Anexa 3: Maurice Maeterlinck – O biografie…

Anexa 3: Maurice Maeterlinck – O biografie…
Pentru că personalitatea lui Maeterlinck a fost adusă în discuție rareori în cuprinsul tezei, dat fiind faptul că dramaturgia sa a reprezentat focusul analizei propuse, consider necesară aducerea câtorva detalii legate de viața sa intimă și cea profesională, pentru înțelegerea mentalului scriitorului, pentru a întregi imaginea de ansamblu asupra acestei personalități, dar și pentru a umple un gol în istoria biografică a dramaturgilor universali din literatura autohtonă de specialitate. Pentru a parcurge cu ușurință amănuntele prezentate cronologic, dar și pentru a integra evoluția scriiturii sale într-un parcurs istoric, voi aminti evenimentele esențiale din fiecare an de la naștere până la trecerea în neființă.
1962-1869
În miezul zilei, pe 29 august 1862, Maeterlinck se naște în Gent, Belgia, într-un conac elegant (rue du Poivre), dar despre care va avea puține amintiri, părinții săi mutându-se într-o altă locuință, la scurt timp după nașterea sa.
Fațada locuinței din rue du Poivre și holul de la intrare
Tatăl lui Maurice, Polydore, un burghez catolic având meseria de notar, a fost o figură autoritară în mediul familial, iar în comunitate trecea drept filantrop, preocupat constant de bunăstarea și prosperitatea orașului. Printre pasiunile sale, horticultura și apicultura erau fruntașe, Maeterlinck amintindu-și că poveștile copilăriei sale erau legate de viața plantelor și a animalelor. Dacă imaginea paternă rămâne una aspră și serioasă, rece și intransigentă, cea a mamei se află la polul opus. Mama lui Maeterlinck, fiica unui avocat din familia Van Den Bossche din Gent, moștenitoarea unei averi de trei milioane de franci de aur, era de o seninătate, liniște și echilibru molipsitoare. Maurice nu era însă unicul fiu al familiei Maeterlinck, având doi frați și o soră: Oscar (va muri la vârsta de 21 de ani în 1891), Ernest (cel care devine notar, stingându-se din viață în 1922) și Maria (cu înclinații artistice, devenită pictoriță și căsătorită cu un notar; decedată în 1940).
Între 1869-1874 Maeterlinck urmează școala primară la Institutul Calamus.
În Langerbrugge, în apropiere de Oostacker, familia Maeterlinck deținea o casă la țară, unde copii aveau ocazia să se bucure de liniștea întinderilor impresionate de apă, a canalelor pe care frații Maeterlinck se aventurau în luntrii improvizate, jucându-se de-a navigatorii. În astfel de împrejurări, Maurice a riscat de două ori să se înece, evenimente pe care le-am amintit și într-un capitol al tezei. Casa de vacanță situată pe malurile canalelor a fost inundată și înghițită de ape, parcă absorbind amintirile celor mai intenși ani ai copilăriei viitorului dramaturg.
Între 1874-1881 Maurice Maeterlinck urmează Colegiul Iezuit Sainte-Barbe, școală pe care dramaturgul o va privi cu amărăciune și dezgust. Profesorii rigizi și despotici și-au lăsat o amprentă de neșters asupra adolescentului Maurice, care își va controla cu greu emoțiile, timiditatea și nevoia continuă de singurătate. Anii petrecuți la Colegiul Iezuit vor fi descriși de Maeterlinck drept experiența care i-a otrăvit bucuriile și a șters de pe chipul său orice zâmbet. Ca licean, tânărul Maurice s-a dovedit a fi capricios, instabil și mai tot timpul neatent. Aici însă, întovărășit de poetul Chares van Lerberghe, cu care va avea o strânsă relație de prietenie, se apropie de literatură și-și descoperă uluitoarea capacitate de a fantaza. Vacanțele de vară vor crea prilejul nașterii unor adevărate cenacluri, în care, la vila de vacanță a familiei din Wondelgem se vor aduna apropiații scriitorului Iwan Gilkin și Charles van Lerberghe. Pasionat de literatură, sport, dar și de științele naturii, Maeterlinck își propune să devină doctor.
În 1882, Maeterlinck intră la Facultatea de filosofie și drept din Gent, iar în 1885 își ia diploma în drept și se înscrie în Baroul din Gent, făcându-și stagiul la avocatul Edmond Picard. După 3 ani intră în Baroul de pe lângă Curtea de Apel din Gent unde va profesa sporadic până în 1931. Cariera de avocat nu-i aduce mari satisfacții, pledând cu o voce firavă și pierzând cele mai multe procese. Literatura este însă marea vocație a lui Maeterlinck, deși primele încercări de a publica versuri sunt eșuate. A doua sa pasiune rămâne sportul, practicând scrima și boxul.
Însoțit de Grégoire le Roy, Maeterlinck pleacă să descopere Parisul și cercurile literare ale vremii, sub pretextul că își propune să-și perfecționeze metodele
de a pleda ca avocat, inspirat de personalitățile justiției Maurice Maeterlinck la 20 de ani
franceze. Aici îi cunoaște pe Ephraïm Mikhaël,
Pierre Quillard, Rodolphe Darzens, dar gândirea lui Villiers de l’Isle-Adam îi va schimba definitiv felul în care se raportează la literatură. Aceste câteva luni petrecute în Paris îi dau prilejul de a se întâlni cu cercurile boeme simboliste, cu dezbaterile interminabile despre noile forme.
În 1886 apare primul număr din revista La Pléiade (care va rezista doare șase numere), fondată de Maeterlinck și Grégoire Le Roy, în care autorul nostru va publica primul său eseu – Masacrul inocenților, iar într-un alt număr îi vor apărea câteva versuri. Întors după șapte luni în Belgia, Maeterlinck este prezentat redactorilor revistei La Jeune Belgique, în care îi vor apărea câteva poeme, drept un tânăr poet cu o perspectivă specială asupra literaturii ce îmbină nuanțele naturii reci, acvatice cu un univers al fragilităților, al tușelor sclipitoare, al spațiilor artificiale unde viața e suspendată de un fir de sticlă. Tonul primelor sale poeme e regăsit și în atmosfera volum de versuri – Sere calde – în care sufletul poetului sufocat se zbate într-o chinuitoare lume măruntă care-l ține captiv. El dă dovadă de măiestrie prin translarea realități imediate – serele numeroase din grădinile locuitorilor din Gent, peisaj familiar ce avea farmecul său, într-o minunată lume a sufletului poetului, aceea în care razele soarelui pătrund în sclipiri tandre prin pereții de sticlă. Volumul Sere calde este tipărit de prietenul său Van Melle în 1889, iar banii necesari veneau din economiilor lui Maeterlinck și a unor ajutoare venite din partea fraților săi. Maeterlinck își va descrie, mai târziu, propriul volum ca fiind lipsit de valoare, o maladie pe care a pus-o în pagină doar pentru a încerca să scape de ea, versurile nefiind altceva decât frânturi inspirate din marii poeți simboliști.
Anul 1889 va marcă însă prima publicație (45 de exemplare) a unui text de teatru – Prințesa Maleine, tipărit tot de Van Melle și sprijinit financiar de mama dramaturgului. Următoarele ediții vor avea un tiraj mai mare (150 de exemplare) și, mai apoi, va apărea sub sigla editurii Lacomblez. O întâmplare fericită este aceea că un volum trimis lui Stéphane Mallarmé va ajunge la criticul Octave Mirbeau care-și va manifesta public entuziasmul cu privire la drama lui Maeterlinck. Astfel, articolul laudativ din Le Figaro (24 august 1890) îl aduce pe Maeterlinck în prim planul scenei literare parisiene, Prințesa Maleine fiind găsită superioară oricăror tragedii ale lui Shakespeare. Felul în care a ajuns volumul lui Maeterlinck la Mirbeau este descris de Sacha Guitry într-o formulă probabil romanțată. Aflat în vizită la Mallarmé, Mirbeau observă în biblioteca poetului o carte neașezată în rând cu celelalte. Întrebând ce carte strică armonia bibliotecii, Mirbeau descoperă un autor necunoscut de care nu se desparte pe parcursul serii, iar dimineață în Le Figaro apare articolul dedicat lui Maeterlinck. Înainte ca Mirbeau să fi scris articolul pentru Le Figaro, în revista La Jeune Belgique apare cronica lui Iwan Gilkin care numea textul Prințesa Maleine o operă importantă care va marca istoria teatrului contemporan.
Tatăl lui Maeterlinck nu este deloc entuziasmat de succesul literar al fiului, așteptând un articol negativ care să critice neajunsurile și lipsa de inspirație a textului. Acest lucru nu se va întâmpla imediat, ba mai mult, după apariția la Editura Lecomblez Maeterlinck intră în grațiile criticii de specialitate. Au fost totuși câteva remarci răutăcioase la adresa textului, văzut de unii critici drept un scandalos plagiat shakespearian.
Odată cu succesul primei drame pe care Maeterlinck nu o va vedea pusă în scenă în timpul vieții, în 1890 publică alte două texte de teatru – Intrusa și Orbii (text pe care îl dedică lui Charles van Lerberghe). Odată cu popularitatea a venit necesitatea presei de a-l cunoaște pe autorul care iscase atâtea controverse. Maeterlinck refuză cu încăpățânare să ofere interviuri ori să apară în public. Spaima de jurnaliști și de agresiva lor invadare a intimității l-a determinat pe Maeterlinck să-i scrie prietenului său Gérard Harry că într-o zi, la ora prânzului, „un jurnalist i-a căzut în supă”. Neputința de a fi o persoană publică, propriile considerații că ar fi un prost vorbitor au fost interpretate de mulți contemporani drept un handicap emoțional, o invaliditate socială datorată probabil și lecturilor misticilor care l-au determinat să prefere izolarea.
În 1882 apare drama Pelléas și Mélisande, text tradus în același an în limba engleză și propus lui Henry Quittard pentru a scrie o lucrare muzicală pornind de la acesta. În 1893, Pelléas și Mélisande este pus în scenă de Lugné-Poe la Teatrul Operei, eveniment pe care l-am descris în ultimul capitol al studiului. Legătura cu regizorul Lugné-Poe și poetul și criticul Camille Mauclair a contribuit decisiv la a face din Maeterlinck unul dintre reprezentații de prim rang ai dramaturgiei franceze contemporane, devenind, poate, cel mai important reprezentant al artei simboliste teatrale. În 1894 Maeterlinck traduce în franceză drama Annabella a lui John Ford care va fi montată de Lugné-Poe la Teatrul Operei și, în același an, publică textele Interior și Alladine și Palomides. Un an mai târziu apare Moartea lui Tintagiles.
În 1895, la o serată în casa avocatului Edmond Picart, Maeterlinck o întâlnește pe cântăreața de operă Georgette Leblanc în vârstă de 26 de ani. Se pare că întâlnirea celor doi a fost aranjată de Madeleine și Octave Maus care știau că Georgette și-ar dori să-l întâlnească pe Maeterlinck. Georgette era fiica unor negustori din Rouen, care la douăzeci de ani fuge de acasă pentru a o întâlni pe Sarah Bernhardt în dorința de a devenea ea însăși artistă. În urma unei scurte audiții, diva scenelor franceze îi mărturisește Georgettei că va deveni o mare tragediană sau o mare cântăreața, depinde ce-și va dori. Georgette, fire boemă și artistică, își petrecea timpul în singurătatea camerei sale, pictând și cântând. În încercarea de a-și câștiga independența, hotărăște să se căsătorească cu un spaniol stabilit la Paris, numit Bonaventura Juan Minuesa, dar, odată ajunsă în capitala Franței, îl va părăsi după zece luni de mariaj. Debutând la Opera Comică din Paris în rolul Françoise din Atacul morii, dramă muzicală compusă de Alfred Bruneau, Georgette intră în cercurile artiștilor din Paris și cucerește prin vocea și prezența ei spectaculoasă (purta adesea rochii în stil medieval și își plimba pe malul Senei cei doi ogari albi).
Georgette citise dramaturgia lui Maeterlinck oferită de Camille Mauclair, cel cu care actrița avusese o aventură. În seara întâlnirii, Maeterlinck îi mărturisește Georgettei că opera sa e cu mult mai fascinantă decât el, dat fiind faptul că a așezat în paginile sale tot ce era mai bun. Prezența fermecătoarele a Georgettei, care își făcuse intrarea într-o rochie cu flori aurii, l-a cucerit pe Maeterlinck. Vor purta, mai apoi, o corespondență foarte pasională, întâlnindu-se fie în Belgia fie în Franța, până vor ajunge să se mute împreună. Relația lor e cât se poate de liberă, dramaturgul declarând că nu-i va putea fi niciodată fidel. Georgette acceptă capriciile amoroase ale amantului său cu care nu va avea o relație oficială, dat fiind faptul că nu putea divorța de primul ei soț decât cu acceptul curții de la Roma.
Prietenii îl descriu pe Maeterlinck drept un bărbat practic, lipsit de rafinament vestimentar, un iubitor al cărților care își dedică diminețile scrisului, iar după-amiezile sportului și activităților mărunte din curte. Îi plăceau plimbările cu bicicleta ori motocicleta, a făcut box, scrimă și patinaj, fiind mai tot timpul activ. Manuscrisele sale limpezi, fără multe ștersături ori corecturi, descriu precizia și meticulozitatea cu care se implică în munca de scriitor. Birourile de lucru, de cel mai multe ori camere luminoase și cu mobilier puțin, aveau totuși un aer opulent, lui Maeterlinck plăcându-i luxul și având un cult al meselor îmbelșugate pe care le servea întotdeauna la ore fixe.
Georgette Leblanc și Maurice Maeterlinck
În 1896, Maeterlinck scrie Aglavaine și Sélysette, prima dramă în care perspectivele asupra destinului și propriei alegeri a omului se schimbă. Dramaturgul trece odată cu acest text într-un culoar mai luminos, în mod clar inspirat și de prezența Georgettei în viața sa. La premiera spectacolului de la Teatrul Odeonn (14 decembrie 1896) personajul principal va fi interpretat de actrița Laurence Alma-Tadema cu care Maeterlinck avusese o relație amoroasa. În același an apare și Comoara celor umili (lucrarea va avea un mare succes în anii următori, fiind reeditată în 1904 în 20.000 de exemplare, iar în următorii zece ani vor fi publicate alte 40.000 de exemplare), lucrare care marchează, alături de Aglavaine și Selysette un punct de cotitură în cariera scriitorului. În 1896 este editarea unui scurt volum de versuri – Doisprezece cânturi – a căruia variantă extinsă apare în 1900 sub titlul – Cincisprezece cânturi.
După călătorii prin Franța, Belgia și Germania unde va cânta pe scenele lirice ale celor mai importantelor teatre, în 1897, Georgette Leblanc închiriază o casă la Paris, Villa Dupont, în care se va muta alături de Maurice Maeterlinck. Locuința lor va deveni un salon al artiștilor unde, pe lângă discuțiile literare, Georgete va susține scurte recitaluri, avându-i uneori în public pe: Anatole France, Jean Lorrain, Barrès, Camille Saint-Saëns, Jules Huret, Oscar Wilde, Paul Fort, Stéphane Mallarmé, Rachilde, Jules Renard, Rodin, medicul Maurice Fleury, Judith Gauthier, Octave Mirbeau sau Lugné-Poe. Totuși, obosit de agitația de la Villa Dupont, Maeterlinck se retrage uneori în Montjoie, într-o cabană de la marginea pădurii unde scrie Inteligența și destinul, carte apărută în 1898 simultan în Paris, Londra și New York, un succes editat în doisprezece mii de exemplare. În primele ediții, Maeterlinck îi dedică lucrarea Georgettei Leblanc de la care, se pare, a preluat foarte multe idei ce stau la baza noii sale filosofii. În același an, apare în limba germană piesa Ariane și Babă-Albastră.
În 1900 Georgette descoperă un minunat conac în Fontaine-le-Dun din Normandia, unde se va muta alături de Maeterlinck. Locuința era o oază de liniște, în care dramaturgul poate lucra în liniște, crescându-și și analizându-și albinele despre care în 1901 va publica studiul Viața albinelor atât la Paris cât și la Berlin, Londra și New York.
Biroul și fațada locuinței din Normandia
Tot în 1901, cuplul Maeterlinck călătorește în câteva țări din Europa, printre care Spania unde Georgette își propune să cunoască în amănunt stilul de viață din Sevilla pentru a-și desăvârși interpretarea rolului Carmen din opera lui George Bizet, interpretat la Opera Comică. Odată cu acest nou contract încep conflictele cu regizorul Albert Carré, cel responsabil de întreaga istorie a premierei operei Pelléas și Mélisande a lui Claude Debussy, pe care am descris-o în ultimul capitol. 1901 este și anul apariției textului Sora Beatrice, montat în premieră la Teatrul Imperial din Moscova. După a treia reprezentație, spectacolul este interzis de sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse fiind considerat un sacrilegiu.
În 1902 are loc premiera operei cu Pelléas și Mélisande a lui Claude Debussy pe care Maeterlinck încearcă să o saboteze. Unul dintre textele de orientare romantică, așa cum vom mai putea găsi în dramaturgia scrisă în secolul XX, apare tot în 1902 – Monna Vanna, dramă scrisă pentru Georgette Leblanc care va juca rolul titular în producția de la Teatrul Operei, regizată de Lugné-Poe. Spectacolul marchează și trecerea Georgettei de la repertoriul liric la cel dramatic. Spectacolul s-a bucurat de un mare succes în Europa, fiind interpretat de peste 800 de ori în Austria și Germania, ajungând în turneu chiar în România (Teatrul Național din București -1902). În același an, Maeterlinck publică și volumul de eseuri filosofice – Templul îngropat.
Anul 1903 este la fel de bogat pentru Maeterlinck care scrie cu mare patos în casa din Normandia. Aici termină Grădina duală, lucrare filosofică apărută în 1904 și farsa Miracolul Sfântului Anton, apărută în germană și editată în franceză abia în 1919. Maeterlinck publică, de asemenea, Joyzelle, considerată de intelectualii vremii o cădere a dramaturgului; Charles van Lerberghe, Jacques Copeau și André Gide au mărturisit că Joyzelle marchează declinul lui Maeterlinck. Premiera are loc la Teatrul Gimnazial Marie-Bell din Paris, având-o pe Georgette Leblanc în rolul titular, spectacol ce va face un lung turneu în Italia. În tot acest timp, Maeterlinck pleacă cu motocicleta pe Coasta de Azur pe care o descoperă fascinantă și își propune să cumpere o locuință acolo. Tot în 1903 apare simfonia lui Arnold Schönberg cu Pelléas și Mélisande, interpretată cu mare succes în 1905 la Viena.
Tatăl lui Maeterlinck moare în toamna anului 1904 și acest lucru îi aduce o mare avere. La începutul anului 1905, un teatru din Paris îi solicită dramaturgului o piesă de teatru pentru Crăciun și, astfel, apare la sfârșitul anului Pasărea albastră. În 1906, Maeterlinck achiziționează o vilă la Grasse, pe Coasta de Azur, pe care o va denumi Cele patru drumuri. Cel mai probabil, în această perioadă Maeterlinck și Georgete Leblanc se căsătoresc, căci în actele de cumpărare a casei apare specificat faptul că cei doi au semnat actul oficial în Anglia. Noua locuință cuprindea, printre altele, și o capelă, așezată într-un peisaj de o deosebită frumusețe. În jurnalele sale, dramaturgul își manifestă entuziasmul față de culorile azurii ale marii, precum și deosebitul pastel al florilor din Provence. Aici se bucură de soare și de plimbările nocturne cu bicicleta, crescându-și speciile de plante îndrăgite și îngrijindu-și stupii.
Maurice Maeterlinck în curtea casei din Grasse
La insistențele Georgettei Leblanc, Maeterlinck salvează de la vânzare o frumoasă abație – St. Wandrille – din Caudebec-en-Caux, fondată în secolul VII. Conform planurilor lichidatorului, abația urma să devină un sanatoriu. În orice caz, construcția putea fi primită doar cu acordul Sfântului Scaun, hotărâre fără de care cumpărătorul urma să fie excomunicat. Maeterlinck reușește să obțină o închiriere a abației pentru optsprezece ani.
Imagini cu abația St. Wandrille
Cuplul Maeterlinck locuia aici câteva luni pe an,
iar întreaga construcție aduna în același spațiu parcă imaginarul din piesele de teatru ale dramaturgului. Se puteau găsi în curte atât ruinele unui vechi castel, cât și fântâna Mélisandei ori a Alladinei, mănăstirea, capela, catacombele și minunații arbori în curtea din preajma abației.
În 1907 publică Inteligența florilor, carte la care Maeterlinck mărturisește că lucra în jur de zece ore pe zi. Tot acum apare și opera Ariane și Barbă-Albastră de Paul Dukas, pusă în scenă la Opera Comică de Paris și având-o protagonistă pe Georgette Leblanc. În același an, cei doi se mută la abație unde se bucură de plimbările și vânătoarea din pădurea învecinată, însoțiți mai tot timpul de câinii lor. În toamna anului 1907, Maeterlinck este diagnosticat cu neurastenie.
În 1908 termină de scris miracolul Maria Magdalena care va fi publicat în limba germană și în 1913 în limba franceză, iar prima punere în scenă are loc în 1909 la Bruxelles. În 1913 Georgette Leblanc va juca rolul titular într-un spectacol realizat la Cazinoul din Nisa. Tot în 1908 este vizitat de Konstantin Stanislavski pentru a pune la punct detaliile legate de premiera spectacolului Pasărea albastră de la Teatrul de Artă din Moscova. Întâlnirea dintre cei doi este descrisă în Viața mea în arta a lui K. Stanislavski.
1909 este anul publicării feeriei Pasărea albastră, anul acordării titlului de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Bruxeel, precum și al decernării Premiului pentru literatură dramatică. La inițiativa Georgettei Leblanc, la abația St. Wandrille se va juca tragedia Macbeth de William Shakespeare în traducerea lui Maurice Maeterlinck. Spectacolul realizat de soția dramaturgului a fost un eveniment caritabil la care biletul de intrare a fost cumpărat cu 200 de franci. Conceput sub forma unui traseu în care scenele se desfășurau în încăperi diferite, spectacolul s-a bucurat de recenzii favorabile, descris de Le Figaro drept plin de momente magice. La sfârșitul anului, soții Maeterlinck merg la Londra pentru a participa la premiera filmului mut Pasărea albastră; în rolurile principale: Pauline Gilmer (Mytyl) și Olive Walter (Tytyl).
Scenă din Macbeth de W. Shakespeare în abația St. Wandrille (regia Georgette Leblanc)
Georgette Leblanc și Maurice Maeterlinck
la premiera filmului Pasărea albastră
Feeria Pasărea albastră va călători și peste ocean, pusă în scenă și pe Broadway, iar în Europa textul se bucură de un mare succes. În 1911 are loc premiera parisiană a spectacolului Pasărea albastră la Teatrul Réjane (regia Renée Satz) în care Georgette Leblanc juca rolul Luminii. Trupa de actori, căreia i s-au alăturat numeroși copii și adolescenți în rolurile episodice din călătoria lui Tyltyl și Mytyl, a fost aclamată de publicul entuziast.
Imagini de la premiera parisiană cu Pasărea albastră (în prima imagine Georgette Leblanc)
La repetițiile de la Paris o va cunoaște pe Renée Dahon, o tânără de 18 ani care juca rolul Răcelii din tabloul Palatul Nopții. Adolescenta se va apropia de Maeterlinck, cerându-i un autograf, iar mai apoi va fi invitată la cină. Cei doi s-au întâlnit câteva luni mai târziu la o premieră în aer liber în Lillebonne și, cu acceptul Georgettei, copila a fost invitată la mănăstirea St. Wandrille unde a rămas toată vara. În vara aceluiași an, mama dramaturgului se stinge din viață. În timp ce Georgette Leblanc își onora contractele cântând Pelléas și Mélisande la Opera din Boston, Maeterlinck rămâne în compania lui Renée. Dramaturgul se bucură de prezența copilărească și tandră a tinerei, îndrăgostindu-se iremediabil la vârsta de cincizeci de ani. În Le Figaro, în cinci numere succesive este publicată lucrarea Moartea. Spre sfârșitul anului, dramaturgul va cumpăra o locuință în stil oriental la Nisa pe care o va denumi – Albinele, în inima unei grădini cu eucalipți, lămâi, portocali și măslini, foarte aproape de locuința fratelui Georgettei Leblanc. Într-un triunghi amoros asemănător celui din piesa Aglavaine și Selysette, Maeterlinck, Georgette și Renée se bucură de briza Mediteranei, stând pentru o perioadă împreună la Vila Albinele.
Meci de box între Maurice Maeterlinck și actorul Roger Karl
Renée Dahon și Georgette Leblanc înaintea unui meci de box amical
Anul 1911 este și anul recunoașterii mondiale a meritelor scriitorului, desemnat câștigător al Premiului Nobel pentru literatură. Deși promisese că va fi prezent, fricile sale legate de vorbitul în public și mulțimea de jurnaliști care vor solicita interviuri laureatului, l-au determinat pe Maeterlinck să-și motiveze absența printr-o telegramă în care declara că este grav bolnav. Iată motivația Academiei Suedeze: „Drept apreciere pentru multilateralele sale activității literare și îndeosebi pentru operele de dramaturgie, care se disting prin bogăția imaginației și fantezia poetică ce dezvăluie, uneori deghizate în basm, o profundă inspirație – adresându-se în același timp, într-un mod misterios, sentimentelor cititorilor și stimulându-le închipuirea.”
În 1912, Maeterlinck primește distincția de Mare Ofițer al Ordinului lui Leopold, înmânată de regele Albert al Belgiei și soția acestuia, regina Elisabeta.
La izbucnirea Primului Război Mondial, Maeterlinck își propune să intre în Legiunea Străină chiar dacă avea deja cincizeci și doi de ani, dar cererea îi este respinsă și datorită intervențiilor insistente ale Georgettei Leblanc. Prin articole publicate în presa vremii, Maeterlinck admiră neutralitatea Belgiei și vrea să i se alăture în momentul invaziei de către trupele Germane, dar este din nou refuzat, spunându-i-se că articolele sale sunt mai valoroase decât o întreagă divizie de soldați. Dacă până acum a fugit cu spaimă de interviuri ori prelegeri, în dorința de a-și susține compatrioții participă la întruniri în care rostește remarci solidare și admirative cu privire la patria natală. În 1914 termină volumul de eseuri Oaspetele necunoscut, apărut prima dată la Londra și mai apoi în Franța în 1917. În 1915 cuplul Maeterlinck părăsește locuința din Normandia și se refugiază la Nisa în vila Albinele, însoțiți de tânăra Renée. Aici va scrie multe articole anti-germane, lucrarea Ruinele războiului (1916) și va definitiva două piese de teatru care au drept subiect drame de familie cauzate de izbucnirea războiului – Primarul din Stilmonde și Sarea vieții care apar în 1917. Cenzura franceză hotărăște interzicerea textelor în perioada războiul, căci mesajele naționaliste ale Franței erau blamate de spiritul critic al dramaturgului care susține cu vehemență universalizarea.
În 1918, Georgette Leblanc și Maeterlinck se despart definitiv, dramaturgul rămânând alături de Renée Dahon până la moartea lui. Se pare că, la rândul ei, Georgette Leblanc se bucura în lungile ei călătorii de prezența actorului Roger Karl cu care avusese o relație amoroasă pe care o va menține și după despărțirea de Maeterlinck, însă pentru o scurtă perioadă. Hotărârea de a pune punct mariajului îi aparține lui Maeterlinck care o înștiințează pe Georgette printr-o scrisoare trimisă din Nisa, că a aflat de relația ei cu Karl și ar fi potrivit să nu se mai vadă. Aflată la Neuilly unde se odihnea după un turneu și pregătea repertoriul pentru următorul, Georgette, dorindu-și o explicație își propune să meargă la Vila Albinele, dar primește o scrisoare semnată de Renée în care află că soțul ei o îndeamnă să se descurce singură, căci totul a luat sfârșit.
În același an, Maeterlinck publică piesa Logodna, continuarea călătoriei onirice a lui Tyltyl începută în Pasărea albastră. Prima punere în scenă are loc la New York la Schubert Theatre. În 1919, dramaturgul se căsătorește cu Renée Dahon, cea în preajma căreia trăia deja de nouă ani. Maeterlinck era într-o etapă de redescoperire, bucurându-se de farmecul soției cu treizeci de ani mai tânără. În același an, îi sunt publicate în Franța textele interzise în perioada războiului. La sfârșitul anului dramaturgul și soția sa călătoresc în America la premiera operei Pasărea albastră compusă de Albert Wolff și pusă în scenă la Metropolitan Opera din New York. Maeterlinck e primit în Statele Unite ca un adevărat star, fiind cazat într-un conac deosebit și bucurându-se de un program bine stabilit pentru primele zile în America. Aici, pentru prima dată, dramaturgul ascultă opera Pelléas și Mélisande a lui Debussy, având-o în rolul principal pe cea care făcuse premiera parisiană – Mary Garden; tot acum declară că a înțeles, totuși, de ce artista a fost preferată în locul Georgettei Leblanc.
Călătoria în America va dura cinci luni, urmată de conferințe în Los Angeles, San Francisco, Chicago ș.a. Maeterlinck a rămas timp de două luni în Culver-City unde a scris trei scenarii de film care nu vor fi montate niciodată. Pentru buna ședere i s-au pus la dispoziție un dactilograf, un majordom, un jurnalist, un bucătar și două servitoare
Dramaturgul și soția sa la venirea în Los Angeles
Întors în Europa în 1920, Maeterlinck devine membru al Academiei Regale de Limbă și Literatură franceză din Belgia, primind distincția Marea Cruce a Ordinului Leopold. După o scurtă călătorie cu mașina în nordul Italiei, dramaturgul publică volumul de eseuri Marele secret, dar mărturisește că își propune să călătorească mai mult pentru că scrisul îl cam plictisește. Din cauza unor afecțiuni cardiace și a hipertensiunii, e nevoit să călătorească frecvent în Royat pentru recuperare.
Până în 1924, Maeterlinck și Renée călătoresc pe coasta Mării Mediterane și se bucură de timpul petrecut împreună. Fără să scrie prea mult, Maeterlinck face schițele unor lucrări pe care le va publica mai târziu – câteva însemnări din călătorii – În Sicilia și Calabria (1927). În același an, Maeterlinck cumpără frumosul Castel din Médan înconjurat de un domeniu de 15 hectare de parcuri și păduri, aflat la câțiva kilometri de Paris.