Nr._____________din__________2010

R O M Â N I A
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAȚII
ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII
,,MIHAI VITEAZUL”
Nr._____________din__________2010
|Exemplar nr __|
Colonel SEVERIN-FLORIAN LUNGU
TEZĂ DE DOCTORAT
TEMA:
DINAMICA RISCURILOR ȘI AMENINȚĂRILOR LA FRONTIERA DE EST A NATO ȘI UE ÎN CONTEXTUL ACCELERĂRII PROCESULUI GLOBALIZĂRII
CONDUCĂTOR DE DOCTORAT
Prof.univ.dr.
Gheorghe TOMA
Teză elaborată în vederea obținerii
titlului de DOCTOR în ȘTIINȚE MILITARE ȘI INFORMAȚII
BUCUREȘTI 2010
CUPRINS
||
INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………….
CAPITOLUL 1 : Structura proceselor globale în cadrul noii ordini mondiale și impactul acestora asupra frontierelor de stat ………………………………………………….
1.1. Globalizarea la începutul secolului XXI ………………………………………………
1.1.1. Determinările și factorii globalizării ………………………………………..
1.1.2. Dimensiunile și caracteristicile globalizării ………………………………
1.1.3. Modalități de manifestare a globalizării …………………………………..|5
8
9
14
17
24|
1.2. Tendințe și orientări în cadrul noii ordini mondiale și impactul acestora asupra frontierei de stat …………………………………………………………………….|
27|
1.2.1. Afirmarea noilor centre de putere în condițiile uni-multipolarității |31|
1.2.2. Dinamica schimbărilor și impactul asupra noilor frontiere ………….|40|
1.2.3. Lipsa de răspunsuri a comunității internaționale la provocările globalizării ……………………………………………………………………………….|
50|
CAPITOLUL 2 : Impactul proceselor globale asupra frontierei de est a Uniunii Europene …………………………………………………………………………………………..|
55|
2.1. Considerații privind frontierele europene …………………………………………….|56|
2.2. Constituirea Agenției Europene pentru Managementul Cooperării||
Operaționale la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene (FRONTEX) …………………………………………………………………….|
59|
2.3. Riscuri și amenințări la frontiera de est a Uniunii Europene …………………..|64|
2.4. Rolul și importanța României ca stat de frontieră estică a Uniunii Europene ………………………………………………………………………………………….|
73|
CAPITOLUL 3: Principalele amenințări transfrontaliere la frontiera răsăriteană a NATO și UE ……………………………………………………………………………..|
76|
3.1. Factori de risc la frontiera de est a NATO și UE …………………………………..|77|
3.2. Relațiile NATO cu statele din estul Europei …………………………………………|79|
3.3. Factori de risc în regiunea Mării Negre ……………………………………………….|87|
3.4. Statutul României în S-E Europei și rolul îndeplinit de statul român ……….|90|
CAPITOLUL 4 : Dinamica riscurilor și amenințărilor la adresa securității în zona frontierei de est a NATO și UE ………………………………………………………………|
97|
4.1. Principalele riscuri și amenințări la frontiera de est a NATO și UE …………|97|
4.1.1. Terorismul internațional …………………………………………………………|98|
4.1.2. Conflicte regionale înghețate în spațiul ex-sovietic ……………………|117|
4.1.3. Criminalitatea transnațională organizată …………………………………..|132|
4.1.4. Proliferarea armelor de distrugere în masă (ADM) ……………………|163|
4.1.5. Criminalitatea informatică ……………………………………………………..|165|
4.1.6. Guvernarea ineficientă și corupția …………………………………………..|167|
4.2. Responsabilități ale României, pe frontiera de est, privind riscurile și amenințările de securitate la adresa UE ………………………………………………|
169|
4.3. Strategii ale mediului de securitate la frontiera răsăriteană a NATO și UE |174|
CAPITOLUL 5: Participarea României la realizarea securității europene ………|178|
5.1. Mediul de securitate european în contextul dinamicii arhitecturii internaționale de securitate ………………………………………………………………….|
178|
5.1.1. Caracterizarea mediului de securitate european în context||
internațional ………………………………………………………………………….|186|
5.1.2. Răspunsul UE la noile provocări. Strategia de Securitate Europeană …………………………………………………………………………….|
188|
5.1.3. Strategia Națională a României privind mediul de securitate internațional și european ………………………………………………………..|
194|
5.2. Repere ale participării României la realizarea securității europene ………….|199|
5.2.1. Integrarea României în dimensiunea de securitate și apărare UE – PESA …………………………………………………………………………………..|
200|
5.2.2. Participarea României la realizarea construcției unei noi identități europene și euroatlantice ………………………………………………………..|
206|
CAPITOLUL 6 : Studii de caz ……………………………………………………………………….|210|
CONCLUZII ……………………………………………………………………………………………….|220|
LISTA CU ABREVIERI ……………………………………………………………………………….|225|
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ …………………………………………………………………….|227|
LISTA ANEXELOR ……………………………………………………………………………………..|235|
Anexa 1 : Strategia Națională de management integrat al frontierei de stat a României în perioada 2010-2012 ……………………………………………………….|
235|
Anexa 2 : Factori de risc privind migrația ilegală ……………………………………….|273|
Anexa 3 : Strategia națională privind imigrația 2007 – 2010 ………………………..|275|
Anexa 4 : Strategia UE în domeniul combaterii traficului cu droguri 2005-2012 |290|
INTRODUCERE
Tema aleasă pentru cercetare, „Dinamica riscurilor și amenințărilor la frontiera de est a NATO și UE în contextul accelerării procesului globalizării” are ca motivație și implicit obiective evidențierea riscurilor regionale, a evoluției acestora în contextul amenințărilor globale, raportat la caracteristicile mediului de securitate internațional, a implicațiilor terorismului contemporan și ale crimei organizate transfrontaliere, sub toate formele ei de manifestare.
La început de mileniu, lumea a intrat într-o nouă fază de evoluție, marcată de coexistența și confruntarea unor tendințe pozitive majore cu altele care generează riscuri și amenințări. Vechea ordine mondială – caracterizată de rivalitate și capacitate de anihilare reciprocă a unor state și blocuri politico-militare – a dispărut, în timp ce germenii construcției unei noi arhitecturi globale de securitate ocupă un loc tot mai important în cadrul preocupărilor comunității internaționale, care însă pe fond poate avea aceleași caracteristici, prin prisma creșterii numărului actorilor globali.
Mediul de securitate internațional se află într-o rapidă schimbare. Unele schimbări sunt lineare și previzibile, fie că decurg din evoluția obiectivă a mediului de securitate, fie că sunt rezultatul unor strategii și programe. Altele au caracter surprinzător, seismic sau de discontinuitate strategică și sunt însoțite de o doză de incertitudine semnificativă ca natură, amploare și durată.
Proliferarea noilor riscuri și amenințări amplifică aspectele de insecuritate ale mediului global, astfel că, în perspectiva următorilor ani, ordinea mondială va arăta sensibil diferit, în condițiile în care noua dinamică a relațiilor internaționale afectează secvențial eforturile comunității euroatlantice care vizează construcția unui nou echilibru internațional, capabil să asigure expansiunea și consolidarea libertății și democrației.
Mediul de securitate este caracterizat, în principal, de următoarele tendințe majore: accelerarea proceselor de globalizare și de integrare regională, concomitent cu persistența unor acțiuni având ca finalitate: fragmentarea statală; convergența rezonabilă a eforturilor consacrate structurării unei noi arhitecturi de securitate, stabile și predictibile, însoțită de accentuarea tendințelor anarhice în unele regiuni; revigorarea eforturilor statelor vizând prezervarea influenței lor în dinamica relațiilor internaționale, în paralel cu multiplicarea formelor și creșterea ponderii intervenției actorilor nestatali în evoluția acestor relații.
Aceste caracteristici ale mediului de securitate internațional determină cerința de a răspunde eficient amenințărilor globale generate de terorismul internațional și crima organizată transfrontalieră, sub toate formele ei de manifestare. Globalizarea a determinat ca statele să resimtă aceleași nevoi de securitate la frontieră. Din acest punct de vedere, dinamica extinderii Uniunii Europene constituie o provocare în ceea ce privește asigurarea securității globale. Diversitatea și specificul național în abordarea conceptelor de securitate sunt unite, în cadrul UE, de crezul și țelul comun al statelor membre, exprimate în stabilirea obiectivului fundamental de a asigura un spațiu de largă afirmare a libertății, justiției și securității.
România a aderat la valorile și principiile UE, opțiunea sa fermă, acțiunile prezente și viitoare, au reprezentat una din condițiile care i-au oferit accesul deplin în spațiul european, de ieșire din izolare și de conferire teritoriului național a atributului pe care îl merită, de teritoriu comun european.
Statutul de membru al Alianței Nord-Atlantice, din 2004 și al Uniunii Europene, din ianuarie 2007, face ca frontiera sa de est să fie, concomitent, granița de răsărit a celor două organizații. Într-un anume fel, frontiera de est a NATO nu ridică probleme deosebite, această organizație fiind de tip politico-militar și, deci, aspectul teritorial concret contează numai în ceea ce privește securitatea și apărarea membrilor săi în cazul unei agresiuni militare externe de către alt stat sau grup de state. În schimb, granița răsăriteană a Uniunii relevă unele particularități de care România trebuie să țină cont în demersurile sale de apărare și securizare a acestui spațiu, generate de faptul că, practic, UE posedă toate caracteristicile unui teritoriu statal, unic și unitar, ca spațiu al vieții și activității în comun a țărilor membre, a cetățenilor săi.
De fapt, UE este o construcție fără echivalent în istorie și se susține prin valori pe care cele 27 de state membre le recunosc prin semnarea, la Roma, în octombrie 2004, a tratatului ce stabilește o Constituție pentru Europa, respectiv a Tratatului de la Lisabona, ce a intrat în vigoare 01 decembrie 2009.
Sfidarea esențială căreia trebuie să-i facă față Uniunea Europeană este aceea de a se asigura că valorile pe care le promovează permanent și consecvent sunt viabile într-o lume în care ele sunt în permanență contestate sau amenințate: pericolul terorist contra libertății, globalizarea schimburilor împotriva progresului social, concurența vizavi de coeziune. Este vorba, pentru Uniune, de a găsi calea de a materializa valorile sale răspunzând la o triplă provocare și anume: a democrației și a drepturilor omului, a economiei sociale de piață, respectiv a coeziunii sociale și teritoriale.
De aceea, ea are concret, în mod fizic, o frontieră de răsărit prin care intră în contact cu cei din vecinătatea sa și nu numai. La această graniță se manifestă riscuri și amenințări la adresa securității și apărării sale, ca entitate economică, politică, socială, culturală și militară. În acest sens, România, ca stat „proprietar” al frontierei de est a Uniunii Europene, are o serie de drepturi și obligații în domeniul securității și apărării acestei granițe.
Altfel spus, România, pe lângă răspunsul la provocările integrării europene, trebuie să facă față și riscurilor și amenințărilor de la frontiera sa de răsărit, ca hotar al Uniunii Europene. În principal, este vorba de riscuri și amenințări cum sunt: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, migrația ilegală, traficul de arme, cel de persoane, criminalitatea transfrontalieră și cea cibernetică etc.
CAPITOLUL I
STRUCTURA PROCESELOR GLOBALE ÎN CADRUL NOII ORDINI MONDIALE ȘI IMPACTUL ACESTORA ASUPRA FRONTIERELOR DE STAT
Afectarea percepției pozitive a procesului de globalizare poate fi declanșată și de manifestarea unor tendințe de extindere geografică forțată, datorate dorințelor de dominare și de ștergere a diferențelor naționale, prin orientarea spre scopuri care aparțin în exclusivitate celor puternici și realizarea unei super ierarhizări, în contrast cu interesele celor mulți pasibili de a fi plasați la o periferie din ce în ce mai îndepărtată de centru. În același timp sunt opinii care susțin că procesul globalizării este afectat și are mult de pierdut tocmai datorită rezultantei a milioane de decizii și acțiuni necoordonate. În orice caz, toate opiniile, atât ale adepților, cât și ale potrivnicilor globalizării, susțin importanța promovării proceselor de menținere a păcii și a prevenirii conflictelor violente simetrice sau asimetrice.
În ultimii ani s-a schimbat abordarea subiectului referitor la globalizare, punându-se accent pe promovarea aspectelor pozitive ale fenomenului, care să estompeze confruntarea de idei referitoare la extinderea geografică a procesului de globalizare, idei care sunt percepute negativ de unii dintre cei care sunt potențiale ținte ale procesului de globalizare. Astfel, s-a trecut la focalizarea pe aspectele pozitive și progresiste, specifice națiunilor globalizate: susținerea și generalizarea egalității; cea mai robustă politică de protejare a resurselor naturale; cele mai cuprinzătoare sisteme politice; cel mai scăzut nivel al corupției; cea mai mare speranță de viață; cel mai sănătos stil de viață.
Cu toate acestea, globalizarea a deschis involuntar și noi posibilități de materializare a crimei organizate. Unii apreciază că fenomenul crimei organizate este reversul globalizării. Este posibil, dar nu se poate afirma că nu ar exista fenomenul crimei organizate dacă nu s-ar manifesta procesul de globalizare. În schimb, cu siguranță, se poate aprecia că fenomenul crimei organizate transfrontaliere este o manifestare reziduală a procesului globalizării.
Acțiunile crimei organizate transfrontaliere consolidează unitatea indestructibilă dintre tensiunile globalizante și cele localizante, specifică glocalizării (proces de concentrare a capitalului și a libertății de mișcare).
Dacă prin anii 1992 – 1995, crima organizată era considerată drept o nouă amenințare, atipică, neconvențională, în prezent s-a impus ca o necesitatea cooperarea între statele lumii pentru combaterea fenomenului internațional al crimei organizate, în fapt a crimei organizate transfrontaliere și se prefigurează o dezvoltare și o consolidare accelerată a fenomenului și o convergență a unora dintre cele mai importante forme de manifestare: traficul de droguri, spălarea banilor, activități comerciale ilegale, traficul ilegal de produse supuse controlului destinației finale și terorismul. Atât convergența acestor tipuri de acțiuni, cât și intensificarea lor prin utilizarea celor mai noi mijloace ale tehnologiei, au condus la apariția unei noi noțiuni de criminalitate globală.
1.1. Globalizarea la începutul secolului XXI
Deși procesul de globalizare este tot mai des adus în discuție iar pașii făcuți în acest sens nu sunt de neglijat, mileniul al treilea a debutat deja cu o societate umană complexă, greu de gestionat, în a cărei memorie sunt încă vii rezultatele puțin satisfăcătoare ale deciziilor politice de intervenție în plan social în cea mai mare parte a lumii, precum și eșecurile înregistrate în unele zone sau regiuni în încercarea de a direcționa procesele sociale în favoarea principalilor acționari pe piețele de capital, concretizate în milioane de victime omenești, de drame umane și reacții tot mai violente de respingere, în creșterea criminalității organizate, în sporirea rezistenței comunităților la dezorganizarea socială care se produce prin regionalizare sau reinventare a statelor.
Acestei stări de fapt i se opune realitatea europeană care evidențiază nu numai rezultatele unei politici coerente de dezvoltare durabilă, de asigurare a păcii și stabilității în zonă dar și o politică consistentă de unificare, acceptată și sprijinită de națiunile care o compun, proiectul de globalizare fiind un demers al cetățenilor acestei zone.
Dacă Europa la începutul mileniului trei se găsește în plin proces de integrare economică și la finalizarea, din punct de vedere politic, a propriei identități și este beneficiară de instituții și instrumente comune pentru promovarea și apărarea intereselor europene în relațiile cu celelalte centre de putere, același lucru se poate spune și despre alte zone ale lumii unde, deși nu au fost create instrumente comune similare celor din UE, s-au materializat în ultimile decenii soluții privitoare la viitor, cum sunt Organizația de Cooperare de la Shanghai și Grupul BRIC.
Privită ca o consecință a vieții moderne, globalizarea nu poate fi nici definită clar și nici unanim acceptată întrucât reprezintă rezultatul unui proces istoric în urma căruia decalajele dintre bogați și săraci s-au mărit considerabil, lumea s-a fragmentat și s-a polarizat în jurul a nenumărați actori ale căror interese nu numai că se manifestă în plaje diferite dar sunt de foarte multe ori antagonice. Dualitatea procesului care face pe de-o parte ca lumea să se integreze, să devină din ce în ce mai unită iar pe de altă parte să se fragmenteze și să se diferențieze din ce în ce mai mult, stă la baza manifestărilor antiglobalizare și este o reprezentare destul de edificatoare a luptei dintre civilizație și cultură, izvorâtă din dorința lumii de a deveni o singură civilizație, dar în același timp de a-și păstra sau chiar multiplica diversitatea culturală.
“În condițiile progresului tehnologic contemporan al dinamicii dezvoltării economice generate de acesta, globalizarea ar trebui să fie factorul favorizant al reducerii decalajelor dintre bogații și săracii lumii. Acesta ar trebui să fie obiectivul esențial al politicilor economice la scară națională, regională și globală – reducerea decalajelor”.
Repetarea sintagmei “ar trebui” evidențiază că deși există dorința pentru înfăptuirea cât mai rapidă a globalizării, deși o multitudine de organisme internaționale studiază și aprofundează fenomenul elaborând idei, programe și scenarii pe această temă, iar mare parte dintre condițiile favorabile globalizării sunt îndeplinite, transpunerea în realitate încă nu poate fi anticipată nici ca durată și nici ca etape de înfăptuire, complexitatea vieții sociale spunându-și cuvântul răspicat și punându-și profund amprenta asupra acestui proces deosebit de actual dar, în același timp, cu un final care nu se întrevede cu claritate.
Globalismul reprezintă un ansamblu de “concepții ideologico-politice având ca numitor comun analiza dimensiunilor planetare pe care le-au căpătat problemele politice, tehnologice, economice, sociale, religioase, militare și culturale cu care se confruntă omenirea în prezent”.
Din această perspectivă problemele populației, energiei, alimentației, mediului sunt studiate ca probleme globale, rezolvarea lor putându-se face numai cu aportul tuturor locuitorilor planetei într-un efort conjugat, direcționat și foarte bine dozat. Ceea ce este de necontestat și anume că globalizarea va fi benefică pentru toate popoarele și națiunile, într-o măsură mai mică sau mai mare, preocupă oamenii de știință care sunt în permanență aplecați asupra domeniilor în care și-au extins cercetarea și încearcă să demonstreze viabilitatea fenomenului punând un accent deosebit pe analiza următoarelor elemente:
interdependența economiilor în cadrul pieței mondiale este studiată asiduu de economiști;
problematica protecției mondiale este abordată de ecologiști ca o problemă ce preocupă întreaga omenire;
securitatea globală, pacea și stabilitatea, ordinea mondială stau în atenția politicienilor;
militarii fundamentează “strategii globale” și cu aportul științei și
tehnologiei pun la punct arme strategice capabile să atingă orice punct
al lumii.
Printre cauzele care au determinat apariția dimensiunii planetare a acestor probleme se pot menționa:
amploarea și dimensiunea transnațională a structurilor mediatice care
permit oricărui cetățean de pe glob să aibă acces la informații și
totodată să participe activ la evenimentele care au loc în orice zonă a
planetei;
creșterea interdependenței și cooperării economiilor naționale,
progresele tehnologiei ai căror beneficiari sunt actorii pieței mondiale,
schimburile economice și de tehnologie fiind o realitate în ascensiune;
evoluția tehnicii militare care poate amenința cu distrugerea vieții pe pământ în cazul unei confruntări nucleare;
explozia demografică, migrația necontrolată și diminuarea resurselor
exploatabile în prezent.
“Globalizarea problemelor implică politici și strategii globale de abordare a problemelor comune pentru întreaga umanitate”. Din acest punct de vedere încă mai există unele păreri ( care nu mai au suport în realitățile actuale) conform cărora independența și suveranitatea pe plan internațional ar fi anacronice și ar trebui să se renunțe în favoarea unei puteri mondiale. Alte puncte de vedere susțin că naționalismul și globalismul nu sunt opuse și interdependența mondială poate evolua în condițiile respectului pentru independența și suveranitatea națiunilor, ori a grupurilor de state.
Este de la sine înțeles că soluțiile globale care se încearcă să fie găsite, dacă nu vor fi viabile nu vor avea nici un rezultat, ele trebuind să fie profund ancorate în calitate, să ofere calea de eliminare a discrepanțelor care scindează lumea contemporană în patru-cinci centre bogate și o periferie săracă și să asigure o dezvoltare echilibrată la nivel planetar. Chiar dacă nu este nouă, ideea globalizării a împărțit întotdeauna lumea în două curente: statele mici, cu o economie slab dezvoltată care în cea mai mare parte a istoriei lor au fost exploatate, dominate de una sau mai multe din puterile străine și au avut îngrădit accesul la realizările științei și tehnologiei, nu au agreat niciodată pe deplin ideea globalizării confundând-o cu un nou tip de dominație, cu un neocolonialism; statele puternic dezvoltate și cele aflate pe drumul democratizării, care doresc o dezvoltare durabilă, o cooperare dinamică în toate domeniile vieții sociale, o exploatare științifică și echilibrată a resurselor vitale, securitate și stabilitate pe tot cuprinsul globului pământesc, se situează la polul opus, convinse fiind de faptul că numai printr-o abordare globală a problemelor pot fi găsite soluții ai căror beneficiari să fie toți locuitorii planetei.
Este evident aportul adus de O.N.U. în acest sens, mai ales la sfârșitul secolului trecut când juca mai activ rolul său de responsabil statutar pentru globalizarea lumii. “Fiind o reuniune de țări libere și independente, prin acțiunile și deciziile sale, cu precădere în sfera Consiliului de Securitate, contribuie deplin și eficient la devenirea globală a lumii”.
Cel mai important lucru al procesului în sine este considerat a fi înțelegerea corectă și deplină a globalizării care să elimine tendința de globalizare forțată, care încă există în mințile unora, subordonată dorințelor de dominare și de ștergere a diferențelor naționale de orientare forțată către scopuri care aparțin în exclusivitate celor puternici, precum și tendinței de “supraierarhizare și perifericitate” care cel puțin în acest moment se manifestă și încă cu perspectivă, ceea ce duce la menținerea în controversă a fenomenului și la creionarea unei perspective pline de necunoscute și amenințări.
Opus acestei concepții se manifestă o alta mult mai realistă și mai convingătoare bazată pe o deschidere largă a spațiului, reglementată după standarde reale și unanim acceptate, care ia ca bază de calcul posibilitatea manifestării parteneriale, acceptul și încrederea în direcția și sensul dezvoltării mondiale, integrarea tehnologică și, mai ales, perspectiva accesului liber, supus doar competenței la valorile comune ale omenirii, concepție capabilă să facă din globalizare o dorință, o tendință obiectivă a dezvoltării și voinței generale, în acest sens conceptul însuși devenind viabil pentru întreaga masă a subiecților.
Privită în acest mod, globalizarea va fi capabilă să rezolve multitudinea de probleme care pe parcursul istoriei au dus la apariția și au favorizat dezvoltarea unor concepte potrivit cărora lumea, sau anumită parte a acesteia, era catalogată ca: “zonă cenușie”, “zona străinătății apropiate”, “zona străinătății îndepărtate”, “zonă cu vid de securitate”, mergând uneori până la extrema reprezentată de “zona pierdută în spațiu”.
Ceea ce trebuie pe deplin înțeles este faptul că atâta timp cât vor exista diferențe notabile de vederi privind înfăptuirea globalizării, cât fenomenul va fi interpretat în mod diferit de la un stat la altul, de la o organizație internațională la alta, cât nu va fi unanim acceptat un lider de opinie iar celelalte organisme, organizații, state sau națiuni nu-și vor accepta rolul lor de factor dinamizator al procesului, globalizarea va întârzia să-și spună cuvântul. La toate acestea se adaugă jocul de interese ale marilor puteri și mai ales politica închisă, antiglobalistă a foarte multor state care, cel puțin deocamdată, nu acceptă ideea integrării în comunitatea mondială, temându-se pentru cultura și civilizația lor și acceptând să trăiască departe de lumea modernă.
1.1.1. Determinările și factorii globalizării
Societatea omenească actuală, prin evoluția ei, scoate la iveală o serie de elemente specifice fenomenului globalizării. O analiză atentă, oricât de optimistă ar fi ea, nu poate să nu evidențieze atât factorii care confirmă tendința spre globalizare, aceștia manifestându-se cu preponderență, cât și factorii care frânează procesul, unii dintre aceștia confundându-se cu veritabile ziduri între civilizații.
Privit prin altă prismă, fenomenul globalizării este supus atât factorilor subiectivi cât și celor obiectivi, care se manifestă cu intensități diferite, mulți dintre aceștia capabili să netezească drumul abordării și rezolvării problematicilor în mod realist iar alții, dimpotrivă, considerându-se cel puțin pentru o bună perioadă de timp în factori de frânare.
Erorile umane ce se manifestă singular, precum și în cadrul organismelor internaționale, zonale sau regionale – surpriza, neprevăzutul, incoerența și reacțiile în lanț – și poate mai presus decât toate acestea evoluția vieții politice într-una sau alta din zonele lumii, care pot duce la schimbarea opiniei și viziunii unor actori importanți din ecuația globalizării vin să completeze, fără însă a definitiva tabloul factorilor care contribuie sau împiedică înfăptuirea globalizării.
Dintre cei mai importanți factori ai globalizării pot fi menționați: bazele de date, capitalul, decizia, informația, mișcarea, polarizarea, proprietatea, revoluția tehnologică, spațiul, știrea .
Bazele de date – sunt considerate drept instrument de selecție, separare sau excludere. Prin utilizarea bazelor de date se pot eficientiza mecanismele diverselor sfere de activitate sau se pot crea posibilități multiple de protejare a siguranței personale a cetățeanului.
Capitalul liber – trăsătură nouă și importantă, datorită dobândirii mobilității. Mobilitatea capitalului este folosită pentru obținerea de profit, iar dacă aceasta se întâmplă cu o viteză mare, cu atât mai bine. Singurele limite pentru mobilitatea capitalului liber sunt regulile, normele administrative, dar și acestea au o tendință de a fi din ce în ce mai puține, ca efect al extinderii procesului de globalizare.
Capitalul economic – fondurile și resursele necesare pentru a face alți bani și a obține alte resurse. Se mișcă repede, fiind întotdeauna înaintea oricărei forme de organizare statală.
Decizia – în ultimii 30 de ani a avut loc dispersia constantă a centrelor de decizie și a calculelor pe care se întemeiază deciziile luate în acele centre care se plasează dincolo de orice constrângere teritorială. Desprinderea economiei de politică va determina o schimbare în distribuția puterii sociale. Puterea tinde să devină anonimă, iar locul ei în spațiu să se piardă.
Finanțele mondiale reprezintă cea mai bogată sursă de surprize și nesiguranță. Cei care le dețin și iau hotărâri în privința mișcării lor pe plan mondial au puterea de a domina viața internațională.
Informația/știrea/vestea/noutatea – au câștigat enorm în viteza de transmitere, procesarea lor la viteze din ce în ce mai mari, făcându-le să devină disponibile aproape instantaneu, datorită sistemului mondial informațional, cea mai cunoscută componentă fiind internet-ul. Distanța nu mai contează. Spațiul nu mai este un obstacol.
Libertatea de mișcare este o facilitate răspândită inegal pe glob și destul de rară. Este o consecință a mobilității și este influențată de viteză și dualitate. Libertatea de mișcare neîngrădită este specifică vârfurilor societății, elitelor globale, celor care nu mai depind sau depind foarte puțin de evoluțiile dintr-un anumit teritoriu.
Polarizarea –are în centru mobilitatea. Avantajul de a beneficia de libertatea de mișcare, comparat cu lipsa de atu a imobilismului, determină polarizarea diverselor componente ale societății actuale. Ca o expresie extremă a polarizării, se poate menționa tentația acută de a trece în rândul infracțiunilor cazurile care nu corespund idealului social și rolul jucat de această tentație în compensarea neajunsurilor vieții în mișcare.
Proprietatea – se pot obține proprietăți (terenuri, locuințe, acțiuni, etc.) în oricare loc de pe glob, fără ca viitorul proprietar să se deplaseze neapărat în aria de interes. Proprietatea, ca locuință permanentă, a mai căpătat o nouă valență duală în contextul globalizării și a dorinței de o libertate de mișcare cât mai mare, devenind în multe situații absentă. Situația a întărit independența elitelor globale față de puterea politică și culturală limitată teritorial.
Revoluția tehnologică – este unul dintre principalii factori ai globalizării, care a influențat mijloacele, metodele, posibilitățile de exprimare și acțiune din toate domeniile de manifestare a acestui fenomen. Revoluția tehnologică a adus ultimele și cele mai profunde schimbări ale lumii în care trăim.
Spațiul – distanțele nu mai contează. Geografia tradițională are drept caracteristice: factorii geofizici, granițele naturale, granițele administrative teritoriale, identitățile unei populații, identitățile culturale, distincția dintre înăuntru – afară. Datorită faptului că în cadrul accelerării procesului de globalizare, viteza de mișcare este din ce în ce mai mare, iar mișcarea este cel mai vânat trofeu de către indivizi, principalele caracteristici ale geografiei tradiționale au început să se estompeze.
În aceeași ecuație și pe aceeași scenă a globalizării se manifestă o serie de factori de frânare a procesului care, în opinia specialiștilor, chiar dacă nu au o influență determinată pe termen scurt împiedică transpunerea în viața socială a măsurilor capabile s-o modernizeze, iar pe termen lung nu fac altceva decât să întârzie procesul de globalizare. Printre aceștia pot fi enumerați:
marile decalaje economice și sociale, ce separă Vestul de Est și Nordul de Sud;
agresiunea informațională, desfășurată între diverși actori ai lumii internaționale, în scopul obținerii de avantaje proprii;
lupta pentru resurse și redistribuire a accesului și controlului acestora;
frica pierderii identității culturale și naționale;
înțelegerea eronată a procesului globalizării prin prisma posibilității pierderii protecției sociale asigurate de statele națiuni.
Cumulând toți acești factori, de accelerare sau de încetinire a procesului de globalizare, și analizând profund implicațiile unuia sau altuia asupra procesului societății umane, constatăm că o influență majoră o exercită și asupra securității globale, implicit a securității militare. Securitatea globală, care presupune principii, norme, instituții și instrumente globale prin care se verifică respectarea acestor norme și, la nevoie, impune sistemul de norme generale de securitate, este asigurată în prezent de O.N.U., care, sub efectele globalizării, va trebui reformată, adaptată noilor cerințe și noilor realități ale lumii contemporane.
Globalizarea reduce posibilitatea unor războaie între marile puteri, însă acestea și aliații lor se vor confrunta cu riscuri asimetrice deosebit de periculoase: terorismul internațional, crize locale de natură etnică sau religioasă, proliferarea programelor pentru tehnologii și servicii necesare producerii și diseminării necontrolate a armelor de distrugere în masă, crearea unor dezechilibre militare zonale, proliferarea crimei organizate transfrontaliere, discriminări sau incompatibilități interstatale în diverse domenii – economic, militar, dezechilibre ecologice, migrații ale unor popoare.
1.1.2. Dimensiunile și caracteristicile globalizării
Reprezentând un fenomen complex ce cuprinde realități și tendințe, care vizează toate domeniile vieții sociale, globalizarea se caracterizează nu numai prin multidimensionalitate, dar și printr-o dinamică accentuată a coordonatelor care o definesc.
Teoretizând, se poate considera că procesul globalizării evoluează pe trei nivele. Globalizarea se manifestă în cele mai caracteristice forme și se extinde în ritm accelerat în spațiile țărilor și guvernelor democratice, dezvoltate economic, care au aderat la sisteme convergente, similare de valori. Proprietatea, afacerile, schimburile comerciale, piața de desfacere, respectarea drepturilor fundamentale ale omului sunt elementele fundamentale ale sistemelor de valori din această arie geografică. Cu cât interesele vor fi mai puternice, cu atât aspectele legislative și cele instituționale se vor armoniza și vor funcționa în limitele respectului reciproc dintre state. Interesele naționale vor crea, pe lângă asocieri de state și o concurență între acestea, în limitele normalului acceptat de către parteneri, cu consensul evitării unor crize importante între țările partenere, toate doritoare de pace, pace bazată pe obiective și interese comune.
Un alt nivel în care procesul globalizării va aduce influențe importante, este cel al zonelor importante pentru principalele competiții ale acestui secol, concurența pentru accesul și gestionarea informațiilor, resurselor și apei. Este aria acelor țări, care prin potențialul lor vor deveni ținte ale concurenței sau noi actori importanți ori revitalizați în procesele globale ale acestui secol.
Al treilea nivel este reprezentat de teritoriile, pentru care încă globalizarea nu va avea impact deosebit. Este aria care va tinde să se integreze, să se dizolve în celelalte două zone ale globalizării.
Delimitând zonele specifice globalizării se vor observa grupări de țări, caracterizate de un sistem de valori acceptat, la care se adaugă asocieri de avantaje sau criterii cu rang de excepții: țara cu rol de lider, religia, dorința de contrapondere față de un lider regional sau internațional, strategia națională sau de grup de a valorifica un avantaj specific (resurse naturale sau financiare, informații, neutralitate, ideologie, cultura, limba vorbită, tehnologie înaltă, etc.).
Efectele globalizării, sau așa cum sunt denumite în mediul strategilor globalizării, țintele acesteia, sunt reprezentate în special de domeniile economic, social, cultural și de securitate.
Dimensiunea economică a globalizării este forța polarizatoare a celor mai importante interese, a celor mai profitabile și tentante rezultate. Rezolvarea cât mai multor probleme economice va determina și modelarea mai ușoară a celorlalte aspecte ale globalizării. Interesele economice și cele de securitate națională sunt strâns legate pentru un stat și numai împreună determină prosperitatea cetățenilor acelui stat. O economie lipsită de soliditate, face ca statul să devină mai vulnerabil în fața unor amenințări diverse și forțe destabilizatoare.
Economia globală s-a creat prin realizarea unei interdependențe a economiilor statelor, în care piețele depind unele de altele, devin emergente și nu mai pot fi protejate în totalitate prin intervenția statelor proprii.
Principalele componente procesuale ale globalizării economice, prin prisma creșterii integrării proceselor de producție globală, ca rezultantă a sporirii comerțului și a fluxurilor financiare, sunt:
reformarea rolului și capacității de a face politică de către statele de tip națiuni, mai ales în sfera serviciilor publice;
reformarea sistemelor financiare;
reformarea standardelor de muncă și a sistemelor sociale;
reformarea industriei naționale;
reformarea capacității de management a resurselor naturale și a aspectelor referitoare la mediu în general;
creșterea potențialului prospectării economice pe piața integrată mondial;
creșterea potențialului de modernizare a statelor și de îmbunătățire a guvernării;
creșterea potențialului de luptă împotriva sărăciei.
Din acest punct de vedere, Uniunea Europeană poate constitui un model de globalizare, ea cuprinzând, din punct de vedere economic, toate aceste componente, care sunt cuprinse în tratatele și protocoalele încheiate între statele membre. La rândul ei, piața unică europeană este parte a pieței mondiale iar raporturile dintre ele sunt ca de la parte la întreg, existând dacă nu un conflict, cel puțin o substanțială deosebire de vederi între legile care guvernează una sau alta dintre cele două piețe.
Dimensiunea socială a globalizării reprezintă domeniul cel mai puțin analizat și fundamentat, dar care are și cele mai multe probleme neelucidate.
Separat de creșterea exponențială a fluxurilor de bunuri, servicii și capital în jurul globului, globalizarea a promovat și mișcarea oamenilor, valorilor și ideilor peste frontiere și, deseori, peste continente. Este un proces care se referă în primul rând la efectele globale, nefiind identic cu conceptul de universalizare, care emană speranța, intenția și hotărârea de a face ordine și a crea condiții egale pentru toată lumea, în toate zonele planetei .
Dimensiunea socială cuprinde în esență proiecte benefice devenirii omenirii, cele mai importante fiind:
organizațiile mondiale cu aderență liber-consimțită și cu autoritate
recunoscută, atât în domeniul organizatorico-social cât și în domeniul
economic, cultural, de securitate și consultanță;
liberalizarea schimburilor educaționale la toate nivelurile, atât ca metode, tehnici și tehnologii de instruire, cât și ca valori de susținere a procesului sau beneficiari ai acestuia;
structura neierarhică a societății și fundațiilor non-guvernamentale
integrate pe domenii de colaborare și cooperare;
asociațiile mondiale de analiză, evaluare, ierarhizare și sprijin a
valorilor umane impuse în anumite domenii;
acordurile guvernamentale sau asociațiile specializate pentru combaterea bolilor sociale, a intoleranței religioase, rasiale, sexuale sau de altă natură;
principiul liberei asocieri a persoanelor;
standardizarea raportului nivelului de trai – venit minim garantat;
protecția socială a categoriilor defavorizate;
libera circulație a persoanelor.
Dimensiunea socială a globalizării pare să fie cea mai controversată și acest lucru derivă din existența pe glob a tuturor epocilor evoluției societății și a omului reprezentată de o paletă care are la extreme omul primitiv și omul modem, omul secolului XXI.
În plus, socio-organizările umane constituite pe criterii multiple, cu o cultură și civilizație profund ancorate în propriile lor sisteme de viață socială din partea actorilor globalizării, găsirea a tot atâtor soluții de aderare la principiile și normele vieții moderne, la valorile comune civilizației umane.
Dimensiunea culturală a globalizării este cea mai acceptată și sprijinită atât ca fenomen cât și ca manifestare competițională deschisă cu acțiuni larg agreate și o participare numeroasă, componentele esențiale manifestându-se prin:
circulația valorilor culturale și confruntarea lor nu numai pe piața criticilor ci și pe cea a achizițiilor și colecționarilor;
târgurile, expozițiile, seminariile și manifestările dedicate evenimentelor și personalităților culturale, libera circulație a tehnologiilor moderne, internet, televiziune, radio;
reevaluarea valorilor culturale naționale și tendințele de a șterge diferențele de limbă și excesul de simbolistică națională fără a le știrbi originalitatea și esența lor;
identitatea națională prin circulația culturilor se va regăsi încorporată în cultura globală care nu va fi o sumă a valorilor culturale, ci prin acceptarea unor valori mondiale comune și crearea unui sistem de valori și mentalități comune.
Dimensiunea culturală presupune unitatea globală în diversitatea culturilor specifice creată printr-o intensă activitate în urma căreia creațiile culturale sunt identificate, evaluate, conservate și valorificate în modalități optime în folosul omului și al societății. Dacă națiunile și culturile lor nu se constituie și nu evoluează sincronizat, dacă în stadiile incipiente diferențele și decalajele încurajează atitudini de dominare și de apreciere eronată a acelor culturi sau națiuni care nu beneficiază de creații care să le facă mai performante, se ajunge la atitudini discriminatorii, a căror escaladare constituie o frână a procesului de globalizare.
Dimensiunea culturală actuală va conduce probabil la creșterea duratei înfăptuirii procesului de globalizare. Dacă însă procesul de influențare reciprocă dintre culturile specifice națiunilor nu va fi corect gestionat în scopul uniformizării culturale, iar factorii aleatori, agresivi și violenți la adresa culturii nu vor fi contracarați, acest proces se va prelungi extrem de mult, va fi în pericol să-și piardă credibilitatea, iar existența socială va fi în mod serios periclitată.
Dr. Kamal Hassan preciza că popoarele din Sud sunt suspicioase, cred că procesul de globalizare poate fi o camuflare pentru o dominare a Nordului asupra Sudului, din punct de vedere economic, politic și cultural, iar Sudul nu poate face față acestei concurențe. În opinia sa dezavantajele globalizării sunt mai numeroase față de avantajele acestui proces, semnalând pericolul prezentat de schimbarea educației tradiționale și alunecarea culturilor țărilor în curs de dezvoltare spre cultura de tip West. Chiar dacă IT facilitează difuzarea datelor și cunoștințelor, Dr. Kamal Hassan apreciază că multe dintre informații sunt nefolositoare și promovează un mediu trivial. Din punct de vedere al mediului musulman, Dr. Kamal consideră că globalizarea a făcut să crească mediocritatea, stilul de viață ostentativ, slăbind fibra morală a societății musulmane.
Dimensiunea de securitate a globalizării este cea mai sensibilă, atât în relația cu tendințele de globalizare a terorismului și criminalității, cât și cu ideea păstrării atribuțiilor și competențelor statelor naționale, întrucât, această dimensiune de mare importanță și strâns legată de sistemul militar, nu se rezumă numai la forma sa pur militară.
Rolul cel mai important al organizațiilor de securitate colectivă este de a atenua situațiile conflictuale existente între doi sau mai mulți actori, precum și stoparea escaladării crizelor deja existente. Există trei concepte prin care sunt descrise situațiile conflictuale: criză, conflict și război. La acest moment putem vorbi despre două paradigme, care conturează politica de securitate a fiecărui stat: dilema tradițională a securității și noua dilemă a securității.
Potrivit dilemei tradiționale a securității, actorii internaționali, caută de obicei, securitatea unilaterală. În acest context, noțiunea de securitate unilaterală desemnează faptul că statele sunt interesate în mod exclusiv de propria securitate, fără a ține cont de mijloacele cu care se poate atinge acest obiectiv. Promovarea unor astfel de politici, subminează securitatea, deoarece există o permanentă înarmare și contra înarmare. În astfel de condiții, nici o țară nu poate garanta un mediu sigur pentru sine și pentru alții.
Singura latură pozitivă a acestei paradigme este absența acelor actori nonstatali imprevizibili, care ar putea lansa un atac în cel mai improbabil moment. Indiferent de paradigma care conturează securitatea internațională la un anumit moment și indiferent de conflictul care ar putea perturba pacea internațională, există organizații pe care societatea internațională se poate baza pentru rezolvarea lor. Unele au fost create imediat după cel de-al II-lea Război Mondial, altele sunt mai recente, dar toate au ca scop reglementarea, soluționarea conflictelor existente pe scena relațiilor internaționale, dacă e posibil, pe cale pașnică.
Multe din problemele statului actual, sunt inevitabil preluate de către structuri globale, de instituțiile internaționale de securitate pentru gestionarea situațiilor de criză: NATO, UE, OSCE și ONU. La nivelul acestor organizații trebuie să se manifeste cooperare și dialog instituționalizat.
La nivelul NATO, care deține un rol esențial în întărirea securității euroatlantice după încheierea Războiului Rece, preocuparea a fost pentru deschiderea și dezvoltarea parteneriatului politico-militar, pentru cooperare și dialog consolidat cu fostele state adverse, pentru manifestarea interesului și receptivitatea primirii de noi membri.
În acest context, Europa ultimilor ani a fost și este scena unor transformări profunde, de anvergură, ca urmare a proceselor de extindere a NATO și a Uniunii Europene. Statele, guvernele vor avea un control din ce în ce mai redus asupra datelor, știrilor, informațiilor, tehnologiei, bolilor, migranților, armelor și tranzacțiilor financiare, indiferent că sunt legale sau ilegale.
Stabilirea dimensiunii securității și apărării de către instituțiile internaționale NATO și Uniunea Europeană, cu rol în transformarea pozitivă a mediului de securitate, este de lungă durată, angajarea implicând luarea în considerație a învățămintelor din conflictele din Balcani, evoluția țărilor neutre, definirea precisă a raportului UE-NATO în problematica politico-militară, dar și actuala criză financiară.
1.1.3. Modalități de manifestare a globalizării
Atât conceptul în sine, cît și procesul globalizării a suferit și suferă în continuare corecții, unele dintre ele majore, datorate, pe de o parte, înțelegerii mai profunde a fenomenului și aprecierii acestuia după grile de valori actualizate, ancorate în practica dezvoltării societății umane iar, pe de altă parte, mutațiilor profunde petrecute în societatea umană, în gândirea politico-strategică, mai ales după încheierea Războiului Rece.
Tendințele dezvoltării lumii contemporane sunt cu mult diferite față de cele înregistrate cu 20-30 de ani în urmă, când comunismul era perceput ca o agresiune la adresa întregii lumi și părea de nezdruncinat, iar între vest și est, între sud și nord, existau bariere care, cel puțin în lumea pesimiștilor, erau considerate veșnice.
La începutul mileniului al treilea, perspectiva dezvoltării societății umane este cu totul alta, iar pentru ca tendințele de dezvoltare să se materializeze își aduc contribuția numeroase organisme și organizații internaționale, care au creat instrumente adecvate și au conceput modalități de acțiune capabile, să facă din procesul globalizării un proces viabil, durabil și consistent.
Toate acestea sunt puse în evidență de:
internaționalizarea mișcărilor sindicale, care au devenit din ce în ce mai asemănătoare cu marile corporații economice internaționale și se bazează pe internaționalizarea pieței muncii și a legăturilor tot mai active dintre sindicatele naționale manifestate în plan regional, continental și mondial;
amploarea spațială și profunzimea mișcărilor etnice, religioase, culturale, civice și ecologice a căror acțiune a depășit granițele naționale și ale căror probleme și scopuri pentru care militează sunt comune și se înscriu în problematica largă a procesului de globalizare; organizațiile politice transnaționale, la nivelul partidelor politice al căror rol este de a coaliza și unidirecționa eforturile politice pentru dezvoltarea durabilă și echilibrată a economiilor statelor pe care le reprezintă, într-o strânsă dependență unele de altele, concomitent cu accesul tuturor la tehnologiile performante, ajungând să se vorbească spre exemplu ca în Europa de “europartide”;
asociațiile transnaționale neguvernamentale, care au proliferat rapid și au cele mai diversificate preocupări, de la agricultură la producerea de soft-uri, de la ajutorarea persoanelor handicapate până la controlul surselor de energie, de la ajutorarea sinistraților până la asigurarea drepturilor femeilor; evantaiul acestor asociații cuprinde o paletă variată și numeroasă; Federația Internațională a Femeilor Juriste, Crucea Roșie Internațională, Federația Internațională a Întreprinderilor Mici și Mijlocii etc., asociații care cuprind milioane de membrii și au zeci de mii de ramificații în majoritatea țărilor lumii.
Alături de acestea acționează în deplină legalitate și în concordanță cu scopul propus o multitudine de organizații care, dacă O.N.U. reprezintă “organizația mondială”, ele formează alte tipuri de organizații cu vocație mondială cum sunt:
organizațiile interguvernamentale constituite pe criteriul domeniului de activitate și care cuprind grupuri de consorții precum: Organizația Metrologică Mondială, Agenția Internațională pentru Energia Atomică, Organizația Mondială a Cafelei, Organizația Mondială a Comerțului, Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol etc., necesare pentru coordonarea la scară mondială a transporturilor, comunicațiilor, telecomunicațiilor, brevetelor precum și a activităților din domeniile pe care le reprezintă;
în domeniul militar, putem aminti organismele și inițiativele: INTERPOL, SECI, BLACK SEA FOR, SEEBRIG, SHIRBRIG etc.;
Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, sunt alte două instituții a căror activitate are o influență majoră asupra procesului de globalizare;
aflate nu peste toate acestea, dar cu un rol decisiv pentru asigurarea funcționării celorlalte instituții și organisme naționale sau transnaționale, organizațiile de securitate create pe baza principiilor și normelor de securitate acceptate pe plan internațional și posesoare a unor instituții supranaționale, care veghează la respectarea acestora, se detașează net atât prin structură cât și prin strategia adoptată; printre acestea se remarcă Organizația Națiunilor Unite, o organizație mondială, iar altele cum ar fi Organizația Pentru Securitate și Cooperare Europeană, Uniunea Europeană, Uniunea Țărilor Arabe, Comunitatea Statelor Independente etc. cu vocație continentală. Necesitatea acestora este dată de pericolul pe care îl reprezintă conflictul armat în societatea contemporană, iar fiecare în parte încearcă să constituie un model care la scară extinsă să conducă la asigurarea securității globale.
În principiu, organizațiile internaționale au ca misiune supravegherea procesului de mondializare și asistența țărilor a căror inserție în economia mondială este o sursă de dificultăți.
Evoluția globalizării impune creșterea rolului organismelor suprastatale, supranaționale, capabile să conducă, să gestioneze un sistem (rețea) integrat, prin preluarea elementelor esențiale ale atributelor statelor naționale ce fac parte din respectiva alianță.
Chiar dacă în prezent și în viitor, în privința problemelor naționale, cât și a celor internaționale, actorii non-statali, de la firme până la organizațiile non-profit, vor juca un rol din ce în ce mai larg, totuși organizațiile internaționale cu reprezentare statală vor continua să joace rolurile cele mai importante. Organizația Națiunilor Unite, continuatoarea Ligii Națiunilor, are încă cea mai mare influență pe plan internațional.
Carta ONU se bazează pe trei activități majore : menținerea păcii și securității prin rezolvarea disputelor pe căi pașnice, promovarea cooperării economice și sociale internaționale, protejarea intereselor popoarelor, în teritoriile pe care nu le auto-guvernează. ONU a înființat agenții proprii specializate, ce acționează în domenii bine definite, cu o anumită independență unele față de celelalte. Prin această strategie s-a dorit reducerea constrângerilor politice asupra activității agențiilor. Unele din domeniile abordate sunt și cele de combatere a crimei organizate, a traficului de droguri, a studierii fenomenului migraționist, de protejare a drepturilor fundamentale ale omului.
1.2. Tendințe și orientări în cadrul noii ordini mondiale și impactul
acestora asupra frontierei de stat
Începutul mileniului al treilea a conturat schimbări de proporții în devenirea istorică a marilor puteri ale lumii, securitatea fiind abordată azi din perspectiva sistemică, ca fiind un concept multidimensional. Evenimentele geopolitice din ultimii ani reliefează că direcțiile și tendințele de edificare ale noii ordini mondiale au fost stabilite și afirmate. În urmă cu 20 de ani, dintr-o țară divizată, Germania s-a reunificat, redevenind „motorul” economic al Europei. Fostul imperiu sovietic s-a destrămat, iar urmașul său, Federația Rusă, a fost „degradat” din rangul de superputere la cel de mare putere. Dintr-un bastion al comunismului dur și pur, China a devenit o țară comunisto-capitalistă, iar marile puteri europene, ca Marea Britanie, Franța și Germania, au renunțat, într-o formă sau alta, la statutul lor, în favoarea structurii continentale – Uniunea Europeană – care se dorește să joace un rol capital în ierarhia puterii mondiale; Japonia, chiar dacă aproape a traversat perioada de recesiune economică, ca de altfel și alte state ale lumii, încearcă prin capacitățile pe care le dezvoltă, să se afirme și ca mare putere militară. În ceea ce privește SUA, beneficiind de avantajele conferite de un sistem democratic funcțional și pragmatic, de o economie dezvoltată, chiar dacă sunt puternic afectate de criza economică mondială, datorită resurselor financiare și militare impresionante pe care le au, s-au afirmat până în prezent ca o superputere mondială reală -megaputere – în accepțiunea unor cunoscuți politologi.
Tendințele ce se manifestă în afirmarea și consacrarea noilor centre de putere, sunt consecințe directe ale evenimentelor petrecute în mediul de securitate. Perioada „războiului rece” a fost caracterizată printr-un echilibru mondial rezultat din starea de confruntare dintre cele două blocuri politice și militare opuse. Esența acestui echilibru l-a reprezentat conceptul de „Distrugere mutual asigurată” (MAD) care, timp de o jumătate de secol, a oferit suportul fundamental al celor două sisteme de securitate, materializat prin descurajarea reciprocă. Esența strategiilor de securitate a puterilor nucleare a constituit-o asigurarea unei riposte credibile, prin dezvoltarea propriilor capacități militare. Existența celor două blocuri politico-militare rivale a stabilit configurația sistemului mondial după aceeași schemă dualistă, majoritatea statelor aflându-se în situația de a se alătura, nu întotdeauna potrivit propriilor voințe unuia sau altuia dintre cei doi actori politici majori. În competiția de menținere a supremației sau măcar a unui echilibru acceptabil, cele două blocuri au antrenat în scopuri exclusiv militare, surse și resurse inimaginabile, care puteau satisface în bună măsură cerințele sociale tot mai crescânde și diversificate ale cetățenilor, în special a celor din țările fostului Tratat de la Varșovia, a căror bunăstare se îndepărta tot mai mult de standardele minime acceptabile. Dar, la sfârșitul războiului rece, omenirea a constatat că se află departe de momentul instaurării păcii.
Decizia președintelui american Ronald Reagan, din martie 1983, de lansare a programului „Inițiativa de Apărare Strategică” și a măsurilor complementare acestuia, a determinat accelerarea și amplificarea competiției înarmărilor, Moscova, aflată în plin declin economic, a realizat că nu-și mai putea proteja pe cale militară poziția sa de superputere și nici nu va mai dispune de spațiul său de influență, decât cu prețul unor cheltuieli fabuloase. Eforturile economice și financiare tot mai mari, la care au fost obligate statele satelit ale fostei URSS, au generat dificultăți sociale insuportabile în majoritatea dintre acestea. Drept consecință, în urmă cu 20 de ani, criza a izbucnit la început în Polonia, care avea cele mai mari datorii externe, s-a extins apoi în URSS și Ungaria, propagându-se cu rapiditate în R.D.G., Cehoslovacia, România, Bulgaria, Albania și Iugoslavia, determinând prăbușirea comunismului. Eșecul sistemului comunist, provocat în principal de propriile limite și vicii interne, a fost accelerat și de punerea în practică, de către SUA și aliații lor occidentali, a unui sistem complex și puternic care a cuprins atât mijloace și tehnici militare, cât mai ales nemilitare. Așa cum apreciază Alvin Toffler în „Puterea în mișcare”, prăbușirea comunismului a fost influențată în mod deosebit și de factorul „K”, reprezentând noile cunoștințe de care sunt dependente atât puterea militară cât și cea economică. Datorită răspândirii tehnologiilor bazate pe cunoaștere și a liberei circulații a ideilor, SUA, Europa Occidentală și Japonia au reușit să consacre superioritatea economiei capitaliste față de cea socialistă. Aceleași tehnologii au contribuit în mod evident și la diferențierea uriașă a puterii militare în perioada respectivă. De fapt, acest lucru este recunoscut de ultimul președinte sovietic, Mihail Gorbaciov, într-un discurs din 1989, anul începerii destructurării totale a sistemului comunist: „am fost aproape printre ultimii care să ne dăm seama că în epoca științei informațiilor, cel mai costisitor patrimoniu e cunoașterea”.
Deschiderea la începutul deceniului nouă din secolul trecut a sistemelor politice democratice occidentale, spre țările desprinse din blocul comunist, amplificarea dialogului și cooperării cu acestea, au pus în dezbatere publică teorii potrivit cărora perioada confruntărilor militare majore ar fi luat sfârșit și că lumea se îndrepta de fapt către „sfârșitul istoriei”. În aceste condiții, lumea post-bipolară a fost considerată unipolară din punct de vedere ideologic. Câștigarea inițiativei în plan ideologic, prin urmărirea cu rigurozitate a politicii tradiționale a democrațiilor occidentale a accelerat sfârșitul „experimentului comunist” în Europa și a adus lumii occidentale victoria în „războiul rece”.
Departe de a asigura democrația, aflată încă în faza incipientă, dispariția sistemului bipolar a creat un vid de securitate inflamabil, care a favorizat redeșteptarea unor vechi dispute teritoriale, naționale, etnice și religioase, degenerând nu de puține ori în conflicte sângeroase.
Prin prisma acestei abordări, etapa post „război rece” a constituit o provocare și totodată o oportunitate pentru SUA de a-și demonstra capacitatea de unic lider mondial. Astfel, acestea au fost nevoite să-și angajeze puterea militară implicându-se în gestionarea multiplelor crize apărute în această perioadă, în condițiile în care ONU – entitatea care își propune prin propriul statut să mențină pacea lumii – nu a putut și nici nu a avut cum să desfășoare acțiuni militare de mare amploare.
Desfășurarea evenimentelor de după anii ’90, au evidențiat că nici o altă putere din lume, fie ea și nucleară, nu putea lua inițiative politico-economice sau militare de anvergură fără asentimentul și uneori asistența SUA. Astfel, SUA au avut, până în 2008-2009, o poziție absolut hegemonică în lume, cum nu s-a mai văzut de la căderea Imperiului Roman. Războiul din Golf și intervențiile din fosta Iugoslavie, Afganistan și Irak au dovedit statistic că ponderea SUA în asemenea acțiuni este de peste 80%, iar tehnologia, armamentul și logistica utilizate, au reprezentat capacități militare atât de sofisticate și costisitoare încât ceilalți aliați nu le pot avea încă. „America, a spus fostul președinte al SUA, George W. Bush, are și intenționează să mențină o putere militară capabilă să nu poată fi contestată. Prin aceasta ea va face inutilă destabilizarea prin cursa înarmărilor caracteristică erelor anterioare, rivalitățile inevitabile limitându-se la comerț și la modalitățile de înfăptuire a păcii. Washingtonul nu-și propune, dincolo de rivalitățile care amenință securitatea sa și a lumii, să impună viziunea sa”.
Conștiente de unicitatea puterii lor militare la nivel mondial, SUA realizează că totuși nu mai pot acționa singure fără a risca să atragă asupra lor unele nemulțumiri ori chiar abordări similare ale altor puteri militare. Astfel, a fost opoziția Franței, Germaniei, Belgiei, la care s-a adăugat cea a Rusiei și Chinei, față de decizia SUA și aliaților săi când au intervenit militar în Irak, în scopul aplicării rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU cu privire la presupusa deținere și fabricare a armelor de distrugere în masă de către guvernul condus de Saddam Hussein, motivație care ulterior chiar s-a dovedit că nu a avut suport real, negăsindu-se asemenea instalații. Însă semnificativă, ca impact și rezonanță pe plan mondial a fost intervenția militară a Federației Ruse asupra Georgiei în luna august 2008, intervenție care poate fi apreciată inclusiv ca un „semnal” la adresa SUA.
Se apreciază că dacă împotriva terorismului și amenințărilor asimetrice, SUA pot acționa în coaliție sau în mod solitar, în pofida oricăror opoziții, în competiția pentru resurse și piețe de desfacere acest lucru este mult mai dificil de realizat, având în vedere interconectările și intercondiționările existente între multitudinea de actori statali și non-statali implicați în acest demers. În condițiile în care factorul economic devine elementul de referință al puterii, iar superioritatea acestuia reprezintă condiția obligatorie, este de așteptat ca gruparea forțelor, constituirea de coaliții și de alianțe să se facă în funcție de capacitățile și interesele participanților la aceste forme organizaționale care vor avea drept mobil aproape exclusiv bătălia pentru resurse și pentru piețe de desfacere.
Afirmarea noilor centre de putere în condițiile
uni-multipolarității
Până la 11 septembrie 2001, fenomene precum terorismul, traficul de droguri, traficul de arme, migrația ilegală sau spălarea de bani acționau într-o interdependență relativă. Ca urmare, instituțiile naționale și internaționale abordau aceste fenomene separat, cu mai multă sau mai puțină eficiență. A devenit evident faptul că următorul 11 septembrie 2001 este posibil în orice moment putând avea ținte, resurse, tehnici și rezultate diferite. Între intervenția din Afganistan și atacul asupra Irakului, alianțele împotriva terorismului au înregistrat diferite evoluții.
În prezent, din punct de vedere structural, balanța de putere globală, cu alte cuvinte fundația pe care se susține rolul națiunilor în lume, se reconfigurează.
Ne aflăm, de fapt, între momente structurale – undeva între unipolaritate și multipolaritate. Dacă din punct de vedere al deținerii puterii militare SUA încă reprezintă singura superputere ( prin prisma arsenalului, dar și al sumelor alocate anual – 45% din cheltuielile mondiale ), din punct de vedere economic la nivel global sunt recunoscute și se confruntă pentru supremație în prezent mai multe superputeri economice: SUA, Uniunea Europeană, Japonia, la care se adaugă statele BRIC – China, Rusia, India și Brazilia – și Organizația de Cooperare de la Shanghai – Rusia, China, Kazahstan, Kirghistan, Tadijikistan și Uzbekistan, plus patru țări cu statut de observator, India, Iran, Pakistan și Mongolia, grupul devenind la momentul actual principalul furnizor mondial de hidrocarburi.
Istoria ne arată că tranzițiile sistemice pot fi pașnice sau conflictuale. Ceea ce știm, însă, cu certitudine este că puterea și influența spațiului euro-atlantic asupra dinamicilor internaționale scade pe măsura ascensiunii puterilor emergente. Pe de o parte, Vestul va trebui să reformeze organizațiile internaționale în scopul integrării statelor emergente. Pe de altă parte, America trebuie să se obișnuiască cu gândul că nu mai poate face tot ceea ce își dorește în imediata vecinătate a marilor puteri emergente, fără a ține seama și de interesele vitale ale acestora.
Recent, acest lucru a fost afirmat destul de agresiv prin doctrina Medvedev, ce are la bază strategia Putin și care nu vizează altceva decât recuperarea statutului de arbitru al Rusiei în spațiul considerat sfera sa tradițională de influență geopolitică – străinătatea apropiată.
În momentul de față, operăm cu un set de instituții internaționale moștenite de pe vremea Războiului Rece (și care reflectă structura de putere din acea epocă), în condițiile în care ascensiunea puterilor emergente reconfigurează balanța de putere globală. Putem spune că avem o grilă de interpretare unipolară, un set de instrumente bipolare, pe fondul unei lumi multipolare. Sistemul internațional nu a cunoscut tranziția de la o structură unipolară la o lume multipolară. În plus, nu cunoaștem cum se va comporta (cât de stabil sau instabil este) un sistem internațional caracterizat de o distribuție multipolară, cu adevărat globală. Din punct de vedere istoric, cea mai apropiată aproximare a lumii spre care ne îndreptăm este Europa secolului XIX – un sistem conturat în jurul unei balanțe de putere în care avem nu unul, nu doi, ci patru- cinci poli într-o permanentă interacțiune. Astăzi, tindem să îl vizualizăm ca pe unul inerent instabil.
Întrebarea la care trebuie găsit un răspuns, este dacă multipolaritatea este mai predispusă conflictului decât un sistem unipolar. Secolul XIX furnizează argumente pentru ambele ipoteze. Ceea ce cunoaștem cu certitudine este că multipolaritatea reclamă o diplomație mai activă și politici de stat mult mai flexibile decât o lume uni sau bipolară. Multipolaritatea nu are nimic de a face cu simplitatea geopolitică a bipolarității, nici cu oportunitățile strategice ale unipolarității (care a părut să se structureze pe coordonatele clivajului centru-periferie: un concert al marilor puteri la centru, pe fondul unei periferii neîmblânzite și instabile). Într-o lume multipolară, relațiile de putere devin mai fluide, iar ideologia contează mai puțin.
Al patrulea raport public al Consiliul Național al Informațiilor din Statele Unite ale Americii, denumit “Tendințe Gobale 2025: O Lume Transformată” , permite o proiecție în viitor pentru următorii 15 ani. Concluzia de bază a raportului este că Statele Unite își vor pierde influența nu atât ca urmare a unui declin al său, cât pentru că state ca India sau China se vor afirma rapid în următoarea perioadă. Mai concret spus, statutul de numărul unu, de superputere va fi transformat în unul de membru al grupului de state lider ale lumii, cu consecințe pe plan politic, economic și militar. Tom Fingar, directorul CNI a spus: “The unipolar moment is over”, adică: “momentul unipolar este de domeniul trecutului”.
Concluziile raportului vorbesc despre o Japonie care va fi prinsă între China și Statele Unite, despre o Rusie care va progresa sau va stagna, despre India care merge pe urma Chinei, precum și despre alte țări ca Turcia, Iran sau Indonezia, al căror rol va crește. Cea mai importantă afirmație a raportului este că va dispărea sistemul de alianțe și ierarhia lumii rezultată după sfârșitul ultimei conflagrații mondiale. Întregul sistem internațional – așa cum a fost construit în urma celui de-al Doilea Război Mondial – va fi revoluționat. Nu numai că noii jucători – Brazilia, Rusia, India și China au un loc la masa internațională superioară, aceștia vor aduce noi mize și noi reguli ale jocului.
Transferul fără precedent de bogăție care are loc acum în general din vest către est, va continua și în viitorul previzibil. Creșterea economică fără precedent, ce se adaugă la o creștere demografică cu 1,5 miliarde de oameni, va face presiune asupra resurselor – în mod particular energie, hrană, dar și apă – crescând spectrul insuficiențelor ce apar atunci când cererea depășește oferta. Potențialul pentru conflict va crește în parte datorită turbulenței politice în zone din arealul Orientului Mijlociu.
China va fi prima economie a lumii până în anul 2025 și a doua putere militară, se afirmă în același raport al CNI, India o va urma îndeaproape, iar Rusia va avea un parcurs ascendent în cazul în care prețul barilului de țiței va fi în permanență mai mare de 50-70 dolari. Cele trei țări urmează modelul de “capitalism de stat”, nu modelul liberal occidental.
Într-o lume multipolară, fragmentarea intereselor la nivel internațional va slăbi și influența unor actori globali cum este de exemplu ONU, care nu va mai reuși decât cu mare greutate să întreprindă o acțiune coerentă. Consiliului de Securitate existent i se vor adăuga noi membri, dar va deveni din ce în ce mai ineficient în condițiile lipsei unei națiuni lider care să uniformizeze punctele de vedere. Conceptul de global governance va suferi, deoarece într-o lume multipolară este greu de presupus că se vor găsi soluții acceptabile de către toți actorii importanți.
Grupurile religioase vor juca un rol mărit față de grupările seculare într-o lume multipolară. Este de așteptat ca în cadrul mai multor state, grupări religioase afiliate unor centre de putere externă să nu acționeze conform unor standarde statale, ci să emită pretenții de autonomie și autoguvernare. De aceea, este de prevăzut ca statelor europene cu puternice minorități musulmane să le fie pusă la îndoială autoritatea. Concluzie pentru Europa a raportului, dar nu numai: în anul 2025, cu o populație din ce în ce mai mare ce va trăi în zone urbane enorme, unde potențialul unor conflicte bazate pe intoleranță religioasă, etnicitate și luptă de clasă (se prevede o revitalizare a teoriilor post-marxiste) devine din ce în ce mai acut, apariția unor enclave de neautoritate statală unde domnește exclusivismul islamic va putea permite declanșarea unor conflicte asemănătoare, sau mai dure ca “revolta suburbiilor” din Parisul anului 2005. Țările tinere care oferă în același timp și o creștere rapidă a populației sunt grupate în prezent pe un „arc al instabilității”, din Anzi, prin Orientul Mijlociu și Caucaz, spre nordul Asiei de Sud. Până în 2025, zona se va reduce semnificativ atât pe latitudine, cât și pe longitudine. În această perspectivă, apariția de noi „tigri” economici se va produce acolo unde populația se va maturiza, înregistrând un spor corespunzător în domeniul forței deplin apte de muncă sau altfel spus, acolo unde tinerii vor deveni „muncitori”. Dacă o asemenea dinamică nu va fi posibilă (de așteptat, în Africa, Teritoriile Palestiniene, Afganistan sau Pakistan), va avea de suferit climatul social, care ar putea să fie caracterizat de instabilitate, conflicte și violență.
În consecință, tot mai multe voci mondiale vorbesc deja de mai mulți ani despre sfârșitul momentului unipolar al Vestului, pe măsură ce, spre exemplu, economiile BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) au depășit dinamismul și vitalitatea lumii euro-atlantice. Țările BRIC reprezintă în prezent cca. 15 % din cele 60,7 trilioane de dolari, la cât este evaluată economia mondială, dar, potrivit estimărilor companiei de analiză financiară Goldman Sachs, în 20 de ani, acestea ar putea să depășească G7 (SUA, Canada, Germania, Franța, Italia, Marea Britanie și Japonia).
Consecințele geopolitice ale transferului de prosperitate economică dinspre Vest spre Est nu constau doar în declinul relativ al puterii Occidentului față de ascensiunea Asiei, ci în primul rând in „dezoccidentalizarea fenomenului de globalizare”, crede Francois Heisbourg (cu alte cuvinte, în limitarea capacității lumii euro-atlantice de a influența regulile jocului – normele sistemului politic și economic internațional). În 2007, primele 6 economii occidentale produceau 65% din PIB-ul global. Se estimează că peste 20 de ani, Vestul va produce sub 50% din PIB-ul global, iar economiile BRIC vor domina lumea. În 2025 probabil, cele mai importante 8 economii vor fi: SUA, China, India, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franța și Rusia.
Prăbușirea sistemului financiar din Statele Unite a generat o recesiune care a lovit deopotrivă Occidentul, dar și economiile BRIC, diminuând semnificativ creșterea economică globală. Totuși, statele emergente vor continua să crească mai repede decât economiile G7. Se estimează că economia Statelor Unite va crește în următorii ani cu un randament de 1% (față de 3% înainte de criză), în timp ce economia Chinei va înregistra o rată de creștere anuală de 5% – 6%. Dacă înainte de criză, China creștea de 3 ori mai repede decât economia americană, astăzi crește de 5 ori mai repede. În trecut, toate crizele financiare erau gestionate de către organisme internaționale dominate de Occident – FMI, OMC sau G7. Astăzi, toate aceste instituții au fost depășite de magnitudinea crizei. A fost nevoie de convocarea în noiembrie 2008, la Washington și, în aprilie 2009, la Londra, a două reuniuni a celor mai importante 20 de economii ale momentului (G20 = G7 + economiile BRIC + alte economii emergente), pentru a se regândi arhitectura și regulile sistemului financiar internațional. Toate aceste lucruri ne arată cât de departe suntem de unipolaritatea anilor 1990. De-altfel, conferința de la Washington, prezidată de George W. Bush, descria cel mai fidel distribuția puterii globale. „Trăim într-o lume fluidă, în plină tranziție și care, pe fond, rămâne „uni-multipolară”. În acest sens John Hulsman considera la finele anilor 1990 că, deși „America este cea mai importantă dintre marile puteri militare mondiale, sunt și alți membri în board-ul guvernării globale care contează și care trebuie să fie implicați în formularea și adoptarea deciziilor planetare „. Iar Hillary Clinton, secretarul de stat american, spunea în iulie 2009 că „SUA vor conduce prin inducerea unui grad mai mare de cooperare între un număr mai mare de actori și prin reducerea competiției, înclinând balanța dinspre o lume multipolară către o lume multipartenerială”.
De aceea vom asista la o materializare și consolidare a numeroase tendințe ale momentului: revenirea politicii de putere și reafirmarea unor zone de influență geopolitică exclusivă a marilor puteri după modelul doctrinei Medvedev. Richard Haass crede că vom asista la modificări semnificative în peisajul alianțelor internaționale, anticipând aranjamente dinamice dominate de o logica rezumată sugestiv de Lordul Palmerston, acum mai bine de 150 de ani: „un stat nu are prieteni sau dușmani permanenți, ci doar interese permanente”.
Sub formă schematizată, ordinea mondială, în evoluția ei marcată de anumite momente și aprecieri ale unor personalități ale lumii ar putea arăta astfel:
1.1 Tabel evoluție schematizată ordinea mondială
Perioada / momentul|Caracteristică / apreciere|
1350 până la 1900|Deși termenul nu este încă utilizat, Europa rămâne multe secole, în esență, o lume multipolară: mai multe țări luptă pentru dominație, dar niciuna nu deține supremația pentru mai mult de câteva decenii la rând.|
5 martie 1946
|Discursul lui Winston Churchill despre „Cortina de Fier” reprezintă începutul Războiului Rece, transformând peste noapte lumea geopolitică în bipolară. Refuzând să se plaseze de o parte sau de alta, cinci țări fondează în 1955 Mișcarea de Nealiniere, sub conducerea premierului indian Jawaharlal Nehru.|
1969
|”Cea mai mare provocare a noastră” scrie Henry Kissinger, pe atunci consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui SUA, va fi „să bazăm ordinea pe multipolaritate politică chiar dacă puterea militară copleșitoare va rămâne în mâinile a două superputeri”. Un mai târziu, președintele Richard Nixon articulează Doctrina Nixon, care caută să exploateze diviziunile diplomatice pentru a reduce angajamentele militare ale SUA.|
8 ianuarie 1978
|Președintele francez Valery Giscard d’Estaing își descrie diferendele cu președintele american Jimmy Carter drept un „mijloc de a atinge marele nostru obiectiv, anume or­ganizarea unei lumi multipolare, care nu va fi limitată de deciziile luate de doar două superputeri”.|
1987|În „The Rise and Fall of the Great Powers”, istoricul Paul Kennedy de la Universitatea Yale prezice că echilibrul puterilor militare se va schimba în următorii 20, până la 30 de ani, creând o lume cu adevărat multipolară în jurul lui 2009.” Dacă modelele istorice reprezintă un ghid, echilibrul eco­nomic multipolar va începe să schimbe echilibrele militare”, declară el apoi pentru New York Times.|
25 decembrie 1991|Uniunea Sovietică încetează să existe, eliminând al doilea „stâlp” al Războiului Rece și lansând o dezbatere despre noua ordine mondială. „Politica globală”, susține mai târziu Samuel Huntington în Foreign Affairs, „trece acum printr-unul sau două decenii uni-multipolare înainte de a intra într-un secol XXI cu adevărat multipolar”.|
23 aprilie 1997|Teama de unipolaritatea SUA determină China și Rusia să semneze la Moscova o „Declarație Comună privind Lumea Multipolară și Stabilirea unei Noi Ordini Internaționale”.|
2 februarie 2000|Secretarul de Stat Madeleine Albright, care anterior numise SUA „națiunea indispensabilă”, susține că SUA nu caută „să decidă și să impună o lume unipolară”. Integrarea economică, spune ea, a creat deja „tipul de lume” care ar putea fi chiar numită „multipolară”.|
primăvara lui 2003|Cerința privind o „lume multipolară” devine un eufemism pentru opoziția față de războiul din Irak. Premierul britanic Tony Blair avertizează că viziunea multipolară a președintelui francez Jacques Chirac și folosirea prea des a sintagmei de către acesta este „periculoasă și destabilizatoare”.|
26 ianuarie 2007|Un editorial din New York Times descrie „emergența unei lumi multipolare”, China ocupând „un loc paralel la masa negocierilor, împreună cu alte centre de putere, precum Bruxelles și Tokyo.”|
20 noiembrie 2008
|In raportul său „Global Trends 2025”, Consiliul Național de Informații al SUA proclamă apariția unui „sistem global multipolar” drept una dintre „relativele certitudini” ale lumii în decurs de două decenii.|
ianuarie 2009
|Barack Obama preia funcția de președinte al SUA cu o viziune asupra lumii considerată de mulți ca multipolară, care consideră prioritară ascensiunea puterilor emergente ca Brazilia, China, India și Rusia. „Vom conduce prin inducerea unui grad mai mare de cooperare între un număr mai mare de actori și prin reducerea competiției, înclinând balanța dinspre o lume multipolară către o lume multipartenerială” spune în iulie secretarul de stat Hillary Clinton.|
29 iulie 2009|”Încercăm să construim o lume multipolară” declara vicepreședintele SUA, Joseph Biden, într-un discurs ținut în Ucraina, cu prilejul unei vizite oficiale.|
Întocmit în timpul cercetării și documentării din date „Foreign Policy România” nr. 11/2009
Toate aceste evoluții descriu o lume a cooperării selective, în care actorii principali vor fi mai puțin alianțele tradiționale și din ce în ce mai mult coalițiile de conjunctură, flexibil construite în jurul unui interes strategic punctual. Edificatoare în acest sens, într-o anumită măsură, sunt chiar „doleanțele” mai mult sau mai puțin divergente, vizate ori exprimate, de membrii G20 la Reuniunea de la Londra din aprilie 2009, astfel:
Argentina dorea aproape cu disperare noi măsuri pentru a reforma sistemul financiar mondial, inclusiv planuri pentru eliminarea paradisurilor fiscale;
Australia sprijinea un plan de abordare a problemelor care împiedică băncile să împrumute bani;
Brazilia urmărea să pună pe liber FMI, însă în final a propus o capitalizare a acestei instituții;
Canada era deranjată înaintea reuniunii de zvonurile potrivit cărora nu s-ar fi aflat printre cele 11 state prioritare la G20;
China se afla, în mod neobișnuit, în rând cu restul lumii la G20, un oficial de la Beijing spunând ca țara sa dorește o întărire a piețelor financiare pentru a redobândi încrederea;
Marea Britanie a susținut reformarea sistemului financiar mondial;
Franța, prin președintele Nicolas Sarkozy, a amenințat că iese de la lucrări, liderul de la Paris, care îi consideră pe “anglo-saxoni” principalii vinovați pentru declanșarea crizei economice, anunțase cu o săptămână înainte în fața miniștrilor francezi, că va părăsi lucrările G20 dacă acestea nu vor da rezultate. Cerința lui Sarkozy, de înființare a unui coordonator mondial, care să reglementeze situația financiară, nu a fost deloc împărtășită de premierul britanic Gordon Brown și președintele american Barack Obama. Mai mult, premierul britanic ar fi calificat aceasta noțiune drept “ridicolă”. De asemenea, Germania, dar și alte state se opun ideii franceze;
Germania a lăsat de înțeles că a contribuit suficient cu bani și că e cazul unui alt stimul financiar în Europa;
India, la fel ca alte state în curs de dezvoltare, dorea o mai mare reprezentare în FMI;
Indonezia a cerut prin președintele Susilo Bambang Yudhoyono “o nouă ordine mondială economică”;
Italia se gândea mai mult la summit-ul G8 pe care l-a găzduit în iulie 2009;
Japonia s-a alăturat SUA în apelul de stimulare a economiei globale;
președintele Mexicului, Luis Calderon, a prezentat un mesaj de luptă împotriva măsurilor protecționiste;
Rusia s-a prezentat cu cea mai radicală agendă, propunând contracararea dominației mondiale a SUA;
singurul stat african, Africa de Sud, a fost portavocea întregului continent pentru sprijin financiar;
Coreea de Sud s-a pronunțat pentru căutarea măsurilor concrete pentru stoparea crizei economice, iar Turcia pentru reformarea FMI;
SUA speră să se impună și în mandatul președintelui Obama.
În ansamblul lor, relațiile internaționale se prezintă ca o coexistență între ordine și dezordine, societate și anarhie. De aceea, stabilitatea sistemului este determinată de capacitatea marilor puteri de a ajunge la un consens asupra regulilor jocului și de a le impune statelor care le resping. Cei mai mulți experți consideră că provocarea strategică principală a comunității euro-atlantice în următorii 25 de ani va fi integrarea puterilor emergente într-un sistem de norme și reguli definit de Europa și SUA. Miza este absorbția lor într-o structură de ordine construită în jurul normelor euro-atlantice. „Dacă vom eșua să le transformăm în state care sunt interesate să fie parte a sistemului, ele vor deveni puteri revizioniste și vom ajunge să trăim în junglă”, crede John Hulsman. Pârghia Occidentului față de statele BRIC este, însă, capitalismul. Prosperitatea puterilor emergente este un produs al piețelor. Prosperitatea lor depinde practic de integrarea în economia globală. Fiind beneficiare ale capitalismului, statele BRIC au un interes fundamental în conservarea sistemului care le asigură bunăstarea, astfel că nu vor fi tentate să distrugă statu-quo-ul, fără a risca propria sinucidere economică. În plus, sunt în mod fundamental interesate să se afle în interiorul sistemului și nu în afara lui.
Dinamica schimbărilor și impactul asupra noilor frontiere
Dezvoltarea tehnologiilor și afirmarea tot mai pregnantă a economicului ca factor prioritar în evoluția omenirii, pragmatismul intereselor concurente și conștientizarea slăbiciunilor statului în această competiție, au evidențiat că nici un stat, oricât de puternic ar fi, nu mai poate face față singur problemelor tot mai complexe și costisitoare ale dezvoltării contemporane. Această realitate a impus constituirea unor forme suprastatale de coalizare pentru a obține profituri din forța multiplicată a statelor legate de interese comune. Armonizarea acestor eforturi a favorizat apariția unor regiuni economice distincte, un alt tip de evoluție în competiția pentru afirmarea și consacrarea noilor centre de putere. Regiunile economice, prin specificul și particularitățile lor, își pun amprenta asupra tuturor entităților ce le compun. Prin stabilirea unor norme, principii, cerințe și responsabilități comune, regiunile integrează formațiuni statale cu identități economice, etnice, sociale, culturale și ideologice tot mai diferite, capabile să joace un rol tot mai important în competiția mondială actuală.
Pe acest fond, consecvente scopurilor sale strategice, SUA, au urmărit începând cu a doua jumătate a secolului trecut, consolidarea capului de pod stabilit în Europa, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, astfel încât aceasta să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini mondiale. Ultima extindere „robustă” a NATO în primul deceniu al secolului XXI, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum și eforturile prezente care se fac, de-o parte și de alta, pentru includerea Georgiei în NATO, demonstrează interesul SUA pentru controlul regiunii de margine sau a „bordurii maritime” a Eurasiei, care începe cu Finlanda și țările scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia și Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat și a Indiei și se încheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei și Japoniei. Bordura maritimă a Eurasiei, denumită de geopoliticianul american Nicholas John Spykman rimland, reprezintă la ora actuală esența puterii globale. El modifică, astfel, formula lui MacKinder afirmând: „cine domină rimland-ul domină Eurasia, iar cine domină Eurasia controlează și influențează destinul întregii lumi”. Așadar „pivotul” nu mai este Rusia, ci rimland-ul („inelul” din jurul acesteia).
În consecința celor expuse și a celor menționate în subcapitolul precedent, nu mai putem vorbi de globalizare sub conducerea unui singur stat, date fiind aranjamentele și asocierile sus-menționate, care au ca scop oprirea suveranității absolute a SUA. Sunt elocvente în acest sens toate cele trei alianțe de state – UE, Organizația de Cooperare de la Shanghai și BRIC – cu mențiunea, în cazul UE, că dorința de independență față de SUA este tot mai evident exprimată prin intermediul Franței și Germaniei, Europa devenind tot mai puțin un aliat și tot mai mult un competitor, pe fondul amplificării spectaculoase a mișcării antiglobalizare .
Rusia, deși este angajată într-o politică activă vizând limitarea consecințelor „hiperputerii” americane și contestarea acesteia, totuși manifestă o preocupare majoră în direcția dezvoltării și consolidării dialogului cu Washingtonul. Creșterea prețului mondial al petrolului și al gazelor naturale au favorizat, până în a doua jumătate a anului 2008, o redresare a produsului național brut al Rusiei, însă rămâne de văzut ce influențe va determina, în final, asupra actorilor mondiali, actualul trend, de scădere a prețului petrolului, început de peste un an de zile! Demersurile tot mai convingătoare ale autorităților moscovite pentru redevenirea Federației Ruse o mare putere, au fost evidențiate cu claritate, inițial, prin discursul fostului premier rus Mihail Kasianov, cu ocazia Forumului Economic Mondial de la New York, din 2006, care a anunțat că „țara sa nu mai solicită asistență financiară din partea Occidentului, Rusia devenind o țară donatoare sub formă de credite – de miliarde de dolari – pentru țări nevoiașe, mai ales din spațiul CSI”. Totodată, acesta a vorbit despre o „axă strategică energetică” ce va permite Rusiei să se substituie Arabiei Saudite ca partener petrolier privilegiat al SUA, prin extracțiile din insula Sahalin, în Extremul Orient Rus ca și prin proiectele de transport al petrolului din câmpurile de la Peciora, via Arctica, printr-un sistem de tancuri spărgătoare de gheață. Discursul premierului rus confirma la vremea respectivă că Rusia a revenit la tradiționalele direcții politice externe, susținută fiind de o serioasă creștere economică, precum și de o acumulare pozitivă în ceea ce privește capitalul de imagine, după 11 septembrie 2001. Totodată, Kasianov arăta că, „pentru a deveni un centru de putere, Rusia trebuie să-și redreseze economia, să scape de dependența față de prețul petrolului și de datoria externă și abia după aceea să dezvolte strategiile de politică internațională pe termen lung”.
Implicarea Moscovei în asigurarea securității energetice a UE pe termen lung, readuce Rusia în prim-planul jocurilor geopolitice de stăpânire a Eurasiei și se constituie într-o contrapondere a scopului geopolitic central al SUA. Succesul reformei fiscale, consolidarea atât a puterii prezidențiale cât și a celei guvernamentale – prin alegerea în 1998 și în 2003 ca președinte și ulterior numirea ca premier a lui Vladimir Putin în 2008 – precum și acordarea statutului de economie de piață de către SUA și UE, bunele relații politico-economice cu UE și crearea Consiliului NATO – Rusia, argumentează aprecierile generalului american Patrick Hughes, directorul DIA (Defense Intelligence Agency), potrivit căruia „posibilitatea ca Rusia, în timp să redevină o putere rivală SUA va spori semnificativ”.
Dezvoltarea bunelor relații cu China, reprezintă în acest context, o preocupare majoră a politicienilor ruși. Delimitarea definitivă a frontierei ruso-chineze, lungă de 4000 km și parteneriatul militar bilateral dintre cele două țări, materializat prin achiziționarea de către China, în perioada 2008-2009, de echipament militar rusesc în valoare de 2,8 miliarde de dolari (96 avioane de luptă SU-27, sisteme de rachete S-300, 4 submarine clasa Killo, un port avion, 2 contratorpiloare echipate cu rachete de croazieră), reprezintă un semn al „noului pericol strategic” ce se naște în Eurasia și care vizează în mod direct interesele americane.
În ciuda acestor realități SUA vor încerca în continuare să-și asume marile decizii politice și militare cu riscurile pe care le presupune o economie, care deși aflată în criză, este totuși puternică și flexibilă. Conștientizând că nici o țară nu se poate apăra singură, SUA, ca lider militar mondial, promovează o politică de securitate internațională în următoarele direcții: susținerea unei Europe democratice ; întărirea unei comunități puternice în Asia și Pacific; consolidarea sistemului de comerț liber; menținerea Statelor Unite ca lider al politicii de securitate internațională; dezvoltarea cooperării în problema amenințării granițelor naționale; întărirea mijloacelor militare cerute de aceste provocări.
Din cele prezentate, se deduce că SUA și-au definit acele interese care îi întăresc și consolidează poziția de lider mondial în politica de securitate internațională.
Pe acest fundal în perioada următorilor ani Uniunea Europeană va continua să se afirme din ce în ce mai clar, ca forță politică, economică, culturală și chiar militară, ca factor de stabilitate și de progres care să-și poată promova propriile opțiuni și interese. Extinderea NATO, prin aderarea celor șapte state din centrul și sud-estul Europei, a consolidat mediul strategic de securitate oferind oportunități pentru creșterea capacităților Alianței Nord-Atlantice de a gestiona situațiile de criză din orice zonă a globului. Totodată, extinderea UE la 27 de state, reprezintă garanția substanțială pentru materializarea noii arhitecturi de securitate europeană. Deschiderea UE spre Est, care a avut loc aproape în paralel cu demersul similar al NATO, a asigurat pentru prima dată în istorie cele mai favorabile condiții pentru crearea unei Europe Unite.
Chiar dacă printre obiectivele inițiale ale creării Uniunii Europene figurează și cel al devenirii unei superputeri militare care să discute de la egal la egal cu SUA, să fie capabilă să gestioneze atât propriile crize precum și pe cele din vecinătate, să se implice și să influențeze politica mondială, nici una dintre țările membre nu a fost dispusă, cel puțin până acum, să sporească substanțial sumele alocate bugetului militar, care ar permite îndeplinirea acestui deziderat. Acest lucru are drept consecință menținerea decalajului dintre capacitățile militare proprii față de cele ale SUA și amânarea îndeplinirii obiectivului propus, pentru o perioadă însemnată de timp.
Dorința de independență a Europei, înfiripată încă de pe vremea războaielor din fosta Iugoslavie și accentuată de campania NATO din Kosovo a crescut în intensitate în urma presiunilor uriașe la care a fost supusă de SUA atât în pregătirea și ducerea războiului din Irak, dar și în probleme care țineau mai mult de politica sa internă. Revigorarea alianței dintre Franța și Germania și pozițiile tot mai vizibile ale acestora de respingere a deciziilor Washington-ului, în special față de problema irakiană au constituit un duș rece pentru Statele Unite, obișnuite cu o Europă mult prea docilă și dezbinată pentru a putea reprezenta vreodată o forță de luat în seamă. Surse de îngrijorare pentru SUA pot veni și din relațiile bune dezvoltate de Germania și Franța cu Rusia, stat care, deși ajuns la un parteneriat strategic cu America are nevoie la fel de mare și de Europa, determinând alăturarea la opoziția franco-germană. Relațiile transatlantice au cunoscut o degradare continuă în ultimii ani, dosarul irakian reușind să constituie un motiv suficient de puternic de separare între americani și europeni.
Se apreciază că în timp ce legăturile între SUA, Europa și Japonia se vor întări cu certitudine, cele cu Rusia și China, vor căpăta noi conotații, deoarece aceste două țări vor deveni, pe termen lung, tot mai reticente față de intențiile americane. Având în vedere că acestea acționează să se afirme și să-și consolideze pozițiile ca mari puteri – atât individual cât și colectiv, în cadrul BRIC și Organizației de Cooperare de la Shanghai – dorind în consecință să fie tratate potrivit acestui statut, ambele își vor concentra eforturile pentru atragerea în sfera lor de influență de noi adepți, concomitent cu soluționarea problemelor interne și din imediata lor apropiere. Fiind conștiente de deficiențele lor militare reziduale, ambele țări doresc evitarea unui conflict armat, de teama de a nu-și compromite dezvoltarea economică. Drept urmare, China și Rusia nu se vor opune militar în mod direct Statelor Unite, ci mai degrabă vor avea o politică prin care vor stimula o concurență strategică cu SUA, cu scopul de a contracara influența americană în regiunile pe care acestea le consideră ca fiind propriile lor zone de influență. Cel puțin pentru următorii cinci – zece ani, nici China și nici Rusia nu vor constitui un competitor militar de talie mondială pentru SUA. Atât față de Rusia cât și față de China, SUA folosesc, în principal, descurajarea politică și militară (big stick), dar și puterea de convingere economică și financiară (dollar diplomacy) față de Rusia.
În cazul acesteia din urmă „diplomația dolarului” s-a lovit de două limite, pe de o parte, SUA nu au mai putut aplica un nou Plan Marshall special, iar în condițiile actualei crize economice mondiale și a menținerii la cote foarte înalte a propriului buget pentru apărare, acesta este irealizabil; Germania unul dintre aliații săi europeni cei mai bogați este preocupată de propriile probleme economice, iar Japonia, în afara rezolvării problemelor sale interne, nu este dispusă să investească masiv în Rusia. Pe de altă parte, atât SUA, cât și Germania și Japonia nu doresc o Rusie prea puternică, reconstrucția economică a acesteia nu ar putea decât să favorizeze recâștigarea locului de superputere mondială pierdut în urma destrămării URSS.
Cu toate divergențele istorice dintre SUA – Rusia și China pe de o parte și dintre Rusia și China pe de altă parte, se constată că amplificarea și diversificarea amenințărilor asimetrice în condițiile începutului de mileniu au determinat identificarea unui scop comun tuturor: lupta împotriva terorismului islamic, însă cu mici nuanțe din partea ultimilor două state.
În fapt acesta a fost chiar unul din obiectivele care au stat la baza alianței Rusiei și Chinei cu cele trei republici pro-moscovite din Asia-Centrală (Kazahstan, Kirghistan și Tadijikistan) inițial, sub denumirea de „Grupul de la Shanghai”. Acest grup s-a transformat, în iunie 2001, în Organizația de Cooperare de la Shanghai. La aceasta s-a alăturat și Uzbekistanul, care a devenit cel de-al șaselea membru al organizației, precum și alte patru state cu statut de observator – India, Iran, Pakistan și Mongolia, grupul devenind, așa cum am mai spus în prezenta lucrare, principalul furnizor mondial de hidrocarburi.
După 11 septembrie 2001, când campania împotriva terorismului a căpătat o amploare universală, spre deosebire de Moscova, care s-a alăturat necondiționat acestei ample acțiuni, Beijingul s-a arătat mai rezervat. China a declarat că sprijină campania antiteroristă cu două condiții: riposta la atentatele anti-americane să fie efectuată prin intermediul Națiunilor Unite și să existe o reciprocitate a sprijinului față de propria sa luptă împotriva „terorismului islamist” din Xinjiang, respectiv împotriva „separatismului” taiwanez.
De fapt, această atitudine, a scos în evidență o Chină mai reticentă față de prezența și influența tot mai mare pe care SUA le au în regiune. Motivele de îngrijorare față de evoluția mediului de securitate din vecinătatea sa, sunt determinate de: perspectiva instalării durabile a trupelor SUA la frontierele sale vestice (Afganistan și Irak); strângerea relațiilor dintre Washington și Pakistan, de o parte, și India de cealaltă parte, reduce marja de manevră a Chinei, care a sprijinit Pakistanul în eforturile de neutralizare a acțiunilor Indiei în Kashmir; demersurile tot mai insistente ale Japoniei pentru recăpătarea drepturilor politice internaționale de a interveni cu capacitățile sale militare în străinătate.
În afara acestor factori disjunctivi, există și elemente de reală apropiere dintre cele două țări, care rezidă în special din interesele economice reciproce. Și nu este vorba doar de schimburile comerciale în continuă creștere, SUA fiind cea mai mare piață pentru exporturile chineze, în vreme ce China, cu cei 1,37 miliarde locuitori ai săi, reprezintă la rândul său, o piață uriașă pentru America. Este vorba de mult mai mult, și anume de faptul că aceste schimburi au rol esențial în modernizarea Chinei, obiectivul primordial al noii conduceri politice de la Beijing. Marile progrese în această direcție, din ultimii ani, se datorează, în parte, și investițiilor străine și veniturilor din export, America, fiind, din ambele puncte de vedere, sursa principală. În ceea ce privește SUA, ele trebuie să se teamă, deocamdată, de concurența economică nu și de puterea militară a Chinei. Miza în joc în ceea ce privește relațiile chino-americane este suficient de importantă pentru a căuta, pe cât posibil, o cale care să evite confruntarea.
Dezvoltarea rapidă, a economiei chineze a făcut încă și mai necesară o definire coerentă a politicii Washington-ului față de Beijing. Accesul Chinei la rangul de mare putere economică a devenit o realitate, fapt care determină atitudini contradictorii la americani: fie ajutorul și participarea la dezvoltarea statului chinez în vederea favorizării unei evoluții democratice, fie opunerea față de un regim ambițios cu comportamente naționaliste și totalitare. Scopul Statelor Unite este o Chină mai puternică și mai sigură, legată de Occident prin comerț, diplomație și interesul reciproc pentru stabilitatea internațională. Washingtonul trebuie să coopereze cu Beijing în vederea unei politici asiatice eficace. Fostul președinte al S.U.A., George W. Bush a dat o definiție realistă a relațiilor SUA – China, spunând că cele două state „au valori diferite, dar și interese comune”. Această definiție în care se împletesc atât divergențele cât și convergențele, caracterizează pe fond natura relațiilor dintre cele două țări.
Arhipelagul nipon, ca parte a regiunii Asia-Pacific, a fost și el prins în malaxorul nemilos al schimbărilor începutului de mileniu. Susținută masiv de SUA, în perioada de reconstruire economică după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Japonia a devenit elementul de putere de referință în zona Asia-Pacific.
Dând o deosebită importanță educației, informațiilor de afaceri și cunoașterii în general, Japonia deține supremația în domeniul tehnologiilor înalte, a computerelor și a celor derivate din electronică și informatică. Toate aceste produse și tehnologii furnizează Japoniei avântul necesar pentru depășirea problemelor cu care se confruntă în prezent. Între ele, cele mai presante fiind declinul demografic și amenințările la adresa mediului, îmbătrânirea populației, va fi, fără îndoială, cea mai mare sfidare cu care se va confrunta Japonia în acest secol, dar ameliorarea productivității, prin crearea de noi tehnologii și robotică, va contribui la amortizarea șocului și depășirea crizei, astfel încât, aceasta va fi probabil prima țară din lume care va dispune de sisteme, tehnici, produse și servicii adaptate societății de mâine.
Succesele economice, rapiditatea adaptării structurale și acționale la cerințele mileniului trei au determinat orientarea Japoniei spre construirea unei puteri militare proprii capabile să egaleze enorma sa influență economică. Complexul militar industrial japonez vizează asigurarea capabilităților necesare unei autosuficiente armate în condițiile reducerii prezenței forțelor SUA în regiune.
La toate acestea nu este de neglijat faptul că, la actuala criză economică mondială, Japonia pare să fie unul din statele mai bine pregătite, din punct de vedere al măsurilor de contracarare a efectelor ( prin prisma perioadei de declin traversate ), datorită resurselor financiare masive de care dispune, în perioada 2008-2009 a realizat infuzii de capital în economie de sute de miliarde de dolari.
Analizând tendințele centrelor de putere enumerate, constatăm că SUA sunt dedicate cu consecvență rolului global. După ce au condus o coaliție mondială în ultima jumătate a secolului trecut și au confirmat capacitatea de a gestiona cu competență și eficacitate problemele majore ale omenirii în condițiile inexistenței unei alte forțe cu vocație globală America nu-și poate imagina reducerea ambițiilor sale la o singură regiune. Interesele SUA sunt atât de legate de toate zonele globului, încât orice obstacol în calea materializării acestora, ar avea consecințe nefavorabile nu numai asupra poziției sale de lider de securitate în construcția unei noi ordini mondiale, dar și a competiției pentru stabilirea unei ierarhii reale a centrelor de putere.
Cu siguranță pe lângă actorii actuali vor mai apărea și se vor afirma și alții pe scena puterii mondiale, se vor confrunta în competiția dură și permanentă pentru un loc cât mai avantajos în sistemul de putere al mileniului trei. Pe de o parte se vor consolida alianțele actuale și vor apărea coaliții sau parteneriate noi, unele chiar și imprevizibile, vor fi elaborate strategii îndrăznețe și atotcuprinzătoare, în care tehnologia , informația și cunoașterea în general vor constitui elemente de referință, iar pe de altă parte se vor destrăma structuri și organisme, considerate „nemuritoare” pe fundalul unor competiții și dispute din ce în ce mai dure și mai generalizate.
Se poate aprecia că “destinul lumii va depinde de capacitatea și aptitudinea polilor de putere actuali și ai celor ce se întrezăresc de a coopera în problemele globale cu care se confruntă, dar și de capacitatea de armonizare a intereselor pe diferite spații “.
Este evidentă ideea că globalizarea nu poate fi înfăptuită decât prin crearea unor organisme supranaționale, capabile să conducă și să gestioneze un sistem integrat, organismele suprastatale, extra-naționale care vor exercita de fapt, nu o parte oarecare din competențele și puterile statului, ci pe cele esențiale, fundamentale.
Plecând de la definiția națiunii ca formă istorică de comunitate umană caracterizată prin comunitate de limbă, teritoriu, origine, viață economică, politică (statală) și de cultură și ajungând la tendințele care se manifestă acum în lumea internațională, nu putem să nu tragem concluzia că atât națiunea cât și statul este imperios necesar să se transforme radical, să se înscrie pe traiectoria devenirii moderne chiar dacă își vor pierde din competențe și puteri.
“Totodată, observăm că în relațiile internaționale apar mereu noi disfuncții, astfel: impunerea cu forța a unor soluții; caracterul ultimativ al negocierilor și mai mult chiar, proiectarea unor rezolvări politice pentru una din părțile implicate în detrimentul celeilalte”.
Acestea se manifestă atât în plan politic și economic cât și spiritual și susțin o perimare a rolului și destinului națiunilor, necesitatea renunțării la această formă de comunitate etnică umană, în numele progresului și dezvoltării multidimensionale a lumii contemporane, ca urmare a creșterii fără precedent a interdependențelor în relațiile dintre state.
Lipsa de răspunsuri a comunității internaționale la
provocările globalizării
Ca paradigmă de dezvoltare socio-spațială, globalizarea este opusă în mod curent individualizării. Existența ei s-a făcut simțită în mod deosebit în ultimele două-trei decenii când, după sfârșitul războiului rece, globalizarea este cea care a devenit o trăsătură definitorie a cadrului internațional. În opinia lui Th. Friedman „ actuala eră a globalizării este un sistem internațional, așa cum a fost și bipolarismul războiului rece, cu propriile sale atribute, care însă contrastează în mod evident cu cele ale precedentului sistem.
Apariția mondializării este însă în genere considerată ca un fenomen ce se manifesta la sfârșitul anilor ’80, și începutul anilor ’90, cauzat de (sau concomitent cu) trei schimbări fundamentale ale lumii contemporane, schimbări în modul în care comunicăm, în care investim și în care percepem lumea.
Primul tip de schimbări, denumit de Th. Friedman democratizarea tehnologiei, este rezultatul unei serii de inovații concentrate în anii ’80, care au inclus computerizarea, telecomunicațiile, miniaturizarea datelor și digitalizarea. Așa, de pildă, progresele înregistrate de tehnologia microcipurilor au dus, în ultimii 50 de ani, la dublarea capacității de calcul în medie la fiecare 18 luni, în timp ce progresele din tehnologia de comprimare arată că volumul de date care poate fi stocat pe cm pătrat din suprafața discului crește în medie cu 60% anual începând din anul 1991.
Democratizarea tehnologiei a mai însemnat și faptul că potențialul de creare de bogăție este mai dispersat din punct de vedere geografic, oferind multor categorii de oameni lipsiți înainte de posibilitatea de a fi conectați șansa accesului la cunoștințe.
Democratizarea tehnologiei a contribuit în mod cert la stimularea celei de-a doua schimbări majore care propulsează globalizarea și anume schimbarea comportamentului investițional. Friedman a denumit-o „democratizarea finanțelor”.
Democratizarea finanțelor a început spre sfârșitul anilor ’60, odată cu dezvoltarea pieței de „commercial paper”. Acestea erau obligațiuni pe care corporațiile le plasau direct pe piață cu scopul de a-și mări capitalul. Crearea acestor piețe de obligațiuni ale corporațiilor a introdus un oarecare pluralism în lumea finanțelor și a înlăturat monopolul băncilor. A urmat, în anii ’70, securizarea companiilor ipotecare prin cumpărarea întregului lor portofoliu de ipoteci și fragmentarea lor în obligațiuni de valoare mică pe care orice persoană putea să le cumpere.
A treia schimbare care a făcut posibilă globalizarea este schimbarea modului în care privim lumea, pe care Th. Friedman o numește „democratizarea informației”: „datorită antenelor parabolice, internetului și televiziunii, noi putem acum să privim și să ascultăm prin aproape orice zid imaginabil”.
Această penetrare a început odată cu globalizarea televiziunii. De-a lungul aproape întregii ere a Războiului Rece, televiziunea și radioul aveau proporții mai reduse, deoarece spectrul și tehnologiile de transmisie erau mai limitate.
Guvernele, fie au condus direct majoritatea posturilor de televiziune, fie le-au reglementat strict activitatea. Toate acestea s-au terminat mai întâi în SUA odată cu apariția televiziunii prin cablu, prin care puteau transmite mult mai multe canale decât se puteau transmite prin rețeaua tradițională.
Dacă televiziunea și antenele parabolice au fost importante pentru democratizarea informației, extinderea Internetului le-a depășit, acesta fiind vârful democratizării informației.
Trăsătura definitorie a relațiilor internaționale actuale o reprezintă creșterea fără precedent a interdependențelor între acțiuni pe de o parte precum și între acțiuni și actorii lor pe de altă parte.
Acest fenomen de globalizare comportă și noi provocări. Ele țin în principal de câteva mari domenii: domeniul securității economice corelat cu cel al stabilității sociopolitice; domeniul securității militare; domeniul ecologic; domeniul cultural.
• Procesul globalizării nu este numai o apropiere, o integrare a economiilor mai multor țări. Se schimbă caracteristicile calitative ale acestor economii care se transformă din niște sisteme închise în elemente ale unui sistem mondial. Se schimbă însăși noțiunea de „economie națională”. Instituția economică de bază devine corporația transnațională care își amplasează fabricile și își comercializează produsele acolo unde le este convenabil, fără a lua în considerație existența granițelor. Din această cauză are loc aprofundarea procesului de diviziune internațională a muncii, iar în cadrul unui singur stat, fie și dezvoltat, apare „economia dublă”, apar „enclave înfloritoare”, „regiuni donatoare versus regiuni creditabile”. Regiuni întregi se transformă în furnizori de materie primă și piețe de desfacere pentru corporațiile transnaționale, fără a dezvolta producția proprie.
Procesul de aprofundare a diviziunii muncii dă naștere la grave probleme social politice. În discuțiile despre globalizare apare tot mai des noțiunea de „învinși”: aceștia sunt unele pături sociale sau chiar națiuni întregi care s-au trezit în afara dezvoltării economice, fără vreo șansă de a ieși de unele singure din această situație extrem de dificilă. Din păcate, este o realitate că decalajul dintre țările bogate și cele sărace este într-o creștere continuă.
• Creșterea interdependenței în relațiile internaționale generată de globalizare aduce și noi aspecte ale noțiunii de „securitate națională și internațională”. Crește numărul factorilor externi care influențează funcționarea stabilă a societății. De aceea, menținerea stabilității la nivel global, acordarea asistenței în crearea unor astfel de mecanisme internaționale ar asigura echilibru și durabilitate, va deveni o prioritate și una din principalele probleme pentru comunitățile regionale.
• Catastrofele ecologice se înscriu la rândul lor printre pericolele cu caracter regional sau chiar planetar pe care fenomenul globalizării le comportă. Sunt zone întregi amenințate cu degradarea iar modul în care ecosistemele sunt afectate de globalizare are la rândul lui repercusiuni asupra procesului globalizării.
• Nu în ultimul rând este de menționat că a fost acuzat fenomenul globalizării de expansiunea necontrolată a unor modele culturale de calitate îndoielnică ce aduc un serios prejudiciu tradițiilor naționale și culturale ale popoarelor, amenințând originalitatea lor.
La toate aceste provocări, se caută pârghii pentru întărirea autorității singurului organism cu vocație globală abilitat să răspundă – Organizația Națiunilor Unite.
Înființată la 26 iunie 1945 și reflectând ecuația de putere ce se crease la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, ONU s-a pliat pe o situație internațională care a luat sfârșit odată cu încheierea Războiului Rece.
Mai exact, taberele învingătorilor, respectiv cele ale învinșilor nu mai sunt astăzi aceleași, iar funcționarea ONU este îngreunată de faptul că situația internațională din momentul conceperii organizației nu mai există, fiind mult diferită. Spre exemplificare, Germania și Japonia, țări învinse în 1945, sunt astăzi printre țările cele mai puternic industrializate ale lumii, în timp ce Rusia, moștenitoarea URSS, a migrat inițial în sens invers, în prezent fiind în plin proces de recuperare a decalajelor economico-militare.
Întrebarea care se pune în prezent este ce poate oferi ONU în noile situații de criză care au apărut datorită provocărilor enumerate mai sus?
Dacă analizăm provocările pe domenii, observăm că rolul ONU este de cele mai multe ori depășit de noile evoluții ale evenimentelor.
• În domeniul securității economice, Consiliul Economic și Social al ONU, conform atribuțiunilor fixate de Carta organizației, poate „face studii și întocmi rapoarte privind problemele internaționale în domeniile economice, social, educativ, sanitar și altele asemenea și poate face recomandări în privința oricăror asemenea probleme, Adunării Generale, membrilor organizației și instituțiilor specializate interesate” (art. 62, Carta ONU). De remarcat că și rezoluțiile Adunării Generale au caracter de recomandare. Se observă ușor acum „pârghia” de reglare a fenomenelor economice ale lumii contemporane aflată în mâinile ONU este ca și inexistentă, ea limitându-se la „recomandări” fără un conținut acțional concret.
Toate celelalte organizații internaționale semnificative pentru domeniul economico-social: Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR); Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF); Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare; Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD); Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO); Fondul Monetar Internațional (FMI); Organizația Mondială a Comerțului (OHC) nu au capacitatea de a gestiona problemele globale, ba mai rău, unele nu fac decât să le complice precum și-a făcut o tristă faimă Fondul Monetar Internațional.
• În domeniul securității militare ”Consiliul de Securitate va constata existența vreunei amenințări contra păcii, a violării păcii sau a unui act de agresiune și va face recomandări ori va hotărî ce măsuri trebuie luate […] în vederea menținerii sau restabilirii păcii și securității internaționale” (art. 39, Carta ONU).
Chiar dacă atribuțiunile Consiliului de Securitate sunt mai concrete și cu o aplicabilitate mai mare, procedura aprobată la jumătatea sec. XX este mult prea greoaie acum, în mileniul III, când s-a văzut în mod concret cum recomandările ONU pot fi evitate sau ignorate. Pe de altă parte modul de organizare a Consiliului de Securitate dovedește cel mai clar anacronismul acestui organism. Argumentul cel mai simplu este că țări precum Germania, Japonia, India, Mexic, Brazilia, nu fac parte din membrii permanenți ai acestui Consiliu.
• În domeniul cultural și mai ales economic, atribuțiunile ONU sunt aproape nule. Acest tip de probleme au origine mult prea recentă și nu există decât organizații non-guvernamentale care să lupte, spre exemplu, împotriva catastrofelor ecologice de orice tip.
Ca o concluzie generală se impune aceea că există o evidentă asimetrie între provocări și instituții și din această perspectivă Organizația Națiunilor Unite, singura organizație cu vocație globală trebuie reformată, întrebarea care se pune este însă: cine s-o reformeze și după ce criterii? Această problemă trebuie cât mai curând rezolvată întrucât mondializarea este în prezent un proces care nu este controlat, nu în sensul de a-i imprima o direcție -ceea ce nu este posibil – ci în ideea de a-i gestiona crizele, obiectiv care ar trebui să fie prioritar pe agenda elitelor politice al puterilor actuale.
CAPITOLUL 2
IMPACTUL PROCESELOR GLOBALE ASUPRA FRONTIEREI DE EST A UNIUNII EUROPENE
Pregătirea pentru extindere a început, așa după cum este cunoscut, cu peste 15 ani în urmă, când statele membre au procedat, în plan legislativ și în cel operațional pentru implementarea și consolidarea unui sistem funcțional care să permită lărgirea treptată a Uniunii. Cel mai bun exemplu în acest sens este lansarea, la începutul anului 1999, a monedei unice europene, adoptată inițial de 12 state, care au îndeplinit criteriile necesare de convergență. Punerea efectivă în circulație a monedei euro s-a făcut la 01 ianuarie 2002 și se poate vorbi de succesul acestei operațiuni de unificare monetară a Europei. Apoi, s-a adoptat cadrul financiar de dezvoltare și extindere a Uniunii Europene, pentru anii 2000-2007, și el structurat pe mai multe etape, iar la 01 decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale. Documentul modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE (fără a le înlocui) și pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.
Extinderea Uniunii Europene este apreciată ca o mare realizare istorică, de unificare a Europei pe cale pașnică, după mai multe secole de conflicte și divizări.
Uniunea Europeană, conform Tratatului de la Maastricht din 02.10.1997 se sprijină pe trei piloni: comunitățile Europene; politica externă și de securitate comună; cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne.
Pentru întărirea stabilității și securității țărilor membre, se acționează susținut, în întreaga Uniune, pentru consolidarea păcii și pentru prosperitate.
După atacurile teroriste din S.U.A. de la 11 septembrie 2001, dar și cele care au urmat, mai cu seamă, după atacurile de la 11 martie 2004 din Spania, s-a apreciat că cel mai important lucru pentru Europa Unită este asigurarea stabilității, păcii securității și libertății de mișcare a cetățenilor.
2.1. Considerații privind frontierele europene
Valurile succesive de extindere conferă Uniunii Europene forță și coeziune și-i măresc influența în lume, fapt ce situează Uniunea pe poziții avantajoase în procesele de globalizare, consolidare și implementare a modelului social european.
Extinderea este astfel o continuare a obiectivului inițial al Uniunii, acela de a elimina diviziunile și de a crea o unitate mai puternică între popoarele Europei. Prin integrarea unor noi state, care respectă criteriile politice de aderare, Uniunea Europeană își reafirmă valorile fundamentale care au stat la baza construcției europene.
Pe de altă parte, extinderea a dus și va duce la crearea a numeroase oportunități economice pe o piață mai largă.
Prin aderarea ultimului val de state, inclusiv România, la Piața Unică a Uniunii Europene s-a constituit unul din cele mai largi spații economice din lume, care a ajuns la 495 milioane de locuitori, piața europeană dând un nou impuls investițiilor și creării de locuri de muncă, creșterii nivelului de trai în Europa, atât în noile state membre, cât și în cele vechi.
Prin aderarea la Uniunea Europeană, noile state membre își consolidează integrarea economică, cu sprijinul actualelor state membre.
Calendarul aderării la Uniunea Europeană a fiecărei țări candidate a depins de progresele pe care aceasta le-a înregistrat în pregătirea pentru aderare, conform criteriilor stabilite la Consiliul European de la Copenhaga din 1993.
Criteriile de la Copenhaga sunt:
• stabilitatea instituțiilor garante ale democrației, statului de drept, respectului drepturilor omului și protecției minorităților;
• crearea unei economii de piață funcționale și capacitatea de a face față la presiunile concurenței și la forțele pieței din Uniunea Europeană;
• capacitatea de a-și asuma obligațiile care decurg din statutul de membru, inclusiv aderarea la obiectivele de uniune politică, economică și monetară.
Obiectivul aderării a condus la intensificarea eforturilor de reformă a statelor și le-a determinat să adopte măsuri economice care au fost uneori dureroase, dar care oricum ar fi fost necesare, chiar dacă nu ar fi optat pentru aderarea la Uniunea Europeană, din moment ce au decis să se transforme în economii de piață deschise, timp în care Uniunea Europeană le-a acordat și le acordă asistență de miliarde de euro/an, prin programele PHARE, ISPA și SAPARD, iar ulterior, după aderare, prin Fonduri Structurale.
În ultimii ani, asistența financiară a vizat cu prioritate înființarea și consolidarea instituțiilor din statele din centrul și estul Europei, pentru adaptarea organismelor democratice și instituțiilor publice care implementează și care asigură aplicarea legislației Uniunii Europene .
Extinderea a oferit noi oportunități țărilor recent aderate, a crescut stabilitatea politică în Europa și a permis Uniunii să trateze problemele internaționale mai eficient.
Uniunea Europeană dezvoltă relații parteneriale cu toate statele vecine, precum Rusia și Ucraina, statele din spațiul mediteranean și din alte regiuni ale globului pentru a asigura continuitatea relațiilor transfrontaliere și pentru a permite statelor din vecinătate să beneficieze de extindere. Procesul de Stabilizare și de Asociere din Vestul Balcanilor asigură liberalizarea comercială și strânsa cooperare în multe domenii importante, iar parteneriatul Euro-Mediteranean aduce statele partenere mediteraneene mai aproape de Uniunea extinsă.
Pe măsură ce Uniunea Europeană se extinde, devine din ce în ce mai necesară continuarea procesului de parteneriat politic și cooperare economică cu alte țări, pentru a propaga pacea, stabilitatea și prosperitatea pe tot continentul european.
Conform articolului 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană „orice stat european care respectă principiile stabilite în articolul 6(1) poate depune cerere de aderare la Uniunea Europeană”. Articolul 6(1) prevede că „Uniunea are la bază principiile de libertate, democrație, respect al drepturilor omului și al libertăților fundamentale și statul de drept, principii comune statelor membre”.
Uniunea Europeană nu și-a stabilit limitele geografice finale, dar fiecare stat candidat trebuie să îndeplinească criteriile enunțate de Consiliul European de la Copenhaga, menționate mai sus.
Astfel, se așteaptă ca toate statele membre să adopte euro ca monedă unică, atunci când sunt pregătite să o facă, dar nu imediat după aderare. Adoptarea monedei comune de către un stat, ca urmare a aderării, cere respectarea anumitor condiții, bine definite și etapizate:
• perioada de pre-aderare, în care statul candidat trebuie să demonstreze progresul ireversibil către o economie de piață funcțională și concurențială, precum și stabilitate macro-economică durabilă;
• o etapă intermediară între aderare și adoptarea euro, în care noul stat membru participă la Piața Unică, demonstrează progresele acumulate în îndeplinirea condițiilor necesare adoptării euro, inclusiv participarea în mecanismul schimbului valutar;
• participarea la zona euro, cu condiția ca noul stat membru să îndeplinească toate criteriile care se aplică, în acest sens, actualelor state membre: un deficit bugetar mai mic de 3% din Produsul Intern Brut (PIB), o datorie externă mai mică de 60% din PIB, o inflație scăzută și rate ale dobânzilor apropiate de media Uniunii Europene.
După extinderea Uniunii Europene, cetățenii europeni din toate statele membre beneficiază de libertatea de circulație în UE, fiind suficiente un pașaport valid sau o carte de identitate.
Cu toate acestea, eliminarea controlului persoanelor la „frontierele interne” ale statelor membre nu se aplică chiar din momentul aderării, renunțarea la control așa cum este cazul statelor din spațiul Schengen, poate fi aplicată numai când toate pre-condițiile sunt îndeplinite pentru a demonstra că nu va conduce la scăderea nivelului de securitate al cetățenilor. Una dintre cele mai importante condiții este ca viitoarele frontiere externe ale Uniunii să fie monitorizate de către noii membri ai UE la fel de eficient ca și actualele frontiere de către statele din zona Schengen.
Controalele la frontierele interne cu noile state membre sau între acestea vor fi eliminate numai când vor fi îndeplinite toate condițiile pentru garantarea securității tuturor cetățenilor europeni. Aceasta înseamnă că se va renunța la controale după o perioadă de timp de la extindere, așa cum s-a întâmplat și cu Grecia, care a aderat la zona Schengen în 1992, cu trei state nordice (Danemarca, Suedia și Finlanda), în 1996, Islanda și Norvegia în 2001, nouă din cele zece state care au aderat la UE în penultimul val ( excepție Cipru), în luna decembrie 2007. Până în prezent au aderat la Acordul Schengen 30 de state, dintre care 26 l-au implementat, acestea având o populație de 470 milioane de locuitori. România , conform angajamentelor asumate, are ca obiectiv intrarea în acest spațiu în 2011, în intervalul 2008-2009 statul român cheltuind 114 milioane de euro pentru securizarea celor 2070 km de graniță externă a UE, din care 240 km graniță maritimă.
2.2.Constituirea Agenției Europene pentru Managementul Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale statelor membre ale Uniunii Europene (FRONTEX)
„Managementul eficient comun și coerent al frontierelor externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene va asigura siguranța cetățenilor și sentimentul că aceștia trăiesc într-o zonă comună de securitate”. Aceasta este concluzia la care a ajuns Consiliul European, în concret, referindu-se la combaterea terorismului, rețelelor de migrație ilegală și a traficului ilegal de droguri și de ființe umane.
Consiliul European a cerut în acest sens Comisiei Europene să acționeze pentru realizarea cooperării dintre serviciile responsabile pentru controlul frontierelor externe și să studieze posibilitatea “creării unui mecanism sau servicii comune pentru controlul frontierelor externe”.
În accepțiunea Consiliului European, verificarea intrării în țările Uniunii Europene începe, întotdeauna, cu verificarea pașapoartelor, chiar din momentul acordării vizei de intrare în acest spațiu pentru cetățeni în țările lor de origine, după care acțiunile de control asupra celor care doresc să călătorească în spațiul respectiv, indiferent de scop (economic, turistic, comercial etc.) se continuă în țările de tranzit, la frontierele externe ale Uniunii, pe teritoriul statelor UE, utilizându-se o paletă largă de forme, procedee și mijloace de control. Ori această succesiune de controale, acest summum de acțiuni și proceduri nu pot fi efectuate la întâmplare, ci sub o coordonare strictă și cu mijloace adecvate.
Un spațiu comun de libertate, de deplasare a cetățenilor, care cuprinde regiuni întinse ale Europei, solicită o protecție efectivă și unitară a frontierelor sale externe, la cel mai înalt nivel. Astfel, încă de la finalul anului 2000 s-a analizat posibilitatea realizării unui studiu de fezabilitate pe tema construcției unei Poliții de Frontieră Europene. Germania, Franța, Italia, Belgia și Spania au realizat studiul respectiv, rezultatele acestuia fiind prezentate în luna mai 2002 la Roma, miniștrilor de interne ai statelor membre și ai statelor candidate, întrunind aprobarea unanimă; în acest context statele membre UE au dezvoltat un „Plan al Poliției de Frontieră la frontierele externe ale statelor membre ale UE”, în iunie 2002 fiind aprobat de Consiliul European de la Sevilla.
Pentru coordonarea și conducerea proiectelor individuale și a activității centrelor în plan european, s-a constituit în cadrul structurilor de lucru (experți) ale Consiliului, „Unitatea conducătorilor Polițiilor de Frontieră Naționale” (Common Unit).
Urmare a primelor inițiative de succes ale cooperării polițienești în Europa, Consiliul reunit la Thessaloniki – Grecia a solicitat, în iunie 2003, Comisiei Europene, elaborarea unei propuneri privind crearea unei Agenții Europene a Poliției de Frontieră. La începutul lunii noiembrie 2003, Comisia a prezentat oficial propunerea (COM/2003/687) pentru o directivă a Consiliului „Pentru crearea unei Agenții pentru Cooperare operativă la frontierele externe”. La 27 noiembrie 2003 Consiliul JAI al UE a aprobat propunerea.
Agenția Europeana FRONTEX a luat ființă în anul 2005 (a devenit operațională), în baza prevederilor articolului 2 din Regulamentul Consiliului Europei nr. 2007/2004. Agenția este principala instituție a Uniunii Europene pentru managementul frontierelor externe, asigurând coordonarea acțiunilor statelor membre în implementarea măsurilor comunitare din acest domeniu, intermediază legăturile dintre instituțiile naționale ale statelor membre și instituțiile comunitare cu atribuții în controlul și supravegherea frontierelor – EUROPOL, CEPOL, OLAF, etc.
Operațiunile FRONTEX au ca principal obiectiv combaterea migrației ilegale la nivelul Uniunii Europene, în baza analizelor de risc, fapt ce atrage încrederea, suportul și participarea activă a tuturor statelor membre.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeana, Poliția de Frontieră Română a devenit membru cu drepturi depline în cadrul Agenției Europene FRONTEX.
Capacitățile instituționale, legislative si operaționale ale Politiei de Frontieră Române, precum si responsabilitățile ce derivă din necesitatea de securizare a frontierei externe a UE, au permis implicarea activă a instituției în activitățile organizate de către Agenția FRONTEX, acestea incluzând:
• participarea la procesul de creionare a liniilor directoare privind managementul frontierelor externe ale Uniunii Europene;
• participarea la întocmirea programelor anuale de lucru, în baza analizelor de risc și a evaluărilor operative desfășurate atât la nivelul FRONTEX cât și la nivel național;
• participarea la operațiuni comune organizate de FRONTEX pe teritoriul altor state;
• organizarea de operațiuni comune FRONTEX pe teritoriul țării noastre, pe toate cele trei tipuri de frontiera (verde, albastră, aeroportuară);
• acordarea de asistență rapidă pentru o perioadă limitată de timp, sub forma unor echipe de intervenție rapidă la frontieră – RABIT (Rapid Border Intervention Team);
• pregătirea ofițerilor de poliție de frontieră etc.
De la începutul anului 2008, în baza unui acord încheiat între Inspectoratul General al Politiei de Frontieră și Agenția Europeană FRONTEX, Școala de Formare Inițială și Continuă a Personalului Poliției de Frontieră Iași a fost certificată ca Academie parteneră FRONTEX (Partenership Academy).
La nivelul acestei instituții de învățământ a P.F.R., se organizează cursuri de pregătire a polițiștilor de frontieră din diverse state europene, sub egida FRONTEX, fapt ce permite, pe lângă schimbul de experiență în domeniul frontalier între țările membre UE si o specializare unitară a lucratorilor in ceea ce privește supravegherea și controlul trecerii frontierelor.
Urmare unei solicitări a Consiliului European din decembrie 2006, în luna mai 2007 a fost creată rețeaua europeană de patrulare (REP). FRONTEX și statele membre în cauză (Portugalia, Spania, Franța, Italia, Slovenia, Malta, Grecia și Cipru) desfășoară activități pe baze regionale, în cadrul unei cooperări bilaterale cu statele membre vecine. Patrulele au fost limitate la zonele limitrofe regiunilor de coastă ale statelor membre în cauză. Rețeaua de patrulare reunește, în mare măsură, activitățile de patrulare deja existente ale statelor membre. Acest fapt, combinat cu un schimb constant de informații, ar trebui să conducă la un control mai eficient al frontierelor maritime și reducerea costurilor aferente, conform principiului repartizării sarcinilor.
FRONTEX a creat un inventar centralizat al echipamentelor tehnice disponibile (CRATE) în scopul controlului și supravegherii frontierelor, care aparțin statelor membre, pe care acestea, în mod voluntar și la solicitarea unui stat membru, doresc să le pună la dispoziția respectivului stat membru, pentru o anumită perioadă de timp. În prezent, baza de date CRATE conține peste 100 de vase, aproximativ 20 de avioane și 25 de elicoptere, precum și câteva sute de echipamente de control al frontierei, precum unități radar mobile, vehicule, camere termice și detectoare mobile. Cu toate că inițial a fost concepută pentru a fi folosită pe baze bilaterale între statele membre, baza de date oferă un inventar al echipamentelor care pot fi mobilizate în cadrul operațiunilor comune.
Având în vedere tendința de desfășurare de operațiuni permanente și evoluția sarcinilor Agenției în ansamblu, s-a luat în considerare alternativa creării de birouri specializate în statele membre, prin intermediul cărora Agenția să poată asigura organizarea efectivă a operațiunilor comune și a proiectelor pilot. FRONTEX trebuie să analizeze modalitatea în care operațiunile comune semipermanente pot fi unificate cu cele ale rețelei europene de patrulare, întrucât ambele măsuri au un caracter structural mai pronunțat, și este necesară evitarea suprapunerilor dintre ele.
Regulamentul CE 863/2007 privind echipele de intervenție rapidă la frontiere (RABIT), care a intrat în vigoare la 20 august 2007, a schimbat în mod substanțial dispozițiile regulamentului de instituire a FRONTEX privind sprijinul acordat statelor membre în situațiile care necesită o asistență tehnică și operațională sporită la frontierele externe. Acesta prevede „o capacitate de reacție rapidă” pentru consolidarea resurselor umane ale unui stat aflat în dificultate.
Conform acestuia, Agenția acordă asistență operativă rapidă pentru o perioadă limitată de timp, sub forma unor echipe de intervenție rapidă la frontieră la solicitarea unui stat membru, care se confruntă cu „situații de presiune urgentă și excepțională”, în special în cazul sosirii, în puncte ale frontierelor externe, a unui număr mare de resortisanți ai unor țări terțe, care încearcă să intre ilegal pe teritoriul respectivului stat membru.
Lucrările pregătitoare pentru punerea în aplicare a regulamentului au fost finalizate de FRONTEX la scurt timp după adoptarea acestuia. Forța de intervenție rapidă la frontiere cuprinde între 500 și 600 de polițiști de frontieră. Potrivit reprezentanților FRONTEX, până în prezent nu a avut loc nici o intervenție rapidă reală la granițele vreunui stat din UE.
Rapid Pool (Rezerva de intervenție rapidă pentru formarea echipelor RABIT) cuprinde un număr de 629 polițiști de frontieră din toate statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv Islanda și Norvegia (cu excepția Irlandei și Marii Britanii); fiecare stat membru participă în cadrul acestei rezerve de intervenție rapidă cu experți la nivel național .
Până în prezent, Agenția a organizat o serie de exerciții tip RABIT, cum au fost cele de la :
• frontiera aeriană, în Portugalia – Aeroportul Francisco Sa Caneiro – în noiembrie 2007 (Poliția de Frontieră Română a participat cu un expert în depistarea falsurilor din cadrul Aeroportului Internațional „Henri Coandă”);
• frontiera terestră, în Slovenia – Direcția Maribor (frontiera sloveno – croată) – în aprilie 2008 (Poliția de Frontieră Română a participat cu doi experți în domeniul controlului de frontieră din cadrul Direcțiilor Poliției de Frontieră Timișoara și Oradea).
FRONTEX a încheiat acorduri de lucru care au ca obiectiv stabilirea unei colaborări la nivel tehnic cu autoritățile de control al frontierelor din Rusia, Ucraina și Elveția. Negocierile cu Croația sunt într-un stadiu avansat. Consiliul de administrație a aprobat Agenției mandate pentru negocierea altor acorduri cu Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Turcia, Egipt, Libia, Maroc, Mauritania, Senegal, Republica Capului Verde, Moldova și Georgia. Agenția preconizează solicitarea de mandate pe termen scurt și mediu pentru celelalte state din Balcanii de Vest, anumite țări din Africa de Vest, SUA și Canada. Pe termen scurt acordă prioritate cooperării consolidate cu acele țări terțe care au fost identificate ca zone problematice, prin intermediul operațiunilor comune și evaluărilor de risc desfășurate de FRONTEX.
Caracteristic funcționării Agenției este faptul că sarcinile securizării frontierei au rămas în continuare responsabilitatea instituțiilor naționale specializate ale fiecărui stat.
Riscuri și amenințări la frontiera de est a Uniunii Europene
Consecință a integrării în UE, România dispune de opțiuni strategice și tactice de politică externă și de un spațiu nou, fără precedent, de modelare a priorităților și acțiunilor sale, precum și de un potențial de contribuție la modelarea unor instrumente și politici multilaterale având în vedere faptul că, așa cum menționam în capitolul precedent, gestionează una dintre cele mai întinse granițe externe ale Uniunii Europene – 2070 de kilometri.
România resimte din ce în ce mai mult, la frontierele sale presiuni ale criminalității transfrontaliere organizate, dintre care mai evidente sunt: migrația ( imigrația și emigrația ); traficul de droguri; traficul de carne vie; traficul cu autoturisme de lux furate; contrabanda cu produse contrafăcute, alcool, țigări și multe altele.
Riscurile transfrontaliere vizează în principal: extinderea ariei de atragere a infractorilor; constituirea rețelelor internaționale organizate cu modalități de operare și întrebuințare de tehnici și tehnologii dintre cele mai perfecționate; dezvoltarea pieței interne de droguri, precursori și materiale interzise; tranzitarea unor mărfuri pe teritoriul național pentru piața neagră a Occidentului și nu numai; eludarea sub diverse forme a regimului vamal comercial; spălarea banilor și valuta falsă; acțiuni de incitare la extremism, intoleranță, separatism și xenofobie; proliferarea și dezvoltarea terorismului internațional etc.
Cele mai des întâlnite forme de operare sunt: folosirea documentelor de identitate și de însoțire a mărfurilor false ori falsificate; traficul ilegal de persoane în compartimente de marfă; treceri ilegale ale frontierei de către grupuri de persoane, de regulă, îndrumate de călăuze; tentative de corupție, șantaj și amenințări la adresa funcționarilor publici din punctele de trecere a frontierei; tentative de contrabandă sub falsă acoperire, inclusiv diplomatică; perceperea de returnări de TVA pentru mărfuri care în mod real nu au fost trecute peste frontieră și altele.
Tendințe în evoluția criminalității transfrontaliere: sporirea fluxului de imigranți, România devenind o țară “țintă”; extinderea ariei de infracțiuni privind tehnologia informației specifice domeniului transfrontalier; apariția de noi rute de traficare a drogurilor sintetice și amplificarea consumului și în România; utilizarea tehnologiilor de ultimă oră în săvârșirea infracțiunilor la frontieră; specularea abilă a legislației existente, prin atragerea de persoane pregătite juridic; ascunderea cu abilitate a surselor de venit ilicit, provenit din traficul internațional; perfecționarea continuă a tehnologiilor și tehnicilor de contrafacere a documentelor de călătorie, identitate și de însoțire a mărfurilor; extinderea infracționalității transfrontaliere și asupra altor sectoare economico-sociale, dezvoltându-se în acest fel economia subterană etc.
Noua frontieră a UE trebuie să facă față și unui flux fenomenal de mână de lucru ilicită și de alte forme de trafic uman. O parte crescândă a imigrației ilegale în Uniune provine din aceasta regiune. Aceste mișcări migratorii ar putea contribui efectiv și la creșterea ratei infectării cu HIV/SIDA în sânul Uniunii Europene datorită nivelului său ridicat din Europa de Est și îndeosebi din Rusia și Ucraina.
Referitor la faptul că, după ianuarie 2007, România a devenit „ținta” unei părți din imigranții clandestini, cât și “poarta” de acces a lor în Uniune, rețin atenția concluziile Organizației Internaționale pentru Migrație (OIM) care estimează că, dintr-un total de 130 de milioane de imigranți pe an, între 20 și 40 de milioane se deplasează clandestin, adică în orice clipă, 4 milioane de indivizi au statutul de imigranți. Cinci sute de mii de persoane ar intra în fiecare an în Europa, similar afluxului din SUA. Acest trafic ar genera un profit de ordinul a 3 la 10 miliarde de dolari.
În Uniunea Europeană, pe lângă grupurile de crimă organizată aparținând țărilor membre, acționează grupuri de criminalitate organizată din “afară”. Printre acestea din urmă se numără: grupuri de albanezi ( specializați pe trafic de droguri, imigrație ilegală, trafic de ființe umane); grupuri de chinezi și indo-pakistanezi (contrabandă cu produse chimice necesare fabricării drogurilor sintetice, imigrație ilegală, fraude cu cărți de credit, contrabandă cu diverse produse, spălare de bani și evaziune fiscală ); grupuri de ruși, constituite din etnici de pe spațiile fostelor state sovietice (toate tipurile de crimă organizată); grupuri de turci și kurzi (comerț cu heroină și spălare de bani în principal); grupuri de nigerieni, de marocani (trafic de droguri, în principal). De remarcat este buna organizare a acestor grupări, o anume specializare pe anumite infracțiuni și lupta pentru acapararea și controlul „pieței”.
Această realitate a impus o creștere a interesului și preocupărilor NATO și UE pentru stabilizarea și sporirea securității frontierelor. Inițiativele, programele și politicile adoptate în ultimii ani pentru fortificarea mediului de securitate, de multe ori și-au demonstrat utilitatea, chiar dacă, în unele situații, finalitățile se mai lasă încă așteptate.
Activitatea grupurilor de crimă organizată cunoaște o evoluție constantă, iar efectele generate sunt devastatoare, mai ales pe fondul actualei crize economico-financiare mondiale. În acest context, nu este surprinzător că străzile orașelor sunt transformate prin prostituție și violența legată de droguri, furtul autovehiculelor face să crească primele de asigurare, iar proliferarea mărfurilor de contrabandă privează guvernele de importante venituri la bugetul de stat, războiul bandelor făcând numeroase victime inocente. Acest gen de comportament, fără milă și distructiv, este motivat prin atracția câștigului rapid. În același timp, crima organizată profită de globalizare și de cvasidispariția obstacolelor politice și financiare. Diminuarea, respectiv dispariția frontierelor interne în cadrul UE, sistemul de organizare a societății, fondat pe valorile democrației, ale libertății omului, facilitează activitatea grupurilor de crimă organizată. Acestea posedă resurse considerabile pe care ajung să le introducă în structura socială și economică, o mare parte din banii proveniți din activitățile ilicite, după „spălare”, fiind investiți în activități licite, cu sprijinul unor grupuri de interese din domeniul bancar și nu numai.
Un alt risc deosebit de important pentru UE îl constituie conflictele înghețate din spațiul ex-sovietic. Printre acestea, cele mai apropiate și, posibil, cu efectele cele mai negative, sunt conflictele transnistrean, din Republica Moldova, Nagorno-Karabah (Azerbaidjan), respectiv cel georgian, ce a izbucnit violent în luna august 2008, prin confruntarea militară ruso-georgiană, soldat deja cu secesiunea regiunilor autonome Osetia de Sud și Abhazia, a căror independență a fost recunoscută de către Federația Rusă, în luna octombrie 2008, „în contrapondere” la decizia SUA și a majorității statelor membre UE cu privire la Kosovo – alt ”butoi de pulbere” situat însă în centrul Europei. De menționat că, acțiunea militară rusă a fost precedată de declarații diametral opuse ale președintelui Federației Ruse, Dmitri Medvedev, făcute cu prilejul celui de-al 25-lea Summit Rusia-UE, desfășurat la finele lunii iunie 2008, în localitatea Hanti-Mansiisk (Siberia), când a precizat că „Rusia susține intenția UE de a deține un rol activ în reglementarea conflictelor înghețate din spațiul fostei Uniuni Sovietice, dar respinge folosirea forței pentru soluționarea acestora”.
Referitor la Transnistria, practic, pe teritoriul Republicii Moldova există și funcționează ca entitate administrativ-teritorială ce are toate prerogativele specifice unui stat – monedă, armată, instituții. Este drept, această autoproclamată republică nu este recunoscută de comunitatea internațională, dar această situație nu o împiedică să desfășoare o intensă activitate economică și nu numai. Practic, societăți economice de pe teritoriul său dezvoltă legături comerciale cu multe state europene și din alte regiuni ale lumii. Existența sa constituie temeiul conflictului înghețat din imediata vecinătate a frontierei UE. Acest conflict este periculos, atât prin prezența sa, cât și prin activitățile ilicite pe care diverse grupuri umane (politice, sociale, ale crimei organizate) din acest teritoriu le desfășoară (spălare de bani, trafic de armament, de droguri, de ființe umane) și care se extind în spațiul Uniunii Europene.
Multitudinea atacurilor teroriste din ultimii ani și urmările lor catastrofale, generalizarea crimei organizate, creșterea traficului ilegal de persoane, narcotice și materiale radioactive, precum și multiplicarea numărului de sponsori ai acestui gen de activități, au evidențiat faptul că natura pericolelor actualului secol se află în zona neconvenționalului și că sursa de provocare a acestora, atât pentru America cât și pentru Europa, poate fi oricine. Cazurile deosebite au reliefat faptul că acestea au fost generate, cu predilecție, din zone încă instabile politic și economic, cu situații interne explozive, alimentate de numeroase conflicte nesoluționate și de urmările sărăciei generalizate. Întâmplător sau nu, aceste zone fac parte din spațiul euro-atlantic neintegrat, fiind situate îndeosebi în Balcani, Asia Centrală și Orientul Apropiat și legate indestructibil de Marea Neagră.
Dacă globalizarea a adus o serie de forme noi de criminalitate, ea favorizează dezvoltarea tehnologiilor utile în activitățile criminale tradiționale și non-tradiționale, relevante fiind modalitățile de manifestare a cyber-criminalității. Această evoluție contribuie la dezvoltarea unor reprezentări asupra crimei transnaționale organizate.
De fapt, grupurile criminale acționează la toate nivelurile (statal, regional și planetar) și în toate domeniile de activitate umană. Astfel, la nivel politic, grupurile criminale operează în toate democrațiile, fie că este vorba de mari puteri democratice, fie de democrații în devenire. Diferența constă în intensitatea, amploarea și natura activităților întreprinse de către grupurile criminale, precum și în capacitatea instituțiilor statului de a ține fenomenul sub control. Grupurile criminale se infiltrează în guverne, își asumă responsabilități statale, constituind astfel o amenințare pentru democrație, afectând societatea civilă, drepturile omului, libertatea de informare, creând un climat de intimidare.
La nivel economic, crima organizată are tendințe monopoliste, prin cumpărarea unor întregi sectoare-cheie ale economiilor naționale, exploatarea privatizării, alianțe între grupurile criminale; prin urmare, mafia acționează împotriva statului, a guvernelor legitime.
În același timp, crima organizată este percepută ca o chestiune de securitate națională și internațională (prin ramificațiile sale transnaționale), evaluările criminalității organizate indicând o amplificare continuă a fenomenului, grupările criminale având o capacitate relevantă de a corupe persoane cu responsabilități în diverse instituții ale statului, inclusiv politicieni. Practic orice grupare criminală, pentru a se dezvolta și consolida acționează în direcția creării „palierului protectiv”, format chiar din membrii autorităților cu atribuții în combaterea activităților lor ilegale, care sunt puși, de regulă, în dependență totală.
Criminalitatea organizată are o serie de „ținte” pe care le urmărește, atât la nivel național, cât și regional și global. Printre aceste ținte se află:
• stupefiantele – după experți, traficul de droguri reprezintă 50% din activitatea criminală organizată, cu o cifră de afaceri anuală estimată de ONU la 500 de miliarde de dolari ;
• traficul de arme – potrivit ONU, doar 3% (adică 18 milioane) din 550 milioane de arme ușoare în circulație în lume sunt utilizate de forțele guvernamentale, militare sau de poliție. Aproape 20% din comerțul cu aceste arme este în mâinile rețelelor ( mafia rusă, în special), un trafic care ar genera mai mult de un miliard de dolari pe an;
• traficul de ființe umane – acesta înglobează două componente: imigrația ilegală, pe de o parte, care sugerează un consimțământ din partea imigrantului, violarea legislației unui stat și o anume destinație, respectiv traficul și tratamentul inuman al persoanelor, pe de altă parte, care acoperă confiscarea de pașapoarte, presiunile fizice sau morale, exploatarea victimei și absența destinației fixe. Potrivit EUROPOL, principalele țări furnizoare de ființe umane sunt astăzi Moldova, România, Bulgaria și Ucraina. Rețelele folosesc diferite itinerare, printre care ruta ce trece prin România, Serbia, Bosnia-Herțegovina, Croația, Austria și de acolo spre Republica Cehă, Polonia, Scandinavia sau spre Germania, Franța și Regatul Unit al Marii Britanii;
• materia proprietății intelectuale – aceasta costă mult economia statelor, 30% din soft-urile din Germania și Marea Britanie sunt produse în mod ilicit, 40% în Franța și Japonia, 60% în Grecia și Coreea de Sud, iar în Rusia nivelul este de 92%. De reținut că în acest ultim stat doar 3% din jocurile video sunt autentice;
• criminalitatea informatică – în ultimii ani a fost semnalată o intensă activitate a rețelelor de crimă organizată specializate în infracțiuni informatice: skimming ( furt de date de pe banda magnetică a cardurilor) și clonare de carduri bancare, phishing („furt” de date confidențiale), clonare de pagini web etc. Fenomenul este relevant prin prisma prejudiciilor create preponderent unor persoane și instituții din Europa Occidentală și America de Nord;
• spălarea de bani – se cuvine menționat faptul că rețelele crimei organizate au devenit stăpâne pe arta spălării banilor. FMI evalua cifra de afaceri anuală a organizațiilor criminale la aproape 1500 de miliarde de dolari, luând în considerare atât volumul câștigurilor anuale datorate traficului de diverse bunuri cât și veniturilor de patrimoniu, adesea integrate în economia legală, între 800 și 1000 de miliarde de dolari sunt spălate în fiecare an, din care cea mai mare parte din profituri este generată de vânzarea de stupefiante. Reciclarea urmărește să transforme banii lichizi în fonduri respectabile. Cel mai adesea, procedeul constă în obținerea de chitanțe fictive, prin intermediul unor intermediari „înțelegători” (agenți de schimb, întreprinderi familiale), însă și prin valorizarea eficientă a efectelor crizei financiare, prin plasarea de lichidități financiare pe piață, în special sub formă de împrumuturi, speculând nevoi stringente ale patronilor de firme ori chiar corporații. Cazinourile și, mai larg, industria jocurilor de noroc servesc frecvent drept loc al acestor operațiuni. Capitalul este apoi introdus într-o bancă „care nu pune prea multe întrebări”, în care aceste sume devin bani electronici. Această operațiune se face cel mai adesea într-un stabiliment bancar offshore, care servește drept suport logistic al spălării banilor. Banii astfel „spălați” pot intra într-o banca onorabilă și apoi vor fi investiți în bunuri de trezorerie sau de plasament financiar – ceea ce este aparent apreciat de țările îndatorate.
Desigur, Uniunea Europeană este interesată să elimine sau, cel puțin să limiteze efectele riscurilor și amenințărilor din zona frontierelor sale, în acest context, granița sa răsăriteană, nu poate face excepție. De aceea, ea a adoptat un ansamblu coerent de măsuri administrative, juridice, militare, diplomatice, politice etc., prin care să-și atingă scopurile propuse în ceea ce privește securitatea și apărarea frontierelor sale de efectele riscurilor și amenințărilor externe.
Printre aceste măsuri se numără:
• controlul frontierelor exterioare ale Uniunii – problema este una majoră, dată fiind poziția geografică a noilor state membre, spre est și sud, granițe ce sunt în contact direct cu țări ale Comunității Statelor Independente, din Balcani sau cu spațiul mediteranean. Ori aceste spații sunt o sursă importantă a imigrării ilegale sau zone de tranzit. De aici, necesitatea ca statele de la „extremitățile” UE, cum este și cazul României, trebuie să finalizeze ansamblul de măsuri inițiate pentru securizarea granițelor lor. Este vorba, cum am mai spus, atât de infrastructură, cât și de formarea și motivarea personalului cu competențe în asigurarea securității frontierelor;
• creșterea fiabilității sistemelor judiciare din țările membre, în sistemul de drept pe care îl reprezintă Uniunea Europeană, rolul judecătorilor este fundamental. Ori în noile țări membre a trebuit să se plece de la zero, pentru a se construi un sistem jurisdicțional independent și protector al libertăților publice. În acest domeniu, Consiliul Europei a jucat un rol important, impunând armonizarea legislativă la nivelul tuturor membrilor Uniunii;
• lupta concertată împotriva criminalității organizate – legătura între lărgirea UE și creșterea criminalității organizate, în special rolul pretins de „mafia rusă” face de acum parte din inconștientul nostru colectiv. Totuși, se cuvine remarcat că rețelele criminale din Est nu au așteptat această etapă pentru a se implanta în numeroase zone ale Uniunii Europene și că lărgirea a reprezentat un progres din punct de vedere al luptei împotriva criminalității, permițând mai ales ratificarea convențiilor existente și o participare a țărilor membre la Europol și Eurojust;
• combaterea corupției, în special cea de la nivel înalt – Uniunea Europeană sprijină, sub toate aspectele, noile state membre în lupta împotriva corupției;
• întărirea cooperării internaționale – Uniunea participă activ la crearea și asigurarea funcționalității optime a unor instituții internaționale care sunt menite să limiteze, prin activitatea lor, efectele riscurilor și amenințărilor ce vin din statele vecine ei.
Grupurile criminale transnaționale având acces la enorme sume de bani care trebuie spălate, afectează prin operațiunile ilegale desfășurate instituțiile financiare legitime, cu consecințe pe termen lung ce pot merge dincolo de mediul de afaceri și genera efecte negative asupra climatului de investiții, taxelor fiscale și încrederii consumatorilor. De altfel, organizațiile criminale transnaționale, în afară de faptul că sunt dispuse să recurgă la violență pentru a-și atinge scopurile, manifestă aceeași „deschidere” și pentru folosirea de sume importante de bani pentru a corupe funcționari ai instituțiilor financiare și guvernamentale.
2.4. Rolul și importanța României ca stat de frontieră estică a
Uniunii Europene
Frontiera de est a NATO nu ridică probleme deosebite, această organizație fiind de tip politico-militar, și deci, aspectul teritorial concret contează numai în ceea ce privește securitatea și apărarea membrilor săi în cazul unei agresiuni militare externe de către alt stat sau grup de state, în schimb, granița răsăriteană a Uniunii Europene relevă unele particularități de care România trebuie să țină cont în demersurile sale de apărare și securizare a acestui spațiu. Particularitățile sunt generate de faptul că, practic, Uniunea Europeană posedă toate caracteristicile unui teritoriu statal, unic și unitar, ca spațiu al vieții și activității în comun a țărilor membre, a cetățenilor săi.
Respectul acestor valori este una din condițiile apartenenței la Uniune, ceea ce semnifică că statul care nu aderă la acestea sau nu le respectă nu-și are locul în această organizație. Aceste valori, într-o formă sintetică, privesc: democrația și drepturile omului (Tratat, articolul 1.2, Valorile Uniunii); o economie socială de piață competitivă, ce tinde spre progres social și un nivel ridicat de protecție a mediului (Tratat, articol 1.3, Obiectivele Uniunii); coeziune socială și teritorială (Tratat, articolul 1.396, III.122 și 220).
Sfidarea esențială căreia trebuie să-i facă față Uniunea Europeană este aceea de a se asigura că valorile pe care le promovează permanent și consecvent sunt viabile într-o lume în care ele sunt în permanență contestate sau amenințate: pericolul terorist contra libertății, globalizarea schimburilor împotriva progresului social, concurența vizavi de coeziune.
UE are concret, în mod fizic, o frontieră de răsărit prin care intră în contact cu cei din vecinătatea sa și nu numai. La această graniță se întâlnesc riscuri și amenințări la adresa securității și apărării sale, ca entitate economică, politică, socială, culturală și militară. În acest sens, România, ca stat „proprietar” al frontierei de est a Uniuni Europene, are o serie de drepturi și obligații, inclusiv în domeniul securității și apărării acestei granițe.
România a trebuit să își modernizeze sistemul de supraveghere la frontierele de stat, astfel încât să se alinieze standardelor europene în materie. Libera circulație pe teritoriul Uniunii Europene comportă și problematica asigurării securității, o chestiune asumată în comun de toate statele membre. Cum nu toate statele membre UE au frontiere externe, managementul frontierelor este o activitate coordonată la nivel comunitar pentru care se aplică principiul împărțirii responsabilităților între state.
În România, liniile directoare ale reformei sistemului de control al frontierei au fost trasate inițial de Strategia de Securizare a Frontierei pentru 2004-2006 și ulterior de Strategia privind Managementul Integrat al Frontierei de Stat pentru perioada 2010-2012 ( anexa 1).
Pe parcursul anului 2009 România a fost evaluată pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de aderare la spațiul Schengen, pe următoarele domenii/tematici: cooperare polițienească ( 23-29 martie); protecția datelor personale (29 aprilie – 01 mai); vize (02-11 iunie); frontiere maritime (03-07 septembrie) și frontiere aeriene (15-18 noiembrie), fiind aprobate deja rapoartele de evaluare pentru primele patru domenii, fără recomandări de reevaluare, concluzia generală ( pentru toate cele cinci domenii) fiind pozitivă și anume că statul român este în mare parte pregătit să adere la spațiul Schengen.
În ceea ce privește raportul de evaluare al frontierelor aeriene, acesta a fost elaborat și transmis României la începutul lunii februarie 2010, dar nu a fost încă aprobat, recomandându-ne reevaluare infrastructurii aeroportuare la cele două aeroporturi evaluate – Otopeni și Timișoara pentru îndeplinirea standardelor Schengen, precum și certificarea aeroporturilor civile internaționale sau deschise traficului aerian internațional.
Pentru anul 2010 sunt programate două vizite de evaluare: pentru frontiera terestră (27 martie-01 aprilie), fiind vizate punctele de trecere a frontierei Vicșani, Siret, Nicolina, Sculeni, Albița, Moravița și Orșova, respectiv SIS/SIRENE (29 noiembrie-03 decembrie). Conectarea la Sistemul Informatic Schengen și operaționalizarea biroului SIRENE (Supplimentary Information Requested at Național Entries), înființat în 2004, este realizată cu sprijin din partea Poloniei, Portugaliei, Elveției și Austriei, programele de cooperare fiind deja în derulare. De asemenea, printr-un Program de twinning care se derulează în perioada martie – octombrie 2010, experți germani pregătesc operatorii români ai biroului SIRENE.
Sistemul Integrat pentru Securitatea Frontierei de Stat (SISFS) va conține un modul de aplicații informatice specializat pentru Analiza de risc, care va prelucra și ordona informații relevante și va pune la dispoziția lucrătorilor operativi profile de risc actualizate. SISFS privește atât frontiera verde cât și cea albastră a României, iar elementele sale cheie sunt resursele umane, echipamentele, tehnica IT și cooperarea interinstituțională și internațională.
SISFS este operaționalizat prin sub-sisteme care includ sistemele de comunicații mobile și fixe, sistemul de tehnologie a informației, sistemul de supraveghere la Marea Neagră, sistemele de mobilitate navală și terestră, etc.
Pentru zona de frontieră maritimă se va asigura interoperabilitatea sistemului de supraveghere și observare SCOMAR cu alte sisteme de supraveghere la Marea Neagră ce vor fi implementate de Ministerele Transporturilor și Infrastructurii, al Dezvoltării Regionale și Turismului, al Apărării Naționale, al Agriculturii și Dezvoltării Rurale, precum și cu sistemele de monitorizare prin satelit a navelor de pescuit. Ministerul Administrației și Internelor a preluat deja în administrare toate terenurile necesare realizării SCOMAR, iar Portul Constanța are un terminal pentru pasageri conform prevederilor Schengen.
Rețeaua de atașați pentru afaceri interne și ofițeri de legătură pusă la punct de M.A.I. este legătura directă dintre Poliția de Frontieră Română și instituțiile similare din alte state membre UE.
Un element esențial în cooperarea internațională pentru diminuarea fenomenului migrației ilegale și a infracțiunilor conexe sunt Punctele și Centrele de Contact care au fost create pentru schimbul de informații în plan regional și european. Astfel, au fost înființate punctele de contact româno-bulgar la Giurgiu pentru frontiera cu Turcia, la Galați pentru frontiera cu Ucraina, Republica Moldova și Federația Rusă, respectiv la Oradea pentru Vestul Europei.
Câteva echipe de ofițeri ai Poliției de Frontieră își desfășoară periodic activitatea la granița dintre Franța și Spania, la cea dintre Austria și Ungaria; la solicitarea Austriei și Spaniei, aceste echipe au fost trimise și pentru monitorizarea cetățenilor români care călătoresc în spațiul Schengen.
CAPITOLUL 3
PRINCIPALELE AMENINȚĂRI TRANSFRONTALIERE LA FRONTIERA RĂSĂRITEANĂ A NATO și UE
Istoria tumultuoasă a continentului european în ultimul secol arată de ce astăzi, la 20 de ani de la sfârșitul Războiului Rece și desființarea Tratatului de la Varșovia, există încă un mare decalaj economic între statele Europei Occidentale și statele Europei Centrale și de Răsărit. De fapt, rădăcinile în istorie sunt mult mai adânci și explică dezvoltarea lentă a zonei centrale și de est a Europei, în același timp apărând mai evidentă importanța geostrategică a acestor teritorii.
La începutul secolului al XXI-lea, caracteristica generală a mediului de securitate european constă în diminuarea riscurilor convenționale și, ca urmare, în eliminarea premiselor apariției unui conflict armat de amploare continentală sau regională, concomitent cu amplificarea riscurilor și amenințărilor neconvenționale care au dus, printre altele, la revigorarea alarmantă a naționalismului etnic și religios și la adâncirea decalajelor economice și sociale, cu efecte negative asupra securității. Spațiul de interes geopolitic și geostrategic reprezentat de zona centrală și sud-est europeană, a fost și rămâne atât sub influența evoluțiilor din Europa și din Asia, cât și a celor transatlantice, ceea ce face ca schimbările care au loc în această parte de lume, în special evenimentele legate de securitate, să aibă cauze multiple și diverse, de cele mai multe ori originare în interesele unor actori globali de securitate. Fragilitatea echilibrului și a securității acestei zone, sporește efectele evoluțiilor din mediul global și regional de securitate și favorizează acțiunea factorilor de risc și a pericolelor de orice natură. Perpetuarea, de mai mulți ani, a conflictelor din spațiul ex-sovietic, soluțiile temporare și limitate aduse unora dintre acestea, au determinat consumarea și, uneori, epuizarea eforturilor și posibilităților, respectiv a capacităților comunității internaționale de a soluționa aceste conflicte, și au creat condiții favorabile apariției altora, cum a fost cel ex-iugoslav, cu o plajă largă de cauze și forme de manifestare, precum și proliferării unor noi riscuri, amenințări și pericole la adresa securității interne și internaționale a statelor și popoarelor din această parte a Europei. Extinderea rapidă, în ultimul deceniu, a UE și NATO către est, a demonstrat că acest spațiu, care nu se bucura nici de protecție economică, nici de umbrelă de securitate, trebuie și merită să facă parte dintr-o Europă unită și sigură.
3.1. Factori de risc la frontiera de est a NATO și UE
În actuala realitate geopolitică, determinantele principale de securitate în zona Europei Centrale și de Sud-Est se pot descrie astfel:
menținerea și extinderea unor zone cu grad ridicat de risc;
existența unor crize negestionate suficient, fapt ce amplifică pericolul reizbucnirii acestora sau al apariției altora;
persistența sau escaladarea unor dispute interne care pot degenera în conflicte cu tendințe de internaționalizare;
perpetuarea și încurajarea unor revendicări teritoriale și a curentelor de autonomie a unor comunități etnice, religioase sau culturale;
extinderea ariei de influență și de existență a fundamentalismului islamic, cu componenta sa radicală, ceea ce amplifică instabilitatea ariei balcanice, zonă în care locuiesc cu forme legale ori ilegale o bună parte din cei aproximativ 23 de milioane de musulmani estimați că se află în Europa în prezent ( cca. 5% din populație ); pentru perspectiva anilor 2050 se previzionează că vor ajunge la 20% din populația continentului european;
tendințe de refacere a vechilor sfere de influență sau de a deveni lideri zonali, manifestate de unele state din zona ori din aria adiacentă;
existența, în apropiere, a unor zone de instabilitate, ca Orientul Mijlociu, Caucazul, Transnistria, dar și spațiul ex-iugoslav;
apariția riscurilor și amenințărilor non-militare, cu efecte negative asupra securității naționale, cum sunt crima organizată, traficul cu droguri, armament ori materiale strategice, migrația ilegală de persoane;
lărgirea, amplificarea și diversificarea eforturilor unor state din zona de integrare în structurile europene și euroatlantice de securitate și economice.
Acestea trebuie coroborate cu riscuri și amenințări noi apreciate ca atare la nivelul Alianței Nord Atlantice: existența și dezvoltarea unor puternice forțe nucleare în exteriorul alianței; proliferarea armelor NBC; diseminarea tehnologiilor ce pot servi la producerea unor noi sisteme de armamente; atacurile informaționale; actele teroriste și de sabotaj; proliferarea crimei organizate; blocaje ale aprovizionării cu resurse vitale și migrații de populații necontrolate.
În calitatea sa de stat aflat într-o zonă de importanță strategică pentru cele două organizații, România joacă un rol de importanță majoră în procesul de definire și implementare a politicilor stabilizatoare, de cooperare și asistență de securitate ale NATO și Uniunii Europene, în Europa de Sud-Est și de Est, precum și în Caucazul de Sud, Orientul Mijlociu și Regiunea Caspică. România este situată la intersecția a trei dinamici strategice și anume: spațiul Federației Ruse, relativ instabil economic, dar încă puternic sub aspect militar; spațiul central-european care este integrat în NATO; spațiul sud-est european care încă rămâne furnizor de incertitudini și instabilitate. În acest context, România, ca țară membră NATO, are de jucat un rol important în ceea ce privește asigurarea păcii și securității în regiune. Cooperarea regională în domeniul securității, materializată în existența unui număr mare de organizații (Consiliul Baltic, Grupul Vișegrad, Organizația Cooperării Economice la Marea Neagră, Spațiul Central European de Liber Schimb – CEFTA, Inițiativa Central Europeană- ICE, Inițiativa de Cooperare în Europa de Sud-Est-SECI, Pactul de stabilitate în Europa de sud-est etc.), oferă oportunitatea perfecționării mecanismelor comune de evaluare a mediului strategic, de identificare a unei agende comune a riscurilor și a unor instrumente adecvate pentru gestionarea crizelor. Armonizarea eforturilor acestora, orientarea activităților lor în deplină consonanță cu eforturile NATO și ale Uniunii Europene, dar mai ales creșterea responsabilității statelor sud-est europene, a conducătorilor acestora și a forțelor politice naționale, pentru securitatea regiunii, sporirea contribuției lor la soluționarea stărilor de tensiune, criză și conflict reprezintă imperativele majore ale noii paradigme de securitate regională.
Problematica factorilor de risc la frontiera de est a NATO și UE, este una deosebit de complexă, în consens cu noua arhitectură de securitate a Europei și marcată de situația permanent tensionată a acestei regiuni a globului, fapt care presupune studierea și cunoașterea detaliată a fenomenului crizelor, a formelor și a metodelor de acțiune ale forțelor destinate gestionării și combaterii crizelor de orice natură.
3.2. Relațiile NATO cu statele din estul Europei
Problematica factorilor de risc la frontiera de est a NATO și UE nu poate fi evaluată dacă nu este coroborat și subiectul sensibil al relațiilor pe care cele două organizații, dar în special NATO, le au cu principalele state vecine în est, îndeosebi cu Rusia, dar și cu Ucraina, Georgia și alte state din zona Caucazului.
Relația NATO – Rusia. Asigurarea securității în zona euroatlantică și păstrarea valorilor democrației într-o Europă liberă și unită, ca urmare a amenințărilor apărute după 11 septembrie 2001, sunt obiective care nu se pot realiza decât prin consens. Deoarece Rusia are un rol important în sistemul de securitate europeană, după încheierea războiului rece, NATO a acordat o atenție aparte relațiilor de cooperare cu această țară. Astfel, la 27 mai 1997, s-a semnat actul ce stabilește normele care guvernează relațiile de cooperare și securitate între NATO și Federația Rusă.
Membră fondatoare a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic, Rusia s-a alăturat Parteneriatului pentru Pace în anul 1994, odată cu dezvoltarea unui program practic de cooperare în domenii specifice. Pe baza actului semnat în anul 1997 a fost creat Consiliul Comun Permanent NATO-Rusia, forum de consultanță pe probleme de apărare, care vizează realizarea încrederii reciproce și înlăturarea neînțelegerilor prin dialog, pe baza unui program de cooperare în domeniul apărării și al securității. O primă realizare a colaborării a fost înființarea, la 18 mai 1998, a Misiunii Rusiei la NATO, iar în februarie 2001, la Moscova a fost inaugurat Biroul de informare NATO.
Începând cu anul 1996, angajamentul comun de promovare a păcii și stabilității în Balcani s-a concretizat prin participarea soldaților ruși la Forța de Implementare a Păcii (IFOR) și la Forța de Consolidare a Păcii (SFOR) din Bosnia și Herțegovina. În pofida diferențelor de opinie cu privire la acțiunile militare din Kosovo, cooperarea dintre NATO și Rusia reflectă, în egală măsură, atât responsabilitatea politică comună, cât și eforturile pentru implementarea Acordului de Pace de la Dayton, semnat în anul 1995.
După atacurile din 11 septembrie 2001, cooperarea în domeniul luptei antiteroriste s-a intensificat. Printr-o declarație comună formulată după sesiunea extraordinară a Consiliului Comun Permanent, din 12 septembrie 2001, NATO și Rusia au făcut apel la întreaga comunitate internațională pentru a se uni în lupta antiteroristă. În anul 2002, în cadrul Summit-ului NATO- Rusia, desfășurat la Roma, s-au pus bazele Consiliului NATO-Rusia (NRC), care asigură un mecanism mult mai flexibil și eficace, vizând: lupta împotriva terorismului; managementul crizelor; neproliferarea armelor de distrugere în masă; operațiile de cercetare și salvare pe mare; cooperarea dintre militari; cooperarea în domeniul apărării civile.
Relația prezentă a Alianței cu Federația Rusă este încă văzută ca o legătură reciproc utilă, care se dorește să proiecteze spre est securitate, stabilitate și democrație, fapt consfințit în urmă cu câțiva ani, când NATO nu era percepută de Moscova ca un posibil opozant al Rusiei, ci ca un partener strategic de securitate, stabilitate și cooperare. Această calitate inițială a legăturilor dintre Federația Rusă și Alianță a fost reiterată la întrunirea din 13 mai 2003, de la Moscova, a Consiliului NATO-Rusia, care a introdus pe agenda de lucru un element cardinal al programului de cooperare, ­realizarea în comun a unui sistem de apărare antirachetă, pentru care cele 19 state membre NATO la vremea respectivă, s-au declarat de acord să finanțeze acest proiect strategic. În 2008, intenția fostei administrații americane, de amplasare a unui scut american antirachetă în Cehia și Polonia până în 2012 – aspect ce s-a aflat în discuția aliaților și în cadrul Summit-ului NATO de la București, din perioada 02-04 aprilie 2008 – a determinat acutizarea divergențelor de opinie între cele două entități, proiectul fiind intens criticat de Rusia, care vedea în acel demers un pericol la granițele sale și o amenințare la adresa propriei sale securități. În ciuda opunerii declarate a Rusiei, Washington-ul intenționa, la vremea respectivă, să amplaseze zece rachete interceptoare în Polonia și o stație radar în Cehia, pentru proteja Occidentul de amenințarea balistică din partea unor țări considerate imprevizibile, precum Iranul și Coreea de Nord. Pe acest subiect, cu prilejul sus-menționat, Vladimir Putin, a insistat, pe tonul său caracteristic, asupra necesității cooperării dintre Rusia și NATO, afirmând că “ nu poate fi realizat nimic fără Rusia; în privința combaterii proliferării nucleare, Rusia este una din cele mai mari puteri nucleare. În domeniul terorismului, combaterea acestuia e foarte dificilă fără Rusia. În Afganistan nu se poate lupta fără capacitățile rusești, de aceea oferă tranzit terestru pentru materiale nonmilitare ale NATO”.
Dacă, după preluarea mandatului în ianuarie 2009 de către actualul președinte american, Barack Obama, au putut fi sesizate relative detensionări în relațiile ruso-americane, prin prisma faptului că actuala administrație americană și-a exprimat unele rezerve în legătură cu amplasarea scutului în Cehia și Polonia, chiar abandonând aceste locații în septembrie 2009, relațiile s-au reinflamat, odată cu semnarea la 11 decembrie 2009 a acordului dintre SUA și Polonia pentru amplasarea de rachete sol-aer Patriot în 2010, cu rază de acțiune scurtă și medie, în baza militară de la Morag (situată la 60 de kilometri de enclava rusească Kaliningrad) și staționarea pe teritoriul polonez de trupe americane. Această acțiune face parte dintr-un plan mai amplu al americanilor, component noului lor sistem antirachetă, prin care vizează amplasare până în 2015, tot în Polonia și Cehia, rachete de tip SM-3 (standard missile), concepute pentru a distruge rachete tot cu rază de acțiune scurtă și medie.
Această nouă stare de tensiune a fost amplificată și de decizia României de acceptare, în ianuarie 2010, a propunerii SUA de amplasare, pe teritoriul nostru național a 24 de interceptori de rachete balistice (sistem ce se preconizează a fi operațional în 2015, la acesta fiind vizate de către SUA pentru participare și Bulgaria și Turcia ). Deși atât autoritățile americane, cât și cele române au comunicat oficial că Rusia nu este țintă a sistemului antirachetă, acesta fiind destinat exclusiv protejării Occidentului față de un eventual atac iranian ori nord-coreean, reacția inflamată a administrației ruse nu a rămas cantonată doar în sfera declarațiilor – de genul celor făcute de Viktor Kravcenko, șeful Statului major general al marinei militare a Rusiei, în luna februarie 2010, pentru RIA Novosti, conform cărora, în situația dată Rusia va trebuie să-și reconsidere țintele și să anunțe că „aceste noi puncte vor fi privite drept ținte principale de atac pentru sistemele de rachete rusești”- ci a produs și o contraripostă materială, prin semnarea cu Franța, la finele lunii februarie 2010, a unui contract de achiziție a patru nave de desant de mare tonaj din clasa Mistral, în valoare de două miliarde de dolari, constituind cea mai mare achiziție de tehnică militară pe care Rusia o face dintr-un stat NATO.
Oficial tranzacția s-a realizat în schimbul cooperării Moscovei în dosarul nuclear iranian, pentru adoptarea unei rezoluții în Consiliul de Securitate al ONU împotriva Iranului, precum și pentru deschiderea pieței rusești către investițiile franceze, conform afirmațiilor președintelui francez Nicolas Sarkozy. Sprijinul Rusiei în dosarul nuclear iranian în schimbul navelor Mistral este și teza susținută de analiști francezi, care consideră că înțelegerea ruso-franceză ar fi fost făcută chiar cu acordul tacit al SUA!!
În plan regional decizia, de achiziție a celor patru supernave, pe care Moscova vizează să le utilizeze în Marea Neagră, respectiv Marea Baltică ( câte două), a produs deja îngrijorare, mai ales din partea Georgiei, care, în contrapartidă de securitate, încearcă să obțină determinarea NATO și a SUA, să o înarmeze pe spezele Alianței și să-i ofere garanții pentru aderare la organizație în viitorul apropiat. În opinia președintelui georgian, Mihail Saakașvili, tranzacția ruso-franceză este o amenințare nu numai la adresa țării sale ci și a Europei de Est.
Problema Transnistriei este una fundamentală pentru securitatea Rusiei. Chiar dacă în istorie frontiera politică între ruși și restul lumii europene a oscilat între Prut și Nistru, frontiera strategică a rămas pe Nistru. În Transnistria, obiectivul major urmărit de Rusia a fost, de fapt, menținerea Republicii Moldova sub tutela politică a fostului centru decizional post-sovietic, utilizând regiunea nistreană ca pe un fitil amorsat, care poate fi oricând reaprins. Unul dintre motivele pentru care Rusia și-a afirmat cu atâta tărie controlul asupra acestei zone îl constituie faptul că în această regiune se află cel mai important complex militar industrial de pe teritoriul Basarabiei. În zonă se află o uzină de producere a componentelor armamentelor nucleare și un centru de anvergură pentru controlul comunicațiilor. Nu trebuie neglijată nici locația fostei Armate a XIV-a, care chiar dacă este mult diminuată, dispune de o logistică impresionantă.
În acest context de securitate, noua doctrină de apărare și securitate a Rusiei afirmă în mod explicit interesele speciale ale Rusiei față de vecinii săi occidentali și față de foștii inamici din timpul războiului rece. NATO, în ciuda declarațiilor post 11 septembrie 2001, este desemnat, în mediile conservatoare ale conducerii de la Moscova, ca un factor de risc la adresa securității Federației iar lărgirea Alianței a fost și este percepută ca o amenințare la interesele rusești.
În plus, ca și cum ar fi mai fost nevoie de o reafirmare a poziției sale dominante în zonă, în perioada 07-12 august 2008 Rusia a invadat militar Georgia, probând un exercițiu de forță și voință politică prin trasarea de noi frontiere și crearea a două noi state – Abhazia și Osetia de Sud – drept replică la acțiunea SUA în Kosovo. Este de reținut că și în prezent Rusia ocupă cu trupe 20% din teritoriul Georgiei – granița dintre cele două state fiind redeschisă abia pe data de 01.03.2010 – iar în viitorul apropiat autoritățile moscovite vizează construirea unei baze militare pe teritoriul Osetiei de Sud.
Relația NATO-Ucraina. Considerente geostrategice majore, cum este și acela că Ucraina reprezintă, în spațiul sud-est european, un al doilea actor important ca mărime pentru comunitatea euro-atlantică, au stat la baza semnării, la Madrid, în 1997, a Cartei cu privire la un Parteneriat distinctiv între NATO și Ucraina. După 11 septembrie 2001, Ucraina a fost prima țară parteneră care și-a exprimat susținerea la invocarea art.5 al Tratatului de la Washington. Ea și-a deschis spațiul aerian avioanelor țărilor Alianței participante la campania aeriană din Afghanistan. În iulie 2002 a semnat un memorandum asupra susținerii țării­ gazdă, ce definește modalitățile de utilizare a capacităților ucrainene în caz de exerciții și operații cu NATO și a purtat negocieri cu Alianța în domeniul transportului strategic. Totuși, SUA au sistat ajutorul față de Ucraina, pe motiv că aceasta a vândut arme și a transferat tehnologii către Irak. După Summit-ul de la Praga din 2002, NATO își consolidează relațiile cu Ucraina, realizând o nouă calitate a cooperării cu aceasta, prin implementarea Planului de acțiune NATO­-Ucraina, care totuși nu a produs efectele scontate de partea ucraineană, nefiind invitată să adere la organizație cu prilejul Summit-ului din aprilie 2008 de la București, angajamentul luat de Ucraina privind implementarea tuturor reformelor necesare pentru atingerea acestui obiectiv strategic neproducând efecte suficiente în direcția întăririi democrației, supremației legii, drepturilor omului și economiei de piață.
Faptul că Ucraina se învecinează cu Rusia și zona Caucazului o menține în continuare într-un factor necesar de stabilitate regională la estul spațiului euro-atlantic, zonă cu turbulențe etnice și religioase puternice, cu conflicte latente sau la vedere. În ceea ce privește integrarea ei în NATO, este în interesul României ca frontiera comunității euroatlantice, bazată pe democrație și securitate, să nu se oprească la granița de est a țării noastre, reprezentanții statului român susținând cu ocazia summit-ului de la București, eforturile acestei țări de aderare, în ciuda opiniilor contrare exprimate de Rusia. De altfel și actualul președinte ucrainean, Viktor Ianukovici, apreciat ca un pro-moscovit, a afirmat în discuțiile cu președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, cu ocazia primei sale vizite oficiale la Bruxelles de la finele lunii februarie 2010, imediat după preluarea funcției, că intrarea Ucrainei în UE constituie un obiectiv prioritar al politicii sale externe, iar în ceea ce privește relațiile cu NATO, va păstra parteneriatul cu Alianța Nord-Atlantică, care va evolua însă în funcție de negocieri ulterioare.
Putem aprecia în consecință că, această poziție a lui Ianukovici reprezintă confirmarea faptului că, din acest moment, perspectiva intereselor militare și de securitate ale Ucrainei va fi din nou complementară cu aceea a Rusiei, complexul militar ucrainean va supraviețui – date fiind interconexiunile vitale pe care le are cu cel rusesc – și va avea asigurată principala piață de desfacere ( Federația Rusă), iar Moscova își va asigura prelungirea acordului de folosire a bazei militare din Crimeea dincolo de 2017. În susținerea acestei perspective contribuie și atitudinile lui Barack Obama, care nu sprijină cu tărie aderarea Ucrainei la NATO, comparativ cu predecesorul său, rezerva cancelarului german Angela Merkel, dar și aceea a marii majorități a opiniei publice ucrainene care, fie se opune aderării, fie se declară indiferentă (cca 70%).
Relația NATO-Georgia – în prezent, NATO are legături strânse cu Georgia și cu alte state din zona Caucazului, se preocupă de stabilitatea și securitatea întregii regiuni. Țările respective sunt incluse în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), pot schimba puncte de vedere și acționa împreună. Relațiile Alianței Nord-Atlantice cu Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Turkmenistan, Kazahstan, Uzbekistan, Kirghizstan și Tadjikistan capătă o importanță remarcabilă, mai ales acum, când statele respective se află „la noua graniță a noului NATO” și pe noua axă geopolitică Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană, datorită potențialului uriaș de energie al regiunii, a accesului la sursele energetice din zona caspică. În viziune securitară, grupul acestor state ex-sovietice formează componente periferice ale spațiului euro-atlantic. “O creștere a atenției față de strategia generală de securitate în regiunea Mării Caspice și a Caucazului” este parte a demersului de asigurare a securității energetice a lumii, managementul crizei, politica și strategia apărării, problema armelor mici și ușoare, acțiunile umanitare legate de minele antipersonal, proliferarea armelor NBC, terorism și activități militare.
Îngrijorările Alianței Nord-Atlantice și mai ales ale unor state membre, ca SUA, față de viitorul securității regionale sunt generate, atât de urmările conflictului ruso-georgian din august 2008, ce pot fi accentuate prin achiziția de către Rusia a celor patru nave Mistral, cât și de politica economică moscovită integraționistă, mai ales că patru republici din Asia Centrală – Tadjikistan, Kazahstan, Kirghizstan și Uzbekistan – folosesc oportunitățile asiatice, ruse sau chineze, prin prisma faptului că sunt membre ale Organizației de Cooperare de la Shanghai. Cooperarea SUA cu Georgia, Azerbaidjan și Turcia în Caucaz și antrenarea Asiei Centrale în circuitul economiei mondiale sunt elemente ce conduc spre noi structuri și alianțe politico-economice și militare. Scopurile acestei politici sunt de fortificare indirectă a însăși prezenței NATO în regiune și de a încerca evitarea gravelor crize care plutesc încă la orizont.
Un aspect deosebit de important al stabilității în această zonă îl reprezintă dezvoltarea relațiilor strategice ale NATO și UE cu Turcia. Deși este stat membru NATO din anul 1952, o posibilă integrare a Turciei în UE este privită cu rezerve de oficialii europeni. Este de așteptat ca, în viitor, să apară noi coordonate ale politicii turcești în Balcani și Orientul Mijlociu, ce ar putea pune această țară în postura de lider regional, cu un cuvânt hotărâtor în dirijarea diferitelor evenimente din zonă. În timp ce membrii europeni ai NATO cred că Turcia nu are un rol vital în regiune, considerând-o chiar o frână potențială pentru forța militară a organizației, SUA o consideră drept un partener crucial în Orientul Mijlociu. Se consideră că fără Turcia, ca partener crucial în securitatea europeană, NATO va fi supusă riscurilor cum nu a mai fost niciodată de la înființare. Oficialii turci consideră ca atitudinea UE, de a menține Turcia departe de structurile sale este o atitudine nefericită și discriminatorie în condițiile în care această țară este un scut de apărare al însuși centrului Europei, împotriva agresiunilor de diverse tipuri venite dinspre Orientul Mijlociu. Aliații europeni din NATO, dar și oficiali americani și ruși, se tem de aplicarea articolului 5 al Tratatului de la Washington, care garantează oricărui membru acordarea de ajutor militar în cazul în care este atacat, ar putea atrage Alianța în alte conflicte potențiale, datorită implicării tot mai mari a Turciei în Orientul Mijlociu. În contextul opozițiilor NATO-Federația Rusă, SUA-membrii europeni, cu privire la viitoarele granițe est-europene ale Alianței, este posibil să apară o criză de identitate în cadrul organizației și din cauza Turciei și a pretențiilor sale de putere regională, complementar celei generate de Ucraina și Georgia. În problema stabilirii granițelor de est ale UE, în raport cu Turcia, Alain Duhamel afirmă : “este adevărat că Turcia este cel mai laicizat stat musulman, că este moștenitorul Imperiului Otoman, că are o poziție crucială din punct de vedere strategic. Dar nu este o națiune europeană. Nu pentru rațiuni religioase, ci dintr-o evidentă rațiune geografică: 95 % din teritoriul său aparține Orientului Mijlociu”. Problema graniței de est dezvăluie intențiile Europei de a-și recupera teritoriile, iar această graniță nu este una geografică, ci este vorba de o graniță geopolitică. Granița este indiscutabil un raport de forțe, pentru că ea se mișcă în funcție de forțele care se exercită asupra sa.
După primirea României în NATO, regiunea caucaziană s-a apropiat simțitor de cea euro-atlantică, iar țara noastră are un rol esențial în soluționarea problemelor de securitate ale spațiului Mării Negre, în general, și ale Transcaucaziei, în special. Tema raporturilor cu statele central-asiatice și caucaziene este, așadar, din ce în ce mai importantă pentru NATO și motivată economic și militar.
3.3. Factori de risc în regiunea Mării Negre
În același domeniu al factorilor de risc la frontiera de est a NATO și UE, trebuie analizată regiunea Mării Negre. Atât pentru România cât și pentru celelalte state care au această graniță naturală, construirea unui regim de securitate și prosperitate în zona Mării Negre reprezintă o direcție distinctă de acțiune a acestei strategii. Localizată la interferența a trei zone de importanță deosebită – Europa, Orientul Mijlociu și Asia Centrală – regiunea Mării Negre este o zonă principală de tranzit pentru resurse energetice și, totodată, un spațiu important de manifestare a unor riscuri asimetrice și focare de conflict, având un impact semnificativ asupra securității euroatlantice. Departe de posibilitatea de a fi considerată o simplă zonă-tampon sau periferică, regiunea Mării Negre este un conector de importanță primordială, situat pe coridorul ce leagă comunitatea euroatlantică (în calitate de furnizor de securitate și consumator de energie) de arealul strategic Orientul Mijlociu – Regiunea Caspică – Asia Centrală (în calitate de furnizor de energie și consumator de securitate). Din punct de vedere energetic, regiunea Mării Negre este principalul spațiu de tranzit și – într-o importantă măsură – o sursă majoră pentru energia ce se consumă în Europa, în timp ce prognozele întrevăd posibilitatea creșterii substanțiale a ponderii sale în următoarele decenii, fapt ce îi conferă un rol crucial în securitatea energetică a Europei.
Din punct de vedere al provocărilor de securitate, regiunea este o oglindă fidelă a noilor riscuri și amenințări și un virtual poligon pentru experimentarea lor. În acest sens, trebuie menționate succint riscurile și amenințările specifice acestui spațiu, urmând a fi detaliate ulterior.
Terorismul, sub forma atentatelor criminale, activităților de colectare de fonduri și spălare de bani și prin posibilitățile de recrutare, pregătire și adăpostire, îndeosebi în regiunile separatiste aflate în afara controlului autorităților legitime.
Proliferarea ADM se manifestă sub forma traficului de materiale radioactive și speciale, tehnologie și know-how necesare pentru construcția armelor de distrugere în masă și a vectorilor purtători. Prăbușirea fostei URSS, destrămarea în parte a industriilor producătoare de arme de distrugere în masă, reducerea rigorii controlului asupra deținătorilor de arsenale de această natură și existența unor depozite imense de astfel de materiale în regiuni scăpate de sub controlul autorităților competente, fac ca această regiune să poată fi considerată o piață neagră foarte periculoasă pentru proliferarea armelor de distrugere în masă.
Conflictele latente (înghețate): regiunea Mării Negre este cea mai bogată parte a Europei în astfel de conflicte, stări tensionate și dispute. Conflictele separatiste “clasice” din estul Republicii Moldova (Transnistria), estul și nordul Georgiei (Abhazia și Osetia de Sud), estul Azerbaidjanului (Nagorno-Karabah), sudul Federației Ruse (Cecenia și alte republici sau regiuni autonome din Caucazul de Nord), alte mișcări separatiste de mai mică amploare și intensitate, precum și stările de tensiune legate de unele dispute teritoriale sau de frontieră reprezintă grave amenințări la adresa securității regiunii și creează pericolul reizbucnirii unor confruntări violente.
Traficul ilegal de armament, muniții și explozivi, traficul de droguri și de ființe umane, migrația ilegală și alte forme ale criminalității transfrontaliere organizate constituie o realitate emblematică pentru regiune. Ele se desfășoară pe uscat și pe apă, sunt organizate preponderent pe structura vechilor rețele de cooperare ale serviciilor secrete din fosta URSS, au conexiuni cu grupările teroriste internaționale și sunt favorizate de regimurile și mișcările separatiste și de prezența ilegală a unor trupe străine pe teritoriul noilor democrații.
Contracararea acestor riscuri și amenințări este, înainte de toate, o responsabilitate primordială a statelor riverane la Marea Neagră. Ele trebuie să fie, în primul rând, conștiente de existența acestor pericole și sunt obligate să dezvolte politici interne, externe și de securitate capabile să neutralizeze fenomenele negative în interiorul propriilor granițe și să se abțină de la sprijinirea, în orice fel, a mișcărilor separatiste, a organizațiilor extremiste sau teroriste, a activităților infracționale. În același timp, pornind de la caracterul indivizibil al securității în spațiul euro-atlantic în acord cu cerințele globalizării, de la nevoia unui tratament egal pentru toate entitățile care au interese în zonă – inclusiv NATO și Uniunea Europeană – România apreciază că regiunea Mării Negre este un spațiu geopolitic deschis comunității democratice internaționale, în cadrul căruia se pot manifesta plenar statele aliate, partenere si prietene. De asemenea, România promovează activ necesitatea implementării unei strategii euro-atlantice pentru regiunea Mării Negre, luând în considerare experiența abordării concertate NATO-UE în procesul de stabilizare din Europa de Sud-Est și nevoia unui echilibru apt să favorizeze opțiunea democratică a statelor, să preîntâmpine agravarea riscurilor și amenințărilor și să contribuie activ și eficient la soluționarea conflictelor, stărilor de tensiune și disputelor. Uniunea Europeană, care de la 1 ianuarie 2007 a devenit granița de vest a regiunii Mării Negre Extinse, se va confrunta, la rândul ei, cu provocările generate de factorii de risc specifici acesteia, subsumate amenințărilor diverse cu care se confruntă întreaga comunitate internațională. Extinderea responsabilităților Uniunii Europene în stabilizarea și reconstrucția regiunii, consolidarea prezenței și a contribuției Alianței Nord-Atlantice și a Programului de Parteneriat pentru Pace la procesele de promovare a democrației, păcii și securității, ca și prezența unor capacități operaționale americane în regiune, reprezintă factori de importanță vitală, în măsură să contribuie la fundamentarea unei astfel de strategii.
3.4. Statutul României în S-E Europei și rolul îndeplinit de statul român
Statutul internațional al unei țări, ca ansamblu al așteptărilor acesteia față de comunitatea mondială, poate fi descris printr-un sistem coerent de trăsături definitorii.
În cazul României, statutul său actual prezintă următoarele caracteristici:
Apartenența la Alianța Nord-Atlantică. Din 2004, România a devenit stat membru cu drepturi și obligații depline. Calitatea de membru al NATO aduce cu sine atât drepturi (de exemplu, apărarea colectivă, garanția de securitate), cât și obligații și responsabilități pentru fiecare stat, potrivit prevederilor Tratatului de la Washington (1949). Prin definiție, Alianța Nord-Atlantică este o organizație politico-militară, menită să asigure apărarea statelor membre în cazul unei agresiuni militare externe din partea altui stat sau grup de state. Prin urmare, vecinătatea sa semnifică stabilitate și garanția unei protecții credibile împotriva unor pericole și amenințări la adresa statelor membre. Apartenența la NATO oferă garanții pentru stabilitatea societății românești, ceea ce constituie una dintre principalele circumstanțe favorabile derulării programelor profunde de modernizare a țării noastre și a reprezentat, în opinia noastră, un argument serios în acceptarea candidaturii României pentru Uniunea Europeană. În același timp, în cadrul Alianței Nord-Atlantice, se poate vorbi de un transfer de „putere” și „autoritate” de la organizație către statele ce o compun, în sensul că apartenența unei țări la NATO descurajează alt stat sau grup de state să o atace cu mijloace militare.
Aderarea României la Uniunea Europeană – acest proces a conferit țării noastre calitatea de membru al unei organizații internaționale, interguvernamentale și supranaționale, care reprezintă o asociere de state ce este susținută de trei piloni: cel comunitar (corespunzând celor trei comunități: Comunitatea Europeană, Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică – EURATOM și Comunitatea Europeană pentru Cărbune și Oțel), cel de Politică Externă și de Securitate Comună (adică, cooperarea interguvernamentală în materie de afaceri externe și de securitate) și cel dedicat cooperării în domeniul Justiției și al Afacerilor Interne (adică, cooperarea polițienească și judiciară în materie penală). Competențele lărgite, caracterul supranațional al UE și soliditatea legăturilor pe care au creat-o între ele statele membre o distinge net de alte organizații internaționale. Ea este, prin unele aspecte, o confederație și, din alte puncte de vedere, are caracteristici de stat federal. De aceea, adesea, UE este percepută ca o entitate sui generis, ce formează o categorie unică, complet diferită de alte organizații internaționale. În realitate, Uniunea Europeană este o mare comunitate umană prosperă economic, un spațiu în care drepturile generale al omului și libertățile democratice sunt respectate, ceea ce face din ea un loc râvnit atât de alte state, cât mai ales de indivizi umani care vor să trăiască într-un mediu mai sigur și benefic pentru ei, sub toate aspectele. De aceea, frecvent sunt încercări ale unor persoane ce nu aparțin statelor membre ale UE de a pătrunde în acest teritoriu, atât pe căi legale, cât și ilegale. În plus, datorită posibilităților economice oferite, puterii mari de cumpărare a cetățenilor europeni, inclusiv organizații ce țin de crima organizată caută să-și extindă rețelele în spațiul administrat de UE.
Pe de altă parte, frontierele statelor membre ale UE cu alte țări ce nu aparțin acestui areal se confundă cu cele ale organizației însăși. Prin urmare, țările membre au o serie de obligații în ceea ce privește protecția frontierelor lor și ale Uniunii Europene împotriva riscurilor venite din exterior. Aderarea României la Uniunea Europeană presupune atât o serie de avantaje potențiale, ce vor răspunde, în bună măsură, așteptărilor populației, cât și obligații multiple – de la cele de natură normativă la cele de acceptare și implementare a valorilor democratice, de securizare a frontierelor sale. Practic, din 01 ianuarie 2007, frontiera estică a României este granița răsăriteană a Uniunii Europene.
România este un contributor de securitate, în regiune și în lume. Calitatea de membru NATO și UE este o dovadă că România a aderat ferm la valorile europene și euro-atlantice, că și-a asumat, conștient și responsabil, un nou profil strategic, afirmându-se ca important furnizor de stabilitate regional și participant activ la dezvoltarea unor inițiative zonale. Profilul european și euro-atlantic al țării noastre inspiră încredere aliaților și partenerilor în privința contribuției sale la întărirea păcii și stabilității în zonă și în lume. Pe de altă parte, acest profil dobândit de România este rezultanta conduitei, coerenței și prestanței demersurilor sale, atât pe plan intern, cât și extern, ca partener responsabil, eficient și demn de încredere, capabil să genereze securitate în regiune.
Înfăptuirea unei reforme reale și profunde a sistemului securității naționale, la nivelul impus de standardele europene și euro-atlantice. În esență, această reformă se referă la: dezvoltarea unei capacități de apărare moderne, eficiente și credibile, consolidarea controlului civil asupra structurilor militare, activizarea participării la menținerea stabilității în zonele de conflict. Evoluțiile din Afganistan și Irak au oferit României prilejul de a-și dovedi potențialul și capacitatea de a contribui activ și eficient la promovarea valorilor și obiectivelor comunității occidentale în cadrul NATO. Adoptarea unei conduite proactive în politica externă și de securitate, materializată prin participarea la operațiuni și misiuni în diferite zone ale lumii, dar și în sfera inițiativelor și evoluțiilor conceptuale, a consacrat România ca un stat stabil social, politic și economic, guvernabil, în măsură să genereze securitate, și nu probleme pentru aliați.
România se manifestă ca pilon de stabilitate în Europa de Sud-Est. Disponibilitatea la dialog, transparența și cointeresarea statelor din zonă în extinderea colaborării regionale și abordarea problematicilor de interes în formate multilaterale sunt principalele atuuri ale României în promovarea încrederii, ca premisă pentru asigurarea în regiune a unui climat de securitate stabil. România își demonstrează valențele de factor de stabilitate în Europa de Sud-Est prin participarea activă la toate proiectele și organismele regionale și de securitate, cu accent pe implicarea semnificativă în inițiativele NATO, UE, ONU și OSCE care vizează acest areal. În ultimii ani, o atenție deosebită este acordată spațiului Mării Negre, unde se manifestă o gamă largă de amenințări la adresa securității, pentru că această regiune devine un culoar al terorismului, al drogurilor și traficului de ființe umane spre Uniunea Europeană. Practic, aceste amenințări privesc nu doar România, ci și NATO, statele membre ale UE și țările din regiune. În acest sens, inițiativele românești privind Marea Neagră sunt privite cu interes de statele regiunii, dar și de alți actori de importanță strategică ai lumii. De asemenea, România se implică constant și sistematic în acțiunile inițiate de statele din regiune în lupta împotriva terorismului și a criminalității. Astfel, ea a fost de acord cu instituționalizarea cooperării în lupta împotriva criminalității și terorismului, în Sud-Estul Europei.
Statutul României, definit anterior, se materializează prin rolurile (aliat, partener, participant activ etc.) pe care aceasta și le asumă, în mod responsabil, activ și voluntar, atât în activitățile gestionate de Alianța Nord-Atlantică și de structuri ale Uniunii Europene, cât și în acțiuni ale altor organizații regionale și internaționale în care statul român este parte. În esență, rolurile asumate de țara noastră sunt caracterizate prin realism, responsabilitate și multidimensionalitate.
Realismul este dat de implicarea țării noastre în acele programe, acțiuni și activități ale NATO, UE, ONU etc. ce vizează stabilitatea, pacea și securitatea în regiune și în lume, numai atunci când dispune de resursele umane, materiale și financiare ce-i permit atingerea obiectivelor stabilite. Responsabilitatea rezidă în atitudinea de asumare conștientă și voluntară a unor obligații menite să contribuie la menținerea păcii și stabilității în regiune și în lume. Multidimensionalitatea este dată de ansamblul dimensiunilor specifice rolurilor pe care România și le asumă în domeniul responsabilităților sale de membru al Alianței Nord-Atlantice, al Uniunii Europene și al altor organizații regionale și internaționale în ceea ce privește securitatea și stabilitatea din zonă și din lume.
În deplin consens cu statutul său actual principalele expresii ale rolului îndeplinit de statul român în zonă sunt:
• Umană: definește ansamblul resurselor umane pe care România este în măsură să le folosească pentru a-și îndeplini integral, calitativ și eficace obligațiile asumate ca membru al NATO, UE și al altor organizații regionale și internaționale în materie de securitate, stabilitate și pace. Aici este vorba atât de existența forțelor umane necesare și suficiente țării noastre, în vederea achitării de responsabilitățile ce‑i revin în NATO, UE, etc, cât și de formarea, pregătirea, dezvoltarea acestora, în conformitate cu standardele european și euro-atlantic. În acest sens, au fost adoptate măsuri adecvate, atât pentru formarea, pregătirea și dezvoltarea personalului militar și civil din armată, posibil participant la misiuni în afara frontierelor naționale sub egida NATO, UE sau ONU, cât și a altor categorii de personal ce pot fi implicate activ în activități și acțiuni duse de organizațiile menționate, destinate asigurării stabilității, păcii și securității în regiune și lume. În plus, o parte dintre cei care sunt incluși în structuri militare participante sub egida NATO la misiuni în afara frontierelor naționale au urmat cursuri și stagii în străinătate, în instituții de învățământ, și nu numai din statele membre NATO și ale UE.
• Organizatorică: include totalitatea schimbărilor structurale pe care România le-a întreprins și le va întreprinde în privința adoptării acelor forme de organizare a instituțiilor și grupurilor umane ce vor avea de îndeplinit sarcini specifice NATO și UE. Astfel, s-au întreprins măsuri adecvate de realizare a unei noi structuri organizatorice a Armatei României, dar și ale celorlalte instituții ale statului de drept cu competențe în domeniul securității și apărării. În prezent, Armata României, de exemplu, dispune de o structură organizatorică compatibilă cu cele existente în armatele statelor membre ale Alianței Nord-Atlantice și, bineînțeles, cu misiunile ce i se pot încredința în structuri militare ale NATO și ale UE. Această nouă organizare a instituțiilor cu atribuții în materie de securitate și apărare le-a făcut să dispună de flexibilitate, modularitate, suplețe și dinamism.
• Materială: evidențiază capabilitatea României de a dispune de resursele materiale suficiente și necesare îndeplinirii cu succes și eficacitate a misiunilor asumate în calitate de membru al NATO și al UE. Atât anterior, cât și ulterior integrării în Alianța Nord-Atlantică, România a adoptat măsuri adecvate de modernizare și înnoire a resurselor materiale din armată, mai ales, dar și din celelalte instituții cu competențe în materie de securitate și apărare, astfel ca structurile militare românești să fie interoperabile și compatibile cu cele ale celorlalte state din Alianță. Desigur, această dimensiune nu se referă doar la înzestrarea armatei cu tehnică de luptă, aparatură și armament moderne, ci privește și condițiile de viață și de muncă ale persoanelor ce activează în instituții cu atribuții în domeniul apărării și securității. Asigurarea unor condiții mai bune de viață și muncă se înscrie în direcția motivării superioare a personalului militar și civil ce acționează în structuri militare sau de altă natură, cu competențe privind securitatea și apărarea.
• Militară: înfățișează aportul României, în plan militar, la activitățile specifice Alianței Nord-Atlantice și ale unor structuri ale UE, prin care, împreună cu aceste organizații, participă la soluționarea unor crize, conflicte sau acțiuni de luptă împotriva terorismului.
• Normativă: pune în evidență starea actuală a reglementărilor prin acte normative (legi, hotărâri de guvern, regulamente, ordine, instrucțiuni, dispozițiuni) a vieții și activității din armată și celelalte instituții cu competențe în materie de securitate și apărare, România adoptând măsuri de armonizare a legislației românești cu cea similară din statele din Alianța Nord-Atlantică (desigur, în domeniile ce țin de resortul organizației) și cu cea proprie Uniunii Europene. Un alt aspect ce ține de această dimensiune se referă la educarea cetățenilor români în cultul respectării prevederilor actelor normative ce reglementează viața și activitatea societății românești. În acest context, un accent deosebit se pune pe formarea cultului față de lege a persoanelor (militari și civili), care vor lucra în structuri NATO și ale UE, pe timpul îndeplinirii mandatului încredințat, în afara țării. Cunoașterea și respectarea prevederilor actelor normative se cer transformate, prin metode educative și nu numai, în obișnuințe ale tuturor cetățenilor țării.
• Politică: oglindește interdependența politicilor naționale de securitate și apărare cu cele similare promovate de NATO, pe de o parte, și de Uniunea Europeană, pe de altă parte. Aceasta, prin indicatorii săi specifici, evidențiază legăturile strânse între demersurile politice ale țării noastre în direcția prezervării intereselor naționale și apartenența la cele două organizații.
• Psihosocială: pune în evidență interacțiunea dintre tradițiile, mentalitățile, obiceiurile, climatul și coeziunea socială din România și fenomenele similare din NATO și UE. Din contactul acestor fenomene și procese psihosociale rezultă o armonizare a lor, o acceptare reciprocă și o interinfluențare benefică îndeplinirii optime de către România a rolului asumat în cele două organizații.
• Culturală: reflectă rezultatul procesului de integrare a culturii românești în dialogul multietnic al culturilor europene cu vechi tradiții și cu influențe profunde în cultura lumii. Evident că se va produce un schimb de produse culturale între societatea românească și celelalte țări membre ale Uniunii Europene, toate din perspectiva dezvoltării valorilor democratice unanim recunoscute de comunitatea mondială.
• Științifică: înfățișează procesul de integrare a activității științifice românești, din toate domeniile, inclusiv din cel al învățământului superior, atât cu activitatea științifică existentă în statele membre ale Uniunii Europene, cât și cu cea dezvoltată de organismele abilitate ale Uniunii, ca entitate. Aceste expresii ale rolurilor asumate de România, se cer văzute ca fiind interdependente, iar rezultanta lor o constituie conduita instituțiilor statului de drept și comportamentul cetățenilor români, în spiritul valorilor democratice promovate și susținute de cele două organizații internaționale.
CAPITOLUL 4
DINAMICA RISCURILOR ȘI AMENINȚĂRILOR LA ADRESA SECURITĂȚII ÎN ZONA FRONTIEREI DE EST A NATO ȘI UE
Amenințările asimetrice la adresa climatului de securitate din Europa de Est și de Sud-Est, îndeosebi la adresa statelor angajate fără rezerve în lupta împotriva terorismului internațional, crimei organizate și proliferării armelor de distrugere în masă se vor manifesta cu intensitate și în următori ani, fiind determinate de discrepanțele de ordin logistic dintre state în ceea ce privește securizarea granițelor, lacunele legislative sau imperfecțiunile în aplicarea cadrului juridic din domeniul combaterii criminalității transfrontaliere; insuficienței măsurilor adoptate pentru blocarea finanțării terorismului și a accesului grupărilor radical-extremiste la substanțe chimice, dispozitive și tehnologii nucleare, mijloace de comunicare moderne.
Contracararea amenințărilor la adresa securității în Europa de Est și de Sud-Est presupune demonstrarea solidarității politice și a voinței ferme de a acționa în comun împotriva tuturor structurilor teroriste și ale crimei organizate, identificarea cauzelor care pot genera atitudini extremist-teroriste, precum și a factorilor care favorizează dezvoltarea criminalității transfrontaliere, în toate formele de manifestare a acesteia și, mai ales, asigurarea consensualității, unității și complementarității măsurilor adoptate de comunitatea internațională în combaterea acestor fenomene.
4.1. Principalele riscuri și amenințări la frontiera de est a NATO și UE
Strategia Europeană de Securitate “A Secure Europe in a Better World”, realizată de Javier Solana și adoptată de Consiliul European în decembrie 2003, este primul document de acest fel elaborat la nivelul UE. Conform documentului, crearea și dezvoltarea Uniunii Europene au constituit și vor constitui elemente centrale în dinamizarea noului mediu de securitate. Europa continuă să se confrunte cu o serie de provocări la adresa securității. În acest sens, principalele amenințări identificate de Strategie sunt :
terorismul – Europa este ținta și baza unei asemenea amenințări;
proliferarea armelor de distrugere în masă – este riscul potențial cel mai serios la adresa securității europene;
conflictele regionale din imediata vecinătate (Caucaz, Transnistria), dar și cele din zone îndepărtate (Orientul Mijlociu), pot duce la violență, extremism, pierderi de vieți omenești și distrugeri de infrastructură; amenință minoritățile etnice, drepturile și libertățile fundamentale ale oamenilor, stabilitatea instituțiilor statale; creează oportunități pentru crima organizată; stimulează cererea pentru arme de distrugere în masă și armament convențional;
instabilitatea statală – ( proasta guvernare, corupția, abuzul de putere, instituțiile slabe, lipsa de răspundere, conflictele civile) corodează autoritatea statală din interior și poate duce la colapsul statelor;
crima organizată – Europa constituie un obiectiv principal pentru crima organizată, mai ales prin dimensiunea externă a acesteia: traficul transfrontalier de droguri, ființe umane, arme și bani; migrația ilegală, criminalitatea informatică.
Riscurile care grevează asupra securității statelor din sud-estul Europei conduc la evoluții negative interstatale ce pot derapa către acte destabilizatoare și crize politico-militare ori la proliferarea crimei organizate în domeniile economic, social, științific, cultural, civic etc., la care se adaugă migrația clandestină și fluxurile masive de refugiați.
Strategia de Securitate Națională a României preia conceptele, riscurile și amenințările Strategiei Solana, de natură politică, economică, socială și militară, capabile să pună în pericol siguranța cetățeanului și securitatea națională a României, valorile și interesele sale ca stat membru al comunității europene și euroatlantice, definindu-le astfel: terorismul internațional structurat în rețele transfrontaliere; conflictele regionale; criminalitatea transnațională organizată; proliferarea armelor de distrugere în masă; guvernarea ineficientă.
4.1.1. Terorismul internațional
Strategia de Securitate a UE pune terorismul pe primul plan în ordinea amenințărilor la adresa statelor Uniunii, menționând că „Europa reprezintă atât o țintă, cât și o bază pentru astfel de acte de terorism; țările europene constituie ținte și au fost atacate /…/ este, prin urmare, indispensabilă o acțiune europeană comună”. Documentul în cauză arată că „punând împreună aceste elemente diferite – terorismul asociat cu violența maximă, posibilitatea de procurare a armelor de distrugere în masă, criminalitatea organizată, slăbirea sistemului de stat și forțele armate private – ne dăm seama că ne putem confrunta într-adevăr cu o amenințare radicală”. De menționat este faptul că Uniunea Europeană nu are competențe supranaționale în combaterea terorismului, instituțiile UE elaborând strategii comune de acțiune a căror aplicare este de competența instituțiilor naționale abilitate din statele membre. Totuși, prin stabilirea unor standarde comune, UE îngreunează desfășurarea activităților teroriștilor în regiunile cu o legislație permisivă, grupările și indivizii nominalizați pe lista oficială a UE confruntându-se cu acuzații penale similare în toate statele membre ale Uniunii Europene.
Terorismul internațional structurat în rețele transfrontaliere reprezintă cea mai gravă amenințare la adresa vieții și libertății oamenilor, a democrației și altor valori fundamentale pe care se întemeiază comunitatea democratică a statelor euroatlantice. Rețelele teroriste internaționale au dobândit acces la tehnologia modernă și se folosesc de transferuri bancare și mijloace de comunicare rapide, de infrastructura și asistența oferite de organizații extremiste, de suportul criminalității transfrontaliere ori de sprijinul regimurilor corupte sau incapabile să guverneze democratic. Ele provoacă pierderi masive de vieți omenești și de bunuri sau valori, în timp ce, datorită accesului posibil la armele de distrugere în masă, consecințele acțiunilor lor pot deveni devastatoare. Caracterul deschis al societăților democratice moderne, precum și modul complex și contradictoriu în care se manifestă diferite procese ale globalizării accentuează vulnerabilitatea tuturor statelor față de această infracțiune extrem de gravă atât a fiecărui stat în parte, cât și a comunității internaționale în ansamblu.
Prin Declarația Consiliului European privind combaterea terorismului, din 25 martie 2004, s-au dat asigurări că statele membre ale Uniunii Europene vor acționa împreună, în spirit de solidaritate, în situația în care unul dintre ele va fi victima unui atac terorist, mobilizându-se toate instrumentele aflate la dispoziție, inclusiv mijloace militare. Evenimentele din 11 martie 2004 din Madrid-Spania, unde s-a produs unul dintre cele mai grave atentate teroriste din istoria UE, au evidențiat multe slăbiciuni ale democrațiilor occidentale, între care incapacitatea de a coordona lupta împotriva terorismului, frontiere vulnerabile, un control inadecvat al imigrației, alături de o insuficientă supraveghere internă a fenomenului terorist. S-a decis crearea a două noi structuri de cooperare: un coordonator pentru activitatea Consiliului și o „unitate de informații” însărcinată cu gestionarea tuturor aspectelor legate de terorism.
Lupta împotriva terorismului a fost continuată prin lucrările Consiliului European din 4-5 noiembrie 2004, când a fost adoptat Programul de la Haga, care cuprinde o listă cu zece priorități ale Uniunii în scopul întăririi spațiului de libertate, securitate și justiție în următorii ani. Programul de la Haga reprezintă un răspuns global și indispensabil în lupta efectivă împotriva terorismului.
Comisia Europeană a pus accentul pe prevenirea terorismului și pe schimbul de informații. Ea susține statele membre în lupta împotriva terorismului, concentrându-se asupra aspectelor privind recrutarea și finanțarea terorismului, prevenirea, analiza de risc, protecția infrastructurii și gestionarea crizelor. Au urmat însă atacurile din capitala Marii Britanii, Londra, din iulie 2005, atacuri care au avut efectul scontat: intimidare, teamă, neîncredere. Astfel, Uniunea Europeană și-a reconfirmat angajamentul în lupta împotriva terorismului în scopul consolidării securității interne și sprijinului acordat partenerilor internaționali în această luptă la scară globală.
Relevante sunt și concluziile înserate în al patrulea raport public al Consiliul Național al Informațiilor din Statele Unite ale Americii – “Tendințe Gobale 2025: O Lume Transformată”. Raportul accentuează că terorismul nu va dispărea până în 2025, și va fi în continuare alimentat de insatisfacția și radicalismul unor grupuri de oameni. Grupările teroriste din 2025 vor fi probabil o combinație între descendenții unor grupuri formate cu mult înainte – care au moștenit structuri organizaționale, de comandă și control, precum și proceduri de antrenament necesare pentru conducerea unor atacuri sofisticate – și noile grupări de persoane furioase și fără drepturi care se auto-radicalizează. Pentru aceste grupări teroriste ce vor fi active în 2025, difuzarea noilor tehnologii și a cunoașterii științifice va plasa unele din capabilitățile periculoase ale lumii în raza lor de acțiune. Una din cele mai mari îngrijorări continuă să fie posibilitatea că teroriști sau alte grupări de răufăcători să obțină și să folosească agenți biologici sau, mai puțin probabil, dispozitive nucleare pentru a declanșa crime în masă.
O atenție aparte se acordă organizației Al-Qaeda, care își sărbătorește aniversarea a 22 de ani de la formare. Există experți care consideră că această organizație a trecut în perioada de îmbătrânire, considerând că un val de teroare este egal cu un ciclu de activitate, iar ciclul de activitate al unei grupări teroriste este de circa 40 de ani. Slăbiciunile Al-Qaeda – datorate neajungerii obiectivelor strategice, a inabilității de a atrage largi mulțimi de partea sa, precum și datorită acțiunilor auto- distructive – îi pot cauza descompunerea într-un tempo mult mai rapid decât s-a crezut. Este foarte interesant și paragraful de încheiere al subiectului Al-Qaeda: „deoarece istoria sugerează că mișcarea teroristă islamică globală va trăi mai mult decât gruparea Al-Qaeda, eforturile strategice contrateroriste vor trebui să se concentreze asupra felului și motivului pentru care un nou grup terorist succesor va evolua anii ce au mai rămas din valul terorist islamic”.
Infiltrarea actorilor terorismului internațional și transnațional în România s-a produs începând cu anii ’90, constatându-se în prezent, tendința de structurare a unor adevărate rețele și filiale autonome. Acestea acționează ilegal sub diferite acoperiri în vederea colectării de fonduri pentru organizațiile teroriste, a culegerii de informații despre potențialele ținte de pe teritoriul țării noastre și organizării unor structuri logistice capabile să sponsorizeze viitoarele atacuri.
Nucleele de reprezentare în țara noastră ale principalelor organizații și grupări extremist – teroriste, cu potențial virtual de afirmare, își coordonează activitatea cu sarcinile stabilite de centralele de apartenență, fiind îndrumate să adopte poziții rezervate, care să nu cauzeze riposte din partea autorităților statului român.
Acțiunea principală a fundamentalismului islamic în România constă in ideologizarea populației de religie musulmană în spiritul reînvierii islamului primar, concomitent cu prozelitismul în rândul cetățenilor străini și al autohtonilor. Totodată, având în vedere obiectivele strategice și metodele utilizate, au putut fi identificate și alte tipuri de facțiuni purtătoare de riscuri la adresa securității naționale a României, printre acestea numărându-se:
facțiuni militante, care uzează de forța de impact a unor idei concordante cu reperele identitare ori care speculează vulnerabilitățile psihologice ale indivizilor. Unele dintre acestea pot fi formate în jurul unei ideologii extremiste, unor etnicisme rudimentare și agresive, ori unor curente religioase ofensive și intens politizate;
facțiuni criminale, care perturbă ordinea socială prin specularea unor vulnerabilități ale sistemelor de administrare generală în scopul acumulării de resurse proprii de putere, centrate pe câștiguri financiare ilicite. Aceste facțiuni sunt principalii responsabili de proliferarea criminalității economic-financiare organizate, a traficului ilegal de produse supuse controlului internațional asupra destinației finale, a traficului de carne vie și a migrației ilegale.
Cele mai active nuclee constituite pe teritoriul național reprezintă puncte de sprijin logistic și propagandistic pentru următoarele organizații teroriste străine:
a. Organizații teroriste de esență fundamentalist – islamică
Este cunoscut faptul că în România se află un număr însemnat de cetățeni arabi (studenți, comercianți, etc) care se adaugă populației turco-tătare stabilită în județele Constanța – 80%, Tulcea, Brăila și Galați, dar cetățeni români de religie islamică există și în alte județe, inclusiv în București. Vom încerca să prezentăm, în date sintetice, câteva dintre organizațiile și grupările extremist-teroriste cu reprezentare pe teritoriul național ale căror nuclee pot constitui un potențial de manifestare teroristă:
Al-Qaeda (Baza). Frontul Islamic Internațional pentru Jihad împotriva Evreilor și a Cruciaților.
Al-Qaeda este o grupare cu sprijin multinațional care finanțează și organizează activitățile militanților islamici din lumea întreagă. A luat naștere în cursul războiului afgan împotriva sovieticilor, iar membrii de bază ai grupării sunt veterani de război afgani din întreaga lume musulmană. Al-Qaeda a fost înființată în jurul anului 1988, de către militantul saudit Osama Bin Laden. Având baza în Afganistan, Osama Bin Laden folosește o rețea internațională ramificată pentru a menține contactul între extremiștii musulmani din diverse țări. Folosind mijloace tehnice avansate – telefoane prin satelit și Internetul – el este permanent în legătură cu un număr necunoscut de adepți din întreaga lume arabă, dar și din Europa, Asia, Statele Unite și Canada.
Obiectivul principal al organizației este răsturnarea guvernelor unor state musulmane – considerate a fi corupte și eretice – și înlocuirea lor cu guverne islamice care să respecte Sharia (legea islamică). Al-Qaeda are o atitudine profund anti-occidentală, percepând Statele Unite ca fiind cel mai mare dușman al Islamului. Bin Laden a emis trei decrete religioase „Fatwa” prin care cheamă musulmanii să ridice armele împotriva Statelor Unite, susținând ideea distrugerii lor, fiind considerate ca principalul obstacol în reforma societăților musulmane. De asemenea, sprijină luptătorii musulmani din Afganistan, Algeria, Bosnia, Cecenia, Eritreea, Kosovo, Pakistan, Somalia, Tadjikistan, Sudan și Yemen.
În februarie 1998, Bin Laden a anunțat crearea unei organizații care reunește mai multe grupări, numită „Frontul Islamic Mondial de Luptă Împotriva Evreilor și a Cruciaților” (Al-Jabhah al-Islamiyyah al-Alamiyyah li-Qital al-Yahud wal-Salibiyyin). Din această organizație fac parte membrii grupărilor egiptene Al-Gama’a al-Islamiyya și Jihadul Egiptean, grupări care sunt active pe scena terorismului de peste 10 ani.
Osama Bin Laden și-a început cariera ca luptător în războiul sfânt din 1979, anul în care trupele sovietice au invadat Afganistanul, când împreună cu Abdallah Azzam, liderul palestinian al grupării Frații Musulmani, a organizat un birou de recrutări – Maktab al-Khedivate (MAK – Biroul serviciilor), creându-și sucursale în întreaga lume, inclusiv în Statele Unite și Europa, recruții fiind instruiți pentru lupte de gherilă, sabotaj și operațiuni sub acoperire. Se estimează ca peste 10.000 de luptători au urmat cursuri de pregătire și au acumulat experiență de luptă în Afganistan. Dintre aceștia, doar o zecime proveneau din rândurile cetățenilor de origine afgană. Aproape jumătate dintre ei erau originari din Arabia Saudită, țara natală a lui Bin Laden, alții proveneau din Algeria (circa 3000), Egipt (2000), Yemen, Pakistan și Sudan.
Războiul din Afganistan a reprezentat scena de desfășurare a uneia dintre cele mai importante confruntări finale între două superputeri, Statele Unite și Uniunea Sovietică. La vremea aceea, americanii aveau aceleași obiective ca și mujahedinii lui Bin Laden și anume alungarea trupelor sovietice din Afganistan. În cursul unei operațiuni – care, la vremea respectivă, a fost considerată ca fiind cea mai reușită operațiune sub acoperire – Agenția Centrală de Informații a SUA a lansat o campanie de înarmare și pregătire a guerilelor mujahedine în lupta împotriva URSS, campanie finanțată cu 500 de milioane de dolari pe an. Cei mai „promițători” lideri ai luptătorilor de gherilă au fost „sponsorizați” de către CIA. Sursele oficiale americane evită, din motive lesne de înțeles, să răspundă la întrebarea dacă Osama Bin Laden a fost sau nu unul dintre „aleșii” CIA, la vremea respectivă. Organizația acestuia a fost una dintre cele 7 facțiuni principale ale mujahedinilor. Se apreciază că un important număr de arme moderne americane, inclusiv rachete antiaeriene „Stinger”, au ajuns în arsenalul acestei grupări, iar cea mai mare parte dintre acestea sunt, în continuare, acolo. Mujahedinii au obținut un succes fulminant, în zece ani de lupte crâncene, ei au învins URSS.
Unii dintre veteranii războiului, s-au întors în țările de origine îndoctrinați cu ideile fundamentalismului islamic și animați de dorința de a răsturna „guvernele de necredincioși aflate sub influența Vestului” și de a instaura regimuri islamice. Folosindu-se de cunoștințele acumulate în războiul din Afganistan, aceștia au pus bazele unor nuclee teroriste și de guerilă ( Egipt și Algeria), iar în Sudan au ajuns chiar membrii în guvern. În afară de taberele înființate în țările arabe „prietene” majoritatea taberelor de pregătire ale mujahedinilor din Afganistan au continuat să funcționeze, asigurând trimiterea de mercenari islamici în conflictele desfășurate în zone ca Somalia, Bosnia, Kosovo, Cecenia și mai nou în Yemen.
În 1998 Bin Laden împreună cu dr. Ayman al-Zawahiri, lider al Jihadului Egiptean, Rifa’i Ahmad Taha, liderul Grupării Islamice, precum și unii lideri ai mișcărilor fundamentaliste radicale din Pakistan, creează Frontul Islamic Internațional pentru Jihad împotriva Americii și a Israelului. Bin Laden a justificat crearea frontului anti-american și anti-israelian prin faptul că aceste țări produceau suferințe musulmanilor din întreaga lume. Din Front fac parte organizațiile: Jihadul Egiptean, Grupul Armat Egiptean, Asociația Înțelepților din Pakistan, Mișcarea Partizanilor din Kashmir, Mișcarea Jihad din Bangladesh și Aripa Militară Afgană a Comisiei pentru „Reformă și Consiliere”, condusă direct de către Osama Bin Laden. Toate aceste organizații cooperaseră și anterior, dar nu existase un cadru specific sau un mecanism destinat acestei cooperări. In plus, fiecare dintre aceste organizații aveau libertate de acțiune, având posibilitatea de a-și stabili, în mod independent, propriile obiective. Cooperarea dintre organizații se face doar la nivelul „militarilor de carieră”, nivel structural în cadrul acestora. Bin Laden vede în Frontul Islamic mijlocul prin care “dușmanul american” va fi in cele din urma învins.
Numele lui Bin Laden a fost legat de mai multe atacuri teroriste comise în întreaga lume. Printre acestea, conform listei întocmită de către Departamentul de Stat al SUA, se numără: atacurile de la Riad (noiembrie 1995) și Dhahran (iunie 1996), soldate cu circa 30 de morți; atacul terorist comis într-un hotel yemenit (decembrie 1992), soldat cu rănirea mai multor turiști; tentativa de asasinare a președintelui egiptean Hossni Mubarak în Etiopia (iunie 1995); atentatul cu bomba asupra complexului WTC (februarie 1993), soldat cu trei morți și sute de răniți; atacul comis împotriva forțelor americane din Yemen care participau la misiunea umanitară „Operațiunea Restaurarea Speranței” din Somalia, în 1992, soldat cu sute de răniți; atentatele de la World Trade Center din 11 septembrie 2001 din SUA, soldate cu peste 3000 de morți și cele din 07 iulie 2005 din Londra, soldate cu peste 37 de morți și 700 de răniți.
În ultimii ani România, cum era de așteptat, a intrat și ea în “vizorul” liderilor Al-Qaeda, teritoriul național devenind loc de staționare ori de refugiu pentru unii membrii ai organizației. Semnificativ în acest sens este cazul algerianului Kamel Abaci, liderul rețelei teroriste Al-Qaeda din Europa de Est, care în 2006 a fost arestat de structurile specializate române și a fost predat polițiștilor italieni. Pe numele lui Abaci, Tribunalul din Milano a emis un mandat european de arestare, pentru asociere în vederea comiterii de infracțiuni cu caracter terorist. Abaci era în România de șase ani, avea domiciliul în Galați (unde era căsătorit cu o româncă) și își derula afacerile, la un stand din complexul Europa din București. Între anii 2003 și 2006 algerianul și-a creat o rețea prin care recruta tunisieni, algerieni și marocani dispuși să devină kamikaze și să se implice în acte de terorism în Italia și în alte țări membre ale Uniunii Europene.Top of Form 1
Organizația teroristă “Frații Musulmani” .
Înființată în anul 1928 în Egipt și declarată ilegală în anul 1954, are obiective strâns legate ideologic de gruparea integristă Hamas, ambele având orientări extremiste pe linia fundamentalismului islamic. Spre deosebire de Hamas, care acționează aproape exclusiv în Teritoriile Palestiniene, organizația de tip transnațional Frații Musulmani vizează promovarea doctrinei fundamentalist – islamice extremiste în plan mondial.
În România există un număr variabil de membri și simpatizanți ( 150-200 de persoane ) care lucrează sub acoperirea ligilor islamice și a fundațiilor umanitare. Aceste elemente au legături în diverse medii și caută noi adepți pentru propagandă islamică și executarea de operațiuni. Frații Musulmani din România își desfășoară activitățile în strânsă colaborare cu membrii Hamas. Potrivit informațiilor deținute de structurile specializate române, Liga Islamică Culturală din România (LICR) coordonează activitățile tuturor membrilor celor două organizații din Europa Centrală și de Est, iar sprijinul financiar provine de la Asociația Mondială a Tineretului Musulman (AMTM), cu sediul în Riad, Arabia Saudită și de la Fundația Umanitară Al‑Taiba, cu sediul în SUA.
Frații Musulmani este singura organizație teroristă islamică, care a planificat, organizat și executat o acțiune teroristă pe teritoriul României, în București, la data de 26 mai 1985.
Organizația teroristă “Hezbollah”.
Formată în 1982, ca replică la invazia Israelului în Liban, această grupare radicală șiită are ca scop crearea Republicii Islamice de tip iranian în Liban și îndepărtarea tuturor influențelor non-islamice din zonă. Este orientată împotriva Israelului și Occidentului. Are strânse legături cu Iranul și acționează frecvent sub conducerea Teheranului, dar a desfășurat și acțiuni care nu au avut aprobarea acestuia. Aliat strategic al Siriei, a ajutat-o la înfăptuirea obiectivelor politice în regiune.
Organizația teroristă “Hamas”.
Formată la sfârșitul anilor ’80 ca extensie a aripei palestiniene a Fraților Musulmani. Urmărește prin orice mijloace crearea Statului Palestinian Islamic în locul Israelului. Are o structură bine organizată, fapt care i-a permis preluarea puterii în Fâșia Gaza începând cu luna iunie 2007. Pe teritoriul României, organizația face eforturi susținute pentru a influența comunitatea palestiniană moderată existentă. Peste 70 de membri ai acestei organizații își desfășoară activitățile în București, Iași, Cluj și Timișoara. Potrivit serviciilor secrete, activitățile membrilor Hamas din România sunt “amenințări grave la adresa siguranței și securității naționale”. Din analiza datelor obținute până în prezent, s-ar părea că adepții acestei organizații sprijină financiar și prin alte mijloace structura centrală.
Organizația teroristă “Grupul Islamic Armat” (GIA)
Grupare islamică extremistă, vizează răsturnarea regimului democratic din Algeria și înlocuirea sa cu un stat islamic. Și-a început acțiunile sângeroase în primăvara anului 1992, după ce guvernul algerian a anulat primul tur al alegerilor în care a ieșit victorios Frontul Islamic de Salvare (FIS), cel mai mare partid islamic.
Pe teritoriul României sunt activi câteva zeci de adepți și simpatizanți ai organizației. Activitățile acestora sunt strict monitorizate de serviciile secrete pentru a se putea descoperi oportun orice amenințare cu implicații la adresa siguranței naționale.
Organizația teroristă “Partidul Eliberării Islamice” (PEI) (Hizb-Al Tahrir)
Înființată în anul 1956, în localitatea Egzem, lângă Haifa-Israel, de către șeicul Taki Eddin Nabahani, prin desprinderea din Frații Musulmani. Organizație teroristă de esență fundamentalist-islamică, radicală, ce are ca obiectiv crearea Marelui Califat Islamic pe toate teritoriile care au fost ori sunt locuite de populație de religie islamică. Ideologia grupării presupune negarea actualei organizări statale a populației musulmane, fiind scoasă în afara legii în toate țările, chiar și în cele care sprijină expansiunea islamismului.
Organizația teroristă “Al-Gama’a Al-Islamiyya” (GI)
Cel mai mare grup militant din Egipt, activ încă din anii ’70. luptă pentru răsturnarea guvernului egiptean și proclamarea unui stat islamic. Are o organizare corespunzătoare, cu o aripă extremă care se manifestă intens pe plan internațional.
Liderul spiritual al grupului este șeicul Omar Abdel Rahman, întemnițarea acestuia atrăgând amenințări publice cu răzbunarea împotriva obiectivelor SUA. Deși în anul 1998 a semnat o “fatwa” cu Osama Bin Laden, prin care instigă la atacuri împotriva cetățenilor americani, a negat public că l-a sprijinit pe acesta.
În România există un număr limitat de adepți ai acestei organizații, implicați în culegerea de informații despre ținte egiptene și americane, precum și în activități logistice în vederea sprijinirii comandamentului central.
Din analiza datelor prezentate, nucleele organizațiilor fundamentalist-islamice din România acționează pentru: intensificarea activității de convertire a unor cetățeni români la islam și incitarea acestora la acțiuni de propagandă și susținere a organizațiilor respective, precum și racolarea unor tineri în vederea trimiterii lor la stagii de instruire din Orientul Mijlociu; asigurarea și crearea condițiilor necesare tranzitării României de către membrii comandourilor aparținând organizațiilor respective, spre zonele de destinație; culegerea de date și informații despre reprezentanțele diplomatice sau obiectivele aparținând unor state occidentale sau din Orientul Mijlociu; crearea unor structuri de acoperire, de natură religioasă, culturală sau profesională care pot să ascundă și să faciliteze preocupări extremist-teroriste.
b. Organizații teroriste disidente palestiniene
Grupările extremiste disidente palestiniene continuă, pe orice cale, inclusiv prin acțiuni teroriste să compromită eforturile de normalizare a situației din zona Orientului Mijlociu. Unele dintre acestea, au ca obiectiv principal “distrugerea prin acțiuni teroriste a obiectivelor și intereselor israeliene oriunde s-ar afla acestea”.
Organizația teroristă “Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei Comandamentul General” (FPEP – CG)
Desprinsă din FPEP în anul 1968 sub conducerea lui AHMAD JIBRIL. Are drept scop distrugerea Israelului și înființarea pe teritoriul său a unui stat palestinian independent. Se opune oricăror tendințe de moderație în mișcarea palestiniană.
Organizația teroristă “Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei” (FPEP)
Înființată după înfrângerea arabă din războiul arabo-israelian din 1967. Fondatorul și liderul istoric al organizației, George Habache, era considerat unul dintre cei mai radicali lideri palestinieni. FPEP s-a afirmat încă de la început ca una dintre cele mai violente grupări teroriste palestiniene, dorind instalarea în Palestina a unei guvernări marxist-leniniste și contracarând toate eforturile de rezolvare prin negociere a conflictului israeliano-palestinian.
Organizația teroristă “Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei
Facțiunea Abu-Abbas (FPEP-AA)
Formată în 1977, prin desprinderea din FPEP-CG sub conducerea lui Muhamed Abu Al Abbas, în semn de opoziție față de sprijinul acordat de Ahmad Jibril, liderul FPEP – CG, incursiunii siriene în Liban în anul 1976. A fost apropiată de Irak, a fost recunoscută ca grup independent în 1981, când a obținut locuri în Consiliul Național Palestinian, ce-și avea sediul la Damasc. A trecut prin două scindări datorită neconcordanțelor politice ale membrilor săi, a sprijinit Fatah-ul lui Yasser Arafat. Luptă pentru crearea statului independent palestinian.
În România există un număr important de rezidenți palestinieni, ponderea având-o cei căsătoriți cu cetățeni români și cei care au obținut cetățenia română sau stabilirea domiciliului în țară noastră, comercianții și cei aflați la studii.
Pericolul în plan terorist este determinat, în principal de: crearea și consolidarea unor structuri de acoperire, în principal de natură comercială, care asigură condițiile de legalitate privind stabilirea în țară a membrilor acestora; efectuarea de studii asupra oricăror obiective care pot deveni ținte teroriste potențiale dispuse pe teritoriul național și elaborarea unor planuri de acțiune; stabilirea pe teritoriul național a unor cadre cu experiență și cu antecedente pe profil, care au activat anterior în centralele organizațiilor teroriste respective, asigurând astfel conspirativitatea acțiunilor clandestine de culegere de informații operative despre obiectivele israeliene, americane și britanice vizate, sediile și obiectivele Comunității Evreiești din țara noastră; implicarea într-o serie de activități infracționale conexe terorismului, prin care se obțin mijloace financiare necesare logisticii respectivelor organizații; tendințe de realizare a unor conexiuni între reprezentanții unor terțe organizații de sorginte extremistă.
c. Organizații teroriste de esență etnic – separatiste
Poziția geostrategică, apropierea față de Asia, precum și numărul mare de cetățeni turci și de etnici kurzi din țara noastră, au favorizat apariția unor surse de conflict și a unor manifestări ale acestora, însă la scară mult mai redusă decât în țara lor de origine. Astfel, Kongra-Gel ( fostă PKK) și Lupii Cenușii sunt puternic implicate în traficul de droguri, folosind rute care trec prin Germania și Olanda și cadre stabilite în România.
România s-a dovedit a fi o baza de tranzitare convenabilă pentru imigranții implicați în activități extremiste și teroriste, dați în urmărire generală de către serviciile de informații din mai multe țări. De asemenea, există indicii privind acțiuni de extorcare în rândul comunităților kurde și arabe.
Organizația teroristă Partidul Muncitorilor din Kurdistan – Kongra-Gel.
Înființată în anii ’60 de unii membri ai organizațiilor studențești de stânga din Turcia, având ca obiectiv principal crearea unui stat independent kurd în sud-estul Turciei. Inițial, în concordanță cu ideologia sa marxistă, Kongra-Gel s-a identificat ca aparținând revoluției marxiste desfășurate la nivel mondial, fondarea și baza ideologică a organizației au fost la origine opera unui singur om, Abdulah Ocalan. El este cel care a constituit gruparea și a stabilit obiectivele, strategia și structura acesteia.
A fost capturat de către autoritățile turce, în Kenya, în anul 1999, fiind judecat și condamnat la moarte, ulterior pedeapsa fiindu-i comutată la închisoare pe viață după ce Turcia a renunțat, la presiunea organismelor internaționale, la pedeapsa capitală. Deși s-a înființat în Turcia, Kongra-Gel și-a avut centru operațional în Liban, în Valea Bekaa, aflată din 1980 sub control sirian. Astăzi, majoritatea activităților sale se desfășoară în regiunile locuite de kurzi din nordul Irakului.
Această schimbare a centrului operațional a survenit în 1991, la sfârșitul războiului din Golf, când kurzii irakieni au constituit de facto un stat în nordul Irakului. Acest lucru a permis rebelilor kurzi de origine turcă să constituie aici baze cu caracter semi‑permanent.
Nucleul prezent pe teritoriul României, și-a dezvoltat și diversificat un complex de acțiuni cu încărcătură de risc pentru securitatea națională, acționează pentru dezvoltarea bazei de obținere a fondurilor financiare prin activități de natură infracțională dar și activități comerciale legale; consolidarea structurii proprii și acoperirea organizatorică a întregului teritoriu cu structuri clandestine, temeinic organizate, multifuncționale; o susținută activitate contrainformativă vizând identificarea membrilor și simpatizanților Kongra-Gel care sunt suspecți de colaboraționism cu autoritățile turce.
Organizația teroristă “Lupii cenușii”
Mișcare ultranaționalistă de extremă – dreapta, luptă pentru “Turcia Mare” care să se întindă de la “Marea Adriatică până la Zidul Chinezesc și din Caucaz până în Balcani”. Se opune Kongra-Gel și simpatizanților kurzi ai partidelor islamiste din Turcia și Hezbollahului turcesc. În România există peste 300 de membri cu potențial infracțional, extremist și terorist, organizația fiind implicată în traficul de armament și de droguri.
Organizația teroristă “Frontul Revoluționar al Eliberării Poporului” (DHKP-C)
Organizație teroristă turcă de sorginte marxist-leninistă, militează pentru realizarea unei “revoluții totale, rapide și violente împotriva autorităților din Turcia”. Membrii organizației din România sunt implicați în culegerea de informații despre obiective americane și turcești, precum și în activități logistice în vederea sprijinirii Centralei din Germania.
Organizația teroristă “Uniunea Patriotică din Kurdistan” (UPK)
A luat ființă în anul 1969 în partea de nord a Irakului, fiind condusă de Jalal Talabani. Membrii acestei organizații au fost semnalați în România începând cu anul 1975.
Analiza particularităților oferite de situația existentă în domeniul luptei contra terorismului precum și dinamica evenimentelor în prezent și de perspectivă, pune în evidență unii factori interni și externi care pot influența situația operativă pe profil antiterorist, astfel: noile curente strategice, politice, sociale și revigorarea unor sentimente de natură etnică generatoare de situații conflictuale și violență; ofensiva fundamentalismului islamic extremist, îndeosebi în țările balcanice, unde se intenționează crearea unor “capete de pod” pentru expansiune în Europa Centrală; menținerea sau redeschiderea unor focare de conflict în țări cunoscute cu problematică teroristă cum sunt Spania, Federația Rusă, Israel, Grecia, Teritoriile Autonome, precum și apariția altora noi, generate de schimbările geopolitice de pe spațiul ex-iugoslav ; tendința de unificare ideologică a grupărilor islamice de natură să niveleze diferențierile de factură religioasă, concomitent cu intensificarea luptei împotriva creștinismului; situarea României pe traseele de migrare clandestină, coordonate de rețele de cetățeni străini și de structurile criminale din CSI cu ramificații în Europa, și vulnerabilitățile existente la frontiera cu Ucraina și Republica Moldova. Acest fapt este de natură să amplifice pericolul pătrunderii unor elemente teroriste infiltrate în grupurile de imigranți, care își pot găsi cu ușurință puncte de sprijin pe teritoriul României pentru comiterea acțiunilor preconizate.
Poziția geografică a țării noastre, precum și evoluția terorismului internațional, schimbările semnificative intervenite în strategia și scopurile acestuia reprezintă o permanentă sursă de risc la adresa securității naționale. România nu se confruntă în prezent cu un terorism de sorginte sau motivație autohtonă, însă relativa stabilitate înregistrată în situația operativă internă poate fi afectată de amenințările derivate din evoluția pe plan internațional a terorismului, în special a celui etnic-religios, care poate include în teatrul său de acțiune și România. Un factor de risc major îl reprezintă gradul de islamizare al zonei balcanice, în special Bosnia-Herțegovina și Kosovo, unde fundamentaliștii wahhabiți au infiltrat toate structurile administrative și politice, vizând abolirea statului și introducerea legii islamice „sharia”. Aceștia au venit în zonă începând cu anii 1991 în calitate de combatanți în conflictul ex-iugoslav, componenți ai unor formațiuni militare de mujahedini finanțate de Arabia Saudită, fiind de regulă foști combatanți în conflictele din Cecenia și Afganistan. În fapt islamizarea este un proces ce se face tot mai simțit, prin diverse manifestări radicale, la nivelul întregii Europe, unde, așa cum am menționat în teză, numărul musulmanilor a ajuns la cca 5 % din populația UE (23 de milioane). La finele anului 2009 s-a consemnat și prima contramăsură consistentă a unui stat european la acest fenomen, autoritățile elvețiene, transpunând în practică rezultatele unui referendum, au interzis construcția de minarete pe teritoriul național.
România s-a angajat ferm și explicit în lupta împotriva terorismului. Această poziție poate fi utilizată pentru a justifica orice alăturare mai pronunțată de polul NATO/SUA care nu ar reflecta în mod necesar și poziția Uniunii Europene. De asemenea, sub egida luptei împotriva terorismului, România poate dezvolta relații de cooperare militară și cu țări din alte zone geografice.
Agresiunile terorismului în ultimii 25 de ani, au fost considerate niște operațiuni izolate, inițiative individuale ale unor fanatici, în realitate au fost acțiuni metodice ale unor extremiști tot mai bine organizați, echipați, informați, finanțați și tot mai fanatizați, gata oricând să execute misiuni sinucigașe pentru uciderea „necredincioșilor”. În acest context a fost declanșată o ofensivă la nivel global împotriva terorismului, continuată pentru ca terorismul să fie combătut oriunde pe glob, sub toate formele sale de manifestare, prin toate mijloacele legale și în toate planurile: politic, economic, militar, financiar-bancar, cultural și religios.
Terorismul contemporan – noul terorism – a devenit tot mai mult, un rezultat al adâncirii faliilor strategice dintre civilizația democratică și civilizațiile nedemocratice – unde grupuri de populații se simt oprimate, cele mai multe dintre ele trăind în subdezvoltare, prejudecăți și lipsă de mijloace. Noul terorism, având deja un caracter mondial, se axează îndeosebi pe extremismul religios violent și extremismul politic și efectele dezrădăcinării. Cauzele fenomenului rămân în continuare extrem de diferite și complexe. Ele trebuie căutate în dinamica crizelor economice, culturale și sociale și în relațiile virulente la influențele pe care le exercită civilizația occidentală asupra societăților încă tributare prejudecăților.
Orice strategie de combatere a fenomenului terorist trebuie să pornească de la rezolvarea problemelor și nerealizărilor de natură socială, morală, filozofică și psihologică ce rezultă în urma schimbărilor socio-economice. Lupta împotriva terorismului este una de durată și presupune eforturi concertate din partea comunității mondiale. Instrumentele și mijloacele legale de ducere a luptei antiteroriste trebuiesc cunoscute și puse în practică permanent, consecvent și împreună cu toate statele interesate în combaterea acestui flagel. Este necesar ca NATO și UE să creeze un sistem de apărare colectivă extins pe domeniul prevenirii și combaterii terorismului, proiectând structuri distincte care să acționeze nu doar separat ci și în cooperare în lupta împotriva fenomenului terorist.
Cooperarea și colaborarea internațională sunt esențiale în prevenirea și combaterea terorismului indiferent de originea, de puterea și numărul de aderenți sau susținători.
Terorismul trebuie văzut ca un risc permanent, în stare latentă care, atunci când sunt îndeplinite condițiile necesare și suficiente se transformă, devenind amenințare, adică un pericol real și concret.
Există un ansamblu coerent de modalități prin care o persoană sau un grup uman realizează actul terorist. Astfel de acte teroriste sunt:
• atentate cu bombă – această modalitate este preferată de teroriști datorită ușurinței producerii, a procurării explozivului, al transporturilor și al plasării lor la țintă, al efectelor lor, inclusiv imagologice. Mijlocul exploziv poate lua diferite forme: plasat într-un plic capcană, strecurat în bagaje, care se pot uita într-un imobil sau mijloc de transport;
• răpirea și luarea de ostatici – acest tip de act terorist creează un șantaj și o miză care privește statul ai cărui cetățeni sunt luați ostatici și grupul terorist care l-a comis;
• amenințarea chimică/biologică – terorismul prin arma chimică sau biologică este destul de greu de pus în practică, grupurile teroriste clasice, preferând, în general, utilizarea mijloacelor de „teroare” comune (arme de foc, explozivi, bombe umane). De aceea, organizațiile care apelează la acest tip de amenințare sunt cele care au în rândul lor ori au atras la colaborare oameni de știință, chimiști, biologi, foști militari excluși din sistemele regulate. Produsele biologice pe care teroriștii le utilizează cel mai frecvent sunt: antrax, ricin, ciumă. Ca produse chimice, aceștia pot folosi gaz sarin, VX, tabun, pe care le procură fie prin intermediul distribuitorilor oficiali, fie prin sustragere de la producătorii de compuși chimici;
• deturnări de aeronave – această practică a început după al Doilea Război Mondial. Inițial era folosită de persoanele din țările est-europene care doreau să scape de regimurile comuniste. După 1970, operațiile de piraterie aeriană au fost de origine teroristă. Ele au scăzut în intensitate o perioadă de timp după ce în aeroporturi au fost luate măsuri stricte de securitate, revenind în actualitate în primele două decenii din acest secol. Actele de piraterie aeriană, de altfel și celelalte modalități de agresiune teroristă sunt puternic mediatizate. De regulă, se negociază cu teroriștii, se ascultă revendicările acestora, căutându-se soluții adecvate. Scopul principal al negocierilor este câștigarea de timp și ajungerea la un acord cu teroriștii. O negociere prelungită dă timp forțelor speciale să intervină pentru „rezolvarea” conflictului;
• atentatele aeriene – atentatul din 11 septembrie 2001 din SUA este cel mai semnificativ exemplu pentru acest tip de atac terorist. O mare parte a experților în domeniul studiilor de securitate apreciază că 11 septembrie 2001 a însemnat începutul unei „ere noi” în relațiile internaționale. În acele momente, 11 septembrie era o realitate fără nume, un eveniment ce se impunea cu forță. Dar, într-o lume în care istoria se produce instantaneu, n-a fost nevoie de mult timp pentru ca evenimentul să capete un nume convențional, „11 septembrie”.
Jürgen Habermas și Jacques Derrida, două voci majore ale filosofiei contemporane, prin lucrarea Le „concept” de 11 septembre , au făcut o primă încercare de conceptualizare a evenimentul ce va rămâne înregistrat în istorie sub acest nume. Deși susținători ai unor puncte de vedere diferite, în cazul acestui eveniment ei cad de acord asupra unei unice chestiuni: reacția Statelor Unite a fost exagerată.
Până la momentul 11 septembrie, la nivelul Uniunii Europene, terorismul era perceput ca ”o amenințare mai puțin fundamentală”, dar acest moment a demonstrat că fenomenul terorist nu se limitează la sfera națională sau regională și că se impune coordonarea luptei antiteroriste în context internațional mult mai larg.
Deși la 4 septembrie 2001 – doar cu câteva zile înainte de atacurile teroriste de la New York și Washington – adoptase o Rezoluție asupra terorismului, Uniunea Europeană avea în vedere mai degrabă „vechiul” terorism, intern, și mai puțin „noul” terorism, transnațional, bazat pe celule active, grupuri afiliate și rețele de sprijin larg diseminate, al cărui prim exponent îl reprezintă gruparea teroristă Al-Qaida și rețeaua care gravitează în jurul său. O serie de factori, între care amintim libertatea de mișcare în cuprinsul Europei Unite, sistemele relativ deschise și slab monitorizate de azil și imigrare, tradiția libertăților civice, accesul facil la rețelele financiare europene, sistemele polițienești și judiciare insuficient coordonate, făceau din UE un spațiu extrem de vulnerabil la terorism.
Cu ocazia unei reuniuni speciale a Consiliului JAI, din data de 20 septembrie 2001, au fost adoptate o serie de măsuri antiteroriste în domeniul justiției și afacerilor interne, iar Consiliul European a adoptat, la reuniunea din 21 septembrie 2001, un Plan de acțiune privind combaterea terorismului, prin care se recomandă statelor membre să acționeze în direcția:
înființării unui departament specializat în cadrul forțelor de poliție, în conformitate cu legile naționale, care să culeagă informații relevante despre activitatea grupărilor teroriste;
transmiterii către Europol a informațiilor culese de instituțiile naționale specializate referitoare la: date de identificare a unor persoane, grupuri sau entități, acțiuni aflate în curs de investigație și circumstanțe caracteristice, conexiuni cu alte cazuri relevante privind acțiuni teroriste, utilizarea tehnologiilor de comunicații și posesia de arme de distrugere în masă de către grupări teroriste;
înființării unui post de reprezentant național al Eurojust pe probleme de terorism, care să aibă acces și să culeagă informații relevante, inclusiv cele referitoare la anchetarea atacurilor teroriste;
asigurării măsurilor necesare transmiterii informațiilor, obținute de corespondentul național al Eurojust sau de altă autoritate competentă, către Eurojust, în conformitate cu legislația statului: date de identificarea a unor persoane, grupuri sau entități, acțiuni supuse investigației sau acuzării și circumstanțe caracteristice, conexiuni cu alte cazuri relevante privind ofensiva atacurilor teroriste, existența unor solicitări mutuale de asistență tehnică, inclusiv scrisori rogatorii, care au fost înaintate de un stat sau altul, precum și rezultatele acestor cereri;
adoptării unor măsuri care să răspundă nevoii unui stat membru de asistență tehnică și juridică pe probleme de terorism, în funcție de gravitatea situației și de priorități;
adoptării unor măsuri care să permită ca orice informație relevantă – document, fișier, date, obiective sau alte probe, sustrase sau confiscate în cursul investigațiilor – să fie accesibilă sau utilizată imediat de către autoritățile statului membru, conform legilor naționale și a convențiilor internaționale, care interferează în planul investigațiilor împotriva acelor persoane, grupuri sau entități care au conexiuni sau sunt implicate direct în acțiuni teroriste.
De asemenea, a fost adoptat un întreg pachet de măsuri cu caracter antiterorist, ce includea plasarea terorismului în topul listei amenințărilor la adresa securității, o definiție comună a terorismului, o listă de organizații socotite teroriste și un plan de acțiune comprehensiv pentru combaterea terorismului, ce includea consolidarea cooperării polițienești și judiciare și creșterea volumului de informații relevante între autoritățile naționale cu atribuții în lupta împotriva terorismului, întărirea și perfecționarea politicilor referitoare la azil și imigrare, instrumente legislative menite a suprima finanțarea terorismului și întărirea securității aeriene.
4.1.2. Conflictele regionale înghețate din spațiul ex-sovietic
Conflictele regionale au puternice implicații pentru pacea și securitatea regională și europeană. Produs al dezmembrării, mai mult sau mai puțin violente, a unor state multinaționale din zonă, aceste conflicte interetnice sau religioase au un puternic substrat politic și reprezintă o amenințare gravă la adresa securității regionale, chiar dacă, în urma unor importante eforturi ale comunității internaționale, majoritatea acestora sunt ținute sub control. Prin numărul lor mare, aceste conflicte – alături de alte stări tensionate, mișcări separatiste, dispute teritoriale și situații de instabilitate prezente în proximitatea României – generează incertitudine, determină irosirea resurselor și perpetuează sărăcia. Ele alimentează, de asemenea, alte forme de violență și criminalitate și favorizează terorismul. Dacă am desena un cerc cu raza de 1600 km și centrul în Ankara, acesta ar conține atât răscrucea drumurilor emisferei estice, cât și veșnicul centru de criză politică, de la Imperiul Roman până în prezent. De-a lungul secolelor, fiecare centimetru al acestei zone a reprezentat un conflict; imperii au fost create și distruse în această zonă; nici o putere globală nu poate exista dacă nu își definește politica în emisfera estică. Dificila și mărunta geopolitică regională face ca străinii să considere că e mai bine să ocolească zona, dar acest lucru este imposibil de fapt. Europa nu este sigură fără zonă sigură în Balcani.
Starea de îngheț a conflictelor din Transnistria, Abhazia și Osetia de Sud, din Nagorno – Karabah, etc., pare a se fi extins după 11 septembrie 2001 și, mai ales, după Irak, când se remarcă o poziție mai reținută în a cere reglementarea conflictelor, chiar dacă interesele principalilor factori euro-atlantici legate de regiunea Marea Neagră –Caucazul de Sud au crescut. Și explicația, după cum argumentează și Vladimir Socol, este una singură – se evită afectarea relațiilor cu Federația Rusă. Și, am adăuga noi, se construiește o bază pentru dimensiunea eurasiatică de mâine a securității globale.
Totuși, soluționarea acestor conflicte trebuie să devină o prioritate europeană și euro-atlantică, întrucât de confluența acestui spațiu eurasiatic, unde se găsesc o mare parte dintre resursele energetice ale Planetei, depinde, în mod hotărâtor, configurația mediului de securitate al viitorului. Uniunea Europeană, fără responsabilități militare pe linia menținerii păcii în zonă, NATO și Statele Unite trebuie să materializeze inițiativele de transformare a managementului și de soluționare a conflictelor în zona Mării Negre – Caucazul de Sud”.
Cu atât mai mult cu cât preluarea conducerii acestor operații și soluționarea acestor conflicte necesită, în opinia specialiștilor, resurse și riscuri incomparabil mai mici decât cele implicate în Afganistan, Irak sau Balcani, iar UE a realizat deja un pas esențial: includerea Caucazului de Sud – Armenia, Azerbaidjan și Georgia – în Politica Europeană de Vecinătate.
Transnistria
Sfârșitul Războiului Rece și destrămarea URSS, au generat procese politice care au dus la proclamarea independenței Republicii Moldova (27 august 1991) dar, în același timp, au alimentat și au provocat separatismul din partea de est a țării, în septembrie 1990 fiind proclamată independența Transnistriei.
Practic, pe teritoriul Republicii Moldova există și funcționează o entitate administrativ-teritorială ce are prerogativele specifice unui stat: monedă, armată, instituții. Este drept, această autoproclamată republică nu este recunoscută de comunitatea internațională, dar această situație nu o împiedică să desfășoare o intensă activitate economică și nu numai.
Existența sa constituie temeiul conflictului înghețat din imediata vecinătate a frontierei UE. Acest conflict este periculos, atât prin prezența sa, cât și prin activitățile ilicite pe care diverse grupuri umane (politice, sociale, ale crimei organizate) din acest teritoriu le desfășoară (spălare de bani, trafic de armament, de droguri, de ființe umane) și care se extind în spațiul Uniunii Europene.
Pe toată durata războiului din Transnistria, mișcarea separatistă a fost susținută financiar, logistic și militar de Moscova. În timpul desfășurării ostilităților militare între forțele separatiste și cele moldovenești, prin decretul semnat la 01 aprilie 1992, Armata a XIV-a, reprezentând fostele trupe ale Grupului de Armate Sud-Vest al URSS, trecea în subordinea directă a Ministerului Rus al Apărării. Armata a XIV-a, se regrupase în anumite zone din Transnistria, (Râbnița, Tiraspol și Tighina), fără ca autoritățile de la Chișinău să fie anunțate; crearea trupelor paramilitare fiind anterioră anului 1989, ca parte din planul de dezmembrare a Moldovei.
Pacea nu s-a negociat între beligeranți, ci prin intermediul trimișilor speciali ai Federației Ruse (mai exact ai ex-președintelui Boris Elțîn), Moscova arogându-și poziția de mediator în conflictul transnistrean, poziție concretizată prin solicitarea făcută Republicii Moldova de a accepta statutul special al regiunii separatiste drept condiție prealabilă pentru retragerea Armatei a XIV-a.
Comportamentul diplomației ruse pe parcursul întregii perioade post – conflict a scos în evidență măsura implicării Federației Rusiei în menținerea controlului la Tiraspol. Este vorba despre controlul nedeclarat asupra unui stat membru al comunității internaționale fără ca măcar să fie suportate cheltuielile sau asumate responsabilitățile ce decurg din ocupația, conducerea și gestionarea administrativă a unui teritoriu. Mai mult decât atât, la 17 noiembrie 1995, Duma de Stat a Federației Ruse a declarat Transnistria zonă de interes special a Rusiei, intervenția Moscovei în regiune fiind justificată prin apărarea drepturilor rușilor și rusofonilor de pretutindeni.
Războiul, deși nu a fost declarat niciodată, continuă fără confruntări directe, fiind depășite etapele războiului clasic și devenind unul dintre conflictele înghețate, recunoscute în zonă, alături de conflictele din regiunile separatiste din Georgia (Abhazia și Osetia de Sud ) și din Azerbaidjan (Nagorno-Karabah), conflicte care au intrat, aproape concomitent, în efervescență, încurajate de succesul modelului Kosovo; în fapt, liderii transnistreni au declarat în numeroase rânduri că sunt încurajați de modelul Kosovo.
Perioada 2002–2003 a fost etapa proiectelor de federalizarea a Moldovei. Acestea s-au înscris ca încercări venite din partea mediatorilor (în mod special Federația Rusă și Ucraina) de a revitaliza negocierile și de a găsi o soluție la conflict, evident, soluție care să fie și favorabilă părții care a făcut propunerea. Amintim în acest context proiectul de federalizare propus de Federația Rusă, întocmit de consilierul președintelui Vladimir Putin – Dimitri Kozak – Memorandumul Kozak, în fapt un plan unilateral de federalizare care ar fi permis Federației Ruse să mențină trupe în Moldova pentru o perioadă de până la 30 de ani. În acest sens este notabil Summitul OSCE de la Maastricht, când Moldova a oferit Federației Ruse ceea ce am putea numi o surpriză diplomatică, ex-președintele Vladimir Voronin respingând în ultimul moment planul respectiv de federalizare a Moldovei.
Începea să se contureze tot mai clar o diplomație oscilantă și confuză in soluționarea conflictului transnistrean, manifestată în mod deosebit de Federația Rusă. Pe de altă parte, la nivelul anului 2003, devenise evident faptul că Transnistria nu era interesată de schimbarea status – quo-ului existent.
Dacă ne raportăm la forma consacrată a negocierilor diplomatice, evoluțiile din anul 2008 – conversațiile, discuțiile, schimburile de puncte de vedere, convorbirile oficiale dar și declarațiile de presă ale oamenilor politici, anterioare ori care s-au succedat acestor evenimente, toate pot fi interpretate drept faza premergătoare reluării negocierilor.
Întrevederile președinților celor două părți implicate în conflict cu actualul președinte rus, Dmitri Medvedev, nu au adus rezultate spectaculoase. Prima a avut loc la 6 iunie 2008 la Sankt Petersburg, iar cea de a doua la 25 august 2008 la Soci, urmată de o întrevedere Medvedev-Smirnov la 3 septembrie 2008. Urmare acestor întrevederi, după cum a informat administrația prezidențiala rusă, s-a decis că negocierile privind reglementarea conflictului transnistrean vor continua în format trilateral.
Șeful diplomației transnistrene din 2008, Vladimir Iastrebceak, s-a declarat însă împotriva participării României la negocierile pentru reglementarea conflictului afirmând că, „România și-ar putea aduce o contribuție la reglementare prin intermediul altor mecanisme, în special prin contacte bilaterale cu Moldova”, avertizând că “în cazul participării României la negocieri ar putea interveni complicații”.
Transnistria a refuzat reluarea negocierilor in format „5 plus 2” până când nu vor fi eliminate toate restricțiile în activitatea economică externă a Republicii Moldovenești Nistrene, iar inițiativa în reglementarea conflictului moldo-transnistrean a trecut în mâinile Rusiei.
Bineînțeles, România nu a putut să accepte aceasta. Imediat după ce a apărut informația că o formulă de reglementare a conflictului analizată este federalizarea Moldovei, România a declarat că nu este de acord cu acest model de construire a statului moldo-transnistrean comun. Președintele României, Traian Băsescu, a declarat că federalizarea Moldovei nu poate fi o soluție la problema moldo-transnistreană. El a subliniat că „deși există numeroase probleme, cu care se confruntă Moldova în soluționarea problemei transnistrene, federalizarea nu reprezintă o soluție, această variantă nu poate fi acceptată, în primul rând, de UE”.
În afară de întrevederi și discuții, anul 2008 nu a adus nimic nou în soluționarea problemei, fiind observate o serie de divergențe între părți, lipsa de conlucrare, cum ar fi în cazul inundațiilor din august 2008, sau criza gazului din ianuarie 2009.
Anul 2009 a debutat cu vizita la Bruxelles a vice-ministrului moldovean al Afacerilor Externe și Integrării, Valeriu Ostalep, ocazie cu care s-a desfășurat troica Comitetului pentru Politică și Securitate, Uniunea Europeană – Moldova – Ucraina. A fost abordat cu această ocazie dosarul transnistrean în perspectiva reluării negocierilor, pregătirea unui nou acord între Uniunea Europeană și Moldova, precum și prelungirea mandatului Misiunii UE de Asistență la Frontieră – EUBAM.
Poziția diplomației românești în conflictul transnistrean a dat însă dovadă de inconsecvență. Fostul ministru de externe Cristian Diaconescu, menționa la 16 ianuarie 2009 că “România a fost, într-o formă sau alta, exclusă din formatul de negocieri pentru Transnistria, și că ar trebui să fie direct implicată în proces. Formatul „5 plus 2” (Republica Moldova, Transnistria, Rusia, Ucraina, OSCE plus UE și SUA) nu prea a dat rezultate, deși în proces sunt implicați toți vecinii Republicii Moldova, mai puțin România, cu toate ca UE este participantă în acest forum”, sugerând că reprezentarea indirectă a României prin Uniunea Europeană nu este suficientă.
Ulterior, ministrul român de externe a revenit asupra poziției sale anterioare și a transmis că România nu e interesată să se implice ca partener direct la negocierile dintre Republica Moldova și Transnistria. “România susține continuarea negocierilor pentru rezolvarea conflictului transnistrean în formatul „5 plus 2” și nu face poziție separată față de UE”.
In luna februarie 2010 se împlinesc patru ani de când Moldova a întrerupt procesul de negocieri in format „5 plus 2”. Toate încercările statelor mediatoare și a observatorilor de reluare a acestuia nu au avut niciun rezultat. Moldova și Transnistria au poziții total divergente în ceea ce privește căile și metodele de reglementare a conflictului. În aceste condiții, UE încearcă să ia sub controlul său procesul de negocieri dintre Moldova și Transnistria.
Pentru ca România să devină membru al procesului de negocieri, este nevoie și de o aprobare a Tiraspolului în acest sens. Cunoscând poziția României față de Transnistria, este puțin probabil ca autoritățile Republicii Moldovenești Nistrene să accepte aceasta.
Pe de altă parte, obiectivele politice ale Moldovei în legătură cu subiectul transnistrean au avut drept scop accelerarea reluării negocierilor în vederea soluționării definitive a problemei în baza Legii privind prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului. Deși manifestau optimism în declarații, fapt sesizat cu ocazia fiecărui ciclu electoral, autoritățile de la Chișinău nu aveau argumente puternice în acest sens. Vladimir Voronin lăsa să se înțeleagă că până în 2009 se vor găsi soluții la problema transnistreană, lucru care, însă, nu s-a materializat nici până în prezent.
Anul 2009, marcat în Republica Moldova de schimbarea puterii și de criza constituțională, nu a adus progrese sesizabile în ceea ce privește problema transnistreană. Reprezentantul special al Uniunii Europene pentru relația cu Republica Moldova, Kálmán Miszei, a explicat ce ar trebui făcut pentru reluarea negocierilor privind reglementarea transnistreană și care este viziunea UE privind viitorul Transnistriei.
Anul trecut a fost unul extrem de bogat în ceea ce privește evenimentele politice interne care au avut loc în Republica Moldova: alegerile parlamentare din aprilie, apoi cele parlamentare anticipate din iulie, tentativele eșuate privind alegerea președintelui țării.
Datorită acestor evenimente, reglementarea transnistreană a trecut pe planul doi, iar acum este necesară reluarea eforturilor în vederea soluționării acestei probleme și activizarea procesului de căutare a unui consens politic.
În opinia lui Kálmán Miszei, pentru a relua negocierile în format „5 plus 2”, este necesar să fie întrunite două condiții. În primul rând, Chișinăul și Tiraspolul trebuie să facă gesturi politice serioase, activizând cooperarea concretă pe marginea tuturor aspectelor vieții: învățământul, sănătatea, economia, investițiile, mediul înconjurător. În al doilea rând, este necesar ca participanții la procesul de negocieri să creadă în posibilitatea găsirii unei asemenea soluții care să permită păstrarea echilibrului dintre toate interesele.
În ceea ce privește viitorul Transnistriei, Kálmán Miszei nu vede o variantă anume, ci consideră necesară studierea tuturor tentativelor precedente privind reglementarea problemei transnistrene și găsirea de elemente pozitive în acestea. “Astăzi, participanții la negocieri discută prea mult despre simbolistică și cuvinte “magice”, precum statul unitar și federație. Însă pe noi ne interesează doar conținutul concret al definiției privind statutul special al Transnistriei”, a declarat Miszei.
Potrivit oficialului european, este evident că Transnistria trebuie să fie parte integrantă a Republicii Moldova, dar să aibă un statul politic special, unul puternic. În acest sens, Kálmán Miszei dă exemplul altor țări europene în care anumite regiuni au împuterniciri speciale: de exemplu, Spania și Marea Britanie.
Referitor la poziția președintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, potrivit căruia Rusia trebuie să-și retragă cât mai repede misiunea de pacificare din Transnistria, reprezentantul special al UE pentru Republica Moldova a declarat că este necesară căutarea celor mai bune forme de sprijinire a securității internaționale în această regiune, pentru a încheia respectiva misiune. “Desigur, într-o țară neutră nu trebuie să existe o prezență militară străină, iar contingentul de menținere a păcii trebuie să constituie obiectul unui proces de negocieri”.
Pentru a reglementa relațiile bilaterale și a aprofunda în mod substanțial tendințele de integrare a Republicii Moldova în UE, Kálmán Miszei consideră că este necesar să fie elaborat un nou acord între cele două părți, un acord care să vizeze toate aspectele vieții sociale, care să confere sprijin social Republicii Moldova și să permită stabilizarea situației interne, fiind totuși prematur să fie lansate termene concrete privind aderarea Republicii Moldova la UE.
Noile autorități moldovenești, prin pozițiile oficiale adoptate, probează dorința de soluționare reală a situației transnistrene, în beneficiul statului moldovean. În acest sens, la jumătatea lunii martie 2010, premierul moldovean Vlad Filat a avut o întrevedere cu Șeful Misiunii OSCE în Moldova, ambasadorul Philip N. Remler, în cadrul căreia a fost abordată această problematică, apreciindu-se rolul Misiunii în soluționarea conflictului. Prim-ministrul s-a arătat dispus să susțină toate inițiativele constructive orientate spre dinamizarea procesului de negocieri în problema transnistreană, menționând că Guvernul Republicii Moldova dezaprobă acțiunile autorităților transnistrene de restricționare a accesului pe teritoriul regiunii transnistrene, inclusiv pentru persoanele de rang oficial. Ambasadorul Philip N. Remler și-a exprimat speranța că preconizata vizită a ministrului Afacerilor Externe al Kazahstanului, Kanat Saudabaev la Chișinău, care deține funcția de Președinte în OSCE, va impulsiona procesul de soluționare a conflictului transnistrean.
Evoluția evenimentelor, prin prisma situației din zonă, analizei poziției părților implicate în procesul de negociere, arată clar că dacă se va găsi o soluție la conflict ea nu poate fi obținută decât în urma unui îndelungat proces de negociere, cele două obiective cheie care privesc dosarul transnistrean – demilitarizarea și democratizarea Transnistriei sunt deziderate de lungă durată.
Georgia
Între 7 și 12 august 2008, Georgia s-a aflat într-un război deschis cu Rusia. Războiul de cinci zile din Georgia a început prin ciocniri de mică anvergură între forțele guvernamentale georgiene și milițiile sud-osetine, cu câteva zile înainte de noaptea de 6-7 august 2008, când președintele Mihail Saakașvili a ordonat armatei să reinstaureze ordinea în provincia separatistă Osetia de Sud. Autoritățile de la Tbilisi au ales varianta atacului-fulger asupra Osetiei de Sud, pentru că percepția era că o operațiune militară ar avea șanse mai mari de a primi suport din partea populației.
Teoretic armata georgiană deține o capacitate modernă de acțiune într-un teatru de operații, dar nu a putut opune rezistență trupelor unei foste superputeri și actuale puteri regionale în plină ascensiune.
Forțele speciale americane și, mai apoi, pușcașii marini au antrenat, în ultimii 5-6 ani, mai multe unități georgiene conform standardelor NATO. Militarii americani au ținut cursuri teoretice pentru ofițeri, bazate pe experiența războaielor recente și i-au învățat pe georgieni tactici individuale și pentru unitățile mici, colaborarea între forțele aeriene și infanterie, tactici de surprindere a inamicului și obținerea de informații despre acesta, probleme de logistică.
Armata Statelor Unite a asigurat instruirea în tehnici de luptă a unui număr de 80 de comandouri ale forțelor speciale georgiene cu doar câteva luni înainte de atacul Georgiei asupra Osetiei de Sud, din august 2008 .
Se estimează că, în total, pe linia programelor americane de pregătire a cadrelor, s-a asigurat instruirea a peste 8.000 de militari georgieni. De asemenea, SUA au acordat Georgiei, în cadrul programului „Acordarea de ajutor militar pentru nevoi militare statelor străine”, credite nerambursabile în valoare de 40,6 milioane de dolari . .
Potrivit analiștilor, Serviciul Federal de Securitate din Rusia (FSB) a avut o mare influență asupra operațiunilor militare ale Rusiei în Georgia. Se presupune că FSB a derulat activități intense în teritoriu și a avut un rol important în planificarea strategică a campaniei militare. Sursele „Stratfor” de la Moscova au indicat faptul că acest rol a fost decisiv în succesul Moscovei. Modul în care Rusia a consiliat și sprijinit forțele din Thinvali, înainte de declanșarea contraofensivei către Gori și din Abhazia către Senaki, a sugerat determinarea și coordonarea unei părți a comandanților din teritoriu – comandanții au fost fie influențați, fie direcționați de personalul FSB, potrivit unei surse citate de „Stratfor”.
O analiză a contextului în care s-au desfășurat operațiunile militare din Georgia ne conduce la următoarele concluzii:
Rusia a dovedit că are o armată capabilă să conducă cu succes operațiuni, fapt de care numeroși occidentali se îndoiau în urmă cu câțiva ani, iar odată cu achiziția celor patru supernave franceze din clasa Mistral, începând cu 2010, capabilitățile sale militare vor spori considerabil;
Rusia, stat aflat în afara ariei de acoperire a structurilor de securitate euroatlantice, a arătat că poate afecta pe termen mediu capacități militare dotate și antrenate de consilierii americani;
SUA și NATO nu s-au aflat și nu s-au putut poziționa în situația de a interveni direct, din punct de vedere militar, în derularea conflictului;
experții sunt de părere că acest tip de conflict este, în același timp, un test pentru structurile de securitate euroatlantice și o demonstrație militară a Rusiei în fața fostelor republici sovietice, inclusiv a Ucrainei, a întregului Caucaz și a Asiei Centrale. Mai mult, acest avertisment poate fi extins și la nivelul noii Europe, în special pentru statele pe teritoriile cărora se vor desfășura elemente ale scutului antirachetă american, dar și pentru cele trei state baltice;
pentru prima oară în 19 ani, Rusia și-a mărit „teritoriul” prin preluarea sub protecție nemijlocită a provinciilor separatiste Osetia de Sud și Abhazia. În prezent, după conflictul din august 2008, aici staționează aproximativ 7600 de militari și, așa cum am menționat, Rusia a adoptat în cursul lunii martie 2010 decizia construirii unei baze militare în Osetia în viitorul apropiat;
Georgia pierde perspectiva apropiată de aderare la NATO și a pierdut, pe termen lung, controlul asupra teritoriilor separatiste.
Rusia a exclus medierea, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, apreciind drept inutilă orice mediere „a OSCE sau a altcuiva” în reglementarea crizei survenite între Georgia și Rusia. .
Repercusiunile acestui conflict de scurtă durată, aparent doar cu caracter regional, vor fi foarte importante.
Politica de extindere către est a Alianței nord-atlantice va cunoaște o stagnare în cazul în care hegemonia Rusiei va fi recunoscută, pe cale pașnică sau nu, de către statele din fostul bloc sovietic.
Statele occidentale și, mai ales, Statele Unite se văd obligate să se confrunte cu o Rusie cu mari ambiții și capacități și se vor afla în situația de a alege calea relațiilor amicale întrerupte de momente de tensiune sau de a adopta un comportament mai decis pentru a combate agresiva politică a Rusiei.
Controlul militar sau politic exercitat de Rusia în regiunea caucaziană înseamnă o problemă pentru aprovizionarea cu energie a Europei, mai ales că Rusia nu intenționează să ratifice Carta Energetică, adoptată în 1991 de 51 de state pentru facilitarea cooperării în domeniul energetic între țări din Europa și fosta URSS, conform declarațiilor președintelui Dmitri Medvedev făcute la data de 22.05.2009 cu prilejul Summit-ului UE – Rusia din Habarovsk. Într-un astfel de scenariu, Europa se va afla într-o situație de dependență față de livrările rusești de petrol și gaze, ceea ce va determina momente de criză, ca cele din ianuarie 2006 și ianuarie 2009, nefiind excluse nici în perspectivă, conform estimărilor președintelui rus exprimate în același context, care avea „dubii în ceea ce privește capacitatea de plată a Ucrainei”.
Așa stând lucrurile, cert rămâne, în orice caz și faptul că relațiile bilaterale SUA – Rusia, prin dialogul Obama – Medvedev și la diverse niveluri inferioare, înregistrează fluctuații secvențiale determinate de interesele fiecărei capitale.
c) Nagorno-Karabah
În anul 1923, la trei ani după ocuparea Armeniei și Azerbaidjan-ului de către Armata roșie, URSS a desemnat Nagorno-Karabah ca Regiune Autonomă în Azerbaidjan, în pofida asigurărilor anterioare că teritoriul respectiv va fi dat Armeniei. În acel moment, mai mult de 90 % din populația Nagorno-Karabah era de etnie armeană.
The advent of glasnost and perestroika (the policies of openness and reform introduced by former Soviet leader Mikhail Gorbachev) in 1988 encouraged the Nagorno-Karabakh assembly to call for unification with Armenia.Politicile de deschidere și de reformă (glasnost și perestroika), introduse în anul 1988 de fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov, au încurajat populația din Nagorno-Karabah să proclame unirea cu Armenia. This exacerbated ethnic tensions and led to a number of skirmishes, including one in which two young Azerbaijani men were killed by Karabakh Armenians. Acest lucru a exacerbat tensiunile etnice.
When this incident was reported in the Soviet media, it sparked an outbreak of ethnic violence in the Azerbaijani city of Sumgait, where an estimated 30 Armenians were killed.În 1991, Nagorno-Karabah s-a declarat republică de sine stătătoare, dar Sovietul Suprem din Azerbaidjan a revocat acest statut, ceea ce This led to a referendum within Nagorno-Karabakh, which was boycotted by the area’s ethnic Azerbaijanis. a condus la un referendum în regiune, The result was overwhelmingly in favour of unification with Armenia. rezultatul fiind clar în favoarea unificării cu Armenia.
Full-scale war broke out in early 1992, following the collapse of the Soviet Union.Războiul a izbucnit la începutul anului 1992, după destrămarea Uniunii Sovietice.
Armenia, Azerbaidjanul și Rusia au convenit să rezolve pe cale „pașnică” conflictul din Nagorno-Karabah, cu „garanții internaționale”. În urma negocierilor purtate la reședința de vacanță de la Barvika a președintelui Dmitri Medvedev, liderii celor trei state au semnat la data de 2 noiembrie 2008 o declarație în acest sens. Părțile sunt dispuse să „își continue eforturile în vederea ajungerii la un acord cu privire la soluționarea politică a conflictului „, a declarat Dmitri Medvedev.
După conflictul din Georgia, din august 2008, Moscova a încercat să demonstreze puterilor lumii că poate soluționa conflictele înghețate din fostul spațiu sovietic și pe cale pașnică. Potrivit unor informații apărute în presa rusă, primul „exemplu” urma sa fie dat de Chișinău și Tiraspol, prin semnarea unei declarații cu privire la reglementarea situației din Transnistria în prezența lui Medvedev.
Sabine Fischer, doctor în științe politice, specialist în relația UE cu Rusia în cadrul Institutului pentru Studii de Securitate de la Paris, subordonat Uniunii Europene, consideră că „Uniunea Europeană a stabilizat Estul continentului prin transformările democratice pe care le-a determinat în statele regiunii, dar pe de altă parte a intrat într-un spațiu considerat de Rusia sfera sa de influență.” Sabine Fischer „nu ar recomanda extinderea NATO și mai mult către Est, cel puțin nu în viitorul apropiat, datorită anumitor riscuri destabilizatoare.”
Conform opiniilor celei în cauză, „cheia rezolvării diferendelor dintre Moscova și Uniunea Europeană constă în adoptarea unei poziții comune în chestiuni de securitate și de energie. Spre deosebire de NATO, extinderea UE nu este percepută de Rusia drept o amenințare directă. Cred că cea mai bună soluție este un parteneriat solid între Bruxelles și Moscova. Așa ar fi create premisele unei stabilități durabile a Europei de Est. Extinderea NATO spre Est este subiectul unei dezbateri aprinse și cred că răspunsul la întrebare depinde de diferitele poziții politice. Din punctul meu de vedere, cred că o lărgire a Alianței Nord-Atlantice în țările foste sovietice este inoportună la momentul actual și cred că are un potențial mult mai redus de stabilizare a regiunii decât l-ar avea un rol mai activ al UE.”
„Uniunea Europeană și-a sporit în ultimii ani prezența și influența în zonă, nu numai prin politica europeană de vecinătate, iar angajamentul Uniunii în aceste conflicte înghețate a luat, de asemenea, amploare. Cel mai mare angajament al Uniunii este în conflictul transnistrean, unde blocul comunitar are statut de observator în negocierile de soluționare. De asemenea, are și o misiune de monitorizare a frontierelor, așa numita EUBAM (European Union Border Assistance Mission). Nagorno-Karabah este domeniul de activitate al emisarului special european în Caucazul de Sud, acesta implicându-se de mulți ani încoace în impulsionarea inițiativelor diplomatice și reprezintă și persoana de legătura pentru guvernele azer și armean. Dar în Caucaz, UE nu este implicată direct în negocieri multilaterale, ci se străduiește să modifice contextul conflictual. Prima intervenție directă a fost strădania de mediere a președintelui francez Nicolas Sarkozy, a conflictului ruso-georgian, aceasta având ca rezultat semnarea acordului de încetare a focului și misiunea de monitorizare a frontierelor. Cu toate acestea, dacă ar fi să facem o comparație între Transnistria, Abhazia și Osetia de Sud, respectiv Nagorno- Karabah, atunci putem constata că implicarea UE scade in intensitate odată cu mărirea distanței geografice de aceste conflicte”.
La toate acestea se adaugă contextul regional în ansamblul său, motiv pentru care Sabine Fischer apreciază „extinderea NATO către Est drept un posibil factor destabilizator și pledează pentru angajamentul Uniunii Europene, cel puțin pe termen scurt.”
În ceea ce privește poziția României, în opinia fostului ministru român de externe, Lazăr Comănescu, exprimată la data de 28.09.2008 în fața Adunării Generale a ONU, conflictul din regiunea separatistă a Georgiei, Osetia de Sud, “cu reverberațiile sale în Abhazia și în întreaga Georgie și dincolo de aceasta, ar trebui să îndrepte atenția comunității internaționale înspre toate conflictele înghețate din regiune, inclusiv în Transnistria și în Nagorno-Karabah.”
Cu același prilej, în discursul său, premierul bulgar Serghei Stanishev a afirmat că experiența ONU în menținerea păcii și în prevenirea conflictelor ar putea fi utilizată într-un mod mai eficient. “Democrația, securitatea și cooperarea încă mai au un drum îndelungat de parcurs în regiunea Mării Negre”, a spus acesta. Este nevoie de eforturi mai coerente pentru soluționarea conflictelor înghețate din regiune. Conflictele înghețate nu ar trebui neglijate pentru că au tendința de a reaprinde necontenit tensiunile. Stanishev a declarat că luptele din Osetia de Sud dintre forțele georgiene, ruse și sud-osetine au furnizat “ample dovezi” privind nevoia de a rezolva aceste conflicte. “Dacă planurile pentru un Centru Regional de Mediere al Națiunilor Unite în Balcanii de Vest sau în Marea Neagră vor fi aprobate de către statele membre, Bulgaria este pregătită să-l găzduiască la Sofia și să-i faciliteze în orice mod posibil activitățile în Europa de Sud-Est, Caucazul de Sud și alte regiuni vecine”.
4.1.3. Criminalitatea transnațională organizată
Conform Strategiei de securitate națională a României, criminalitatea transnațională organizată reprezintă o formă de infracționalitate foarte gravă, care a dobândit capacitatea de a influența politica statelor și activitatea instituțiilor democratice. Ea constituie atât o expresie a proliferării unor fenomene negative ce se amplifică în condițiile globalizării, cât și o consecință directă a gestionării ineficiente a transformărilor politice, economice și sociale radicale care s-au produs în Europa centrală, de est și de sud-est, după prăbușirea regimurilor comuniste. Astfel, spațiul de interes strategic în care se află România a devenit o veritabilă sursă, zonă de tranzit și destinație a unor activități infracționale grave ce constau mai ales în trafic ilegal de armament, muniții și explozivi, trafic de stupefiante, migrație ilegală și trafic de ființe umane, trafic de produse contrafăcute, activități de spălare a banilor sau alte forme de criminalitate economico-financiară. Astfel de activități sunt favorizate și de existența conflictelor locale care, prin natura și amploarea lor, pot favoriza terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă și pot contribui la perpetuarea regimurilor separatiste.
În ultimii ani s-a putut observa pe frontiera de est a României, cum iau amploare acțiunile din sfera criminalității transnaționale organizate, acțiuni îndreptate atât împotriva persoanelor fizice, cât și împotriva patrimoniului public sau privat. Intervențiile organelor specializate de prevenire și combatere a criminalității sunt deosebit de greu de realizat, deoarece organizațiile criminale sunt alcătuite din oameni care dispun de mari sume de bani și de relații în multe sfere ale societăților din mai multe state și recurg deseori la intimidare, șantaj și corupție. Crima organizată se implică în toate tipurile de tranzacții sau trafic, legale sau ilegale, cu condiția să fie profitabile și să ofere posibilitatea reinvestirii banilor câștigați astfel pe căi legale.
Grupurile aparținând crimei organizate internaționale dispun de tehnici moderne de comunicație și informatică pe care le utilizează în mod curent și manifestă preocupări în vederea infiltrării în statele cu o democrație incipientă sau fragilă fie în scopul spălării veniturilor ilicite și transformarea lor în bani legali, fie pentru obținerea de bunuri pe care să le folosească ulterior în activitatea lor infracțională.
Criminalitatea transnațională organizată reprezintă o amenințare globală, in evoluție, manifestând-se și la frontiera de est a României, unde prezintă următoarele caracteristici:
• adaptarea permanentă a specificului operațional al rețelelor de migrație ilegală, în direcția eludării măsurilor de control adoptate de statele europene, prin diversificarea metodelor uzitate, prin perfecționarea organizării interne, precum și prin conspirarea și disimularea acțiunilor derulate;
• diversificarea formelor de valorificare a produselor, valorilor și a avantajelor rezultate din săvârșirea unor infracțiuni, în scopul ascunderii surselor veniturilor ilicite și amplificarea lor, cum ar fi jocurile de noroc, rețeaua cazinourilor, intensificarea traficului ilicit cu obiecte de artă și din patrimoniul cultural național și altele asemenea;
• extinderea fenomenului de conexare a infracțiunilor aducătoare de mari venituri cu alte infracțiuni violente, cu amploare și consecințe grave în rândul populației, cum ar fi acțiuni teroriste, destabilizatoare, în vederea asigurării finanțării acestora;
• scăderea numărului de infracțiuni comise cu violență și creșterea ponderii infracțiunilor a căror săvârșire presupune organizare, pregătire minuțioasă și dotări tehnice de vârf ;
• extinderea paletei infracționale și în domeniul tehnologiei informației (IT), prin accesarea frauduloasă și neautorizată a bazelor de date ale unor instituții publice, în vederea exploatării informațiilor astfel obținute;
• schimbarea permanentă a rutelor utilizate și a mărfurilor sau produselor traficate la cerințele pieței, prin valorificarea „oportunităților” oferite de aceasta, în ambele sensuri, dinspre est/sud spre vest (heroina, cocaina) și invers (drogurile sintetice), România devenind, dintr-o țară de tranzit a stupefiantelor, o piață de consum;
• diversificarea mijloacelor și a modalităților de sustragere de la controlul legal și de specialitate al trecerilor peste frontieră a produselor periculoase, a mărfurilor contrafăcute, subevaluate sau nedeclarate, a speciilor periclitate de fauna și flora sălbatică, a materialului lemnos și a celui genetic forestier;
• amploarea fenomenului de trafic cu produse puternic accizate;
• implicarea rețelelor de crimă organizată în traficul ilegal cu valută și alte instrumente de plată la purtător, cum sunt cardurile bancare, cecurile de călătorie, ordine de plată și altele asemenea;
• specularea abilă a legislației și atragerea, prin cointeresare materială și financiară, a unor persoane cu funcții de decizie din instituții cu atribuții în lupta împotriva fraudelor vamale și a corupției pentru asigurarea protecției operațiunilor ilegale desfășurate;
• transformarea României dintr-o sursă de forță de muncă la negru într-un consumator pentru cetățeni ai unor state din Asia, Africa și chiar din Europa, ceea ce determină mutații în volumul, sensul și în destinația migrației ilegale, precum și ale infracțiunilor conexe.
Poziția geostrategică a României a determinat grupările internaționale de crimă organizată să includă țara noastră pe lista țărilor de tranzit, dar și de destinație, pentru o mare parte din paleta criminalității transnaționale organizate, organele specializate ale statului fiind puse în situația de a se confrunta cu o problematică vastă a faptelor ilicite care afectează securitatea statului.
Printre acestea, cele mai importante componente ale criminalității transnaționale organizate întâlnite în activitatea organelor cu atribuții la frontiera de est a României sunt migrația ilegală organizată, traficul de arme, traficul de persoane, contrabanda organizată și traficul cu produse accizabile, traficul internațional de autovehicule furate, traficul cu bunuri piratate sau contrafăcute și traficul de droguri.
Situarea țării noastre pe cele două axe principale ale migrației mondiale (est-vest și sud-nord), insecuritatea frontierelor, criza economică, economia subterană, și corupția reprezintă principalii factori favorizanți ai dezvoltării migrației ilegale organizate (anexa 2).
În ultimii ani, la frontiera de est a României s-au înregistrat creșteri ale traficului de persoane și mijloace de transport, odată cu acestea crescând și numărul de treceri ilegale, fapt ce arată că pentru România migrația ilegală organizată a îmbrăcat caracteristici de fenomen, fapt ce a determinat autoritățile române să adopte o Strategie Națională privind Imigrația pentru perioada 2007-2010 ( anexa 3 ).
Dacă inițial migrația ilegală a avut drept coordonată principală dorința oamenilor aflați în zone de conflict sau în țări sărace de a ajunge în spațiul Schengen, departe de războaie și unde nivelul de trai este mai ridicat, ulterior această dorință a început să se interfereze cu obiective ale criminalității transnaționale organizate. Treptat migrația ilegală a devenit o afacere profitabilă pentru grupările organizate, care dincolo de câștigurile materiale imediate urmăresc și crearea unor rețele de executanți pentru celelalte componente ale criminalității transnaționale organizate.
România, ca țară situată pe rutele estică și balcanică a migrației ilegale s-a transformat, de 2-3 ani, din țară de tranzit în țară de destinație pentru imigranții ilegali din Asia și Africa.
a) Migrația ilegală organizată
Migrația ilegală organizată, ca principală componentă a criminalității transnaționale organizate prezente la frontiera de est a României, poate duce la creșterea numărului de locuitori, reducerea nivelului de trai în ansamblu și în special pentru proprii cetățeni, proliferarea muncii la negru, subminarea economiei naționale în favoarea economiei subterane și nu în ultimul rând la creșterea infracționalității.
Imigranții ilegali nu își aduc aportul la dezvoltarea statului și implicit a nivelului de trai al fiecărui cetățean (neplata taxelor și impozitelor legale), ca urmare a statutului lor și a activităților ilicite pe care le desfășoară.
Exodul migranților este strâns legat de perpetuarea unor tensiuni de ordin etnic, religios sau politic, precum și de nivelul scăzut de trai din anumite zone, însă nu poate fi ignorată nici influența favorabilă pe care o are asupra migrației ilegale cadrul legislativ generos din domeniul imigrării, vulnerabilitățile sistemului de securizare a frontierei ori disponibilitatea unor cetățeni români și vest-europeni de a sprijini activitățile rețelelor infracționale.
O rețea specializată în operațiuni de trafic de migranți, care acționează pe teritoriul României, are, de regulă, trei componente interdependente:
componenta 1, acționează pe teritoriul entităților estice ori sudice ( Republica Moldova, Ucraina, Transnistria, respectiv Bulgaria, Turcia) și are responsabilități pe linia racolării ori preluării migranților și transportului acestora, în mod legal, în România;
componenta 2, care acționează în România în zonele limitrofe granițelor de est și sud, are sarcini de cazare a migranților (în hoteluri, moteluri, alte spații existente în parking-urile deținute de conaționali) și de transport în vestul și sud-vestul țării, în apropierea frontierei cu Ungaria;
componenta 3, prezentă în zona limitrofă graniței de vest și sud-vest, acționează în direcția cazării (de rezervă) a migranților și a creării legăturilor în rândul funcționarilor vamali pentru a le facilita trecerea în Ungaria.
De cele mai multe ori trecerea migranților peste frontiera de vest a României este facilitată și de folosirea unor documente de identitate românești ori bulgărești falsificate, „îmbătrânite” mecanic. Astfel de documente sunt furnizate, predilect, de membrii componentelor 2 și 3, dar și 1.
În activitățile de migrație ilegală sunt implicate rețele de criminalitate organizată de diverse sorginți, cele mai active fiind cele din Republica Moldova, Ucraina, Turcia, Asia de Sud și China. Acestea au conexiuni puternice atât în țările de proveniență ale membrilor lor, cât și în rândul unor conaționali stabiliți în state vest-europene, care asigură preluarea migranților în țările de destinație.
Migranții provin, în principal, de pe spațiul ex-sovietic, asiatic și cel oriental, sunt introduși ilegal sau legal pe teritoriul României, folosindu-se ca metodă predilectă în ultimii ani, îndeosebi pe relațiile cu Republica Moldova și Turcia, intrarea legală, pe baza vizelor obținute în scop turistic, de afaceri sau de studii, de muncă, participarea la manifestări culturale internaționale organizate de asociații non-guvernamentale autohtone, urmată de părăsirea ilegală a teritoriului național, cu documente false, pe „fâșia verde” sau prin ascunderea în mijloace de transport internaționale.
Pe măsură ce țara noastră a fost inclusă în traseele ilegale utilizate pentru derularea activităților infracționale, structurile de criminalitate organizată – de sorginte autohtonă ori externă – și-au rafinat și perfecționat continuu mijloacele și metodele, și-au mărit permanent aria de acțiune, speculând deficiențele de ordin legislativ ori economico-financiar, ajungând să își atingă scopurile inclusiv prin cointeresarea materială a unor funcționari publici.
România a fost inclusă pe următoarele rute de migrație:
ruta nord/nord-est – vest:
țara de origine (spațiul CSI, îndeosebi Republica Moldova, Ucraina, Georgia) – România – Ungaria – Austria – Europa de Vest (Italia, Franța, Spania, Marea Britanie); un alt traseu presupune traversarea ilegală a frontierei terestre cu Serbia și, în continuare, cu mijloace auto prin Croația, Slovenia spre Italia sau Austria.
ruta est – vest:
țara de origine (spațiul asiatic: India, Pakistan, Bangladesh, Afganistan, China, Vietnam) – Federația Rusă – Ucraina/Republica Moldova – România – Ungaria – Austria, Slovacia sau Slovenia – Europa de Vest (Italia, Franța, Spania, Marea Britanie);
ruta sud/sud-est – vest, cunoscută drept „ruta balcanică” sau „ruta camioanelor”:
țara de origine (spațiile Orientul Mijlociu: Iran, Irak, Orientul Apropiat: Turcia, Palestina și Africa: Egipt, Sudan, Algeria, Tunisia) – Turcia sau Grecia – Bulgaria – România – Ungaria – Europa de Vest (Italia, Germania, Franța, Spania sau Marea Britanie).
Ruta maritimă Africa – România (portul Constanța) este folosită în continuare, însă la un nivel redus.
Pe parcursul anului 2009 au fost utilizate, de asemenea, următoarele rute:
Pakistan (aerian, via Dubai, Emiratele Arabe Unite)- România-Ungaria- Slovacia (cu mijloace auto) – Spania;
Continentul african – Ucraina (aerian) – Republica Moldova- România- Ungaria- Europa de Vest;
Turcia (Istambul) – Republica Moldova (Chișinău) – România- Ungaria- Austria- Germania/Franța.
Transportul migranților din Turcia în Republica Moldova se efectuează pe cale aeriană, pătrunderea pe teritoriul acestui stat realizându-se în mod legal, grupările criminale asigurând transfugilor vizele necesare acestui scop. Tranzitul celorlalte frontiere este realizat fraudulos, cetățenii străini fiind ascunși la bordul autovehiculelor de transport marfă.
Ca aspect de noutate, în 2009, s-a observat că migranții proveniți din Bangladesh, India sau Pakistan au intrat ilegal în România și pe la granița de sud, acunzându-se în mijloacele de transport, filiera migraționistă folosită fiind cea turcească. Odată ajunși pe teritoriul României, pentru a nu risca înapoierea în țările de origine și pentru asigurarea șederii pe o perioadă limitată, necesară organizării de către rețelele criminale specializate a operațiunilor de preluare și transport spre destinațiile finale vizate, migranții solicită acordarea unei forme de protecție, fiind cazați la centrele Oficiului Român pentru Imigrări (ORI).
În derularea activităților ilegale sunt speculate condițiile permisive ale cadrului legislativ privind acordarea statutului de azilant/refugiat, cum ar fi inexistența unui sistem de monitorizare/control al migranților pe perioada în care sunt cazați la centrele ORI, aceștia putând să se deplaseze liberi unde, când și cât doresc.
Astfel, contactează persoanele indicate anterior de către coordonatorii filierelor de migrație ilegală (atât cetățeni români, cât și conaționali ai migranților, stabiliți pe teritoriul României), în scopul organizării operațiunilor de scoatere ilegală din țară. Ulterior, sunt organizate grupuri de 10-12 persoane, care sunt îmbarcate în mijloace auto (de regulă, de transport mărfuri) și transportate spre frontiera româno-ungară.
b) Traficul de persoane
O formă cu un pericol social mai ridicat a migrației ilegale organizate, care își face din ce în ce mai simțită prezența la frontiera de est a României, o constituie traficul de persoane. Diferența dintre traficul de persoane și migrația ilegală organizată constă într-o caracteristică specifică traficului și anume folosirea forței, folosirea constrângerii și/sau a înșelăciunii, în scopul exploatării victimelor. În cazul traficului de persoane vorbim de exploatarea victimei traficate, aceasta din urmă neavând posibilitatea unei opțiuni. Elementul principal de diferențiere constă, așadar, în constrângerea exercitată asupra persoanei, în cazul acestei infracțiuni. Cu alte cuvinte, migrația ilegală organizată nu implică și nu se bazează pe constrângerea persoanei introduse ilegal, fiind atinsă doar ordinea publică din punctul de vedere al valorii sociale ocrotite de lege.
Astfel, o rețea ce acționează în sfera migrației ilegale organizate facilitează unei persoane intrarea ilegală în țară contra unei sume de bani, dar, la sosire, persoana respectivă este liberă; prin opoziție, victima traficului de persoane este însă înrobită, după sosirea sa la destinația finală fiind supusă unui regim de exploatare. Acest regim este menținut cu ajutorul unor mecanisme de constrângere care vizează uzul de forță, amenințarea cu forța, exploatarea vulnerabilității economice și izolarea victimei.
Acest fenomen de manifestare al criminalității transnaționale organizate a cunoscut o creștere constantă în ultimii ani, fiind o problemă atât pe plan național cât și pe plan internațional. În prezent, traficul de persoane constituie una din cele mai stringente probleme, fiind considerată o forma perfidă de sclavie. A devenit o afacere înfloritoare, atingând dimensiuni asemănătoare cu cele ale trafıcului de droguri și ale traficului de arme. România este cunoscutã ca șarã de origine și de tranzit pentru marile reșele de trafic de femei, provenind îndeosebi din Ucraina, Moldova, Asia cu destinașia în șãrile din fosta Iugoslavie, precum și Italia, Spania, Franșa, Turcia, Grecia.
În ansamblul criminalitãșii ce implicã violenșã, traficul de persoane cu consecinșe transnașionale este cel care, într-un caz concret, reprezintã ameninșãri cu o gravitate deosebitã, cu tendinșã de a se repeta, care lezeazã prin intermediul mijloacelor întrebuinșate de fãptuitori, capabile sã ducã la un pericol comun interesele vitale ale unor grupuri mari de oameni sau chiar ale unor state.
Problema traficului de persoane nu este o problemã nouã în istoria omenirii, criminalitatea din sfera traficului de persoane greveazã istoria de mai multe milenii, sclavia în forme noi sau mai vechi ca și practicile similare sclaviei continuã sã existe în alte state ale lumii, totul derulându-se sub evantaiul crimei organizate. În cazul traficului de persoane existã o cerere și o ofertã, sau, altfel spus, relașii de piașã, care sunt guvernate ca și în economia de piașã de mecanismul cerere – ofertã, între indivizii participanși la lanșul infracșional transnașional, existând o cooperare, o complicitate între vânzãtor și cumpãrãtor.
Traficul de persoane afecteazã nu doar victimele sale și familiile acestora, ci și societatea în ansamblu, ducând la violenșã crescutã la nivelul grupurilor criminale organizate care au un interes financiar pe pieșele sexului și ale muncii existente, creșterea și diversificarea crimei organizate, destabilizarea economicã prin intensificarea spãlãrii banilor, destabilizarea demograficã, creșterea corupșiei în sectorul public sau destabilizarea investișiei economice în interior care poate avea loc ca un produs cumulat al uneia sau mai multor alte riscuri strategice.
c) Traficul cu armament și materiale militare
Traficul cu armament și produse strategice este componenta cu cel mai mare grad de risc pentru securitatea și stabilitatea regiunii, intensificarea contrabandei cu armament convenșional și de distrugere în masã fiind stimulatã în ultimii 20 de ani de schimbãrile politice și sociale din șãrile zonei și creșterea rolului grupãrilor de tip mafiot în spașiul post-sovietic .
Factorii de insecuritate generași de cursa înarmãrilor s-au amplificat dupã dezmembrarea URSS și RF Iugoslavia, având ca efect disponibilizarea unor mari cantitãși de armament și material strategic, din complexurile militare de pe aceste spașii, precum și a unei pãrși a personalului militar sau civil implicat în cercetarea, producșia, comerșul și paza acestor materiale.
Potrivit Small arms survey (Anuarul asupra armelor ușoare), traficul ilicit de arme reprezintã peste 10% din totalul tranzacșiilor la nivel mondial. Asta înseamnã peste 1,4 miliarde de dolari pe an. Dincolo de câștigurile imense, traficul cu arme și echipamente militare constituie principala sursã de alimentare a conflictelor locale, a criminalitãșii, a unor regimuri susșinãtoare a grupãrilor teroriste etc.
Comerșul cu arme ușoare rãmâne una dintre cele mai profitabile afaceri din lume. Cea mai mare cãutare o au armele de foc individuale, fie cã este vorba de armele de vânãtoare sau de cele de tip militar. Statisticile aratã cã, în fiecare an, în lume se fabricã peste opt milioane de arme de foc. Repartișia lor în lume se prezintã astfel: 59,2% arme de uz privat; 37,8% arme în dotarea forșelor armate guvernamentale; 2,8% în dotarea polișiei și 0,2% în dotarea insurgenșilor și a forșelor neguvernamentale.
Traficul cu arme aduce profituri uriașe. Tranzacșiile cele mai mari se înregistreazã pe pieșele din Orientul Mijlociu și cele asiatice – în special din India, Pakistan, Taiwan. Cu o populașie de circa 20 milioane de locuitori, Yemenul, de pildã, deșine între 6 și 9 milioane arme de foc, fiind considerat una dintre cele mai înarmate șãri din lume.
Începutul secolului XXI s-a caracterizat prin ceea ce specialiștii militari au numit „revitalizarea mercenariatului” și „privatizarea” rãzboiului. Francois Misser, autor împreunã cu Philippe Chapleau, al lucrãrii Mercenaires S.A. (1998) arãtau cã, rãzboiul din Irak a adus în atenșie un actor mai pușin obișnuit pe câmpurile de luptã: companiile militare private! Înainte de începerea conflictului, susșine Misser, una dintre aceste companii private (Military Professional Resources Inc.), a antrenat în Kuwait subunitãși de luptã ale armatei americane. Aceeași companie și-a pus la dispozișie ulterior serviciile pentru reconstrucșia armatei și a administrașiei irakiene.
Specialiștii sunt de pãrere cã diminuarea bugetelor apãrãrii și reducerea drasticã a efectivelor militare, îndeosebi dupã sfârșitul rãzboiului rece, au fost printre cauzele care au stat la originea privatizãrii unor domenii ale apãrãrii aflate în mod tradișional în sarcina statului. Dupã 1990, în spașiul ex-sovietic, de pildã, au fost deconcentrași numeroși militari, profesioniști, ofișeri de informașii, care au intrat destul de repede fie în comerșul internașional de arme și echipamente militare – cum este și cazul celebrului Viktor Bout, considerat unul dintre cei mai mari traficanși de arme din lume, aflat în arest în Thailanda, din luna martie 2008 – fie au devenit o mânã de lucru ieftinã, care și-au pus competenșa profesionalã la dispozișia firmelor particulare. Mai mult, acești actori privași au fost plãtiși sã execute fel de fel de misiuni, unele mergând pânã la crime, trafic de droguri, contrabandã, recuperãri de bani etc. Mulși dintre faimoșii „racheși”, care au apãrut și în lumea interlopã româneascã, sunt rãmãșișe ale fostei armate sovietice. Nu-i mai pușin adevãrat însã cã au apãrut și s-au dezvoltat și numeroase firme ale cãror sarcini sunt apropiate de cele ale forșelor de ordine și de apãrare, care acșioneazã într-un spașiu legal permisiv. Nu este exclus ca acestea sã fie capabile sã ofere o participare militarã directã într-un conflict armat.
d) Traficul și consumul de droguri
România, ca parte integrantã a comunitãșii europene, se confruntã cu dezvoltarea alarmantã a fenomenului traficului și consumului de droguri în strânsã legãturã cu celelalte componente ala criminalitãșii transnașionale organizate. Continentul european, important consumator de droguri la nivel mondial, nu a reușit – deși a fost adoptatã Strategia UE în domeniul combaterii traficului de droguri 2005-2012 ( anexa 4 ) – sã stopeze dezastrul produs de stupefiante nici prin acșiunile guvernelor, nici prin întãrirea forșelor de polișie și nici prin cooperarea internașionalã, dupã cum o aratã creșterea continuã a numãrului consumatorilor, a numãrului deceselor datorate supradozãrii și a cantitãșilor de droguri capturate .
Europa este una dintre cele mai mari pieșe de desfacere a drogurilor din întreaga lume, complexitatea fiind principalul sãu atribut, care este determinat de o serie de factori, cum sunt:
diversitatea și volumul activitãșilor comerciale derulate de șãrile europene cu majoritatea statelor lumii, ceea ce constituie o bunã acoperire pentru traficul de droguri;
prezenșa în șãrile europene a unor importante comunitãși de imigranși din zone cunoscute ca având un potenșial ridicat de producșie, furnizare și tranzit a drogurilor, ceea ce constituie puncte de sprijin pentru grupãrile criminale conașionale implicate în transportul și distribușia drogurilor;
existenșa unui ridicat potenșial chimic la nivel european, care oferã o serie de precursori chimici utilizași mai ales în producșia drogurilor sintetice, a permis dezvoltarea la scarã mare a unor activitãși pe aceastã linie, producșia de Ecstasy și amfetamine fiind reprezentativã;
cadrul legislativ ce vizeazã consumul de droguri este neomogen la nivel european și prezintã abordãri mult diferite de la un stat la altul, în anumite șãri manifestându-se o permisivitate avansatã, pe fondul unor curente de opinie care susșin liberalizarea consumului anumitor tipuri de droguri.
În aceste condișii, confruntarea autoritãșilor din șãrile europene cu fenomenul traficului și consumului de droguri este deosebit de dificilã, constituind o prioritate la nivel comunitar.
La nivel european acșioneazã o serie de grupãri criminale implicate în traficul și distribușia de droguri, care sunt organizate, în general, pe criterii etnice, sferele de influenșã ale acestora fiind bine delimitate, însã, în anumite situașii au fost identificate și legãturi între diverse grupãri criminale.
Traficul de droguri capãtã o dimensiune din ce în ce mai îngrijorãtoare, nu numai datoritã nivelului de proliferare, ci mai ales, dimensiunii financiare a „afacerii”, existând elemente concrete care susșin cã o parte din fondurile rezultate este dirijatã pentru susșinerea financiarã a unor importante grupãri teroriste.
Edificator în acest sens este un raport al Statului Major al armatei turce, întocmit, la finele anului 2007, pe baza informașiilor furnizate de unitãșile de spionaj, în care se afirmã ca Partidul Muncitorilor din Kurdistan (Kongra-Gel), organizașie consideratã teroristã, continuã sa obșinã finanșare prin intermediul unor asociașii ce-și au sediile în Germania, Austria, Spania, Belgia, Grecia, Statele Unite, Finlanda, Danemarca, România, Rusia, Irlanda, Suedia, Norvegia, Italia și Marea Britanie. Deși în unele dintre aceste state Kongra-Gel este consideratã organizașiei teroristã și scoasã în afara legii, separatiștii kurzi au o mare libertate de mișcare și fac trafic de droguri, iar cu fondurile obșinute achizișioneazã arme, fondurile asigurate de asociașiile din statele respective cifrându-se în 2007 la cca. 300 de milioane de dolari.
Principalele porși de intrare a heroinei afgane în Europa (Afganistanul realizeazã cca 90% din producșia mondialã de mac și implicit opiu) rãmân Turcia și statele din estul continentului, drogurile urmând apoi diverse rute, în activitãșile de transport fiind implicate mai ales grupãrile criminale turcești și cele estice.
Atât ONU cât și SUA monitorizeazã cât pãmânt este utilizat pentru a cultiva mac și coca și ce cantitãși se produc, dar estimãrile lor diferã sem­nificativ. Pentru 2009, prin raportare la 2008 și 2007, ONU estimase o producșie de cca 6200 tone de opiu, respectiv 925 tone de cocainã, și cã 15-21 de milioane de oameni au consumat heroinã, iar 16-21 de milioane de oameni cocainã, cel pușin o datã; dintre aceștia 3,3-3,6 milioane consumatori sunt în Europa.
Întocmit în timpul studiului și documentãrii prin completare date „Foreign Policy România”/2009.
În circuitul heroinei și cocainei din Afganistan și Columbia spre pieșe din Europa și SUA, fiecare frontierã trecutã și fiecare traficant implicat adaugã dolari unui preș care se înzecește pe drum. Atunci când un fermier afgan își vinde opiul, el va câștiga aproximativ 900 de dolari pentru circa 7 kg de opiu uscat necesare producerii unui kilogram de heroinã purã – un produs finit care poate fi cumpãrat pe strãzile Londrei cu peste 200.000 de dolari.
În reprezentare graficã în acest subcapitol situașia traficului de droguri ( atât pentru heroinã cât și pentru cocainã) este o schemã dublu piramidalã, care evidenșiazã cum munca unui numãr foarte mare de cultivatori, pe de-o parte, și retaileri, pe de altã parte, îmbogãșește câșiva „lorzi” ai drogurilor, care lucreazã ca intermediari, stare de fapt relevatã de preșul progresiv al drogurilor :
Heroina afganã dirijatã spre „Ruta Balcanicã” ajunge, în marea ei majoritate, în Turcia, prin Iran, pe cale rutierã, cele mai uzitate acoperiri pentru aceste activitãși ilegale constituindu-le transporturile de mãrfuri sau cele de cãlãtori. Din Turcia, urmând ruta menșionatã, heroina este tranzitatã prin șãrile din Peninsula Balcanicã și ajunge, în proporșie de peste 80%, în vestul și nordul Europei.
Datele statistice ce vizeazã capturile de heroinã efectuate de autoritãșile statelor din regiune evidenșiazã existenșa a trei diviziuni ale „Rutei Balcanice”, care, în funcșie de evolușiile socio-politice și militare din regiune, sunt utilizate alternativ sau simultan de traficanșii de droguri, dupã cum urmeazã:
Turcia – Bulgaria – România – Ungaria – Austria – pieșele din vestul și nordul Europei;
Turcia –Bulgaria – Serbia –Ungaria – Austria – pieșele din vestul și nordul Europei;
Turcia – Grecia – Italia (maritim) – vestul și nordul Europei.
Mutașiile survenite în ultimii 19 ani în regiunea șãrilor din Peninsula Balcanicã, legate atât de conflictele militare din fosta republicã a Iugoslaviei, dar și de mãsurile adoptate de autoritãșile statelor din regiune pe linia luptei împotriva traficului de droguri, au determinat o serie de contramãsuri din partea grupãrilor criminale implicate în traficul de heroinã, care sã le asigure o mai mare siguranșã în activitãșile desfãșurate.
Astfel, în ultimii cinci ani, a fost „deschisã” o nouã direcșie de traficare a heroinei afgane, pe așa-numita „ Rutã a nordului Mãrii Negre”, care, la rândul ei, are douã ramuri ce „ating” și șara noastrã:
cea de nord, din Afganistan – fostele republici sovietice ale Asiei Centrale – Rusia – Ucraina – Belarus – Polonia – Cehia – vestul/nordul Europei
– România – Ungaria – vestul/nordul Europei
cea sudicã, din Afganistan – Iran – Azerbaidjan – Armenia – Georgia – Rusia – Ucraina – Republica Moldova – România – Ungaria – vestul/nordul Europei.
O parte importantã din volumul actual de droguri transportat pe „Ruta Balcanicã” a fost preluat de „Ruta nordului Mãrii Negre”, acestea fiind folosite concomitent sau alternativ de cãtre reșelele criminale, în funcșie de intensitatea mãsurilor adoptate de statele central și est-europene pe linia luptei antidrog.
4.2. Harta rutelor de transport droguri
Întocmitã pe timpul studiului și documentãrii
O altã rutã, pe cale maritimã, vizeazã traficarea heroinei din Turcia, pe Marea Mediteranã, având ca primã destinașie Italia sau ajungând direct în porturile olandeze și britanice, fluxul transporturilor maritime de mãrfuri între aceste șãri asigurând o bunã acoperire pentru traficanșii de droguri. Ca urmare a unor capturi de heroinã realizate de cãtre autoritãșile române tranzitate prin Portul Constanșa, în anii 2008 (396 kilograme) și 2009 (160 kilograme), se poate aprecia cã a apãrut o nouã alternativã de transport a heroinei afgane spre Europa, care presupune traversarea Mãrii Negre.
O mãsurã recent adoptatã de transportatorii de heroinã pe linia asigurãrii securitãșii proprii și a drogurilor traficate vizeazã constituirea unor puncte intermediare de depozitare a heroinei traficate, în locașii sigure amplasate în regiuni ce oferã cel pușin douã alternative de transport, de unde, ulterior, în funcșie de comenzile primite de la distribuitorii vest-europeni și situașia din regiune, este transportatã la destinașie pe un anumit traseu-metoda transportului fragmentat.
Europa și SUA constituie principalele pieșe de desfacere și ale cocainei, estimându-se cã, pe plan mondial, din traficarea acestui drog se produc anual aproximativ 70-80 miliarde dolari. Cocaina intrã în șãrile europene, în special prin porturile olandeze, belgiene, spaniole, italiene și, în ultimii ani, prin cele de la Marea Neagrã, precum și prin aeroporturile din diverse șãri vest-europene, situașie în care se apeleazã la curieri.
Traficul cu cocainã rãmâne în continuare sub controlul grupãrilor criminale columbiene, care sunt bine reprezentate în majoritatea zonelor de intrare a acestui drog în Europa, de unde grupãrile criminale autohtone preiau cocaina și o distribuie la nivel local sau regional, cele mai active fiind grupãrile criminale albaneze, spaniole, olandeze, britanice, în care sunt implicași și cetãșeni români, cãrora li se alãturã cele nigeriene.
Estimãrile privind cantitãșile de coca și de mac produse în Columbia și Afganistan sunt foarte diferite, cifrele fiind greu de stabilit. În ceea ce privește suprafașa câm­purilor de coca, estimãrile variazã de la cifra enunșatã de SUA, de 104.000 de hectare în 2009, la o cifrã cu 60% mai mare, de 182.000 de hectare, prezentatã de ONU în același an. Cu o asemenea incertitudine este imposibil sã fie comensurat succesul ori insuccesul unor programe americane, precum „Planul Columbia”, în valoare de 6 miliarde de dolari, o campanie antidrog care include eradicarea recoltelor.
Întocmit pe timpul studiului și documentãrii prin completare date „Foreign Policy România”/2009
Marile creșteri ale preșului de-a lungului lanșului de distribușie contribuie la misiunea aproape imposibilã de impunere a legilor antidrog. Confiscãrile de droguri în largul mãrii ori în porturi nu le produc pierderi foarte mari comercianșilor, la acel moment costurile de înlocuire a mãrfii fiind mai mici, dupã cum este evidenșiat și în reprezentarea graficã de mai jos. Apoi, pe strãzi cantitãși infime sunt purtate de un numãr mare de vânzãtori. Ar fi scump pentru autoritãși și inuman sã fie arestași suficienși vânzãtori pentru a crește puternic preșul cocainei.
În anul 2009, de referinșã pentru autoritãșile române competente în combaterea acestui flagel, sunt douã capturi de cocainã, prima realizatã în Portul Constanșa, în luna ianuarie, care prin cantitatea confiscatã – de 1200 de kilograme, cu o valoare de piașã estimatã la 100-105 milioane dolari – reprezintã cea mai mare capturã din Europa în ultimii 10 ani. Marfa provenea din Brazilia și avea ca destinașie Spania. Demn de reșinut este și faptul cã operașiunea a dus ulterior la capturarea altor 3,7 tone de cocainã, de cãtre autoritãșile americane, în Brazilia, cantitate care urma sã fie tranzitatã tot prin Portul Constanșa. Cea de a doua capturã a fost realizatã în Vama Nãdlac, în luna mai 2009, când au fost confiscate 209 kilograme (cu o valoare pe piașã de 18-18,5 milioane dolari), marfa provenea din Peru, a fost introdusã pe teritoriul nașional prin Portul Constanșa, fiind destinatã Europei Occidentale.
Expansiunea și întãrirea pieșelor de droguri din Orientului Apropiat și Mijlociu, în relașie cu cocaina, drogurile sintetice și precursorii pentru heroinã au un impact puternic asupra Centrelor de criminalitate europene. Grupãrile criminale deja înfiinșeazã laboratoare pentru drogurile sintetice în apropierea acestor pieșe cu ajutorul experșilor bulgari. În acest sens, rolul strategic al grupãrilor de criminalitate organizatã turcești, rusești și caucaziene, care schimbã, pentru diferite pieșe, heroina pentru cocainã, produse din canabis, anumiși precursori și droguri sintetice, va crește.
Același lucru se aplicã grupãrilor de criminalitate organizatã bulgare și sârbe care au un rol cheie în traficul de droguri sintetice produse în aceste șãri cãtre est. În parte, prin legãturile cu Turcia, Centrul de criminalitate sud-est își va putea extinde influenșa asupra Orientului Mijlociu și a anumitor pãrși din Asia (de exemplu Siria, Liban, Arabia Sauditã, Iran, Georgia și Armenia).
România nu reprezintã o piașã semnificativã de consum și nicio sursã pentru drogurile ilegale, ci spașiu de tranzit și de depozitare pe rutele menșionate mai sus, care permite tranzitarea derivatelor din opiacee – opiu, morfinã bazã și heroinã – provenite din Afganistan, respectiv cocainã din America de Sud, cãtre Europa Centralã, de Vest și de Nord, iar o cantitate mare de precursori necesari producerii și diluãrii drogurilor face cale întoarsã pe aceleași rute, pânã la fabricile din Afganistan..
În reșelele criminale cetãșenii români sunt implicași în operașiuni de cãrãușie, depozitare/suport logistic sau de acoperire (activitãși economice – firme transport, parking, comerș etc.)
e) Traficul și contrabanda cu șigãri și alte produse accizabile
Pentru a lupta împotriva unui trafic tot mai mare venind din Est și Asia, Bruxelles a decis sã-și consolideze frontierele externe. În prezent, 10% din șigãrile vândute în UE provin din surse de contrabandã, ceea ce reprezintã o pierdere anualã de aproximativ 7 miliarde de euro de venituri fiscale. Se apreciazã cã traficul și contrabanda cu șigarete au devenit chiar mai profitabile decât cele cu droguri, din punct de vedere al facilitãșii de producere, sancșiunilor mai blânde prevãzute de legislașiile autohtone și cuantumului veniturilor obșinute. Spre exemplificare un pachet de șigãri fine produs în Ucraina și Republica Moldova cu 0,5 euro, este comercializat de reșelele de contrabandiști cu sume care cresc exponenșial: în România 1-1,5 euro; Ungaria și Polonia 2,5-3 euro; Austria/Cehia/Germania 4-6 euro; Marea Britanie 8-10 euro/pachet. Din acest motiv, la momentul actual, tutunul este considerat produsul numãrul unu al traficului în Europa.
Contrabanda nu poate fi opritã decât la frontierele Uniunii. De aceea investișiile pentru a închide frontiera ei orientalã au demarat din 2009 în Polonia, fiind continuate în 2010, când guvernul polonez va cheltui peste 33 de milioane de euro pentru vehicule, echipamente specializate, inclusiv endoscoape și detectoare, precum și pentru un centru de control eficient și pentru comunicașii electronice.
Disparitãșile între nivelurile de impozitare a tutunului în Europa sunt adevãrata „forșã motrice” a contrabandei. Polonia a ajuns la rata minimã UE de 64 de euro pentru 1000 de șigãri, dar aceastã taxã este mult mai mare în Anglia unde ajunge pânã la 229 euro pentru 1000 de șigãri, iar în Irlanda 249 de euro.
Eforturile UE de a închide frontiera orientalã polonezã au început sã producã o deplasare a traseelor de contrabandã spre sud, în Ungaria, România și în Balcani.
În prezent au fost identificate urmãtoarele rute de contrabandã cu șigãri:
– Ucraina/Republica Moldova-România-Ungaria-Austria-Germania-Anglia;
– Ucraina-România – Ungaria-Austria-Germania-Anglia;
– Ucraina-Polonia-Germania-Anglia;
– Balcani ( Serbia/Macedonia/Kosovo/ Albania)- vestul Europei.
4.3. Harta principalelor rute de contrabandã cu șigãri
Întocmitã pe timpul studiului și documentãrii
Reșelele de sorginte esticã, specializate în operașiuni de contrabandã cu șigarete, au o componenșã mixtã, bi sau multinașionalã. Ierarhizarea reșelelor criminale prezintã particularitãși zonale fiind identificate structuri coordonate de cetãșeni ucraineni sau ai Republicii Moldova, având în componenșã cetãșeni români cu rol de execușie sau de asigurare a unor baze de depozitare a șigaretelor pe teritoriul României dar și structuri cu o componentã etnicã bine definitã ale cãror activitãși sunt subordonate necesitãșii obșinerii unui profit maxim și care coopereazã pe segmentele de introducere și valorificare a șigãrilor de contrabandã.
Reșelele ce acșioneazã la granișa româno-ucraineanã și-au creat puncte de sprijin în apropierea granișei atât în Ucraina (fabrici clandestine de șigarete, depozite, magazine duty-free) cât și în România (depozite, bazare, facilitãși de transport și distribușie).
Operașiunile de contrabandã cu șigarete la granișa cu Republica Moldova și Ucraina sunt derulate de regulã: cu mijloace auto prin metoda „capac” și disimularea șigaretelor în alte mãrfuri: mobilier, materiale de construcșii, material lemnos; prin trecerea ilegalã a „fâșiei verzi sau albastre” – râurile Tisa și Prut și fluviul Dunãrea – cu utilizarea unor modalitãși diverse precum cãrãuși, mijloace de transport auto, bãrci, șalupe, nave și barje de transport mãrfuri sau a animalelor de tracșiune.
Producerea clandestinã de șigarete este activitatea ilegalã ce determinã contrabanda cu șigarete. Astfel, dacã în cazul operașiunilor de contrabandã de la granișa româno-ucraineanã fabricile clandestine de șigarete funcșioneazã pe teritoriul Ucrainei, la granișa româno-moldoveneascã s-au constatat secvenșial și acșiuni de transfer ale unora dintre acestea în șara noastrã.
Reșelele de crimã organizatã de sorginte Republica Moldova vizeazã producerea clandestinã a șigaretelor direct pe teritoriul României având ca șintã pieșele de desfacere din UE prin valorificarea facilitãșilor comerciale reglementate în Uniunea Europeanã de care beneficiazã și șara noastrã ca membru.
În prezent, în România, au funcșionat sau funcșioneazã ilegal cel pușin 22 fabrici mobile de șigarete. Aceste fabrici mobile au fost importate din Republica Moldova și introduse în România dezasamblate. Beneficiarii utilajelor respective sunt reprezentași de cetãșeni români de nașionalitate moldoveanã, repatriași, care au înfiinșat firme în România. Aceștia au legãturi în rândul cetãșenilor români dar și în rândul cetãșenilor de origine arabã membrii ai unor grupãri de crimã organizatã specializate în operașiuni de contrabandã cu șigarete.
Principalele riscuri generate de acșiunile reșelelor de crimã organizatã specializate în trafic cu șigarete constau în: evaziune fiscalã de mare amploare, derulatã sistematic, care cauzeazã prejudicii importante bugetului de stat, anual se estimeazã un prejudiciu de 0,8-1 miliard de euro pentru statul român; organizarea și funcșionarea unor baze logistice, susșinute de legãturi de corupșie, ce controleazã canale ilicite sigure de trecere a frontierei și care pot funcșiona ca infrastructurã și pentru alte tipuri de activitãși ilegale; afectarea gravã a sãnãtãșii consumatorilor datoritã faptului cã multe din cantitãșile de tutun folosite în producșia de șigarete, în special cele de origine ucraineanã, provin din zona Cernobîl, existând indicii cã materia primã este contaminatã radioactiv.
În ultima perioadã, se constatã o structurare deosebitã a acestor activitãși, precum și luarea unor mãsuri de protecșie de cãtre reșelele de crimã organizatã, astfel: segmentarea acșiunilor pe transport, depozitare, prelucrare, ambalare, încãrcare, parcurgerea anumitor trasee; specializarea unor persoane pe genurile distincte de activitãșilor sus-menșionate; ruperea legãturilor directe între diferitele segmente de acșiune astfel încât, dacã un segment este destructurat sã nu fie imposibilã reconstituirea întregului lanș infracșional; folosirea unor sisteme de legãturã dificil de controlat de cãtre organele abilitate, concomitent cu utilizarea unui limbaj conspirat prestabilit; relașionarea, în unele cazuri, prin persoane interpuse; cointeresarea materialã și determinarea unor funcșionari publici, îndeosebi de la Polișia de frontierã și Vamã.
Infracșiunile de contrabandã și traficul cu produse accizate s-au diversificat ca urmare a intensificãrii traficului de cãlãtori și a multiplicãrii operașiunilor comerciale.
În perioada actualã se constatã o creștere progresivã permanentã și foarte însemnatã, dacã am încerca sã analizãm și din punct de vedere al mãrimii, complexitãșii și diversitãșii metodelor folosite de cãtre infractori. Manevrele folosite de contrabandiști se materializeazã în încheierea de contracte cu diferiși asociași strãini care, de regulã își au sediile societãșilor în zonele libere pentru importul de mãrfuri la preșuri scãzute.
În baza acestora se solicitã și se obșine indigenizarea produselor cu aceste preșuri, diminuând taxele vamale (și impozitul pe profit, etc.) de circa 10-15 ori, având în vedere cã toate aceste taxe și impozite se calculeazã pornind de la preșul de indigenizare a produselor.
Pentru a fi scutiși de plata taxelor vamale aferente mãrfurilor importate din Republica Moldova, contrabandiștii prezintã certificate de origine false pentru mãrfurile importate din alte șãri. Trecerea peste frontierã prin punctele vamale a bunurilor cu documente vamale privind alte bunuri este de asemenea una din metodele des utilizate de cãtre contrabandiști. Prezentarea de declarașii false la introducerea de mãrfuri în șarã s-a înscris ca metodã distinctã care a permis contrabandiștilor obșinerea unor sume fabuloase. Aceastã metodã este folositã de contrabandiști abili care au deja o reșea în care participanșii an un rol prestabilit.
Depãșirea cadrului legal în relașiile personale dintre cetãșenii strãini și unii funcșionari din cadrul institușiilor statului a favorizat crearea condișiilor de derulare a unor afaceri ilegale sub aparenta protecșie a autoritãșilor. Astfel s-au constituit adevãrate grupuri infracșionale organizate în frauda vamalã cu cafea, alcool, produse agroindustriale și alte bunuri și produse, centrele de comandã ale acestora stabilindu-se în principalele orașe ale șarii, unde și-au dezvoltat infrastructura necesarã preluãrii rapide a mãrfurilor, plasãrii lor în depozite sau centre en-gross și distribușiei în întreaga șarã, iar pentru a diminua riscul descoperirii acșiunilor ilegale, au corupt diverse persoane din sistemul vamal și din alte institușii ale statului.
Semnificativ este și traficul cu produse petroliere, derulat de reșele de crimã organizatã de sorginte ruseascã sau ucraineanã din care fac parte și cetãșeni ai Republicii Moldova, produsele petroliere provenind în majoritatea cazurilor din Rusia sau Ucraina.
Contrabanda organizatã și traficul cu produse accizabile au cuprins majoritatea sectoarelor și domeniilor de activitate economicã, afectând, din pãcate, chiar structuri și institușii publice ai cãror funcșionari au fost implicași în acte de corupșie. La sãvârșirea lor au fost atrași din ce în ce mai mulși lucrãtori vamali, care în schimbul unor foloase materiale, au înlesnit introducerea ilegalã în șarã a unor importante cantitãși de produse accizabile.
Aceste fapte sunt o ameninșare și pentru ansamblul sistemului economico-social al societãșii noastre fiind un factor de risc pentru sistemul financiar, deoarece sunt un principal canal de alimentare a economiei subterane, participanșii la comiterea acestor fapte pot fi doar instrumentele celor care conduc ori coordoneazã crima organizatã și care tind sã aibã acces în sfera deciziei, nu numai economice ci și politice, ameninșând astfel chiar siguranșa nașionalã, provoacã perturbãri nu numai prin faptul cã lipsește bugetul statului de venituri substanșiale, dar creeazã asemenea fenomene cu consecinșe dintre cele mai nefaste la nivelul activitãșilor comerciale legale, prin practicarea unor preșuri care exclud principiile concurenșei loiale, neexistând un control asupra produselor accizabile, contravaloarea produselor provenite din aceste fapte alimenteazã existenșa pe piașa financiarã a banilor negri, care finanșeazã perfecșionarea logisticii reșelelor de infractori, fiind surse importante de corupșie.
De asemenea, acest fenomen constituie o activitate extrem de profitabilã pentru grupurile organizate, atenșia principalã a acestora fiind îndreptatã spre obșinerea de capital negrevat de taxe și impozite, organizându-se adevãrate canale de distribuire a acestora cãtre majoritatea localitãșilor din șarã, mai ales pe fondul gradului ridicat de coruptibilitate al oficialitãșilor din sistemul politic, financiar și administrativ, factori favorizanși pentru activitãșile ilegale din sistemul economico financiare.
f) Traficul internașional de autovehicule furate
Pe parcursul ultimilor ani a devenit o activitate extrem de profitabilã, în special pentru cetãșenii șãrilor din estul Europei, fiind o componentã importantã a criminalitãșii transnașionale organizate. Acest fenomen se menșine la cote ridicate la frontiera de est a României, metodele folosite fiind falsificarea documentelor de înregistrare a autoturismelor, contrafacerea cheilor de contact, a seriilor caroseriilor și de motor etc.
Mãrcile de autoturisme furate cel mai adesea sunt Mercedes, Audi, BMW, Ford, Opel, cu ani recenși de fabricașie, iar majoritatea persoanele implicate provin din Republica Moldova, Ucraina, Rusia și România. Aceștia furã mașinile din șãrile vest-europene (uneori cu acordul proprietarilor) și le transportã spre Republica Moldova, Ucraina, Rusia, comisionul primit fãcând foarte rentabilã aceastã activitate ilegalã.
Trebuie subliniat faptul cã acest fenomen este foarte bine organizat, existând o structurã bine închegatã care asigurã un caracter deosebit de fluent în parcurgerea tuturor etapelor în activitatea infracșionalã (începând cu recunoașterea autoturismului ce urmeazã a fi furat și încheindu-se cu valorificarea acestuia).
La frontiera de est a șãrii noastre, acșioneazã mai multe filiere, printre cele mai active fiind identificate filiera germano – austriacã, filiera românã și filiera ex-sovieticã.
4.4. Harta filierelor de trafic cu mașini furate
Întocmitã pe timpul studiului și documentãrii
Filiera germano – austriacã acșioneazã pe ruta Germania – Austria – Ungaria – România – R Moldova, ca mod de operare întâlnit fiind atât frauda la asigurãri cât și furtul la comandã.
Filiera românã acșioneazã pe ruta România –R. Moldova – Ucraina – Rusia, în înșelegere cu proprietarul, fiind fraudatã firma româneascã de asigurãri, prin declararea mașinii ca furatã, ulterior scoaterii legale din șarã, cu documentele și cheile originale, cãtre spașiul ex-sovietic.
Filiera ex – sovieticã acșioneazã pe ruta Occident – România – R. Moldova – Ucraina – Rusia, pânã în prezent stabilindu-se faptul cã membrii acestei filiere transportã autoturisme de teren și de lux, facturate la jumãtate din valoarea lor realã.
Se constatã existenșa unei colaborãri infracșionale între diferitele filiere de hoși și traficanși, bazatã pe interes, protecșie reciprocã, schimb de ponturi, furnizarea reciprocã de documente contrafãcute ori falsificate și materializatã îndeosebi prin mijloace frauduloase, transportul autoturismelor furate pe diverse rute pentru beneficiari prestabiliși și chiar schimburi de asemenea autovehicule.
Organigrama transnașionalã a reșelei de infractori aratã cã, fiecare membru al grupului se ocupã de o activitate infracșionalã în care el este specializat. Astfel, un anumit segment are în responsabilitate furtul mașinii, un altul fabricã documentele false, altul falsificã numerele de înmatriculare ori seria caroseriei, alșii le transportã și unii le valorificã.
Faptele comise de aceste grupuri de infractori prezintã un pericol deosebit de ridicat, nu prin aceea cã fiecare au contribuit la sãvârșirea infracșiunii, ci prin modul lor de organizare care constituie o suprastructurã bine definitã, de sorginte mafiotã.
Dacã fiecare verigã a lanșului respectiv ar fi tratatã separat, poate crea impresia cã, membrii grupului sunt mici chilipirgii care au urmãrit sã-și rotunjeascã veniturile. Un asemenea mod de a privi lucrurile este foarte periculos deoarece deschide larg porșile criminalitãșii transnașionale organizate.
Prin sãvârșirea unor asemenea fapte, statul român este prejudiciat cu importante sume de bani rezultate din neplata taxelor și impozitelor aferente unui astfel de negoș dacã s-ar efectua conform legii.
g) Traficul cu produse piratate și contrafãcute
Contrafacerile reprezintã unele dintre cele mai profitabile afaceri din lume, studiile internașionale indicând faptul cã economia subteranã rezultatã din contrafaceri reprezintã peste un sfert din economia globalã. Acestea sunt încurajate indirect prin lipsa de fermitate și inconsecvenșa reacșiilor oficiale ale statelor la fenomenul privind încãlcarea dreptului de proprietate privatã. Aceasta inconsecvenșã a oficialitãșilor responsabile conferã infractorilor un risc minim de a fi prinși și trași la rãspundere.
Un alt factor care încurajeazã contrafacerile este ușurinșa cu care produsele pot fi imitate în zilele noastre, prin intermediul mijloacelor tehnologice în continuã dezvoltare. În ceea ce privește România, pirateria și contrafacerea sunt omniprezente și un fenomen de o asemenea amploare nu ar putea avea loc și nu ar putea sã dãinuie dacã nu ar fi puternic susșinut de mai toși cei implicași sau afectași de el: de la producãtori și comercianși, la institușiile statului și nu în ultimul rând la cumpãrãtori, prin slaba conștienșã publicã a ilegalitãșii activitãșilor asociate contrafacerii și a consecinșelor dãunãtoare ale acestui tip de activitate.
Sumele uriașe investite de organizașiile criminale în logistica industriei pentru a crește calitatea, dar și cantitatea producșiei de bunuri contrafãcute fac foarte dificilã detectarea acestor bunuri. În anumite șãri (ex. China) existã fabrici al cãror obiect de activitate îl reprezintã doar producerea de bunuri contrafãcute, fiind pieșe de desfacere deschise.
Pentru a nu genera suspiciuni asupra calitãșii bunurilor produse, acești fabricanși fixeazã preșuri asemãnãtoare sau, uneori, chiar mai mari decât cele ale originalelor.
În ceea ce privește frontiera de est a șãrii noastre, presiunea este foarte mare, deoarece 70% din producșia mondialã provine din Asia de Sud – Est, din acest procent 60% vizând Uniunea Europeanã. România nu este perceputã ca fiind o șarã producãtoare de mãrfuri contrafãcute, dar are o reputașie deosebitã de șarã de tranzit pentru aceste produse în drumul lor din Asia spre Occident. Uniunea Europeanã este o prosperã piașã de desfacere pentru produsele contrafãcute, iar fãptuitorii se bazeazã în special pe imposibilitatea organelor cu atribușii pe aceastã linie de a efectua controale fizice amãnunșite tuturor containerelor care provin din zone cu potenșial ridicat de contrafacere.
Pe frontiera esticã acșioneazã grupãri care au ca preocupare traficul cu produse piratate și contrafãcute, acșionându-se cu precãdere în punctele de trecere a frontierei dar și în zona aferentã, cel mai prolific producãtor și exportator cãtre România, de produse piratate sau contrafãcute fiind China. Bunurile sunt aduse pe relașia China – cargo aerian/naval – Republica Moldova și România. În momentul în care produsele ajung pe piașa din România existã douã posibilitãși: fie acestea sunt lansate spre comercializare, fie sunt trimise pe componente și urmeazã sã fie asamblate, finisate, reambalate, reetichetate și livrate în regim containerizat, maritim sau rutier cãtre șãrile Europei sau S.U.A..
Unul dintre factorii favorizanși pentru care România este inclusã pe lista rutelor uzitate pentru produsele contrafãcute este pozișionarea geograficã strategicã pe care o ocupã, oferind variante multiple pentru alegerea locașiilor de comercializare a bunurilor. Principalele categorii de produse care sunt expediate din China în vederea comercializãrii pe piașa româneascã sunt: textile, încãlșãminte, electronice și electrocasnice, jucãrii, cosmetice, etc.. Un alt factor important este numãrul în continuã creștere al imigranșilor de origine chinezã, creându-se astfel cadrul favorabil pentru dezvoltarea pieșei produselor contrafãcute. Aceștia au format o adevãratã comunitate, devenind elementul de legãturã între China, ca producãtor, și România, ca șarã de tranzit sau ca piașã de desfacere.
Grupuri infracșionale transnașionale exploateazã piașa enormã a înregistrãrilor sonore prin producerea de copii ilegale/neautorizate ale lucrãrilor artiștilor de succes.
Ei nu suportã cheltuielile pe care le are industria producãtoare de muzicã în vederea dezvoltãrii, distribușiei, sau marketingului. Se pot obșine profituri enorme din producșia ilegalã de viniluri, casete, CD-uri, DVD-uri. O astfel de filierã care este activã pe frontiera esticã este cea care se ocupã de traficul cu CD-uri și DVD-uri piratate din Rusia sau fostele state CSI și din Pakistan, aceste zone fiind printre cele mai cunoscute din lume, unde se aflã și cele mai multe laboratoare clandestine pentru piratare. Fabricile de CD-uri din Rusia folosesc o combinașie de echipamente noi și second hand de foarte bunã calitate achizișionate cu ușurinșã de pe pieșele din China și Japonia, respectiv cele vest-europene. La aceastã situașie se adaugã dezmembrarea și reasamblarea, în Rusia, a fabricilor din Bulgaria și Ucraina, ceea ce a condus la amplificarea problemei.
Consumatorii sunt afectași prin achizișionarea și folosirea produselor contrafãcute ce prezintã un risc ridicat pentru sãnãtatea și siguranșa lor. Totodatã, prin astfel de activitãși ilicite sunt finanșate alte operașiuni ale criminalitãși transnașionale organizate. Contrafacerile afecteazã și mediul concurenșial: preșul produselor companiilor care desfãșoarã activitatea în mod legal nu pot concura cu preșul produselor contrafãcute, în cazul acestora din urmã costurile de cercetare și marketing fiind inexistente.
Contrafacerea a diminuat într-o mãsurã importantã realizarea resurselor bugetului de stat și, implicit, reducerea nivelului de trai al populașiei. Contrafacerea nu reprezintã simple acte de pãgubire a bugetului de stat și lezare a intereselor cetãșenilor, ci constituie adevãrate segmente și forme de criminalitate transnașionalã organizatã, majoritatea fiind sãvârșite de grupuri de infractori care au atribușii bine determinate și responsabilitãși precise, organizași pe criterii etnice, de rudenie sau relașii afective, specializași pe categorii de produse ori genuri de falsificare și desfacere a acestora. Dacã în urmã cu câșiva ani, actele de contrafacere se realizau în principal de persoane fizice care cãlãtoreau în strãinãtate și de unde aduceau fraudulos cantitãși relative mici de mãrfuri, odatã cu creșterea numãrului de societãși comerciale cu capital privat, și, îndeosebi, a celor înfiinșate de cetãșeni strãini, cu capital simbolic, s-au creat premisele constituirii grupurilor infracșionale pe structura unor filiere cu segmente în strãinãtate, la frontierã și în interiorul șãrii.
Consumatorul este o victimã a contrafacerilor, fiindu-i pusã în pericol sãnãtatea și integritatea fizicã în urma folosirii sau exploatãrii unor astfel de produse, prin compozișie necorespunzãtoare, prin nocivitate, prin omitere de componente, etc..
Salariile acordate celor care muncesc în aceastã industrie, de cele mai multe ori la negru, sunt cu mult sub cele din domenii de producșie asemãnãtoare, dar care desfãșoarã o activitate legalã. Condișiile de activitate sunt minime, neîncadrându-se în standardele normale de lucru. Un alt efect este acela al șomajului, care apare în momentul în care titularul unui drept de proprietate intelectualã nu-și mai permite continuarea activitãșii comerciale în condișii de concurenșã neloialã, fiind nevoit sã recurgã la procedura falimentului. Falimentul unor firme afectate de fenomenul contrafacerii semnificã o scãdere a contribușiilor la bugetul de stat, cu puternice implicașii asupra nivelului de trai din acel stat. ăomajul determinã o majorare a fondurilor alocate asigurãrilor sociale și, implicit, diminuarea sumelor acordate altor ramuri.
Toate aceste efecte, fie ele de ordin social, economic sau politic, fac ca traficul cu produse piratate sau contrafãcute sã constituie o ameninșare la adresa securitãșii nașionale.
4.1.4. Proliferarea armelor de distrugere în masã (ADM)
Proliferarea armelor de distrugere în masã: nucleare, chimice, biologice și radiologice constituie o ameninșare deosebit de gravã sub raportul potenșialului de distrugere, în condișiile în care accesul la astfel de mijloace devine tot mai ușor, iar tentașia dobândirii și folosirii lor sporește ameninșãtor. Concomitent, scad garanșiile de comportament responsabil al autoritãșilor care intrã în posesia lor, îndeosebi în cazul regimurilor animate de ideologii politice sau religioase extremiste. Se apreciazã cã, numãrul rachetelor de croazierã și al celor balistice cu razã lungã de acșiune în teatrul operașiunilor militare va crește semnificativ, în special în Orientul Mijlociu. Aceastã dinamicã are capacitatea de a schimba fundamental echilibrul de forșe în teatrul de acșiuni militare, caracterul rãzboiului și conflictul regional.
Pentru statele NATO și UE problema neproliferãrii armelor de distrugere în masã și prevenirea folosirii acestora de cãtre grupãrile teroriste sunt deosebit de importante și se aflã menșionate pe agendele de lucru ale majoritãșii guvernelor lumii.
De altfel, în Strategia Nașionalã de Securitate a Statelor Unite ale Americii se considerã cã “nu existã ameninșare mai mare decât un atac terorist cu arme de distrugere în masã”.
Complementar eforturilor întreprinse de Uniunea Europeanã, la 12 decembrie 2003, a fost adoptatã Strategia UE împotriva proliferãrii armelor de distrugere în masã, care prevede o hartã completã pentru activitãșile prezente și viitoare în lupta împotriva proliferãrii armelor de distrugere în masã, probabil cel mai dezvoltat punct de pe agenda politicã a Strategiei Europene de Securitate.
Organismul de referinșã în ceea ce privește neproliferarea armelor chimice este Organizașia pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC), organizașie internașionalã interguvernamentalã înfiinșatã prin prevederile Convenșiei pentru interzicerea armelor chimice (CWC) (29 aprilie 1997) și rãspunde de implementarea standardelor legale internașionale de dezarmare și neproliferare chimicã în cele 171 de state-pãrși.
În luna septembrie 2004, Consiliul Director al A.I.E.A. a adoptat Planul de Securitate Nuclearã pe perioada 2005-2009. Scopul planului a fost acela de a acorda asistenșã șãrilor pentru întãrirea protecșiei fizice a materialelor nucleare și a uzinelor de prelucrare, prin detectarea traficului ilegal cu substanșe nucleare peste granișe și îmbunãtãșirea controlului surselor radioactive.
Ameninșarea cu întrebuinșarea armelor de distrugere în masã ar trebui sã fie sursa unei îngrijorãri mult mai mari decât se întâmplã în prezent, deoarece acest gen de atac se bazeazã pe urmãtoarele :
sunt mai ieftine decât proiectarea și producerea de rachete balistice;
pot fi pregãtite și puse în aplicare în secret; sursa armelor poate fi mascatã într-o încercare de a se evita o ripostã din direcșia pãrșii atacate;
sunt mai eficiente decât rachetele balistice care au fost supuse unor programe riguroase de testare și validare;
sunt mai eficiente în rãspândirea agenșilor biologici;
evitã sistemele de apãrare împotriva rachetelor.
Atunci când se vorbește de ameninșarea armelor de distrugere în masã trebuie cunoscut faptul cã la nivel mondial existã o preocupare constantã și intensã pentru distrugerea stocurilor și interzicerea fabricãrii unor asemenea arme, eforturi materializate prin Convenșii de interzicere a folosirii și fabricãrii de arme nucleare, chimice și biologice (Convenșia Armelor Chimice – ianuarie 1993 – 131 șãri semnatare; Convenșia de interzicere a Armelor Biologice și Toxinelor – 1972 – peste 100 de șãri semnatare; Protocolul de la Geneva privind controlul agenșilor chimici și biologici de luptã – 1925 – peste 100 de șãri semnatare).
La ora actualã, aceste Convenșii au fost semnate de majoritatea statelor lumii. Mai mult, șãrile posesoare de asemenea arme fac tot posibilul pentru descurajarea celorlalte șãri privind producerea sau cercetarea în domeniul acestor tehnologii.
Riscul unor represalii în masã împotriva șãrilor de origine sau furnizoare de grupuri teroriste și care sunt suspecte de deșinere a unor capacitãși de producșie chimice sau biologice, prezintã un efect moderat fașã de mai multe șãri cum ar fi Coreea de Nord, Iran, Libia, Siria etc. , nominalizate în Doctrina de Apãrare a S.U.A. ca fãcând parte din “Axa rãului”.
Tehnologia cu dublã utilizare cu aplicașie pentru ADM este destul de accesibilã pe piașã. Materiale fisionabile, adesea la un nivel adecvat pentru utilizarea în arme, au fost traficate, conform rapoartelor publice, din fostele state sovietice. Aparent, și precursorii chimici sunt accesibili, de asemenea, pe scarã largã.
Sub presiune economicã, nevoia de vânzãri externe profitabile reprezintã o puternicã atracșie a entitãșilor furnizoare, în special în cazul produselor și tehnologiilor cu dublã utilizare. Un control al exporturilor necorespunzãtor efectuat în unele șãri, cum ar fi Rusia și China, încurajeazã aceastã tendinșã. Mai mult, unele state “recipient” de tehnologii pentru ADM și rachete, îndeosebi state mature cu programe sponsorizate, au început sã furnizeze tehnologie și expertizã altor proliferatori.
Asemenea “proliferatori secundari“ cum sunt India, Iran, Coreea de Nord și Pakistan nu sunt membri ai regimurilor de control ca NSG (Grupul Furnizorilor Nucleari), AG (Grupul Australia) și MTCR (Regimul de Control al Tehnologiilor pentru Rachete) și nu aderã la acestea, pentru evitarea constrângerii exporturilor lor.
4.1.5. Criminalitatea informaticã
În ultimii ani a fost semnalatã o intensã activitate a reșelelor de crimã organizatã specializate în infracșiuni informatice: skimming, clonare de carduri bancare, extrageri de numerar de la ATM-uri folosind carduri clonate, comerș cu date necesare inscripșionãrii de carduri etc.
Fenomenul poate fi relevant în planul securitãșii nașionale și prin prisma promovãrii unei imagini negative a României în plan internașional, având în vedere faptul cã sunt prejudiciate preponderent persoane și institușii din Europa Occidentalã și America de Nord.
De altfel în multe evaluãri ale agenșiilor internașionale de aplicare a legii hackerii români sunt plasași la loc de frunte (n.n.: în general locul 3 dupã China și Rusia) în ceea ce privește impactul/daunele/prejudiciul asupra sistemelor informatice atacate. În acest context riscul devine major, existând posibilitatea ca specialiști în criminalitate informaticã sã fie recrutași/cooptași de entitãși/structuri externe și implicași în atacuri informatice ce vizeazã infrastructura (sisteme de management al transportului public, distribușia de energie, sisteme de comunicașii) sau site-uri ale unor agenșii/organisme guvernamentale.
O specializare distinctã în cadrul acestor reșele, cu extensii și conexiuni în majoritatea șãrilor vest-europene, dar și în America de Nord și Centralã, este comerșul cu astfel de echipamente (skimmere – utilizate pentru captarea și stocarea datelor de pe card, tastaturi false, aplicate peste tastatura bancomatului, minicamere de luat vederi – utilizate pentru înregistrarea codului PIN etc.) care fie sunt distribuite membrilor grupãrilor de provenienșã – în schimbul unui procent din sumele obșinute (circa 40%), fie sunt vândute altor reșele de crimã organizatã, care acșioneazã în România sau în strãinãtate.
Liderii grupãrilor pun la dispozișia membrilor logistica necesarã fraudãrii sistemelor informatice și tehnicile de fraudare, implicându-se, însã, și în reorganizarea segmentelor grupãrii și în relocarea acestora în estul ori vestul Europei, atunci când sunt de exploatat situașii „favorabile” pe alte spașii. De asemenea, s-a constatat cã reșelele specializate în astfel de infracșiuni „lucreazã” în zonele șintã cu mai multe echipe, ai cãror membri sunt, uneori, specializași pe activitãși distincte (identificã locuri și plaseazã skimmere, ridicã datele obșinute, cloneazã cardurile – direct sau prin intermediul altor persoane specializate, extrag sumele în numerar de la ATM-uri și vând/cumpãrã de la alte grupãri seriile de date copiate ilegal în vederea realizãrii de clone).
Sumele rezultate din activitãșile infracșionale derulate, care pot fi de ordinul a sute sau chiar milioane de euro, sunt introduse în circuitul financiar legal , fiind investite în bunuri al cãror drept de proprietate este ușor de transferat (imobile, autoturisme de lux, bijuterii etc.).
Având în vedere inclusiv elemente precum situașia materialã precarã a unor tineri, dispuși ca pentru câștiguri financiare imediate sã acșioneze ca „sãgeși” pentru grupãrile specializate în „skimming” (coordonate, în multe cazuri, de elemente ale lumii interlope) estimãm o extindere continuã a grupãrilor specializate în acest fel de infracșiuni.
4.1.6. Guvernarea ineficientã și corupșia
Un rol important în procesul de consolidare a stabilitãșii și securitãșii noilor democrașii din Europa centralã, de est și de sud-est revine capacitãșii statelor și a societãșilor de a promova o gestiune eficientã a intereselor publice, adicã o bunã guvernare.
Noile democrașii continuã sã se confrunte cu diferite stãri de fapt negative, unele cu valenșe de fenomen, efecte ale guvernãrii ineficiente, ceea ce submineazã încrederea cetãșenilor în institușiile publice și poate constitui o ameninșare la adresa securitãșii statelor.
Un astfel de fenomen este și influenșa crescutã a crimei organizate, în mediul economic și social atât la nivel central cât și local, în scopul impunerii unor decizii favorabile intereselor ilicite ale reșelelor, acestea devenind de-a lungul timpului adevãrate centre de putere paralele cu autoritãșile statului, susbstituindu-se în anumite cazuri acestora.
Independent de paleta de activitãși desfãșurate, corupșia, respectiv penetrarea și influenșarea capacitãșii de decizie a reprezentanșilor administrașiilor, reprezintã modalitatea de protecșie comunã a reșelelor de criminalitate transfrontalierã.
Se înregistreazã, astfel, o fluidizare a interacșiunilor cu reprezentanșii structurilor statale, indusã de eficienșa financiarã și asigurarea sistemelor de protecșie. Raporturile de colaborare între aceștia și structurile crimei organizate nu șin seama de diferenșieri de sorginte ori rang social, articulându-se exclusiv pe baza unor factori de naturã financiarã.
Punerea în dependenșã a decidenșilor statului are ca finalitate: obșinerea de protecșie la nivel înalt; asigurarea sprijinului necesar pentru derularea în circumstanșe favorabile a activitãșilor economice și comerciale ilicite în care sunt implicate structurile criminale (în unele cazuri fraudele financiare sunt bazate pe sprijinul direct venit de la nivelele decizionale ale unor institușii ale statului implicate în gestionarea banilor publici sau administrașia publicã localã și centralã); obșinerea de informașii confidenșiale privind anchetele și activitãșile de cercetare penalã, respectiv de control financiar, desfãșurate de institușiile abilitate ale statului, atât pentru informare, cât și în vederea influenșãrii derulãrii acestora, în scopul tergiversãrii sau mușamalizãrii acșiunilor investigate.
În unele cazuri, legãtura dintre grupãrile de crimã organizatã și factorii cu funcșii de decizie din cadrul diferitelor institușii ale statului este asiguratã de persoane care au activat în astfel de institușii și care prin natura profesiei practicate au intrat frecvent în contact cu funcșionarii publici. Acestea sunt folosite, (prin cointeresare materialã), prin intermediul unor membri ai reșelei anume desemnași și sunt dirijate atât pentru a obșine informașii din mediul de interes, cât și pentru a interveni pe lângã organele de control, în scopul rezolvãrii favorabile a diverselor probleme cu care se confruntã reșeaua. De asemenea, mai sunt dirijate și pentru menșinerea și numirea în funcșii de conducere a persoanelor cu putere de decizie în mediul de interes și care sunt aservite reșelei sau pentru mușamalizarea controalelor în care s-au constatat ilegalitãși.
Un mijloc de presiune și influențare atât a factorilor decizionali cât și a justiției, îl constituie preocuparea de a controla prin diverse moduri anumite segmente ale mass-media în scopul creării unor curente de opinie concordante intereselor rețelei, de plasarea în funcții de decizie în cadrul unor instituții „cheie” ale statului a persoanelor aflate sub control în scopul protejării și susținerii afacerilor ilegale.
În contextul crizei economico-financiare actuale și a ineficienței autorităților statului în combaterea pe fond a fenomenelor, este posibilă o creștere a influenței grupărilor criminale organizate autohtone ori de alte sorginți în mediile economic, social și politic, în special prin introducerea în circuitele economice legale a unor importante resurse financiare ilegale, deturnări de fonduri europene în contextul accesării unor programe finanțate de UE.
. 4.2. Responsabilități ale României, pe frontiera de est, privind
riscurile și amenințările de securitate la adresa UE
Intrarea României în rândul statelor membre ale UE, în ianuarie 2007, printre alte urmări imediate, implică și asumarea unor responsabilități în ceea ce privește diminuarea și/sau eliminarea efectelor pe care le pot genera riscurile și amenințările din spațiul aflat în vecinătatea frontierei sale estice.
O primă obligație constă în securizarea frontierei sale răsăritene. Aceasta atât sub aspectul unei organizări instituționale adecvate scopului, cât și al utilizării unei aparaturi moderne de monitorizare și supraveghere a frontierei. Eforturile pentru securizarea frontierei sunt canalizate în următoarele direcții: armonizarea procedurilor de lucru, îmbunătățirea cooperării la frontieră între toate autoritățile naționale și între reprezentanții aceleiași autorități din România și țările spațiului ex-sovietic, precum și îmbunătățirea schimburilor de informații între serviciile relevante ale acestor țări, într-un cadru bine definit și sistematic.
Analiza principalelor componente ale criminalității transnaționale organizate indică faptul că frontiera estică a României, în viitorul apropiat și a spațiului Schengen, a devenit foarte atractivă pentru principalele rețele ce activează în această regiune, fiind necesare măsuri suplimentare pentru asigurarea mediului intern de securitate.
Securizarea graniței externe a Uniunii, care coincide cu frontiera dintre un stat membru și un stat ne-membru al Uniunii, așa cum am mai spus, intră atât în competențele UE, cât mai ales în cele ale statului ”de graniță”.
În cazul României, a cărei frontieră estică și nordică reprezintă granița Uniunii, securizarea acestor linii este asigurată atât prin Agenția Europeană pentru Managementul Cooperării Operaționale la Granițele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene (Frontex), dar și prin eforturi naționale susținute cu ajutorul Uniunii.
În domeniul controlului la frontieră, România a beneficiat de sprijin din partea Uniunii Europene, prin programul PHARE. După ce România a devenit stat membru, asistența comunitară financiară în scopul întăririi controlului la frontieră și al securizării granițelor a fost suplimentată.
În al doilea rând, se acționează pentru formarea și motivarea personalului cu competențe privind paza și apărarea frontierei, la nivelul exigențelor în domeniu în Uniunea Europeană. În acest context, pe lângă calitatea persoanelor recrutate în vederea încadrării în structurile cu misiuni specifice pe frontieră, se acordă o atenție sporită educației acestora în spiritul valorilor și normelor proprii Uniunii Europene. Astfel, unele obiceiuri și mentalități moștenite din perioada anterioară se cer profund transformate, iar în cazul altora, chiar renunțat complet la ele.
În al treilea rând, s-a pus accent pe implicarea activă a instituțiilor naționale competente în cooperarea regională și internațională cu structuri similare angajate în lupta împotriva crimei organizate. Astăzi, aceste grupări și-au extins activitățile până la nivelul unor adevărate întreprinderi ce au ca obiect de activitate traficul de arme, frauda în asigurări pe scară largă, crima contra mediului înconjurător, imigrația clandestină, spălarea de bani, frauda bancară, frauda în plata taxelor pe carburant și corupția.
Acest tip de crime influențează sentimentele de securitate, de încredere, de ordine și prezintă o amenințare pentru securitatea economică a României și, implicit, pentru cea a UE, afectând funcționarea normală a economiei de piață. În plus, grupurile criminale transnaționale au acces la enorme sume de bani care trebuie spălate. Această activitate are incidență asupra operațiunilor instituțiilor financiare legitime, cu consecințe pe termen lung ce pot merge dincolo de mediul de afaceri și genera efecte negative asupra climatului de investiții, taxelor fiscale și încrederii consumatorilor.
Cooperarea între serviciile naționale de informații este un imperativ major în mediul actual de securitate, În condițiile în care noile amenințări la adresa securității internaționale au determinat o concertare a eforturilor tuturor statelor democratice în direcția prevenirii și contracarării acestora, apare tot mai necesară stabilirea unor mecanisme eficiente de gestionare și evaluare colectivă a informațiilor.
În al patrulea rând, este vorba de intensificarea activității diplomatice, inclusiv a diplomației militare, pentru soluționarea, potrivit normelor internaționale, a conflictelor înghețate din vecinătatea frontierei de est.
În fine, avem în vedere armonizarea legislației românești în materie cu cea existentă în Uniunea Europeană. Aceasta implică alinierea prevederilor actelor normative privind activitățile de pe frontieră, cât și a sistemului juridic din România, la cel din UE, sub toate aspectele.
Având în vedere obiectivul fundamental al Uniunii Europene în domeniul Justiției și Afacerilor Interne, de a “menține și dezvolta Uniunea ca o zonă de libertate, securitate și justiție, în care libera circulație a persoanelor este asigurată în conformitate cu măsurile adecvate privind controlul la frontierele externe, azilul, imigrația, prevenirea și combaterea criminalității”, România a acționat și acționează consecvent pentru implementarea progresivă a măsurilor necesare în vederea atingerii unui nivel de securitate adecvat frontierelor sale, conform Strategiei naționale de management integrat al frontierei de stat. Totodată, Strategia națională privind imigrația 2007- 2010 (anexa 3) se înscrie în orientările strategice definite de Consiliul European în domeniul legislativ și operațional ce guvernează acest spațiu, fiind stabilite liniile de acțiune ale Guvernului României în ceea ce privește imigrația controlată, prevenirea și combaterea imigrației ilegale, azilul, integrarea socială a străinilor și corelarea tuturor acestor aspecte cu fenomenul emigrației cetățenilor români.
România a trebuit să își modernizeze sistemul de supraveghere la frontierele de stat, astfel încât să se alinieze standardelor europene în materie. Libera circulație pe teritoriul Uniunii Europene comportă și problematica asigurării securității, o chestiune asumată în comun de toate statele membre. Cum nu toate statele membre UE au frontiere externe, managementul frontierelor este o activitate coordonată la nivel comunitar pentru care se aplică principiul împărțirii responsabilităților între state.
În România, liniile directoare ale reformei sistemului de control al frontierei au fost trasate de Strategia privind managementul integrat al frontierei de stat și Strategia de securizare a frontierei pentru 2004-2006. Pentru realizarea obiectivelor propuse prin Strategie, România are în vedere alinierea legislației naționale la politicile Uniunii Europene în domeniu, inclusiv prevederile “Programului de solidaritate și management al fluxurilor migratorii pentru perioada 2007 – 2013” și în deplină concordanță cu Programul Haga “Întărirea libertății, securității și justiției”.
De asemenea, Sistemul integrat de supraveghere a frontierei de stat (SISFS) este în curs de construcție. SISFS privește atât frontiera verde cât și cea albastră a României, iar elementele sale cheie sunt resursele umane, echipamentele, tehnica IT și cooperarea interinstituțională și internațională.
SISFS este operaționalizat prin sub-sisteme care includ sistemele de comunicații mobile și fixe, sistemul de tehnologie a informației, sistemul de supraveghere la Marea Neagră, sistemele de mobilitate navală și terestră, etc.
Sistemul integrat de observare și supraveghere a traficului la Marea Neagră – SCOMAR – este infrastructura SISFS la frontiera albastră. Ministerul Administrației și Internelor a preluat deja în administrare toate terenurile necesare realizării SCOMAR, iar Portul Constanța are un terminal pentru pasageri conform prevederilor Schengen.
Rețeaua de atașați de afaceri interne și ofițeri de legătură pusă la punct de Ministerul Administrației și Internelor este legătura directă dintre Poliția de Frontieră Română și instituțiile similare din alte state.
Un element esențial în cooperarea internațională pentru diminuarea fenomenului migrației ilegale și a infracțiunilor conexe sunt Punctele și Centrele de Contact care au fost create pentru schimbul de informații în plan regional și european. Astfel, a fost înființat punctul de contact româno-bulgar la Giurgiu pentru frontiera cu Turcia, Punctul de contact pentru frontiera cu Ucraina, Republica Moldova și Federația Rusă la Galați și Punctul de contact de la Oradea pentru Vestul Europei.
Câteva echipe de ofițeri ai Poliției de frontieră își desfășoară periodic activitatea la granița dintre Franța și Spania, la cea dintre Austria și Ungaria; la solicitarea Austriei și Spaniei, aceste echipe au fost trimise și pentru monitorizarea cetățenilor români care călătoresc în spațiul Schengen.
În scopul gestionării eficiente a migrației legale și exercitării unui control eficient al celei ilegale, în anul 2002 a fost constituit Sistemul Informatic de Mangement al Străinilor (SIMS), care, în prezent, este complet integrat cu sistemul Visa on-line și cu sistemul informatic pentru evidența solicitanților de azil. În acest sistem sunt înregistrați peste 1.000.000 de străini.
Principalele obiective ale SIMS sunt: administrarea tuturor evidențelor referitoare la admisia și șederea străinilor, la formele de protecție acordate acestora, precum și evidența operativă referitoare la străinii depistați cu ședere ilegală, cei urmăriți penal sau îndepărtați de pe teritoriul României, consemne instituite la frontieră, precum și modernizarea și îmbunătățirea sistemului pentru asigurarea compatibilității SIMS și asigurarea fluxului de date către SIS II (alerte Schengen), VIS și EURODAC.
SIMS se constituie ca resursă interdepartamentală în cadrul Ministerului Administrației și Internelor, este operațional la nivel central și la nivelul tuturor structurilor teritoriale ale ORI și poate fi accesat atât de instituțiile cu responsabilități în gestionarea migrației, cât și de cele cu atribuții în domeniul securității naționale, apărării și ordinii publice.
Deși abordarea fenomenului a presupus o serie de modificări structurale, persistă unele carențe care vizează, deopotrivă, legislația în domeniu și modalitățile de punere în aplicare a acesteia, vulnerabilități exploatate de rețelele de crimă organizată transfrontalieră implicate în activități de migrație ilegală, cum sunt:
absența ori insuficiența unor norme sau proceduri ale structurilor specializate românești, care să asigure un control eficient asupra cetățenilor străini stabiliți sub diverse motivații pe teritoriul național (de ex. verificarea periodică a prezenței străinilor la locul de muncă sau la adresa de cazare, deplasări efectuate în țară);
accesul neîngrădit al unor persoane străine în centrele de cazare ale ORI, de cele mai multe ori acestea intermediind legătura dintre migranți și rețelele criminale de profil;
aplicarea unor sancțiuni superficiale pentru tentativele succesive de ieșire ilegală din România, derulate de migranți după solicitarea statutului de azilant;
acordarea de pedepse penale doar pentru persoanele care sprijină activitățile de migrație ilegală (de exemplu, călăuzele), nu și pentru transfugi, existând situații în care inclusiv membrii grupărilor criminale, surprinși în flagrant de organele Poliției de Frontieră, au solicitat acordarea statutului de azilant, invocând constrângerea la care au fost supuși din partea migranților.
În acest cadru de referință, finalizarea Sistemului Integrat pentru Securitatea Frontierei de Stat, angajament asumat prin Planul de Acțiune Schengen – revizuit în 2006, constituie o prioritate pentru România.
4.3. Strategii ale mediului de securitate la frontiera răsăriteană a NATO și UE
România, după aderare a devenit un pilon al graniței de est a Uniunii Europene și, implicit, un scut în fața amenințărilor și vulnerabilităților din zona Orientului sau din zona statelor ex-sovietice.
Politica Europeană de Securitate și Apărare a cunoscut în ultimii ani o evoluție rapidă, favorizată de emergența unui consens politic cu privire la necesitatea conturării unei dimensiuni proprii de securitate și apărare la nivelul Uniunii Europene.
Mecanismele și instituțiile de cooperare și asistență s-au concentrat, în ultimii 15 ani, îndeosebi în vecinătatea frontierei răsăritene și sudice a NATO și Uniunii Europene, unde Procesul Barcelona a fost urmat de Dialogul Mediteranean al NATO și Inițiativa de Cooperare de la Istambul, iar Pactul de Stabilitate al UE pentru Europa de Sud-Est, lansat sub auspiciile OSCE, a fost completat după Summitul NATO de la Washington din 1999, prin Inițiativa de Cooperare pentru Europa de Sud-Est (SEEIC). În aceeași zonă, planul de acțiune pe linia conceptuală a bunei vecinătăți europene, în cadrul asistenței financiare pentru Rusia derulate prin programul TACIS și pentru concretizarea obiectivelor Procesului de Stabilizare și Asociere (SAP) în spațiul fostei Iugoslavii, se completează cu derularea complexă a exercițiilor și activităților NATO și statelor partenere.
Uniunea Europeană se află în acest moment într-un amplu proces de adaptare la nivelul căruia dezvoltarea componentei de securitate și apărare este orientată în susținerea profilului său strategic, în conformitate cu obiectivele Strategiei de Securitate asumate de statele membre în decembrie 2003.
Securitatea este un proces în continuă evoluție, iar aceasta poate fi cel mai bine garantată într-un mediu de securitate cooperativă, ce are ca elemente centrale integrarea economică și politică și extinderea comunității de state democratice. Tocmai aici și-a dovedit Uniunea Europeană capacitatea și rolul principal în stabilizarea și democratizarea regiunii, politica UE de integrare a Balcanilor de Vest constituind, fără îndoială, cea mai viabilă, eficientă și sustenabilă soluție pentru promovarea securității, stabilității și dezvoltării în regiune.
Implicarea UE, atât prin intermediul PESA, cât și prin programele de asistență economică și politica de apropiere și atragere a statelor din Balcani în proiecte de parteneriat, a avut succes. Proximitatea geografică, preocuparea majoră la nivelul statelor europene cu privire la securitatea unei regiuni atât de apropiate, precum și atractivitatea politică și economică a unor relații cu totul speciale ale statelor din fosta Iugoslavie cu Uniunea Europeană au stat la baza acestei reușite.
Similar, România, în calitatea sa de furnizor de securitate, s-a implicat în angajamentele internaționale de stabilizare din regiune, încă de la începutul acestora.
În esență, este nevoie de o strategie-cadru pentru Europa de sud-est sub deviza: garantarea securității prin dezvoltare democratică, libertăți fundamentale, integrare și dezvoltare, participarea politico-militară la NATO și integrarea deplină și performantă în UE.
În această privință apreciem că statele și regiunile au nevoie de ajutorul internațional, iar la nivel european numai o artă strategică manifestată ca management superior și eficient poate armoniza multitudinea intereselor și concentrarea eforturilor asupra celor de interes imediat pentru noile construcții de securitate europeană, euroatlantică și internațională.
Evaluarea periodică a atingerii scopului și obiectivelor unei strategii de securitate pentru Europa de sud-est presupune un sistem coerent și consistent de indicatori analitici, dintre care putem propune și enumera doar câțiva: evoluția pe cale democratică și stabilitatea politică internă a statului; potențial de securitate adecvat și activ; politica de bună vecinătate și cooperare; opțiunea pentru integrare și manifestarea activă în structurile europene și euroatlantice de securitate, încrederea și afirmarea regională și zonală; valorificarea în interes internațional a poziției geostrategice a statului etc.
În plan intern și la nivel regional este necesar să se adapteze permanent direcțiile strategice de acțiune corespunzătoare politicilor și obiectivelor de securitate pentru modernizarea societății/comunităților, dezvoltarea autorității instituțiilor statale și întărirea funcțiilor statelor în plan intern și extern .
Strategia-cadru pentru securitatea Europei de sud-est se va impune ca un document dorit și așteptat, recunoscut și acceptat de țările beneficiare, de NATO și UE, în care interesele naționale, regionale, europene și euroatlantice se vor împleti armonios, vor evidenția preocupările strategice pentru a face față riscurilor, amenințărilor și provocărilor de natură și amploare diferite și unde se vor sugera reglementări naționale și regionale în contextul noilor cerințe și exigențe ale integrării europene și euroatlantice.
Responsabilitatea acestui demers poate fi dată/preluată fie de Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, fie de un Forum de inițiativă strategică format din câteva state ale zonei cu dezvoltare democratică, de unde România nu poate să lipsească.
Conținutul documentului pentru securitatea zonală va evidenția printre altele și intenții, acțiuni, deziderate, evenimente și etape în succesiune, care vor fi urmărite cu atenție, consecvență și interes, întrucât ne aflăm într-o Lume în plină evoluție și preschimbare, care pot favoriza apariția și a unor procese noi, care să necesite revederi serioase ale principalelor probleme și chiar reconsiderări temporare.
Un progres notabil către construirea unui sistem de apărare comună a fost înregistrat chiar la începutul anului 2009, când Parlamentul European a votat pentru crearea Synchronised Armed Forces Europe – Forțele Armate Sincronizate Europene (SAFE). Synchronised Armed Forces Europe reprezintă, de fapt, primul pas făcut către crearea unei armate europene. Același act susține crearea unui Consiliu de Miniștri pentru a favoriza un grad mai mare de coerență între diferitele politici naționale. Acest efort vizează în mod evident problematica relației dintre suveranitate și securitate la nivel european și subliniază încă o dată dificultatea cu care se face transferul de suveranitate de la nivel național la cel supranațional. Același document vizează crearea unui Centru European Operațional, care „să aibă capacitatea de planificare strategică și să conducă operațiunile și misiunile PESA.”
Din punctul de vedere al securității, Uniunea merge, în mod evident, către creearea unui sistem de apărare colectivă, menținând, însă, în continuare garantarea securității statelor membre între granițele naționale. Totuși, propunerile UE, schițate de parlamentarul european de origine germană, Karl von Wogau, urmăresc o „dezvoltare viitoare dinamică a cooperării între forțele armate naționale astfel încât să devină din ce în ce mai sincronizate”. SAFE presupune crearea unui corp militar european, care să fie permanent disponibil.
Documentele UE referitoare la securitate (în speță, Strategia Europeană de Securitate ) relevă o mutare a liniei de apărare dincolo de granițele fizice ale UE. Linia de apărare a UE nu coincide cu limita geografică dintre un stat membru și unul nemembru. Acest fenomen se datorează, în primul rând, naturii transfrontaliere a noilor amenințări la adresa securității europene.
Astfel, Strategia Europeană de Securitate menționează „în era globalizării, amenințările îndepărtate sunt la fel de îngrijorătoare ca și cele foarte apropiate. (…) Prima linie a apărării va fi adesea situată dincolo de granițe.”. În ceea ce privește securitatea, se manifestă, la nivelul UE, o tendință evidentă de a vedea granița nu în termeni de limită ce separă statele-națiune unele de altele, ci mai mult ca o zonă a țărilor potențial instabile, “fiind în interes european ca țările de la granițe să fie bine guvernate”.
CAPITOLUL 5
PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA REALIZAREA
SECURITĂȚII EUROPENE
Participarea României la promovarea și realizarea securității regionale este un atribut principal al politicii sale de apărare, fiind proiectată în vederea promovării intereselor și obiectivelor politico-militare și strategice naționale. Astfel, politica externă a României are drept obiectiv fundamental protejarea intereselor sociale și economice ale cetățenilor români, precum și promovarea și protejarea intereselor economice, politice și militare ale României, în relația cu actorii internaționali. Ea se aplică în concordanță cu poziția geostrategică și profilul României ca membru activ și responsabil al comunității internaționale în cadrul oferit de structurile euroatlantice.
Prin participarea activă la gestionarea și rezolvarea situațiilor de criză, România dovedește că este un real factor de stabilitate și securitate. În noua configurare a zonelor de interes major pentru organizațiile internaționale de securitate României i s-a recunoscut valoarea geostrategică și, ca urmare, i se va atribui un rol deosebit ca „punct de control strategic” al spațiului situat la est de Marea Neagră, denumit de altfel „punctul zero” al politicii pentru următoarele decenii.
5.1. Mediul de securitate european în contextul dinamicii arhitecturii internaționale de securitate
Mediul de securitate se definește ca fiind un sistem relativ stabil de instituții, instrumente și mijloace create sau acceptate de statele lumii, în plan global, regional sau la alte niveluri, în vederea menținerii păcii și stabilității, gestionării crizelor și promovării intereselor proprii.
Mediul de securitate este nu numai generator de informație, ci și un mare consumator de resurse informaționale. Informația de securitate reprezintă un element important al mediului de securitate. Există o componentă informațională (din punct de vedere funcțional – sistem/subsistem informațional) a mediului de securitate, care cuprinde totalitatea sistemelor de culegere, stocare, prelucrare, transmitere și utilizare a informațiilor ce au tangență cu securitatea națională, zonală, regională, globală (se au în vedere sistemele de calcul electronice, utilizarea Internetului, a noilor tehnologii ale informației și comunicației în beneficiul mediului de securitate).
Orice strategie economică, politică, militară, culturală etc. prin care se urmărește (atât de către fiecare stat în parte, cât și de grupuri de state, membre sau nu ale unor alianțe politico-militare, economice sau de altă natură) menținerea stării de normalitate a mediului de securitate, nu este posibilă fără existența unei informații pertinente, obiective, veridice și oportune despre fiecare componentă a acestuia, la toate nivelurile sale de manifestare. Accesul la aceste informații depinde într-o mare măsură și de statutul și rolul pe care fiecare stat îl are în zonă, regiune sau în lume. La rândul lor, acestea două atribute –statutul și rolul – sunt dependente de forța economică și militară, de resursele demografice, tehnologice și de altă natură ale statului respectiv, care îi pot permite accesul la orice tip de informație, în mod oportun și necondiționat. Orice amenințare la adresa securității poate fi identificată și cuantificată prin informații.
Actualul mediu de securitate este influențat de schimbările și transformările continue generatoare de noi riscuri și amenințări. Aceste provocări în lumea post – Război Rece au necesitat o redefinire a conceptului tradițional al securității. Viitoarea agendă de securitate trebuie să fie fundamentată pe noi modalități de abordare a riscurilor asimetrice și nonconvenționale, înglobând noi tipuri de solidaritate internațională. În acest context, devine tot mai evident faptul că interesele și obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internațională. Aceasta cuprinde forme de acțiune conjugată ale statelor care împărtășesc interese si valori comune.
Actuala arhitectură de securitate Europeană reflectă trăsăturile esențiale ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziția către sistemul internațional multipolar, competiția între puteri în spațiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor; adâncimea integrării în UE; preocupările Federației Ruse de a dobândi statutul de mare putere pe arena mondială și de a ocupa poziții cheie în structurile europene de securitate. Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar și pe cea militară, acestea fiind condiționări complementare.
Europa evoluează spre un mediu de securitate prin cooperare, al cărui element definitoriu este integrarea politică și economică și extinderea comunității statelor care împărtășesc și promovează valorile democratice. Riscurile apariției unei confruntări militare majore pe continent s-au diminuat semnificativ. Totuși, persistă fenomene de instabilitate și criză la nivel subregional și tendințe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. O provocare serioasă la adresa sistemului internațional este reprezentată de numărul în creștere al “societăților fragile” și, implicit, de inabilitatea acestora de a controla evoluțiile din interiorul propriilor teritorii. Asistăm astfel la dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securității continentale și globale, bazate pe prevenirea conflictelor, creșterea rolului modalităților diplomatice și a capacităților civile de management al crizelor.
Provocările de securitate includ o abundență de pericole complexe aflate într-o evoluție continuă, unele detaliate în capitolele anterioare ale tezei (terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele problemă, conflictele în impas dar interminabile, criminalitatea organizată, amenințările cibernetice), dar și penuria energetică, degradarea mediului și riscurile de securitate asociate, dezastrele naturale sau provocate de om, epidemiile și multe altele. Combaterea eficientă a acestor amenințări, la care s-a adăugat și dorința de dezvoltare a propriilor identități, a solicitat un parteneriat amplu și o sinergie puternică între NATO și Uniunea Europeană.
Primul pas remarcabil a fost făcut de NATO, în 1999 la Washington, când s-au pus bazele Identității Europene de Securitate și Apărare – ESDI. Procesul avea să servească și ca fortificare a relației transatlantice, dar trebuia să îndeplinească și un obiectiv important: dezvoltarea politicii externe și de securitate a UE.
De altfel, între cele două organisme a fost constituit în 2001 Parteneriatul Strategic NATO-UE pentru conlucrarea în vederea prevenirii și soluționării crizelor și conflictelor în spațiul european și dincolo de acesta. Utilizarea acestuia la maximă capacitate nu poate avea decât un rezultat pozitiv pentru cele două instituții.
Noile relații dintre Statele Unite și Rusia, pe de o parte și dintre NATO și UE, pe de altă parte, marchează în prezent, mediul internațional de securitate – un nou parteneriat, dar și noi tensiuni. În asemenea circumstanțe, lipsa de bani, de timp, de viziune și de voință politică ar putea afecta nu doar securitatea națională, cât mai ales pe cea internațională.
Un exemplu de colaborare fructuoasă în domeniul securității între NATO și UE este Acordul Cadru de la Ohrid pentru prevenirea războiului în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. În februarie 2001, în apogeul conflictului interetnic dintre forțele de securitate naționale și insurgenții albanezi înarmați, NATO și UE au coordonat negocierile care au condus la Acordul de la Ohrid în luna august a aceluiași an. În aceeași lună, NATO a lansat Operația Essential Harvest, care a durat 30 de zile, pentru a dezarma grupurile etnicilor albanezi și a distruge armele astfel colectate. Aceasta a fost urmată de Operația Amber Fox, care s-a desfășurat pe parcursul a trei luni și a asigurat protecția observatorilor internaționali care au supervizat implementarea acordului de pace în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Pentru a reduce pericolul apariției regresului, NATO a fost de acord să continue sprijinul acordat prin Operația Allied Harmony, desfășurată în perioada decembrie 2002 – martie 2003, după care aceasta a fost preluată de către UE.
La sfârșitul lunii martie 2003, UE a lansat prima sa misiune de menținere a păcii, Operațiunea Concordia, care a reprezentat de asemenea prima implementare a acordului Berlin+. Un comandament NATO de mici dimensiuni a continuat să funcționeze la Skopje, pentru a sprijini autoritățile în vederea dezvoltării reformei în domeniul apărării și a adaptării la standardele NATO. Operația a fost menținută de UE până în decembrie 2003 și a fost urmată de o misiune civilă de poliție, Operațiunea Proxima, care a continuat până la sfârșitul lui 2005. În perioada Proxima, autoritățile polițienești ale UE au cooperat cu autoritățile similare din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, ele acordând sprijin reformei Ministerului de Interne macedonean, oferind asistență pentru managementul integrat al frontierelor.
Un alt exemplu pozitiv este misiunea din Bosnia-Herțegovina. În decembrie 2004, NATO și-a încheiat operația Forța de Implementare (IFOR)/ Forța de Stabilizare (SFOR), care durase nouă ani. Aceasta a fost preluată de către UE, care a inițiat imediat Operația Althea, cu un efectiv de 6.000 de oameni.
La fel ca în operațiile din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Comandantul Suprem Aliat Adjunct din Europa al NATO (DSACEUR) a fost numit Comandant Operațional, acționând sub îndrumarea politică și orientarea Comitetului Politic și de Securitate al Uniunii Europene (PESC).
Politica europeană de securitate și apărare se realizează preponderent prin eforturile naționale ale membrilor UE. La nivelul NATO, Summit-ul de la Praga, din 2002, când România a fost invitată să înceapă negocierile de aderare, a luat in discuție înființarea unor forțe de răspuns, în măsură să fie desfășurate oriunde pe glob, cu scopul de a asigura un răspuns adecvat la orice amenințare. Forța de răspuns NATO (NRF) are in compunere militari din forțele terestre, aeriene, navale și speciale ale statelor membre. Țările membre NATO pun la dispoziția NRF, pentru șase luni, diverse structuri cu standarde ridicate in ceea ce privește pregătirea și dotarea. Concomitent, UE a dezvoltat conceptul „grupurilor tactice”. Proiectul european al „grupurilor tactice de luptă” a fost inițiat de Franța, Germania și Marea Britanie in februarie 2004, fiind apoi aprobat de miniștrii Apărării UE și transformat într-un concept european ce a fost lansat la Conferința ministerială de angajare a capabilităților militare din noiembrie 2004. In fond, Grupul tactic de luptă este o unitate constituită fie de o singură națiune, fie prin contribuția mai multor țări, cu participarea statelor membre. Grupul este rapid dislocabil, capabil de acțiuni independente sau in măsură să acționeze ca forță de prim impact în faza inițială a unei operații militare extinse. Grupul are dimensiunea unui batalion, consolidat cu elemente de sprijin de luptă și unități logistice, precum și cu elemente de transport.
Pentru a consolida cooperarea, atât NATO cât și UE, trebuie să se concentreze asupra întăririi capabilităților lor cheie, creșterii interoperabilității și coordonării doctrinelor, tehnologiei, echipamentului și instruirii.
Anunțul privind realizarea capabilității operaționale complete a Forței de Răspuns a NATO (NRF), făcut cu ocazia Summit-ului Alianței de la Riga din 2006, a marcat un moment major de referință. Forța de reacție rapidă a NATO este concepută pentru a îndeplini oriunde în lume misiuni care acoperă întreg spectrul de operații.
Recunoscând dimensiunea globală a securității internaționale, NATO s-a angajat ireversibil în operații „în afara ariei” dincolo de centrul său de gravitate, inițial cel euro-atlantic. Prin asumarea conducerii Forței Internaționale de Asistență de Securitate (ISAF) în Afganistan, Alianța a deschis calea pentru dialog politic, consultări și parteneriate cu state deosebit de importante aflate cu mult în afara spațiului euro-atlantic, printre care Australia, Noua Zeelandă și Pakistan.
UE a devenit, de asemenea, din ce în ce mai mult un actor internațional, îndeplinind misiuni militare și civile de gestionare a situațiilor de criză, reformă a sectorului securității, aplicare a legii și asistență a frontierelor, atât în imediata sa vecinătate, cât și în afara acesteia. Ariile geografice includ Balcanii, Caucazul, Europa de Est, Mediterana și Orientul Mijlociu – dar și locuri foarte îndepărtate precum Republica Democrată Congo (DRC) și Indonezia. Dislocarea trupelor UE în DRC la jumătatea lui 2006 a evidențiat ideea că Africa sub-sahariană va reprezenta un nou punct focal al securității UE și al proiecției în exterior al acesteia.
Probabil că parteneriatele la nivel global vor realiza o cultură a cooperării în domeniul securității între Alianță și alți actori internaționali, vor reduce înțelegerea eronată și concepțiile greșite și vor spori cunoașterea și conștientizarea condițiilor regionale vitale în vederea conceperii unor răspunsuri de securitate eficiente pentru amenințările actuale sau emergente. Pe fondul extinderii colaborării operaționale cu parteneri globali aflați din punct de vedere geografic la mari distanțe, cooperarea NATO-UE trebuie să devină coloana vertebrală a unei comunități euro-atlantice puternice.
Utilizată în comun, valoarea celor două organisme nu poate decât să crească. Dacă în trecutul recent, între cele două organizații a existat uneori un „concurs de acțiune” – cazul cooperării NATO-UE în Darfur, în 2008, care s-a desfășurat fără a recurge la aranjamentele Berlin+, așa cum sublinia fostul secretar general NATO, Jaap de Hoop Scheffer, acum ar trebui să înceteze toate rivalitățile de acest fel și orice formă de duplicare a eforturilor. În schimb, trebuie să existe un dialog susținut pe tema armonizării transformării militare și a asigurării existenței unei cooperări fără asperități în domeniul planificării avansate și al capabilităților, combinat cu existența unor structuri flexibile pentru comunicare.
NATO și UE se confruntă cu provocări similare într-o serie de domenii. Un exemplu în acest sens este Kosovo, unde există în mod evident mult loc pentru politicile complementare, precum și pentru crearea de noi legături de cooperare. Prin intermediul unei noi misiuni civile sub umbrela ESDP, UE va acționa de asemenea în vederea consolidării statului de drept. Gestionarea Kosovo, un stat de facto, va constitui o provocare semnificativă pentru capabilitățile civile de gestionare a crizelor ale UE. Rezultatul va depinde în mare măsură de amploarea mandatului care urmează să fie propus de o viitoare Rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU și de angajamentele asumate de statele membre ale UE.
Un alt domeniu prolific pentru cooperarea potențială dintre NATO și UE în Balcani ar putea fi constituit prin extinderea Reuniunii Miniștrilor Apărării din Europa de Sud-Est (SEDM) pentru a include planificarea urgențelor civile și prin formarea de către miniștrii de interne a Ministerelor pentru Apărarea Teritoriului Național în Europa de Sud-est (SEHDM).
Regiunea extinsă a Mării Negre este o altă zonă unde NATO și UE ar trebui să se completeze reciproc. Organizațiile au obiective comune în această zonă – menținerea stabilității, îmbunătățirea imaginii și a perspectivelor economice ale regiunii, promovarea reformei în sectorul securității, reducerea traficului de arme, droguri și ființe umane, îmbunătățirea managementului frontierelor și democratizarea. În prezent însă, cele două organisme nu au o viziune strategică comună cu privire la regiunea Mării Negre, deoarece diferențele conceptuale împiedică realizarea unei abordări combinate. Prin intermediul Politicii Europene de Vecinătate (ENP), UE urmărește să creeze un „cerc de prieteni” în jurul periferiei sale, inclusiv la Marea Neagră. În mod similar, subliniind faptul că regiunea este în același timp o punte către regiunea bogată în energie a Mării Caspice și o barieră în fața amenințărilor transnaționale, NATO promovează o concepție „punte/ barieră” pentru această zonă.
Afganistanul oferă de asemenea oportunități pentru o cooperare sporită. Țara are o nevoie acută de mai mulți polițiști, judecători, ingineri, lucrători pentru asistență, consilieri pentru dezvoltare și membri ai personalului din domeniul administrației. Toate aceste resurse sunt disponibile pentru UE, dar nu și pentru participanții NATO la misiunile de menținere a păcii.
În concluzie, NATO și UE se confruntă cu aceleași provocări de securitate vitale, iar o cooperare sporită în aceste domenii este logică și conduce la obținerea unor rezultate mai bune pentru ambele. Există oportunități de a construi pe fundația oferită de învățămintele desprinse din colaborarea anterioară și trebuie identificate noi domenii de cooperare. Pentru a realiza un parteneriat mai solid și comprehensiv, cele două instituții trebuie să acționeze în vederea creșterii cooperării practice și a continuării armonizării agendei transatlantice.
Istoria recentă a ambelor organizații, a demonstrat că ambele dispun de capacitate de adaptare și restructurare, astfel încât să răspundă solicitărilor mediului de securitate și ale intereselor naționale în domeniul securității și apărării statelor membre.
Atât pentru NATO cât și pentru UE problemele de securitate globală sunt de importanță maximă, iar cooperarea pentru furnizarea securității diferitelor zone nu poate fi umbrită de unele diferende minore dintre acești doi actori. Luând în considerare noile provocări la adresa securității, cele două tabere trebuie să-și recunoască deficiențele pentru a putea colabora tot mai eficient. Acest lucru înseamnă, în cazul NATO, ca unul dintre membrii săi și anume SUA, să renunțe la unilateralism și să se angajeze mai ferm cooperării internaționale. Pentru UE aceasta presupune preluarea constantă a unor sarcini dificile în rezolvarea crizelor internaționale.
5.1.1. Caracterizarea mediului de securitate european în
context internațional
La începutul secolului XXI, caracteristica generală a mediului de securitate european consta în diminuarea riscurilor convenționale și, ca urmări în eliminarea premiselor apariției unui conflict armat de amploare continentală sau regională, concomitent cu amplificarea riscurilor și amenințărilor neconvenționale care au dus, printre altele, la revigorarea alarmantă a naționalismului etnic și religios și la adâncirea decalajelor economice și sociale cu efecte negative asupra securității. Ca urmare a acestor procese, printre altele, Europa s-a îmbogățit cu noi concepte de securitate, mai diferite prin eficiența lor și mai exigente. Dialogul activ între state a dus la apropierea dintre ele și la cooperare foarte strânsă.
Evoluția situației politico-strategice în centrul și estul Europei în condițiile dispariției divizării continentului prin „cortina de fier” a favorizat în bună parte diversificarea și amplificarea riscurilor, influențând în mod direct configurația și condițiile de manifestare a acestora. Aceste condiții au determinat o nouă fizionomie a mediului de securitate, caracterizată prin:
• transformarea radicală a configurației geopolitice și strategice a zonei, în urma destructurării acum 20 de ani a Tratatului de la Varșovia;
• conturarea unui spațiu deficitar de securitate în centrul și sud-estul Europei, pe fondul dispariției „umbrelei protectoare”;
• dezghețul conflictelor teritoriale și etnice încastrate în matricea conservatoare a sistemului comunist;
• dificultățile tranziției la statul de drept și economia de piață, generatoare de vulnerabilități și riscuri specifice de insecuritate.
Actualul mediu internațional de securitate se deosebește de perioadele precedente prin dinamismul său accentuat (unii analiști utilizează chiar termenul de impredictibilitate sau imprevizibilitate), fiind caracterizat de evoluții care influențează întreaga societate.
Mediul de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale existenței sociale: Războiul Rece s-a sfârșit, în anii 1990-1991, URSS și Iugoslavia s-au dezmembrat, NATO și UE s-au extins spre est, în direcția bazinului Mării Negre, Caucazului și Orientului Apropiat (între Marea Baltică și Marea Neagră), UE are statut de actor mondial, la rivalitate cu SUA, Federația Rusă își extinde influența politică și militară, China și India aspiră la rangul de „superputeri politico-economice”, SUA rămâne încă singura „hiperputere” (în special pe segmentul militar), globalizarea înregistrează progrese notabile (cooperare/concurență internațională), armele devin tot mai puternice și „inteligente”, se amplifică revoluțiile în știință, etc.
Fenomenele și procesele din toate domeniile – social, economic, politic, militar, ecologic sau demografic – se află într-o interdependență din ce în ce mai complexă, determinând astfel o continuă și rapidă schimbare a mediului internațional de securitate. Începutul acestui secol va rămâne în istorie ca un moment al intensificării fără precedent a terorismului mondial. Atentatele din 11 septembrie 2001 au avut consecințe determinante asupra întregii scene politico-economice și geostrategice internaționale, declanșând un vast proces de reașezare a echilibrelor mondiale. In prezent, sursele conflictelor se regăsesc în domenii precum cel al accesului la resurse, la mecanismele de distribuție a acestora și accesului la piețe, dar și domeniile diferențelor identitare de natură etnică, religioasă, ideologică sau culturală.
Europa evoluează spre un mediu de securitate prin cooperare, al cărui element definitoriu este integrarea politică și economică și extinderea comunității statelor care împărtășesc și promovează valorile democratice. Riscurile apariției unei confruntări militare majore pe continent s-au diminuat semnificativ. Totuși, persistă fenomene de instabilitate și criză la nivel subregional și tendințe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. O provocare serioasă la adresa sistemului internațional este reprezentată de numărul în creștere al „societăților fragile și, implicit, de instabilitatea acestora de a controla evoluțiile din interiorul propriilor teritorii. Asistăm astfel la dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securității continentale și globale, bazate pe prevenirea conflictelor, creșterea rolului modalităților diplomatice și a capacităților civile de management al crizelor.
O soluție viabilă împotriva riscurilor și amenințărilor de securitate pare a fi integrarea regională, în cadrul căreia, statele adoptă o politică de securitate și apărare comună, folosind resursele umane, materiale, financiare și informaționale de care dispune fiecare, într-o manieră colectivă, dublată de eforturile proprii ale fiecărui stat. România a optat pentru soluția cea mai bună, aceea de membru al unei organizații internaționale cu vocație militară – NATO, precum și a unei construcții regionale – Uniunea Europeană.
Ultimele evoluții ale războiului antiterorist și ale relațiilor dintre principalele organizații responsabile pentru securitatea europeană, Alianța Nord-Atlantică și UE, semnalează o perioadă de mari transformări și renegocieri ale principalelor aranjamente de securitate pentru spațiul euroatlantic.
Perioada de pace și stabilitate fără precedent pe care o traversează Europa la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI se datorează existenței Uniunii Europene, generatoarea unui nivel ridicat de dezvoltare economică pe continent și a unei noi abordări a securității, întemeiată pe soluționarea pașnică a disputelor și pe cooperarea internațională multilaterală prin intermediul unor instituții comune. Prin contrast cu evoluțiile pozitive din vestul continentului, în alte părți ale Europei și, mai ales în Balcani, s-au înregistrat după anul 1990 o serie de crize, care s-au derulat în contextul reașezărilor geopolitice ce au urmat sfârșitului războiului rece. O caracteristică esențială a acestora a fost aceea că acestea au avut loc cel mai adesea în interiorul statelor și mai puțin între state. În această perioadă, forțe militare provenind din Europa au fost trimise în regiuni precum Afganistan, Republica Democrată Congo sau Timorul de Est.
5.1.2. Răspunsul UE la noile provocări. Strategia de Securitate Europeană
După 11 septembrie 2001 (SUA) și 11 martie 2004 (Spania), mai mult ca oricând, riscurile la adresa mediului internațional de securitate și, în primul rând, cele legate de proliferarea terorismului și a armelor de distrugere în masă au impus să fie combătute printr-o cooperare flexibilă, multilaterală, echilibrată și consecventă între state, care să includă măsuri de eliminare progresivă a cauzelor producerii lor.
În acest context Uniunea Europeană a impus o nouă abordare a eforturilor de întărire a securității și de definire a dimensiunii de apărare la nivel european și mondial.
Un moment crucial pentru securitatea europeană 1-a constituit Strategia de Securitate a UE care a impulsionat gândirea Uniunii în domeniul aspectelor de securitate. Viziunea acestui document, aprobat de Consiliul European în decembrie 2003 și elaborat sub auspiciile lui Javier Solana, Înaltul Reprezentant al UE pentru Common Foreign and Security Policy (CFSP) în perioada respectivă, presupune că în politica externă a UE puterea trebuie să joace un rol atât „gentil”, cât și „dur”.
Strategia de Securitate Europeană subliniază faptul că Uniunea Europeană „a făcut progrese spre o politică externă coerentă și o gestionare eficientă a crizelor, prin mijloace pregătite să fie folosite efectiv, în zona Balcanilor și în alte regiuni, precum și necesitatea unor abordări viitoare mai active, mai coerente și mai capabile, conform principiilor cooperării, statele Uniunii propunându-și, în acest sens, „să lucreze împreună cu alții”.
Pe acest palier se înscrie și crearea, în decembrie 2004, a Agenției Europene de Apărare, structură menită să contribuie la optimizarea și, în egală măsură, la armonizarea politicilor statelor membre în domeniul industriei de apărare dar și în planul dezvoltării capabilităților de apărare. În acest cadru se înscrie adoptarea la nivelul statelor membre a Viziunii pe Termen Lung, document prin care Agenția Europeană de Apărare, în cooperare cu alte agenții și structuri ale Uniunii Europene oferă paradigmele strategice prin intermediul cărora UE va putea să-și dezvolte profilul strategic în susținerea obiectivelor Strategiei de Securitate. Orientările strategice pe care acest document le oferă vor servi drept linii directoare asupra modului în care procesul de operaționalizare a componentei de securitate și apărare a Uniunii Europene se va dezvolta.
Existența politicii europene de securitate și apărare nu înseamnă că apărarea și securitatea statelor membre revine în totalitate UE. Aceasta nu-și propune, și momentan nici nu are cum, să se substituie politicii de apărare și securitate naționale, care continuă să existe și să fie de competența fiecărui stat membru. Cu alte cuvinte, această politică proprie de securitate și apărare permite, pe de o parte, țărilor membre să-și integreze politica națională de securitate și apărare în cea a UE și, pe de altă parte, Uniunii să acționeze consecvent și sistematic pentru realizarea securității și apărării comune.
Esența eforturilor de apărare ale europenilor vizează constituirea unei forțe europene de reacție rapidă astfel încât Uniunea să devină un actor complet pe scena internațională, având mijloacele de a acționa în prevenirea conflictelor și managementul de criză pe continentul european, dar și în afara lui. UE dorește să fie un actor autonom, susținut de forțe militare credibile și de capacitatea de a lua decizii independente, inclusiv față de NATO și SUA.
La momentul actual politica de apărare europeană este și ea marcată de schimbările pe care le-a adus Tratatul reformator de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 01 decembrie 2009, menit să impulsioneze modernizarea și aprofundarea mecanismelor de funcționare a Uniunii. Pentru a-și valorifica întregul potențial, UE trebuie să se modernizeze și să introducă reforme. Uniunea extinsă la 27 de state membre funcționează după reguli elaborate pentru o Uniune formată din 15 țări. În ultimii zece ani, UE a căutat calea potrivită pentru a optimiza instrumentele pe care le are la dispoziție și pentru a-și întări capacitatea de a acționa.
Tratatul conține germenii construcției „Statelor Unite ale Europei”, prin cedarea de către statele naționale, către Bruxelles, a unor prerogative precum apărarea, securitatea și energia. Bruxelles-ul capătă personalitate juridică și va semna de acum înainte tratate în numele tuturor statelor din UE, ceea ce afectează în mod direct relațiile bilaterale dintre Washington și anumite capitale europene, cum ar fi Londra. Ca parte a unui proces are ca țintă realizarea unei politici comune de securitate, Uniunea are un înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate, care este în același timp și unul dintre vicepreședinții Comisiei și prezidează lucrările Consiliului pentru Relații Externe, fiind ales după mecanismele prin care se aleg și comisarii. Apărarea va rămâne în continuare un domeniu de competență al statelor membre. Tratatul prevede că statele membre pot pune la dispoziția Uniunii resurse civile și militare pentru desfășurarea operațiunilor sale în domeniul securității comune și apărării. Cu toate acestea, orice stat membru are dreptul de a se opune unor astfel de operațiuni. Toate contribuțiile sale vor fi întotdeauna pe bază voluntară.
Un grup de state membre care doresc și au capacitatea necesară vor putea îndeplini operațiuni de dezarmare, misiuni umanitare și de evacuare, misiuni de menținere a păcii. Nici un stat membru nu poate fi obligat să participe la astfel de misiuni. Tratatul conferă un cadru legal stabilirii de relații privilegiate între Uniune și statele din vecinătate. Pentru prima dată în istoria construcției europene, importanța relațiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de Tratat.
De asemenea, o serie de dispoziții permit flexibilizarea și consolidarea acțiunii Uniunii în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție asigurând răspunsuri cetățenilor europeni în domenii de actualitate precum migrație, lupta împotriva criminalității organizate sau a terorismului.
Prin Tratatul de la Lisabona, UE pare a se adapta la mediul de securitate post-11 septembrie 2001, pentru că, cel puțin pe hârtie, din perspectiva Tratatului, trebuie să se ocupe acum și de misiuni de consiliere și asistență militară, operațiuni de dezarmare, prevenire a conflictelor, dar și de stabilizare postconflict.
Nu putem însă să nu ne întrebăm: oare câți ani vor mai trece până când UE va dispune de potențialul operațional necesar desfășurării întregului spectru de misiuni asumat prin litera tratatului? În 1999, UE își fixa ca obiectiv crearea până în 2003 a Forței Europene de Reacție Rapidă, de 60.000 de oameni, care trebuia proiectată în teatrul de operațiuni în cel mult 60 de zile și menținută în teren cel puțin un an. Nici până astăzi, aceasta nu a devenit operațională, în special din cauza absenței mijloacelor de transport strategic și de susținere în teatrul de operațiuni. Tocmai pentru a corecta acest deficit, s-a instituit, așa cum am menționat mai sus, Agenția de Apărare Europeană cu misiunea prioritară de a elimina dublarea cheltuielilor, existente în special în zona cercetării și dezvoltării tehnologiei militare, promovând armonizarea necesităților în materie de capacități operaționale și complementarizarea programelor naționale de achiziție.
Deși PSAC nu își propune să creeze o armată europeană în sens clasic, totuși, aceasta are ca obiectiv definirea treptată a unei politici de apărare comune a Uniunii, care ar trebui să conducă în timp la o apărare colectivă propriu-zisă. Cu alte cuvinte, UE pare mai aproape ca oricând de transformarea într-o organizație de apărare colectivă similară NATO. Deja, acest deziderat este consolidat pe hârtie sub forma unei așa-numite „clauze de asistență mutuală“, care oferă garanții de securitate chiar mai ample decât articolul 5 din Tratatul de la Washington, pentru că obligă celelalte state membre, în cazul în care teritoriul unui stat membru este victima unei agresiuni militare, „să îi acorde ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun“. Pe fond, însă, această evoluție instituțională a UE în direcția unei organizații de apărare colectivă rămâne un pod îndepărtat, atât timp cât la nivelul blocului comunitar există state precum Marea Britanie sau România, care consideră că fundamentul apărării lor colective rămâne ferm ancorat în NATO și SUA.
Mai mult, UE este departe de a fi capabilă să garanteze securitatea statelor sale membre în sensul articolului 5 din Tratatul de la Washington. UE nu dispune nici pe departe de capacitățile sau de infrastructura integrată de coordonare a unor operațiuni de apărare teritorială. Și asta pentru un motiv foarte simplu. Pentru că de toate acestea se ocupă în mod tradițional NATO. Nici măcar meniul operațiunilor tip Petersberg nu poate fi asumat de UE, fără recurs la capacitățile de planificare ale NATO. Și cine în Europa, pe fondul actualului climat economic, va dori să investească în dublarea unor infrastructuri deja existente, când bugetele destinate politicilor de apărare vor fi primele vizate de reduceri drastice? Pe de altă parte, este riscant să elaborezi garanții de securitate lipsite de acoperire. Istoria ne arată că nu litera Tratatului este cea care contează, ci ceea ce se află în spatele său, postura strategică reflectată prin mecanismele de a veni fiecare în apărarea celuilalt.
„Ceea ce a dat asigurări Germaniei în timpul Războiului Rece nu a fost articolul 5, care era chiar vag, ci prezența a 300.000 de militari americani pe teritoriul său“, declara în decembrie 2009 ministrul de Externe al Poloniei, Radoslaw Sikorski. Tot el avertiza, în aprilie 2008, la București, în plin summit NATO, că în 1939 „Polonia a fost prima care l-a înfruntat pe Hitler. Credeam că avem garanții solide, care ulterior s-au dovedit necredibile din punct de vedere militar. Calculele unei țări depind de garanțiile pe care le primește, așa că ar fi bine ca ele să fie credibile“.
Deși blocul comunitar este format din 27 de state membre, cheltuielile de apărare ale UE rămân profund inegale, fiind suportate în procent de 70% de 4 state europene: Marea Britanie și Franța (43%), urmate de Germania și Italia. La acestea se adaugă Spania, rezultând în final că 5 state furnizează aproape 80% din cheltuielile de apărare ale UE. În plus, deși dezideratele operaționale fixate prin tratatele și documentele UE rămân extrem de ambițioase, necesitând bugete generoase și programe integrate de achiziții strategice (în special pe dimensiunea transportului la mare distanță și a capacităților de menținere în teatrul de operațiuni), între 1998 și 2008 procentul din PIB destinat cheltuielilor de apărare a scăzut de la 1,8% la 1,4%. Statistic, guvernele UE pot susține în misiuni internaționale numai 110.000 militari.
În acest context, poate cea mai importantă inovație a Tratatului de la Lisabona și care vine în întâmpinarea deficitelor structurale acumulate în timp este conceptul de „cooperare permanentă structurată“. Acesta este un instrument care permite crearea la nivelul UE a unor coaliții flexibile de state interesate de o cooperare și integrare de nișă, de punerea în comun a resurselor disponibile pentru dezvoltarea capacităților lor de apărare, inclusiv prin participarea la principalele programe europene de echipare. Pe scurt, este un instrument care permite statelor mai mici combinarea și, totodată, raționalizarea resurselor bugetare, în scopul dezvoltării unor capacități operaționale comune. Un exemplu îl reprezintă așa-numitele „grupuri de luptă“, care sunt forțe tactice de reacție rapidă, formate din 1.500 de militari, autonome din punct de vedere al transportului și al logisticii, capabile să întreprindă, în termen de 5 până la 30 de zile, misiuni de tip Petersberg.
Problema majoră a PESC rămâne aceea că „modul în care aceasta este construită și funcționează este asemenea unui joc Lego. Este alcătuită din componente compacte adunate împreună. Atunci când folosesc piesele unui Lego, copiii nu construiesc de obicei ceea ce se află pe cutie, ci au tendința să creeze structuri haotice și incoerente. Este exact ceea ce se întâmplă și cu PESC“, crede Richard Whitman.
5.1.3. Strategia Națională a României privind mediul
de securitate internațional și european
Începând cu anul 1991, România s-a implicat activ în operațiuni ONU de menținere a păcii, cu un spectru variat de forțe: batalioane de infanterie și geniu, spital de campanie, poliție militară, capacități de transport, observatori militari, ofițeri de stat major. Palierul larg de operațiuni militare, de la cele umanitare și de reconstrucție până la cele de luptă, a contribuit în mod direct la dezvoltarea securității și stabilității regionale.
În prezent, contribuția României la gestionarea situațiilor de criză a căpătat amploare și diversitate, forțele noastre armate dovedind capacități reale pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni al Alianței. Pentru promovarea stabilității regionale și globale, inclusiv prin utilizarea diplomației apărării, România participă cu forțe militare la operațiuni sub egida ONU și conduse de NATO, UE și OSCE.
Elaborarea unei viziuni comune asupra securității este posibilă numai prin conștientizarea faptului că multe dintre actualele provocări sunt de fapt rezultatul existenței unor vulnerabilități, riscuri, pericole și amenințări comune, regionale sau globale ce necesită soluții de aceeași natură. De aceea au apărut concepte de genul securitate internațională / colectivă, securitate comună / securitate prin cooperare, securitate națională. Aceste concepte accentuează fie dimensiunea militară, fie pe cele nonmilitare predominante.
Lichidarea comunismului ca sistem politic și instaurarea democrației, extinderea NATO și a Uniunii Europene, deschiderea frontierelor, intensificarea fluxurilor de persoane, mărfuri, servicii și capital, precum și dezvoltarea tehnologică au creat premise favorabile racordării noilor democrații la zona de prosperitate și securitate euroatlantică. Pentru România, aceste fenomene, coroborate cu situația sa geopolitică, se constituie în oportunități strategice importante. Ele sunt potențate de: apartenența la Alianța Nord-Atlantică; integrarea în spațiul economic, politic, cultural, de justiție și de securitate al Uniunii Europene; parteneriatul strategic cu SUA; creșterea rolului și a ponderii regiunii Mării Negre în preocupările de securitate și energetice ale Europei; gradul ridicat de interoperabilitate a instituțiilor de securitate și apărare ale României cu structurile similare din statele membre ale Alianței Nord-Atlantice și Uniunii Europene.
O serie de amenințări relativ noi, asimetrice, de natură militară și non-militară, inclusiv cele ce se manifestă sub forma agresiunilor psihologice, informaționale sau informatice tind să sporească sub raportul gradului de pericol și al probabilității de producere și pot afecta grav starea de securitate a cetățenilor români, a statului român sau a organizațiilor din care România face parte. Ele sunt generate preponderent de mediul internațional, dar și – într-o anumită măsură – de cel intern. Pericolul creat de astfel de evoluții negative poate fi substanțial potențat în cazul asocierii lor, îndeosebi în condițiile în care granițele dintre amenințările globale și cele regionale, precum și între cele externe sau interne, tind să devină tot mai difuze. În condițiile accelerării proceselor globale și ale dezvoltării tehnologice, când distanțele geografice devin tot mai puțin relevante, apariția unor asemenea fenomene negative trebuie descoperită oportun – indiferent de locul unde se produc, iar evaluarea lor trebuie făcută prin prisma caracterului indivizibil al securității globale. În acest context, contracararea lor fermă și eficientă – inclusiv la distanțe mari față de granițele naționale – devine o exigență majoră a unei guvernări responsabile.
Un rol important în procesul de consolidare a stabilității și securității noilor democrații din Europa centrală, de est și de sud-est revine capacității statelor și a societăților de a promova o gestiune eficientă a intereselor publice, de a garanta exercitarea responsabilă și eficientă a puterii, în deplin acord cu principiile democrației și cerințele respectării drepturilor omului.
România participă la definirea politicii defensive comune a Alianței, dar are și obligația de a participa cu efective la punerea in practică a acestei politici.
Începând cu luna mai 2005, România a pus la dispoziția Uniunii Europene, pentru participarea la „grupurile tactice de luptă”, un pachet de forțe care include o companie de infanterie, un pluton de decontaminare NBC, un pluton de specialiști în relațiile civili-militari, două echipe tactice de operațiuni psihologice, precum și ofițeri de stat major, în baza hotărârii CSAT.
Participarea forțelor armate române la misiuni în afara teritoriului național este o componentă importantă a configurării profilului strategic al României ca membru responsabil al comunității internaționale. Evoluția mediului internațional de securitate, diversificarea și amplificarea riscurilor și amenințărilor asimetrice la adresa securității au determinat trecerea de la apărarea strict teritorială la cea colectivă, precum și multiplicarea tipurilor de misiuni și operații în care pot fi angajate forțe militare. În același timp, asistăm astăzi la extinderea zonelor de conflict, ceea ce presupune că operațiile militare nu mai au o delimitare geografică strictă, putând fi desfășurate în orice parte a globului, oricând va fi nevoie și într-un timp de reacție foarte scurt. În conformitate cu prevederile Strategiei Naționale de Securitate și ale Strategiei Naționale de Apărare a Țării, participarea la operații în afara teritoriului național permite apărarea României și a aliaților săi prin participarea la operații de apărare colectivă, promovarea stabilității regionale și globale prin participarea la operații de răspuns la crize în afara ariei de responsabilitate a NATO, la operații de gestionare a crizelor sub egida UE, la operații de menținere a păcii sub mandat ONU și la coaliții de voință. Îndeplinirea angajamentelor politice asumate în cadrul organizațiilor internaționale și față de partenerii din coaliția internațională de luptă împotriva terorismului este strâns legată de procesul de transformare a Armatei României. Pregătirea și punerea la dispoziție a forțelor, dislocarea și susținerea acestora în teatrele de operații, precum și asigurarea resurselor necesare pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor constituie priorități ale Ministerului Apărării și ale Statului Major General.
România acordă o importanță deosebită angajării politico-militare în susținerea proceselor de stabilizare și democratizare în spațiile adiacente, considerând acest fapt ca o parte intrinsecă a securității sale naționale.
În plan regional, România promovează stabilitatea prin:
• dezvoltarea inițiativelor complementare din sud – estul Europei;
• participarea la operațiile multinaționale în sprijinul păcii;
• cooperarea militară bilaterală și multilaterală;
• îndeplinirea angajamentelor și obligațiilor internaționale asumate în domeniul controlului armamentelor, dezarmării și neproliferării armelor de distrugere în masă.
Consacrarea țării noastre ca pilon de bază în redefinirea unui mediu subregional stabil certifică responsabilitatea asumată în gestionarea problematicii securității în zona de sud-est a Europei.
Responsabilizarea statelor din regiune, prin implicarea directă în gestionarea propriilor probleme, va conduce la transformarea acestei zone dintr-un consumator de securitate într-un pol de creștere economică și stabilitate.
Spre deosebire de tipul imperial al NATO, Uniunea Europeană se definește parțial ca o organizație internațională regională economică și cu un recent profil politic, care a depășit etapa cooperării interguvernamentale și a „forumului de consultare regională”, adoptând cu succes metoda comunitară (etapă de tranziție spre supranaționalitate).
În cadrul Organizației Națiunilor Unite, România a deținut un mandat pentru perioada 2007-2009, a susținut eforturile de eficientizare și asigurare a credibilității Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, fiind primul stat membru UE care a deținut președinția anuală a acestui important organ ONU, în contextul mandatului exercitat în cadrul Consiliului în perioada iunie 2006 – iunie 2008.
În noua calitate a României de țară donatoare de asistență pentru dezvoltare, în cursul anului 2007 s-a concretizat o nouă formă de cooperare cu ONU, prin sprijinul financiar acordat de țara noastră unui număr important de programe și fonduri de dezvoltare ale ONU cu activitate în domeniul dezvoltării. Prezența ONU în România reprezintă o sursă de susținere a eforturilor țării noastre, într-o perioadă de transformări sociale și economice definitorii.
În ultimii ani, ONU și-a multiplicat activitățile vizând promovarea dialogului intercultural și inter-religios și cooperarea pentru promovarea toleranței, înțelegerii și diversității culturale. Importanți actori din sistemul ONU lucrează în acest domeniu, precum Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), Alianța Civilizațiilor și Fondul Națiunilor Unite pentru Populație (FNUAP). La 17 decembrie 2007, Adunarea generală a ONU a proclamat anul 2010 „Anul Internațional al apropierii între culturi”.
România deține calitatea de membru în următoarele organisme ONU: Consiliul de Administrație al Programului Națiunilor Unite pentru Mediu (PNUE, 2005-2009); Consiliului de Administrație al Organizației Internaționale a Muncii (OIM,2005-008);Consiliul Executiv al Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor (UIT, 2006 – 2010); Comisia pentru Dezvoltare Durabilă (CDD,2008 – 2011); Consiliul Executiv al Fondului pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite – UNICEF ( 2008 – 2010); Consiliul de Administrație al UN-HABITAT (2008 -2011); Consiliul Organizației Aviației Civile Internaționale (OACI, 2007 – 2010); Consiliul Interguvernamental al Programului Internațional pentru Dezvoltare și Comunicare al UNESCO (2007 – 2011); Consiliul Dezvoltării Industriale al ONUDI(2008 – 2011); Comitetul Juridic al UNESCO (2009 – 2011); Comisia pentru Prevenirea Criminalității și Justiție Penală (2009 – 2011).
De asemenea, există și un număr de experți români în organisme ONU: Comisia pentru Drept Internațional (ILC); Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale (CERD); Comitetul pentru Contribuții (CCo); Consiliul Consultativ al Conferințelor Internaționale pentru Democrații Noi sau Restaurate (CC ICNRD).
5.2. Repere ale participării României la realizarea securității europene
Începând cu anul 1991, România s-a implicat activ în operațiuni ONU de menținere a păcii, cu un spectru variat de forțe: batalioane de infanterie și geniu, spital de campanie, poliție militară, capacități de transport, observatori militari, ofițeri de stat major. Palierul larg de operațiuni militare, de la cele umanitare și de reconstrucție până la cele de luptă, a contribuit în mod direct la dezvoltarea securității și stabilității regionale.
Prin participarea activă la gestionarea și rezolvarea situațiilor de criză, așa cum am menționat în preambulul actualului capitol al tezei, România dovedește că este un real factor de stabilitate și securitate. În noua configurare a zonelor de interes major pentru organizațiile internaționale de securitate României i s-a recunoscut valoarea geostrategică și, ca urmare, i se va atribui un rol deosebit ca „punct de control strategic” al spațiului situat la est de Marea Neagră, denumit de altfel „punctul zero” al politicii pentru următoarele decenii.
În prezent, contribuția României la gestionarea situațiilor de criză a căpătat amploare și diversitate, forțele noastre armate dovedind capacități reale pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni al Alianței. Pentru promovarea stabilității regionale și globale, inclusiv prin utilizarea diplomației apărării, România participă cu forțe militare la operațiuni sub egida ONU și conduse de NATO, UE și OSCE. În cadrul misiunilor externe , Armata României participă la următoarele tipuri de operații:
operații de răspuns la crize (CRO);
operații de asistență umanitară în afara teritoriului României;
operații militare în cadrul unor coaliții ad-hoc;
inițiative de cooperare în domeniul apărării și la implementarea măsurilor de creștere a încrederii și stabilității;
oferirea de asistență militară și sprijin pentru alte state;
contribuția la eforturilor naționale și internaționale de control al armamentelor și de combatere a proliferării armelor de distrugere în masă.
Transformările militare declanșate de NATO și modernizările impuse de UE implică direcții ferme de acțiune a statelor care s-au integrat în cele două organizații, precum și implementarea unor sisteme de management al securității, care să se conformeze cerințelor standardelor celor două organizații în toate dimensiunile securității naționale.
Conform concepției privind securitatea națională, colaborarea pe linie militară cu alte state constituie atât o garanție indirectă de securitate, cât și o modalitate de perfecționare a structurii militare.
Continua remodelare și reconfigurare a forțelor armate naționale vizează adaptarea la nevoile de apărare specifice României, derivate din contextul geostrategic subregional și regional, precum și realizarea, inclusiv în acest plan, a interoperabilității cu structurile militare europene și euroatlantice. România contribuie la toate misiunile și operațiunile Alianței, inclusiv la cele din afara spațiului euro- atlantic.
5.2.1. Integrarea României în dimensiunea de securitate și apărare UE-PESA
În mediul de securitate actual, caracterizat de schimbări în natura și complexitatea amenințărilor, statele membre UE au decis să creeze un instrument specific de acțiune interguvernamentală în domeniu – Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA), subsumat Politicii Europene de Securitate Comună (PESC).
PESA s-a născut, pe de o parte, din nevoia acută de a avea un concept european, complementar celui euroatlantic de securitate și apărare și, pe de altă parte, din necesitatea conferirii unui statut internațional și în materie de apărare și securitate, absolut necesar în procesul de aprofundare a integrării europene. Practic, nu poate exista o unitate deplină a continentului fără un concept de securitate și apărare pe măsură, adică fără cel de al treilea pilon, alături de cel economic și de cel politic, pe care să se sprijine un astfel de edificiu supranațional.
Politica Europeană de Securitate și Apărare s-a cristalizat cu prilejul reuniunii Consiliului European (Köln, iunie 1999), ulterior declanșării conflictului din Kosovo, și a dobândit noi valențe, prin deciziile ulterioare ale aceluiași for european. În esență, PESA presupune dezvoltarea unei capacități de decizie autonome și, în cazul în care Alianța Nord-Atlantică, în întregime, nu este angajată, coordonează lansarea unor operațiuni militare sub autoritatea UE, ca răspuns la situații de criză, angajarea resurselor de către statele membre la astfel de operațiuni, bazându-se pe decizii suverane.
PESA este un proces interguvernamental, controlul politic al acestuia fiind exercitat de șefii de stat și de guvern ale statelor membre, iar cel financiar, de către parlamentele naționale. Scopul PESA constă în abordarea eficientă a managementului crizelor, inclusiv în ceea ce privește utilizarea forței pe continentul european, și recurgerea la capacitățile operaționale ale NATO, în cazurile în care se impune.
În cadrul procesului de aderare la UE, eforturile României au urmărit convergența propriei politici externe cu Politica Externă și de Securitate Comună a UE. România a demonstrat că este și a rămas un participant activ la dialogul politic din cadrul UE și a jucat un rol constructiv în cadrul PESC. Ca stat membru al UE, România contribuie la formularea pozițiilor, declarațiilor și demersurilor UE, și le aplică; respectă sancțiunile internaționale și măsurile restrictive impuse de UE, ONU și OSCE. De asemenea, țara noastră participă la reuniunile tuturor structurilor de lucru ale Consiliului pe tema PESC/PESA.
La baza acțiunilor UE pe acest plan se află Strategia Europeană de Securitate, al cărei stadiu privind nivelul de implementare a făcut obiectul unui Raport, în decembrie 2008, în vederea asigurării compatibilității cu provocările actuale și cu ambițiile de actor global în domeniul asigurării securității și stabilității în lume, asumat tot mai eficient în ultimii ani de Uniunea Europeană. O contribuție importantă în sprijinul acestei viziuni, o constituie numeroasele misiuni de gestionare a crizelor, 22 în numai 6 ani. În timp, Uniunea și-a construit reputația unui actor capabil de o abordare cuprinzătoare în materie de gestionare a crizelor, punând accentul atât pe latura militară a implicării sale, cât și pe cea civilă, mai ales în domeniul statului de drept.
La 17 noiembrie 2009, Consiliul UE a aprobat declarația „PESA 10 ani – provocări și oportunități”, documentul fiind un bilanț al realizărilor în ceea ce privește abordarea cuprinzătoare în domeniul gestionării crizelor și aportul UE la pacea și securitatea internațională, dar și un document programatic, privind necesitatea sporirii resurselor care pot asigura creșterea capacității noastre colective de a promova pacea, securitatea și stabilitatea în lume. Declarația precizează direcțiile de acțiune vizate pe mai departe, precum consolidarea activităților de avertizare timpurie și de răspuns rapid la crize, adaptarea structurilor de coordonare și conducere a misiunilor, dezvoltarea capabilităților naționale și multinaționale necesare, cu aportul Agenției Europene de Apărare, adecvarea bugetului PESC, coordonarea civil-militară și explorarea posibilităților oferite de Cooperarea Permanentă Structurată.
România s-a implicat activ în sfera de securitate și apărare care face obiectul PESA, încă dinainte de momentul aderării la UE. În prezent, statul român este un participant activ la PESA, atât pe dimensiunea politică, consacrată susținerii intereselor identificate de statele membre ca fiind comune în domeniul securității și apărării, cât și pe cea operațională, contribuind la numeroase misiuni ale UE de gestionare a crizelor, conștientizând importanța și anvergura pe care aceste misiuni o vor căpăta în contextul demersurilor UE de promovare a statului de drept funcțional, a respectului pentru drepturile omului și bunei guvernări, precum și în alte domenii conexe, toate acestea având incidență directă asupra stabilității și securității internaționale. Angajamentul solid al țării noastre este confirmat de situarea între primele cinci țări din punct de vedere al experților detașați și al echipamentelor furnizate, dar și prin valoarea adăugată la elaborarea deciziilor din domeniul PESA.
Contribuția națională a României, alături de a celorlalte state membre, acoperă atât palierul civil cât și cel militar. Astfel, România a fost ori este prezentă în numeroase misiuni desfășurate sub egida PESA, derulate pe mai multe continente (Europa, Asia, Africa): EUPM (misiune civilă în Bosnia-Herțegovina), EUFOR Althea (misiune militară în Bosnia-Herțegovina), EUPOL RD Congo (misiune civilă), EUJUST LEX (misiune integrată în domeniul statului de drept pentru Irak), EULEX Kosovo (misiune în domeniul supremației legii), EUBAM Rafah (misiune civilă la granița dintre Fâșia Gaza și Egipt), EUPOL Afganistan (misiune civilă), EUFOR Ciad/RCA (misiune militară cu caracter tranzitoriu „bridging operation”), EUMM Georgia și EUNAVFOR ATALANTA (misiune navală de combatere a pirateriei în Golful Aden).
România este de asemenea membru al unor organisme importante pentru PESA, cum ar fi Centrul Satelitar al UE (EUSC) de la Torrejon (Spania), Institutul de Studii de Securitate al UE (ISS) din Paris (Franța), sau Agenția Europeană de Apărare (European Defence Agency/EDA) care își are sediul la Bruxelles.
Pentru acțiunea eficientă a UE în domeniul PESA, statele membre au convenit asupra necesității construirii unor capacități, civile și militare, dedicate acestui scop. Agenția Europeană de Apărare (EDA) are un rol central în procesul de dezvoltare a capacităților militare, precum și în ce privește limitarea fragmentării la nivel european în acest domeniu de importanță strategică, prin facilitarea de programe de colaborare întreprinse de statele membre sub „umbrela” sa. România, în funcție de necesitățile și interesele în materie de echipamente se implică la rândul său, alături de partenerii din cadrul UE, într-o serie de programe de dezvoltare a unor capacități de vârf pentru a obține o cât mai mare valoare adăugată din aceste eforturi. Planul de Dezvoltare a Capacităților (Capability Development Plan) reprezintă principalul element de sprijin în procesul de planificare a apărării statelor membre, creând astfel premisele unui răspuns cât mai eficace la situațiile de criză cărora Uniunea va trebui să le facă față în viitor.
Pe linia contribuției în plan militar, România a confirmat participarea în cadrul a două Grupuri Tactice de Luptă (EU Battle Groups/BGs). Astfel, contribuțiile țării noastre au fost incluse în cadrul Grupului Tactic de Luptă HELBROC, alcătuit din Grecia, România, Bulgaria și Cipru, pus la dispoziția UE în primul semestru al anului 2009, și în cadrul unui Grup Tactic de Luptă ce va fi activat în al doilea semestru din 2010, alături de Italia și Turcia.
În plan civil, România își pregătește contribuția aferentă Obiectivului Global Civil 2010 (Civilian Headline Goal 2010). Progresele naționale în direcția facilitării procesului de generare a forței și detașării experților în misiunile PESA civile, au făcut obiectul unui raport integrat la nivelul UE. România se situează într-o onorabilă poziție, având în stadiu avansat de adoptare, o strategie națională în domeniul capacităților civile. Conform studiului „Este UE în măsură să reconstruiască state în derivă ? O trecere în revistă a capacităților civile ale Europei”, realizat de European Council on Foreign Relations și dat publicității la 15 octombrie 2009, România a fost menționată la capitolul Silitori (a doua categorie din cinci, după Profesioniști), alături de Italia, Franța ș.a. .
Principalele momente ale demersurilor de integrare a României în componenta militară și de securitate a Uniunii Europene pot fi sintetizate astfel:
semnarea, în 1993, a Acordului de Asociere a României la UE, ratificat doi ani mai târziu;
la 9 mai 1994, România primește statutul de partener asociat al UE, împreună cu alte opt state din Europa Centrala și de Est. Din 1995, se constituie Comitetul Parlamentar Mixt România – UE care se întrunește semestrial;
la 24 februarie 1997 România comunica lista unităților militare nominalizate a fi puse la dispoziția UE, destinate îndeplinirii misiunilor de tip Petersberg;
la 7-9 decembrie, 1999 , în cadrul Summit-ului UE de la Helsinki, România a fost invitată să demareze procesul de negocieri pentru aderarea la Uniunea Europeană;
la 15.02.2000, la Bruxelles, a avut loc prima Conferință interguvernamentală de aderare România – UE care a lansat, în mod oficial, procesul de negocieri. Cu acest prilej, a fost reafirmat angajamentul României pentru integrarea cât mai rapidă în structurile europene prin încorporarea acquis-ului comunitar în legislația și mecanismele interne ale societății românești. In acest sens, România și-a afirmat dorința de a contribui în viitor la dezvoltarea politicii europene de securitate și apărare. Aceasta se reflectă atât în finalizarea provizorie a negocierilor pentru capitolul Politică Externă și de Securitate Comună (PESC), cât și prin participarea la componenta militară a noii arhitecturi de securitate;
cu prilejul Conferinței UE de angajament a Capacităților de Apărare (Bruxelles, 20-21 noiembrie 2000), au fost puse la dispoziție primele forțe și capacități pentru misiunile de tip Petersberg ale UE în cadrul Politicii Europene de Securitate și Apărare;
în noiembrie 2001, cu ocazia Conferinței de ameliorare a capacităților, țara noastră și-a suplimentat oferta de forțe aducându-o la nivelul celei puse la dispoziția NATO pentru misiuni în sprijinul păcii;
participarea la prima operațiune militară condusă de UE în FYROM.
reconfirmarea ofertei de forțe și capacități militare a României pentru Catalogul de Forțe al Uniunii în contextul adoptării Headline Goal 2010 și anunțarea intenției de participare la eforturile europene de operaționalizare a forței de reacție rapidă prin constituirea Grupurilor tactice de luptă.
2004 – ofertă consistentă de forțe și capacități militare pentru viitoarea Operațiune Althea a UE în Bosnia Herțegovina, prin preluarea fostei misiuni SFOR a NATO în această țară.
România, atât înainte, cât și după aderarea la UE, a sprijinit pe deplin deciziile Consiliului European, care a stabilit reperele și elementele esențiale pentru realizarea Politicii Europene de Securitate și Apărare și consideră că dezvoltarea acesteia contribuie la consolidarea capabilităților UE în domeniul managementului crizelor.
Tratatul de la Lisabona inovează considerabil în domeniul PESA, urmărind obiectivul de a întări dimensiunea de securitate a UE. Sunt aduse o serie de modificări care vor schimba modul de desfășurare al PESA (prevăzută a deveni o politică comună de securitate și apărare – Common Security and Defence Policy / PSAC), dar care vor păstra caracterul său interguvernamental și principiul unanimității. Capabilitățile militare rămân, în continuare, la dispoziția statelor membre, ele putând fi oferite ca resurse în defășurarea operațiilor PSAC, pe bază de voluntariat, dar conceptul de Cooperare permanentă structurată (Permanent Structured Cooperation / PSC), va permite statelor membre care doresc, îndeplinesc criteriile și au realizat angajamentele privind capacitățile militare stabilite prin protocolul anexat la Tratat, în ceea ce privește dezvoltarea de capacități pentru PSAC, o integrare militară superioară. Tratatul a introdus, de asemenea, fondul inițial de gestionare a operațiilor și o îmbunătățire a capacităților cu sprijinul Agenției Europene pentru Apărare.
Un aspect deosebit de important pentru creșterea eficienței misiunilor UE de gestionare a crizelor, conform Tratatului, îl reprezintă extinderea ariei de acțiune a misiunilor, dincolo de cele existente, de tip umanitar și de salvare, menținere a păcii și de management al crizelor, inclusiv impunerea păcii (cunoscute ca sarcini de tip „Petersberg”), prin includerea operațiilor comune de dezarmare, furnizarea de asistență și consiliere militară, combaterea terorismului.
5.2.2. Participarea României la realizarea construcției unei noi identități europene și euroatlantice
Participarea țării noastre la operațiunile și misiunile NATO oferă o susținere concretă a angajamentelor politice asumate de România ca membru al Alianței, amplificându-i credibilitatea de aliat.
Principalele misiuni ale NATO la care participă forțe românești în prezent sunt:
a)Forța Internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF)- reprezintă prioritatea operațională cea mai importantă a NATO și, în același timp, este cea mai amplă operațiune aliată din istoria organizației, lansată în 2001, prin rezoluția Consiliului de Securitate al ONU numărul 1386, după îndepărtarea de la putere a regimului taliban. Inițial a reprezentat o forță multinațională sub egidă ONU, limitată la asigurarea securității capitalei Kabul și a împrejurimilor sale. În 2003, NATO a preluat comanda operațiunii care prevedea extinderea autorității guvernului afgan pe întreg teritoriul țării și instaurarea unui climat de securitate propice reconstrucției economice și a statului de drept. Operațiile desfășurate de ISAF au ca obiectiv acordarea de asistență guvernului afgan în construirea și menținerea cadrului de securitate în vederea extinderii influenței autorităților afgane, facilitând, astfel, derularea, în mod corespunzător, a proceselor de stabilizare și dezvoltare în Afganistan. România este unul dintre contributorii importanți la ISAF, participarea ei fiind fundamentată prin Hotărârea nr. 38 din 21 decembrie 2001 a Parlamentului României, care acordă Guvernului împuternicirea de a stabili forțele, mijloacele, finanțarea și condițiile în care se asigură această participare.
b) Misiunea NATO de Pregătire – Irak (NTM-I). Decizia de a înființa NTM-I a fost luată de șefii de stat și de guvern reuniți la Summit-ul NATO de la Istambul, din 2004, ca urmare a unei solicitări a guvernului interimar irakian. Scopul misiunii este acela de a acorda asistență aliată în pregătirea de către autoritățile irakiene a unor forțe de securitate. Prin intermediul misiunii, NATO oferă echipamente, asistență tehnică și instruire atât în cadrul centrelor aflate pe teritoriul Irakului, cât și în cele din afară. Încă de la început (14 august 2004), România a sprijinit Misiunea NATO de Instruire a forțelor de securitate irakiene.
c) Operațiunea KFOR. NATO este implicat în Kosovo din 1999, ca urmare a Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, cu misiunea de a asigura un mediu de securitate sigur și stabil. În acest scop, a desfășurat în provincie o forță militară (KFOR). După declarația de independență a Kosovo din 17 februarie 2008, Alianța a reafirmat că forța militară KFOR va rămâne în Kosovo pe baza Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, conform celor hotărâte la Reuniunea miniștrilor de externe ai țărilor NATO, din decembrie 2007, cu excepția cazului în care Consiliul nu ia o altă decizie. KFOR va continua să coopereze strâns cu populația din Kosovo, ONU, UE și alți factori internaționali.
În prezent, Alianța își continuă eforturile în vederea asigurării unei dezvoltări stabile, democratice și multietnice a Kosovo. După declarația unilaterală de independență a Kosovo, România își menține angajamentul față de KFOR. Militarii români își continuă îndeplinirea misiunilor în baza mandatului încredințat, acela de a asigura securitatea populației civile.
Operațiunea Active Endeavour (OAE), lansată în 2001, a reprezentat una din cele opt măsuri luate de NATO la acel moment, pentru a sprijini SUA în urma atacurilor teroriste de la 11 septembrie, ca urmare a invocării, pentru prima dată în istoria Alianței, a articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic. Din 2001, navele aliate patrulează în Marea Mediterană cu scopul de a monitoriza și identifica eventualele vase suspecte. Din 2003, operațiunea s-a extins prin includerea posibilității de escortă a vaselor comerciale aliate care tranzitează strâmtoarea Gibraltar. Începând cu anul 2004, OAE a fost deschisă participării partenerilor NATO; România participă la această operațiune din anul 2005.
România susține dezvoltarea politicii externe și de securitate comună și a politicii europene de securitate și apărare, inclusiv prin creșterea contribuției la capabilitățile militare și la cele destinate combaterii terorismului și gestiunii urgențelor civile în spațiul comunitar. În acest scop participă la promovarea democrației, păcii, securității și prosperității în cadrul politicii de vecinătate și la operațiunile de gestionare a crizelor regionale și de securizare a fluxurilor energetice și comerciale, asigură aplicarea fermă a principiilor și obiectivelor Politicii Europene de Vecinătate. Activitățile consacrate acestor preocupări sunt modalități prioritare de sporire a contribuției la asigurarea unui mediu stabil și sigur în regiunea estică, sud-estică și pontică, prin derularea de proiecte vizând dezvoltarea ariilor transfrontaliere de interes major pentru securitatea națională.
TEATRE DE OPERAȚII|MISIUNI SUB EGIDA:|EFECTIVE TOTALE|
|NATO|UE|ONU|MISIUNI TIP COALIȚIE||
BOSNIA HERȚEGOVINA|1|EUFOR: 58|||59|
KOSOVO|KFOR: 145||||145|
AFGANISTAN|ISAF: 1002|||ENDURING FREEDOM: 36|1038|
IRAK|NTMI: 4||||4|
ALTELE||EUMM 7|OBSERVATORI MILITARI ȘI MONITORI: 51|OFIȚERI DE LEGĂTURĂ: 5|63|
TOTAL|1152|63|51|43|1309|
5.1. Tabel cu efectivele românești participante la misiuni internaționale
www.defense.ro/misiuni-internationale/index.php, actualizat în data de 11.03.2010
Concomitent, țara noastră acordă o atenție sporită și alocă resurse adecvate pentru protecția eficientă a frontierelor sale, pornind de la premisa că, pe de o parte, aceasta constituie o responsabilitate majoră de securitate națională și, pe de altă parte, îndeplinirea unei obligații importante față de Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană. În îndeplinirea obligațiilor privind securizarea frontierelor, România urmărește atât creșterea gradului de securitate al cetățenilor săi și ai Europei, cât și transformarea propriilor granițe într-o punte activă de cooperare și comunicare cu noile democrații din vecinătatea estică a Uniunii Europene.
CAPITOLUL 6
STUDII DE CAZ
Cazul 1 – Trafic de armament – “Operațiunea Sniper” (Lunetistul), care a demontat o rețea de trafic de arme din Italia spre Iran, a arătat – ca în cel mai clasic scenariu de film de acțiune – că au existat agenți secreți iranieni și italieni care s-au vândut fără scrupule.
Avocați mai presus de orice bănuială și jurnaliști străini acreditați pentru a face legătura cu traficanții de arme. O intrigă neagră întreruptă de Garda de Finanțe din Milano, care a arestat șapte persoane sub acuzația de asociere în scopul comiterii de infracțiuni în vederea exportării ilicite către Iran de arme și sisteme de armament și prezentând circumstanța agravantă a transnaționalității, notează ziarul Corriere della Sera.
Pentru moment, anchetatorii nu au imputat nimănui circumstanța agravantă de terorism, chiar dacă nu se exclude ipoteza ca materialul așa-numit cu “dual use” și militar, sechestrat, ar fi putut fi destinat, odată ajuns în Iran, alimentării canalelor terorismului internațional, potrivit ziarului menționat.
Persoanele ajunse la închisoare sunt cinci italieni și doi iranieni rezidenți unul la Torino și celălalt la Roma, considerați agenți ai serviciilor secrete de la Teheran. Alți doi iranieni, și ei spioni, sunt deocamdată căutați de justiție.
Garda de Finanțe a sechestrat o mie de lunete de pușcă și 120 de veste autorespiratoare de imersiune, pentru armament militar. A fost însă blocat și un număr foarte mare de proiectile trasoare și explozibili proveniți din Europa de Est, un amestec de material chimic, puternic inflamabil, folosit în sectorul militar pentru bombe incendiare.
Totodată, a fost blocată și negocierea pentru a aduce în Iran un elicopter militar, care se afla în Africa.
Traficul materialul privea mai multe țări: Germania, Marea Britanie, Elveția, Italia, România și Dubai, acesta din urmă fiind adesea ultima piață de tranzit înainte ca armele să ajungă în Iran.
“Este vorba de o anchetă care nu ar fi fost posibil de efectuat fără interceptări telefonice”, a explicat procurorul adjunct din Milano, Armando Spataro, care a transmis astfel un semnal legislativului italian, ce urmează să se pronunțe asupra proiectului de lege privind interceptările, în discuție în Senat.
Interceptările au permis arestarea a doi agenți iranieni: Nejad Hamid Masoumi, 51 de ani, corespondent al postului TV iranian IRIB (Islamic Republic Iran Broadcasting), de mulți ani acreditat ca jurnalist de presă străină la Roma, și Ali Damirchiloo, 55 de ani, arestat la Torino. Sunt căutați în continuare Hamir Reza și Backhtiary Homayoun.
Operațiunea este epilogul anchetei denumite “Sniper”, demarată în 2009, prin confiscarea în România a 200 de dispozitive de țintire folosite de trăgătorii de elită. Ținte optice care proveneau de la o companie italiană. Unul dintre promotorii traficului cu material de război este Alessandro Boni, 43 de ani, născut la Vittorio Veneto, dar locuind la Monza, fost angajat la Beretta și titular al firmei Antares SRL, cu sediul în Varese.
Alături de Boni, pe care anchetatorii îl consideră șeful organizației, au mai fost arestați partenera sa Danila Maffei, 40 de ani, administratorul firmei „Stucco Venice” SRL, un asociat, Arnaldo Scala, 45 de ani, Guglielmo Savi, 56 de ani, titularul firmei de telecomunicații „Sirioo” SRL și un avocat din Torino, Raffaele Rossi Patriarca care, așa cum rezultă din anchetă, s-a deplasat în Iran pentru a contacta ofițeri din armată în scopul plasării armamentului.
Nucleul demontat reprezintă doar unul dintre cele create de Teheran pentru a achiziționa arme și tehnologie interzisă. O “afacere” care merge înainte – aproape nestânjenită – din anii ’80, cu centrul de comandă în Italia de Nord. Khomeiniștii – potrivit informațiilor ziarului – acționează pe trei niveluri, care adesea colaborează, în altele păstrând distanța. Primul este cel care gravitează în jurul reprezentanțelor diplomatice și instituțiilor iraniene. Este foarte prudent deoarece știe că este sub observație, chiar dacă agenții iranieni au beneficiat în trecut de o oarecare imunitate în numele intereselor economice. Al doilea nivel reunește iranieni rezidenți în Italia, mici întreprinderi gestionate de italieni și elemente apropiate de pasdarani sau de serviciile khomeiniste. Corriere della Sera notează că ani de zile a relatat despre activitățile unui personaj doar atins de anchete: un iranian numit “Profesoruľ’, implicat, printre altele, într-un plan de achiziționare de toxine periculoase. Al treilea front este mai “politic”: oameni de încredere ai regimului – adesea comercianți – și agenți secreți au supravegheat exilați. Este interesant de relevat că, adesea, mollahii au construit relații optime cu extremiști de dreapta și de stânga italieni în numele ostilității față de SUA și Israel. Relații politice care au cimentat alte relații mai puțin clare și funcționale cu operațiuni clandestine.
Este evident, în lumina acestei structuri, că munca depusă de Procuratura din Milano și Garda de Finanțe marchează o realitate pe cât de ambiguă pe atât de importantă. Astfel, Italia se regăsește într-o situație prin care au trecut deja unele guverne aliate. SUA, Marea Britanie, Franța și Germania au pus cătușe unor traficanți și asasini aflați în slujba Teheranului. Persoane surprinse în flagrant. Dar ayatollahilor nu le pasă, ei s-au răzbunat imediat prin sistemul luării de ostatici. Identifică potențialii ostatici, îi acuză de spionaj sau că sprijină mișcarea reformistă și îi transformă în pioni ai unei partide reprobabile. Dacă vreți eliberarea lor, eliberați oamenii noștri – așa sună șantajul. La Teheran, nu se acordă importanță prea mare codurilor și legilor, cu atât mai puțin regulilor diplomației, notează Corriere della Sera.
După criticile premierului italian Silvio Berlusconi, regimul a reacționat mobillizându-și “brigadiștii”, “basiji”, trimiși în stradă pentru a protesta împotriva Italiei. Se va vedea dacă va exista un răspuns la arestarea celor doi agenți secreți iranieni, dar ar fi posibil și ca Teheranul să încaseze lovitura fără a riposta, având în vedere că restul rețelei își continuă misiunea, conchide ziarul.
Potrivit cotidianului britanic The Telegraph, se crede că poliția britanică a arestat un bărbat implicat în trafic în ultimele luni. Lunete telescopice proiectate pentru mitraliere au fost confiscate pe aeroportul Heathrow, iar poliția a arestat un bărbat despre care se presupune că era omul de contact al grupării în Marea Britanie. Și ziarul britanic precizează că investigația a fost lansată în iunie 2009, când peste 200 de lunete telescopice au fost confiscate în România, presupunându-se că se îndreptau spre Iran.
După cât se pare, ar fi fost comandate de către iranieni alte 900 astfel de dispozitive. “Investigațiile noastre sunt complexe, deoarece traficanții au mizat pe ambiguitatea dintre armele civile și cele militare”, a declarat Armando Spataro, care a precizat: “Este o investigație de o importanță majoră, deoarece privește întreaga comunitate internațională”. “Sistemul lor a implicat adesea achiziționarea mărfii în străinătate și deplasarea ei între Italia și alte țări pentru a ascunde destinația finală”, a mai spus Spataro.
Printre exporturile ilegale se află și mari cantități de rachete anti-tanc de fabricație bulgară. Locotenent colonelul Vincenzo Andreone de la Garda de Finanțe, care a condus operațiunea, a subliniat, la rândul său, că succesul operațiunii s-a bazat pe interceptările telefonice. The Telegraph mai precizează că un alt suspect italian locuia la Berna, în Elveția și că Italia se numără printre partenerii comerciali cei mai importanți ai Iranului, deși investițiile italiene în această țară au scăzut recent, drept urmare a relațiilor strânse ale lui Berlusconi cu Israelul și a temerilor privind planurile iraniene de dobândire de capacități nucleare.
Euronews precizează că armele au fost cumpărate în Germania și adesea transportate via companii așa-numite “vehicuľ’, prin Republica Cehă și România, înainte de a fi trimise pentru expediere din Italia. “Materialul, armamentul și obiectele cu ‘dual use’ a căror vânzare este interzisă, nu se îndreptau direct spre Iran. Erau trimise ‘în triunghi’ spre diferite escale la Londra, în România, Elveția și Emiratele Arabe”, a precizat Spataro, citat de Euronews. Publicația The Christian Science Monitor relevă că această operațiune crește presiunea diplomatică occidentală asupra programului nuclear al Iranului.
Potrivit ziarului, arestările constituie încă o lovitură diplomatică dată Iranului, care și-a văzut recent strădaniile de a convinge ONU, SUA și capitale europene despre natura pașnică a programului său nuclear controversat îndreptându-se anul acesta spre o intensificare a demersului de instituire de sancțiuni împotriva sa.
Astfel, directorul AIEA a declarat că Iranul nu dă dovadă de “cooperarea necesară” pentru a stabili că demersul său nuclear este exclusiv în scopuri pașnice. UE a emis un comunicat comun în care se afirmă că este “gata să se implice cu Iranul în scopul de a ajunge la o soluție negociată la această problemă”, dar că o a patra rundă de sancțiuni ale Consiliului de Securitate al ONU așteaptă un rezultat negativ. UE “va sprijini demersul Consiliului de Securitate al ONU dacă Iranul continuă să nu coopereze cu comunitatea internațională privind programul său nuclear”, se mai arată în comunicat.
Consensul este tot mai mare și la Washington pentru instituirea de mai multe sancțiuni. “Iranienii arată lumii că nu au intenția să-și îndeplinească propriile responsabilități. Arestările operate în Italia sunt semnificative, potrivit Christian Science Monitor, deoarece Roma este al doilea partener comercial cel mai mare al Iranului în Europa, după Germania.
Publicația subliniază că recent, premierul Berlusconi și-a sporit apelurile pentru măsuri mai dure împotriva Iranului. Dincolo de UE, confuzia diplomatică a Iranului s-a extins recent la Rusia, care are relații strânse cu Teheranul de ani de zile. Alături de China, Moscova se opune de obicei instituirii de sancțiuni împotriva Iranului în Consiliul de Securitate al ONU. Dar Rusia și-a manifestat îngrijorarea crescândă privind programul nuclear iranian, iar un oficial de la Moscova a declarat pentru prima dată că aceste îngrijorări se află în spatele amânării livrării de către Rusia Iranului a unui sistem de apărare antiaeriană sofisticat, S-300.
Potrivit unor relatări, un proiect privind a patra rundă de sancțiuni ar putea fi pus în circulație săptămâna aceasta și ar putea fi o dovadă de înăsprire a măsurilor deja instituite împotriva Iranului, mai precizează Christian Science Monitor.
Financial Times notează că arestările operate în Italia survin într-un moment în care comunitatea internațională are în vedere înăsprirea sancțiunilor împotriva Teheranului legat de ambițiile nucleare ale acestuia.
Ziarul britanic relevă, la rândul său, că Italia a fost mult timp un partener comercial european pentru Iran dar în ultimii ani și-a redus activitățile în această țară, deoarece guvernul italian a adoptat linia politicii occidentale de izolare a regimului de la Teheran.
Cazul 2 – Trafic de droguri- Serviciile secrete din majoritatea țărilor cunosc faptul că între activitățile specifice crimei organizate și cele circumscrise terorismului există o adevărată interdependență. Datorită conspirativității în care se acționează, stabilirea acestor legături este extrem de dificil de demonstrat de către instituțiile abilitate ale statului. Unul dintre cazurile care demonstrează afirmațiile de mai sus este al cetățeanului iranian Hussein Karini, stabilit în România în anul 1992 sub motivația deschiderii unor afaceri de export-import, care, în permanență, conform bilanțurilor contabile, a funcționat în pierdere. Subliniem că peste 80% din firmele arabilor din România sunt, de asemenea, declarate ca fiind lipsite de profit. În realitate, Hussein Karini era unul dintre cei mai mari traficanți de heroină din lume și un finanțator al terorismului internațional.
Conform datelor făcute publice, rețeaua de traficanți coordonată de iranian lucra pe sistemul celulelor, munca fiind compartimentată. Existau structuri pentru cultivarea câmpurilor de mac din Afganistan, rețele de transport al opiumului din Afganistan în Iran, laboratoare pentru prelucrarea opiumului și transformarea acestuia în heroină. De asemenea, existau cărăuși pentru transportarea heroinei în Turcia și de aici în Europa și SUA.
Monitorizarea iranianului în România a început în 2005, în urma unor informări făcute către SRI de serviciile speciale americane. Timp de un an și jumătate, serviciile secrete românești au monitorizat activitățile iranianului Hussein Karini, iar informațiile obținute au permis identificarea mai multor transporturi de droguri, ducând la arestarea unor membri importanți ai rețelei în Turcia, Olanda și Germania.
Arestările au fost ținute în secret, astfel încât iranianul s-a deplasat fără nici cea mai mică bănuială la o întâlnire cu membrii celulei din Olanda, unde și-a dat seama de iminența căderii. A încercat să fugă în Afganistan prin Viena, unde a fost arestat ca urmare a unui mandat internațional de arestare. Fără a generaliza, menționăm că Iranul este un stat fundamentalist islamic, cetățenii săi care lucrează în țările NATO, fiind instruiți în tehnici ale serviciilor secrete.
Traficul de droguri în SUA și Europa este privit de oficialitățile iraniene drept o armă, menită a submina societatea occidentală, pentru a deschide calea revoluției islamice mondiale.
Cazul 3 – Terorism – Rețeaua teroristă a lui Bin Laden este departe de a fi distrusă. Până în prezent în România nu a fost descoperită decât filiera lui Kamel Abbachi, liderul organizației Al-Qaeda pentru Europa de Est. De origine algeriană, Kamel s-a stabilit în România în 2005, s-a căsătorit cu o româncă, Irina-Manuela Bordei, stabilindu-se la Galați, unde a deschis firma „Abkamin SRL”. În România mai existau doi activiști Al-Qaeda, libianul Abdul Baset Omar și algerianul Mourad Boussana, amândoi legendați ca oameni de afaceri pe zona Galați-Brăila.
Primele informații despre celula teroristă Al-Qaeda din România au apărut în presa italiană, unde așa-zisul om de afaceri Kamel Abbachi a fost acuzat că ar gestiona transferul de imigranți clandestini din Orientul Mijlociu către Italia și Portugalia. Ulterior, s-a stabilit că Abbachi ar fi fost unul dintre oamenii de încredere ai locotenentului lui Bin Laden, Abu Mussab al-Zarqawi. Întrucât autoritățile de la București s-au mișcat destul de greoi, tot în presa străină a apărut informația că celula teroristă Al-Qaeda din România pregătește lângă Galați tabere pentru instruirea teroriștilor. Informația a fost dezmințită, iar poliția din Galați a declarat că Abbachi a părăsit România. După un șir penibil de bâlbe, SRI-ul a intrat pe fir, iar Abbachi a fost descoperit și arestat la București, fiind extrădat în Italia.
Celule teroriste din România au, mai curând, rolul de a asigura sprijin logistic și financiar, decât de a trece la acțiuni violente. Totuși, în România sunt prea multe firme aparținând unor cetățeni din Orientul Mijlociu care nu-și justifică existența. Monitorizarea acestora nu este un moft, ci o datorie pentru serviciile secrete românești.
Cazul 4 – Trafic de autoturisme furate – Polițiștii de frontieră doljeni au descoperit un autoturism marca Mercedes Benz, în valoare de aproximativ 300.000 lei, ca fiind furat din Germania. La data de 22 noiembrie 2009, în jurul orelor 15.30, s-a prezentat pentru a ieși din țară prin PTF Calafat cetățeanul bulgar Ivanov M, de 42 ani, conducând un autoturism marca Mercedes, înmatriculat în Germania.
Cu ocazia controlului de frontieră, polițiștii de frontieră au solicitat documentele de călătorie și cele ale autovehiculului respectiv, din care să rezulte dreptul de posesie asupra bunului. Deoarece din documentele prezentate nu rezulta cu certitudine faptul că autoturismul era deținut legal de cetățeanul bulgar, iar acesta nu știa să folosească toate comenzile autovehiculului condus, polițiștii de frontieră au avut suspiciuni cu privire la proveniența mașinii.
În urma verificărilor efectuate în bazele de date la care Poliția de Frontieră are acces, a rezultat faptul că autoturismul este dat în urmărire internațională prin INTERPOL, figurând ca fiind furat din Germania în anul 2009. Cetățeanul în cauză a declarat că a luat „în probe” mașina în cauză, cu intenția de a o cumpăra ulterior, dacă este mulțumit de preț și dotări.
În urma celor constatate, polițiștii de frontieră au luat măsura indisponibilizării autovehiculului respectiv, iar pe numele cetățeanului bulgar au fost întocmite acte premergătoare pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire la săvârșirea infracțiunii de furt, cercetările continuându-se pentru stabilirea întregii activități infracționale.
Cazul 5 – Trafic de țigări – Polițiștii de frontieră suceveni au depistat la frontieră trei cetățeni români care transportau țigări de contrabandă din Ucraina în România. Țigările (4973 de pachete), în valoare de 21.285 lei – a căror destinație era „piața neagră” din județul Suceava – au fost reținute în vederea confiscării, iar persoanele implicate sunt cercetate pentru infracțiunea de complicitate la contrabandă.
În seara zilei de 16 octombrie 2009, în urma executării unei acțiuni pe linia combaterii contrabandei cu țigări, polițiștii de frontieră din cadrul S.P.F. Izvoarele Sucevei au descoperit, în apropierea frontierei, de stat, lângă un gard, acoperite cu niște crengi, patru genți în care se aflau țigări marca „Chesterfield”, de proveniență ucraineană.
În urma celor constatate s-a luat măsura de supraveghere a locului respectiv, la scurt timp polițiștii de frontieră observând o căruță în care se aflau trei persoane, care au încercat să ridice bagajele respective.
Două persoane au fost reținute, iar în urma verificărilor s-a constatat că sunt cetățeni români – L. Ștefan, în vârstă de 29 ani și D.Vasile, în vârstă de 35 ani. A treia, care inițial a reușit să fugă, a fost și ea identificată – M. Petru, în vârstă de 42 de ani.
Celor trei persoane, care domiciliază în localitatea Izvoarele Sucevei, li s-au întocmit acte premergătoare sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de complicitate la contrabandă, cercetările fiind continuate de polițiștii de frontieră, sub supravegherea procurorului din cadrul DIICOT Suceava, în vederea depistării tuturor persoanelor implicate.
Cele 4.973 pachete de țigări, în valoare de 21.285 lei, au fost ridicate în vederea confiscării de către polițiștii de frontieră suceveni.
Cazul 6 – Trafic de țigări – La data de 19 octombrie 2009, la P.T.F. Siret, s-a prezentat pentru a intra în țară, călătorind cu un autoturism marca „Wolkswagen Golf”, cetățeanul român D. Marian, în vârstă de 28 de ani, domiciliat în municipiul Botoșani.
În urma controlului amănunțit asupra mijlocului de transport, s-au găsit, ascunse și nedeclarate, în vederea sustragerii de la controlul vamal, în torpedou, sub preșuri, în semiaripile din spate și în bagajele personale, 700 pachete de țigări marca „ More”, de proveniență ucraineană.
Persoana în cauză a declarat echipei de control că a achiziționat țigările din Ucraina, cu scopul de a le comercializa în România, în vederea obținerii de profit ilicit.
Întreaga cantitate de țigări, în valoare de 2996 lei, a fost reținută în vederea confiscării de către organele vamale, iar șoferul a fost sancționat contravențional cu amendă în valoare de 5.000 lei.
Cazul 7 – Trafic de țigări – Polițiștii de frontieră constănțeni și lucrătorii vamali au descoperit, ascunse într-un container sosit în Portul Constanța Sud – Agigea, un număr de 905 baxuri de țigări, cu o valoare de 116.473.500 lei.
În data de 5 noiembrie 2009, în jurul orei 19.45, polițiștii de frontieră și lucrătorii vamali constănțeni au demarat procedurile legale pentru deschiderea unui container sosit în Portul Constanța Sud – Agigea. Containerul fusese încărcat în China cu 650 cartoane de încălțăminte, conform documentelor depuse de transportator. Pentru că existau indicii că în container există și o altfel de marfă, polițiștii de frontieră din cadrul Direcției Operative Porturi Maritime și lucrătorii vamali au efectuat controlul fizic, după ce, în prealabil, containerul a fost trecut prin instalația de scanare.
În locul articolelor de încălțăminte descoperite 452.500 pachete de țigarete inscripționate „Lambert/Butler”, care au fost ridicate în vederea confiscării de către lucrătorii vamali. Cercetările sunt continuate de polițiștii de frontieră.
Cazul 8 – Contrabandă cu produse puternic accizate – Lucrătorii vamali și polițiștii de frontieră constănțeni au descoperit aproximativ 25.000 de pachete de țigări de contrabandă și 120 de sticle de whisky netimbrate depozitate într-un imobil de pe raza municipiului Constanța.
În data de 4 noiembrie 2009, polițiștii de frontieră din cadrul Direcției Operative Porturi Maritime au inițiat o acțiune în comun cu reprezentanți ai Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța, în urma căreia au descoperit 489.600 țigarete de contrabandă, ambalate în 24.480 de pachete și 120 de sticle de whisky (marca Teachers, de 0,7 ml) netimbrate. Oamenii legii au descins în magaziile unui imobil din municipiul Constanța, unde au găsit depozitate pachete de țigări din mărcile Plugarul, Ashima, Marble, L&M, Viceroy, More, Pall Mall, Next, Marlboro și Raquel Slims.
Întreaga cantitate de bunuri, cu o valoare estimată la 194.904 lei, a fost ridicată de către lucrătorii D.R.A.O.V. Constanța, cercetările fiind continuate de ofițerii de poliție judiciară ai D.O.P.M. Constanța, sub directa coordonare și supraveghere a procurorului de la D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Constanța.
CONCLUZII
Lucrarea se dorește a fi o radiografie a riscurilor și amenințărilor la granița estică a NATO și UE, respectiv implicațiile mutațiilor din mediul internațional de securitate asupra celui european și regional, rolul și responsabilitățile României pe aceste coordonate.
Din perspectiva securității europene, parteneriatul cu SUA implică două aspecte: Europa trebuie să-și adapteze propriile standarde la realitățile secolului XXI și să vorbească cu o singură voce pe scena internațională, iar această voce trebuie dublată de capacități militare credibile. Statele Unite au nevoie de un puternic parteneriat democratic pentru a-și realiza obiectivele de securitate globală. Unele voci afirmă că este necesară o nouă Cartă transatlantică, prin care America să își reînnoiască angajamentul de a rămâne o putere în Europa, iar Europa trebuie să își asume responsabilitatea menținerii spațiului Euro-Atlantic ca o sferă a stabilității, democrației și progresului.
Pentru ca o relație de securitate NATO-UE solidă să ia naștere din actuala criză mondială, ar trebui luate în considerație următoarele trei linii directoare:
1. în primul rând, este o singură modalitate prin care Europa poate câștiga influență față de SUA și anume prin deținerea unor capacități de securitate și apărare cu adevărat relevante. Asta înseamnă ca europenii să se concentreze asupra acelor capacități, ca de exemplu supravegherea de la sol și transportul aerian, de care SUA au maximă nevoie atunci când conduc mai multe operațiuni simultane. În acest scop NATO ar trebui să aibă o nouă abordare în planificarea forțelor. Problema nu este însă planificarea unor capacități care copiază mai mult sau mai puțin capacitățile americane, dar la o scara mai redusă, ci identificarea punctelor slabe și a minusurilor americane și planificarea pentru capacități care să reducă aceste slăbiciuni (dezvoltarea capacităților de nișă). Astfel, UE ar putea să devină un partener militar indispensabil pentru SUA, cu un NATO operațional la nivel global, diminuând sau chiar stopând astfel tentația Americii de a acționa singură;
2. în al doilea rând, voinței europene de a începe un program de modernizare, ar trebui să i se răspundă cu o mai mare creștere a disponibilității americane de a împărtăși partenerilor europeni tehnologie;
3. în al treilea și cel mai important rând, toate aceste bune intenții vor fi în van dacă Washington-ul își va menține preferința pentru coalițiile ad-hoc, și un NATO a-la-carte. Desigur, Europa la rândul ei trebuie să-și îmbunătățească credibilitatea politică dacă vrea să-și consolideze statutul de actor global. Parisul ar trebui să renunțe la aroganță, Londra ar trebui să intre în zona Euro, iar Berlinul ar trebui să își exprime deschis prioritățile strategice și obiectivele de politică externă, acceptând consecințele militare și de securitate.
În altă ordine de idei este posibil ca SUA să nu mai vadă NATO ca pe un pilon esențial al sistemului lor de securitate, care însă nu va însemna desființarea organizației. Pentru încă 5-10 ani, NATO va rămâne o voce importantă în securitatea internațională, dacă nu pentru alte rațiuni, măcar din motive de inerție instituțională. Organizația și-ar putea însă pierde valențele de alianță militară defensivă, transformându-se într-o instituție de securitate colectivă (gen ONU, OSCE) sau un club politic din care este bine să faci parte, dar care nu este esențial pentru garantarea securității.
Analiza principalelor organizații și instituții internaționale ne indică faptul că putem vorbi de o inflație a acestora, unele dintre ele existând în virtutea inerției, și a dorinței birocrației diplomatice de a se perpetua. OSCE se află în căutarea relevanței politice, într-un spațiu de la Vancouver la Vladivostok. Acest spațiu este însă prea divers, cu surse multiple de conflict, pentru a putea fi gestionat de o singură organizație internațională. OSCE a urmat un proces similar cu al altor organizații, încercând să se democratizeze prin constituirea unei Adunări Parlamentare.
Căutarea rolului OSCE în arhitectura de securitate europeană este îngreunată de avansul spre Est a unor organizații și instituții mult mai puternice, care au și componenta de apărare, nu doar pe cea de securitate:
• lărgirea Uniunii Europene a determinat includerea în rândurile sale a unor state care au folosit OSCE ca o metodă de a se apropia de Occident, dar care acum nu mai au nevoie de un asemenea vehicul. Politica de vecinătate a UE este un mijloc-alternativă la OSCE, prin intermediul relațiilor bilaterale cu statele din Estul Europei și bazinul Mării Negre. Simpla apartenență la OSCE a unui stat nu poate fi imediat o anticameră a UE, deoarece Uniunea încearcă să implementeze politici și mecanisme proprii, într-un cadru bilateral, nu multilateral;
• NATO s-a extins foarte mult în ultimul deceniu, iar lărgirea și mai mare este privită de numeroși analiști ca un mijloc de disoluție. De aceea, se dorește utilizarea Parteneriatului pentru Pace în relațiile cu statele din zona Caucaziană. Delocalizarea unor baze militare americane în România și Bulgaria este considerată, în acest moment, ca rezultatul unui acord tacit între SUA și Federația Rusă pentru încetinirea extinderii NATO și în Caucazul de Sud. De asemenea, la insistența SUA, în cadrul conceptului de securitate al NATO din 1999 s-a inclus posibilitatea intervenției și în afara granițelor statelor membre. Astfel încât gestionarea potențialelor conflicte militare din spațiul de la Vancouver la Vladivostok poate fi realizată prin intermediul așa numitelor „coaliții de voință”, din rândul statelor NATO (de ex. Afganistan și Irak). OSCE este importantă pentru Federația Rusă, deoarece este o instituție în care are drept de veto. Întrebarea esențială este dacă existența unor instituții în care marile puteri au drept de veto fundamentează premisele unei reorganizări pe baze multipolare a sistemului internațional? Vom vedea acest lucru în funcție de evoluția raporturilor mondiale de putere reală, militară și economică.
OSCE nu va putea deveni o instituție considerată cu adevărat relevantă de către statele occidentale atâta timp cât nici un conflict nu a fost soluționat prin intermediul acesteia. Rămâne de văzut dacă rolul OSCE de instituție care menține status-quo-ul, prin formatele de negocieri multilaterale, în conflictele înghețate este suficient pentru a o menține în funcțiune. Cazul conflictelor înghețate din Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah, Transnistria, sunt exemple ale eșecului OSCE în soluționarea unor tensiuni locale.
Pe de altă parte, noile realități ale vieții interne și internaționale, derivate din mutațiile structurale de ordin politic, militar, economic, cultural, social și ecologic, situațiile create în plan strategic care au avut loc la nivel mondial, european și regional, solicită măsuri adecvate de gestionare a amenințărilor, tensiunilor și crizelor care pot afecta securitatea.
Așa cum am menționat pe parcursul lucrării, vulnerabilitățile, riscurile și amenințările ce afectează securitatea națională a României nu sunt neapărat specifice țării noastre, ci sunt reprezentative și se regăsesc, bineînțeles în cote diferite de manifestare, și în alte state europene și nu numai. Acestea sunt datorate unui complex de factori de tip neconvențional, inclusiv reactivarea unor focare de instabilitate, care au un potențial mare de pericol pentru societățile locale, regionale și globală. Ca urmare, frontiera răsăriteană a Uniunii Europene este supusă unor riscuri și amenințări diverse, ca natură și intensitate, de factură economică, socială, militară și ecologică.
Consecință a globalizării piețelor, criminalitatea depășește frontierele naționale. Datorită rețelelor moderne ale sistemelor bancare, financiare, de telecomunicații și de transport care acoperă planeta, criminalii dispun acum de instrumente necesare pentru a trece peste frontiere, cu bani și bunuri, mult mai ușor ca în trecut. De aceea, organizațiile criminale internaționale de astăzi sunt suple și complexe putând desfășura fără probleme întreaga gamă de activități legale și ilegale, acestea din urmă îmbrăcând diverse forme, cum sunt : spălarea de bani, imigrația clandestină, fraudele în plata taxelor, epuizarea resurselor naturale, crimele ecologice, corupția și frauda în asigurări la nivel mare.
Organizațiile criminale transnaționale nu se tem să lucreze la nivel regional, continental și mondial, mai ales atunci când într-o țară sau alta, descoperă fisuri în sistemele juridic și cel guvernamental/administrativ ce le permit să profite de acestea, fac adesea schimburi de informații și oameni pentru avantajul reciproc, încheie înțelegeri pe termen lung, în conformitate cu nevoile activității lor.
De aceea, așa cum am mai spus, România are multiple responsabilități și obligații ce țin de asigurarea securității frontierei răsăritene europene, iar continua adoptare de măsuri complexe în direcția optimizării managementului integrat al frontierei produce efecte benefice asupra întregii Uniuni Europene și implicit creșterea importanței cetățeanului și prevenirea criminalității organizate transfrontaliere. Trebuie întărit însă faptul că nu va putea face față singură acestei responsabilități, ci numai în cooperare cu ceilalți membrii ai Uniunii, schimbul permanent de informații și tehnologie performantă constituind elemente vitale în asigurarea succesului.
* * *
LISTA CU ABREVIERI
1. AIS – (Automatic Identification System) – Sistem de Identificare Automată
2. CEPA – Center for European Policy Analysis
3. CIREFI – (Centre for Information, Discussion and Exchange on the Crossing of Frontiers and Immigration) – Centrul pentru informații, discuții și schimburi în materie de trecere a frontierei și imigrație
4. CFSP – Common Foreign and Security Policy
5. CNI – Comunitatea Națională de Informații
6. DIA – Defense Intelligence Agency
7. EC (European Commission) – Comisia Europeană
8. EDA – European Defence Agency
9. EEA – (European Economic Area) – Zona Economică Europeană
10. EPN – (European Patrol Network) – Rețeaua europeană de patrule
11. ESDI – Identitatea Europeană de Securitate și Apărare
12.EURODAC – (European Dactyloscopie) – Sistem de amprentare digitală având acces la baza de date europeană de amprente pentru identificarea solicitanților de azil și a imigranților ilegal
13. EUROJUST – Organism al UE, înființat pentru a crește eficiența autorităților competente în anchetarea și punerea sub urmărire penală a cazurilor de infracționalitate transfrontalieră și crimă organizată
14. EUROPOL – European Police Office
15. EUROSUR – (European Border Surveillance System)- Sistemul European de Supraveghere a Frontierelor
16. EUSC – Centrul Satelitar al UE
17. FJST – Frontex Joint Support Team – echipe comune FRONTEX pentru sprijin la frontiera externă
18. FMI – Fondul Monetar Internațional
19. FRONTEX – Agenția Europeană pentru Managementul Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene
20. GIRMIFS – Grupul Interministerial Român pentru Managementul Integrat al Frontierei de Stat
21. ICE – Inițiativa de Cooperare în Europa
22. ISAF – Forța Internațională de Asistență pentru Securitate
23. NATO – Organizația Atlanticului de Nord
24. NRC – Consiliul de Cooperare NATO-Rusia
25. OCEMN – Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră
26. OIM – Organizația Internațională pentru Migrație
27. ONU – Organizația Națiunilor Unite
28. OAE – Operațiunea Active Endeavour
29. OSCE – Organizația de Securitate și Cooperare Economică
30. PESA – Politica Europeană de Securitate și Apărare
31. PESC – Politica Europeană de Securitate Comună
32. RABIT – Rapid Border Intervention Team – Echipă de intervenție rapidă la frontieră
33. SAFE – Forțele Armate Sincronizate Europene
34. SCOMAR – Sistemul de Control, Supraveghere și Observare la Marea Neagră
35. SEECI – Inițiativa de Cooperare în Europa de Sud-Est
36. SISFS – Sistemul Integrat de Supraveghere a Frontierei de Stat
37. SIS – Sistemul Informatic Schengen
38. SISF – Sistemul Integrat pentru Securitatea Frontierei de Stat
39. UE – Uniunea Europeană
40. UNHCR – Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați
41. VIS (Visa Information System) – Sistemul Informatic VISA
42. VTS (Vessel Traffic Service) – Sistem de monitorizare a traficului maritim.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
I. Legislație națională și internațională.
Națională – Legi, Hotărâri și Ordonanțe de Guvern
Constituția României;
Codul Penal și Codul de procedură penală;
Codul Vamal – Legea nr. 86/10.04.2006;
Codul Fiscal-Legea nr. 571/22.12.2003;
Codul de procedură fiscală – OG nr. 92/24.12.2003 (republicată).
Strategia Națională de Securitate a României, București 2006
Legea nr.51/1991 privind siguranța națională a României
Legea nr. 14/1992 de organizare și funcționare a Serviciului Român de Informații.
Legea nr. 374/22.09.2003 pentru ratificarea Memorandumului de înțelegere dintre Guvernul României și Organizația Internațională pentru Migrație privind cooperarea în domeniul repatrierii voluntare umanitare asistate, semnat la București la 28 iunie 2002;
Legea nr. 39/21.01.2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate;
Legea nr. 565/16.10.2002 pentru ratificarea Convenției ONU împotriva criminalității transnaționale organizate;
Legea nr. 678/21.11.2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 143/26.07.2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 111/10.10.1996 privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare (republicată în M.O. nr. 552 din 27.06.2006);
Legea nr. 126/27.12.1995 privind Regimul materiilor explozive și Normele tehnice de aplicare;
Legea nr. 46/04.07.1991 de aderare a României la Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților și la Protocolul Adițional de la New York din 1967;
Legea nr. 122/04.05.2006 privind azilul in România;
Legea nr. 535/25.11.2004 privind prevenirea si combaterea terorismului.
HG nr. 639/20.06.2007 privind structura și atribuțiile Oficiului Roman pentru Imigrări;
HG nr. 860 din 28 iulie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 143/2000 privind prevenirea si combaterea traficului si consumului ilicit de droguri, cu modificările si completările ulterioare ;
HG nr. 755/20.11.1992 pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României și înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, semnat la 12 august 1992 la Geneva;
OUG nr. 129/21.12.2006 privind regimul de control al exporturilor de produse și tehnologii cu dubla utilizare ;
OUG nr. 194/12.12.2002 privind regimul străinilor în România (republicată în M.O. nr. 421 din 05.06.2008);
OUG nr. 105/27.06.2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 243/2002;
OUG nr. 158/19.10.1999 privind regimul exporturilor și importurilor de produse strategice, cu modificările și completările ulterioare; OUG nr. 152/14.10.1999 privind produsele medicamentoase de uz uman aprobată prin Legea nr. 336/2002, cu modificările și completările ulterioare;
OUG nr. 104/27.06.2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 81/2002;
OUG nr. 121/21.12.2006 privind regimul juridic al precursorilor de droguri.
Acorduri- Convenții – Protocoale și alte acte normative
Acordul de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere (Acordul SECI), încheiat la data de 26.05.1999 și ratificat de România prin Legea nr. 208/1999.
Hotărârea CSAT din 17 iulie 2002 pentru aprobarea Protocolului General de organizare și funcționare a Sistemului Național de Prevenire și Combatere a Terorismului;
Hotărârea CSAT din 19 noiembrie 2001 privind desemnarea SRI drept autoritate națională antiteroristă.
Internațională:
Tratatul privind Uniunea Europeană
Strategia de securitate a Uniunii Europene, 2003
Tratatul de la Nisa.
Tratatul de la Lisabona, 2009.
Carta O.N.U.
Strategia de Securitate a SUA , 2006
II. Lucrări din literatura română
Anghel Andreescu |Terorismul internațional, flagel al lumii contemporane, Editura MAI, București, 2003.|
Anghel Andreescu |Terorismul – amenințare majoră a democrației secolului XXI, Editura MAI, București, 2004.|
Daniela-Luminița Constantin (coordonator) |Fenomenul migraționist din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, http://www.infoeuropa.ro/ieweb/imgupload/studiul5.html, pp.44-87.|
Dobrescu M.|50 de ani care au zguduit lumea 1944-1994, Editura Știință și Tehnică, 1995.|
Gabriel Oprea,
Radu Timofte,
Constantin Onișor|România – integrare și securitate, Editura Balcanii și Europa, București, 2005, pp.148-149.|
Gheorghe Aradavoaicei, Gabriel Naghy, Dan Nița|Sfârșitul terorismului?, Editura Antet, București, 2002.|
Gheorghe Crețu|Riscuri la adresa securității naționale, Editura Sylvi, București, 2006, p.209.|
Gheorghe Tătaru|Spațiul geopolitic balcanic. Chemare ancestrală cu gust de migdale amare, Editura Antet, București, 2005, p.124.|
Gheorghe Toma |Conflictele sfârșitului de mileniu, Editura Timpolis, 1999.|
Gheorghe Toma |Arta operativă încotro?, Editura Artprint, 2000.|
Gheorghe Toma |Sisteme informaționale militare, Editura Ceres, 2000.|
Gheorghe Toma|Arta operativă între contrarii, Editura A.I.S.M.,2001.|
Gheorghe Toma|Managementul schimbării, Editura U.N.Ap., 2006|
Gheorghe Toma|Securitatea națională sub impactul amenințărilor asimetrice, realități, provocări, schimbări, Editura A.N.I., 2006.|
Gheorghe Toma|Securitatea națională din perspectiva noilor
arhitecturi de securitate ale începutului de secol, Editura A.N.I.,2006|
Gheorghe Toma, Constantin Stoica, Emil Hedeșiu|Securitatea internațională sub impactul globalizării, Editura A.N.I. București, 2007, pp 15-24|
Gheorghe Toma și colectiv |Strategia apărării totale. Prezent și viitor, Tipografia Artprint, 1999.|
Gheorghe Toma și colectiv|Viitorul începe azi, Editura Pygmalion, 2000.|
Gheorghe Toma și colectiv|De la securitate individuală la securitate colectivă, Editura Biotera, București, 2002.|
Gheorghe Toma și colectiv|Contracararea crimei organizate transfrontaliere, Editura U.N.Ap.,2005.|
Gheorghe Toma, Gabriel Homotescu, Tudor Cerapin|Lancea de silicon – Impactul erei informației asupra managementului crizei, Editura Biotera, București, 2004.|
Gheorghe Toma, Mircea Mureșan|Provocările începutului de mileniu. Editura U.N.Ap., București, 2003.|
Gheorghe Toma, Emil Hedeșiu|Contracararea crimei organizate transfrontaliere, Editura U.N.Ap, București, 2005.|
Gheorghe Toma, Traian Liteanu, Constantin Degeratu|Excurs în funcționarea structurilor de securitate – noi vremuri, noi actori, Editura A.N.I., București, 2007.|
Gheorghe Toma, Gabriel Naghi|Ora care a schimbat lumea – asimetria începutului de secol, Editura Presa Națională, București, 2004.|
Gheorghe Toma, Ștefan Teodoru, Severin-Florian Lungu, Mihai Tudose|Schimbarea managerială. Managementul schimbării, Editura ANI, București, 2009|
Gheorghe Toma|Securitatea națională sub impactul amenințărilor asimetrice – realități, provocări, schimbări, Editura A.N.I., București, 2006.|
Gheorghe Toma, George Țical|Asimetrie și neconvențional în zorii mileniului trei, Editura Sitech, Craiova, 2006.|
Ion Irimia |Securitatea României la răscruce de milenii, Editura AISM, 2000.|
Mihai Drăgănescu |Societatea informațională și a cunoașterii. Vectorii societății cunoașterii, http://www.rocai.ro|
Sorin Frunzăverde, Constantin Onișor|Europa de sud-est. Dimensiuni principale de securitate, Editura A’92, Iași, 2004, p.27.|
Valentin Lipatti |Război și pace în Balcani, Editura Fundației
România de Mâine , 1994|
Vasile Gușatu |Impactul globalizării asupra noilor frontiere, Editura U.N.Ap, 2007.|
Vasile Gușatu |Accelerarea procesului de globalizare și redefinirea actorilor acesteia, Sesiunea de Comunicări științifice A.N.I, București, 2007|
Vasile Popa,
Mihai Ștefan Dinu|România și procesul de stabilizare regională, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2004, p.12.|
Vladimir Zodian, Mihai V. Zodian|NATO, Balcanii și România. 1990-2005, Societatea Scriitorilor Militari, București, 2006, p.45.|
III. Lucrări din literatura străină
Alvin Toffler |Powershift – Putere în mișcare. Editura Antet, Oradea, 1995. A crea o nouă civilizație. Politica în al treilea val, Editura Antet, Oradea, 1995.|
Amandine Scherrer |Le G8 face au crime organisé; http://www.g7.utoronto.ca/governance/sherrer/g8.|
Andrew Loyd,
Mathews Peter|Bioterorismul, flagelul mileniului III, Editura
Hiperion, Cluj – Napoca, 2002.|
Barry Buzan|Popoarele, statele și teama, Editura Cartier, București, 2000.|
Beaufre A.|Strategie pentru viitor, Editura Militară, București, 1991|
Brzezinski Zbigniev|Marea tablă de șah, București, 2000.
Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției, Editura Diogene, București, 1995.|
Christine Boutine |Criminalité organisée; http://www.frsonline.org/article.php3?|
Friedman Thomas L.|Lexus și măslinul. Cum să înțelegem globalizarea. Editura Fundației PRO, București, 2001.|
Henri Kissinger |Diplomația, Editura ALL, București, 1998.|
Jean-Pierre PAGE |Identité européenne et solidarité atlantique, http://www.geopolitis.net/geopol/geo.|
Kalman Mizsei
|La prochaine frontiere de l’UE http://www.project-syndicate.org/commentary/
mizsei2/English.|
Manuel Núñez Encabo |L’intégration politique européenne face aux défis mondiaux (le moteur de la constitution
européenne), http://www.europa.eu.int.|
M.Emilian Fontaine |Istoria Rãzboiului Rece, Editura Militarã, București, 1991.|
Samuel Hutington |Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Oradea, 1998.|
Victor-Zves Ghebali|South Central and Eastern Europe, în documentarul „Întãrirea securitãții statelor într-o lume multipolarã vulnerabilitãți și oportunitãți”, Biblioteca Universitãții Naționale de Apãrare „Carol I”, București, 2007|
IV. Articole, comunicãri științifice
Severin-Florian Lungu|Sfere de interes, influențã și putere în era globalizãrii, comunicare publicatã în cadrul Sesiunii de comunicãri științifice cu participare internaționalã organizatã de A.N.I., cu tema Dinamica mediului de securitate și intelligence-ul, secțiunea – Transformarea serviciilor de informații în noul context strategic – București, 2008.|
Severin-Florian Lungu, Constantin Stoica|Diversitatea intereselor marilor actori în Peninsula Balcanicã, comunicare publicatã în cadrul Simpozionului internațional organizat de Universitatea Transilvania din Brașov, cu tema Cetãțeanul în Uniunea Europeanã, Brașov 2007. |
Severin-Florian Lungu, Dorina Danielescu|Impactul globalizãrii asupra mediului de securitate, comunicare publicatã în revista Psihologia&mass-media nr. 3-4/2007, Ed. A.N.I.|
Severin-Florian Lungu, Mihai Tudose|Posibile evoluții în mediul de securitate internațional, comunicare publicatã în cadrul Sesiunii de comunicãri științifice cu participare internaționalã organizatã de A.N.I., cu tema Dinamica mediului de securitate și intelligence-ulmodern, secțiunea – Transformarea serviciilor de informații în noul context strategic – București, 2008.|
Severin-Florian Lungu, Traian Liteanu|Norme și principii de angajare în situații de crizã, comunicare publicatã în cadrul Sesiunii de comunicãri științifice cu participare internaționalã organizatã de U.N.Ap. „Carol I”, cu tema Spațiul sud-est european în contextul globalizãrii, secțiunea – Securitatea și geopolitica Mãrii Negre în contextul relațiilor internaționale – București, 2007.|
Severin-Florian Lungu|Potențiale riscuri și amenințãri la frontiera de est a NATO și UE, articol în publicația „ Analele ANI” nr. 12 – București, 2008|
Marian Vatavu,
Valentin Mitocaru|Redimensionarea spre o lume multipolarã, Sesiunea de comunicãri științifice cu participare internaționalã, Editura UNAp ,,Carol I”, București, 2009.|
Visarion Neagoe|„Riscuri și vulnerabilitãți ale mediului de securitate în zonele de importanțã strategicã pentru România”, Sesiunea de comunicãri științifice cu participare internaționalã, Ed. UNAP „Carol I”, București, 2009.|
Mirela Atanasiu|Participarea activã a României în cadrul organizațiilor de securitate, Centrul de Studii Strategice de Apãrare și Securitate/Universitatea Naționalã de Apãrare „Carol I”, Sesiune anualã de comunicãri științifice cu participare internaționalã- Stabilitate și Securitate Regionalã- 09-10 aprilie 2009, București|
Gabriel Rãducanu|Relația strategicã NATO – UE. Cooperare sau confruntare pentru securitate colectivã? Sesiune de comunicãri științifice, Editura UNAp ,,Carol I”, București, 2007|
**|L’identité européenne, http://www.europepolycentrique.org|
**|Raport al conferinței „ESDP: From Cologne to Berlin and Beyond”, Berlin, 29-30 ianuarie 2007.|
**|Raport mondial asupra drogurilor – 2008, Oficiul Națiunilor Unite pentru Droguri și Crime (UNODC), iunie 2008.|
V. Publicații periodice
Revista Foreign Policy România, 2007- 2010
Revista Frontiera 2007-2010
Revista Geopolitica 2008-2009
Revista Impact Strategic, nr. 3/2006, 2007-2009
Revista Intelligence, 2008-2010
Revista Lumea, 2007- 2010
Revista Observatorul Militar 2008 – 2009
Revista Psihosociologia & Mass-Media nr. 3-4/2007, 2008-2009
Europe Report nr.195, 22 August 2008
The Economist, 16-22.06.2002
Intelligence Online, nr.577, septembrie 2008
Janes Defence, 25 octombrie 2008
Jane’s Intelligence Digest, august 2008
Southeast European Politics, nr. 2-3, noiembrie 2002
VI. Surse internet
eurlex.europe.eu|
www.amosnews.ro|
www.balkantimes.com|
www.consilium.europa.eu|
www.dpfiasi.ro|
www.europa.eu|
www.europa.eu.int|
www.europarl.europa.eu|
www.europepolycentrique.org|
www.europol.eu.int|
www.frsonline.org|
www.g7.utoronto.ca|
www.geopolitis.net|
www.gov.ro|
www.iabp-moldova.org|
www.infoeuropa.ro|
www.ladocumentationfrancaise.fr|
www.mae.ro|
www.presidency.ro|
www.project-syndicate.org|
www.rocai.ro|
www.stabilitypact.org|
www.sri.ro|
www.ue.int|
Anexa 1
STRATEGIA NAȚIONALÃ
de management integrat al frontierei de stat a României în
perioada 2010-2012
CAP. I . Considerații generale
SECȚIUNEA 1 Introducere
1.1. Contextul internațional
(1) De la data integrãrii acquis-ului Schengen în cadrul legal al Uniunii Europene, ca rãspuns la concluziile Consiliului European de la Tampere din 15-16 octombrie 1999, Uniunea Europeanã a întreprins pași importanți cãtre un management integrat al frontierelor. La 7 decembrie 2001, Consiliul a emis documentul „Conceptul European de Management al Controlului Frontierelor” (doc. 14570/01 FRONT 69) care oferã baza pentru viitoarele dezvoltãri ale cooperãrii între Statele Membre.
(2) La întâlnirea de la Laeken din 14-15 decembrie 2001, Consiliul European a statuat cã un management mai bun al controlului frontierelor externe ale UE va sprijini lupta împotriva terorismului, a rețelelor de imigrație ilegalã și a traficului de persoane.
(3) Urmare a acestor concluzii, Comisia Europeanã a transmis, la data de 7 mai 2002, Consiliului și Parlamentului European, un comunicat privind managementul integrat al frontierelor externe al Statelor Membre ale UE, care cuprinde o analizã a situației existente la nivel operațional și normativ și propune o serie de mãsuri pentru a fi implementate la nivelul UE(COM (2002) 233 final).
(4) Urmare acestui Comunicat, Consiliul a adoptat la data de 13 iunie 2002 „Planul pentru Managementul Frontierelor Externe ale Statelor Membre ale UE” (doc. 10019/02), și avizat de Consiliul European de la Sevilla din 21 și 22 iunie 2002 și de Consiliul European de la Salonic din 19 și 20 iunie 2003. Acesta cuprinde cele 5 componente principale ale unui sistem de management integrat comun: mecanism comun de coordonare și cooperare, analizã integratã de risc comunã, personal și echipament interoperațional, corp comun de legislație și responsabilitãți împãrțite între Statele Membre și Uniune.
(5) Dupã adoptarea acestui Plan, au fost luate mãsuri la nivel operațional și legislativ în scopul dezvoltãrii graduale a unui sistem de management integrat comun al frontierelor, printre altele, prin crearea Catalogului Schengen privind controlul frontierelor, adoptarea Codului Frontierelor Schengen, realizarea unui Manual Practic al polițistului de frontierã, crearea unui Fond pentru Frontierele Externe și prin înființarea Agenției FRONTEX cu structurã specializatã în analiza de risc.
(6) In cadrul întâlnirii din 4-5 decembrie 2006, Consiliul pentru Justiție și Afaceri Interne a definit scopul Managementului Integrat al Frontierei. S-a elaborat un set de recomandãri și de „cele mai bune practici” în Partea 1 a Catalogului Schengen, structurate pe puncte și sub-puncte de implementare a managementului integrat al frontierei.
(7) O inițiativã de succes a Statelor Membre în vederea aprofundãrii cooperãrii polițienești a fost încheierea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Federalã Germania, Regatul Spaniei, Republica Francezã, Marele Ducat de Luxemburg, Regatul Țãrilor de Jos și Republica Austria privind aprofundarea cooperãrii transfrontaliere, în special în vederea combaterii terorismului, criminalitãții transfrontaliere și migrației ilegale”, semnat la Prum, la 27 mai 2005. Tratatul are ca obiectiv intensificarea cooperãrii între statele semnatare în lupta împotriva terorismului, criminalitãții transfrontaliere și migrației ilegale, prin intermediul schimbului de date genetice, dactiloscopice, de înmatriculare a vehiculelor și alte date cu caracter personal. Tratatul prevede, de asemenea, constituirea de patrule comune și alte forme de intervenție (însoțitori de securitate la bordul aeronavelor, asistențã comunã la evenimente de mare anvergurã etc.).
(8) In iunie 2007, Comisia a prezentat Statelor Membre un prim plan pentru crearea unui sistem european de supraveghere a frontierelor, denumit „EUROSUR”. Acest concept urmeazã sã se implementeze în 3 faze, în intervalul de timp 2008 – 2013. In cadrul a douã reuniuni tehnice din iulie și octombrie 2007, Statele Membre au salutat abordarea aleasã și au convenit cã EUROSUR ar trebui sã acopere nu numai frontierele meridionale, dar și frontierele estice ale UE. Unul dintre obiectivele operaționale cheie trebuie sã fie interconectarea diferitelor sisteme, ținând cont de caracteristicile geografice și de diferențele dintre tipurile de frontiere, în special între cele terestre și maritime.
(9) La data de 13 februarie 2008, Comisia Europeanã a emis 3 comunicate, cunoscute sub denumirea de „Border Package”: 1. Raport de Evaluare și Dezvoltare Viitoare a Agenției FRONTEX, 2. Sistemul European de Supraveghere a Frontierelor (EUROSUR), 3. Viitoare provocãri la adresa managementului frontierelor externe ale UE. Au fost întreprinse mãsuri pentru îndeplinirea majoritãții propunerilor fãcute în comunicate. Mãsurile se reflectã atât la nivelul managementului Statelor Membre, cât și pentru statele candidate.
(10) La nivel european au fost emise o serie de documente relevante în domeniul securizãrii frontierei, documente care reglementeazã, alãturi de Tratatul de la Prum, aria descoperirii și investigãrii infracțiunilor transfrontaliere. Astfel de documente sunt Decizia 2008/615/JAI din 23 iunie 2008 privind intensificarea cooperãrii transfrontaliere în vederea combaterii terorismului și a criminalitãții transfrontaliere, Decizia 2008//616/JAI din 23 iunie 2008 privind punerea in aplicare a Deciziei 2008/615/JAI și Decizia 2008/617/JAI din 23 iunie 2008 privind îmbunãtãțirea cooperãrii dintre unitãțile speciale de intervenție ale Statelor Membre ale Uniunii Europene în situații de crizã.
(11) Prima ediție a Catalogului Schengen – Controlul frontierelor externe, Extrãdarea și readmisia: Cele mai bune practici și recomandãri, emisã în februarie 2002, a necesitat, ca urmare a documentelor europene care aduceau modificãri sau completãrii la regimul securitãții frontierelor, actualizarea prevederilor sale în martie 2009.
Catalogul Schengen – Controlul frontierelor externe, Extrãdarea și readmisia: Cele mai bune practici și recomandãri, are ca principal obiectiv propunerea de recomandãri și evidențierea celor mai bune practici privind punerea în aplicare a regulamentelor și a celorlalte documente europene în domeniul securitãții frontierelor externe, prin prezentarea unor exemple menite sã contribuie la aplicarea corectã a acquis-ului Schengen. Catalogul evidențiazã cele mai bune practici definite în rapoartele Comitetului de evaluare Schengen.
1.2. Contextul național și progresele procesului de securizare a frontierei de stat
(12) Ca urmare a dobândirii calitãții de stat membru al Uniunii Europene, începând cu 1 ianuarie 2007, România, pentru a deveni parte integrantã a spațiului de libertate, securitate și justiție, are obligația implementãrii politicilor comunitare din domeniul managementului integrat al frontierei de stat, în scopul atingerii unui nivel de securitate adecvat al frontierelor sale, conform standardelor Schengen.
(13) In acest sens, urmãtorul obiectiv prioritar pentru România îl reprezintã emiterea deciziei Consiliului de aplicare în totalitate a acquis-ului Schengen.
(14) Aderarea României la Tratatul de la Prum s-a realizat prin Legea nr. 146/2008, iar documentul internațional de referințã a intrat în vigoare pentru România începând cu 3 martie 2009.
(15) La 25 ianuarie 2008, cu ocazia reuniunii Consiliului pentru Justiție și Afaceri Interne din Slovenia, prin Declarația Comunã de pregãtire pentru aderarea la Spațiul Schengen, România și Bulgaria și-au asumat luna martie a anului 2011 ca termen de aderare la spațiul Schengen.
1.3. Documente strategice la nivel național
(16) Pentru îndeplinirea condițiilor necesare atingerii acestui obiectiv, prin H.G. nr.482/ 2003, România a adoptat Strategia Managementului Integrat al Frontierei de Stat în perioada 2003-2006.
(17) Urmare a evoluțiilor survenite în domeniu la nivel european, actul normativ a fost înlocuit în 2004 de Strategia Naționalã de Management Integrat al Frontierei de Stat pentru perioada 2004-2006, care prevedea realizarea și implementarea Sistemului Integrat pentru Securitatea Frontierei (SISF), ca principal instrument de exercitare a managementului integrat al frontierei.
(18) La Reuniunea informalã a miniștrilor justiției și a afacerilor interne ai Uniunii Europene de la Tampere din 2006, sistemul românesc integrat pentru securitatea frontierei a fost apreciat ca fiind unul dintre cele mai moderne din întreaga lume, corespunzând în totalitate definiției și criteriilor aflate în dezbaterea Consiliului pentru Justiție și Afaceri Interne al Uniunii Europene.
(19) In 2007, documentul programatic în domeniul securizãrii frontierei a fost amendat prin H.G. nr. 324/2007 pentru aprobarea noii Strategii Naționale de Management Integrat al Frontierei de Stat a României în perioada 2007-2010.
(20) Totodatã, România, pentru a îndeplini cerințele europene în vederea aderãrii la spațiul Schengen, a adoptat Strategia naționalã de aderare la spațiul Schengen și a actualizat anual Planul de acțiune Schengen, document programatic care conține direcții de acțiune și mãsuri pe care autoritãțile și instituțiile responsabile le vor pune în practicã în vederea implementãrii acquis-ului comunitar și îndeplinirii condițiilor de aderare.
(21) Modificãrile aduse documentelor europene care reglementeazã domeniul managementului integrat al frontierei au reliefat necesitatea adaptãrii cadrului strategic național la noile cerințe și tendințe europene.
Secțiunea a 2-a
Caracteristici și tendințe ale fenomenului infracțional transfrontalier
(22) Infracționalitatea transfrontalierã organizatã reprezintã o amenințare globalã, în evoluție, care a dobândit capacitatea de a influența politica statelor și activitatea instituțiilor democratice. Ea constituie atât o expresie a proliferãrii unor fenomene negative care se amplificã în condițiile globalizãrii, cât și o consecințã directã a gestionãrii ineficiente a schimbãrilor politice, economice și sociale profunde care s-au produs în Europa.
(23) Poziția geostrategicã a României face ca țara noastrã sã gestioneze o parte importantã a frontierelor externe ale Uniunii Europene (care cuprinde întreaga varietate a formelor de relief), fapt care implicã adoptarea unor mãsuri speciale pentru asigurarea unui înalt nivel de control și supraveghere a frontierei. Este vorba de peste 2.000 km din care: frontiera cu Moldova – 681,3 km, frontiera cu Ucraina – 649,4 km, frontiera cu Serbia – 546,4 km și Marea Neagrã – 193,5 km reprezintã, cu începere de la 01.01.2007, frontierã externã a Uniunii Europene.
(24) Spațiul de interes strategic în care se aflã România este sursã, zonã de tranzit și destinație a unor activitãți infracționale, constând în: migrație ilegalã și trafic de ființe umane, trafic ilegal de armament, muniție, materii explozive și radioactive, trafic de stupefiante și precursori, trafic de produse contrafãcute, trafic ilegal de produse cu dublã utilizare, activitãți de spãlare a banilor etc.
(25) Prin natura și amploarea lor, astfel de activitãți sunt favorizate de existența conflictelor locale și, la rândul lor, pot favoriza terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masã. Devine tot mai evident faptul cã aceastã nouã extindere a faptelor ilicite a gãsit un teren fertil în mediile infracționale autohtone, reprezentând noi amenințãri la adresa ordinii, liniștii și a siguranței publice.
2.1. Principalele tendințe care definesc evoluția fenomenului infracționalitãții transfrontaliere :
a. amplificarea și diversificarea fenomenului infracțional transfrontalier privind traficul de migranți, traficul de ființe umane, traficul de stupefiante, mașini furate, traficul ilegal de produse cu dublã utilizare etc.;
b. schimbarea permanentã a rutelor utilizate pentru traficul ilicit de mãrfuri și stupefiante, în funcție de formele de manifestare a infracționalitãții internaționale;
c. diversificarea mijloacelor și a modalitãților de sustragere de la controlul legal și de specialitate al trecerilor peste frontierã a produselor periculoase, a mãrfurilor contrafãcute, subevaluate sau nedeclarate, a speciilor periclitate de faunã și florã sãlbaticã, a materialului lemnos sau altele;
d. fals și furt de identitate (prin documente contrafãcute sau falsificate, uz abuziv al unui document al altei persoane, acte eliberate prin substituire de persoanã);
e. implicarea rețelelor de crimã organizatã în traficul ilegal cu valutã și alte instrumente de platã la purtãtor (carduri bancare, cecuri de cãlãtorie, ordine de platã etc.), precum și în traficul cu obiecte de patrimoniu.
2.2. Principalii factori externi de risc
a. proliferarea și dezvoltarea crimei organizate transnaționale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniție, de materiale radioactive și strategice;
b. migrația clandestinã și apariția unor fluxuri masive de refugiați;
c. decalaje între nivelurile de asigurare a securitãții și gradul de stabilitate al statelor din proximitatea României;
d. extinderea terorismului transnațional și internațional, inclusiv sub formele sale biologice și informatice;
e. eventualul export de insecuritate din partea unor state care se confruntã cu situații conflictuale, aflate în proximitatea României cãtre Uniunea Europeanã;
f. comiterea în apele teritoriale românești a unor acte ilegale de cãtre nave aflate sub pavilion strãin.
2.3. Vulnerabilitãți în situația internã
(26) In paralel cu prevenirea sau contracararea punctualã a intervenției acestor posibili factori de risc, România este preocupatã sã diminueze vulnerabilitãțile interne care se manifestã în diferite domenii și care, în anumite circumstanțe, pot avea un impact și asupra securitãții transfrontaliere naționale.
Printre aceste tipuri de vulnerabilitãți se aflã:
a. posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale și procese de degradare a mediului la frontierã;
b. menținerea unor disparitãți de dezvoltare între regiunile țãrii;
c. menținerea la un nivel scãzut a infrastructurii informaționale și întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizãrii;
d. întârzieri ale procesului de realizare a Sistemului Integrat pentru Securitatea Frontierei de Stat;
e. alocarea unor resurse financiare și logistice insuficiente realizãrii securizãrii frontierei de stat la standarde Schengen;
f. transformarea României în destinație a forței de muncã provenind din rândul cetãțenilor unor state din Asia, Africa și chiar din Europa, ceea ce va determina mutații în volumul, sensul și în destinația migrației ilegale, precum și infracțiuni conexe.
CAP. II
Scopul strategiei naționale și definirea managementului integrat Secțiunea 1
Scopul și obiectivul strategiei naționale
(27) Scopul prezentului document îl constituie stabilirea de politici, principii și obiective necesare implementãrii unitare, coerente și eficiente a managementului integrat al frontierei de stat, pe baza conjugãrii eforturilor autoritãților și instituțiilor cu responsabilitãți în domeniu.
(28) Obiectivul strategiei îl constituie implementarea conceptului de management integrat al frontierei de stat prin îmbunãtãțirea capacitãții statului român de realizare eșalonatã a unui nivel înalt de control la frontiera externã a Uniunii Europene și prin adoptarea și implementarea politicilor comune în domeniu.
(29) Prevederile Strategiei reglementeazã mãsurile ce urmeazã a fi luate la nivel administrativ, tehnic și instituțional în domeniul managementului integrat al frontierei pentru ca România sã îndeplineascã condițiile necesare aderãrii la spațiul Schengen.
(30) De la data aderãrii se vor ridica controalele la frontierele comune ale României cu celelalte State Membre Schengen, numite frontiere interne.
(31) Pentru asigurarea securitãții în interiorul spațiului de liberã circulație al Uniunii Europene, România va avea obligația întãririi supravegherii și controlului la frontierele comune cu statele nemembre Schengen, respectiv la frontierele externe.
(32) Perioada de implementare a Strategiei naționale are în vedere orizontul temporal 2010-2012, pentru a permite elaborarea politicilor necesare aderãrii la spațiul Schengen în 2011, dar și pentru a da posibilitatea actualizãrii prevederilor sale în funcție de evoluțiile rapide în domeniul managementului integrat la nivel european în perioada post-aderare.
(33) De la momentul eliminãrii controalelor la frontierele comune cu celelalte state membre Schengen, România va aplica un set de mãsuri compensatorii pentru sporirea securitãții și a ordinii publice în interiorul țãrii.
1.1. Managementul integrat al frontierei de stat
(34) Managementul integrat al frontierei reprezintã expresia interesului comun al statelor membre ale UE în implementarea unui sistem de securitate constând într-un complex de mãsuri de organizare și coordonare a structurilor cu responsabilitãți în domeniu, în scopul facilitãrii liberei circulații a persoanelor și bunurilor în interiorul unor frontiere deschise dar securizate.
(35) Managementul integrat este o componentã a securitãții naționale care se realizeazã și implementeazã în concordanțã cu alte mãsuri menite sã întãreascã starea de securitate naționalã.
(36) Managementul integrat al frontierei va asigura securizarea frontierei externe cu respectarea drepturilor și libertãților fundamentale ale omului.
(37) Managementul integrat al frontierei la nivel național va constitui o componentã a sistemului de securitate al spațiului comun european. Controlul frontierelor externe nu servește doar intereselor naționale ci, în baza principiului solidaritãții, tuturor Statelor Membre Schengen. România trebuie sã menținã în mod constant un control eficient al frontierelor sale externe și sã aibã în vedere combaterea infracționalitãții transfrontaliere sub toate aspectele, inclusiv a fenomenelor care nu au un impact direct asupra securitãții sale naționale.
1.2. Cadrul instituțional
(38) Securitatea integratã a frontierei se bazeazã pe participarea tuturor instituțiilor cu competențe în acest domeniu, printr-un management participativ și prin cooperare inter-instituționalã, naționalã și internaționalã.
(39) Coordonarea unitarã a sarcinilor ce revin autoritãților cu atribuții la frontierã reprezintã un element cheie al aplicãrii corecte și coerente a modelului integrat de management al frontierei. Managementul integrat are la bazã forma consultativã și deliberativã de fundamentare și luare a deciziilor, în cadrul organismului special constituit în acest scop, Grupul Interministerial Român pentru Managementul Integrat al Frontierei de Stat, denumit în continuare „GIRMIFS”.
(40) GIRMIFS stabilește concepția de ansamblu și asigurã coordonarea unitarã, pe baza Strategiei Naționale de Management Integrat al Frontierei de Stat a României, a acțiunilor și mãsurilor pentru realizarea managementului frontierei de stat, desfãșurate de autoritãțile și instituțiile publice cu atribuții în domeniu.
(41) Coordonarea și monitorizarea acțiunilor întreprinse pentru îndeplinirea obiectivelor Strategiei naționale se realizeazã de cãtre Ministerul Administrației și Internelor (M.A.I.).
(42) Instituțiile și autoritãțile responsabile la nivel național de implementarea obiectivelor care decurg din direcțiile de acțiune ale prezentei strategii sunt:
a) Ministerul Administrației și Internelor;
b) Ministerul Afacerilor Externe;
c) Ministerul Apãrãrii Naționale;
d) Ministerul Finanțelor Publice;
e) Ministerul Transporturilor și Infrastructurii;
f) Ministerul Justiției;
g) Ministerul Comunicațiilor și Societãții Informaționale;
h) Serviciul de Telecomunicații Speciale;
i) Autoritatea Naționalã de Supraveghere a Prelucrãrii Datelor cu Caracter Personal; j) Ministerul Sãnãtãții;
k) Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale;
l) Serviciul de Informații Externe;
m) Serviciului Român de Informații;
n) Ministerul Public;
o) Autoritatea Naționalã Sanitarã Veterinarã și pentru Siguranța Alimentelor.
p) Ministerul Agriculturii și Dezvoltãrii Rurale
q) Autoritatea Naționalã a Vãmilor
r) Garda de Mediu
s) Autoritatea Naționalã pentru Protecția Consumatorilor
(43) Instituțiile și autoritãțile implicate în realizarea obiectivelor Strategiei Naționale de Management Integrat al Frontierei de Stat trebuie sã demareze implementarea mãsurilor de ordin instituțional și operativ în vederea aplicãrii coerente și unitare a mãsurilor specifice domeniului de responsabilitate propriu.
1.3. Principii generale
Strategia naționalã are la bazã urmãtoarele principii generale:
a. Principiul legalitãții – activitãțile pentru realizarea obiectivelor strategice se desfãșoarã în baza legii și în conformitate cu aceasta;
b. Principiul responsabilitãții – rãspunderea implementãrii Strategiei naționale revine fiecãreia dintre autoritãțile și instituțiile cu responsabilitãți în domeniu, în pãrțile ce le privesc;
c. Principiul cooperãrii și coerenței – autoritãțile și instituțiile cu responsabilitãți în domeniul managementului integrat al frontierei de stat vor dovedi disponibilitate pentru cooperarea cu alte instituții publice și organizații neguvernamentale, astfel încât sã se asigure o concepție coerentã asupra obiectivelor ce trebuie îndeplinite și a mãsurilor ce urmeazã a fi luate și simultan, un statut de parteneriat și relații echilibrate pe toate coordonatele activitãții;
d. Principiul continuitãții și coordonãrii – acțiunile adoptate în vederea realizãrii obiectivelor Strategiei naționale continuã mãsurile întreprinse pentru implementarea Strategiei naționale de management integrat al frontierei de stat a României în perioada 2007-2008, acestea fiind coordonate unitar de GIRMIFS;
e. Principiul subsidiaritãții, conform cãruia nivelul cel mai adecvat pentru implementarea Strategiei naționale este cel al fiecãrei autoritãți/instituții publice reprezentate în GIRMIFS. Grupul interministerial intervine doar subsidiar, în probleme ce pot fi mai eficient soluționate la nivelul sãu;
f. Principiul proporționalitãții, conform cãruia mãsurile trebuie sã respecte criteriile necesitãții, adecvãrii și echilibrului, respectiv mãsurile luate vor fi necesare atingerii obiectivului, vor fi cele mai potrivite pentru realizarea acestuia și efectele pozitive ale aplicãrii mãsurilor vor depãși efectele negative.
g. Principiul respectãrii drepturilor și libertãților fundamentale ale omului – toate activitãțile desfãșurate de autoritãțile și instituțiile cu responsabilitãți în domeniul managementului integrat al frontierei se desfãșoarã cu respectarea prevederilor convențiilor și tratatelor internaționale privind drepturile și libertãțile fundamentale ale omului, la care România este parte.
h. Principiul evitãrii suprapunerilor investiționale, conform cãruia autoritãțile și instituțiile cu responsabilitãți în domeniul managementului integrat al frontierei își vor planifica acțiunile astfel încât sã nu existe finanțãri redundante pentru realizarea acestora.
i. Principiul evitãrii suprapunerilor de competențe, conform cãruia nu vor exista mai multe structuri sau instituții cu aceleași atribuții legale în realizarea unei mãsuri.
Secțiunea a 2-a
Obiective strategice și direcții de acțiune
(44) Pentru îndeplinirea responsabilitãților ce îi revin României în calitate de viitor membru al spațiului comun de libertate, securitate și justiție, managementul integrat al frontierei de stat reprezintã o componentã a securitãții la nivelul spațiului comun și va fi conturat pe o schemã bazatã pe 5 obiective strategice, astfel:
1. Controlul și supravegherea frontierei pe baza analizei de risc relevante și a datelor și informațiilor prelucrate privind infracționalitatea;
2. Cooperarea autoritãților în descoperirea și investigarea infracțiunilor transfrontaliere;
3. Asigurarea implementãrii modelului celor patru filtre (mãsuri în țãri terțe, cooperarea cu statele vecine, controlul frontierelor și mãsuri de control în interiorul spațiului comun, inclusiv returnarea);
4. Cooperarea inter-instituționalã atât la nivel național (între autoritãțile naționale cu competențe în domeniu – poliția de frontierã, vama, poliția, structuri de informații și altele), cât și la nivel internațional;
5. Coordonarea și coroborarea activitãților instituțiilor naționale cu cele ale organismelor comunitare.
2.1. Controlul și supravegherea frontierei externe. Analiza de risc. Date și informații prelucrate privind infracționalitatea
(45) Principalul obiectiv strategic în domeniul managementului integrat îl constituie realizarea supravegherii și controlului frontierei externe pe baza unei analize de risc relevante și a evaluãrii datelor și informațiilor prelucrate din domeniul infracționalitãții.
(46) Controlul frontierelor contribuie la combaterea migrației ilegale și a traficului de ființe umane și previne orice amenințare la adresa securitãții interne, a politicilor publice, a relațiilor internaționale și a sãnãtãții publice, în interesul tuturor Statelor Membre ale spațiului Schengen.
2.2. Controlul trecerii frontierei (verificãri la frontierã)
(47) Controlul și supravegherea frontierei externe vor fi exercitate în conformitate cu prevederile Regulamentului (CE) No. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de cãtre persoane (Codului Frontierelor Schengen) cu recomandãrile ulterioare. Exercitarea sarcinilor poliției de frontierã se face în conformitate cu recomandãrile și instrucțiunile stipulate în Manualul Schengen (Manualul polițistului de frontierã).
(48) La punctele de trecere a frontierei (PTF) vor fi efectuate verificãri pentru a se garanta cã persoanele, inclusiv mijloacele lor de transport și obiectele pe care le posedã pot fi autorizate sã intre pe teritoriul național sau pot fi autorizate sã îl pãrãseascã.
(49) In linia I sunt controlate toate persoanele care traverseazã PTF de cãtre polițiștii de frontierã instruiți și susținuți de mijloacele tehnice și infrastructura necesare identificãrii persoanelor și documentelor de cãlãtorie.
(50) In linia a II-a, diferitã de prima linie și situatã fizic la distanțã de aceasta, se realizeazã controale suplimentare amãnunțite în situații care exced competența sau posibilitãțile de verificare din linia I.
(51) Resursele umane și materiale și infrastructura necesare controlului frontierei vor fi dimensionate potrivit volumului și profilului fluxului de pasageri, a evaluãrii amenințãrilor și a analizei de risc, conform prevederilor documentelor comunitare.
(52) Organizarea controlului la frontiere trebuie fãcutã în funcție de rata infracționalitãții transfrontaliere. Aceasta oferã o bazã pentru necesitãțile de ordin tactic ale controlului, cum ar fi culegerea și analiza informațiilor, stabilirea profilurilor, rata verificãrilor în linia a II-a, utilizarea echipamentelor speciale etc. Vor fi stabilite la nivel național criterii pentru calcularea ratei infracționalitãții transfrontaliere.
(53) Infrastructura necesarã PTF se va face respectând prevederile Catalogului Schengen, în funcție de fluxurile (cantitative și calitative) de pasageri, iar poliția de frontierã din punct va lua mãsurile necesare astfel încât sã se evite creșterea nejustificatã a timpului de așteptare.
In PTF, ordinea publicã va fi asiguratã de cãtre poliția de frontierã.
2.3. Supravegherea frontierei
(54) Supravegherea frontierei de stat constând în ansamblul de mãsuri și acțiuni, sistematice și permanente, realizate într-o concepție unitarã, se va realiza atât între PTF cât și în punctele de frontierã în afara orarului de funcționare al acestora.
(55) Supravegherea frontierei se efectueazã prin observare și patrulare, cu unitãți fixe și mobile, folosind mijloace tehnice și electronice. Echipamentele și mijloacele folosite vor fi adecvate tipului și specificului frontierei.
2.4. Reintroducerea controlului frontierelor interne
(56) In eventualitatea unei amenințãri grave la adresa securitãții interne, România va dezvolta capacitatea de a reintroduce temporar, cu respectarea principiului proporționalitãții și al cooperãrii, controlul la frontierele interne.
(57) In acest sens, vor fi elaborate planuri necesare consolidãrii temporare a capacitãților de supraveghere și control pentru situații care impun reintroducerea temporarã a controlului la frontierele interne.
2.5. Analiza de risc
(58) Controlul frontierelor se va sprijini pe un sistem de analizã de risc ce va scoate în evidențã tendințele și amenințãrile privind securitatea frontierelor, în vederea stabilirii mecanismelor de contracarare a acestora.
(59) Activitãțile de analizã de risc vor fi realizate centralizat la nivelul poliției de frontierã, pe baza datelor furnizate de toate autoritãțile și structurile cu atribuții în domeniul managementului integrat al frontierei. Pentru desfãșurarea optimã a activitãții de analizã a riscului, vor funcționa unitãți de analizã la nivel național, sectorial și regional.
(60) La nivel național va fi utilizat modelul european comun de analizã a riscului care va integra toate informațiile relevante disponibile.
(61) Informațiile care prezintã interes și pentru alte state Schengen vor fi permanent evaluate, actualizate și puse la dispoziția acestora prin produse specifice cum ar fi analizele de risc efectuate periodic de cãtre FRONTEX.
(62) La nivel național va fi elaboratã o analizã strategicã de risc care va prelucra informațiile strategice cheie în scopul extragerii potențialelor schimbãri și propunerii de politici.
(63) Analiștilor din cadrul unitãților de analizã de risc li se vor pune la dispoziție informațiile necesare referitoare la tiparele și mobilurile activitãților infracționale, la amenințãrile și posibilele riscuri reliefate, precum și alte informații relevante.
(64) Sistemul Integrat pentru Securitatea Frontierei de Stat va conține un modul de aplicații informatice specializat pentru Analiza de risc, care va prelucra și ordona informații relevante și va pune la dispoziția lucrãtorilor operativi, profile de risc actualizate.
2.6. Analiza informațiilor prelucrate
(65) Managementul frontierelor și analiza riscurilor se vor baza pe datele și informațiile prelucrate și sistematizate din domeniul infracționalitãții. Analiza datelor și informațiilor presupune prelucrarea și corelarea datelor cu informațiile potențial relevante din domeniul polițienesc și judiciar. Scopul acestei analize va fi de a sprijini autoritãțile de aplicare a legii și factorii de decizie în gestionarea eficientã a situațiilor neprevãzute, de a avertiza din timp asupra posibilelor amenințãri și de a sprijini munca operativã.
(66) Activitatea de analizã a datelor și informațiilor prelucrate privind infracționalitatea va fi desfãșuratã la nivel strategic, operațional și tactic.
(67) Analiza strategicã va oferi informații factorilor decizionali de nivel superior, având drept scop avertizarea din timp asupra amenințãrilor și sprijinirea acestora în prioritizarea activitãților de pregãtire pentru gestionarea eficientã a fenomenelor infracționale.
(68) Analiza strategicã a informațiilor prelucrate va organiza toate informațiile și va putea oferi o imagine de ansamblu asupra situației operaționale (fenomene de interes și factori determinanți).
(69) Aceastã analizã va genera statistici, tendințe și descrieri calitative ale situației operaționale. Pe baza acestora, factorii de conducere vor putea lua decizii privind alocarea de resurse, perfecționarea pregãtirii în activitatea de combatere a infracționalitãții și / sau acoperirea lacunelor care pot influența buna derulare a acestei activitãți.
(70) Analiza operaționalã va corela informațiile obținute în teren cu informațiile strategice (input / output în ambele sensuri) într-un ansamblu operațional. Aceastã analizã va sprijini obținerea de rezultate concrete în activitatea de aplicare a legii (ex. arestãri, confiscãri de bani sau bunuri obținute din activitãți ilegale sau destructurarea grupãrilor infracționale etc.).
(71) Analiza tacticã a informațiilor prelucrate va realiza un flux de date bidirecțional între agenții din teren și sistemul de informații.
(72) Pe lângã efectuarea controalelor de intrare-ieșire în prima linie la frontierele externe, pentru direcționarea și dimensionarea optimã a mãsurilor de urmat la nivel tactic, polițiștii de frontierã vor utiliza profile de risc. Persoanele care corespund profilelor vor fi supuși unor controale mai amãnunțite în linia a II-a.
2.7. Pregãtirea personalului
(73) Structurile cu atribuții în domeniu vor realiza un cadru de inițiere și pregãtire continuã a personalului, adecvat cerințelor privind cooperarea cu instituțiile și Statele Membre Schengen.
(74) Pregãtirea personalului poliției de frontierã se va realiza potrivit Curriculei Comune de Pregãtire de bazã pentru polițiștii de frontierã (Common Core Curriculum) și a Curriculei de nivel mediu (Common Midlevel Curriculum) inclusiv în cadrul Centrului Multifuncțional de Pregãtire Schengen.
(75) Instituțiile cu atribuții în frontierã își vor recruta, evalua și pregãti personalul astfel încât sã asigure un nivel înalt, eficient și uniform al îndeplinirii sarcinilor de control și supraveghere la frontiere. Un program de pregãtire continuã va fi stabilit la nivel central, regional și local.
2.8. Redistribuirea personalului de la frontierele interne
(76) Dupã aderarea la spațiul Schengen, România își va ridica complet controalele la frontierele interne, ceea ce va determina relocarea efectivelor de la aceste frontiere. Poliția de frontierã își va planifica redistribuirea gradualã a efectivelor ținând seama de faptul cã, de la data aderãrii, supravegherea și controlul trecerii frontierelor comune cu Ungaria și Bulgaria vor fi eliminate. La frontierele interne, atribuțiile legate de combaterea infracționalitãții transfrontaliere vor fi preluate de Poliția Românã și de alte structuri cu competențe legale în domeniu, prin personal pregãtit în domeniul infracționalitãții transfrontaliere, potrivit sarcinilor ce le revin și capabile sã asigure inclusiv furnizarea de informații prelucrate relevante și pertinente pentru analiza de risc.
(77) România și Bulgaria și-au asumat aderarea concomitentã la spațiul Schengen. In situația în care aderarea se va face decalat, frontiera romano-bulgarã va avea regim de frontierã externã pânã la data aderãrii ambelor state.
2.9. Controlul navelor și supravegherea fluviului Dunãrea
(78) De la data aderãrii Românei și Bulgariei la spațiul Schengen, fluviul Dunãrea va avea regim de frontierã terestrã internã pe porțiunea comunã cu Bulgaria.
(79) Controlul navelor se va efectua având în vedere portul de origine, respectiv cel de destinație și segmentul de Dunãre tranzitat, numai la intrarea sau numai la ieșirea din spațiul Schengen sau atât la intrare cât și la ieșirea din cadrul acestuia în situația în care porturile de origine și destinație sunt situate în state terțe. Porturile românești în care va fi efectuat controlul sunt: Drobeta Turnu-Severin, Orșova, Moldova Nouã, Calafat / Vidin, Galați, Sulina, Constanța-Sud Agigea, Tulcea și Isaccea.
(80) Navele care navigheazã exclusiv între porturi situate în spațiul Schengen, fãrã a se opri într-un port situat pe teritoriul unui stat terț, nu vor fi supuse controlului trecerii frontierei.
(81) Pe baza unei evaluãri a riscurilor legate de securitatea internã și migrația ilegalã, echipajul și pasagerii navelor pot fi supuse exercitãrii prerogativelor polițienești, precum și unui control fizic al ambarcațiunii.
(82) In vederea evitãrii aglomerãrii traficului portuar, controlul navelor va putea fi efectuat la bordul acestora, fãrã sã fie oprite sau sã își modifice cursul, de cãtre o echipã mixtã, mobilã, constituitã din polițiști de frontierã, lucrãtori vamali, însoțiți de cãtre reprezentanți ai autoritãții navale.
(83) Pe porțiunea de frontierã internã dintre România și Bulgaria, între punctul situat la limita frontierei externe („Triplex Confinium româno-bulgaro-sârb”) și portul Calafat / Vidin (în care, având în vedere destinația navelor, se va efectua controlul acestora), la intrarea/ieșirea în/din Spațiul Schengen, se va continua supravegherea fluviului utilizând patrule fixe și mobile, terestre și fluviale.
(84) Porțiunile de frontierã fluvialã dintre România și Serbia, respectiv Ucraina, își vor pãstra caracterul de frontiere externe.
Secțiunea a 3-a
Cooperarea autoritãților în descoperirea și investigarea infracțiunilor transfrontaliere 3.1. Infracțiuni transfrontaliere
(85) In exercitarea sarcinilor proprii, poliția de frontierã are atribuții de investigare a infracțiunilor transfrontaliere, cum ar fi traficul de persoane, migranți, bunuri, droguri și arme, depistarea documentelor de cãlãtorie false, autoturisme furate, bunuri furate date în urmãrire etc.
(86) Pentru investigarea acestor infracțiuni poliția de frontierã își va întãri capacitatea de identificare a modurilor de operare, a rutelor de imigrație ilegalã și își va perfecționa procesul de analizã a indicatorilor de risc și a realizãrii profilurilor.
3.2 Cooperarea interinstituționalã în vederea descoperirii și investigãrii infracțiunilor transfrontaliere
(87) Cooperarea interinstituționalã în investigarea criminalitãții transfrontaliere va fi realizatã prin schimbul de informații relevante între diferite autoritãți, în vederea coordonãrii activitãților de investigații, prin înființarea de grupuri comune de investigații, prin analiza de risc și a informațiilor prelucrate și prin utilizarea în comun a bazelor de date.
(88) In acest context, se va consolida și dezvolta cooperarea interinstituționalã în cadrul structurilor de contact, prin asigurarea prezenței atât a reprezentanților Poliției de Frontierã, cât și a Poliției Române, a Oficiului Român pentru Imigrãri și a Autoritãții Naționale a Vãmilor. Se vor înființa noi structuri de contact la viitoarele frontiere interne Schengen.
(89) In scopul dezvoltãrii cooperãrii interinstituționale în domeniul supravegherii traficului maritim și pentru asigurarea unui nivel eficient de control la frontierele albastre, Poliția de Frontierã Românã va accelera procesul de implementare a conceptului EUROSUR. In acest sens, se va intensifica și lãrgi aria de cuprindere a activitãților desfãșurate la nivelul Centrului Național de Coordonare din cadrul Poliției de Frontierã Române. Centrul Național de Coordonare are în plan local Centre Locale de Coordonare corespondente.
(90) In primã fazã, Centrul Național de Coordonare are atribuții exclusiv pe frontiera maritimã, asigurând supravegherea traficului naval și schimbul de informații cu alte structurii naționale cu atribuții în acest domeniu.
(91) In contextul EUROSUR și în vederea deplinei implementãri a Sistemului Integrat de Securitate a Frontierei, aceastã structurã își va extinde atribuțiile pe toate tipurile de frontierã, schimbul de informații urmând a fi efectuat atât cu celelalte State Membre cât și cu Agenția FRONTEX.
Secțiunea a 4-a Modelul celor patru filtre
4.1 Filtrul I – Activitãți desfãșurate în țãri terțe, în special în țãrile de origine și de tranzit
(92) Primul filtru constã într-un set de mãsuri pe care România le va lua în țãri terțe, în special în țãrile de origine și tranzit cu potențial migrator ori în zone cu problematicã teroristã activã, care constituie o sursã importantã de riscuri generate de imigrația ilegalã.
(93) Mãsurile acestui filtru presupun ca ofițerii de legãturã și /sau experții în domeniu sã informeze și sã instruiascã oficialii consulari aflați la post și personalul companiilor transportatoare cu privire la detectarea documentelor false și identificarea indicatorilor de risc în cererile de vizã. La furnizarea datelor prelucrate pentru elaborarea analizei de risc vor contribui și atașații militari din partea Ministerului Apãrãrii Naționale.
(94) In cadrul misiunilor României în care nu sunt atașați ai M.A.I., atașatul Apãrãrii, sau în lipsa acestuia consulul, va deveni punct de contact, prin intermediul Centralei M.A.E., cu statut de acreditare, în ceea ce privește cooperarea și coordonarea pe domeniile Filtrului I.
(95) Realizarea acestor mãsuri necesitã o colaborare la nivel bilateral sau multilateral a autoritãților cu atribuții la frontierã cu ofițerii de legãturã ai Statelor Membre Schengen și companiile de transport care își desfãșoarã activitatea într-un stat terț, sursã de imigrație ilegalã.
(96) Intensificarea cooperãrii cu statele terțe va presupune dezvoltarea colaborãrii în cadrul Agenției FRONTEX și creșterea schimbului de informații în cadrul inițiativelor existente la nivel internațional, cum sunt SECI, Inițiativa Central Europeanã, SEPCA, OIM etc.
(97) In scopul facilitãrii cãlãtoriilor /migrației legale, vor fi adoptate și implementate proceduri și politici comune statelor membre Schengen, privind procesarea cererilor de vizã.
(98) Autoritãțile competente vor derula acțiuni specifice pe teritoriul statelor terțe pentru a informa (la nivelul ambasadelor, consulatelor sau reprezentanțelor) asupra modalitãții în care se realizeazã accesul cetãțenilor acestor state pe piața muncii din România.
4.2. Filtrul II – Cooperarea cu statele vecine
(99) Cooperarea cu statele vecine va fi realizatã prin stabilirea unui set de mecanisme de colaborare în domeniul schimbului de informații, a unor canale de comunicare adecvate, puncte de contact naționale, regionale și locale, proceduri pentru situații de urgențã, metode de soluționare a incidentelor menite sã evite disputele diplomatice, etc.
(100) Principalele mãsuri de realizare a obiectivelor acestui filtru vor avea în vedere dezvoltarea cadrului juridic bilateral – încheierea și implementarea prevederilor documentelor referitoare la regimul frontierei, mecanismele specifice de cooperare la frontierã (instituția împuternicitului de frontierã), combaterea criminalitãții transfrontaliere și optimizarea schimbului de informații.
(101) In cadrul cooperãrii cu statele vecine se vor putea organiza schimburi de date statistice și analize comune la frontierã, investigații comune în cazuri de interes, sesiuni de pregãtire în domenii de interes comun.
(102) Dezvoltarea cooperãrii cu țãrile terțe vecine se va face și prin încheierea sau punerea în aplicare a acordurilor privind regimul juridic specific micului trafic de frontierã.
(103) O altã mãsurã specificã acestui filtru o reprezintã consolidarea poziției României în spațiul Mãrii Negre prin participarea la diferite inițiative de cooperare și dezvoltarea contribuției Poliției de Frontierã Române în cadrul Inițiativei de Cooperare la Marea Neagrã între polițiile de frontierã /gãrzile de coastã. Acest model de cooperare este implementat prin semnarea unui document de cooperare de cãtre statele riverane Mãrii Negre și prin înființarea unei structuri de implementare a politicilor stabilite în cadrul inițiativei, și anume Forumul de Cooperare a Mãrii Negre. In cadrul acestei structuri se realizeazã o coordonare a politicilor de securitate ale polițiilor de frontierã /gãrzilor de coastã ale statelor riverane prin stabilirea unor obiective comune de cooperare, a unui sistem unic de schimb de informații privind navele suspecte, a unor grupuri de lucru pentru soluționarea problemelor identificate, a unor sesiuni comune de pregãtire în probleme de interes comun.
4.3. Filtrul III – Controlul și supravegherea frontierelor
(104) Filtrul III garanteazã controlul la frontierã al persoanelor și bunurilor care tranziteazã frontiera externã. Totodatã, filtrul III asigurã un nivel adecvat de supraveghere a frontierei între PTF sau pe mare. Documentele de cãlãtorie vor integra date biometrice ale posesorilor, pentru a permite identificarea sigurã a persoanei și creșterea mãsurilor de siguranțã, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
(105) Instituția principalã de supraveghere și control (Poliția de Frontierã Românã) va coopera cu celelalte instituții implicate în securizarea frontierei pentru realizarea obiectivelor comune.
4.3.1. Controlul frontierelor
(106) In PTF administratorii punctelor vor amenaja cãi de acces, bariere, garduri, împrejmuiri, clãdiri etc., în conformitate cu cerințele Catalogului Schengen, potrivit specificului fiecãrui punct (terestru, portuar, aeroportuar) și adaptat volumului de pasageri (cantitativ și calitativ). Separarea fluxurilor de pasageri se va face prin culoare separate pentru cetãțeni UE, EEA și CH și pentru cetãțeni ai statelor terțe. Controalele generale se vor efectua în linia I, iar cele suplimentare amãnunțite se vor face în linia a II-a, potrivit reglementãrilor referitoare la frontierele Schengen.
(107) Pentru persoanele inadmisibile se vor amenaja încãperi speciale care trebuie monitorizate permanent prin mijloace tehnice sau de cãtre personal. De asemenea, în PTF vor exista facilitãți adiționale pentru solicitanții de azil.
(108) Pentru controlul fluxurilor de pasageri și pentru a rãspunde amenințãrilor reieșite din analiza de risc trebuie alocat un volum adecvat de personal și echipament specific.
(109) La nivelul fiecãrui PTF se va asigura infrastructura de transmisie de date adecvatã, echipamentele informatice și de comunicații necesare și accesul la resursele software, ținând seama de cerințele de compatibilitate și interoperabilitate cu sistemele existente la nivel național și european.
(110) Polițiștii de frontierã din PTF vor avea acces la datele existente în sistemele informatice implementate la nivel european (SIS, VIS etc.) și bazele de date naționale relevante cu privire la persoane cãrora nu le este aplicabil dreptul comunitar la liberã circulație. De asemenea, aceștia vor avea în vedere și alertele introduse în SIS cu privire la cetãțenii comunitari luând mãsurile ce se impun.
(111) In scopul monitorizãrii situației operative, în PTF se vor înregistra informații referitoare la numãrul și motivele controalelor în linia a II-a, cetãțenia pasagerilor, timpul mediu de așteptare, documentele false descoperite, cãlãuzele reținute, informații obținute de la celelalte autoritãți care desfãșoarã activitãți în PTF, precum și orice alte informații relevante.
(112) Controlul documentelor de cãlãtorie ale pasagerilor din autocare și trenuri trebuie efectuat cu echipamente mobile. In PTF cu trafic intens controalele pentru persoanele care cãlãtoresc cu autocarul trebuie desfãșurate în terminale pentru pasageri sau culoare separate.
(113) In PTF cu specific portuar, controlul asupra pasagerilor trebuie efectuat pe navã cu ajutorul echipamentelor mobile sau trebuie debarcați pasagerii pentru efectuarea controlului în port. De asemenea, va fi asigurat accesul la baze de date specifice despre nave, identitatea marinarilor, agenți și proprietari de nave suspecți.
(114) Fiecare PTF aero-portuar va avea acces la o aplicație care oferã, înainte de aterizare, date și informații cu privire la pasageri și membrii echipajului fiecãrei aeronave (Advanced Passenger Information System).
4.3.2. Supravegherea frontierei
(115) Supravegherea frontierelor trebuie efectuatã în conformitate cu prevederile Codului Frontierelor Schengen, Catalogului Schengen – Controlul la frontierele externe, Returnarea și readmisia și Manualului Schengen, sens în care, la frontiera verde, albastrã și aerianã va fi realizat și implementat un sistem coerent de supraveghere.
(116) Activitãțile de supraveghere în zonele de frontierã vor fi susținute de echipamente fixe și mobile de comunicare și supraveghere. Sistemele de comunicare vor permite schimbul permanent de date între patrule, vehicule, nave, aeronave și centre de comandã și control, iar sistemele de supraveghere vor fi alcãtuite din sisteme integrate de senzori, radare, camere video și alte echipamente fixe sau mobile.
(117) Mãsurile de supraveghere a frontierei vor fi luate pe baza analizei de risc și în funcție de capacitatea de reacție a efectivelor cu atribuții în supraveghere. La nivelul sectoarelor de frontierã vor fi create Centre de Comandã și Control care vor dispune mãsurile necesare optime pentru o supraveghere eficientã. Pentru îndeplinirea misiunilor se vor constitui echipe de intervenție special instruite.
(118) Pentru frontierele maritime, va fi realizat un dispozitiv de supraveghere a frontierei pe țãrm cu patrule fixe și mobile susținut de sisteme de supraveghere fixe /mobile, mijloace de mobilitate terestrã /navalã.
(119) Pentru zona de frontierã maritimã se va asigura interoperabilitatea sistemului de supraveghere și observare SCOMAR cu alte sistemele de supraveghere la Marea Neagrã implementate de Ministerul Transportului și Infrastructurii, Ministerul Dezvoltãrii Regionale și Turismului, Ministerul Apãrãrii Naționale, Ministerul Agriculturii și Dezvoltãrii Rurale (VTS/AIS) și, totodatã, cu sistemele de monitorizare prin satelit a navelor de pescuit.
4.4 Filtrul IV – Mãsuri de control în interiorul spațiului comun
(120) Filtrul IV presupune mãsuri întreprinse în interiorul spațiului de liberã circulație. Aceste mãsuri previn imigrația ilegalã și infracțiunile transfrontaliere în interiorul teritoriului național, prin intensificarea mãsurilor de cãutare, control și supraveghere bazate pe informații existente la nivel național.
(121) Imigranții ilegali depistați pe teritoriul național vor fi înregistrați și puși sub controlul autoritãților cu competențe în domeniu, iar în cazul în care nu existã indicii de rezidențã legalã sau nu existã motive umanitare sau bazate pe legislație internaționalã care sã le permitã șederea, aceștia vor fi returnați în țãrile de origine.
(122) Autoritãțile competente în domeniu vor lua mãsurile necesare ca strãinii din statele necomunitare și /sau apatrizii sã pãrãseascã teritoriul României dupã expirarea dreptului de ședere pe teritoriul național. O atenție deosebitã se va acorda cetãțenilor strãini sau apatrizi provenind din state cu potențial migrator ori din zone cu problematicã teroristã activã.
(123) Structurile cu competențe în domeniu vor planifica mãsuri sistematice pentru controlul zonelor critice cunoscute ca și destinații pentru naționalii țãrilor terțe cu ședere ilegalã sau pentru monitorizarea cãilor de comunicații transfrontaliere.
(124) Pentru a se asigura o protecție eficientã în domeniul imigrației ilegale și pentru returnarea lucrãtorilor în țãrile de origine la expirarea perioadei de ședere, în cadrul mãsurilor acestui filtru se va modifica și actualiza, în conformitate cu legislația comunitarã, cadrul instituțional și normativ prin care se reglementeazã recrutarea și plasarea forței de muncã strãine în România.
(125) Se va urmãri impunerea de sancțiuni angajatorilor de imigranți ilegali proveniți din state terțe, în conformitate cu tendințele manifestate la nivel european și deciziile sau recomandãrile instituțiilor europene.
(126) Pentru obținerea complementaritãții și/sau a congruenței între mãsurile adoptate pe linia asigurãrii securitãții frontierei și cele în materie de prevenire și combatere a terorismului, se va utiliza și cadrul de cooperare asigurat de Sistemul național de prevenire și combatere a terorismului și, de asemenea, se va perfecționa cadrul legal privind prevenirea și combaterea migrației ilegale, a terorismului și a infracționalitãții transfrontaliere.
Secțiunea a 5-a
Cooperarea inter-instituționalã la nivel național și internațional
5.1. Cooperarea la nivel național
(127) Politicile și strategiile modului de cooperarea interinstituționalã se vor realiza la nivelul GIRMIFS, iar la nivel operativ, prin Centrul Național de Coordonare și prin Centrele de Coordonare locale și regionale. GIRMIFS stabilește concepția de ansamblu și asigurã coordonarea unitarã pe baza unui set de obiective specifice ce vizeazã, pe de o parte, aplicarea unui management performant al frontierei de stat, iar pe de altã parte, realizarea și implementarea Sistemului Integrat pentru Securitatea Frontierei (SISF).
(128) Toate instituțiile, structurile și autoritãțile implicate în activitãți de asigurare a securitãții frontierelor vor colabora la nivel local, regional și național în baza protocoalelor de cooperare iar acțiunile comune vor fi coordonate astfel încât sã nu existe suprapuneri de competențe sau autoritate.
(129) Protocoalele de cooperare vor acoperi la toate nivelurile schimbul de informații, analiza de risc integratã, schimbul de experiențã, pregãtirea comunã, cooperarea în culegerea și prelucrarea informațiilor, investigații precum și utilizarea în comun a bazelor de date.
(130) Din punct de vedere tehnic se va folosi SISF ca platformã comunã pentru realizarea schimbului de informații între structurile cu atribuții și responsabilitãți în domeniu.
(131) Mãsurile adoptate pe linia asigurãrii securizãrii frontierei vor fi corelate cu cele în materie de prevenire și combatere a terorismului, în scopul utilizãrii cu eficiențã a cadrului de cooperare asigurat de Sistemul național de prevenire și combatere a terorismului.
5.2. Cooperarea internaționalã
(132) Cooperarea internaționalã are la bazã acordurile bilaterale sau multilaterale încheiate în domeniul cooperãrii polițienești, judiciare, repatriere și readmisie. Aceastã cooperare va fi desfãșuratã pe mai multe planuri, astfel:
(i) Cooperarea cu toate Statele Membre vecine; aceasta presupune cooperarea bilateralã și multilateralã între Statele Membre vecine în domeniul combaterii infracționalitãții și imigrației ilegale, în baza unor analize de risc, planuri și acțiuni comune.
(ii) Cooperarea cu agențiile de specialitate: aceasta presupune colaborarea și participarea activã la structurile: INTERPOL, Birourile Sirene, FRONTEX (inclusiv prin asigurarea prezenței membrilor rezervei naționale RABIT și FJST), EUROPOL, EUROJUST, OLAF etc. De asemenea, România va colabora, prin intermediul structurii naționale FRONTEX, cu celelalte State Membre vecine în cadrul inițiativei EPN (European Patrol Network) care reprezintã cadrul de cooperare operativã a Statelor Membre în domeniul supravegherii frontierelor maritime, prin asigurarea de patrule navale comune.
(iii) Cooperarea cu statele terțe vecine; aceasta presupune întãrirea securitãții pe baza unui mecanism adecvat de colaborare privind schimbul de informații, canale de comunicații special alocate, puncte locale de contact și proceduri de urgențã la nivel național, regional și local.
(iv) Cooperarea cu statele terțe cunoscute ca având un potențial ridicat de imigrație ilegalã; aceasta va fi realizatã prin acorduri de colaborare bilaterale.
Secțiunea a 6-a
Coordonarea și coroborarea activitãților instituțiilor naționale cu cele ale organismelor comunitare
(133) România va participa activ la lucrãrile Consiliului și la inițiativele de dezvoltare și amendare a legislației comune în cadrul grupurilor de lucru „Frontiere”, „Schengen” „Evaluation”, „CIREFI”, „Migrație și Expulzare”, „VISA”, „Grupul de Lucru Frontiere/Documente false” și alte reuniuni relevante. Urmare a participãrii reprezentanților României la aceste grupuri de lucru, vor fi elaborate și diseminate informãri cãtre toate structurile cu atribuții în domeniul managementului integrat.
(134) Se vor trimite reprezentanți în misiunile de evaluare Schengen, fapt care ajutã la cunoașterea modalitãților de implementare corectã a acquis-ului comunitar, sprijinind o dezvoltare uniformã a managementului integrat al frontierei la nivelul Uniunii Europene. Participarea în cadrul misiunilor de evaluare permite perfecționarea propriului sistem de management integrat al frontierei.
CAP. IV
Mijloace și instrumente pentru realizarea managementului integrat al frontierei
(135) Managementul integrat al frontierei de stat suportã, în prezenta Strategie naționalã, o abordare bivalentã, în funcție de statutul pe care îl are, respectiv îl va avea România în spațiul Schengen.
(136) Prevederile acestei Strategii naționale acoperã mãsuri și activitãți referitoare la implementarea managementului integrat al frontierei care vor fi întreprinse în perioada de pre-aderare, precum și direcții de acțiune menite a consolida poziția României ca membru al spațiului Schengen în perioada imediat ulterioarã aderãrii.
(137) Astfel, în contextul Strategiei se are în vedere stabilirea de mijloace și instrumente compatibile cu cele mai noi tendințe care se manifestã în momentul de fațã la nivel european.
(138) SISF este un sistem special proiectat pentru a asigura îndeplinirea obiectivelor și mãsurilor specifice care reies din prevederile Strategiei naționale, iar funcționalitãțile acestuia se regãsesc la nivelul fiecãreia dintre direcțiile de acțiune ale prezentei Strategii naționale.
(138) Realizarea SISF a constituit și rãmâne o prioritate a României, prin prisma asigurãrii securitãții propriilor frontiere și a frontierei externe a Uniunii Europene, în perspectiva integrãrii în zona europeanã de libertate, securitate și justiție.
(139) Uniunea Europeanã a propus, prin intermediul Comunicãrii Comisiei COM (2006) 733 din 30 noiembrie 2006 privind consolidarea gestionãrii frontierelor maritime meridionale, crearea unui sistem european de supraveghere a frontierelor numit „EUROSUR”. Acesta a avut inițial scopul de a preveni trecerile neautorizate a frontierei maritime, de a reduce numãrul de imigranți ilegali care își pierd viața pe mare și de a întãri securitatea internã a UE prin contribuția la prevenirea criminalitãții transfrontaliere, sistem care urmeazã a fi integrat și extins la nivelul întregii frontiere externe a Uniunii Europene.
(140) In considerarea faptului cã la nivel european se contureazã acest sistem de supraveghere comunã a frontierelor, România trebuie sã urmãreascã configurarea propriului sistem de management integrat al frontierei în corelare cu dezvoltarea EUROSUR.
(141) SISF conține fundamentele conceptului EUROSUR, ceea ce înseamnã cã sunt deja create premisele unei abordãri unitare a ideii de management european comun. SISF va constitui, la nivel național, baza implementãrii viitorului concept european EUROSUR.
(142) Din perspectiva activitãților de combatere a migrației ilegale și a infracționalitãții transfrontaliere desfãșurate de Poliția de Frontierã Românã, acest sistem va permite crearea unui cadru tehnic comun tuturor Statelor Membre, care va asigura, prin intermediul unui Centru Național de Coordonare:
a) exercitarea unui control permanent asupra situației operative,
b) crearea unei imagini situaționale comune,
c) schimbul de informații cu autoritãțile similare din celelalte State Membre, dar și cu FRONTEX, în vederea realizãrii unor analize de risc comune și a intervențiilor în situații operative la frontiera comunã.
Secțiunea 1
Sistemul integrat pentru securitatea frontierei (SISF)
(143) SISF reprezintã principalul instrument pentru managementul integrat al frontierei de stat a României. Este un sistem complex, care integreazã un ansamblu de subsisteme tehnice și operaționale, structurate pe o platformã de comunicații electronice comunã. Acest sistem include un set de aplicații informatice care permit schimbul de informații în timp real între structurile naționale și internaționale cu atribuții în domeniul supravegherii și control al frontierelor.
(144) SISF este un sistem complex, scalabil, independent și deschis, care desfãșoarã prin intermediul subsistemelor (elementelor) sale componente o serie de activitãți specifice, care împreunã concurã la realizarea obiectivului sãu fundamental, și anume la securizarea frontierei. Fiind de tip deschis, sistemul integrat pentru securizarea frontierei este capabil de a se interconecta cu alte sisteme naționale sau internaționale cum ar fi: Sistemul de ordine publicã și siguranțã naționalã, Sistemul național de gestionare a crizelor, Sistemul de prevenire și combatere a terorismului, Sistemul informatic național de semnalãri (SINS), EURODAC, EUROPOL, SIS, VIS, AFIS, Sistemul complex de observare la Marea Neagrã (SCOMAR), Sistemul de monitorizare a traficului în Deltã și pe Dunãre, Centrul de cooperare și informare al țãrilor riverane la Marea Neagrã și a altor state sau sisteme similare ale altor țãri.
(145) Platforma comunã SISF este realizatã astfel încât sã permitã interconectarea și interoperabilitatea echipamentelor și a diferitelor baze de date naționale și internaționale care dețin informații utile în domeniu, în scopul de a facilita persoanelor autorizate accesul la datele relevante în exercitarea atribuțiilor.
1.1. Concepția și arhitectura SISF
(146) SISF se dezvoltã pe trei componente fundamentale, interdependente:
a. componenta operativã formatã din subsistemul legislativ; subsistemul resurselor umane și subsistemul procedurilor operaționale. Aceasta cuprinde cadrul legislativ ce reglementeazã funcționarea SISF, personalul adecvat pregãtit pentru operarea și întreținerea SISF, precum și ansamblul procedurilor aplicate în cadrul activitãților specifice asigurãrii securitãții frontierei.
b. componenta tehnicã este reprezentatã de subsistemele suport ale SISF (platforma tehnicã de comunicație și schimb de informație, echipamentele specifice fixe și mobile și aplicațiile informatice), detaliate în subcapitolul urmãtor.
c. Componenta formativã, reprezentatã de sistemul electronic de pregãtire, testare și evaluare (sistemul de e-learning). Prin acesta se asigurã instruirea unitarã și conformã cu cerințele europene în domeniul managementului frontierelor a unui numãr mare de cursanți ai Poliției de Frontierã.
1.2. Subsistemele suport ale SISF
1.2.1. Subsistemul IT Back-up
(147) Subsistemul IT Back-up asigurã infrastructura de comunicații necesarã și cuprinde ansamblul mijloacelor tehnice, inclusiv aplicațiile informatice, menite a îmbunãtãți supravegherea și controlul frontierelor la nivel de SPF-uri și PTF-uri, asigurând comunicațiile de voce și date între toate locațiile PFR, accesul la bazele de date naționale relevante proprii sau ale altor instituții, incluzând facilitarea procedurii de acordare a vizelor de intrare la PTF, precum și alte funcționalitãți specifice.
(148) Acesta presupune ansamblul funcțional de rețele terestre sau radio și echipamente fixe și mobile de comunicații digitale care permite personalului autorizat cu atribuții la frontierã accesul în timp real la bazele de date specifice, asigurarea unui standard comun de aplicații și echipamente (IT, comunicații și securitate) la nivelul tuturor locațiilor PFR, precum și implementarea unei Soluții de Management a Rețelei care permite administrarea de la nivel central a acestor echipamente.
1.2.2. Subsistemul Informatic (IT)
(149) Subsistemul informatic (IT) va funcționa în regim on-line și va fi disponibil tuturor instituțiilor cu atribuții în domeniul managementului integrat al frontierei, conform competențelor. El va cuprinde echipamentele hardware și ansamblul aplicațiilor informatice necesare pentru stocarea și procesarea datelor de interes și va asigura interconectarea cu sistemele informatice naționale și internaționale, precum: VIS, SIS, EURODAC, Interpol, Europol, AFIS, Sistemul de Informații despre Pasageri din Aeroporturi și alte baze de date relevante într-un timp de rãspuns care se încadreazã în valorile impuse de cerințele Schengen.
(150) Subsistemul IT asigurã implementarea, automatizarea și operaționalizarea cerințelor de control conform recomandãrilor Schengen și bunelor practici pentru ambele linii de control din cadrul punctelor de control a trecerii frontierei precum și aplicații specializate de analizã a riscului și comandã control ce vin în sprijinul desfãșurãrii, în condiții optime, a activitãții specifice lucrãtorilor poliției de frontierã din toate punctele și sectoarele de trecere a frontierei de stat. Funcționarea sa este în strânsã corelație cu celelalte subsisteme (IT Back-up, Subsistemul de Comunicații Fixe, Subsistemul Radiocomunicații Mobile Subsistemul Comunicații Voce si Date, etc.) și numai împreunã cu acestea realizeazã îndeplinirea în totalitate și la parametrii necesari a cerințelor pentru care a fost destinat.
1.2.3. Subsistemul de Comunicații Fixe
(151) Subsistemul de Comunicații Fixe este format din infrastructura terestrã de transport de date digitale, de bandã largã, necesarã pentru asigurarea suportului fizic al schimbului de informații între locațiile fixe ale rețelei, specifice aplicațiilor informatice.
(152) Rețeaua naționalã fixã va interconecta toate nodurile de comunicație relevante pentru funcționarea SISF PTF-uri, SPF-uri, sedii ale structurilor cu responsabilitãți în domeniu, locații tehnice,
etc.).
1.2.4. Subsistemul Radiocomunicații Mobile (PMR)
(153) Subsistemul Radiocomunicații Mobile (PMR) reprezintã componenta de radiocomunicații digitale mobile a SISF, parte integrantã a Platformei Naționale Comune TETRA. Subsistemul asigurã comunicații mobile de voce și date pentru toate structurile/instituțiile cu atribuții la frontierã, inclusiv suportul de comunicații de date pentru aplicațiile informatice mobile din cadrul Subsistemului IT.
1.2.5. Subsistemul Comunicații Voce și Date
(154) Subsistemul de Comunicații Voce și Date este format din infrastructura de transmisie de date la nivel național (WAN), metropolitan (MAN) și local (LAN) și reprezintã suportul fizic de comunicație de date și voce între utilizatorii SISF.
1.2.6. Subsistemul de Supraveghere
(155) Subsistemul de supraveghere reprezintã ansamblul de mijloace tehnice specifice menite sã sprijine acțiunile de observare a frontierei în spațiile situate între PTF, în vederea prevenirii trecerii ilegale.
(156) Acesta presupune utilizarea unor tehnologii bazate pe senzori, radare, supraveghere video sau alte mijloace de detecție optice sau opto-electronice cu vedere pe timp de zi și noapte, montate pe piloni sau mobile (vehicule, nave, elicoptere, etc.), interconectate cu centrele de comandã și control și cu unitãțile de intervenție, în vederea coordonãrii acțiunilor. Informațiile obținute sunt transmise prin subsistemele de comunicații și sunt procesate prin subsistemul IT.
(157) Pentru supravegherea apelor maritime interioare, mãrii teritoriale, zonei contigue și zonei economice exclusive ale României va fi utilizat sistemul integrat de supraveghere și control al traficului de nave de la Marea Neagrã, SCOMAR. Subsistemul de Supraveghere va comunica cu acesta și cu alte sisteme specifice cum ar fi VTS/AIS, RO-RIS sau altele.
1.2.7. Subsistemul de Control
(158) Subsistemul de control reprezintã ansamblul de mijloace tehnice menite a asigura controlul cãlãtorilor, al mijloacelor de transport și al bunurilor PTF, în vederea prevenirii pãtrunderii în spațiul național a imigranților ilegali sau a produselor neautorizate.
(159) PTF vor fi dotate cu toate echipamentele necesare controlului în linia I și a II-a, în conformitate cu cerințele Catalogului Schengen.
(160) Informațiile culese vor fi integrate în baze de date relevante prin intermediul subsistemului IT.
(161) Cu ajutorul unor interfețe special construite, personalul autorizat va interoga respectivele baze de date și va fi informat în timp real cu privire la alerte și riscuri atât din puncte de lucru fixe, cât și mobile.
1.2.8. Subsistemul Infrastructurã
(162) In cadrul acestui subsistem se realizeazã infrastructura operativã care constã în construirea de clãdiri și facilitãți noi pentru poliția de frontierã și în reabilitarea și / sau extinderea clãdirilor existente, în funcție de necesitãțile SISF. Subsistemul cuprinde de asemenea, și componente de infrastructurã de comunicații, cum ar fi turnuri și stâlpi pentru a amplasa antene, radare, camere video, etc., precum și diferite construcții civile necesare desfãșurãrii activitãților specifice de control și supraveghere.
1.2.9. Subsistemul de Mobilitate
(163) Acest subsistem cuprinde platforma tehnicã terestrã-navalã-aerianã ce va fi utilizatã pentru sistemul de securitate a frontierei și include toate mijloacele de transport și supraveghere destinate pentru operațiuni de supraveghere și intervenție la frontiera de stat (vehicule de diferite tipuri, nave, aeronave, etc.). Astfel, se asigurã supravegherea și patrularea, transportul forțelor și al echipamentelor pentru intervenție, transportul operațional între diferitele structuri operaționale și transporturile logistice pentru aprovizionare și mentenanțã. Subsistemul are drept componente mobilitatea terestrã, navalã și aerianã.
1.2.10. Subsistemul de Suport Logistic Integrat
(164) Subsistemul de Suport Logistic Integrat reprezintã ansamblul operațiunilor de mentenanțã și suport tehnic a SISF. Acesta include instruirea și documentarea personalului de exploatare și întreținere.
(165) Subsistemul cuprinde toate activitãțile destinate întreținerii SISF pe întreaga perioadã a ciclului de viațã al acestuia și include un serviciu de suport tehnic centralizat, precum și procedurile aferente pentru a asigura disponibilitatea sistemului 24/7, la un nivel maxim de disponibilitate și în parametrii prevãzuți în documentația tehnicã a SISF.
Secțiunea a 2-a Centre de coordonare
(166) Pentru coordonarea și controlul activitãților structurilor cu competențe în zona de frontierã, în cadrul Poliției Române de Frontierã se va înființa un Centru Național de Coordonare, care va funcționa în regim 24/7 și va monitoriza situația la frontiera terestrã, aerianã și maritimã. Acesta va avea rolul de a coordona activitãțile și misiunile comune ale autoritãților naționale implicate în procesul de implementare, în România, a conceptului de management integrat.
(167) Acest centru va oferi suport deciziilor și va reprezenta punctul unic de contact pentru Statele Membre, pentru FRONTEX sau pentru alte instituții europene cu atribuții în securitatea frontierelor.
(168) Vor fi înființate Centre de Coordonare Regionale la nivelul Inspectoratelor Poliției de Frontierã, care vor avea drept rol principal asigurarea comunicației operaționale, managementul informației și comanda coerentã în cadrul acțiunilor comune, în regim 24/7.
(169) Centrele de Coordonare Regionale vor avea autoritatea de a lansa acțiuni în situații de urgențã și de a coordona intervențiile.
(170) Se vor înființa, la nivel ierarhic inferior, Centre de Coordonare Locale funcționale 24/7, cu activitãți specifice similare Centrelor Regionale, dar la nivel local (de Sector).
CAP. V
Resurse financiare
(171) Fondurile aferente îndeplinirii obiectivelor prezentei strategii naționale se planificã în bugetele proprii de cãtre fiecare dintre instituțiile cu atribuții în domeniu, în raport cu prioritãțile, resursele disponibile și în mod corelat cu etapele de realizare a Sistemului de Management Integrat, în condițiile legii.
(172) Sursele de finanțare pentru implementarea Strategiei naționale pot fi:
a) fonduri de la bugetul de stat;
b) fonduri comunitare, în cadrul proiectelor de asistențã financiarã nerambursabilã din partea Uniunii Europene;
c) fonduri rezultate din cofinanțarea asiguratã de statul român, împreunã cu statele Uniunii Europene;
d) credite externe garantate de Guvernul României;
e) credite externe care nu implicã garanții guvernamentale;
f) donații și sponsorizãri oferite /acceptate în condițiile legii;
g) alte surse.
CAP. VI
Implementare, monitorizare, evaluare și revizuire
Secțiunea 1 Implementare
(173) Implementarea efectivã a Strategiei naționale revine fiecãreia dintre instituțiile cu atribuții în domeniu, în pãrțile ce le privesc. ăefii instituțiilor au obligația de a întreprinde mãsurile ce se impun și rãspund de îndeplinirea obiectivelor ce le revin din prezenta strategie. Monitorizarea implementãrii Strategiei naționale revine GIRMIFS, prin secretariatul acestuia.
(174) Documentele de implementare a Strategiei naționale sunt Planul de Acțiune (PA) și Planul Unic Multianual de Investiții pentru securitatea frontierei (PUMI). In baza prevederilor Planului de Acțiune și în scopul realizãrii acestuia, ministerele /instituțiile cu atribuții la frontierã, potrivit legii, vor elabora programe sectoriale proprii. Resursele financiare necesare realizãrii acțiunilor privind investițiile pentru securitatea frontierei sunt cele prevãzute în Planul Unic Multianual de Investiții pentru securitatea frontierei.
(175) In procesul de implementare a Strategiei naționale se vor avea în vedere urmãtoarele aspecte:
a) corelarea acțiunilor cuprinse în planificãrile sectoriale proprii fiecãrei instituții cu cele prevãzute de Strategia naționalã;
b) stabilirea prioritãților instituțiilor cu atribuții la frontierã în domeniul managementului frontierei și concordanța acestora cu obiectivele generale;
c) alocarea fondurilor necesare pentru finanțarea programelor de dotare cu mijloace și echipamente performante destinate securitãții frontierei, pentru încadrarea și pregãtirea personalului, precum și pentru modernizarea infrastructurii;
d) monitorizarea și evaluarea permanentã a stadiului acțiunilor prevãzute în documentele de implementare ale Strategiei naționale.
(176) Evaluarea într-o manierã unitarã a implementãrii Strategiei naționale este esențialã pentru asigurarea coerenței mãsurilor adoptate la nivelul tuturor instituțiilor cu atribuții în domeniu, evitarea suprapunerilor și paralelismelor între instituțiile cu atribuții la frontierã și pentru eliminarea disfuncționalitãților apãrute în procesul de implementare a Strategiei naționale.
(177) Evaluarea și analiza stadiului îndeplinirii obiectivelor Strategiei naționale se realizeazã în cadrul ședințelor de lucru ale GIRMIFS, dupã metodologia și la termenele prevãzute în acest sens, pe baza de rapoarte periodice. Sarcina elaborãrii rapoartelor cu privire la stadiul îndeplinirii obiectivelor Strategiei naționale revine secretariatului GIRMIFS, care asigurã evidența și comunicarea spre executare cãtre autoritãțile abilitate a tuturor deciziilor și mãsurilor adoptate în cadrul acestor ședințe, precum și a modului de îndeplinire a acestora.
(178) Un instrument important de raportare îl constituie raportul anual de implementare al Strategiei naționale, document care sintetizeazã gradul de îndeplinire a obiectivelor asumate.
(179) Prezenta Strategie naționalã reflectã intenții și acțiuni, proceduri și etape progresive ce vor fi urmãrite cu consecvențã, chiar dacã, într-o lume dinamicã, aflatã în permanentã schimbare, pot sa aparã evoluții care sã necesite reconsiderãri temporare. Pornind de la concluzia cã obiectivele Strategiei naționale sunt nu numai dezirabile, ci și sustenabile, precum și de la faptul cã instituțiile care realizeazã managementul integrat al frontierei dispun de un capital uman apt de performanțã, implementarea Strategiei naționale va asigura condițiile necesare pentru integrarea României în spațiul Schengen.
1.1. Planul de Acțiune
(180) Planul de acțiune este principalul instrument care asigurã implementarea și monitorizarea Strategiei naționale, document programatic aflat în corelare cu Planul de Acțiune Schengen, derivat din Strategia naționalã de aderare la spațiul Schengen, cãreia i se subordoneazã toate politicile și direcțiile de acțiune ale României pentru reușita aderãrii la termenul asumat.
(181) Este documentul de implementare în cuprinsul cãruia sunt evidențiate acțiunile asumate de autoritãțile și instituțiile publice cu atribuții și responsabilitãți în domeniul managementului integrat al frontierei și care descrie mãsurile ce se deruleazã pentru realizarea managementului integrat al frontierei, așa cum acesta a fost descris în prezentul document, urmând modelul celor cinci obiective strategice.
(182) Planul de acțiuni este conceput ca un document de lucru flexibil unde sunt transpuse, sub formã de acțiuni și activitãți specifice, obiectivele definite de Strategia naționalã. Planul de Acțiuni se modificã permanent astfel încât sã reflecte dinamica schimbãrilor de cerințe operaționale, stadiul îndeplinirii sarcinilor prevãzute, precum și noile situații apãrute, însã respectând cerințele generale cuprinse în Codul Frontierelor Schengen, Catalogul Schengen și prezenta Strategie.
1.2. Planul Unic Multianual de Investiții pentru securitatea frontierei
(183) Este documentul de implementare în cuprinsul cãruia sunt menționate investițiile asociate acțiunilor care alcãtuiesc Planul de Acțiuni și are rolul de centralizator al valorii estimative a investițiilor pentru managementul integrat al frontierei. Evidențierea tuturor proiectelor și investițiilor asociate acestora într-un document unic, la nivel național, multianual, are un rol important în evitarea suprapunerilor investiționale.
(184) Planul Unic Multianual de Investiții pentru securitatea frontierei (PUMI) reflectã atât investițiile cu incidențã directã asupra realizãrii obiectivelor managementului frontierei cât și pe cele circumscrise cadrului general de management integrat al frontierei.
(185) Având în vedere limitãrile și constrângerile cadrului legal național în domeniul investițiilor de capital, potrivit cãruia investițiile sunt planificate și finanțate de-a lungul unui exercițiu bugetar anual, PUMI reprezintã o prognozã a investițiilor pentru perioada 2010 – 2012, ce urmeazã a fi actualizat anual, în baza deciziei GIRMIFS, pe mãsurã ce date cu grad mai ridicat de certitudine sunt puse la dispoziția acestui organism.
(186) Conținutul PUMI este detaliat și structurat pe acțiuni, surse de finanțare și perioade de derulare a investițiilor. In acest fel documentul oferã o imagine clarã și completã a acțiunilor și investițiilor asociate.
Secțiunea a 3-a
Proceduri de monitorizare și evaluare
(187) Finalizarea cu succes a procesului de implementare a managementului integrat al frontierei nu se poate realiza fãrã instituirea unor mecanisme de monitorizare și evaluare adecvate.
(188) Evaluarea presupune aprecierea eficienței, efectivitãții, impactului, relevanței și sustenabilitãții planului de acțiuni și strategiei.
(189) Evaluarea se realizeazã prin compararea rezultatelor activitãților prevãzute în Strategie și Planul de Acțiuni cu obiectivele acestora și are drept scop aprecierea efectelor obținute în urma implementãrii proiectului.
(190) Rezultatele obținute în urma evaluãrii vor fi folosite pentru a evidenția posibilele îmbunãtãțiri viitoare și pentru a lua în calcul și argumenta eventualele decizii de modificare. Informația folositã în cadrul evaluãrii este cea utilizatã pentru monitorizare, cu completãrile necesare și accentuând anumite elemente specifice. Evaluarea trebuie sã se desfãșoare periodic pentru a permite luarea de eventuale mãsuri corective.
Secțiunea a 3-a Revizuire
(191) Strategia în sine nu necesitã o revizuire frecventã, având o duratã de viațã de mai mulți ani. Dacã situația țãrii sau prioritãțile naționale se schimbã drastic și, în consecințã, un numãr mare de obiective din Planul de Acțiuni necesitã sã fie revizuite, acestea vor putea afecta și strategia managementului integrat al frontierelor. Din acest motiv, o analizã anualã a Strategiei naționale va fi fãcutã pentru a asigura faptul cã obiectivele formulate sunt încã valabile și realiste.
CAP. VII
Factori de risc
(192) In derularea proceselor ce derivã din înțelegerea și implementarea Strategiei naționale și din experiența acumulatã în derularea precedentelor Strategii de Management al Frontierei, cel mai important factor de risc îl reprezintã nerespectarea termenelor asumate în Planul de Acțiuni. In acest sens, se vor efectua activitãți de monitorizare și evaluãri periodice (semestriale și anuale) care sã permitã instituirea unor mãsuri corective.
(193) întârzierea aderãrii Bulgariei la spațiul Schengen poate determina modificãri majore în cadrul politicilor strategice de management integrat, având în vedere cã frontiera comunã pe fluviul Dunãrea va deveni frontierã externã, de-a lungul cãreia vor trebui desfãșurate activitãți de supraveghere și control. In acest sens, resurse umane, tehnice și financiare vor fi necesare pentru securizarea acestei frontiere. România a realizat facilitãțile necesare infrastructurii de supraveghere pe Dunãre, dar în situația materializãrii riscului, va fi necesarã operaționalizarea acestora.
(194) In cazul identificãrii unor deficiențe legate de realizarea și implementarea necorespunzãtoare a managementului integrat al frontierei, poate fi periclitatã aderarea la spațiul Schengen la termenul asumat sau aceasta poate fi amânatã. In situația reevaluãrii, vor trebui alocate sume substanțiale pentru remedierea neconformitãților. O colaborare eficientã, activã și responsabilã a tuturor factorilor implicați poate contracara un astfel de risc.
(195) De asemenea, întârzierile pot conduce la creșterea costurilor proiectului de realizare și implementare a SISF, inclusiv prin faptul cã diferite autoritãți cu responsabilitãți în domeniu își pot realiza sisteme distincte pentru satisfacerea propriilor necesitãți operaționale, care s-ar suprapune funcțional și investițional peste platforma integratã de comunicații. Din acest considerent, trebuie asiguratã aplicarea politicii unitare la nivel național, hotãrâtã de organismele cu putere decizionalã.
(196) Pânã în momentul realizãrii sistemului integrat nu se poate asigura o interoperabilitate eficientã între platformele tehnice și de informații ale structurilor sau instituțiilor naționale și europene cu responsabilitãți în domeniu, motiv care face ca siguranța spațiului comun sã fie asiguratã cu dificultate si cu costuri mai ridicate. Cooperarea suficientã și eficientã între instituțiile participante la implementarea Strategiei naționale poate minimiza efectele unui astfel de risc.
(197) Un alt risc major îl poate constitui eventuala indisponibilitate a fondurilor necesare finanțãrii investițiilor la termenele stabilite. Fiecare instituție este responsabilã de asigurarea și prevederea în bugetele proprii a fondurilor necesare finanțãrii investițiilor ce îi cad în responsabilitate.
Anexa 2
FACTORI DE RISC PRIVIND MIGRAȚIA ILEGALÃ
Pentru apãrarea intereselor propriilor cetãțeni, au fost identificați factori de risc externi și interni, care pot afecta prin natura și acțiunea lor securitatea țãrii și stabilitatea valorilor democratice, generând efecte contrare sau de prejudiciere a intereselor naționale și europene.
Factori de risc externi:
proliferarea și dezvoltarea rețelelor infracționale specifice crimei organizate cu accent pe migrație ilegalã;
calitatea României și Bulgariei de state membre ale Uniunii Europene, va determina o reconfigurare a riscurilor și rutelor de migrație ilegalã în regiune;
escaladarea fenomenului migraționist și a fluxurilor de refugiați;
perpetuarea conflictelor de ordin religios, etnic sau politic, care afecteazã promovarea valorilor democratice prin insecuritatea din statele aflate în apropierea României;
lipsa unui control ferm la frontierele interne ale statelor fostei CSI;
existența în spațiul asiatic, Asia Micã și fosta CSI, a unor puternice rețele de trafic de migranți cu ramificații în Occident, precum și a unui numãr mare de cetãțeni proveniți din țãri afro-asiatice, care încearcã sã ajungã în Europa prin intermediul acestora;
dezvoltarea unor rețele de trafic de persoane din state asiatice precum China și India cãtre România, axate pe exploatarea prin muncã;
introducerea vizelor pentru cetãțenii din Federația Rusã și Ucraina și pentru cetãțenii moldoveni începând cu data de 01.01.2007;
evoluția negativã a economiei și starea de sãrãcie accentuatã a unor populații;
existența unor conflicte regionale inter-etnice înghețate;
dezvoltarea potențialului infracțional transfrontalier în zona Mãrii Negre.
Factori de risc interni:
amplificarea fenomenului emigrației ilegale cu motivație economicã;
activitatea de transport internațional ilegal de persoane de cãtre unele firme sau agenții de turism care prin desfãșurarea unui turism mascat ori de impresariat artistic faciliteazã emigrarea ilegalã în vederea practicãrii prostituției, cerșetoriei, sau muncii la negru în statele din spațiul Schengen;
prezența pe teritoriul României a numeroși cetãțeni strãini implicați în activitãți pe linia migrației ilegale;
menținerea la nivel scãzut a infrastructurii sistemului informatic;
deficiențe în protecția informațiilor ori în culegerea și valorificarea informațiilor pe linia migrației ilegale;
existența unor lucrãtori din PTF pretabili la corupție;
refuzul majoritãții imigranților de a colabora cu organele de cercetare penalã;
insuficienta dotare cu mijloace tehnice și echipamente specifice pentru supravegherea și controlul frontierei (autoturisme, autospeciale cu termo-viziune, echipamente cu vedere pe timp de noapte, etc.);
imposibilitatea utilizãrii autospecialelor cu termo-viziune în unele zone de risc, precum și fiabilitatea redusã a acestor echipamente; implicarea unor localnici din satele de lângã frontierã în cãlãuzirea unor cetãțeni proveniți din state cu potențial migraționist care folosesc România drept țarã de tranzit în încercarea lor de a ajunge în statele occidentale.
Anexa 3
STRATEGIA NAȚIONALÃ PRIVIND IMIGRAȚIA
2007 – 2010
Migrația este un proces care trebuie gestionat
și nu o problemã care trebuie rezolvatã
1. Context
2. Obiectivele Guvernului României în domeniul imigrației pentru perioada 2007 – 2010
2.1 Imigrația controlatã
2.2 Prevenirea și combaterea imigrației ilegale
2.3 Azilul
2.4 Integrarea socialã
3. Implementarea Strategiei Naționale privind Imigrația
1. Context
Procesul de negociere a aderãrii României la Uniunea Europeanã a presupus un efort susținut și continuu depus de instituțiile guvernamentale în vederea atingerii unui nivel de compatibilitate cu statele membre în plan legislativ și instituțional. În acest context, Guvernul României a acordat o atenție deosebitã abordãrii problematicii imigrației, ca parte importantã a domeniului justiției și afacerilor interne, aceasta cu atât mai mult cu cât, de la data aderãrii, țara noastrã va deveni stat membru la frontiera externã de est a Uniunii Europene.
Reforma legislativã în ceea ce privește regimul strãinilor și azilul în țara noastrã, a presupus adoptarea unui set de acte normative în vederea asigurãrii conformitãții cu legislația comunitarã și cu alte instrumente juridice cu caracter internațional la care statul român este parte. Aplicarea unui cadru legislativ modern a impus reformarea instituțiilor cu atribuții în domeniu, realizându-se astfel instrumentele necesare punerii în practicã a unui management eficient a fenomenului imigrației pe teritoriul României.
Progresele sunt evidente și recunoscute la nivelul instituțiilor europene, care, pe tot acest parcurs, au susținut autoritãțile române prin proiecte care au asigurat o expertizã de nivel ridicat venitã din partea instituțiilor similare ale Statelor Membre, completatã de un sprijin financiar consistent pentru investiții în domeniu. Proiecte precum Sistemul Visa on-line, Sistemul Informatic de Management al Strãinilor, Sistemul Eurodac, securizarea frontierelor, construirea sau reabilitarea unor centre de cazare a strãinilor cu ședere ilegalã sau a refugiaților s-ar fi înfãptuit mult mai greu fãrã aportul major venit din partea Uniunii Europene.
În vederea stabilirii unei concepții unitare asupra gestionãrii imigrației la nivel național, în anul 2004 a fost aprobatã Strategia Naționalã privind Migrația și un mecanism interinstituțional pentru implementarea acesteia, fapt ce a condus, pentru prima datã, la aducerea la aceeași masã a discuțiilor a tuturor instituțiilor cu atribuții în domeniul imigrației. Strategia a fost implementatã prin planuri de acțiune anuale care au asigurat realizarea unor obiective printr-un efort coordonat al instituțiilor în domeniul migrației controlate, prevenirii și combaterii migrației ilegale, azilului, integrãrii sociale și returnarea/repatrierea voluntarã a strãinilor cu ședere ilegalã.
Imigrația însã reprezintã un fenomen complex și dinamic, care este influențat de o multitudine de factori atât din țãrile de origine (push factors) cât și din țãrile de destinație (pull factors). De aceea, este necesar ca politica naționalã în domeniu sã fie permanent actualizatã potrivit noilor evoluții în plan regional și internațional.
Statutul pe care îl va dobândi România la data aderãrii la Uniunea Europeanã și dezvoltarea economicã preconizatã a țãrii noastre în perioada post-aderare vor influența cu siguranțã fluxurile migratorii existente și vor transforma treptat România într-o destinație preferatã de migranți. Acest fapt nu trebuie privit ca un aspect negativ. Migrația poate contribui semnificativ la schimbul cultural, dezvoltarea economicã și progresul societãții românești, așa cum poate aduce beneficii țãrilor de origine și familiilor migranților. De aceea, migrația trebuie privitã ca un proces care trebuie gestionat și nu ca pe o problemã care trebuie rezolvatã.
În acest sens, obiectivul principal al autoritãților române pentru perioada imediat urmãtoare aderãrii este de a maximiza efectele pozitive și de a limita efectele negative ale imigrației pentru țara noastrã și, implicit, pentru cetãțenii români.
De aceea, este responsabilitatea statului român de a stabili clar categoriile de migranți care pot fi admise și se pot stabili pe teritoriul național, potrivit intereselor naționale dar în strânsã corelare cu politicile și documentele programatice adoptate la nivelul Uniunii Europene, precum și cu respectarea drepturilor migranților. De asemenea, statul român va lua mãsuri de prevenire și combatere a imigrației ilegale și de îndepãrtare de pe teritoriul național a migranților care nu mai îndeplinesc condițiile legale de ședere.
Nu numai Guvernul României trebuie sã se pregãteascã pentru noua situație ci și societatea româneascã în întregul ei. Conștientizarea fenomenului imigrației – a riscurilor și beneficiilor acestuia – trebuie realizatã printr-o mediatizare și educare continuã a populației. Cetãțenii României, în calitate de contribuabili la bugetul de stat trebuie sã fie primii informați respectându-se astfel transparența procesului decizional. Prin intermediul strategiei Guvernul identificã oportunitatea și segmentul de populație cãruia sã i se adreseze.
Potrivit ultimelor prognoze demografice, România se va confrunta, la fel ca și majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, cu îmbãtrânirea și scãderea populației, astfel încât, în anul 2050, se estimeazã ca populația României sã fie de 16 milioane locuitori. Imigrația nu este ea însãși o soluție pentru limitarea acestui fenomen însã poate reprezenta o parte dintr-un pachet de mãsuri care pot îmbunãtãți aceastã situație. De aceea trebuie sã se acorde o atenție deosebitã calitãților migranților admiși și mãsurilor de integrare culturalã și socialã a acestora.
În ultima perioadã de timp începe sã fie simțitã lipsa forței de muncã autohtone în anumite zone ale țãrii și pentru anumite domenii, fiind deja luate în calcul soluții care privesc angajarea unor lucrãtori migranți din state terțe. Acesta este numai un exemplu al faptului cã poziția României, ca țarã de destinație, capãtã contur iar acest fapt poate fi amplificat de necesitatea unei piețe a forței de muncã care sã susținã dezvoltarea economicã a României în perioada urmãtoare.
O schimbare totalã, din punct de vedere al regimului juridic aplicabil, se produce pentru cetãțenii Uniunii Europene și membrii de familie ai acestora, care, de la data aderãrii României la Uniunea Europeanã, se bucurã de dreptul la liberã circulație și rezidențã stabilit prin Tratat, ca unul dintre cele patru drepturi fundamentale ale cetãțeniei europene într-un spațiu al libertãții, securitãții și justiției pe teritoriul statelor membre. Autoritãțile române trebuie sã asigure cadrul adecvat pentru exercitarea acestui drept pe teritoriul național.
Pentru controlarea fenomenului imigrației în ansamblul sãu și fructificarea la maximum a avantajelor pe care le poate oferi, domeniul asistenței sociale va necesita o dezvoltare semnificativã. Strategia joacã în acest sens un rol de impulsionare și coordonare a procesului de integrare în societatea româneascã atât a strãinilor care vin benevol în România cât și a persoanelor care se bucurã de protecția statului român fiind nevoite sã se refugieze din calea diverselor conflicte regionale și internaționale.
Nu în ultimul rând, pentru a obține beneficii maxime din gestionarea fenomenului imigrației, autoritãțile române vor acorda o atenție sporitã corelației cu fenomenul de emigrare a cetãțenilor români, astfel încât imigrația sã completeze eventualele lipsuri de pe piața forței de muncã din România, în special, a personalului înalt calificat.
Prezenta strategie privind imigrația vizeazã o perioadã de 4 ani (2007-2010) și reprezintã urmãtorul pas pe care România îl face în cadrul eforturilor de modernizare a procesului de gestionare a imigrației pe teritoriul național și se dorește a stabili într-o manierã simplã și directã obiectivele avute în vedere la nivel național pentru o mai bunã abordare a fenomenului în interesul societãții românești. Pe parcursul acestei perioade autoritãțile române își vor stabili și coordona acțiuni și mãsuri concrete în domeniul imigrației care se vor încadra în liniile directoare stabilite de prezenta strategie.
Strategia va constitui atât ca un mediu de comunicare prin care instituțiile sã ia la cunoștințã de noi mãsuri și prevederi adoptate de cãtre ceilalți membri ai grupului cât și ca un mediu de interacțiune, fiecare membru participând cu observații și sugestii pentru identificarea celor mai bune soluții. Gradul de interacțiune este dat de aportul la implementarea acelor mãsuri din plan, care stau în responsabilitatea mai multor instituții membre și nu numai.
Pentru realizarea obiectivelor propuse prin Strategie, România are în vedere alinierea legislației naționale la politicile Uniunii Europene în domeniu, inclusiv prevederile „Programului de solidaritate și management al fluxurilor migratorii pentru perioada 2007-2013”, urmãrind permanent atât respectarea drepturilor fundamentale ale fiecãrei persoane cât și prevenirea și combaterea imigrației ilegale în spațiul comunitar din care și țara noastrã face parte, începând cu 01 ianuarie 2007.
2. Obiectivele Guvernului României în domeniul imigrației pentru perioada 2007 – 2010
Strategia României în domeniul imigrației stabilește liniile de acțiune ale Guvernului pentru perioada imediat urmãtoare aderãrii țãrii noastre la Uniunea Europeanã în ceea ce privește imigrația controlatã, prevenirea și combaterea imigrației ilegale, azilul, integrarea socialã a strãinilor și corelarea tuturor acestor aspecte cu fenomenul emigrației cetãțenilor români. Domeniile abordate în cuprinsul prezentei strategii oferã cadrul general pentru stabilirea acțiunilor autoritãților române în gestionarea fenomenului imigrației, pentru obținerea de beneficii și reducerea efectelor negative generate de acesta.
2.1 Imigrația controlatã
Guvernul României promoveazã libera circulație a persoanelor și imigrația legalã în scopurile prevãzute de legislația naționalã privind regimul strãinilor și actelor normative conexe. În perioada 2007 – 2010 o atenție deosebitã va fi acordatã optimizãrii cadrului legal și procedural în vederea exercitãrii dreptului la liberã circulație și rezidențã pe teritoriul național al cetãțenilor Uniunii Europene și a membrilor de familie ai acestora, precum și facilitãrii admisiei terților în scop de muncã, în conformitate cu politica în domeniu, pentru desfãșurarea activitãților comerciale și pentru studii, inclusiv prin asigurarea exercitãrii dreptului acestora de reîntregire a familiei.
Mãsurile luate de cãtre autoritãțile române pentru gestionarea fluxurilor de migranți legali vor fi în deplinã concordanțã cu Programul Haga “Întãrirea libertãții, securitãții și justiției” care vizeazã o abordare echilibratã a managementului migrației prin elaborarea unei politici comune privind imigrația legalã la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește procedurile și criteriile de admisie, asigurarea unui cadru legal sigur și a unui set de drepturi garantate migranților pentru sprijinirea acestora în vederea integrãrii lor în societate. Un accent deosebit va fi pus pe aplicarea la nivel național a mãsurilor ce vor fi adoptate la nivel comunitar în baza Planului de Acțiune privind Migrația Legalã, elaborat de cãtre Comisia Europeanã.
2.1.1. Asigurarea cadrului administrativ necesar exercitãrii dreptului la liberã circulație și rezidențã a cetãțenilor statelor membre ale Uniunii Europene
Un obiectiv major al autoritãților române îl constituie garantarea dreptului fundamental al cetãțenilor Uniunii Europene, acela de a circula și a-și stabili rezidența liber pe teritoriul național, în condiții similare cu cetãțenii proprii care circulã și își schimbã reședința pe teritoriul României, în conformitate cu principiile legislației comunitare. În acest sens, vor fi puse în aplicare mãsuri în plan legislativ și instituțional în vederea adaptãrii cadrului existent pentru crearea condițiilor adecvate exercitãrii acestui drept de cãtre cetãțenii statelor membre potrivit schimbãrilor care pot interveni la nivel european.
2.1.2. Promovarea admisiei cetãțenilor terți în scop de angajare în muncã potrivit nevoilor identificate pe piața autohtonã a forței de muncã
Guvernul României, pe baza evaluãrilor anuale, va stabili numãrul cetãțenilor din țãri terțe care pot fi admiși în scop de muncã. Stabilirea cotelor pentru admisia în scop de muncã vor avea la bazã o analizã efectuatã pe diferite domenii de activitate pentru identificarea unui eventual deficit de forțã de muncã autohtonã. Autoritãțile competente vor sprijini angajatorii prin campanii de informare asupra modalitãților de angajare a migranților legali și prin stabilirea unor proceduri de selecționare a migranților temporari în scop de muncã.
De asemenea, autoritãțile competente vor realiza programe necesare prevenirii și combaterii migrației ilegale și vor lua mãsuri în vederea monitorizãrii strãinilor care vor avea acces pe piața forței de muncã în conformitate cu legislația în domeniu. Totodatã, vor fi avute în vedere negocierile cu reprezentanții guvernelor din statele terțe în vederea încheierii de acorduri bilaterale în domeniul imigrației forței de muncã și securitãții sociale.
2.1.3. Încurajarea admisiei în scopul desfãșurãrii de activitãți comerciale pentru anumite categorii de strãini
Luând în considerare impactul pe care îl poate avea asupra dezvoltãrii economiei naționale, imigrația în scopul desfãșurãrii activitãților comerciale va constitui un subiect important pe agenda de lucru a autoritãților române în perioada post-aderare. Astfel, pe baza analizelor efectuate și a propunerilor înaintate de autoritãțile competente, vor fi acordate facilitãți în vederea admisiei acelor categorii de strãini care au un potențial major în realizarea de investiții și crearea de locuri de muncã pe teritoriul României. În acest sens, prin intermediul misiunilor diplomatice ale României, vor fi derulate campanii de informare a migranților în țãrile de origine.
2.1.4. Promovarea unui sistem eficient de selecție pentru admiterea pe teritoriul României în scop de studiu
În ceea ce privește admisia în scop de studii, un accent deosebit va fi pus pe stabilirea de criterii obiective pentru admiterea în acest scop a cetãțenilor terți, astfel încât nivelul de pregãtire al acestora sã îi recomande pentru o eventualã continuare a șederii dupã încheierea studiilor, în folosul societãții românești. În acest sens, vor fi stabilite criterii de evaluare care vor fi utilizate inclusiv de misiunile diplomatice ale României pentru selectarea strãinilor care solicitã admisia în scop de studiu.
2.1.5. Proiectarea, dezvoltarea și gestionarea unor sisteme informatice eficiente în gestionarea imigrației pe teritoriul național
Pentru o gestionare eficientã a fluxurilor de migranți legali și pentru crearea instrumentelor necesare unei bune evaluãri și prognozãri a fenomenului, Guvernul României va sprijini dezvoltarea și administrarea unor sisteme informatice performante precum și interconectarea acestora la nivel național, având ca element central Sistemul Național de Vize, Migrație și Azil.
2.2 Prevenirea și combaterea imigrației ilegale
În contextul transformãrii treptate a României într-o țarã de destinație pentru migranți, Guvernul vizeazã diminuarea ponderii factorului ilegal în cadrul fenomenului migraționist prin prevenirea imigrãrii acelor categorii de persoane care nu satisfac condițiile impuse de lege, precum și combaterea șederii ilegale, muncii la negru și a traficului de migranți. În realizarea obiectivelor propuse România se va alinia politicilor Uniunii Europene în domeniu și va manifesta solidaritate și o împãrțire corectã a responsabilitãților cu statele membre, inclusiv în ceea ce privește implicațiile financiare rezultate din aplicarea acțiunilor comune.
2.2.1. Informarea eficientã a potențialilor imigranți asupra modalitãților legale de admisie și mãsurilor luate de statul român pentru combaterea imigrației ilegale
Un rol fundamental în limitarea imigrației ilegale, ca efect negativ al imigrației pe teritoriul național, va fi jucat de acțiunile de prevenire care vor fi derulate de autoritãțile române prin cele mai eficiente mijloace de informare a migranților din țãrile de origine. Aceste acțiuni vor avea ca scop informarea corectã și completã a potențialilor migranți despre legislația naționalã referitoare la condițiile de admisie și ședere în România, precum și a riscurilor la care sunt supuși în eventualitatea încãlcãrii acestor prevederi: diverse forme de exploatare a migranților, depistare, luare în custodie publicã, returnare în țara de origine, stabilirea unei interdicții de a intra pe teritoriul României și, implicit, pe teritoriul altor state membre.
2.2.2. Intensificarea cooperãrii autoritãților române pentru combaterea migrației ilegale și a muncii la negru
În vederea creșterii eficienței în combaterea imigrației și șederii ilegale, autoritãțile competente vor intensifica cooperarea la nivel național, în special, prin creșterea acesteia la nivelul structurilor teritoriale ale instituțiilor care au contact direct cu grupurile țintã. Aceste demersuri vor fi dublate de campanii susținute de informare a migranților de pe teritoriul național cu privire la procedurile aplicate de autoritãți în cazul persoanelor aflate în situații ilegale, precum și de informare și specializare interinstituționalã a celor cu competențã în domeniu.
2.2.3. Intensificarea mãsurilor de îndepãrtare a strãinilor care au intrat ilegal pe teritoriul României sau care au intrat legal dar ulterior șederea lor a devenit ilegalã
Autoritãțile române vor derula acțiuni în strictã conformitate cu standardele Uniunii Europene în domeniul returnãrilor, bazate pe cele mai bune practici în ceea ce privește returnarea voluntarã sau forțatã a persoanelor aflate în situații ilegale, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului și a demnitãții umane. Astfel, acțiunile vor ține cont de specificul situației persoanelor vulnerabile, precum minori, minori neînsoțiți, persoane cu dizabilitãți, persoane în vârstã, femei însãrcinate, pãrinte singur cu minor(i) și persoane care au fost supuse torturii, rãpirii sau altor forme serioase de violențã psihicã, psihologicã sau sexualã.
Un interes deosebit va fi acordat cooperãrii în domeniul returnãrii cu statele membre ale Uniunii Europene, în special prin participarea României la efectuarea unor zboruri comune.
Totodatã, în colaborare cu organizații internaționale cu atribuții în domeniu, precum și cu organizații neguvernamentale de profil, vor fi elaborate și derulate programe comune pentru identificarea modalitãților concrete de sprijinire a strãinilor cu ședere ilegalã în vederea reîntoarcerii acestora în țãrile de origine, inclusiv a resurselor financiare necesare în acest sens.
2.2.4. Pregãtirea în vederea aderãrii României la Spațiul Schengen
Autoritãțile române vor întreprinde toate acțiunile necesare în domeniul politicii de vize, migrației, azilului, controlul frontierelor și cooperãrii polițienești pentru pregãtirea României în vederea aderãrii la Spațiul Schengen, în special acele acțiuni care vizeazã crearea cadrului instituțional și legislativ adecvat, precum și facilitãțile tehnice de interconectare la Sistemul Informatic Schengen.
2.2.5. Intensificarea cooperãrii autoritãților române cu instituții similare din statele membre ale Uniunii Europene precum și cu cele din țãrile de origine sau tranzit
Instituțiile statului român vor întreprinde toate acțiunile necesare în vederea cooperãrii cu statele membre ale Uniunii Europene în ceea ce privește combaterea migrației ilegale, cu accent pe schimbul de informații cu autoritãțile similare de pe teritoriul acestora. Aceastã activitate va fi completatã de cooperarea cu agențiile și instituțiile existente la nivel național și european în domeniul migrației.
Guvernul României va depune eforturi în vederea intensificãrii cooperãrii cu autoritãțile din țãrile de origine și de tranzit în vederea prevenirii și combaterii imigrației ilegale, în mod deosebit cu acele țãri care reprezintã un potențial migrator ridicat pentru România. În acest context, va fi analizatã oportunitatea desemnãrii pe lângã misiunile diplomatice ale României din aceste țãri, a unor ofițeri de legãturã specializați în domeniul migrației și a unor atașați pe probleme de muncã și asigurãri sociale.
2.3 Azilul
2.3.1. Asigurarea accesului neîngrãdit la procedura de azil și respectarea principiului nereturnãrii, în conformitate cu standardele internaționale pe care România și le-a asumat prin tratatele și convențiile la care este parte.
În perioada imediat urmãtoare o atenție deosebitã se va acorda condițiilor de acces la procedura de azil, ținând cont de fenomenul de schimbare a fluxurilor migratorii care, în ultima perioadã, au cãpãtat un pronunțat caracter mixt. Astfel, se va avea în vedere minimalizarea, pe cât de mult posibil, a numãrului de cazuri ale unor persoane care deși se aflã pe teritoriul României cu ședere ilegalã, sunt în realã nevoie de protecție internaționalã, fiind imperios necesarã reglementarea statutului lor. Reglementarea imediatã a statutului acestor persoane este foarte importantã contribuind esențial la pãstrarea unei rate coborâte a infracționalitãții, având totodatã un dublu efect protectiv – al persoanei și al societãții gazdã.
Intervievarea atentã a solicitanților de azil de cãtre personal specializat, cu un grad ridicat de experiențã și având acces la informații detaliate despre condițiile în țãrile de origine ale solicitanților, precum și soluționarea cererilor de azil în etapa judiciarã de cãtre judecãtori deplin calificați reprezintã condiții vitale.
2.3.2. Dezvoltarea sistemului de azil pe baza criteriilor eficienței și calitãții procedurilor și adaptarea politicilor și practicilor în domeniu pentru a preveni, descuraja și sancționa abuzurile la procedura de azil.
Prioritarã în perioada urmãtoare este pãstrarea unui echilibru între respectarea deplinã dreptului solicitanților de azil și menținerea calitãții deciziilor, în condițiile soluționãrii în termene rezonabile a cererilor de azil. Pe termen scurt și mediu, o atenție deosebitã se va acorda asigurãrii capacitãții instituționale și a logisticii necesare ca stat membru al Uniunii Europene, în special, prin participarea la Reglementãrile Dublin II și mecanismele EURODAC, a dezvoltãrii mecanismelor privind returnarea voluntarã sau forțatã cãtre țãrile de origine precum și la alte forme de cooperare la nivelul Uniunii Europene.
Odatã cu aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeanã, spațiul comunitar se va mãri cu încã douã state care vor constitui parte a frontierei externe de est a Uniunii Europene. Urmãtorul obiectiv al celor douã state îl constituie aderarea la Acordul Schengen, eforturi fiind deja depuse în acest sens. Acest fapt va conduce, pe de-o parte, la securizarea tot mai eficientã a frontierelor externe ale Uniunii și lupta comunã împotriva imigrației ilegale, dar în același timp, va face atractivã aceastã regiune pentru persoane aflate în nevoie de protecție internaționalã. Participarea la mecanismul Dublin II, odatã cu aderarea la Uniunea Europeanã, va avea ca efect imediat creșterea numãrului de cereri de asistare cu repercusiuni și asupra capacitãții de returnare. În cadrul eforturilor de aderare la Uniunea Europeanã, Guvernul României și-a asumat în cadrul capitolului de negociere 24 Justiție și Afaceri Interne obligația de a pregãti România pentru implementarea mecanismului Dublin și a instrumentului sãu tehnic Eurodac, începând cu data aderãrii. În acest sens, eforturile guvernamentale se concentreazã pe armonizarea legislației interne în materie de azil, strãini și controlul frontierei cu prevederile comunitare ale celor douã mecanisme europene, dar și prin susținerea dezvoltãrii la nivel instituțional, pentru crearea instituțiilor necesare susținerii acestor activitãți și pregãtirea personalului sãu, astfel încât data aderãrii sã constituie punctul de plecare pentru aceste activitãți.
2.3.3. Asigurarea și menținerea capacitãții României de asumare a responsabilitãților și obligațiilor de stat membru al Uniunii Europene, în domeniul azilului.
Autoritãțile române vor contribui activ la mecanismele de împãrțire a sarcinilor între țãrile ce primesc solicitanți de azil și refugiați, alãturându-se eforturilor comunitãții internaționale în vederea identificãrii unor soluții durabile pentru situația refugiaților, inclusiv prin Agenda pentru Protecție a Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați.
Pe termen scurt și mediu, o atenție deosebitã se va acorda asigurãrii capacitãții instituționale și a logisticii necesare ca stat membru al Uniunii Europene, în special, prin participarea la Reglementãrile Dublin II și mecanismele EURODAC, precum și la alte forme de cooperare la nivelul Uniunii Europene.
2.3.4. Asumarea unui rol activ în cadrul cooperãrii regionale și internaționale în domeniul azilului și contribuirea la dezvoltarea unor sisteme de azil funcționale în estul și sud-estul Europei.
România contribuie activ la dezvoltarea cadrului legislativ și instituțional și la construirea unor sisteme de azil funcționale în estul și sud-estul Europei. Se va avea în vedere dezvoltarea unor programe, la nivel regional, în domeniul de competențã, în cooperare cu autoritãțile în materie ale statelor membre UE și/sau organisme internaționale (UNHCR și OIM), în referire la statele ce urmeazã a începe, în viitor, negocieri de aderare la spațiul UE (de ex. Republica Moldova, țãrile din spațiul ex-iugoslav).
2.3.5 Îmbunãtãțirea condițiilor de recepție a solicitanților de azil și de
cercetare a informațiilor din țãrile de origine ale acestora prin identificarea soluțiilor adecvate de finanțare din partea Fondului European pentru Refugiați.
Începând cu 1 ianuarie 2007 România este membru al Uniunii Europene, putând aplica fãrã rezerve la fondurile europene. În aceste sens, o preocupare continuã o va reprezenta evaluarea financiarã a necesitãților, astfel încât autoritãțile abilitate sã asigure în aceleași condiții ca și în celelalte state membre, standarde unitare în ce privește recepția solicitanților de azil. Autoritãțile române au luat la cunoștințã despre liniile directoare de planificare multi-anualã stabilite de cãtre Comisia Europeanã in vederea implementãrii Fondului European pentru Refugiați și a Fondului European pentru Integrare, urmând sã facã în acest sens demersurile necesare pentru înaintarea de proiecte.
2.4 Integrarea socialã a strãinilor
2.4.1. Susținerea participãrii active a strãinilor care domiciliazã sau au reședința legalã pe teritoriul statului român la viața economicã, socialã și culturalã, respectând în același timp identitatea culturalã a acestora.
Toate mãsurile în domeniu urmãresc susținerea participãrii active a strãinilor care domiciliazã sau au reședința pe teritoriul României, la viața socialã, economicã și culturalã a țãrii, contribuind astfel la dezvoltarea unei relații bazate pe încredere și responsabilitate reciprocã între aceștia și societatea româneascã.
Responsabilitatea pentru coordonarea programelor de integrare pentru refugiați și alte persoane cãrora le-a fost acordatã o formã de protecție revine Oficiului Național pentru Refugiați, ca structurã specializatã, responsabilã de implementarea politicilor Guvernului României în domeniul azilului, în timp ce implementarea practicã a programelor de integrare este realizatã de cãtre aceastã structurã în colaborare cu autoritãțile centrale, autoritãțile locale și organizațiile neguvernamentale.
2.4.2. Asigurarea cã acele categorii relevante de strãini depun eforturile necesare pentru a se integra suficient în societatea româneascã, inclusiv prin participarea la programele organizate în acest scop de statul român.
O atenție deosebitã se acordã persoanelor ce aparțin categoriilor de persoane vulnerabile (victime ale persecuției pe bazã de gen/sex, minori neînsoțiți, victime ale torturii, persoanele cu handicap, persoane în vârstã etc).
Recunoscând faptul cã dobândirea cetãțeniei române poate facilita procesul de integrare a strãinilor, statul român asigurã accesul tuturor strãinilor care domiciliazã sau au reședința pe teritoriul României la procedura de obținere a cetãțeniei române.
2.4.3. Conștientizarea tuturor persoanelor implicate în acest domeniu, fie ei funcționari publici la toate nivelurile, publicul larg sau strãinii înșiși, cu privire la importanța sprijinirii procesului de integrare și identificarea soluțiilor adecvate de finanțare a unor proiecte prin intermediul Fondului European pentru Refugiați și a Fondului European pentru Integrare în vederea îmbunãtãțirii serviciilor asigurate tuturor categoriilor de strãini.
Funcționarii publici, personal contractual, precum și persoanele în funcție de conducere și personalul angajat în domeniul serviciilor de sãnãtate, educație, angajare în muncã, control și asistențã socialã vor trebui sã fie pregãtiți adecvat pentru a respecta diferențele de limbã, culturale, religioase, fizice și psihologice ale persoanelor aflate în proces de integrare și gãsirea de soluții pentru a se facilita programe de educare și formare a acestor persoane.
În acest sens, în perioada urmãtoare, se vor avea în vedere îmbunãtãțirea serviciilor asigurate strãinilor de cãtre autoritãțile române, precum cele de consiliere, informare cu privire la statutul acestora în România dar și de asistențã pentru obținerea unui loc de muncã. În acest sens, se vor desfãșura programe de pregãtire și de identificare a unor soluții viabile pentru asigurarea drepturilor strãinilor.
3. Implementarea Strategiei Naționale privind Imigrația
3.1 Cadrul instituțional
Implementarea la nivel național a Strategiei Naționale privind Imigrația pentru perioada 2007 – 2010 va fi realizatã prin mecanismul de cooperare interinstituționalã stabilit prin anexa nr. 1 a Hotãrârii Guvernului nr. 1708 din 14 octombrie 2004.
În vederea realizãrii unor sarcini specifice stabilite prin planurile de acțiune anuale și pentru dezbaterea unor aspecte care necesitã dezbateri publice, Grupul Interministerial de Coordonare a Implementãrii Strategiei, prin Secretariatul Tehnic, poate invita la reuniunile sale reprezentanți ai altor autoritãți, precum și reprezentanți ai societãții civile sau a organizațiilor internaționale din domeniul migrației și azilului.
Totodatã, dacã subiectele propuse pe agenda de lucru o impune, la reuniunile Grupului pot fi invitați reprezentanți ai instituțiilor Uniunii Europene precum și experți din statele membre.
3.2 Planurile de acțiune
Mãsurile concrete pentru implementarea în practicã a obiectivelor Strategiei Naționale a României privind Imigrația sunt cuprinse în planuri de acțiune anuale elaborate pe baza propunerilor instituțiilor membre în Grup și aprobate de Guvern. Planurile de acțiune stabilesc activitãțile concrete și responsabilitãțile ce revin tuturor ministerelor și instituțiilor cu atribuții în domeniul imigrației pentru realizarea obiectivelor stabilite prin Strategie.
Pentru realizarea activitãților cuprinse în planul de acțiune fiecare dintre instituțiile cu competențe în materie va elabora propriile planuri de mãsuri, detaliind acțiunile a cãror responsabilitate de implementare le revine.
3.3 Resurse financiare
Resursele financiare necesare implementãrii Strategiei Naționale a României privind Imigrația provin, în principal, din:
Fonduri de la bugetul de stat alocate fiecãrui minister și instituții cu competențã în implementarea Strategiei.
Fonduri stabilite la nivelul Uniunii Europene pentru gestionarea imigrației la nivel european.
Credite externe garantate de Guvernul României.
Credite externe care nu implicã garanții guvernamentale.
Donații și sponsorizãri, oferite/acceptate în condițiile legii.
Alte surse.
Planurile de acțiune anuale pentru implementarea Strategiei Naționale a României privind Imigrația, constituite pe baza planurilor sectoriale, specificã sursele de finanțare necesare îndeplinirii fiecãrui obiectiv stabilit.
Anexa nr. 4
STRATEGIA UE ÎN DOMENIUL COMBATERII
TRAFICULUI CU DROGURI 2005-2012
În data de 17/18 iunie 2004, Consiliul European a invitat Consiliul ca pânã în decembrie 2004, sã consimtã la o Nouã Strategie Europeanã pe Droguri pentru perioada 2005 – 2012 . Cadrul general și prioritãțile stabilite prin noua Strategie vor servi ca bazã pentru urmãtoarele douã Planuri Europene de Acțiune pe Droguri, fiecare pe o perioadã de patru ani.
Aceastã nouã Strategie pe Droguri este bazatã în primul rând pe principiile fundamentale ale legislației UE și sprijinã în toate privințele valorile fondatoare ale Uniunii: respectul pentru demnitatea umanã, libertatea, democrația, egalitatea, solidaritatea, statul de drept și respectarea drepturilor omului. Strategia are ca scop protejarea și îmbunãtãțirea nivelului de bunãstare al societãții și al individului, protejarea sãnãtãții publice, asigurarea unui nivel ridicat de securitate pentru cetãțeni și abordarea de o manierã echilibratã și integratã a problemei drogurilor.
Strategia se bazeazã de asemenea pe convențiile relevante ale ONU (Convenția Unicã privind Stupefiantele din 1961, amendatã prin protocolul din 1972, Convenția privind Substanțele Psihotrope (1971) și Convenția privind Traficul Ilicit de Stupefiante și Substanțe Psihotrope (1988)), privite drept instrumente legale majore în abordarea problematicii drogurilor. În plus, Sesiunea Specialã pe droguri a Adunãrii Generale a ONU din 1998 a confirmat importanța unei abordãri integrate și echilibrate, în care reducerea cererii și reducerea ofertei de droguri sunt elemente ce se susțin reciproc în politica pe droguri.
Strategia a fost construitã pe baza cadrului legal actual, a tratatelor Uniunii Europene și Comisiei Europene, cu respectarea competențelor Uniunii, Comunitãții și ale Statelor Membre, în același timp fiind luate în considerare și principiile subsidiaritãții și proporționalitãții. În același timp, Strategia ia în considerare și prevederile Constituției Uniunii Europene.
Problema drogurilor se regãsește în primul rând la nivel local și național, dar reprezintã o problemã globalã care necesitã o abordare într-un context trasnațional. În aceastã privințã, acțiunea desfãșuratã la nivelul UE are un rol important. Per ansamblu, eforturile UE sunt concentrate pe coordonarea tuturor actorilor implicați. În domeniul sãnãtãții, Comunitatea completeazã acțiunile statelor membre de reducere a riscurilor de sãnãtate asociate consumului de droguri, incluzând aici și acțiunile de informare și prevenire.
În ceea ce privește precursorii ce pot fi deviați din circuitul legal pentru fabricarea drogurilor ilicite, legislația CE oferã cadrul pentru controlul comerțului cu precursori atât în interiorul Comunitãții cât și cu statele terțe. Cu privire la spãlarea banilor, legislația Comunitãții definește o serie de mãsuri pentru a preveni și spãlarea derivaților din droguri. În ceea ce privește justiția și afacerile interne, cooperarea între poliție, vamã și autoritãțile judiciare constituie un element esențial în prevenirea și combaterea traficului de droguri. În acest context, adoptarea Deciziei Cadru pe traficul cu droguri reprezintã un pas major în stabilirea prevederilor minime ale elementelor componente ale actelor și pedepselor penale în domeniul traficului de droguri. În cele din urmã, în domeniul relațiilor externe, UE acționeazã la nivel internațional, combinând o serie de inițiative politice, cum ar fi planurile de acțiune și dialogul pe droguri cu diferite regiuni de pe glob, cu acordarea de asistențã prin intermediul programelor de dezvoltare.
Scopul Strategiei UE este de a adãuga substanțã strategiilor naționale, concomitent cu respectarea principiilor subsidiaritãții și proporționalitãții, stabilite prin tratatele existente. Strategia subliniazã cã Statele membre trebuie sã ia în considerare impactul strategiilor lor naționale asupra altor State membre, modul în care diferitele strategii naționale ale Statelor membre se pot sprijini reciproc și contribuțiile pe care aceste strategii le pot aduce în vederea îndeplinirii obiectivele din Strategia Uniunii Europene. De asemenea, se intenționeazã sprijinirea inițiativelor locale, regionale, naționale și transnaționale pentru a folosi cât mai eficient resursele și potențialul disponibil. Totodatã, au fost luate în considerare și constrângerile bugetare și organizaționale ale Statelor membre și ale instituțiilor UE.
În final, Strategia a fost structuratã ținând cont de fosta Strategie pe Droguri a UE 2000-2004, de Planul de Acțiune pe Droguri 2000-2004 și de evaluãrile Planului de Acțiune la jumãtatea termenului, de rãspunsul Consiliului la aceastã evaluare și de rezultatele evaluãrii finale.
Având în vedere Tratatele, alte documente europene relevante, precum și experiența ultimului deceniu, Consiliul identificã douã scopuri generale referitoare la droguri. Aceste pot fi rezumate astfel:
UE își propune sã contribuie la asigurarea unui nivel înalt de protecție a sãnãtãții, bunãstãrii și coeziunii sociale prin completarea acțiunii Statelor Membre de prevenire și reducere a consumului de droguri, a dependenței și a riscurilor la adresa sãnãtãții și societãții asociate consumului de droguri.
UE și Statele Membre își propun sã asigure un nivel ridicat de securitate pentru populație, acționând împotriva producerii de droguri, traficului transfrontalier de droguri și devierea precursorilor, și prin intensificarea acțiunilor de prevenire a criminalitãții asociate drogurilor, printr-o cooperare eficientã determinatã de o abordare unitarã.
În atingerea acestor scopuri, UE este pe deplin conștientã de partea sa de responsabilitate referitoare la problema mondialã a drogurilor, atât ca și consumator de stupefiante și de substanțe psihotrope ce provin din țãri terțe, cât mai ales și ca producãtor și exportator de droguri sintetice, și este hotãrâtã sã acționeze în vederea rezolvãrii acestor probleme.
Abordarea actualã de combinare a reducerii cererii și ofertei de droguri prin metode integrate, multidisciplinare și echilibrate, va constitui baza abordãrii problemei drogurilor în UE pentru viitor. Aceastã abordare necesitã cooperare și coordonare. Datã fiind natura orizontalã a problemei, cooperarea și coordonarea vor trebui dezvoltate în continuare nu numai în domeniile social, medical, educație și justiție și afaceri interne dar și în raport cu statele non-membre ale UE și opiniile internaționale relevante. O abordare echilibratã a problemei include de asemenea consultarea unui mare numãr de instituții științifice, a profesioniștilor, a reprezentaților ONG-urilor, societãții civile și comunitãților locale.
* * *