la un aflux de populație către orașul Pitești, determinând astfel creșterea populației.
În cadrul orașului Pitești, densitatea populației a avut o dinamică, atât ascendentă cât și descendentă (tabelul 8).
Tabelul 8. Densitatea populației în perioada 1990–2009
Creșterea într-un ritm continuu și accentuat a populației, până la nivelul anului 1990, precum și măsurile de sistematizare, care au dus la modificări importante sub aspect urbanistic și în structura fondului de locuințe, au determinat modificări importante în privința densității populației și în repartiția sa teritorială. Odată cu amplificarea procesului de industrializare, valoarea densității populației urbane a întâmpinat schimbări importante în cadrul orașului.
Figura 39. Densitatea populației în municipiul Pitești – perioada 1990 – 2009
Analizând figura 39, se observă, în perioada analizată, respectiv 1990-2009, atât evoluția ascendentă a densității populației între anii 1990 (4291,4 loc/km²) și 1997 (4595,6 loc/km²), cât și evoluția descendentă, între anii 1998 și 2009, când densitatea înregistrează o scădere, de la 4595,3 loc/km² la nivelul anului 1998, la 4091,2 loc/km² în anul 2009.
Densitatea populației a fost influențată și diferențiată de următorii factori:
– condițiile fizico-geografice – râul Argeș a avut influență asupra formării aglomerației
urbane;
– condițiile istorice – s-au manifestat prin modul cum s-a răspândit populația pe teritoriul orașului;
– condițiile tehnologice – au dus la o dezvoltare social-economică, care a dat naștere la o așezare urbană importantă pe plan național;
– măsurile de restructurare survenite în cadrul economiei orașului.
Pe durata a 20 de ani, densitatea populației a avut un ritm ca și cel al populației, respectiv o creștere până în anul 1997 când a atins valoarea de 4595,6, iar apoi o scădere continuă până la 4091,2 valoare înregistrată la nivelul anului 2009. Dacă populația a avut atât un ritm ascendent cât și descendent, suprafața orașului a rămas neschimbată, aceasta fiind de 4073 km².
Cu ajutorul datelor procurate de pe site-ul Primăriei Municipiului Pitești (www.primariapitesti.ro) din cadrul Planului Integrat de Dezvoltare Urbană a Municipiului Pitești și în urma prelucrării lor, am realizat un tabel și o hartă a densității populației la nivel de cartiere pentru anul 2008. Astfel, în tabelul 9 sunt evidențiate, la nivelul celor 13 cartiere ale municipiului Pitești, suprafața intravilană a cartierelor, populația aferentă fiecărui cartier și densitatea populației calculată pentru fiecare cartier în parte, iar în figura 40 este reprezentată harta densității populației la nivelul cartierelor municipiului.
Tabelul 9. Densitatea populației pe cartiere la nivelul anului 2008
(Sursa: PIDU Pitești)
Analizând harta din figura 40 se observă că cea mai mare densitate de populație se înregistrează în cartierul Negru Vodă (149,53 loc/ha), urmat de cartierele Banat (137,39 loc/ha), Craiovei (123,34 loc/ha) și Trivale (117,09 loc/ha), iar cea mai mica densitate sau „zonele cele mai puțin aglomerate” (PIDU, p. 177) sunt cartierele Calea Câmpulung, cu ce mai redusă valoare (7,29 loc/ha), Central (32,26 loc/ha), Găvana (34,49) și Prundu (63,78 loc/ha). Trebuie evidențiat faptul că acele cartiere care au un număr mare de populație nu întotdeauna înregistrează și o densitate mare, este cazul cartierelor Găvana și Prundu care datorită extinderii în suprafață, a influențat reducerea densității populației. Dintre cartierele care au o densitate mare și un număr de locuitori însemnat se remarcă Negru Vodă și Trivale.
Figura 40. Densitatea populației pe cartiere la nivelul anului 2008
(Sursa: prelucrată după PIDU Pitești)
4.2.4. Componentele dinamicii populației
Dinamica populației cuprinde două componente majore și anume dinamica naturală și dinamica migratorie. Aceste două componente au influență majoră în privința dinamicii populației din cadrul unei țări, municipiu sau oraș, atât prin creșterea numărului de locuitori cât și prin reducerea lui. Dinamica naturală influențează evoluția populației prin natalitate și mortalitate, iar dinamica migratorie prin numărul de plecări și sosiri din cadrul unei populații. Dintre factorii cu influență majoră în privința dinamicii populației cei mai importanți sunt: nivelul de dezvoltare economic al țării, politica demografică, condițiile sanitare, factorii istorici și naturali.
În România, dezvoltarea economică până în anul 1990, iar apoi restructurarea economică ce a avut loc la nivelul întregii țării, a avut efect și în cazul municipiului Pitești, prin modificări importante în aproape toate sectoarele vieții economico-sociale cât și în profil teritorial. Pentru așezările urbane li s-a acordat un rol important, prin faptul că au devenit centre economice având o funcționalitate bine definită și exercită un rol de polarizare și coordonare important atât pe plan regional cât și național. În consecință, această conjunctură a dat naștere unui flux permanent de populație spre orașele din cadrul țării. Fluxul de populație a influențat evoluția indicilor de natalitate și mortalitate și prin urmare a dus la apariția unor schimbări în structura populației pe sexe și grupe de vârstă, structura populației active, etc. Pentru fiecare oraș în parte, în funcție de mărimea sa, de funcțiile economice prestate precum și de puterea de atracție, aceste fenomene au avut o manifestare diferită.
În concluzie, dinamica populației „are drept consecință modificarea numărului, structurii și caracteristicilor demografice ale unei comunități umane” (Vert C., 2001, p. 52).
4.2.4.1. Dinamica naturală a populației
Dinamica naturală a populației este reprezentată prin natalitate și mortalitate. Diferența dintre acești doi indici poartă numele de bilanț natural (spor natural, cum este menționat în unele lucrări) și poate avea trei forme: pozitivă (când natalitatea prezintă o valoare superioară în comparație cu mortalitatea), nulă (când natalitatea și mortalitatea au valoari egale) și negativă (când valoarea natalitații este inferioară în comparație cu valoarea mortalității). Orice comunitate umană se caracterizează prin două trăsături, din punct de vedere structural și cantitativ, ce o definesc: generația și efectivul (Vert C., 2001), care se află într-o continuă transformare, efectivul prin modificarea numărului populației, iar generația prin modificările survenite în fiecare an (apariția de noi generații), în timp ce generațiile existente se diminuează datorită mortalității. Diferența între aceste două trăsături constă în faptul că generația se schimbă în fiecare an, însă efectivul poate să rămână aproximativ același pentru o perioadă de timp mai lungă.
4.2.4.1.1. Natalitatea
Reprezintă relația de proporționalitate între numărul născuților vii și numărul total al populației din cadrul unui teritoriu, într-un interval de timp, de regulă un an. Trebuie precizat faptul că natalitatea reprezintă „fenomenul de bază al creșterii populației” (Ciocodeica V., 2007), sau componenta pozitivă a mișcării naturale. Dacă la nivelul unei regiunii populația poate crește și pe seama imigrației, procedeul esențial care influențează creșterea populației este mișcarea naturală. Dintre factorii care influențează natalitatea în cadrul unei țări amintim:
a) cauze medicale, reprezentate prin diferite afecțiuni endocrine și ginecologice, dar și sterilizarea atât în cazul populației masculine cât și feminine, constituie factori de care trebuie să se țină cont și care pretind o diagnosticare și un tratament pentru prevenirea și evitarea lor;
b) cauze fiziologice, se referă la semnificația copilului, mai precis cum este el văzut de părinți, astfel, în mediul rural copilul este văzut ca un ajutor la munca câmpului sau în munca prestată de tată, iar în mediul urban copilul reprezintă un obstacol pentru părinți (datorită locului de muncă) și o sursă de cheltuieli;
c) nivelul de dezvoltare din cadrul unei țări, influențează natalitatea prin valori ridicate în țările subdezvoltate care au un nivel de trai scăzut și valori scăzute în țările dezvoltate, unde nivelul de trai este ridicat;
d) educația și mediul socio-cultural, își pune amprenta asupra diferenței de fertilitate între zonele rurale și cele urbane cât și în privința fertilității femeilor fără studii, superioară, în comparație cu cea a femeilor cu studii;
e) nupțialitatea, uniunile consensuale juvenile și divorțul, reprezintă trei factori care influențează natalitatea, astfel, nupțialitatea sau numărul căsătoriilor înregistrează la modul general o reducere, în schimb uniunile consensuale juvenile și divorțul se caracterizează printr-o creștere;
f) factorii politici, influențează natalitatea atât datorită politicilor pronataliste, care duc la menținerea unui nivel înalt al natalității cât și politicilor antinataliste sau restrictive care limitează nașterile la un copil pentru un cuplu (de exemplu China). Legalizarea sau interzicerea avorturilor reprezintă tot o decizie politică, care se aplică în cadrul unei țări în funcție de evoluția numerică a populației și dezvoltarea economică.
Acești factori enumerați anterior își pun amprenta și în cazul localităților. Pentru municipiul Pitești fiecare factor a influențat într-o oarecare măsură evoluția natalității, însă cei mai însemnați au fost nivelul de dezvoltare, educația și mediul socio-cultural, nupțialitatea, uniunile consensuale juvenile și divorțul și nu în ultimul rând factorii politici. Cu privire la factorii politici, până în anul 1990 regimul politic interzicea efectuarea avorturilor, scopul fiind creșterea numărului de locuitori la nivel de țară, astfel natalitatea înregistra o valoare ridicată, însă după anul 1990 când a avut loc schimbarea regimului politic, iar avorturile au fost legiferate, natalitatea a înregistrat un ritm descrescător până la nivelul anului 2001 când a înregistrat cea mai mică valoare de 8,1 ‰ pentru intervalul analizat, respectiv 1990 – 2009 (tabelul 10).
Tabelul 10. Evoluția natalității în municipiul Pitești – perioada 1990 – 2009
(Sursa: INS)
Figura 41. Evoluția natalității în municipiul Pitești – perioada 1990 – 2009
După anul 2001, natalitatea a început să înregistreze un ritm ascendent, iar la nivelul anului 2009 valoarea consemnată a fost de 10,3 ‰, o valoare aproape similară ca cea din 1990. Analizând figura 41, se observă forma concavă înregistrată de indicele natalitate pentru perioada 1990 – 2009, datorită atât evoluției degresive, în intervalul 1990 – 2001 (scade de la 10,4 ‰ în 1990 la 8,1 ‰ în 2001), cât și pozitive, între anii 2001 – 2009 (crește de la 8,1 ‰ în 2001 la 10,3 ‰ în 2009).
Dintre factorii care au condiționat natalitatea în municipiul Pitești, cei mai importanți sunt:
– nivelul de trai al populației;
– nivelul cultural și sanitar;
– legislația ca formă de manifestare după anul 1990;
– așa numita „emancipare a populației”;
– programe politice de sprijinire a cuplurilor tinere;
Fiecare dintre acești factori influențează într-un anumit fel evoluția natalității. Astfel, datorită nivelului de trai scăzut, nesiguranța locului de muncă și majorării prețului locuințelor de la un an la altul, nu toate familiile și-au permis să se bucure de existența unui copil, fapt ce a dus la reducerea natalității. Prin așa numitele programe politice (spre exemplu programul „Prima casă”), introduse în sistemul național în ultimii ani, ce constau în construirea de locuințe prin sistemul de credit ipotecar sau acordarea unui ajutor financiar cuplurilor nou căsătorite, natalitatea la nivelul municipiului a înregistrat o dinamică ascendentă. Rămâne de văzut ce se va întâmpla pe viitor cu evoluția ei, dacă v-a continua să crească sau v-a descrește.
4.2.4.1.2. Mortalitatea
Reprezintă un fenomen demografic, exprimat prin relația de proporționalitate între numărul de decese și numărul total al populației din cadrul unui teritoriu, la nivelul unei perioade de timp determinată, de regulă un an calendaristic. Unitatea de operare pentru mortalitate este reprezentată prin deces, acesta reprezintă un eveniment unic, final și nerepetabil în viața unui om. Pentru demografie, un caz izolat de deces nu prezintă semnificație, însă un număr mai mare al acestor evenimente oferă posibilitatea determinării de regularități și legități (Roșca D., 2007, p. 80). Gérard Calot (1965), demograf de origine franceză, prezintă această ipostază astfel: „Un om care moare este o nenorocire, o sută de oameni care mor reprezintă o catastrofă, o mie de oameni care mor înseamnă statistică” (Roșca D., 2007, p. 80). Dacă anterior, am menționat că natalitatea reprezintă componenta pozitivă a dinamicii naturale, pentru mortalitate trebuie specificat aspectul că reprezintă componenta negativă a dinamicii naturale a populației.
Cei mai importanți factori care influențează mortalitatea pot fi grupați în trei categorii astfel:
a) factori socio-economici, nivelul de dezvoltare economică, asistența sanitară, gradul de instruire al populației, starea de sănătate și morbiditatea;
b) factori demografici (structura pe grupe de vârstă și sexe);
c) factori istorici (războaie, mișcări sociale, cataclisme naturale).
Studiul mortalității este important deoarece:
– mortalitatea, prin rolul de fenomen demografic ce îl îndeplinește, are influență în pivința dezvoltării numerice a populației, structurii pe sexe și grupe de vârstă, prin asigurarea unui echilibru între cele două populații (masculină respectiv feminină);
– mortalitatea, are rolul de indicator demografic în privința determinării stării de sănătate a populației;
– mortalitatea, reprezintă un proces ce depinde într-o măsură foarte mare de dezvoltarea economico-socială din cadrul unei societăți, astfel, dacă ramura economico-socială va cunoaște o dezvoltare, nivelul mortalitatății va înregistra o reducere, iar durata vieții va fi în creștere, la fel ca și indicele calității vieții;
În cazul municipiului Pitești, pentru perioada analizată 1990 – 2009, mortalitatea se caracterizează printr-o creștere cu 2,4 ‰, de la 5,1 ‰ în anul 1990 la 7,5 ‰ în anul 2009 (tabelul 11), însă prezintă și câteva mici perioade de descreștere care nu influențează foarte mult tendința de dinamică pozitivă a mortalității la nivelul perioadei analizate.
Tabelul 11. Evoluția mortalității în municipiul Pitești – perioada 1990 – 2009
(Sursa: INS)
Figura 42. Evoluția mortalității în municipiul Pitești – perioada 1990 – 2009
În figura 42, se observă sensul ascendent al mortalității înregistrat la nivelul perioadei analizate, de la valoarea de 5,1 ‰ înregistrată în anul 1990 până la valoarea de 7,5 ‰ consemnată la nivelul anului 2009. Se poate concluziona că mortalitatea înregistrează acest ritm ascendent, datorită populației îmbătrânite, în primul rând, iar apoi, nivelului de trai. Populația îmbătrânită este în continuă creștere, în special cea de sex feminin, datorită emigrării populației de vârstă tânără și adultă din cadrul orașului.
Un alt aspect ce trebuie dezbătut în cadrul mortalității se referă la mortalitatea infantilă. Aseasta se definește ca mortalitatea survenită în primul an de viață. Cauzele din care pot survenii decesele în primul an de viață pot fi clasificate în două categorii:
– cauze endogene precum accidente la naștere, boli congenitale, etc.;
– cauze exogene precum mediul în care nou-născutul viețuiește;
În cadrul unei populații, analiza deceselor infantile relevă faptul că în primele zile și săptămâni de viață, mortalitatea înregistrează valori mai mari comparativ cu sfârșitul primului an de viață când mortalitatea este de câteva ori mai mică față de primele zile. O caracteristică importantă care contribuie la studiul mortalității infantile este reprezentată prin mediul de rezidență (urban/rural), iar în urma analizării acestui indicator se va observa faptul că, în mediul rural nivelul mortalității infantile este mai ridicat în comparație cu mediul urban unde acesta este mai scăzut. În funcție de nivelul de dezvoltare din cadrul unei țări, s-a ajuns la concluzia că, nivelul mortalității infantile este unul ridicat în țările în curs de dezvoltare, în timp ce în țările dezvoltate mortalitatea infantilă este scăzută.
În cazul municipiului Pitești, mortalitatea infantilă prezintă valori cuprinse între 35 și 11 decedați sub un an, la nivelul perioadei analizate (tabelul 12). Cel mai important indicator utilizat în analiza mortalității infantile este reprezentat prin rata mortalității infantile (Roșca D., 2007), iar formula de calcul este următoarea:
Rmi = (mi/N)•1000,
unde Rmi – rata mortalității infantile,
mi – mortalitatea infantilă (numărul deceselor la copiii cu vârsta de până la 1 an),
N – numărul născuților vii.
Cu alte cuvinte, rata mortalității infantile semnifică numărul deceselor infantile raportate la 1000 de nou-născuți, pe o perioadă de un an calendaristic. În cazul de față, rata mortalității infantile variază în funcție de numărul decedaților sub 1 an și de numărul născuților vii pe o perioadă de 1 an calendaristic. Valorile sunt cuprinse între 22,48 ‰, reprezentând cea mai mare valoare înregistrată la nivelul anului 2001 și 6,37 ‰ cea mai redusă valoare consemnată în anul 2009 (figura 43).
Tabelul 12. Evoluția mortalității infantile în municipiul Pitești – perioada 1990 – 2009
(Sursa: INS)
Figura 43. Rata mortalității infantile – perioada 1990 – 2009
Cele mai multe cazuri de mortalitate infantilă sunt datorate nașterilor premature, acestea reprezentând un factor de risc major având influență și în privința speranței de viață a celor născuți prematur. Dintre cauzele care contribuie la menținerea unei ponderi importante în privința mortalității infantile, mai importante sunt: sărăcia, accesul la educație, lipsa unor dotări corespunzătoare (în special în mediul rural) și a personalului medical din cadrul unităților medicale și nu în ultimul rând mediul în care cel nou născut conviețuiește.
Dacă în perioada 1990 – 2006, rata mortalității infantile, la nivelul municipiului Pitești, înregistra valori de peste 10 ‰, începând cu anul 2007, valorile se situează sub valoarea de 10 ‰, respectiv 8,10 ‰ în anul 2007, iar în anul 2009 valoarea s-a redus la 6,37 ‰. Și această valoare consemnată în anul 2009 este mare în comparație cu media din Uniunea Europeană, unde rata mortalității infantile prezintă o valoare medie de 4,59 ‰. În consecință, dacă reducerea ratei mortalității infantile va continua pe viitor, se poate spune că reprezintă un lucru benefic atât pentru evoluția populației cât și pentru condițiile medicale și sociale din cadrul municipiului. Ca acțiuni de reducere a ratei mortalității infantile sunt de menționat următoarele aspecte: îmbunătățirea sistemelor medicale, instruirea unui personal calificat, control medical preventiv și nu în ultimul rând promovarea unui program de informare și educare a mamelor.
4.2.4.1.3. Bilanțul natural
Reprezintă diferența dintre natalitate și mortalitate. Acest indice ilustrează atât evoluția tendinței numărului populației cât și fenomenul de îmbătrânire al populației din cadrul unei localități, țări, etc. În trecut, pentru ca un stat să intre în categoria celor dezvoltate, în privința transformării demografice elementul principal îl constituia reducerea mortalității (Ciocodeica V., 2007, p 76). Cu toate că la baza creșterii numărului populației natalitatea reprezintă factorul fundamental, trebuie menționat faptul că majorarea numărului populației se poate realiza și prin reducerea mortalității. Statele dezvoltate se caracterizează printr-o reducere atât a mortalității cât și a natalității, ajungându-se astfel la un echilibru demografic, individualizat prin diminuarea indicilor mișcării naturale. În trecut exista tendința ca fiecare familie să aibă cel putin doi copii pentru a substitui cei doi membrii adulți ai familiei, însă, în prezent acest fenomen nu mai este la modă, cele mai multe familii își planifică un singur copil, iar pe viitor se poate vorbi despre fenomenul numit depopulare.
Un alt fenomen evidențiat este cel al îmbătrânirii populației, fenomen ce se produce datorită scăderii fertilității, iar ca o metodă pentru stoparea acestui fenomen se poate vorbi de întinerirea populației, proces ce are la bază creșterea natalității.
Această competiție dintre natalitate și mortalitate, cunoscută sub denumirea de bilanț natural, rămâne în continuare deschisă oricărui rezultat, la nivelul fiecărui stat, municipiu sau oraș, în funcție de factorii care influențează cei doi indici ai mișcării naturale.
În cazul de față, municipiul Pitești se caracterizează în prezent printr-un bilanț natural pozitiv, înregistrând la nivelul anului 2009 valoarea de 2,8 ‰ (tabelul 13), însă, la nivelul perioadei analizate, 1990 – 2009, valoarea este negativă.
Tabelul 13. Evoluția bilanțului natural în municipiul Pitești – perioada 1990 – 2009
(Sursa: INS)
În consecință, bilanțul natural, este în scădere din anul 1990 (5,3 ‰) până în anul 2001 (1,7 ‰) când a înregistrat cea mai redusă valoare, urmând apoi să crească ușor, înregistrând la nivelul anului 2009 valoarea de 2,8 ‰. Analizând figura 44 se observă o reducere a bilanțului natural aproximativ la jumătate între valoarea înregistrată în anul 1990 și cea din 2009, traiectoria parcursă de bilanțul natural având formă concavă. La reducerea bilanțului natural au contribuit atât reducerea natalității până în anul 2001, cât și creșterea mortalității, cauze care au fost influențate de schimbarea regimului politic, nivelul de trai al populației, legiferarea avorturilor, nivelul de dezvoltare economică atât la nivel național cât și la nivel local și migrarea populației tinere de vârstă fertilă în afara granițelor țării.
Figura 44. Evoluția bilanțului natural în municipiul Pitești – perioada 1990 – 2009
Pentru o mai bună vizualizare a celor trei indicatori ai populației, am realizat un grafic (figura 45) ce redă evoluția lor, la nivelul perioadei analizate. Astfel, la nivelul fiecărui indicator în parte se observă desfășurarea ascendentă sau descendentă, prin urmare se pot concluziona unele aspecte cu privire la demersul fiecărui indicator.
Figura 45. Dinamica naturală a populației în municipiul Pitești – perioada 1990–2009
Natalitatea, după o perioadă de reducere în intervalul 1990 – 2001 (când a înregistrat și cea mai mică valoare 8,1 ‰), a urmat o perioadă ascendentă, astfel la nivelul anului 2009 a înregistrat valoarea de 10,3 ‰, o valoare aproximativ egală ca cea din anii 1990 și 1991. Rămâne de analizat pe viitor ce se întâmplă cu evoluția sa, dacă va crește sau va scădea.
Mortalitatea prezintă o evoluție ascendentă la nivelul perioadei analizate, iar după studierea parcursului său, pe viitor această evoluție pare să se mențină. O contribuție importantă cu privire la evoluția ascendentă a mortalității o are structura populației pe grupe de vârstă, mai concret populația îmbătrânită (60 de ani și peste), în cazul de față aceasta prezintă o evoluție ascendentă, influențând astfel creșterea mortalității.
În funcție de evoluția acestor doi indicatori ai populației se conturează bilanțul natural. Pentru actualul studiu acest indice prezintă o evoluție generală descendentă la nivel de perioadă, însă, dacă se face o analiză între anul 2001, când a înregistrat cea mai mică valoare (1,7 ‰) și anul 2009 (2,8 ‰), se constată o creștere a valorii cu 1,1 ‰. Progresul se datorează în principal evoluției ascendente a natalității, evoluție ce trebuie menținută și pe viitor pentru ca valoarea bilanțului natural să rămână una pozitivă. Dacă pe viitor, mortalitatea își va menține cursul ascendent, ceea ce s-ar putea să se întâmple, iar natalitatea nu v-a mai crește ci v-a rămâne la valoarea din 2009, vom avea de a face cu o reducere a bilanțului natural până la valoarea zero (bilanț natural nul) sau chiar o valoare negativă, influențând astfel reducerea numărului populației, la nivelul general și creșterea numărului persoanelor de vârstă îmbătrânită. Având în vedere că în intervalul 1990 – 2001, bilanțul natural a înregistrat o scădere, iar numărul populației a continuat să crească până în anul 1997, această creștere demografică a fost influențată de „soldul schimbărilor de domiciliu ce a constituit baza creșterii numărului de locuitori din cadrul orașului” (Poșircă Rozica, 2004, p. 221).
Pe viitor, acești indici ai populației trebuiesc supravegheați, iar în funcție de evoluția lor se vor lua măsurile și deciziile necesare astfel încât bilanțul natural să înregistreze o valoare pozitivă, importantă pentru înlocuirea generațiilor.
4.2.4.2. Dinamica migratorie a populației
Mobilitatea teritorială a populației sau migrația populației, reprezintă acele deplasări definitive sau temporare ale populației (Braghină C., 2000) din locul unde își are domiciliul stabil, atât în interiorul unei țări cât și în exterior. Migrația are drept consecință deplasarea, schimbarea de loc și de locuință și vizează deplasarea individuală, deplasarea unui colectiv de persoane (în altă țară sau pe alt continent fară a se mai întoarce) și deplasarea sezonieră (în special pentru petrecerea vacanțelor sau concediului și căutarea unui loc de muncă). Mobilitatea populației este studiată de cercetători din diverse domenii precum statistică, geografie, economie, sociologie, etc.
Migrația determină o redistribuire a populației în teritoriu și are influență asupra structurii acesteia pe vârste și sexe. În funcție de această structură se pot modifica și alte fenomene demografice cum sunt natalitatea, mortalitatea și nupțialitatea.
Distanța are o influență importantă asupra migrațiilor, prin faptul că pe măsură ce distanța crește fluxul migratoriu scade.
Migrațiile sunt de două tipuri: migrații interne și migrații externe. Cele interne se desfășoară în interiorul țării, iar cele externe (în exteriorul țării) se derulează între țări sau continente (intercontinentale). Migrația internă are ca specific fluxurile de populație dinspre mediul rural spre cel urban, iar pentru țările din Europa, până în anul 1980, aceast tip de migrație a avut o intensă desfășurare. Acest tip de flux migratoriu este încă prezent în țările în curs de dezvoltare, în timp ce în țările dezvoltate, în special în orașele mari, este întâlnit așa numitul „exod din orașele mari” (Measnicov I., Hristache I., Trebici V., 1977, p.31) urbanizarea tinde să se extindă prin dezvoltarea zonelor suburbane și a comunităților rurale mici de tip rezidențial. În ultima vreme fluxurile migratorii au cunoscut o transformare, în sensul că pe lângă fluxul rural-urban, au mai apărut fluxurile urban-urban, rural-rural, și din ce în ce mai utilizat și cu o creștere pe viitor este fluxul urban-rural. Populația din mediul urban, preferă să-și schimbe domiciliul în mediul rural, în localitățile limitrofe orașelor mari, formând așa numitele cartiere rezidențiale, datorită lipsei aglomerației, poluării (aerului, fonică, etc.), etc.
Migrația contribuie în cea mai mare parte la creșterea populației urbane, fluxurile migratorii sunt alcătuite din oameni cu vârste diferite, un grad de inițiere și pregătire profesională specifică fiecărei persoane în parte. Astfel, în mediul urban se intersectează două modele culturale diferite, specifice fiecărui mediu social, însă populația provenită din mediul rural va fi înglobată de populația urbană, care are o influență asupra sa din punct de vedere demografic prin planificarea familiei și adoptarea unui alt model de fertilitate. Recensământul populației din cadrul unei țări, dă posibilitatea de a face o analiză asupra migrației populației, prin faptul că oferă date privind structura populației orașelor după locul nașterii și astfel se poate observa accentuarea și direcția migrației interne din cadrul țării respective. Dacă se iau în calcul și datele de la recensămintele anterioare se poate face o analiză mai clară asupra migrației, însă trebuie să se țină cont și de evoluția natalității și mortalității.
Din punct de vedere al condițiilor de populare, conceptul de migrație are însemnătate istorică și curentă, prin faptul că include acele evenimente precum invazii, colonizări, etc. ce au influențat răspândirea și mobilizarea populației.
Migrația populației într-un anumit teritoriu este condiționată de unele aspecte precum scop, ritmicitate, periodicitate, interval de timp, etc., în funcție de care se deosebesc următoarele categorii de populație:
– populație migratoare – reprezintă acel sector de populație ce se deplasează într-un anumit teritoriu, modificându-și domiciliul și locul de muncă. În această categorie se încadrează și migrația populației din mediul rural spre cel urban.
– populație navetistă – grupul de populație ce efectuează deplasări zilnice, săptămânale, lunare sau la intervale mai mari, datorită serviciului (locul de muncă).
– populație sezonieră – este alcătuită din acea categorie de populație care se deplasează, în scop de serviciu, pe o perioadă determinată sau cu regularitate (lunar, semestrial, anual) în localități balneoclimaterice sau de agrement. Aici este inclus personalul din demeniul hotelier, barmani, bucătari, etc., și persoane care beneficiază de tratament balneoclimateric, medical, de recreere, etc.
– populație flotantă – are în vedere populația ce efectuează deplasări în scop recreativ, serviciu, studii sau alte scopuri, într-o localitate diferită față de cea de reședință, fără a-și schimba domiciliul stabil, pentru o perioadă mai mare de 48 de ore.
Principalele cauze care au influență asupra migrațiilor interne, în special cele de tipul rural – urban, sunt generate, în principal, de situația economică, posibilitatea găsirii unui loc de muncă, prezența instituțiilor de învățământ, spitalelor, centrelor culturale, condițiilor de locuire mai bune, etc. Pentru migrațiile externe, cauzele sunt determinate de situația economică, politică, procesele de suprapopulare (Roșca D., 2007), conflicte etnice și religioase, diferite maladii, etc. Unele dintre cauzele amintite anterior sunt întâlnite la ambele tipuri de migrații, iar pe lângă ele mai sunt cauze de ordin psihologic (de exemplu atracția unor locuri, peisaje, forme de relief, marile orașe, țări, etc.) și ecologic (o parte a populației se mută din locurile afectate de poluare, sau diferite transformări ale mediului în alte regiuni) (Roșca D., 2007).
Odată cu trecerea timpului, populația orașelor a avut o evoluție pozitivă datorită atragerii populației rurale din satele si comunele situate în apropiere, iar odată cu dezvoltarea industriei, puterea de atracție a orașelor a fost mai mare. O regulă ce trebuie remarcată este că, orașul, cu cât este mai mare forța lui de atracție este mai mare, dacă orașul este mic forța de atracție este mai mică. Astfel, un oraș mare, poate atrage populația din localitățile rurale situate la distanțe mai mari și chiar din orașele mai mici, pe când un oraș mic nu atrage decât populația din comunele limitrofe. Populația orașelor mari crește mai rapid decât populația orașelor mici.
Cum am menționat mai sus, în prezent pentru orașele mari, este în practică migrația populației din mediul urban spre cel rural, prin dezvoltarea în comunele suburbane a cartierelor rezidențiale. Odată cu construirea și extinderea acestor noi cartiere, se extind și dotările tehnico-edilitare pe raza localității suburbane.
Migrațiile pot avea consecințe, atât pentru țările cu emigranți cât și pentru cele cu imigranți, iar cele mai importante sunt de natură demografică, economică și socială. O consecință de natură demografică ar fi reducerea populației adulte și în același timp a populației active. Din punct de vedere economic, trebuie evidențiată oscilația crescută a structurii forței de muncă în diferite intervale de timp ale anului, prelungirea perioadei zilnice de lucru, datorită transportului (doar pentru deplasările efectuate zilnic), o aglomerare mare a căilor de comunicație și a mijloacelor de transport, etc. Pe plan social, migrațiile au un impact proeminent, privind absența părinților plecați să lucreze în străinătate asupra copiilor rămași în țară, dar și anumite probleme legate de dezvoltarea comunităților.
În România, până în anul 1989, migrațiile în afara granițelor țării nu au fost semnificative, iar evoluția populației s-a realizat în cadrul unei populații de tip închis (figura 46), însă după înlocuirea regimului politic, s-a trecut la o evoluție a populației de tip deschis (figura 47), unde populația a fost influențată, pe lângă mișcarea naturală și migrațiile interne și de migrațiile externe (Popescu Claudia R., Săgeată R., et al., 2003, p. 37). În anul 1990, populația României a înregistrat cel mai mare număr de locuitori, peste 23 milioane, însă după anul 1991 se înregistrează o stare de regres demografic, datorită amplificării migrațiilor și reducerii bilanțului natural.
Figura 46. Populație de tip închis (Sursa: prelucrată după Vert C.,2001, p.18)
Figura 47. Populație de tip deschis (Sursa: prelucrată după Vert C.,2001, p.18)
Pentru Pitești, problemele privind procesul de migrație sunt tratate în strânsă legătură cu forțele de producție și procesul de urbanizare din cadrul orașului. Un rol important în procesul de migrație l-a avut statutul de reședință de județ, structurile social-economice și culturale existente în cadrul orașului, acesta reprezentând în același timp și un centru polarizator pentru județul Argeș. Aceste elemente au determinat și motivat navetismul și afluxul de populație.
În cazul orașului Pitești, pentru perioada 1990 – 2009, mobilitatea teritorială a înregistrat desfășurare interesantă. În tabelul 14 sunt inserate datele privind mobilitatea populației în teritoriu, respectiv numărul celor sosiți și plecați, dar și numărul de sosiri și plecări, înregistrat în intervalul 1990 – 2009 în municipiul Pitești. Din punct de vedere al schimbărilor de domiciliu, se observă că numărul cel mai mare de sosiri s-a înregistrat la nivelul anului 1990, respectiv 19 647, urmând să scadă pe parcurs și să ajungă în anul 2009 la valoarea de 1931. Numărul celor plecați cu domiciliul din oraș, are un ritm crescător până în anul 2008, când s-a înregistrat și cea mai mare valoare – 4059, urmând să scadă la 2999 în anul 2009. Stabilirile de reședință (numărul celor sosiți) înregistrează o scădere de la 6270 în anul 1990, la 1644 în 2009, iar plecările cu reședința din localitate se caracterizează printr-o variabilitate a dinamicii ascendente cât și descendente pe toată perioada.
Tabelul 14. Mișcarea migratorie a populației în perioada 1990–2009
(Sursa: INS)
Figura 48. Dinamica migratorie a populației municipiului Pitești – perioada 1990 – 2009
Analizând figura 48, la nivelul municipiului Pitești, cel mai mare sold al schimbărilor de domiciliu, s-a înregistrat în anul 1990, respectiv 17 862, iar cel al schimbărilor de reședință tot în acel an, respectiv 3493. Ambele solduri înregistrează, la modul general pe toată perioada analizată, o valoare negativă, cu mici excepții când se înregistrează și valori pozitive, însă neschimbând traiectoria generală. Astfel, figura 48 ilustrează evoluția celor două solduri ale schimbărilor de domiciliu respectiv reședință în perioada 1990 – 2009. Se observă că soldul schimbărilor de domiciliu înregistrează o scădere majoră între anii 1990 și 1991, urmând apoi să scadă mai lent, fiind însă întreruptă de mici perioade ascendente situate sub valoarea zero, neschimbând traiectoria negativă începută din anul 1997 și continuată până în anul 2009. Reducerea soldului schimbărilor de domiciliu se datorează în primul rând emigrării populației din interiorul orașului în străinătate și localitățile limitrofe, influențând astfel și reducerea numărului de locuitori din cadrul orașului. Soldul schimbărilor de reședință prezintă, la modul general, o traiectorie descendentă între anii 1990 și 2009, însă și aici sunt întâlnite mici perioade de creștere.
În cazul de față, mobilitatea populației a fost influențată în principal de situația economică din cadrul municipiului, cât timp economia a înregistrat o dinamică ascendentă municipiul Pitești a avut un rol de atragere a populației din localitățile limitrofe, însă, atunci când economia a început să înregistreze o traiectorie negativă, s-a declanșat procesul de migrare a populației, din cadrul municipiului, atât spre localitățile natale cât și în străinătate în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit. O altă cauză care a influențat reducerea populației municipiului Pitești a fost migrarea populației spre localitățile limitrofe și construirea de locuințe particulare în aceste locuri, formând așa numitele cartiere rezidențiale, fapt ce a dus la o schimbare de domiciliu, în sensul că populația cu domiciliul în Pitești s-a diminuat, iar populația localităților limitrofe a crescut. Pentru o analiză mai amplă privind dinamica migratorie a populației municipiului Pitești am realizat un grafic (figura 49) cu datele ce au fost introduse în tabelul 15, evidențiind astfel, evoluția negativă sau pozitivă a populației, atât în Pitești cât și în localitățile limitrofe.
Tabelul 15. Dinamica numărului de locuitori în Pitești
și localitățile limitrofe – perioada 1990–2009
Figura 49. Dinamica numărului de locuitori în Pitești și localitățile limitrofe
– perioada 1990 – 2009
Analizând tabelul 15 și figura 49, observăm că în trei localități limitrofe populația înregistrează valori negative de până la -220 locuitori pentru comuna Albota, iar în celelalte localități valorile sunt pozitive, cea mai mare creștere de populație aparținând orașului Stefănești, respectiv 2015 locuitori. Municipiul Pitești înregistrează o valoare negativă de -8153 locuitori, iar localitățile limitrofe, în total, o valoare pozitivă de 6477 locuitori. Aceste valori sunt valabile la nivelul perioadei 1990 – 2009, însă, daca vom compara dinamica numărului de locuitori în Pitești și în localitățile limitrofe cu perioada 2001 – 2009 (2001 reprezintă anul când populația era de 186 238 locuitori, iar după acest an scade brusc ajungând în 2009 la 166 637 locuitori), constatăm o schimbare majoră. Pentru început trebuie evidențiată evoluția mișcării migratorii a populației, în perioada 2001 – 2009 (tabelul 16), pentru a observa desfășurarea celor două solduri al schimbărilor de domiciliu respectiv de reședință, dar și pentru a compara rezultatele finale la nivelul celor două perioade.
Tabelul 16. Mișcarea migratorie a populației în perioada 2001–2009
(Sursa: INS)
Figura 50 evidențiază atât soldul schimbărilor de domiciliu cât și soldul schimbărilor de reședință, pentru perioada 2001 – 2009. Astfel, soldul schimbărilor de domiciliu prezintă o valoare negativă pe toată perioada analizată, de unde rezultă că în această perioadă au plecat mai mulți locuitori cu domiciliul din localitate decât au sosit, aspect evidențiat și în evoluția numărului de locuitori, care prezintă o valoare negativă, iar soldul schimbărilor de reședință prezintă o evoluție atât pozitivă cât și negativă.
Figura 50. Dinamica migratorie a populației în municipiul Pitești
– perioada 2001 – 2009
Schimbările de domiciliu se datorează în principal deplasărilor în străinătate în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, în localitățile limitrofe și construirea în aceste locuri a locuințelor particulare, formând așa numitele cartiere rezidențiale, dar și datorită deplasărilor în localitățile natale, cauza principală constituind-o lipsa locurilor de muncă.
În figura 51 este evidențiat totalul schimbărilor de domiciliu și reședință care s-a înregistrat în perioada analizată, astfel, schimbările de domiciliu se caracterizează printr-un total negativ de – 11 110 schimbări de domiciliu, iar totalul schimbărilor de reședință au o valoare pozitivă de 1372 schimbări. Se observă o superioritate clară a schimbărilor de domiciliu, aceasta reprezentând o cauză importantă ce a influențat reducerea populației municipiului după anul 2001. Conform Planului Urbanistic General al municipiului Pitești, prognoza evoluției populației pentru următorii 10 ani va fi una negativă, cu estimări de reducere a numărului populației (PUG 2009).
Figura 51. Totalul schimbărilor de domiciliu și reședință
– municipiul Pitești – perioada 2001 – 2009
În tabelul 17 sunt prezentate cele opt localități limitrofe municipiului Pitești și creșterea numărului de locuitori (valoarea totală) pentru fiecare localitate, în perioada analizată.
Tabelul 17. Evoluția numărului de locuitori în comunele limitrofe
municipiului Pitești – perioada 2001 – 2009
Astfel, cele mai mari creșteri de populație au fost consemnate în orașul Ștefănești (1838 locuitori) și comunele Bradu (1436 locuitori), Bascov (1026 locuitori) și Moșoaia (925 locuitori) (figura 52). Per total, în cele opt localități limitrofe, numărul populației a crescut cu 6923 locuitori, iar la nivelul municipiului Pitești numărul populației s-a redus cu 19 601 locuitori (figura 53). Diferența de 12 678 locuitori se datorează, în cea mai mare parte, migrării populației în străinătate, iar într-o proporție mai redusă mortalității și strămutării în alte localități față de cele limitrofe, în special localitățile natale.
Figura 52. Evoluția numărului de locuitori în comunele limitrofe
municipiului Pitești – perioada 2001 – 2009
Figura 53. Evoluția numărului de locuitori în Pitești și localitățile limitrofe
– perioada 2001 – 2009
O metodă prin care se pot afla răspunsuri la problemele unei localități este cea a chestionării populației din cadrul localității respective. Pentru studiul actual am realizat un chestionar pe baza a 20 de întrebări, cu referire la unele aspecte ce caracterizează localitatea, iar o întrebare se referea și la locația de deplasare a locuitorilor după anul 2001 (Scăderea populației municipiului Pitești, după anul 2001, s-a produs datorită migrării locuitorilor în: a) străinătate, b) localitățile vecine, c) alte localități). Chestionarul a fost realizat pe baza unui eșantion de 350 persoane, iar răspunsurile au fost suportul pentru realizarea unui grafic (figura 54) ce ilustrează opinia celor chestionați.
Analizând graficul din figura 54 se observă că cea mai mare parte dintre răspunsuri, 46,85 %, sunt alocate plecării locuitorilor în străinătate, urmată de migrarea în localitățile vecine 31,47 %, iar 21,68 % deplasării în alte localități. Plecarea locuitorilor în străinătate se datorează în principal restructurării industriei și reducerii numărului de angajați, iar deplasarea în localitățile limitrofe și construirea de noi locuințe particulare sunt efectul aglomerației din oraș.
Figura 54. Rezultate chestionar – întrebarea 19
4.2.5. Structuri geodemografice
4.2.5.1. Structura pe grupe de vârstă și sexe
Cele mai reprezentative caracteristici demografice, pentru orice descriere și analiză demografică, sunt evidențiate prin vârstă, sex și stare civilă. Informații cu privire la caracteristicile demografice amintite anterior se obțin cu ajutorul recensămintelor populației.
Structura populației pe sexe și grupe de vârstă, analizează populația din punct de vedere a două elemente fundamentale (sex, vârstă) privind structura populației. În cadrul unei populații această structură reprezintă consecința evoluției atât a nașterilor cât și a deceselor, la nivelul unei perioade de timp, însă o influență majoră revine și mișcării migratorii a populației, care poate modifica cele două caracteristici demografice.
4.2.5.1.1. Structura pe grupe de vârstă
În cadrul structurii populației pe grupe de vârstă, situația economică are o influență majoră prin faptul că natalitatea înregistrează o scădere atunci când economia se află în declin, iar numărul persoanelor vârstnice va crește. În afară de situația economică alți factori care determină compoziția populației pe grupe de vârstă sunt:
– gradul și desfășurarea în timp a natalității;
– gradul și evoluția mortalității, în special repartiția pe grupe de vârstă;
– gradul și evoluția bilanțului migratoriu, dar și repartiția sa pe grupe de vârstă;
– războaie, dezastre naturale, etc.
Astfel, structura populației pe grupe de vârstă prezintă importanță deosebită atât pe plan economic cât și demografic, având și rol important în privința planificării economice și sociale (Cucu V., 1974).
În privința vârstei, structura populației este împărțită în trei categorii, astfel: populația tânără (0 – 14 ani), populația adultă (15 – 64 ani) și populația vârstnică sau îmbătrânită (65 de ani și peste). În funcție de grupa de vârstă predominantă, spre exemplu populația tânără, țara sau localitatea respectivă se caracterizează printr-o sursă pronunțată de tineret pentru viitorul apropiat, însă, dacă această grupă de vârstă este în scădere pe o perioadă mai îndelungată, atunci se va impune fenomenul de îmbătrânire a populației. În cazul în care la nivelul unei țări sau localități populația este într-un număr foarte mare, iar situația economică este în regres, regiunea respectivă devine o sursă importantă de emigranți.
În cazul municipiului Pitești, această structură pe grupe de vârstă se caracterizează prin modificări survenite în cazul celor trei categorii de vârstă. Astfel, în tabelul 18 este prezentată această structură a populației pentru perioada 1990 – 2009 la nivelul celor trei categorii de vârstă, atât pentru populația masculină cât și pentru cea feminină.
Tabelul 18. Structura populației pe grupe de vârstă și sexe
(Sursa: INS)
Analizând tabelul 18, se observă modificări survenite la nivelul fiecărei categorii de grupe de vârstă, astfel populația tânără înregistrează o reducere continuă a valorii, populația adultă prezintă două perioade de evoluție și anume o perioadă de creștere continuă între anii 1990 și 2001, cu un mic regres în anul 2000 și o perioadă de reducere între anii 2001 și 2009, iar a treia categorie, populația îmbătrânită, descrie o traiectorie ascendentă la nivelul perioadei analizate, însă are și un scurt interval (anii 2002, 2003, 2004) cu regres de populație.
Pentru actualul studiu, am selectat trei ani de referință, respectiv anii 1990, 2000 și 2009, la nivelul cărora am calculat structura populației pe grupe de vârstă și sexe, observând astfel tendința de evoluție pentru fiecare grupă de vârstă în parte (figura 55).
Analizând figura 55, cu privire la structura populației pe grupe de vârstă și sexe pentru cei trei ani de referință, se pot concluziona următoarele aspecte:
– grupa de vârstă 0 – 14 ani (populația tânără), prezintă o traiectorie descendentă, de la valoarea totală de 41894 locuitori, înregistrată în anul 1990, la valoarea de 21762 locuitori consemnată în anul 2009. Se observă o reducere la jumătate a populației tinere, iar cauzele care au influențat acestă reducere sunt diminuarea bilanțului natural și emigrarea în localitățile limitrofe sau în afara granițelor țării alături de părinți.
– grupa de vârstă 15 – 64 ani (populația adultă), prezintă oarecum o stabilitate în comparație cu celelalte două grupe, totalul mediu al grupei de vârstă situându-se aproximativ în jurul valorii de 130 000 locuitori, populația feminină fiind superioară la nivelul celor trei ani. Reducerea populației masculine, în special la nivelul anului 2000, s-a produs datorită migrației în străinătate în căutarea unui loc de muncă. O influență importantă în privința reducerii populației în cazul acestei grupe de vârstă, a avut-o emigrarea populației în localitățile limitrofe (Nedelea A., 2010) în urma construirii de noi locuințe particulare formând așa numitele cartiere rezidențiale situate la periferia orașului.
Figura 55. Structura populației pe grupe de vârstă și sexe
– perioada 1990, 2000, 2009
– grupa de vârstă 65 de ani și peste (populația vârstnică), se desfășoară contrar în comparație cu grupa tânără. Populația totală înregistrată în anul 1990 era de 7 460 locuitori, urmând să crească pe viitor la 12 964 la nivelul anului 2000, iar la sfârșitul perioadei analizate, respectiv anul 2009, la un total de 16 362 locuitori. Se observă o dublare a numărului populației vârstnice în perioada analizată. În comparație cu prima grupa de vârstă unde populația s-a redus la jumătate în această grupă populația s-a dublat, în consecință se poate spune că într-un viitor nu prea îndepărtat vom asista la un proces de îmbătrânire a populației. Ponderea într-o proporție mare a populației îmbătrânite, influențează creșterea numerică a populației neproductive din cadrul municipiului, provocând o serie de probleme economice și sociale (Cucu V., 1974).
Analiza structurii pe grupe de vârstă, la nivelul municipiului, este importantă prin faptul că activitatea economică, necesarul de locuințe, consumul total, asistența medicală și migrația sunt dependente și variază în funcție de structura populației pe grupe de vârstă.
4.2.5.1.1.1. Îmbătrânirea demografică
Din punct de vedere demografic, termenul „îmbătrânire demografică” sau „îmbătrânirea populației” reprezintă creșterea numărului (sau procentului) persoanelor de 65 de ani și peste (populația vârstnică), la nivelul întregului efectiv de populație. Cu alte cuvinte, îmbătrânirea demografică reprezintă un proces ce influențează modificarea structurii pe grupe de vârstă a unei populații prin creșterea considerabilă a procentului populației vârstnice, în detrimentul procentului populației tinere (0 -14 ani), la nivelul populației totale. Termenul de „îmbătrânire demografică” a fost preluat din limba franceză – „vieillissement”. Producerea unui astfel de fenomen demografic influențează alte evoluții precum: creșterea vârstei medii a populației, reducerea numerică sau procentuală a unui alt segment de populație, etc. Creșterea procentului populației vârstnice se poate produce și datorită emigrării populației tinere într-un număr mare, afectând astfel procentele celorlalte grupe de vârstă.
Atât în Uniunea Europeană cât și la nivelul țării noastre procesul de îmbătrânire demografică se face simțit, el fiind generat de reducerea nivelului fertilității și de evoluția pozitivă într-un ritm rapid a speranței de viață la populația vârstnică. Soluțiile concepute pentru țările Uniunii Europene pot fi aplicate și în România.
Transformările survenite în cadrul dinamicii populației reprezintă consecințele directe ale tendințelor consemnate la nivelul fenomenelor demografice precum natalitate, mortalitate și migrație. Astfel, trebuiesc adoptate unele măsuri specifice pentru reducerea și stoparea acestui fenomen demografic – îmbătrânirea demografică – care a devenit o realitate în ultima perioadă de timp. Cum am menționat, natalitatea, mortalitatea și migrația sunt principalele cauze care influențează procesul de îmbătrânire a populației. Analizând fiecare cauză în parte se constată următoarele aspecte:
a) natalitatea:
– se caracterizează printr-o restabilire ușoară în ultimii ani;
– nivelul de trai scăzut, creșterea șomajului, incertitudinea locului de muncă, restructurarea unităților industriale reprezintă factori negativi, specifici pentru perioada de tranziție;
– actualele evoluții ale natalității sunt însoțite de unele schimbări asupra atitudinii și comportamentului în privința conviețuirii, căsătoriei, divorțului, existența copiilor în afara căsătoriei, etc.;
– una din cauzele scăderii natalității, după anul 1990, a constat în posibilitatea întreruperii legale a sarcinii;
– valoarea natalității nu trebuie să înregistreze un nivel scăzut pe o perioadă lungă de timp, deoarece va produce o schimbare în cadrul structurii pe grupe de vârstă.
b) mortalitatea:
– este influențată în principal de starea de sănătate, maniera de viață, regimul alimentar, nivelul educației, condițiile sanitare, condițiile economico-sociale. Acești factori exercită influență și în privința duratei medii de viață.
c) migrația:
– reprezintă fenomenul demografic conectat direct la mecanismul factorilor de „atracție/respingere”;
– afectează cel mai puternic populația de vârstă medie, prin faptul că este generată de factori economici, înfluențând astfel emigrarea familiilor (inclusiv copiii, dacă familia emigrează în întregime);
– contribuie la îmbătrânirea populației prin reducerea grupei de vârstă tinere.
În cazul municipiului Pitești, populația îmbătrânită prezintă o dinamică ascendentă, atât pentru partea masculină cât și pentru cea feminină. Analizând tabelul 19 se observă dinamica ascendentă a populației masculine, cu 3828 persoane, de la 3025 persoane înregistrate în anul 1990 la 6 853 persoane la nivelul anului 2009, aproximativ o dublare a populației masculine pentru perioada analizată. Populația feminină înregistrează o creștere mai pronunțată în comparație cu cea masculină, de la 4 435 persoane, la nivelul anului 1990, la 9 509 persoane în anul 2009, diferența între cei doi ani de referință fiind de 5 074 persoane.
Graficul din figura 56 evidențiază, atât dinamica populației îmbătrânite cât și diferența între cele două sexe, pentru perioada 1990 – 2009. Se observă dinamica ascendentă la nivel de perioadă analizată, intercalată cu o scurtă perioadă de declin pentru anii 2002, 2003 și 2004. Acest declin se datorează reducerii populației, la nivel general, după anul 2001, datorită în principal migrării populației atât în străinătate cât și în localitățile limitrofe. O parte din populație, care în acea vreme făcea parte din cadrul populației active, a fost disponibilizată în urma restructurărilor survenite în cazul unităților industriale. Astfel, datorită lipsei locurilor de muncă din cadrul orașului o soluție pentru populația afectată a fost reîntoarcerea în localitățile natale.
Tabelul 19. Dinamica populației îmbătrânite perioada – 1990 – 2009
(Sursa: INS)
Figura 56. Dinamica populației îmbătrânite – perioada 1990 – 2009
Analizând figura 56 în care este evidențiată dinamica populației îmbătrânite în perioada 1990 – 2009 și ținând cont că numărul populației este în scădere, în special populația tânără și adultă, se poate concluziona că pe viitor îmbătrânirea populației va înregistra un ritm ascendent, iar mortalitatea se va menține la un nivel ridicat.
4.2.5.1.2. Structura pe sexe
În privința structurii populației pe sexe trebuie specificat acel indicator ce poartă denumirea de raport de feminitate sau raport de masculinitate și care se calculează dupa formula:
Astfel, raportul de feminitate / masculinitate indică numărul persoanelor de sex feminin / masculin corespunzător unui efectiv de 100 persoane de sex masculin / feminin (Ciocodeica V., 2007, p. 35). În general se nasc mai mulți copii de sex masculin decât de sex feminin, însă, proporțiile ajung la un rezultat egal la grupa de vârstă cuprinsă între 5 – 9 ani, datorită nivelului ridicat al mortalității înregistrat la persoanele de sex masculin. Acest nivel ridicat al mortalității în rândul populației masculine se continuă și la celelalte grupe de vârstă, în comparație cu nivelul mortalității persoanelor de sex feminin, iar după vârsta de 50 de ani diferența se mărește în favoarea persoanelor de sex feminin proporțional cu vârsta.
Situația economică din cadrul unei localități are o influență asupra structurii populației pe sexe, în sensul că impactul disponibilizărilor unui număr considerabil de salariați, duce la o emigrare a populației, în cea mai mare parte de sex masculin, din mediul urban spre mediul rural.
Structura pe sexe, „este importantă din mai multe puncte de vedere, cu ajutorul ei se obține numărul populației masculine (bărbați) și numărul populației feminine (femei)” (Trebici V., 1991, p. 75), iar împreună cu elementul vârstă, ajută la stabilirea clară a raportului de masculinitate sau feminitate, dar și la evoluția populației tinere, adulte sau îmbătrânite.
Pentru municipiul Pitești, în intervalul 1990 – 2009, pe baza datelor prelucrate, structura populației pe sexe prezintă superioritate în favoarea sexului feminin, pe toată perioada analizată (tabelul 20).
Tabelul 20. Structura populației pe sexe
(Sursa: INS)
În figura 57, se observă această superioritate a sexului feminin față de sexul masculin, pe toată perioada analizată, iar ca indicator statistic este vorba despre raportul dintre sexe, în cazul de față raportul de feminitate.
Figura 57. Structura pe sexe a populației municipiului Pitești
– perioada 1990 – 2009
Începând din anul 1990 și până în anul 2009, diferența dintre sexul feminin și masculin, se află într-o continuă creștere (tabelul 21). Putem vorbi de două situații, prima, existența unei populații de tip închis (doar nașteri și decese) când avem de a face cu o supramortalitate masculină (influențată în principal de războaie, speranța de viață), iar a doua situație când avem o populație de tip deschis (influențată de migrație) și raportul de masculinitate sau feminitate este modificat de migrație sau imigrație. În cazul de față, reducerea populației masculine (figura 58) nu se datorerază războaielor sau altor conflicte asemănătoare, ci datorită migrației și speranței de viață la naștere, mai mare în cazul populației feminine. În țările dezvoltate speranța de viață la naștere este mai mare în rândul populației feminine, iar în țările subdezvoltate este mai mare în rândul populației masculine.
Tabelul 21. Diferența între persoanele
de sex masculin si feminin – perioada 1990 – 2009
Figura 58. Diferența între persoanele de sex masculin și feminin
– perioada 1990 – 2009
Cauza acestei reduceri a populației masculine o constituie deplasarea populației în afara granițelor țării în căutarea unui loc de muncă, datorită restructurări industriei la nivelul municipiului Pitești, mortalitatea crescută în cazul bărbaților și speranța de viață la naștere mai scăzută în comparație cu populația feminină.
4.2.5.2. Dinamica structurii economice a populației
Această structură analizează populația din punct de vedere al participării la activitatea economică și se divide în două subtipuri: populație activă și populație inactivă. Populația activă este cea care participă la producerea de bunuri și servicii încadrată într-un anumit interval de vârstă. În această categorie este inclusă atât populația ocupată cât și cea neocupată (fără servici). Populația inactivă este reprezentată din persoane ce sunt întreținute (copii, elevi, studenți, pensionari). Prin urmare se constată că nu toată populația participă la activitatea economică, aceasta reprezentând o activitate productivă (care produce), însă toată populația participă la activitatea de consum (de utilizare). Astfel se poate afirma că populația joacă un rol dublu, de consumatoare a bunurilor produse în economie și de producătoare a bunurilor respective (Vert C., 2001, p. 114). Deosebirea constă în faptul că producătoare este doar o parte din populație, iar consumatoare toată populația.
Atât populația activă cât și cea inactivă se stabilește cu ajutorul recensământului, iar formula prin care se determină rata generală de activitate și/sau inactivitate provine din ponderea populației active, respectiv inactive, raportată la numărul total al populației:
unde: Ra și Ri – reprezintă rata generală de activitate, respectiv inactivitate,
Pa și Pi – reprezintă efectivul populației active, respectiv inactive,
P – reprezintă efectivul total al populației.
În țara noastră populația activă (în vârstă de muncă) este încadrată între 15 și 64 de ani și se divide în două categorii: populația ocupată și neocupată. Populația ocupată reprezintă cea mai importantă componentă a populației active, deoarece prin ea se realizează bunurile și serviciile ce sunt indispensabile pentru ca întreaga societate umană să poată exista. Cu alte cuvinte reprezintă populația ce are un loc de muncă. Populația ocupată este alcătuită atât din personalul salariat cât și din cel nesalariat (patroni, lucrători pe cont propriu, lucrători familiali, etc). Populația neocupată sau șomerii, face parte din cadrul populației active și cuprinde persoane în căutarea unui alt loc de muncă sau persoane în căutarea primului loc de muncă.
Populația inactivă cuprinde persoanele ce sunt întreținute precum elevi, studenți (exclusiv cei care lucrează pe baza unui contract de muncă), pensionari, persoane casnice, persoanele cu handicap și invaliditate,etc.
În cazul de față, situația la nivelul municipiul Pitești, la recensămintele cuprinse între anii 1956 și 2002, este prezentată în tabelul 22.
Tabelul 22. Dinamica populației active și inactive în municipiul Pitești
la nivelul recensămintelor populației
(Sursa: Recensămintele populației)
Analizând tabelul 22 se observă evoluția populației active și inactive pentru ambele sexe la nivelul ultimelor cinci recensăminte efectuate în țara noastră. Astfel, numărul populației active masculine este superior populației active feminine pe toată perioada analizată, cu mențiunea că la primele două recensăminte diferența a fost mai mare, iar numărul populației inactive prezintă superioritate la nivelul celor cinci recensăminte de partea feminină. La nivel general, populația activă prezintă o evoluție ascendentă pentru primele patru recensăminte, urmând ca la recensământul din anul 2002 să înregistreze o reducere cu 11 265 persoane față de valoarea înregistrată la recensământul anterior din anul 1992. Populația inactivă prezintă o creștere pe toată perioada analizată, depășind în unele cazuri numărul populației active (anii 1956, 1966 și 2002). În figura 59 sunt reprezentate evoluțiile celor două tipuri de populații respectiv activă și inactivă la nivelul ultimelor cinci recensăminte.
Figura 59. Dinamica populației active și inactive în municipiul Pitești
Rata generală de activitate respectiv inactivitate prezintă următoarea desfășurare (tabelul 23):
Tabelul 23. Rata generală de activitate/inactivitate
Din tabelul 23 se observă evoluția ascendentă a ratei generale de activitate începând din anul 1956 și până în anul 1977, când a înregistrat și cea mai mare valoare de 52,67 %, urmând apoi să scadă până la valoarea de 48,76 % înregistrată în anul 2002. Evoluția ratei generale de activitate a fost influențată de cursul evolutiv al industriei, evoluția populației active și inactive, dar și de creșterea numerică a populației totale. Rata generală de inactivitate prezintă o evoluție contrară în comparație cu rata generală de activitate, astfel, ea scade începând din anul 1956 (53,21 %) până în anul 1977 când a înregistrat cea mai mică valoare, respectiv 47,33 %, urmând apoi să crească până la valoarea de 51,24 % consemnată la nivelul anului 2002. Odată cu dezvoltarea industriei numărul total al populației a crescut, iar populația activă a depășit numeric populația inactivă în perioada cuprinsă între recensămintele dintre anii 1966 și 1977. După recensământul din anul 1992, când populația activă a înregistrat cea mai mare evoluție, a urmat o perioadă de reducere, iar la recensământul din anul 2002 populația activă în număr de 82 140 persoane, a fost depășită numeric de populația inactivă ce a înregistrat o valoare de 86 318 persoane. Perioada de reducere ce a urmat după recensământul din anul 1992 s-a datorat în principal restructurării industriei, privatizării unor unității industriale și nu în ultimul rând lichidării (încetarea activității) unor unități de producție, aspecte ce au afectat populația activă din punct de vedere numeric.
În privința activităților economice, în care era ocupată populația activă la nivelul celor cinci recensăminte, cele mai importante ramuri economice sunt prezentate în tabelul 24:
Tabelul 24. Populația aferentă activităților economice în perioada recensămintelor
dintre anii 1956 – 2002
(Sursa: Recensămintele populației)
Se observă că cea mai mare pondere a populației își desfășoară activitatea în industrie, aproximativ 30 % pentu anii 1956 și 1966, urmând să crească la 50 % în următorii ani. Cea mai mare valoare a numărului populației ocupată în industrie s-a înregistrat la recensământul din 1992 (46 317 persoane) urmând apoi să scadă continuu, înregistrând la recensământul din 2002 valoarea de (34 075 persoane). Această reducere a avut drept cauze atât stoparea procesului de industrializare din cadrul municipiului cât și privatizarea și apoi restructurarea unor unități industriale. În afară de industrie, care deține cea mai mare parte din populația activă, alte ramuri de activitate cu ponderi însemnate în privința numărului de persoane sunt comerțul și alimentația publică, construcțiile și transporturile și telecomunicațiile. Celelalte ramuri de activitate dispun de o pondere mai redusă a populației, iar cu cât s-a înaintat către anul 2002 unele dintre ele au dispărut, au fost incluse în altă categorie sau au avut o categorie aparte. În consecință, modificări s-au produs nu numai în privința evoluției numărului populației, ce revine unui anumit segment de activitate, ci și din punct de vedere al ramurilor de activitate.
Capitolul 5.
Evoluția teritorială și schimbări în structura zonelor funcționale
Un rol important în privința dezvoltării orașului Pitești l-a reprezentat așezarea geografică, mai exact, localizarea orașului la contactul dintre două zone geografice diferite, respectiv zona de câmpie și zona de podiș, ce a influențat dezvoltarea orașului ca centru de schimb pentru diferite produse, dar și loc de întâlnire și popas pentru negustorii și meșteșugarii proveniți din regiunile de peste Carpați și din sudul țării. Diferite dovezi arheologice descoperite în vatra orașului, precum urme dacice, fortificații romane, silexuri, confirmă existența așezării încă din perioada paleoliticului inferior, însă, conform surselor documentare consemnarea așezării Pitești este menționată la data de 20 mai 1388. Funcția de bază a orașului pentru câteva secole a fost cea de târg, loc activ de schimb și punct de vamă pentru anumite produse. Diferite activități cu caracter economic specifice acelei perioade, precum activitățile meșteșugărești, comerțul, viticultura și pomicultura, au influențat pozitiv dezvoltarea orașului. Pornind de la aceste activități economice și continuând cu dezvoltarea ramurilor industriale, se constată o transformare a orașului „dintr-un târg cu funcții comercial-meșteșugărești, într-un organism complex, industrial-urban” (Poșircă Rozica, 2004, p. 225). Procesul de concentrare și dezvoltare a orașului a înregistrat un ritm lent până la jumătatea secolului al XIX-lea, însă sfârșitul acestui secol și începutul secolului XX se caracterizează printr-o dezvoltare a orașului, fapt evidențiat de apariția unităților industriale, creșterea capacității de producție și implicit creșterea populației. După anul 1950 au fost alocate diferite resurse financiare pentru dezvoltarea economică pe plan local în special domeniul industrial prin înființarea de noi unități și extinderea capacității de producție pentru unele unități deja existente.
Aceste modificări pozitive produse în cadrul economiei, în special domeniul industrial, au influențat, atât dezvoltarea orașului cât și extinderea sferei de influență în teritoriul înconjurător, având ca efect creșterea numărului de locuitori datorită sporului migratoriu.
5.1. Structura administrativ-teritorială a orașului Pitești în perioada premodernă
Anterior perioadei medievale, trebuie amintit faptul că, datorită săpăturilor arheologice efectuate pe teritoriul orașului Pitești, s-a dovedit că zona a fost populată din primele perioade ale comunei primitive, mai precis din epocile străveche și veche.
Pentru epoca pietrei (aprox. 1 milion – 2500 î.e.n), mărturiile care atestă locuirea teritoriului, sunt reprezentate prin diferite unelte de piatră cioplită ce au fost descoperite în vatra orașului: topoare de diferite forme și mărimi, descoperite în partea de nord și sud a orașului, dar și pe străzile Craiovei și Trivale, fragmente de vase ceramice de diferite culturi (Prund, Gumelnița, Coțofeni, Criș), situate în diverse puncte ale orașului.
Epoca metalelor (aprox. 1700 î.e.n. – 106 e.n.) se caracterizează prin apariția în istorie a traco-geto-dacilor, cei care au creat civilizația bronzului și fierului în spațiul carpato-danubiano-pontic, apariția primului stat dac centralizat și independent ce era condus de Burebista, dar și a numeroase așezări pe teritoriul județului Argeș și a orașului Pitești. Principalele perioade din epoca metalelor sunt:
– perioada bronzului – recunoscută datorită prelucrării aramei și bronzului, iar obiectele descoperite pe teritoriul orașului Pitești aparțin culturilor Glina III (bronzul timpuriu) și Tei (bronzul mijlociu) și au fost remarcate la intersecția diferitelor străzi din oraș și în mai multe cartiere.
– perioada fierului – se face remarcată prin utilizarea uneltelor și obiectelor din fier și are două faze: Hallstatt și La Tène. Astfel, în faza Hallstatt (aprox. 800 – 300 î.e.n.), s-au descoperit bucăți de ceramică situate doar în unele sectoare ale orașului, iar faza La Tène este specifică perioadei de maximă dezvoltare a civilizației geto-dacice, care pe teritoriul județului Argeș și-a pus amprenta prin diverse fragmente ceramice, de cărămidă și de vase, dar și prin fortificațiile, care, se pare că erau folosite, în acel timp, ca loc de refugiu.
– perioada daco-romană (106 – 275 e.n.) – se evidențiază prin romanizarea geto-dacilor, fapt ce a dus la formarea populației daco-romane care a stat la baza procesului de formare a poporului român și a limbii române. Săpăturile arheologice efectuate au scos la lumină diferite obiecte și resturi de vestigii romane existente în acea perioadă, precum cărămizi, resturi de zidărie, părți ale unor obiecte ceramice, diferite figurine și resturi de lut ars, monezi romane prelucrate din argint și bronz, etc.
Analizând precizările anterioare, se poate concluziona faptul că, atât teritoriul orașului Pitești cât și al localităților limitrofe, a fost tranzitat și populat din timpuri foarte vechi, datorită numeroaselor dovezi (cărămizi, ceramică, vase de lut, etc) descoperite în urma săpăturilor arherologice, efectuate la jumătatea secolului al XX-lea.
Municipiul Pitești se caracterizează prin funcții complexe ca urmare a dezvoltării ascendente a vieții sale economice, politice și culturale din decursul veacurilor și mai ales din perioada regimului democrat-popular. În decursul timpului, concomitent cu dezvoltarea funcțiilor economice, mai ales cea industrială, a avut loc și evoluția teritorială a localității.
Dezvoltarea așezării Pitești, a fost condiționată de mai mulți factori dintre care cei mai importanți sunt:
– așezarea orașului Pitești pe malul drept al râului Argeș, la confluența acestuia cu Râul Doamnei;
– situarea la contactul a două unități de relief diferite, Piemontul Getic și Câmpia Română;
– situarea la intersecția de drumuri comerciale ce făceau legătura între Transilvania și Țara Românească;
– dezvoltarea schimburilor comerciale și a funcției de târg, datorită situarii la intersecția de drumuri comerciale;
– pădurile existente în acea regiune, au contribuit la apărarea așezării de invaziile cotropitoare din acea perioadă;
– condițiile naturale, în special relieful, clima și rețeaua hidrografică, au avut un rol important asupra extinderii teritoriale a orașului;
Evoluția teritorială a orașului Pitești, reprezintă o oglindire a condițiilor istorice și social-economice de dezvoltare, dar și a evoluției populației în decursul timpului. Odată cu începuturile existenței sale, viața orașului a evoluat în jurul pieței de schimb, care în decursul timpului a primit denumirea de târg. Mai multe așezări din țara noastră s-au dezvoltat la rangul de oraș datorită funcției de târg din perioada premodernă.
În structura administrativ-teritorială a orașului Pitești, cum de altfel și în cazul altor orașe medievale din țară, se disting trei componente importante: vatra sau nucleul orașului, reprezentând arealul cel mai vechi pe care s-a format și extins orașul, hotarul orașului, situat la exteriorul vetrei, care cuprinde și anumite terenuri agricole și ocolul orașului, în care sunt incluse satele și alte terenuri subordonate orașului.
5.1.1. Vatra orașului
Vatra orașului reprezintă locul central al unei așezări umane, mai exact locul de unde a început a se clădi acea localitate. În cazul de față, vatra orașului Pitești s-a constituit sub influența anumitor factori dintre care o importanță majoră au avut-o condițiile de relief și drumurile comerciale. În privința localizării așezărilor omenești, se observă că în majoritatea cazurilor s-a ținut cont de asigurarea existenței, aceasta depinzând de favorabilitățile cadrului natural (Frăsineanu D., 2008). Într-una din cele mai vechi reprezentări cartografice a orașului Pitești, respectiv Harta Austriacă din anul 1790 (figura 60), centrul vetrei mai putea fi indicat și de întâlnirea principalelor drumuri de tranzit, acestea având o contribuție importantă cu privire la analiza urbanistică. Din figura 60 se observă ca „vatra orașului prezenta o extindere la o distanță relativ mare de malul Argeșului” (Bugă D., 2005, p. 43).
Figura 60. Reprezentarea orașului Pitești pe Harta Austriacă – anul 1790
(Sursa: Muzeul Județean Argeș)
Drumurile de tranzit ce se intersectau în piața din centrul localității, evidențiată prin prezența bisericii Sf. Gheorghe, erau următoarele (figura 61): spre nord, drumul către Curtea de Argeș și mai departe spre Sibiu, ce traversa comuna Bascov, drumul orientat în direcția nord-est spre Câmpulung ce traversa gârla Trivalea și râul Argeș, drumul către București ce pornea din piață și se îndrepta spre estul localității, iar cel de-al patrulea drum important din acea perioadă, era drumul din partea de sud-vest a localității, ce se îndrepta spre două destinații diferite, astfel după traversarea pârâului Geamăna Mică drumul se desparte în drumul Craiovei și drumul Giurgiului. În prezent doar două artere din cele patru, mai poartă vechea denumire, respectiv Calea București și Calea Craiovei. În afară de aceste patru drumuri importante, pe harta din figura 61 se observă încă un drum de tranzit, însă de importanță mai redusă în comparație cu celelalte patru, și anume drumul Topanei, situat în partea de vest a localității Pitești, care se continua spre localitatea Drăgășani. Drumul Topanei, cum era denumit în perioada premodernă, a avut în acel interval de timp o importanță deosebită, datorită comerțului practicat la Pitești cu produse agricole din zona Drăgășanilor, dar și a vitelor din zona de dealuri situată între râurile Argeș și Olt. Pe drumul Topanei era situat Târgul din Deal, ce se afla localizat pe calea Smeurei, aceasta reprezentând cea mai înaltă terasă a orașului. Ion Gr. Rădulescu în lucrarea „Comerțul și industria în trecutul orașului Pitești” afirma „chiar dacă nu este cel mai vechi târg al orașului, a funcționat probabil, concomitent cu Tîrgul din Vale, adică din prima fază de organizare a structurii urbane, având în vedere avantajele platoului situat lângă calea Smeurei”. Harta austriacă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cataloghează acest drum al Topanei, ca fiind unul decăzut, la fel ca și harta rusă din anul 1835, iar legătura cu Oltul se efectua prin localitățile Bascov – Dedulești – Ostroveni.
Figura 61. Intersecția principalelor drumuri de tranzit evidențiate în
Harta Austriacă
(Sursa: prelucrată după Greceanu E., 1982)
Vatra orașului Pitești, era situată parțial pe terasa centrului civic și pe terasa de luncă și cuprindea diferite clădiri, curți, grădini și străzi, terenuri virane localizate în centrul urban în jurul bisericii „Sf. Gheorghe” (finalizarea construirii acestei biserici s-a realizat în anul 1656 de către domnitorul Constantin Șerban). Perimetrul vetrei medievale, considerat până la începutul secolului al XVIII-lea, a fost schițat cu ajutorul datelor istorice, planurilor din anii 1790 și 1864, datelor primite de la istoricul bisericilor, dar și de caracteristicile arhitecturale ale unor clădiri ce au datat până în secolul al XVIII-lea. Astfel, perimetrul vechii vetre poate fi marcat pe teren cu ajutorul unor obiective arhitectonice cum sunt: biserica Precista veche din coastă (anul 1540 refăcută în 1754), Biserica Buna Vestire-Greci (1564) ce aparținea marelui logofăt din Pitești Ioan Norocea, Biserica Sfânta Treime – Beștelei, refăcută în a doua jumătate a secoloului al XVII-lea, Biserica de lemn Sf. Ioan – anul 1728, Biserica schitului Buliga – 1745, Biserica Adormirea Maicii Domnului – Mavrodolu, construită în anul 1752 și refăcută între anii 1815-1818. Aceste edificii arhitecturale sunt printre cele mai importante din acea perioadă, care erau incluse în teritoriul vetrei, însă mai sunt si altele, precum case cu pivnițe ale diferiților boieri sau negustori din acea perioadă.
Conform planului Szathmary din anul 1864, casele se opresc către comuna Prundu în dreptul străzii care în zilele noastre poartă denumirea de strada Oborului, această stradă reprezentând limita de sud a zonei ce era propusă pentru localizarea curții domnești (Greceanu E., 1982). Se consideră că perimetrul vetrei din acea perioadă, avea posibilitatea, eventual, să se extindă spre sud, până în dreptul pârâului Geamăna, retrăgându-se însă către târg, în urma dezafectării curților domnești, în secolul al XVIII – lea. În partea de nord, gârla Trivalea reprezenta limita naturală până unde era extinsă vatra orașului, aceasta având un regim torențial, iar spre nord-est limita era făcută de gârla Mislea. O altă limită naturală era conturată în partea de sud-vest de malul aproximativ abrupt aparținând terasei cu cea mai mare înălțime. Față de aceste limite, în mare parte naturale, ale vetrei orașului, au existat, de-a lungul arterelor mai importante care ieșeau din oraș, așa numitele dezvoltări tentaculare, care s-au realizat pe Calea Craiovei sau strada Sf. Vineri, acestea reprezentau arterele pe care se realiza negoțul de tranzit.
Figura 62. Vatra orașului Pitești în perioada premodernă
(Sursa: prelucrată după Greceanu E., 1982)
Analizând figura 62, în care este menționat planul localității Pitești din perioada premodernă, se observă că limita vetrei localității, încadra cele mai importante urme de cultură materială, numeroase edificii religioase, hanuri și case ale celor mai înstăriții negustori și nu în ultimul rând piața din centrul localității, ce reprezenta locul de întâlnire al celor mai importante drumuri, iar în funcție de vechimea lor, pot fi clasificate astfel (Greceanu E., 1982, p. 85):
– secolele XIII – XIV: 1) cultură materială aparținând secolelor XIII – XIV; 2) piața Sf. Gheorghe; 3) Târgul dealului;
– secolul XV: 4) metohul mănăstirii Cotmeana; 5) biserica Sf. Vineri ce a fost refăcută de două ori, între 1817 – 1827 și 1904 – 1908; 6) biserica Sf. Gheorghe; 7) Târgul din deal; 8) Târgul din vale;
– secolul XVI: 9) Biserica Buna Vestire – Greci, ce aparținea marelui logofăt Ion Norocea; 10) Biserica cu hramul Intrarea în biserică – Precista veche din coastă; 11) Biserica Sf. Treime – Beștelei; 12) curtea domnească a lui Neagoe Basarab; 13) metohul Mănăstirii Argeșului;
– secolul XVII: 14) Biserica Sf. Ioan; 15) casă cu pivnițe situată pe strada M. Kogălniceanu, nr. 16, datând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea; 16) casa situată pe strada 1 Mai nr. 4; 17) hanul domnesc de pe strada Brâncoveanu nr. 15; 18) hanul situat pe strada Târgul din Vale; 19) Biserica Sf. Ilie;
– secolul XVIII: 20) casa Brătianu; 21) casa Panțurescu, cu pivnițe, situată pe strada 1Mai nr. 29; 22) casa Păiș, cu pivnițe, situată pe strada 1Mai nr. 38; 23) Biserica de lemn Sf. Ioan; 24) casa cu pivnițe situată pe strada Horia, Cloșca și Crișan, nr. 28; 25) Biserica Sf. Nicolae; 26) casa Săvulescu situată pe strada 1 Mai nr. 21; 27) casa cu pivnițe situată pe strada Brâncoveanu nr. 15; 28) Schitul Buliga; 29) casa cu pivnițe din strada Egalității nr. 7; 30) casa cu pivnițe din strada Teiuleanu nr. 6; 31) Biserica Adormirea Maicii Domnului – Precista nouă – Mavrodolu;
Unele dintre aceste edificii enumerate anterior, precum metohul Mănăstirii Cotmeana – nr. 4, Târgul din deal – nr. 7, Târgul din vale – nr. 8, metohul Mănăstirii Argeșului – nr. 13, nu erau incluse în teritoriul vetrei orașului din perioada premodernă, ci în perimetrul orașului din perioada modernă, datorită extinderii teritoriale a orașului.
Orașul medieval a evoluat pe un teren nepotrivit pentru extindere ce s-a individualizat printr-o succesiune de terase paralele cu lunca râului Argeș.
5.1.2. Hotarul orașului
Hotarul orașului reprezintă suprafața situată în afara vetrei și formată din terenuri agricole ocupate cu cereale, legume, vii și livezi, fânețe, izlazul comunal, mori, iazuri, case și alte construcții risipite (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988). Suprafața ocupată de hotar avea următoarele limite aproximative (figura 63): în nord se întindea până în sectorul unde astăzi se află Spitalul Militar – Bariera Găvana, iar spre sud limita era făcută de pârâul Dârzul (Valea teiului, Turcești sau Geamăna Mică) (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988). În partea de nord-est, est și sud-est, limita era mai simplu de trasat deoarece era făcută de râul Argeș, numai în unele sectoare care erau situate pe stânga Argeșului, mai precis între Argeș și Râul Doamnei, erau unele porțiuni de teren ce aparțineau tot de Pitești. În partea de vest hotarul orașului se întindea până pe terasa Trivale-Papucești.
Figura 63. Hotarul orașului Pitești (Sursa: prelucrată după Greceanu E., 1982)
5.1.3. Ocolul orașului
Ocolul orașului se afla situat la exteriorul hotarului și era compus din sate și cătune, acestea fiind subordonate dregătorilor domnești din Pitești. Din scrierile mai multor autori și în urma cercetărilor efectuate de aceștia, cu privire la precizarea așezărilor ce se aflau situate în ocolul orașului, concluzia a fost că sursele de care dispun sunt insuficiente și nu sunt concludente. Singura localitate ce a fost menționată în mai multe izvoare scrise din secolele XV – XVI și făcea parte din ocolul orașului, a fost satul Stăncești, care mai târziu, se consideră că a primit denumirea de Pitești, însă tot din documente se găsesc și unele date ce sunt neclar formulate. Atestat în hrisovul din 12 decembrie 1424, satul Stăncești, este oferit ca danie, mănăstririi Cozia, de către domnitorul Dan al II-lea (1420-1431), care întărește daniile făcute de către Mircea cel Mare, precizînd că a reînnoit „acest hrisov al domniei mele și am dăruit sfintei mănăstiri Cozia ca să-i fie satele și anume … Stăncești” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, după DRH, B, I, 1966, doc 56). O altă informație importantă este aceea că între anii 1502 – 1528, în actele ce au fost emise în acea perioadă, satul Stăncești nu mai apare menționat, dar reapare scris incorect și anume Stănești, într-un document din 8 ianuarie 1539 (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, după DRH, B, IV, 1981, doc 71, p. 93-96). În funcție de unele indicii documentare și de informațiile provenite de la localnici, satul Stăncești, probabil că era situat în lungul văii Stancei sau Stănceștilor, în prezent pârâul Trivale, pe strada care astăzi se numește Trivale și pe povârnișul și platoul terasei Exercițiu, care în prezent este situat în partea estică a cartierului Trivale. Trebuie specificat faptul că, denumirea de „Trivale/Trivalea” a apărut în perioada evului mediu într-un act însemnat la 9 februarie 1676, de aici rezultă că toponimul, nu a apărut în decursul epocilor modernă sau contemporană (Urițescu G. 1965, p. 230). În partea de vest a orașului Pitești, la periferia sa, se afla moșia Stănceasca, aceasta aparținea mănăstirilor Cozia, Cotmeana, schitului Trivale, precum și unor urmași ai Stănceștilor. În anul 1863, în urma procesului de secularizare, moșia Stănceasca a trecut în patrimoniul statului, iar în anul 1868, primăria orașului Pitești, a cumpărat o parte din această moșie, care era situată în fosta comună suburbană Găvana, în prezent cartierul Găvana (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, după Arh. St. Pitești, fond Primăria Pitești, dosar 38/65/1868).
Despre satul Stăncești și despre contopirea lui cu orașul Pitești, în unele documente se găsesc și date care sunt formulate într-un mod confuz, neclar, care nu ajută la deslușirea misterului legat de aceste două localități. În anul 1528 exista atât satul cât și orașul Pitești, conform unor scrieri ce datează din 5 mai 1528 în care Radu de la Afumați a dăruit mănăstirii Argeș „jumătate din Pitești și din sat …” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, după DRH, III, 1975, p. 85 – 86, doc 61). În concluzie, un răspuns posibil la cele spuse mai sus, ar fi că orașul Pitești, în vremea respectivă s-a extins, cuprinzând și satul Stăncești care era situat în ocolul său și aparținuse până în momentul acela mănăstirii Cozia, iar denumirea de Pitești i-a fost atribuită și satului Stăncești, în consecință, orașul Pitești și-a menținut în continuare statutul de oraș.
Ocolul orașului Pitești, a cuprins în unele intervale de timp din epoca medie și teritorii din următoarele sate și cătune:
– Geamăna și Bradu ce făceau parte din comuna suburbană Bradu, astfel Prundu, Turcești și Papucești sunt în prezent cartiere ale municipiului Pitești respectiv Petrochimiștilor, Războieni și Trivale (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, după Ionașcu I., 1942, p. 35);
– Găvana și Valea Rea, în prezent cartierul Găvana I, II, III;
– Gura Bascovului – Flești, Uiasca, Schiau și Valea Ursului aparținând comunei suburbane Bascov;
– Dobrogostea, Negovani, Vărzaru, Borlești și un sector din Merișani, unde orașul Pitești a deținut moșia „Dobrogosti-Negovani” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, după MDGR, IV, 1901, p. 735);
– o bună parte din teritoriile satelor Mărăcineni și Gropeni, în prezent comuna suburbană Mărăcineni (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, după Arh. Pr. Pitești, Planul orașului Pitești, 1939-1944);
– Valea Mare-Podgoria, Zăvoi, Ștefănești, Viișoara, Izvorani și Golești ce fac parte din comuna suburbană Stefănești (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, după DRH, B, XXII, 1969, p. 321-322, doc. 154);
– localități precum Văleni-Podgoria, Ciocănești și Vrănești, ce fac parte din comuna Călinești, unde orașul Pitești a deținut moșie și terenuri situate în lunca Argeșului și în Dealurile Piteștilor (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988).
Până la începutul secolului al XIX-lea, orașul Pitești avea în proprietate teritorii și moșii din satele și cătunele enumerate mai sus, însă odată cu începutul secolului al XIX-lea, proprietatea ce aparținea orașului a început să se diminueze, multe din terenurile aferente orașului s-au transformat în proprietăți individuale, o parte din moșia Dobrogostea a intrat în posesia marelui negustor Ion Nicolopol din Pitești, care în anul 1874 a donat-o orașului prin testament, pentru construirea și întreținerea școlii primare care i-a purtat numele (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, după I. Gh. Atanasiu, I. A. Vasilescu, Anuarul orașului Pitești, Curtea de Argeș și al Jud. Argeș, 1925, Pitești, 1925, p. 35; dosar 40/1868, 12/1875, 38/1882).
Documentele din secolele XIX – XX, demonstrează faptul că orașul Pitești a administrat un număr însemnat din proprietățile enumerate anterior până la nivelul anului 1945 când a avut loc reforma agrară, sau până în perioada când s-a realizat cooperativizarea agriculturii, respectiv între anii 1949 – 1962. Terenurile ce erau situate pe stânga râului Argeș, se aflau pe teritoriul fostului județ vecin, care a purtat denumirea de Pădureți, Muscel-Pădureți, iar mai târziu s-a numit Muscel, ele au fost în proprietatea orașului Pitești.
Concluzionând ideile enumerate mai sus, cu privire la hotarul și ocolul orașului Pitești, se poate spune că ele au avut o suprafață foarte mare, fapt ce a contribuit la dezvoltarea economică și socială, precum și la consolidarea relativei autonomii în Țara Românească.
5.2. Structura administrativ-teritorială a orașului Pitești în perioada modernă
Perioada din istoria omenirii caracterizată prin schimbări intense pe plan politic, cultural-ideologic, social și economic se identifică prin epoca sau perioada modernă. Ea se deosebește clar de perioada anterioară și promovează alte valori, în special umane, care duc la un progres favorabil. Statul modern este statul constituțional ce se bazează pe principiul separării puterilor în stat, constituția devine lege fundamentală, pe baza căreia se desfășoară întreaga activitate a societății și tot în acest timp are loc modificarea raportului dintre Stat și individ. Astfel, cel care era supus monarhului în perioada premodernă, devine, în perioada modernă, cetățean cu drepturi fundamentale pe care statul modern are obligația să i le apere.
Pentru țara noastră, perioada modernă a avut o durată de aproximativ un secol și s-a încadrat între anii 1821, când a avut loc revoluția condusă de Tudor Vladimirescu și 1918 când a avut loc constituirea statului național unitar român.
Principalele evenimente ce s-au desfășurat în timpul perioadei moderne au fost: Revoluția de la 1821, Revoluția Română de la 1848, Unirea Principatelor Române în anul 1859, cucerirea deplinei independențe de stat a României în 1877 și constituirea statului național unitar român în 1918. Pentru orașul Pitești, aceste evenimente istorice au avut un rol important și au determinat dezvoltarea orașului și creșterea importanței sale atât pe plan național cât și internațional. Orașul Pitești și locuitorii săi, au acționat activ la momentele istorice desfășurate în perioada modernă din România, iar mai multe personalități de seamă din cadrul orașului, s-au remarcat, prin atitudinea lor, în viața politică din cadrul țării.
Așezarea geografică și gradul de dezvoltare economică, a generat amplificarea relațiilor orașului, pe mai multe planuri, cu unele orașe din Transilvania, ca Brașov și Sibiu, fapt ce a contribuit la delimitarea zonei Argeș-Muscel, în acțiunea de întemeiere a unității tuturor provinciilor românești. Unele momente petrecute în timpul evenimentelor istorice naționale, s-au desfășurat și în Pitești sau în unele localități situate în apropiere, fapt ce a dus la consemnarea în documente externe, din epoca modernă, a orașului.
În comparație cu perioada premodernă, structura administrativ teritorială a orașului Pitești în perioada modernă, a cunoscut unele schimbări în privința teritoriului administrativ al orașului. S-a înregistrat o ușoară creștere în suprafață a orașului, fără a include localități ce erau situate la periferia orașului. Din reprezentările cartografice existente până în prezent, la nivelul perioadei moderne, pot fi observate, atât comunele suburbane orașului Pitești (unele dintre aceste comune au fost incluse ulterior în teritoriul orașului, devenind cartiere) cât și rețeaua stradală existentă la nivelul acelei perioade.
Una din primele hărți apărute în perioada modernă este Harta Rusă – anul 1835 (figura 64), în care apare reprezentat orașul Pitești și localitățile situate în vecinătatea lui.
Figura 64. Reprezentarea orașului Pitești pe Harta Rusă – anul 1835
(Sursa: prelucrată după Greceanu Eugenia, 1982)
Observăm că localități precum Găvana și Prundu aveau statut de comună, însă, datorită dezvoltării orașului Pitești, aceste comune au fost înglobate în teritoriul orașului, devenind cartiere. Pe această hartă sunt reprezentate și principalele drumuri comerciale, care au stat la baza dezvoltării așezării, acestea având ca punct de întâlnire orașul Pitești.
O altă reprezentare cartografică specifică perioadei moderne este Harta Pappasoglu – anul 1864 (figura 65), în care pot fi observate, o parte din localitățile situate în vecinătatea orașului Pitești, incluse în Plasa Pitești.
Și pe această hartă, atât comunele Găvana și Prundu (reprezentate și pe Harta Rusă) cât și localitățile Nicolești, Chiochina și Bănănăi (acestea nu figurau pe Harta Rusă), erau situate la periferia orașului Pitești și aveau statut propriu. Alături de localitățile situate în apropierea orașului, pe această hartă sunt redate, ca și pe Harta Rusă, principalele căi rutiere ce tranzitau orașul Pitești.
O nouă reprezentare cartografică evidențiată la nivelul anului 1864 este Harta Szathmary (figura 66). Harta Szathmary este importantă datorită, atât reprezentării orașului la o scară mai detaliată cât și modului în care apare scris numele orașului, diferit în comparație cu celelalte hărți.
Figura 65. Reprezentarea orașului Pitești pe Harta Pappasoglu
– anul 1864 (Sursa: Muzeul Județean Argeș)
Figura 66. Reprezentarea orașului Pitești pe Harta Szathmary
– anul 1864 (Sursa: Muzeul Județean Argeș)
Analizând această hartă se observă că teritorial orașul se dezvoltă în lungul arterelor de circulație principale precum Calea Craiovei, Calea București și drumul care merge spre Curtea de Argeș. Vatra orașului s-a întins până la râul Argeș luând forma sinuoasă a cursului râului, iar extinderea sa este orientată pe direcția NV-SE.
Pornind de la reprezentarea orașului pe hartă printr-un punct și continuând prin evidențierea locuințelor și a principalelor artere rutiere (Harta Szathmary), la nivelul anului 1885 a fost realizat primul plan al orașului Pitești (figura 67), ce conturează rețeaua stradală, rețeaua hidrografică, calea ferată spre Curtea de Argeș, principalele instituții ale statului și Târgul de afară (din vale), din cadrul orașului.
Figura 67. Planul orașului Pitești – anul 1885
(Sursa: Muzeul Județean Argeș)
Spre nord orașul se întindea până în dreptul Temniței (arestului preventiv) și a Spitalului Militar, în sud până în zona gării, în est limita o reprezenta calea ferată ce realiza legătura între Pitești și Curtea de Argeș, iar spre vest până la cimitirul ortodox și terasa Exercițiu situată la altitudinea de 300 m.
În perioada modernă, orașul Pitești avea o imagine caracterizată prin ulițe înguste nepavate și nealiniate și o rețea de ape curgătoare de dimensiune mică, ce traversa teritoriul orașului, iar datorită că nu erau canalizate, apele ieșeau din albie și inundau casele locuitorilor.
În acea perioadă, conform documentelor din arhivă, după anul 1832 au fost adoptate măsuri privind pavarea și alinierea străzilor, dar și apariția unor noi străzi. În anul 1834, între strada Victoriei (Ulița mare) și strada 1 Mai (Ulița Grecilor) – în prezent B-dul I.C. Brătianu – a fost deschisă o nouă stradă. Astfel de lucrări au continuat, iar începând cu anul 1835 au fost demarate lucrări privind lărgirea, alinierea și pavarea cu piatră și nisip a uliței (ulterior strada Teiuleanu) ce făcea legătura între piața târgului (în prezent Piața Vasile Milea) și strada Târgul din Vale (figura 68).
Figura 68. Strada Teiuleanu – în trecut (Sursa: www.ghidpitesti.ro)
În urma măsurilor de reorganizare ce au urmat pe parcurs, în prezent strada Teiuleanu se regăsește în nomenclatorul străzilor municipiului Pitești sub formă de pasaj – Pasajul Teiuleanu (figura 69).
Figura 69. Pasajul Teiuleanu – în prezent (Sursa: prelucrată după www.pitesti-city.map2web.eu)
Una din problemele cu care s-a confruntat Consiliul orășenesc după anul 1832, a fost împotrivirea anumitor proprietari în vederea demolării tarabelor, strașinilor și a altor maghernițe, care reprezentau un obstacol în activitatea de aliniere a stăzii. Printre proprietarii ce s-au împotrivit acestei activități de sistematizare a străzilor, se aflau și boieri din mahalaua grecilor, dar și din alte cartiere (Arh. St. Pitești, fond Primăria orașului Pitești, dosar 95/1834, f. 66).
Începând cu anul 1837, au demarat lucrările de sistematizare și pietruire a două artere principale de pe raza orașului, Ulița mare a târgului – strada Victoriei și Ulița cea mare boierească – strada 1 Mai. Tot atunci a început și acțiunea de numerotare a caselor, amenajarea unor podețe pe mai multe străzi și inițiativa construirii unui pod peste râul Argeș cu organizarea de licitație (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988).
La nivelul anului 1833, s-au organizat numeroase demersuri privind mutarea târgului săptămânal al orașului (Târgul din Deal), ce se afla situat pe moșia Stănceasca (în prezent cartierul Trivale), pe teritoriul (moșia) orașului, în zona Târgul din Vale, foarte aproape de râul Argeș (figura 70).
Documentele din arhivă, atestă că în anul 1863 târgul se organiza în zona numită „Târgul din Vale”, (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, după Arh. St. Pitești, fond Primăria orașului Pitești, dosarele 27/118/1833 și 18/1870), însă nu pentru mult timp, deoarece din consemnările călătorului francez Joseph Reinach, în anul 1878 târgul de vite sau oborul, se organiza pe platoul din Trivale (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988).
Târgul din Vale reprezenta centrul de schimb, situat în vatra orașului, pe malul drept al râului Argeș, ce a avut o influență majoră asupra definitivării sistemului de străzi din perioada premodernă. Bunurile comercializate în cadrul târgului erau produse cerealiere, făină, prduse de tăbăcărie, iar ulterior s-a dezvoltat și comerțul cu vite. Produsele de tăbăcărie erau comercializate în special datorită situării așa numiților tăbăcari pe strada Brâncoveanu, stradă care în planul orașului din anul 1885, purta denumirea de strada Tabaci (figura 71).
Analizând planul orașului din figura 71, se observă că strada Tabaci se intersectează cu strada Târgul de Afara în zona Târgului din Vale, sau de afară cum mai purta denumirea în acea perioadă. Strada Târgul de Afară asigura legătura directă între Piața Sf. Gheorghe din centrul localității și Târgul din Vale. Alte străzi care poartă denumirea activităților desfășurate în acea perioadă sunt: strada Industriilor, strada Râurilor și strada Oborului.
Perioada modernă a cuprins și revoluția din anul 1848, ce s-a desfășurat și în Pitești, unde, locuitorii orașului, cât și cei din localitățile apropiate, au participat realmente la acțiunile de pregătire și efectuare, revoluție care oferea circumstanțe favorabile diverse pentru dezvoltarea localităților din cadrul țării în epoca modernă. Următorii zece ani, după anul 1848, orașul Pitești a înregistrat un ritm mai evident al dezvoltării, s-a înființat o fabrică de cărămidă, iar cea mai mare parte din locuitori practicau deferite meserii și activau în domeniul comerțului. Meșteșugarii și negustorii erau constituiți în bresle, care nu mai reușeau să stăpânescă producția, fiind mai mult organizații profesionale și fiscale ( Istoria României IV, 1964, p. 193). Aceste organizații ale meșteșugarilor și negustorilor se mențin și după Unirea Principatelor Române. S-au amplificat și legăturile cu Transilvania, populația situată pe ambele laturi ale Carpaților Meridionali, se ocupa cu schimburi de produse, astfel produsele agricole erau trimise în Transilvania, iar din Transilvania proveneau produsele industriale. În aceeași perioadă, datorită schimburilor comerciale, s-a reamenajat calea de acces către Transilvania prin pasul Bran, datorită deteriorări sale în perioada campaniei militare din anul 1854. În Pitești a fost înființat un oficiu poștal, iar în Țara Românească, două linii telegrafice ce traversau teritoriul orașului Pitești și făceau legătura cu orașul Sibiu și zona Banatului.
Figura 70. Localizarea zonelor de târg
(Sursa: prelucrată după Greceanu E., 1982)
Figura 71. Localizarea străzii Tabaci
(Sursa: Planul orașului din 1885)
Dezvoltarea economiei și sporirea veniturilor orașului, dar și a unor locuitori, a dat naștere la o evoluție a orașului în domeniul urbanistic și edilitar, numeroși locuitori au obținut aprobare în vederea construirii unor noi locuințe, care în cea mai mare parte erau construite din cărămidă și aveau un etaj. Dintre lucrările tehnico-edilitare efectuate în acea perioadă, cele mai importante sunt: deschiderea unor noi străzi, alinierea străzilor deja existente, realizarea unor lucrări de canalizare și pavare a străzilor și creșterea numărului surselor de apă potabilă.
5.3. Structura administrativ-teritorială a orașului Pitești în perioada contemporană
Odată Marea Unire din anul 1918, pentru țara noastră începe perioada contemporană, care se caracterizează printr-un număr mare de aspecte cu o deosebită importanță în existența locuitorilor din spațiul carpato-danubiano-pontic ce datează de mai multe milenii. În perioada contemporană, s-au parcurs mai multe etape cu privire la viața social-economică, politică și culturală din cadrul țării, efectuându-se tranziția de la orânduirea capitalistă la socialism, de la o țară predominant agrară, la o societate dezvoltată pe mai multe laturi cum este cea din zilele noastre.
În privința structurii administrativ teritoriale a orașului Pitești, perioada contemporană, se remarcă prin înglobarea unor comune suburbane în teritoriul orașului, în special în perioada socialistă.
În planul orașului Pitești din anul 1943 (figura 72), teritoriul orașului a cunoscut o extindere către cele patru puncte cardinale, astfel spre nord limita, care în planul din anul 1885 era în dreptul Arestului preventiv, s-a extins până la comuna Găvana, spre sud s-a prelungit până în dreptul depoului C.F.R. unde era limita cu localitatea Prundu, în est limita o reprezenta râul Argeș, iar în vest orașul se dezvoltă pe terasa Exercițiu prin lucrări de amenajare a unor noi artere rutiere.
Dezvoltarea economică, în special ramura industrială, a influențat creșterea numărului de locuitori din cadrul orașului, amplificarea numărului de locuințe și implicit extinderea suprafeței rezidențiale.
Până la începutul perioadei socialiste a fost realizată o parte importantă din rețeaua rutieră a orașului, existentă și astăzi, precum și numeroase lucrări tehnico-edilitare. Începând cu perioada socialistă orașul Pitești a cunoscut o dezvoltare în majoritatea sectoarelor economiei, devenind un centru important la nivel de regiune.
Prin adoptarea unor legi de către organele abilitate ale statului, anumite localități limitrofe orașului au fost integrate în teritoriul acestuia. Astfel, prin Legea Nr. 499 din 15 iunie 1946, comuna suburbană Găvana a fost integrată în teritoriul orașului Pitești. Primăria, construcție aflată în apropierea cinematografului Lumina din cartierul Găvana și anumite organe ale statului, își încetau activitatea, rolul lor fiind preluat de către sistemul de conducere din cadrul orașului Pitești. Noi măsuri de integrare a localităților suburbane în cadrul orașului Pitești, s-au realizat în anul 1956, respectiv la data de 10 ianuarie, comuna suburbană Prundu, localizată în sudul orașului, a fost inclusă în teritoriul administrativ al orașului, iar din data de 11 ianuarie a aceluiași an, satul Gropeni, localizat în apropierea Uzinei de Apă, a aparținut de orașul Pitești.
Prin astfel de măsuri privind reorganizarea teritorială din cadrul regiunii Pitești, orașul a cunoscut o extindere a teritoriului administrativ astfel, suprafața sa a evoluat de la 519 ha, suprafață menționată în recensământul din anul 1912, la 1435,5 ha, în anul 1948, 3644 ha în anul 1960, 3891 ha în anul 1970, 4073 ha în anul 1980, ajungând ca în anul 2009 să înregistreze valoarea de 4095,77 ha.
Figura 72. Planul orașului Pitești – anul 1943 (Sursa: Muzeul Județean Argeș)
Până la nivelul anului 1912, datele certe cu privire la suprafața orașului Pitești lipsesc, prin urmare extinderea orașului nu poate fi stabilită cu exactitate. Din analiza datelor menționate anterior privind suprafața orașului, se observă o creștere de aproximativ opt ori, la nivelul anului 2009 în comparație cu suprafața deținută în anul 1912. În consecință, cauzele cele mai importante care au influențat dezvoltarea teritorială a orașului au fost dinamica demografică și dezvoltarea economică.
Evoluția teritorială a orașului Pitești în perioada 1790 – 2009, se caracterizează prin cinci perioade de dezvoltare a teritoriului. În urma analizării reprezentărilor cartografice și a planurilor orașului Pitești, existente până în prezent, a rezultat o hartă a evoluției teritoriale prin care se pot observa mai clar perioadele de evoluție ce caracterizează orașul Pitești (figura 73). Figura 73 evidențiază cele cinci perioade de evoluție teritorială, astfel, pornind de la o suprafață mică ocupată de oraș la nivelul anului 1790 (nu se știe suprafața exactă pentru acea dată, datorită lipsei datelor), aceasta a crescut considerabil în decursul timpului, ajungând în anul 2009 la valoarea de 4095,77 ha.
Figura 73. Evoluția teritorială a orașului Pitești în perioada 1790 – 2009
De la stadiul unei așezări mici, localizată la intersecția principalelor drumuri de tranzit din perioada premodernă, localitatea s-a dezvoltat în principal datorită comerțului practicat cu diverse produse provenite din diferite locuri. În decursul timpului, concomitent cu creșterea numărului de locuitori s-a mărit și suprafața orașului. După anul 1885, suprafața aferentă orașului a înregistrat o creștere însemnată în special datorită creșterii numărului de negustori și meșteșugari, unităților industriale și locuințelor. Începând cu perioada socialistă, planurile de sistematizare elaborate de către specialiști au avut în vedere numeroase aspecte privind organizarea spațială din cadrul orașului. S-au efectuat numeroase lucrări tehnico-edilitare, s-a trecut la o reorganizare a spațiului rezidențial dezvoltat pe verticală prin substituirea locuințelor individuale (case cu parter, unul sau două etaje) cu locuințe colective de tipul blocurilor, în special pentru economisirea spațiului și utilizarea sa în alte scopuri și tot atunci s-a realizat profilarea platformelor industriale, atât în cadrul orașului Pitești cât și pe teritoriul localităților limitrofe, aparținând însă de Pitești.
Referitor la acest aspect de evoluție teritorială a orașului, chestionarul realizat pe un eșantion de populație stabilit, a cuprins și un item ce se referă la percepția populației privind dinamica teritorială a municipiului Pitești în prezent. Astfel la itemul „În prezent municipiul Pitești se caracterizează prin: a) dezvoltare spațială, b) restrângere spațială, c) stagnare spațială”, pe baza răspunsurilor primite și analizate, a rezultat un grafic (figura 74) care evidențiază percepția persoanelor repondente la respectivul item.
Figura 74. Rezultate chestionar – întrebarea 18
Analizând figura 74 observăm că 51,05 % din populația repondentă percepe o dezvoltare spațială ce caracterizează municipiul Pitești în prezent. Acest răspuns se datorează faptului că la periferia teritoriului administrativ al municipiului Pitești, au apărut locuințe individuale (vile) construite, atât prin fonduri proprii cât și prin fonduri private, localizate însă pe teritoriul localităților limitrofe, iar o mare parte din populația ce locuiește în acele cartiere de locuințe, desfășoară activități în cadrul municipiului Pitești. Pe viitor, printr-o nouă organizare administrativ teritorială, este posibil ca anumite teritorii din cadrul localităților limitrofe să fie inserate teritorial municipiului Pitești, bineînțeles, ținând cont de principiile existente în cazul unei astfel de măsuri. Cu un procent de 37,07 % sunt reprezentate răspunsurile ce reliefează stagnarea spațială percepută de populația repondentă, iar valoarea de 11,88 % este atribuită răspunsurilor privind restrângerea spațială. Până în prezent, din datele și materialele grafice existente, procesul de restrângere spațială nu a fost înregistrat la nivelul municipiului Pitești. Acest aspect va trebui să rămână în atenția cercetătorilor datorită importanței sale. Este posibil ca la următoarea reorganizare teritorială, anumite teritorii din cadrul localităților limitrofe, să intre în componența municipiului Pitești, condiționate însă de aspectele și principiile ce stau la baza acestei măsuri. Cu privire la tendința dezvoltării urbane a municipiului Pitești, harta din figura 75 evidențiază principalele zone care ar putea fi incluse în teritoriul administrativ al municipiului.
Figura 75. Tendința dezvoltării urbane a municipiului Pitești
Se observă o tendință de dezvoltare pe teritoriul mai multor localități suburbane precum Bascov, Mărăcineni, Ștefănești, Bradu, Albota și Moșoaia. Aceste teritorii evidențiate în figura 75, grupează locuințe individuale, ce constituie pe viitor baza formării unor noi cartiere și contribuie la extinderea în suprafață a municipiului Pitești. Prin astfel de măsuri, de înglobare a anumitor teritorii sau localități suburbane, s-au dezvoltat teritorial și alte localități urbane din cadrul țării.
5.4. Identitatea structurilor rezidențiale din municipiul Pitești
Locuitorii orașului Pitești s-au grupat încă din perioada premodernă, pe străzi, în funcție de meseria prestată. Mahalalele (denumirea de „mahala” a început din secolul al XVIII-lea) au fost primele forme de grupare a locuitorilor din oraș, urmând ca din perioada socialistă, denumirea de cartier să înregistreze o profilare la nivelul orașului. Catagrafia rusă din 26 iunie 1832 menționa anumite aspecte cu privire la așezarea Pitești precum existența unui număr de 773 case, 853 familii, 3 914 locuitori, 14 mahalale, patru cartiere (văpsele) și cinci tăbăcării, iar catagrafia județului preciza că orașul se împărțea în 14 mahalale și patru văpsele (Albastră, Galbenă, Neagră, Roșie) având arondate cătunele Geamăna și Prundu. În anul 1857, la data de 30 iunie, când au fost definitivate listele de alegători pentru adunarea ad-hoc a Țării Românești (Divanul cum mai purta denumirea), orașul Pitești apare menționat pe liste reprezentat prin 114 cetățeni, care erau domiciliați în patru văpsele (sectoare) și zece mahalale (cartiere). În comparație cu mențiunea din Catagrafia rusă deosebirea constă în asocierea văpselelor cu sectoarele și cea a mahalalelor cu denumirea de cartier.
Până în perioada contemporană locuitorii erau grupați în locuințe individuale, având în partea centrală a grupării de locuințe un lăcaș de cult (biserică). Perioada socialistă a schimbat aspectul orașului din punct de vedere al stilului arhitectural, s-a trecut de la contrucția locuințelor individuale la construcția locuințelor colective, așa numitele blocuri, care au schimbat înfățișarea orașului. Cauza principală a implementării planurilor pentru aceste tipuri de clădirii a reprezentat-o economisirea spațiului și utilizarea lui într-un mod cât mai eficient. Odată cu apariția acestor tipuri de locuințe au luat naștere și cartierele din cadrul orașului, existente și în prezent.
Construirea acestor locuințe colective a influențat apariția primelor cartiere, respectiv Mărășești, Leonte Filipescu, 9 Mai și Piața „General Cristescu”, ce au fost edificate în intervalul 1955 – 1960. Ulterior, în urma măsurilor de demolare a locuințelor individuale și implementare a planurilor de sistematizare elaborate în acea perioadă, au fost construite locuințe colective (blocuri), ce au format noi cartiere existente și în prezent, precum Calea București (1962 – 1965), Gară – Sud (1963) ce poartă denumirea în prezent de Tudor Vladimirescu, Craiovei (1964 – 1969), Negru Vodă (edificat în două etape, 1966 – 1969 și 1972 – 1974), Exercițiu (1976 – 1980), Traian (1976 – 1980), Banatului (1976 – 1980), Găvana (1975), Petrochimiștilor (1978), în prezent poartă denumirea de Prundu, denumire primită de la fosta comună suburbană Prundu, Războieni (1970 – 1973), Trivale (1970 – 1984). Singurul cartier din cadrul municipiului care nu dispune de locuințe colective este Calea Câmpulung. Situat pe stânga râului Argeș în zona de luncă inundabilă, planurile de sistematizare realizate în perioada socialistă, nu au permis realizarea construcțiilor dezvoltate pe verticală cu mai multe etaje. Ulterior, pe partea stângă a râului Argeș (inclusiv în cartierul Calea Câmpulung), în a doua decadă a perioadei post-decembriste a fost realizată prelungirea autostrăzii A1 și amplasarea anumitor construcții din domeniul comercial (Euromall).
Pentru acest subcapitol, referitor la cartierele municipiului Pitești, am considerat necesară introducerea în cadrul chestionarului, realizat pe baza percepției locuitorilor, a unor întrebări, ce constau în identificarea unor aspecte cu privire la cartiere.
În primul rând am analizat receptivitatea repondenților pe cartiere rezultată pe baza răspunsurilor primite. Astfel, la întrebarea „În ce cartier locuiți?”, răspunsurile primite au constituit baza realizării unui grafic (figura 76) prin care receptivitatea poate fi evidențiată mai clar.
Figura 76. Rezultate chestionar – întrebarea 1
Analizând figura 76, în funcție de valoarea răspunsurilor am realizat o clasificare a lor în trei grupe:
– sub 5 % (cartierele Traian, Mărășești, Calea Câmpulung, Central, Calea București),
– între 5,01 % și 15 % (cartierele Tudor Vladimirescu, Negru Vodă, Banat, Războieni, Trivale, Craiovei, Prundu),
– peste 15,01 % (cartierul Găvana);
În funcție de populația înregistrată la nivelul fiecărui cartier (tabelul 7 din capitolul 4), am constatat un echilibru între numărul de repondenți și populația cartierului respectiv. Populația cea mai receptivă a fost în cartierul Găvana ca urmare a numărului cel mai mare de locuitori în comparație cu celelalte cartiere, iar cea mai redusă pondere s-a înegistrat în cartierele cu populație redusă.
Cu privire la vechimea locuirii în cartier, chestionarul a cuprins o întrebare referitor la acest aspect, caracterizată prin șase variante de răspuns. Astfel, la întrebarea „De cât timp locuiți în acest cartier?” având ca variante de răspuns a) sub 1 an; b) între 1 – 3 ani; c) între 3 – 5 ani; d) între 5 – 10 ani; e) mai mult de 10 ani; în urma analizării și prelucrării răspunsurilor obținute, am realizat un grafic (figura 77) prin care iese în evidență acest aspect al vechimii locuirii.
Figura 77. Rezultate chestionar – întrebarea 2
Se observă o superioritate clară privind populația cu vechime în cartier mai mult de 10 ani (68,53 %), în această grupă se încadrează populația care a achiziționat locuința în perioada socialistă. Următoarea grupă este cea cuprinsă între 3 – 5 ani vechime înregistrând o valoare de 14,68 %, și încadrează persoanele care și-au achiziționat o locuință prin programe puse la dispoziție de către stat și anumite instituții bancare. Celelalte trei grupe au înregistrat valori de sub 10 %, aspect ce evidențiază o reducere a stabilirii de noi veniți în cadrul municipiului, cauza principală constituind-o evitarea aglomerației din interiorul spațiului urban și stabilirea domiciliului la periferia municipiului, pe teritoriul localităților limitrofe. Totodată se poate menționa faptul că numărul locuințelor edificate în perioada socialistă a fost superior celor din perioada post-decembristă, iar deosebiri sunt și în privința modului de repartizare a acestora către populație.
Calitatea locuirii a fost evidențiată prin întrebarea „Sunteți mulțumit/ă de cartierul în care locuiți?” având două variante de răspuns, respectiv a) Da și b) Nu. Figura 78, evidențiază percepția populației cu privire la calitatea locuirii în cartierul unde locuiește. Majoritatea populației (82,52 %) este mulțumită de cartierul în care locuiește, iar o valoare mai redusă, respectiv 17,48 % din populația repondentă este nemulțumită. Calitatea locuirii din cadrul unui cartier reliefează gradul de urbanizare al acestuia.
Figura 78. Rezultate chestionar – întrebarea 3
În comparație cu alte centre urbane din cadrul țării, municipiul Pitești prezintă un grad de urbanizare ridicat, evidențiat prin diferite aspecte cu privire la dotarea tehnico – edilitară, rețeaua stradală, rețeaua de transport în comun, amenajarea spațiilor verzi, etc.
Cu privire la aceste aspecte evidențiate anterior am analizat percepția populației, prin întrebări ce au fost inserate în chestionar, în vederea obținerii anumitor informații cu privire la dotările și condițiile existente la nivel de cartier. Astfel la întrebarea „Cum apreciați strada pe care locuiți?” având ca variante de răspuns a) Foarte bună; b) Bună; c) Acceptabilă;
d) Rea; e) Foarte rea, cu ajutorul rezultatelor obținute am realizat un grafic (figura 79) ce evidențiază fizionomia străzii unde locuiește fiecare repondent, obținând astfel o imagine generală la nivel de municipiu privind aspectul străzii.
Figura 79. Rezultate chestionar – întrebarea 6
Mai mult de jumătate dintre repondenți, respectiv 53,15 %, au apreciat strada pe care locuiesc ca fiind una bună, 26,57 % au considerat strada acceptabilă, iar 15,38 % o percep ca fiind foarte bună. Cele mai reduse valori în privința răspunsurilor au fost înregistrate pentru variantele rea, 3,5 % și foarte rea 1,4 %. La nivel general se observă o superioritate în privința răspunsurilor pozitive comparativ cu răspunsurile negative. Aprecierea străzii ca fiind bună și foarte bună este percepută de 68,53 % dintre repondenți, iar în privința răspunsurilor negative (rea și foarte rea) valoarea totală înregistrată este de 4,9 %. Străzile care se încadrează în categoria răspunsurilor negative sunt de rang secundar, iar traficul rutier este redus. Pe viitor trebuiesc adoptate anumite măsuri privind remedierea problemelor survenite la nivelul străzilor din încinta cartierelor.
Alături de fizionomia străzii am realizat și percepția populației privind condițiile tehnico – edilitare de pe raza cartierului. Aceste condiții reprezintă un punct important cu privire la imaginea cartierului, cu cât condițiile sunt mai bune, cu atât cartierul este apreciat de populație. Condițiile tehnico – edilitare au rol important și în privința atragerii unor noi locuitori, atât din celelalte cartiere cât și din exteriorul spațiului urban. La întrebarea „Sunteți mulțumit/ă de condițiile tehnico-edilitare de pe raza cartierului?” prevăzută cu trei variante de răspuns: a) Da; b) Nu; c) Acceptabile, s-au înregistrat următoarele rezultate: Da – 52,45 %, Nu – 11,19 %, Acceptabile – 36,36 % (figura 80). În concluzie, peste jumătate din populația repondentă (52,45 %) este mulțumită în totalitate de condițiile tehnico-edilitare de care beneficiază, un efectiv mai redus de populație (36,36 %) consideră aceste condiții acceptabile, iar cea mai redusă valoare (11,19 %) este alocată răspunsurilor negative. În urma acestor rezultate, trebuiesc adoptate anumite măsuri, atât pentru diminuarea valorii înregistrată la răspunsurile nefavorabile cât și soluționarea problemelor în cartierele unde populația a considerat acceptabile aceste condiții.
Figura 80. Rezultate chestionar – întrebarea 7
În privința mobilități rezidențiale a repondenților, la întrebarea „V-ați muta din cartierul în care locuiți în prezent?” au fost înregistrate următoarele răspunsuri (figura 81): 33,57 % au răspuns pozitiv, iar 66,43 % negativ.
Figura 81. Rezultate chestionar – întrebarea 4
În concluzie, aproximativ două treimi preferă să locuiască în continuare în cartierul respectiv, în principal datorită obișnuinței și condițiilor de care dispun, iar o treime preferă să schimbe cartierul din diverse considerente. Cauzele pentru ambele variante de răspuns au fost menționate de repondenți prin completarea răspunsului la cea de-a cincea întrebare din cadrul chestionarului. Astfel, la întrebarea „Daca da, unde?, dacă nu, de ce?”, s-au înregistrat pentru răspunsurile negative diferite cauze dintre care cele mai frecvent menționate sunt următoarele: obișnuința, apropierea de zona centrală, apropierea pădurii, existența parcurilor, a hipermarket-urilor, depărtarea de agitația traficului rutier, este un cartier liniștit. Cu privire la răspunsurile afirmative, cei care s-ar muta din cartierul în care locuiesc în prezent, au menționat diverse răspunsuri privind locația preferată. Astfel, s-au evidențiat următoarele răspunsuri: 68,75 % – cartiere din cadrul municipiului Pitești (în special Trivale, Centru și Găvana), 25 % – localități limitrofe și 6,25 % – alte localități (atât din cadrul județului Argeș cât și din alte județe sau chiar străinătate). Se observă o superioritate clară a răspunsurilor privind cartierele din municipiul Pitești, iar trei dintre acestea (Trivale, Centru, Găvana) au înregistrat cele mai multe răspunsuri. Cartierul Central este preferat de locuitori datorită poziției sale în cadrul municipiului și diverselor beneficii și oportunități existente, iar celelalte două cartiere Trivale respectiv Găvana, sunt localizate în apropiere de zona forestieră și ferite într-o anumită măsură de traficul rutier intens, motiv pentru care mulți locuitori preferă aceste cartiere. Alte aspecte privind cauza schimbării locuinței se referă la caracteristicile locuinței respectiv spațiul de care dispune, calitatea și designul unității de locuit (Pacione M., 2001).
Tot în categoria mobilității rezidențiale a repondenților se încadrează și următorul item: „Ați prefera o locuință în: a) Pitești, b) comunele limitrofe orașului, c) altă localitate”, prin care se poate evidenția percepția populației privind preferabilitatea amplasării locuinței. Figura 82, ilustrează preferința populației repondente care coincide cu răspunsurile înregistrate la întrebarea 5 (Dacă da, unde?). Astfel, cea mai mare pondere din populația repondentă (63,6 %) preferă o locuință în municipiul Pitești, 22,4 % preferă o locuință în comunele limitrofe orașului, iar cea mai redusă pondere au înregistrat răspunsurile pentru altă localitate, respectiv 14 %. În consecință, se poate menționa faptul că municipiul Pitești reprezintă un loc de atracție pentru populație.
Figura 82. Rezultate chestionar – întrebarea 10
Odată cu începutul perioadei post-decembriste, edificarea de noi locuințe colective a încetat, cele care au fost începute în perioada socialistă au fost finalizate, iar ulterior au fost realizate locuințe individuale din fonduri private. Prin sistarea construirii de locuințe colective s-a început edificarea locuințelor individuale din fonduri private, pentru locuitorii care intenționau să locuiască în municipiul Pitești, dar și pentru cei care schimbau tipul de locuință, de la una colectivă la una individuală. Acest „trend” de schimbare a tipului de locuință a înregistrat o dinamică ascendentă începând cu anul 1998, când procesul de construire a locuințelor individuale a luat amploare. Prin chestionarul realizat am urmărit și percepția locuitorilor cu privire la tipul de locuință preferat în interiorul municipiului Pitești. Astfel, la itemul „Pentru achiziționarea unei locuințe în municipiul Pitești, ați prefera: a) apartament la bloc; b) casă la curte;”, rezultatele înregistrate au reprezentat baza realizării graficului din figura 83.
Figura 83. Rezultate chestionar – întrebarea 11
Figura 83 evidențiază percepția populației privind tipul de locuință preferat a fi achiziționat în cadrul municipiului Pitești, astfel mare parte din populația repondentă (72,8 %) preferă casă la curte, iar un procent de 27,2 % apartament la bloc. În continuare se păstrează această tendință a populației privind domicilierea într-o locuință individuală în special datorită spațiului mai mare și evitării într-o anumită măsură a aglomerației din interiorul orașului. Acest ultim aspect și anume evitarea aglomerației, este în legătură cu zona unde este amplasată locuința, dacă este amplasată în zona centrală aglomerația prezintă o intensitate ridicată, iar dacă este la periferia spațiului construit, aglomerația are un grad mai redus. Cu privire la acest aspect, chestionarul a cuprins o întrebare prin care ies în evidență zonele (cartierele) percepute de repondenți ca fiind principale. Astfel, la întrebarea „În ce zonă (cartier) a orașului ați dori să fie situată?” graficul din figura 84 reliefează principalele zone privind localizarea locuinței.
Figura 84. Rezultate chestionar – întrebarea 12
Se observă o superioritate a răspunsurilor pentru cartierul Trivale, 26,32 % dintre repondenți și-ar dori o locuință situată în acest cartier. Cu toate că întrebarea se referea la zona din interiorul orașului, localitățile limitrofe nu au fost omise de populație, iar 17,1 % dintre repondenți își doresc o locuință situată pe teritoriul acelor localități, cele mai preferate fiind Bascov, Ștefănești, Geamăna, Moșoaia, Băbana, Albota, Călinești, Albeștii de Argeș și Oarja. Alături de cartierul Trivale, care deține cea mai mare pondere, alte cartiere preferate de populație sunt Găvana și Centru, ambele cu acceași valoare, respectiv 13,82 %, Craiovei (9,21 %), Prundu (8,55 %), iar celelalte cartiere, au fost încadrate în categoria alte cartiere (în număr de opt), datorită ponderilor reduse, totalul acestora înregistrând valoarea de 11,18 %. Se observă că mai mult de jumătate din populația repondentă își dorește o locuință într-unul din cele trei cartiere ale municipiului Pitești, respectiv cartierele Trivale, Găvana și Centru acestea fiind preferate de 53,96 % din populația repondentă. În continuare se păstrează această tendință de amplasare a locuinței în apropierea pădurii, cartierele Trivale și Găvana îndeplinesc această funcție, excepție face cartierul Central, acesta fiind preferat de populație, datorită amplasării în apropierea principalelor obiective de interes public din cadrul municipiului, accesul la principalele mijloace de transport de pe raza orașului, precum și alte facilități oferite de zona centrală. Conform datelor statistice, populația stabilă în zona centrală (cartierul central) este redusă în comparație cu valoarea numerică a populației domiciliată în alte cartiere din cadrul orașului, motiv pentru care putem vorbi despre procesul de descentralizare și anume localizarea populației mai departe de centrul orașului (Brakman S., Garretsen H., Van Marrewijc C., 2009).
Amplasarea locuințelor individuale la periferia cartierelor de locuințe colective a influențat extinderea spațiului rezidențial ce a ajuns în anumite porțiuni la limita administrativă a municipiului, depășind în anumite locuri această limită și avansând pe teritoriul localităților suburbane. Această extindere a spațiului rezidențial pe teritoriul localităților suburbane poate influența pe viitor dezvoltarea suprafeței administrative a municipiului Pitești, prin înglobarea anumitor teritorii dependente în prezent de acele localități.
5.5. Zonele funcționale
În cadrul unei așezări urbane este importantă identificarea și stabilirea „acelor teritorii în care se desfășoară cu preponderență aceeași activitate” (Niculescu Doina, 1998, p. 33) numite zone funcționale, ce au o importanță majoră în definirea unui oraș. În literatura geografică străină de specialitate, zonele funcționale prezintă aceeași semnificație cu noțiunea de district. Conceptul de district este utilizat în definirea spațiului urban de diferiți specialiști astfel, G. Dupuy caracteriza spațiul urban ca fiind un sistem semi-deschis și plurirelațional constituit din mai multe districte ce reprezentau sectoare ale sistemului, având aceeași organizare sistemică (Dupuy G., 1985). Între districtele unui spațiu urban există diferite fluxuri cu caracter diversificat, printre care se disting fluxul industrial, de populație și cel al locurilor de muncă. Volumul fluxului este în legătură directă cu dimensiunea și dezvoltarea economică a districtului. Districtele formate în cadrul spațiului urban se individualizează prin anumite aspecte, precum: „localizarea în raport cu alte districte, numărul locurilor de muncă în diverse sectoare economice” (Tălângă C., 2000, p. 67), specificul sectoarelor economice, populația aptă de muncă și populația inactivă, legătura cu principalele rețele de transport, etc.
În literatura geografică românească de specialitate mai mulți specialiști au menționat în lucrările lor despre zonele funcționale, termen utilizat pentru spațiile urbane din țara noastră, iar ca definițe dată unor astfel de zone, menționez următoarele:
– „parte a teritoriului urban cu funcție și fizionomie distincte” (Ianoș I., 1987);
– „parte din teritoriul unei localități, având limite determinate, funcțiuni bine precizate și condiții reglementate de dezvoltare” (Erdeli et al., 1999, p. 354);
– „zonele funcționale reprezintă un rezultat al interacțiunii în timp și spațiu a elementelor componente ale sistemului oraș și ele pun în evidență faptul că spațiul urban nu este omogen” (Tălângă C., 2000, p. 67);
– „zonele funcționale actuale ale orașelor sunt rezultatul firesc al diversificării „specializării” spațiului urban”, iar „analiza structurilor interne în cadrul fiecărui oraș duce la definirea zonelor funcționale, mai mult sau mai puțin organizate” (Cucu V., 2001, p. 78).
– „acele teritorii din cadrul unei localități în care se desfășoară cu preponderență aceeași activitate” (Alpopi Cristina, 2009, p. 154).
Cu alte cuvinte, zonele funcționale din cadrul unui areal urban, constituie rezultatul activităților desfășurate într-o anumită parte a teritoriului urban. În cazul municipiului Pitești se poate vorbi de existența zonelor funcționale, individualizate în funcție de profilul evidențiat (figura 85).
Realizată de: Nedelea A., 2011
Figura 85. Zonele funcționale la nivelul municipiului Pitești
În decursul timpului necesitățile de dezvoltare la nivel de spațiu urban au evidențiat o dinamică pozitivă, motiv pentru care zonele funcționale au înregistrat modificări în structura și mărimea lor. În operațiunea de delimitare și structurare a zonelor funcționale un rol important l-au avut funcțiunile necesare în procesul dezvoltării locale. Până în anul 1990 anumite zone funcționale din cadrul municipiului înregistrau o tendință ascendentă (zona rezidențială, zona industrială), însă, după acel an, au apărut schimbări la nivelul zonelor funcționale existente, caracterizate prin reducerea suprafeței aferente anumitor zone (zona industrială) și redistribuirea teritoriului respectiv în cadrul altor zone funcționale, influențând astfel dezvoltarea lor (zona comercială). Zonele funcționale au un rol important și în privința dinamicii teritoriului intravilan, influențând extinderea sau restrângerea suprafeței aferente. La nivelul anului 1994, teritoriul intravilan avea o suprafață de 2270,0 ha echivalentul a 22,70 km², iar în anul 2009 valoarea suprafeței intravilane a crescut cu 654,99 ha, înregistrând o suprafață totală de 2924,99 ha (29,24 km²).
Pentru studiul actual, zonele funcționale au fost clasificate în cinci clase (figura 86):
– zona rezidențială,
– zona cu funcțiuni complexe, instituții și servicii de interes public,
– zona industrială și de depozit,
– zona de transport,
– zona spațiilor verzi;
Figura 86. Pitești – zonele funcționale
Cele cinci clase de zone funcționale evidențiate în figura 86, prezintă o continuă transformare după anul 1990, accentuându-se odată cu trecerea timpului. Suprafața intravilană a înregistrat o dinamică pozitivă în special datorită apariției cartierelor rezidențiale de vile la periferia intravilană existentă. Mare parte din populația orașului a ales să locuiască la periferia spațiului construit în locuințe individuale (vile), formând astfel cartiere rezidențiale, cauza principală constituind-o aglomerația din oraș, poluarea (fonică, a aerului), etc.
Procesul de transformare a zonelor funcționale continuă, numeroase schimbări survenite în cadrul lor influențează restrângerea sau dezvoltarea acestora. Zonarea funcțională din cadrul spațiului urban prezintă o influență directă asupra anumitor aspecte ale vieții urbane precum repartiția populației, mobilitatea zilnică, distribuția necesarului de apă și energie, rețeaua de transport, dar și dezvoltarea altor servicii (Barbu N., Ungureanu A., 1987).
5.5.1. Zona rezidențială
Zona rezidențială sau de locuit, reprezintă spațiul destinat locuințelor care ocupă cea mai mare întindere din cadrul unui oraș, de obicei între 40 și 60 %, uneori ajungând și la 80 % din suprafața orașului. La nivelul municipiului Pitești, zona rezidențială ocupă aproximativ 40 % din suprafața orașului (figura 87) și reprezintă cea mai dezvoltată zonă funcțională.
Se poate menționa faptul că zonele rezidențiale sunt dominante în structura orașului. În cazul de față, până la apariția unităților industriale subordonate statului, zona de locuit, era localizată în vatra localității împreună cu atelierele meșteșugărești deținute de meșteșugarii din cadrul localității Pitești. În decursul timpului atelierele meșteșugărești s-au poziționat în funcție de tipul activității, însă în aceeași curte cu locuința proprietarului.
Figura 87. Pitești – zona rezidențială (2008)
După perioada interbelică și proclamarea Republicii Populare România, au apărut schimbări în privința zonificării existente din cadrul orașului. În planul de sistematizare din anul 1949, zona de locuințe distinctă „există doar pe strada Trivale și B-dul Republicii în apropierea stației C.F.R. Pitești Sud unde erau situate locuințele salariaților C.F.R.” (Arh. Naț. Argeș, Fond Primăria Orașului Pitești, Dosar 63/1949, f. 59). Celelalte locuințe erau încadrate în zona mixtă, ce reprezenta „un amestec de locuințe și întreprinderi mici industriale (ateliere, garaje, etc.) și comerciale (prăvălii, chioșcuri, etc.), care ocupă cea mai mare parte a orașului” (Arh. Naț. Argeș, Fond Primăria Orașului Pitești, Dosar 63/1949, f. 59).
Zona de locuit se află într-o relație directă cu principalii factori care au influențat dezvoltarea ulterioară a așezării urbane (Rozica Poșircă, 2004). Între zonele de locuit există o multitudine de relații stabilite de mai mulți factori precum suprafața teritoriului ocupat, numărul populației, gradul de dotare social-culturală, arterele de circulație și mijloacele de transport în comun, etc.
În funcție de tipul locuinței, zona rezidențială prezintă un caracter rezidențial individual (format din locuințe individuale), colectiv (format din locuințe colective), dar și mixt (cuprinde ambele tipuri de locuințe). Zona rezidențială din cadrul orașului, include mai multe spații precum spațiile de locuințe, cele administrativ teritoriale, parcuri, piețe publice, străzi și diviziuni de construcții și întreprinderi publice (Rozica Poșircă, 2004). În principiu, zona rezidențială include atât clădirile cât și alte spații amenajate corespunzător pentru desfășurarea nevoilor zilnice din partea populației care locuiește în respectiva zonă.
Concomitent cu dezvoltarea activitatății industriale s-a desfășurat și procesul de construcție al locuințelor colective. Până în anul 1955, spațiul rezidențial din cadrul orașului era format din locuințe individuale compuse din P, P+1 sau P+2 și clădiri aparținând domeniilor administrativ și social-cultural, urmând ca din acel an să înceapă procesul de reconstrucție a spațiului rezidențial, iar primele locuințe colective au fost construite în intervalul 1955 – 1960, în cartierele Mărășești, Leonte Filipescu, 9 Mai și Piața „General Cristescu”. Mare parte din clădirile individuale existente în acea perioadă au fost demolate, locul lor fiind luat de locuințele colective (blocuri). După anul 1960 acțiunea de demolare a locuințelor individuale și anumitor construcții s-a accentuat, în locul lor au apărut locuințe colective care au format cartiere precum Calea București (1962 – 1965), Gară – Sud (1963), Craiovei (1964 – 1969), Negru Vodă (1966 – 1969 și 1972 – 1974) construit în două etape, iar apoi după anul 1970 cartierele Exercițiu (1976 – 1980), Traian (1976 – 1980), Banatului (1976 – 1980), Găvana (1975), Petrochimiștilor (1978), cartier care în prezent poartă denumirea de Prundu, denumire primită de la fosta comună suburbană Prundu, Războieni (1970 – 1973), Trivale (1970 – 1984).
La nivelul anului 1994 zona de locuințe și funcțiuni complementare deținea o suprafață de 981 ha, din care aproximativ 70 ha aparțineau zonei centrale și funcțiilor de interes public (PUG, 1995). Această zonă a fost împărțită în 19 unități teritoriale de referință (UTR) dintre care 18 UTR și un UTR reprezentând zona centrală care cuprindea locuințe și dotări de interes public. Zona de locuit cuprindea, la finalul anului 1994, un total de 59 543 locuințe, dintre care 4 143 locuințe individuale reprezentând un procent de 7 % și 55 400 locuințe colective (în blocuri), echivalentul a 93 %. (PUG, 1995). În concluzie, pentru acea perioadă, majoritatea locuințelor erau situate în blocuri, iar locuințele individuale de tipul P+1 sau P+2, situate la periferia cartierelor de blocuri, nu cunoscuseră încă marea dezvoltare. Numărul cel mai mare de locuințe din totalul de 59 543 erau proprietate privată, respectiv 57 826 locuințe (97,1 %), iar diferența de 1717 locuințe (2,9 %) reprezentau proprietate publică. O caracteristică a numărului total de locuințe se referă la suprafața locuibilă a acestora, care înregistra o valoare aproximativă de 1.947.000 m², fiind repartizată în funcție de sistemul de înălțime după următoarea clasificare:
– clădiri de 1 – 2 niveluri: 163.500 m² (8,4 %),
– clădiri de 3 – 5 niveluri: 1.419.400 m² (72,9 %),
– clădiri de peste 5 niveluri: 364.100 m² (18,7 %);
Figura 88. Suprafața locuibilă în funcție de sistemul de înălțime (anul 1994)
Figura 88 evidențiază situația suprafeței locuibile în funcție de regimul de înălțime la nivelul anului 1994 astfel, cea mai mare suprafață locuibilă aparține clădirilor de locuințe ce au între 3 și 5 niveluri (72,9 %), urmată de clădirile cu peste 5 niveluri (18,7 %), iar cea mai redusă suprafață locuibilă era deținută de clădirile cu 1 – 2 niveluri (8,4 %), reprezentate în principal prin locuințele individuale. Indicele de locuibilitate rezultat la nivelul orașului a fost de 10,57 m²/loc. Suprafața locuibilă în clădirile cu 3 – 5 niveluri și peste 5 niveluri, avea o valoare mai mare în comparație cu cea înregistrată la nivelul anului 1994, dacă se continua procesul de dezvoltare al spațiului urban pe plan vertical.
Schimbarea regimului politic al țării după anul 1990 a avut influență în mai multe sectoare ale economiei printre care și sectorul construcțiilor de locuințe colective. Dinamica acestor tipuri de clădiri cu locuințe colective a stagnat, iar o parte dintre ele, rămase neterminate până în anul 1990, au fost finalizate într-un timp îndelungat. În anumite locații din cadrul orașului, au rămas grupuri de case cu parter sau parter și etaj, care trebuiau să fie supuse procesului de restructurare întreprins la nivel de oraș.
O analiză mai detaliată privind spațiul locuibil din zona rezidențială a fost realizată în perioada 1990 – 2008, pentru a observa schimbările survenite în cadrul spațiului urban și a concluziona transformările ulterioare.
Cu ajutorul datelor statistice procurate din cadrul Direcției Județene de Statistică Argeș, cu privire la dinamica numărului total al locuințelor, însumând locuințele proprietate de stat și locuințele proprietate privată, am realizat un tabel (tabelul 25) și un grafic (figura 89), ce evidențiază traiectoria numărului de locuințe, edificate în perioada 1990 – 2008.
Tabelul 25. Dinamica numărului locuințelor – perioada 1990 – 2008
(Sursa: DJS Argeș)
Figura 89. Dinamica numărului de locuințe în municipiul Pitești – perioada 1990 – 2008
Pornind de la valoarea de 60.721, reprezentând numărul total al locuințelor existente la nivelul anului 1990, la sfârșitul perioadei analizate, respectiv anul 2008, valoarea înregistrată a fost de 62.671 locuințe totale, cu 1950 locuințe mai mult în comparație cu anul 1990. Această diferență pozitivă s-a înregistrat între cei doi ani de referință ai perioadei analizate, în cadrul căreia s-au înregistrat, atât reduceri cât și creșteri, în privința numărului total de locuințe. Analizând figura 89, se pot delimita două perioade de dinamică privind numărul total al locuințelor, astfel:
– perioada de reducere se caracterizează prin două intervale și anume 1990 – 1991 (numărul locuințelor se diminuează cu 2258 locuințe) și 2000 – 2001 (numărul locuințelor se diminuează cu 2853);
– perioada de creștere prezintă tot două intervale astfel, între anii 1992 – 2000 (numărul locuințelor se dezvoltă cu 5628 locuințe) și 2002 – 2008 (numărul locuințelor se dezvoltă cu 918 locuințe, valoare mică în comparație cu cea din intervalul anterior).
În funcție de tipul de proprietate, locuințele sunt de două tipuri: locuințe proprietate privată și locuințe proprietate de stat. Din numărul total de locuințe existent în perioada 1993 – 2008, cea mai mare parte sunt locuințe proprietate privată și o mică parte proprietate de stat. Pentru intervalul 1990 – 1992 datele privind tipul de proprietate sunt necunoscute, însă din considerente personale majoritatea era deținută tot de locuințele proprietate privată.
Pentru acest studiu, am realizat o analiză, atât cu privire la dinamica locuințelor finalizate în perioada 1990 – 2008 (figura 90), cât și în funcție de tipurile de fonduri provenite la nivelul fiecărui an pentru finalizarea locuințelor (figura 91).
Figura 90. Numărul total al locuințelor finalizate – perioada 1990 – 2008
Din figura 90 se observă o reducere masivă a numărului de locuințe finalizate între începutul perioadei (anul 1990) și sfârșitul perioadei analizate (anul 2008). La nivelul anului 1990 au fost finalizate un număr de 1143 locuințe (cel mai mare număr înregistrat pe durata perioadei analizate), iar pentru anul 2008, numărul locuințelor s-a redus considerabil, ajungând la valoarea de 433 locuințe. Cel mai mic număr de locuințe finalizate s-a înregistrat în anul 1997 (83 locuințe), urmând ca după acest an numărul locuințelor să cunoască o ușoară creștere. Această reducere a numărului de locuințe, înregistrată în intervalul analizat, s-a produs, în principiu, datorită diminuării cererilor și numărului populației din cadrul municipiului. Creșterea ușoară, care s-a produs după anul 1997, s-a datorat construirii de locuințe particulare de tipul P, P+1 și P+2 în interiorul spațiului administrativ al municipiului, aproape de zona periferică. Astfel de locuințe sunt situate si la periferia spațiului urban Pitești, însă pe teritoriul localităților limitrofe, iar mare parte din proprietarii acestor locuințe provin din cadrul municipiului Pitești, fapt ce a dus la reducerea populației municipiului.
În figura 91 este reprezentat numărul total al locuințelor finalizate, dar și tipurile de fonduri care au dus la realizarea locuințelor. Această figură este identică (asemănătoare ca formă) cu figura 90, diferența este dată de tipurile de fonduri ce au dus la finalizarea locuințelor.
Figura 91. Numărul total al locuințelor finalizate din diferite fonduri
– perioada 1990 – 2008
Se observă o scădere a numărului de locuințe realizate din fonduri publice, până la valoarea zero, pe măsură ce ne apropiem de anul 2008. Această evoluție se datorează în primul rând lipsei fondurilor publice, dar și puterii de cumpărare scăzute. Locuințele finalizate din fondurile populației au înregistrat, pe durata analizată, o creștere cu 429 locuințe, de la 4 locuințe finalizate în anul 1990 la 433 locuințe finalizate în 2008. Locuințele ce au fost finalizate din fonduri pivate și-au facut apariția în anul 1995, când au fost finalizate 47 de locuințe și au continuat până în anul 2008 când s-a înregistrat un număr total de 433 locuințe. Analizând figura 91 se observă coincidența numerică a locuințelor finalizate din fondurile private cu locuințele finalizate din fondurile populației în intervalul 1995 – 2008.
În aceste două categorii sunt incluse atât locuințele de tip bloc construite de firme și vândute apoi locuitorilor cât și locuințele de tip P+1 și P+2 construite din fondurile proprietarilor la marginea cartierelor cu blocuri (foto 4), influențând astfel extinderea suprafeței locuibile din cadrul municipiului.
Foto 4. Locuințe construite din fonduri private și fonduri ale populației (foto: Nedelea A., 2008)
O caracteristică importantă cu privire la spațiul rezidențial și la locuințele existente în cadrul său se referă la suprafața locuibilă. Dinamica suprafeței locuibile este în legătură directă cu dinamica numărului locuințelor din cadrul spațiului rezidențial. Suprafața locuibilă definită prin Legea 114/1996, reprezintă suprafața desfășurată a încăperilor de locuit alcătuită din suprafața dormitoarelor și a camerei de zi. Figura 92 scoate în evidență evoluția suprafeței locuibile totale în perioada 1990 – 2008, suprafață ce este alcătuită din suprafața locuibilă privată și suprafața locuibilă de stat.
Suprafața locuibilă totală are o evoluție pozitivă, la nivelul perioadei analizate, astfel, de la valoarea 2.019.283 mp înregistrată în anul 1990, suprafața s-a majorat cu 338.891 mp, ajungând în anul 2008 la valoarea de 2.358.174 mp. Pentru cele două tipuri de suprafețe locuibile, de stat respectiv privată, în intervalul 1990 – 1993 nu au existat date cu privire la desfășurarea lor. Începând din anul 1994 și până în anul 2008, conform datelor oferite de Direcția Județeană de Statistică Argeș, cele două tipuri de suprafețe locuibile au o evoluție diferită. Suprafața locuibilă de stat prezintă, la nivel de perioadă analizată, o reducere însemnată cu 151.879 mp, de la 177.277 mp în anul 1994 la 25.398 mp pentru anul 2008. Această situație s-a datorat atât reducerii fondurilor destinate construcțiilor de locuințe cât și puterii de cumpărare scăzute din partea populației. Suprafața locuibilă privată consemnează o creștere cu 379.267 mp, respectiv de la 1.953.509 mp în 1994 la 2.332.776 mp înregistrați în anul 2008. După cum se observă din figura 92, o creștere mai accentuată a suprafeței locuibile private a început din anul 2001 continuând până în anul 2008.
Figura 92. Dinamica suprafeței locuibile (m²)
Cauza principală a constituit-o cartierele rezidențiale alcătuite din blocuri cu mai multe etaje construite de anumite firme de construcții și ansamblurile de vile, deținute de locuitorii care au dorit să evite aglomerarea din cadrul municipiului, stabilindu-se astfel la periferia spațiului rezidențial existent, influențând în acest mod dezvoltarea acestuia.
5.5.2. Zona cu funcțiuni complexe, instituții și servicii de interes public
În cazul municipiului Pitești, zona cu funcțiuni complexe, instituții și servicii de interes public (figura 93) cuprinde mai multe domenii în cadrul cărora sunt evidențiate diferite instituții și unități. Domeniile încadrate în zona de servicii sunt următoarele: administrație (Primăria, Prefectură, Consiliul Local, Direcția Generală a Finanțelor Publice, Direcția Județeană de Statistică Arges, Direcția Județeană pentru Evidența Populației, Registrul Comerțului), administrație și interne (poliție, jandarmerie), apărare națională (unități militare), social-cultural (teatru, cinematograf, bibliotecă, centre culturale, muzee, instituții de cult, arhivele naționale), învățământ (grădinițe, școli, licee, colegii, universității, inspectorate), medical (spitale, clinici, farmacii), financiar-bancar (bănci), hotelier (Hotel Muntenia, Hotel Argeș, Hotel Yaki, Hotel Victoria), judecătoresc (tribunal, parchet), comercial (hypermarket-uri, mall-uri).
Figura 93. Pitești – zona cu funcțiuni complexe, instituții și servicii de interes public
Instituțiile încadrate în domeniile enumerate anterior sunt localizate, atât în centrul cât și în alte locații ale municipiului, însă cea mai mare densitate este prezentă în zona centrală. Centrele administrative, de afaceri și culturale ale orașului, cele mai importante, sunt localizate în zona centrală, cum de altfel și magazinele de lux sau diferite clădiri de birouri au ca locație zona centrală (Teodorescu Nicoleta, 2009). Alături de sediile diferitelor instituții din cadrul orașului, în zona centrală se întâlnesc și locuințe, unele dintre ele având o vechime foarte mare.
Domeniile evidențiate în zona de servicii, prezintă un interes, atât local cît și județean. Dintre acestea pot fi menționate domeniile: administrativ, social-cultural, administrație și interne, învățământ, medical, ce prezintă o profilare clară, iar prin funcția deținută de municipiul Pitești, cea de reședință de județ, în interiorul său funcționează diferite instituții, din cadrul domeniilor amintite, ce deservesc diverse probleme apărute, atât la nivel județean cât și municipal.
O parte din aceste structuri instituționale se confruntă cu diferite probleme, iar cea mai mare parte se referă la:
– locația în cadrul municipiului Pitești, alta decât zona centrală,
– suprafața disponibilă redusă, insuficientă pentru efectuarea în condiții bune a activităților caracteristice,
– dotarea cu aparatură electronică necesară realizării și desfășurării în condiții optime a diferitelor operațiuni,
– personal redus pentru prestarea de servicii,
– insuficiența locurilor de parcare – ținând cont că unele instituții prestează activități la nivel regional, iar atribuțiile acestora sunt solicitate de un număr însemnat de persoane, atât fizice cât și juridice, din județul Argeș și zonele limitrofe, locurile de parcare reprezintă o problemă importantă, ce trebuie dezbătută;
Dintre structurile instituționale din cadrul domeniilor cuprinse în zona de servicii, caracteristică municipiului Pitești, cele mai importante sunt următoarele:
– domeniul administratie: Primăria, Prefectură, Consiliul Local, Direcția Generală a Finanțelor Publice, Direcția Județeană de Statistică Arges, Direcția Județeană pentru Evidența Populației, Registrul Comerțului,
– domeniul administrație și interne: Inspectoratul Județean de Poliție Argeș, Poliția Municipiului Pitești compusă din cinci Secții, Inspectoratul de Jandarmi Județean Argeș;
– domeniul apărare națională: încadrează o unitate militară și două școli militare;
– domeniul social-cultural: Biblioteca Județeană Argeș Dinicu Golescu, Teatrul Alexandru Davila, Muzeul Județean Argeș, Biserica Sf. Gheorghe, Centrul Cultural Pitești, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Argeș, Direcția Județeană Argeș a Arhivelor Naționale, etc.
– domeniul învățământ: grădinițe, școli primare și gimnaziale, licee, instituții de învățământ dedicate instruirii maiștrilor, școli de arte și meserii, universități publice (Universitatea din Pitești, Universitatea Constantin Brâncoveanu) și filiale ale unor universități private secundare;
– domeniul medical: Spitalul Județean de Urgență Pitești, Spitalul Militar, Spitalul de Pediatrie, Spitalul Nicolae Bălcescu, Spitalul TBC;
– domeniul financiar-bancar: este reprezentat prin filiale ale băncilor Raiffeisen Bank, ING Bank, BRD, Banca Transilvania, Banca Românească, Banc Post, BCR, Garantibank, etc., la care se adaugă Trezoreria Pitești și Administrația Financiară;
– domeniul hotelier: principalele unități de cazare sunt localizate în zona centrală și sunt reprezentate prin Hotelurile Muntenia, Argeș, Alcadibo, Yaki, Victoria;
– domeniul judecătoresc: Judecătoria Pitești, Tribunalul Argeș, Curtea de Apel Pitești;
– domeniul prestări servicii: SC Apă Canal 2000 SA, SC Termoficare 2000 SA, SC Salubritate 2000 SA, SC Publitrans 2000 SA. Aceste societăți comerciale enumerate, reprezintă operatori de bază în privința distribuției apei potabile și colectării apelor uzate, furnizării energiei termice în sistem centralizat, colectării și transportului de gunoi menajer și nu în ultimul rând transportului de călători pe raza municipiului Pitești.
– domeniul comercial: include mall-uri, hypermarket-uri, supermarket-uri, magazine situate la parterul blocurilor, piețe alimentare, etc.
Despre domeniul comercial trebuiesc menționate mai multe aspecte cu privire la influența sa în privința dezvoltării orașului. Astfel, domeniul comercial (activitatea de comerț) a reprezentat una din cauzele majore ce a influențat dezvoltarea așezării Pitești, de la atestare și până în prezent. Așezată la intersecția unor vechi drumuri de tranzit, localitatea Pitești a constituit punctul de întâlnire al negustorilor și comercianților din zone diferite, practicând astfel schimbul de mărfuri. Piața centrală din cadrul localității și străzile care se intersectau în acel loc, reprezentau principala configurație a zonei comerciale până aproape de perioada socialistă. După anul 1960, cand a avut loc procesul de reprofilare a spațiului urban prin apariția construcțiilor de locuințe dezvoltate pe verticală (blocuri), parterul anumitor blocuri, situate în special pe arterele importante de circulație, au inclus complexe comerciale. Spații comerciale se regăsesc și în incinta cartierelor de locuit și sunt reprezentate prin piețe comerciale. Complexele comerciale situate la parterul blocurilor, au reprezentat, o bună parte din perioada post-decembristă, zona comercială de bază din cadrul orașului. Ulterior, datorită dezvoltării orașului, activitatea comercială a înregistrat o dinamică pozitivă, reprezentând în prezent una din ramurile importante ale economiei locale. Alături de complexele comerciale existente precum, supermarket-uri, magazine de cartier și piețe alimentare, după anul 2000 și-au făcut apariția complexe comerciale de dimensiuni mari cum sunt hypermarket-urile și mall-urile, care pentru populația tânără, reprezintă locul de bază pentru achiziționarea diverselor produse.
Mall-urile existente în municipiul Pitești sunt: Trivale Shopping Center (în zona centrală) și Euromall (situat în estul municipiului, pe malul stâng al râului Argeș), iar hypermarket-uri: Real (situat în partea de nord a municipiului în cartierul Găvana) și Kaufland (localizat în două zone: pe B-dul Nicolae Bălcescu în cartierul Găvana, iar a doua locație la întersecția dintre strada Exercițiu și Calea Craiovei).
Alături de aceste spații comerciale de dimensiuni mari, municipiul Pitești dispune, cum am menționat anterior, și de alte spații cu specific comercial, având însă dimensiuni mai reduse precum supermarket-uri sau magazine mai mici situate la parterul blocurilor, de tipul boutique-urilor. Tot în domeniul comercial trebuiesc menționate și piețele agroalimentare din diverse cartiere ale municipiului, precum Piața Ceair, Piața Smârdan, Piața Prundu, Piața Găvana, Piața Trivale I și II, Piața Războieni, ce sunt necesare locuitorilor din cartierele respective sau alt cartier învecinat în vederea achiziționării diverselor tipuri de produse.
5.5.3. Zona industrială și de depozit
În cadrul unei așezări urbane, zona industrială și de depozit cuprinde totalitatea suprafețelor și amenajărilor destinate producției și depozitării. Pentru localizarea unei zone industriale în cadrul unei așezări urbane trebuie să se țină cont de anumiți factori, precum factorul mediu, în funcție de care localitatea și teritoriul adicent să beneficieze de un mediu normal, neafectat de poluare și favorabil pentru a duce o viață normală. Până la începutul perioadei contemporane în cadrul orașului Pitești existau puține unități industriale, ce ocupau o suprafață restrânsă și o capacitate de producție redusă. După anul 1947, odată cu instalarea regimului comunist la puterea statului, industria locală a cunoscut o dinamică pozitivă ce s-a accentuat după anul 1950. Încadrat în grupa orașelor industriale mici, la procesul de naționalizare a principalelor mijloace de producție din data de 11 iunie 1948, orașul Pitești deținea o populație ocupată în mare parte în sectoarele de prelucrare din cadrul economiei locale. Odată cu trecerea timpului economia locală a cunoscut o dezvoltare în privința numărului de unități industriale și implicit a capacității de producție. Dezvoltarea deosebită a sectorului industrial, la nivelul municipiului Pitești, s-a realizat, în principal, între anii 1965 – 1970, datorită înființării unui număr însemnat de unități industriale din domeniile mecanică, construcția de motoare și automobile, industria petrochimică și industria textilă. Ca localizare, întreprinderile din municipiul Pitești prezintă o distribuție pe tot teritoriul localității, însă, concentrări majore de unități industriale sunt situate în două puncte cardinale ale orașului, respectiv nord și sud, constituind astfel două zone industriale distincte. O a treia zonă industrială, situată la est de Pitești, pe teritoriul a două orașe limitrofe, grupează întreprinderi ce aparțin de municipiul Pitești. Mai nou, zona industrială a primit o nouă denumire și anume cea de platformă industrială. Reprezentarea grafică a celor trei Platforme Industriale s-a realizat pentru două perioade, respectiv perioada ante procesului de restructurare și perioada post restructurare.
Figura 94 evidențiază localizarea și suprafața aferentă pentru cele trei Platforme Industriale, situate atât pe teritoriul municipiului Pitești cât și în localitățile limitrofe la nivelul perioadei ante restructurare.
Fiecare Platformă Industrială prezintă un specific aparte, atât în privința localizării cât și a domeniului industrial din cadrul său, motiv pentru care s-a realizat o caracterizare cu privire la domeniul major de activitate desfășurat și modificările survenite în decursul timpului.
Figura 94. Localizarea platformelor industriale – perioada ante restructurare
Platforma industrială Pitești Nord (Găvana), (figura 95) localizată în partea de nord a orașului Pitești în cartierul Găvana, a aparținut până în anul 1946 de comuna suburbană Găvana și depindea din punct de vedere administrativ de plasa Pitești. Prin Legea Nr. 499 din 15 iunie 1946, comuna suburbană Găvana a fost integrată în teritoriul orașului Pitești, reprezentând un cartier caracterizat printr-o populație numeroasă și o zonă industrială bine dezvoltată.
Delimitată teritorial de arterele de circulație – Depozitelor – Dobrogeanu Gherea – Nicolae Bălcescu – Calea Bascovului (PIDU, 2009), cuprinde unități industriale din domenii diferite precum textile, încălțăminte, prelucrarea lemnului, industria chimică, produse din cauciuc și mase plastice și nu în ultimul rând industria alimentară. Suprafața ocupată de această paltformă, la nivelul anului 2009, era de 225,6 ha, reprezentând 8 % din teritoriul intravilan, o valoare redusă în comparație cu suprafața ocupată la nivelul anului 1999, de 10 %. Reducerea suprafeței acestei platforme industriale s-a datorat procesului de reconversie, ce a înlocuit unele unități industriale cu diverse spații comerciale. În această situație este inclusă și întreprinderea SC ROLAST SA, care, în urma procesului de lichidare, spațiul aferent a fost supus procesului de reconversie, realizându-se astfel un complex comercial.
Totalitatea firmelor localizate în cadul acestei platforme industriale, la nivelul anului 2008, era de 1251 firme, iar 14 dintre ele făceau parte din categoria firmelor mari. Întreprinderile cu peste 100 de angajați, înregistrate în categoria de medie și mari dimensiuni, au fost inserate într-un tabel (tabelul 26), cu menționarea numărului de angajați și profilului de activitate, specific pentru fiecare dintre ele. Cele mai multe dintre întreprinderile menționate în tabel au între 100 și 200 de angajați (15 unități), iar într-un număr mai mic, unitățile cu peste 1000 de angajați (2 unități). Celelalte 13 unități prezintă un număr de angajați cuprins între 200 și 615 angajați. Numărul total de angajați înregistrat la cele 30 de întreprinderi evidențiate în tabelul 26, este de 17.614 angajați.
Profilul de activitate caracteristic pentru platforma industrială nord este compus din mai multe domenii precum: comerț, construcții, transport de persoane, industria textilă, accesorii pentru autovehicule, componente electrice și industria lemnului.
Atât numărul unităților industriale cât și cel al angajaților, din cadrul acestei platforme industriale, au înregistrat valori mai mari, însă odată cu începutul procesului de restructurare s-a consemnat o reducere a numărului pentru ambele părți.
Tabelul 26. Întreprinderi cu peste 100 angajați localizate în Platforma Industrială Nord
(Sursa: PIDU, 2009)
Cele 1251 de firme incluse în platforma industrială nord erau localizate pe arterele de circulație ce delimitau zona industrială (tabelul 27).
Tabelul 27. Localizarea întreprinderilor în Platforma Industrială Nord
(Sursa: PIDU, 2009)
Analizând tabelul 27, se constată că cea mai mare concentrare de întreprinderi se află pe strada Nicolae Bălcescu (607 întreprinderi), urmată de strada Negru Vodă (282 întreprinderi) și strada Depozitelor (213 întreprinderi). Aproximativ 90 % (1102 unități industriale) din unitățile industriale ce aparțin platformei industriale nord sunt localizate pe cele trei străzi menționate anterior.
În cadrul acestei platforme industriale sunt incluse și o serie de depozite, ale diferitelor firme, situate în special pe strada Depozitelor. Depozitele localizate în acea parte a orașului au avut un rol important, atât la construirea străzii cât și la denumirea ei. În planul orașului Pitești elaborat la 10.02.1943, strada Depozitelor nu exista trasată pe hartă, ea urmând să intre în sistemul urban de circulație, în anul 1961, sub denumirea de Strada Depozitelor (mai era cunoscută și cu numele de Șoseaua de Centură).
Figura 95. Pitești – platforme industriale – perioada post restructurare
Platforma industrială Pitești Est, (figura 95) amplasată pe teritoriul orașelor Mioveni și Ștefănești, situate în estul municipiului Pitești, include în cea mai mare parte industria construcțiilor de mașini și „întreprinderea de micromotoare Ana – Imep, unitate a industriei electrotehnice” (Poșircă Rozica, 2004, p. 232).
Platforma industrială Pitești Sud, (figura 95) situată atât în Pitești cât și pe teritoriul comunei suburbane Bradu, are ca profil industria chimică, prelucrarea țițeiului, dar și industria construcțiilor din metal și beton, cum este cazul Întreprinderii de Poduri Metalice și Prefabricate din Beton, localizată în apropierea stației C.F.R. Pitești Sud.
Cele trei platforme industriale au cunoscut o dinamică ascendentă în privința numărului de unități industriale, a capacității de producție și a forței de muncă, până la începutul perioadei post-decembriste. Schimbări majore în cadrul unităților industriale, s-au înregistrat încă de la începutul perioadei respective, cauzate în principal de schimbarea regimului politic aflat la conducerea țării și prin aprobarea Legii Nr. 15 din 8 august 1990, care permitea privatizarea unităților industriale condiționate de faptul că „profilul productiv, numărul de angajați și spațiile edificate anterior trebuiau menținute pentru o perioadă de timp” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 2008). Astfel, la nivelul unităților industriale, progresul industrial se caracterizează printr-o stagnare, însă, după ce legea nu a mai fost valabilă a urmat un decurs negativ, atât pentru capacitatea de producție cât și a numărului de salariați. Privatizarea unităților industriale a avut unele urmări nefaste precum schimbarea profilului productiv, reducerea capacității de producție, diminuarea numărului de salariați, recalificarea personalului rămas în cazul schimbării profilului productiv sau înlocuirea cu personal calificat, restructurarea anumitor sucursale din cadrul aceleiași unități, iar în ultimul stadiu închiderea unității.
5.5.4. Zona de transport
Zona de transport include diverse spații specializate domeniului precum autogări, gări, artere de circulație rutieră locale și județene, căi ferate, etc. În cele mai multe cazuri aceste spații sunt situate la periferia aglomerației urbane, în special datorită spațiului necesar, accesibilității facile, etc.
Transportul urban reprezintă una din componentele importante cu privire la cererea de mobilitate și implicit în domeniul sănătății unde prezintă un impact negativ. În municipiul Pitești cea mai dezvoltată formă de transport este cea rutieră, succedată de cea feroviară. Dezvoltarea orașului pe plan economic a influențat semnificativ progresul realizat în privința transporturilor din teritoriul analizat.
Zona de transport a municipiului Pitești cuprinde artere de circulație rutieră și feroviară, aerodrom, construcții aferente rețelelor tehnico-edilitare și zonă cu destinație specială. La nivelul anului 1995, suprafața totală a zonei de transport înregistra o valoare de 390 ha, echivalent a 17,2 % din suprafața intravilană existentă în acea perioadă (2270,0 ha), însă, dacă analizăm doar căile de comunicație rutieră, căile ferate și aerodromul, rezultă o suprafață totală egală cu 297,0 ha (13,1 % din intravilanul existent) (PUG, 1995). Pentru anul 2009 suprafața totală a zonei de transport (rutier, feroviar și aerian) prezenta o valoare de 359,74 ha, cu 62,74 ha mai mult în comparație cu valoarea din anul 1995 (tabelul 28).
Tabelul 28. Dinamica zonei de transport (ani de referința 1995 și 2009)
(Sursa: PUG, 1995 și 2009)
În funcție de poziționarea în cadrul țării și de condițiile de relief, transportul rutier reprezintă cea mai importantă formă de transport evidențiată la nivelul municipiului Pitești. Relieful și rețeaua hidrografică (râul Argeș), au reprezentat factorii care au influențat în linii mari structura rețelei stradale. A rezultat o structură octogonală caracterizată prin dezvoltarea străzilor în funcție de factorii menționați evidențiindu-se astfel două axe naturale și anume axa nord-sud paralelă cu râul Argeș și axa vest-est perpendiculară pe prima axa și cu o importanță mai redusă. Municipiul Pitești, reprezintă punctul spre care se îndreaptă 12 artere rutiere din perimetrul limitrof, însă, considerate cele mai importante la nivel național și internațional sunt următoarele (PIDU, 2009) (figura 96):
– DN A1-DN 7-E 81 – București – Pitești – Sibiu – Cluj-Napoca – Satu-Mare;
– DN 73-DN 65-E 574 – Bacău – Onești – Brașov – Pitești – Craiova;
– DN 7 – București – Găești – Pitești;
– DN 67B – Pitești – Smeura – Drăgășani;
– DN 7C (Transfăgărășanul) – Pitești – Curtea de Argeș – Cârțișoara (Jud. Sibiu), deschis numai în perioada de vară, datorită condițiilor meteorologice nefavorabile.
Prelungirea autostrăzii București – Pitești (A1) până în nordul municipiului, la intrarea în localitatea Bascov, a reprezentat un lucru important în privința descongestionării traficului de pe raza municipiului Pitești. Un avantaj pentru municipiul Pitești îl reprezintă „legătura acestuia cu Coridorul IV de transport paneuropean, planificat a se finaliza în anul 2013” ce realizează contactul între municipiul Constanța și orașul Nădlac.
Figura 96. Artere rutiere ce intersectează municipiului Pitești
(Sursa: http://maps.google.ro/)
Ca penetrații principale în municipiul Pitești, din cele patru puncte cardinale, se evidențiază următoarele artere rutiere: la nord Bulevardul Nicolae Bălcescu, la vest Calea Craiovei, la sud Bulevardul Petrochimiștilor, iar la est Calea București. Cele patru artere rutiere duc spre zona centrală generând în acea parte o structură radiar-concentrică a rețelei rutiere, asemenea unui „bulb” (PUG, 1999), unde traficul este suprasolicitat, iar spre nord și sud rețeaua rutieră prezintă o structură longitudinală, ce are o lungime totală de aproximativ 12 kilometri. Fluidizarea traficului din zona centrală a fost posibilă datorită construirii centurii ocolitoare a municipiului, ce a divizat fluxul tranzitoriu de fluxul intern, motiv pentru care, atât traficul rutier cât și poluarea din interiorul municipiului s-au redus.
În privința arterelor de circulație din interiorul municipiului, lungimea totală a înregistrat o dinamică ascendentă în decursul timpului astfel, de la 53,28 km, la începutul perioadei socialiste, la valoarea de 170 km în anul 2004, iar la nivelul anului 2008 lungimea totală a străzilor era de 185 km, dintre care 152 km reprezentau străzi modernizate. În Planul Urbanistic General elaborat în anul 2009 este menționată o lungime totală a străzilor de 222 km, din care 165 km reprezentau străzi modernizate. Creșterea înregistrată s-a datorat extinderii spațiului rezidențial, la periferia cartierelor de blocuri, cauză ce a influențat amenajarea unor artere de circulație și prelungirea celor deja existente.
Lungimea totală a străzilor a înregistrat o creștere, însă, problemele privind traficul și arterele de circulație, din cadrul orașului, nu au fost îndepărtate în totalitate. Cele mai importante probleme existente în prezent cu privire la traficul din municipiul Pitești sunt următoarele:
– lățimea insuficientă a benzilor de circulație, atât la intrarea și ieșirea din oraș cât și în zona centrală, cauză care influențează apariția aglomerației la orele de vârf;
– producerea aglomerației este datorată, atât lățimii inadecvate a străzilor cât și numărului mare de autovehicule, care în ultima perioadă a înregistrat o creștere semnificativă;
– numărul mare de intersecții semaforizate contribuie la o circulație mai lentă a autovehiculelor;
– insuficiența locurilor de parcare, în special în zona centrală, influențează parcarea pe benzile laterale de circulație, iar în unele cazuri pe trotuare.
Pentru a nu se fi confruntat cu unele din problemele amintite anterior, cu privire la traficul auto, planurile de sitematizare a localității realizate în perioada socialistă, trebuiau executate pentru un număr mai mare de autovehicule. Numai în perioada 1994 – 2008, numărul autovehiculelor a crescut de aproximativ trei ori, respectiv de la 157 autovehicule / 1000 locuitori, la 436,6 autovehicule / 1000 locuitori, conform datelor statistice la nivelul anului 2008. Unele cartiere de blocuri realizate după anul 1960 sunt separate de artere de circulație rutieră și pietonală înguste, iar o parte din suprafața lor este utilizată pentru parcarea autovehiculelor, diminuând și mai mult suprafața pe care se poate circula.
Transportul în comun de pe raza orașului a înregistrat o dinamică ascendentă până la nivelul anului 1990, când datorită creșterii numărului populației, a fost suplimentat, atât personalul abilitat cât și numărul de autovehicule. Transportul în comun se realiza cu autobuze, iar traseele s-au dezvoltat concomitent cu edificarea cartierelor de locuințe și extinderea teritorială a orașului. După anul 1990, ca și celelalte ramuri ale economiei și domeniul transporturilor a avut de suferit din cauza schimbărilor politice.
Ca scurtă istorie în privința desfășurării activității de transport de pe raza orașului Pitești, este de menționat faptul că, în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, serviciul de transport călători se realiza prin diverse mijloace cu tracțiune animală precum birje sau trăsuri. Ulterior au apărut mijloace de transport mecanizate, însă, până aproape de anul 1960, când mijloacele de transport cu tracțiune animală s-au desființat, cele două tipuri de mijloace de transport au coexistat.
Dintre societățile comerciale specializate în domeniul transportului local în decursul timpului, sunt de menționat „Secția de Transport în Comun Pitești” – în anul 1950, „Întreprinderea de Gospodărie Orășenească (IGO)”, „Întreprinderea de Transporturi Pitești (I.T.P.)” – în 1969, „Întreprinderea Județeană de Gospodărie Comunală și Locativă Argeș (I.J.G.C.L.) secția Exploatare de Transport Pitești (E.T.P.)” – în 1973, „Întreprinderea Județeană de Transport Local Argeș (I.J.T.L.)” – 1979, „Regia Autonomă TRANSLOC ARGEȘ” – în 1991, „Regia Autonomă Regotrans” – în 1996, iar din anul 2000 și până în prezent poartă numele de „SC Publitrans 2000 SA”, reprezentând o societate pe acțiuni, iar ca unic acționar Consiliul Local al municipiului Pitești (www.publitrans2000.ro).
În decursul timpului, activitatea de transport a populaței de pe raza municipiului a funcționat, atât în cadrul unei întreprinderi sau regie de gospodărie locală ori județeană ca secție sau întreprindere specializată în domeniul transporturilor, cât și ca societate comercială pe acțiuni aflată în subordinea Consiliului Local al municipiului Pitești (SC Publitrans 2000 SA).
În privința numărului de autovehicule specializate în domeniul transportului în comun, în anul 1995 „parcul de inventar existent s-a redus în comparație cu anul 1990, din care cca 80 % reprezintă parcul circulant la ora de vârf” (PUG, 1995, p. 35). În acea perioadă existau 19 linii de transport local în comun cu autobuze, dintre care 11 în interiorul orașului, iar lungimea totală era de 320 km dus-întors. Prin înființarea în anul 2000 a societății pe acțiuni SC Publitrans 2000 SA, domeniul principal de activitate se compunea din transporturi urbane, suburbane și metropolitane de călători.
La nivelul anului 2004, transportul în comun se efectua, atât cu autobuze de mare capacitate, 85 la număr, cât și cu microbuze (maxi-taxi) prin intermediul a două societăți comerciale specializate în acest domeniu, dintre care una funcționa în regim privat, iar cea de-a doua sub autoritatea consiliului local (Agenda Locală 21, 2004). Transportul privat cu microbuze se caracteriza prin efectuarea transportului de persoane pe 16 trasee, deservind în acest fel întreaga arie a municipiului Pitești, dispunând de un parc auto de peste 75 microbuze (Strategia post-aderare a municipiului Pitești în perioada 2007 – 2013). Ulterior, transportul cu microbuze (maxi-taxi) a fost suprimat, iar de la 1 martie 2008 transportul public local a intrat într-o perioadă de modernizare, posibilă datorită ascoierii între societatea SC Publitrans 2000 SA cu societățile SC C.N.C.D. SA și SC GIREXIM SA conform H.C.L. 78/12.02.2008 (www.primariapitesti.ro). În consecință, au fost introduse în circulație 81 autobuze noi, în conformitate cu noile reglementări legale, având un nivel crescut de confort și un grad redus de poluare. Numărul total de autobuze destinate transportului public în comun, la nivelul anului 2008, înregistra valoarea de 122 autobuze, iar numărul mediu de călători ce utilizau transportul în comun era de aproximativ 74.000 (PIDU, 2009).
Încă de la apariția primei societăți de transport local, rețeaua de transport s-a dezvoltat în cea mai mare parte pe un traseu liniar pe direcția nord-sud, în special datorită așezării geografice a orașului. La început transportul în comun se efectuta pe o distanța mai mică (aproximativ 4 km), iar în decursul timpului, odată cu dezvoltarea orașului, lungimea rețelei de transport a crescut, ajungând în prezent la valoarea de 47,1 km. Cele 19 trasee ce deservesc transportul public, prezintă o lungime totală (cale dublă) de 276,9 km, iar numărul stațiilor amplasate este de 107 (PIDU, 2009). În figura 97 este reprezentată harta celor 13 trasee de transport în comun dezvoltate în cadrul municipiului Pitești.
Figura 97. Harta liniilor de transport din municipiului Pitești (Sursa: www.publitrans2000.ro)
Ca și în cazul anumitor localități și în municipiul Pitești există diferite probleme caracteristice cu privire la transportul în comun de pe raza orașului. Cele mai importante dintre acestea sunt următoarele:
– sistemul de transport în comun din cadrul orașului beneficiază de un singur mijloc de transport de suprafață, respectiv autobuzul;
– lipsa unor mijloace de transport de suprafață precum tramvaiul sau troleibuzul;
– lipsa mijloacelor de transport în comun pe cale ferată urbană subterană (metrou). În cazul de față o astfel de investiție presupune multe resurse financiare, iar perioada pentru recuperarea investiției va fi foarte mare. Edificarea unei rețele de transport în comun pe cale ferată suburbană, are la bază mai multe criterii dintre care numărul populației totale a orașului, caracterele geologice specifice zonei, suprafața orașului, distanța între punctele extreme ale orașului, etc. Pentru municipiul Pitești o astfel de categorie de transport poate fi implementată doar pe direcția nord – sud, datorită distanței mai mari (12 km) și evitării aglomerației din zona centrală, însă, cum am menționat, trebuiesc indeplinite mai multe criterii, iar în prezent nu se cuvine realizarea unui asemenea proiect;
– aglomerarea mijloacelor de transport în special în timpul orelor de vârf (deplasarea/revenirea populației active de la serviciu, a elevilor de la școală);
– lipsa benzilor rutiere specifice transportului public local;
– lipsa unei linii de transport pe direcția vest – est din cadrul orașului;
– asigurarea unui mijloc de transport în comun pentru singurul cartier care nu beneficiază de o astfel de facilitate, respectiv cartierul Calea Câmpulung;
– aglomerarea anumitor intersecții denumite și „noduri rutiere” (PIDU, 2009, p. 90) precum B-bul Nicolae Bălcescu – Calea Bascovului – Strada Negru Vodă, intersecția podul Viilor (Calea Bascovului – Strada Depozitelor – Podul Viilor – Strada Costache Negri – Strada Gheorghe Șincai), intersecția dintre Calea Craiovei – Strada Pescarilor – Strada Basarabiei, ce influențează creșterea duratei de timp din cadrul traseelor anumitor autobuze.
O metodă benefică pentru culegerea de informații cu privire la diverse aspecte și probleme din cadrul unei localități o reprezintă metoda chestionarului. Această metodă a fost aplicată pe un eșantion de persoane cu domiciliul în Pitești, iar rezultatele au fost analizate și interpretate, având ca scop obținerea de informații necesare dezvoltării pe viitor a rețelei de transport în comun. Astfel, la întrebarea (16) „Sunteți mulțumit / ă de rețeua de transport în comun de pe raza orașului?” având două variante de răspuns „Da” și „Nu”, s-au înregistrat următoarele rezultate (figura 98):
Figura 98. Rezultate chestionar – întrebarea 16
Răspunsurile afirmative au înregistrat valoarea de 72 %, iar cele negative de 28 %. În consecință, mare parte din populația chestionată este mulțumită de serviciile companiei de transport în comun. Persoanele care au dat un răspuns negativ sunt în general cele care nu au mijloace de transport pe strada unde locuiesc, nu au mijloc de transport în cartier (este cazul cartierului Calea Câmpulung) sau sunt nemulțumite de condițiile de transport în raport cu prețul călătoriei.
A doua întrebare referitoare la rețeaua de transport în comun din cadrul orașului adresată populației chestionate a fost următoarea: „Credeți că ar fi o soluție bună dacă rețeaua de transport în comun de pe raza orașului, s-ar extinde și în localitățile periurbane?”, variantele de răspuns au fost aceleași, respectiv „Da” și „Nu”, iar răspunsurile sunt evidențiate în figura 99.
Figura 99. Rezultate chestionar – întrebarea 17
Analizând figura 99, se observă o superioritate clară pentru răspunsurile afirmative (97 % răspunsuri afirmative și doar 3 % răspunsuri negative), de unde rezultă că un astfel de proiect este benefic, atât pentru populația locală cât și pentru locuitorii din localitățile limitrofe. O mare parte din locuitorii localităților limitrofe prestează activitatea în Pitești, iar extinderea rețelei de transport reprezintă un avantaj, atât pentru populația respectivă prin reducerea cheltuielilor privind transportul până la locul de muncă, cât și pentru societatea de transport prin creșterea numărului de abonamente lunare, sau din vânzarea biletelor de călătorie.
În privința transportului rutier individual (cu automobilul propriu), există și în acest caz, anumite probleme specifice, întâlnite în cadrul orașului, dintre care cele mai relevante sunt următoarele:
– numărul mare de autovehicule raportat la mia de locuitori (436,6 autovehicule / 1000 locuitori);
– numărul ridicat de navetiști din localitățile limitrofe;
– lățimea străzilor neadecvată pentru un trafic intens;
– apariția de blocaje în trafic în perioada orelor de vârf (în special la deplasarea și întoarcerea de la serviciu);
– absența pistelor amenajate pentru biciclete;
– insuficiența locurilor de parcare influențează staționarea autovehiculelor pe banda carosabilă, reducând astfel lățimea străzii destinată circulației.
Această ultimă problemă, referitoare la insuficiența locurilor de parcare, este specifică în majoritatea orașelor, atât datorită creșterii numărului de autovehicule cât și insuficienței spațiului. Clădirile de birouri sau blocuri edificate în prezent, sunt prevăzute cu parcare la demisol sau parter, datorită lipsei sau insuficienței spațiului. Mai dificil este pentru zona centrală, unde clădirile au o densitate foarte mare, nu sunt prevăzute cu parcare subterană, iar spațiul alocat pentru parcare este redus, fiind insuficient, atât pentru angajați cât și pentru persoanele ce provin din exterior. Anumiți proprietari ce dețin terenuri sau diverse spații în zona centrală, nu au utilizat spațiul pentru construcția unei clădiri cu scop administrativ, ci au amenajat spațiul pentru parcarea autovehiculelor (parcare privată), profitând astfel, financiar de lipsa spațiilor de parcare din zona respectivă. Asemenea spații nu sunt utilizate la maxim, de către proprietari. Pentru a crește capacitatea locurilor de parcare și implicit a veniturilor obținute, trebuiesc adoptate unele măsuri cu privire la utilizarea cât mai eficientă a spațiului respectiv, precum:
– edificarea unei construcții pe mai multe nivele, destinată doar parcării autovehiculelor;
– implementarea unor construcții schelet din metal, dezvoltate în plan vertical (foto 5), având ca avantaje: utilizarea unei suprafețe reduse de spațiu în plan orizontal, construcția este realizată dintr-un schelet metalic, finalizarea construcției într-un timp scurt, crearea mai multor locuri de parcare pe un spațiu restrâns, etc.;
Foto 5. Parcare supraetajată (Sursa: http://100eyes.ro)
Acest tip de parcare evidențiat în fotografia 5, a fost pus în aplicare de anumiți primari de sector din capitală, reprezentând un model și pentru edilii celorlalte orașe care se confruntă cu problema parcărilor, atât în zona centrală cât și în celelalte cartiere din cadrul orașului.
Cu toate că se amenajează în fiecare an noi spații de parcare, municipiul Pitești prezintă un deficit în privința locurilor de parcare. Numărul total de autovehicule înregistrate de la un an la altul a evoluat ascendent, ajungând ca în perioada 2005 – 2008 să înregistreze o valoare aproximativ dublă. În tabelul 29 este evidențiată dinamica amenajării spațiilor de parcare și a autovehiculelor înregistrate pentru perioada 2005 – 2008. Astfel, numărul total al autovehiculelor înregistrate a avut o dinamică ascendentă, de la valoarea de 42.350 autovehicule existente la nivelul anului 2005, la 74.000 autovehicule înregistrate pentru anul 2008. În concluzie, numărul de autovehicule existente în anul 2008, aproape s-a dublat în comparație cu cel din anul 2005. În privința locurilor de parcare, atât cele amenajate cu plată cât și cele fără plată, au înregistrat o creștere la nivelul fiecărui an, iar numărul total pentru ambele tipuri de locuri de parcare, în intervalul analizat, a fost de 12.232 locuri.
Tabelul 29. Dinamica parcărilor și autovehiculelor înregistrate – perioada 2005-2008
(Sursa: PIDU, 2009)
Până în anul 2004, numărul total al locurilor de parcare existente (cu plată și fără plată), era de 14.011 locuri, însă, datorită amenajărilor efectuate în decursul timpului, acesta s-a majorat, ajungând în anul 2008 la un număr total de 26.243 locuri.
Cu toate că numărul locurilor de parcare a crescut, concomitent cu el a crescut și numărul de autovehicule înregistrate, iar lipsa parcărilor este în continuare o problemă pentru municipiul Pitești.
Transportul rutier se caracterizează prin existența în interiorul spațiului urban a două autogări, una situată în nordul orașului, iar cealaltă în partea central-sudică, ce realizează legături importante, atât cu localitățile limitrofe cât și cu anumite orașe localizate în județele învecinate.
Autogara Pitești Nord (figura 100), localizată în cartierul Găvana, pe strada George Coșbuc, realizează legături tur-retur cu municipiul București și orașele Râmnicu Vâlcea, Horezu, Călimănești, Sibiu, Curtea de Argeș, în funcție de programul stabilit.
Autogara Pitești Sud (figura 100), situată în cartierul Tudor Vladimirescu, pe strada Târgu din Vale, efectuează atât curse naționale, în municipiul București și orașele Roșiori de Vede, Găești, Câmpulung, cât și curse internaționale.
Alături de aceste două autogări, în municipiul Pitești funcționează și șapte stații de maxi-taxi, ce deservesc localitățile adiacente prin intermediul operatorilor privați cu sediul, atât în Pitești cât și în alte localități din județ. Astfel, sunt efectuate curse, la intervale de aproximativ 30 minute, către principalele localități din județ (Câmpulung Muscel, Curtea de Argeș, Topoloveni, Ștefănești, Costești și localitățile situate în vestul orașului Pitești, în Podișul Cotmeana), dar și spre municipiul București (stația este localizată pe strada Frații Golești în apropiere de Gara Sud Pitești). Ca localizare (figura 100), aceste stații sunt situate pe străzile principale din Pitești, care se îndreaptă spre localitățile respective, de exemplu, pentru orașul Costești stația este situată pe strada Craiovei în apropierea hypermarket-ului Kaufland, pentru comuna Vedea pe Calea Drăgășani, pentru orașele Ștefănești și Topoloveni, stația este localizată în apropierea parcului Expo Parc și pe Calea București, iar pentru Curtea de Argeș stația este poziționată pe B-dul Nicolae Bălcescu în apropierea pasajului Bascov.
Transportul feroviar pentru călători și mărfuri este compus din două stații C.F.R. Pitești Sud și Pitești Nord (figura 100), iar tranzitul mediu zilnic de călători are o valoare de 5.300 călători/zi (PUG, 2009). Deoarece orașul este situat pe o magistrală feroviară secundară, față de principalele trasee de transport feroviar, iar rețeaua de electrificare a căilor ferate lipsește, transportul pe calea ferată, atât a călătorilor cât și a mărfurilor, nu constituie o alternativă viabilă. Rețeaua feroviară asigură legătura municipiului Pitești cu orașe precum București, Roșiori de Vede, Craiova, Curtea de Argeș și Câmpulung (figura 101).
În ultima perioadă, datorită restructurărilor din economie, traficul feroviar de călători, dar și de marfă, a înregistrat o diminuare. Tot mai mulți călători, dar și navetiști, preferă să circule cu autocarele sau microbuzele puse la dispoziție de companiile private, ce asigură legătura, atât cu orașele din cadrul județului Argeș cât și cu alte orașe din județele adiacente. Restructurările din economie privind capacitatea de producție la nivelul întreprinderilor, au redus cursele feroviare de marfă. În prezent Gara Sud Pitești a intrat într-un program de reabilitare și modernizare, necesar desfășurării activității prestate în condiții cât mai bune.
Figura 100. Zonele de transport specifice municipiului Pitești
(Sursa: prelucrată după harta Pitești www.primariapitesti.ro)
Figura 101. Municipiul Pitești în raport cu rețeaua feroviară națională
(Sursa: prelucrată după harta C.F.R.)
5.5.5. Zona spațiilor verzi
Spațiile verzi reprezintă totalitatea formațiunilor plantate cu specii floricole, arbustive și arboricole, amenajate sub formă de parcuri, grădini publice sau scuar-uri publice, terenurile bazelor și amenajărilor sportive, iar sistemul de spații verzi urbane reprezintă totalitatea formațiunilor de spații verzi atât din perimetrul intravilan cât și extravilan. Spațiile verzi prezintă un rol multifuncțional, important pentru îmbunătățirea mediului de viață, combaterea poluării și eroziunii solului, conservarea resurselor de apă, atenuarea poluării fonice, creșterea cantității de oxigen, ameliorarea microclimatului, etc. (Nedelea A., Puncioiu A., Iași, 2010).
Conform Legii Nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane, o definiție dată acestui obiectiv de interes public este următoarea: „spațiul verde reprezintă zona verde în cadrul orașelor și municipiilor, definită ca o rețea mozaicată sau un sistem de ecosisteme seminaturale, al cărei specific este determinat de vegetație (lemnoasă, arborescentă, arbustivă, floricolă și erbacee)” (Legea Nr. 24/2007 Art. 2A).
Primă zonă de spațiu verde realizată în interiorul orașului a fost Grădina publică, iar demersurile pentru realizarea acestei zone au început în anul 1859. O altă zonă cu spațiu verde, importantă pentru orașul Pitești și caracterizată printr-o suprafață mare, este reprezentată prin Pădurea Trivale, localizată în partea de vest a orașului, în cadrul căreia au fost realizate diferite îmbunătățiri și amenajate unele construcții din lemn, în special în intervalul 1930 – 1935.
În decursul timpului spațiile verzi au înregistrat o importanță deosebită, iar în planul de sistematizare realizat în anul 1949 au fost menționate cinci zone de spații verzi din interiorul orașului, astfel:
– Parcul Trivale (27 Ha), cuprinde și o porțiune din pădurea Trivale reprezentând în același timp locul de agrement și recreare pentru locuitorii orașului Pitești;
– Grădina publică (6450 mp.), localizată în fața Prefecturii și despărțită în două părți de B-dul Republicii;
– Terenul sportiv și ștrandul situate pe malul drept al râului Argeș în locul numit „zăvoi”, cu o suprafață de 10 Ha;
– Terenul sportiv aparținând de fabrica Țesătoria Română și localizat pe strada Leonte Filipescu;
– Terenul sportiv aflat în proprietatea unității C.F.R. aflat pe B-dul Republicii.
Aceste spații verzi menționate, reprezentau cele mai importante astfel de zone sau spații la nivelul perioadei respective. Se poate specifica faptul că la nivelul acelei perioade clădirile, în special locuințele, nu erau dezvoltate pe verticală ci aveau unu sau două etaje, iar majoritatea caselor erau înconjurate de grădini. De asemenea, în planul de sistematizare se menționa că în partea estică a orașului, între râul Argeș și calea ferată, existau „două zăvoaie mai puțin accesibile” (Arh. Naț. Argeș, Fond Primăria Orașului Pitești, Dosar 63/1949, f. 87), având o suprafață de 125.339 mp. și trei zone cu păduri precum pădurea comunală, a statului și pădurea Dumitrescu, care ocupau o supafață totală de peste 500.000 mp. Aceste păduri erau accesibile publicului avantajul constituindu-l localizarea în apropierea orașului. Cum am menționat anterior, în această zonă de zăvoi erau localizate terenul sportiv și ștrandul din cadrul orașului Pitești.
În schița de sistematizare din anul 1949 s-a propus instituirea și amenajarea scuar-urilor și parcurilor de cartier, iar terenurile pe care se vor afla aceste spații verzi vor fi propuse pentru parcelare în cazul scuar-urilor, de asemenea parcurile pot fi amenajate pe terenurile accidentate din cadrul orașului și „pe viroagele care brăzdează o parte a orașului” (Arh. Naț. Argeș, Fond Primăria Orașului Pitești, Dosar 63/1949, f. 88), condiția constând în achiziționarea terenurilor respective de către Primăria orașului.
În decursul timpului schimbările survenite în cadrul orașului au avut influență și în privința spațiilor verzi. Atât numărul cât și suprafața totală a acestor spații a înregistrat un ritm ascendent. Dezvoltarea orașului pe verticală în locuințe de tip bloc a dat posibilitatea formării unor spații verzi de tip parc, scuar sau aliniamente plantate cu arbori în lungul străzilor.
Date cu privire la spațiile verzi se regăsesc în diferite studii realizate la nivelul municipiului Pitești precum Planurile Urbanistice Generale, Planul Integrat de Dezvoltare Urbană, dar și în cadrul anumitor instituții ale statului precum Direcția Județeană de Statistică Argeș și Primăria Municipiului Pitești. Pentru actualul studiu, dezvoltarea acestui subiect privind spațiile verzi, s-a realizat în principal după anul 1990, pentru a observa dinamica spațiilor respective într-o societate aflată în continuă transformare. În planul urbanistic general realizat în perioada 1994 – 1995, se menționa despre spațiile verzi că „spațiile plantate existente în interiorul orașului sunt de dimensiuni reduse și în bună parte nevalorificate” (PUG, 1995, p. 41). Existau în acea perioadă scuar-uri, localizate în apropierea Primăriei, Prefecturii, Muzeului Județean Argeș, în cartierele Găvana (situat lângă cinematograful Lumina, în prezent poartă denumirea de parcul Lumina), Prundu și Calea București, dar și parcuri precum Parcul Trivale și Parcul Ștrand, ce erau amenajate corespunzător, în comparație cu anumite spații verzi din incinta ansamblurilor de locuit, care prezentau o imagine neplăcută. Parcul Trivale amenajat în cadrul Pădurii Trivale, prezintă o poziție favorabilă în cadrul orașului datorită pătrunderii sale, din partea de vest a orașului, până în apropierea zonei centrale. În privința aliniamentului stradal, străzile prevăzute cu un aliniament adecvat erau Calea București, Craiovei și Trivale, iar celelalte artere de circulație beneficiau de suprafețe reduse. Totalitatea spațiilor verzi de interes orășenesc și de cartier, la nivelul perioadei respective, cumula aproximativ 96 ha, iar raportul per locuitor era de 5,2 mp/locuitor, însă, dacă sunt incluse și dotările sportive majore suprafața totală a spațiilor verzi însumează aproximativ 356 ha., revenind astfel 19,7 mp/locuitor (PUG, 1995).
Spațiile verzi din cadrul municipiului Pitești sunt deficitare în raport cu numărul de locuitori și suprafața construită. Conform standardelor elaborate de specialiști, se recomandă ca suprafața alocată spațiilor verzi, din cadrul unei localități să ocupe minim 10% din suprafața localității, iar ponderea pentru fiecare locuitor să fie de 25 – 30 mp/cap de locuitor. Pentru municipiul Pitești, la nivelul anului 2007, zonele verzi dețin o pondere de 6,45% din suprafața totală a localității, revenind aproximativ 14,28 mp/cap de locuitor. Această valoare, comparativ cu a altor localități, este satisfăcătoare, însă dacă va trebui să se țină cont de noile recomandări ale Uniunii Europene devine o situație nefavorabilă pentru municipiul Pitești, deoarece suprafața optimă de spații verzi pe cap de locuitor trebuie să fie de 50 mp.
Cu ajutorul datelor procurate din cadrul Direcției Județene de Statistică Argeș, am realizat un tabel (tabelul 30) și un grafic (figura 102), ce evidențiază foarte clar situația spațiilor verzi existente în cadrul municipiului Pitești în perioada 1990 – 2008, cu mențiunea că pentru intervalul 1990 – 1992 nu au existat date.
Tabelul 30. Dinamica spațiilor verzi – perioada 1990 – 2008
(Sursa: DJS Argeș)
Tabelul 30 reliefează valoarea spațiilor verzi înregistrată la nivelul fiecărui an, astfel cea mai redusă valoare este de 255 ha, înregistrată în primii cinci ani, iar cea mai mare de 273 ha, pentru anul 1998.
Figura 102 evidențiază evoluția suprafeței spațiilor verzi în perioada 1993 – 2008 astfel, în intervalul 1993 – 1997 spațiile verzi păstrează aceeași suprafață, respectiv 255 ha, urmând ca în anul 1998 să crească la 273 ha, aceasta fiind și cea mai mare valoare înregistrată în perioada analizată, însă, din acel an suprafața ocupată cu spații verzi urmează o traiectorie descendentă ajungând ca în anul 2008 să consemneze o valoare de 261 ha, cu 12 ha mai puțin în comparație cu anul 1998 și cu 6 ha mai mult decât valoarea menționată în anul 1993.
Figura 102. Dinamica suprafeței spațiilor verzi în municipiul Pitești
– perioada 1993 – 2008
Reducerea de 12 ha, într-un interval de 10 ani, se datorează, în primul rând, înlocuirii unor suprafețe ocupate cu spații verzi prin amplasarea de clădiri destinate sediilor unor instituții, birourilor dar și locuințelor și parcărilor (foto 6).
Foto 6. Înlocuirea spațiilor verzi prin construcția de clădiri noi (foto: A. Nedelea, 2008)
Cu ajutorul datelor statistice evidențiate în tabelul 31, la nivelul anului 2008 a fost realizată o hartă a spațiului verde, existent în municipiul Pitești, pentru fiecare cartier în parte, raportat la numărul de locuitori din cartierul respectiv (figura 103).
Analizând figura 103, se pot observa cele 13 cartiere din cadrul municipiului și suprafața de spațiu verde aferentă fiecărui cartier în parte raportată la numărul de locuitori.
Tabelul 31. Dinamica spațiilor verzi – 2008
(Sursa: PIDU, 2009)
Figura 103. Suprafața spațiilor verzi la nivel de cartier raportată la
numărul de locuitori (Sursa: prelucrată după PIDU, 2009, p. 214)
Astfel, cartierele cu cea mai mare suprafață de spațiu verde pe cap de locuitor sunt Calea Câmpulung și Central, suprafața spațiului verde depășind 40 m², iar cartierele cu suprafața cea mai redusă de sub 10 m² de spațiu verde pe cap de locuitor sunt Găvana, Războieni și Traian. Celelalte cartiere înregistrează valori cuprinse între 10 – 40 m² de spațiu verde pe cap de locuitor. În consecință, doar trei cartiere înregistrează peste 20 m² de spațiu verde pe cap de locuitor, iar celelalte zece cartiere au sub 20 m². În cadrul fiecărui cartier suprafața de spațiu verde este influențată atât de arealul efectiv alocat spațiului verde cât și de numărul de locuitori din cadrul cartierului. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 114/2007, cu privire la protecția mediului, menționează următorul aspect: „Autoritățile administrației publice locale au obligația de a asigura din terenul intravilan o suprafață de spațiu verde de minimum 20 m²/locuitor, până la data de 31 decembrie 2010 și de minimum 26 m²/locuitor, până la data de 31 decembrie 2013” (OUG nr. 114/2007, Art. II, Aln. 1). Acestei ordonanțe i se alătură Organizația Mondială a Sănătății care recomandă ca suprafața de spațiu verde să fie de minimum 52 m²/locuitor, pentru ca starea de sănătate a populației să nu fie afectată.
La nivelul municipiului Pitești trebuiesc adoptate măsuri privind valoarea suprafeței spațiului verde pentru cartierele care înregistrează o valoare mai mică decât cea stabilită de normele europene, iar în cazul cartierelor care se încadrează în limita stabilită prin OUG nr. 114/2007, suprafața spațiului verde va trebui să înregistreze pe viitor o dinamică ascendentă.
Alături de datele obținute din cadrul anumitor instituții ale statului amintite anterior, date importante cu privire la spațiile verzi au fost procurate pe baza chestionarului aplicat populației din cadrul municipiului. Din setul de întrebări al chestionarului, două dintre ele se refereau la spațiile verzi, atât la existența lor cât și la necesitatea unor astfel de spații. Astfel, la întrebarea „În cartierul în care locuiți, există suficiente parcuri, spații verzi sau locuri de joacă pentru copii?” s-au înregistrat următoarele răspunsuri: 58 % răspunsuri afirmative, iar 42 % răspunsuri negative (figura 104).
Figura 104. Rezultate chestionar – întrebarea 8
Diferența de 16 procente între cele două variante de răspuns, nu este suficient de mare, în consecință se poate afirma că sunt cartiere unde spațiile verzi există și sunt suficiente și sunt cartiere unde acestea lipsesc sau sunt insuficiente, iar în acest caz trebuiesc luate măsuri pentru amenajarea unor astfel de spații.
La întrebarea „Credeți că este necesar amenajarea unor astfel de spații în cartierul respectiv?”, rezultatele au fost următoarele: 85 % răspunsuri afirmative și 15 % răspunsuri negative (figura 105).
Figura 105. Rezultate chestionar – întrebarea 9
Figura 105 ilustrează percepția locuitorilor privind necesitatea amenajării unor astfel de spații la nivel de cartier, în consecință, 85 % dintre răspunsuri sunt afirmative și 15 % din populația repondentă consideră nefiind necesară amenajarea lor. Chestionarele au fost efectuate la nivel de cartier, iar în urma analizării rezultatelor, în majoritatea cartierelor trebuiesc amenajate spații verzi și locuri de joacă pentru copii, deoarece acestea lipsesc sau sunt insuficiente, din punct de vedere al locuitorilor. Pentru amenajarea unor astfel de spații, autoritățile se confruntă cu o problemă foarte importantă și anume lipsa spațiului liber din interiorul cartierului. Aceeași problemă este întâlnită și în privința amenajării spațiilor de parcare.
Capitolul 6.
Dinamica bazei economice
6.1. Economia – considerații generale
Termenul „economia” este de proveniență grecească de la cuvântul oikonomia, (oikos = casă, gospodărie, cămin și nomos = lege) și reprezintă activitatea de a efectua ordine în casă (Șuler Jana, 2005, p.14). Economia colaborează cu științe din domenii diferite precum geografia (geografie economică), protecția mediului (economia protecției mediului), politică (economie politică), urbanism (economie urbană), istoria, sociologia, demografia, etc. Societatea și subsistemele din cadrul ei depind din punct de vedere material de activitatea economică, aceasta reprezentând suportul material al vieții sociale (Pițurcă A.).
Ca o definiție adresată acestei științe, este de menționat că economia reprezintă ansamblul activităților umane desfășurate în sfera producției, distribuției, comerțului și consumului bunurilor materiale. În cadrul unei țări, economia are ca bază întreprinderile, agenții economici precum și firmele ce desfășoară activitatea în domeniul producției de bunuri și servicii. Profesorul Aurel Pițurcă, în suportul de curs „Istoria economiei naționale”, consemna următoarele: „subsistemul vieții economice ocupă cel mai important rol din cadrul vieții sociale și a sistemului social global al societății” (Pițurcă A., p. 2). Când economia unei țări sau unui oraș, se află la un nivel dezvoltat, populația respectivă duce un trai decent. În cazul în care un oraș este dependent doar de una sau două ramuri ale economiei, situația devine mai complicată deoarece, dacă puterea de cumpărare scade, atunci va scădea și puterea producției, având efecte negative asupra locurilor de muncă sau a unităților de producție. În prezent, atât România cât și celelalte țări din Europa și de pe Glob se confruntă cu o astfel de problemă, care poartă denumirea de criză economică (Nedelea A., Puncioiu Anda, 2010).
Datorită importanței sale deosebite, economia este studiată, atât la nivelul perioadelor istorice cât și a domeniilor de activitate. Începutul societății omenești, iar apoi perioada revoluției industriale și încă ceva timp după, se caracterizează prin schimburi reciproce efectuate predominant la nivel de gospodarie proprie. În consecință se poate afirma că, în acea perioadă, economia prezenta un caracter de tip închis caracterizat doar prin satisfacerea autoconsumului (Crețoiu Ghe., Chirilă M., 2000, p. 21). Odată cu trecerea timpului, economia se caracterizează printr-o tendință pozitivă, iar un rol important în evoluția sa l-a avut marile descoperiri geografice ce au influențat înglobarea în circuitul pieței economice mondiale a unor zone de pe glob descoperite în acea perioadă. Cele mai importante schimburi de mărfuri din acea perioadă se realizau între Europa și America, aceste două continente reprezentau pilonii principali ai economiei mondiale în perioada respectivă. Diferitele mărfuri destinate schimburilor erau noi pentru fiecare continent în parte (Crețoiu Ghe., Chirilă M., 2000). Adam Smith, denumit „părintele microeconomiei”, era un reprezentant de seamă al școlii clasice engleze, iar în lucrarea „Avuția națiunilor” (1776) pune bazele unei noi științe și anume economia politică. El menționa că „ Mărfurile europene erau, aproape toate, noi pentru America, iar multe dintre cele din America erau noi pentru Europa. Astfel, începu să se facă un nou schimb de produse, cum nici nu se gândise nimeni vreodată înainte …” (Adam Smith, Avuția națiunilor citat de Dumitrescu S. și colab., 1998, p. 4). Odată cu trecerea timpului schimburile de mărfuri s-au extins pe aproape tot globul influențând astfel apariția manufacturilor și implicit a comerțului exterior, iar secolul al XVI-lea reprezintă data apariției pieței mondiale. Manufacturile au avut o contribuție importantă în privința determinării comerțului exterior, care, la rândul său a stimulat manufacturile. Constituirea marilor manufacturi a reprezentat cauza apariției unui nou tip de economie și anume cu caracter de tip deschis sau mai este cunoscută sub denumirea de economie de piață sau de schimb (ce este orientată către piață). În perioada manufacturieră, țara care domina piața mondială era Olanda, iar Europa regiunea cea mai dezvoltată la nivel mondial.
Economia în drumul său spre dezvoltare a întâmpinat diferite obstacole de natură „politică, economică și extraeconomică (lipsa centralizării puterii politice, natura relațiilor de schimb între state și coloniile lor, relații bazate pe exploatare de tip colonial în primul rând și nu pe un excedent intern al producătorilor)” (Zaharia Rodica Milena, 2004, p. 2), care au fost înlăturate ulterior, abia la începutul secolului XIX, când a avut loc prima revoluție industrială, datorită în principal progresului tehnic, creșterea productivității muncii și excluderea regimului feudal de la putere, tot atunci „au apărut și economiile naționale ca entități de sine stătătoare” (Zaharia Rodica Milena, 2004, p. 2) ce vor influența o ambianță propice „pentru generalizarea revoluției industriale și un progres al factorilor de producție, ce se va realiza într-un mod neuniform” (Dumitrescu S., Bal Ana, 2002, p. 45). Această schimbare economică s-a produs în principal datorită evoluției tehnologiei ce a dus la apariția industriei mașiniste (utilizarea pe scară largă a mașinilor în procesul de producție), adică, trecerea de la manufactură la industria bazată pe utilizarea mașinilor. Anglia reprezintă țara în care s-a produs prima revoluție industrială și tot Anglia este țara ce a deținut controlul în privința pieței mondiale în perioada mașinistă. Mai era cunoscută și sub denumirea de „atelierul industrial al lumii capitaliste” (Dumitrescu S. și colab., 1998, p. 6). Tot atunci se conturează perioada când se poate vorbi despre economie mondială, datorită în special schimbului reciproc de activități ce se realiza la nivel mondial, pe viitor economia cunoscând noi dimensiuni.
Economia mondială reprezintă o structură constituită din trei componente de bază (figura 106): economiile naționale, societățile transnaționale și organizațiile economice internaționale.
Figura 106. Componentele Economiei Mondiale
Economia națională reprezintă „dezvoltarea schimbului reciproc de activități între membrii unei comunități umane pe ansamblul teritoriului unui stat național” (Dumitrescu S. și colab., 1998, p. 11). În procesul de formare al economiei naționale, un rol important l-a avut constituirea pieței interne, acest eveniment fiind cauzat de anumiți factori, dintre care cei mai importanți sunt factorii economici și factorii politici. Ca și actori, în procesul de constituire al economiei naționale, rolurile cele mai importante erau deținute de: națiune (comunitatea stabilă de oameni), teritoriul național (spațiul delimitat prin frontiere dependent de suveranitatea statului respectiv) și instituții. Națiunea sau populația, prezintă o atribuție dublă în privința economiei naționale, în sensul că ea oferă în procesul de producție elementul cel mai important, iar al doilea rol deținut de populație este că ea participă la evoluția ascendentă a pieței interne prin consum. Tot cu privire la populație, putem menționa faptul că reprezintă „o condiție fundamentală a dezvoltării economico-sociale, nu se poate vorbi despre o dezvoltare fără populație” (Gheorghiță V., Cociuban A., 2002, p. 29). Teritoriul național reprezintă suprafața conturată prin frontiere unde se desfășoară „schimbul reciproc de activități, fără de care activitatea economică nu se poate desfășura” (Dumitrescu S. și colab., 1998, p. 11). Instituțiile implicate în acest proces al constituirii economiei naționale sunt cele concordante pentru o anumită bază economică.
Revoluția industrială și industria mașinistă sunt cele care au dat naștere societăților transnaționale. Mai poartă denumirea de companii multinaționale, corporații transnaționale sau firme internaționale și reprezintă firmele ce își desfăsoară activitatea în afara granițelor unei țări, prin amplasarea unor unități de producție ce sunt controlate de țara de origine. Țara din care a luat naștere o companie transnațională poartă denumirea de țără de origine, iar compania (cea care controlează celelalte sucursale) de compania mamă. Companiile transnaționale nu sunt caracteristice doar în domeniul industriei, ele dezvoltându-se și în alte sectoare precum bancar, medical, asigurări, turism, publicitar, etc.
Numeroși oameni de știință și diferite organisme naționale și internaționale au dat o definiție companiilor transnaționale, însă cea mai reprezentativă definiție dată companiei transnaționale este formulată de economistul John H. Dunning, desemnat de majoritatea specialiștilor „părintele transnaționalelor” (Zaharia Rodica Milena, 2004), care menționa că transnaționala reprezintă „o firmă care se angajează în investiții străine directe și care deține și controlează activități creatoare de valoare în mai mult de o țară” (Munteanu C., Horobeț Alexandra, 2003, p. 99, după J.H. Dunning).
Din cadrul economiei mondiale, fac parte și organizațiile economice internaționale, acestea reprezentând una din cele trei componente importante ale economiei mondiale. La modul general organizațiile internaționale prezintă un domeniu foarte larg de acțiune, ele fiind grupate după mai multe criterii, cel mai important criteriu reprezentându-l sectorul de desfășurare. Astfel, pot fi recunoscute organizații economice, politice, științifice, culturale, etc. Un alt criteriu de grupare al organizațiilor internaționale se referă la statutul membrilor săi și anume, sunt organizații interguvernamentale (membrii fac parte din organisme adecvate în cadrul guvernelor) și organizații neguvernamentale sau ONG-uri (membrii sunt reprezentați prin persoane fizice). Dintre organizațiile economice internaționale interguvernamentale cu un impact superior asupra economiei mondiale amintim: Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), Uniunea Europeană (UE), Fondul Monetar Internațional (FMI), Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), etc.
Organizațiile economice neguvernamentale (ONG-urile) prezintă o dublă specializare în funcție de spațiul unde acționează, „intern – când nu beneficiază de nici o personalitate juridică internațională, iar activitățile lor sunt exercitate în statul unde se află sediul și internațional – când se situează în continuarea organizațiilor internaționale guvernamentale și au statutul de consultant” (Dumitrescu S. și colab., 1998, p. 63).
Pe teritoriul țării noastre, ca și la nivel mondial, se întâlnesc cele două tipuri de economie și anume cu caracter de tip închis și deschis. Economia cu caracter de tip închis este caracteristică perioadei prefeudale, iar economia deschisă este întâlnită în perioada feudalismului dezvoltat.
Economia, la nivelul țării noastre, a cunoscut un progres însemnat în perioada capitalistă mai precis începând cu mijlocul secolului al XIX-lea. Până la această dată, în Țările Române, atât pentru mediul rural cât și pentru mediul urban, un rol important pentru satisfacerea nevoilor de consum îl aveau „producția casnică țărănească și breslele” (Pițurcă A., p. 23). Dintre produsele confecționate în acea perioadă sunt de menționat produsele alimentare, produse din categoria textile și îmbrăcăminte, obiecte obținute din ceramică, etc. După anul 1850 breslele și activitatea casnică țărănescă au decăzut, în locul lor au apărut alte forme de producție precum atelierele și manufacturile.
Atelierele, deținute de un proprietar (sau patron), se caracterizează prin producția de mărfuri bazată pe unelte, materie primă și forță de muncă, primele două fiind în posesia proprietarului. Asemenea ateliere existau în cele trei țări românești, însă mai dezvoltate în privința numărului de angajați erau în Transilvania, aproximativ 20.
Manufacturile reprezintă o a doua perioadă evolutivă a producției în perioada capitalistă caracterizată prin influența exercitată de munca manuală. În funcție de tipul de forță de muncă utilizat, manufacturile erau de două tipuri: feudale – foloseau ca forță de muncă meșteșugari dependenți de stăpân (șerbi) și mixte – utilizau atât munca șerbilor cât și a salariaților (Pițurcă A.). Manufacturile sunt cele care fac trecerea la următoarea etapă în cadrul economiei și anume industria bazată pe utilizarea mașinilor sau mai pe scurt industria mașinistă. În comparație cu Anglia și Franța, unde manufacturile au avut un rol economic superior, în Țările Române ritmul de apariție, dar și de evoluție în privința manufacturilor a avut o desfășurare lentă, cea mai mare parte a producției industriale era asigurată de bresle și ateliere. În Transilvania au existat cele mai multe manufacturi (datorită în special influenței venită dinspre țările vestice și resurselor), în comparație cu Moldova și Țara Românească, în special din sectorul textilelor (Cisnădie, Sibiu, Sighișoara, Brașov), pielăriei (Timișoara, Orăstie, Orșova), hârtiei (Timișoara, Sebeș, Făgăraș), extracția și prelucrarea metalelor și nu în ultimul rând sectorul alimentar.
Industria mașinistă a apărut în țările române mai târziu în comparație cu unele țări din vestul Europei. Ca și în cazul celor două perioade evolutive ale producției, atelierele respectiv manufacturile și în cazul industriei mașiniste apariția a fost mai timpurie în Transilvania, în comparație cu Țara Românească și Moldova. Unități de producție existau în localitățile Hunedoara Reșița, Cugir, etc., domeniile de bază erau industria extractivă și metalurgică. Cauzele care au influențat apariția tardivă a industriei mașiniste în țările române au fost următoarele: controlul deținut de puterea otomană, menținerea relațiilor feudale timp îndelungat, deficitul de forță de muncă cu un stagiu de pregătire calificat și a politicilor de stat protecționiste (Pițurcă A.). Industria mașinistă a fost benefică pentru mai multe ramuri ale industriei precum industria conservelor, alcoolului, morărit și panificație, materialelor de construcții (cărămidă, ceramică, țiglă, sticlă, etc.). Industria mașinistă a avut un efect pozitiv și pentru agricultură, prin introducerea în circuit a unor unelte și mașini agricole, dar și prin apariția unităților pe bază de mașini modernizate (prese, mașini de tors, de țesut, etc.) pentru prelucrarea și confecționarea diferitelor produse.
Ca o recapitulare a celor menționate până în prezent, am realizat o schemă (figura 107), ce redă perioadele importante care au stat la baza apariției economiei.
Figura 107. Perioadele Economiei
Începând cu breslele și activitățile casnice și continuând cu atelierele, manufacturile și industria mașinistă, se poate spune că aceste perioade, au reprezentat baza economiei mondiale. Revoluția industrială este cea care a făcut lumină în cazul economiei, datorită apariției unor noi metode și tehnici, unor noi utilaje industriale, ramurilor noi apărute și noilor tehnologii, dar și o creștere împresionantă în privința productivității muncii, care au reprezentat un factor important în privința dezvoltării economiei.
O contribuție importantă în privința dezvoltării economiei o constituie starea precară atât a căilor de comunicație cât și a mijloacelor de transport. Au fost întocmite numeroase proiecte privind remedierea transportului rutier și pe apă. Transportul pe apă era mai puțin utilizat, iar ca mijloc de transport, pe unele râuri interne (Bistrița, Siret), se folosea pluta, iar pe Dunăre vase cu aburi, deținătoare fiind o societate din Austria. Transportul rutier reprezenta principala formă de transport atât pentru călători cât și pentru marfă. La nivelul celor trei țări românești, arterele principale uneau orașele „Drobeta Turnu-Severin – Craiova – București – Ploiești – Focșani, iar a doua arteră asigura legătura între localitățile Dorohoi – Iași – Tecuci, având ramificații spre Focșani și Galați” (Pițurcă A.). Drumurile, în acea perioadă, urmau cursul râurilor, cum este cazul Siretului, datorită accesului favorabil. Mărfurile erau transportate într-o cantitate mică și cu o viteză de deplasare redusă, motiv pentru care timpul de sosire la destinație era mare. După anul 1850 s-a început construcția la prima cale ferată, sitută în Banat, următoarea realizându-se la nivelul anului 1857 în Transilvania între orașele Arad și Brașov cu ramificație spre Petroșani (Pițurcă A.).
O caracteristică benefică în privința dezvoltării transporturilor a fost realizarea schimbului de produse (comerț) între diferite zone ale țării, dar și între țara noastră și alte țări. În consecință se poate vorbi de un comerț interior (în cadrul țării) și un comerț exterior (în afara țării). Comerțul interior sau schimbul de produse, prezenta trei forme specifice: comerț periodic, comerț permanent și comerț ambulant, având următoarele caracteristici:
– comerțul periodic avea ca forme de manifestare bâlciurile, iarmaroacele și târgurile, organizate la o perioadă stabilită (târgurile erau organizate săptămânal);
– comerțul permanent se datorează evoluției societății urbane, dezvoltarea sa fiind în legătură cu numărul populației urbane. Acest tip de comerț se practica în magazine ce erau situate într-un anumit cartier al orașului, cu timpul specializându-se în comercializarea anumitor produse;
– comerțul ambulant se practica îndeosebi în mediul rural, urmând să fie aplicat și în mediul urban în special prin aprovizionările cu fructe și legume.
Comerțul exterior era sub monopol turcesc, însă după înlăturarea lui în anul 1829 prin tratatul de la Adrianopol (Constantinescu M. și colab., 1971), era practicat îndeosebi cu țări din interiorul continentului precum Anglia, Franța, Austria, Italia, Germania, Cehia, etc. Se exportau cereale, sare, cânepă, etc. și se importau diverse produse precum textile, încălțăminte, mirodenii, bijuterii, etc.
Agricultura reprezintă o ramură a economiei care s-a practicat din timpuri foarte vechi pe teritoriul țării noastre. Economia feudalismului timpuriu din cadrul țării, coincidea cu cea a feudalismului universal, agricultura reprezentând ramura de bază a economiei feudale ce avea în acea perioadă un caracter extensiv (Pițurca A.). Se practica avicultura, creșterea vitelor, cultura cerealelor, cultura viței de vie, pomicultura și legumicultura. S-au înregistrat progrese și în privința tehnicilor agrare prin utilizarea unor utilaje agricole precum plugul cu brăzdar sau cu roți. Odată cu apariția capitalismului, agricultura a cunoscut diferite schimbări și reforme, însă într-un ritm mai lent. Reformele au fost cele care au influențat apariția și dezvoltarea capitalului în agricultură, realizând transformarea unei economii de tip natural într-o economie comercială. A crescut suprafața totală cultivată cu cereale fapt ce a influențat creșterea producției de mărfuri și dezvoltarea exportului de cereale, cultura plantelor tehnice a înregistrat o evoluție pozitivă fiind în relație directă cu dezvoltarea industriei specializată în utilizarea materiei prime, s-a trecut la specializarea regiunilor țării pe anumite tipuri de culturi, fapt ce a influențat accentuarea comerțului, schimbului de produse și apariția în acele zone a întreprinderilor industriale specializate în prelucrarea materiilor prime din zona respectivă.
Modificări survenite în cadrul agriculturii au existat și în următorii ani. S-au înfăptuit reforme noi, țărănimea a fost separată printr-un proces de diferențiere ce a avut la bază suprafața de pământ alocată, aceasta urmând să fie redusă total sau parțial, numărul persoanelor ce lucrau în agricultură s-a redus, ele găsindu-și locul în industrie, locul lor fiind suplinit de utilajele agricole datorită progresului tehnic.
Fiecare disciplină sau obiect de studiu are diferite metode și tehnici ce le utilizează în cercetarea proprie. În cazul de față, economia, pe lângă metodele statistice, matematice, istorice, de inducție, deducție precum și altele, folosește două metode, cu rol important în analiza economică, și anume metoda cantitativă și metoda comparativă. Metoda cantitativă este utilizată în scopul examinării fenomenelor economice prin determinări cantitative, iar metoda comparativă stabilește asemănările și deosebirile fenomenelor economice atât pe plan intern cât și internațional.
6.2. Economia națională
Economia națională reprezintă ansamblul activităților economice desfășurate în cadrul unei țări și constituite în mod istoric, ce întrețin relații de reciprocitate raportate la preocupările din interiorul țării. În procesul de formare al economiei naționale un rol important l-a avut formarea pieței interne naționale, ce a fost determinată de anumiți factori dintre care cei mai importanți sunt: factorii economici, prin evoluția ascendentă a factorilor de producție, dezvoltarea producției de schimb, revoluția industrială, intensificarea fragmentării sociale a muncii și factorii politici datorită revoluțiilor, formării statelor centralizate, sistemului de guvernare. Economia națională a apărut în perioada de trecere de la feudalism la capitalism, în acea perioadă evidențiindu-se și procesul ce a dus la constituirea națiunilor și statelor centralizate.
6.2.1. Structura economiei naționale
Economia națională poate fi structurată pe ramuri sau sectoare. Structura pe ramuri reprezintă „sistemul de activități economice structurate într-un anumit mod și desfășurate în scopul producerii aceleiași categorii de produse sau al furnizării aceleiași categorii de servicii” (Dumitrescu S., Bal Ana, 1999, p. 26), iar structura pe sectoare reprezintă un procedeu de grupare mai cuprinzător. În consecință, economia națională poate fi structurată în patru sectoare (figura 108), fiecare cu elementele sale componente:
– sectorul primar cuprinde ca ramuri ale economiei agricultura, silvicultura, piscicultura, industria extractivă împreună cu ramurile sale;
– sectorul secundar include industria prelucrătoare și construcțiile;
– sectorul terțiar încadrează ramuri ale economiei precum serviciile, transporturile, comerțul, telecomunicațiile, serviciile financiar-bancare, asigurările, servicii de management și marketing, etc.;
– sectorul cuaternar sau sectorul cercetării științific, reprezintă cel mai nou sector apărut în țările dezvoltate și se datorează evoluției în știință prin cercetare. Cuprinde cercetarea științifică, diverse programe și softuri, etc.
Figura 108. Sectoarele economiei naționale
În decursul timpului structura economiei naționale a cunoscut un proces ce a evoluat de la perioadele simple, la începutul economiei, la perioadele mai complexe, în zilele noastre. Au apărut ramuri noi de activitate însoțite de specializare continuă și o divizare a lor în anumite subramuri, proces ce a dus la o transformare a economiei naționale într-un complex economic național. Formarea structurii economiei naționale reprezintă un proces constituit din timp în relație directă cu o succesiune de condiții și factori de natură internă specifici fiecărei țări.
În cadrul economiei naționale un rol important l-a avut cea de-a treia revoluție industrială, încadrată între anii 1960 – 1990, caracterizată prin apariția de noi ramuri industriale dominante și o transformare în activitatea de management, care se axează atât pe o gestionare eficace a resurselor tehnologice cât și pe inovare. În afară de sfera de activitate care exista până în momentul acela, precum industria extractivă, siderurgică, textilă, a prelucrării lemnului, etc, au apărut noi ramuri precum electronică, automatică, energia nucleară, bio-tehnologii, etc. La nivelul țării noastre a treia revoluție industrială a avut o întârziere în comparație cu celelalte țări dezvoltate din Europa. Utilajele și produsele ce erau fabricate la noi, erau depășite în comparație cu cele apărute pe piața internațională.
Cu cât înaintăm în timp, subramurile economiei se multiplică, specializarea în producție cunoaște o aprofundare considerabilă, sectorul terțiar înregistrează o creștere în cadrul țărilor dezvoltate, în comparație cu sectorul primar care se caracterizează printr-un declin, astfel se poate menționa că structura economiei naționale se află într-o transformare progresivă de la o formă simplă la una complexă.
6.3. Importanța economiei asupra urbanizării
Urbanizarea reprezintă un „proces social global prin care se produce o transformare a structurilor sociale și profesionale, o restructurare a formelor de existență rurală și a vechilor forme urbane după modele noi” (www.dictsociologie.netfirms.com). Realizarea procesului de urbanizare are la bază mai multe căi, dintre care cele mai importante sunt:
– dezvoltarea orașelor deja existente, în urma edificării unor noi întreprinderi industriale și implicit a amplificării rețelei de servicii;
– modificarea categoriei anumitor localități, de la stadiul de rural la rangul de oraș, datorită, în principal, amplasării unor întreprinderi industriale în mediul rural, influențând astfel creșterea numărului populației și extinderea activităților economice;
– infiltrarea de trăsături urbane la nivel de comunități.
Procesele de urbanizare, „în funcție de caracteristicile economico-sociale, de politicile sociale și de procesele de modernizare, prezintă însușiri diferite de la o țară la alta” (www.dictsociologie.netfirms.com). Un aspect important cu privire la procesul de urbanizare este că a avut o influență remarcabilă în privința evoluției populației urbane la nivel mondial, atât ca număr cât și ca pondere în populația totală a unei țări, existând țări unde populația urbană deține o proporție remarcabilă.
Dacă facem o analiză în privința hărții orașelor vechi precum și a orașelor noi, atât la nivelul țării noastre cât și la nivel global, se observă o imagine elocventă în privința modalității de constituire și evoluție a așezărilor urbane. Astfel, așezările urbane din țara noastră, se întind de la țărmul Mării Negre (Mangalia, Năvodari, Constanța) până în zona depresiunilor montane și pasurilor înalte (Brașov, Predeal), cauza principală constituind-o economia, datorită dezvoltării în decursul timpului (Cucu V., 1970). Orașele cele mai vechi, antice și feudale, au apărut și s-au consolidat datorită economiei prin dezvoltarea muncii, practicarea agriculturii, meșteșugurilor, confecționarea uneltelor de producție, etc. Forțele de producție și nivelul de dezvoltare reprezintă factorii ce influențează schimbări în privința evoluției pozitive sau negative a așezărilor urbane. În antichitate apariția orașelor s-a desfășurat într-un ritm accelerat, însă după decăderea sclavagismului s-a înregistrat un regres în privința centrelor urbane nou apărute. Odată cu apariția meșteșugurilor și schimbului de produse, dar și după perioada marcată de invaziile tătare, la nivelul țării noastre își fac apariția târgurile, majoritatea în perioada secolelor XIII – XIV. Localitățile târguri se diferențiau de celelalte localități atât prin numărul de meșteșugari existenți în cadrul fiecărei așezări omenești, număr „de 5 – 10 ori mai mare decât în satele obișnuite” (Cucu V., 1970, p. 16), cât și prin efectivul de populație ocupat în agricultură, scăzut în comparație cu celelalte localități. Dintre orașele târguri apărute în acea perioadă cele mai importante sunt Cluj, Brașov, Sibiu, Sighișoara, Bistrița, Constanța, Pitești, Târgoviște, Iași, etc. În cazul apariției anumitor orașe, un rol important l-a avut existența în acel loc a ruinelor cetății vechi și drumurile comerciale ce realizau legătura între cele trei țări românești. La intersecția unor astfel de drumuri își făceau apariția negustori și meșteșugari, din diferite locuri, pentru realizarea schimbului de produse provenite din zone diferite. Astfel, și-au făcut apariția orașe precum Pitești, Suceava, Bacău, Neamț, Câmpulung, etc., în concluzie se poate preciza existența unei legături strânse între dezvoltarea orașelor și căile de comunicație cu tentă comercială. Drumurile comerciale erau formate pentru început din căi rutiere, urmând ca după ceva timp rolul lor să fie completat de cele feroviare, influențând și mai mult dezvoltarea orașelor.
Odată cu trecerea timpului, economia a cunoscut o dezvoltare în principal datorită metodelor și tehnicilor de lucru care au avansat, industria a înregistrat un caracter proeminent, comerțul cu diferite produse s-a remarcat printr-o evoluție pozitivă, iar agricultura a trecut la un ritm mecanizat influențând astfel reducerea populației ocupate în acest domeniu odată cu evoluția gradului de mecanizare. Resursele naturale prezintă un rol important în privința dezvoltării economiei și societății omenești, de accea trebuie acordată o atenție deosebită cu privire la exploatarea și utilizarea acestora (Krapivin V., Varotsos C., 2007).
6.4. Economia orașului Pitești în perioada premodernă
Perioada premodernă la nivelul țării noastre, se caracterizează prin atestarea a numeroase localități care ulterior au evoluat de la simple cetăți, târguri sau sate, la orașe, iar apoi municipii. Este și cazul municipiului Pitești, care a fost recunoscut pentru prima dată ca sat și târg, iar apoi în urma activităților prestate în interiorul său, atât economice cât și tehnico-edilitare, a obținut rangul de oraș. Datorită dezvoltării industriei și evoluției numărului de locuitori, localitatea Pitești a obținut titlul de municipiu, însă nu în timpul perioadei medievale.
Perioada premodernă, la nivelul localității Pitești, din punct de vedere economic, scoate în evidență principalele activități productive prestate de locuitori, respectiv meșteșugurile și agricultura, iar ca activitate de schimb a produselor s-a individualizat comerțul. Cunoscutul istoric și academician Nicolae Iorga, în lucrarea „Opere economice” afirma că „orașul Pitești a fost unul dintre principalele centre comerciale și meșteșugărești medievale ale Țării Românești, începând cu secolul al XVI-lea” (Iorga N., ediție îngrijită de Penelea Georgeta,1982).
Factorul determinant care a stat la baza evoluției permanente a municipiului Pitești a fost activitatea economică, aceasta fiind ajutată într-o mare măsură de așezarea geografică, condițiile de relief, resursele naturale și creșterea demografică.
6.4.1. Meșteșugurile
Meșteșugurile sau activitatea meșteșugărească, cum mai poartă denumirea, prezenta la începutul perioadei medievale o desfășurare restrânsă. Cei mai cunoscuți meșteșugari din perioada aceea erau morarii, zidarii, cărămidarii și tâmplarii, cei care au participat la edificarea curților domnești în jurul anului 1500, caselor boierești, diferitelor opere de arhitectură religioasă, precum și alte clădiri specifice perioadei respective. Datele și informațiile cu privire la activitatea economică, din prima parte a epocii medievale, sunt restrânse și incomplete, motiv pentru care a îngreunat acțiunea de cercetare a diferiților specialiști, din domenii diferite, în vederea descoperirii anumitor amănunte specifice activității economice desfășurate în perioada respectivă.
La sfârșitul secolului al XVI-lea, „activitatea meșteșugărească prezintă o desfășurare ascendentă atât a specializării meșteșugurilor, cât și a volumului de produse” (Oltean Ș., Șerban C., 1969). Comerțul a constituit unul din factorii care au contribuit la dezvoltarea meșteșugurilor datorită progresului său, atât pe plan intern cât și extern, influențând creșterea producției meșteșugărești la nivel local și „reușind să depășească producția meșteșugărească din alte orașe ale Țării Românești, cu tradiție în acest domeniu, precum Curtea de Argeș și Câmpulung” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 62).
Figura 109. Poziția municipiului Pitești în raport cu orașele Câmpulung și Curtea de Argeș
(Sursa: prelucrată după http://hartaarges.ro )
Cum am menționat anterior, una din cauzele care a dus la dezvoltarea producției meșteșugurilor a reprezentat-o activitatea de schimb a produselor sau comerțul. Așa cum se observă din figura 109, la Pitești se intersectează mai multe artere de circulație unind astfel orașul Pitești, atât cu cele două orașe din cadrul județului Argeș, Curtea de Argeș respectiv Câmpulung cât și cu orașul Râmnicu Vâlcea. Intersectarea acestor artere la nivelul orașului Pitești au dus la o creștere a activității de schimb a produselor provenite din celelalte orașe, dar și din alte localități. Datorită acestei activități de schimb a produselor, localitatea a îndeplinit funcția de târg, influențând astfel creșterea numărului de meșteșugari și implicit a producției meșteșugărești.
Producția meșteșugărească și-a continuat demersul ascendent în secolul al XVII-lea și prima jumătate din secolul al XVIII-lea, iar numărul categoriilor de meșteșugari a crescut „documentele menționează în Pitești 20 de categorii de meșteșugari” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 62), urmând ca „în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, orașul Pitești să înregistreze peste 30 de categorii de meșteșugari” (Olteanu Ș., 1972, p. 271-275), ocupând un loc între primele orașe din Țara Românescă după București, Craiova și Ploiești.
Analiza documentelor perioadei respective a evidențiat diverse tipuri de meșteșuguri, la baza lor situându-se o mulțime de meșteșugari ce purtau denumirea de meșteri. Cele mai importante categorii de meșteșuguri erau următoarele: prelucrarea pietrei (pietrari, zidari, cărămidari), prelucrarea fierului (fierari, căldărari), prelucrarea lemnului (tâmplari, dulgheri, rotari, dogari), prelucrarea pieilor de animale (blănari, cojocari, tăbăcari, cizmari), prelucrarea țesăturilor (croitori, boiangii), prelucrarea alimentelor (morari, brutari, măcelari), măiestria artei (argintari, zugravi, pictori, sculptori), dar și alte meșteșuguri și meșteri precum săpunari, lumânărari, sticlari, bărbieri, etc. Meșterii de la Pitești erau recunoscuți și apreciați la nivelul întregii țări, datorită măiestriei lor în confecționarea diferitelor produse și pentru calitatea produselor respective.
Datorită dinamicii pozitive a producției meșteșugărești prin creșterea capacității de prelucrare și confecționare a diferitelor produse și obiecte, atelierele, ce reprezentau în perioada aceea locul de muncă pentru diferiți meșteri, unele dintre ele au apelat la măsuri de dezvoltare a capacității de producție influențând astfel și creșterea personalului prin angajarea de calfe și ucenici.
Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, datorită intensificării activităților meșteșugărești și nevoilor crescânde ale populației, la Pitești au fost organizate breslele meșteșugărești, acestea reprezentau asociații profesionale specializate în producția pe ramuri diferite, conduse de un staroste. Printre primele bresle apărute în Pitești au fost cele de tăbăcari, care în anul 1784 „lucrau în breaslă și erau socotiți fruntașii orașului” (Urițescu G., 1965). Începutul secolului al XIX-lea a reprezentat momentul de apariție a numeroase bresle formate din bărbieri, cizmari, cavafi, croitori, brutari, pescari, etc. Un aspect ce trebuie menționat se referă la modul de grupare și localizare al breslelor, astfel unele erau grupate pe cartiere, care în perioada aceea se numeau mahalale, iar altele erau localizate pe străzi, unele dintre acestea primind denumirea de la breslele ce erau localizate în lungul străzii respective, precum strada Tabaci datorită situării tăbăcarilor. Tăbăcarii mai erau situați și pe străzile Sf. Vineri și Râurilor, pe această stradă se afla și bresla pescarilor, iar blănarii și cojocarii pe strada Craiovei (figura 110). Numele anumitor străzi din cadrul orașului Pitești, evocă memoria locurilor respective, funcțiile sau peisajele existente în trecut pot fi astăzi percepute cu ajutorul acelor denumiri (Nicolae I., Suditu B., 2008).
Dintre străzile pe care se aflau situate principalele bresle, doar Strada Tabaci și-a schimbat denumirea, în prezent numindu-se Strada Brâncoveanu, celelalte trei străzi și-au păstrat aceeași denumire.
Figura 110. Localizarea principalelor categorii de bresle în orașul Pitești
(Sursa: prelucrată după Greceanu Eugenia, 1982, p. 84)
6.4.2. Agricultura
Agricultura a reprezentat una din activitățile de bază a locuitorilor din Pitești în perioada premodernă. Un rol important în privința practicării agriculturii în zona Pitești l-au avut factorii naturali, favorabili pentru desfășurarea agriculturii. În afară de celelalte două activități practicate de populația localității în perioada premodernă, respectiv meșteșugurile și comerțul, o parte din locuitori se ocupau cu activități productive, specifice diferitelor ramuri ale agriculturii.
Zonele care erau utilizate în scopuri agricole se aflau în hotarul și ocolul localității, în lunca râului Argeș și zona de câmpie situată în partea de sud. Dintre culturile cultivate în acea perioadă s-au remarcat cerealele, legumele, plantele oleaginoase, plantele textile, furajere, vița de vie și pomii fructiferi. În zona orașului Pitești dealurile și pantele văilor erau ocupate cu viță de vie și pomi fructiferi, „viticultura reprezentând principala ramură a agriculturii cu o pondere însemnată în economia premodernă a orașului Pitești” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 64). Date cu privire la suprafețele ocupate cu viță de vie, au fost consemnate în documente ce datau din secolul al XIV-lea, iar ca denumire a zonelor respective se folosea toponimul „Dealurile Piteștilor”, reprezentând dealurile situate în partea de NE, E și ESE a orașului pe stânga râului Argeș, localizate atât pe teritoriul comunelor suburbane Colibași (în prezent sat, ce aparține de orașul Mioveni) și Ștefănești (declarat oraș în anul 2004), cât și comunelor Topoloveni, Călinești, Leordeni.
Aceste dealuri aparțin de Piemontul Cândești, însă același toponim se folosea și pentru dealurile situate în Piemontul Cotmeana, localizat în partea de vest a orașului pe partea dreaptă a râului Argeș, în localitățile Smeura, Geamăna, Slătioarele, limitrofe orașului Pitești.
Datorită acestor culturi cu viță de vie, „din care se obțineau vinuri superioare” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p.65), numele orașului Pitești a fost menționat, în diferite scrieri de personalități remarcabile ale perioadei respective, atât din țară cât și din străinătate, precum Constantin Cantacuzino, Miron Costin, Johann Filstich, Paul de Alep, etc.
6.4.3. Comerțul
Activitatea comercială a reprezentat ramura economică și în același timp cauza, ce a făcut ca orașul Pitești să fie unul dintre centrele active de schimb a diferitelor produse din Țara Românească, în perioada premodernă. Localizarea orașului la contactul a două regiuni geografice diferite, zona de deal și zona de câmpie, a influențat practicarea schimbului de produse între cele provenite din zonele de câmpie, deal și munte. Totodată, localitățile antrenate în aceste schimburi de produse erau, atât din județele limitrofe Sibiu, Făgăraș, Muscel, Dâmbovița, Vlașca, Teleorman, Olt, Vâlcea (figura 111), cât și alte județe precum Ialomița, Ilfov.
Figura 111. Județele limitrofe implicate în activitatea comercială
(Sursa: http://romaniainterbelica.memoria.ro/judete/arges/index.html)
O altă cauză importantă ce a influențat dezvoltarea schimburilor de produse în orașul Pitești a constituit-o localizarea orașului la intersecția drumurilor comerciale (figura 112), ce realizau legătura, atât între diferite orașe cât și între regiuni istorice din cadrul țării, precum Muntenia și Transilvania.
Figura 112. Principalele drumuri comerciale existente în epoca medie
ce tranzitau orașul Pitești
În acea perioada, respectivele drumuri comerciale purtau denumiri diferite, astfel:
– Drumul mare al Piteștilor, realiza legătura între orașele București – Găești – Pitești – Câmpulung – Brașov, cu ramificație între Găești și Târgoviște. În dreptul orașului Pitești legătura se realiza prin punctul numit „Podul Viilor” (podul rutier peste râul Argeș ce realiza legătura între localitățile Pitești – Mărăcineni). Denumirea podului a fost dată de plantațiile de viță de vie existente pe partea stângă a râului Argeș;
– Calea Giurgiului, menționat în documente la data de 27 septembrie 1461, a reprezentat unul din cele mai vechi drumuri comerciale (Constantiniu F., Popa M. D., 1972) ce unea orașele Giurgiu – Pitești continându-se spre Câmpulung – Brașov;
– Drumul Roșiorilor, între orașele Pitești – Roșiori de Vede, având două ramificații, prima spre Turnu Măgurele – Nicopole (Bulgaria), iar a doua spre Zimnicea – Sviștov (Bulgaria);
– Calea Craiovei, în prezent arteră de circulație importantă a municipiului Pitești, mai purta în trecut denumirea de Drumul Slatinei și străbătea cele două orașe, continându-se mai departe spre Turnu Severin;
– Drumul Topanei sau Calea Drăgășani în prezent, asigura legătura între Pitești și orașul Drăgășani din județul Vâlcea;
– Drumul Argeșului sau Drumul Sibiului se continuă de la Pitești spre Curtea de Argeș, iar apoi către Sibiu. În prezent cea mai utilizată arteră rutieră spre Sibiu este cea prin Râmnicu Vâlcea ce se continuă pe valea Oltului.
În decursul timpului lucrurile s-au mai schimbat în privința arterelor de circulație, astfel că la începutul secolului al XIX-lea, intrarea în Pitești dinspre București se realiza și prin sud-estul orașului pe teritoriul „satului Prundu, cătunul Bănănăi” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p.66) în prezent cartier al municipiului Pitești, în acest mod s-a făcut legătura cu artera Calea Giurgiului care intra în oraș prin actuala stradă Frații Golești.
Acestea au reprezentat cele mai importante căi rutiere ce traversau orașul Pitești în perioada premodernă, transformând orașul într-un nod rutier important la nivel de regiune, dar și de țară.
În perioada respectivă, comerțul se caracteriza prin schimburi de produse diferite, însă cele mai importante erau produsele meșteșugărești și agricole, în prima parte, iar apoi un loc important la obținut comerțul cu vinuri. Orașele din Transilvania care participau la schimburile comerciale cu orașul Pitești, erau Brașov și Sibiu. În diferite scrieri sunt menționate informații cu privire la operațiile comerciale ce se efectuau în perioada aceea. Astfel, în documentele vechi au fost consemnate diverse date cu privire la schimburile comerciale dintre Pitești și Brașov, unele dintre ele au fost citate în lucrările apărute în epoca contemporană, în special în a doua jumătate, un exemplu concludent îl constituie lucrarea „Istoria municipiului Pitești”, avându-i ca autori de Popa P., Dicu P, Voinescu S., în care se precizează că „între anii 1503 – 1554, la operațiile comerciale dintre Pitești și Brașov au participat 326 negustori piteșteni, cu 914 transporturi de mărfuri, în valoare de 1 953 960 aspri” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p.66).
În afară de orașul Brașov, schimburi comerciale permanente se realizau și cu negustorii din orașul Sibiu. În documente mai vechi sunt menționate date referitoare la valoarea transporturilor efectuate de negustori din Pitești către Sibiu, astfel „în anul 1500, un număr de 22 de negustori piteșteni au făcut 34 de transporturi la Sibiu, exportând marfă în valoare de 23.260 dinari și importând în valoare de 15.350 dinari” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p.67), iar în registrele vigesimale ale Sibiului, cele în care era menționată taxa vamală, au fost înregistrați 16 negustori din Pitești ce au plătit taxe orașului Sibiu în perioada 1500 – 1509 (Sacerdoțeanu A., 1971). Nu numai negustorii din Pitești se deplasau cu produse la Sibiu, ci și cei din Sibiu ajungeau la Pitești cu diferite produse. În tratatul II de Istoria României se consemnează că „sibienii treceau în Țara Românească pe la Câineni pentru a se îndrepta apoi, prin Slatina, către Turnu, sau, prin Argeș, către Pitești și Târgoviște” (Istoria României vol. II, 1962, p. 298). Un alt autor ce face referiri la deplasările negustorilor din Sibiu este Nicolae Iorga, care preciza într-una din scrierile sale că „încă din vremurile îndepărtate, sașii Sibiului își trimiteau mărfurile prin pasul Turnului Roșu, care ducea de-a dreptul la Râmnic, dar putea să hrănească prin bogăția adusă de dânsul și un târgușor de drumul mare, în calea spre București, ca Piteștii…” (Iorga N., 1972, p. 140).
Negustorii din Pitești comercializau produse diferite în orașele din Transilvania, în special Brașov și Sibiu, precum unelte, metale, arme, cereale, pește, vin, lână, articole confecționate din ceramică, sticlă, articole de îmbrăcăminte și încălțăminte, podoabe, dar și animale domestice. În decursul timpului activitatea comercială din cadrul orașului Pitești s-a extins, au fost înregistrate schimburi comerciale intense cu negustori din București, Craiova, Târgoviște, Râmnicu Vâlcea, Slatina, Curtea de Argeș, Câmpulung, dar și schimburi cu negustori din alte țări precum Italia, Austria, Macedonia.
Războiul dintre anii 1789 – 1792, a reprezentat cauza care a permis apariția comerțului provenit din Austria pe teritoriul Țării Românești, inclusiv în orașul Pitești, unde au apărut diferite magazine ce purtau pe vremea aceea denumirea de prăvălii sau dughene. Acestea erau localizate în zona centrală a orașului, în jurul bisericii domnești „Sf. Gheorghe”, pe Strada Mare – Str. Doamna Bălașa (în prezent strada Victoriei), Str. Craiovei, Str. Sf. Vineri, Str. Târgu din Vale, Str. Tabaci (în prezent Constantin Brâncoveanu), etc.
La începutul secolului al XIX-lea, în perioada războiului ruso-turc între anii 1806 – 1812, în orașul Pitești au fost consemnați, în evidențele statistice și în catagrafia negustorilor din anul 1811, un număr de 98 negustori, repartizați în funcție de specializare în 20 de categorii (tabelul 32).
Tabelul 32. Specializarea și numărul negustorilor înregistrați în anul 1811
(Sursa: Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p.70)
Numărul cel mai mare de negustori – 20 –, fac parte din categoria cârciumarilor, urmați apoi de brașoveni și cojocari cu câte 12 persoane pentru fiecare categorie, iar pe locul trei se situau bogasierii cu un număr total de 11 persoane. La polul opus, cu câte 1 negustor pentru fiecare categorie, se situează specializările bumbăcar, argintar, ișlicar, croitor, sticlar și căldărar.
La o perioadă de opt ani după încetarea războiului ruso-turc, în catagrafia efectuată în anul 1820, au fost consemnați 43 de negustori (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988) cu 55 de negustori mai puțin în comparație cu datele statistice din anul 1811. Cauza reducerii numărului de negustori a constituit-o în cea mai mare parte războiul ruso-turc, în urma acestui conflict este posibil ca o parte din negustori să fi părăsit orașul sau să înceteze activitatea.
Tot în catagrafia din anul 1820 a fost consemnat un lucru nou și anume organizarea negustorilor din orașul Pitești în companii, cunoscute sub denumirea de bresle. Anterior apariției breslelor, în decursul secolului al XVII-lea, negustorii s-au constituit în uniuni profesionale sau asociații, având ca obiectiv dezvoltarea activității comerciale, iar „în anul 1676, s-a înființat o asociație a negustorilor din Pitești” (Cernovodeanu P., 1980, p. 1094).
Produsele confecționate de meșteșugarii orașului erau comercializate, atât în atelierele proprii situate pe străzile ce aveau legătură cu piața centrală cât și în zonele amenajate pentru târg, situate în hotarul și ocolul orașului Pitești. Târgul a reprezentat prima formă de organizare administrativă a localității Pitești, „și a contribuit la dinamizarea întregii activități comerciale și meșteșugărești a orașului” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 70). Un rol important, în privința dezvoltării zonei de târg sau de schimb, l-au avut drumurile comerciale, ce se intersectau pe teritoriul localității Pitești, aceasta având rol, atât de popas cât și de schimb al produselor ce proveneau din zone diferite. Târgul sau bâlciul, cum mai purta denumirea (termenul de bâlci era foarte puțin utilizat în comparație cu denumirea de târg), avea un interval de funcționare periodic cu durată de câteva zile. În perioada premodernă, în jurul orașului Pitești, existau trei zone unde se organizau târguri (figura 113), la o anumită perioadă de timp. În figura 113 sunt evidențiate cele trei zone destinate organizării activității schimburilor de produse, în cadrul lor se comercializau diferite produse meșteșugărești și agricole, iar negustorii încheiau așa numitele „tranzacții comerciale”.
Târgul dealului sau Târgu Dealu, cum era menționat în harta rusă din anul 1835 (figura 114), reprezenta unul din locurile de schimb periodic aparținând orașului Pitești, situat pe partea stângă a râului Argeș, la poalele așa numitului „deal al Piteștilor”, cunoscut datorită practicării culturii viței de vie din care se obținea renumitul vin de Pitești. În consecință, organizarea târgului se realiza în perioada de toamnă în timpul culesului viilor.
Istoricul C. C. Giurescu estimează că acest târg a început să funcționeze în secolele XIII – XIV, iar în comparație cu celelate două, reprezintă cel mai vechi târg aparținând de orașul Pitești.
Figura 113. Zonele de târg existente în epoca premodernă aparținând de orașul Pitești
(Sursa: prelucrată după Greceanu Eugenia, 1982, p. 70)
Figura 114. Târgu Dealului (Dealu) în Harta rusă din 1835
(Sursa: prelucrată după Greceanu Eugenia, 1982, p. 56)
În apropiere de Târgul Dealului erau localizate satele Valea Mare, Târgu Valea Mare și Ștefănești (în prezent oraș), care din punct de vedere administrativ făceau parte din județul Muscel (Muscel-Pădureți), inclusiv târgul, însă, acest târg era cunoscut ca „târg al Piteștilor” datorită situării pe moșia orașului și a anumitor orășeni, ce dețineau terenuri pe stânga râului Argeș. Ulterior, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în satul Golești – Ștefănești, pe moșia boierului Radu Golescu, a funcționat un târg ce avea caracteristicile unui bâlci, deoarece în perioada aceea bâlciurile reprezentau o sursă de venit pentru boieri.
Târgul din Deal (figura 113), situat în partea de vest a orașului, pe moșia Stăncești, în prezent cartierul Trivale, avea un program de desfășurare săptămânal. Târgul era cunoscut din secolul al XV-lea și frecventat de negustori, atât din țară cât și din străinătate.
Târgul din vale sau de afară (figura 113), cum era denumit în planul orașului din anul 1885, reprezintă un centru de schimb al produselor, situat în vatra orașului Pitești, pe partea dreaptă a râului Argeș, la intersecția străzilor Tabaci (în prezent strada Brâncoveanu, denumirea de str. Tabaci a fost dată de situarea tăbăcarilor pe această stradă) – Târgu din Vale – Oborului. Unul din factorii care au avut o influență importantă în privința amplasării târgului în acea zonă, l-a constituit localizarea foarte aproape de sectorul în care se aflau amplasate morile, acestea fiind „consemnate documentar de-a lungul Argeșului, până la gura Geamenei” (Greceanu Eugenia, 2007, p. 77). În consecință, se poate spune că motivul apariției acestui târg l-a reprezentat produsul rezultat în urma funcționării morilor și anume făina (mai putea fi numit și „târg al făinii”). În afară de făină, cea care a dat startul comerțului în acel loc, a urmat apoi, atât comercializarea altor produse precum cele de tăbăcărie, datorită situării grupării tăbăcarilor pe strada Tabaci, cât și comerțul cu vite. Datorită practicării comerțului cu vite, târgul mai era cunoscut și sub denumirea de obor, lucru evidențiat și de strada Oborului.
Piața Sf. Gheorghe sau Piața centrală, reprezintă zona din cadrul orașului, cunoscută pentru schimburile comerciale, situată în centrul orașului pe străzile Doamna Bălașa și Șerban Vodă, în prezent strada Victoriei, unde, în secolul al XV-lea era caracteristică activitatea de meșteșug și negoț, iar suprafața cuprinsă între aceste două străzi a fost supusă unei intense activități de parcelare. Trecerea timpului a făcut ca această zonă de schimb situată în centrul orașului să cunoască o schimbare în privința produselor comercializate, astfel în secolul al XIX-lea pe străzile respective „erau concentrate meșteșugurile de lux, băcanii și boiangii” (Rădulescu I. G., 1938, p. 25-26).
Aceste spații dedicate schimbului de produse au reprezentat cele mai importante zone din perioada premodernă unde produsele meșteșugarilor, atât din Pitești cât și din alte localități sau regiuni, erau valorificate, iar negustorii încheiau diferite tranzacții comerciale.
Un alt aspect ce are legătură cu intensificarea schimburilor comerciale se referă la numeroasele hanuri, prăvălii, depozite și piețe zilnice, care întrețineau o permanentă activitate comercială. Hanurile, pe lângă funcția îndeplinită, cea de cazare a diverșilor călători, îndeplineau și alte funcții suplimentare precum cea de săvârșire a diferitelor tranzacții comerciale întreprinse între negustori, în cadrul lor se efectuau operații financiare, iar datorită deținerii unor încăperi, magazii, grajduri și curți mari, reprezentau antrepozite și locuri de schimb pentru diferite produse. Cele mai reprezentative hanuri pentru acea perioadă, au fost hanul Episcopiei Argeș și hanul schitului Buliga, însă mai existau și altele precum hanul din strada Brâncoveanu și hanul din strada Târgul din Vale (figura 113).
Orașul Pitești, a reprezentat și un important punct vamal intern, asemeni și altor orașe din Țara Românească. Veniturile obținute în urma aplicării taxei vamale aparțineau „domniei și administrației locale” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 2008, p. 34). Persoana căreia i s-a conferit această răspundere era un reprezentant al domniei și anume pârcălabul, acesta în urma activității prestate beneficia de anumite avantaje precum scutirea de la plata anumitor taxe și dreptul de a deține „cârciumă scutită de cămănărit” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 72). Podul de peste râul Argeș, reprezenta un punct în care se încasa o taxa vamală pentru traversarea lui.
În perioada premodernă, orașul Pitești a reprezentat unul din centrele cu rol important în privința meșteșugurilor, comerțului și agriculturii, în special ramurile viticultura și pomicultura, din cadrul Țării Românești, aceasta constituind cauza principală privind dezvoltarea orașului în perioadele ce au urmat.
6.5. Economia orașului Pitești în perioada modernă
La nivelul țării noastre, inclusiv a municipiului Pitești, perioada modernă prezintă o durată de aproximativ un secol, mai precis se încadrează între anii 1821 și 1918. Acești doi ani care delimitează perioada modernă sunt marcați de două evenimente istorice majore și anume, revoluția condusă de Tudor Vladimirescu ce a avut loc în anul 1821 și constituirea statului național unitar român din anul 1918. Mai trebuie menționat faptul că perioada modernă, realizează trecerea de la feudalism la relațiile capitaliste orientate spre producție.
La începutul perioadei moderne, orașul Pitești, din punct de vedere economic, se caracterizează, ca și spre sfârșitul perioadei medievale, prin producția de deferite mărfuri și prezența activității comerciale. Încă se mai mențin trăsăturile feudalismului, perioada capitalistă făcându-și apariția spre sfârșitul acestei ere.
Viața economică a avut o dinamică ascendentă, caracterizată prin creșterea numărului de negustori și meșteșugari. Conform unei statistici negustorești din 14 noiembrie 1824, la nivelul orașelor Pitești și Curtea de Argeș, au fost consemnate 147 de cârciumi, băcănii și rachierii. Nu a fost specificată valoarea cuvenită fiecărui oraș în parte, însă, se presupune că o mare parte din cele 147 de unități comerciale, erau situate în orașul Pitești. Această concluzie este argumentată de faptul că orașul Pitești era mai populat (1011 familii) în comparație cu orașul Curtea de Argeș (384 familii) (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 121).
O situație detaliată se întâlnește în inventarul statistic din anul 1831, când la nivelul orașului Pitești au fost înregistrate un număr de 46 de profesiuni având un număr total de 550 meseriași și negustori (tabelul 33).
Tabelul 33. Specializarea și numărul negustorilor înregistrați în anul 1831
(Sursa: Diculescu V., 1973, p. 99 – 107)
În comparație cu anul 1811, numărul profesiunilor sau specializărilor s-a dublat ajungând la valoarea de 46, iar cel al negustorilor și meșteșugarilor s-a mărit de aproximativ șase ori, motiv pentru care se poate afirma că viața economică a înregistrat o dinamică ascendentă. Au apărut profesiuni noi precum lipscani, trăistari, ceasornicari, sureccii, șelari, dulgheri, etc., însă, erau practicate de un număr mic de meșteri. Cele mai dezvoltate meserii erau practicate de un număr mai mare de meșteri precum cizmăria, cojocăria, cârciumăria, croitoria, tăbăcăria, abageria și boiangeria, acestea reprezentând meseriile tradiționale pentru orașul Pitești.
Orașul Pitești, ocupa locul patru, la nivelul anului 1831, în comparație cu alte orașe din Țara Românească, privind numărul de meșteșugari și negustori, primele trei locuri fiind ocupate de orașele București, Craiova și Ploiești (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988).
Conform tablei statistice din anul 1832, în orașul Pitești locuiau 4000 de persoane, iar numărul locuințelor era de 773. Despre sectorul economic se menționează un număr de șase fabricii ce funcționau, dintre care cinci aveau ca funcție prelucrarea pieilor, iar o singură fabrică era de tabacherie. Ulterior și-au făcut apariția „o fabrică de pălării și o zalhana” (Diculescu V., 1973, p. 112-115), aceasta din urmă îndeplinea funcția de abator, în special pentru ovine. Odată cu trecerea timpului, se înregistrează un progres pe plan economic, astfel că, înainte de revoluția din anul 1848, în Pitești funcționau „șapte fabrici în care se realizau pălării, săpun, piele, tutun, preșuri și rogojini, toate fiind proprietatea unor locuitori români din oraș” (Iscru G., 1983, p. 329).
Altă situație statistică sau „catagrafie” cum purta denumirea în perioada aceea, a avut loc în anul 1838 (tabelul 34), când orașul Pitești avea o populație de 4050 locuitori, predominând, din punct de vedere economic, negustorii și meșteșugarii, numărul acestora înregistrând o traiectorie ascendentă în comparație cu statisticile realizate în anii precedenți.
Tabelul 34. Specializarea și numărul populației pe domenii de activitate înregistrată în anul 1838
(Sursa: Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988 )
În tabelul 34, sunt evidențiate cele 63 de profesiuni și numărul total de meșteșugari și negustori – 599 în total, pentru profesiunile menționate. Comparativ cu statistica din anul 1831, se constată unele schimbări, atât în privința numărului de profesiuni cât și a numărului total de meșteșugari și negustori. Numărul profesiunilor a crescut cu 17, iar cel al meșteșugarilor și negustorilor cu 49. O altă observație, este creșterea numărului de meșteșugari în cadrul anumitor profesiuni, precum arendași, băcani, boiangii, cizmari, brutari, croitori, mămulari, dulgheri, pescari, măcelari, etc. și reducerea numărului de abagii, băcani, bogasieri, bragagii, cârciumari, cojocari, mămulari, lipscani, etc. Au apărut profesiuni noi ca vânător, zidar, tinichigiu, șăpcar, scărar, sumagiu, surugiu, cercelar, curelar, etc., iar altele au dispărut, sau au fost omise în catagrafia din anul 1838, precum brașoveni, cavafi, bucătari, trăistari, sureccii, capanlâi, căldărari și precupeți.
Se observă o dinamică ascendentă a producției meșteșugărești și manufacturiere, motiv pentru care conexiunile comerciale între orașul Pitești și alte orașe din cadrul țării, în special Brașov și Sibiu, s-au intensificat. Drumurile de tranzit spre cele două orașe, prin Bran respectiv Câineni, reprezentau un avantaj în privința realizării schimburilor comerciale și totodată au dus la o permanentizare a raporturilor comerciale cu Transilvania.
În perioada revoluției din anul 1848, la care a participat și Țara Românescă, implicit orașul Pitești, locuitorii orașului s-au confruntat cu un puternic incendiu care a transformat „în cenușă partea cea mai populată a Pitescilor” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 135). Din însemnările unui martor au fost cunoscute pagubele produse și anume distrugerea târgului, a trei mahalale și trei biserici, dar și casele, prăvăliile și marfa anumitor negustori. O parte din locuitorii orașului au decedat, printre ei aflându-se și negustori sau meșteșugari. În consecință, se poate aprecia că economia orașului a avut de suferit de pe urma incendiului produs în perioada respectivă, însă, datorită lipsei datelor nu se cunosc profesiile și breslele ce au fost implicate.
După un deceniu de la revoluție și de la incendiul produs în cadrul orașului, economia a înregistrat un grad de dezvoltare mai pronunțat, s-a înființat o fabrică de cărămidă, iar meșteșugurile și comerțul reprezentau în continuare punctul forte privind evoluția orașului. Breslele sau corporațiile, constituite din negustori și meșteșugari, erau în continuare specifice orașului, iar cu autoritate mai mare erau cele ale brutarilor și simigiilor. Au fost înființate două oficii poștale, unul local și unul austriac de campanie, precum și două linii telegrafice ce traversau orașul Pitești.
Un alt eveniment politic important cu urmări asupra economiei orașului Pitești l-a reprezentat Unirea Principatelor din anul 1859 sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În perioada 1859 – 1865, la nivelul Țării Românești, în sectorul economic, au fost aplicate așa numitele reforme brugheze, care au dezvoltat economia, în special ramurile agricultura și industria. Recensământul efectuat în anul 1860, a demonstrat că economia orașului Pitești se baza încă pe activitatea meșteșugarilor și a negustorilor, lucru demonstrat de cei 585 de patentari și meșteșugari înregistrați în documentele recensământului. Dintre meseriile care și-au păstrat renumele și erau căutate în acea perioada, se remarcă „boiangeria, cojocăria și tăbăcăria” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 144). La fel ca și în perioada premodernă, meșteșugarii erau localizați pe anumite artere de circulație, majoritatea păstrând acceași locație, astfel, tăbăcarii pe strada Tabaci (în prezent strada Brâncoveanu), pescarii pe strada Sf. Vineri, cojocarii pe strada Craiovei, iar băcanii, boiangii, brașovenii și alte categorii de meșteșugari pe Ulița Mare în prezent strada Victoriei (Rădulescu I. G., 1938).
La nivelul anului 1864, s-au întreprins unele schimbări în privința corporațiilor existente până la acea dată, astfel organizațiile de conducere ale orașului Pitești abilitate cu asemenea probleme, au hotărât reorganizarea corporațiilor de negustori și meșteșugari, în starostii. Starostia reprezenta procesul de formare a unor meserii sub formă de grup. Conducerea starostiei era asigurată de un staroste, ce era ajutat de câte un reprezentant din fiecare meserie ce făcea parte din cadrul starostiei. Astfel, la nivelul orașului Pitești au fost constituite zece starostii, alcătuite din următoarele meserii (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 145):
– starostia I: lipscani, bogasieri, brașoveni, marghitani, marșantari, pălărieri și frânghieri;
– starostia a II-a: băcani, cofetari, cârciumari, lumânărari de seu și de ceară, cafegii, tutungii și bragagii;
– starostia a III-a: tabaci, cavafi și pantofari;
– starostia a IV-a: cojocari „groși” și „subțiri”, croitori, abagii, boiangii și zugravi;
– starostia a V-a: tâmplari, dulgheri, zidari, tapițeri, rotari, dogari și pietrari;
– starostia a VI-a: fierari, lăcătuși, potcovari, tinichigii, alămari, giuvaergii, argintari, ceasornicari și căldărari;
– starostia a VII-a: pescari și precupeți;
– starostia a VIII-a: bărbieri și frizeri perucheri;
– starostia a IX-a: brutari și simigii;
– starostia a X-a: birjari și sacagii.
Această reorganizare a corporațiilor a avut o perioadă scurtă de timp, deoarece în același an 1864, la nivelul întregii țării au fost înființate Camerele de comerț și industrie, motiv pentru care au fost reorganizate activitățile de producție și comerț, iar starostiile fondate în acel an, au fost anulate. Orașul Pitești împreună cu județul Argeș făceau parte din „circumscripția Camerei de comerț și industrie Turnu Măgurele” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 145).
În privința fabricilor, au fost înființate „o fabrică de săpun și lumânări a lui Adolf Keller” (Rădulescu I. G., 1938, p. 34), „o fabrică de dimie a lui Coculescu” (Zane G., 1970, p. 145) și „o fabrică de bere situată pe strada Trivale, înființată de Carolina Fucs în anul 1866” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988 după Arh. St. Pitești, dosar 5/1899-1900, f. 83-84). Termenul de „dimie” reprezintă acea țesătură groasă de lână, de culoare albă, folosită la confecționarea hainelor țărănești (DEX). Aceste fabrici înființate după anul 1860, alături de cele care existau până în acest an, au avut o contribuție importantă la dezvoltarea economiei orașului Pitești. Tot în această perioadă a fost constituită și prima librărie din Pitești, urmând ca pe viitor să se dezvolte și să includă editura, legătoria și tipografia, iar în anul 1869, s-a înființat și „un mic abator” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 148) situat pe malul râului Argeș.
Data de 9 mai 1877 a reprezentat proclamarea independenței de stat a României, un moment important, atât pentru poporul român cât și pentru economia națională inclusiv a orașului Pitești. Orașul Pitești a deținut un rol strategic important pe durata desfășurării conflictelor militare, autoritățile locale și locuitorii orașului având o contribuție pozitivă în perioada respectivă.
După cucerirea independenței de stat, sfârșitul de secol al XIX-lea, se caracterizează printr-o ușoară ascensiune în domeniul economic, în special sectorul industrial. România ca stat independent nu mai era obligată să respecte acele tratate și convenții economice, încheiate între Imperiul Otoman și statele occidentale, obținând în acest fel, libertatea de a promova acea politică economică în concordanță cu interesele sale naționale. Se poate vorbi și de o politică economică protecționistă, prin care statul urmărește protejarea, atât temporară cât și parțială sau totală, a industriei și agriculturii indigene, prin aplicarea unui regim vamal cu tarife ridicate la mărfurile importate (DEX). Independența a influențat dezvoltarea economică prin anumiți factori, dintre care cei mai importanți sunt:
– înființarea pieței naționale independente,
– reformele economice și agrare,
– crearea sistemului monetar național,
– formarea sistemului bancar capitalist,
– extinderea rețelei de căi de comunicație;
Perioada capitalistă își face apariția după cucerirea independenței, iar spre sfârșitul secolului al XIX-lea ritmul de dezvoltare este mai rapid, tot atunci este caracteristică și trecerea de la moșierime la burghezie, aceasta din urmă fiind interesată în dezvoltarea forțelor de producție.
În statistica din anul 1885, la nivelul orașului Pitești sunt consemnate acele unități industriale ce înregistrau ca valoare de producție suma de aproximativ două milioane lei pe an. În această categorie au fost menționate următoarele fabrici: „14 de pâine, 3 de tăbăcărie, 2 de săpun, 8 de ceară, 1 de cărămidă cu 40 de cuptoare, 1 de bere și 1 de băuturi gazoase” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988 după Arh. St. Pitești, fond Primăria orașului Pitești, dosar 26/51/1885, f. 22). În afară de aceste fabrici enumerate anterior, în Pitești mai existau și unități ce aparțin de domeniul transporturilor, cum sunt „depoul și revizia de vagoane precum și stația de persoane și de mărfuri” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 155).
Procesul de industrializare ce a avut loc la nivelul orașului Pitești, se face remarcat prin înființarea de noi unități, în special în sectorul industriei ușoare. Pentru anul 1891, unitățile economice și numărul echivalent fiecărei specializări în parte, care și-au început activitatea în acea perioadă, sunt evidențiate în tabelul 35.
Tabelul 35. Unitățile economice nou înființate în statistica din anul 1891
(Sursa: prelucrat după Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 154)
Analizând tabelul 35, în care sunt evidențiate unitățile economice nou înființate și menționate la nivelul anului 1891, se pot face unele precizări precum, apariția unor noi fabrici și unități comerciale, creșterea numărului atelierelor meșteșugărești pentru anumite specializări, dar și constituirea diferitelor birouri și agenții ce au fost încadrate în categoria alte unități. Ulterior au mai fost înființate alte unități economice precum fabrica de frânghii și sfoară (1895) și fabrica de butoaie (1896 – a fost transferată de la Câmpulung).
La sfârșitul secolului al XIX-lea, activitatea comercială din cadrul orașului Pitești, s-a derulat într-un ritm intens, iar ca dovadă sunt statisticile anului 1900, în care sunt menționați negustorii și comercianții (tabelul 36), ce efectuau diverse schimburi, atât în țară cât și în străinătate. În tabelul 36 sunt evidențiați negustorii și comercianții cu activitate sporită, printre ei se remarcă și un comerciant de cereale, ce efectua exporturi la Brașov și Budapesta, precum și șase negustori de mărfuri importate din străinătate precum bumbac, fier lucrat, articole din porțelan. În afară de specializările cele mai active, au mai fost menționate și unitățile de cazare, respectiv șase hoteluri, șase cafenele și trei librării.
Tabelul 36. Negustori și comercianți cu activitate intensă în statistica din anul 1900
(Sursa: prelucrat după Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 157)
Începutul de secol XX, relevă o intensă activitate economică, bazată pe apariția de noi unități industriale, în special în domeniul industriei ușoare, alimentare și prelucrătoare. Astfel, în anul 1900 au fost înregistrate două fabricii de frânghii și talpă, trei mori, două fabrici de băuturi gazoase, o fabrică de bere și o fabrică de pânză. Excepție de la ramurile industriei menționate anterior, sunt două unități industriale ce fac parte din ramura metalurgică și anume atelierul mecanic și turnătoria de fier și alamă.
În domeniul industriei textile, în anul 1907, a fost înființată fabrica „Țesătoria Română” (foto 7), având capital belgian, iar ca producție țesături de bumbac. În anul 1911 fabrica a intrat într-un proces de extindere și dotare cu noi tehnologii industriale.
Foto 7. Fabrica de textile „Țesătoria Română” (Sursa: www.centrul-cultural-pitesti.ro)
O nouă fabrică sub numele de „Textila românească”, având același specific industrial, a fost fondată în anul 1914, în cartierul Găvana și a avut o contribuție importantă în privința economiei orașului.
Industria alimentară se caracterizează prin înființarea a cinci unități, în perioada 1908 – 1910, importante pentru economia locală. Acestea sunt: moara „Progresul”, localizată în Târgul din Vale, era considerată „ca fiind cea mai mare din oraș” (Buletinul Camerei de Comerț și Industrie din Pitești, nr. 166/1908, p. 9), „Brutăria populară” având aceeași locație și trei unități industriale de producere a mezelurilor.
Alte unități industriale înființate la început de secol XX sunt:
– Fabrica de tăbăcărie Găvana,
– Fabrica de tăbăcărie și sandale Găvana,
– Fabrica de tuburi de ciment,
– Atelierul de sculptură în marmură,
– Moara din Prundu,
– Fabrica de alambicuri și aparate de aramă,
– Uzina de apă a fost dotată cu două motoare „Diesel”, iar în anul 1909, la Mărăcineni, s-a forat prima serie de puțuri de captare a apei,
– Abatorul comunal, altul față de cele care existau până în prezent, a fost construit în anul 1911 și situat pe strada Tudor Vladimirescu,
– Societatea Anonimă de Electricitate din Pitești, înființată la data de 25 mai 1912, în urma deciziei luate de consilul comunal în ședința din data de 28 aprilie 1911, dar și datorită cererilor insistente ale cetățenilor, societatea a început furnizarea curentului electric la data de 15 decembrie 1913,
– Atelierele Centrale de Poduri și Căi Ferate, înființată în anul 1915, iar la începutul activității avea o forță de muncă de 120 muncitori.
Aceste unități industriale a amintite anterior, au reprezentat cele mai importante societăți, înființate la început de secol XX în cadrul orașului Pitești. Constituirea lor a influențat crearea unor noi locuri de muncă, pentru locuitorii din cadrul orașului, dar și o concurență între produsele de fabrică și cele ale meșteșugarilor, motiv pentru care o parte dintre ei s-au angajat în industrie, iar o parte și-au continuat propria afacere.
În statistica elaborată în anul 1908, în Pitești au fost înregistrate „386 ateliere, în care își desfășurau activitatea 1369 meseriași, dintre care 1216 bărbați și 153 femei, iar din numărul total, 427 erau patroni, 58 meșteri, 501 lucrători și 383 ucenici” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 157 după Chicoș Ș.,1909). Atelierele se diferențiau între ele în funcție de numărul muncitorilor, astfel, în unele ateliere era nevoie de mâna de lucru a omului, iar în altele omul era ajutat de știința tehnică (motor, fierăstrău mecanic, mașini de găurit, etc). Atelierele dotate tehnic erau puține la număr, iar gradul de dotare era slab. În funcție de specificul și gradul de dotare tehnică al fiecărui atelier, forța de muncă manuală era diferențiată, astfel: 266 de muncitori manuali lucrau în ateliere de cismărie, 105 muncitori în ateliere de croitorie pentru femei, 102 persoane în ateliere de cojocărie, 68 persoane (bărbați) în ateliere de fierărie, 66 muncitori în ateliere de croitorie pentru bărbați, 63 persoane erau ocupate în domeniul cusăturilor naționale, 58 muncitori lucrau în ateliere de tâmplărie, iar 50 persoane lucrau în cadrul unor brutării (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988). În cadrul numărului total de ateliere – 386, existente în anul 1908, forța de muncă era diferită, existau ateliere în care lucra o singură persoană (patronul) și ateliere unde lucrau mai mult de cinci persoane. Astfel, atelierele în care patronul desfășura singur activitatea erau în număr de 108, când patronul avea o singură persoană angajată erau 76 ateliere, între două și cinci persoane angajate existau 163 ateliere, iar cu peste cinci persoane angajate erau înregistrate 39 ateliere (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988).
Cauzele cele mai importante care au stat la baza reducerii numărului de meseriași din cadrul atelierelor au fost: înființarea unor noi unități industriale în cadrul orașului (cauză menționată anterior), concurența între unitățile industriale nou înființate și ateliere, condițiile insalubre de muncă pentru muncitorii din ateliere, prelungirea duratei de muncă zilnice în cadrul atelierelor datorită patronilor care aveau nevoie de profit mai mare și neplata orelor suplimentare.
O altă ramură a economiei care a avut relații de colaborare cu unitățile industriale și comerciale din cadrul orașului, a reprezentat-o activitatea bancară și de credit. În perioada 1878 – 1918, în orașul Pitești au fost înființate diverse bănci, cooperative locale de credit și agenții ale unor bănci naționale. Cele mai reprezentative au fost: Societatea Economică „Argeșul”, Banca Populară „Pitești”, Banca „Albina”, Banca „Trivale”, Banca Comerțului și Industriei, Banca „Perseverența” (reprezenta banca meseriașilor C.F.R.), Banca „Funcționarilor Publici” și Banca Federală „Argeș” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988). În afară de aceste instituții bancare enumerate anterior, o influență importantă în privința dezvoltării economice a orașului a avut-o Agenția Băncii Naționale a României.
Cu toate că nu dispuneau, în acea perioadă, de mari capitaluri și fonduri, unitățile bancare din cadrul orașului, au avut o contribuție majoră în privința dinamicii economiei locale, gradului de urbanizare și soluționării diferitelor probleme în celelalte sectoare de activitate, atât din cadrul orașului Pitești cât și din județul Argeș.
Spre sfârșitul secolului XX, în cadrul economiei orașului își face apariția industria tipografică, iar odată cu ea și primele apariții periodice. În anul 1872 a început să funcționeze una din cele mai vechi tipografii, cea a lui Gheorghe Popescu, iar în anul 1876 au fost tipărite primele trei ziare din oraș. După anul 1900, au apărut mai multe tipografii, iar cea mai renumită purta numele proprietarului și anume „Mihai Lazăr-Fiu”. Această tipografie a devenit renumită datorită capacității mari de producție, personalului calificat și calitatea bună a produselor tipărite.
În domeniul urbanistic, secolul al XIX – lea se evidențiază prin apariția construcțiilor din zid (de piatră sau cărămidă) cu parter, un etaj și chiar două etaje. În zona centrală a orașului, în a doua jumătate a secolului XIX se construiau clădiri formate din parter și etaj, iar la început de secol XX din parter și două etaje. Parterul clădirilor era utilizat în scop comercial, iar etajele reprezentau locuințe, în acest fel clădirile respective îndeplineau un rol dublu. În alte zone ale orașului, clădirile noi au continuat să fie realizate ca în trecut cu pivniță și parter, fără partea superioară (etaj). În partea frontală a locuinței, la parter, se aflau așa numitele cerdacuri și prispe, care la început de secol XX erau închise cu geamlâc. O contribuție importantă la arhitectura orașului a avut-o diferiți meșteri italieni, care datorită numărului mare de construcții ridicate în Pitești în jurul anului 1900, s-au stabilit în oraș realizând diferite lucrări, dovadă fiind numele lor inscripționat pe acele clădiri. Dintre aceștia cei mai cunoscuți sunt „Luigi Arganini, Crimino și Salvatore Rosazza, Emile Sicar, Domenico Bretto și Giuseppe Duratti” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 205).
Spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, au fost realizate și construcții aparținând domeniului public precum Primăria Pitești (1886) (foto 8) în prezent Galeria de Artă (foto 9), Administrația Financiară (foto 10) în prezent Primăria Municipiului Pitești (foto 11) și Palatul Prefecturii Județului Argeș (1897 – 1899), clădire care există și astăzi, în cadrul ei având sediul Muzeul Județean Argeș (foto 12).
Foto 8. Primăria Pitești în prezent Galeria de Artă Foto 9. Galeria de Artă (Sursa: www.info-pitesti.ro)
(Sursa: colecție proprie Radu Sorin Dănuț)
Foto 10. Administrația Financiară în prezent Primăria Municipiului
(Sursa: http://pitesci.wordpress.com)
Foto 11. Primăria Municipiului
(Foto: Nedelea A., 2008)
Foto 12. Palatul Prefecturii Județului Argeș în prezent Muzeul Județean
(Sursa: colecție proprie Radu Sorin Dănuț)
Una din cele mai importante construcții ridicate în Pitești, datorită vechimii și funcției sale, este Colegiul Național „Ion C. Brătianu” (foto 13), reprezentând „cea mai veche și prestigioasă instituție de învățământ din Argeș” (www.colegiulbratianu.ro). De la apariția lui și până în prezent colegiul a purtat mai multe denumiri precum „Ion C. Brătianu”, „Liceul de băieți din Pitești”, „Școala medie nr. 1”, „Liceul Nicolae Bălcescu”, iar din anul 1997 i s-a atrubuit denumirea de Colegiul Național „Ion C. Brătianu”.
Foto 13. Colegiul Național „Ion C. Brătianu”
(Sursa: www.colegiulbratianu.ro)
În privința transporturilor, sfârșitul secolului XIX, se evidențiază prin câteva realizări tehnice precum finalizarea construcției căii ferate București – Pitești (anul 1872), a stației C.F.R. Pitești (foto 14), construirea și utilizarea Depoului C.F.R. Pitești în anul 1875 și edificarea podului de cale ferată Pitești – Curtea de Argeș (situat în partea de est a orașului, la ieșirea spre Câmpulung și București și construit de inginerul Elie Radu), în anul 1895. În primii ani din secolul XX au fost construite podurile peste Argeș și Râul Doamnei de către inginerul Dimitrie Dima, considerat unul dintre cei mai mari constructori din România în prima parte a secolului XX.
Foto 14. Gara Pitești (Sursa: www.art-zone.ro)
Perioada modernă se încheie în anul 1918 atunci când a avut loc un eveniment important și anume primul război mondial, purtat între Puterile Centrale și Antanta (România a făcut parte din această alianță după doi ani de neutralitate 1914 – 1916). Orașul Pitești a participat la acțiunile militare efectuate de armata română, atât la luptele din Transilvania cât și din Moldova. Totodată a reprezentat și un „loc important pentru concentrarea, regruparea și dirijarea” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 179) trupelor din armata română, în drumul spre Carpați și Transilvania. În urma măsurilor de ordin militar întreprinse, forțele militare din orașul Pitești nu au rezistat la atacurile venite din partea inamicului, iar în anul 1916 orașul a fost ocupat. O parte din „locuitorii orașului, autoritățile civile și unitățile militare” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 179) s-au retras în zona Moldovei.
Acest eveniment militar a avut urmări impoartante în privința economiei locale. Majoritatea unităților industriale existente, inclusiv atelierele și-au stopat activitatea, iar cele care au funcționat în perioada ocupației străine erau următoarele: „două ateliere mecanice, două mori și o fabrică de pielărie, toate aflate sub administrația militară germană” (Arh. St. Pitești, fond Prefectura Jud. Argeș, dosar 1/1917, f. 143). În acea perioadă debusolată, administrația forțelor de ocupație a înființat la Pitești o fabrică de marmeladă, cauza principală constituind-o valorificarea fructelor din zonă și forța de muncă ieftină. Forțele militare străine au folosit bunurile locuitorilor din oraș (îmbrăcăminte, încălțăminte, etc), aproximativ jumătate din locuințele populației au fost folosite de armată, școlile au fost închise, doar una singura a rămas deschisă „aceasta fiind transformată în spital militar german” (Arh. St. Pitești, fond Primăria orașului Pitești, dosar 8/1917, f. 261), au fost rechiziționate diferite bunuri ale populației precum trăsuri, cai, păsări, covoare, mobilier, obiecte din bronz și aramă precum și diferite provizii. În afară de aceste probleme create de ocupația străină, mai sunt și altele precum pedepsirea populației pentru lipsa de la lucru, desfășurarea într-un ritm greoi a activității comerciale, apariția diferitelor boli, etc., toate acestea având o influență importantă în privința dezvoltării orașului. În concluzie, se poate preciza că ocupația străină a reprezentat o perioadă de regres, atât pentru populație cât și pentru economia orașului și dezvoltarea sa pe viitor.
Data de 1 decembrie 1918 a reprezentat momentul mult așteptat de poporul român și anume înfăptuirea Marii Uniri de la Alba Iulia. Acest moment istoric a reprezentat pentru poporul român sfârșitul perioadei moderne și începutul unei noi perioade, respectiv perioada capitalistă sau contemporană.
6.6. Economia orașului Pitești în perioada contemporană
În țara noastră, perioada contemporană începe în anul 1918, odată cu înfăptuirea Marii Uniri și continuă până în zilele noastre. În decursul acestei perioade s-a făcut trecerea de la orânduirea capitalistă la socialism, de la unități industriale bazate pe munca omului la unități dotate cu mașini și instalații electrice, iar mai nou la roboți industriali. Perioada contemporană se divide în trei intervale de timp, caracterizate prin diferite momente și aspecte, survenite în viața economică a orașului Pitești și anume: perioada interbelică, perioada socialistă și perioada post-decembristă.
6.6.1. Situația economică în perioada interbelică
Industria. Perioada interbelică este cuprinsă între cele două războaie mondiale, timp în care țara noastră a traversat mai multe etape și anume:
– etapa I, între anii 1919 – 1922, resimțirea consecințelor neplăcute provocate de Primul Război Mondial,
– etapa a II-a, între anii 1923 – 1928, refacerea potențialului economic la nivel de țară prin creșterea producției industriale și agrare,
– etapa a III-a, între anii 1929 – 1933, marea criză economică individualizată prin creșterea inflației, somajului și pauperizării,
– etapa a IV-a, între anii 1934 – 1940, relansarea economică a țării, datorită demersului făcut de către stat în cazul economiei, dar și politicilor protecționiste.
Aceste etape amintite anterior, și-au făcut simțită prezența și în cazul orașului Pitești, înfluențând starea economică și condițiile de trai ale locuitorilor. După perioada Primului Război Mondial și a pagubelor provocate de acesta, în oraș a început acțiunea de redresare a economiei, în special a sectorului industrial, iar la finele anului 1919 funcționau cinci societăți industriale pe acțiuni și anume „Țesătoria Română”, „Societatea Anonimă de Electricitate”, „Brutăria populară” și două unități de băuturi gazoase (Ministerul Industriei și Comerțului, 1922, p. 146 – 147, 244). În anul 1921 funcționau și câteva ateliere industriale din domenii diferite precum tăbăcărie – șapte ateliere având peste 50 de angajați, tâmplărie – patru ateliere cu 12 muncitori și două ateliere mecanice în care lucrau 50 de persoane (Arh. St. Pitești, dosar 25/1921, f. 4-5), iar într-o evidență din anul 1922 au fost consemnate 22 de unități industriale (tabelul 37), grupate pe sectoare de activitare și catalogate ca fiind cele mai importante.
Tabelul 37. Unitățile industriale cele mai importante în statistica din anul 1922
(Sursa: prelucrat după Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 213)
Analizând tabelul 37, se observă ca nu la toate unitățile industriale a fost menționat numărul de angajați (datorită lipsei datelor), însă o pondere însemnată de persoane își desfășurau activitatea în cadrul industriei textile, respectiv 304 persoane, iar pe viitor, numărul persoanelor ocupate în acest domeniu de activitate va crește considerent.
Prima etapă din cadrul perioadei interbelice se încheie în anul 1922 și este urmată de etapa a II-a încadrată de anii 1923 – 1928. În această etapă se continuă înființarea a noi unități industriale (tabelul 38), crește numărul de muncitori din cadrul unităților deja existente, iar capacitatea de producție s-a extins.
Dintre unitățile industriale care și-au mărit numărul de muncitori, iar unele și capacitatea de producție, s-au evidențiat „Țesătoria Română” având peste 300 de angajați, Fabrica de butoaie cu 80 de muncitori și o capacitate de producție de 700 000 decalitri, „Textila Românească” având aproximativ 300 de angajați și atelierele de tăbăcărie care aveau în total un număr de 77 muncitori, iar capacitatea de producție anuală depășea 270 tone de talpă și diversă pielărie.
Tabelul 38. Unitățile industriale nou apărute în perioada 1923 – 1928
(Sursa: prelucrat după Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 213-214)
Datele evidențiate anterior relevă faptul că la nivelul orașului Pitești s-au înregistrat creșteri atât în domeniul unităților industriale cât și în privința numărului de muncitori și al capacității de producție. Cele mai mari creșteri ale numărului de muncitori s-au înregistrat în domeniul industriei textile, aproximativ peste 600 de angajați.
Etapa a III-a, caracterizată prin criza economică instalată la nivel mondial, inclusiv în țara noastră, este cuprinsă între anii 1929 – 1933 și se individualizată prin creșterea inflației, somajului și pauperizării. În orașul Pitești, criza economică a fost resimțită în cazul unităților industriale, activitatea acestora s-a diminuat, nivelul producției a scăzut, motiv pentru care salariile muncitorilor au fost reduse, iar numărul șomerilor a crescut. În urma acestor măsuri, unitățile economice și atelierele din cadrul orașului au rezistat perioadei de criză și nu au încetat activitatea. Totodată, această criză economică a înfluențat și reducerea nivelului de trai, în cazul salariaților din industrie. În anul 1930, din totalul populației active a orașului, în unitățile industriale erau ocupate 2116 persoane, reprezentând aproximativ 24 % din populația activă. Structura pe ramuri de activitate prezenta următoarea configurație (tabelul 39):
Tabelul 39. Structura populației active în anul 1930
(Sursa: prelucrat după Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 221)
Observăm că cea mai mare parte din populația activă cu loc de muncă, în unitățile industriale, la nivelul anului 1930, este prezentă în cadrul industriei textile, respectiv 1010 persoane, urmată de industria alimentară cu 348 persoane și industria metalurgică cu 309 persoane. În celelalte ramuri industriale numărul populației ocupate înregistrează o valoare situată sub pragul de 300 persoane.
Cum am menționat anterior, unitățile industriale utilizau aproximativ 24 % din populația activă, însă, diferența rezultată de 76 % din persoanele active, erau încadrate în alte ramuri ale economiei precum transporturi și comunicații – 830 persoane, activități comerciale – 1349 persoane, iar ocupate în alte activități – 4629 persoane (Recensământul general al populației României, 1940). Etapa de criză economică a avut o influență considerabilă în privința creșterii numărului de șomeri. Datorită problemelor apărute în domeniul aprovizionării cu materie primă, majoritatea unităților și-au redus capacitatea de producție, iar o parte din muncitori au fost concediați.
Etapa a IV-a cuprinsă între anii 1934 – 1940, a reprezentat etapa în care statul a intervenit în privința susținerii progresului economic, dar și a necesităților de apărare a țării. S-au evidențiat unele direcții primordiale precum rolul activ al statului în economie, aplicarea unor politici protecționiste, dezvoltarea industriei proprii și cooperarea cu capitalul străin într-un mod avantajos.
În cazul orașului Pitești, această perioadă sau etapă, nu s-a evidențiat pe plan economic prin apariția sau înființarea unor unități industriale de capacitate mare, însă, în cadrul economiei naționale, rolul orașului a cunoscut o ușoară creștere. Au fost fondate „diferite ateliere având profil industrial sau de prelucrare” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 214), s-au înființat „Cooperativa Forestieră” și Asociația Anonimă „Fierăria Argeș”, cele 11 ateliere de fierărie și patru de dogărie au cunoscut o activitate caracterizată printr-o extindere în cadrul orașului, iar numărul atelierelor de încălțăminte și croitorie a înregistrat o creștere ușoară, totalul acestora fiind de 33 ateliere în domeniul încălțămintei și peste 50 ateliere de croitorie. În afară de aceste ateliere, au mai fost înființate și altele, evidențiate în tabelul 40.
Tabelul 40. Unitățile industriale înființate în perioada 1934 – 1940
(Sursa: prelucrat după Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 215)
Analizând tabelul 40, observăm că cele mai multe ateliere au fost înființate în domeniile curelărie (17 ateliere), tâmplărie (16 ateliere) și brutărie (15 ateliere), iar cele mai reduse la număr au fost cele de strungărie (1 atelier), vulcanizare (1 atelier) și obținerea săpunului (1 fabrică).
Activitatea productivă în domeniul feroviar a cunoscut o dezvoltare pe plan local, în următoarele unități: Stația C.F.R. Pitești Sud și Stația C.F.R. Pitești Nord, Depoul C.F.R., Secția de întreținere L.M.I, Revizia de vagoane, iar datorită extinderii rețelei feroviare, s-a remarcat o evoluție a capacității de producție în cadrul Atelierelor Centrale de Poduri și Căi Ferate. O creștere a producției s-a înregistrat și la alte unități industriale din spațiul urban precum Uzina de Apă, Uzina Electrică, cele două atelierele metalurgice, cele două Fabrici de textile, Fabrica de tăbăcărie și încălțăminte, Fabrica de butoaie, Fabrica de bere, în unele brutării și abatoare.
Creșterea producției a influențat dezvoltarea unităților prin dotarea cu noi secții și utilaje, motiv pentru care a crescut și numărul de muncitori din cadrul unității. Astfel de unități industriale sunt cele două fabrici de textile „Țesătoria Română” și „Textila Românească”, precum și două fabricii de tăbăcărie „Titu Dumitrescu” respectiv „Constantin Petrescu”.
Înainte de a începe Al Doilea Război Mondial, în statistica din perioada 1939 – 1940, erau evidențiate 11 unități industriale cu 1620 de salariați, încadrați pe ramuri industriale astfel (tabelul 41):
Tabelul 41. Unitățile industriale evidențiate
în perioada 1939 – 1940
(Sursa: prelucrat după Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 216)
După cum se observă din tabelul 41, ramura industrială predominantă pentru perioada respectivă, era cea textilă cu 1318 salariați, însă, după ce România a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial, s-au cunoscut unele modificări în privința activității industriale din cadrul orașului, precum diminuarea capacității de producție și reducerea numărului de angajați. Cel mai bun exemplu s-a înregistrat în cazul industriei textile, în cadrul orașului au funcționat cele două fabrici, însă numărul de angajați s-a redus la 1000. Aspectele negative nu se opresc aici, deoarece peste un an, respectiv 1942, „secția țesătorie din cadrul unității „Textila Românească” și-a redus capacitatea de producție cu 80 %, iar secția de filatură a fost închisă, datorită lipsei de materie primă” (Arh. St. Pitești, fond Subinspectoratul muncii Pitești, dosar 40/1942-1943, f. 68). Tot din cauza deficitului de materie primă, la Fabrica de tăbăcărie „C. Petrescu” „muncitorii au fost obligați să părăsească lucrul pe mai multe săptămâni” (Arh. St. Pitești, fond Subinspectoratul muncii Pitești, dosar 43/1942-1944, f. 7). Cea de-a doua fabrică de textile din oraș „Țesătoria Română” și-a redus personalul angajat cu 826 muncitori într-un interval de patru ani, de la 976 muncitori înregistrați în anul 1940, la 150 muncitori pentru anul 1944.
Conform unui tabel, în care au fost menționate unitățile industriale cu mai mult de zece angajați, din data de 18 iunie 1944, în cadrul orașului Pitești existau zece astfel de unități și anume: „două fabrici de textile cu 564 muncitori, două mori și Brutăria populară cu 131 muncitori, două ateliere mecanice cu 92 de muncitori, două fabrici de tăbăcărie cu 99 de muncitori și Fabrica de butoaie cu 14 muncitori” (Arh. St. Pitești, fond Subinspectoratul muncii Pitești, dosar 5/1944-1945, f. 123). În comparație cu datele statistice din anii precedenți, se observă o reducere importantă a numărului de salariați din cadrul unităților industriale, cauza principală constituind-o declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Pe durata războiului „printr-un decret-lege din 2 octombrie 1941, programul de lucru în întreprinderi putea fi prelungit până la 12 ore” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 216). Astfel, unele unități precum „Țesătoria Română”, Fabrica de tăbăcărie „Titu Dumitrescu”, „Brutăria populară”, dar și alte unități industriale, au adoptat un program zilnic de lucru, cuprins între 10 – 12 ore.
O altă ramură industrială ce a înregistrat progrese în acea perioadă a fost industria tipografică. Numărul tipografiilor a continuat să crească, la fel ca și capacitatea de producție din cadrul lor. Înainte de Primul Război Mondial, cea mai renumită tipografie era „Mihai Lazăr-Fiu”, care ulterior (anul 1919) a fost cumpărată de cunoscutul inginer Dimitrie Dima și redenumită „Liga Poporului”. O altă tipografie importantă a fost cea a lui Petrache C. Mitu, care s-a numit „Artistica”, iar după primul război mondial deținea primul loc în lista tipografiilor din Pitești, cu o capacitate mare de producție și un personal calificat. Alte tipografii renumite din Pitești, pentru perioada aceea, au fost următoarele: tipografia „Română” Ștefan Voiculescu, tipografia „Modernă”, tipografia „Progresul”. Tipografiile s-au evidențiat prin diferite materiale de papetărie, numeroase cărți și diferite ziare, reviste și publicații periodice.
Evenimentele militare din acea perioadă au avut urmări nefaste în privința activității industriale, manifestate prin reducerea capacității de producție, închiderea unor secții din cadrul unităților, reducerea numărului de angajați și creșterea numărului persoanelor fără loc de muncă.
Agricultura. Conform datelor statistice, la nivelul orașului Pitești în perioada interbelică, se practicau unele activități agricole. În teritoriul aparținând vetrei orașului, existau diferite suprafețe, ocupate cu variate culturi agricole. Figura 115 evidențiază suprafață agricolă destinată culturilor agricole din acea perioadă, în consecință cea mai mare suprafață este ocupată cu cereale, respectiv 180 hectare, urmată apoi de pomi fructiferi cu 44 hectare, suprafața aferentă grădinilor locuitorilor este de 30 hectare, iar 4 hectare sunt alocate culturii viței de vie. Suprafețe mai mari destinate culturilor agricole erau situate în hotarul și ocolul orașului. Cultura viței de vie era foarte recunoscută în acea zonă, datorită vinurilor de o foarte bună calitate, iar suprafețe însemnate ocupate cu viță de vie erau situate în ocolul orașului.
În interiorul orașului, interesul populației pentru practicarea agriculturii s-a redus, cauza principală constituind-o dezvoltarea industriei și reducerea, în același timp, a populației ocupată în sfera agriculturii.
Figura 115. Culturile agricole practicate în vatra orașului Pitești
în perioada interbelică (Sursa: Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988)
Activitatea bancară. În perioada interbelică, activitatea bancară desfășurată la nivelul orașului Pitești, a avut o evoluție strâns legată de industrie, comerț și dezvoltarea urbanistică locală. Unitățile bancare au contribuit la dezvoltarea activităților industriale și comerciale, la construirea diferitelor clădiri particulare precum și la dotarea tehnico-edilitară a orașului. La finele anului 1919, instituțiile bancare și de credit care funcționau erau următoarele: „Banca Populară, Banca Comerțului și Industriei, Banca Țărănească „Trivalea”, Banca „Creditul comercial”, Banca „Pitești”, Societatea economică Argeș și Banca „Buna Vestire” (Ministerul Industriei și Comerțului, 1922, p. 244).
În decursul timpului, până în perioada celui de-al doilea război mondial, numărul unităților bancare a înregistrat un progres, aspect evidențiat în anuarul statistic din anul 1936, în care au fost menționate următoarele unități bancare: „Banca de Comerț „Speranța” (înființată în anul 1921), „Banca „Populară”, Banca „Pitești”, Banca populară „Albina”, Creditul Argeșului, Creditul Comercial, Creditul Muncii, Banca Țărănescă „Trivalea”, Banca Comerțului și Industriei, Banca populară „Perseverența”, Banca Pensionarilor Publici, Banca Populară „Furnica”, Banca „Argeșul”, Banca „Munții-Coți”, Banca „Sindicatul Viticol” și Federala „Argeș” a băncilor populare” (Anuarul general al orașului Pitești și județului Argeș, 1936, p. 29). Alături de aceste unități bancare un rol important l-a avut și Banca Națională a României prin Agenția Pitești.
În comparație cu sfârșitul perioadei moderne, activitatea bancară a înregistrat o creștere în privința numărului de unități bancare, s-au înființat noi unități, iar altele au fost închise.
Activitatea comercială. Cunoscut, până la începutul perioadei contemporane, ca un oraș important în privința comerțului și tranzitului, orașul Pitești și-a continuat acest trend și în anii ce au urmat. Situat la contactul dintre două zone geografice diferite, zona de deal, respectiv zona de câmpie, dar și la intersecția unor căi rutiere și feroviare importante, activitatea comercială a înregistrat o dinamică permanentă ce a contribuit la dezvoltarea orașului. Dacă în perioada modernă activitatea comercială se baza în cea mai mare parte pe negustori și ateliere meșteșugărești, în perioada contemporană, mai precis în perioada interbelică, această activitate se baza pe așa numitele firme comerciale, iar în anul 1937, în Pitești, au fost înregistrate un număr de 990 de firme. Dintre aceste firme comerciale, „57 reprezentau cârciumi, 48 magazine de coloniale, 35 magazine de manufacturi, 27 măcelării, 11 restaurante și 10 pescării” (Popa P., Dicu P, Voinescu S., 1988, p. 217).
S-au înființat magazine noi, pe străzile Șerban Vodă (foto 15, 16), Doamna Bălașa, Craiovei, Teiuleanu, Târgul din Vale, Brâncoveanu, Sfânta Vineri și Viilor, în special în zona centrală a orașului, excepție face strada Viilor, aceasta fiind situată în partea de est a orașului aproape de podul ce traversează râul Argeș (podul poartă denumirea de Podul Viilor), datorită circulației pietonale intense.
Foto 15. Strada Șerban Vodă (Sursa: colecție proprie Radu Sorin Dănuț)
Foto 16. Strada Șerban Vodă (Sursa: http://harta-pitesti.blogspot.com)
Alături de străzile menționate anterior, pot fi consemnate încă două zone ce reprezentau puncte comerciale intense, precum Piața „Episcopiei” (foto 17) sau Piața centrală, situată în centrul orașului și Piața „General Cristescu” situată la intersecția străzilor Trivale, Maternității și General Cristescu (figura 116).
Figura 116, evidențiază Piața Episcopiei, locul de intersectare al arterelor de circulație importante ale orașului și totodată acestea reprezentau locația pentru cele mai recunoscute unități comerciale din cadrul orașului unde se desfășurau activități de aprovizionare curentă și de desfacere a mărfurilor către consumatori. Clădirea care domina Piața Episcopiei în acea perioadă era „Hala de carne” sau mai purta denumirea de „Hala centrală”, construcție ce a fost ridicată între anii 1914 – 1922, în prezent această construcție nu mai există, ea fiind expusă procesului de demolare ce a avut loc ulterior, în perioada socialistă, proces care a afectat aproximativ 90 % din clădirile existente în oraș până la acea dată. Imaginea din fotografia 17, evidențiază, alături de „Hala centrală” și diferiți comercianți cu marfa expusă spre vânzare, așezați pe marginea străzii.
Foto 17. Piața Episcopiei – Hala centrală (Sursa: colecție proprie Radu Sorin Dănuț)
Figura 116. Locul de desfășurare al principalelor activități comerciale
(Sursa: prelucrat după Planul orașului Pitești, 1943)
Harta din figura 116, reliefează principalele străzi și cele două piețe din cadrul orașului, locul unde erau situate cele mai recunoscute și reprezentative magazine, din perioada respectivă, evidențiate în tabelul 42.
Tabelul 42. Unități comerciale recunoscute în perioada interbelică
(Sursa: prelucrat după Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 218)
Alături de aceste firme, situate în zona centrală a orașului, activitatea comercială se practica și în zonele de târg, orașul Pitești reprezentând în perioada interbelică un loc important, din cadrul țării, unde se comercializau cereale (grâu, porumb, orz, secară), băuturi (vin, țuică), vite (bovine, ovine, etc.), dar și diverse obiecte și instrumente necesare într-o gospodărie. La târg participau, atât locuitori din Pitești cât și din localitățile limitrofe orașului.
Conflictele militare din perioada 1941 – 1944, au avut urmări nefaste și în cazul activității comerciale din cadrul orașului. Ca și în cazul unităților industriale, acestea fiind afectate de consecințele militare și unitățile comerciale au avut de suferit de pe urma conflictelor militare. Mai mult de 100 de magazine, active înainte de 1941, și-au încetat activitatea în perioada războiului, iar o parte din salariații magazinelor respective au participat la evenimentele împotriva războiului.
Urbanism și amenajarea teritoriului. Referitor la acest aspect, orașul Pitești a cunoscut o dinamică pozitivă la nivelul perioadei interbelice. Au fost realizate diferite lucrări arhitecturale având caracter public, cultural, comercial sau de locuit, s-au efectuat diferite acțiuni cu privire la sistematizarea teritoriului și a dotărilor tehnico edilitare, cauza principală constituind-o creșterea numărului de locuitori și a construcțiilor de locuit.
În privința construcțiilor, aspect ce evidențiază domeniul urbanistic, perioada interbelică se face remarcată prin edificarea mai multor clădiri, unele dintre ele (foarte puține la număr), care au fost salvate din calea procesului de demolare intentat de partidul comunist, aflat la putere în perioada socialistă, se regăsesc și astăzi.
Dintre cele mai importante construcții, aparținând domeniului public și cultural, construite în acea perioadă, se remarcă: „Hala centrală”, „Hala mică de pește” (ambele finalizate în anul 1922), „Școala Normală” (1922 – 1931), „Casa Corporațiunilor și Asigurărilor Sociale” (1923 – 1931), „Liceul de fete” (1925 – 1928) în prezent se numește Liceul „Zinca Golescu”, „Școala Primară Pitești Gara – Sud” (în 1933 au început lucrările), „Administrația Financiară” (1934 – 1936), „Penitenciarul din Pitești (1936), „Tipografia Argeș” (1938), „Casa Armatei” (1939) și refacerea podurilor de peste râul Argeș și Râul Doamnei, afectate la Primul Război Mondial. În privința ostașilor ce și-au dat viața pe câmpurile de luptă, a fost amenajat „Cimitirul Eroilor” (anul 1920) ce se află situat pe strada Stadionului din cartierul Banat. Modificări importante s-au produs și în privința clădirilor de locuit, în special datorită edificării unor noi locuințe cu două și trei niveluri situate pe străzile Doamna Bălașa, Bulevardul Elisabeta, Teiuleanu, Craiovei, Plevnei.
Lucrări de dotare și amenajare au fost executate și în cadrul unităților sanitare existente, printre care Spitalul Orășenesc și Spitalul Militar, iar ca instituții nou înființate s-au remarcat Laboratorul de Chimie și Bacteriologie, Dispensarul medical al circumscripției sanitare nr. 1 situat în piața „General Cristescu” și Dispensarul medical al circumscripției nr. 2 din strada Craiovei. Odată cu înființarea unor noi unități sanitare a crescut și numărul personalului medical de pe raza orașului.
Referitor la arterele de circulație, atât cele din interiorul orașului cât și cele care reprezentau principalele căi de acces în oraș, s-au realizat lucrări de modernizare, amenajare și structurare. Astfel, au fost modernizate drumurile D.N. 7 Pitești – București, D.N. 73 Pitești – Câmpulung – Rucăr și D.N. 7C Pitești – Curtea de Argeș (figura 23).
Figura 117. Artere de circulație modernizate și amenajate în perioada interbelică
(Sursa: prelucrată după Planul orașului Pitești, 1943)
Străzile din interiorul orașului, expuse procesului structurare, amenajare și modernizare, clasificate ca străzi importante, au fost următoarele: Bulevardul Elisabeta (astăzi Republicii), Doamna Bălașa, Teiuleanu, Craiovei, Libertății (Calea București), Plevnei, amenajarea unor artere de circulație spre terasa superioară a orașului, în prezent străzile Eroilor și Stadionului (figura 117).
Dintre dotările tehnico-edilitare realizate în acea perioadă, sunt de remarcat extinderea rețelelor de apă potabilă, canalizare și iluminat public, măsuri ce au fost aprobate la inițiativa Consiliului local, datorită creșterii numărului de locuitori din cadrul orașului. Conflictele militare din Primul Război Mondial au creat importante pagube în privința dotărilor edilitare de pe raza orașului. Cea mai afectată a fost rețeaua de iluminat public, aproximativ întreaga rețea a fost înlăturată, provocând astfel pagube materiale majore. Reconstrucția rețelei electrice s-a desfășurat cu greutate, atât datorită lipsei materialelor cât și a fondurilor necesare pentru remedierea unei astfel de probleme. Societatea Anonimă de Electricitate Pitești a reușit să stabilizeze situația în anul 1929, prin măsurile soluționate de restaurare și extindere a rețelei electrice, efectuate până la nivelul anului menționat. Aceste lucrări au durat aproximativ zece ani, până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, când datorită învechirii aparatelor și a întreținerii lor în condiții nefavorabile, producerea și repartiția energiei electrice a înregistrat unele deficiențe. Au urmat perioade în care curentul electric a fost întrerupt, „iar între 9 februarie – 4 martie 1940, curentul pentru iluminatul public a fost complet sistat” (Florea C., 1980).
Cu toate că s-au făcut progrese în privința extinderii rețelei de alimentare cu energie electrică și apă potabilă, sfârșitul perioadei interbelice a înregistrat o pondere de aproximativ 50 % a locuințelor care utilizau aceste facilități. În consecință, se poate concluziona faptul că aproximativ jumătate din locuințele existente în Pitești la acea dată, foloseau ca mijloc de iluminat lampa cu petrol.
Al Doilea Război Mondial a reprezentat un moment negativ pentru orașul Pitești în special pentru situația economică și totodată a constituit sfârșitul perioadei interbelice. Atacurile survenite asupra orașului au distrus viețile mai multor locuitori, au ruinat locuințe ale locuitorilor din oraș și clădiri aflate în proprietatea statului, au deteriorat pavajul de pe mai multe străzi, conductele de apă potabilă și canalizare precum și rețeaua de energie electrică. Importante pagube s-au înregistrat și în cazul unităților industriale precum „Țesătoria Română, Șantierul de Poduri C.F.R., Depoul de locomotive, etc” (Arh. St. Pitești, fond Primăria orașului Pitești, dosar 19/1944).
În perioada războiului, orașul Pitești s-a confruntat și cu două dezastre naturale respectiv cutremur și inundații. Cutremurul din noiembrie 1940 a avariat mai multe imobile din oraș, atât proprietate particulară cât și proprietate de stat, precum Primăria, Teatrul, Hala de pește, Secția de pompieri, Uzina de apă și câteva școli din oraș. Inundațiile s-au produs în luna iulie a anului 1941, iar ca pagube produse s-au evidențiat „digul de pe malul Argeșului, precum și pavajul străzilor Vasile Lupu, Smeurei, Primăverii, Libertății, etc., pe o lungime de peste 4 km” (Arh. St. Pitești, fond Primăria orașului Pitești, dosar 30/1941).
În concluzie, această perioadă interbelică, terminată prin câteva momente nefaste, simțită atât de locuitori cât și de autoritățile locale, a reprezentat trecerea spre o nouă etapă a perioadei contemporane.
6.6.2. Dinamica economică în perioada socialistă
Socialismul reprezintă următoarea etapă importantă, după cea interbelică, în cadrul perioadei contemporane, delimitată de două evenimente istorice importante respectiv, proclamarea la 30 Decembrie 1947 a Republicii Populare Române și Revoluția din Decembrie 1989. Trebuie menționat faptul că între sfârșitul perioadei interbelice și începutul celei socialiste, într-un interval de șapte ani, situația economică a orașului Pitești s-a caracterizat printr-o refacere a potențialului industrial, comercial și urbanistic, datorită evenimentelor militare și politice desfășurate, atât la nivel local cât și național, respectiv Al Doilea Război Mondial și formarea unei conduceri politice provizorii.
Creșterea capacității de producției a devenit un aspect important în privința muncitorilor din cadrul unităților industriale, a meseriașilor din atelierele rămase în funcțiune, precum și a persoanelor ocupate în rețeaua comercială. În cadrul principalelor întreprinderi ale orașului, precum cele de textile, încălțăminte, industria alimentară, atelierele C.F.R., etc., au fost organizate sindicate și comitete la nivel de unitate, s-a pus accentul pe creșterea producției și reconstrucția instalațiilor, utilajelor și a celorlalte probleme survenite la nivelul unităților industriale în urma războiului.
Industria. După proclamarea Republicii Populare Române, economia orașului a înregistrat o evoluție, în principal datorită dezvoltării ramurilor industriale și creșterea capacității de producție. Un rol important l-au avut partidul și conducerea socialistă a țării, deoarece cu sprijinul lor s-a trecut la procesul de reorganizare și dezvoltare pe plan economic, industrial, urbanistic, socio-cultural și politic, „Cu sprijinul direct al partidului și al statului socialist, la Pitești s-a început ampla acțiune de reorganizare și dezvoltare a industriei, a întregii vieți social-economice, politice și culturale” (Popa P, Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 272).
Conducerea țării a implementat procesul de repartizare a forțelor de producție pe tot cuprinsul țării, s-au înființat noi unități industriale, cauză ce a influențat creșterea numărului de salariați și implicit a populației active. În anul 1948, la naționalizarea principalelor mijloace de producție, orașul Pitești a fost încadrat în grupa orașelor industriale mici, iar populația activă în economie era ocupată în cea mai mare parte în sectorul de prelucrare (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 2008). Pe parcurs, datorită diversificării ramurilor industriale mai multe orașe din cadrul țării, printre care și orașul Pitești, au intrat în categoria orașelor industriale mari, „o serie de orașe au devenit mari centre industriale Brăila, Galați, Iași, Pitești,…” (Lăzărescu C., 1977, p. 9). Cele mai multe unități industriale aparțineau industriei ușoare și alimentare, ramuri tradiționale pentru orașul Pitești, care au cunoscut în perioada postbelică o creștere, atât a producției datorită cerințelor survenite din partea populației, cât și a personalului angajat în special partea feminină, provenită din cadrul orașului și localitățile limitrofe. Un exemplu concludent îl reprezintă cele două fabrici de textile respectiv „Țesătoria Română” situată în zona Gară-Sud și „Texila Românească” aflată în fosta comună suburbană Găvana, în prezent cartier al municipiului Pitești, care în anul 1948 realizau aproximativ jumătate din producția industrială urbană. După procesul de naționalizare cele două fabrici au fost grupate într-o singură unitate numită Întreprinderea de Textile „11 Iunie”. Aceeași situație s-a înregistrat în cazul Fabricii de Pielărie Constantin (Titu) Dumitrescu denumită Proletarul și Fabricii de Încălțăminte Constantin Petrescu numită Căprioara, care au format Fabrica de Încălțăminte Pitești, situată în cartierul Găvana. În afară de aceste unități industriale, au mai fost naționalizate cinci tăbăcării, având capacități de producție mai reduse (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 2008), iar Întreprinderea Economică Pitești a luat ființă datorită grupării unităților din cadrul industriei alimentare, care ulterior s-a reprofilat ca unitate productivă sub denumirea de Întreprinderea Industriei Locale de Stat „Progresul” Pitești.
Evenimentele militare din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, au produs diferite deteriorări în cazul unor unități industriale, podurilor peste rețeaua hidrografică, rețelei feroviare, motiv pentru care Întreprinderea de Poduri Metalice și Prefabricate din Beton și-a reluat activitatea, însă la o scară mai largă și o capacitate de producție mai mare, un rol important l-a avut refacerea și extinderea rețelei feroviare și rutiere. Industria de prelucrare a lemnului, reprezentată prin Fabrica de butoaie și-a redus numărul salariaților, de la 14 persoane înregistrate în anul 1944, la 12 persoane pentru anul 1948.
Perioada după procesul de naționalizare se face remarcată și prin înființarea și dezvoltarea ulterioară a unor unități industriale dintre care cele mai importante au fost Autobaza Locală sau Întreprinderea de Transporturi Auto Argeș, specializată în transportul de marfă și călători și Întreprinderea „Metalurgică” având ca activitate principală repararea utilajelor agricole și industriale, iar ulterior fabricarea de piese diverse pentru diferite companii naționale. Alături de aceste întreprinderi, au fost constituite și diferite „asociații meșteșugărești de producție, desfacere și consum” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 2008, p. 121), iar una dintre ele înființată în anul 1945, purta denumirea de Cooperativa Viitorul și era formată din 62 de meseriași cizmari.
Ca o concluzie referitor la situația unităților industriale după procesul de naționalizare, acestea înfățișau un nivel tehnic și de mecanizare redus, iar forța de muncă înregistra o valoare scăzută. Încep a se contura și principalele zone industriale din cadrul orașului, respectiv zona de nord (Găvana) și zona de sud (Gara C.F.R.), în cadrul lor erau localizate principalele unități industriale. Numărul întreprinderilor nu a crescut, însă, o ușoară evoluție s-a remarcat în privința producției din cadrul industriei textile și încălțămintei. Un aspect pozitiv s-a evidențiat și în domeniul transporturilor. Între anii 1948 – 1950, numărul persoanelor încadrate în muncă a fost de aproximativ 2000 persoane, iar proveniența lor era din localitățile apropiate de oraș. Această migrație a locuitorilor din localitățile limitrofe a constituit cauza majoră în privința creșterii numărului populației din cadrul orașului. Dezvoltarea și diversificarea industriei a reprezentat cauza principală care a influențat atracția populației, atât din localitățile limitrofe cât și din alte localități. Numărul populației a înregistrat o creștere semnificativă în special după anul 1950, când și industria a avut un ritm ascendent. O parte din fondurile alocate de stat orașului Pitești, au fost destinate dezvoltării economiei locale.
În intervalul 1950 – 1955, când a avut loc realizarea primului plan cincinal, având ca scop principal dezvoltarea economică a orașului, fondurile centrale de investiții au alocat diverse sume, atât pentru înființarea de noi unități industriale cât și pentru extinderea capacității de producție în cadrul anumitor unități deja existente. Astfel, în intervalul menționat, au fost înființate Trustul de Construcții Argeș, Uniunea Cooperativelor Meșteșugărești, Baza de Aprovizionare, Fabrica de Tananți, iar în cadrul Uzinei de Piese Auto din Colibași s-a început producția. Extinderea capacității de producție s-a făcut remarcată în cadrul Fabricii de Butoaie.
Unele unități industriale înființate în acea perioadă au cunsocut în decursul timpului diferite schimbări, atât în privința capitalului majoritar cât și în domeniul producției, ce s-au repercutat ulterior afectând numărul angajaților. Un astfel de exemplu este Fabrica de Tananți, care la data de 28 septembrie 1951 „a intrat în producție Fabrica de tananți „Argeșul”, devenind ulterior secție a Combinatului de Prelucrare a Lemnului din Pitești” (Popa P., 1983), iar în prezent ambele și-au încetat activitatea (foto 18).
În Decembrie 1955, planul stabilit pentru realizarea producției a fost îndeplinit înainte de termen, iar volumul producției a înregistrat o creștere cu 56 % în comparație cu anul 1951 (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988).
După anul 1955, ritmul superior în privința dezvoltării economice, atât la nivelul județului cât și al orașului Pitești, a ieșit în evidență în comparație cu alte județe și orașe din cadrul țării. Volumul producției industriale a înregistrat o creștere în perioada 1955 – 1965, cu 15,1 % în special datorită fondurilor investite pentru dezvoltarea economică din cadrul orașului Pitești, valoarea acestora fiind de asemenea în creștere. Cele mai multe fonduri alocate în acea perioadă pentru dezvoltarea economiei orașului Pitești au fost destinate dezvoltării industriei, iar în intervalul 1955 – 1960, această preocupare a avut la bază extinderea și diversificarea întreprinderilor de textile și încălțăminte existente, constituirea unor noi unități în domenii diferite precum prelucrarea petrolului, construcții de mașini, prelucrarea metalelor, industria chimică și cea de exploatare a lemnului.
Foto 18. Fabrica de tananți „Argeșul” (Sursa: www.centrul-cultural-pitesti.ro)
Dintre unitățile înființate în acel interval s-au făcut remarcate Întreprinderea de Construcții-Montaj, Trustul de Foraj, Trustul de Extracție și Întreprinderea de Rețele Electrice Pitești. Ultima întreprindere, cea de Rețele Electrice, a luat ființă în special datorită creșterii numărului de locuitori din cadrul orașului ce utilizau energia electrică, dar și începutul perioadei de electrificare rurală. Tot în acea perioadă s-au pus bazele construirii unei mari hidrocentrale, la nivel de țară, în cheile Argeșului. Alături de întreprinderile nou înființate, unele deja existente s-au remarcat prin creșterea capacității de producție și a numărului de angajați, precum Uzina de Piese Auto „Vasile Tudose” din Colibași, iar altele prin dezvoltare și reorganizare – Întreprinderea de Poduri Metalice și Prefabricate din Beton – ce s-a reprofilat pe activități de tipul realizarea de poduri și construcții metalice cu tonaj ridicat, confecționarea de utilaje tehnologice utilizate în domeniul transporturilor, realizarea de prefabricate și traverse din beton armat pentru căile ferate, etc. Și în acest interval de timp, 1955 – 1960, atât volumul producției unităților industriale cât și numărul muncitorilor, au crescut considerabil.
Perioada 1960 – 1965, a reprezentat un moment important pentru economia orașului Pitești, în special datorită constituirii platformelor industriale din cadrul său. Conturarea acestor platforme industriale a fost posibilă datorită localizării într-o anumită parte a orașului a mai multor unități industriale și dezvoltarea numărului acestora în decursul timpului. În consecință, la nivelul anului 1961, în partea de nord a orașului a început construcția la Combinatul de Prelucrare a Lemnului, acesta fiind dotat cu utilaje moderne, iar începutul funcționării sale a avut loc în anul 1963, însă, la un nivel parțial. Această unitate avea ca profil prelucrarea lemnului brut și transformarea lui în diferite produse finite și semifinite, precum mobilă, parchet, plăci fibrolemnoase, cherestea, placaj, etc.
Anul 1963 se face remarcat prin înființarea unei noi unități industriale și anume Întreprinderea Poligrafică „Argeș”, situată în partea de nord a orașului, ce beneficia de condiții superioare pentru executarea diverselor tipărituri în comparație cu tipografiile existente în perioada interbelică, iar în anul 1965 au fost construite Fabrica de produse lactate și Întreprinderea frigorifică.
Alături de unitățile nou înființate, unele din cele deja existente, s-au remarcat prin extinderea capacității industriale, reorganizarea spațiilor de producție, dotarea cu echipament industrial nou și nu în ultimul rând creșterea numărului de salariați. Dintre aceste unități industriale sunt de menționat Întreprinderea de textile „11 Iunie”, Fabrica de Încălțăminte „Căprioara”, Întreprinderea „Vinalcool” și întreprinderea economică „Progresul”, care după unificarea cu întreprinderea „Metalurgica” în anul 1960, a devenit o unitate industrială complexă dotată cu secții de turnătorie, tâmplărie, etc.
Ca o concluzie la cele menționate anterior, perioada 1960 – 1965, a reprezentat momentul conturării primei platforme industriale a orașului Pitești, respectiv Platforma Industrială Pitești Nord, urmând apoi a se contura și celelalte două platforme, susținând astfel economia orașului. Dacă în celelalte perioade istorice până la nivelul socialismului nu s-a ținut cont de amplasarea unităților industriale, acestea fiind localizate aleatoriu, în perioada socialistă, mai precis după anul 1960, s-a avut în vedere „reconstrucția unui oraș modern pe vatra unui fost târg” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 284), prin situarea unităților industriale la periferia orașului, iar cartierele de locuințe nou construite la intrarea în oraș din cele trei direcții principale, respectiv București, Craiova și Râmnicu Vâlcea. În acea perioadă a fost înființat Institutul de Proiectare Argeș și realizată prima schiță de sistematizare a orașului.
Traiectoria parcursă de dinamica economică a orașului Pitești până la nivelul anului 1965 a fost una pozitivă, iar unul din factorii importanți care au influențat această dezvoltare economică a fost factorul politic. Sistemul politic aflat la conducerea țării a avut o implicație majoră în procesul de industrializare al orașelor din cadrul țării, printre care și orașul Pitești. Numeroase fonduri au fost alocate pentru dezvoltarea economiei orașului, în principal sectorul industrial prin diversificarea unităților industriale și extinderea capacităților de producție, aspect ce a implicat creșterea numărului locurilor de muncă și implicit a numărului de locuitori din cadrul orașului. Tot factorul politic a fost cel care a implementat realizarea de noi cartiere dezvoltate în plan vertical cauza principală fiind aceea de economisire a spațiului și utilizarea lui în alte scopuri.
După anul 1965, mai exact în perioada 1965 – 1989, numită și „Epoca Nicolae Ceaușescu” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 285), orașul Pitești a devenit un nucleu social-economic reprezentativ, atât pentru județul Argeș cât și pentru țara noastră, datorită dezvoltării rapide a tuturor domeniilor de activitate. Politica statului român a continuat procesul de industrializare instalat la nivelul orașelor și municipiilor și în acest interval de timp menționat anterior prin recondiționarea, modernizarea și constituirea unor noi unități industriale. Au fost alocate fonduri însemnate pentru investiții, „totalizând în perioada 1966 – 1986 valoarea de peste 40 miliarde lei” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 287), influențând astfel dezvoltarea orașului în aproape toate domeniile.
O mare parte din unitățile industriale reprezentative pentru orașul Pitești au fost construite și au început activitatea în perioada 1965 – 1970. Dintre acele unități amintim Întreprinderea Frigorifică (în 1965 întră în producție), Întreprinderea de Motoare Electrice (1967), Întreprinderea de Autoturisme (1968), Combinatul Petrohimic (1969), Rafinăria de Petrol (1969), Întreprinderea de Bere (1969), Întreprinderea de Stofe „Argeșeana” (1969), Fabrica de Pâine (1969), Fabrica de Preparate din Carne (1969), Combinatul de Articole Tehnice din Cauciuc (1970). Simultan cu înființarea unor noi unități industriale s-au desfășurat ample procese de modernizare și dezvoltare la diferite întreprinderi precum Întreprinderea de Poduri Metalice și Prefabricate din Beton, Întreprinderea Textila, Combinatul de Prelucrare a Lemnului, etc.
În urma acestor măsuri de dotare a orașului Pitești cu unități industriale, alături de Platforma Industrială Nord, s-au conturat încă două platforme industriale, respectiv Platforma Industrială Pitești Sud și Platforma Industrială Pitești Est (figura 118).
Localizarea platformelor industriale s-a realizat în funcție de anumiți factori printre care un rol important l-au avut factorii fizico-geografici.
Diferența între aceste trei platforme industriale este realizată, atât prin domeniul de activitate prestat în fiecare platformă cât și de localizarea lor, respectiv pe teritoriul administrativ al orașului Pitești și în localitățile limitrofe. Analizând figura 118, se observă că singura platformă industrială situată integral pe teritoriul orașului Pitești este Platforma Industrială Nord, fiind situată în partea de nord a orașului în cartierul Găvana. Platforma Industrială Sud este localizată, atât pe teritoriul orașului Pitești cât și pe teritoriul comunei suburbane Bradu, iar Platforma Industrială Est este amplasată pe teritoriul a două orașe, respectiv orașul Mioveni și orașul Ștefănești. În funcție de domeniul de activitate prestat, cele trei platforme industriale au fost sistematizate astfel: Platforma Industrială Nord – industria ușoară, de prelucrare a lemnului și alimentară, Platforma Industrială Sud – industria chimică, petrochimică și a combustibililor, iar Platforma Industrială Est – industria constructoare de mașini și electrotehnică.
Figura 118. Pitești – platforme industriale – perioada socialistă
(Sursa: prelucrată după www.primariapitesti.ro)
În funcție de profilul de activitate prestat în cadrul fiecărei Platforme Industriale, cele mai importante unități industriale care își desfășurau activitatea până la începutul perioadei post-decembriste au fost următoarele:
▪ Platforma Industrială Nord (Găvana):
– Combinatul de Articole Tehnice din Cauciuc (articole tehnice din cauciu),
– Fabrica de Stofe Argesana (stofe fine din lână),
– Fabrica de Încălțăminte (confecții și încălțăminte),
– Fabrica de Bere (bere și malț),
– Combinatul de Prelucrarea Lemnului (produse din lemn),
– Întreprinderea Textila (articole din bumbac),
– Întreprinderea Poligrafică (articole din hârtie),
– Fabrica de Pâine (produse panificație).
Acestea sunt doar o parte din unitățile industriale ce își desfășurau activitatea în zona de nord a municipiului Pitești până la schimbarea regimului politic de la conducerea țării.
Platforma Industrială Nord, este situată în totalitate pe teritoriul administrativ al municipiului Pitești, având o suprafața totală de aproximativ 283 ha și un număr estimativ al salariaților de 28 000 persoane. Domeniul de activitate prestat în cadrul acestei platforme era industria cauciucului, industria ușoară, alimentară și de prelucrare a lemnului. În cadrul acestei platforme industriale erau localizate o serie de depozite (în principal pe strada Depozitelor) din domenii diferite, aparținând unor unități industriale precum SC Vinalcool SA (depozit de îmbuteliere), SA Comargros (produse alimentare), etc.
▪ Platforma Industrială Sud
Situată atât pe teritoriul administrativ al municipiului Pitești (aproximativ 48 ha) cât și pe teritoriul comunei suburbane Bradu, cuprinde unități din domeniile industrie chimică, petrochimică, a combustibililor, construcții și poduri metalice. Cele mai importante unități industriale localizate în cadrul acestei platforme erau urmăroarele:
– Uzina de negru fum,
– Combinatul Petrochimic (situat pe teritoriul comunei Bradu),
– Întreprinderea de Poduri Metalice și Prefabricate din Beton.
Din totalul de salariați încadrați în cadrul acestei platforme, aproximativ 12 000 de persoane aveau domiciliul în municipiul Pitești, dintre care circa 7000 de persoane erau încadrate în unitățile industriale localizate pe teritoriul municipiului Pitești, în subzonele industriale Gară Sud și Târgu din Vale, iar diferența de 5000 de persoane prestau activități în unitățile industriale situate pe teritoriul comunei Bradu.
▪ Platforma Industrială Est
Localizată pe teritoriul a două localități limitrofe, respectiv orașele Mioveni (cartierul Colibași) și Ștefănești, se caracteriza în perioada precedentă anului 1990 prin activități din domeniile industria constructoare de mașini și industria constructoare de motoare electrice.
Unitățile industriale cele mai relevante din cadrul acestei platforme erau următoarele:
– Întreprinderea de autoturisme Dacia (Mioveni),
– SC Ana-Imep SA (întreprinderea de motoare electrice – Ștefănești).
În cadrul acestor întreprinderi salariații proveneau și din cadrul municipiului Pitești în număr de aproximativ 5000 de persoane, iar transportul către unitățile industriale era asigurat prin curse de autobuz puse la dispoziție de către unitatea respectivă.
Perioada socialistă s-a caracterizat printr-o industrializare masivă, atât la nivel de țară cât și la nivelul municipiului Pitești, în special datorită regimului politic aflat la conducerea țării care a sprijinit și susținut acest proces de industrializare și dezvoltare a localităților. Odată cu înființarea unor noi unități industriale și dezvoltarea celor deja existente prin extinderea suprafeței de producție, a crescut și numărul de salariați. Acest proces de industrializare a influențat pozitiv dinamica numărului de locuitori din cadrul municipiului Pitești, în consecință numărul populației totale a înregistrat o creștere în special datorită migrației locuitorilor, atât din localitățile limitrofe cât și din alte localități, veniți pentru ocuparea unui loc de muncă. În cadrul unei așezări urbane sectorul industrial prezintă importanță deosebită, atât în privința dezvoltării celorlalte ramuri din cadrul economiei locale cât și referitor la creșterea numărului de locuitori.
Agricultura. Dacă la nivelul perioadei interbelice agricultura se practica în interiorul orașului, în perioada socialistă, odată cu dezvoltarea industriei, practicarea agriculturii a decăzut în cadrul economiei locale. Suprafețele destinate agriculturii au fost înlocuite prin amplasarea de unități industriale, cartiere rezidențiale sau diferite servicii de inters public. În planul de sistematizare elaborat la nivelul anului 1949, zona agricolă era formată din teritoriile satelor Turcești și Papucești, precum și al comunei suburbane Găvana. (Arhivele Naționale Direcția Județului Argeș, Fond Primăria Orașului Pitești, Dosar 63/1949, f. 59). S-a trecut la o reorganizare a agriculturii, atât în teritoriul administrativ al orașului cât și în localitățile periurbane pe baza programului de cooperativizare a agriculturii. Astfel, au fost formate cooperative agricole de producție (CAP), localizate în majoritatea localităților periurbane, iar în cadrul orașului Pitești s-a format Întreprinderea Agricolă de Stat Pitești (1949). În zona periurbană au fost repartizate suprafețele agricole și arabile pe diferite categorii de folosință (vii, livezi, cereale, legume). S-au realizat progrese importante în privința dotărilor cu mașini agricole, au fost asigurate cantități însemnate de îngrășăminte chimice, iar sistemele de irigații au fost extinse. Au fost înființate diferite centre și institute de cercetare științifică pe teritoriul localităților limitrofe, precum Stațiunea de Cercetări Viticole Ștefănești, Institutul Național de Cercetare și Producție Pomicolă Mărăcineni și Stațiunea de Cercetări Agricole Albota.
Înființarea acestor institute și centre de cercetare, unitățile agricole de stat și gospodăriile locuitorilor din localitățile limitrofe, au avut un rol important în privința aprovizionării orașului Pitești cu diferite produse agricole.
Activitatea bancară. Analizând cele menționate cu privire la sistemul bancar din cadrul orașului Pitești până la nivelul perioadei socialiste, se poate concluziona că activitatea bancară era foarte bine dezvoltată. Sistemul bancar prezintă origini încă din acele vremuri caracterizându-se prin număr mare de unități bancare, număr mic de personal, profituri mari și diverse produse și servicii oferite. Odată cu instaurarea regimului comunist la conducerea țării și după procesul de naționalizare a instituțiilor de credit (anul 1948), sistemul bancar din cadrul orașului Pitești a fost reprezentat, până la nivelul anului 1990, prin trei instituții bancare cu capital de stat, respectiv Banca Națională a României – Sucursala Argeș, Banca de Investiții (în prezent BRD) și Banca Agricolă (actualmente Raiffeisen Bank). Alături de aceste instituții bancare se adaugă Casa de Economii și Consemnațiuni – CEC, ce realiza operațiuni de economisire pentru persoanele fizice. Aceste instituții bancare erau în relație cu politica de partid și de stat din acea perioadă, iar prin activitățile lor au susținut sectoarele economiei din cadrul orașului Pitești prin creditele acordate și diversele operațiuni bancare efectuate. Aproximativ toate ramurile economiei naționale existente în orașul Pitești utilizau operațiuni bancare.
În concluzie, se poate menționa că sistemul bancar a influențat pozitiv orașul Pitești, deoarece la finele perioadei socialiste reprezenta unul din municipiile dezvoltate pe plan economic.
Activitatea comercială. În perioada socialistă, ramura comercială a avut o mare importanță în cadrul economiei locale. O parte din magazinele existente la începutul perioadei socialiste s-au transformat în societăți de stat și erau localizate în zona Pieței Centrale în apropiere de Hala mare și Hala mică și pe străzile ce aveau legătură directă cu Piața Centrală precum Șerban Vodă (în prezent Victoriei), Doamna Bălașa, Teiuleanu, Craiovei. În această parte a orașului erau localizate magazine din domenii diferite precum textile, îmbrăcăminte, încălțăminte, alimentar, farmaceutic, etc. Magazinele și depozitele de materiale care comercializau produse și materiale de construcții, erau localizate în apropiere de zona de târg pe străzile Târgul din Vale și Banu Mărăcine. Un aspect important ce trebuie menționat este acela că zona centrală îngloba și alte unități comerciale precum librării, restaurante și hoteluri.
Datorită dezvoltării activității economice și majorării numărului de locuitori, s-au luat măsuri în privința extinderii și diversificării rețelei de unități comerciale. Numărul magazinelor a înregistrat o creștere, iar amplasarea lor a fost realizată, atât în zona centrală cât și în celelalte cartiere ale orașului. În decursul timpului numărul de unități comerciale cu amănuntul și volumul mărfurilor alimentare și nealimentare comercializate au înregistrat o creștere. Dintre complexele comerciale înființate după anul 1970 s-au remarcat „Trivale”, „Fortuna”, „Premial” și „Big”.
Urbanism și amenajarea teritoriului. La nivelul perioadei socialiste acest aspect se caracterizează printr-o dinamică pozitivă. Modificări importante s-au înregistrat după anul 1965 când și celelalte ramuri economice au cunoscut aspecte pozitive în desfășurarea lor, în special ramura industrială.
Forma radiar-concentrică și o structură nesistematizată, în special în zonele periferice, caracterizau aspectul edilitar-urbanistic la începutul perioadei socialiste. În zona centrală erau localizate clădirile publice, administrative și educaționale, piața comercială și magazinele cele mai importante, iar locuințele înconjurau zona centrală cu precizarea că spre periferie, în anumite zone „se menținea încă aspectul semirural al locuințelor” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, p. 275).
Orașul Pitești prezenta în acea perioadă un aspect asemănător cu celelalte orașe din cadrul țării, caracterizat prin locuințe cu parter înconjurate de curți și grădini, cu un stil arhitectural ales de proprietari sau de meșterii care se ocupau de construcție.
Într-o statistică din anul 1939, numărul total al clădirilor din Pitești era de 3980, dintre care 3644 (91,56 %) erau case cu parter, 332 (8,34 %) case cu un etaj și numai 4 (0,1 %) clădiri erau formate din două etaje (Arh. Naț. Argeș, Fond Primăria Orașului Pitești, Dosar 63/1949, f. 57). În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial (1941 – 1944) multe clădiri au avut urmări nefaste, unele au fost complet distruse, iar altele au fost parțial avariate.
Recensământul realizat în anul 1948 a înregistrat un număr de 5 572 de clădiri, cu 1592 clădiri mai multe decât cele înregistrate în statistica din anul 1939. Conform Planului de Sistematizare realizat în anul 1949, această creștere a numărului de clădiri s-a datorat, nu înmulțirii numărului de clădiri, ci modului în care a fost efectuată numărătoarea lor. Astfel, în statistica din anul 1939 au fost înregistrate doar clădirile (imobilele, casele principale), iar la recensământul realizat în anul 1948 au fost înregistrate și anexele clădirilor situate în aceeași curte (magazii, garaje, etc), cauză ce a influențat creșterea numărului de clădiri din cadrul orașului. Clădirile existente se diferențiau în funcție de materialul utilizat în construcție astfel, 2416 clădiri erau construite din cărămidă, 1001 clădiri din paiantă și lemn, iar 155 de clădiri din alte materiale (Arh. Naț. Argeș, Fond Primăria Orașului Pitești, Dosar 63/1949, f. 57). În privința dotărilor tehnico-edilitare la care erau racordate, 84 % (2728 clădiri) erau racordate la rețeaua de curent electric, 40 % (1431 clădiri) aveau instalație de apă curentă, 30 % (1059 clădiri) instalație de canalizare, iar 0,09 % (35 clădiri) aveau încălzire prin calorifere. (Arh. Naț. Argeș, Fond Primăria Orașului Pitești, Dosar 63/1949, f. 57).
Construirea de noi locuințe a început după anul 1950 mai precis în intervalul 1955 – 1960, când au fost ridicate mai multe locuințe în cartierele „Leonte Filipescu”, Mărășești”, „9 Mai” și Piața „General Cristescu” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988), iar după anul 1960 construirea de locuințe a înregistrat o dinamică ascendentă, cauză ce a dus la conturarea celorlalte cartiere existente astăzi în municipiul Pitești, precum Calea București (1962 – 1965) și Gară – Sud (1963), Craiovei (1964 – 1969), Negru Vodă (1966 – 1974 construit în două etape în cadrul perioadei menționate), Exercițiu (1976 – 1980), Traian (1976 – 1980), Banatului (1976 – 1980), Găvana (lucrările au început în anul 1975), Războieni (1970 – 1973), Trivale (1970 – 1984), Prundu (1975 mai este cunoscut și sub denumirea de Petrochimiștilor).
Rețeaua de străzi, în anul 1949, se caracteriza printr-o lungime totală de 53,28 km, iar în funcție de materialul utilizat pentru pavare prezenta următoarea clasificare:
– 3,750 km, străzi asfaltate,
– 6,150 km, străzi pavate cu piatră cubică,
– 19,850 km, străzi pavate cu bolovani de râu,
– 23,530 km, străzi împietruite;
Se observă că străzile asfaltate dețineau o lungime totală de 3,750 km, redusă în comparație cu celelalte tipuri de străzi. Cea mai mare parte din lungimea străzilor erau pavate cu bolovani de râu și împietruite. Din cei 23,530 km ce reprezentau lungimea străzilor împietruite, 8,630 km erau situați pe teritoriul satelor Turcești și Papucești situate la periferia orașului. În privința texturii străzilor un număr însemnat de străzi prezentau un traseu neregulat, cu excepția arterelor principale de circulație care au fost aliniate, unele chiar îndreptate pe toată lungimea lor. Străzile importante erau cele care realizau legătura cu piața centrală, precum și principalele intrări în oraș.
La nivelul anului 1965, arterele rutiere din cadrul orașului prezentau o lungime totală de 94 km, dintre care 40 km erau modernizati, iar în comparație cu anul 1949 lungimea totală a străzilor a crescut cu aproximativ 41 km, într-o perioadă de 16 ani.
În decursul perioadei socialiste au fost elaborate diferite planuri și studii de sistematizare la nivel de oraș, iar o contribuție importantă au avut-o diferiți arhitecți din cadrul orașului, cu ajutorul cărora au fost realizate diferite construcții și lucrări edilitar-urbanistice. În intervalul 1960 – 1965, activitatea de gospodărire comunală a cunoscut o dezvoltare datorită extinderii rețelei de distribuție a apei potabile, a rețelei de canalizare și de gaze pentru uz casnic și totodată a crescut cantitatea totală de apă utilizată.
Odată cu dezvoltarea funcției economice, în perioada 1960 – 1965, orașul Pitești a reprezentat un pol de atracție, atât pentru județul Argeș cât și pentru regiunea Munteniei. Acest aspect a influențat creșterea activității în domeniul transporturilor rutiere, motiv pentru care au fost modernizate principalele drumuri naționale ce intersectau orașul Pitești, considerate căi rutiere principale de transport a diferitelor materiale, echipamente, produse și forță de muncă navetistă.
Transportul în comun de pe raza orașului, a înregistrat o creștere, atât în privința lungimii traseelor, ajungând la 55 de kilometri, cât și a numărului de autobuze din cadrul unității specializate în transportul urban de călători. Acest aspect s-a datorat creșterii numărului populației și extinderii unităților industriale, atât pe teritoriul administrativ al orașului cât și în localitățile suburbane. Societatea specializată în domeniul transportului în comun, în decursul perioadei socialiste a evoluat sub diferite denumiri, de la „Secția de Transport în Comun Pitești” – în anul 1950, la „Întreprinderea Județeană de Transport Local Argeș (I.J.T.L.)” începând din anul 1979 până la nivelul anului 1991, când și-a desfășurat activitatea sub o altă denumire. Cele mai importante măsuri luate în perioada socialistă privind transportul în comun au fost creșterea lungimii traseelor și a numărului de autobuze.
6.6.3. Dinamica economică în perioada post-decembristă
Perioada post-decembristă reprezintă, din punct de vedere industrial, intervalul de timp în cursul căruia au fost adoptate anumite măsuri, cu privire la statutul unităților industriale, în urma cărora se observă consecințele nefaste în cadrul economiei, atât pe plan local cât și național. Legea Nr. 15 din 8 august 1990, a reprezentat cauza principală a privatizării unităților industriale, care până în acel moment aparțineau statului, în urma căreia cursul dinamicii industriale a înregistrat în prima fază un traseu stagnant, iar apoi o traiectorie negativă. Aplicarea acestei legi a impus noii conduceri din cadrul unităților industriale ce au fost privatizate, să păstreze, atât profilul productiv cât și personalul angajat pentru o perioadă de timp stabilită. Astfel, datorită acestor măsuri, numărul de angajări s-a diminuat, producția a rămas constantă sau chiar s-a redus în unele cazuri, motiv pentru care situația economică a înregistrat o traiectorie aproximativ constantă până la nivelul anului 1998. După ce perioada de timp stabilită a expirat, problemele în domeniul industrial au început să apară.
În urma aprobării respectivei legi (Legea Nr. 15 din 8 august 1990), s-a dat startul la privatizarea unităților, acestea fiind transformate în societăți pe acțiuni, iar unele dintre ele și-au schimbat denumirea, precum: „Combinatul de Articole Tehnice din Cauciuc a devenit Rolast, Combinatul de Prelucrarea Lemnului – Alprom, Întreprinderea Textila – Novatex, Fabrica de Stofe Argeșana – SC Argeșana SA, Fabrica de Încălțăminte – Argesin, Fabrica de Bere – Pitber, Întreprinderea Progresul – Subansamble, Fabrica de Pâine – Spicul, Întreprinderea Poligrafică – Tiparg” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 2008, p. 224). Alături de aceste societăți importante din municipiul Pitești trebuie menționată și Întreprinderea de Autoturisme Dacia, localizată în orașul Mioveni, dar aparținând de municipiul Pitești, care „după anul 2000 a fost integrată cunoscutei firme franceze Renault” (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 2008, p. 226).
Legea menționată anterior a avut un impact și în privința numărului populației, atât cea ocupată în industrie cât și cea totală (figura 119). Analizând graficul din figura 26, populația ocupată în industrie prezintă la nivelul perioadei analizate o reducere cu 20 514 persoane, de la valoarea de 46 821 persoane, înregistrată în anul 1990, la 26 307 persoane la nivelul anului 2008. Perioada cât a fost activă Legea Nr. 15 din 8 august 1990, numărul populației ocupate în industrie s-a redus cu 3 393 persoane, însă după ce legea nu a mai fost valabilă, mai precis după anul 1997, declinul persoanelor din industrie s-a redus considerent cu 17 121 persoane într-un interval de 11 ani.
Figura 119. Dinamica populației ocupată în industrie și cea a
populației totale – perioada 1990-2008 (Sursa: DJS Arges)
Figura 119 ilustrează modul de evoluție al celor două tipuri de populație, cea ocupată în industrie respectiv cea totală. Se observă că populația ocupată în industrie începe a se reduce considerabil după anul 1997. Populația totală este în creștere până în anul 1997, însă, apoi urmează o perioadă de patru ani ușor constantă, datorată în principal problemelor apărute în industrie. Afluxul de populație provenit din localitățile limitrofe a încetat, populația afectată de restructurarea industriei s-a reprofilat în alte domenii, însă decăderea industriei în perioada ce a urmat, a influențat în mare măsură reducerea populației totale, datorată în principal lipsei locurilor de muncă din celelalte ramuri ale economiei. O mare parte din populația rămasă fără loc de muncă a ales să lucreze în străinătate.
Reducerea populației după anul 1997, s-a datorat într-o mare parte restructurării industriei, în prima fază și închiderii anumitor unități industriale, într-o fază secundă. Dintre unitățile importante care au întâmpinat probleme, iar unele și-au încetat activitatea cele mai importante sunt: Rolast a încetat activitatea în anul 2007, Argeșana și-a schimbat profilul industrial, de la fabricarea stofelor la cablaje electrice auto, Novatex, Argesin, Pitber și-au încetat activitatea; Alprom, datorită concurenței de pe piață, a fost nevoită să încheie activitatea în anumite fabrici, Textila și-a schimbat proprietarul, iar din anul 2008 aparține unei firme franceze.
Acestea sunt câteva din unitățile industriale care după anul 1997 s-au confruntat cu probleme ce nu au putut fi rezolvate, ajungând astfel în stadiul de lichidare sau odată cu schimbarea proprietarilor au schimbat și tipul de producție al unității.
Ajunse în stadiul de lichidare, spațiul pe care se aflau localizate unitățile respective a intrat într-un proces de reprofilare ce a cauzat reducerea spațiului industrial și extinderea spațială pentru anumite zone funcționale. Această transformare a spațiului din cadrul anumitor zone funcționale am evidențiat-o printr-o hartă (figura 120), ce reliefează reducerea spațiului industrial în comparație cu situația existentă înainte de începutul procesului de restructurare.
Zonele industriale localizate pe teritoriul administrativ al municipiului Pitești se caracterizează printr-o reducere a suprafeței, în special, datorită procesului de lichidare în care au intrat mai multe unități și reorganizarea spațiului respectiv pentru utilizarea sa într-un mod cât mai eficient. În cazul Platformei Industriale Nord (Găvana), situată integral pe teritoriul administrativ al municipiului Pitești, închiderea numitor unități, precum Rolast, a dat posibilitatea amenajării unui spațiu comercial (hypermarket-ul Real și magazinul Obi), oferind posibilitatea integrării în activitate a unei părți din populația afectată de restructurarea industrială. Zona comercială a cunoscut astfel o extindere în spațiu, în timp ce zona industrială o diminuare. Tot în partea de nord a municipiului în cadrul Platformei Industriale, și-au făcut apariția locuințele individuale (vile), în special în partea dinspre Bulevardul Nicolae Bălcescu.
Figura 120. Pitești – platforme industriale – în prezent (Sursa: prelucrată după www.primariapitesti.ro)
Ca și concluzie referitor la aspectele menționate anterior, se poate afirma că economia reprezintă motorul unei localități, iar dacă economia înregistrează o tendință negativă, problemele la nivelul localității respective nu vor înceta să apară. Pentru o localitate, economia reprezintă un aspect foarte important ce nu trebuie scăpat de sub control (Nedelea A., 2011). În cazul de față, industria a reprezentat o ramură importantă a economiei, care a influențat în mare parte dezvoltarea municipiului, atât din punct de vedere economic cât și demografic (Nedelea A., 2011). Restructurarea industrială, din cadrul spațiului urban, „prezintă un efect care este cel mai bine resimțit de către componenta demografică, aceasta reprezentând factorul generator al forței de muncă” (Geantă N., 2010, p. 55).
În Planul Urbanistic General al Municipiului Pitești din anul 2009, se menționează că „opinia oamenilor de afaceri este că dezvoltarea sectorului economic este baza dezvoltării întregii societăți” (PUG, 2009).
Cu ajutorul datelor obținute, atât din cadrul recensământului realizat în anul 1992, cât și din Planul Urbanistic General din anul 1994, populația prezenta o structură sectorială a economiei, la începutul perioadei post-decembriste, ce este reprezentată în figura 121.
Figura 121. Structura populației pe sectoare de activitate – anul 1992
(Sursa: Recensământul populației, 1992)
Analizând figura 121 se observă că cea mai mare pondere a populației este grupată în sectorul secundar de activitate, în care industria prelucrătoare deține cea mai mare proporție a populației, respectiv 59,81 %. Sectorul terțiar de activități ocupă un loc secund cu o pondere de 38,60 %, iar locul trei este ocupat de sectorul primar cu o valoare de 1,58 %. Trebuie menționat că numărul total mediu al salariaților din anul 1992 a fost de 88 045 persoane.
Pentru a observa schimbările survenite în cadrul sectoarelor de activitate, cu ajutorul datelor procurate din cadrul Direcției Județene de Statistică Argeș, la nivelul anului 2008, ponderea populației ocupată în sectoarele economiei naționale prezenta următoarea situație (figura 122):
Figura 122. Structura populației pe sectoare de activitate – anul 2008 (Sursa: DJS Argeș)
Figura 122 evidențiază schimbările survenite în cadrul structurii populației pe sectoare de activitate între anul 1992 și 2008. Se observă un nou sector apărut, sectorul cuaternar, în care sunt incluse activitățile de cercetare științifică, ponderea lui fiind de 3,56 %. În comparație cu sectoarele de activitate din anul 1992, la nivelul anului 2008 au survenit schimbări în cadrul celor trei sectoare. Astfel, sectorul primar s-a redus cu 0,57 % comparativ cu anul 1992, ajungând la valoarea de 1,01 %, sectorul secundar s-a diminuat cu 9,93 %, înregistrând la nivelul anului 2008 valoarea de 49,88 %, iar sectorul terțiar a înregistrat o creștere cu 6,93 %, valoarea consemnată în anul 2008 fiind de 45,53 % (Nedelea A., 2011). Această creștere din sectorul terțiar se datorează comerțului care „reprezintă cel mai important subsector de activitate al sectorului terțiar” (PIDU, 2009), iar în prezent acest sector „reprezintă cel mai important sector al economiei piteștene” (www.primariapitesti.ro). La nivelul anului 2008, numărul total mediu al salariaților a fost de 70 020 persoane, cu 18 025 persoane mai puțin în comparație cu numărul salariaților înregistrat în anul 1992. Diminuarea numărului de salariați, s-a datorat reducerii locurilor de muncă existente la nivelul municipiului, motiv pentru care a influențat și reducerea numărului de locuitori din cadrul municipiului Pitești.
Domeniul construcțiilor cuprinde întreprinderi ce prestează activități cu privire la contrucțiile industriale, de locuințe, precum și realizarea diferitelor lucrări tehnico-edilitare (drumuri, rețea de apă, canalizare, gaze, etc.). La nivelul anului 1994 întreprinderile specializate în domeniul construcțiilor erau grupate în cadrul platformelor industriale din interiorul orașului. Cea mai mare parte dintre ele erau localizate în incinta Platformei Industriale Nord, 14 întreprinderi, cu un număr total de angajați de 5142 persoane. Dintre acestea cele mai dezvoltate din punct de vedere al numărului de angajați erau următoarele:
– SC Apartamentul SA (construcții) – 700 angajați în 1994, iar în anul 2009 numărul mediu al acestora era de 93 persoane;
– Hidroconstrucția SA (construcții metalice) – 650 angajați în anul 1994,
– Argecom (construcții civile, industriale) – 636 angajați în anul 1994, iar în anul 2009 numărul mediu al acestora era de 159 persoane;
– Nordco (lucrări construcții) – 550 angajați în 1994, iar în anul 2009 numărul acestora a scăzut la 169 persoane (www.totalfirme.com);
– Selca SA (construcții clădiri rezidențiale și nerezidențiale) – 485 angajați în 1994, iar în anul 2009, numărul acestora a scăzut la 189 persoane;
– Premeco SA (construcții din beton, ciment și ipsos) – 405 angajați în 1994, iar în anul 2000, numărul acestora a scăzut la 172 persoane. Starea societății în anul 2002 era cea de dizolvare fără lichidare;
– Simarc SA (construcții clădiri) – 356 angajați în 1994, iar în anul 2009, numărul acestora a scăzut la 10 persoane (www.totalfirme.com).
Analizând cele menționate anterior se observă, la toate întreprinderile enumerate, o reducere accentuată a numărului de angajați, din acest domeniu, între cei doi ani de referință. Cauzele cele mai importante care au creat această situație sunt prețul ridicat și puterea de cumpărare scăzută. Unele dintre unitățile menționate au realizat construcții de locuințe, atât colective cât și individuale, ce au avut un preț ridicat în perioada 2000 – 2008, motiv pentru care vânzările au fost reduse, însă, după anul 2008, odată cu reducerea prețurilor, o parte dintre ele au fost cumpărate de proprietari. Datorită prețului ridicat, vânzărilor reduse și reducerii numărului de comenzi, unitățile au fost nevoite să adopte anumite măsuri printre care și diminuarea numărului de salariați.
Alte unități industriale, având ca profil construcțiile, erau localizate în Platforma Industrială Pitești Sud, în zonele Târgul din Vale și Caporal Dogaru, însă, într-un număr redus în comparație cu cele situate în Platforma Găvana. La nivelul anului 1994 erau active trei întreprinderi în cadrul Platformei Industriale Sud, cu un număr total de angajați, de 1082 de persoane. Unitățile reprezentative la nivelul anului 1994 erau:
– Sancom (instalații în construcții) – 262 angajați în anul 1994;
– Ciprom (construcții petroliere) – 820 angajați în anul 1994, însă numărul acestora s-a redus la aproximativ 100 de angajați la nivelul anului 2006.
În cazul ambelor Platforme Industriale din cadrul municipiului se observă o reducere a numărului de angajați între anul 1994 și 2009, datorită în special diminuării comenzilor, și a prețurilor, efectul crizei economice simțindu-se și la nivelul municipiului Pitești.
Un flux important de construcții s-a înregistrat în intervalul 2000 – 2008, când și-au făcut apariția numeroase clădiri, aparținând domeniilor privat și public, localizate atât în zona centrală cât și la periferia spațiului rezidențial, influențând extinderea suprafeței pentru spațiul respectiv. Activitatea de construcții a cunoscut o dezvoltare și diversificare în acea perioadă, atât în sfera industriei cât și în privința construcțiilor civile și edilitare.
Anumită parte din populația municipiului a preferat schimbarea tipului de locuință, de la o locuință într-un imobil colectiv (bloc), la o locuință individuală (vilă). Astfel, au apărut la periferia cartierelor de blocuri, realizate până în anul 1990, numeroase vile, care au influențat, atât extinderea spațiului rezidențial cât și extinderea sau realizarea unor noi artere de circulație, a rețelelor de apă curentă, canalizare, gaze, electricitate și alte servicii tehnico-edilitare, ce stau la baza unor condiții decente pentru spațiul urban. Alături de locuințe individuale, anumite firme de construcții au edificat blocuri (foto 19), pentru populația care dorește să se stabilească în municipiul Pitești în cadrul unui tip de locuință colectivă. Avantajul construirii unor astfel de locuințe îl reprezintă economisirea spațiului, acestea fiind dezvoltate pe verticală, și utilizarea lui în alte scopuri, ținând cont că municipiul Pitești dispune de o suprafața administrativă redusă în comparație cu alte localități urbane de același rang sau chiar și rang inferior.
Foto 19. Construcția de locuințe la periferia cartierelor de blocuri
(Foto: Nedelea A., anul 2008 – Str. Grigorie Leu)
În decursul perioadei post-decembriste, activitățile cu profil agricol din cadrul municipiului nu au înregistrat o pondere importantă în comparație cu celelalte sectoare de activitate. Cum se observă și din cele două figuri, în care este reprezentată structura populației pe sectoare de activitate, la nivelul anilor 1992 respectiv 2008, populația ocupată în sectorul agricol deține o pondere redusă, diminuându-se pe parcurs între cei doi ani de referință cu 0,57 %. La nivelul anului 1994, suprafața agricolă era de 597 ha, reprezentând aproximativ 14,66 % din suprafața totală a municipiului, de 4073 ha. Din totalul suprafeței agricole de 597 ha, cea mai mare parte revenea terenului arabil 427 ha (71,52 %), urmat de pășuni cu 116 ha (19,3 %), fânețe – 52 ha (8,71 %), iar cea mai mică pondere era deținută de terenuri ocupate cu vii și livezi – 2 ha (0,34 %) (PUG, 1995). La acea perioadă, unitățile de producție agricolă, nu erau mari, deoarece întreaga suprafață agricolă a fost trecută în proprietate particulară (PUG, 1995). Dintre unitățile care prestau activități agricole în acea perioadă, s-au remarcat următoarele întreprinderi: Argif, Pepiniera Dendrologică, Semron, localizate în zona Găvana, iar dintre unitățile ce erau dispersate în teritoriu cea mai renumită era Arfif. Se remarcă aspectul că, în zona industrială Găvana sunt localizate, atât unități industriale cât și întreprinderi agricole, motiv pentru care importanța acestei zone este mai mare. Populația ocupată în agricultură și silvicultură era la nivelul anului 1994 de 1637 persoane, dintre care 702 salariați (PUG, 1995). Dacă în anul 1994, suprafața agricolă înregistra o anumită valoare, la nivelul anului 2009 acest tip de suprafață nu mai există, terenurile respective au fost utilizate, în cea mai mare parte, în scop rezidențial, prin amplasarea locuințelor individuale.
Dacă suprafața agricolă s-a redus total, agenții economici specializati în acest domeniu au continuat să existe. Conform datelor obținute din cadrul Strategiei post-aderare a municipiului Pitești în perioada 2007 – 2013, numărul agenților economici cu capital străin sau mixt din sectorul agricol era de 2 % (25 societăți), o valoare redusă în comparație cu celelalte sectoare din cadrul economiei naționale.
Activitatea bancară desfășurată în cadrul municipiului Pitești, la nivelul perioadei post-decembriste a înregistrat o dinamică pozitivă, în special datorită apariției unor noi filiale bancare existente la nivel național. Dintre unitățile bancare existente în prima decadă s-au remarcat: Banca Comercială Română (1994), Bancorex (1996), Bancpost (1966), Bancoop (1900), Banca Românească (1997), Banca Dacia Felix (1996), CEC (1997), Banca Turco-Română (1999), Banca Religiilor (1997) (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 2008, p. 218).
La nivelul anului 2008 Municipiul Pitești reprezenta un centru financiar-bancar caracterizat printr-o activitate deosebită. S-au înființat noi unități financiar-bancare, dar s-au și închis altele, precum Banca Religiilor (1999/2000), Banca Româno-Turcă (2001/2002) și Banca de Comerț Exterior (1997/1998) (Popa P., Dicu P., Voinescu S., 2008, p. 227). Alături de unitățile existente pe piață, au mai fost înfințate altele noi precum Mindbanc, Postbanc, Raiffeisen Bank (fosta Banca Agricolă), Unicredit Țiriac, Banca Transilvania, Banca Carpatica, Millenium Bank, BRD, BCR, ING Bank, Banca Românească, CEC Bank, etc., precum și alte instituții de credit și asigurări, mare parte dintre ele având capital străin. Alături de aceste instituții financiar bancare, trebuie evidențiat faptul că în municipiul Pitești există sediul Administrației Finanțelor Publice (foto 20), unul dintre cele mai impunătoare sedii, localizat în zona centrală.
În privința activității comerciale, perioada post-decembristă se caracterizează printr-o dinamică pozitivă a acestei subramuri economice. Comerțul reprezintă unul din sectoarele economiei care în decursul timpului a înregistrat o dezvoltare continuă. Tendința ascendentă privind activitatea comercială s-a făcut remarcată după anul 1990, când s-au consemnat modificări importante pe piața forței de muncă în special din domeniul activităților de producție în domeniul comerțului și a prestărilor de servicii. Reprezentând un sector economic cu tradiție pentru Municipiul Pitești, activitatea comercială a cunoscut o dezvoltare și diversificare continuă, în special datorită numărului mare de agenți economici și concurenței create între ei, influențând astfel prezentarea unor servicii de calitate.
Foto 20. Sediul Administrației Finanțelor Publice (Foto: Nedelea A., iunie 2009)
În prima decadă a perioadei post-decembriste activitatea comercială se desfășura în interiorul spațiului administrativ al municipiului, în cea mai mare parte în zona centrală, prin unități comerciale situate la parterul blocurilor sau parter și etaj, pe arterele de circulație importante din celelalte cartiere, în piețele agroalimentare amenajate în incinta cartierelor, dar și pe anumite străzi secundare la parterul blocurilor (așa numitele „magazine de cartier”), însă nu în număr atât de mare cât se înregistrază în prezent.
În a doua decadă, mai precis după anul 2000, a început o nouă „eră” în activitatea comercială și anume cea a hypermarket-urilor și mall-urilor. Au fost înființate astfel de unități comerciale (hypermarket-uri) precum Metro (2003) și PIC (2004), (intrat în insolvență la nivelul anului 2009), la începutul perioadei, iar apoi numărul acestora a crescut datorită apariției unor noi astfel de unități cum sunt Kaufland, Real, Penny Market situate în interiorul spațiului administrativ al orașului și Carrefour, Auchan localizate în zona periurbană a municipiului Pitești pe teritoriul comunei Bradu.
Datorită problemelor apărute în domeniul industrial, anumite unități au fost închise, iar spațiul respectiv a fost introdus în altă categorie din cadrul zonelor funcționale. Este cazul unității industriale Rolast, care în urma problemelor apărute, societatea a fost închisă, iar spațiul respectiv a intrat în etapa de reamenajare în scopul reutilizării acestuia. Astfel, după etapa de reamenajare, în acel spațiu au apărut unități dedicate activității comerciale precum hypermarket-ul Real și magazinul Obi. În concluzie, spațiul respectiv a cunoscut o transformare, de la cel în care se desfășurau activități industriale la un spațiu având caracter comercial. Astfel, zona comercială își mărește suprafața în detrimentul zonei industriale care își reduce din suprafață.
Mall-urile cuprind o varietate de magazine și produse într-un spațiu bine definit. Teritoriul administrativ al Municipiului Pitești include două astfel de complexe comerciale respectiv, Euromall (foto 21) – situat în partea de est a municipiului, pe malul stâng al râului Argeș la confluența cu Râul Doamnei și fostul magazin Trivale (foto 22) care în prezent poartă denumirea de Trivale Shoping Center (foto 23) – localizat în zona centrală și supus unor lucrări de extindere și amenajare.
Foto 21. Euromall Pitești
(Sursa: http://pitesti.lifeme.net)
Foto 22. Magazinul Trivale – Pitești Foto 23. Trivale Shopping Center – Pitești
(Sursa: www.primariapitesti.ro) (Foto: Nedelea A., August 2010)
În privința situației economice a municipiului, studiul realizat pe baza percepției populației a cuprins și întrebări referitoare, atât la starea economică din prezent cât și la activitățile economice necesare a fi dezvoltate în viitor. Astfel, la întrebarea „În prezent municipiul Pitești se caracterizează prin? a) creștere economică; b) descreștere economică; c) stagnare economică”, mare parte din populația chestionată a considerat ca răspuns descreșterea și stagnarea economică (figura 123).
Astfel, cea mai mică pondere a răspunsurilor a înregistrat-o creșterea economică, aceasta a fost percepută de 11,18 % din populație, urmată de stagnarea economică cu 35,66 %, iar cea mai mare parte din populația chestionată, respectiv 53,14 %, a perceput starea economică a municipiului Pitești în prezent ca fiind cea de descreștere economică. Aspectele cele mai importante care au influențat populația în alegerea răspunsului de descreștere economică, sunt legate în principal de criza economică manifestată prin închiderea anumitor unități industriale și implicit disponibilizarea numărului de salariați.
Figura 123. Rezultate chestionar – întrebarea 13
Tot pe baza întrebărilor din chestionar, am realizat și percepția locuitorilor cu privire la modalitățile de restabilire a economiei locale din punct de vedere al activităților economice și al serviciilor necesare a fi dezvoltate pe plan local. La întrebarea „Ce activități economice sunt necesare a fi dezvoltate în municipiul Pitești?”, variantele de răspuns au fost grupate într-un tabel, iar în urma prelucrării am realizat un grafic (figura 124) ce redă percepția populației cu privire la întrebarea menționată.
Figura 124. Rezultate chestionar – întrebarea 14
Se observă că mare parte din populație percepe a fi necesar în cadrul municipiului dezvoltarea parcurilor industriale (43,56 %), „care în ultima perioadă au cunoscut o restrângere sau chiar lichidare, lăsând fără loc de muncă numeroase persoane” (Nedelea A., Puncioiu A., 2010, p. 546), iar cu o pondere mai redusă, centrele de afaceri (22,4 %). Celelalte variante de răspuns au înregistrat ponderi de sub 15 %, iar concluzia este că industria are un rol foarte important în procesul de dezvoltare, atât al municipiului Pitești cât și al așezărilor urbane în general.
În privința serviciilor necesare a fi dezvoltate pe plan local („Ce servicii sunt necesare a fi dezvoltate în municipiul Pitești?”), cu ajutorul rezultatelor obținute în urma prelucrării răspunsurilor, am realizat un grafic (figura 125) ce expune percepția populației cu privire la întrebarea menționată.
Figura 125. Rezultate chestionar – întrebarea 15
Figura 125 evidențiază percepția populației cu privire la necesitatea anumitor servicii ce pot fi dezvoltate la nivelul municipiului. Astfel, dintre persoanele chestionate, cea mai mare pondere au considerat ca fiind necesară amenajarea de parcări suspendate, în special datorită, atât insuficienței locurilor de parcare cât și numărului mare de autovehicule din cadrul municipiului. Datorită poziției de reședință de județ, numărul de autovehicule ce intră în municipiu este mai mare, motiv pentru care locurile de parcare devin insuficiente. Prin amplasarea de parcări supraetajate pe construcție metalică, se reduce spațiul utilizat în comparație cu o parcare obișnuită la sol. Procente peste 20 % au înregistrat și zonele de recreere (22,59 %) și centrele sportive (21,08 %), locuri în care populația își poate petrece timpul liber. Celelalte domenii evidențiate în figura 125, înregistrează procente de sub 10 %, în consecință populația percepe ca fiind necesară într-o proporție mică respectivele domenii. În această categorie sunt incluse, alături de alte două domenii, supermarket-urile și mall-urile, care au evoluat rapid, iar pentru un spațiu urban de talia municipiului Pitești, cele existente în prezent sunt suficiente, apariția unor noi astfel de servicii nu poate fi considerată ca fiind benefică pentru populație, în special pentru cea adultă, care consideră necesară dezvoltarea celorlalte tipuri de servicii evidențiate anterior.
Chestionarul a inclus și o întrebare cu răspuns liber din partea repondenților, cauza principală constituind-o percepția populației privind problema principală a municipiului Pitești în prezent („Care credeți că este problema principală cu care se confruntă municipiul Pitești în prezent?”). Poate ne întrebăm „De ce am inclus această chestiune în cadrul capitolului de economie?”. În urma prelucrării și analizării răspunsurilor primite din partea populației chestionate, am constatat că principala problemă existentă la momentul respectiv în cadrul municipiului Pitești, are legătură cu domeniul economic.
În figura 126 sunt reprezentate ponderile pentru variantele de răspuns provenite din partea populației chestionate. Astfel, percepția populației cu privire la problema principală ce caracterizează municipiul Pitești în prezent este cea a lipsei locurilor de muncă (45,14 %). Restructurările efectuate în cadrul unităților industriale, diminuarea producției, reducerea personalului și în cele din urmă închiderea unității, sunt cauzele care au dus la o creștere a persoanelor fără loc de muncă.
Cu un procent de 17,42 %, sunt reprezentate răspunsurile ce consideră ca problemă principală a municipiului, criza economică. Celelalte răspunsuri au înregistrat valori mai reduse, respectiv lipsa parcărilor 15,71 %, șomajul 11,42 %, poluarea 6 %, iar la categoria alte probleme (precum lipsa locuințelor, câinii comunitari, birocrația, lipsa tinerilor, traficul aglomerat) rezultatul este de 4,28 %.
Figura 126. Rezultate chestionar – întrebarea 20
În concluzie, lipsa locurilor de muncă, reprezintă cea mai importantă problemă cu care se confruntă municipiul Pitești în prezent. Această situație s-a creat, în special, datorită restructurărilor survenite în sistemul industrial, atât din punct de vedere al capacității de producție cât și al numărului de salariați. În anumite cazuri unitățile industriale și-au stopat activitatea intrând în stadiul de lichidare.
În privința redresării situației existente în prezent, departamentele statului abilitate cu astfel de probleme, trebuie să adopte anumite proiecte și programe prin care să restabilească și să aducă la o stare normală situația creată din domeniul industrial. Poate că una din soluțiile avantajoase privind refacerea situației economice din cadrul municipiului este cea a implementării unor proiecte pentru consolidarea parcurilor industriale. Această soluție este percepută și de populația chestionată ca fiind cea benefică pentru municipiu în momentul actual. Ca localizare, parcurile industriale pot fi amplasate în cadrul actualelor platforme industriale, printr-o reorganizare a spațiului și a unităților deja existente. Deoarece suprafața administrativă a municipiului este redusă în comparație cu alte spații urbane având același rang, spațiul trebuie administrat și utilizat după criterii bine stabilite, pentru o întrebuințare cât mai eficientă.
Dintre direcțiile strategice privind dezvoltarea municipiului Pitești, cele mai importante ce au fost conturate la nivel local sunt următoarele (Strategia post-aderare a municipiului Pitești în perioada 2007-2013, p. 66):
– Crearea unui mediu economic competitiv și atractiv investițiilor autohtone și străine care să permită dezvoltarea spiritului antreprenorial;
– Dezvoltarea unei economii performante, durabile și ecologice, printr-un management eficient al dezvoltării economice locale;
– Gestionarea eficientă a activității de administrație locală;
Municipiul Pitești, reprezintă unul din centrele urbane importante din cadrul țării ce trebuie susținut prin diverse mijloace, pentru ca economia din cadrul său, să înregistreze rezultate favorabile în viitor. Autoritățile locale trebuie să adopte anumite măsuri pentru ca economia locală să înregistreze rezultate favorabile, iar una dintre măsuri poate fi planificarea economică, aceasta reprezentând „activitatea previzibilă ce mai complexă și mai activă pentru anticiparea unui sistem social-economic cu o sferă variabilă de cuprindere, având ca scop realizarea unor structuri coerente și eficiente, prin alocarea sau antrenarea unor mijloace corespunzătoare” (Nicolae V., Constantin Luminița, Grădinaru I., 1998, p.64).
Capitolul 7.
Relații oraș – zona periurbană
7.1. Zona periurbană – definire și delimitare
Conform dicționarului de geografie umană, „zona periurbană reprezintă arealul situat la periferia unui oraș și a banlieului său – ce este afectat de transformări profunde în plan demografic, economic, social, politic și cultural, rezultate din relațiile sale de reciprocitate cu orașul” (Erdeli G., et all., 1999, p. 356).
Iordan I., definește zona periurbană (preorășenească sau preurbană) ca „spațiul din jurul unui centru urban, caracterizat printr-o activitate strâns legată de acesta și cu un conținut bine conturat” (Iordan I., 1973, p. 13). Cu privire la dimensiunile zonei, acestea sunt „stabilite prin anumite criterii bazându-se pe funcțiile teritoriului periurban în raport cu relațiile oraș – zonă și cu posibilitățile de care dispune pentru a satisface cerințele urbane” (Iordan I., 1973, p. 13).
Cu alte cuvinte, zona periurbană reprezintă arealul situat în jurul unui oraș, asupra căruia acesta exercită o influență puternică și de care este foarte strâns legat în special prin deplasarea populației, a forței de muncă și a activităților economice. Teritoriul situat la periferia orașului este afectat de unele transformări pe plan demografic, economic, politic, social și cultural, datorită relațiilor reciproce existente. Zona periurbană poate fi caracterizată ca fiind spațiul ce servește avansării frontului urban și locul unde se întrepătrunde lumea urbană cu cea rurală.
Spațiul periurban prezintă anumite caracteristici dintre care cele mai importante sunt zona rezidențială apărută recent, mobilitatea populației (navetismul) și participarea orașului ca subansamblu al zonei sale de influență. Orașul prezintă o influență ce se manifestă gradual dinspre centrul său spre zonele periurbane, unde se întâlnește mediul rural, în concluzie gradul de urbanizare scade odată cu mărirea distanței față de oraș.
Astfel, se formează o zonă de influență urbană între oraș și spațiul adiacent manifestată prin existența și extinderea legăturilor privind serviciile, forța de muncă, materiile prime, produsele finite, alimentele, etc. (Ilinca N., 2011). Mărimea teritoriului zonei de influență depinde de anumiți factori și anume nivelul dezvoltării social-economice, poziția geografică, talia orașului și densitatea centrului urban (Erdeli G., et all., 1999, pag. 353). Cel mai important factor care contribuie la dinamica influenței urbane este repezentat prin activitățile industriale, despre care Geantă N. preciza că „principalul motor în privința extinderii influenței urbane îl constituie activitățile industriale și relațiile lor cu spațiul geografic limitrof” (Geantă N., 2009, p.17). În consecință, orașul este înconjurat de o „aureolă spațială de susținere”, ce poartă numele de zonă de influență, ce comunică prin procese de input (intrări) și output (ieșiri) cu orașul (Surd V., 2003).
Cu privire la zona de influență a unei așezări urbane asupra spațiului adiacent, mai mulți cercetători, atât români cât și străini, au acordat o definiție acestei noțiuni. Dintre cercetătorii români s-au remarcat, alături de cei menționați anterior, V. Cucu, I. Ianoș, R. Săgeată, etc., iar dintre străini G. Beaujeu, G. Chabot, J. Bastié, B. Dezert, etc.
Noțiunea de zonă de influență este cunoscută sub alte denumiri în literatura geografică de specialitate, astfel în cea germană și scandinavă poartă denumirea de umland, iar în cea franceză banlieure (banlieu) (Beaujeu G., Chabot G., 1971, p. 233).
7.2. Impactul zonei periurbane privind constituirea zonei metropolitane Pitești
Limitele orașului Pitești spre spațiile limitrofe s-au extins în decursul timpului, influențând astfel, localitățile limitrofe cu cedarea succesivă a spațiului. Acest aspect a determinat o reprofilare a suprafețelor de teren, datorită procesului de regresie a suprafețelor de teren agricole și forestiere influențând în acest mod antropizarea gradată a mediului (Grigorescu I., 2010). Dacă până la începutul perioadei post-decembriste, teritoriile situate în imediata apropiere a municipiului Pitești erau utilizate în scopuri agricole, în decursul acestei perioade modul de utilizare a terenurilor s-a schimbat. Și în interiorul spațiului administrativ al municipiului unele din terenurile rămase libere au fost supuse procesului de parcelare și incluse în spațiul rezidențial datorită construirii de noi locuințe.
Datorită înmulțirii clădirilor în zona centrală a orașului, iar apoi în cartierele edificate în perioada socialistă, o mare parte din locuitorii orașului au ales construirea de noi locuințe individuale, atât la periferia spațiului rezidențial din cadrul orașului cât și pe teritoriul localităților limitrofe situate la periferia orașului. Aceste locuințe individuale, realizate din fonduri individuale, au început să prindă contur după anul 1990, în zone și cu motivații diferite (Teodorescu N., 2009). În această categorie sunt incluse persoanele care doresc să-și schimbe modul de viață din locuințele colective, cu unul adecvat schimbărilor de standard de confort și noii situații economice (Sârbu C., 2006). Astfel de măsuri au influențat o intensificare a relațiilor dintre oraș și spațiul limitrof, extinzându-se aria de influență a orașului și conturându-se astfel o zonă periurbană. Mai nou, această zonă periurbană a constituit, atât din punct de vedere teritorial cât și funcțional, un demers către implementarea formării unei zone metropolitane.
7.2.1. Zona metropolitană – considerații generale
Noțiunea de zonă metropolitană provine de pe continentul America și face referiri la o așezare urbană de dimensiuni mari sau formată prin extinderea suprafeței urbane. Prima definiție acordată zonei metropolitane s-a realizat în anul 1910 de către Biroul de Statistică din Statele Unite având ca scop delimitarea districtelor metropolitane. În decursul timpului noțiunea a cunoscut unele schimbări în privința denumirii, astfel în anul 1950 se numea arie metropolitană standard, ce reprezenta o arie urbană funcțională, iar în anul 1960, ca urmare a schimbării denumirii într-o oarecare măsură, s-a transformat în arie statistică metropolitană standard (Goodall B., 1987).
Din Statele Unite ale Americii provine o altă definiție dată zonei metropolitane, fiind formulată de Biroul Statelor Unite pentru Management și Buget (The United States Office of Management and Budget), care caracteriza ariile statistice metropolitane și micropolitane ca zone compuse dintr-un „nucleu central cu un număr însemnat de locuitori, la care se adăugau comunitățile adiacente, care erau integrate din punct de vedere economic și social cu nucleul” (Grigorescu I., 2010, p. 14). Deosebirea între arie metropolitană statistică și arie micropolitană statistică este dată de numărul de locuitori din cadrul arealului urban, astfel în cazul ariei metropolitane, aria urbanizată trebuie să înregistreze minim 50 000 de locuitori, în timp ce pentru aria micropolitană, arealul urban trebuie să stocheze o populație cuprinsă între 10 000 și 50 000 locuitori.
În decursul timpului, zonei metropolitane i-au fost atribuite și alte denumiri față de cele menționate anterior, precum cea de regiune metropolitană.
La Conferința Mondială susținută la Tokyo, în anul 1993, s-a dat o definiție regiunii metropolitane prin care aceasta reprezintă „un teritoriu care conține un număr de unități administrative autonome, punându-se accent deopotrivă pe independența metropolitană și pe coordonarea afacerilor metropolitane” (The World Conference, 1993, Tokyo).
O altă definiție alocată regiunii metropolitane este aceea de „teritoriu urban continuu cu mari dimensiuni care lucrează ca o singură regiune multifuncțională, cu numeroase subsisteme și o populație de peste un milion locuitori” (Strategia post-aderare a municipiului Pitești în perioada 2007 – 2013 după Niented, 1996).
Zona metropolitană reprezintă un centru urban mare, format dintr-o metropolă mare și zona sa adiacentă de influență. De obicei numele zonei este dat de orașul cel mai mare, acesta fiind înconjurat de comunele adiacente și de orașele satelit ce se găsesc în jurul lui. Conform legii zonelor metropolitane, o Zonă Metropolitană este alcătuită din Centrul Metropolitan și Zona Premetropolitană. În privința numărului de locuitori, acesta variază de la o țară la alta, de la un continent la altul. Astfel, în SUA, standardele pentru declararea unei noi arii metropolitane sunt următoarele: un oraș cu minimum 50 000 de locuitori, iar aria metropolitană peste 100 000 de locuitori (Bureau of census SUA,1999).
În Europa, studiile ce s-au realizat în privința populației, consideră regiunile metropolitane cu o populație cuprinsă între 200 000 și 1 milion de locuitori (Saez G., et all., 1997). Sunt și regiuni în care numărul populației depășește 1 milion de locuitori cum este cazul Olandei (în aria metropolitană Randstat) și Germaniei ( în regiunea metropolitană Rin-Rhur), unde numărul populației este de peste 10 milioane locuitori. În Franța, zona metropolitană reprezintă o aglomerare de comunități ce regrupează mai multe municipalități care formează o arie geografică locuită de cel puțin 50 000 de locuitori, iar cel puțin una din aceste localități să aibă minim 15 000 de locuitori (Legea Chevenement, 1999).
În Asia și America de Sud, regiunile metropolitane au un număr mai mare de locuitori în comparație cu Europa, astfel Mumbay, Calcutta, Shanghai, Sao Paulo, Buenos Aires depășesc 12 milioane de locuitori. Numărul minim de locuitori care trebuie să îl dețină un oraș pentru crearea zonei metropolitane în jurul lui este de minim 100 000.
Astfel, Centrul Metropolitan reprezintă municipiul sau orașul care are un minim de populație stabilit de țara respectivă și a cărui dezvoltare impune crearea unei zone metropolitane, iar Zona Premetropolitană este alcătuită din unitățile administrativ-teritoriale aflate în imediata apropiere a Centrului Metropolitan.
7.2.2. Conceptul de Zonă Metropolitană în România
Zonele metropolitane provin „din complementaritatea potențialului celor două tipuri de teritorii administrative de nivel local ce vin în contact cu arealul periurban, astfel teritoriile cu grad avansat de urbanizare reprezentate prin nucleele de convergență regională și departamentală și teritoriile ce aparțin comunelor, incluse în zona periurbană a spațiului urban” (Săgeată R., 2010, p. 188).
Una din definițiile date acestui concept de zonă metropolitană este aceea de „suprafață situată în jurul marilor aglomerări urbane, delimitată prin studii de specialitate, în cadrul căreia se creează relații reciproce de influență în domeniul căilor de comunicație, economic, social, cultural și al infrastructurii edilitare” (Ghiga C., 2004, p. 196).
Filip S. definește zonele metropolitane ca „agregări spațiale de orașe și sate, care împreună formează o entitate cu anumite trăsături culturale, economice, civice și enviromentale” (Filip S., 2009, p. 145).
În România zonele metropolitane sunt definite prin Legea Nr. 351/2001, anexa 1, punctul 11, astfel: „Zonă constituită prin asociere, pe bază de parteneriat voluntar, între marile centre urbane (capitala României și municipiile de rang I) și localitățile urbane și rurale aflate în zona imediată, la distanțe de până la 30 km, între care s-au dezvoltat relații de cooperare pe multiple planuri” (Legea Nr. 351/2001, anexa 1, punctul 11). Alte referiri cu privire la zona metropolitană se găsesc în Legea Urbanismului 350/2001, Legea administrației publice locale 286/2006 și Ordonanța de Guvern 53/2002. Astfel, două sau mai multe unități administrativ-teritoriale au posibilitatea să coopereze și să se asocieze, conform legii, formând asociații de dezvoltare intercomunitară ce au personalitate juridică, de drept privat și de utilitate publică. Scopul constituirii acestor asociații este de a realiza în comun proiecte bazate pe dezvoltarea interesului local sau regional, dar și furnizării în comun a unor servicii publice.
Pentru constituirea unei zone metropolitane este nevoie să se conoască limitele ei, iar acestea sunt stabilite ținând cont de mai multe criterii dintre care cele mai utilizate sunt (Strategia post-aderare a municipiului Pitești în perioada 2007 – 2013):
– distanța față de oraș (rezultată din durata de deplasare calculată în timp, cu mijlocul de transport cel mai des utilizat de populația din zona înconjurătoare);
– ponderea persoanelor din localitate care vin zilnic pentru locul de muncă din metropolă (15 % din efectivul forței de muncă al localității să fie format din navetiștii care lucrează în oraș);
– ponderea populației din aceste localități ocupate în activități neagricole legate de oraș (minim 75 % din populația ocupată să lucreze în activități neagricole).
Este de menționat faptul că dezvoltarea metropolitană nu influențează schimbarea structurii administrativ-teritoriale la niciuna dintre localitățile ce fac parte din această structură, ci odată creată, zona metropolitană se ocupă de problemele și interesele ce apar, atât la scară locală cât și metropolitană.
Autoritățile administrației publice ce fac parte din zona metropolitană sunt următoarele:
– Consiliul Local al municipiului și Consiliile Locale ale comunelor și orașelor încadrate în zona metropolitană, îndeplinind statutul de autorități decizionale;
– Primarul municipiului și primarii celorlalte localități cuprinse în zona metropolitană, având rolul de autorități executive.
În țara noastră există 18 municipii precum București, Constanța, Iași, Brașov, Timișoara, Brăila, Galați, Bacău, Pitești, Sibiu, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Ploiești, Baia Mare, Suceava, Arad, Târgu Mureș și 3 orașe medii (Simeria, Hunedoara, Deva) (Grigorescu I., 2010), care datorită mărimii și importanței lor, dar și nivelului crescut al serviciilor și al activităților economice, reprezintă zone de atracție și au început încă din anul 2001, să-și întocmească planuri importante pentru dezvoltare metropolitană. Unele dintre orașele enumerate mai sus, s-au organizat deja în asociații intercomunitare, iar altele doresc să înceapă acțiunile necesare pentru a se organiza în zone metropolitane. Dintre municipiile enumerate anterior, până în prezent, șase și-au constituit zonă metropolitană, respectiv Zona Metropolitană Oradea (reprezintă prima zonă metropolitană constituită la nivelul țării noastre, edificată în anul 2001), Zona Metropolitană Iași, Zona Metropolitană Constanța (Grigorescu I., 2010), Zona Metropolitană Brașov, Zona Metropolitană Cluj și Zona Metropolitană Craiova (Nedelea A., 2010).
În conformitate cu legislația internațională, privind zonele metropolitane, în România singurul oraș foarte mare capabil pentru a-și dezvolta o arie metropolitană este capitala țării – București.
7.3. Constituirea zonei metropolitane Pitești
Cum am menționat anterior, în România exista 6 zone metropolitane finalizate (Oradea, Iași, Constanța, Brașov, Cluj, Craiova) și 12 zone în curs de finalizare (Pitești, Bacău, București, Galați – Brăila – numită și Cantemir, Ploiești, Timișoara, etc.).
În cazul municipiului Pitești, Legea Zonelor Metropolitane nu poate fi aplicată deoarece orașul nu are un minim de 200 000 locuitori înscriși în documentele statistice oficiale, dar în realitate, în oraș, trăiesc mai mulți oameni. Datorită unei prevederi legale ce permite realizarea de asocieri ale comunităților locale, municipiul Pitești se poate asocia cu localitățile vecine, în condițiile păstrării autonomiei administrative, realizând o aglomerare urbană gen zonă metropolitană.
Poate mulți dintre locuitorii orașului Pitești, dar și cei din localitățile limitrofe și-au pus întrebarea „Ce importanță are constituirea Zonei Metropolitane Pitești?” (Nedelea A., 2010). Răspunsul la acestă întrebare este dat de următoarele argumente:
– constituie un punct de dezvoltare pentru regiunea Muntenia;
– deține o poziție importantă în cadrul regiunii, atât prin localizare cât și datorită resurselor disponibile;
– oferă posibilitatea unei colaborări cu județele din cadrul regiunii pentru dezvoltarea în parteneriat pe termen mediu și lung;
– permite colaborarea între Muntenia și Transilvania prin partenerii metropolitani;
– beneficiază de condiții favorabile cu privire la dinamica pozitivă a piețelor de desfacere și de accesibilitatea în dezvoltare;
– dispune de forță de muncă tânără și calificată;
– are la dispoziție valori culturale, de patrimoniu și turistice;
Discuțiile cu privire la înființarea Zonei Metropolitane Pitești, au început în perioada august 2008, între reprezentanții administrațiilor locale din Pitești și șapte localități limitrofe orașului, scopul înființării zonei a fost acela de a accesa mai ușor fondurile europene. Primarii unor localități, nu vor să accepte afilierea la o astfel de asociere, datorită investițiilor pe care le-au facut în localitate, iar alții nu vad care sunt avantajele pe care le-ar avea localitatea lor, după o astfel de asociere și în plus crește nivelul taxelor și impozitelor locale. Alți primari sunt deacord în totalitate cu o astfel de cooperare, datorită beneficiilor și avantajelor care vor veni pe parcurs, iar localitatea lor va avea un ritm de dezvoltare mai crescut. În cele din urmă, cele șapte localități care au acceptat cooperarea alături de orașul Pitești, în prima etapă, pentru formarea zonei metropolitane, erau formate din orașele Mioveni și Ștefănești și comunele Albota, Bradu, Moșoaia, Bascov și Mărăcineni (figura 127). O a doua etapă de alipire a localităților limitrofe, zonei metropolitane, a fost în perioada august 2008, când două comune, Budeasa și Băbana au acceptat cooperarea alături de orașul Pitești și celelalte șapte localități limitrofe, pentru realizarea zonei metropolitane (figura 128).
Figura 127. Prima etapă de constituire a Zonei Figura 128. A doua etapă de constituire a Zonei
Metropolitane (Sursa: PIDU, 2009, p. 176) Metropolitane (Sursa: prelucrată după PIDU, 2009)
În urma acestor două etape de aderare la formarea zonei metropolitane s-a ajuns la următorul rezultat: Zona Metropolitană Pitești, este formată din Municipiul Pitești, orașele Mioveni și Stefănești și comunele limitrofe Albota, Bascov, Băbana, Bradu, Budeasa, Mărăcineni, Moșoaia (tabelul 43).
În tabelul 43 sunt menționate localitățile ce fac parte din viitoarea zonă metropolitană împreună cu numărul populației fiecăreia dintre ele, iar în cazul comunelor sunt redate și satele componente ale fiecărei comune în parte. Prin urmare, se observă că viitoarea zonă metropolitană va fi compusă din zece localități, având o populație totală de 251 310 locuitori.
Tabelul 43. Organizarea administrativă a localităților viitoarei Zone Metropolitane Pitești
(Sursa: date procurate din Anuarul Statistic al României – 2007)
Pentru delimitarea Zonei Metropolitane Pitești s-a ținut cont de următoarele criterii (Strategia post-aderare a municipiului Pitești în perioada 2007 – 2013, p. 175):
– localitățile componente, respectiv Municipiul Pitești, orașele și comunele limitrofe;
– prevederile legii și procesului de integrare europeană;
– fizionomia și sistemul axelor și culoarelor de dezvoltare;
– poziția în cadrul regiunii Muntenia pe traseul paneuropean, coridorul IV;
– probleme pe plan comun precum accesibilitatea, infrastructura, dotarea tehnică și edilitară;
– aspecte legate de mediu;
– reactualizarea documentațiilor cu privire la urbanism și amenajarea teritoriului conform noilor schițe;
– identificarea și implementarea anumitor proiecte pe terenurile publice;
– finanțarea planului de amenajare a teritoriului metropolitan cu fonduri din bugetele locale;
Cum orice proiect care se dorește a fi realizat, are unele obective și consecințe, înainte și după finalizare și acesta al constituirii zonei metropolitane se confruntă cu aceste două aspecte. Dintre obiectivele constituirii Zonei Metropolitane Pitești cele mai importante sunt (Strategia post-aderare a municipiului Pitești în perioada 2007 – 2013, p. 178):
– dezvoltarea unor noi zone rezidențiale și cartiere de locuințe;
– dezvoltarea și perfecționarea infrastructurii de transport, energie și telecomunicații;
– dezvoltarea și remedierea serviciilor de interes public;
– elaborarea de măsuri cu privire la protecția mediului și dezvoltarea durabilă;
– dezvoltarea activităților din domeniul turismului și sectorului terțiar;
– dezvoltarea sistemului economic într-un mod integrat;
– atragerea de noi investiții;
– dezvoltarea resurselor umane, creșterea ratei de ocupare și combaterea excluziunii sociale și a dezechilibrelor sociale;
– diminuarea disparităților dintre localitățile ce fac parte din Zona Metropolitană;
Alături de aceste criterii pot fi adăugate și altele, care pot îmbunătății condițiile de trai și contribuie la o dezvoltare a Zonei Metropolitane, precum cele cu privire la condițiile tehnico-edilitare (rețea de apă curentă, canalizare, gaze, etc.), în special extinderea acestora.
Pentru ca obiectivele enumerate mai sus să poată prinde contur, iar apoi finalizate, trebuie ca anumite entități administrative precum Consiliul Județean Argeș, Primăria Municipiului Pitești și primăriile orașelor și comunelor limitrofe să poată colabora într-un mod amiabil.
Consecințele cele mai importante care vor apărea după finalizarea zonei metropolitane sunt următoarele:
– diminuarea discrepanțelor între mediul urban și cel rural;
– colaborarea într-un mod permanent între localitățile ce compun zona metropolitană;
– atragerea de investitori naționali și internaționali;
– realizarea de proiecte pentru dotări tehnico-edilitare precum alimentarea cu apă, canalizare, rețeaua de gaze, infrastructura de transport, etc.;
Constituirea Zonei Metropolitane Pitești atrage după sine implementarea unor programe noi având ca scop îmbunătățirea și dezvoltarea diverselor aspecte cu privire la condițiile de trai din cadrul teritoriului stabilit. Programele propuse pentru Zona Metropolitană Pitești au fost divizate în șapte domenii, astfel (Strategia post-aderare a municipiului Pitești în perioada 2007 – 2013, p. 190-203):
a) Programe privind instituționalizarea Zonei Metropolitane Pitești;
b) Programe privind modernizarea infrastructurii edilitare;
c) Programe privind creșterea calității mediului;
d) Programe în domeniul turismului;
e) Programe în domeniul învățământului, culturii și artei;
f) Programe în domeniul politicilor comunitare pentru tineret și sport;
g) Programe în domeniul sănătății și protecției sociale.
În cadrul acestor programe sunt incluse mai multe subprograme prin care se dorește soluționarea anumitor probleme economico – sociale în interesul colectivităților locale.
Ca și concluzie la cele menționate anterior, dacă în cele din urmă finalizarea constituirii Zonei Metropolitane Pitești va avea succes, nu reprezintă decât un mijloc de a atrage investitori și fonduri, atât pentru municipiul Pitești cat și pentru fiecare localitate componentă a zonei. Astfel, se pot rezolva o serie de probleme precum infrastructra (îmbunătățirea și extinderea arterelor de circulație), extinderea rețelei de transport în comun, lungimea și modernizarea rețelei de apă curentă și canalizare, gaze naturale, amenajarea și modernizarea locurilor de agrement etc.
Constituirea zonei metropolitane conduce la dezvoltarea unor relații de interdependență între orașul nucleu și localitățile aflate în zona sa de influență, iar dezvoltarea integrată a teritoriului la nivel regional, duce la diminuarea dezechilibrelor dintre centru și zonele limitrofe.
Capitolul 8.
Prognoza dezvoltării urbane
8.1. Analiza SWOT
Analiza SWOT, reprezintă un instrument managerial utilizat în diferite domenii de activitate pentru prezentarea și identificarea celor mai importante aspecte care vor afecta în diverse moduri evoluția pe viitor a domeniului respectiv. Pentru studiul actual, această analiză își propune identificarea principalelor aspecte, din cadrul domeniilor selectate, în funcție de matricea care alcătuiește această analiză, respectiv puncte tari, puncte slabe, oportunități și amenințări (figura 129). Datorită prezentării într-o formă succintă a problemelor și realizărilor din cadrul orașului, prin această metodă se concretizează relațiile existente între aspectele pozitive și negative cu privire la dinamica orașului, din anumite puncte de vedere.
Figura 129. Matricea analizei SWOT
Analiza SWOT este utilă diferiților reprezentanți din instituțiile abilitate ale statului, în vederea identificării într-un mod mai simplu și eficient a principalelor obiective și strategii ale orașului și direcționării resurselor disponibile pentru soluționarea problemelor ce vor apărea în cadrul spațiului urban.
Domeniile selectate pentru analizare în actualul studiu sunt în număr de trei și își propun să cuprindă majoritatea aspectelor dezbătute în cadrul său. Astfel, clasificarea domeniilor este următoarea: societate, economie, habitat, fiecare dintre ele analizând subdomeniile din cadrul lor.
8.1.1. Societate
Domeniul Societate prezintă următoarele subdomenii: demografie, ocuparea forței de muncă, somaj, asistență socială, infrastructură socială, cultură și sport, în funcție de care a fost realizată analiza swot.
Puncte tari:
▪ Municipiul Pitești reprezintă centrul urban cu cel mai mare număr al populației, în comparație cu celelalte orașe din cadrul județului Argeș, în anul 2009 populația înregistra un număr total de 166 637 locuitori, concentrând aproximativ 25 % din populația județului.
▪ Creșterea natalității după anul 2001, cu 2,2‰, de la valoarea de 8,1 ‰ la 10,3‰ pentru anul 2009.
▪ Municipiul Pitești concentrează aproximativ 50 % din forța de muncă (număr mediu de salariați) echivalentă la nivelul județului Argeș.
▪ Dezvoltarea efectivului de forță de muncă în sectorul terțiar în special în domeniul serviciilor după anul 2004.
▪ Funcția de reședință de județ, implică un caracter de centru al serviciilor și activităților administrative.
▪ Șomajul a înregistrat o reducere cu 11,42 % la nivelul anului 2008 în comparație cu valoarea consemnată în anul 2007. Valoarea ratei șomajului este variabilă de la un an la altul, în funcție de situația economică.
▪ Existența unor importante organizații și instituții publice și non guvernamentale (ONG) ce formează o structură bine organizată, având ca scop supravegherea și furnizarea de servicii sociale acelor persoane marginalizate.
▪ Au fost alocate fonduri importante pentru achitarea diverselor ajutoare persoanelor încadrate în acea categorie (persoane marginalizate).
▪ Reducerea numărului de anchete sociale efectuate în cadrul orașului, s-a datorat, atât procesului de reîntoarcere în țară a părinților cât și diminuării ratei divorțurilor.
▪ Existența unor structuri de asistență socială pentru persoanele în vârstă, persoanele fără adăpost, pentru recuperare și protecția copilului.
▪ Pregătirea populației în domeniul preuniversitar se desfășoară la un nivel bun, aspect evidențiat prin numărul de unități școlare și pre-școlare, respectiv 74. Municipiul Pitești reprezintă cel mai important centru școlar din cadrul județului Argeș, datorită numărului de unități școlare, gradului de modernizare și dotare cu echipament nou, dar și numărului de elevi înscriși.
▪ Participarea unităților școlare în diverse proiecte Phare.
▪ Dinamica ascendentă privind numărul de facultăți din cadrul celor două universități și numărul de studenți. Universitățile sunt dotate corespunzător cu echipament de ultimă generație.
▪ Existența unor centre de cercetare acreditate și specializate în domenii noi.
▪ Sistemul medico-sanitar dezvoltat în comparație cu celelalte centre urbane din cadrul județului Argeș, atât prin numărul de unități medicale cât și prin numărul de medici și personal auxiliar. În ultima perioadă s-a înregistrat o dezvoltare a sistemului medical privat, caracterizată prin creșterea numărului de medici și farmacii.
▪ Activitate culturală remarcantă prin numărul de instituții existente și manifestări culturale și sportive desfășurate în cadrul orașului.
Puncte slabe:
▪ Reducerea populației după anul 2001, cauzată în special de migrarea populației în localitățile limitrofe și construirea în acele locuri a locuințelor individuale, principala cauză constituind-o aglomerația din oraș.
▪ Reducerea numărului populației tinere (0 – 14 ani).
▪ Creșterea numărului populației îmbătrânite (65 de ani și peste) și implicit a populației neproductive din cadrul orașului.
▪ Diminuarea numărului populației tinere și sporirea numărului populației îmbătrânite înfluențează amplificarea ratei dependenței demografice.
▪ Densitatea populației este ridicată, 4091,2 loc/km², în comparație cu alte centre urbane, cauza principală constituind-o suprafața administrativă redusă de 40,73 km².
▪ Mortalitatea prezintă o valoare de 7,5 ‰, ridicată în comparație cu anii precedenți, iar în funcție de situația demografică existentă la nivelul orașului, se pare că valoarea mortalității va continua ritmul ascendent.
▪ Soldul schimbărilor de domiciliu înregistrează o valoare negativă în ultimii ani, datorită în special plecărilor cu domiciliul din localitate.
▪ Ponderea populației active este mai redusă în comparație cu populația inactivă conform datelor din recensământul populației la nivelul anului 2002.
▪ Ponderea mare a persoanelor încadrate în domeniul construcțiilor reprezintă un dezavantaj datorită variabilității acestui sector în decursul timpului.
▪ Dinamica ascendentă a persoanelor cu handicap ce au nevoie de asistență.
▪ Insuficiența acordării sprijinului persoanelor cu handicap prin diferite servicii specializate și neintegrarea acestora în viața socio-economică din cadrul orașului.
▪ Numărul de copii ce au nevoie de asistență socială depășește numărul de locuri din cadrul structurilor specializate în acest domeniu.
▪ Neconcordanța între numărul personalului didactic din cadrul unităților școlare și numărul de elevi pe unitate școlară, acesta fiind cu mult peste media polilor de dezvoltare urbană.
▪ Reducerea numărului de elevi înscriși în cadrul unităților școlare cu profil tehnic și profesional.
▪ Diminuarea numărului de unități sanitare din sectorul public a influențat reducerea numărului de medici și a numărului de paturi din acest sector.
▪ Activitatea cultural artistică a înregistrat un număr redus de vizitatori (în cadrul muzeelor, diferitelor expoziții, manifestări culturale), respectiv 0,37 vizitatori / locuitor (PIDU, 2009), zonele de agrement și cele pentru petrecerea timpului liber nu sunt dezvoltate și promovate la standarde înalte.
Oportunități:
▪ Principala oportunitate pentru municipiul Pitești, în momentul actual, reprezintă atragerea tinerilor. Mare parte din tineret preferă să plece din oraș, atât pentru continuarea studiilor universitare cât și pentru obținerea unui loc de muncă.
▪ Reducerea sau chiar stoparea procesului de plecare a populației în străinătate în căutarea unui loc de muncă, precum și intensificarea măsurilor de reîntoarcere a populației deja plecate în afara granițelor țării.
▪ Implementarea procesului de recalificare a persoanelor disponibilizate din sectorul industrial.
▪ Inserarea pe piața muncii a persoanelor aflate în perioada de somaj sau fără un loc de muncă.
▪ Implementarea anumitor măsuri privind stoparea migrației persoanelor inteligente (sau fenomenul „brain drain” cum este caracterizat în PIDU, 2009) în afara granițelor țării.
▪ Crearea unor noi locuri de muncă, atât la nivelul municipiului Pitești cât și în cadrul Zonei Metropolitane.
▪ Aplicarea prin diverse programe în scopul accesării fondurilor europene pentru implementarea anumitor proiecte utile, atât la nivel de municipiu cât și la nivel de zonă metropolitană.
▪ Îmbunătățirea și crearea unor noi servicii în cadrul programelor de asistență socială.
▪ Promovarea și dezvoltarea diverselor activități cultural artistice.
▪ Implementarea unor proiecte cu privire la dezvoltarea infrastructurii de asistență socială, educațională, atragerea și motivarea cadrelor didactice, personalului sanitar din sectorul public.
▪ Promovarea și mediatizarea activităților social-culturale și sportive, la un nivel înalt.
Amenințări:
▪ Procesul de îmbătrânire a populației influențează creșterea ratei de dependență demografică. Ponderea persoanelor îmbătrânite este în creștere.
▪ Populația tânără, cu toate că natalitatea a înregistrat un ritm ascendent, are o prezentă relativ scurtă, iar tendința de reducere influențează piața forței de muncă pe o perioadă îndelungată.
▪ Migrarea populației spre localitățile limitrofe în vederea construirii de locuințe individuale, reprezintă încă o amenințare pentru municipiul Pitești cu privire la diminuarea numărului de locuitori.
▪ Creșterea numărului de șomeri datorat crizei economice mondiale instalată și în cadrul țării noastre.
▪ Apariția de impedimente în privința recalificării persoanelor în vârstă de peste 45 de ani și integrarea lor pe piața muncii, acest ultim aspect fiind întâlnit și în cazul persoanelor din grupurile dezavantajate.
▪ Deplasarea persoanelor tinere din cadrul orașului, în vederea efectuării studiilor superioare, la alte centre universitare din cadrul țării (în special București).
▪ Diminuarea sau chiar stoparea dinamicii sectorului construcțiilor pe durata crizei economice.
▪ Reducerea drepturilor salariale persoanelor angajate, aspect ce implică reducerea puterii de cumpărare și interesului față de anumite domenii din sectorul serviciilor precum comerț și turism.
▪ Amplificarea numărului persoanelor care depind de asistență socială și a celor fără adăpost.
▪ Diminuarea fondurilor alocate de către autoritățile publice diverselor instituții ale statului precum sistemul educațional și cel sanitar.
▪ Deprecierea patrimoniului cultural, atât prin fondurile alocate instituțiilor culturale cât și prin numărul redus de vizitatori.
8.1.2. Economie
Economia, ca noțiune poate fi definită ca ansamblu de activități umane desfășurate în sfera producției, distribuției și utilizării bunurilor materiale. Pentru acest studiu analiza swot se referă la domenii precum mediul de afaceri, mediul industrial, dinamica investițiilor și activități de cercetare-dezvoltare.
Puncte tari:
▪ Poziție geoeconomică favorabilă reprezentată prin localizarea la intersecția unor artere rutiere importante, prezența autostrăzii București – Pitești, situarea la o distanță nu foarte mare de capitală, amplasarea la distanțe reduse de zone cu potențial turistic.
▪ Prezența unei industrii diversificate cu rol important în privința economiei regionale (industrie textilă, chimică, energetică, constructoare de mașini, etc.).
▪ Localizarea în zona limitrofă a întreprinderilor industriale de importanță națională precum industria auto și industria petrochimică.
▪ Dezvoltarea sectorului privat și caracterul predominant al IMM – urilor, acestea prezentând avantaje în privința măsurilor de restructurare și adaptare la cerințele pieței.
▪ Calificarea la un nivel superior în privința forței de muncă.
▪ Gradul înalt de echipare tehnico – edilitară urbană.
▪ Dezvoltarea sectorului terțiar, aproximativ 78,09 % din întreprinderi activează în acest sector ce generează peste 57 % din cifra de afaceri totală. Tendința acestui sector a fost una pozitivă în perioada 2003 – 2007, dovada constituind-o cifra de afaceri care a crescut cu aproximativ 83 % la nivel municipal (PIDU, 2009).
▪ Activitățile de comerț și servicii prezintă o diversificare a profilului în care activează.
▪ Înființarea unor unități de comerț și servicii precum hipermarket-uri și mall-uri cu potențial ridicat și aspect pozitiv în privința apariției unor noi locuri de muncă.
▪ Prezența în proporție foarte mare a capitalului străin.
▪ Dezvoltarea sistemului bancar.
▪ Existența unei platforme industriale în cadrul orașului – Platforma Industrială Găvana – Nord, delimitată teritorial de celelalte zone funcționale, care concentrează un număr mare de firme (1251 de firme, dintre care 14 de mari dimensiuni) și ocupă o suprafață de 225,6 ha, reprezentând 8 % din intravilanul orașului (PIDU, 2009).
▪ Cu privire la infrastructura de afaceri, există diferiți furnizori de consultanță și servicii care prestează activitatea în cadrul municipiului. Dintre aceștia se remarcă Federația Patronală a IMM-urilor din Județul Argeș, Asociația Oamenilor de Afaceri Argeș, Camera de Comerț și Industrie Argeș.
▪ Dinamica investițiilor din cadrul municipiului a înregistrat o traiectorie ascendentă. Pondere însemnată au înregistrat investițiile în construcții, în special după anul 2000, când au fost proiectate o serie de locuințe colective și individuale, dar și clădiri cu destinație administrativă și de afaceri. Fondurile au survenit, atât din partea oficialităților locale cât și din surse private.
▪ Municipiul Pitești reprezintă un punct de atracție pentru investitorii străini, dovada constituind-o numărul de întreprinderi cu capital străin existent în anul 2009, respectiv 590 de întreprinderi (PIDU, 2009).
▪ Sectorul cercetare – dezvoltare prezintă o dezvoltare însemnată, aspect evidențiat, atât prin fondurile alocate la nivelul fiecărui an cât și prin numărul de angajați. Sunt prezente centre de cercetare în cadrul celor două Universități locale, iar în localitățile limitrofe există centre care au legătură cu municipiul Pitești, precum Sucursala Cercetări Nucleare – Pitești și Institutul de Cercetare Pomicolă Pitești – Mărăcineni.
Puncte slabe:
▪ Restructurarea industriei și reducerea numărului de angajați reprezintă un aspect negativ pentru municipiul Pitești.
▪ În perioada 2003 – 2007, domeniul construcțiilor a reprezentat cel mai important sector economic, în principal datorită amplificării numărului de întreprinderi cu 47 % și cifrei de afaceri cu 370 % (PIDU, 2009), însă datorită caracterului ciclic, acest sector nu își va menține în viitor rata de dezvoltare, acesta fiind una tranzitorie.
▪ Întreprinderile ce formează sectorul terțiar, aproximativ 90 %, sunt de dimensiune mică (micro-întreprinderi), înregistrând o cifră de afaceri modestă și un număr de angajați redus.
▪ Ponderea cea mai mare din sectorul terțiar, cu privire la întreprinderile funcționale, aparține de domeniul comerțului, mai mult de jumătate din firmele ce aparțin acestui sector sunt active în acest domeniu.
▪ Localizarea întreprinderilor într-o zonă a orașului ce nu este clasificată formal ca zonă industrială, datorită distribuției aleatorie a întreprinderilor. Pondere mai mare a firmelor, aproximativ 1071 firme, se regăsește în zona de sud a municipiului ce poate fi considerată neoficial zonă industrială (PIDU, 2009).
▪ Economia municipiului Pitești este dependentă într-o oarecare măsură de cele două unități industriale majore, localizate pe teritoriul a două localități limitrofe, respectiv Uzina de Autoturisme Dacia Renault, situată în orașul Mioveni și SC Arpechim SA, pe teritoriul comunei Bradu.
▪ Lipsa parcurilor industriale de afaceri pe teritoriul municipiului.
▪ Absența unei structuri organizate în privința târgurilor și expozițiilor pe diferite teme economice.
▪ Diminuarea numărului de autorizații eliberate pentru construcții, influențează reducerea investițiilor în acest domeniu în viitorul apropiat.
▪ Fundurile utilizate în domeniul cercetare – dezvoltare, apreciate ca procent din PIB, sunt clasate sub nivelul mediu din UE (PIDU, 2009).
Oportunități:
▪ Implementarea de programe și strategii privind dezvoltarea și diversificarea economiei locale.
▪ Reducerea gradului de dependență a economiei locale de unitățile încadrate în sectorul industriei mecanice și al construcțiilor de mașini.
▪ Promovarea activităților de turism în cadrul economiei locale.
▪ Dezvoltarea activităților din sectorul terțiar în special cele axate pe servicii cu înaltă intensitate de cunoaștere, incluzând aici cercetarea, dar și promovarea turismului (PIDU, 2009).
▪ Încadrarea unităților industriale de pe teritoriul municipiului, răspândite haotic, în zone special amenajate gen platforme industriale.
▪ Crearea unor parcuri speciale pentru infrastructura afacerilor.
▪ Transformarea și reutilizarea spațiului aferent anumitor unități industriale care în prezent nu mai funcționează, precum „suprafața de 80 ha unde și-a desfășurat activitatea o bună perioadă CET pe cărbune” (PIDU, 2009), într-un parc industrial.
▪ Atragerea de investitori străini care să dezvolte diferite unități industriale, centre de afaceri, etc., contribuind astfel la remedierea situației economice și a condițiilor de trai.
▪ Implementarea anumitor programe de concurare pe piețele externe cu produse realizate în cadrul economiei locale, contribuind astfel la dezvoltarea economică a orașului.
▪ Menținerea la un nivel ridicat a activităților de cercetare-dezvoltare din cadrul economiei.
Amenințări:
▪ Nivelul redus de dezvoltare și diversificare a economiei locale influențează negativ situația la nivel județean și național.
▪ Reducerea activității industriale în cadrul anumitor unități și închiderea unora dintre ele, aspect de influențează și reducerea numărului de salariați.
▪ Amplificarea gradului de dependență economică, de cele două sectoare industriale, respectiv industria mecanică și construcțiile de mașini.
▪ Grad redus de dezvoltare a sectorului terțiar în special servicii cu înaltă intensitate de cunoaștere (PIDU, 2009).
▪ Grad de intensitate scăzut în privința dezvoltării turismului.
▪ Dezvoltarea neorganizată a unităților industriale pe teritoriul municipiului.
▪ Gradus redus de dezvoltare privind infrastructura afacerilor influențează restrângerea modalităților de evoluție și diversificare a economiei locale (PIDU, 2009).
▪ Insuficiența și diminuarea fondurilor publice necesare pentru diverse investiții cu privire la îmbunătățirea condițiilor de trai din cadrul municipiului.
▪ Atractivitate redusă pentru municipiul Pitești, din partea investitorilor străini.
▪ Soldul balanței comerciale va intra într-o perioadă de involuție, valoarea importurilor depășind valoarea exporturilor.
▪ Reducerea fondurilor alocate sectorului cercetare – dezvoltare, conduce la o deteriorare a acestui sector.
8.1.3. Habitat
Noțiunea de habitat urban se poate defini pe scurt ca ansamblul condițiilor de locuit, necesare omului, în mediul urban. Cuprinde aspecte din mai multe domenii precum accesibilitate, transport public local, infrastructura de locuit, echipare tehnico-edilitară, calitatea mediului, etc.
Puncte tari:
▪ Situarea orașului la contactul dintre două zone geografice diferite, respectiv zona de podiș și cea de câmpie, favorabilă schimburilor economice practicate încă din perioada premodernă, aspect ce a influențat, în decursul timpului, amplificarea valorii localității Pitești la nivel local, regional și național.
▪ Localizarea orașului la intersecția unor căi rutiere de importanță regională și națională ce au contribuit la dezvoltarea orașului Pitești.
▪ Existența unor legături directe în privința căilor de comunicație cu celelalte orașe din cadrul județului Argeș.
▪ Apropierea de municipiul București și asigurarea legăturii cu acesta prin autostrada A1.
▪ Prelungirea Autostrăzii A1 până în nordul municipiului Pitești, la intrarea în localitatea Bascov, reprezintă o variantă de ocolire a municipiului, de către mijloacele de transport mărfuri în principal.
▪ Realizarea de sensuri giratorii, atât în interiorul orașului cât și la ieșirile principale din oraș în vederea fluidizării traficului auto.
▪ Amplasarea orașului în apropierea unor zone turistice importante.
▪ Reprezintă un important centru urban la nivelul regiunii Sud Muntenia.
▪ Transportul public urban se realizează prin mijloace moderne (autobuze) și acoperă o suprafață importantă a orașului prin lungimea traseelor. Un alt mijloc de transport ce poate fi utilizat este taxiul.
▪ Municipiul Pitești, prezintă o calitate a locuirii la un nivel bun, exprimată prin rețea publică centralizată de încălzire termică (sau prin sistem propriu), energie electrică, rețea de apă și canalizare (în proporție de aproximativ 98 %), iar aproximativ 90% din populația racordată la rețeaua publică de distribuție a apei potabile prezintă sistem de contorizare (conform PIDU, 2009).
▪ Racordare în proporție de 100 % la rețeaua de energie electrică și gaze naturale.
▪ Existența spațiilor de joacă pentru copii în majoritatea cartierelor și amenajarea acestora corespunzător în proporție de 80 %.
▪ Spațiile verzi reprezentate prin parcuri și grădini publice sunt reprezentate în proporție de aproximativ 70 % din numărul total al cartierelor municipiului (13 cartiere). Sunt cartiere în care astfel de suprafețe ocupate cu spațiu verde lipsesc.
▪ Existența în zona centrală a orașului unui spațiu public amenajat în conformitate cu normele europene, ce oferă posibilitatea organizării diferitelor manifestări culturale, dendro-floricole, expoziții, târguri, etc.
▪ Amenajarea unor piețe agro-alimentare speciale pentru agenții economici cu statut de producător.
▪ În privința calității mediului, pe teritoriul municipiului Pitești funcționează patru stații fixe și un autolaborator mobil, destinate monitorizării calității aerului (PIDU, 2009).
▪ Existența agenților economici ce prestează activități de colectare, valorificare și reciclare a deșeurilor.
▪ Pădurea Trivale reprezintă o resursă naturală pentru municipiul Pitești, contribuind într-o mare măsură la calitatea mediului.
Puncte slabe:
▪ Accesibilitatea la o magistrală feroviară secundară, nemodernizată și neelectrificată, aspect ce influențează clasarea transportului feroviar pe locul secund.
▪ Existența unui singur mijloc de transport în comun – autobuzul.
▪ Sistemul de transport în comun se realizează doar la suprafață.
▪ Traseele autobuzelor acoperă în proporție de 92 % cele 13 cartiere ale municipiului.
▪ Absența benzilor rutiere speciale pentru transportul public în comun.
▪ Lipsa pistelor pentru biciclete special amenajate.
▪ Intersecții foarte aglomerate din cadrul orașului, aspect ce îngreunează condițiile de trafic.
▪ Nemonitorizarea traficului auto de pe raza orașului, printr-un sistem video bine controlat, pentru evidențierea principalelor aspecte negative.
▪ Numărul de accidente a evoluat, în special datorită creșterii numărului de autovehicule înmatriculate.
▪ Suprafața îngustă a străzilor principale pe raza municipiului.
▪ Insuficiența locurilor de parcare.
▪ Reducerea suprafeței părții carosabile pentru pietoni în vederea amenajării spațiilor de parcare.
▪ Starea deteriorată a anumitor artere de circulație de pe raza municipiului.
▪ Situația degradată în privința anumitor locuințe colective (blocuri) din cadrul unor cartiere de blocuri.
▪ Fondul de locuințe din cadrul municipiului (media de 2,71 loc/locuință) prezintă o ușoară reducere în comparație cu media județeană (2,46 loc/locuință) și națională (2,60 loc/locuință) (PIDU, 2009).
▪ Suprafața locuibilă, în cazul municipiului Pitești, prezintă o valoare medie de 13,81 mp/locuitor, situată ușor sub media națională (14,75 mp/locuitor), însă, foarte redusă în comparație cu media înregistrată în Uniunea Europeană (30 mp/locuitor) (PIDU, 2009).
▪ Evaluarea locuințelor la un preț mare, atât în zonele centrale cât și în cartierele periferice.
▪ Reabilitarea termică a locuințelor nu s-a realizat după un proiect bine stabilit.
▪ Aprobarea construcțiilor de locuințe individuale foarte aproape de zonele industriale sau chiar în incinta lor.
▪ Aproximativ un sfert din spațiile de joacă pentru copii nu sunt echipate corespunzător.
▪ Rețeaua de apă și canalizare prezintă un grad avansat de uzură, cauză ce influențează apariția de avarii pe traseul conductelor de apă.
▪ Realizarea într-un mod neorganizat a rețelei de apă și canalizare în zonele cu locuințe nou construite.
▪ Sunt înregistrate pierderi în rețeaua de distribuție a apei și rețeaua de distribuție a energiei termice.
▪ Stația de epurare a apelor uzate prezintă o situație necorespunzătoare cu privire la gradul de modernizare.
▪ Lipsa educației din partea populației cu privire la protecția mediului, în special la modul de selectare și gestionare a deșeurilor. Deșeurile sunt colectate selectiv doar în anumite zone ale orașului.
▪ Gestionarea într-un mod necorespunzător a deșeurilor industriale și periculoase (PIDU, 2009).
▪ Calitate redusă în privința apei potabile.
▪ Poluarea aerului în special datorită traficului urban, caracterizat prin intensificarea numărului de autovehicule de pe raza orașului.
▪ Lipsa transportului urban asigurat pe bază de electricitate (acest tip de transport contribuie la reducerea poluării).
▪ Insuficiența spațiilor verzi și ponderea relativ redusă a suprafeței raportată la nivel de locuitor.
▪ Suprafața administrativă a orașului este redusă în comparație cu alte orașe de aceeași mărime.
▪ Suprafața extravilană este redusă motiv pentru care posibilitatea de extindere a orașului este limitată.
Oportunități:
▪ Finalizarea în anul 2013 a legăturii cu Coridorul IV de transport paneuropean.
▪ Aplicarea prin diverse programe în privința accesării de fonduri externe pentru realizarea diferitelor lucrări edilitare, în principal modernizarea arterelor rutiere, podurilor (peste Argeș și Râul Doamnei) și nu în ultimul rând amenajarea parcărilor pentru automobile (subterane sau la suprafață pe suport metalic).
▪ Dezvoltarea într-un mod sistematizat a zonelor rezidențiale.
▪ Costruirea locuințelor sociale pentru persoanele cu venituri reduse.
▪ Dezvoltarea infrastructurii de bază (drumuri și lucrări edilitare) în zonele periferice ale orașului unde sunt amplasate locuințe individuale.
▪ Modernizarea rețelei de apă, canalizare și distribuție termică la nivel de oraș.
▪ Îmbunătățirea calității apei potabile prin captarea diferitelor surse freatice.
▪ Modernizarea stației de epurare a apelor uzate în vederea asigurării parametrilor de conformare.
▪ Extinderea suprafeței de spațiu verde raportată la numărul de locuitori și amenajarea într-un mod corespunzător a celor deja existente.
▪ Amenajarea într-un mod corespunzător a diverselor spații publice neutilizate în prezent.
▪ Accesarea unor fonduri europene având ca scop edificarea și modernizarea sistemelor de colectare, canalizare, epurare și evacuare a apelor uzate (PIDU, 2009).
▪ Accesarea fondurilor europene având ca scop cercetarea și producerea de energii regenerabile și nepoluante (hidroenergie, energie solară, biomasă, etc.) (PIDU, 2009).
▪ Realizarea unor programe diverse cu privire la instruirea populației pentru menținerea și conservarea unui mediu sănătos.
▪ Accesarea fondurilor europene pentru îmbunătățirea condițiilor de mediu.
▪ Aplicarea măsurilor utile în vederea colectării selective a deșeurilor.
▪ Amenajarea zonelor verzi și a suprafețelor de apă existente, pentru ca locuitorii orașului să beneficieze de ele pentru recreere.
▪ Preocuparea la nivel local și zonal cu privire la dezvoltarea durabilă.
▪ Accesarea fondurilor europene de către agenții economici care poluează mediul, în vederea implementării unor măsuri de reducere a gradului de poluare.
Amenințări:
▪ Existența unei competiții la nivel regional în vederea accesării de fonduri europene.
▪ Dinamica pozitivă a numărului de autovehicule înfluențează desfășurarea unui trafic lent și în același timp amplificarea numărului de accidente.
▪ Dezvoltarea într-un mod inadecvat a locuințelor individuale la periferia spațiului construit.
▪ Amplificarea deteriorărilor la rețeaua de apă și canalizare ca urmare a stadiului avansat de uzură.
▪ Durată mare de timp cu privire la investițiile ce trebuiesc realizate pentru modernizarea rețelelor de apă curentă, canalizare și energie termică.
▪ Insuficiența resurselor energetice neregenerabile.
▪ Valoarea mare a costurilor pentru realizarea infrastructurii de bază privind producerea energiei regenerabile.
▪ Calitatea redusă a apei potabile și a aerului influențează amplificarea morbidității în rândul populației (PIDU, 2009).
▪ Gestionarea necorespunzătoare a deșeurilor industriale și menajere.
▪ Creșterea nivelului de zgomot și a noxelor nocive asupra organismului, în lungul arterelor de circulație, datorită circulației intense și numărului mare de autovehicule.
▪ Unitățile industriale care poluează mediul aplică într-un mod lent măsuri și tehnologii pentru reducerea sau evitarea unor astfel de accidente.
Prin cele trei domenii evidențiate în analiza swot se dorește o identificare clară a punctelor tari, punctelor slabe, oportunităților și amenințărilor ce caracterizează fiecare domeniu. Scopul acestei analize este de a realiza un plan strategic sau de a identifica soluții la diverse probleme întâlnite în cadrul domeniilor analizate.
Concluzii
Spațiul urban prezintă o importanță deosebită, atât pe plan național cât și internațional, aspect evidențiat prin multitudinea de lucrări referitoare la acest subiect. Cercetători din diferite domenii, precum geografie, urbanism, economie, demografie, arhitectură, sociologie, etc., au ales ca subiect de cercetare spațiul urban.
Apariția și dezvoltarea așezărilor urbane a fost întotdeauna strâns legată de evoluția întregii vieți omenești de pe teritoriul țării. Orașele au apărut și s-au dezvoltat, în decursul timpului, în lungul râurilor, pe direcția principalelor drumuri de tranzit (drumuri comerciale), la zonele de contact dintre diferitele regiuni geografice, la vaduri, în zone depresionare și în anumite puncte de convergență economică.
Orașul Pitești a apărut și s-a dezvoltat ca centru de schimb, loc de întâlnire și popas al negustorilor care veneau din regiunile de peste Carpați și regiunile de câmpie din sudul țării, loc unde s-a realizat un intens schimb de produse, la început meșteșugărești, iar ulterior s-a înregistrat o diversificare a acestora. Activitatea comercială a constituit baza apariției și dezvoltării orașului Pitești. Situat la intersecția unor vechi drumuri de tranzit, orașul Pitești a început să se dezvolte din cele mai vechi timpuri și până în prezent, atât din punct de vedere spațial cât și economic. Procesul de concentrare și dezvoltare a orașului s-a accentuat către sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX când încep să apară unele unități industriale, fapt ce a determinat creșterea numerică a populației.
Un alt aspect important cu influență asupra dezvoltării spațiului urban l-a reprezentat funcția de reședință domnească temporară, deținută în perioada premodernă până la începutul secolului al XVIII-lea. Dacă un oraș, deține o funcția administrativ-politică, va cunoaște o dezvoltare mai accentuată în comparație cu alte centre urbane, însă pierderea acelei funcții va avea ca rezultat stagnarea, regresul sau în cel mai rău caz decăderea acelui oraș în categoria așezărilor rurale.
În privința apariției și dezvoltării orașului, o contribuție importantă a avut-o poziția geografică, deosebit de avantajoasă, la sudul ariei de confluență a unor râuri cu lunci fertile, utilizate variat. Orașul Pitești este situat într-un mediu natural propice dezvoltării urbane, clima temperat-moderată permite desfășurarea activităților economico-sociale, pe întreaga durată a anului, deține terenuri de calitate, cu un grad seismic redus, care permit construirea de clădiri cu regim de înălțime ridicat, moderne, compensând lipsa terenului construibil.
Dovezile arheologice atestă existența așezării Pitești din paleoliticul inferior, însă cele documentare o consemnează la 20 mai 1388. Funcționează secole întregi ca loc activ de schimb și punct de vamă pentru unele produse. Activitățile meșteșugărești, grupate în vatra orașului, comerțul, pomicultura, viticultura și necesitățile de ordin administrativ au dus la dezvoltarea culturii și învățământului. Au fost înființate diverse instituții culturale, unele dintre ele existând și în prezent, instituții de învățământ (școli), care în decursul timpului au evoluat ca număr și dotare cu echipament adecvat, instituții medicale, etc.
Ascensiunea industrială a orașului a continuat și a înregistrat un ritm spectaculos de dezvoltare care a dus la transformarea lui dintr-un târg cu funcții comercial-meșteșugărești, într-un organism complex, industrial-urban. Un rol important l-au avut partidul și conducerea socialistă a țării, deoarece cu sprijinul lor s-a trecut la procesul de reorganizare și dezvoltare pe plan economic, industrial, urbanistic, socio-cultural și politic.
Procesul de industrializare masivă s-a realizat după anul 1960 prin apariția de noi unități industriale, iar cele existente până la acea dată au cunoscut măsuri de extindere și modernizare, în special datorită creșterii capacității de producție. Prin acest proces de industrializare masivă a crescut numărul locurilor de muncă, iar numărul angajaților a înregistrat o dinamică ascendentă. Această cauză a influențat amplificarea numărului de persoane ce proveneau din localitățile limitrofe sau alte localități din cadrul județului Argeș, reprezentând unul din considerentele importante cu privire la creșterea numerică a populației orașului Pitești. Structurile demografice caracteristice orașului Pitești au fost influențate de procesul de industrializare, atât prin creșterea numerică a populației orașului, care a înregistrat o dinamică ascendentă după anul 1950 cât și prin structura populației ocupate. În acea perioadă s-au realizat planurile de sitematizare a teritoriului, numeroase lucrări edilitar-urbanistice, au fost realizate locuințe colective ce au format catiere existente și în prezent. Politica statului se baza pe dezvoltarea locuințelor pe verticală (locuințe colective sau blocuri), având ca scop utilizarea spațiului într-un mod cât mai eficient. Orașul Pitești a cunoscut o extindere în teritoriu, datorită anumitor legi aprobate de către organele abilitate ale statului, prin care anumite localități limitrofe orașului (Găvana, Prundu, Gropeni) au fost integrate în teritoriul acestuia. Prin astfel de măsuri, de inserare a localităților limitrofe în teritoriul urban, orașul Pitești a înregistrat în decursul timpului o extindere spațială.
O dată cu dezvoltarea industriei, au înregistrat progrese semnificative și celelalte ramuri economice. Perioada socialistă se caracterizează printr-o implicare a statului în economia națională, având ca scop eficientizarea, dezvoltarea și creșterea rolului economic a localităților la nivel local și național.
Perioada post-decembristă, caracterizată prin schimbarea regimului politic de la conducerea țării, pune punct acestui proces de industrializare și dezvoltare, instituit în perioada precedentă. Perioada post-decembristă se caracterizează prin trei faze de desfășurare, respectiv stopare a procesului de dezvoltare economică, stagnare în prima decadă și regres economic în a doua decadă. Acest aspect a avut urmări negative, atât în privința celorlalte ramuri ale economiei cât și demografiei, condițiilor sociale, etc. Una din cauzele majore cu rol important în privința dinamicii economice, a fost adoptarea Legii Nr. 15 din 8 august 1990, ce permitea privatizarea unităților industriale care până la acea dată aparțineau statului. Profilul productiv și personalul angajat au fost menținute o perioadă de timp stabilită, însă după expirarea acelei perioade, problemele în domeniul industrial au început să apară. Societățile au fost transformate pe acțiuni, iar unele dintre ele și-au schimbat denumirea, proprietarul și activitatea de producție. Au urmat măsuri de restructurare în cadrul diferitelor societăți, caracterizate prin închiderea anumitor secții, reducerea capacității de producție și implicit reducerea numărului de salariați. În locul unităților industriale care și-au încetat activitatea din diverse motive s-au au fost falimentate, spațiul respectiv a intrat într-un proces de reorganizare având ca scop utilizarea lui într-un mod cât mai eficient. Prin astfel de măsuri are loc o reorganizare a zonelor funcționale, caracterizată prin reducerea suprafeței pentru unele zone sau extinderea suprafeței în cazul anumitor zone funcționale.
Pentru viitor trebuiesc adoptate unele măsuri privind înființarea anumitor unități industriale care să relanseze economia locală, atragerea de investitori, atât naționali cât și străini, sau alte măsuri benefice pentru economia locală.
Influența orașului asupra teritoriului periurban se face simțită prin mai multe aspecte, precum: fluxul de populație navetistă (salariați, elevi, studenți), existența locurilor de muncă, localizarea diferitelor instituții administrative, educative, culturale, etc., importante la nivel județean, etc. Datorită încetării procesului de edificare a locuințelor colective la începutul perioadei post-decembriste, a urmat perioada construirii de locuințe individuale din fonduri private, la început pe teritoriul orașului Pitești, iar ulterior în comunele suburbane. Populația stabilă în comunele limitrofe își desfășoară activitatea în municipiul Pitești sau în cadrul anumitor unități industriale localizate în localitățile limitrofe. Acest aspect a influențat amplificarea relațiilor între oraș și zona periurbană, ce a avut un rol important în privința constituirii Zonei Metropolitane Pitești. În cadrul realizării acestui proiect au fost implicați diverși „actori urbani” ce își desfășoară activitatea în cadrul anumitor instituții și organizații din sectorul public, privat și al comunităților locale. Realizarea acestui proiect reprezintă un avantaj pentru localitățile implicate, în special datorită obținerii anumitor fonduri pentru dezvoltare locală.
Anexe
Investeste în oameni !
FONDUL SOCIAL EUROPEAN
Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013
Axa prioritară 1
Domeniul major de intervenție 1.5
Titlul proiectului: “Suport financiar pentru studii doctorale privind complexitatea din natură, mediu și societatea umană”
Contract nr.: POSDRU/6/1.5/S/24
Scopul chestionarului: Colectare de informații în scopuri științifice
Operator interviu: Nedelea Adelin
Chestionar
Date personale:
Vârstă:………ani Sex: □ M; □ F
Studii: □ primar; □ gimnazial; Profesia:____________
□ liceal; □ superior
Locul nașterii:______________
1) În ce cartier locuiți?
a) Central h) Găvana I, II, III
b) Calea București i) Trivale
c) Mărășești j) Războieni
d) Traian k) Craiovei
e) Banat l) Tudor Vladimirescu
f) Calea Câmpulung m) Prundu
g) Negru Vodă n) Prundu Mic
2) De cât timp locuiți în acest cartier?
a) sub 1 an b) între 1-3 ani c) între 3-5 ani d) între 5-10 ani e) mai mult de 10 ani
3) Sunteți mulțumit/ă de cartierul în care locuiți?
a) Da b) Nu
4) V-ați muta din cartierul în care locuiți în prezent?
a) Da b) Nu
5) Dacă da, unde, dacă nu, de ce?
6) Cum apreciați strada pe care locuiți?
a) Foarte bună b) Bună c) Acceptabilă d) Rea e) Foarte rea
7) Sunteți mulțumit/ă de condițiile tehnico-edilitare de pe raza cartierului?
a) Da b) Nu c) Acceptabile
8) În cartierul în care locuiți, există suficiente parcuri, spații verzi sau locuri de joacă pentru copii?
a) Da b) Nu
9) Credeți că este necesar amenajarea unor astfel de spații în cartierul respectiv?
a) Da b) Nu
10) Ați prefera o locuință în:
a) Pitești b) comunele limitrofe orașului c) altă localitate
11) Pentru achiziționarea unei locuințe în municipiul Pitești, ați prefera:
a) apartament la bloc b) casă la curte
12) În ce zonă (cartier) a orașului ați dori să fie situată?
13) În prezent, municipiul Pitești se caracterizează prin:
a) creștere economică b) descreștere economică c) stagnare economică
14) Ce activități economice sunt necesare a fi dezvoltate în municipiul Pitești?
15) Ce servicii sunt necesare a fi dezvoltate în municipiul Pitești?
16) Sunteți mulțumit/ă de rețeaua de transport în comun de pe raza orașului?
a) Da b) Nu
17) Credeți că ar fi o soluție bună dacă rețeaua de transport în comun de pe raza orașului, s-ar extinde și în localitățile periurbane?
a) Da b) Nu
18) În prezent, municipiul Pitești se caracterizează prin:
a) dezvoltare spațială b) restrângere spațială c) stagnare spațială
19) Scăderea populației municipiului Pitești, după anul 2001, s-a produs datorită migrării locuitorilor în:
a) străinătate b) localitățile vecine c) alte localități
20) Care credeți că este problema principală cu care se confruntă municipiul Pitești în prezent?
Bibliografie
Alexe Rădița, Mihăescu Mariana, 2008, Geografia Târgoviștei, Editura Transversal, Târgoviște
Alpopi Cristina, 2008, Elemente de Urbanism, Editura Universitară, București
Alpopi Cristina, 2009, Elemente de Urbanism, Ediția a II-a, Editura Universitară, București
Andrei Mădălina, 2007, Valea Dunării între Giurgiu și Brăila – studiu de geografie umană și economică, Editura Cartea Universitară, București
Atanasiu I. Gh., Vasilescu I. A., 1925, Anuarul orașului Pitești, Curtea de Argeș și al Județului Argeș, Pitești, dosar 40/1868, 12/1875, 38/1882
Baltălungă A., 2008, Geografia așezărilor, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște
Barbu N., Ungureanu A., et al., 1987, Geografia municipiului Iași, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași
Barnea M., Calciu A., et al., 1979, Ecologie umană – sănătatea populației umane în interdependența cu mediul, Editura Medicală, București
Băltărețu Andreea, 2004 Turismul internațional – de la teorie la practică, Editura Sylvi, București
Beaujeu-Garnier J., Chabot G., 1971, Geografia urbană, Editura Științifică, București
Bordânc Floarea, 1996, Spatial variations in the progress of land reform in Romania, GeoJournal Volume 38, Number 2, p. 161-165
Braghină C., 2000, Așezările umane din dealurile piemontane dintre Motru și Gilort, Editura Tehnică, București
Brakman S., Garretsen H., Van Marrewijc C., 2009, The new introduction to geographical economics, Cambridge University Press, Cambridge
Bugă D., 1967, Populația orașelor Munteniei și Olteniei, în ultima sută de ani, Revista de statistică, XVI, nr. 11, anexa 1, București
Bugă D., 2005, Orașele dintre Carpați și Dunăre în secolele XIX și XX – repartiție teritorială și evoluție demografică, Editura SemnE, București
Cândea Melinda, Bran Florina, 2001, Spațiul geografic românesc, Editura Economică, București
Cândea Melinda, Bran Florina, Cimpoeru Irina, 2006, Organizarea, amenajarea și dezvoltarea durabilă a spațiului geografic, Editura Universitară, București
Cernovodeanu P., 1980, Comerțul Țărilor Române în secolul al XVII-lea, în „Revista de istorie”, t. 33, nr. 6, p. 1094
Ciocodeica V., 2007, Demografie și sociologia populației, Editura Universitas, Petroșani
Cojocaru I., 1965, Țara Românească după statistica generală din 1832, SAI, VII, București
Constantinescu M. și colab., 1971, Istoria României – Compendiu, Editura Didactică și Pedagogică, București
Constantinescu N., 1984, Curtea de Argeș (1200 – 1400). Asupra începuturilor Țării Românești, Editura Academiei, București
Constantiniu F., Popa D. M., 1972, Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București
Crețoiu G., Chirilă M., 2000, Economia mondială, Editura Porto Franco, Galați
Cucu V., 1970, Orașele României, Editura Științifică, București
Cucu V., 1974, Geografia populației și așezărilor omenești, Editura Didactică și Pedagogică, București
Cucu V., 1981, Geografia populației și așezărilor umane, Editura Didactică și Pedagogică, București
Cucu V., 2001, Geografia orașului, Editura Fundația Dimitrie Bolintineanu, București
Dahl, S., 1955, En ny stadstyo, Göteborg
Demeny P., McNicoll G., 2003, Encyclopedia of population, Macmillan Reference, New York
Dicționarul Explicativ al Limbii Romane, 1996, Editura Univers Enciclopedic, București
Diculescu V., 1973, Bresle, negustori și meseriași în Țara Românească (1830 – 1848), Editura Academiei Republicii Socialiste România, București
Dumitrescu S. și colab., 1998, Economie Mondială, Editura Independența economică, Brăila
Dumitrescu S., Bal Ana, 1999, Economie mondială, Editura Economică, București
Dumitrescu S., Bal Ana, 2002, Economie mondială, Editura Economică, București
Dupuy G., 1985, Systemes, reseaux et territoires, Presses de l’ENPC, Paris
Erdeli G., Cândea Melinda, Braghină C., Costachie S., Zamfir Daniela, 1999, Dicționar de geografie umană, Editura Corint, București
Erdeli G., Dumitrache Liliana, 2004, Geografia populației, Editura Corint, București
Filip S., 2009, Planning urban, Editura Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Florea C., Gâlcă M., Trâmbaciu Ș., 1980, Argeșeni și musceleni participanți la războiul de independență a României, 1877 – 1878. Volum de documente, Arh. St. Argeș, Muzeul orășenesc Câmpulung, Pitești
Franțescu G., 1936, Câteva pagini din trecutul Școalei primare Domnești, azi Școala primară de băieți nr. 1 „Nicolae Simonide” din Pitești, Pitești
Frăsineanu D., 2008, Influența factorilor fizico-geografici asupra așezărilor dintre Buzău și Slănic în sectorul subcarpatic, Editura Universitară, București
Fujino K., 1993, „International cooperation for environmental coexistence and technology trensfer of hydropower development in developing countries” – Conference proceedings „Hydropower, Energy and the Environment” – Stockholm
Geantă N., 2009, Dinamica urbană a municipiului Câmpina și impactul său în arealul de influență, Editura Top Form, București
Geantă N., 2010, Dinamica restructurării postdecembriste în municipiul Câmpina și arealul său adiacent, Editura Top Form, București
Gheorghiță V., Cociuban A., 2002, Economie mondială, Editura Politeia – SNSPA, București
Ghiga C., 2004, Infrastructură teritorială și dezvoltare urbană, Editura Uranus, București
Giurescu, C.C., Giurescu, Dinu C., 1974, Istoria românilor, I, Editura Științifică, București
Giurescu D.C., 1973, Țara Românescă în secolele XIV și XV, Editura Științifică, București
Goodall B., 1987, Dictionary of Human Geography, Published by the Penguin Group, England
Graur A., 1972, Nume de locuri, Editura Științifică, București
Greceanu Eugenia, 1982, Ansamblul urban medieval Pitești, Editura Muzeului Național de Istorie, București
Greceanu Eugenia, 2007, Ansamblul urban medieval Pitești, Editura Paralela 45, Pitești
Grecu Florina, 2008, Geomorfologie Dinamică, Editura Credis, București
Grigorescu Ines, 2010, Modificările mediului în aria metropolitană a Municipiului București, Editura Academiei Române, București
Gregory D., Johnston R., Pratt G., Watts M., Whatmore Sarah , 2009, The dictionary of human geography (5th edition), Blackwell Publishing, Chichester, UK
Hoyt H., 1939, The structure and growth of residential neighborhoods in American cities, Washington DC, federal Housing Administration
Ianoș I., 1987, Orașele și organizarea spațiului geografic, Editura Academiei, București
Ianoș I., Tălângă C., 1994 – Orașul și sistemul urban românesc în condițiile economiei de piața, Editura Academiei București
Ianoș I., 2000, Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, București
Ianoș I., Humeau J. B., 2000, Teoria sistemelor de așezări umane, Editura Tehnică, București
Ianoș I., 2004, Dinamica urbană: aplicații la orașul și sistemul urban românesc, Editura Tehnica, București
Ianoș I., Tălângă C., 2005, Geografie urbană și geografie rurală, Editura Credis, București
Ilinca N., 2011, Geografia așezărilor urbane, Editura CD PRESS, București
Ionașcu I., 1942, Catagrafia eparhiei Argeș la 1824, București
Iordan I., 1973, Zona periurbană a Bucureștilor, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București
Iordan I., Gâștescu P., Oancea D., 1974, Indicatorul localităților din România, Editura Academiei, București
Iorga N., 1871-1940, Opere economice, Ediție îngrijită de Georgeta Penelea, 1982, Editura Științifică și Enciclopedică, București
Iorga N., 1937, Istoria românilor, III, București
Iscru Gheorghe D., 1983, Introducere în studiul istoriei moderne a României, Editura Științifică și Enciclopedică, București
Kotlyakov V.M., Komarova A. I., 2007, Elsevier’s dictionary of geography, Elsevier, Oxford
Krapivin V. F., Varotsos C. A., 2007, Globalization and sustainable development – enviromental agendas, Praxix Publishing, Chichester, UK
Krier R., 1979, Urban Space, Academy Editions, London
Lahovari G., 1887, Dicționarul geographic al județului Argeș, București
Lăzărescu C., 1977, Urbanismul în România, Editura Tehnică, București
Malthus T. R., 1992, Eseu asupra principiului populației, Editura Științifică, București
Matei Elena, 2007, Ecosistemele Umane – o abordare din perspectiva geografică Ediția a- II-a, Editura Universitară, București
Mavrodin T., Băcanu I., Cristocea S., Constantinescu G., 1978, Argeș – Ghid turistic al județului, Editura Sport-Turism, București
Mănescu Lucreția, 1999, Orașul Buzău și zona sa de influență. Studiu geografic, Editura Universității din București, București
Measnicov I., Hristache I., Trebici V., 1977, Demografia orașelor României, Editura Științifică și Enciclopedică, București
Mehedinți S., 1994, Terra. Introducere în geografie ca știință, Editura Enciclopedică, București
Minea Elena Maria, 2007, Urbanism și amenajarea teritoriului, Cluj-Napoca (suport de curs)
Munteanu C., Horobeț Alexandra, 2003, Finanțe Internaționale, Editura All Beck, București
Mureșan Cornelia, 2005, Introducere în demografie, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj
Neacșu M. C., 2010, Imaginea urbană – element esențial în organizarea spațiului, Editura Pro Universitaria, București
Neacșu M. C., 2010, Orașul sub lupă. Concepte urbane. Abordare geografică, Editura Pro Universitaria, București
Nedelea A., 2009, Considerații privind evoluția populației orașului Pitești de la atestare și până în prezent [Considerations regarding the evolution of people in the city of Pitesti from the first mention since today] în Abstract proceedings, The First International Symposium of Geography Landscapes: Perception, Knowledge, Awareness and Action – 3-5 Aprilie 2009, București, Editura Fundației România de Mâine, București, p. 28
Nedelea A., 2010, Considerations regarding the evolution of the population in Pitesti town since the first mention until nowadays, Analele Universității Spiru Haret Seria Geografie, nr. 13, Editura Fundației România de Mâine, București
Nedelea A., 2010, Analiză SWOT asupra zonei metropolitane a orașului Pitești [SWOT analysis on the metropolitan area of Pitesti] în Abstract proceedings, The Second International Symposium of Geography Landscapes: Perception, Understanding, Awareness and Action – 16-18 Aprilie 2010, București, Editura Fundației România de Mâine, București, p. 85
Nedelea A. 2010, Considerații cu privire la originea toponimului „Pitești”, Universitas Geographica, Revista Școlii Doctorale „Simion Mehedinți”, Anul I, Numărul 1, 2010, Editura Universitară, p. 127 – 132
Nedelea A., Puncioiu Ana, 2010, The Economical Background of Romanian Cities. Case Study: Cities Pitesti and Nehoiu, Ovidius University Annals, Economic Sciences Series, Volume X, Issue 2, Year 2010, Ovidius University Press, Constanța, p. 544 – 547
Nedelea A., Puncioiu Ana, 2010, Considerations regarding the evolution of the population in Pitesti town between 1948 – 2009, Geopontica – geography studies and research – Nr. 1, 2010, Editura Universitară, București, p. 7 – 11
Nedelea A., 2010, Comunicări de Geografie, Vol. XIV, Editura Universității din București, 2010, p. 391 – 394
Nedelea A., 2011, Industria ca factor de influență demografică urbană în perioada socialistă și post-decembristă la nivelul municipiului Pitești [The industry as a factor of influence upon urban population in the socialist and post-revolutionary period in the city of Pitesti] în Abstract proceedings, The 3-rd International Symposium of Geography. Landscapes: Perception, Knowledge, Awareness and Action – 8-10 Aprilie 2011, București – Râșnov, Editura Fundației România de Mâine, București, p. 104
Nedelea A., 2011,The economic role of activities in the people proces of the city of Pitesti in the post-rezolutionary period, Ovidius University Annals, Economic Sciences Series, Volume XI, Issue 1/2011, Ovidius University Press, Constanța, p. 1483 – 1487
Nicolae I., 2002, Suburbanismul ca fenomen geografic în România, Editura Meronia, București
Nicolae I., Suditu B., 2008, Toponimie românească și internațională, Editura Meronia, București
Nicolae V., Constantin Luminița-Daniela, Grădinaru I., 1998, Previziune și orientare economică, Editura Economică, București
Niculescu Doina, 1998, Elemente de urbanism, Universitatea Politehnica Timișoara
Olteanu Ș., Șerban C., 1969, Meșteșugurile din Țara Românească și Moldova în evul mediu, Editura Academiei, București
Olteanu Ș., 1972, Locul și rolul orașului Pitești în contextul producției meșteșugărești urbane din Țara Românească în evul mediu, St. Com., Pitești, p. 271-275
Pacione M., 2001, Urban geography – a global perspective, Routledge Publishing, London
Panaitescu P., 1947, Interpretări românești. Studii de istorie economică și socială, București
Pascariu G., 2004, Curs de planificare și dezvoltare spațială
Pițurcă A., Istoria economiei naționale, (suport de curs)
Popa P., 1983, Pitești – 600. Istorie, economie, cultură, urbanism. Memento, Ediția I, Editura Museum, Pitești
Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1984, Pitești – Ghid de oraș, Editura Sport Turism, București
Popa P., Dicu P., Voinescu S., 1988, Istoria municipiului Pitești, Editura Academiei Republicii Sosialiste România, București
Popescu Claudia Rodica, Săgeată R., et al., 2003, Disparități regionale în dezvoltarea economico-socială a României, Editura Meteor Press, București
Poșircă Rozica, 2004, Resursele de apă în Câmpia Înaltă a Piteștiului și alimentarea cu apă a municipiului Pitești, Editura Independența Economică, Pitești
Rashed T., Jürgens C., 2010, Remote sensing of urban and suburban areas, Springer, New York
Rădulescu I. Gr., 1938, Comerțul și industria în trecutul orașului Pitești, Tipografia Artistică Petrache Mitu, Pitești
Rodrigue J. P., Comtois C., Slack B., 2006, The geography of transport systems, Routledge Publishing, New York
Roșca D., 2007, Introducere în sociologia populației și demografie, Ediția a IV-a, Editura Fundației România de Mâine, București
Sacerdoțeanu A., 1971, Începuturile orașului Pitești în Studii și comunicări 1971, Pitești
Sachelarie O. M., Popescu Denisa, 2006, Silvestru Voinescu – un destin asumat, Editura Tiparg, Pitești
Saez G., Leresche J.P., Basand M., 1997, Metropolitan and cross frontier governance, Paris L’Harmanttan
Săgeată R., 2008, The capital – city and its role in the internal organisation of the state. A case study: Bucharest, Geographica Timisiensis, vol. 17, nr. 1 – 2, Timișoara
Săgeată R., 2010, Geografie urbană, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu
Sârbu C., 2006, Locuirea în România – o abordare cadru, Editura Universitară „Ion Mincu”, București
Stoicescu N., 1970, Bibliografia loclităților și monumentelor feudale din România. I Țara Românească, vol. I – II, București
Surd V., 2003, Geografia așezărilor umane, Editura Presa Universitară, Cluj Napoca
Șuler Jana, 2005, Metode de fundamentare pentru elaborarea și implementarea strategiilor de urbanizare, Editura Tehnică, București
Tălângă C., 2000, Transporturile și sistemele de așezări din România, Editura Tehnică, București
Teodorescu Nicoleta Doina, 2009, Arhitectura străzilor din cartierele rezidențiale, Editura Fundației România de Mâine, București
Teodorescu Nicoleta Doina, 2009, Arhitectura străzii – o viziune spațio-temporală, Editura Universitară „Ion Mincu”, București
Trebici V., 1979, Demografia, Editura Științifică și Enciclopedică, București
Trebici V., 1991, Populația Terrei – Demografie mondială, Editura Științifică, București
Urițescu G., 1965, Schitul Trivalea din Pitești, MO, nr. 3 – 4, pag. 230 (doc. 5)
Vert C., 2000, Geografia populației și așezărilor umane – note de curs, Timișoara
Vert C., 2001, Geografia populației – teorie și metodologie, Editura Mirton, Timișoara
Warf B., 2006, Encyclopedia of human geography, Sage Publications, California
Witherick M., Ross S., Small J., 2001, A modern dictionary of geography (fourth edition), Arnold Publishing, London
Zaharia Rodica Milena, 2004, Economie Mondială, Editura ASE, București
Zane G., 1970, Industria din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București
Zotic, V., 2005, Componentele operaționale ale organizării spațiului geografic, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca
*** Agenda Locală 21 – Planul Local de Dezvoltare Durabilă a Municipiului Pitești, 2004
*** Anuarul general al orașului Pitești și județului Argeș, întocmit și redactat de Vlad Furtună, Pitești, 1936
*** Anuarul Statistic al Județului Argeș, 1971
*** Anuarul Statistic al României, 2007
*** Arhivele St. Pitești, fond Primăria orașului Pitești, dosar 54/1834, f. 2
*** Arhivele St. Pitești, Ocârmuirea Jud. Argeș, dosar 7474/1835, f.5; dosar 4628/1838, f. 139
*** Arhivele St. Pitești, fond Primăria orașului Pitești, dosar 26/51/1885, f. 22
*** Arhivele St. Pitești, fond Primăria orașului Pitești, dosar 5/1899-1900, f. 83-84
*** Arhivele St. Pitești, fond Primăria orașului Pitești, dosar 14/1899
*** Arhivele St. Pitești, fond Școala Primară de băieți nr. 1 Pitești, dosar 3/1911
*** Arhivele St. Pitești, fond Primăria orașului Pitești, dosar 8/1917, f. 261
*** Arhivele St. Pitești, fond Primăria orașului Pitești, dosar 30/1941
*** Arhivele St. Pitești, fond Primăria orașului Pitești, dosar 19/1944
*** Arhivele St. Pitești, fond Prefectura Județului Argeș, dosar 1/1917, f. 143
*** Arhivele St. Pitești, fond Prefectura Județului Argeș, dosar 25/1921, f. 4-5
*** Arhivele St. Pitești, fond Subinspectoratul muncii Pitești, dosar 40/1942-1943, f. 68
*** Arhivele St. Pitești, fond Subinspectoratul muncii Pitești, dosar 43/1942-1944, f. 7
*** Arhivele St. Pitești, fond Subinspectoratul muncii Pitești, dosar 5/1944-1945,f. 123
*** Atlas istoric, planșa 44, 1971
*** Atlas Istoric. Documente cartografice, 1971, Editura Didactică și Pedagogică, București
*** Biblioteca Academiei Române, Hărți, cota H 876 – C – XXII/1, Harta Szathmary
*** Breviarul Statistic al Județului Argeș, 2003
*** Breviarul Statistic al Județului Argeș, 2004
*** Breviarul Statistic al Județului Argeș, 2006
*** Breviarul Statistic al Județului Argeș, 2008
*** Buletinul Camerei de Comerț și Industrie din Pitești, nr. 166/1908
*** Bureau of census SUA, 1999
*** Dicționarul Demografic Multilingv ONU
*** Dicționarul Explicativ al Limbii Române, 1998
*** Direcția Județeană Argeș a Arhivelor Naționale
*** Direcția Județeană de Statistică Argeș
*** Geografia României II, 1984
*** Institutul Național de Statistică
*** Istoria României, vol. II, București, 1962
*** Legea Nr. 15 din 8 August 1990
*** Legea Chevenement, 1999
*** Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național Secțiunea a IV-a – Rețeaua de localități
*** Legea Nr. 24/2007 Art. 2A privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane
*** Ministerul Industriei și Comerțului, 1922, Statistica societăților pe acțiuni din România la finele anului 1919, București
*** Planul Integrat de Dezvoltare Urbană a Municipiului Pitești, 2009
*** Planul orașului Pitești, 1943
*** Planul Urbanistic General al Municipiului Pitești, 1995
*** Planul Urbanistic General al Municipiului Pitești, 2009
*** Recensământul general al populației României, V, 1940, București, p. XXII, XLIII, LXIV
*** Recensământul Populației și al Locuințelor, 1956
*** Recensământul Populației și al Locuințelor, 1966
*** Recensământul Populației și al Locuințelor, 1977
*** Recensământul Populației și al Locuințelor, 1992
*** Recensământul Populației și al Locuințelor, 2002
*** Strategia post-aderare a municipiului Pitești în perioada 2007 – 2013
*** The World Conference, 1993, Tokyo
WEBOGRAFIE
*** www.alexandria.ro
*** www.arges.insse.ro
*** www.art-zone.ro
*** www.colegiulbratianu.ro
*** www.dictsociologie.netfirms.com
*** www.ecomagazin.ro
*** www.ghidpitesti.ro
*** www.google.com
*** www.info-pitesti.ro
*** www.maps.google.com
*** www.pitesti-city.map2web.eu
*** www.primariapitesti.ro
*** www.publitrans2000.ro
*** www.totalfirme.com
*** www.turismvirtual.ro
*** www.upit.ro
*** www.univcb.ro
*** www.wikipedia.org
*** http://100eyes.ro
*** http://hartaarges.ro/
*** http://harta-pitesti.blogspot.com
*** http://pitesci.wordpress.com
*** http://romaniainterbelica.memoria.ro/judete/arges/index.html
*** http://wirtschaftslexikon.gabler.de/Definition/formale-demografie.html