Silvana Maria0605@yahoo.com 28 Cartea Gesturilor Text

Psihologie practică Peter Collett Cartea gesturilor Cum putem citi gândurile oamenilor din acțiunile lor de psihologul emisiunii Big Brother Traducere din limba engleză de Alexandra Borș Editori: MARIUS CHIVU SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Coperta colecției: DINU DUMBRĂVICIAN Redactor: DANIELA ȘTEFĂNESCU Ilustrația: SILVIA OLTEANU Tehnoredactarea computerizată: CRISTIAN CLAUDIU COBAN Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României COLLETT, PETER Cartea gesturilor : Cum putem citi gândurile oamenilor din acțiunile lor / Peter Collett : trad.: Alexandra Borș. – București : Editura Trei, 2005 (Psihologie practică) Bihliogr. ISBN 973-707-008-9 I. Borș, Alexandra (trad.) 159.925 8T22I Această carte a fost tradusă după THE BOOK OF TELLS, How to Read People’s Minds from Their Actions, by the Big Brother resident psychologist de Peter Collett, Transworld Publishers, a division of The Random House Group Ltd, Londra, 2003 Copyright © Peter Collet, 2003 Illustrations © Gino D’Achille Copyright © Editura Trei. 2005, pentru ediția în limba română CP. 27-40. București Tel/Fax: +4 021 224 55 26 E-maill: office@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN 973-707-008-9 Pentru Jill, Katie și Clementine Mulțumiri Aș dori să le mulțumesc soției mele Jill și fiicelor mele, Ka- tie și Clementine, pentru răbdarea lor și pentru sprijinul afec- tuos fără care această carte nu ar fi fost posibilă. Îi datorez mulțumiri și agentului meu literar Caradoc King, pentru sfa- turile și încurajările sale, Marthei Lishawa și Lindei Shaugh- nessy de la A.P. Watt, Brendei Kimber, Mariannei Velmans și Sheilei Lee de la Doubleday, cât și lui Beth Humphries, pen- tru tot ajutorul și sprijinul oferit. În plus, aș dori să îmi exprim gratitudinea față de fratele meu Tony și soția sa Julia pentru încurajarea lor de-a lungul timpului ca și următorilor prieteni și colegi pentru ajutorul și sugestiile lor valoroase: Suzie Ad- dinell, Max Atkinson, Rad Babic, Geoffrey Beattie, Steven Bee- be, Giovanni Carnibella, Alberta Contarello, Tina Cook, Paul Ekman, Norma Feshbach, Seymour Feshbach, Mark Frank, Adrian Furnham, Tim Gardam, Doris Ginsburg, Gerry Gins- burg, Fergus Gleeson, Peter Henderson, Tim Homer, Brett Kahr, Christine Kuehn, Mansur Lalljee, Roger Lamb, Peter Marsh, Marie O’Shaughnessy, Sophie Ratcliffe, Monica Rec- tor, Rachel Reeves, Bryan Richards, Dunja Sagov, Sandra Scott, Barry Shrier, Caroline Simmonds, Frank Simmonds, Mary Sis- sons Joshi, Charles Smith, Michael John Spencer, Oliver Spiec- ker, Marline Stewart, Michael Stewart, Paddy Summerfield, Gaby Twivy, Paul Twivy și Peter van Breda. În final aș dori să le adresez mulțumiri speciale lui Peter du Preez, Michael Ar- gyle și Desmond Morris de la care am învățat atât de multe din lucrurile pe care le știu azi și care m-au încurajat și mi-au stârnit interesul pentru studierea comportamentului uman. 12 Peter Collett rareori observați de persoanele care îi produc sau de cele care îi văd. Lucrurile nu stau neapărat la fel și cu indicatorii compor- tamentali conecși care sunt legați de o anumită activitate. De exemplu, când două persoane sunt prezentate, faptul că dau mâna nu spune la fel de mult ca felul în care o fac. Cât de strâns apucă mâna celuilalt, cum își orientează palma, cât en- tuziasm arată, cât de mult încearcă să domine, cuvintele pe care le folosesc pentru a se saluta – toate acestea sunt indica- tori comportamentali conecși. În cadrul ritualului de salut ei arată cum este fiecare persoană și ce încearcă să obțină de la celălalt. Dacă un indicator comportamental este o acțiune sau mo- dul în care este realizată aceasta depinde în general de frec- vența acțiunii în societate. Să luăm ca exemplu două societăți, una în care bărbații se salută de obicei printr-un sărut pe obraz și alta în care acest gest este foarte rar. Când doi bărbați se să- rută pe obraz în prima societate, fac pur și simplu ce face toa- tă lumea. De aceea, gestul în sine nu aduce prea multe infor- mații — nu spune nimic despre relația lor. Totuși felul în care se sărută ne poate spune foarte multe despre relația lor. În a doua societate situația tinde să fie inversată. Aici, când doi bărbați se salută printr-un sărut pe obraz fac un lucru ieșit din comun. Aici gestul în sine și mai puțin felul în care este făcut transmite informații despre relația lor. Indicatorii comportamentali în jocul de poker Cuvântul tell („indicator comportamental”) vine de la jo- cul de poker, unde este folosit referitor la semnalele pe care jucătorii le transmit în mod neintenționat atunci când încear- că să ascundă ce cărți au în mână sau strategia folosită în joc. La poker există două aptitudini esențiale — una este capaci- tatea de a-ți ascunde sentimentele, astfel încât ceilalți jucători să nu știe dacă partenerul are o mână proastă sau o chintă ro- yală. Aceasta se numește aptitudinea de a păstra o figură im- Gesturile care ne trădează 13 placabilă — capacitatea de a nu fi citit de ceilalți. Cealaltă ap- titudine esențială este aceea de a descifra comportamentul al- tor persoane — de a deduce ce fel de cărți au prin simpla ob- servare a acțiunilor lor și ascultare a mesajelor verbale trans- mise, în timp ce dumneavoastră ca jucător de poker căutați în comportamentul partenerilor indicii care să vă arate ce se în- tâmplă, ei fac tot posibilul ca să vă inducă în eroare. Și situa- ția inversă este valabilă — în timp ce partenerii dumneavoas- tră de joc încearcă să descopere ce puneți la cale, dumneavoas- tră faceți tot ce puteți pentru a vă asigura că nu furnizați nici un indiciu sau că îi puneți pe o pistă greșită. Una dintre modalitățile în care un jucător de poker își poate ameliora jocul este învățând să recunoască legăturile dintre acțiunile adversarilor, cărțile pe care le au în mână și mișcările pe care le fac. Poate începe să fie mai atent la deta- lii, de exemplu, la modul în care adversarul își ține cărțile, la felul în care îl privește, în care îi cere cărți, la mișcările mâi- nilor lui, la modul în care se joacă cu ochelarii — lista de ges- turi potențial revelatoare este nesfârșită. Mike Caro a studiat o viață întreagă indicatorii comportamentali din jocul de po- ker și felul în care se dau de gol jucătorii, oftând, fredonând o melodie, bătând cu degetele în masă, trăgând de timp, veri- ficându-și cărțile și încercând să construiască piste false.1* Mai multe filme, ca: House of Games (Casa jocurilor) și Roun- ders (Așii), au avut scene în care intriga începea cu un perso- naj care descoperea un indiciu la jocul de poker. De exem- plu, în Rounders este o partidă demonstrativă de poker între Mike, eroul principal (interpretat de Matt Damon), și Teddy KGB, un gangster rus (interpretat de John Malkovich) care adoră să desfacă și să mănânce prăjituri chinezești în timpul partidelor. Mike câștigă în final partida descoperind că ru- sul desfăcea prăjitura lângă ureche, atunci când avea o mână bună și în fața ochilor săi, atunci când încerca o cacialma! Jucătorii de poker trebuie să se gândească la multe lucruri în același timp. Pe lângă faptul că trebuie să decidă cum proce- 14 Peter Collett dează în continuare, aceștia încearcă constant să submineze ten- tativele adversarului de a le înțelege strategia, făcând în același timp tot ce pot pentru a vedea dincolo de mijloacele de apăra- re ale celorlalți jucători. Totul pare foarte complicat dar în rea- litate nu este mai complicat decât majoritatea lucrurilor pe care le facem de fiecare dată când intrăm în relație cu o altă persoa- nă. În contactele noastre zilnice, încercăm constant să proiectăm o anumită imagine despre noi, și partenerii noștri procedează la fel. In timp ce aceștia încearcă să descopere ce gândim noi cu adevărat, noi facem același lucru. Șansele noastre de succes ca și cele ale jucătorului de poker vor depinde întotdeauna de cât de atenți suntem la reacțiile celuilalt și de capacitatea noastră de a recunoaște și înțelege indicatorii din comportamentul lor. Definirea indicatorilor comportamentali Indicatorii comportamentali din viața de zi cu zi au un con- ținut ridicat de informație. Felul în care stați când vorbiți cu cineva, felul în care vă mișcați picioarele, mâinile, ochii și sprâncenele — spun multe despre gradul de implicare în con- versație și despre atitudinea fundamentală față de celălalt. Toate acestea afectează și modul în care vorbiți cu partenerul și frecvența cu care sunteți întrerupt. Felul în care vă aranjați brațele și picioarele când vă așezați oferă și el o multitudine de informații despre dispoziția și intențiile dumneavoastră, arătând dacă vă simțiți dominant sau supus, preocupat sau plictisit, implicat sau detașat. Modul în care zâmbiți — muș- chii faciali pe care îi folosiți și viteza cu care îi solicitați — ara- tă dacă sunteți într-adevăr fericit, dacă vă prefaceți, dacă min- țiți sau spuneți adevărul, dacă sunteți anxios, nefericit, sigur sau nesigur pe capacitățile dumneavoastră. Și întreruperile discursului conțin foarte multe informații. Felul în care ezitați în timp ce vorbiți, felul în care spuneți „hm” și „mda” oferă indicații importante despre starea dumneavoastră sufleteas- că, în timp ce felul în care vă alegeți cuvintele, expresiile pe care le folosiți și modul în care vă construiți frazele pot Gesturile care ne trădează 1 5 transmite un „mesaj oficial” celorlalți, opțiunile lingvistice pot conține și „mesaje deghizate” care relevă intențiile dumnea- voastră adevărate. Un indicator comportamental trebuie să satisfacă patru condiții: • Trebuie să fie un tip de activitate — o trăsătură din aspectul fizic al unei persoane, o mișcare a corpului sau un lucru pe care 1-a spus. în general, indicatorii sunt de două feluri — „atribute”, ca înălțimea sau greutatea, și „acțiuni”, ca încru- cișarea brațelor, un zâmbet sau folosirea unor cuvinte ori ex- presii care ne trădează. • Acțiunea trebuie să transmită un lucru care să nu fie direct observabil — trebuie să ne comunice mediul de proveniență sau educația, gândurile, dispoziția sufletească sau intențiile. Deci nu orice acțiune este un indicator — numai acțiunile care transmit informații despre o persoană. Desigur, există acțiuni pe care nu le recunoaștem ca indicatori comportamentali pen- tru că nu am descoperit încă ce spun ele despre persoană. Acestea sunt indicatori comportamentali nedescifrați. Când ajun- gem să înțelegem care este legătura lor cu stările lăuntrice ale altor persoane, se vor adăuga și ei la lista de indicatori com- portamentali. • Acțiunea trebuie să fie observată. Un factor care decide dacă acțiunea va fi observată sau nu este dimensiunea ei. Mișcări- le largi, expansive ale corpului, de exemplu, au o probabilita- te mai mare de a atrage atenția. Mai ales atunci când sunt vi- zibile mai mult timp. Mișcările mici, pasagere, pe de altă par- te, sunt deseori ignorate fie pentru că nu sunt mult timp ob- servabile, fie pentru că sunt eclipsate de alte acțiuni. Deși ac- țiunile largi sunt mai vizibile, nu este obligatoriu să fie și ob- servate sau înțelese în mod automat. Cum îi spunea și Sher- lock Holmes doctorului Watson — putem să vedem dar nu întotdeauna și observăm. • Semnificația acțiunii trebuie să fie recunoscută. Nu este sufi- cient să observăm că cineva a adoptat o anumită postură sau a folosit o expresie facială neobișnuită. Trebuie să și recunoaș- 16 Peter Collett tem ce ne comunică postura sau expresia respectivă despre persoana din fața noastră. Dacă studiem evoluția indicatorilor comportamentali vom descoperi că unii au tendința de a se amplifica iar alții de a se estompa. În domenii ca dominanța și curtarea unde între in- divizi există un nivel înalt de concurență, trăsăturile care sem- nifică puterea și forța reproductivă au o tendință naturală de a se accentua, manifestările lor vizibile devenind mai pronun- țate și mai pregnante. Acest lucru poate ajunge uneori la ex- trem, în lumea animală, de exemplu, există macroindicatori ca enormii clești roșii ai crabului mascul din specia Uca ce depă- șesc chiar dimensiunea corpului și pe care acesta îi mișcă ame- nințător în jurul său ori de câte ori vrea să intimideze alți mas- culi sau să impresioneze o femelă. În societatea noastră exis- tă bărbați care ridică greutăți și consumă substanțe care mă- resc diametrul muscular pentru a arăta mai puternici și femei care se urcă pe masa de operație pentru a avea un fund mai mare sau sâni mai voluminoși. Cleștii supradimensionați, bi- cepșii uriași și sânii masivi sunt toate niște arme în războiul din ce în ce mai acerb al dominanței și atracției — sunt creați pentru a atrage atenția, pentru a transmite mesajul, pentru a surclasa adversarii și în final pentru a permite individului ac- cesul la resurse limitate ca hrana, adăpostul sau partenerii se- xuali. Microindicatorii Există două situații în care indicatorii comportamentali devin mai puțin observabili. Atunci când persoana face o în- cercare deliberată de a păstra secretul și atunci când auto- rul dezvăluie fără voia sa adevăratele sale intenții. Prin în- săși natura lor, semnalele secrete sunt adresate numai anu- mitor indivizi — pentru a rămâne secret este esențial ca nu- mai anumite persoane să înțeleagă mesajul iar pentru restul lumii acesta să rămână ascuns. De multe ori se ajunge la Gesturile care ne trădează acest lucru cu ajutorul unui semnal miniatural care este ata- șat unei acțiuni obișnuite ce nu atrage atenția. Când se află în prezența altor persoane îndrăgostiții comunică uneori printr-un cod propriu, folosind cuvinte speciale sau semna- le miniaturale — în acest fel pot schimba mesaje de iubire fără ca ceilalți să își dea seama. În mod similar, membrii so- cietăților secrete se recunosc de multe ori între ei prin felul în care dau mâna — de exemplu, zgâriind palma parteneru- lui sau poziționând degetele astfel încât celălalt să primeas- că mesajul fără ca altcineva să vadă ce se petrece. Detecta- rea este evitată prin reducerea deliberată a semnalului la mi- nimum. Și ca o măsură de protecție suplimentară, acesta este ascuns într-o activitate foarte puțin susceptibilă să trezeas- că bănuieli. Semnalele miniaturale sunt des întâlnite și în situațiile în care autorul încearcă să ascundă ceea ce gândește. De exem- plu, când oamenii mint sau sunt anxioși, semnalele care îi tră- dează și le arată adevăratele sentimente sunt deseori extrem de mici și au o durată foarte scurtă. Spre deosebire de sem- nalele pe care le schimbă între ei îndrăgostiții sau membrii societăților secrete, aceste microsemnale sunt produse complet neintenționat. Psihologii au identificat un grup special de mi- crosemnale numit „expresii micromomentane” care implică numai zona feței.2 Acestea sunt foarte scurte și apar de obi- cei doar pentru o optime de secundă. Când oamenii descriu o experiență dureroasă afișând o atitudine curajoasă, nu de puține ori își trădează disconfortul schimbându-și puțin ex- presia facială. O dată zâmbesc dând impresia că experiența nu i-a afectat deloc; în momentul următor fața lor se transfor- mă în cea mai scurtă grimasă. Apoi, înainte ca cineva să ob- serve ceva, zâmbetul revine pe chip și orice semn de discon- fort s-a șters. Caracteristica distinctivă a microsemnalelor faciale este vi- teza desfășurării lor — este ca și cum cineva ar trage perdele- le deoparte permițând trecătorilor să arunce o privire în inte- riorul casei pentru a le trage imediat la loc. Acțiunea se deru- lează atât de rapid încât oamenii nu observă nici măcar când Peter Collett se dau perdelele la o parte și cu atât mai puțin ce se află în casă. Exact așa stau lucrurile cu microsemnalele. Când ne as- cundem gândurile sau când în mintea noastră apare o imagi- ne foarte puternică, uneori aceasta se vede pe fața sau în miș- cările noastre. Dar imediat ce gândul rebel a reușit să se stre- coare pe fața noastră, procesele care ne controlează compor- tamentul intră în acțiune, îl înlătură și restabilesc expresia do- rită, între timp totuși, dovada este în văzul tuturor — trebuie numai să observăm microsemnalul și să fim capabili să îl in- terpretăm corect. În principiu, microsemnalele pot apărea în orice zonă din corp dar datorită naturii delicate a mușchilor faciali, acestea au cea mai mare probabilitate de apariție pe față. Când apare un microsemnal pe față, indică existența unei stări conflictu- ale — de obicei între o stare emoțională pozitivă pe care vrem să o vadă ceilalți și o stare emoțională negativă pe care încer- căm să o ascundem. Când starea emoțională negativă câștigă momentan bătălia, pierdem controlul asupra mușchilor faciali și apare microsemnalul. În cea mai mare parte a timpului ig- norăm complet existența acestui conflict în noi și faptul că ne arătăm gândurile intime lumii exterioare. Dar chiar și atunci când suntem conștienți de emoțiile noastre contrarii tot nu re- alizăm că microsemnalele faciale ne dau de gol. De obicei, microsemnalele indică emoțiile pe care am dori să le ascundem — ca de exemplu frica, surpriza, tristețea și dezgustul. Există și momente când oamenii încearcă să men- țină o expresie serioasă și se strecoară un microsemnal sub forma unui zâmbet. Uneori microsemnalele apar numai pe jumătate de față, alteori sunt vizibile pe toată fața. Pentru că apar și dispar atât de rapid, majoritatea microsemnalelor trec neobservate. Când oamenii sunt avertizați să caute micro- semnale, probabilitatea recunoașterii lor crește deși unele persoane au performanțe mult mai bune decât altele. Cei care se pricep să detecteze microsemnalele sunt de obicei mai in- teresați de semenii lor și se pricep mai bine să identifice min- ciuna. Totuși oricine se poate antrena să fie mai sensibil la microsemnale. Gesturile care ne trădează 19 Indicatori mascați Unele dintre semnalele care ne dau de gol sunt făcute ti- mid, lăsând parcă impresia că nu vor să fie observate — ele funcționează tainic, pretinzând a fi altceva decât sunt în rea- litate. De exemplu, gestul involuntar de α-si șterge ochii încear- că să ni se prezinte ca o tentativă inocentă de a îndepărta o im- puritate sau un fir de praf de sub ochi dar în realitate este un semn nerecunoscut că persoana este tristă. Există multe semnale mascate. De exemplu, când cineva minte, de multe ori simte nevoia inconștientă de a nu spu- ne ceva care ar putea să îl trădeze și reacționează la acest impuls atingându-și buzele sau așezând un deget în așa fel încât să păzească gura. Acestea sunt gesturi inconștien- te de autocenzurare, ele ar fi foarte ușor de remarcat dacă nu s-ar putea deghiza luând forma altor acțiuni. Prin ur- mare, când vedem că oamenii își ating buzele ne gândim automat că le curăță de ceva iar când vedem că pun un de- get în fața lor presupunem pur și simplu că meditează sau sunt atenți. Nu recunoaștem aceste acțiuni ca indicatori comportamentali pentru că ele au reușit să treacă drept altceva. Același lucru se întâmplă și când oamenii se bat unii pe alții pe spate. Dacă urmăriți două persoane care se îmbră- țișează, veți vedea că se bat pe spate. Pentru cei care ob- servă scena, pentru cel care este bătut pe spate și chiar și pentru autorul gestului, acesta pare un semn de afecțiune. Dar nu este — de fapt este un semnal care indică dorința de a ieși din îmbrățișare! Deși nu realizează, întotdeauna în momentul când sunt bătuți pe spate oamenii reacționea- ză punând capăt îmbrățișării. Deși persoana care este bă- tută pe spate a primit tainic semnalul de a pune capăt îm- brățișării, nu există nici un sentiment de respingere. Toc- mai pentru că semnalul de încheiere operează pe ascuns trecând drept un gest de afecțiune când de fapt este o co- mandă. ……….. 20 Peter Collett Indicatori autentici Indicatorii autentici arată ce se întâmplă în realitate în min- tea oamenilor. Ei revelează deseori lucruri pe care autorul nu ar dori să le știe ceilalți despre el și pe care în unele cazuri în- cearcă deliberat să le ascundă de alții. Totuși există acțiuni care vor să treacă drept indicatori comportamentali fără să fie, ac- țiuni care pretind că trădează adevăratele intenții ale persoa- nei, fără să fie de fapt așa. Acestea nu sunt „semnale” reale — sunt semnale false. Există o serie de diferențe între indicatorii comportamentali autentici și cei falși. In primul rând, indica- torii care apar fără intenție tind să fie autentici. Înroșirea feței, transpirația, dilatarea pupilei, de exemplu, se află în afara con- trolului conștient. Astfel persoana nu poate juca teatru — nu putem determina obrajii să se înroșească, așa cum nu ne pu- tem comanda să transpirăm și nu ne putem face pupilele să se dilate la ordin. Prin urmare, când fața cuiva se înroșește pu- tem fi siguri că are un sentiment de jenă iar când vedem pe ci- neva transpirând putem fi siguri că îi este cald sau este tulbu- rat de ceva, sau și una și alta. La fel, când vedem pupilele cui- va dilatându-se putem presupune că a scăzut intensitatea lu- minii din jur sau că persoana trăiește o emoție puternică. Deși înroșirea, transpirația și dilatarea pupilei se află toate în afara controlului conștient, există totuși diferențe între ele. De exemplu, când roșim suntem perfect conștienți că și ceilalți ne pot vedea jena și că nu putem face nimic pentru a schimba acest lucru. De asemenea, și oamenii care văd că suntem jenați sunt perfect conștienți că trag această concluzie din cauză că ne-am înroșit la față. Totuși lucrurile stau cu totul altfel cu di- latarea pupilei. Când pupilele noastre se dilată, nu sesizăm câ- tuși de puțin informațiile pe care le oferim celor din jur despre starea noastră emoțională. La fel de interesant este că persoa- nele care ne văd și recunosc trăirea noastră emoțională inten- să nu știu cum au ajuns la această concluzie — știu că fața noastră are ceva atrăgător dar nu pot identifica lucrul respec- tiv.3 Cu alte cuvinte, când pupilele noastre se dilată creăm un Gesturile care ne trădează 21 indicator comportamental autentic, fără să știm. În același timp, ceilalți reacționează la acest semnal fără să știe de ce. Indicatorii autentici apar de multe ori în situațiile în care oamenii vor să inducă în eroare — când încearcă să pară mai dominanți sau mai curajoși, mai siguri pe ei decât sunt în re- alitate, când mint, când încearcă să-și ascundă anxietatea sau adevăratele intenții. Impostorii, escrocii profesioniști, minci- noșii experți sau psihopații reușesc de multe ori să joace un rol convingător, cu un minim de semne trădătoare involunta- re. Totuși cei mai mulți oameni sunt puțin încurcați când tre- buie să inducă pe cineva în eroare și acesta este momentul când sunt trădați de semnalele emise de corpul lor. Presiunea încercării de a menține un comportament convingător este prea mare pentru ei — în jocul lor apar fisuri și semnalele tră- dătoare involuntare ies foarte repede la iveală. Paul Ekman și colegii săi de la Universitatea California din San Francisco au arătat că oamenii sunt foarte diferiți din punctul de vedere al capacității lor de a minți convingător iar cei cărora le vine mai ușor să mintă produc mai puține semne sau „scăpări” invo- luntare.4 Unii experți cred chiar că nu există un mincinos per- fect și că indiferent de capacitatea lor de a minți, oamenii lasă întotdeauna urme care indică inducerea în eroare. De exem- plu, Freud credea că oamenii nu pot să-și ascundă prea mult timp stările interioare de alte persoane — în final apare întot- deauna un semn exterior care arată ce gândesc cu adevărat. El spunea: „Oricine are ochi să vadă și urechi să audă se poate convinge singur că nici un muritor nu poate păstra un secret. Dacă buzele lui tac, vorbește cu degetele; mesajele trădătoare ies prin toți porii lui.”5 Indicatori comportamentali falși Un indicator comportamental fals pare să indice despre o persoană un anumit lucru, dar nu o face. Aceasta se poate întâmpla din două motive — în primul rând, pentru că un indicator comportamental nu este o certitudine și în al doi- Peter Collett lea rând, pentru că persoana se preface, emițând un indica tor comportamental fals; cu alte cuvinte, încearcă deliberat să îi facă pe alții să tragă concluzii greșite despre gândurile sau sentimentele ei. Aceștia sunt indicatori comportamentali contrafăcuți. Indicatorii comportamentali sunt incerți atunci când nu ne pot da informații exacte despre starea interioară a unei persoane. De exemplu, transpirația palmelor este un bun indicator pentru anxietate. Dar nu este o certitudine deoarece 5% din populație suferă de hiperhidroză, o mala- die genetică ce produce o transpirație cronică fără nici o le- gătură cu anxietatea.6 Indicatorii comportamentali contrafăcuți pot fi întâlniți peste tot. De câte ori un bărbat își pune o haină cu umerii ridicați de bureți sau o femeie o pereche de pantofi cu toc înalt, transmit deliberat informații false despre lățimea ume- rilor sau înălțimea lor și fac acest lucru perfect conștienți că încearcă să lase o impresie diferită de realitate. În alte situa- ții se întâmplă să fie mai puțin conștienți de ceea ce încear- că să obțină. De exemplu, când un bărbat își umflă pieptul sau când o femeie merge pe vârfuri, el pare mai lat în umeri și ea mai înaltă, chiar dacă nici unul din ei nu este complet conștient de motivul pentru care se comportă în acest fel, asta desigur dacă ei chiar au observat ceva diferit în com- portamentul lor. În lumea animală timbrul vocal servește ca semnal auten- tic al dimensiunii. Înălțimea sunetului la broaște de exem- plu, oferă o predicție foarte exactă despre mărimea lor. Acest lucru permite broaștelor să își facă „publică” mărimea lor și să stabilească mărimea concurenților și este foarte dificil de falsificat pentru o broască. La oameni nu există o relație di- rectă între înălțimea timbrului vocal și mărimea corpului la adulți, deși se presupune că un corp mare este însoțit de o voce mai groasă. În plus, oamenilor le este relativ ușor să își coboare timbrul vocal și să lase impresia că sunt mai mari decât sunt în realitate. De aceea, pentru oameni timbrul vo- cal nu este un indicator comportamental autentic pentru mă- rimea corpului. Gesturile care ne trădează 23 Un indicator comportamental contrafăcut apare atunci când cineva simulează un indicator comportamental fără să aibă atributul sau starea psihologică asociate de obicei cu acesta. Să luăm de exemplu plânsul care este desigur un semn de triste- țe sau supărare. Când avem aceste stări, putem fie să cedăm impulsului de a plânge, fie să încercăm să ne reținem lacrimi- le. Un mod de a face acest lucru este mușcarea buzei inferioa- re. Acest semn comunică două mesaje. În primul rând, arată că sentimentele noastre sunt atât de puternice încât trebuie să fie ținute sub control și, în al doilea rând, ne arată că suntem ca- pabili să ne ținem în frâu sentimentele. Gestul de a-ți mușca buzele servește din acest motiv nu ca indicator direct al unei stări ci ca indiciu al reprimării unui alt indiciu. Cu alte cuvinte, un semnal al cărui scop este mascarea altor semnale. Așa cum vă poate spune orice actor, este mult mai ușor să îți muști buza inferioară decât să plângi fals. Când oamenii vor să pară cuprinși de emoții puternice, le este mult mai ușor să producă o versiune falsă a reprimării unui indicator com- portamental decât o versiune falsă a indicatorului însuși. În timpul campaniei sale prezidențiale, Bill Clinton își făcuse obi- ceiul de a — și mușca buza inferioară. Spunea publicului că „oa- menii suferă în toată țara” și că „se poate citi suferința pe chi- purile lor” și apoi își mușca buza ca să arate că vorbește din suflet. Desigur, acest gest ar fi putut fi o expresie autentică a sentimentelor lui Clinton dar este mai probabil că mușcatul buzei era un fals indicator al unei stări sufletești pur și sim- plu pentru că a apărut în mai multe ocazii, pentru că autorul său a reușit de fiecare dată să își controleze sentimentele și pentru că îl ajuta să-și mărească popularitatea lăsând impre- sia că ar putea fi copleșit de sentimentele sale de compasiune. Indicatori tip „semnătură” Indicatorii comportamentali sunt de multe feluri. Unii sunt larg răspândiți, chiar universali. Alții sunt prezenți numai la anumite grupuri de oameni iar alții par a fi unici, specifici anu- 24 Peter Collett mitor indivizi. În primul rând, există indicatori comportamen- tali uzuali. Aceștia includ înroșirea feței, ridicatul din umeri și zâmbetele autentice — oriunde vă duceți înroșirea feței rămâ- ne un indicator al sentimentului de jenă, ridicatul din umeri un indicator al neajutorării iar zâmbetul autentic un semn de fericire. Apoi vin indicatorii locali, care aparțin unei anumite zone. Aceștia sunt modelați de istorie și cultură și de aceea li- mitați la anumite comunități sau grupuri de oameni. Indica- torii locali includ diferite posturi, diferite moduri de a mânca și de a dormi. Apoi mai există și indicatorii comportamentali tip „semnătură” sau caracteristici unei persoane, tip „marcă”. Aceș- tia nu sunt neapărat unici dar datorită puternicei lor asocieri cu anumite persoane par să le aparțină, întocmai ca o semnă- tură sau un simbol de marcă. Mai multe personalități care au jucat un rol important în istorie au avut indicatori sau gesturi caracteristice. De exem- plu, scriitorul roman Plutarh ne relatează că Iuliu Cezar avea obiceiul să se scarpine în cap cu indexul și nu cu toate dege- tele.7 Acest gest însemna că nu voia să își strice coafura aran- jată cu grijă mai mult decât este necesar și arăta că este un băr- bat vanitos. Adolf Hitler avea obiceiul să stea cu mâinile îm- preunate în față. Aceasta este o postură defensivă și este de- seori folosită de oamenii care se simt social sau sexual nesi- guri, În cazul lui Hitler a dus la gluma că mâinile sale ascund „ultimul membru neangajat al celui de-al Treilea Reich”. Când ne gândim la Napoleon Bonaparte ni-1 imaginăm cu mâna dreaptă în vesta pe care o purta. De fapt dacă vreți să îl imitați pe Napoleon, nu trebuie decât să băgați mâna într-o vestă imaginară și toată lumea vă va recunoaște imediat. În ciuda universalității imaginii, avem foarte puține dovezi care să ateste că aceasta era într-adevăr postura favorită a lui Na- poleon. Dimpotrivă. Se spune că gestul său caracteristic era obiceiul de a se plimba cu mâinile la spate, un gest care făcea ca soldații săi să îl recunoască imediat chiar și de la o mare distanță. Ideea că Napoleon își ținea mâna în vestă vine de la un tablou faimos al lui Jacques-Louis David, în care Napole- on este pictat în biroul său din palatul Tuileries în această pos- Gesturile care ne trădează 2 5 tură. Interesant este că Napoleon nu a pozat de fapt pentru acest portret — artistul 1-a pictat din memorie. Este foarte pro- babil ca postura lui Napoleon din tablou să fie viziunea pic- torului și nu descrierea exactă a ținutei sale. Pe vremea aceea se obișnuia ca oamenii importanți să fie pictați cu mâna băga- tă în vestă, chiar dacă nu adoptau în mod obișnuit această po- ziție. Această convenție a fost stabilită în Europa și America cu mult înainte de venirea lui Napoleon la putere. Există chiar un portret al lui George Washington în care acesta are aceeași postură. Despre Washington ne amintim multe lucruri dar în nici un caz faptul că își ținea mâna în vestă. Toți cunoaștem persoane care au gesturi caracteristice — de exemplu, un bărbat care dă mereu din picior sau o femeie care își răsucește mereu părul pe deget într-un mod neobiș- nuit. Majoritatea oamenilor recunosc gesturile caracteristice ale unor personalități contemporane — ca de exemplu, „încli- narea capului într-o parte” a Prințesei Diana, „privirea scurtă și intensă” a lui Margaret Thatcher și „zâmbetul ștrengar” al Președintelui Reagan — dar nu înțeleg ce spun acestea despre persoana respectivă. în capitolele următoare vom analiza aceste gesturi și vom descoperi sensul lor adevărat. Indicatori transpuși în alte contexte Când vedeți o persoană bătând din picior, prin deduc- ție logică puteți presupune că este nerăbdătoare în momen- tul respectiv și nu că a fost nerăbdătoare cu ceva timp în urmă sau că anticipează că va fi nerăbdătoare în viitor. Cea mai mare parte a semnelor care ne trădează sunt legate de ceea ce se petrece în momentul respectiv — cu alte cuvin- te, sunt „indicatori legați de timp”. Există două feluri de ges- turi legate de timp — un tip indică trăsături de durată ale persoanei iar celălalt starea ei actuală. Când o persoană care suferă de anxietate cronică își roade unghiile, o face din ca- uza personalității ei anxioase și nu din cauza unei dispozi- ții trecătoare. Pe de altă parte, când o persoană care are un 26 Peter Collett moment de anxietate își roade unghiile o face din cauza stă- rii sale prezente și nu din cauza unei probleme de durată. În fiecare din aceste cazuri roaderea unghiilor arată ce sim- te persoana în momentul respectiv, chiar dacă pentru pri- ma este o trăire permanentă și pentru a doua una de mo- ment. Există un număr de indicatori legați de timp care arată tră- săturile de durată ale unor persoane. Unele, ca roaderea un- ghiilor și smulgerea părului, sunt voluntare în timp ce altele, ca ticurile, transpirația, respirația greoaie sau superficială, sunt involuntare. In funcție de gravitatea lor, unele dintre acestea pot necesita tratament medical sau psihiatric. Un exemplu cla- sic de gest legat de timp este paralizia isterică, în care persoa- na este incapabilă, de pildă, să folosească unul dintre brațe, nu pentru că există o leziune fizică ci pentru că a trăit un eve- niment traumatic care a făcut ca brațul să iasă din sfera con- trolului ei voluntar. În astfel de cazuri paralizia poate fi vin- decată numai prin tratament psihologic și nu prin vreo inter- venție medicală. Există și stări care rămân latente ca și cum ar aștepta să se manifeste în acțiunile oamenilor. Fobiile sunt un exemplu bun. Oamenii care sar în sus când văd un păianjen nu trăiesc într-o stare de frică permanentă — numai apariția unui păianjen îi sperie. Același lucru se întâmplă și cu „memoria musculară”. Oamenii care au trăit evenimente traumatice își blochează amintirea acelor evenimente prin anumite contracții muscu- lare. Efectele acestor amintiri blocate se pot vedea uneori în poziția pe care o adoptă persoana. Uneori nu există semne vi- zibile din afară — amintirile sunt eliberate abia când mușchii în care s-au fixat se relaxează. Atunci persoana este copleșită de obicei de emoții foarte puternice. Dacă unii indicatori sunt condiționați de timp, alții sunt deplasați în timp. Sunt transpuși — adică arată ce simțea per- soana mai devreme sau ce va simți mai târziu și nu ceea ce simte în acel moment. În viața cotidiană există multe exem- ple de gesturi deplasate în timp. Dacă urmăriți mâinile oa- menilor în timp ce vorbesc, veți observa că deseori folosesc Gesturile care ne trădează 2 7 gesturi ilustrative pentru a trasa forma obiectului fizic la care se referă. Lucrul interesant la aceste gesturi este că tind să apară înainte ca persoana să spună ceva despre obiect. De exemplu, o persoană care vorbește despre o scară în spirală va schița o mișcare spiralată cu mâna înainte de a spune efec- tiv „scară în spirală”. John Bulwer, omul de știință care a stu- diat gesturile în secolul al XVII-lea, a recunoscut acest lucru când a descris cum „mâna, care este un ajutor pregătit, o ia de multe ori înaintea limbii exprimând gândurile mai repe- de prin gesturi; …pentru că gesturile mâinii oferă de multe ori indicații despre intențiile noastre și transmit o bună par- te din mesaj înainte ca cuvintele, care le însoțesc sau vin după ele, să poată căpăta formă sonoră pentru a fi înțelese”.8 Această proprietate anticipativă a gesturilor arată că gându- rile ne pot influența acțiunile înainte de a fi transpuse în cu- vinte — sau că gesturile pot modela gândurile sau discursul. Când avem dificultăți în amintirea unui cuvânt de multe ori numai făcând gestul potrivit putem recupera cuvântul din memorie. Există și alte exemple la fel de edificatoare despre gesturi- le deplasate în timp. George Mahl, un psiholog clinician, a re- latat un interviu cu un pacient în care femeia se juca cu veri- gheta în timp ce își descria simptomele. În tot acest timp nu a vorbit deloc despre soțul ei. Numai când nu s-a mai jucat cu verigheta a început să se plângă de soțul ei, spunând că nu o ajuta deloc în casă și o făcea să se simtă incompetentă.9 Exis- tă două moduri de a înțelege ce se întâmpla când femeia se juca cu verigheta — fie avea o imagine inconștientă a soțului ei în tot acest timp, fie jocul cu verigheta i-a adus în minte ima- ginea soțului și a făcut-o să se plângă de el. Oricum, este clar că în timp ce se juca cu inelul nu se gândea conștient la soțul ei. Acest gând a venit mai târziu. Manipularea inelului este din acest motiv un indicator transpus în timp. Pe de altă par- te, dacă privim faptul că s-a plâns de soțul ei ca pe un indica- tor al adevăratelor ei gânduri, l-am considera a fi un indica- tor legat de timp pentru că arată ce gândea femeia în momen- tul respectiv. 28 Peter Collett Indicatori cu caracter de predicție Unii indicatori au caracter predictiv — ei arată ce va face o persoană mai departe sau cum va lua sfârșit o confruntare. Să ne imaginăm o situație în care un tânăr și o tânără stau de vorbă pe o bancă în parc iar ea decide că a venit momentul să plece. Nu se ridică imediat în picioare anunțându-și plecarea și dispărând. În schimb face lucrurile treptat. Pentru a se asi- gura că nu îl supără pe tânăr, începe să producă o serie de miș- cări care anunță intenția, ca să-i arate că se gândește să plece. Acestea pot fi mici schimbări în maniera ei de a-l privi sau în felul în care își ține brațele și picioarele. Un lucru important la acești indicatori ai intenției este faptul că ei nu sunt neapă- rat conștienți și femeia poate să nici nu realizeze că îi produ- ce. Deși semnalele femeii sunt foarte subtile, bărbatul le va de- tecta și își va modifica la rândul său postura în funcție de ele. Răspunzând la semnalele ei și generând la rândul său alte semnale, poate să îi arate că i-a înțeles intențiile. El poate să nu fie conștient de efectul pe care semnalele ei îl au asupra lui și de felul în care răspunde la ele — de fapt tot acest dialog de semnale de despărțire poate avea loc fără ca vreunul din ei să conștientizeze ce se întâmplă. Există și alte momente când oamenii răspund la semna- le fără să fie conștienți de ce se petrece. Când doi oameni vorbesc se întâmplă des ca unul sau amândoi să „reflecte” postura celuilalt. De exemplu, o persoană poate să își în- crucișeze picioarele și să își întoarcă în altă parte capul, iar peste câteva minute prietenul ei va face la fel.10 Când imi- tăm în acest fel acțiunile altora, în general o facem fără să ne dăm seama — numai când ni se atrage atenția observăm ce făceam. Căscatul funcționează după principii similare. Știm cu toții că acesta este foarte molipsitor și că atunci când o persoană cască cei din jur sunt înclinați să înceapă să facă la fel. Cercetările au arătat că nu este nevoie ca ges- tul să fie dus până la capăt pentru a molipsi o altă persoa- nă — simpla imagine a unei guri care se deschide sau su- Gesturile care ne trădează netul căscatului sunt deseori suficiente pentru a-i face și pe alții să caște.11 Capacitatea noastră de a citi semnele care sugerează inten- ția este foarte dezvoltată. Nu trebuie să ne gândim la ele — mișcările se produc automat, foarte repede și au de obicei o acuratețe remarcabilă. Ca și animalele, și noi avem nevoie să știm dacă alți indivizi au o atitudine favorabilă față de noi. În loc să așteptăm să vedem ce fac, căutăm rapid în comporta- mentul lor semne care să ne comunice intențiile și care ne pot ajuta să decidem ce vor face aceștia probabil în continuare. Mișcările intenționate joacă un rol central în rezolvarea confruntărilor. În lumea animală indicatorii amenințării sunt folosiți pentru a speria și îndepărta concurenții — în acest fel indivizii pot obține ceea ce doresc fără să se implice într-o lup- tă sau să riște să fie răniți. Dacă aceștia nu funcționează, poa- te fi necesar un atac fizic. În general, se presupune că indivi- zii care produc acești indicatori ai amenințării au o probabili- tate mare de a ataca. Totuși cercetările arată că la păsări și pești acești indicatori nu conduc neapărat la atac — în unele cazuri indivizii încearcă numai să își sperie adversarul iar în altele o amenințare este suficientă pentru a obține ce doreau.12 Indi- catorii amenințării nu pot prezice cu acuratețe cine va câștiga într-o confruntare. Totuși indicatorii incertitudinii sunt predic- tori mai buni pentru că ei ne pot ajuta să aflăm care individ nu dorește ca disputa să treacă la stadiul următor. Deci, dacă doriți să știți care individ este mai probabil să câștige într-o confruntare, trebuie să căutați indicatorii retragerii și nu pe cei ai amenințării. De exemplu, un atlet aflat într-o poziție de mij- loc care preia conducerea într-o cursă poate să îi demoralize- ze sau nu pe ceilalți atleți continuând să fixeze punctul care indică sfârșitul cursei. Totuși, dacă se întoarce să vadă unde se află ceilalți, este foarte probabil să își trădeze nesiguranța și astfel să își reducă șansele de a câștiga. În timpul unei dez- bateri între George Bush și Bill Clinton pe vremea când erau candidați la fotoliul prezidențial, care a avut loc la Richmond, Bush a aruncat o privire furișă spre ceas. Acest gest fugitiv a fost un indicator al retragerii — arăta că Bush se săturase și Peter Collett nu mai avea răbdare până la sfârșitul dezbaterii. Clinton nu a aruncat nici o privire spre ceas. Nu avea nevoie — populari- tatea sa era în creștere și el dorea ca discuția să continue. Indicatori care ne dau de gol După cum am putut vedea, avem peste tot în jur semne care trădează adevăratele intenții ale unei persoane. Dacă ur- măriți două persoane care stau de vorbă, veți observa că își mișcă constant ochii, fața, mâinile și corpul în timp ce vorbesc și că sunt la fel de active și atunci când ascultă. Fiecare postu- ră pe care o iau, chiar și micromomentană, aproape impercep- tibilă, expresiile care trec fulgerător pe fața lor poartă mesaje despre gândurile și sentimentele lor. Dar aceste semne nu sunt limitate numai la conversații — chiar și când suntem singuri ne mișcăm constant corpul, ne atingem fața și oferim informa- ții despre starea noastră mentală. Indicatorii comportamentali ne oferă uneori informații pe care autorii lor nu le cunosc nici ei înșiși, pentru că anumiți indicatori sunt controlați de procese involuntare din creier și se află în afara controlului conștient. Din acest motiv indică mult mai exact emoțiile unei persoane decât orice relatare pe care le-ar putea-o oferi aceasta despre sentimentele sale. Dacă vreodată trebuie să alegeți între a crede ceea ce spune o per- soană despre sentimentele ei și ceea ce puteți observa din acești indicatori involuntari, optați întotdeauna pentru ultima variantă. In aceste momente regula de aur este „aveți încrede- re în indicatori” și nu în ceea ce afirmă oamenii despre ei sau în ceea ce spun alții. Unii indicatori sunt ușor de recunoscut și sunt înțeleși de toată lumea — de exemplu, când cineva roșește, toată lumea știe că îi este rușine și se simte jenat. Alți indicatori nu sunt în- țeleși. Pentru că nu sunt recunoscuți ca indicatori, pentru că nu este clar sensul lor sau pentru că sunt rareori observați. Chiar când observăm indicatori în comportamentul altor per- soane, nu înseamnă că îi și înțelegem. Acest lucru se observă Gesturile care ne trădează 31 mai ales în relațiile dintre sexe. Nu rareori, de exemplu, o fe- meie face un gest de prietenie și deschidere față de un bărbat iar acesta interpretează acțiunile ei ca pe o invitație. Analog, când nu reușim să observăm indicatorii produși de alte per- soane nu înseamnă că ei nu ne afectează. Este posibil ca indi- catorii să scape „radarului” nostru și să ne influențeze în mo- duri pe care nu le înțelegem complet. Psihologii au descope- rit că o relație are o probabilitate foarte mare să se încheie dacă un partener produce expresii faciale care exprimă disprețul chiar dacă celălalt nu le observă.13 Indicatorii comportamentali sunt cuvintele unui limbaj. Dar este un limbaj foarte neobișnuit pentru că, deși toți îl vor- bim fluent, deseori nu înțelegem ce spun alții sau ce ne spun indicatorii lor despre ei. Pentru a avea performanțe mai bune în interpretarea acestora trebuie să fim mai atenți — numai observând ce spun și ce fac oameni putem ajunge să înțele- gem gândurile și sentimentele lor. Dacă ne concentrăm pe în- țelegerea indicatorilor comportamentali, vom fi mai sensibili față de ceilalți și, în ultimă instanță, relațiile noastre cu ei ne vor aduce mai multe satisfacții. Indicatorii ne vor ajuta să în- țelegem și propriul nostru comportament și impactul pe care îl avem asupra altora. Capitolul 2 Indicatori ai dominanței Când ne întâlnim pentru prima oară cu o persoană, o evaluăm rapid în termenii dominanței, prieteniei și atracției sexuale.1 Deși uneori credem că ne inte- resează mai mult alte lucruri, acești trei factori joacă un rol ma- jor în impresiile noastre despre alte persoane. Cimpanzeii, ru- dele noastre animale cele mai apropiate, au aceleași preocu- pări și își petrec o bună parte din timp stabilindu-și poziția re- lativă în ierarhie. Într-un grup de cimpanzei distribuția indicatorilor domi- nanței, sumisiunii și ai gradului de îngrijire creează o ierarhie invizibilă a indivizilor în funcție de drepturile lor la teritoriu, hrană și sex. Indivizii își exprimă dominanța adoptând o pos- tură care dă impresia de mărime și semnalizează în același timp că sunt gata de atac. Aceasta poate include orientarea fe- ței, o privire fixă și ridicarea corpului. Când apare o confrun- tare, postura de atac poate include și rigidizarea membrelor sau ridicarea urechilor și a părului de pe ceafă. Un cimpanzeu sumisiv, pe de altă parte, se va întoarce în altă direcție, își va feri privirea, își va lăsa urechile și părul în jos și va încerca să creeze impresia de dimensiune redusă. În majoritatea grupu- rilor de cimpanzei indivizii cu un comportament sumisiv se vor întoarce cu spatele arătând fundul individului dominant care se va preface că se împerechează cu individul sumisiv și Indicatori ai dominanței se va freca de el. Prin acest ritual, indivizii recunosc relațiile care există între ei și este reafirmată ierarhia trupei. Noi, oamenii, am moștenit multe din semnalele posturale folosite de rudele noastre nonumane. Deși nu avem urechi mobile sau păr erectil, folosim orientarea, privirea fixă, mări- mea aparentă și postura ca semnale ale dominanței și sumi- siunii în interacțiunile noastre. Înălțimea corporală În majoritatea societăților animale există o legătură puter- nică între înălțime și statutul social. În cazul oamenilor relația este covârșitoare. Statisticile arată că oamenii mai înalți au mai mult succes decât cei scunzi, că sunt mai sănătoși, mai in- teligenți și tind să trăiască mai mult.2 Acesta nu este un feno- men modern: săpături recente în zona unui vechi cimitir din Norfolk, Anglia, au arătat că oamenii mai înalți au trăit mai mult, dovezile mergând până în secolul al IX-lea.3 De fapt, asocierea simbolică între înălțime și putere este foarte primi- tivă. Apare încă din vremea când armatele care ocupau pozi- ții pe înălțimi aveau un avantaj strategic față de cele situate pe poziții joase iar așezările de pe dealuri se puteau apăra mai bine decât cele din văi. Acum asocierea a devenit o parte a lim- bajului nostru — vorbim despre „capul” unei organizații care este „superior” celor „de sub el” și de nevoia de a ne „ridica peste” sau de a „depăși” problemele noastre. Femeile spun că preferă ca bărbatul să fie mai înalt decât ele. De asemenea, s-a descoperit că bărbații înalți au un suc- ces reproductiv mai mare decât cei scunzi, ceea ce arată că fe- meile aleg ca parteneri bărbații înalți.4 Treptat, înălțimea a de- venit un ideal durabil la bărbați și devine rapid un ideal și la femei. Înălțimea bărbaților este legată de nivelurile mai mari de hormoni masculini, testosteron și de o personalitate mai dominantă.5 În istoria Statelor Unite numai trei președinți au fost mai scunzi decât media națională iar unii, ca Abraham Lincoln, erau chiar mai înalți decât contemporanii lor. Aceeași PeterCollett asociere este întâlnită și pe Wall Street, unde la fiecare 2,5 cen- timetri peste înălțimea normală agentul primește 600 de do- lari în plus pe lună.6 Chiar și în universități, unde se presupu- ne că personalul este numit numai pe baza calităților acade- mice, profesorii asistenți au cu aproximativ 4 centimetri peste media națională de înălțime, profesorii asociați cu 5 centimetri iar profesorii titulari cu 6 centimetri mai mult decât o persoa- nă normală de aceeași vârstă și sex.7 Un mod de a părea mai dominant este creșterea înălțimii aparente, ajungând să ne postăm deasupra altor persoane. Un altul este să stăm drepți. Psihologii au descoperit că oamenii care adoptă o postură ce le permite să își țină coloana verte- brală dreaptă tind să fie considerați mai dominanți decât cei care stau cocoșați sau cu umerii căzuți iar cei care sunt învă- țați să stea drepți au mai multă încredere în ei și sunt mai op- timiști decât cei care continuă să stea așa cum s-au obișnuit.8 S-a descoperit și că atunci când oamenii reușesc să ducă la în- deplinire o sarcină, adoptă o poziție cu spatele drept în timp ce persoanele care nu reușesc să îndeplinească o sarcină sunt mai înclinate să se cocoșeze. Dar o postură cu spatele drept nu ne poate scăpa de toate relele. Se presupune în general că oamenii deprimați sau cei care se simt învinși se pot simți mai bine dacă își îndreaptă spatele. De fapt, lucrurile stau chiar pe dos. Cercetările arată că oamenii care primesc sarcini ce implică un eșec își revin mai repede dacă li se permite să adopte o postură cu umerii căzuți decât atunci când sunt încurajați să stea cu spatele drept. Con- trar așteptărilor noastre, postura cu umerii căzuți este de fapt un răspuns de adaptare la situațiile de eșec — ea le permite celor care se simt respinși să își adune gândurile și să își recu- pereze încrederea în sine fără stres.9 Indicatori teritoriali Puterea este de multe ori asociată în lumea animală cu te- ritoriul. La babuini, individul dominant sau individul „alfa” Indicatori ai dominanței ocupă de obicei într-un copac cele mai înalte crengi, apărân- du-și poziția de subordonații de la nivelurile inferioare și asu- mându-și rolul de conducător și de protector. Acesta emite pretenții la un teritoriu mai mare atât prin felul în care ocupă fizic spațiul din jur cât și prin felul în care îi ține pe ceilalți la distanță. La fel se întâmplă și la oameni. Indivizii cu un statut social mai înalt ocupă mai mult spațiu — au case mai mari și birouri mai spațioase, folosesc mai mult spațiu iar ceilalți le recunosc pretențiile acordându-le mai mult spațiu. Persoane- le cu un statut social mai înalt par să creeze în jurul lor o gra- niță invizibilă — foarte puțin diferită de o zonă militară inter- zisă — de care ceilalți se apropie cu grijă. Într-adevăr, de mul- te ori felul ezitant în care oamenii se apropie de granița invi- zibilă din jurul unui individ dominant oferă cele mai multe indicii despre importanța persoanei și reîntărește sentimentul ei de superioritate. Dominanța este vizibilă și întărită de locul pe care îl ocu- pă oamenii la masă.10 La o ședință a Consiliului Director, Di- rectorul Executiv stă de obicei în capul mesei, lângă el așezân- du-se persoanele cele mai apropiate ca importanță. Indivizii care stau în capul mesei atrag mai multă atenție decât ceilalți, vorbesc cel mai mult și primesc cele mai frecvente semne de respect. Acest lucru nu se întâmplă numai pentru că sunt per- soane dominante. Când oamenii sunt așezați aleatoriu la o masă dreptunghiulară, persoana așezată în capul mesei atra- ge cel mai mult atenția și vorbește cel mai mult. Dacă aveți un prieten care este timid și retras, merită să faceți un mic expe- riment: la următoarea petrecere așezați-l în capul mesei. Este foarte probabil ca după câteva minute să se alăture conversa- ției, după o jumătate de oră să îi întrerupă pe alții iar după o oră să domine conversația! Importanța atașată diferitelor poziții este mai puțin eviden- tă la mesele de formă rotundă sau pătrată decât la cele drept- unghiulare sau ovale. Mesele dreptunghiulare sau ovale sunt foarte bune pentru negocierile bilaterale unde cele două frac- țiuni pot ocupa părți opuse și echivalente ale mesei. Dacă această soluție nu dă naștere conflictelor pe motivul tratamen- 36 Peter Collett tului preferențial, are o probabilitate foarte mare de a încura- ja conflictul între părți din cauza poziției „față în față” a per- soanelor la masă. Este deja bine cunoscut că mesele dreptun- ghiulare sau ovale sunt extrem de proaste pentru negocierile multipartite — una sau mai multe părți pot amenința cu re- tragerea deoarece nu au sentimentul că locurile care le-au fost oferite reflectă importanța lor în cadrul negocierilor. Poziția scaunelor poate influența relațiile și în alt fel. Indi- vizii așezați în jurul unei mese au o probabilitate mai mare de a se adresa celor din fața lor decât celor așezați lângă ei sau în unghi drept cu ei. Acest lucru poate explica de ce, când sunt așezați printre străini, oamenii aleg de obicei să stea cât mai departe de indivizii cu statutul social cel mai înalt și cel mai scăzut și cât mai aproape de cei care au același statut cu ei. Locurile alese în restaurante, baruri sau cluburi de noapte in- dică și ele problema statutului și controlului. În cluburi și baruri persoanele care își fac curte tind să stea una lângă alta, pentru ca amândouă să poată vedea ce se întâmplă. Într-un restaurant, unde mâncarea este centrul atenției, cuplurile preferă să se așe- ze față în față pentru ca fiecare să îl poată vedea pe celălalt. Când unui cuplu i se oferă o masă lângă un perete, bărbatul în- cearcă de obicei să stea cu spatele la el, putând în acest fel ur- mări tot ce se întâmplă în jur — așa cum un cimpanzeu mascul dominant urmărește evenimentele din vârful unui copac. Indicatori posturali Postura este o altă sursă bogată de informații despre sta- tutul pe care îl deține sau despre cel pe care ar dori să îl pre- tindă persoana. Indivizii dominanți adoptă frecvent o „postu- ră de călăreț”, cu picioarele întinse și tălpile depărtate. Pe de altă parte, există o probabilitate mai mare ca indivizii subor- donați să adopte „poziția de drepți” cu picioarele drepte și tăl- pile apropiate. Postura călărețului oferă mai multă stabilitate decât poziția de drepți și acest lucru pare să explice de ce băr- bații, care au centrul de greutate mai sus, tind mai degrabă să Indicatori ai dominanței 3 7 adopte postura călărețului decât femeile. Totuși nu este singu- ra explicație, pentru că bărbații folosesc această postură mult mai frecvent în compania altor persoane — cu alte cuvinte, în situații în care se folosesc de ea în scopul comunicării. Postura călărețului transmite două mesaje fundamentale. Unul este mesajul macho, celălalt este un semnal de amenin- țare. Mesajul macho vine din impresia de hotărâre și nemișca- re pe care o comunică postura — când cineva își înfige picioa- rele în pământ îi anunță pe toți și la propriu și la figurat că in- tenționează să își apere poziția și că nu este dispus să cedeze. Aspectul amenințător al posturii călărețului vine din faptul că este o expunere falică foarte puțin mascată — în picioare, cu picioarele depărtate, un bărbat de fapt își expune penisul. Ex- punerea falică este general asociată cu dominanța. Un babuin mascul dominant, de exemplu, își va arăta deseori penisul în erecție pentru a aminti celorlalți babuini poziția sa socială înal- tă. Desigur, bărbații dominanți rareori își arată penisul în acest fel, dar încearcă să atragă totuși atenția asupra penisului lor și să comunice mărimea acestuia prin hainele pe care le poartă sau prin felul în care își poziționează membrele. În secolele al XV-lea și al XVI-lea era obiceiul ca bărbații cu un statut social înalt să poarte o apărătoare (codpiece), ca o pungă, ca un fel de buzunar căptușit peste pantaloni. Acesta era deseori deco- rat și croit din materiale care atrăgeau privirea; cu cât statutul bărbatului era mai înalt, cu atât era mai mare apărătoarea.11 Același principiu este valabil și azi în unele societăți tradițio- nale. În Noua Guinee, de exemplu, bărbații își anunță poziția în comunitate prin mărimea și trăsăturile decorative ale tecei pentru penis. Deși apărătorile au dispărut din modă cu mult timp în urmă, mai întâlnim și azi vestigii ale lor la blugii prespălați. Până de curând era ceva normal să vezi tineri îmbrăcați cu blugi la care șlițul era aproape lipsit de culoare — un specta- col făcut să atragă atenția asupra șlițului și să reamintească pe ascuns tuturor de ceea ce se află în spatele său. În Italia, tine- rii mergeau și mai departe. După ce își cumpărau o pereche nouă de blugi intrau îmbrăcați în duș și frecau materialul 38 Peter Collett peste șliț cu o perie aspră până când arăta de parcă fusese de- colorat. Ieșeau în public mândri de blugii lor cu șlițul decolo- rat, așa cum făcuseră tinerii italieni de secole, atrăgând aten- ția asupra bărbăției lor. Nemulțumiți de blugii decolorați tinerii italieni au inven- tat o altă metodă de expunere falică — „scrotch”-ul. Dacă îi urmăriți în public, veți observa că își aranjează mereu panta- lonii în zona perineului (crotch) și își scarpină (scratch) testi- culele, deseori când sunt singuri, dar de obicei când sunt în compania altor bărbați. Deși acest gest este în mare parte in- voluntar, expunerea falică este clară și joacă un rol important în competiția dintre bărbați. În termenii funcționalității sale, este foarte asemănătoare cu gestul pe care îl face babuinul mascul alfa când arată celorlalți babuini penisul său în erec- ție. Când un tânăr bărbat face un „scrotch”, el încearcă incon- știent să îi convingă pe ceilalți bărbați că el este dominant deoarece e bine dotat. Implicația este că un penis și niște tes- ticule mari necesită o atenție specială și că, dacă nu și-ar schimba constant poziția, s-ar simți foarte prost. „Scrotch”-ul nu apare doar în Italia — este întâlnit în ma- joritatea societăților care încurajează atitudinile macho — și bineînțeles nu este singura formă de expunere falică. Mai există și „ridicarea testiculelor”, în care mâna este așezată peste penis și testicule și apoi trasă în sus. Scopul acestui gest este să facă publică masculinitatea unui individ ceea ce pro- babil explică de ce a devenit un gest favorit la diferite forma- ții muzicale masculine și la unii cântăreți ca, de exemplu, Michael Jackson, care simt nevoia să reamintească publicu- lui de zestrea lor nativă. Cu cât fața lui Michael Jackson a de- venit mai feminină, cu atât acest gest a devenit mai vizibil în dansul său. Indicatori în poziția așezat Și din poziția așezat se pot transmite mesaje de dominan- ță. Această postură urmărește în esență respectarea convenți- Indicatori ai dominanței 39 ilor, facilitarea comunicării și confortul. Când o persoană se așază, de obicei își aranjează picioarele astfel încât să se sim- tă bine, să nu încalce nici o normă socială și să transmită un anumit mesaj. Mesajul transmis de poziția așezat nu trebuie să fie neapărat conștient. De fapt, există o probabilitate mult mai mare ca aceasta să fie motivată de dorințe inconștiente. Totuși faptul că nu suntem întotdeauna conștienți de mesaje- le pe care le transmitem din poziția așezat nu înseamnă că și ceilalți sunt insensibili la ele. Deși poate nu reacționează con- știent, deseori răspunsurile arată că oamenii sunt afectați de felul în care stați. Trei posturi fundamentale pot fi identificate în funcție de felul în care sunt așezate picioarele — posturile cu „picioare- le drepte” în care picioarele sunt întinse, posturile tip „pas” în care tălpile sunt așezate imediat sub genunchi și posturile „strânse” în care picioarele sunt băgate sub scaun. Când au ocazia, persoanele dominante preferă să întindă picioarele. Astfel, ele ocupă în mod public mai mult spațiu, reducând ceea ce rămâne celorlalți și creând impresia că nevoile lor con- tează mai mult decât cele ale altor persoane. In sine posturile tip „pas” nu oferă neapărat un indiciu de- spre dominanță. Totuși felul în care cineva își aranjează ge- nunchii spune foarte clar dacă se simte dominant sau supus. Persoanele care stau cu genunchii depărtați trimit semnale cla- re, deși de obicei neintenționate, că se simt dominante. Acest lucru se observă mai ales la posturile cu picioarele drepte în poziția așezat, unde picioarele sunt proptite și perfect întinse. Un sentiment de dominanță este transmis și de posturile tip „nicovală” unde picioarele sunt îndoite, coapsele răsfirate și ambele tălpi așezate ferm pe sol și de postura „cifra patru”, unde glezna unui picior se odihnește pe coapsa celuilalt ast- fel încât membrele sunt aranjate în forma cifrei patru. Ambe- le posturi implică o expunere falică. Din acest motiv sunt fo- losite mai frecvent de bărbații din zonele în care se pune un accent mare pe valorile macho, ca de exemplu țările din Ame- rica Latină și sudul Statelor Unite. Femeile nu agreează aceste posturi, în general pentru că pot da impresia de disponibilita- 40 Peter Collett te sexuală. Este nevoie de suficientă suplețe și rezistență fizi- că pentru a putea adopta postura cifrei patru, motiv pentru care aceasta este asociată cu tinerețea. Când cineva adoptă această postură, este foarte probabil să fie considerat tânăr, re- laxat și dominant. Unele posturi din poziția așezat transmit mesaje neclare — mai ales când picioarele sunt poziționate diferit. Pentru că transmit o impresie de relaxare, posturile asimetrice tind să fie mai dominante decât cele simetrice. Dar există și excepții. De exemplu, când cineva și întinde picioarele și își încrucișea- ză gleznele, picioarele sale întinse arată că vrea să fie conside- rat dominant. Totuși faptul că și-a încrucișat picioarele îl dă de gol — pentru că exprimă reticență. Relaxarea este o componentă esențială a mesajului de do- minanță pentru că sugerează că individul nu este preocupat de un posibil atac și ar putea să îi facă față cu ușurință dacă ar fi nevoie. Relaxarea este semnalată de indicatori posturali și de indicatori ai mișcării — indicatorii posturali cuprind to- nusul muscular scăzut, absența tensiunii, aranjarea asimetri- că a brațelor și picioarelor în timp ce indicatorii mișcării in- clud un număr mai redus de mișcări și mișcări mai lente ale corpului. După cum observa Balzac „mișcările lente sunt ma- iestuoase”. Indivizii sumisivi manifestă un comportament con- trar — tind să adopte posturi mai simetrice, își rearanjează brațele și picioarele mai des, au un grad mai ridicat de tensiu- ne posturală, își mișcă trupul mai repede și mai des. Prin pos- tura lor, indivizii dominanți arată că nu îi preocupă posibili- tatea unui eventual atac și că nu se așteaptă la unul. Indivizii sumisivi lasă impresia că se așteaptă să fie atacați — sunt în- cordați și defensivi. Coatele Pentru a părea dominanți oamenii trebuie să creeze impre- sia de putere fizică, să pară calmi și nepreocupați de amenin- țări din partea altora. Un mod de a realiza acest lucru este așe- Indicatori ai dominanței 41 zarea mâinilor pe șolduri. Există două versiuni principale ale acestei posturi — cea cu o singură mână în șold și cea cu două mâini. Versiunea cu două mâini este mai spectaculoasă dar cea cu o singură mână poate fi îndreptată către o anumită persoa- nă, lucru care devine imposibil în poziția cu ambele mâini pe șold. Există trei componente care fac posturile cu mâinile în șold dominante: • COMPONENTA EXPANSIVĂ. Când cineva își pune mâna pe șold pare mai mare și potențial mai amenințător. Când sunt folosite ambele mâini, efectul se dublează. Posturile cu mâi- nile pe șold măresc și teritoriul ocupat de persoană — ca și posturile cu picioarele întinse în poziția așezat. • COMPONENTA DE AMENINȚARE. Oricine a încercat vre- odată să își facă loc prin mulțime știe cât de eficiente sunt coa- tele în eliberarea drumului. Coatele sunt osoase și ascuțite. Pot fi folosite pentru a împinge, înghionti și a da la o parte oa- menii din drum fără a produce genul de jignire care s-ar pu- tea isca dacă persoana și-ar folosi mâinile. În această privință coatele sunt o armă de rangul doi, dar sunt o armă totuși. Acest lucru face posibilă folosirea lor într-un mod insidios, aproape subliminal. Cu mâinile în șold mesajul este și mai subtil — coatele amenință oamenii fără ca ei să își dea prea bine seama de acest lucru. • COMPONENTA PREPARATORIE. Postura cu mâinile pe șold este la jumătatea drumului între cea cu mâinile pe lângă corp și cea cu mâinile ridicate gata de atac. Din acest motiv, postura este o pregătire parțială de atac — una în care inten- țiile persoanei sunt mascate de faptul că mâinile se odihnesc comod pe șold. În cazul persoanelor înarmate cu o sabie sau un pistol, punerea mâinii pe șold este de multe ori o apropie- re de armă, lucru care permite mâinii să se odihnească în timp ce se pregătește de atac. În secolele al XV-lea și al XVI-lea postura cu mâinile în șold era acceptată ca parte a comportamentului masculin al bărba- ților din clasele superioare. Oamenii cu funcții înalte erau frec- 42 Peter Collett Postura călărețului. Acesta este faimosul portret făcut de Hans Hol- bein cel tânăr regelui Henric al VlII-lea — cu picioarele depărtate și brațele plantate ferm cu coatele în afară —, un monarh puternic, plin de energie care controlează perfect destinul său și al poporului său. Indicatori ai dominanței 43 vent pictați în portrete cu mâna cât mai sus pe șold — faimo- sul al lui Henric al VIII-lea portret făcut de Hans Holbein este un exemplu perfect —, uneori cotul amenințător era întors spre privitor. Pe vremea aceea, postura cu mâna pe șold era strâns legată de meseria armelor — atât de mult încât cei care doreau să arate că au legături cu mediul militar nu trebuiau decât să adopte postura.12 În 1532 Desiderius Erasmus, mare- le filosof olandez, s-a plâns de cei care „stau cu o mână pe șold, un mod de a sta care unora li se poate părea războinic și care nu este foarte sincer”.13 Postura cu mâna pe șold a jignit și în alte ocazii. De exem- plu, după ce a acceptat capitularea japonezilor la sfârșitul ce- lui de-al doilea război mondial, generalul Douglas MacArthur a fost fotografiat în picioare alături de împăratul Japoniei. În timp ce împăratul a adoptat o postură discretă, cu mâinile de o parte și de alta a corpului, generalul MacArthur și-a pus mâinile la șold. Japonezii au considerat această atitudine de- gajată un semn de mare dispreț. În Japonia este nepoliticos să stai cu mâna pe șold; dar să faci acest lucru în prezența împă- ratului, care era privit de mulți japonezi ca un zeu, era de ne- iertat. La prima vedere, toate posturile cu mâna la șold arată la fel. Totuși, la o analiză mai atentă, descoperim de fapt patru variante principale, fiecare cu o poziție diferită a mâinii sau mâinilor. • VARIANTA CU TOATE DEGETELE. Aici degetele se în- dreaptă toate spre față, numai degetul mare este orientat in- vers, iar palma este cu fața în jos. Bărbații preferă varianta „cu toate degetele” pentru că se simt mai pregătiți de atac având toate degetele îndreptate înainte. Ei tind să adopte această postură pentru a se afirma — când se simt dominanți sau când simt că dominanța le este amenințată. De exemplu, când se înscrie un gol la o partidă de fotbal, membrii echipei care pierde adoptă de multe ori postura cu mâinile la șold, în par- te pentru a — și amenința oponenții și în parte pentru a se liniști singuri. Postura poate fi folosită și ca o provocare. În anii ’60, 44 Peter Collett când Mick Jagger își lansa sfidător melodiile, adopta deseori postura cu mâinile la șold în rutina sa scenică. Acest lucru poate fi văzut foarte clar în înregistrările din concertul Gim- me Shelter (Dă-mi adăpost), în care Mick Jagger a dus la ma- ximum această atitudine. • VARIANTA CU DEGETUL MARE OPOZABIL. În această versiune degetul mare rămâne în față iar restul degetelor se întorc spre spate, palma fiind orientată în sus. Femeile ma- nifestă o preferință mai mare pentru această variantă decât bărbații. Principalul motiv este unghiul mai mare de mișca- re a antebrațului la femei față de bărbați. Acest lucru înseam- nă că femeile își pot duce brațul mai mult în spate din cot, ceea ce ușurează plasarea mâinilor pe șold cu degetul opo- zabil în față. • VARIANTA PALMEI. Varianta palmei este cea mai afectată din toate posturile cu mâna pe șold. Este mai curând o pos- tură nenaturală, flexată a mâinii în care partea exterioară a palmei este în contact cu șoldul și palma este în afară. Este po- ziția cel mai des întâlnită în portretele de regi, cavaleri și ge- nerali din secolele al XVI-lea și al XVII-lea — cu alte cuvinte, indivizi care trebuiau să se distingă de restul societății adop- tând poziții artificiale. • VARIANTA PUMNULUI. Aici pumnul este în contact cu șoldul. Aceasta este virtual cea mai amenințătoare versiune a posturii cu mâna în șold. Deoarece bărbații recunosc po- tențialul provocator al acestei versiuni tind să o evite. Femei- le totuși o folosesc — ocazional pentru a — și exprima sfidarea și uneori ca gest de autoironie. Există o faimoasă fotografie a lui Bonnie Parker (din grupul „Bonnie și Clyde”) în care Bonnie are un picior pe apărătoarea din față a mașinii, o ți- gară în gură și un revolver în mâna dreaptă. Cotul stâng se sprijină pe unul dintre faruri în timp ce mâna dreaptă, ți- nând revolverul, se sprijină pe șold. Când ne uităm la o fo- tografie, realizăm imediat că este o poză a sfidării totale — nu numai pentru că femeia strânge un pistol în mână, ci și pentru că își arată coatele! Indicatori ai dominanței 45 Orientarea corporală Felul în care o persoană își orientează corpul către alte per- soane poate transmite și el un mesaj legat de dominanță. Când un bărbat vorbește cu șeful său, de obicei îi arată respect orien- tându-și corpul spre el. Șeful, pe de altă parte, este mult mai probabil să își întoarcă corpul în altă direcție. Subordonatul arată că este centrat pe șef în timp ce șeful arată că este domi- nant și își păstrează deschise opțiunile. Există totuși un set complet diferit de mesaje transmise de orientarea corpului. De exemplu, probabil ați observat deja că arunci când doi câini necunoscuți vin în contact unul cu altul pentru prima oară, de obicei își dau ocol. Asigurându-se că nu se apropie cu capul înainte, câinii își prezintă în schimb flan- curile. Motivul pentru care fac acest gest este simplu: ca să ata- ce, câinii trebuie să fie cu capul înainte. Prezentându-și flan- curile își expun o parte vulnerabilă a corpului iar acest lucru arată că nu intenționează să se atace unul pe altul. Acest pro- ces se numește „ritualizare” și îl întâlnim în întregul regn ani- mal ca și la oameni. Este modul naturii de a rezolva disputele prin semnale de dominanță și supunere în loc de lupte care pot duce cu ușurință la rănire sau moarte. Ca și câinii, noi oa- menii ne prezentăm părțile vulnerabile ale corpului, inclusiv flancurile, când vrem să arătăm că nu avem intenții agresive față de o persoană. Astfel, atunci când un străin aparent agre- siv ne abordează într-un bar, există o probabilitate mult mai mare să îi arătăm partea laterală a corpului în loc să ne pos- tăm de la început direct în fața lui. Stând în picioare față în față, acesta ar putea înțelege că sunteți gata de atac, în timp ce expunerea flancului ar arăta că sunteți vulnerabil și lipsit de apărare și că nu reprezentați o amenințare. Aceste două scenarii arată că aceeași orientare poate trans- mite mesaje foarte diferite în situații diferite deoarece sensul orientării depinde și de gradul de intimitate dintre cele două persoane, dacă ele se cunoscuseră în prealabil sau nu. Când două persoane nu se cunosc și există un grad mare de încer- Peter Collett titudine, probabilitatea ca orientarea față în față să fie inter- pretată ca un preludiu al atacului este foarte mare. Dar dacă se cunosc, este mai probabil ca aceeași orientare să fie inter- pretată ca un semn de respect. Fața Toate cele cinci modalități senzoriale — văzul, mirosul, au- zul, gustul și pipăitul — au organele de simț pe față sau în apropierea ei. Din ele numai pipăitul poate fi întâlnit pe toa- tă suprafața corpului. Dar fața nu este pur și simplu un para- van pentru toate modalitățile senzoriale — este și cea mai im- portantă sursă de semnale trimise în exterior prin mesaje ver- bale, prin trăsături ale vocii ca accentul și intonația, și prin mi- ile de expresii care implică ochii, mușchii capului și feței. Une- le expresii mimice ca reflexul de frică sunt în întregime invo- luntare; altele, ca zâmbetul, pot fi o expresie autentică a plă- cerii sau o încercare deliberată de a crea impresia plăcerii au- tentice. Deoarece fața se află parțial sub controlul conștient, este una din armele importante în încercările noastre zilnice de a ne induce în eroare sau păcăli unii pe alții. În ciuda aces- tor lucruri, fața rămâne principala sursă de informație despre stările noastre emoționale — observându-ne fața ceilalți pot spune dacă suntem fericiți, triști, furioși, surprinși sau speriați. Uitându-se la fața noastră, ei pot spune și dacă ne simțim do- minanți sau supuși. Fața exprimă semnalele dominanței în două moduri. În pri- mul rând, prin „atributele faciale” — de exemplu, dacă sprân- cenele sunt mari sau mici, bărbia este pătrată sau rotundă sau dacă ochii sunt apropiați sau depărtați. A doua modalitate in- clude „acțiunile faciale” — de exemplu, felul în care ochii se măresc sau se micșorează, felul în care sprâncenele se ridică sau se lasă în jos ori felul în care bărbia este împinsă în față sau tra- să înapoi. Atributele faciale ale unei persoane tind să rămână neschimbate zeci de ani, uneori aproape toată viața. Acțiunile faciale, pe de altă parte, se pot schimba de la o secundă la alta. Indicatori ai dominanței 47 Unele atribute faciale sunt asociate cu dominanța. Oame- nii cu bărbii pătrate sunt considerați mai dominanți decât cei care au o linie a mandibulei firavă și retrasă spre interior. Oa- menii care au contururi proeminente ale orbitelor oculare su- perioare sunt de asemenea considerați ca dominanți, și la fel și cei care au buze subțiri. Caracteristicile fizionomiei joacă un rol major în modul în care suntem tratați de alți oameni. Băr- bații cu o „fizionomie dominantă” au o probabilitate mai mare de a — și începe viața sexuală mai devreme și de a face sex mai mult. Cercetările au arătat că bărbații cu faciesuri dominante au o probabilitate mai mare de a obține posturi de conducere în armată.14 Primatele nonumane și oamenii împărtășesc mulți din in- dicatorii dominanței. Mai multe specii de maimuțe, de exem- plu, își coboară sprâncenele pentru a emite un semnal de do- minanță și amenințare. Același lucru se întâmplă și la om. Oa- menii ale căror sprâncene sunt coborâte sau care își coboară linia sprâncenelor sunt priviți ca dominanți, în timp ce oame- nii care au sprâncene ridicate sau care și le ridică temporar sunt priviți ca supuși.15 Acesta este unul din motivele pentru care femeile își pensează sprâncenele — subțiindu-le și ridi- cându-le, femeile creează un semnal semipermanent al sumi- siunii care pentru bărbați se presupune că este atrăgător. Lim- bajul sprâncenelor ridicate și coborâte este larg răspândit. To- tuși există părți ale lumii, inclusiv Africa și Asia, unde sprân- cenele ridicate nu sunt interpretate ca un semnal de sumisivi- tate.16 Și mărimea maxilarului și a mandibulei semnalează domi- nanța, din două motive: în primul rând, pentru că dinții sunt o armă foarte primitivă și foarte eficientă și în al doilea rând, pentru că dezvoltarea unui maxilar puternic este susținută de testosteron care la rândul său este legat de dominanță și agre- siune. Se presupune că oamenii cu maxilare mari sunt domi- nanți în timp ce despre cei care au maxilare mici se presupu- ne că sunt sumisivi. Din acest motiv este util să ai un maxilar mare dacă vrei să avansezi mai repede sau dacă vrei să ai o carieră de succes în armată. Dacă maxilarul dumneavoastră 48 Peter Collett nu este suficient de proeminent, puteți recurge oricând la chi- rurgia plastică pentru a-l mări. Sau vă puteți face un obicei din a scoate maxilarul în afară. Gestul de scoatere a maxilarului în afară, care implică o ridicare ușoară a capului sau împinge- rea dinților de jos peste cei de sus, este un gest comun de pro- vocare și este foarte folosit de copii în confruntările lor. Persoanele care au ochii apropiați sau care își apropie ochii sunt și ele considerate ca dominante. Când se apropie ochii ca semnal al dominanței, aceștia încep să semene cu o vizieră — arată de parcă persoana ar privi printr-o fantă din coif. Există exemple bune pentru acest gest în filme ca The Good, the Bad and the Ugly (Cel bun, cel rău și cel urât) în care Clint East- wood și Lee Van Cleef își apropie ochii și adoptă postura „pri- virii prin vizieră” pentru a arăta mai amenințători. Ei au mai adoptat și alți indicatori ai dominanței — coborârea sprânce- nelor, gura îngustă și hotărâtă și absența zâmbetului. Sprân- cenele coborâte transmit impresia de dominanță pentru că in- duc o stare favorabilă confruntării. Deoarece expresiile facia- le ale furiei includ coborârea sprâncenelor, o persoană care își face un obicei din a — și coborî sprâncenele va lăsa impresia că este mai furioasă. Cercetările recente făcute de Larisa Tiedens la Universitatea Stanford din California arată că exprimarea furiei este deseori interpretată ca un semn de putere.17 Acest lucru explică de ce atâția oameni care dețin poziții de putere își iau un aer de iritare continuă — acest lucru îi face să pară dominanți! Un bun exemplu de iritare afectată poate fi văzut în emi- siunea TV The Weakest Link (Veriga cea mai slabă) în care pre- zentatoarea, Anne Robinson, și-a făcut un obicei din a nu zâmbi. Ea folosește și un alt indicator al dominanței: privește peste ochelari, când vrea să îi facă pe concurenți să pară stu- pizi. Este de fapt unul din gesturile ei caracteristice și se po- trivește foarte bine cu rolul pe care și l-a ales de prezentator dominant și rece. Privitul peste marginea ochelarilor o ajută pentru că atrage atenția asupra ochilor — de fapt spune „Ui- tați-vă la mine, îmi las ochelarii mai jos ca să vă pot vedea mai bine, mai clar; nu puteți ascunde nimic de mine!” Din acest Indicatori ai dominanței 49 motiv privitul peste marginea ochelarilor este un gest de înfrun- tare; un preludiu a ceea ce zoologii numesc „fixare combati- vă”. Efectul gestului este și mai puternic când este însoțit de o coborâre ușoară a capului, pentru că această mișcare face fi- xarea și mai amenințătoare. Buzele subțiri sunt un alt semn de dominanță pentru că ele arată hotărârea. Așa cum vom vedea mai târziu, zâmbetul este un gest care apropie foarte mult — este un semn de des- chidere și acceptare și, din acest motiv, nu își are locul în ro- lurile pe care le jucau Clint Eastwood și Lee Van Cleef. Cerce- tătorii au descoperit că bărbații considerați dominanți, care au în același timp un nivel înalt de testosteron, au niște zâmbete mult mai mici dar această relație nu este valabilă și la femei.18 Unii indivizi foarte dominanți par să nu zâmbească nicioda- tă. Președintele Rusiei, Vladimir Putin, este un exemplu bun de lider național care zâmbește cu zgârcenie. Deși are o statu- ră atletică, Putin nu este foarte înalt și are o bărbie mică. Fap- tul că nu zâmbește este un mod de a compensa aceste defi- ciențe. Desigur, există și momente în care indivizii dominanți tre- buie să zâmbească. In aceste situații, ei se supun oferind de- seori un „zâmbet cu gura închisă”, în care buzele rămân îm- preună în loc de un „zâmbet cu toată gura” în care buzele se deschid și se văd dinții. Există două tipuri de zâmbete cu gura închisă favorizate de indivizii dominanți: • ZÂMBETUL SIGILAT. Aici buzele rămân împreună în timp ce colțurile gurii se distanțează. Rezultatul este o linie lungă care traversează fața și o puternică senzație că nimeni nu poa- te ști ce se petrece în mintea persoanei ale cărei buze rămân sigilate. Zâmbetul sigilat este favoritul oamenilor de afaceri foarte bogați și al politicienilor de nivel înalt — îl veți întâlni deseori în fotografiile de directori în broșurile corporațiilor. • ZÂMBETUL APĂSAT. Aici mușchii din jurul gurii sunt ten- sionați pentru a arăta că zâmbetul este reținut. Actorul Char- les Heston este cel mai cunoscut reprezentant al zâmbetului apăsat — este unul dintre gesturile sale caracteristice. Zâm- Peter Collett betul apăsat oferă un mod de a zâmbi fără a zâmbi propriu- zis. În această privință este un zâmbet mascat, unde intenția nu este de a ascunde zâmbetul ci de a sublinia tocmai încer- carea nereușită de ascundere. Zâmbetul apăsat sugerează că persoana simte un puternic impuls de a zâmbi dar că a izbu- tit să îl țină sub control. Deseori acest aspect de control for- mează principalul mesaj al acestui zâmbet. Căscatul Toată lumea știe două lucruri despre căscat — că scopul lui este să mărească aportul de oxigen și că este foarte contagios. Primul lucru este fals — nu există nici o dovadă care să ateste că se mărește într-adevăr aportul de oxigen —, dar al doilea este adevărat. De ce este atât de contagios căscatul rămâne încă un mister, deși se știe că oamenii cască atunci când văd pe altcineva căscând, când aud pe altcineva căscând, când ci- tesc despre căscat și chiar și atunci când se gândesc la căscat. Un alt mister este de ce căscăm. Au fost avansate diferite ex- plicații, cea mai recentă fiind sugestia că acesta curăță creierul expulzând lichidul cerebrospinal. S-a descoperit că această re- acție involuntară este controlată de niște structuri foarte pro- funde ale creierului pentru că există pacienți cu anumite le- ziuni cerebrale care nu își pot mișca gura voluntar dar își des- chid gura automat atunci când cască.19 Cei mai mulți dintre noi cred că este un semn de plictisea- lă. De fapt, există patru feluri de a căsca. • CĂSCATUL DE PLICTISEALĂ. Acesta este declanșat de sar- cini monotone, inactivitate, oboseală și plictiseală. Dacă ob- servați o persoană care execută o sarcină repetitivă sau care așteaptă la o coadă lungă, veți observa că de multe ori cască. Căscatul de plictiseală este cea mai frecventă formă de căscat. • CĂSCATUL TRANZITORIU. Acesta apare atunci când oa- menii trec de la o activitate la alta — de exemplu, când se dau jos din pat și încep să se pregătească dimineața sau când se Indicatori ai dominanței pregătesc să se bage în pat seara. Căscatul apare și după exe- cutarea unui ritual social — de exemplu, imediat după ce ne-am luat la revedere de la un prieten apropiat. Căscatul poa- te fi folosit și ca un indicator al activității — cu alte cuvinte, când vedeți o persoană singură, citind o carte și începând să caște, știți că există o probabilitate destul de mare ca ea să se apuce de altceva. • CĂSCATUL PENTRU DETENSIONARE. Căscatul în situa- ții de tensiune apare în momentele când oamenii sunt tensio- nați — de obicei când o persoană dominantă este în apropie- re și se simt încurcați sau stânjeniți. Ori de câte ori cineva tră- iește o stare de anxietate este înclinat să caște — acest lucru s-a observat chiar și la sportivii olimpici care așteaptă să se dea startul și la soldații parașutiști care așteaptă să sară din avion. Aceste căscaturi sunt reacții la stres. Sunt exemple de activitate de transfer pentru că ajută la deplasarea anxietății într-o altă activitate. • CĂSCATUL AMENINȚĂTOR. Atât în societățile umane cât și în cele animale, indivizii dominanți cască uneori amenință- tor. Căscatul este întâlnit la o gamă largă de specii, inclusiv la pești, păsări, reptile și simieni. Dacă ar exista o olimpiadă a căscatului, babuinii ar fi campioni indiscutabili. Dacă prima- tele cască de obicei aproximativ de 10 ori pe zi, babuinii cas- că de 10-12 ori pe oră! Asta nu pentru că sunt obosiți sau plic- tisiți; ci pentru că viața într-o societate de babuini este plină de amenințări. O mare parte din căscaturile babuinilor sunt emise cu in- tenția de a-și afirma dominanța și de a amenința potențialii rivali. Ca și la alte primate nonumane, masculii adulți cas- că mai mult decât femelele adulte sau puii de ambele sexe. Și indivizii cu un nivel crescut de testosteron cască mai mult. Principala armă a babuinilor e reprezentată de dinți. Babui- nii masculi au canini mai mari decât femelele iar masculii dominanți tind să aibă canini mai mari decât alți masculi. Așa că, de obicei masculul alfa este cel care cască cel mai mult, arătându-și caninii mari. Pe măsură ce statutul unui 52 Peter Collett babuin devine mai important, căscatul suferă aceleași trans- formări; când își pierde statutul, căscatul începe și el să dea înapoi. Și oamenii folosesc căscatul ca pe un semnal al dominan- ței, deși într-un context diferit de cel întâlnit la babuini. În pri- mul rând, mărimea caninilor nu este foarte diferită la bărbați față de femei, ceea ce explică probabil motivul pentru care nu există o diferență mare în frecvența căscatului la bărbați și la femei. Totuși când un bărbat cască, există o probabilitate mult mai mare să își arate dinții; femeile tind să își acopere gura cu mâna.20 Poate din cauză că ele au maniere mai rafinate decât bărbații, dar ar putea fi și o reminiscență de pe vremea când dentiția celor două sexe era diferită. Deși dinții nu mai sunt arma noastră principală, încă îi mai folosim ca amenințare. Dacă observați persoanele dominante, veți descoperi că dese- ori cască în momentele în care simt nevoia să se afirme — de exemplu, când se simt amenințați și au senzația că cineva în- cearcă să le ia locul. Acest lucru sugerează că la oameni căs- catul amenințător este un vestigiu comportamental — cu alte cu- vinte, un indicator rămas din trecutul nostru evolutiv când strămoșii noștri aveau canini mari și îi foloseau pentru a se amenința unii pe alții. Conversația Când oameni cu statut social diferit se întâlnesc în același grup, persoana cea mai importantă vorbește cel mai mult. Acest lucru îi permite să reamintească tuturor poziția ei. Și îi dă ocazia de a-și asculta vocea și opiniile în loc să asculte opi- niile altora. Indivizii dominanți profită printre primii de pri- lejul de a vorbi. S-a descoperit că atunci când grupuri de oa- meni se întâlnesc pentru prima oară, ordinea în care iau cu- vântul oferă informații suficient de precise despre cel care va acapara dezbaterile mai târziu. Primul care își oferă părerea invariabil preia rolul de lider; iar ultimul care participă tinde să fie cel care primește sarcinile.21 Indicatori ai dominanței 13 Persoanele dominante întrerup mai mult și au mai mult succes în a-i elimina pe cei care încearcă să le ia locul. Fac asta continuând să vorbească peste celălalt, ridicând tonul și folosind semnale nonverbale menite să-l descurajeze pe adversar. Prin urmare, când persoana dominantă întrerupe, conversația celor din jur se oprește mai repede decât atunci când autorul întreruperii este o persoană subordonată. Per- soanele dominante au mai multă încredere în afirmațiile lor și prin urmare folosesc mai puține ezitări și discontinuități de limbaj ca „hm” și „ăă”. Deseori, au obiceiul de a vorbi tare. Acest lucru este vizibil mai ales în Marea Britanie, unde mai funcționează uneori vechile diviziuni sociale și mem- brii clasei superioare asfixiază uneori conversațiile altor per- soane. Dominanța este evidentă și în alte aspecte. Unul este ceea ce psihologii numesc „acomodare” — adică tendința indivi- zilor de a-și modifica stilul de a vorbi pentru a-l armoniza cu cel al altor persoane. Se pot observa schimbări de accent, de viteză, de formă a frazei sau de ton. Acomodarea are loc de obicei la persoane care se simpatizează dar se produce și în situații în care există diferențe de statut. În aceste condi- ții, persoana subordonată tinde să își acomodeze discursul la cel al persoanei dominante. Cu câțiva ani în urmă, doi so- ciologi, Stanford Gregory și Stephen Webster, au studiat o selecție de interviuri din cadrul talk show-ului televizat, Lar- ry Kitig Live (Larry King în direct)22. Folosind un instrument care analizează frecvențele joase ale vocii, aceștia au com- parat vocea prezentatorului cu vocile invitaților pentru a ve- dea cine s-a acomodat la cine. Ei au descoperit că Larry King se acomodase la persoanele cu un statut social înalt ca, de exemplu, Elisabeth Taylor, în timp ce invitații ca Dan Quay- le se acomodaseră ei la el. Aceste schimbări subtile în frec- vența vocii apăreau inconștient — oamenii nu știau că își modifică vocea pentru a o armoniza cu vocea altei persoa- ne. Totuși acest lucru arată cât de sensibili suntem la statu- tul social al altor persoane și cât de dispuși suntem să ne adaptăm la ei. Peter Collett Vocea Unele caracteristici ale vocii ca, de exemplu, înălțimea su- netului sunt considerate frecvent indicii bune ale dominanței și sumisivității. S-a descoperit că sunetele „joase” sunt asocia- te cu dominanța și amenințarea, în timp ce sunetele „înalte” sunt asociate cu sumisivitatea și atitudinea împăciuitoare. Această asociere este întâlnită în întregul regn animal, de la balene la șoarecii de câmp — un exemplu edificator este mâ- râitul agresiv pe un ton jos al unui câine de pază în compara- ție cu scâncetul înalt al unui pui supus.23 În lumea animală, indivizii cu un tract vocal lung produc sunete mult mai joase. Deoarece indivizii mai mari tind să aibă tracturi vocale mai lungi, profunzimea sunetului emis este un indicator foarte bun pentru mărimea animalului și pentru amenințarea pe care o reprezintă. Totuși la oameni nu există o relație clară între dimensiunea corpului și profunzimea vo- cii, astfel încât înălțimea sunetului nu este un indicator real al dimensiunilor unei persoane. Cu toate acestea, când oamenii ascultă înregistrările unor voci joase și înalte, afirmă constant că vocile joase aparțin unor indivizi dominanți iar cele înalte unor indivizi supuși. De ce sunt sunetele înalte un indicator real al mărimii la animale iar la oameni nu rămâne un mister. Poate fi vorba de o „relicvă evolutivă” — cu alte cuvinte, aso- cierea dintre mărimea corpului și intensitatea vocală, care a fost prezentă la strămoșii noștri, a dus la instalarea unui set de presupuneri care mai funcționează încă deși asocierea a dis- părut de mult.24 Dacă intensitatea vocală nu oferă informații despre dimen- siunile persoanei, ea oferă totuși indicii importante în privin- ța dominanței. O face în mai multe moduri. În primul rând, s-a descoperit că bărbații care au voci profunde au un nivel mai ridicat de testosteron — de exemplu, cântăreții bași și ba- ritoni cu voci profunde tind să aibă un nivel mai ridicat de tes- tosteron decât tenorii. În al doilea rând, este un lucru cunos- cut că testosteronul este asociat la bărbați cu dominanța. În al Indicatori ai dominanței 5 5 treilea rând, frecvența vocală ne arată de multe ori dacă oa- menii au o stare mentală de dominanță sau sumisivitate. In- divizii care încearcă să fie dominanți își coboară timbrul vo- cal de obicei — acesta este motivul pentru care John Wayne i-a sfătuit pe bărbați să folosească „un ton jos, lent și să nu spună prea multe”. Pe de altă parte, oamenii care încearcă să pară sumisivi de obicei își ridică timbrul vocal. Când mame- le vorbesc cu copiii, adoptă instinctiv un timbru mai înalt de- cât de obicei.25 Acesta are un efect liniștitor asupra copilului. Desigur, s-ar putea ca mamele să nu știe acest lucru dar adop- tă o frecvență mai înaltă pentru că bebelușii sunt mult mai sen- sibili la frecvențele vocale înalte. Timbrul adoptat de indivizi reflectă de multe ori statutul lor social. Membrii grupurilor subordonate folosesc deseori o frecvență mai înaltă decât cei care aparțin unor grupuri mai puternice din aceeași societate. Putem vedea acest lucru foar- te clar în SUA în zilele de glorie ale stilului Motown, când cân- tăreți afroamericani, ca grupul Stylistics, cântau într-un regis- tru înalt, falsetto, care este în mod normal rezervat femeilor. Același tip de autofeminizare putea fi recunoscut și la așa-nu- miții cetățeni „de culoare” din Africa de Sud în timpul epocii apartheidului. Oamenii de culoare proveneau dintr-un ames- tec de rase. Unii erau descendenții sclavilor malaiezi, alții erau rodul relațiilor dintre albi și negri. În timpul apartheidului ei trăiau într-un fel de „țară a nimănui” din punct de vedere al clasei sociale, undeva între albi și negri, și dintre toate grupu- rile rasiale, aveau cel mai înalt nivel de insecuritate. Poziția lor marginală era foarte vizibilă prin felul lor de a vorbi cu un timbru vocal înalt. Această voce a devenit un fel de simbol al opresiunii, un mod de a arăta că nu reprezintă o amenințare pentru dominația albilor. Și o intonație ascendentă sau descendentă transmite mesa- je importante. Un timbru descendent este asociat cu declara- țiile, siguranța și dominanța, în timp ce unul ascendent este caracteristic întrebărilor, nesiguranței și sumisiunii. Totuși lu- crurile nu stau mereu așa. Dacă vorbiți cu un australian, de exemplu, veți observa că de multe ori afirmațiile sale sună a 56 Peter Collett Întrebare din cauza intonației ascendente. Prin urmare, opini- ile sale mai puțin sigure și mai puțin categorice, ceea ce redu- ce probabilitatea unui conflict. Totuși din alte puncte de vede- re australienii încep să se afirme mai mult — cel puțin femei- le australiene. Cercetările comparative arată că în ultimii cinci- zeci de ani timbrul vocii femeilor din Australia a devenit mai jos. Vocile bărbaților și femeilor tind să fie din ce în ce mai apropiate, ca frecvență vocală, și acest lucru se întâmplă pen- tru că femeile abandonează tonurile sumisive și încep să se apropie de felul de a vorbi masculin.26 Atingerea Dacă observați comportamentul oamenilor la o petrecere dată la serviciu, veți constata că poziția lor în cadrul organi- zației se reflectă deseori în persoanele pe care le ating și de care sunt atinse. Cea mai mare parte a atingerilor au loc între persoane care se află cam la același nivel în organizație. O per- soană își bate prietenul pe spate, o alta își mângâie colegul pe braț iar alta dă un pumn prietenesc în umărul cuiva. Toate acestea sunt atingeri „orizontale” pentru că se petrec între egali. Țin de prietenie, camaraderie sau provocare prieteneas- că și pot fi mutuale — cu alte cuvinte, este perfect acceptabil pentru persoane care dețin același status social să se țină pe după umăr sau să se bată pe spate. Uitându-vă la participanți veți observa și atingeri „vertica- le”, adică atingeri între persoane cu statut social diferit. Veți vedea că în timp ce șeful se plimbă printre angajați, pune mâna pe umărul tânărului care tocmai s-a angajat în compa- nie sau strânge brațul secretarei când trece pe lângă ea cău- tând un pahar. Aceste atingeri sunt unilaterale — nici tânărul și nici secretara nu răspund atingându-l la rândul lor pe șef. De fapt, tocmai natura nereciprocă a fiecărei atingeri și mai degrabă decât locul contactului face din ea o atingere vertica- lă — una care permite șefului să își exercite dreptul simbolic de a se impune, oricât de afectuos, personalului.27 Indicatori ai dominanței 5 7 Cea mai mare parte a atingerilor verticale implică o persoa- nă dominantă care atinge un subordonat dar se poate întâm- pla și invers. Dacă tânărul care tocmai fusese atins reacționa punând la rândul lui mâna pe umărul șefului, acest gest ar fi sugerat că sunt mai egali decât sunt în realitate și ar fi putut amenința autoritatea șefului. în unele situații, ca de exemplu plimbările, oamenii cu un statut social înalt nu se supără la atingerile altor persoane. Dar de regulă, nu le place pentru că știu că ele le pot reduce autoritatea. Unele pot chiar jigni. De exemplu, când Regina Elisabeta a II-a fost în vizită în Austra- lia în 1992, primul-ministru australian, Paul Keating, a luat-o fără să se gândească pe după umeri. Pentru mulți britanici acest gest a fost ofensator iar presa britanică de scandal 1-a po- reclit pe Paul Keating „șopârla din Oz”. Cei mai mulți austra- lieni nu înțelegeau de ce se făcea atâta scandal. Ei nu și-au dat seama că pentru britanici acesta era un subiect foarte delicat. Privirea Ierarhia dominanței la un grup de cimpanzei se reflectă și în „structura atenției” grupului. Astfel, indivizii subordonați petrec mai mult timp urmărindu-și superiorii decât vice ver- sa și toți sunt atenți la membrul alfa al grupului.28 Firmele operează după același principiu. Și aici indivizii subordonați petrec mai mult timp urmărindu-și superiorii decât vice ver- sa iar atenția tuturor se îndreaptă asupra șefului. Similaritatea dintre grupurile de cimpanzei și firme merge chiar mai departe. Când un cimpanzeu dominant se întâlneș- te cu un subordonat, cimpanzeul subordonat execută un ritu- al de liniștire coborându-și corpul, ferindu-și privirea și une- ori prezentând spatele. Cimpanzeii subordonați își feresc pri- virea deoarece o privire fixă poate atrage după sine un atac din partea individului dominant. Ritualurile de salut din com- panii sunt similare cu cele dintr-un grup de cimpanzei. Deși angajații nu îi prezintă spatele șefului — cel puțin nu la mo- dul propriu — încearcă frecvent să pară mai mici și mai puțin 58 Peter Collett amenințători coborându-și capul și ținându-și mâinile și pi- cioarele pe lângă corp. Pattern-urile privirii sunt reglementate în același fel. Când doi oameni se privesc reciproc, sunt „fixați” vizual într-o rela- ție. Dacă au un statut social inegal, persoana care își ferește pri- virea sau se „desprinde” prima tinde să fie subordonată. Problema celui care rămâne „fixat” cel mai mult poate avea consecințe importante. De exemplu, s-a descoperit că atunci când două persoane se întâlnesc pentru prima oară, persoana care își menține privirea este mai vorbăreață și mai influentă decât cealaltă, când acestea lucrează mai târziu împreună în- tr-un grup.29 Într-o companie, dacă șeful și un subordonat se uită din întâmplare unul în direcția celuilalt în același timp, de obicei subordonatul este cel care își ferește primul privirea. Pro- vocări voalate la adresa șefului pot fi totuși exprimate prin pri- vire. De exemplu, în loc să îl dezaprobe deschis pe șef, un sub- ordonat poate să înceapă cu el o repriză subtilă de „skanden- berg ocular”, susținându-i privirea puțin mai mult decât ar fa- ce-o în mod normal. Dacă este bine ales momentul, acest gest poate avea efectul dorit fără să apară drept lipsit de respect. În conversațiile dintre persoane cu statut social diferit, in- divizii dominanți își arată de obicei „dominanța vizuală” — adică petrec proporțional mai mult timp uitându-se la celălalt când îi vorbesc decât în vreme ce ascultă.30 Acest comporta- ment are mai multe cauze. In primul rând, vorbitul este o ac- tivitate care oferă o mai mare posibilitate de control decât as- cultatul. Indivizilor dominanți le place să păstreze rolul vor- bitorului. Pentru aceasta îl urmăresc îndeaproape pe interlo- cutor, asigurându-se că îi ascultă și că nu se pregătesc să pre- ia cuvântul. Situația se inversează când indivizii dominanți se trezesc în rolul ascultătorului. Acum, reducând timpul pe care îl petrec privind, pot arăta că nu sunt gata să îl flateze pe ce- lălalt și că nu se așteaptă să rămână pe post de ascultători prea mult timp. Pe de altă parte, subordonații petrec proporțional mai mult timp privind în vreme ce ascultă decât privind în vreme ce vorbesc. Fiind mai atenți în rolul ascultătorului, ei reușesc să Indicatori ai dominanței 5 9 întărească sentimentele de autoimportanță ale persoanei do- minante, ceea ce poate desigur determina persoana dominan- tă să vorbească și mai mult. Motivul pentru care indivizii sub- ordonați își privesc mai puțin partenerul în timp ce vorbesc ține probabil de sentimentul lor de insecuritate. Ascultătorul îl judecă întotdeauna pe vorbitor. Pe persoanele dominante nu le deranjează acest aspect al rolului vorbitorului — nu se su- pără să știe că un subordonat îi judecă. Totuși e de înțeles că subordonații se tem de impresia pe care o creează când vor- besc cu persoana dominantă. Pentru a reduce această anxieta- te privesc pur și simplu mai puțin persoana dominantă. Relaxarea este și ea o trăsătură esențială a dominanței31 și este indicată de mișcările sinuoase și lente ale corpului; deoa- rece acțiunile persoanelor dominante sunt guvernate de „prin- cipiul economiei” iar cele ale persoanelor subordonate sunt guvernate de „principiul efortului”. Indivizii subordonați tind să fie nesiguri pe ei în prezența persoanelor dominante. Ca și cimpanzeii subordonați, caută încontinuu pericolele. Acest lu- cru este vizibil în ținuta și în mișcările rapide și bruște ale ochi- lor lor. Persoanele dominante sunt mult mai sigure pe ele și mișcările lor oculare tind să fie lente și uniforme. Cu mulți ani în urmă, când mă aflam în statul vestafrican Burkina Faso, am avut norocul să fiu primit în audiență de îm- păratul Mossi. Am fost introdus într-o cameră de primire în care se afla împăratul, înconjurat de curtenii săi. Împăratul era un om corpolent cu o prezență foarte impozantă. Ceea ce m-a izbit a fost numărul redus de acțiuni pe care le realiza împă- ratul — acțiuni pe care cei mai mulți oameni normali le fac singuri, ca turnarea apei într-un pahar, erau făcute de curte- nii și servitorii care se învârteau în jurul lui. Când se întorcea sau vorbea, împăratul o făcea cu o enormă economie de miș- care. Uneori singurul lucru care părea să se miște la el erau ochii săi. Când cineva îi adresa cuvântul, nu își îndrepta aten- ția spre el imediat, cum ar face majoritatea oamenilor. După un interval de timp potrivit permitea ochilor și capului său să alunece spre persoană, aproape ca într-un film rulat cu înce- tinitorul. Acțiunile împăratului erau executate fără cea mai 60 Peter Collett mică urmă de grabă. Fiecare privire, fiecare gest erau execu- tate într-un ritm imperial, fără nici o grabă. Mi-a amintit în- tr-o oarecare măsură de răspunsul dat de Nietzsche, filosoful german, la întrebarea cuiva „Ce este aristocratic?” „Gestul lent și privirea lentă”. Capitolul 3 Indicatori ai supunerii Din multe puncte de vedere supunerea este exact opusul dominanței. În faimoasa sa carte, The Ex- pression of the Emotions in Man and Animals (Expri- marea emoțiilor la om și animale), Charles Darwin a descris cum este guvernată relația dintre dominanță și supunere de ceea ce el numea „principiul antitezei”.1 Darwin a arătat că atunci când un câine se află într-o dispoziție dominantă și os- tilă, merge țeapăn și drept, cu capul ridicat. Coada este dreap- tă, părul de pe cap și gât începe să se zburlească, urechile sunt ridicate și îndreptate în față iar ochii au o privire fixă. Când câinele se pregătește de atac, își dezgolește dinții și urechile se îndreaptă spre spate. Când același câine are o atitudine supu- să, aspectul său este diametral opus. În loc să meargă drept și țeapăn, își coboară corpul și testiculele. Rigiditatea spatelui și picioarelor face loc unei posturi mai flexibile. În loc să fie ri- dicată, coada este coborâtă și câinele dă din coadă. Părul de- vine uniform, urechile sunt flasce și relaxate, dinții nu mai sunt la vedere iar buzele atârnă. Trăgându-și urechile înapoi, pleoapele câinelui se întind iar ochii nu mai par rotunzi și ficși. Ridicatul din umeri Când Darwin a început să aplice principiul antitezei la oa- meni, a ales ridicatul din umeri. „La oameni”, scria el, „cel mai 62 Peter Collett bun exemplu de gest diametral opus celorlalte mișcări asuma- te în mod obișnuit într-o dispoziție contrară este ridicatul din umeri”. După Darwin, opusul natural al sentimentelor de ne- ajutorare asociate cu ridicatul din umeri este dispoziția aso- ciată cu expresia indignării. În cazul ridicatului din umeri, ne spune el, umerii se țin în sus, coatele apropiate de corp, mâi- nile trase în sus și degetele în extensie. La polul opus, expre- sia indignării este caracterizată de coborârea, ridicarea și ex- tensia umerilor. Pieptul este bombat, membrele în tensiune și pumnii strânși. Totul pare foarte convingător dar este de fapt greșit pen- tru că expresia indignării nu este opusul ridicatului din umeri. Indignarea, cum o numește Darwin, implică ridicarea bărbiei și tragerea umerilor spre spate, în timp ce la ridicarea din umeri aceștia se țin în sus în timp ce capul privește de obicei într-o parte. Opusul ridicării bărbiei este coborârea ei iar opu- sul tragerii umerilor spre spate este încovoierea lor în față. Ceea ce Darwin a văzut ca pe un act de indignare era de fapt o expresie a dominanței. La om, ridicarea capului și tragerea umerilor spre spate semnalează dominanța în timp ce coborâ- rea capului și aducerea umerilor în față semnalează supune- rea. Totuși când ridicăm din umeri capul este întors într-o par- te iar umerii sunt ținuți în sus. Nici una din aceste acțiuni nu are un „opus” — nu este posibil să cobori umerii sau să adopți poziția opusă întoarcerii capului într-o parte. Din acest punct de vedere ridicatul din umeri este „o acțiune distinctă” — nu are partener și este sortită să rămână singură. Dimpotrivă, do- minanța și supunerea sunt ca doi parteneri de dans insepara- bili — nici unul nu poate exista fără celălalt. Fiecare, prin de- finiție, ia forma și mișcarea de la celălalt. Deși ridicatul din umeri este forțat să rămână deoparte pri- vind la ceilalți, acest gest este mult mai aproape de supunere decât de dominanță. Din mai multe motive: • UMERII. Ridicarea umerilor este o parte integrantă a acestui gest și originea sa e reprezentată de „reacția de sperietură” în- născută, în prezența unui sunet puternic și neașteptat instinc- Indicatori ai supunerii tiv ridicăm umerii și lăsăm capul în jos. Acest lucru ne permi- te să ne apărăm capul și gâtul de eventuale răni. Ridicarea . umerilor are și ea un rol protector dar în acest context mai mult simbolic. Deoarece autoapărarea este o componentă im- portantă a sumisiunii, înseamnă că ridicatul din umeri are mai multe în comun cu supunerea decât cu dominanța. • CAPUL. Când oamenii ridică din umeri, de multe ori întorc capul într-o parte. Așa cum vom vedea mai târziu, „întoarce- rea capului” este un gest de supunere. Adăugând această ac- țiune, ridicatul din umeri devine și mai supus. • SPRÂNCENELE. O altă trăsătură deseori adăugată ridicatu- lui din umeri este ridicarea sprâncenelor. Când sprâncenele se ridică fără ca ochii să se deschidă și mai mult, mesajul este unul de calmare. Prin urmare, ridicatul din umeri însoțit de ridicarea sprâncenelor este un gest mult mai supus decât cel produs fără această adăugire. • MESAJELE. Mesajul transmis de ridicatul din umeri este unul de neajutorare. O persoană care ridică din umeri spune: „Nu pot face nimic în această privință”, „Nu știu” sau „Nu e vina mea”. Aceste mesaje de neputință sunt evident mai mult apro- piate de sumisivitate decât de dominanță. Ridicatul din umeri este în planul gesturilor eschivarea prin excelență. Din acest motiv nu este deloc surprinzătoare frecvența sa. În comunitățile unite unde oamenii își adresea- ză constant cereri unii altora pentru favoruri sau informații și în care trebuie să existe un mod de a refuza aceste cereri fără a supăra. Ridicatul din umeri poate fi realizat în mai multe fe- luri, în funcție de modul în care se combină diferitele sale com- ponente — înălțarea umerilor, ridicarea brațelor, arătarea pal- melor, ridicarea sprâncenelor și întoarcerea capului. Felul în care oamenii combină aceste elemente depinde foarte mult de mediul lor cultural de proveniență. În faimoasa cercetare fă- cută pe italieni și evrei în New York, David Efron a observat că în timp ce italienii tind să gesticuleze folosind o circumfe- rință largă în mișcări, evreii est-europeni au obiceiul de a-și ține coatele apropiate de corp. Aceste diferențe sunt observa- 64 Peter Collett bile și în felul în care ridică din umeri; italienii tind să ridice din umeri ridicând totodată și brațele, în timp ce evreii est-eu- ropeni tind să ridice umerii ținând brațele apropiate de corp.2 Gestul făcut de italieni este mult mai expansiv, bazându-se pe autoapărarea oferită de umerii ridicați. Ridicatul din umeri este dublu defensiv la evreii est-europeni pentru că se bazea- ză pe protecția oferită de umerii ridicați dar și pe apropierea coatelor de corp. Faptul că nu se văd coatele reduce și proba- bilitatea ca gestul să pară dominant. Pe de altă parte, la francezi același gest tinde să fie mai eco- nomic. Deseori acesta constă numai dintr-o eschivare schițată cu gura, unde gura imită un „U” răsturnat, coborând mandi- bula, ținând buzele împreunate și trăgând simultan colțurile gurii în jos. Eschivarea clasică la francezi este însoțită de expre- sia Boff!, o exclamare care rezumă foarte exact tonul plictisit și disprețuitor pe care francezii l-au adăugat la mesajul de bază al ridicării din umeri.3 De fapt, ridicatul din umeri la francezi are deseori un ton disprețuitor aproape, ca și cum autorul ges- tului ar spune: „Nu am ce să comentez, sunt plictisit și neinte- resat și oricum este irelevant!” Acest mesaj este foarte diferit de cele comunicate de alte variante etnice ale gestului — de exemplu, italienii par să spună „Ce legătură are asta cu mine, sunt nevinovat!” iar mesajul transmis de evreii est-europeni este ceva de genul „Ce pot face eu, nu am nici o putere”. Indicatori defensivi Dacă puterea și amenințarea stau la baza exprimării domi- nanței, slăbiciunea și defensivitatea stau la baza exprimării su- punerii. Indivizii care vor să transmită mesajul supunerii tre- buie să arate că nu reprezintă o amenințare și că principala lor grijă este autoprotecția și nu atacul. Acest lucru poate fi făcut în trei feluri — prin inactivitate, lăsând impresia că suntem mai mici decât în realitate și părând vulnerabili. Inactivitatea reduce gradul de amenințare la adresa altora pentru că este legată de „reacția la frică”. Atunci când indivizii sunt în peri- Indicatori ai supunerii col, de multe ori „încremenesc”.4 Acest lucru reduce șansele de a fi remarcați dar transmite și un mesaj foarte clar că indi- vidul nu se pregătește de atac — mai ales atunci când este combinat și cu modificări posturale care fac persoana să pară mai mică. Există mai multe feluri în care oamenii încearcă să pară mai mici decât sunt în realitate. Unul este lăsarea umeri- lor să cadă; altul este lăsarea pe vine sau așezarea pe jos. Ale- gerea unor culori terne și evitarea pălăriilor și a hainelor cu umeri ridicați sunt la fel de utile. Cele mai puternice mesaje de supunere sunt acelea asocia- te cu vulnerabilitatea, în special în felul în care oamenii își po- ziționează brațele și picioarele. Posturile așezat și în picioare conțin o mulțime de indicatori pentru că persoanele dominan- te tind să adopte posturi „deschise” în timp ce persoanele su- puse tind să adopte posturi „închise”. Există mai multe pos- turi sumisive din poziția în picioare. Una este „postura para- lelă” în care picioarele sunt drepte și paralele. Școlarii adoptă această postură când vorbesc cu profesorul lor; soldații o fo- losesc când se adresează unui ofițer superior iar angajații când se adresează șefului. Într-un cadru mai puțin formal persoa- nele subordonate stau uneori cu picioarele încrucișate adop- tând „postura foarfecelui” în care picioarele sunt drepte și unul este încrucișat peste celălalt sau „postura lamei îndoite” în care toată greutatea corpului este lăsată pe un picior iar ce- lălalt este îndoit, cu talpa fie în fața, fie în spatele primului sau cu vârful atingând pământul. Și persoanele timide sau lipsite de încredere în sine adoptă aceste posturi. Sumisiunea este indicată de două aspecte în poziția așezat. Unul implică tragerea picioarelor înapoi și chiar ascunderea lor pentru a nu invada spațiul public și a deranja alte persoa- ne. Cealaltă trăsătură implică ținerea genunchilor apropiați și/sau încrucișarea picioarelor la nivelul coapsei sau al glez- nelor. Aceste posturi sunt antiteza posturilor cu picioarele des- făcute în care sunt arătate organele genitale. Cu genunchii apropiați și picioarele încrucișate, organele genitale sunt în mod simbolic ascunse vederii, iar cei din jur sunt împiedicați tot simbolic să pătrundă între picioarele persoanei. Cealaltă Peter Collett funcție importantă a încrucișării picioarelor și a menținerii lor apropiate este creșterea zonei de „autocontact” — adică a su- prafeței în care corpul este în contact cu el însuși. Când oame- nii se simt amenințați, așa cum tind să o facă atunci când sunt supuși, de multe ori simt nevoia de a se liniști mărind supra- fața de autocontact. Din nou, acesta nu este un lucru pe care oamenii aleg să îl facă în mod conștient. De cele mai multe ori se întâmplă fără ca ei să fie conștienți de ceea ce fac sau de mo- tivul pentru care fac acel lucru. Autoliniștirea Când stăm de vorbă cu o persoană aflată într-o poziție de autoritate, tindem să presupunem că acțiunile noastre, și nu cele ale celuilalt sunt evaluate și acest lucru ne face să ne sim- țim nesiguri și timizi. Putem reacționa la aceste sentimente în mai multe feluri. Unul este întreprinderea unor acțiuni de au- tocontact, în care ne atingem, ne ținem sau ne mângâiem. Aceste gesturi de autoliniștire ne calmează — la fel ca atunci când altcineva ne atinge, ne ține sau ne mângâie. În acest sens acțiunile de autocontact sunt de fapt semnale substitutive — ele sunt niște lucruri care ne liniștesc și ne calmează din nou și pe care ni le aplicăm noi înșine când nu există altcineva în jur care să le facă în locul nostru. Puterea acțiunilor de autocontact stă în faptul că atinge- rea fizică este cel mai bun mod de a liniști pe cineva. Este cel mai primitiv dar și cel mai eficient. Importanța atingerii se re- flectă în compoziția pielii noastre care are milioane de celule receptoare sensibile la cea mai mică schimbare de presiune, și în structura creierului unde s-a descoperit că aria din cor- texul cerebral prefrontal dedicată atingerii este mult mai mare decât suma ariilor tuturor celorlalte simțuri. Atingerea stă la baza contactului inițial dintre mamă și copil; atingerea este cea care liniștește copilul și îl face să se simtă în siguranță. De aceea, atingerea este atât de liniștitoare pe tot parcursul vie- ții noastre. Ea recreează sentimentele de iubire și securitate Indicatori ai supunerii pe care le-am trăit când eram bebeluși. Partea tristă a acestui lucru este că urmărind persoanele care se simt respinse, sin- gure sau vulnerabile — oamenii care stau la coadă la ajutoa- re, oamenii care așteaptă după un accident un tratament de urgență, oamenii care sunt citați la tribunal — observăm că se ating frecvent într-un mod care amintește de felul în care mama lor îi liniștea. Același lucru este valabil și pentru per- soanele sumisive. Când oamenii se simt sumisivi, deseori își mângâie părul, mai ales cel de pe ceafă. Aceste acțiuni vin în copilărie când mamele îi mângâiau pe păr ca să îi liniștească și îi legănau. Când oamenii se simt sumisivi, își ating și fața punându-și de- seori degetele pe buze. Aceste gesturi de autoliniștire vin și ele tot din modul în care mamele mângâie fața bebelușului, se joacă cu gura lui și îl sărută pe buze. Mamele își iau copiii în brațe când sunt supărați. Prin urmare, când adulții se simt ne- siguri și supuși, încearcă deseori să regăsească aceste senti- mente liniștitoare prin acțiuni care le permit să se ia singuri în brațe. Un exemplu de gest de acest fel este „prinderea cu bra- țul” în care mâna se întinde peste piept și apucă bicepsul ce- luilalt braț; un altul este „bandoliera” în care brațul este întins peste piept și apucă umărul opus. În „bandoliera dublă” am- bele brațe sunt întinse peste piept și fiecare prinde umărul opus. Aceste acțiuni recreează experiența îmbrățișării. Alte ac- țiuni de calmare recreează senzația de a fi ținut de mână. Una este „presa” în care palma unei mâini este așezată cu fața în sus și ține palma celeilalte mâini. Un altul este „coada de po- rumbel” în care degetele celor două mâini se întrepătrund. În ambele gesturi palmele sunt fie strânse, fie deschise creând o senzație foarte asemănătoare cu ținutul de mână. Aceste posturi sumisive ale mâinii diferă foarte mult de posturile dominante ale mâinii ca de exemplu „turnul” în care brațele se odihnesc de obicei pe coate și palmele stau față în față iar vârful fiecărui deget atinge ușor degetul opus de la mâna cealaltă, făcând aranjamentul să arate ca grinzile din acoperișul unei biserici. Postura turnului este folosită de per- soanele care vor să își arate mâinile dar nu au nevoie să le fo- 68 Peter Collett losească pentru a se liniști. În timp ce posturile sumisive ale mâinilor încearcă să aducă autocontactul la maximum, postu- ra turnului încearcă să reducă acest contact la minimum. Capul Charles Darwin a observat că atunci când oamenii se simt sumisivi, au tendința naturală de a lăsa capul în jos, dând im- presia că sunt mai mici și mai puțin amenințători. Darwin a sugerat și că obiceiul de a da din cap pentru a spune „da” este legat de coborârea sumisivă a capului. Din nefericire pentru această teorie, nu în toate societățile afirmația este exprimată prin mișcarea capului pe verticală de sus în jos. În India, de exemplu, oamenii își duc capul de la un umăr la celălalt pen- tru a „spune da” sau a indica acordul. Această mișcare este foarte diferită de scuturarea capului pentru că în rotirea capu- lui, capul este balansat dintr-o parte în alta în același plan cu partea din față a corpului. Capul poate fi rotit repetat dintr-o parte în alta a corpului sau rotirea poate fi executată printr-o mișcare scurtă și rapidă a capului spre unul din umeri. Deși există diferențe culturale în mișcările capului folosite de oa- meni pentru a exprima „da” și „nu”, obiceiul de a coborî ca- pul ca semn de supunere pare să fie universal. De fapt, capul este folosit pentru a exprima supunerea în mai multe feluri: • APLECAREA CAPULUI. Când oamenii trec pe lângă doi cu- noscuți care poartă o conversație, veți observa deseori că își apleacă scurt capul pentru a se asigura că nu deranjează și a se scuza pentru orice neplăceri ar fi putut crea. Unii oameni fac acest gest involuntar când se apropie de o persoană im- portantă, mai ales când persoana este necunoscută lor sau când ea participă la o conversație cu o altă persoană. Obser- vând ce se întâmplă cu capetele oamenilor când se apropie de indivizi cu statut social înalt, putem identifica sentimentele lor; cei care nu acordă mare importanță diferențelor de statut de obicei nu schițează nici un gest sumisiv, iar cei care simt că Indicatori ai supunerii Înclinarea capului. Aici Jerry Hall trimite un mesaj foarte clar de liniștire Prințului Charles înclinând capul într-o parte. Peter Collett incomodează o persoană importantă sunt foarte înclinați să își arate disconfortul aplecându-și puțin capul. DATUL DIN CAP. Și datul din cap este o parte integrală a conversației. De multe ori vedem oameni care preiau rolul as- cultătorului și dau încet din cap în timp ce partenerul vorbeș- te. Fac acest lucru atât pentru a arăta că ascultă cât și pentru a semnala că nu doresc să preia rolul vorbitorului. Când acest gest este făcut rapid, ascultătorul arată că înțelege ce spune vorbitorul, dar deoarece conține o nuanță de grabă, arată fie că ascultătorul îl susține pe vorbitor din toată inima, fie că as- cultătorul vrea să preia rolul vorbitorului. Așa că, dacă datul lent din cap transmite mesajul „Înțeleg ce spui și vreau să con- tinui să te ascult”, datul rapid din cap trimite unul din urmă- toarele două mesaje — fie „sunt total de acord cu tine”, fie „te înțeleg dar grăbește-te. Vreau să spun și eu ceva!” Distincția între aceste două mesaje depinde de obicei de direcția privi- rii ascultătorului — dacă acesta privește spre vorbitor, el sau ea îl încurajează iar dacă se uită în altă parte, vrea să ia cu- vântul. ÎNCLINAREA CAPULUI. După cum am văzut, persoanele sumisive își lasă deseori capul în jos sau îl întorc într-o parte, Înclinarea capului este folosită pentru a liniști deoarece expu- ne gâtul, care este o parte vulnerabilă a corpului și pentru că face persoana să pară mai mică și deci mai puțin amenință- toare. În același timp face persoana să pară neajutorată, ca un bebeluș cu capul într-o parte. De fapt, este foarte probabil ca acest gest să vină chiar din sentimentul inocent de neajutora- re pe care l-am trăit când eram bebeluși, întorcând capul în- tr-o parte și lăsându-l pe umărul părintelui. Găsim reminis- cențe ale acestor experiențe timpurii în ridicatul din umeri care este de multe ori executat cu capul înclinat într-o parte. Întoarcerea capului tinde să fie folosită de persoane care do- resc să pară sumisive sau atrăgătoare din punct de vedere se- xual, sau și una și alta. Există mai multe cercetări care arată că femeile folosesc acest gest mai mult decât bărbații dar această ipoteză nu a fost susținută de rezultatele cercetărilor.6 O cercetare făcută în Italia de Marco Costa, Marzia Menzani Indicatori ai supunerii și Pio Ricci Bitti, analiza mostre ale acestui gest în picturile din secolele XH1-XIX.7 S-a descoperit că portretele comanda- te de bărbații importanți rareori includeau acest gest dar în portretele unor figuri religioase sau pioase el apărea deseori. În această cercetare oamenii de știință au descoperit și că ges- tul este mai pronunțat la femei decât la bărbați. Dacă în acest caz arta copiază viața rămâne însă de văzut. Ochii Pentru speciile solitare sau pentru cele cu un puternic simț al teritorialității, fuga este soluția naturală într-un conflict în care se pare că vor pierde. Pentru aceste specii este mai bine să fugă și să trăiască pentru a mai lupta și a doua zi decât să riște să fie rănite. La o specie socială, ca a noastră, fuga nu este o opțiune pentru că viețile noastre se bazează pe cooperare. Asta înseamnă că nu putem pur și simplu să o rupem la fugă când apare o confruntare — trebuie să găsim modalități de a conviețui. Un fel de a face acest lucru este prin intermediul ex- presiilor sumisive. Acestea ne permit să rezolvăm conflictele fără să fim răniți sau să ne pierdem viața și ne ajută să conti- nuăm să lucrăm împreună. Dacă analizăm mai atent expresiile sumisiunii, descoperim că ele conțin elemente simbolice ale fugii. Acestea pot fi ob- servate în felul în care membrii speciilor sociale își folosesc ochii. Când se întâlnesc cu un individ dominant, ei se anga- jează în ceea ce zoologul Michael Chance a numit „izolare” — adică își feresc privirea pentru a-l elimina pe individul domi- nant din câmpul vizual.8 Acest gest are mai multe efecte im- portante pentru oamenii supuși. În primul rând, eliminând persoana dominantă din câmpul vizual, persoana subordona- tă reușește mai ușor să își reducă sentimentul de frică. Izola- rea este ca un fel de fugă psihologică — permite indivizilor să elimine potențialii atacatori din mintea lor. În al doilea rând, izolarea arată că subordonatul nu are nici o intenție de a ata- ca persoana dominantă. Pentru că dacă l-ar privi pe celălalt, acest gest ar putea fi un preludiu al atacului, în timp ce, uitân- 72 Peter Collett du-se în altă parte, se pregătește de apărare. În al treilea rând, ferindu-și privirea și aservindu-se poate „îndepărta” orice agresiune din partea persoanei dominante. Pentru că expresi- ile supunerii sunt conectate direct cu inconștientul nostru. Când ne aflăm în fața unei persoane care încearcă să pară mică, slabă și lipsită de apărare, impulsurile noastre agresive sunt barate automat. Există mai mulți indicatori ai privirii asociați cu supunerea: • PLECAREA PRIVIRII. Oamenii își lasă deseori privirea în jos pentru a părea supuși. Acest gest este de obicei o acțiune con- știentă și deliberată și este făcut cu intenția de a liniști o per- soană mai dominantă. Plecarea privirii este folosită și ca un semnal de flirtare. • PENDULAREA. Persoanele sumisive își mișcă de multe ori privirea de la un capăt la celălalt al câmpului vizual, deseori fără a-și mișca și capul. Acest gest este făcut nu numai pen- tru a asimila tot ceea ce se întâmplă în jur ci și instinctiv, pen- tru a căuta posibile căi de scăpare. • OCHII MĂRIȚI. Aici pleoapele sunt trase înapoi pentru a face ochii să pară mai mari, transmițând astfel o imagine de atenție inocentă. Când interlocutorul nu înțelege ce se întâm- plă în realitate, poate fi foarte dezarmant. Acest gest se bazea- ză pe faptul că bebelușii au ochii disproporționat de mari în comparație cu restul feței.9 Ochii măriți sunt un semnal înnăs- cut care dezarmează: simțim nevoia de a proteja și susține ori de câte ori întâlnim pe cineva care are ochii mari sau care și i-a mărit pentru a părea mai atrăgător. Merită să observăm că toate aceste expresii oculare sunt si- metrice — cu alte cuvinte, ambii ochi fac același lucru. Mișcă- rile asimetrice ale ochilor tind să fie asociate cu un tip de schimb mai puțin formal, ca prietenia. Totuși există și diferen- țe între aceste expresii oculare. Atât coborârea privirii cât și pendularea sunt motivate de sentimente negative ca frica sau rușinea, în timp ce ochii măriți sunt un gest făcut cu intenția de a dezarma și atrage grija celuilalt. Indicatori ai supunerii 73 Un alt mod în care oamenii încearcă să dezarmeze este pur- tând ochelarii de vedere sau de soare sus pe cap. Ridicarea ochelarilor în acest mod este ca ridicarea vizorului unui coif — arată că nu există intenția unei amenințări. Când ochelarii sunt așezați pe cap, creează o imagine de „patru ochi”, cu ochii ochelarilor deasupra și ochii adevărați dedesubt. Deoarece ochii din ochelari sunt mai mari, ei preiau rolul de semnaliza- re jucat de obicei de ochi. Devin stimuli „supranormali” cre- ând impresia că persoana are ochi foarte mari — cu alte cu- vinte, este ca un bebeluș. De-a lungul Rivierei franceze — de fapt în orice loc unde oamenii sunt fără griji și deschiși — veți vedea femei care se plimbă, cu un aer încrezător, bine îmbră- cate; cu ochelarii de soare pe cap. Dacă le-ați întreba de ce poartă ochelarii pe cap, probabil ar răspunde că este mai co- mod așa. Totuși adevăratul motiv pentru care o fac este spre a părea frumoase, neamenințătoare și atrăgătoare. Sprâncenele La adulți poziția sprâncenelor poate transmite mai multe mesaje în funcție de acțiunile ochilor. Există patru posturi de bază care implică mișcarea sprâncenelor și ochilor: (1) sprân- cenele și ochii relaxați — este expresia feței în stare de odihnă, (2) sprâncenele relaxate și ochii măriți — este expresia amenin- țătoare a furiei, incluzând uneori și coborârea sprâncenei (3) sprâncenele ridicate și ochii măriți — este expresia facială aso- ciată cu reacția prototipică la frică și (4) sprâncenele ridicate și ochii relaxați — este expresia facială a sumisiunii. Romanii foloseau termenul de super cilium, tradus ad litte- ram prin „sprâncene ridicate”, pentru a se referi la expresia facială în care sprâncenele sunt ridicate iar ochii puțin închiși. Desigur, aceasta nu este o expresie de sumisivitate — este exact opusul ei, o expresie mândră sau arogantă, de superio- ritate. Faptul că acest gest și această expresie facială pentru su- misivitate au fost reținute și s-a făcut diferența cu alte expre- sii faciale în funcție de poziția ochilor în repaus sau ușor în- 74 Peter Collett chiși arată cât de complexe pot fi expresiile faciale. Deși dife- rența dintre cele două gesturi este o problemă de milimetri, nimeni nu confundă expresia facială a superiorității cu una de sumisivitate. Când oamenii vor să demonstreze că nu reprezintă o ame- nințare, își ridică deseori sprâncenele. Acest gest îi face să pară atenți și impresionați. Când sprâncenele sunt ridicate și unite spre centrul feței, creează impresia de îngrijorare. Desigur, sprâncenele pot fi ridicate și fără să fie unite. Când sunt și ri- dicate și unite, rezultatul este un gest hibrid care exprimă su- misiune și îngrijorare. Mai multe staruri de cinema au transmis mesaje duble fo- losindu-se de sprâncene. Dacă ar exista Oscaruri pentru sprân- cene, Woody Allen ar fi mai mult ca sigur nominalizat. În fil- me ca Annie Hall, sprâncenele lui par să aibă o viață proprie, uneori subliniind confuzia, alteori ridicându-se pentru a dis- persa antagonismul care se aduna împotriva sa. Dar în gale- ria sprâncenelor celebre cele ale lui Groucho Marx sunt pe pri- mul loc. Ni-l amintim cu toții pe Groucho pentru mustața sa enormă și strălucitoare, trabucul și ochii extrem de mobili. Dar ceea ce l-a consacrat ca actor în amintirea publicului a fost ges- tul său caracteristic — felul în care se ridicau sprâncenele sale când dădea un răspuns caraghios. După replică, Groucho își mișca sprâncenele în sus și în jos, pentru a arăta că asta era tot ce avea de spus. Aici sprâncenele acționau ca o pereche de puncte, sau mai curând ca două semne de exclamare, permi- țându-i lui Groucho un moment de triumf și dând audienței ocazia de a savura momentul. Foarte puțini actori britanici și-au mai folosit sprâncene- le pentru a produce un efect atât de bun. Sprâncenele acto- rului interbelic Basil Rathbone erau un model virtual al ex- presiei de aroganță. Gestul caracteristic al lui Roger Moore era ridicarea unei singure sprâncene — și anume sprâncea- na stângă —, gest pe care îl folosea regulat pentru a părea încurcat, seducător sau atotștiutor în rolurile sale ca Sfântul și James Bond. Ori de câte ori un răufăcător trebuia prins sau o femeie frumoasă trebuia să fie impresionată, sprâncenele Indicatori ai supunerii 7 5 sale treceau la acțiune, uneori eclipsându-l chiar și pe Roger Moore însuși. Zâmbetul Felul în care zâmbesc oamenii unii la alții poate oferi indi- cii despre raporturile de putere care există între ei.10 Darwin a observat că zâmbetul și râsul apar de multe ori împreună. El a tras de aici concluzia că acestea au aceleași origini și că zâmbetul este numai o formă atenuată a râsului. Această idee pare foarte convingătoare, mai ales când ne gândim cât de ușor este să trecem de la zâmbet la râs și cât de aproape este fericirea de amuzament. În multe limbi cuvintele pentru zâm- bet și râs au chiar aceeași rădăcină. Totuși această teorie a fost contrazisă de descoperirea că cimpanzeii au două expresii faciale foarte diferite care cores- pund zâmbetului și râsului uman — „o mină sumisivă” în care buzele sunt retrase și se văd dinții și „o mină jucăușă” în care mandibula se lasă în jos și colțurile gurii se trag înapoi.11 Mina jucăușă la cimpanzei este foarte aproape de râsul uman pentru că gura se deschide larg și este însoțită de o vocaliza- re ritmică. În același timp mina sumisivă a cimpanzeului sea- mănă foarte mult cu zâmbetul uman pentru că ambele sunt lipsite de vocalizare și se văd bine dinții. Aceste două expre- sii ale cimpanzeilor au funcții foarte diferite. Totuși râsul uman și zâmbetul apar de multe ori împreună și par să servească aceluiași scop. Acest lucru sugerează că, în timpul evoluției, râsul uman și zâmbetul au mers într-o direcție convergentă. Pentru strămoșii noștri îndepărtați ele erau foarte diferite dar pentru noi ele sunt foarte asemănătoare. Dacă expresia de sumisiune a cimpanzeului este afișată cu intenția de a liniști indivizii dominanți, oare zâmbetul serveș- te aceleași funcții la om? Răspunsul este „da”, dar depinde de cât de prietenoasă este situația și de felul de zâmbet care este produs. Să luăm, de exemplu, cazul în care doi oameni sunt împreună și unul are un status mai înalt decât altul. Când si- 76 Peter Collett tuația nu este foarte prietenoasă, persoana subordonată va zâmbi mult foarte probabil mai mult decât persoana dominan- tă. Aici zâmbetul joacă rolul de a calma. Totuși când situația este prietenoasă, persoana dominantă poate să zâmbească mai mult decât subordonatul său. Diferența între cele două situa- ții se pare că nu este faptul că subordonatul zâmbește mai pu- țin ci faptul că persoana dominantă zâmbește mai mult în si- tuația prietenoasă. Cu alte cuvinte, indivizii subordonați pro- duc un număr similar de zâmbete, indiferent dacă situația este prietenoasă sau neprietenoasă dar persoanele dominante zâm- besc mult mai puțin în situații neprietenoase și mult mai mult în situații prietenoase. Marvin Hecht și Mariane LaFrance, care au studiat acest fenomen, arată că dacă o persoană subordo- nată trebuie să zâmbească pentru a calma o persoană domi- nantă, aceasta din urmă are „dreptul” de a zâmbi când îi pla- ce.12 Motivul pentru care o persoană dominantă zâmbește mai mult într-o situație prietenoasă devine clar când ne gândim la felurile în care oamenii își aranjează toate trăsăturile faciale pentru a-și construi un zâmbet. Știm cu toții că unele zâmbete sunt autentice iar altele fal- se, deoarece vedem oameni prefăcându-se că sunt fericiți și știm cum este când zâmbim deși ne simțim groaznic. Cu toa- te că ne întâlnim frecvent cu zâmbete false și petrecem foarte mult timp producându-le pentru alții, numai de când expre- siile faciale au început să fie studiate în amănunt am ajuns să înțelegem prin ce diferă un zâmbet autentic de unul fals. Unul dintre primii oameni de știință care au abordat aceas- tă problemă a fost anatomistul francez Guillaume Duchenne de Boulogne, care a publicat cartea Mecanisme de lα physiono- mie umaine în 1862, cu zece ani înainte de publicarea cărții lui Darwin despre față. Duchenne era fascinat de musculatura fe- ței — un interes pe care se spune că 1-a dobândit examinând capetele tăiate de ghilotină. El a fost și prima persoană care a aplicat curenți electrici pe față pentru a vedea cum funcționea- ză mușchii.13 Duchenne a descoperit că zâmbetele autentice implică două seturi de mușchi. Primul, zygomatic major, este compus Indicatori ai supunerii din mușchii de pe partea laterală a feței care sunt legați de col- țurile gurii. Când aceștia sunt contractați, colțurile gurii sunt trase în sus, obrajii se umflă și dinții sunt uneori vizibili. Al doilea set de mușchi, orbicularis oculi, sunt dispuși în jurul ochilor. Când aceștia se contractă, ochii devin mai înguști și lângă ei apare „laba gâștii”. Duchenne a recunoscut că un in- diciu-cheie al zâmbetului autentic era regiunea ochilor, pen- tru că dacă zygomatic major se află sub control conștient, orbi- cularis oculi se află în afara controlului conștient. După păre- rea sa: Emoția bucuriei sincere este exprimată pe față de acțiunea combinată a mușchilor zygomatic major și orbicularis oculi. Pri- mul ascultă de voință dar al doilea este pus în joc numai de emoțiile într-adevăr plăcute ale sufletului… Mușchiul din ju- rul ochiului nu ascultă de voință; este stimulat numai de un sentiment autentic, de o emoție agreabilă. Inerția sa, în zâm- bet, demaschează un prieten fals. Dacă urmăriți felul în care se comportă o persoană subor- donată față de una dominantă, veți observa că majoritatea zâmbetelor ei antrenează mușchii din jurul gurii și nu pe cei din jurul ochilor — cu alte cuvinte, sunt zâmbete „cu gura” și nu zâmbete „gură și ochi” sau ceea ce se numește „zâmbete Duchenne”. În sensul strict al cuvântului, zâmbetele care im- plică numai gura sunt zâmbete false pentru că ele pretind că exprimă o plăcere când de fapt sunt motivate numai de do- rința de a apărea sociabil și neamenințător. Dar dacă urmăriți felul în care persoanele dominante se comportă cu subordo- nații, veți observa că ele zâmbesc mult mai puțin dar că zâm- betele lor sunt mai degrabă zâmbete „gură și ochi”. Această diferență apare pentru că subordonații folosesc zâmbetul pen- tru calmare, în timp ce persoanele dominante au dreptul de a zâmbi când și cum doresc. Zâmbetele exprimate cu scopul de a liniști pot fi diferite de zâmbetele autentice și din alte punc- te de vedere. De exemplu, ele pot trage colțurile gurii lateral și nu în sus, astfel încât expresia care rezultă seamănă mai 78 Peter Collett mult cu o grimasă decât cu un zâmbet. În situații extreme col- țurile gurii pot cădea momentan în jos, încorporând astfel do- vada efemeră a fricii în zâmbet. În aceste feluri dar și în alte- le, zâmbetul poate arăta ce se află în spatele fațadei și, din acest motiv, sentimentele reale ale unei persoane. S-a descoperit că femeile zâmbesc mult mai mult decât băr- bații.14 Acest lucru se poate datora poziției subordonate pe care femeile o ocupă în societate, deși nu explică și de ce be- belușii fetițe zâmbesc mai mult decât bebelușii băieți chiar de la două luni. Cercetările fotoportretelor din albumele școlare arată că pe măsură ce cresc, fetele continuă să zâmbească mai mult decât băieții și că diferența este mai pronunțată după pu- bertate. Când femeile ocupă poziții de putere, nu își abando- nează automat obiceiul de a zâmbi adoptând un comporta- ment mai masculin. S-a descoperit că femeile care au roluri și poziții înalte nu zâmbesc mai puțin decât femeile care au ro- luri mai puțin importante, dar că bărbații care ocupă poziții înalte zâmbesc mult mai puțin decât cei care au roluri în care au mai puțină putere. Testosteronul joacă un anumit rol aici, pentru că bărbații cu un nivel înalt de testosteron tind să pro- ducă zâmbete similare, cu mai puțină activitate în zona gurii și ochilor, în timp ce bărbații cu un nivel mai redus de testos- teron zâmbesc mai frecvent și afișează zâmbete mai largi.15 Aceste diferențe se reflectă în inferențele pe care oamenii le fac pe baza zâmbetului. Când bărbații și femeile zâmbesc, ambii sunt considerați ca fiind fericiți, mulțumiți și relaxați. Bărbații care nu zâmbesc, pe de altă parte, sunt văzuți ca dominanți, în timp ce femeile care nu zâmbesc sunt pur și simplu considerate nefe- ricite. Aceste inferențe pot fi legate de faptul că femeile zâmbesc mult mai mult decât bărbații, astfel încât dacă un bărbat nu zâm- bește asta pare destul de normal, în timp ce o femeie care nu zâm- bește poate părea destul de ciudat. Prin urmare, pentru a părea normal o femeie trebuie să zâmbească mult mai mult decât un bărbat. Pe de altă parte, un bărbat nu are nevoie să zâmbescă mult pentru că ceilalți bărbați nu zâmbesc prea mult. Când oamenii sunt rugați să privească o figură zâmbitoa- re și să decidă dacă zâmbetul este autentic, se uită automat la Indicatori ai supunerii 79 zona unde se formează ridul numit laba gâștii în exteriorul ochilor. Ei par să știe instinctiv că zâmbetele autentice ridea- ză această parte a feței și că acolo trebuie să privească. Totuși deși știu foarte clar unde trebuie să privească atunci când sta- bilesc autenticitatea unui zâmbet, oamenii sunt destul de fe- riciți să accepte și zâmbetele false. De exemplu, când cineva a făcut un pas greșit, oamenii sunt mai înclinați să trateze per- soana respectivă cu mai multă îngăduință dacă se scuză prin- tr-un zâmbet. Interesant este și că nu contează foarte mult dacă zâmbetul pe care îl produce persoana este autentic sau fals — contează numai să fie un fel de zâmbet și atunci oamenii sunt pregătiți să fie îngăduitori. Acest lucru sugerează că deși sun- tem capabili să distingem între un zâmbet autentic și unul fals, nu ne exercităm întotdeauna această capacitate — există mo- mente în care chiar o reprimăm în mod intenționat. Important pentru noi este ca ceilalți să zâmbescă în momentul potrivit. Faptul că zâmbetul lor este fals nu pare să ne deranjeze prea mult. Înroșirea feței Pentru Charles Darwin, înroșirea feței și nu râsul era ges- tul care îl diferenția pe om de celelalte animale.16 Opiniile lui Darwin despre înroșirea feței erau conforme cu atitudi- nile care se formaseră cu un secol în urmă și mai persistau încă și în epoca victoriană. În secolul al XVIII-lea, englezii au avansat ideea că înroșirea feței și rușinea sunt semnele exterioare ale sensibilității unei persoane. Ei au gândit în fe- lul următor: o persoană poate să se simtă rușinată numai dacă este capabilă să aibă sentimentul de rușine dar este in- capabilă să îl ascundă. Desigur, englezii au sesizat că nu pu- teau afirma același lucru și despre străini. După cum arată Christopher Ricks, „printre obiecțiile englezilor față de străini era și faptul că aceștia sunt «insolenți», nu pot fi fă- cuți să se simtă rușinați și din acest motiv nu se poate avea încredere în ei. Mai ales francezii… Cum să ai încredere în- 80 Peter Collett tr-o persoană care face tot ce poate pentru a ascunde faptul că roșește?”17 Victorienii au adăugat o atitudine ambivalentă înroșirii fe- ței — ei o priveau ca pe un semn de sensibilitate dar simțeau în același timp că este neadecvat pentru bărbați să își arate sen- timentele roșind de față cu alte persoane. Pe de altă parte, fe- meile trebuiau să roșească atunci când se întâmpla ceva jenant. De exemplu, dacă o tânără era prezentă când un bărbat men- ționa subiectul sexului, trebuia să arate cât de șocată și de ino- centă era roșind. Această reacție transmitea un dublu mesaj, pentru că pe lângă faptul că declara inocența doamnei arăta și că aceasta avea destule informații despre subiect ca să fie șocată. Acest mesaj dublu al înroșirii feței — faptul că admi- tea tocmai ceea ce încerca să ascundă — îi fascina pe victo- rieni. Ca și faptul că înroșirea feței nu putea fi controlată con- știent. Principiile ordinii și autocontrolului erau esențiale în societatea victoriană. Înroșirea feței reprezenta o negare tota- lă a acestor principii și din acest motiv contrazicea tocmai lu- crurile pe care societatea dorea să le impună. De aceea engle- zii considerau înroșirea feței fascinantă — ea arăta că senti- mentele autentice nu pot fi mascate și că emoțiile pot triumfa asupra rațiunii. Oamenii de știință victorieni erau fascinați și perplecși în fața acestei reacții. Darwin însuși recunoștea că anumite ani- male se înroșesc atunci când devin pasionale, dar că nu exis- tă specii animale care să se simtă jenate. Darwin a conchis că numai oamenii sunt capabili de acest sentiment pentru că nu- mai ei posedă un nivel suficient de autoconștientizare care să dea naștere acestei reacții. Astfel, arăta el, înroșirea feței repre- zintă mult mai mult decât capacitatea de a se gândi la propria persoană: „nu simplul act de a reflecta la propria înfățișare, ci gândul la ce ar putea gândi alții despre noi ne determină să roșim”. Jena, conștientizarea propriilor trăiri și îngrijorarea pentru opinia celorlalți par să fie esențiale în înroșirea feței. De mul- te ori roșim când știm că am făcut un lucru rău sau când am încălcat așteptările altora față de noi, dar roșim și arunci când Indicatori ai supunerii atragem atenția altora asupra noastră făcând un lucru pozitiv. Acesta este motivul pentru care este la fel de probabil să ro- șim când am fost prinși pe picior greșit ca și atunci când cine- va ne oferă un compliment. Totuși nu numai recunoașterea eșecurilor și realizărilor noastre ne face să roșim; roșim și atunci când vedem că alte persoane se simt jenate, mai ales dacă ne identificăm strâns cu ele.18 Înroșirea implică activarea sistemului nervos vegetativ, și reacția ia forma unui aport crescut de sânge la nivelul obraji- lor și uneori chiar și la nivelul gâtului și pieptului. Cum anu- me funcționează înroșirea este încă un mister, deși multe in- formații atestă că este asociată cu o atenție neașteptată și ne- dorită din partea altora. Indivizii cei mai predispuși la înroși- re sunt cei care își fac cele mai multe griji pentru felul în care sunt văzuți de ceilalți și care sunt cei mai dornici să se com- porte corect și să nu facă un lucru greșit. Când cineva face o gafă socială sau spune un lucru jenant, roșeața trădătoare îl dă de gol deseori. Paradoxal este că persoana se poate baza de obicei pe această reacție pentru a ieși din cauză, întrucât reac- ția funcționează ca o scuză, arătând că ea aderă la normele grupului. Acest lucru poate fi văzut în reacțiile pe care înroși- rea le trezește în ceilalți — s-a descoperit, de exemplu, că per- soanele care fac un lucru greșit și apoi roșesc sunt tratate cu mai multă îngăduință decât cele care fac aceeași greșeală dar nu roșesc.19 Înroșirea este o parte integrală a sentimentului de jenă și este deseori însoțită de alte semne ale rușinii, ca perturbările discursului verbal și zâmbetele cu jumătate de gură sau cobo- rârea privirii în pământ, atingerea feței sau apariția fugitivă a limbii. În acest sens înroșirea funcționează mai mult ca o for- mă de liniștire, arătând altora disconfortul și regretul nostru. Totuși spre deosebire de alte forme de liniștire, înroșirea este în întregime în afara controlului nostru voluntar — nu putem roși deliberat și nu putem elimina roșeața dacă aceasta a în- ceput să se instaleze. Din acest motive reacția este o experien- ță atât de dureroasă pentru persoana care se înroșește la față Și un indicator foarte expresiv pentru toată lumea. Peter Collett Limba Când copiii sau adulții sunt absorbiți de o sarcină, deseori scot limba printre dinți. „Arătarea limbii”, cum este numită, este asociată cu efortul și concentrarea. S-a avansat și ipoteza că acest gest poate funcționa ca un semnal inconștient de res- pingere — cu alte cuvinte, oamenii scot vârful limbii pentru a arăta altora că nu doresc să fie abordați.20 Există dovezi expe- rimentale care sprijină această teorie pentru că s-a descoperit că indivizii sunt mai ezitanți în abordarea unei persoane care este ocupată și își arată vârful limbii decât în abordarea une- ia la fel de ocupate dar a cărei limbă nu se vede. 21 Desigur, această reacție nu are nimic misterios; pur și simplu ne este mai greu să abordăm persoanele la care se vede limba pentru că nu ne place să deranjăm pe cineva care este clar preocupat de altceva. Totuși există dovezi că arătarea limbii este folosită și în alte situații pentru a ține oamenii la distanță. într-o analiză deta- liată a unui film cu doi tineri care se sărută pe o bancă în parc, Adam Kendon a descoperit că fata controla gradul de inti- mitate al întâlnirii retrăgându-se din când în când și arătân- du-și atunci vârful limbii.22 Afișarea limbii era un mod de a-i transmite prietenului că este temporar inaccesibilă. În majori- tatea cazurilor când se arată limba oamenii nu sunt conștienți de faptul că aceasta transmite un semnal. Tânăra de pe bancă probabil nu știa că își arată limba și cu atât mai puțin că o fo- losea pentru a controla entuziasmul prietenului ei. Deși el a răspuns la arătarea limbii, este foarte improbabil ca el să fi con- știentizat ceea ce se întâmpla. Când oamenii se simt rușinați, de multe ori scot repede vârful limbii afară. Acest gest este total diferit de arătarea lim- bii, pentru că limba poate fi arătată timp de mai multe minu- te dar această mișcare fulgerătoare cu vârful limbii nu durea- ză de obicei mai mult de o secundă — limba pur și simplu iese fugitiv din gură și apoi intră la loc. Dacă arătarea limbii este asociată cu concentrarea mentală și cu inaccesibilitatea, expu- Indicatori ai supunerii 83 nerea fugitivă a vârfului limbii este un indicator al jenei. Când o persoană este tachinată sau simte că a fost prinsă cu greșea- la, frecvent își arată vârful limbii, uneori chiar zâmbind. Este foarte posibil ca acest gest rapid să aibă rolul de a-i ține pe cei- lalți la distanță. „Perierea” În lumea simienilor indivizii care ocupă poziții similare în ierarhia socială de obicei se curăță și se îngrijesc cu rândul, în- lăturând insectele, păduchii și pielea moartă din părul celui- lalt. Acest tip de curățare este reciproc: este o expresie a prieteniei și solidarității între egali. Prin urmare, este foarte di- ferit de ceea ce se întâmplă când un subordonat face toaleta unui individ dominant. In această situație curățarea este o ra- tificare a puterii. Din acest motiv este unidirecțională, îndrep- tată de la subordonat către superior și niciodată invers. Comparând acest lucru cu atingerea umană, descoperim că atingerea este aceeași între prieteni dar diferită între oameni de statut diferit. De exemplu, prietenii se încurajează deseori și își manifestă afecțiunea atingându-se unul pe altul. Totuși în cazul diferențelor de putere, pattern-urile atingerii umane sunt total diferite de ceea ce se poate constata la simieni — pentru că în timp ce persoanele dominante își rezervă dreptul de a-și atinge subordonați, aceștia din urmă trebuie să se asi- gure că nu își ating superiorii. La oameni, din acest motiv, a face toaleta pentru reafirmarea statutului a fost în cea mai mare parte transpusă în planul verbal — când vrem să ne pe- riem șeful pentru a obține o favoare, recurgem la „conversa- ția de periere”. Cu alte cuvinte, în loc să ne folosim mâinile pentru a-i mângâia corpul, folosim cuvintele pentru a-i mân- gâia orgoliul. „Perierea” verbală are rolul de a ajuta oamenii să pară plă- cuți și neamenințători în fața altora. Dorința de a fi plăcut de alții este adânc înrădăcinată — de fapt, este esențială pentru o specie socială ca a noastră — și este foarte importantă când 84 Peter Collett oamenii pe care sperăm să îi impresionăm sunt mai puternici decât noi. Există două strategii de bază într-o astfel de situa- ție. Prima este „autodevalorizarea” — spunem lucruri negati- ve despre noi — iar a doua „promovarea celuilalt” — spunem lucruri pozitive despre celălalt. Autodevalorizarea poate fi atinsă prin minimalizarea realizărilor proprii, ascunderea ta- lentelor noastre sau negarea oricărei responsabilități pentru realizările noastre sau ale altora. Persoanele sumisive o folosesc deseori când vorbesc cu indivizi dominanți. Acest lu- cru le face să pară neamenințătoare și face persoana dominan- tă să se simtă mai importantă. Persoanele importante folosesc uneori strategii de autode- valorizare cu subordonații dar în acest caz intenția lor este de obicei să invite la contrazicere. Când șeful se întoarce spre unul din subordonați după ce a făcut o prezentare unui client și spune „Știi, nu cred că mi-a ieșit prea grozav”, el nu cere subalternului să fie de acord cu el, ci întinde o „capcană a mă- gulirii” invitându-și discret subalternul să spună un lucru care să îl măgulească, ceva de genul „Nu este adevărat, șefule. Ai fost minunat!” Capcanele de acest tip sunt folosite deopotri- vă de subordonați și de egali. De exemplu, când un cuplu se întoarce de la o petrecere și soția spune „Celelalte femei erau minunate”, ea nu își invită soțul să fie de acord cu ea — spe- ră că el va spune ceva de genul „Nu-i adevărat, draga mea. Nici una nu se putea compara cu tine!” Frumusețea capcanei măgulirii este că o persoană poate auzi lucruri bune despre ea fără să fie obligată să le spună ea însăși. Ademenind oamenii să ne facă complimente îi putem determina să spună lucruri pe care nu le mai pot retrage mai târziu și care vor influența felul în care se vor gândi la noi în viitor. Cu ani în urmă, psihologii au descoperit că dacă oame- nii pot fi convinși să își asume în mod public păreri care nu le aparțin, mai târziu sunt înclinați să adere la ele.23 Același lu- cru este valabil și pentru capcana măgulirii. Dacă puteți atra- ge pe cineva să spună lucruri pozitive despre dumneavoastră, este mai probabil ca persoana să fie impresionată de dumnea- voastră în viitor. Indicatori ai supunerii 8 5 Există mai multe feluri în care oamenii se pot băga pe sub pielea altora. Unul este să fie de acord cu tot ceea ce spune ce- lălalt; iar altul este să facă favoruri. Al treilea, și de departe cea mai populară strategie, este flatarea.24 Când adresăm cuiva un compliment, suntem conștienți de ceea ce facem, dar rareori sesizăm motivele noastre sau felul în care acestea ne determi- nă inconștient acțiunile. Cei mai mulți dintre noi ar fi îngro- ziți să descopere cât de mult își schimbă comportamentul în prezența persoanelor influente și atractive, în speranța că vor fi considerați plăcuți și interesanți. Și totuși facem acest lucru constant — ne exprimăm acordul cu ceea ce spun, ne ascun- dem opiniile reale, le spunem cât de inteligenți sunt și în ge- neral ne comportăm astfel încât să fim mai acceptabili. Arta de a ne face plăcuți este o parte foarte necesară în con- tactele noastre sociale; de asemenea, este și un lubrifiant esen- țial în afaceri. Ea unge roțile organizației, reducând fricțiunea între oameni la diferite niveluri și netezind urcușul pe scara corporativă. Cercetările arată tristul adevăr că persoanele care transformă arta de a se face plăcuți superiorilor într-o preocu- pare permanentă se bucură de un succes mai mare în carieră decât cei care se concentrează pe realizarea unor produse de calitate.25 Arta de a se face plăcut are niște beneficii evidente pentru angajații dintr-o corporație pentru că le permite să obțină fa- voruri de la șeful lor cu un cost personal foarte mic. Totuși există întotdeauna riscul ca „peria” să fie recunoscută și pri- vită la adevărata ei valoare. Astfel motivele celui care a folo- sit-o vor fi analizate. Când cel care aduce laudele are un sta- tut mai mic decât ținta laudei sale, există un pericol mult mai mare ca ținta laudelor să decidă că autorul lor nu era sincer, pur și simplu pentru că el sau ea are prea multe de câștigat. Există mai multe trucuri pe care oamenii le folosesc pentru a face „perierea” mai puțin transparentă: • MINIMIZAREA. Pentru a-și masca motivele oamenii aleg de- seori o versiune mai slabă a periuței — de exemplu, să adre- sezi cuiva un compliment în loc să îi faci o favoare. Deoarece 86 Peter Collett favorurile implică mai mult timp și efort decât complimente- le, au o probabilitate mult mai mare de a fi observate și a trezi suspiciuni. • DILUAREA. Un alt truc este folosirea unei forme „diluate” în locul uneia „concentrate” — de exemplu, să adresezi un compliment șefului pentru o anumită formulare și nu pentru tot discursul. • SIMPLIFICAREA. Strategiile care combină diferite tipuri de „periere” sunt mult mai evidente decât cele care conțin arti- ficii de un singur fel. Acesta este motivul pentru care cele mai eficiente forme de a se face plăcut cuiva sunt cele care conțin un singur fel de artificiu. • CAMUFLAREA. Pentru a funcționa, arta de a se face plăcut trebuie să aibă loc într-un context adecvat și să fie în concor- danță cu relația pe care o are autorul cu ținta sa. De exemplu, dacă un membru mai tânăr al consiliului de conducere îl feli- cită pe directorul executiv pentru discursul pe care 1-a ținut investitorilor, nu apare nici o suspiciune. Totuși dacă aceeași persoană face o remarcă măgulitoare la adresa tunsorii direc- torului executiv acest lucru va trage clopotul de alarmă. Pe de altă parte, secretara directorului executiv poate comenta foar- te relaxată tunsoarea cea nouă a șefului ei pentru că rolul ei implică și să se asigure că el arată bine. • SELECTAREA. Cercetările arată că persoanele care au un ni- vel înalt al stimei de sine agreează laudele dar cele care au un nivel scăzut al stimei de sine nu le agreează. De asemenea, oa- menii consideră complimentele care sunt în concordanță cu felul în care se văd ei înșiși ca fiind adevărate și pe cele care sunt contrarii ca fiind false.26 De exemplu, un maestru șahist care se consideră inteligent dar neatrăgător va privi compli- mentele referitoare la inteligența sa ca fiind autentice iar pe cele referitoare la înfățișare ca fiind false. Pentru a avea suc- ces, o persoană care dorește să se facă plăcută trebuie să știe nu numai cum să flateze ci și pe ce temă să flateze. • ACOPERIREA. Suntem mult mai înclinați să luăm compli- mentele drept adevăruri când ne sunt adresate nouă, decât atunci când le auzim adresate altei persoane. Poate că acest Indicatori ai supunerii 87 lucru se întâmplă pentru că facultățile noastre critice devin mai slabe în fața unui compliment sau poate că suntem mai obiectivi când altcineva este flatat. Oricum ar fi, persoanele cel mai puțin impresionate de compliment sunt martorii. Ei sunt și cei mai înclinați să submineze eforturile celui care le adresează analizând motivele lor. Persoanele versate în arta de a se face plăcute știu acest lucru și încearcă să se asigure că nu este nimeni prezent ca martor la încercările lor de a fla- ta o altă persoană sau dacă mai sunt și altele de față se asigu- ră că acestea se vor vedea obligate să le susțină opinia. Oamenii folosesc strategii care să îi ajute să amplifice efec- tul „perierii” și să reducă șansele de a fi descoperiți. Poate că totuși nu este necesar un efort atât de mare, pentru că cei mai mulți dintre noi abia așteaptă să primească complimente. Așa cum a remarcat Contele de Chesterfield într-o scrisoare către fiul său în 1752 „orice femeie poate fi infailibil cucerită prin toate felurile posibile de complimente iar orice bărbat prin complimentele de un fel sau altul”. Capitolul 4 Indicatori care apar în conversații Lucrul cel mai evident despre conversații este că oa- menii vorbesc pe rând. Este neobișnuit ca două per- soane să vorbească în același timp și când totuși se întâmplă acest lucru este pentru că temporar dialogul s-a în- trerupt. Motivul pentru care vorbim pe rând este reprezentat de limitele funcționale ale creierului nostru: nu putem vorbi și asculta în același timp. Psihologii care studiază conversația au remarcat că oamenii știu extrem de bine când să intervină. Ei au descoperit că între momentul în care o persoană își ter- mină mesajul și momentul în care cealaltă începe să vorbeas- că poate fi un interval de timp atât de scurt încât poate fi con- siderat aproape inexistent — în anumite cazuri este mai mic de 50 de miimi de secundă! Acest lucru se numește „tranziție lină”, pentru că trecerea de la un vorbitor la celălalt este atât de netedă.1 Regula universală a conversației este „câte o persoană pe rând”. Deși majoritatea conversațiilor urmează regula, exis- tă și momente când oamenii vorbesc în același timp și nu se ascultă unul pe altul. Unele cazuri de „dialog suprapus” apar fiindcă ascultătorul încearcă să întrerupă pentru a pre- lua rolul vorbitorului. Totuși așa cum vom vedea mai târ- ziu, alte cazuri de același fel apar nu din cauza competiției, ci pur și simplu pentru că ascultătorul vrea să încurajeze vorbitorul. Indicatori care apar în conversații 89 Pentru a vorbi pe rând într-o conversație este necesar ca vorbitorul și ascultătorul să își poată indica unul altuia dacă vor sau nu cuvântul. În principiu acest lucru ar putea fi obți- nut dacă fiecare persoană ar declara ce dorește dar această me- todă ar fi foarte greoaie și ineficientă. În schimb, vorbitul pe rând este organizat printr-un set de semnale convenționale pe care oamenii le emit în timp ce vorbesc și ascultă.2 Din acest motiv orice conversație funcționează pe două niveluri — un dialog „oficial”, în care se schimbă idei și opinii, și un dialog „neoficial”, în care se schimbă semnale despre momentul in- tervenției următoare și se exprimă gradul de hotărâre în a con- tinua conversația. Folosind semnale care indică momentul in- tervenției ascultătorul poate indica dacă vrea să „evite” sau să „preia” rolul vorbitorului iar vorbitorul dacă vrea să „păstre- ze” terenul sau să îl „cedeze” ascultătorului. Evitarea cuvântului Există mai mult moduri în care un ascultător poate ară- ta că nu vrea să preia rolul vorbitorului și că este fericit să rămână ascultător. Unul este producerea „semnalelor de fond”.3 Acestea sunt răspunsuri verbale ca „ei”, „da” și „mda”, repetarea cuvintelor vorbitorului, aprobări din cap și zâmbete scurte, care au rolul de a arăta că ascultătorul este de acord cu vorbitorul sau înțelege mesajul acestuia. Așa cum am văzut în ultimul capitol, sensul aprobării din cap depinde de viteza cu care este făcut gestul: dacă ges- tul este lent, el exprimă acordul, dacă este rapid el exprimă fie un acord entuziast, fie nerăbdarea și dorința de a prelua rolul vorbitorului. Negarea din cap exprimă și ea mai mul- te mesaje în funcție de viteza cu care este mișcat capul din- tr-o parte în cealaltă. Când capul este mișcat repede arată dezacordul ascultătorului și faptul că acesta ar dori să pre- ia cuvântul. Când este mișcat lent, mesajul transmis poate fi complet diferit. Dacă, de exemplu, vorbitorul tocmai a po- vestit un lucru incredibil și ascultătorul răspunde negând 90 Peter Collett lent cu capul, poate indica faptul că ascultătorul împărtășeș- te incredulitatea vorbitorului și implicit că nu dorește să își asume rolul vorbitorului. Există încă trei moduri în care ascultătorul poate indica dacă nu dorește să preia cuvântul. Primul este producerea unor indicatori de „atenție”. Dacă păstrează tăcerea, se orientează spre vorbitor și îl privește intens, ascultătorul poate arăta că este interesat de ceea ce are de spus vorbito- rul și din acest motiv nu dorește să preia rolul lui. Al doilea este producerea unui indicator de „nonintenționalitate”. Acest indicator este opusul „intenționalității”. De exemplu, dacă ascultați pe cineva și doriți să spuneți ceva, de obicei puteți cere cuvântul folosind un indicator al intenționalită- ții, ca aplecarea în față, ridicarea unui deget sau deschide- rea ușoară a gurii. Aceste gesturi transmit mesajul pentru că reprezintă o pregătire pentru vorbit. Pe de altă parte, indi- catorii nonintenționalității constau din acțiuni care împiedi- că vorbitul, ca încrucișarea brațelor, strângerea buzelor sau acoperirea gurii cu mâna ori cu un deget — cu alte cuvinte, acțiuni opuse pregătirii pentru vorbit. Al treilea mod în care ascultătorul arată că nu dorește să vorbească este punând întrebări. Acestea pot lua forma în- trebărilor informative independente ca „Veniți deseori aici?” sau a întrebărilor disjunctive de tipul „nu-i așa?” sau „nu credeți?” care se adaugă la o afirmație. Întrebările îl invită pe celălalt să își asume rolul vorbitorului sau să continue să vorbească. Femeile folosesc des această tactică atunci când întâlnesc un bărbat pentru prima oară; produc multe sem- nale de fond și pun multe întrebări care le fac să pară aten- te. Un bărbat tratat în acest mod de o femeie tinde să presu- pună că aceasta este sincer interesată de el și se simte încu- rajat să continue să vorbească — uneori atât de mult încât preia aproape complet rolul vorbitorului. Deoarece bărba- tul este atât de atent la ceea ce spune, de multe ori uită să mai pună întrebări femeii despre ea. Femeile încep frecvent prin a facilita dialogul bărbatului și sfârșesc regretând acest lucru. Indicatori care apar în conversații Preluarea cuvântului Când dețineți rolul ascultătorului, aveți mai multe moduri de a-i arăta vorbitorului că doriți să vorbiți. Unul este produ- cerea „semnalelor de avertisment” — de exemplu, ridicarea mâinii sau mărirea ușoară a ochilor pentru a-i arăta celuilalt că doriți să vorbiți. Un altul este deschiderea gurii și tragerea aerului în plămâni cu zgomot — cu alte cuvinte, producerea unor versiuni ușor exagerate ale „mișcărilor pregătitoare” pe care le-ați face în mod normal chiar înainte de a începe să vor- biți. Al treilea mod este producerea unor „semnale de fond ne- gative”. Puteți încerca să convingeți vorbitorul să renunțe la cuvânt oftând, uitându-vă în altă parte sau dând nerăbdător din cap — cu alte cuvinte, făcând lucruri care îl pot descura- ja pe vorbitor. În final, puteți oricând încerca să preluați cu- vântul întrerupându-l pe vorbitor. Întreruperile apar atunci când două persoane vorbesc în același timp, dar nu toate ca- zurile de dialog simultan pot fi considerate întreruperi. Exis- tă trei feluri de intervenții care se suprapun: • ÎNCURAJAREA. Apare arunci când ascultătorul face o remar- că pozitivă în timp ce partenerul vorbește. De exemplu, în timp ce partenerul vorbește ascultătorul ar putea spune „Sunt complet de acord”. Deși această intervenție se suprapune peste discursul vorbitorului nu este considerată o întrerupe- re pentru că nu are scopul de a transfera rolul vorbitorului — intenția este de a păstra atât vorbitorul cât și ascultătorul în rolurile lor respective. • RIPOSTA. Acest lucru se întâmplă atunci când o persoană vorbește și ascultătorul spune ceva de genul „Prostii!” sau „Nu sunt de acord”. Din nou, deși există o suprapunere, aceste in- tervenții nu sunt neapărat considerate întreruperi pentru că ascultătorul poate să nu aibă nici o intenție de a prelua rolul vorbitorului — poate dori pur și simplu să exprime un punct de vedere și în același timp să destabilizeze vorbitorul. • ÎNTRERUPERILE. Întreruperile apar atunci când dialogul suprapus este produsul a două dorințe concurente de a 92 Peter Collett vorbi — de exemplu, când o persoană vorbește și cealaltă vor- bește peste ea încercând să obțină dreptul la cuvânt. Întreru- perile reușite apar atunci când vorbitorul renunță la cuvânt în favoarea celui care întrerupe iar cele ratate atunci când vor- bitorul reușește să elimine pericolul și să păstreze cuvântul. Persoanele care întrerup folosesc deseori mai multe trucuri pentru a-și asigura succesul. Unul este creșterea volumului — s-a descoperit că persoanele care vorbesc mai tare decât cele- lalte au mai multe șanse să obțină cuvântul.4 Un alt truc este impresia de hotărâre. Persoanele care întrerup și care mani- festă indiferență la faptul că și cealaltă persoană vorbește au șanse de câștig mai mari. La fel au cei care continuă să vor- bească după momentul în care majoritatea celor care aveau in- tenția de a întrerupe abandonează. Există două momente critice în discursurile care se supra- pun. Unul este „punctul accidental” și celălalt „punctul de im- punere”. De exemplu, când ascultătorul crede că vorbitorul este pe cale să renunțe la cuvânt și începe să vorbească există o probabilitate foarte mare ca discursurile să se suprapună. Dacă persoana care întrerupe nu are intenția de a fura cuvân- tul, el sau ea se va opri în „punctul accidental” care apare cam la o secundă după suprapunere. Oprindu-se în acest punct și nu mai târziu, autorul întreruperii poate arăta vorbitorului că intervenția sa a fost accidentală. El poate transmite același me- saj și oprindu-se în mijlocul propoziției și nu după ce a termi- nat ce avea de spus. Celălalt punct critic în suprapunerea con- versației este „punctul de impunere”. Acesta este momentul în care autorul renunță de cele mai multe ori să se mai impu- nă și apare la două sau trei secunde după începerea suprapu- nerii mesajelor. Dacă totuși cel care a intervenit este hotărât să vorbească, trebuie să depășească acest moment și astfel se ex- pun acuzației că întrerupe vorbitorul. Întreruperile ezitante tind să ia sfârșit înainte de atingerea acestui punct. Întreruperile sunt afectate de o varietate de factori, prin- tre care statutul, sexul, familiaritatea și cultura persoanelor. Când există o diferență de statut, persoana cu un statut social Indicatori care apar în conversații 9 3 mai înalt este mai înclinată să o întrerupă pe cea cu un statut inferior.5 În general bărbații sunt mai înclinați să întrerupă fe- meile decât invers. În acest context întreruperile sunt deseori folosite ca un mijloc de a exercita controlul asupra conversa- ției și din acest motiv și asupra celeilalte persoane. De aceea bărbații sunt mai înclinați să întrerupă femeile, mai ales la în- ceputul relației lor — când le tratează mai mult ca femei de- cât ca indivizi și încearcă să se afirme. Oamenii au atitudini diferite față de întreruperi și culturile la fel. În societatea me- diteraneană întreruperile între prieteni apropiați sunt ceva obișnuit, se întâlnesc deseori situații când mai multe persoa- ne vorbesc în același timp. Acest lucru este întâlnit și în une- le familii de evrei, unde întreruperea este folosită ca un mod de a indica solidaritatea sau entuziasmul.6 Catalogarea aces- tor întreruperi ca bătălii pentru control înseamnă a le înțele- ge greșit — ele sunt doar un mod de a te implica și de a-ți co- munica părerile. Cum cedăm cuvântul Până acum am analizat ce se întâmplă când ascultătorul vrea să continue să asculte și diferitele strategii pe care ascul- tătorii le pot folosi pentru a uzurpa rolul vorbitorului. Dar cum rămâne cu vorbitorul? Cum își păstrează vorbitorii drep- tul la cuvânt și care sunt semnalele pe care le folosesc când doresc să renunțe la cuvânt? Când vorbitorul dorește să își încheie discursul, îi trimite ascultătorului semnale că „cedează cuvântul”. Așa cum am văzut deja, unele dintre aceste semnale sunt transmise înain- te de sfârșitul mesajului, dând ascultătorului posibilitatea unei „tranziții line”, în care momentul de începere coincide cu mo- mentul în care partenerul termină ce avea de spus. Unul din modurile prin care vorbitorul semnalează sfârșitul interven- ției este schimbarea pattern-ului privirii — dacă vorbitorul se uita în altă parte, poate semnala că se apropie sfârșitul mesa- jului începând să îl privească din nou pe ascultător.” Acest gest 94 Peter Collett este extrem de important când conversația implică un grup de oameni — în această situație persoana pe care o privește vor- bitorul va deveni probabil următoarea care va lua cuvântul.8 Sfârșitul unei propoziții marchează de obicei „punctul fi- nal” al unei intervenții, când are loc „predarea” cuvântului, dar pentru că fiecare intervenție conține atât de multe propo- ziții complete, singur acest indiciu nu este suficient pentru a determina momentul când vorbitorul este pe cale să încheie. Avem nevoie și de alte semnale. Unul este coborârea tonului. Gesturile făcute cu mâna pot servi și ele ca semnale că vorbi- torul se pregătește să încheie. Ocazional, sfârșitul unei inter- venții este marcat de o anumită expresie — un exemplu este obiceiul unor persoane de a-și încheia mesajul cu „Nu știu” sau „Chiar nu știu”. Unii oameni ridică din umeri, transmi- țând un mesaj similar la sfârșitul intervenției. Starkey Dun- can, care a făcut o cercetare detaliată a semnalelor care indică sfârșitul unei intervenții, a arătat că uneori persoanele emit semnale care indică faptul că vor să își continue expunerea în același timp cu semnale care indică faptul că vor să cedeze cu- vântul și că atunci când se întâmplă așa un singur semnal din prima categorie este suficient pentru a contracara efectul tu- turor semnalelor de cedare. Păstrarea cuvântului Pentru a păstra cuvântul vorbitorul trebuie să dea impre- sia că mai are multe lucruri de spus. Poate face asta în mai multe feluri. De obicei, prin mișcări ale ochilor. într-o conver- sație între două persoane ascultătorul îl privește de obicei mai intens pe vorbitor. Unul din motivele pentru care vorbitorii sunt mai puțin atenți vizual decât ascultătorii este nevoia lor de a-și aduna gândurile în timp ce vorbesc și li se pare mai di- ficil să facă acest lucru când atenția le este distrasă de ascul- tător. Un alt motiv este faptul că privirea poate fi un semnal de renunțare la cuvânt. Deci pentru vorbitorul care vrea să continue, este mai bine să nu își privească ascultătorul prea Indicatori care apar în conversații 9 5 mult în ochi — ar putea lăsa impresia falsă că se pregătește să abandoneze cuvântul. Din punctul de vedere al vorbitorului, sfârșitul fiecărei pro- poziții reprezintă un potențial „punct final” pe care ascultăto- rul îl poate lua drept încheierea intervenției. Pentru a conti- nua să vorbească, vorbitorul trebuie să producă semnale adi- ționale spre a arăta că sfârșitul propoziției nu înseamnă sfâr- șitul intervenției. Psihologul olandez, Johanneke Caspers, a descoperit că vorbitorii folosesc o melodicitate a discursului pentru a indica dacă doresc să continue. Pentru a-și semnala această intenție vorbitorul amplifică intensitatea ultimei sila- be accentuate și menține această intensitate până la următoa- rea pauză.10 Vorbitorul poate întări impresia că intenționează să conti- nue, povestind întâmplări sau glumind. Un alt mod este enu- merarea unei serii de puncte. De exemplu, într-o discuție de- spre religie vorbitorul are șanse mai mici să fie întrerupt dacă spune partenerei că există cinci dovezi despre existența lui Dumnezeu și apoi începe să le abordeze una câte una. Este foarte puțin probabil ca ea să îl întrerupă în timp ce vorbește să zicem despre a treia dovadă a existenței lui Dumnezeu, pentru că știe că mai sunt încă două care urmează. O tehnică similară de păstrare a cuvântului este folosirea expresiilor ca „și”, „de asemenea”, „mai mult” și „în plus” — toți acești „co- nectori” verbali informează ascultătorul că vorbitorul mai are ceva de spus. Mâinile sunt uneori folosite în același scop. Așa cum vom vedea în capitolul despre indicatorii comportamentali în alte cul- turi, nu este ceva neobișnuit pentru italieni să păstreze cuvân- tul numărând pe degete. După ce a indicat că va prezenta o listă de puncte, vorbitorul fie ridică, fie apasă fiecare deget pe rând pentru a arăta unde se află în lista de lucruri despre care vorbește și deci câte puncte mai intenționează să acopere. Avantajul acestei metode manuale de enumerare este că nu- mărul de subiecte care trebuie acoperite nu este uitat pe par- cursul discuției — este cristalizat în ceea ce face vorbitorul cu mâinile în fiecare moment, astfel încât este dificil de ignorat. 96 Peter Collett Folosirea mâinilor în acest fel oferă vorbitorului scuza de a-și mișca mereu mâinile ca un semn sigur că dorește să continue să vorbească. Vorbitorul își păstrează cuvântul și descurajând întrerupe- rile și refuzând să cedeze atunci când ele se produc. El poate descuraja întreruperile și fiind emfatic, neuitându-se la ascul- tător, continuând să își miște mâinile, producând liste și vor- bind într-un mod care micșorează șansele ascultătorilor de a începe să vorbească. Vorbitorii care au convingeri ferme folo- sesc o gamă variată de strategii de „eliminare a tentativelor de intervenție” pentru a împiedica ascultătorii să ia cuvântul. Unul din gesturile emfatice favorite ale lui Margaret Thatcher este o privire scurtă și intensă în ochii ascultătorului, gest pe care îl folosește pentru a sublinia ceea ce spune și a demon- stra că este o persoană de care trebuie să se țină seama.11 Mick Jagger folosește și el acest gest pentru a-și sublinia spusele. Când vorbitorii sunt întrerupți, pot face mai multe lucruri pentru a păstra sau recupera cuvântul. Vorbitul mai tare este una din soluții. Alta poate fi ceea ce Albert Scheflen numea „încremenire”.12 Dacă urmăriți persoanele în timpul unei con- versații, veți observa că atunci când vorbitorul este întrerupt continuă uneori să își păstreze postura pe care o avea în mo- ment în care a fost întrerupt. Un vorbitor care și-a ridicat mâna în momentul întreruperii va rămâne cu ea în aer, în mijlocul gestului pe care începuse să îl facă, de parcă ar juca „statuile” și va continuă să mențină această poziție până când își va re- câștiga terenul. Rămânând cu mâna în această poziție arată că nu a terminat tot ce avea de spus și că intenționează să stea așa până când primește înapoi cuvântul. Când realizează că nu va primi imediat cuvântul înapoi, probabil va lăsa mâna jos. În acest fel poate indica faptul că abandonează pretenții- le la rolul vorbitorului. Alternativ, vorbitorii pot păstra cuvântul împingându-și partenerul în rolul ascultătorului și asigurându-se că rămâne în el. Am văzut deja că una din reacțiile spontane ale ascultă- torilor este crearea unui fundal. Acesta poate lua forma apro- bării cu capul, a interjecțiilor de aprobare sau a comentariilor Indicatori care apar în conversații 97 făcute pentru a încuraja vorbitorul, arătând în același timp că ascultătorul nu dorește să preia rolul său. Persoanele cărora le place rolul vorbitorului știu instinctiv că cel mai bun mod de a-l menține pe celălalt în ascultare este să îl încurajeze să pro- ducă acest fundal sonor. Acest lucru se poate face în două fe- luri. Unul este prin folosirea expresiilor ca „înțelegi”, „nu crezi că”, nu-i așa?”, „OK” și a expresiei favorite a lui Frank Bruno „știi ce vreau să spun”.13 Aceste expresii sunt exemple de „in- ducere a semnalului de fond” deoarece solicită ascultătorul să ofere aceste semnale și îl împing din acest motiv și mai mult în rolul de ascultător. Un alt mod de a induce acest fundal so- nor este recompensarea ascultătorului ori de câte ori produce aceste semnale. Dacă vorbitorul zâmbește sau îi aruncă o pri- vire afectuoasă partenerului ori de câte ori acesta spune „mda”, în scurt timp ascultătorul va amplifica acest fundal so- nor și în acest proces se va exclude de la cuvânt. O expresie ca „știi ce vreau să spun” poate servi ca exem- plu de inducere a semnalului de fond, mai ales atunci când este spusă pe un ton ascendent, întrebător. Dar aceeași expre- sie poate servi și ca „indicator al comprehensibilității” sau ca „indicator al acordului” — cu alte cuvinte, ca o afirmație de- clarativă care rezumă presupusa înțelegere sau acordul dintre ascultător și vorbitor. Când vorbitorul spune „știi ce vreau să spun”, nu cere neapărat să i se ofere un fundal; el poate pur și simplu să încerce să determine ascultătorul să accepte punc- tul său de vedere. Unii vorbitori încearcă să monopolizeze cuvântul și să se asigure că dispun de atenția totală a ascultătorului. Când vorbitorul își apără cu agresivitate rolul, ascultătorul este în- clinat să răspundă prin orientarea corpului în altă direcție, ferindu-și privirea și în general căutând o ocazie de a scăpa. Aceasta este o inversare a stării de lucruri normale în care ascultătorul este mai atent la vorbitor și vorbitorul mai pu- țin atent la ascultător. Un ascultător care se retrage în acest fel nu reprezintă o amenințare pentru vorbitorul avid pen- tru că nu urmărește să-i preia rolul. Totuși pentru a preîn- tâmpina acest lucru, vorbitorul are uneori nevoie să se asi- 98 Peter Collett gure că ascultătorul rămâne pe locul său. Uneori își poate atinge scopul la modul fizic. De exemplu, în secolul al XIX-lea, era foarte răspândită practica „prinderii de nastu- re” — vorbitorul prindea un nasture de la haina ascultătoru- lui pentru a-i reține atenția și a-l împiedica să plece. Eseistul englez, Charles Lamb, ne oferă o descriere puțin exagerată a acestei practici: într-o dimineață plecasem de la casa mea din Enfield și mă îndreptam spre un restaurant indian, mă grăbeam pen- tru eram în întârziere, când m-am întâlnit cu Coleridge care venea să îmi facă o vizită; era extrem de entuziasmat de o idee nouă și, în ciuda asigurărilor mele că sunt foarte grăbit, m-a tras spre intrarea unei grădini neocupate lângă margi- nea drumului și acolo, feriți de privirile curioase printr-un gard de brebenel m-a prins de un nasture de la haină și în- chizând ochii a început un discurs elocvent gesticulând ușor cu mâna dreaptă în timp ce cuvintele curgeau într-o succe- siune nesfârșită de pe buzele lui. Am ascultat fermecat dar clopotul bisericii mi-a amintit îndatoririle mele. Am văzut că nu avea sens să încerc să mă eliberez. Așa că, profitând de faptul că era absorbit de subiect, am tăiat cu briceagul nasturele de la haină și am fugit. Peste cinci ore, trecând pe lângă aceeași grădină, pe drumul spre casă, am auzit vocea lui Coleridge și, uitându-mă înăuntru, l-am văzut acolo stând cu ochii închiși — nasturele în mână — iar mâna dreaptă gesticula ca atunci când îl lăsasem. Nici nu observa- se că plecasem.14 Discursul Când vorbim cu cineva, tindem să ne concentrăm pe ceea ce ne spune și mai puțin pe felul în care ne transmite mesajul în momentul respectiv sau pe expresiile folosite. O atenție mai mare la cuvintele propriu-zise ne-ar putea oferi informații uni- ce despre ceea ce gândesc oamenii.15 Indicatori care apar în conversații 99 PRONUMELE. Persoanele care folosesc frecvent cuvântul „eu” tind să fie foarte preocupate de propria persoană, deși acest lucru depinde de contextul în care este folosit cuvântul. Cei care preferă „noi” încearcă adesea să evite referiri la ei în- șiși ca indivizi. Folosirea lui „noi” poate denota și un cadru mental mai general — de exemplu, un bărbat poate pleca în vacanță cu soția pentru ca apoi să vorbească despre experien- ța respectivă folosind pronumele „eu”, în timp ce altul poate folosi pronumele „noi” pentru a lăsa impresia că a fost în va- canță cu soția deși nu s-a întâmplat așa. Apoi avem și folosi- rea regală a pronumelui „noi”. Un exemplu faimos și destul de sugestiv a fost afirmația făcută de Margaret Thatcher la nașterea primului ei nepot, „Suntem bunică”. CUM ATRAGEM ATENȚIA. Oamenii sunt foarte diferiți din punct de vedere al gradului de confort pe care îl resimt când sunt în centrul atenției. Cei cărora le place să fie în lumina re- flectorului tind să vorbească despre ei. De asemenea, le place să „arunce” informații — nume, locuri sau experiențe. Dintre toate, menționarea numelor este cel mai eficient mijloc de creș- tere a statutului social pentru că exploatează nevoia noastră comună de a avea opinii bine fondate. De exemplu, dacă vă place persoana A și știți că ea simpatizează persoana B, aveți o probabilitate destul de mare să vă placă și persoana B, pen- tru că acest lucru vă face să aveți păreri concordante. Dacă de- cideți că nu vă place B, opinia dumneavoastră ar fi singulară. Același principiu se aplică și în menționarea numelor. Când colegul dumneavoastră vine și vă povestește despre o persoa- nă celebră cu care tocmai s-a întâlnit, nu vă transmite o sim- plă informație — de fapt vă încurajează să îl simpatizați mai mult pentru că o persoană pe care o admirați pare să îl placă. CUM TRECEM NEOBSERVAȚI. Persoanele timide sau cele care doresc să evite atenția celorlalți reușesc deseori acest lucru cu ajutorul limbajului. În conversație îi pun frecvent partenerului întrebări despre el sau îndreaptă conversația spre subiecte mai apropiate de interesele celuilalt. Acest lu- cru deviază automat atenția de la ei și reduce șansele de a fi obligați să spună ceva despre ei. O altă strategie de aba- 100 Peter Collett tere a atenției folosită de persoanele nesigure sau timide este abordarea unor subiecte impersonale. Acest lucru distrage atenția de la ambii participanți la conversație și o îndreap- tă către subiecte mai puțin amenințătoare, ca arhitectura sau vremea. • EXPRIMAREA CONTRASTULUI. Cuvinte ca „dar”, „totuși” și „cu toate acestea” sunt folosite pentru a exprima un con- trast. Ele sunt preferate de persoanele cărora le place să arate că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par sau de cele care vor să avanseze un alt punct de vedere. Oamenii exprimă frec- vent contrastul descriind un set de lucruri la început doar pentru a-l nega în parte mai târziu. De exemplu, prietena dumneavoastră ar putea să vă spună că soțul ei este foarte tandru dar că ține la intimitatea lui. Stabilind acest contrast, prietena face mai multe lucruri — vă arată că nu are o per- spectivă unidimensională despre soțul ei și că nu îi aprobă do- rința de a-și păstra un spațiu personal. • CUVINTE CARE ATENUEAZĂ. Oamenii spun deseori lu- cruri menite să reducă impactul a ceea ce urmează să spu- nă. Dacă vă pregătiți să criticați pe cineva, puteți spune ceva de genul „Nu vreau să mă înțelegi greșit”, înainte de a-i spu- ne ceea ce gândiți despre manierele sale la masă, prietenii pe care îi are sau faptul că nu reușește niciodată să ajungă la timp. Expresiile folosite pentru a estompa efectul altor me- saje ca „sper că nu mă vei considera nepoliticos” și „nu vreau să te critic” sunt de obicei cu două tăișuri pentru că oferă o mască în spatele căreia oamenii pot fi nepoliticoși sau chiar critici negând în același timp că aceasta era intenția lor. Sociologul Eugene Weinstein a numit aceste instrumente lin- gvistice „preinterpretări”.*16 Puterea preinterpretării stă în capacitatea ei de a neutraliza reacțiile negative ale altor per- soane — spunând cuiva că nu doriți să ia observația dum- neavoastră în nume de rău nu faceți altceva decât să elimi- nați reacția lui normală. De asemenea, vă oferiți un refugiu lingvistic — în care vă puteți ascunde dacă celălalt se simte * Prescurtate printerps în engleză. (N. t.) Indicatori care apar în conversații 101 ofensat și își aduce artileria în prim-plan. Desigur, nu în- seamnă că persoana căreia îi oferiți preinterpretarea o va ac- cepta automat. De exemplu, îi puteți spune prietenei „Nu vreau să mă înțelegi greșit”. Înainte de a apuca să mai spu- neți ceva prietena poate interveni spunând „Totuși!” Acesta este felul ei de a respinge expresia care atenuează critica, ară- tând că eforturile dumneavoastră de a pregăti terenul nu au dat rezultate. Weinstein a arătat că interpretările pot fi ofe- rite și ulterior. O remarcă de genul „nu asta voiam să spun” este o „postinterpretare” sau ceea ce el numește „posterp” — este făcută cu scopul de a elimina posibilitatea anumitor in- terpretări retrospective. O „scuză pregătitoare” sau „prepa- log”* încearcă de asemenea să atenueze efectele mesajului care va urma. Când oamenii fac afirmații ca „nu-mi face nici o plăcere să îți spun acest lucru dar…” sau „nu am mai făcut niciodată acest lucru”, încearcă să îl facă pe celălalt să redu- că standardul după care va fi evaluată remarca sau acțiunea lor următoare. „Prepalog”-urile joacă un rol important în ca- drul cererilor pentru că ele protejează „imaginea” tuturor părților implicate. A spune un lucru de genul „nu vreau să fiu o pacoste dar…” îl avertizează pe celălalt că urmează o cerere certă. Deoarece este politicoasă și sumisivă, îl pune într-o postură incomodă în care un refuz ar face comporta- mentul lui să pară deplasat sau exagerat. • BARIERELE. Conversațiile cotidiene sunt pline de expresii ca „ei bine”, „într-un fel”, „oarecum”, „de genul” și „știi tu”. Aceste accesorii din conversație sunt uneori numite „barie- re”.17 S-a discutat mult pe tema motivelor folosirii lor. De exemplu, oamenii folosesc deseori bariere ca „destul de” și „cam” când spun lucruri ca „este cam răcoare azi”. Aceste ex- presii indică imprecizia; ele arată că vorbitorul nu trebuie tras la răspundere pentru inexactitatea afirmației și sugerează că este ceva ciudat cu lucrul despre care vorbesc. În Statele Uni- te cea mai mare parte a persoanelor cu studii superioare pre- feră „destul de” și „într-un fel” lui „cam”, deși „cam” este de- * Prescurtat din „pre-apology”. (N. t.) 102 Peter Collett seori preferat de persoanele din clasa superioară în nord-est — probabil pentru că are rezonanțe englezești. „Destul de” este în general preferat lui „într-un fel” dar „într-un fel” se bucu- ră de multă popularitate în statele din sud.18 Multă vreme s-a considerat că expresia „știi (tu)” este un semn de neputință și că acesta este motivul pentru care este fo- losită mai mult de femei decât de bărbați. Acum există unele îndoieli legate de faptul că femeile folosesc expresia mai des. Devine din ce în ce mai clar că expresia „știi (tu)” îndeplinește mai multe roluri, în funcție de poziția ei în mesaj, dacă este sau nu precedată de o pauză și dacă este spusă cu un ton ascen- dent, descendent sau egal. Janet Holmes, care a studiat folosi- rea expresiei „știi (tu)” în vorbirea curentă, a descoperit că fe- meile nu folosesc expresia mai des decât bărbații ci că bărbații și femeile o folosesc în scopuri diferite — în timp ce femeile fo- losesc „știi (tu)” pentru a-și sublinia încrederea în ceea ce spun, bărbații o utilizează pentru a exprima nesiguranța și a arăta că sunt inexacți.19 „Știi (tu)” poate fi folosită ca o formă de „soli- citare a semnalelor de fond” — cu alte cuvinte, ca un mod de a suscita apariția fundalului sonor și susținerea ascultătorului, permițând vorbitorului să continue. Când este folosită ca „um- plutură” poate avea același rol ca expresiile de genul „oare- cum”, „vezi (tu)” sau „vreau să spun că” pe care vorbitorii le folosesc pentru a continua să vorbească și a descuraja alte per- soane care încearcă să le ia cuvântul. Când apare la sfârșitul unei afirmații, „știi (tu)” poate fi folosită pentru a arăta că vor- bitorul este pregătit să renunțe la rolul său. Similar, expresia poate avea rolul unei funcții de „căutare”, ajutând vorbitorul să își amintească cuvântul sau expresia care urmează. Acest lu- cru se întâmplă des când „știi (tu)” este urmată de o pauză. Postura Felul în care oamenii își folosesc corpurile oferă deseori in- dicii despre gradul lor de angajare într-o conversație. Când două persoane vorbesc una cu cealaltă, ele se privesc un timp Indicatori care apar în conversații 103 si apoi își îndreaptă privirile în altă parte. Persoanele care pe- trec mult timp uitându-se în altă parte dau impresia că nu sunt interesate de interlocutor. Știind acest lucru, chiar și atunci când considerăm că o persoană este extrem de plicticoasă încercăm să nu ne uităm prea des în altă parte, de teamă că acest lucru ne va dezvălui adevăratele sentimente. În schimb, îl urmărim pe celălalt politicos, creând falsa impresie că îl găsim interesant. Cele trei surse principale de informație oferite de corp sunt: ochii, bustul și picioarele. Oamenii sunt în general conștienți de ceea ce fac cu ochii lor, așa că privirea nu este întotdeauna o sursă de informație foarte precisă despre sentimentele re- ciproce ale interlocutorilor. Deoarece oamenii sunt mult mai puțin conștienți de direcția spre care se îndreaptă pieptul lor, deseori acesta este un indicator mult mai bun al sentimente- lor. Totuși când vrem să apreciem măsura angajării unei per- soane într-o conversație, cel mai bun loc spre care să ne uităm sunt picioarele și tălpile. Din două motive. În primul rând, oamenii sunt deseori foarte puțin conștienți de aceste părți ale corpului. De fapt, dacă am construi o scală a gradului de conștientizare corpo- rală, am descoperi că majoritatea oamenilor sunt mult mai conștienți de partea din față a corpului lor decât de spate și cel mai conștienți de cap și față, apoi de brațe, mâini și trunchi și cel mai puțin conștienți de picioare și tălpi. În al doilea rând, picioarele ne pot spune foarte multe pentru că sunt asociate cu impulsul primar de fugă. Când oamenii se simt amenințați, reacționează fie apărându-se, fie încercând să fugă. În timp ce își pregătesc fuga deseori fac mișcări intenționale care dau naș- tere unei multitudini de posturi.20 Deoarece acestea se află în afara controlului conștient, pot arăta sentimentele adevărate ale unei persoane față de partenerul său de dialog. • POSTURA PARALELĂ (POZIȚIA DE DREPȚI). În acest caz pi- cioarele sunt drepte și paralele, tălpile sunt apropiate una de alta și greutatea corpului este repartizată egal pe ambele picioare. Per- soanele care adoptă această postură sunt de obicei neangajate — nu arată nici că vor să plece, nici că vor să rămână pe loc. 104 Peter Collett POSTURA „CĂLĂREȚULUI”. Picioarele sunt din nou drep- te dar de această dată tălpile sunt foarte depărtate. Cum am văzut mai devreme, postura călărețului este tipică pentru do- minanță întrucât mărește spațiul ocupat de corp, persoana se întinde și își expune pe nesimțite organele genitale. Deoarece picioarele sunt așezate la o oarecare distanță, postura călăre- țului este în același timp o postură a imovabilității — arată că persoana nu intenționează să plece. Dacă urmăriți un grup de bărbați care stau în picioare în cerc — să zicem într-un club sportiv după un meci — veți vedea că mulți adoptă această postură. Stând cu picioarele desfăcute arată că sunt bărbați și că nu au nici o intenție de a se retrage. POSTURA „FOARFECELUI”. În această poziție, picioarele sunt încrucișate ca lamele unei perechi de foarfece. Această postură are două versiuni — cu ambele picioare drepte („pos- tura foarfecelui”) sau cu un picior îndoit peste celălalt sau în Indicatori care apar în conversații 105 spatele lui („postura lamei îndoite”). Postura foarfecelui este una clasică de imobilitate. Este un exemplu perfect al unui semnal nonintențional deoarece arată că persoana este anga- jată în conversație și nu are nici cea mai mică intenție de a pleca. Deoarece este complet lipsită de orice urmă de nerăb- dare, postura foarfecelui este percepută și ca un gest de su- misiune. POSTURA CONTRAFORTULUI. În această poziție cea mai mare parte din greutatea corporală se lasă pe piciorul „su- port”, celălalt picior joacă rol de contrafort — ca un contrafort boltit la o catedrală. În această postură piciorul suport este drept, cel de contrafort putând fi drept sau îndoit — de obi- cei este îndoit din genunchi iar talpa este așezată cu vârful în- dreptat spre exterior. Această postură s-a bucurat de foarte multă popularitate ca formă de afirmare masculină din Evul Mediu și până la jumătatea secolului al XIX-lea — de fapt 106 Peter Collett după aspectul pantalonilor masculini până la dispariția bre- telelor strâmte. Ea permitea bărbaților să „își arate piciorul” și să adopte o postură care îi scotea din rândul clasei de jos.21 În zilele noastre postura contrafortului pretinde că este un mod comod de a odihni un picior cât timp celălalt oferă sus- ținere corpului. În realitate, arată că persoana dorește să ple- ce. Aceasta din cauză că este foarte apropiată de actul mersu- lui. Când cineva începe să se îndepărteze, își transferă auto- mat greutatea corporală pe un picior pentru ca celălalt să fie liber să facă un pas. Seamănă foarte mult cu ceea ce se întâm- plă în postura contrafortului, unde cea mai mare parte din greutatea corporală se lasă pe un picior. Deși celălalt picior nu face nici un pas, faptul că ar putea să îl facă arată că această postură este de fapt o intenție deghizată de a pleca. Cu atât mai mult când persoana își mută repetat greutatea corpului de pe un picior pe altul. Când vedeți o persoană adoptând această postură, merită să observați în ce direcție este îndrep- tat vârful piciorului contrafort pentru că acesta indică deseori gândurile persoanei. Uneori talpa este îndreptată spre o per- soană la care autorul gestului se gândește în secret; totuși în cea mai mare parte a timpului, veți descoperi că piciorul in- dică direcția în care persoana speră să se poată retrage. Una dintre lecțiile pe care le învățăm observând compor- tamentul oamenilor în timpul conversațiilor este abilitatea lor deosebită de a-și sincroniza intervențiile și de a găsi momen- tul propice pentru o întrerupere sau o interjecție, cu o preci- zie de câteva milisecunde. În ciuda remarcabilului nostru ta- lent de a coordona dialogurile și de a ști ce să spunem unul altuia, sunt foarte puțin conștienți de principiile pe care se ba- zează abilitatea noastră. Data viitoare când aveți ocazia, între- bați o persoană a cărei conversație ați ascultat-o ce a făcut și observați ce vă spune. Puteți descoperi că vă oferă o relatare destul de amănunțită a mesajelor fiecărei persoane. Dar nu este capabilă să vă spună cum s-a îndreptat spre interlocutor, cum și-a mișcat mâinile și ochii pentru a-și păstra dreptul la cuvânt sau cum a reușit să zădărnicească mai multe încercări Indicatori care apar în conversații 187 de întrerupere. Cei mai mulți dintre noi sunt așa. În ciuda ta- lentului nostru enorm de a face conversație, suntem extrem de ignoranți în privința semnalelor pe care le producem și a celor la care răspundem. Ascultând conversațiile altora și ob- servându-i mai atent nu vom deveni neapărat mai pricepuți în arta conversației. Dar acest lucru ne va oferi o înțelegere mult mai bună a felului în care oamenii încearcă să controle- ze dreptul la cuvânt și să se influențeze unii pe alții. Capitolul 5 În arena politică În politică aparența este totul — este la fel de impor- tant pentru un politician să convingă alte persoane că are anumite principii pe cât este să ascundă faptul că e pregătit să abandoneze aceste principii în favoarea puterii, banilor sau renumelui. În sondajele despre integritatea diferi- telor profesii, politicienii ies de regulă aproape pe ultimele locuri, de obicei deasupra vânzătorilor de mașini folosite. Acest lucru reflectă neîncrederea larg răspândită în politicieni și recunoașterea faptului că ceea ce pretind ei să facă și ceea ce fac sunt două lucruri diferite. Politicienii au recunoscut de mult această trăsătură duplicitară a politicii. In multe cazuri se pare că acesta a fost și motivul pentru care și-au ales acest domeniu de activitate. Indicatori: Sănătatea Deși politicienii sunt foarte diferiți, unele aspecte ale înfă- țișării lor au șanse mai mari de a-i conduce la succes decât al- tele. Înălțimea pare să fie un factor important — mai ales când ne gândim că numai trei din foștii președinți ai Statelor Uni- te erau sub media națională de înălțime pentru perioada lor. Abraham Lincoln, de exemplu, a fost un om mare în toate sen- surile, măsura 1,92 metri. Desigur au existat și șefi de stat mai În arena politică 109 mici de statură care au fost totuși eficienți ca oameni politici — de exemplu, Mussolini sau Haile Selassie — dar ei au com- pensat lipsa de înălțime în alte feluri și ori de câte ori au pu- tut au ascuns-o. Mussolini lăsa impresia că este mai înalt ur- cându-se pe o cutie când se adresa mulțimii din balconul său. Ori de câte ori Haile Selassie se așeza pe tronul imperial, sub picioarele lui erau așezate mai multe perne pentru a evita umi- lința de a-și balansa picioarele la jumătatea scaunului. Se pre- supune că și Napoleon era scund — uneori ne referim la o per- soană care este scundă și arogantă spunând că „are comple- xul lui Napoleon” — dar nu există nici un fel de dovezi în sprijinul acestei idei. De fapt, Napoleon avea cam 1,68 metri, înălțimea medie a unui francez pe vremea aceea. Este posibil ca el să fi lăsat pur și simplu impresia că este scund printre grenadierii din Garda Imperială care erau aleși în primul rând pentru înălțimea lor și poate din acest motiv îl considerăm destul de scund. Pentru liderii politici este esențial să pară în formă întru- cât oamenii asociază inconștient sănătatea partidului de ori- gine cu sănătatea șefului statului. Acesta este și motivul pen- tru care Președintele Franklin D. Roosevelt, care a contractat poliomielită, încerca să ascundă invaliditatea sa fizică, precum și faptul că petrecea atât de mult timp în scaunul rulant. Este și motivul pentru care George W. Bush face jogging în public, Bill Clinton făcea același lucru când era în funcție, Ronald Re- agan a declarat în public că folosește ganterele și Richard Ni- xon a încercat să obțină cât mai multă publicitate din faptul că fusese jucător de fotbal în tinerețe. Există chiar și fotografii cu Nixon jucând fotbal american fără cască — o practică, apre- ciau criticii săi, care ar fi putut explica ciudățenia unora din deciziile sale politice de mai târziu. John F. Kennedy și Bobby Kennedy au crescut într-o familie care credea în virtuțile jocu- rilor de echipă, deși lui JFK îi era greu să ia parte la jocul de fotbal după traumatismul suferit la coloană în timpul celui de-al doilea război mondial. La un moment dat, într-un dis- curs ținut în fața unui grup de antrenori sportivi, Bobby Ken- nedy a anunțat că „în afară de război, nu există nici un lucru 110 Peter Collett în cultura americană — nimic — care să pregătească un băiat mai bine pentru viață decât fotbalul”. Simbolic, forma fizică a președintelui american este foarte importantă. Să ne gândim la momentul când președintele Jim- my Carter a plecat să facă jogging cu colaboratorii și a leșinat din cauza efortului. Faimoasa fotografie a lui Carter, cu picioa- rele sub el și o privire pierdută pe chip, a trimis un fior de emoție care a reverberat în toată țara. Revelația vulnerabilită- ții sale împreună cu încercarea eșuată de a salva ostaticii ame- ricani din Iran au adus popularitatea lui Carter în cădere libe- ră și l-au făcut să piardă în favoarea lui Ronald Reagan. Foto- grafiile și capacitatea lor de a fixa o imagine în mintea oame- nilor joacă un rol critic în imaginea publică a politicienilor. De exemplu, când George W. Bush s-a înecat cu un covrigel și era să moară asfixiat a fost relativ ușoară transformarea inciden- tului într-o glumă. Totuși dacă un fotograf ar fi fost prezent pentru a înregistra evenimentul, ne-am fi confruntat cu un spectacol foarte umilitor (în nici un caz ceea ce se așteaptă de la liderul lumii occidentale!) iar reputația lui Bush putea să fie compromisă ireparabil. Părul Una din trăsăturile care ajută la crearea unei impresii de vigoare tinerească la un politician este capul plin de păr. Cu câțiva ani în urmă, Neil Kinnock, fostul lider al Partidului La- burist, care rămăsese aproape fără păr, i-a scris o scrisoare iro- nică lui William Hague, pe atunci liderul Partidului Conser- vator, pentru a-l preveni că lipsa părului avea să îl scoată de- finitiv din cursa pentru fotoliul de prim-ministru. Peste câte- va luni Partidul Conservator a fost învins în sondaje și Hague forțat să demisioneze, fiind înlocuit de Duncan Smith, un băr- bat care avea și mai puțin păr decât Hague. Dacă „blestemul lui Kinnock” funcționează, conservatorii au o probabilitate foarte mare de a rămâne în opoziție până când vor alege un lider care să aibă tot părul pe cap. În arena politică 111 Deoarece de multe ori bebelușii nu au deloc păr pe cap și oamenii își pierd părul pe măsură ce îmbătrânesc, chelia poa- te fi un semn de tinerețe extremă ca și de bătrânețe. În cazul lui Hague, lipsa părului, asociată cu trăsăturile de copil, îi dă- dea un aer mult prea tânăr. Lăsa impresia că nu este pregătit pentru viața politică. În condiții de egalitate — desigur o si- tuație utopică în politică — este un avantaj pentru un politi- cian să aibă mult păr pe cap și să pară tânăr și robust. Deoa- rece sunt asociate cu vârsta și maturitatea, bărbile nu oferă po- liticienilor nici un avantaj, cu excepția cazului când barba este folosită pentru a susține imaginea de revoluționar a unui po- litician — ca în cazul lui Fidel Castro. Când CIA căuta moduri de a-l îndepărta de la putere pe Castro în anii ’60, a avut și ideea de a inventa o loțiune de epilat care, aplicată pe fața lui Fidel Castro, să îi elimine total barba și să expună chipul ne- cunoscut de dedesubt. Deși nu s-a dat curs ideii, specialiștii realizaseră, foarte corect, că fără barbă Castro ar fi fost de ne- recunoscut. Mersul Politicienii încearcă și să creeze impresia de tinerețe și vi- goare prin postură și mișcări. Interesant este că postura oferă mai puține ocazii de a exprima o imagine de putere, în gene- ral pentru că este mai ușor de falsificat. Acesta este și motivul pentru care politicienii fac atâtea eforturi de a-și schimba fe- lul în care își mișcă brațele, picioarele, capul și felul în care se deplasează. Felul în care se mișcă un animal oferă o imagine clară a puterii, agilității și hotărârii lui și același lucru este valabil și pentru politicieni. John F. Kennedy a fost primul președinte din epoca televiziunii și a folosit din plin acest avantaj. În timpul faimoaselor dezbateri Kennedy-Nixon din anii ’60, oamenii care ascultaseră prima dezbatere la radio i-au dat mai multe șanse lui Nixon. Totuși cei care au urmărit dezba- terea la televizor i-au dat mai multe șanse lui Kennedy. S-a 112 Peter Collett dovedit că aceștia din urmă au oferit o predicție mai corectă a rezultatului final. Capacitatea televiziunii de a capta aceste aspecte destul de primitive ale ținutei — de a pune pe picior de egalitate aspectul fizic cu esența — l-a ajutat pe Kennedy să fie ales și a susținut sau doborât mulți politicieni de atunci. Mersul unui politician trimite mesaje foarte puternice de- spre felul său de a fi — sau mai curând, despre felul în care dorește să fie privit de ceilalți. Aceste mesaje sunt uneori trans- mise de viteza de deplasare — de exemplu, de câte ori pri- mul-ministru Harold Wilson se urca într-un avion acesta avea obiceiul să alerge pe scări pentru ca toată lumea să vadă că are o formă fizică bună. Dar Ronald Reagan a fost cel care a reu- șit să transforme mersul într-o formă de artă. Dacă l-ați urmă- rit vreodată cu atenție, ați remarcat că se mișca într-un fel care lăsa impresia de avânt și forță — și, prin asociere, de substan- ță politică. Acest lucru era în parte realizat prin pasul său ho- tărât — care îi făcea pe colaboratorii săi să pară că se stră- duiesc să țină pasul cu el — și în parte prin felul viguros în care își mișca brațele. Când oamenii merg, brațele lor se balansează formând un arc în planul sagital (adică planul paralel cu mișcarea corpu- lui prin spațiu). Întinderea arcului de cerc, înainte și înapoi, oferă un indicator al vigorii, pentru că oamenii tineri tind să își balanseze brațele mai mult, în față și în spate, parțial pen- tru că se mișcă mai repede decât oamenii în vârstă. Balansa- rea brațelor la dreapta și la stânga ajută de asemenea la crea- rea impresiei de putere masculină. Există doi factori care joacă un rol aici — unul este diferen- ța dintre bărbați și femei și celălalt este efectul exagerat al exer- cițiilor de forță asupra mersului. Când bărbații și femeile stau în picioare, există tendința ca brațele bărbaților să se întoarcă ușor spre interior (fenomen pe care psihologii îl numesc „pro- nație”) și ca brațele femeilor să se întoarcă ușor spre exterior („supinație”). Această diferență între sexe se datorează în par- te faptului că femeile își pot duce brațele în spate din cot mai mult decât bărbații. Este „unghiul de întoarcere” și a fost ex- În arena politică 113 plicat prin faptul că femeile au șolduri mai mari decât bărba- ții și petrec mai mult timp cu copiii în brațe. Deoarece femeile au un unghi de întoarcere mai mare de- cât bărbații, brațele lor se pot deplasa în spate mai mult decât ale bărbaților. Pentru a se diferenția de femei și a-și sublinia masculinitatea, bărbații amplifică mișcarea spre înainte. Un alt motiv pentru care bărbații au o mișcare de pronație este fap- tul că mușchii latissimus dorsi de sub brațe sunt mai dezvol- tați. Acest lucru are un efect asemănător cu mișcarea umeri- lor în față și rotirea brațelor spre interior, ceea ce este foarte vizibil la culturiști. Deoarece culturiștii au deltoizii și mușchii latissimus dorsi supradezvoltați, brațele lor au mișcarea de pro- nație mai mare decât la majoritatea oamenilor iar distanța din- tre brațe și piept este accentuată, dându-le un aspect mai apro- piat de cel al simienilor. De asemenea, pentru că au coapsele supradezvoltate, culturiștii tind să aibă un mers mai săltat, aruncându-și picioarele în exterior când avansează. Se spune deseori că o fotografie face cât o mie de cuvinte. Este la fel de adevărat că, în politică, o imagine în mișcare va- lorează cât o mie de fotografii — mai ales când este vorba de- spre stilul mersului. Filmările din buletinele informative în care Ronald Reagan se îndrepta pe jos spre Casa Albă sau tra- versa o peluză lasă impresia unui bărbat fericit și plin de ener- gie care are un control total. Reagan a creat această impresie încorporând subtil trăsături de culturist în mersul său, răsu- cind brațele atât de mult încât erau aproape întoarse spre spa- te. În același timp, ținând palmele deschise și relaxate ampli- fica impresia de mărimea lor, eliminând orice sugestie de an- xietate latentă și creând o imagine subliminală a unei persoa- ne gata să tragă pistolul din toc. Deși Reagan era un interpret politic perfect — poate cel mai bun din politica americană — nu există dovezi că era in- teresat de ceea ce spunea comportamentul altor persoane de- spre personalitatea și motivele lor. Totuși credea foarte mult în arta descifratului caracterului cu ajutorul bomboanelor. Odată a făcut o observație care a rămas celebră: „se poate spu- ne foarte mult despre caracterul unei persoane din felul în care 114 Peter Collett mestecă o bomboană” — de exemplu, dacă cineva își dove- dește manierele alegând o bomboană din grămadă sau își ma- nifestă impulsivitatea și lipsa de jenă luând un pumn întreg. Din multe puncte de vedere, președinția lui Reagan a fost una a bomboanelor. Un borcan mare cu bomboane era prezent me- reu la întâlnirile importante de la Casa Albă și la Gala inau- gurală din 1981 se spune că s-au mâncat 40 de milioane de bomboane! Într-un sondaj recent din SUA, Ronald Reagan a fost votat al treilea mare președinte al Statelor Unite din toate timpuri- le, după George Washington și Abraham Lincoln.1 Rezultatul acestui sondaj a surprins mulți experți în politică pentru că Reagan nu a impus nici o lege impresionantă și nu a ținut nici un discurs memorabil și a fost implicat și în scandalul Contra. Totuși experții deseori trec cu vederea faptul că politicienii sunt judecați după aspectul lor fizic la fel de mult ca după po- litica pe care o duc.2 Lucrurile mărunte, ca de exemplu felul în care zâmbește sau merge un politician, pot avea un impact mult mai mare asupra felului în care este ținut minte decât toate realizările sau eșecurile lui politice. In ultimă instanță, greșelile lui Reagan, gafele sale politice, ignoranța și atitudi- nea sa somnolentă față de funcția de președinte — toate aceste lucruri i-au fost iertate pentru că a fost capabil să creeze indi- catorii comportamentali necesari. În timpul președinției sale, Clinton a adoptat și el un mers stil macho iar George W. Bush i-a călcat pe urme. Într-adevăr, George W. Bush este probabil președintele american cu cea mai bună formă fizică din toate timpurile. El aleargă o milă în 7 minute, ceea ce îl plasează topul bărbaților de aceeași vâr- stă care fac sport. Se poate vedea că Bush este într-o bună for- mă fizică din structura sa corporală și din felul în care merge, deși există o impresie puternică de artificiu în mersul său pen- tru că nu are mușchii care să garanteze mersul de culturist pe care și 1-a cultivat. Cu toate acestea, stilul său de mers trimite un semnal de masculinitate foarte clar electoratului. El poate în același timp descuraja persoanele care se întâlnesc cu el. Iată ce s-a întâmplat la întâlnirea cu primul-ministru Tony Blair la În arena politică 115 Camp David în 2002. Filmul transmis de televiziune i-a arătat pe cei doi lideri mergând împreună, Bush în ținută neoficială îmbrăcat cu o jachetă de piele de genul celor pe care le poar- tă aviatorii și Blair într-un tricou deschis la gât. Bush se apro- pie prezidențial cu brațele pronate și depărtate de corp, mâi- nile relaxate și palmele îndreptate spre spate — întocmai ca un culturist. Pentru a nu se simți depășit și fără să dorească să își imite gazda, Blair merge lângă el cu mâinile băgate în bu- zunarele pantalonilor — un lucru pe care nu îl face niciodată în public! Aici Bush are în mod clar un avantaj în domeniul masculinității iar Blair încearcă să fie la nivelul lui. Băgându-și mâinile în buzunare Blair arată că și el este la fel de puternic și de relaxat și că nu este pregătit să fie un Tonto pentru Că- lărețul singuratic Bush. Indicatori defensivitatății În Prințul (1532), faimosul său tratat despre politică, Ma- chiavelli a observat că „bărbații trec de la o ambiție la alta; în- tâi se apără de atacuri și apoi îi atacă ei pe alții”. Pentru poli- ticieni amenințarea poate veni de la alte partide politice, de la electorat sau mass-media. Poate veni și de la propriul lor par- tid; din acest motiv politicienii pot considera că este necesar să își atace aliații mai intens decât dușmanii. Pentru a supra- viețui, politicienii trebuie să se apere în permanență de atacuri. Dacă urmăriți politicienii când țin un discurs politic, veți ob- serva că deseori gesticulează în timp ce vorbesc. O examina- re mai atentă a mișcărilor mâinilor arată că atunci când aceș- tia se simt nesiguri deseori fac gesturi manuale simbolic de- fensive — de exemplu, mâinile lor pot ajunge pe partea opu- să a corpului sau palmele pot fi împinse în față ca și cum ar fi gata să pareze o lovitură imaginară. Expresiile faciale ale politicienilor pot fi și ele revelatoare. Unul din gesturile caracteristice ale lui Bill Clinton este „gura sub formă de U întors”, în care buza superioară este împinsă în față, dând gurii o formă de „U” inversat. Bill Clinton foloseș- 116 Peter Collett te această expresie când vrea să arate că este hotărât. George W. Bush și Tony Blair folosesc gestul în același scop. Dacă gura în „U” întors este o expresie a hotărârii, faptul că antrenează și o încordare a mușchilor bărbiei arată că este în esență și un gest defensiv — este reacția obișnuită a oamenilor când cred că ci- neva este pe cale să le aplice un pumn în bărbie și felul în care politicienii se dau de gol când se simt vulnerabili. Este moti- vul pentru care Richard Nixon a fost fotografiat atât de des cu această mimică în timpul scandalului Watergate și motivul pentru care Bill Clinton a adoptat aceeași expresie facială atât de des în timpul scandalului Monica Lewinsky. Mai există încă alte cinci feluri în care politicienii se pot apăra de atacuri: (1) adoptând o ținută prietenoasă; (2) modu- lându-și vocea astfel încât să sune mai atractivă și mai puțin amenințătoare; (3) producând semnale împăciuitoare; (4) să- rutând bebeluși; (5) dând impresia că sunt populari și adora- bili. A fi prietenos Politicienii încearcă deseori să pareze agresiunile prezen- tându-se ca persoane prietenoase și plăcute — cu alte cuvin- te, genul de persoană pe care nimeni nu ar avea vreun motiv să o atace. Ronald Reagan stăpânea perfect această artă. Ea era cristalizată în faimoasa remarcă, din timpul dezbaterilor di- naintea alegerilor prezidențiale, când s-a întors spre Jimmy Carter și a spus „Iar o iei de la început” — lăsând impresia că într-un fel Carter juca incorect când încerca să îl demaște. Zâmbetele lui Reagan erau de obicei largi și generoase. Spre deosebire de cele ale multor politicieni, care se reduc la zona gurii, zâmbetele lui Reagan se extindeau frecvent la ochi ară- tând că sentimentele sau prietenia și bucuria sa erau reale. Cel mai important lucru la un zâmbet autentic este că are o pro- babilitate mult mai mare de a determina apariția unor zâmbe- te reciproce, ceea ce va determina la oameni sentimente pozi- tive față de persoana care le-a zâmbit. Zâmbetele autentice În arena politică 117 sunt ca niște magneți — acționează de la distanță, restructu- rând sentimentele oamenilor și concentrându-le pe toate în aceeași direcție. De aceea sunt atât de eficiente ca arme defen- sive în politică. Reagan folosea frecvent o versiune modernă a zâmbetului larg — zâmbetul cu „mandibula lăsată”. Nu întâmplător Bill Clinton, care a fost la fel de preocupat de aspectele exterioa- re, și-a făcut un obicei din a folosi acest zâmbet — poate chiar mai mult decât Reagan. Ce anume diferențiază acest zâmbet de alte zâmbete? De ce este acesta atât de special? Zâmbetele pot include grade diferite de deschidere a gu- rii. La o extremă sunt cazurile în care gura abia se deschide. Astfel poate apărea „zâmbetul sigilat”, în care buzele rămân împreunate în timpul zâmbetului, „zâmbetul cu dinții de sus”, în care se văd numai dinții de sus, sau un „zâmbet cu toți din- ții”, în care se văd și dinții de sus și cei de jos. Pe de altă par- te, într-un „zâmbet în care mandibula cade” gura este deschi- să larg și sunt vizibili fie dinții de sus, fie ambele șiruri de dinți. Trăsătura distinctivă a zâmbetului în care mandibula cade este similaritatea neobișnuit de mare cu „mina jucăușă a cimpanzeului — precursorul evolutiv al râsului uman. Pentru că sunt mai dramatice, zâmbetele în care mandibula cade pot fi văzute de la distanță. Dar ceea ce face ca aceste zâmbete să fie cu adevărat unice față de orice alte zâmbete și să fie reco- mandate mai ales politicienilor este asemănarea lor cu râsul. Acest lucru afectează oamenii în trei feluri. În primul rând, zâmbetul în care mandibula cade transmite un mesaj primitiv că persoana este într-o dispoziție jucăușă. În al doilea rând, ele nu conțin nici o sugestie de calmare, ca alte zâmbete. În al treilea rând, pentru că râsul este mult mai contagios decât zâmbetul, zâmbetele în care mandibula cade au o probabilita- te mai mare de a induce aceleași sentimente și altor persoane. Un zâmbet de acest tip dă unui politician un aer jucăuș și neamenințător și îi face pe cei care îl văd să se simtă și ei ju- căuși și neamenințați. Există și alte moduri în care politicienii pot crea impresia de prietenie. Unul din gesturile caracteristice ale lui Reagan 118 Peter Collett era „zâmbetul lateral” — un zâmbet șmecheresc însoțit de o înclinare afirmativă a capului, pe care îl folosea ori de câte ori dorea să fie popular și familiar. De fapt, din punct de vedere al mișcării și al mesajului, „zâmbetul lateral” la Reagan era foarte similar cu făcutul cu ochiul. Ca atunci când o persoa- nă face cu ochiul, acest gest era redus la o singură parte a fe- ței. Mesajul lui, ca atunci când facem cu ochiul era unul de complicitate — era un mod de a-i face pe ceilalți să se simtă incluși. Dar „zâmbetul lateral” la Reagan avea o trăsătură ti- nerească, aproape poznașă. Îl făcea să arate ca Huckleberry Finn sau ca unul dintre băieții năzdrăvani și plini de pistrui din filmele difuzate în diminețile de weekend. Acest gest a funcționat pentru că îl făcea pe Reagan să arate vulnerabil și drăguț. Vocea Reagan mai avea și alte trucuri care îl făceau plăcut. Unul era vocea sa profundă; altul felul său de a vorbi pe respirație. Vocile profunde sunt asociate cu dominanța, masculinitatea și grija — toate calități pe care Reagan a reușit să le proiecteze prin vocea sa. Vocile „aerate” sunt deseori comparate cu cele „încordate”. într-o voce aerată există un flux de aer conside- rabil peste corzile vocale, în timp ce într-o voce tensionată flu- xul de aer este mai mic. Prin urmare, vocea tensionată tinde să aibă un sunet metalic în timp ce vocile aerate sună relaxate și degajate — de fapt, se spune adesea că o voce aerată sună ca „o voce amestecată cu aer”. Oamenii cu voci aerate au o to- nalitate caldă iar cei care au voci tensionate tind să sune rece.3 Totuși vocile aerate sunt ineficiente din punct de vedere acus- tic pentru că ele necesită mult mai mult efort și pentru că sunt mai greu de înțeles. În general, femeile tind să aibă voci mai aerate decât bărbații și acesta este unul din motivele pentru care ele sună mai cald și mai sexy. Printre cele mai cunoscute femei cu voci aerate se numără actrița hollywoodiană Audrey Hepburn și actrița britanică Joanna Lumley. În arena politică 119 Politicienii care vorbesc în acest registru aerat nu au ne- apărat voci feminine — ele sună pur și simplu mai cald. În cazul lui Reagan totuși lucrurile nu se sfârșesc aici, pentru că el vorbea deseori în șoaptă, mai ales atunci când apărea la televizor. În ultimii ani vocile care șoptesc au devenit foar- te populare, mai ales printre stelele masculine ale celei de-a șaptea arte. Vorbirea în șoaptă este prin definiție o articula- re aerată la un volum mai scăzut. Atracția exercitată de aceas- tă articulare pe un ton scăzut este iluzia apropierii sau inti- mității fizice și psihologice. Când Reagan își ținea dialoguri- le faimoase în acel cadrul intim, lângă șemineu, toate aceste calități vocale se combinau — profunzimea vocii îi dădea un sunet masculin, fluxul de aer care circula îi dădea o voce cal- dă iar articularea aproape șoptită îl făcea să pară apropiat și prietenos. Nu este de mirare că și alți politicieni l-au copiat pe Rea- gan și și-au modificat vocile pentru a părea mai atrăgători. Ve- chea prietenă a lui Reagan, Margaret Thatcher, de exemplu, a fost sfătuită să își coboare vocea câteva octave astfel încât să sune mai cald și mai grijuliu. Schimbări similare în registrul vocal pot fi auzite și la alți politicieni britanici, unii au fost sfă- tuiți să coboare tonul vocii pentru a părea mai puțin agitați și mai umani. Dovezile avantajelor oferite de vocile profunde pot fi regă- site într-o cercetare realizată de Stanford Gregory și Timothy Gallagher, în care aceștia au comparat vocile candidaților la președinție în Statele Unite pe parcursul a opt sesiuni conse- cutive de alegeri prezidențiale, din 1960 (fără a include însă și ultimele alegeri).4 Autorii au analizat „frecvența fundamenta- lă” a vocii fiecărui candidat, acordând o atenție specială mai ales spectrului sub 0,5 kHz. Când au comparat fiecare pere- che de candidați au descoperit că la fiecare din cele opt ale- geri candidatul cu vocea mai profundă a obținut și cel mai mare procentaj de voturi populare! Acest lucru oferă o dova- dă clară, dacă mai este nevoie de dovezi, că politica nu se re- feră numai la principii. Un lucru mult mai important este să ai o voce care sună convingător și prezidențial. 120 Peter Collett Liniștirea Pentru un politician un mod de a evita atacurile este să semnaleze că nu are nici o intenție de a ataca pe cineva.5 Un alt mod este să producă niște manifestări de liniștire care să „neutralizeze” agresivitatea altora. Prima strategie poate fi ob- servată uneori în perioada de dezbateri în Camera Comune- lor când guvernul și partidele din opoziție stau față în față la o masă lungă pe care sunt așezate două microfoane și difu- zoare mari. În primele rânduri, chiar în mijlocul partidului său, dar în partea opusă a camerei, stau primul-ministru și li- derul opoziției — arătând ca niște șefi de stat din est în frun- tea armatelor, gata de bătălie. In perioada de dezbateri proce- dura standard este ca liderul opoziției să se ridice în picioare, să se apropie de microfon, să pună o întrebare și apoi să revi- nă la locul său. Apoi, primul-ministru se ridică și se apropie de microfon. Răspunde la întrebare (sau nu răspunde) și se așază. Regula Camerei permite liderului opoziției să pună în total trei întrebări. Poziția adoptată de primul-ministru și de liderul opoziției în fața microfonului reflectă temperatura schimbului politic care are loc. Dacă schimbul este politicos și liniștitor, fiecare tinde să stea cu fața spre celălalt în timp ce vorbește la micro- fon. Totuși când dezbaterea se încinge primul-ministru și li- derul opoziției au o tendință marcată de a-și orienta corpuri- le în altă direcție. Acest lucru se numește „flancare” și este o reacție întâlnită în întreaga lume animală. Așa cum am văzut deja, când câinii se întâlnesc în parc pentru prima oară, de obi- cei se apropie unul de altul din lateral, prezentându-și partea vulnerabilă, flancurile, pentru a semnala că nu intenționează să atace. Exact același lucru se petrece și în Camera Comune- lor. Orientându-și corpurile în altă direcție, primul-ministru și liderul opoziției pot lăsa impresia că își îndreaptă remarcele spre suporterii așezați în spate. De fapt, ei își expun instinctiv părțile vulnerabile pentru a arăta că nu au nici o intenție de a intra într-un conflict fizic — așa cum se comportă și câinii când se întâlnesc în parc. În arena politică . 121 A pupa bebeluși Alegerile sunt pentru politicieni un moment în care se plim- bă și pupă bebeluși. Uneori pare un fel de „sezon deschis” la bebeluși — peste tot vezi numai politicieni care ridică bebelu- șii, îi strâng în brațe și îi sărută pe obraz. În general, se presu- pune că politicienii sărută bebeluși pentru că vor ca oamenii să creadă că sunt sănătoși, ocrotitori și iubitori. De fapt, săru- tatul bebelușilor nu este nimic de genul acesta — este numai un mod de a se apăra de atacuri. De exemplu, când babuinul dominant aleargă după un babuin subordonat, nu este neobiș- nuit pentru cel care se retrage să ia un pui de babuin și să-l fo- losească pe post de scut. Acest gest are un efect imediat — ne- utralizând atacul babuinului agresiv. Funcționează deoarece babuinii, ca și oamenii, sunt programați să nu rănească bebe- lușii. Așa că atunci când un politician mascul ridică un bebe- luș și îl ține în aer, nu arată cât de mult iubește bebelușii — de fapt folosește bebelușul pentru a anihila agresiunea pe care simte inconștient că electoratul o nutrește față de el.6 Cu alte cuvinte, nu spune „Iată cât de mult iubesc eu bebelușii; nu sunt un tip drăguț?”, ci spune „Iată. Țin în brațe un bebeluș. Nu în- cercați să mă loviți! Ați putea răni accidental bebelușul!” Există politicieni care nu sărută bebeluși, probabil pentru că nu se simt amenințați sau pentru că nu simt nevoia de a-și asigura acest gen de protecție pe care bebelușii o oferă. Mar- garet Thatcher era unul dintre ei — de fapt este foarte dificil să găsești o fotografie în care ea sărută un copil mic. Totuși a existat un moment faimos, în timpul unei vizite la o fermă, unde era cât pe ce să sărute un vițel. Istoria nu spune dacă a sărutat vițelul sau , dacă a sărutat, ce a sărutat din el. Se pare că președintele Lindon B. Johnson prefera și el să ia în brațe animale în loc de bebeluși. La un moment dat și-a apucat câi- nele de urechi și 1-a ridicat ca să-1 sărute. Pe câine nu l-a de- ranjat prea tare, dar iubitorii de animale din toată țara au fost furibunzi. În loc să îl facă pe LBJ mai iubit, gestul a avut exact efectul contrar și la scurt timp de la acest eveniment popula- ritatea sa a început să intre în declin. 122 Peter Collett Adularea Un alt mod în care politicienii pot devia agresiunile este lă- sând impresia că sunt populari și adorabili. Acest fapt se ba- zează pe principiul psihologic simplu că este foarte probabil ca noi să ne simțim predispuși la un sentiment pozitiv față de o persoană dacă este populară. Calitățile ei adevărate nu sunt foarte importante — ceea ce ne determină sentimentele și ne face să dorim să ne asociem cu ea este faptul că alții o admiră sau o plac. Exact același lucru se întâmplă și cu politicienii — cu cât vedem că sunt mai aplaudați sau adulați, cu atât cresc mai mult în stima noastră. Politicienii înțeleg acest proces și este unul din motivele pentru care se străduiesc atât de mult să se înconjoare de admiratori. În principiu, politicienii au trei tipuri de admiratori — pu- blicul, partidul care îi susține și soțul iubitor/soția iubitoare. Cele mai convingătoare demonstrații de adulație publică se produc atunci când un politician se mișcă printr-o mulțime formată din simpatizanții partidului care îl susține și care se înghesuie să îl atingă. Cu cât oamenii se agită mai dramatic, cu atât politicianul se mișcă mai repede prin mulțime și cu cât pare să îi placă mai mult experiența, cu atât pare să fie mai ire- zistibil, mai asemănător cu un zeu. Acest gen de adulație este esențial pentru politicieni și poate fi atins în mai multe feluri. Așa cum arăta sociologul Max Atkinson în Vocile stăpânilor noștri, politicienii folosesc o gamă fascinantă de strategii pen- tru a atrage aplauzele publicului.7 O șmecherie este folosirea „perechilor contrastante”, unde o opțiune indezirabilă, de exemplu, este comparată cu un final extrem de dezirabil. O alta este „lista tripartită”, care oferă foarte comod publicului semnale despre momentele în care poate să înceapă să aplau- de. Felul în care politicianul controlează aplauzele este de ase- menea foarte important. De exemplu, un politician care rămâ- ne cu o remarcă pe care o spune la sfârșitul mesajului, după ce au început aplauzele, probabil va anihila aplauzele. Pe de altă parte, politicienii care își aleg cu grijă momentul aplauze- lor și își folosesc mâinile pentru a le amplifica au o probabili- În arena politică 123 tate mai mare de a lăsa impresia că sunt atât modești cât și că au controlul asupra situației. Desigur, ideal ar fi ca un politi- cian să încerce să descurajeze aplauzele când acestea dau deja semne că se apropie de sfârșit. În Statele Unite se presupune prin tradiție că sarcina Pri- mei Doamne este să își susțină soțul. De exemplu, Bess Tru- man, soția președintelui Truman, credea că rolul ei în viață era să „își susțină soțul, să tacă și să se asigure că pălăria lui stă bine”. De fapt principala responsabilitate a Primei Doamne este să ridice imaginea președintelui în ochii altor persoane lă- sând impresia că este atentă și impresionată. Nancy Reagan a jucat rolul „soției iubitoare” aproape perfect. Când Ronald vorbea în public întotdeauna îl urmărea cu atenție, adresân- du-i o privire de căprioară Bambi ca și cum ar fi fost îndrăgos- tită ca o adolescentă. In timp ce adorația lui Nancy pentru so- țul ei tindea să fie aproape în întregime vizuală și într-un fel cam înghețată, suportul lui Hillary Clinton pentru soțul ei era mai tactil și mai afectuos. Și Cherie Blair oferă un spectacol foarte bun de soție iubitoare. Privindu-l foarte atent pe Tony ori de câte ori vorbește sau când este aplaudat la conferințele partidului și apucându-l de mână ori de câte ori are ocazia, ea reușește să îl ridice în ochii noștri. La urma urmei, dacă ea îl adoră pe Tony Blair într-atât, noi nu ar trebui să o facem? Există ocazii când rolurile se inversează și președinții sau prim-miniștrii arată cât de mult își iubesc soțiile. Totuși aceste ocazii sunt rare și sunt deseori ironice. Când John F. Kennedy și Prima Doamnă au făcut o vizită oficială în Franța în 1961, Jackie atinsese cel mai înalt nivel de popularitate. La un ban- chet oficial, JFK a remarcat în glumă că va fi ținut minte ca bărbatul care a însoțit-o pe Jackie Kennedy la Paris. Psiholo- gii au descoperit că bărbații care sunt asociații cu femei atră- gătoare câștigă o cantitate enormă de admirație din partea al- tor bărbați. Atrăgând atenția asupra lui Jackie și fiind ironic, JFK își făcea singur o favoare. Cea mai mare parte a adorației îndreptate către politicieni vine de la persoane care pot fi văzute sau auzite. Există totuși cazuri în care membrii adulatori din public rămân neobser- 124 Peter Collett Rolul soției iubitoare. Îmbrățișându-și soțul în public, involuntar Cherie Blair îl face pe primul-ministru să pară mai atrăgător și mai simpatic pentru alte persoane. În arena politică 125 vați- Dacă i-ați urmărit pe Ronald Reagan sau pe Bill Clinton când erau în funcție, ați observat că deseori făceau cu mâna conștient unor persoane din mulțime. Reagan, de exemplu, o trăgea spre el pe Nancy uneori ca să îi arate o persoană care nu era vizibilă, să îi facă cu mâna și să îi adreseze un zâmbet larg. Presupunem că unele din aceste persoane nu existau în realitate — ele erau prieteni „fantomă” cărora Reagan pretin- dea că le face cu mâna pentru a lăsa impresia de prietenie și popularitate. Această bănuială este întărită de faptul că Rea- gan vedea foarte prost, ceea ce făcea destul de dificilă obser- varea unor persoane la distanță într-o mulțime. Atacul Când nu se apără de atacuri, de obicei politicienii atacă ei pe alții. Motivele lor agresive sunt uneori ascunse în gesturi- le convenționale sau făcute explicite prin insultele verbale. Există cinci activități agresive pe care politicienii le imită când se simt cuprinși de agresivitate și fiecare este asociată cu un grup diferit de posturi ale mâinii: • PUMNII. Când un politician dorește să sublinieze o idee, foarte des își închide mâna într-un pumn și o folosește ca un ciocan pentru a-și sublinia ideile. Alteori un pumn închis este ridicat în aer ca un salut și în alte momente acesta poate fi trântit pe masă ca un mod de a sublinia o idee importantă sau din furie ori frustrare. În rolul de ciocan, implicațiile agresive sunt evidente — este folosit, simbolic, pentru a distruge ceea ce vorbitorul simte că trebuie distrus. Există ocazii când mâi- nile sunt folosite pentru a apuca un obiect care poate servi ca armă simbolică. De exemplu, când Nikita Hrușciov s-a adre- sat Națiunilor Unite în 1960, a fost atât de supărat încât și-a scos pantoful și a lovit cu el în masă! • ÎMPUNSĂTURA. Politicienii se folosesc deseori de degetul arătător pentru a sublinia o idee sau a avertiza. Uneori dege- tul este ridicat în aer, didactic. În alte momente poate fi folo- 126 Peter Collett sit ca un pumnal sau o sabie, împins în jos, spre ascultători sau spre un adversar imaginar. • APUCAREA. Pentru a face rău cuiva uneori este necesar să îl apuci întâi. Când țin discursuri politice, politicienii își ara- tă deseori sentimentele agresive apucând persoane sau pro- bleme imaginare și apoi scuturându-le sau storcându-le. • ZGÂRIEREA. Unghiile constituie un mijloc primitiv de a zgâ- ria pielea altor persoane. De multe ori femeile amenință, se- rios sau în joacă, arătându-și unghiile. Există o diferență foar- te fină între apucarea unui prieten imaginar cu unghiile și amenințarea lui cu unghiile — totul se reduce la o ușoară în- doire a degetelor care aduce unghiile în poziție de atac. • TĂIEREA. Așa cum au arătat și artele marțiale, marginea ex- terioară a mâinii poate fi folosită pentru a tăia sau a răni alte persoane. Politicienii care vor să ajungă la esența unei proble- me fac deseori o mișcare de tăiere cu mâna. Politicianul labu- rist Tony Benn face deseori acest gest. John Major a folosit și el acest gest când era prim-ministru: când atingea un subiect sensibil își lăsa mâna în jos și într-o parte într-o mișcare de tă- iere pentru a arăta că dorește să măture problemele. Major a fost un jucător de cricket pasionat — de aceea este posibil ca ceea ce părea să fie un gest de eliminare cu mâna să fi fost de fapt o lovitură simbolică de cricket pe care o folosea pentru a lovi ideile altor persoane și a le arunca în afara terenului. Deși Major era un politician perfect, nu agrea certurile și discuțiile uneori gratuite care aveau loc în perioadele de dez- bateri din Parlamentul Britanic, mai ales pe vremea când era prim-ministru. Acest lucru era evident din „reflexul de fugă” vizibil în momentele când se prezenta la microfon. Ori de câte ori se ridica pentru a pune o întrebare, își punea agenda pe pupitru și apoi se adresa Camerei. Dar cu o fracțiune de se- cundă înainte de a-și termina mesajul, începea să facă mici mișcări pregătitoare, de exemplu, își mișca picioarele sau își rearanja agenda. Uneori, în timp ce își încheia propoziția, îm- pingea ușor pupitrul ca pentru a-și da un impuls spre spate. Nerăbdarea cu greu ascunsă de a reveni la locul său arăta că În arena politică 127 Gesturi plastice ale mâinilor. Intențiile unui politician față de alte persoane sunt deseori dezvăluite de mișcările și gesturile lui incon- știente — exemplificate perfect aici de Margaret Thatcher. 128 Peter Collett nu este în largul lui în disputele care aveau loc în timpul pe- rioadelor de dezbateri. Sunt sigur că ar fi preferat să fie la Lord’s urmărind jocul de cricket. Insulta Politica de partid seamănă foarte mult cu un război primi- tiv. O bătălie importantă între două triburi din Noua Guinee, de exemplu, deseori începe cu două mici grupuri care iau po- ziție pe dealurile din vecinătate, asigurându-se că se află la o distanță suficientă pentru a evita proiectilele tribului vecin dar suficient de aproape pentru a fi auzit de adversar. După un timp, coboară în vale, are loc o ciocnire, câteva persoane sunt rănite și cele două armate se întorc în satele lor pentru a-și lin- ge rănile și a vorbi la nesfârșit despre faptele curajoase din timpul campaniei. Se pare că vorbitul este cea mai importantă parte în răz- boaiele primitive. Același lucru este valabil și în politică. În ambele cazuri facțiunile adverse petrec mult timp lăudându-se pe sine și realizările lor glorioase și insultându-și adversarii. Laudele și insultele sunt esențiale în politică pentru că oferă atât partidelor cât și politicienilor un mijloc de a-și întări re- putația și stima de sine, în timp ce le distrug pe ale adversa- rilor. În afară de subminarea poziției adversarului, insultele- servesc și altor funcții psihologice importante. Una este înfu- rierea persoanei atacate pentru a o determina să se angajeze într-o reacție pripită și necontrolată care să o facă să arate și mai prost. O altă funcție este creșterea propriei reputații ca fi- ind autorul unor remarce bine-țintite, amuzante și distructive la adresa altora. Insultele politice sunt de mai multe feluri: • INSULTE DE PARTID. Această categorie de insulte este în- dreptată spre opoziție și nu spre anumiți politicieni care re- prezintă opoziția. În mod tipic ele atrag atenția asupra incom- petenței partidului adversar, ca, de exemplu, comentariul de- În arena politică 129 venit faimos făcut de Winston Churchill despre partidul labu- rist: „Nu sunt capabili să organizeze nici o cursă de melci”. Remarca anihilantă făcută de Harold Macmillan la adresa Par- tidului Liberal intră în aceeași categorie: „Ca de obicei, libe- ralii oferă un amestec de idei originale și solide. Din neferici- re nici una din aceste idei solide nu este originală și nici una din ideile originale nu este solidă.” INSULTE „DEZUMANIZANTE”. Scopul acestor insulte este să facă o persoană să pară rece și neimplicată. Referindu-se la Robert Peel, Benjamin Disraeli a spus: „Onorabilul domn din curentul de dreapta ne amintește de un vătrai. Singura dife- rență este că vătraiul emană ocazional resturi de căldură.” INSULTE CASTRATOARE. Desigur, acestea au scopul de a submina virilitatea unei persoane. De exemplu, primul-minis- tru Lloyd George a spus o dată despre Herbert Samuel, poli- ticianul liberal: „Când l-au circumcis pe Herbert Samuel, au aruncat capătul greșit.” INSULTE DESCALIFICANTE. Aceste insulte creează impre- sia că persoana nu are calificarea necesară pentru a face o trea- bă. De exemplu, Winston Churchill l-a descris o dată pe Cle- ment Attlee ca „un bărbat modest care are motive să fie așa”. INSULTE ANTROPOMORFICE. În acest caz persoana insul- tată este comparată cu un animal pentru a o face să pară pri- mitivă și ineficientă. Înfuriat tot pe Clement Attlee, Churcill l-a descris ca „o oaie îmbrăcată în piele de oaie”. Pe aceeași temă ovină, Denis Healey a spus o dată despre Sir Geoffrey Howe: „Un atac din partea lui este ca o mușcătură din partea unei oi moarte.” INSULTE NEPRINCIPIALE. Aici obiectul insultelor este re- prezentat ca fiind total lipsit de principii. Adlai Stevenson, de exemplu, l-a descris pe Richard Nixon ca „genul de politician care ar tăia un copac de esență rară și apoi ar urca pe ciotul rămas ca să țină un discurs despre protejarea speciilor”. INSULTE FALSE. Aceste insulte atrag atenția asupra aspec- telor false și înșelătoare ale caracterului unei persoane. Gerald Ford, de exemplu, a spus o dată „Ronald Reagan nu-și vop- sește părul, el nu s-a maturizat încă”. Peter Collett • INSULTE CARE VIZEAZĂ PROSTIA. Aici persoana este re- prezentată ca proastă. Lyndon Baines Johnson a făcut o dată o observație despre Gerald Ford care a rămas celebră: „Este atât de prost încât e incapabil să tragă un pârț și să mestece gumă în același timp.” Insultele sunt explozibilul armelor politice. Dacă tipul lor este bine ales și sunt aruncate cu atenție, pot avea un efect de- vastator asupra felului în care este perceput un politician. În unele cazuri, răul poate fi de neșters. Britanicilor le vine foarte greu acum să vorbească despre Geoffrey Howe fără să se gân- dească la o oaie moartă, iar în America este aproape imposi- bil să vorbești despre Gerald Ford fără ca cineva să mențione- ze comentariul cu guma de mestecat și cu pârțul. Interviul Există mai multe feluri în care se presupune că un interviu politic diferă de conversațiile obișnuite. În mod tipic autorul interviului ar trebui să facă prima mișcare, să stabilească te- mele, să pună întrebările și să aibă ultimul cuvânt. Pe de altă parte, ne așteptăm ca politicianul să urmărească sensul între- bării reporterului, să răspundă la întrebări fără răspunsuri vagi sau evitări și să nu pună întrebări acestuia decât dacă are ne- voie de lămuriri. Acesta este felul în care se presupune că de- curge un interviu în politică. În practică totuși ele decurg ade- sea total diferit. Reporterii le pun politicienilor două tipuri de întrebări — „întrebări închise” care cer un răspuns cu „da” sau „nu” și „în- trebări deschise” care îi permit omului politic să dea un răs- puns fără să spună „da” sau „nu”. Indiferent de tipul de în- trebare folosit, reporterii încearcă să îl determine pe politician să dea un răspuns „direct” — adică un răspuns la problema exprimată de întrebare și nu unul „indirect” care să evite în- trebarea. La începutul anilor ’90, Sandra Harris a studiat in- terviurile politice în Marea Britanie și a descoperit că răspun- În arena politică 131 șurile „directe” apăreau numai în 40% din răspunsurile poli- ticienilor.8 Cu alte cuvinte, 60% din răspunsurile lor nu abor- dau problema pusă de întrebare. Această tendință de a evita întrebarea a fost mai mare la întrebările „închise” care sunt de departe tipul de întrebare cel mai des întâlnit în interviurile luate oamenilor politici. Ea a descoperit aici că numai 20% din întrebările închise primeau un răspuns „da” — „nu”. Când a comparat interviurile poli- tice cu alte tipuri de interviuri, a descoperit că procentul de răspunsuri indirecte era mult mai mic în alte tipuri de inter- viuri, de la 4% pentru interviurile medicale până la 15% pen- tru interviurile magistraților — comparativ cu 60% pentru po- liticieni! Faptul că politicienii nu oferă răspunsuri directe la întrebări este unul din motivele pentru care publicul îi consi- deră evazivi. De asemenea, sunt considerați și ascunși și alu- necoși din cauza modului în care răspund la întrebări sau mai curând nu răspund la ele. Cercetările făcute de Peter Bull și colegii săi de la Universitatea din York arată că există mai mul- te moduri în care politicienii evită întrebările.9 Printre care și următoarele: • CLARIFICAREA UNEI PROBLEME POLITICE. În cele mai multe cazuri în care politicienii nu răspund la o întrebare, de fapt folosesc ocazia respectivă pentru a exprima o idee poli- tică, uneori fără legătură cu întrebarea. Acest lucru sugerează că politicienii și reporterii privesc interviurile politice foarte diferit — în timp ce reporterul încearcă să determine politi- cianul să răspundă la întrebare, omul politic folosește între- barea ca pe o platformă de unde să își facă cunoscute păreri- le în fața publicului. Politicienii lucrează în propriile lor inte- rese și decid în avans ce vor spune la interviu, indiferent de întrebările care li se pun. • ATACUL. Acesta este următorul răspuns ca frecvență. Politi- cienii sunt deseori în dezacord cu întrebările care li se pun. Uneori pentru că sunt de părere că întrebarea este tendențioa- să sau încearcă să îi pună într-o lumină proastă; alteori pentru că sunt de părere că întrebarea conține date incorecte sau in- 132 Peter Collett terpretabile. În fața unei întrebări răuvoitoare, politicienii pot fie să respecte regulile jocului și să ofere ceva care să semene cu un răspuns, fie să atace întrebarea și să spună ce le displa- ce la ea. Atacarea întrebării este de fapt o reacție destul de obiș- nuită și oferă două avantaje clare — îndreaptă atenția din nou asupra reporterului și îl descurajează sau îi reduc dorința de a pune întrebări dificile mai târziu. Este și mai intimidant dacă omul politic atacă reporterul sugerând că este prost informat, este părtinitor sau irațional. Fiecare politician preferă anumi- te strategii. De exemplu, când era prim-ministru, Margaret Thatcher era mai înclinată să atace reporterul în timp ce Neil Kinnock, liderul opoziției, prefera să atace întrebarea. • RĂSPUNSUL PE JUMĂTATE. Următoarea reacție ca frecven- ță este răspunsul incomplet. Apare atunci când un om politic răspunde la o întrebare care are mai multe părți sau când răs- punde numai la o parte din întrebare sau când începe să răs- pundă însă atenția sa este distrasă și nu mai aduce un răspuns complet. • REFUZUL DE A RĂSPUNDE. Politicienii refuză deseori să răspundă la întrebări când sunt clar îndreptățiți să nu ofere un răspuns — de exemplu, când sunt rugați să divulge infor- mații confidențiale sau să emită predicții. În aceste cazuri ei se pot feri apelând la principii superioare cum ar fi nevoia de a păstra un secret sau de a fi discret. • IGNORAREA ÎNTREBĂRII. Acest lucru se întâmplă dese- ori când reporterul îl întrerupe pe omul politic când îi pune o altă întrebare. În loc să răspundă la noua întrebare, politicia- nul pur și simplu continuă să răspundă la prima comportân- du-se de parcă cea nouă nici nu ar fi existat. • REPETAREA RĂSPUNSULUI. Oamenii politici pot refuza să răspundă, insistând că au răspuns deja. Această reacție trans- mite și un alt mesaj — de exemplu, sugerează că omul politic este conștient de ceea ce face și că nu este pregătit să facă jo- cul reporterului. Desigur, există cazuri în care omul politic va folosi aceleași forme verbale pentru a răspunde la întrebări aparent diferite. Această tactică este menită să îl facă pe poli- tician să pară sigur pe sine și pe reporter incompetent. În arena politică 133 Există mai multe motive pentru care răspunsurile oameni- lor politici sunt echivoce și vagi. Pentru început, o utilizare imprecisă a limbajului îi permite politicianului să răspundă fără să jignească pe nimeni. Când electoratul este divizat în- tr-o problemă controversată, evident nu este în interesul poli- ticianului să dea un răspuns care foarte probabil va îndepăr- ta un mare număr de simpatizanți — este mult mai bine să nu spună nimic despre subiect, lăsând totuși impresia că expri- mă o opinie, sau să răspundă la o cu totul altă întrebare. Un alt motiv pentru care politicienii dau răspunsuri echi- voce este faptul că nu le place să fie constrânși sau să li se co- mande. Când era prim-ministru, Margaret Thatcher era ex- trem de evazivă în răspunsurile pe care le dădea în interviu- rile politice — mai mult decât Neil Kinnock, liderul opoziției. Un motiv important pentru această atitudine vagă, putem pre- supune, era dorința de a arăta că nu poate fi obligată la nimic și că este perfect capabilă să stabilească singură ce se va dis- cuta în cadrul interviului. Totuși când i se puneau întrebări în- chise — adică, întrebări care cereau un răspuns „da” sau „nu” — dădea mult mai multe răspunsuri directe decât Neil Kinnock. Departe de a fi incompatibile, aceste două descope- riri arată cât de mult îi plăcea lui Margaret Thatcher să joace rolul dominant — la întrebările deschise se eschiva pentru a arăta cine este șeful, în timp ce la întrebările închise dădea răs- punsuri directe pentru a arăta că era perfect stăpână pe ea și că nu își făcea nici un fel de griji că și-ar putea îndepărta sim- patizanții care nu sunt de acord cu ea.10 În interviurile televizate, atenția este îndreptată foarte mult asupra politicianului. La urma urmei el este cel care vorbește cel mai mult și care apare pe ecran în cea mai mare parte a timpului. Deoarece reporterii joacă rolul de sprijin, este natu- ral să presupunem că ei au o responsabilitate mai mică pen- tru ceea ce se întâmplă în cadrul interviului sau că interacțiu- nea dintre reporter și politician nu este importantă. Totuși această interacțiune este foarte importantă. Acest lucru era evi- dent în interviurile care au avut loc pe vremea când Margaret Thatcher era prim-ministru. De exemplu, nu era ceva neobiș- 134 Peter Collett nuit ca reporterii să o întrerupă pe dna Margaret Thatcher — de fapt era întreruptă mult mai des decât orice alt politician al momentului. La început s-a presupus că acest lucru se în- tâmpla din cauză că era femeie și toți reporterii și ceilalți oa- meni politici erau bărbați. Acest lucru ar fi fost în acord cu descoperirea generală că bărbați întrerup femeile mai des de- cât pe alți bărbați și mai des decât întrerup femeile bărbații sau alte femei. S-a sugerat chiar că Margaret Thatcher era în- treruptă mai des pentru că transmitea fără voia ei mai multe semnale de cedare a cuvântului ceea ce îl inducea în eroare pe reporter și îl făcea să creadă că este pe cale să se oprească.11 Și faptul că Margaret Thatcher tindea să dea răspunsuri lungi care divagau ar putea fi o explicație pentru faptul că era întreruptă atât de des; când începea să se îndepărteze de în- trebare, reporteri puneau alta, încercând să o aducă înapoi la subiectul care îi interesa pe ei. Interesant este că Margaret Thatcher nu se lăsa aproape niciodată condusă. Când era în- treruptă de reporter, pur și simplu continua să vorbească de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Acest lucru îi întărea imagi- nea de politician dur și exaspera reporterii care trebuiau să lu- creze cu ea. La începuturile televiziunii, reporterii politici erau mode- lați în funcție de exigențele exprimate în cluburile rezervate sexului masculin. De exemplu, în 1951 când Leslie Mitchell l-a intervievat pe primul-ministru Anthony Eden, el a început prin a spune „Și acum, domnule Eden, cu experiența dumnea- voastră îndelungată în politica externă este evident că ar tre- bui să încep cu o întrebare despre contextul internațional pre- zent — sau poate preferați să vorbim despre situația internă? Cum ați dori?” Cu acea ocazie Eden a ales să vorbească de- spre situația Angliei. În Marea Britanie interviurile politice au rămas curtenitoa- re până la venirea lui Reginald Bosanquet căruia i se atribuie prima întrerupere agresivă a unui politician bitanic deși, după standardele de azi, acesta ar fi un model de reticență. Acest lucru s-a întâmplat în 1957 când Bosanquet 1-a intervievat pe Harold Macmillan. „Domnule”, interveni el, „deoarece tim- În arena politică 135 pul este limitat am putea să vă puneYn o întrebare despre un subiect de interes intern care cred că este pe primul loc în min- tea tuturor în acest moment?” „Dacă trebuie”, a răspuns Mac- millan. Au trecut de mult vremurile când reporterii își cereau scu- ze pentru întreruperi sau permiteau politicienilor să stabileas- că ei subiectele de discuție la interviu. În zilele noastre repor- terii au mult mai multă putere și sunt pregătiți să fie comba- tivi. E de înțeles că politicienii sunt nervoși când au de-a face cu reporterii, mai ales când se știe despre ei că mănâncă poli- ticieni pe pâine ca Jeremy Paxman de la BBC. Paxman a rămas în mintea publicului pentru un interviu difuzat la BBC în care 1-a întrebat pe Michael Howard, pe vremea aceea ministru pentru Afacerile Interne, dacă l-a amenințat pe Directorul ser- viciului de penitenciare că îl dă afară. Ministrul a dat un răs- puns evaziv, așa că Paxman a continuat să repete întrebarea până când a primit un răspuns satisfăcător. În realitate a repe- tat întrebarea respectivă de 14 ori! Pentru un interviu combativ este nevoie ca ambele tabere să joace după reguli. Există ocazii când ambii participanți se înverșunează — conflictul din 1998 dintre vicepreședintele George Bush și Dan Rather, prezentatorul de la CBS, privind afacerea Iran-Contra este un exemplu bun — există și momen- te când intervievatul decide să nu mai continue și pleacă.12 Acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori până acum cu po- liticienii. În 1982, când Robin Day îi lua un interviu lui John Nott, secretarul pentru Probleme de Apărare, și reporterul 1-a numit politician „azi-aici-și-mâine-în altă parte”, Nott s-a ri- dicat și a părăsit platoul. Și Henry Kissinger a plecat de la un interviu cu Jeremy Paxman când Paxman l-a întrebat, pe bună dreptate, dacă nu s-a simțit un escroc când a acceptat Premiul Nobel pentru Pace. Deoarece reporterii au acum potențial mai multă putere decât politicienii, aceștia din urmă sunt nevoiți să găsească moduri pentru a se asigura că reporterul nu le face greutăți. Unul din acestea este impunerea autorității în fața reporteru- lui, arătându-i că nu sunt pregătiți să fie întrerupți. Un altul 136 Peter Collett este sublinierea cu emfază a opiniilor lor. George W. Bush, de exemplu, folosește frecvent expresia „să fie foarte clar”, pen- tru a sublinia că opinia sa este aceea și nu alta. Unul din ges- turile sale caracteristice este un microsemnal de aprobare din cap, o înclinare aproape imperceptibilă a capului care apare la sfârșitul unei propoziții, un fel de punct exprimat de corp — ca și cum ar spune „Gata, v-am spus ce am avut de spus. Nu mai este nimic de adăugat pe această temă!” Unul din gestu- rile caracteristice ale lui Margaret Thatcher este o privire scurtă și intensă în ochii interlocutorului. Ori de câte ori dorește să sublinieze o afirmație și să o facă să pară irefutabilă, își mă- rește momentan ochii folosindu-i la sfârșitul mesajului pentru a crea o pereche de semne de exclamare oculare. Acest lucru este foarte diferit de ceea ce se întâmplă în „holbarea ochilor” când aceștia sunt deschiși larg pentru a da impresia de con- centrare copilărească. O altă opțiune disponibilă politicienilor este intimidarea reporterului. Se poate realiza acest lucru subminând poziția acestuia, atacând întrebarea sau sugerând că reporterul este prost informat sau rău intenționat — pe scurt, scoțându-l pe acesta din ritm și subminându-i încrederea. Un mod de a face acest lucru este producerea unei multitudini de „semnale de fundal” negative. Acestea sunt semnale de descurajare folosi- te de ascultători — expresii de uimire, neînțelegere, aversiu- ne și mișcări pregătitoare pentru intervenția verbală. Ascultă- torii folosesc aceste semnale pentru a indica faptul că vorbito- rul spune ceva lipsit de sens, că nu sunt de acord cu el și că ar dori să preia cuvântul cât mai repede. Sunt exact opusul sem- nalelor de fundal suportive. Acestea sunt semnale de încura- jare — ca datul din cap sau interjecții care încurajează — pe care ascultătorii le produc atunci când doresc să-i arate vorbi- torului că înțeleg și sunt de acord cu ceea ce spune el sau ea și că nu au nici cea mai mică intenție de a prelua rolul vorbi- torului în conversație. Când lui George W. Bush i se pun în- trebări incomode, el recurge des la acest fundal verbal nega- tiv pentru a dezechilibra reporterul. Se uită în jur, zâmbește artificial și lasă impresia că va începe în orice moment să vor- În arena politică 137 bească. Semnalele de fundal negative pot ajuta politicienii să mențină interviurile dificile în limite acceptabile. La urma ur- mei, sunt tacticile pe care le folosesc și reporterii când vor să facă greutăți unui politician. Deoarece politica se bazează atât de mult pe aparențe atra- ge foarte mult persoanele care sunt fascinate de comportamen- tul uman. Ca și subterfugiile și impresiile false pe care se ba- zează deseori. Deoarece politicienii petrec atâta timp pretin- zând că sunt ceea ce nu sunt, există șanse foarte mari ca ei să își arate din greșeală adevăratele sentimente sau intenții, prin comportament. Dramele politicii, felul în care politicienii își abandonează colegii, fac înțelegeri secrete, schimbă alianțe, creează diversiuni și își acoperă spatele, aruncă vina asupra altora și își asumă merite pe care nu le au — toate aceste lu- cruri fac ca probabilitatea apariției unor indicatori care să îi dea de gol să fie mult mai mare. Capitolul 6 Salutul Salutul îndeplinește mai multe funcții importante. În primul rând, le oferă oamenilor o ocazie de a se re- cunoaște unii pe alții și de a intra în conversație. În al doilea rând, îi dă individului o șansă de a demonstra că se poate pune bază pe el în privința respectării convențiilor so- ciale și, în al treilea rând, permite reafirmarea sau construirea tipului de relație pe care îl vor avea participanții unul cu al- tul. Ritualurile salutului diferă enorm de la o cultură la alta. Totuși în cadrul unei comunități, tind să urmeze un pattern destul de stereotip — în acest fel, participanții știu ce se aș- teaptă de la ei și ce va face partenerul în continuare. În ciuda acestui lucru, există întotdeauna o diferență suficient de mare între saluturi pentru a putea construi raționamente despre par- ticipanți. De fapt, urmărind felul în care se salută două per- soane putem deseori vedea ce fel de oameni sunt și care este atitudinea fiecăruia față de celălalt. Tranziția Cele mai multe forme de salut se compun din trei faze — una de „recunoaștere”, în care participanții se observă unul pe altul și indică recunoașterea lor mutuală, o fază de „abor- dare” în care se apropie unul de altul și una de „întâlnire” în Salutul 139 care își dau mâna, se strâng în brațe sau fac un alt gest.1 Când între oameni există o distanță mare și persoane interpuse, par- curgerea tuturor fazelor poate dura ceva mai mult. Pe de altă parte, când sunt foarte aproape unul de altul, există tendința ca faza de abordare să dispară și celelalte două să fie coma- sate într-una singură. Felul în care se comportă oamenii în timpul fiecărei faze poate spune foarte multe despre ei. În Occident, faza de recu- noaștere poate lua diferite forme, în funcție de cât de bine se cunosc participanții și de nivelul de intimitate la care încear- că să ajungă. În principiu există două grupuri de semnale emi- se de la distanță. Unul format din semnale „politicoase”, ca ri- dicarea sprâncenelor, zâmbetul cu buzele lipite, oferirea pal- mei și salutul din cap. Al doilea grup format din semnale „en- tuziaste”, ca făcutul cu mâna, zâmbetele cu gura deschisă, râ- sul și interjecțiile sau mesajele verbale pe un ton ridicat. Pen- tru a-și sublinia sentimentele de entuziasm, oamenii își mă- resc ochii și lasă mandibula în jos, simulând expresia facială a surprinderii. De regulă, oamenii care se cunosc puțin schim- bă semnale de recunoaștere politicoase, cei care se cunosc bine au o probabilitate mai mare de a schimba semnale de recu- noaștere entuziaste, mai ales când nu s-au mai văzut de câtva timp. Totuși deoarece semnalele de recunoaștere implică ega- litate, ele sunt rareori folosite între persoane cu statut social diferit. Diferențe similare pot fi observate și în faza de abordare. Semnalele politicoase de la distanță, de exemplu, sunt dese- ori urmate de o abordare detașată, în care una sau ambele părți se apropie încet una de alta. Această detașare poate fi ob- servată deseori în felul în care oamenii își întorc privirea, își încrucișează brațele în față sau fac alte gesturi de evitare, ca atingerea părului sau rearanjarea hainelor în timp ce se apro- pie unul de altul. Semnalele entuziaste, pe de altă parte, sunt de obicei urmate de o abordare rapidă în care atenția ambelor persoane rămâne fixată pe partener și în care există semnale pregătitoare care indică dacă partenerii se pregătesc să se ia în brațe, să se sărute sau doar să își strângă mâna. 140 Peter Collett In mod normal nu există nici o îndoială despre ceea ce ur- mează să se întâmple când două persoane se întâlnesc, pur și simplu din cauza situației, a naturii relației sau a timpului pe- trecut împreună. Dar există și ocazii când nu este foarte clar cum se vor saluta două persoane. Totuși de cele mai multe ori oamenii folosesc faza de abordare pentru a arăta dacă inten- ționează să strângă în brațe, să sărute persoana sau doar să-i strângă mâna. Nu trebuie decât să fii în sala de așteptare a unui aeroport internațional ca să vezi cât de diferit se compor- tă oamenii, în funcție de felul în care urmează să se salute — faza de abordare care precedă o îmbrățișare sau un sărut este de obicei diferită de cea care apare înainte de a strânge mâna cuiva. Când oamenii nu știu ce să facă, de cele mai multe ori se întreabă dacă să aleagă un salut verbal sau o strângere de mână. Ritualul salutului poate fi împărțit în două categorii — sa- luturi care exprimă respectul, făcute să sublinieze diferențe- le de putere, și saluturi de solidaritate, exprimând mesaje de prietenie și egalitate. In Evul Mediu, bărbații și femeile își ară- tau respectul față de stăpân îngenunchind. Mai târziu pentru bărbați s-a introdus plecăciunea. Piciorul drept era lăsat în spate pentru a se putea îndoi ambii genunchi și a se apleca în față. Scoaterea pălăriei făcea de asemenea parte din actul sa- lutului și avea loc fie înaintea, fie în timpul plecăciunii. Salu- tul corespondent pentru femei pe vremea aceea era reveren- ța care implica flexarea ambilor genunchi și înclinarea corpu- lui.2 Toate aceste saluturi de respect implicau înclinarea cor- pului. Ele se caracterizau și prin asimetrie, adică persoana subordonată își saluta superiorul în timp ce acesta din urmă nu făcea nimic. Saluturile de solidaritate, pe de altă parte, erau simetri- ce — constau dintr-un sărut mutual și uneori o îmbrățișare. Sărutul era folosit ca un gest de afecțiune dar și ca un semn de bunăvoință între bărbați și femei sau între membrii acelu- iași sex. Deși pe vremea aceea strânsul mâinii exista ca gest, nu era folosit ca salut. Era în schimb folosit pentru a marca stabilirea unei înțelegeri. Scriind în secolul al XVII-lea, John Salutul 141 Bulwer descrie cum era folosit strânsul mâinii pentru a mar- ca stabilirea unui acord financiar și cum diferea limbajul strânsului mâinii de la o piață londoneză la alta. „Dialectul pescăresc din Billingsgate”, spune el, era foarte diferit de „re- torica ecvestră din Smithfield”.3 Abia mult mai târziu, spre sfârșitul epocii victoriene, strânsul mâinii a început să fie fo- losit ca un salut de solidaritate. Strânsul mâinii Are vreo importanță dacă strângi sau nu mâna cuiva? Răs- punsul este afirmativ. Acest lucru este ilustrat de un experi- ment destul de abil realizat de Allen Konopacki în SUA, unde în cabina unui telefon public a fost lăsată o monedă de 25 de cenți.4 Majoritatea străinilor care au folosit telefonul imediat după plecarea experimentatorului au luat moneda și au pus-o în buzunar. Când ieșeau din cabină, un student se apropia de ei și îi întreba dacă nu i-au văzut moneda. Mai mult de 50% au mințit și au spus că nu văzuseră moneda. In a doua jumă- tate a experimentului, studentul saluta fiecare persoană care ieșea din cabină, se prezenta, îi strângea mâna și apoi o între- ba dacă nu văzuse moneda lui. Acum numai 24% din persoa- nele care luaseră moneda au mințit. În această situație strân- sul mâinii a fost categoric important deoarece a creat o legă- tură de solidaritate care a făcut să fie mult mai dificil pentru oameni să mintă. Una din trăsăturile care recomandă strânsul mâinii ca un salut de solidaritate este simetria — faptul că ambii parteneri fac același lucru. Totuși când analizăm mai atent felurile în care oamenii își strâng mâna, descoperim că de multe ori ac- ționează puțin diferit și că aceste diferențe constituie o sursă de informații despre personalitatea lor și despre sentimentele pe care le au față de persoana respectivă.5 Acești indicatori ai strânsului mâinii nu sunt întotdeauna evidenți pentru persoa- nele care participă la salut. În unele cazuri ei nu sunt evidenți nici pentru partener. 142 Peter Collett Strânsul mâinii poate varia, în funcție de inițiatorul salu- tului, de felul în care este oferită mâna, de numărul de strân- geri pe care le include, de persoana care controlează gestul, de faptul că este sau nu însoțit de un zâmbet, de ceea ce spun oa- menii când se salută etc. Strângerea în sine poate varia în func- ție de presiunea aplicată mâinii, de temperatura acesteia, de gradul de uscăciune sau umiditate, de poziția ei în raport cu mâna celeilalte persoane și de mișcarea făcută de restul cor- pului. În principiu există opt tipuri de strângeri ale mâinii: • MENGHINA. Una dintre regulile principale în acest gest este că presiunea nu trebuie să fie nici prea mică, nici prea mare și că fiecare persoană trebuie să modifice presiunea exercitată de mâna sa în funcție de cea a partenerului. Există persoane care nu respectă aceste cerințe și strâng foarte mult mâna ce- luilalt. Uneori acest lucru este inconștient. Totuși de cele mai multe ori intenția este de a-și exprima puterea sau de a-l pune pe celălalt la locul său. Oamenii care doresc să arate celorlalți că nu sunt atât de slabi și de ineficienți pe cât par folosesc de- seori menghina ca pe o formă de compensare. • MÂNA MOARTĂ. O mână moartă apare atunci când cineva oferă o mână relaxată total. Nu exercită nici o presiune și nu contribuie la realizarea mutuală a salutului. O persoană care oferă o mână moartă este una care, din mai multe puncte de vedere, nu intră în legătură cu celălalt. Întocmai ca și mâna, ea rămâne pasivă și detașată — pur și simplu nu este atentă la persoana pe care o salută. Acest lucru se întâmplă deseori cu persoanele pline de ele sau cu cele care trebuie să dea mâna cu multă lume. De exemplu, despre Mao se spune că avea un mod foarte detașat și neimplicat de a strânge mâna. Uneori acest fel de a strânge mâna este o convenție culturală — în Africa de Vest mâna este strânsă foarte ușor. 6 Totuși de cele mai multe ori mâna moartă are alte motive. Femeile care vor să lase o impresie de feminitate languroasă oferă deseori o mână foarte relaxată în salut. Bărbații puternici fac de multe ori același lucru dar cu intenția de a-și sublinia puterea. Se spune că Mike Tyson oferă o mână foarte relaxată, aproape Salutul 143 moale, când salută pe cineva în afara ringului de box — în to- tală opoziție cu ceea ce se întâmplă în ring. MÂNA FERMĂ. O strângere fermă se produce atunci când degetele se adună în jurul mâinii partenerului și presiunea nu este nici prea mare, nici prea mică. William Chaplin și studen- ții săi de la Universitatea din Alabama au realizat o cercetare detaliată a legăturii dintre felul în care este strânsă mâna și personalitatea autorului gestului.7 Ei au descoperit că persoa- nele extravertite care nu sunt blocate emoțional tind să folo- sească o strângere fermă în timp ce persoanele nevrotice sau timide preferă să facă invers. Au mai descoperit și că persoa- nele deschise la experiențe noi strâng mâna ferm dar acest lu- cru este valabil numai la femei. Bărbații care au o atitudine deschisă către experiențele noi au o probabilitate la fel de mare de a folosi o strângere fermă, ca și o mână moartă. LIPITOAREA. Există persoane care rețin mâna unei persoa- ne după ce o strâng — se agață de ea ca o lipitoare. În spate- le acestui comportament există mai multe motive dar ele se reduc toate la problema controlului. Reținând mâna unei per- soane după salut, persoana poate să stabilească cursul discu- ției și să oprească interlocutorul mult mai mult decât ar fi do- rit acesta. Toți am întâlnit astfel de persoane sau le-am văzut în acțiune. Sunt atât de disperate ca persoana să nu plece sau să nu acapareze conversația, să nu schimbe subiectul, încât o apucă de mână și nu-i mai dau drumul. Interesant este că oa- menii prinși în acest fel rareori au curajul de a-și trage mâna și a se elibera. De obicei, rămân lângă persoană până când pot găsi o scuză ca să se elibereze sau până când îi salvează cine- va. MÂNA UMEDĂ. Oamenii care au mâini transpirate încearcă deseori să mascheze acest lucru ștergându-și mâna de haine înainte de a da mâna cu cineva. Ștergându-se în grabă, trans- pirația de la suprafața pielii este îndepărtată dar nu întotdea- una dispar și urmele lipicioase ale anxietății. O altă șmecherie pe care o folosesc persoanele cu mâinile umede este arcuirea ușoară a mâinii pentru a reduce suprafața de contact cu mâna celeilalte persoane când dau mâna. Dar nu toate mâinile lipi- 144 Peter Collett cioase sunt un semn de nervozitate. S-a estimat că 5% din po- pulație suferă de hiperhidroză, o transpirație cronică a mâinii datorată unor factori genetici mai degrabă decât anxietății. • REÎNTĂRIREA. Când oamenii vor să dea mâna într-o manie- ră mai entuziastă sau mai intimă, uneori apucă mâna celui- lalt cu ambele mâini. Aceasta este numai una din multiplele versiuni amplificate ale acestui gest — în alte versiuni mâna stângă poate fi pusă pe umărul, brațul sau antebrațul parte- nerului. Oamenii care amplifică acest gest preiau automat con- trolul salutului mărind cantitatea de contact fizic și din acest motiv gradul de angajare în relația cu celălalt. Strângerea mâi- nii poate fi uneori un gest total indiferent dar amplificată nu mai este așa. • SALUTUL INVAZIV. Într-un salut simetric, prin strângerea mâinii palmele participanților ar trebui să se întâlnească un- deva la jumătatea distanței dintre ei — cu alte cuvinte, în mij- locul acestui teren al nimănui. Există două moduri în care acest salut poate fi deplasat în spațiul personal al unuia din- tre parteneri. Prima este „trasul” în care o persoană o trage pe cealaltă în spațiu ei personal creând un gest care respectă con- dițiile impuse de el. A doua este „invadarea” în care o persoa- nă întinde brațul complet forțând astfel salutul să se producă în spațiul personal al celuilalt. Pentru un observator din afară formele extreme ale acestor două tipuri de salut pot părea des- tul de asemănătoare dar pentru participanți ele sunt total di- ferite pentru că aceștia știu cine împinge sau trage pe cine și cine decide unde va avea loc salutul. • SALUTUL DOMINANT. Un alt mod în care oamenii pot face ca strângerea mâinii să devină asimetrică și să se impună în fața celuilalt este rotirea antebrațului pentru a aduce mâna lor deasupra mâinii celuilalt. Deși poate să nu fie conștientă de ceea ce face, persoana care reușește să își aducă mâna deasu- pra — în poziția de pronație — câștigă automat un avantaj asupra persoanei a cărei mână se află dedesubt, în poziția de supinație. Pentru că pozițiile de pronație sunt asociate cu con- trolul și dominanța în timp ce pozițiile de supinație sunt aso- ciate cu sumisiunea și pasivitatea. Chiar dacă este complet in- Salutul 145 conștientă de poziția mâinii sale, persoana care are mâna dea- supra se va simți mai dominantă iar persoana a cărei mână se află dedesubt mai sumisivă. Deși tindem să considerăm că mâinile sunt neimportante, ele pot spune multe lucruri despre felul în care o persoană re- zolvă problema dominanței. Pentru ca salutul prin strângerea mâinii să dea rezultate, esențial este ca partenerii să coopere- ze pentru ca mâinile lor să se întâlnească. Observând cum își poziționează oamenii mâinile se poate vedea dacă ambele per- soane au mâinile în aceeași poziție sau dacă una din ele în- cearcă să ocupe poziția de superioritate. Ceea ce unul câștigă ajungând cu mâna deasupra pierde celălalt, nu numai prin faptul că are mâna dedesubt ci și fiindcă trebuie să accepte această poziție pentru a realiza gestul. Puterea Felul în care dă mâna un politician spune multe despre ex- primarea tacită a puterii. Ca majoritatea bărbaților care ocu- pă poziții de influență, președintele Harry Truman era obiș- nuit ca toată lumea să îi facă pe plac și acest lucru se vedea în felul în care dădea mâna cu cei din jur. Când s-a întâlnit cu generalul Douglas MacArthur la Wake Island în 1950, amân- doi au fost fotografiați dând mâna, mâna lui Truman fiind deasupra și a lui MacArthur dedesubt. În armonie cu mesa- jul transmis de acest gest Truman vorbește și zâmbește în timp ce MacArthur pare destul de nemulțumit. Cei doi băr- bați nu s-au înțeles în momentul respectiv și, la puțin timp după aceea, Truman a luat măsura drastică de a-l îndepărta pe MacArthur de la comanda trupelor ONU din Coreea. Exis- tă și o fotografie cu președintele Harry Truman din 1953, chiar înainte de plecarea sa de la Casa Albă, când îl întâmpina pe președintele ales Dwight Eisenhower. Încă o dată Truman are mâna deasupra iar Eisenhower dedesubt — exact cum ne-am aștepta de la președintele imperios și de la mult mai amabi- Peter Collett lul președinte ales. Când John F. Kennedy s-a întâlnit cu Richard Nixon în 1960 pentru acea faimoasă discuție televi- zată, cei doi bărbați au fost fotografiați dând mâna. Nu exis- tă indicii pe fața nici unuia care să poate arăta care se simțea mai încrezător în forțele sale în momentul respectiv — amân- doi zâmbesc și par foarte stăpâni pe ei. Totuși strângerea de mână conține un indicator extrem de important — Kennedy are mâna deasupra, în timp ce Nixon o are dedesubt. Acesta este un exemplu perfect de preindicator deoarece pare să anun- țe victoria lui Kennedy asupra lui Nixon. Desigur, preindica- torii nu pot fi chiar profetici. Ei par să prevadă un eveni- mentul deoarece atât indicatorul cât și eveniment sunt pro- duse de factori diferiți — în acest caz, poate de popularitatea lui Kennedy și de faptul că Nixon a realizat inconștient că nu avea să câștige alegerile. Când șefii de stat se întâlnesc în fața camerelor de luat ve- deri este esențial ca amândoi să apară într-o lumină pozitivă și nici unul să nu îl umbrească pe celălalt. Când doi oameni de stat stau unul alături de altul, nu există nimic care să îl favori- zeze pe unul din ei. Totuși atunci când dau mâna, liderul din stânga fotografiei are un avantaj natural pentru că brațul său se vede în timp ce brațul celuilalt lider rămâne ascuns. Acesta este „avantajul locului din stânga”. În reportajele prezentate la emisiunile de știri despre întâlnirile dintre George W. Bush și Tony Blair aceștia își strâng mâna de multe ori. Bush este de obicei în partea stângă a imaginii iar Blair în dreapta. Când spectatorii privesc aceste imagini, văd pur și simplu doi șefi de stat care se salută. Rareori observă asimetria pozei și felul în care aceasta afectează modul cum sunt percepuți cei doi lideri. Cu cât se vede mai mult din brațul lui Bush, cu atât acesta lasă mai mult impresia de control asupra situației la un nivel subli- minal și din acest motiv pare să fie cel mai puternic dintre cei doi. Acest efect este mai pronunțat când cei doi lideri stau aproape unul de celălalt, angajați într-un „salut îngrămădit”, deoarece în aceste circumstanțe cu greu se poate vedea ceva din brațul persoanei așezate în dreapta. Unii politicieni par să știe acest lucru și uneori iau măsuri pentru a încerca să redu- Salutul 147 Salutul dominant. Un semn clar al dominanței deseori este adop- tarea poziției de pronație în timp ce persoanele își strâng mâinile. După dezbaterea televizată din 1960, JFK, care a câștigat nu numai simpatizanți ci și alegerile prezidențiale din 1960, are mâna deasu- pra în timp ce învinsul, Nixon, are mâna dedesubt. 148 Peter Collett că dezavantajul de a fi plasat în dreapta imaginii. Există două moduri de a reduce acest dezavantaj: • RELOCAREA GESTULUI DE A STRÂNGE MÂNA. Întin- zând brațul repede și forțând gestul să se producă în spațiul celuilalt, un politician se poate asigura că în fotografie apare mai mult din brațul său drept. Exact așa a făcut și Nikita Hrușciov când s-a întâlnit cu președintele Kennedy la Viena în 1961. Pe vremea aceea Kennedy era puțin neatent pentru că spatele îi crea probleme mari. Pe de altă parte, Hrușciov simțea că poate să îl învârtă pe degete pe Kennedy pe care îl considera insignifiant din punct de vedere politic. Acest lucru este vizibil în felul în care a luat inițiativa când și-au dat mâna. În timp ce se apropiau unul de altul, Hrușciov care era în dreapta a întins brațul mult în față pentru ca gestul să se pro- ducă în spațiul personal al lui Kennedy. Cu brațul întins Hruș- ciov părea încrezător și prietenos. Kennedy, al cărui braț era îndoit, părea precaut și tensionat. Printr-o șmecherie simplă, Hrușciov a reușit să întoarcă întrevederea în avantajul lui. Un eveniment foarte asemănător s-a produs la întâlnirea dintre președintele Nixon și Mao Tze Dun la Beijing în 1972. În fai- moasa fotografie a întâlnirii lor, Nixon apare în stânga dar Mao pare să domine întâlnirea pentru că are brațul întins com- plet și arată de parcă el îi strânge mâna lui Nixon și nu invers. • DESCHIDEREA GESTULUI DE A STRÂNGE MÂNA. Când doi politicieni își dau mâna și stau față în față, politicianul din stânga are „avantajul locului din stânga” Totuși când cei doi po- liticieni se întorc mai mult spre aparat, acest avantaj începe să dispară pentru că brațul persoanei din dreapta începe să se vadă. Există o fotografie faimoasă în care Richard Nixon dă mâna cu Elvis Presley iar Presley apare în dreapta imaginii. Deoarece am- bii bărbați se îndreaptă cu fața spre aparatul de fotografiat, este vizibil tot brațul drept al lui Presley și din acest motiv lasă im- presia că este la fel de important ca și președintele. Politicienii care descoperă că vor ajunge în partea dreapta a imaginii nu trebuie să se resemneze să pară pasivi când Salutul 149 strâng mâna cuiva. Întinzând brațul spre celălalt sau întorcân- du-și corpul spre aparatul de fotografiat pot elimina foarte efi- cient dezavantajul de a apărea în dreapta. Importanța simbo- lică a gestului de a strânge mâna este greu de supraestimat mai ales în sfera politică. De exemplu, relația dintre SUA și Cuba a fost foarte încordată de la venirea lui Castro la putere. Deși au existat contacte la nivel înalt, ele nu au fost făcute pu- blice din teama de a nu supăra comunitatea cubaneză exilată din SUA. Totuși când Bill Clinton a participat la o întâlnire cu șefii de state, la ONU în anul 2000, s-a întâlnit din întâmplare cu Fidel Castro. Sub impulsul momentului cei doi lideri și-au dat mâna, au schimbat câteva glume și a plecat fiecare la tre- burile lui. Când un purtător de cuvânt al Casei Albe a fost în- trebat dacă Bill Clinton a dat mâna cu Fidel Castro, acesta a negat că s-ar fi întâmplat așa ceva. Mai târziu, când Casa Albă a realizat că prea multe persoane fuseseră de față la întâlnire pentru a putea să o nege, a cedat și a recunoscut că avusese loc un schimb de replici scurt și neașteptat și că cei doi bărbați își dăduseră mâna. Faptul că fusese considerat necesar să se nege că avusese loc o strângere de mână ilustrează cât de pu- ternic poate fi acest gest ca simbol al acceptării. În politică acest gest nu este niciodată neutru. Nicăieri puterea unei simple strângeri de mână nu a fost mai evidentă decât la întâlnirea istorică dintre Itzak Rabin și Yasser Arafat care a avut loc în fața Casei Albe în 1993, or- chestrată și supravegheată de Bill Clinton. Înaintea întâlni- rii nervozitatea era foarte mare pentru că nimeni nu știa cum se vor comporta Rabin și Arafat când va veni momentul să dea mâna. Secretarul de presă al Casei Albe, George Stepha- nopoulos, își amintește pregătirile până în cele mai mici de- talii: Sâmbătă dimineață am exersat strângerea mâinilor. Era o simplă improvizație, fără actorii principali; patru băieți în blugi, în jurul biroului meu, încercând să își dea seama cum am putea face să meargă acest tangou diplomatic. Întâi a avut loc semnarea în mai multe exemplare a tratatului. Pe fiecare 150 Peter Collett hârtie era nevoie de mai multe semnături. Apoi președintele urma să se întoarcă spre stânga, pentru a strânge mâna lui Arafat; apoi spre dreapta, pentru a strânge mâna lui Rabin; după care urma să facă o jumătate de pas înapoi cu brațele ușor depărtate de corp sperând că Arafat și Rabin își vor da mâna în fața sa pentru fotografia secolului… Ultimul lucru pe care i l-am spus lui Clinton a fost „fiți atent la fața dumnea- voastră”. Știa că nu era cazul să zâmbească larg în momentul decisiv; dar dacă supracompensa putea să pară posac… Am exersat un zâmbet cu gura închisă. Când a venit ziua cea mare, totul a mers conform planu- lui: Ceremonia a decurs ca un vis. Rabin mai părea încă îngri- jorat, Arafat era încântat; și în momentul culminant Clinton a părut mai prezidențial ca niciodată — calm, încrezător și stă- pân pe situație în timp ce făcea o jumătate de pas înapoi cu acel zâmbet abia schițat pe față și se dădea la o parte cu deli- catețe. Mulțimea aștepta cu sufletul la gură. Apoi Arafat și Ra- bin și-au dat mâinile, scuturându-le de câteva ori și mulțimea a explodat.8 Faimoasa fotografie în care Rabin și Arafat își dau mâini- le este plină de indicatori fascinanți. Clinton domină com- plet evenimentul — nu numai pentru că se află în centrul fo- tografiei, fără ca să fie acoperit de ceilalți, dar este cu mai mult de un cap deasupra lui Rabin și Arafat, reîntărind me- sajul că SUA este mai mare, mai puternică și mai binevoitoa- re decât orice altă țară. Cea mai interesantă caracteristică a fotografiei este felul în care se întind brațele lui Clinton, cu palmele deschise, dincolo de cei doi protagoniști. Cu aceas- tă postură Clinton are un rol cvasireligios. Nu numai că pare să fie singurul responsabil de apropiererea dintre israelieni și palestinieni, dar seamănă cu faimoasa statuie a lui Christos Mântuitorul de la Rio de Janeiro, oferind astfel binecuvânta- rea sa relației nou formate. Salutul 151 Îmbrățișarea Înainte de căderea zidului Berlinului, îmbrățișarea era un gest care făcea parte din politica dusă în Europa de Est. In zi- lele acelea, o îmbrățișare puternică, bărbătească era un mod standard de salut între liderii comuniști, însoțită uneori și de un sărut sau două pe obraji, pentru a arăta mai convingător. În zilele noastre acest gest aproape a dispărut din politică, în mare parte din cauza asocierii sale cu o ideologie defunctă. Astăzi politicienii din Europa de Est sunt mult mai înclinați să își strângă mâna. În afara arenei politice, îmbrățișarea este folosită ca ritual de salut de către persoanele foarte apropiate, care nu s-au mai văzut de mult timp sau care simt nevoia să se încurajeze și să se consoleze una pe alta.9 Din anumite puncte de vedere o îm- brățișare este mult mai intimă decât un sărut social, pentru că în timp ce o persoană nu ar sta pe gânduri să își sărute gazda pe obraz la plecare, nici nu i-ar trece prin cap să o ia în brațe decât dacă ar cunoaște-o foarte bine. Există mai multe feluri de îmbrățișări și fiecare conține indicatori importanți: • ÎMBRĂȚIȘAREA LATERALĂ. O îmbrățișare laterală se pro- duce atunci când două persoane stau una alături de alta, una din ele sau amândouă cuprinzând-o cu brațele pe cealaltă și strângând-o. Acest tip de îmbrățișare este folosit deseori de persoanele îngrijorate că gesturile lor afectuoase ar putea fi in- terpretate greșit — un bărbat, de exemplu, și-ar putea îmbră- țișa prietenul în acest fel deoarece nu vrea ca cineva să creadă că este homosexual sau șeful și-ar putea îmbrățișa în acest fel secretara pentru că nu vrea să lase impresia că îi face avansuri. • ÎMBRĂȚIȘAREA FRONTALĂ COMPLETĂ. Aceasta este o îmbrățișare adevărată — una în care corpurile celor două per- soane se suprapun complet. Cei care doresc să își exprime afecțiunea reciprocă și care nu își fac griji pentru ce cred cei- lalți despre ei preferă acest tip de îmbrățișare. • ÎMBRĂȚIȘAREA TIP SEMILUNĂ. O îmbrățișare tip semi- lună apare când două persoane stau față în față în timp ce se 152 Peter Collett strâng în brațe dar corpurile lor se suprapun numai parțial. Este folosită de cei care sunt îngrijorați de deducțiile cu con- ținut sexual care ar putea fi făcute dintr-o îmbrățișare fronta- lă completă. • ÎMBRĂȚIȘAREA DREAPTĂ. Gradul de confort al persoane- lor care se îmbrățișează poate fi observat urmărind ce se în- tâmplă cu pelvisul și care este poziția picioarelor lor. Cei care se angajează complet în acest gest și care nu încearcă să îl ex- ploateze pentru alte scopuri au de obicei o poziție perfect dreaptă, astfel încât corpul lor să fie într-un contact total sau aproape să se atingă cu cel al partenerului. • ÎMBRĂȚIȘAREA CONCAVĂ. Persoanele care ezită să îm- brățișeze pe cineva tind să își arate sentimentele rămânând cu picioarele depărtate. Acest lucru reduce șansele de contact ale corpului lor cu corpul celeilalte persoane. Poziția pelvisului este un alt indicator extrem de important, deoarece o persoa- nă care nu se simte confortabil cu îmbrățișarea, tinde să își tra- gă pelvisul înapoi. • ÎMBRĂȚIȘAREA CONVEXĂ. Când cineva vrea să arate că este atras de persoana pe care o îmbrățișează de obicei își apropie tălpile și împinge pelvisul spre ea. Deoarece majori- tatea contactelor sociale „oficiale” au loc de la piept în sus, poziția tălpilor și a șoldurilor în timpul îmbrățișării poate fi observată de persoana care participă la gest dar este rareori remarcată de alte persoane. Pentru cel care caută indicatori totuși, aceste două elemente sunt o sursă foarte bogată de in- formații despre ce se petrece „neoficial” între cei doi. • BĂTUTUL PE UMĂR. Unde își pun oamenii mâinile și ce fac cu ele în timpul îmbrățișării este un alt element foarte impor- tant. Majoritatea oamenilor apucă sau învăluie cealaltă per- soană cu brațele. Cu cât sentimentele lor sunt mai intense față de persoana respectivă, cu atât susțin mai mult îmbrățișarea. Observând persoanele care se îmbrățișează este surprinzător numărul uimitor de mare al îmbrățișărilor urmate de mai multe bătăi pe spate — de obicei numai din partea unuia și nu a ambilor parteneri. Bătutul pe spate este un gest foarte grăitor pentru că pare o formă de încurajare și așa suntem în- Salutul 153 clinați să îl considerăm. Totuși adevăratul său scop este de ă semnala sfârșitul îmbrățișării — este o cerere de „eliberare”. Observați două persoane care se pregătesc să se îmbrățișeze și veți sesiza repede rolul critic jucat.de bătutul pe spate în în- cheierea îmbrățișării. Veți vedea un bărbat apropiindu-se de o femeie pe care o cunoaște și cuprinzând-o în brațe. Ea răs- punde punându-și și ea brațele în jurul lui. Peste câteva se- cunde îl bate pe spate. Bărbatul îi dă drumul imediat și amân- doi se retrag. Ceea ce bărbatul nu realizează este că el reacțio- nează inconștient la instrucțiunile femeii — bătându-l pe spa- te ea îi spune că îmbrățișarea s-a terminat. Nici femeia nu este conștientă de ceea ce se petrece — evident ea știe că îl bate pe spate dar nu realizează că folosește acest gest ca pe un sem- nal de „încheiere”. În contextul îmbrățișării, bătutul pe spate servește uneori ca un indicator mascat — pretinde a fi altce- va decât este în realitate. Poate părea un gest afectuos, dar sco- pul său real este încheierea îmbrățișării fără a jigni persoana. Sărutul Unele societăți au reguli stricte despre cum trebuie să se sa- lute două persoane, în funcție de sex, vârstă și statutul lor so- cial. Există și reguli nescrise dar acestea tind să fie mai fluide și mai prost definite. Există situații, de exemplu, în care nu este foarte clar dacă trebuie să sărutăm pe cineva pe obraz sau să îi strângem mâna chiar dacă alegerea noastră poate avea conse- cințe foarte mari. În timpul alegerilor prezidențiale Al Gore și George W. Bush au apărut separat în emisiunea cu public realizată de Oprah Winfrey. Gore căpătase înainte de a apărea în emisiune o reputație de om care sărută— îi dăduse soției sale, Tipper, un sărut enorm la Convenția din luna trecută. To- tuși când Gore a apărut în emisiunea realizată de Oprah, i-a strâns mâna politicos. Bush a procedat exact pe dos, a sărutat-o pe Oprah pe obraz. Felul în care cei doi candidați au salutat-o pe Oprah a amplificat imaginea publicului despre Gore ca rece și rigid și despre Bush ca deschis și prietenos. Lucrurile mă- 154 Peter Collett runte, ca felul în care cineva salută, pot avea deseori un impact enorm asupra felului în care sunt văzuți oamenii. În general, există două feluri de săruturi: • Sărutul pe obraz. Acestea sunt de obicei săruturi sociale și sunt folosite la sosire și la despărțire. • Sărutul pe gură. De obicei, se întâlnesc într-un context roman- tic sau sexual. Totuși există cazuri când sărutul pe gură face parte dintr-un ritual de salut. Englezii sunt considerați în general ca reci și neexpansivi. Din acest motiv, uneori este o surpriză descoperirea că a exis- tat o epocă în care englezii erau campionii indiscutabili ai să- rutului în Europa. În secolul al XV-lea era ceva obișnuit pen- tru bărbați și femei să schimbe săruturi prietenești chiar și atunci când erau străini10. Când savantul olandez Desiderius Erasmus a vizitat Anglia în 1499, acest obicei atinsese propor- ții epidemice. într-o scrisoare adresată unui prieten acesta afir- mă: „Oriunde te duci ești primit cu un sărut din partea tutu- ror; la despărțire primești un sărut la plecare; dacă te întorci, sărutul se repetă. Dacă vin să te viziteze, te sărută iar; când pleacă, trebuie să îi săruți pe toți. Dacă te întâlnești cu ei pe undeva, o mulțime de săruturi. Oriunde te duci nu vezi decât săruturi.”11 Aceste săruturi nu erau pupicii inocenți pe obraz de astăzi — erau săruturi pe buze! Cea mai mare parte a eu- ropenilor considerau această practică extrem de nepotrivită, chiar și francezii (pe care acum îi considerăm o națiune care a făcut din sărut o artă) erau scandalizați de obiceiul englezesc de a săruta pe buze. Acest obicei al sărutului pe buze a început să intre în de- clin în secolul al XVI-lea dar a continuat până în 1660 pe vre- mea Restaurației, când a fost abandonat. Din acel moment en- glezii au intrat în liga națiunilor care nu sărută. Totuși în ulti- mele decenii lucrurile au început să se schimbe și sărutul so- cial revine în forță. Felul în care oameni se sărută social pe obraz ne spune foarte mult despre personalitatea lor, despre atitudinea pe care Salutul 155 o au față de celălalt și despre părerea lor față de acest fel de salut. • SĂRUTATUL MÂINII. Înainte de al doilea război mondial era ceva obișnuit în Europa ca bărbații să salute femeile săru- tându-le mâna. Această practică a dispărut la tineri dar mai există încă unele persoane în vârstă care au păstrat obiceiul de a săruta mâna unei femei când o întâlnesc. • SĂRUTUL PE FRUNTE. A săruta pe cap sau pe frunte este un alt mod unilateral de a săruta pe cineva — este felul în care părinții își sărută copiii și este folosit și ca o formă de binecu- vântare. Dacă cineva te sărută pe frunte, arată că are față de tine o atitudine protectoare. • SĂRUTUL PE OBRAZ. Săruturile sociale sunt de obicei să- ruturi pe obraz. În țările în care convenția s-a înrădăcinat, toa- tă lumea știe din care parte trebuie să înceapă și câte săruturi trebuie să dea. În țări ca SUA, Marea Britanie și Australia, unde obiceiul sărutului mai evoluează încă, oamenii de mul- te ori nu știu cu care obraz să înceapă și de câte ori să-l săru- te pe celălalt. • SĂRUTUL ÎN AER. Când două persoane se sărută aparent pe obraz, uneori ratează ținta și ajung să sărute în aer. Aceste săruturi „în aer” sunt de două feluri — „săruturi ratate” în care obrajii persoanelor se ating dar buzele nu se ating cu obrazul partenerului, și „săruturi mimate” în care persoana face gestul fără nici un fel de contact fizic. Săruturile mimate apar atunci când oameni nu se simt în largul lor cu un con- tact fizic și ambele tipuri de săruturi în aer sunt des întâlnite în rândul femeilor care nu doresc să își strice machiajul sau să lase urme pe obrazul celeilalte persoane. • SĂRUTUL FALS. Dacă urmăriți două persoane care schim- bă un sărut social, veți observa că există persoane care doar își apropie obrazul de cel al partenerului fără ca măcar să strângă buzele, cu atât mai puțin să mimeze sărutul. Aceste „săruturi false” se pretind săruturi reale dar nu oferă nimic mai mult decât obrazul. Ele tind să fie produse de persoane pasive din fire care preferă să fie sărutate ele în loc să sărute 156 Peter Collett pe cineva. Interesant este că persoana cealaltă de obicei nu ob- servă — numai cei din jur văd ce se întâmplă. • SĂRUTUL SONOR. Unele săruturi pe obraz sunt fără sunet în timp ce altele includ un zgomot perceptibil. Alte săruturi sunt însoțite de vocalizări sonore ca „mual”. Uneori acestea sunt interpretate ca semne de apreciere iar în alte ocazii ca glu- me. Dar în ciuda acestor exagerări și a râsului care le însoțeș- te, sunetele scoase sunt în realitate sunete de disconfort emise de persoane care vor să se distanțeze de gestul făcut luându-l în glumă. Persoanele care se simt complet în largul lor cu să- rutul social — ca francezii sau italienii — nu își însoțesc săru- tul de vocalizări. Numai cele care se simt jenate de acest obi- cei social — ca englezii — găsesc necesară exagerarea și înso- țirea acestuia de sunete zgomotoase. Este felul lor de a atrage atenția asupra sărutului pentru a putea să se detașeze de el. Numele Când două persoane se întâlnesc pentru prima dată, de obicei se prezintă sau sunt prezentate de altcineva. Când ci- neva se prezintă singur, prezentarea sa este destul de direc- tă — poate avea loc la începutul întâlnirii sau la câtva timp de la începutul conversației. O prezentare făcută de altcineva tin- de să fie puțin mai complicată pentru că autorul ei trebuie să orchestreze întâlnirea, să spună numele persoanelor care sunt prezentate și poate chiar câte ceva despre ele. Când cel care prezintă, descrie sau „ambalează” persoane- le, el trebuie să facă trei lucruri — în primul rând, trebuie să legitimeze prezentarea, în al doilea rând, au nevoie să spună ceva favorabil despre fiecare persoană și în al treilea rând, tre- buie să ofere o bază pe care persoanele care au fost prezenta- te să construiască o conversație. „Pachetul” ideal face toate cele trei lucruri. Totuși uneori persoana care face prezentările dorește atât de mult să facă descrierea legitimă încât ajunge să exagereze realizările persoanelor care au fost prezentate (de exemplu, „Ea este Susan — este cea mai bună pianistă din Salutul ‘ 157 țară!”), în timp ce alții doresc atât de mult să facă descrierea autentică încât uită să ofere celor prezentați un subiect de con- versație (de exemplu, „pot să ți-l prezint pe Charles — lucrea- ză la o completare a teoremei lui Fermat!”). Partea esențială într-o prezentare este numirea invitaților (de exemplu, „Susan, vreau să ți-l prezint pe Charles, Charles ea este Susan”). Chiar dacă această cerință pare destul de sim- plă, este plină de tot felul de probleme, una destul de frecven- tă este ca autorul prezentării să uite să menționeze numele cui- va. Deoarece autorul descrierii este foarte presat de dorința de a-și juca bine rolul, este foarte ușor să rateze tocmai această parte vitală a prezentării. Deseori este greu să prezinți persoa- ne pe care nu le cunoști foarte bine. Însă și dacă le cunoști bine, misiunea nu este mult mai ușoară, pentru că deseori per- soana care face prezentările poate avea un lapsus când încear- că să își amintească numele unui prieten apropiat. Din ferici- re, există mai multe strategii pe care le poate folosi pentru a nu se face de râs nici pe ei și nici pe cel al cărui nume încear- că să și-l amintească. O strategie este să întrebe persoana care este numele ei la începutul prezentării. „Îmi cer scuze”, poate spune autorul prezentării, „dar nu-mi pot aminti numele dumneavoastră.” Când persoana prezentată spune „Margaret Smith”, prietenul care o prezintă poate spune „da, știu că te cheamă Margaret; nu eram sigur care este numele tău de familie!”. O altă strate- gie este crearea unui interval de tăcere în care în mod normal se oferă numele sperând că persoana cealaltă își va spune ea rapid numele. în această situație cei prezentați sunt de obicei foarte cooperanți. De exemplu, când cel care face prezentări- le spune „Și aceasta este…” și face o pauză suficient de mare pentru a indica faptul că urmează să îi spună numele, cel pre- zentat va veni de obicei în ajutorul său. „…Margaret Smith” va spune ea, înainte ca cineva să observe că persoana care face prezentările i-a uitat numele de familie. O altă strategie este „ambalarea” fiecărei prezentări astfel încât omisiunea nume- lor să nu fie evidentă. Alta este o scuză grăbită în momentul critic în care se spune de obicei numele — de exemplu, „Pot 158 Peter Collect să vă fac cunoștință?… Vai, nu! Soacra mea tocmai a intrat pe ușă! Trebuie să plec!… Puteți să vă prezentați singuri?” Unii oameni își dau silința să țină minte numele unei per- soane când sunt prezentați. De exemplu, când îl prezintă pe Bill lui Tom, gazda spune „Bill, pot să ți-l prezint pe Tom?” În timp ce dau mâna, Bill spune „Bună, Tom” iar Tom salută și el „Bună, Bill”. Repetarea numelui unei persoane în acest fel oferă un mod foarte comod de a-i memora numele și de a-i dovedi celuilalt că ți-ai dat osteneala să ți-l amintești. În SUA și Canada, unde această practică este destul de răspândită, re- petarea este privită foarte favorabil. Oamenii care repetă nu- mele sunt agreați mai mult decât cei care nu o fac, cu excep- ția cazului când persoana care practică această strategie are ceva de câștigat dacă este plăcută, căci atunci repetarea nume- lui este privită ca un mod de a intra pe sub pielea celuilalt. Există mai multe motive pentru care oamenii uită numele celor pe care tocmai i-au întâlnit. Unul este faptul că nu sunt atenți. Altul este existența prea multor factori perturbatori. Al treilea este cazul în care sunt prea multe nume de ținut min- te și a patra posibilitate este că sunt atât de nerăbdători încât nu pot memora informația. Oamenii care au cele mai bune performanțe în amintirea numelor sunt foarte motivați. Mulți folosesc metode mnemotehnice. Despre primul-ministru bri- tanic, Benjamin Disraeli, se spune că avea o memorie a nume- lor remarcabilă, totuși nu infailibilă. Întrebat ce face când uită numele unei persoane, acesta a mărturisit că recurge mereu la aceeași strategie — se întoarce spre persoană și spune „Tot te mai supără lucrul acela?” Disraeli pretindea că această meto- dă funcționează întotdeauna. Despărțirea Memoria este guvernată de „elementele primare” și „ele- mentele recente” — lucrurile pe care ni le amintim cel mai bine sunt cele pe care le-am auzit primele sau ultimele. Ace- lași lucru se întâmplă și cu întâlnirile sociale. Ceea ce ne influ- Salutul 159 ențează opinia mai mult decât orice este primul lucru care se întâmplă când cunoaștem o persoană și ce se întâmplă când ne despărțim de ea. Acesta este motivul pentru care investim atât de mult în ritualurile de salut și despărțire — știm din in- stinct că imaginea pe care o lăsăm altora depinde de felul în care spunem bună ziua și la revedere. Din anumite puncte de vedere ritualurile de separare sunt similare cu cele de salut. Ca și ritualurile salutului — vizează tranziția.12 Ele au și o structură temporală similară cu salutul însă inversată — dacă saluturile sunt formate dintr-o „fază de recunoaștere”, o „fază de abordare” și una de „întâlnire”, des- părțirile se compun dintr-o „fază de separare”, una de „retra- gere” și una de „rămas-bun”. Imaginați-vă că doi tineri, un bărbat și o femeie, se duc să bea ceva într-un bar după serviciu. Într-un anumit moment femeia realizează că este timpul să plece și aruncă pe furiș o privire către ceas. Acesta este primul semnal pregătitor că in- tenționează să plece și marchează începutul fazei de „separa- re”. Această fază oferă tânărului și tinerei o ocazie de a-și co- ordona așteptările pentru ca amândoi să fie în același „pro- gram de separare” și nimeni să nu rămână în urmă. Acest lu- cru se realizează printr-un schimb complicat de semnale. De exemplu, după ce femeia s-a uitat pe furiș la ceas, bărbatul își poate atinge inconștient servieta. Ei continuă să mai vorbeas- că un timp. Apoi ea își orientează corpul spre ușă, semnalând inconștient direcția spre care se va îndreaptă iar el răspunde imediat terminându-și băutura. În fiecare fază din această sec- vență coregrafiată, fiecare persoană își semnalează intenția de a pleca iar cealaltă oferă confirmarea — acțiunile unei persoa- ne spun „Intenționez să plec; tu ce părere ai?” iar răspunsuri- le celeilalte spun „Sunt de acord. Sunt foarte mulțumit să în- cheiem întâlnirea.” Semnalele schimbate de două persoane care nu se cunosc prea bine sunt de obicei mai mult tatonări. Semnalele schim- bate de doi prieteni apropiați sunt și ele foarte subtile. Dar chiar atunci când semnalele dintre prieteni sunt îndrăznețe și explicite ele sunt de obicei însoțite de asigurări liniștitoare care 160 Peter Collett să preîntâmpine posibilitatea ca celălalt să se simtă abando- nat. Dacă, de exemplu, tânăra din bar s-ar fi ridicat pe neaș- teptate în picioare și ar fi anunțat „Acum o să plec”, probabil ar fi încercat să îl asigure pe bărbat că ea nu avea de ales și că plecarea ei iminentă nu are nici o influență asupra prieteniei lor. Când doi oameni se despart, trebuie să facă două lucruri — să încheie cu succes întâlnirea și să arate că relația de care se bucură alături de celălalt nu va fi afectată de plecarea lor. Pen- tru a realiza prima parte a acestui mesaj, participanții trebuie să transmită semnale de „încheiere”; pentru a doua parte a mesajului ei trebuie să își ofere unul altuia semnale de „con- tinuare a relației”. Există o gamă enormă de semnale de încheiere pe care oamenii le pot folosi. Unele sunt lingvistice, altele nonver- bale. Unul din modurile în care oamenii apropie o conver- sație de final este prin reducerea timpului petrecut privin- du-l pe celălalt și a numărului de „semnale de fond” pe care le produc în timp ce vorbește partenerul. Așa cum am văzut semnalele de fond se compun din acordul din cap și inter- jecțiile de aprobare care au rolul de a încuraja cealaltă per- soană să vorbească și arată că partenerul nu dorește să pre- ia rolul vorbitorului. Reducerea acestor semnale trimite de obicei un mesaj clar celuilalt că discuția începe să se apro- pie de sfârșit. Capul, brațele și picioarele sunt și ele folosite în transmiterea acestui mesaj. Acordul rapid din cap, schim- barea centrului de greutate al corpului de pe un picior pe altul, așezarea mâinilor pe brațele fotoliului — toate aceste semnale ale intenției sunt folosite pentru a arăta că cineva se pregătește să plece. Unele semnale de final sunt îndrăz- nețe și clare. Totuși majoritatea sunt foarte subtile. Chiar și atunci când sunt abia vizibile, majoritatea semnalelor de acest tip reușesc să își atingă ținta. Semnalele care subliniază existența relației sunt făcute să liniștească cealaltă persoană că sfârșitul întâlnirii nu înseam- nă și sfârșitul relației. Acest mesaj este transmis prin diferite feluri de conversație: Salutul 161 • JUSTIFICAREA. Persoanele care se pregătesc de plecare anunță deseori că trebuie să plece pentru că sunt forțate să o facă și nu pentru că vor să plece. În timpul unei petreceri de exemplu, un musafir ar putea să se întoarcă spre gazdă și să spună: „Îmi pare foarte rău că trebuie să plec atât de devre- me dar i-am promis bonei că suntem înapoi la 11.” • CONTINUITATEA. Oamenii încearcă să se liniștească unii pe alții proiectându-și relația în viitor. Când își iau la revede- re de la o persoană spun lucruri de genul „Pe curând”, „Mai ținem legătura” sau „Te sun eu săptămâna viitoare”. • EVALUAREA. Oamenii încearcă să își protejeze relația expri- mându-și gratitudinea față de persoana de care se despart. De exemplu, când pleacă de la un eveniment social îi spun gaz- dei cât de bine s-au simțit în seara aceea. La fel, când se întâl- nesc cu un vechi coleg de școală și își iau la revedere de la el, deseori își exprimă plăcerea prin remarce de genul „Mă bucur că ne-am revăzut”. Deseori musafirii care pleacă se simt forțați să își exagere- ze aprecierea, mai ales când au auzit alți musafiri spunând gazdei cât de bine s-au simțit în seara respectivă. Simt că (a) nu trebuie să se lase întrecuți de cei dinaintea lor și (b) că tre- buie să găsească ceva original. Această reacție poate duce foar- te repede la o formă de escaladare a gratitudinii în care fieca- re musafir care pleacă se simte obligat să producă o expresie și mai alambicată a mulțumirii sale decât predecesorul. Mark Knapp descrie această situație în felul următor: De exemplu, la finalul unui cocteil. Mai mulți musafiri sunt așezați la rând în fața dumneavoastră pentru a-și lua la revedere de la gazdă; auziți fiecare musafir spunând ceva de genul: „Cynthia ne-am simțit minunat. A fost foarte plăcut. Mulțumim foarte mult…” Acum vine rândul dumneavoastră. Din cauza formulelor de despărțire pe care le-ați auzit înain- te vă puteți simți forțat să accentuați lucruri pe care nu le sim- țiți dar care vă sunt cerute pentru a nu părea lipsit de origi- nalitate și nerecunoscător. Așa că trageți aer în piept și spu- 162 Peter Collett neți: „Cynthia… Nu m-am mai simțit așa de bine de mult. Tre- buie să veniți și voi la noi într-o zi.” Mai târziu, când soția se întreabă dacă invitația dumneavoastră spontană a fost înțe- leaptă descoperiți că nici dumneavoastră nu sunteți sigur de motivul pentru care ați făcut invitația.13 În timpul unui ritual de despărțire oamenii se îndepărtea- ză unul de altul și apoi se apropie din nou. Dacă urmăriți două persoană, care își iau la revedere, veți observa că una face un pas sau mai mulți înapoi îndepărtându-se de cealaltă și apoi revine în poziția inițială, uneori repetând acest procedeu de un număr de ori. Acest fenomen se numește „yo-yo”. Este foarte frecvent în culturile care încurajează acest tip de mișca- re și în care participanții nu sunt forțați să plece repede. Dacă urmăriți două persoane care vorbesc pe stradă, deseori veți vedea că una sau amândouă se îndepărtează și apoi se întorc în locul din care au plecat ca un preludiu al despărțirii. Cu câțiva ani în urmă când urmăream oamenii în centrul Oxfordului, am întâlnit un cuplu care a făcut un număr de 17 mișcări de îndepărtare și revenire înainte de a se despărți în final! La o primă vedere fenomenul „yo-yo” pare o formă se- veră de indecizie — sau o fausse sortie teatrală, în care un ac- tor se preface că pleacă și apoi revine imediat pe scenă. Dar nu este nici una, nici alta, este consecința semnalelor de înche- iere și a celor de relaționare care sunt în concurență unele cu altele. Când oamenii încep să încheie o conversație, unul din lucrurile pe care le fac este să se îndepărteze. Similar, pentru a arăta că relația este importantă încă, se apropie de celălalt. Pentru a semnala că vor să încheie întâlnirea și că relația lor este încă intactă, deseori oamenii ajung să se deplaseze înain- te și înapoi. Alternarea între aceste două tipuri de semnale dă naștere fenomenului „yo-yo”. Înainte de despărțirea fizică, oamenii se pot îmbrățișa, să- ruta sau își pot strânge mâinile — decizia depinde deseori de ceea ce au făcut când s-au salutat. Totuși acest lucru nu indi- că întotdeauna sfârșitul fazei de separare, pentru că ei vor re- itera deseori unele din elementele anterioare ale ritualului, Salutul 163 uneori repetând o întreagă secvență înainte de a se despărți efectiv. „Faza de retragere” din ritualul despărțirii este dese- ori foarte directă — una sau ambele persoane se întorc pe căl- câie și pleacă. Dar chiar și în această etapă târzie a întâlnirii există indicatori care arată ce gândesc cu adevărat oamenii. Când două persoane se apropie una de alta, de obicei se concentrează asupra părții din față a corpului — își potrivesc cravata, își încheie jacheta sau își rearanjează părul în față. To- tuși când două persoane se îndepărtează de obicei atenția lor se concentrează pe partea din spate a corpului pentru că știu că aceste gesturi au cea mai mare probabilitate de a fi obser- vate de cealaltă persoană. Felul în care oamenii îți rearanjea- ză partea din spate a corpului lor este de multe ori un semn care îi dă de gol. De exemplu, când o persoană își netezește părul pe ceafă în momentul în care se pregătește de plecare arată că recunoaște — chiar și inconștient — că ar putea fi ob- servată din spate în timp ce se îndepărtează. Obiceiul de a se preocupa de felul cum se vede din spate este o prerogativă a femeii pur și simplu pentru că este mai probabil ca femeile să fie apreciate și admirate din spate de- cât bărbații. Femeile își duc uneori mâna la spate și trag în jos puloverul când se pregătesc de plecare. Acesta este semnalul de ascundere a spatelui și arată că femeia respectivă este îngri- jorată de mărimea fundului ei. Femeile care sunt mândre de imaginea lor văzută din spate sau cele care vor să atragă aten- ția asupra ei își vor aranja rochia sau își vor pune mâinile aproape de fund înainte de a pleca. În timp ce persoanele se îndepărtează ele intră uneori în- tr-o fază de „rămas-bun” în care aruncă o privire peste umăr sau se întorc și fac cu mâna înainte de a-și continua drumul. Când despărțirea nu are consecințe de nici un fel, oamenii nu se mai întorc dar când despărțirea are o semnificație emoțio- nală deseori simt o tentație puternică de a se întoarce ca să se uite pentru ultima oară la persoana respectivă înainte de a-și continua drumul. Unul din motivele pentru care oamenii se întorc și privesc înapoi este regretul despărțirii și faptul că ar dori ca aceasta să nu se producă. Un alt motiv este dorința de 164 Peter Collett ‘ a verifica dacă celălalt îi urmărește — când tocmai v-ați des- părțit de cineva, este întotdeauna liniștitoare descoperirea că persoana nu s-a îndepărtat încă și că vă urmărește până când dispăreți în cele din urmă din câmpul ei vizual. Despărțirile, ca și întâlnirile, sunt foarte tare legate de confirmarea relații- lor și de oferirea de asigurări celuilalt. Faptul că aceste obiec- tive sunt de obicei obținute printr-un schimb de propoziții scurte și gesturi fugare arată rolul crucial jucat de indicatorii comportamentali în viața noastră. Capitolul 7 Gesturi regale În timpul unei vizite oficiale a Ducelui de Edinburgh în Brazilia, se spune că acesta ar fi întrebat un amiral brazilian dacă mulțimea de medalii strălucitoare de pe pieptul său a fost câștigată pe lacul artificial din afara ca- pitalei, Brasilia. „Da, sir”, răspunse amiralul, „nu le-am câști- gat prin căsătorie.” Calitatea de membru al familiei regale nu se bazează pe realizări — ci pe legăturile de sânge sau căsăto- rie. Ca și celebritățile, membrii familiei regale se află constant în lumina reflectorului, dar dacă vedetele trebuie să facă mari eforturi pentru a rămâne pe poziție, familia regală rămâne fai- moasă indiferent ce face. Oamenii care doresc să păstreze o poziție dominantă tre- buie să le amintească constant celorlalți importanța lor — tre- buie să adopte un comportament dominant, să insiste pe punctul lor de vedere și să scape de toți cei care ar putea să le conteste poziția. În cazul familiei regale lucrurile nu stau așa. Deoarece poziția de membru al familiei regale se obține prin naștere și nu prin merite personale, aceștia nu au nevoie să se comporte dominant. Deoarece poziția lor este în siguranță și oamenii îi tratează întotdeauna cu respect, își pot permite să transmită semnale de apropiere sau prietenie. In unele cazuri pot chiar să devină simpatici altor persoane adoptând un com- portament sumisiv. 166 Peter Collett Prietenia Oameni sunt deseori stângaci și jenați când se întâlnesc cu membrii familiei regale — roșesc, nu își mai găsesc cuvintele și nu mai știu ce să spună. Chiar și indivizii puternici care con- duc corporații importante pot fi reduși la un bâlbâit neinteli- gibil, devenind incoerenți când se întâlnesc cu familia regală. Pentru a contracara acest efect și a face oamenii să se simtă mai în largul lor, membrii familiei regale și-au făcut obiceiul de a crea multe semnale de prietenie — zâmbesc, fac glume și sunt atenți la ceea ce au de spus ceilalți. Aceasta este imagi- nea modernă a regalității. Totuși dacă veți urmări unele din primele secvențe filmate la începutul erei micului ecran, veți vedea că familia regală britanică nu zâmbea prea mult. Deși George al V-lea, de exemplu, a rămas faimos pentru simțul umorului, el se ferea să îl arate în public. În cea mai mare par- te a imaginilor în care apare are o figură severă. Când i s-a spus acest lucru, răspunsul său a fost „Noi, marinarii, nu zâm- bim niciodată la datorie”. Primul său născut, Eduard, Prințul de Wales, era renumit pentru glumele pe care le făcea deși această latură a caracterului său a devenit mai puțin eviden- tă după ce a urmat la tron ca Eduard al VIII-lea și a dispărut aproape cu totul după abdicarea sa. George al VI-lea care și-a urmat fratele la tron a proiectat imaginea unei persoane se- rioase care nu glumea. Rareori zâmbea în public, preferând să adopte imaginea datoriei preluată de la tatăl său George al V-lea. Persoana responsabilă de adoptarea unui comportament mai apropiat și mai îndatoritor este Regina Elisabeta, Regina Mamă. La intrarea Angliei în război la începutul celui de-al doilea război mondial, ea a făcut mai multe vizite în cartierul East End din Londra unde a făcut cunoștință cu diferite per- soane și a discutat cu oamenii despre dificultățile cu care se confruntau. Cei care au cunoscut-o au fost foarte impresionați de atitudinea ei prietenoasă și apropiată și de felul în care se concentra asupra a ceea ce spuneau. În jurnalele lui, Harold Gesturi regale 167 Nicolson descrie efectul pe care l-a avut ea asupra oamenilor pe vremea aceea: …când se oprește mașina, Regina coboară în zăpadă și se . îndreaptă către mijlocul mulțimii începând să vorbescă cu oa- menii. Un moment sau două oamenii o privesc plini de uimi- re. Apoi încep să vorbescă toți deodată. „Bună ziua, Majesta- tea Voastră! Să vedeți ce mi s-a întâmplat!” Regina are acea calitate excepțională de a face pe toată lumea să simtă că se adresează fiecăruia în parte și personal. Cred că lasă această impresie din cauză că are niște ochi foarte mari pe care îi des- chide foarte larg și o privire directă.1 Accesibilitatea familiei regale a crescut și mai mult în 1970 când actuala Regină, care se afla într-o vizită oficială în Aus- tralia, a făcut prima plimbare prin mulțime mergând de-a lungul unui cordon de oameni și întâmpinându-i pe cei care veniseră să îi facă cu mâna când trecea pe acolo. În zilele ace- lea, o plimbare printre oameni oferea acestora ocazia de a strânge mâna Reginei și foarte rar șansa de a schimba câteva cuvinte cu ea. În zilele noastre plimbarea prin mulțime este și mai puțin formală iar Regina și Ducele de Edinburg consi- deră important să se oprească și să stea de vorbă cu oamenii. Când Charles, Anne, Andrew și Eduard merg de-a lungul unui cordon de persoane care au venit să le transmită simpa- tia și susținerea lor, se pot auzi chiar și mai multe glume, râ- sete și zâmbete. Umorul joacă un rol foarte important, atât în percepția pu- blicului despre monarhie, cât și în percepția monarhiei despre ea însăși. Robert Lacey relatează un incident când Regina și Prințul Philip conduceau de-a lungul unui drum noroios lân- gă Sandringham iar automobilul a umplut de noroi o femeie care mergea pe trotuar.2 Femeia a strigat ceva iar Regina s-a întors și i-a răspuns „Sunt perfect de acord cu dumneavoas- tră doamnă”. „Hm”, zise Philip, „ce ți-a spus, draga mea?” Regina a replicat „A spus «Nemernicilor!»”. Când era mai tâ- năr, Ducele de Edinburg era renumit pentru glumele sale iar 168 Peter Collett Regina, ca și mama sa, are o reputație de a imita foarte bine. Anne are un simț al umorului mai îndrăzneț și mai imperti- nent iar Charles este recunoscut pentru falsa sa autoeclipsare. Umorul ajută și el la realizarea unei relații mai armonioase cu publicul. De exemplu, dacă îl urmăriți pe Prințul Charles dând mâna cu persoane din public veți observa că deseori contac- tul este însoțit de râsete unele provocate de remarcele sale amuzante, altele ca răspuns la ceea ce spun alții. Unele schimburi de replici pline de umor transmit mesaje importante pentru că arată că Charles nu este întotdeauna rece și ceremonios și că are calitatea pe care britanicii o apreciază cel mai mult — simțul umorului. Robert Provine de la Univer- sitatea din Maryland a descoperit că râsul funcționează dese- ori ca un semnal al sumisiunii — cu alte cuvinte, că indivizii supuși folosesc râsul pentru a liniști indivizii dominanți, în timp ce indivizii dominanți încearcă să îi facă pe ceilalți să râdă pentru a-și păstra avantajul.3 Acest lucru este evident când Charles trece prin mulțime, făcând glume ocazional, apa- rent pentru a-i face pe toți să râdă și să se destindă dar în re- alitate pentru a putea declanșa hohote liniștitoare de râs. Une- ori o persoană din mulțime dă o replică inteligentă care îl face și pe Charles să râdă. Totuși acest lucru nu subminează în nici un fel ideea că râsul este legat de liniștire — el arată că Char- les este uneori fericit să fie sumisiv. Unul dintre gesturile caracteristice ale Prințului Charles este obiceiul de a ridica din sprâncene. El folosește acest gest în conversație de obicei când vorbește cu o persoană pe care nu o cunoaște foarte bine și când dorește să arate că este atent. Sprâncenele lui Charles se ridică și invariabil ochii săi se mă- resc puțin arătând că este interesat de ceea ce spune persoana din fața sa. Gradul de deschidere a ochilor este critic, deoare- ce dacă și-ar ridica sprâncenele fără să deschidă ochii ar trans- mite un mesaj total diferit — și anume de aroganță. Iar dacă ar deschide ochii larg ar lăsa impresia că nu crede ceea ce spu- ne celălalt. De regulă, indivizii dominanți nu își ridică sprân- cenele; în cel mai rău caz le coboară pentru a părea și mai ame- nințători. Ridicându-și sprâncenele Charles produce deci un Gesturi regale 169 semnal de sumisivitate. Încearcă să transmită mesajul că este atent dar făcând acest lucru, produce neintenționat un semnal de liniștire. Acest lucru nu înseamnă că Charles lasă impresia de sumisivitate — pentru că identitatea sa depinde de statu- tul său regal își poate permite să producă un semnal ocazio- nal de calmare fără să pară sumisiv. Distanța Pompa și ceremonialul care sunt atât de prezente în viața monarhiei au rolul de a crea o senzație de mister și detașare și de a sublinia faptul că membrii familiei regale sunt foarte diferiți de restul lumii. Gravitatea și formalismul sunt trăsă- turi esențiale ale regalității pentru că ele separă monarhia de supușii săi. Desigur, problema este că formalismul intră în conflict cu accesibilitatea, făcând mult mai dificil pentru un suveran să inspire atât respect cât și afecțiune. Aceste solici- tări opuse ale monarhilor au fost recunoscute de mult timp. În The Book of the Courtier (Cartea curteanului) publicată în 1528, Baldassare Castiglione a descris dificultatea suveranu- lui de a combina blândețea cu autoritatea.4 Scriind în 1641, Sir Robert Naunton a descris stilul Reginei Elisabeta I-a „de a câștiga sufletele oamenilor”. Ea făcea acest lucru asociind „blândețea cu maiestuozitatea” — prima moștenind-o de la mama sa iar a doua de la tată.5 În zilele noastre familia rega- lă se confruntă cu aceleași imperative de aparență afabilă și regească. Una fără cealaltă nu dau rezultate. Esențial este ca familia regală să lase impresia de superioritate dar nu de inac- cesibilitate și să transmită un mesaj de prietenie fără a fi peste măsură de familiari. Un mod în care monarhul păstrează distanța este atitudi- nea. Membrii familiei regale rămân de obicei fizic inaccesibili și contactul cu ei tinde din acest motiv să aibă loc în condiții- le impuse de ei. În timpul plimbărilor prin mulțime ei sunt cei care hotărăsc cui îi adresează cuvântul și cu cine stau de vor- bă. De asemenea, tot ei sunt cei care inițiază salutul întinzând 170 Peter Collett mâna și cei care încheie schimbul, adesea din nou printr-o strângere de mână. Distanța simbolică se reflectă și în distan- ța fizică, Regina rămânând la distanță de un braț de public, dar nu prea aproape de cealaltă persoană. Jurnalistul Simon Hoggart a sugerat că Regina are trei ex- presii de bază, „o privire dură care se apropie de încruntare, o expresie de încântare și una de interes viu… Ultima este cea folosită la petrecerile în aer liber.”6 În ceremoniile oficiale Re- gina adoptă de obicei o expresie gravă, dar există momente — de exemplu, când calul ei are succes la curse — când emoții- le ei spontane ies la iveală. Regina este în cea mai bună formă la evenimentele sociale și atunci când este complet relaxată. Situațiile incerte sunt cele pe care le găsește cele mai dificile. Distanța simbolică este uneori exprimată prin limbaj — de exemplu, prin felul în care membrii familiei regale vorbesc despre „noi” când vor să spună de fapt „eu”. Folosirea lui „noi” de către monarhi are o tradiție îndelungată — derivă din noțiunea de conducător care reprezenta mai mult decât un singur individ, despre care se spune că datează de pe vre- mea când Imperiul Roman s-a scindat având un împărat la Roma și unul la Constantinopol. Despre Regina Victoria se spune că a afirmat „Nu suntem amuzați” pentru a arăta că ea nu era impresionată. Acest mesaj este neclar din două punc- te de vedere. În primul rând, nu există nici o dovadă că Re- gina ar fi folosit vreodată această expresie. În al doilea rând, există multe dovezi că Regina Victoria era deseori amuzată — în jurnalele ei se repetă deseori expresia „m-a amuzat foarte mult” și se știe că era apucată uneori de hohote incontrolabi- le de râs.7 Dar folosirea regală a cuvântului „noi” nu este în- totdeauna directă. De exemplu, Eduard al VIII-lea folosea de- seori cuvântul „noi” în corespondența cu femeia pe care o iu- bea, Wallis Simpson. Într-o scrisoare a scris „nimeni și nimic nu NE poate despărți… Dumnezeu să ne binecuvânteze pe NOI”8 [not anybody or anything can separate WE… God bless WE — n. t.]. Aici nu se referea la el ci la ei amândoi, pentru că „NOI” (WE) era obținut combinând prima literă din nu- mele Wallis și Eduard. Gesturi regale 171 Membrii familiei regale sunt mult mai înclinați să foloseas- că pronumele „te” referitor la ei. Când a fost întrebat despre perspectiva de a fi rege, Charles a replicat „Nu m-am trezit în- tr-o zi în leagăn și mi-am zis «Grozav!» Dar cred că este o în- țelegere care vine cu timpul, treptat, că oamenii sunt intere- sați să te aibă ca rege.” Folosirea persoanei a doua înlocuieș- te folosirea persoanei întâi lăsând impresia că vorbitorul se re- feră la o altă persoană și nu la el însuși. Astfel atenția este de- viată de la vorbitor și concentrată asupra rolului său. Când o persoană se referă la el sau la ea cu pronumele „te”, acest lu- cru îi reduce individualitatea. Dar cel mai important element este crearea unei distanțe între vorbitor și persoana căreia i se adresează pentru că vorbitorul este tratat ca și cum nu ar fi prezent. Palma Distanța simbolică este exprimată și prin postură. Dacă ur- măriți membrii familiei regale, veți observa că aceștia au mo- duri diferite de a întinde mâna: • MEDALIONUL. Regina folosește mai multe gesturi cu mâna dar gestul ei favorit pare să fie „medalionul” în care palma unei mâini este așezată în palma celeilalte — în cazul ei mâna stânga se odihnește de obicei în palma dreaptă. Regina folo- sește și un gest înrudit în care mai multe degete ale unei mâini strâng unul din degetele de la mâna cealaltă. În ambele pos- turi mâinile sunt unite în fața corpului și în cele mai multe ca- zuri ele se odihnesc calm în poală. Ambele posturi sunt în esență defensive; pentru că mâinile sunt ocupate, ele par nea- menințătoare. • GEANTA. Ca multe ale femei din aceeași generație Regina merge deseori cu geanta pe braț. Dar spre deosebire de alte femei, geanta ei are mai mult un scop decorativ. Nu este pli- nă de ustensile de machiaj, chitanțe de parcare și bani, pentru că altcineva duce aceste lucruri pentru ea. Ocazional, Regina 172 Peter Collett își folosește geanta pentru a transmite semnale criptice — se știe, de exemplu, că atunci când își ia geanta în mână este un semn pentru asistenții ei că va trece la altceva. • COCORUL. Ducele de Edinburgh are obiceiul de a se plim- ba cu mâinile la spate. Aceasta este postura „cocorului” și este recunoscută ca unul dintre gesturile caracteristice ale ducelui. Uneori preferă un „semi-cocor” ducând mâna stânga la spa- te în timp ce strânge mâna cuiva. Gestul ducerii mâinilor la spate este unul de dominanță, pentru că expune corpul și îl lasă neprotejat la un atac frontal. Este felul corpului de a spu- ne: „Uitați-vă la mine. Sunt atât de sigur că nimeni nu mă va ataca încât sunt pregătit să îmi duc mâinile la spate, unde nu sunt într-o poziție în care m-aș putea folosi de ele pentru a mă apăra.” Din câte s-a putut observa, Ducele de Edinburgh a adoptat această postură după încoronare, înainte preferând să își apropie palmele în față, ca atunci când vrem să aplau- dăm, însă încet și fără să facem zgomot. Unul din lucrurile care l-au atras pe Duce la această postură este faptul că îl face să pară plin de încredere. Celălalt este diferența foarte mare față de imaginea Reginei — în timp ce mâinile ei sunt așeza- te una peste alta în poală, ale lui sunt așezate una în alta la spate. Atât de mare este nevoia Ducelui de Edinburgh de a fi diferit încât dacă această postură nu ar fi existat, ar fi fost ne- voit să o inventeze. • BUZUNARUL. Pentru a nu fi confundat cu părinții săi, Charles a evitat ambele posturi descrise mai sus. În loc să își prindă o mână cu cealaltă, în spate sau în față, și-a făcut obi- ceiul de a-și băga mâna dreaptă în buzunarul de la jachetă. În cazul lui Charles această postură este formată din mai multe elemente diferite. În primul rând, este ridicarea clapei buzu- narului pentru ca mâna să poată fi băgată înăuntru; apoi in- troducerea mâinii în buzunar; în final, avem urmarea abrevia- tă când Charles se joacă cu apărătoarea buzunarului fără să bage mâna în el. Postura buzunarului este clar motivată de o dorință inconștientă de a ascunde mâna — nu ambele mâini, numai mâna mai puternică. Atunci când oamenii își ascund mâinile, fie vor să își ascundă sentimentele, fie simt nevoia de Gesturi regale 173 a-și controla impulsurile. Când Charles își bagă mâna în bu- zunar, folosește uneori degetul mare pentru a împiedica fina- lizarea gestului, astfel încât în timp ce degetele lui rămân as- cunse, cel mare este încă vizibil. Este în sine un gest interesant pentru că acțiunile care au ca element principal degetul mare sunt gesturi „macho” — gesturi pe care le fac bărbații duri — de exemplu, băgarea degetelor mari sub curea sau a mâinilor în buzunarele pantalonilor lăsând afară degetele mari. Atingerea Atingerea este folosită deseori ca un indicator al statutu- lui. Psihosociologul Nancy Henley a arătat că indivizii cu un statut social înalt își rezervă dreptul de a-și atinge subordona- ții, dar aceștia din urmă nu au dreptul de a-și atinge superio- rii. Atingerea, sugerează ea, acționează ca un element care amintește statutul — ideea fiind că prin observarea patternu- rilor atingerii într-un grup se poate stabili cine are controlul și asupra cui.9 Acest lucru se poate vedea foarte clar la membrii familiei regale. Când se plimbă pe stradă, ei sunt cei care ini- țiază contactul cu mulțimea, cei care întind mâna și din acest motiv acordă oamenilor permisiunea de a-i atinge. Din cauza asocierii dintre putere și atingere, există reguli stricte care in- terzic ca oamenii să atingă unilateral monarhul. În afară de ca- zul când i se strânge mâna, nimeni nu are voie să atingă per- soana Reginei. Când această regula a fost violată, de exemplu, atunci când primul-ministru australian a luat-o pe după umeri pe Regină în 1992, aproape că s-a produs un incident interna- țional. Atitudinea tactilă a australienilor față de persoanele care aparțin familiilor regale are o lungă istorie. Când Eduard, ca Prinț de Wales, a vizitat Australia în 1920, se pare că toată lu- mea încerca să îl atingă. El și-a notat acest fapt în jurnal: „Mania atingerii”, unul din cele mai remarcabile fenome- ne asociate cu călătoriile mele, a luat aici forma unui impuls 174 Peter Collett de masă, a dorinței de a atinge o parte a Prințului de Wales. Ori de câte ori intram într-o mulțime, se strângeau în jurul meu ca o caracatiță. Încă mai aud în urechi strigătele de entu- ziasm „L-am atins!”. Dacă sunt în afara razei lor de acțiune, atunci o lovitură cu ziarul pe capul meu pare să satisfacă im- pulsul.10 În Evul Mediu a existat o perioadă în care s-a crezut că per- soanele care sufereau de scrofuloză, o boală a ganglionară care era numită „boala Regelui”, puteau fi vindecate prin atinge- rea de către Rege. Această credință în „puterea atingerii rega- le”, cum a fost ea numită, a durat până la urcarea pe tron a lui Eduard Confesorul, în 1714, când Regina Anna a executat ul- tima atingere publică în scop curativ.11 Deși oamenii nu mai cred în puterea curativă a atingerii regale, dorința de a atinge și de a fi atins de o persoană cu sânge regesc are în ea ceva foarte primitiv. Acesta este motivul pentru care atâtea persoa- ne se întind să le strângă mâna. În aceste situații, atingerea de- vine un mijloc de asimilare — atingând un membru al fami- liei regale oamenii simt că preiau o parte din magia regalită- ții și se unesc cu ceva atemporal. Felul în care oamenii se ating unii pe alții exprimă uneori lucruri pe care aceștia ar prefera să le ascundă și care vizează relația dintre ei. Un exemplu dramatic în acest sens a avut loc în 1953. Pe vremea aceea Prințesa Margareta avea o relație se- cretă cu căpitanul Peter Townsend, care fusese unul din dem- nitarii tatălui său. Secretul era impus de faptul că Margareta avea numai 22 de ani iar Townsend 38. Pentru a complica și mai mult lucrurile, era divorțat. Legătura amoroasă a ieșit la iveală în timpul încoronării. Înainte de începerea ceremoniei, Prințesa Margareta aștepta în sala mare a Catedralei Westmin- ster, Townsend era lângă ea. Ea s-a întors spre el și a îndepăr- tat de pe rever un mic fulg. Acest gest mărunt — un indicator al intimității — a arătat lumii că Prințesa era îndrăgostită de Peter Townsend. Unul din lucrurile care au făcut ca gestul Prințesei Mar- gareta să fie atât de sugestiv a fost faptul că aparținea unei fa- Gesturi regale 175 milii care nu obișnuia să își expună în public afecțiunea. Nici în ziua de azi, familia regală nu atinge alte persoane decât foarte rar, în afara gestului de a da mâna. În public și contac- tul fizic între membrii familiei regale este foarte redus. De fapt, dacă ar fi vorba de o altă țară psihologii ar spune probabil că familia regală are „cultura non-contactului” — adică este o so- cietate în care atingerea este redusă la minimum. De exemplu, când Regina și Ducele de Edinburgh au făcut o călătorie ofi- cială în toate țările Pieței Comune în 1953, l-au lăsat pe Char- les care avea pe vremea aceea cinci ani în grija dădacei. La în- toarcere, peste șase luni, Charles a fost dus la aeroport ca să își întâmpine părinții. Când aceștia au apărut, nu l-au luat în brațe și nu l-au sărutat; în schimb, i-au strâns mâna — cu alte cuvinte, au recurs la un salut pe care majoritatea oamenilor l-ar fi rezervat străinilor și cunoștințelor chiar și pe vremea aceea, nu copiilor și în nici un caz copilului lor pe care nu îl mai văzuseră de o jumătate de an! Frecvența redusă a atingerii în familia regală se datorează în parte faptului că membrii ei trebuie să protejeze imaginea inaccesibilității, chiar și între ei. Ea rezultă și din programul încărcat pe care Regina și Ducele de Edinburg au trebuit să și-l asume întotdeauna și care reduce ocaziile lor de a fi împreu- nă cu copiii. Când Charles era mic, își vedea de obicei mama numai de două ori pe zi — o jumătate de oră dimineața și o jumătate de oră seara. Restul timpului era îngrijit de dădace.12 Dacă ar exista o scală de măsură a atingerii regale, Regi- na și Prințul Philip ar fi la un capăt iar Prințesa Diana ar fi fost la capătul opus. Latura tactilă a personalității Dianei era evidentă, atât în felul în care și-a crescut ea copiii — îi atin- gea și îi strângea în brațe mereu pe William și pe Harry — cât și în felul în care stabilea relații cu publicul. Dacă mem- brii mai vechi ai familiei regale aveau foarte multă grijă să cultive o imagine a detașării regești, instinctul Dianei era dimpotrivă de a stabili contacte cu oamenii. Când era aștep- tată de mulțime, deseori se grăbea să se ducă să dea mâna cu oamenii. În loc să păstreze distanța, ea intra în spațiul lor fizic, creând impresia că le iese în întâmpinare în condițiile 176 Peter Collett impuse de ei și nu de ea. Stilul Dianei în public era unul de „spontaneitate”.13 Apropiindu-se de oameni, fiind deschisă și receptivă și acordându-le întreaga atenție, a creat o atmo- sferă informală de căldură sufletească ce a lăsat o impresie de neuitat asupra celor care au cunoscut-o — o atmosferă care din multe puncte de vedere era foarte asemănătoare cu cea pe care o crease Regina Mamă în timpul celui de-al doi- lea război mondial. Oamenii care au cunoscut-o pe Diana s-au simțit mișcați de prezența ei — toți au simțit amprenta ei. Când Diana a des- chis o clinică specială pentru persoanele bolnave de SIDA la spitalul din Middlesex în 1987, a fost fotografiată ținând de mână o femeie care avea SIDA. Această imagine a avut un im- pact enorm asupra felului în care publicul percepea boala. Pe vremea aceea erau foarte multe prejudecăți față de persoane- le bolnave de SIDA. Așezându-se lângă un pacient care sufe- rea de SIDA și ținându-l de mână, Diana a respins în întregi- me aceste prejudecăți. Cu o simplă atingere ea a arătat că per- soanele care suferă de SIDA nu sunt cu nimic diferite de alți pacienți care suferă de boli mortale. Se spune deseori că Diana a fost adorată pentru operele ei de caritate, pentru că era vulnerabilă și pentru că era atât de frumoasă. Fără îndoială că toți acești factori au avut rolul lor dar lucrul cel mai important care a făcut-o să fie iubită de public a fost faptul că atingea oamenii. Atingerea este cea mai primitivă expresie a iubirii și prieteniei. Orientându-se spre oameni, Diana a atins în sufletul lor o coardă foarte pro- fundă.14 De asemenea, ea nu se sfia să își arate sentimente- le — lucru pe care familia regală îl face rareori. Când trăia Diana, Charles părea mulțumit de restricțiile de afecțiune im- puse de convențiile regale. Pe de altă parte, Diana se ridica deasupra acestor restricții spre a stabili contacte cu oamenii și aceștia o iubeau pentru asta. De la moartea Dianei, Char- les a devenit mult mai tactil în relația sa cu William și Har- ry. A fost văzut îmbrățișându-i și chiar sărutându-i — făcând lucruri pe care le făcea Diana cu băieții dar pe care el nu le primise când era copil. Gesturi regale 177 Prințul Charles Când erau împreună, s-a presupus întotdeauna că Diana era cea timidă și Charles o persoană mai curând măsurată. Este adevărat că Diana era o persoană timidă. Dar la fel de adevărat este și că Charles are din când în când momente de jenă. Acest lucru reiese din gama „activităților de deplasare” pe care le produce când atenția publicului se îndreaptă asu- pra sa. • JOCUL CU BUTONUL DE LA CĂMAȘĂ. Mai mulți indica- tori ai tranziției au devenit obiceiuri la Charles — aceste ges- turi apar atunci când el trece o barieră invizibilă care despar- te două situații. Urmăriți-l când iese din mașină la un spec- tacol de gală și veți vedea cât de caracteristic a devenit pen- tru el gestul de a-și trece mâna peste corp și de a căuta buto- nul de la mâna cealaltă. Este jocul cu butonul de la cămașă. Charles recurge la el ori de câte ori este în atenția publicului și se află într-o situație de tranziție. Charles și-a însușit acest gest, care este foarte semănător cu indicatorii anxietății afi- șați de alte persoane atunci când se apropie de cineva — de exemplu, încrucișarea brațelor, rearanjarea hainelor sau atin- gerea părului. Majoritatea oamenilor au acces la o gamă lar- gă de indicatori ai anxietății schimbându-i în timp. Dar Char- les a rămas fidel acestui gest de când l-a descoperit. Butonii săi au devenit conductori ai emoțiilor, un mijloc de elimina- re a anxietății, oferindu-i un sentiment de siguranță foarte asemănător cu ceea ce psihanaliștii numesc „obiect tranzițio- nal”. Se pare că Charles a transmis acest obicei altor persoa- ne, pentru că Tony Blair a devenit și el pasionat de jocul cu butonii săi de cămașă. • ARANJAREA CRAVATEI. Obiceiul lui Charles de a-și îndrep- ta cravata este un alt indicator al tranziției. De obicei își bagă cravata în haină. De fapt, gestul este acum atât de înrădăcinat încât își îndreaptă cravata chiar și atunci când nu este nevoie sau când nu există! Când poartă o cravată neagră, deseori își bagă mâna sub haină ca și cum ar dori să își îndrepte cravata. 178 Peter Collett Jocul cu butonul de la camașă. Acest gest mic dar extrem de semni- ficativ este un semn sigur de anxietate sau jenă. Aici îl putem vedea la Prințul Charles. Gesturi regale 179 • ȘTERGEREA NASULUI. Charles mai are și obiceiul de a trece cu degetul mare pe lângă marginea nasului. Tinde să facă acest gest tot în public când este conștient că mulțimea îl observă. • FRECAREA LOBULUI URECHII. Un alt indicator este fre- carea lobului urechii — își apucă lobul urechii și îl freacă prin- tr-o mișcare rapidă. Face acest gest când se simte ușor jenat. • VORBITUL CU JUMĂTATE DE GURĂ. Charles are un mod foarte special de a vorbi din colțul gurii, comportament pe care îl folosește atunci când vrea să facă o paranteză în dis- cursul său — este felul său de a arăta că trece, de exemplu, la o dispoziție mai jucăușă. Și actorii folosesc uneori acest gest ca un mod de a arăta că este vorba de un subiect secundar sau că sunt de partea publicului. În esență, este ceea ce face și Charles când vorbește numai cu jumătate de gură — iese din rolul său obișnuit și adoptă unul mai intim care speră că va fi împărtășit și de public. Faptul că are gesturi de deplasare spune foarte multe. După câteva decenii de obișnuință cu aceste îndatoriri oficia- le ne-am aștepta ca Charles să fie destul de imun la prezența neliniștitoare a mulțimilor. Evident nu este așa, pentru că ori de câte ori se confruntă cu un număr mare de persoane, mâna sa caută siguranța aranjându-și cravata sau jucându-se cu bu- tonii de la cămașă sau prin ambele gesturi. Deși Charles are multă experiență în acest gen de situații, aceste mici forme de deplasare trădează o latură sensibilă și potențial vulnerabilă a caracterului său. Diana Diana avea câteva gesturi distincte, majoritatea asociate cu timiditatea. De exemplu, avea obiceiul de a se uita în pământ când vorbea cu oamenii și uneori se înroșea brusc. Aceste sem- ne exterioare au început să dispară cu vârsta dar sentimentul de stângăcie nu a fost niciodată departe de a ieși la iveală. Diana avea șase expresii faciale proprii: 180 Peter Collett • OCHII MĂRIȚI. Diana avea ochi foarte mari pe care îi accen- tua adoptând o expresie facială care îi mărea și mai mult. Unul din lucrurile pe care oamenii le găsesc irezistibile la bebeluși sunt ochii lor foarte mari comparativ cu restul feței — ochii lor uriași acționează ca un „calmant înnăscut” făcând oame- nii să se simtă protectori. Femeile mature pot părea mai vul- nerabile determinând reacții similare dacă își măresc ochii. Diana făcea acest lucru — își mărea ochii și îi făcea pe oameni să simtă că trebuiau să îi poarte de grijă. • ZÂMBETUL SPENCER. Diana era renumită pentru surâsul ei radiant. Nu era un zâmbet artificial — era unul autentic, un zâmbet din inimă cu toate caracteristicile autenticității, ca si- metria și activarea mușchilor din jurul ochilor. • ZÂMBETUL CU BUZELE STRÂNSE. Diana avea obiceiul rar de a își strânge buzele și a le împinge într-o parte când zâmbea. De fapt era un zâmbet reținut și îl folosea ori de câte ori se simțea timidă sau jenată. Controlându-și zâmbetul în acest fel arăta că este amuzată dar că i se pare nepotrivit să își arate amuzamentul. • ZÂMBETUL COBORÂT. Acest fel de zâmbet este realizat co- borând bărbia și lăsând capul în jos în timp ce ochii privesc în sus și persoana zâmbește. Seamănă cu privirea pe care o arun- că un copil când ochii privesc în sus spre adult. Când Diana adopta această expresie părea mai tânără decât în realitate și mai vulnerabilă. Așa cum vom vedea în discuția despre indi- catorii cu tentă sexuală zâmbetul coborât este și o încurajare, un semn de atracție și acesta este și motivul pentru care Dia- na părea atât de seducătoare când folosea acest zâmbet. • ZÂMBETUL CU CAPUL ÎNCLINAT. Ocazional Diana își lăsa capul într-o parte în timp ce zâmbea. După cum am vă- zut mai devreme înclinarea capului dă și impresia de vulne- rabilitate și sumisivitate. Înclinând capul într-o parte Diana apărea complet neamenințătoare. • ZÂMBETUL DIN LATERAL. Acesta apărea când Diana în- torcea capul în altă direcție dar privea spre persoana cu care stătea de vorbă și îi zâmbea. Astfel ia nașterea ceea ce Char- les Darwin a numit o „expresie hibridă”, făcută din acțiuni Gesturi regale 181 care exprimă două mesaje diferite — zâmbetul care indică apropierea și întoarcerea capului care indică evitarea. 15 Ten- siunea dintre aceste două mesaje duce la expresia hibridă de atracție irezistibilă — asemenea unui aliaj de metale, este mai puternic decât elementele sale constituente. Când oamenii vorbesc despre zâmbetul Dianei, de obicei își amintesc tocmai zâmbetul din lateral. În multe feluri aces- ta era gestul ei caracteristic pentru că includea atât deschide- rea cât și timiditatea ei și îi sublinia indecizia. Zâmbetul din lateral nu este ceva foarte clar definit — nici o încercare de a pleca, nici un zâmbet din toată inima. Din acest punct de ve- dere seamănă mult cu Diana însăși — o persoană obișnuită care își împărtășea sentimentele dar era în același timp un im- portant membru al familiei regale. William Unul din lucrurile pe care Prințul William le-a moștenit de la mama sa este înălțimea. La 1,90 metri este foarte înalt pen- tru un membru al familiei regale — de fapt, când va ajunge pe tron va fi cel mai înalt monarh din familia regală britanică din toate timpurile, mai înalt chiar decât Henric al VIII-lea. Mult timp William a avut obiceiul de a se lăsa în jos. Era ten- tativa unui adolescent de a ieși mai puțin în evidență. În ca- zul lui era în același timp și un mod de a se ascunde de aten- ția nedorită a presei și a celor care îl tratau ca pe o persoană specială. Acest obicei aproape a dispărut acum dar William mai este încă retras din punct de vedere social — cum era și Diana în anumite momente. De fapt multe din gesturile lui William pot fi recunoscute ca fiind de la mama sa. Pe altele le-a moștenit de la tatăl său. • APLECAREA CAPULUI. Ca și mama sa, William este mai re- tras din fire. Acesta este și motivul pentru care îi place să se plimbe cu motocicleta cu casca pe cap — acest lucru îi permi- 182 Peter Collett te să se deplaseze incognito. Lui William nu îi place să fie tra- tat diferit și nu poate suferi presa din cauza paparazzilor pe care îi vede responsabili pentru moartea mamei sale. Când este în atenția publicului sau simte că este urmărit, impulsul său natural este să își încline capul și să privească în jos. Este camuflajul său, modul său de a se preface că oamenii care îl deranjează nu sunt acolo. Ca și Diana, William are și el obi- ceiul de a privi în jos când vorbește cu unele persoane. Nu este o încercare de evitare — este pur și simplu o expresie a timidității sale. Bunicul său matern, Lordul Spencer, era și el o persoană destul de timidă. În tinerețe a fost foarte atrăgă- tor. William este neobișnuit de frumos pentru un membru al familiei regale și multe fete tinere îl găsesc irezistibil. Un alt lucru pe care tinerele îl găsesc atrăgător este atitudinea sa re- zervată — ea le permite să își imagineze că îl pot vâna. Acest lucru este susținut de faptul că în 1998 a primit peste o mie de felicitări de Sfântul Valentin. Și este ilustrat și mai izbitor de reacția trezită în anul în care William a călătorit împreună cu tatăl și fratele său Harry în Canada. Acolo a fost asaltat re- petat de sute de fete care țipau — ca și cum ar fi fost un star al muzicii ușoare! • ZÂMBETUL SPENCER. Ca și Diana, William are un zâmbet molipsitor care apare din ce în ce mai des. Zâmbetul este larg și generos și de obicei este un semn de plăcere reală. Acest lu- cru se observă mai ales atunci când își lasă garda jos și nu se simte amenințat. Când William este forțat să pară jovial, zâm- betele sale sunt de obicei mai artificiale — mai scurte, privi- rea sa alunecă într-o parte și mușchii din jurul ochilor nu se mișcă. William folosește și zâmbetul cu buzele strânse care era atât de caracteristic Dianei. Ca și ea, își strânge buzele și le trage într-o parte. • ARANJAREA CRAVATEI. Unul din indicatorii tranziției la William este aranjarea cravatei. De exemplu, când coboară din mașină și este îmbrăcat în costum se oprește de obicei înain- te de a se îndrepta spre clădire și își aranjează cravata. Ca și alți indicatori ai tranziției, acest gest apare atunci când Wil- liam se află într-o situație de trecere — este un mod de a mar- Gesturi regale 183 ca schimbarea, de a se pregăti pentru ceea ce urmează și de a deplasa anxietatea. Deși aranjarea cravatei la William și la Charles sunt amândouă gesturi care vizează cravata ele sunt determinate de motivații diferite. Când Charles își bagă cra- vata în haină, el se asigură — funcțional și metaforic — că nu există nimic care să îi scape de sub control și că tot ceea ce este superfluu este îndepărtat. Când William își aranjează crava- ta, el nu încearcă să ascundă nimic — doar revigorează ceea ce este deja vizibil. Deocamdată William mai are încă gesturi de adolescent. Dacă îl urmăriți când stă lângă Charles, veți vedea un domn între două vârste cu mâna în buzunarul de la jachetă și un tâ- năr cu pelvisul împins în față și picioarele vizibile cu o postu- ră de atlet. În următorii ani William se va schimba și gesturi- le sale se vor transforma. O parte din obiceiurile lui se vor păs- tra iar altele vor fi abandonate în favoarea altor tipuri de com- portament. O problemă care nu a fost rezolvată încă este po- ziția mâinilor — va urma modelul Ducelui de Edinburg ținând mâinile la spate mai probabil îl va copia pe tatăl său băgând o mână în buzunar? Sau își va crea propriul stil de comporta- ment? Capitolul 8 Indicatori ai anxietății Oamenii devin anxioși când se simt amenințați. Aceasta este o reacție normală de autoprotejare la un pericol perceput și precedă deseori acțiunile care urmăresc îndepărtarea pericolului. Gradul de anxietate al unei persoane depinde de personalitatea ei și de intensita- tea sentimentelor de neputință sau amenințare. Majoritatea oamenilor se simt amenințați sau anxioși numai ocazional. To- tuși unii oameni nu par să se simtă vreodată speriați în timp ce la polul opus există persoane care par să se afle permanent într-o stare nervoasă. Psihologii disting două feluri de anxietate — „anxietatea ca trăsătură” și „anxietatea de moment”. Așa cum arată și terme- nul anxietatea ca trăsătură implică faptul că anxietatea a deve- nit o trăsătură a personalității individului respectiv. O persoa- nă care are această trăsătură de personalitate tinde să se simtă anxioasă indiferent de situație. Pe de altă parte, anxietatea de moment este o reacție la o anumită situație. Aceasta este reac- ția naturală — să te simți anxios când situația este amenință- toare și relaxat când circumstanțele sunt diferite. Desigur, no- țiunea de amenințare este extrem de subiectivă — persoanele care au niveluri mari ale anxietății ca trăsătură, de exemplu, tind să vadă majoritatea situațiilor ca amenințătoare. Când oamenii și animalele sunt atacați, au mai multe stra- tegii la dispoziție — pot să se lupte, pot să fugă sau pot să în- Indicatori ai anxietății cremenească.1 Fiecare din aceste reacții implică cursuri diferi- te de acțiune — atacul sau apărarea împotriva atacantului, fuga sau nemișcarea. Deși diferă superficial, aceste strategii sunt toa- te asociate cu un nivel mai înalt de stimulare psihologică, adi- că un ritm cardiac și respirator crescut și transpirația palmelor. Aceste procese sunt automate și involuntare — cu alte cuvin- te, oamenii nu au nici un fel de control asupra lor — deci ele oferă o indicație foarte credibilă a emoțiilor. Una din trăsături- le distinctive ale ritmului cardiac este faptul că oamenii nu ob- servă întotdeauna creșterile mici dar observă când inima înce- pe să bată cu putere. În cazul transpirației, oameni sunt dese- ori dureros de conștienți că anxietatea lor este vizibilă pentru alte persoane și fac eforturi foarte mari pentru ca s-o ascundă. Ritmul cardiac și transpirația sunt ambele imposibil de contra- făcut; respirația este diferită pentru că oamenii se pot preface că respiră mai repede sau mai încet decât de obicei. De regulă, nu dorim ca alții să observe simptomele anxie- tății noastre pentru că ele arată că nu avem un control total. De asemenea, ne subminează încrederea de sine și oferă altor persoane un avantaj. Deși nu ne putem controla întotdeauna anxietatea, putem lua măsuri pentru a ne asigura nu este ob- servată din afară. De fapt, deseori tocmai încercările noastre de a ne ascunde anxietatea sunt cele care ne dau în vileag ade- văratele sentimente. Transpirația Transpirația ține de termoreglare — când ne este cald, glan- dele sudoripare produc mai multă transpirație care se evapo- ră și scade temperatura la suprafața pielii. Dar transpirația apare și ca reacție la evenimente încărcate emoțional, ca atunci când ținem un discurs în fața unei mulțimi de străini, când ne așezăm pe scaunul dentistului sau ne pregătim să sărim din avion cu parașuta. Cercetările despre transpirație arată că transpirația termoreglatoare se produce pe toată suprafața cor- pului și se observă mai puțin în palme, în timp ce transpira- 186 Peter Collett ția care are o bază emoțională este concentrată pe față și pal- me unde glandele sudoripare sunt în număr mai mare. Transpirația produsă de emoții ne ia deseori prin surprin- dere, mai ales când persoana este înclinată să se simtă jenată. Am urmărit deseori persoane care par complet relaxate și care se ridică pentru a vorbi, și am observat cum peste câteva mi- nute transpirația începe să curgă pe fruntea lor. Mi s-a întâm- plat și mie de câteva ori — într-un minut te simți încrezător în forțele tale și ești convins că ai situația sub control și în mi- nutul următor transpiri din abundență. Uneori nu este nevo- ie decât de o idee răzleață, un moment de îndoială pentru ca transpirația să înceapă. O dată ce am început să transpirăm este foarte greu să ne oprim. În parte pentru că transpirația, ca și înroșirea feței, este foarte labilă, dar și pentru că transpi- rația se amplifică singură — când realizezi că și alții te pot ve- dea transpirând, devii și mai anxios. Lucru care la rândul său te încurajează să continui să transpiri și astfel întreține ciclul vicios. Dar transpirația nu trebuie să fie un factor care desca- lifică un orator. Primul-ministru Tony Blair este un bun exem- plu în acest sens, fiind o persoană care transpiră din abunden- ță când vorbește în public car care nu a lăsat acest lucru să o împiedice să vorbească în vreun fel. Oamenii pot detecta creșterea ritmului cardiac și trans- pirația. Ei recunosc totuși că dacă amplificarea ritmului car- diac nu este vizibilă din exterior, o creștere în volumul trans- pirației este. Felul în care oamenii reacționează la propria transpirație deseori spune multe despre felul lor de a fi ca și micile trucuri cu care încearcă să mascheze adevărul. Dacă urmăriți oamenii care se pregătesc să dea mâna cu o persoa- nă importantă, veți vedea că uneori își șterg mâna înainte de a o întinde persoanei. De obicei, fac acest lucru sub pre- textul executării unei sarcini complet diferite, ca, de exem- plu, ducerea mâinii la buzunar sau aranjarea hainei. Pentru mai multă siguranță, acest gest este făcut de obicei în timp ce atenția celor din jur se îndreaptă în altă parte. Un mod de a reduce probabilitatea de a transpira este dezbrăcarea unor articole de îmbrăcăminte. Deseori vedem politicienii bărbați Indicatori ai anxietății scoțându-și haina când se îndreaptă spre podium pentru a ține un discurs. În parte acest gest urmărește să lase impre- sia de hotărâre și lipsă de formalism — pentru a arăta pu- blicului că politicianul este pregătit să își murdărească mâi- nile — dar și pentru a-l ajuta să rămână calm, controlat și relaxat. Respirația Când oamenii respiră normal, o respirație are loc la fieca- re cinci secunde, de fiecare dată fiind absorbiți aproximativ 600 de centimetri cubi de aer. Respirația este în general reali- zată prin acțiunea a două seturi de mușchi — mușchii piep- tului și mușchii abdomenului. În respirația normală mușchii abdominali lucrează mai mult decât mușchii pieptului. Totuși mușchii pieptului au un rol mai mare în respirația profundă și există tendința ca femeile din Occident să își folosească muș- chii pieptului mai mult decât bărbații.2 Motivul acestei dife- rențe între sexe nu este foarte clar dar poate fi legat de accen- tul pus de cultură pe un abdomen plat și sâni mari la femei. Când o persoană se simte speriată sau amenințată, ritmul ei respirator crește, respiră mai mult la nivelul pieptului și res- pirația ei devine mai superficială. După cum spunea psiholo- gul William James „când obiectul fricii se află în fața noastră, începem să gâfâim și nu mai putem inspira profund”3. Este o reacție defensivă naturală și servește la pregătirea individului pentru „luptă sau fugă”. Totuși există și cazuri în care persoa- na este mereu în hiperventilație fără să existe un pericol imi- nent, pentru că respiră prea repede și aduce în plămâni prea mult aer. Este foarte probabil ca o persoană care suferă de hi- perventilație să respire o dată la trei secunde în loc de o dată la cinci secunde, mărind astfel cantitatea de aer introdusă în plămâni cu 50%. Deși hiperventilația aduce mai mult oxigen în plămâni, ea are efectul opus de a reduce cantitatea de dio- xid de carbon din corp ceea ce face persoana să se simtă dez- orientată, amețită și anxioasă. 188 Peter Collett Persoanele care respiră normal — adică lent și introducând în plămâni un volum mare de aer — tind să fie mai stabile emoțional și să aibă mai multă încredere în sine. Hiperventi- latorii obișnuiți plătesc un preț foarte mare pentru că sunt pre- dispuși la anxietate cronică, atacuri de panică și chiar proble- me cardiace.4 Încă nu se cunoaște cauza exactă a acestui feno- men — dacă pattern-ul diferit de respirație este responsabil pentru apariția acestor efecte psihologice nefaste sau dacă oa- menii dezvoltă pattern-uri diferite de respirație pentru că se simt anxioși și descurajați. Totuși sentimentele anxioase pot fi reduse învățând să respirăm normal. Acest lucru vine în spi- rijinul ideii că mai curând dispoziția sufletească este influen- țată de modul în care respirăm și nu invers. Respirația este unul din lucrurile pe care le facem fără să gândim — deși ne putem schimba deliberat pattern-ul respi- rator, nu suntem niciodată nevoiți să ne gândim că trebuie să respirăm deoarece sistemul nervos autonom face acest lucru pentru noi. Poate pentru că nu ne gândim la respirație sau pentru că presupunem că este un fenomen care vine de la sine, suntem atât de puțin atenți la ea. În compania altor persoane, rareori conștientizăm ritmul respirației lor și ne întrebăm dacă respirăm mai mult abdominal decât toracic. Dacă am fi mai atenți la felul în care respiră oamenii, am ști mult mai multe despre sentimentele lor. Postura Un animal atacat are trei opțiuni — lupta, fuga sau încre- menirea pe loc —, ele se reflectă în felul în care persoanele an- xioase își folosesc corpul pentru a se apăra, pentru a evada simbolic sau a părea inerte și neamenințătoare. Reacția de „luptă” este reflectată în posturile rigide adop- tate de persoanele anxioase în care mușchii sunt încordați și corpul creează o apărare față de lumea exterioară. Wilhelm Reich numea acest fenomen „armura corporală” iar Alexan- der Lowen a numit-o „armură psihosomatică”.5 Lowen a ob- Indicatori ai anxietății 189 servat că oamenii care sunt anxioși și simt nevoia de a se pro- teja de alții au deseori o hipertonicitate la nivelul cuștii tora- cice — regiunea care este cel mai probabil să fie supusă unui atac frontal. El a arătat și că brațele și palmele sunt arme po- tențiale care pot fi folosite pentru atac sau contraatac. Când oamenii se bazează pe palme și brațe, nu mai este nevoie de nici o altă formă de apărare. Totuși când agresiunea nu este o opțiune viabilă, ei își transformă deseori corpul într-un scut protector. Lowen a sugerat că „din punct de vedere psiholo- gic armura este expresia atitudinii de înțepenire în fața atacu- lui și mai puțin a celei de a răspunde la atac. Din punct de ve- dere dinamic tensiunea din partea anterioară a corpului este redusă prin tragerea înapoi a umerilor și pelvisului, punând astfel toți mușchii frontali în extensie chiar în momentul în care aceștia se contractă. Când partea anterioară și posterioa- ră a corpului sunt astfel încastrate într-un strat rigid de mușchi, putem spune că organismul a „intrat în armură.”6 Reacția de „fugă” se regăsește în felul în care se mișcă tru- pul unei persoane anxioase. Dacă mișcările persoanelor care au încredere în forțele proprii tind să fie armonioase, cele ale persoanelor anxioase sunt adesea neregulate și chinuite. Acest lucru poate fi observat și în pattern-ul lor respirator care uneori se compune dintr-o serie de inhalații „sacadate” în locul uneia lungi și uniforme. Deseori indivizii anxioși nu își pot găsi liniștea, își mișcă mult și brusc mâinile pe lângă corp, spre deosebire de mișcările rare care sunt line și care se îndepărtează de corp. Schimbările constante ale posturii persoanelor anxioase dau senzația unui exces de energie, ceea ce dintr-un anumit punct de vedere este adevărat. Dar aceste mișcări agitate sunt cel mai bine înțelese ca încercări mascate și tardive de a scăpa de ceea ce este perceput ca si- tuație amenințătoare. Când o persoană anxioasă bate din pi- cior de nerăbdare, acest lucru înseamnă că își pregătește pi- cioarele pentru o retragere rapidă și când se joacă cu mâini- le sau cu cheile arată că vrea să se lase în patru labe și să se târască de acolo cât mai repede posibil. În cea mai mare par- te a timpului nu observă ce face, ca să nu mai vorbim că nu 190 Peter Collett recunoaște semnificația acțiunilor sale. Și alții sunt adesea la fel de neștiutori în această privință — chiar dacă îi observă mișcările agitate, nu recunosc neapărat în ele expresia dorin- ței lui de a ieși din situație. Reacția de „nemișcare” devine vizibilă în posturile oame- nilor. Persoanele anxioase tind să adopte posturi rigide și să se așeze sau să stea în picioare în feluri care amplifică contac- tul cu corpul propriu. Când stau jos, sunt înclinate să adopte posturi ca „foarfecele” în care picioarele sunt drepte și încru- cișate unul peste altul, la nivelul genunchiului sau al gambei. Când o persoană anxioasă se așază, deseori își încrucișează pi- cioarele la nivelul coapselor dar uneori și la nivelul gambelor sau gleznelor. Când nu își încrucișează picioarele, este încli- nată să le țină foarte apropiate unul de altul, deseori băgând tălpile sub scaun. Așa cum am văzut mai devreme acestea sunt în esență posturi supuse, dar ele și ajută oamenii să se simtă mai puțin anxioși. De exemplu, încrucișarea picioarelor le dă sentimentul că regiunea genitală este protejată, lucru care îi face să se simtă mai în siguranță. Posturile în care coapsele se apropie măresc și ele suprafa- ța de contact cu corpul propriu și deci și gradul de confort pe care îl resimte persoana. Majoritatea oamenilor preferă să fie liniștiți sau consolați de alte persoane. Dar dacă alții nu sunt disponibili sau nu doresc să le ofere suportul lor deseori oa- menii se încurajează singuri. Un mod de a realiza acest lucru este prin strângerea coapselor. O versiune extremă a posturii de autoconsolare este „covrigul”. Aici picioarele sunt încruci- șate la nivelul coapselor iar laba piciorului de deasupra este răsucită în jurul gleznei piciorului din spate, făcând persoana să arate de parcă ar fi fost legată de un contorsionist nebun. Așa cum am văzut mai devreme, posturile în care se încruci- șează picioarele sunt folosite pentru a comunica lipsa inten- ționalității — ele arată altor indivizi că persoana nu are nici cea mai mică intenție de a se mișca. Din acest punct de vede- re sunt exemple de reacții de „încremenire” — este reacția ani- malelor în fața pericolului de a fi remarcat de un animal de pradă. Indicatori ai anxietății 191 Anxietatea produce și alte forme de inactivitate. De exem- plu, când oamenii se simt anxioși deseori simt nevoia de a uri- na, deși când sunt și alte persoane în jur impulsul este de obi- cei redus. Chiar și atunci când nu se simt anxioși, bărbaților le este greu să urineze dacă cineva stă lângă ei. Această „la- tență a micțiunii” cum o numesc psihologii este foarte vizibi- lă în toaletele publice unde bărbații au deseori alături persoa- ne complet străine.7 Mâinile Anxietatea devine deseori evidentă în felul în care oame- nii își folosesc mâinile. Când o persoană se simte anxioasă, de- seori manipulează diferite obiecte — veți vedea că începe să se joace cu cheile, își învârte inelul pe deget sau trage de hai- ne. Persoanele anxioase își ating corpul încercând să își ofere puțină liniște. Ele își pot freca mâinile — acesta era unul din gesturile caracteristice ale lui George Bernard Shaw — sau se trag de ureche, își mângâie bărbia, își trec mâinile prin păr. Lo- cul în care se ating oamenii este un indiciu foarte important. De exemplu, un bărbat care trage de pielea de sub bărbie ara- tă că este îngrijorat că se îngrașă. Zoologii au descoperit că atunci când animalele au motive contradictorii, deseori întreprind „activități de deplasare” care nu au absolut nici o legătură cu scopurile lor imediate.8 Acest lucru se întâmplă și la oameni. Când au motivații contradic- torii — ca atunci când se simt anxioși — ei produc deseori „comportamente autoorientate” care deplasează o parte din energia în exces oferindu-le un sentiment temporar de calm. Aceste acțiuni sunt uneori numite „adaptori” pentru că ele ajută oamenii să se adapteze la conflictele lor interioare. Prin- cipala țintă a comportamentelor autoorientate ca adaptorii o reprezintă capul și fața.9 Dacă intrați în sala de așteptare a unui spital sau într-o zonă în care oamenii stau la coadă pen- tru a primi ceva, veți observa că aceștia își ating des fața — o persoană își ține bărbia cu mâna în timp ce alta își scarpină 192 Peter Collett pomeții sau își aranjează părul. Aceste gesturi de autoliniști- re sunt deseori inconștiente; ele urmăresc reducerea anxietă- ții pe care o simt persoanele în situații neplăcute. Atunci când persoanele realizează gesturi autoorientate, nu aleg la întâmplare partea corpului cu care vor stabili con- tactul — dimpotrivă, se ating în zonele unde altcineva i-ar mângâia dacă ar putea să o facă.10 Persoanele anxioase își mângâie foarte mult părul pentru că așa le linișteau mamele lor când erau bebeluși. Adaptorii autoliniștirii sunt din acest motiv regresive — ei aduc oamenii înapoi la o vreme când pă- rinții îi calmau atingându-i și mângindu-i. Ca adulți de obicei nu-i avem pe părinți lângă noi ca să ne confere o senzație de siguranță. Așa că facem noi în schimb ceea ce făceau părinții odinioară pentru noi. De obicei, când o persoană se simte anxioasă, ea își depla- sează anxietatea în exterior agitându-se sau manipulând obiec- tele pe care le are la îndemână. Unul din lucrurile pe care le face frecvent este jocul cu ochelarii. Felul în care sunt manipu- lați ochelarii poate fi foarte revelator. De exemplu, persoane- le care mestecă sau sug unul dintre brațele ochelarilor recurg la o formă foarte primitivă de autoliniștire. Întocmai ca bebe- lușul care își suge degetul sau păturica — se simt mai liniștite când au ceva în gură. Apoi sunt persoanele care își țin oche- larii în mână deschizându-i și închizându-i dar asigurându-se că au tot timpul o poziție simetrică. Aceste persoane tind să fie ordonate și autoritare și au o dorință puternică de a deține controlul situației. Oamenii care își scot mereu ochelarii tind să fie indeciși și evazivi — ei nu pot să se hotărască dacă este mai bine să își pună ochelari pe nas sau să îi dea jos. În unele cazuri adoptă acest comportament pentru a păcăli alte persoa- ne astfel încât acestea să nu realizeze ce se va întâmpla în con- tinuare. Apoi există persoanele care își aburesc mereu lentile- le și le curăță. Și ele simt nevoia de a deține controlul și de a ști ce se întâmplă — le place să aibă o imagine clară despre lume. Scopul unora dintre adaptori este mai mult de a oferi pro- tecție decât de a liniști. Există cinci adaptori „protectori” prin- Indicatori ai anxietății 193 cipali. Printre ei se numără „acoperirea ochilor”, în care o mână este pusă peste ochi, „acoperirea gurii”, în care mâna este pusă peste gură, „acoperirea feței”, în care palmele am- belor mâini sunt folosite pentru a acoperi fața. Oamenii folo- sesc deseori aceste gesturi de acoperire când au primit o veste proastă sau au fost martorii unui eveniment neplăcut. Toate aceste trei acțiuni pot fi observate după comunicarea rezulta- telor unor alegeri — candidații victorioși de obicei zâmbesc, râd și își ridică mâinile în timp ce învinșii își acoperă ochii sau gura sau chiar toată fața. Acoperindu-și ochii oamenii se îm- piedică să vadă lucrul care îi supără iar acoperindu-și gura își ascund supărarea și se împiedică în același timp să spună un lucru pe care l-ar putea regreta mai târziu. Aceste gesturi de acoperire sunt simbolice. De exemplu, când auziți la radio o știre despre prăbușirea unui avion, foarte probabil vă veți aco- peri ochii sau urechile — acoperindu-vă ochii vă comportați de parcă ați fi văzut realmente accidentul și nu doar ați fi au- zit despre el. Ceilalți doi adaptori „protectori” sunt apucarea cu mâini- le de cap și „leagănul”. Cel mai potrivit loc pentru a observa aceste gesturi este un eveniment sportiv ca, de exemplu, un meci de fotbal, mai ales când miza este foarte mare pentru am- bele echipe. Când un jucător încearcă să bage un gol și ratea- ză, veți vedea suporterii luându-se cu mâinile de cap de dis- perare — mâinile se ridică și acoperă partea de sus a capului creând o cască manuală. Aceasta este o reacție naturală, nu una deprinsă și este prezentă peste tot în lume. Funcționează pentru că are rolul de a proteja capul nu de lovituri fizice ci de suferința psihologică de a fi martor la un spectacol teribil. În 1996 echipa de fotbal a Angliei a jucat cu Germania la Torino semifinala Campionatului European. La sfârșitul celor două reprize scorul era încă 1 la 1. Astfel că victoria a trebuit să fie hotărâtă de o serie de lovituri de penalty, în care șase ju- cători din fiecare echipă trag pe rând la poarta adversă. Echi- pele erau la cinci la cinci când Gareth Southgate, mijlocașul englez, s-a îndreptat spre balon încercând să tragă în poartă. Acesta era un moment crucial: dacă rata iar următorul jucător 194 Peter Collett Indicatori ai anxietății 195 Acoperirea ochilor, legănatul și apucarea cu mâinile de cap. Demon- strații clare de surpriză și dezamăgire evidente în gesturile spectato- rilor când echipa de fotbal din Liverpool nu reușește să înscrie în me- ciul cu Manchester United. 196 Peter Collett german băga gol, Germania câștiga și pleca în finală iar An- glia era eliminată din competiție. Când Southgate a aranjat mingea, s-a dat înapoi și a început să alerge știa cât de impor- tant era să bage mingea în poartă. Poate că greutatea respon- sabilității care apăsa pe umerii lui sau poate pierderea momen- tană a concentrării l-au făcut să lovească mingea mai încet de- cât ar fi trebuit și portarul german a oprit-o cu ușurință înain- te de a ajunge foarte aproape de poartă. Când Southgate s-a întors și a început să traverseze singur terenul, a realizat con- secințele grave ale penaltyului ratat. Când se îndrepta spre echipa sa cu ochii în pământ, Southgate a făcut gestul pe care îl fac mulți jucători de fotbal când sunt cuprinși de dispera- re — s-a apucat cu mâinile de cap mișcându-se de la dreapta la stânga, de câteva ori („legănatul”). Un jucător de fotbal nu poate face mare lucru pentru a se consola în această situație — nu poate sta de vorbă cu el în- suși, nu se poate bate pe spate sau lua în brațe. Totuși se poa- te consola realizând acest gest de „legănare”. Deși nu își dă seama, punându-și mâinile în jurul capului repetă gestul pe care îl făcea mama sa când îi susținea capul pe vremea când era bebeluș. Sentimentul de siguranță pe care 1-a simțit atunci este strâns legat în mintea sa de senzația de a-și simți capul susținut. Apucându-și partea posterioară a capului cu mâini- le jucătorul ia astfel locul mamei sale. „Legănatul” nu este prezent numai la jucătorii de fotbal — el poate fi observat ori de câte ori cineva se simte nesigur și vrea să se apere de amenințări, reale sau imaginare. Dacă ob- servați o ședință de consiliu în care atmonsfera s-a încins, veți remarca de mai multe ori același gest. De fapt, două posturi au cea mai mare probabilitate de apariție. Ele sunt foarte ase- mănătoare dar funcțiile lor sunt total diferite. Una este „legă- natul” iar cealaltă este „catapulta”. În ambele gesturi mâinile sunt unite la ceafă dar dacă în cazul „catapultei” coatele sunt trase înapoi iar pieptul este împins în față, în „leagăn” accen- tul cade pe susținerea capului. „Catapulta” este de fapt un gest deghizat de agresiune. Trăgând coatele în spate și împingând pieptul în față un bărbat mărește lățimea aparentă a pieptului Indicatori ai anxietății 197 său și devine mai amenințător. În timp ce mâinile par să se re- fugieze în spatele capului de fapt ele se pregătesc să apuce pe oricine se aventurează prea aproape. După cum am văzut, sco- pul „legănatului” este total diferit. Aici mâinile au un rol de pur suport — tragerea lor înapoi ca o pregătire în vederea unui atac este lipsită de sens. Atât „catapulta” cât și „leagă- nul” pot fi întâlnite în lumea afacerilor în momentele când oa- menii se simt amenințați. „Catapulta” va fi folosită mai pro- babil atunci când o persoană vrea să intimideze o alta; „legă- natul”, când indivizii simt nevoia de a se liniști singuri. Pri- ma este o formă mascată de contraatac în timp ce a doua este o formă camuflată de autoliniștire. Indicatori faciali Anxietatea se vede pe față. Un zâmbet speriat este total di- ferit de unul autentic pentru că lipsește contracția mușchilor orbicularis oculi care înconjoară ochiul și ridurile laba gâștii care apar lângă ochi, semnele distinctive ale unui zâmbet autentic. Ca și alte zâmbete false, zâmbetele anxioase tind să apară brusc, să dureze mai mult decât ne-am aștepta să dureze un zâmbet, pentru a dispărea la fel de brusc. Zâmbetele anxioa- se sunt trădate și de activitatea musculară neobișnuită din re- giunea gurii. Într-un zâmbet autentic, colțurile gurii sunt tra- se în sus de mușchii zygomatic major în timp ce într-un zâm- bet anxios colțurile gurii se pot deplasa lateral sau chiar în jos. Jinni Harrigan și Dermis O’Connell de la California State Uni- versity din Fullerton au descoperit că atunci când o persoană este anxioasă, fața ei arată mai multe elemente ale expresiei de frică și pe măsură ce anxietatea crește femeile tind să zâm- bească mai puțin decât bărbații.11 Suntem înclinați să considerăm râsul o expresie a fericirii și amuzamentului dar acesta poate fi și un semn de anxietate. Un exemplu bun în acest sens îl constituie cercetările lui Stan- ley Milgram despre supunere realizate în anii ‘60.12 Milgram a pus pe picioare un laborator experimental fictiv la Univer- 198 Peter Collett sitatea Yale care avea și un „experimentator” într-un halat alb și un „subiect” a cărui sarcină aparentă era să țină minte mai multe liste de cuvinte. Persoanele care s-au oferit voluntar pentru a participa la experiment au fost invitate să antreneze subiectul pentru a executa cât mai bine sarcina folosindu-se de șocuri electrice. Voluntarii nu și-au dat seama, dar între ex- perimentator și subiect exista o înțelegere și acesta din urmă nu a primit niciodată șocuri electrice. Surprinzătoare a fost descoperirea că atunci când au fost solicitați, niște oameni obișnuiți au fost gata să administreze șocuri electrice puternice subiectului care învăța, mai ales atunci când acesta se afla într-o cameră alăturată unde îl pu- teau auzi dar nu îl puteau vedea zvârcolindu-se în agonie. Deși voluntarii erau pregătiți să administreze aceste șocuri electrice, mulți nu se simțeau prea bine executând sarcina pe care o primiseră. Acest lucru reieșea uneori din accesele bruș- te și nepotrivite de râs — o treime din voluntarii care au luat parte la experiment au avut râsete sau zâmbete nervoase. Când subiectul făcea o greșeală, experimentatorul instruia vo- luntarul să îi aplice subiectului un șoc electric, crescând de fie- care dată intensitatea. Când voluntarul se conforma și apăsa pe întrerupător, subiectul țipa de durere, cerea ajutor, se plân- gea că are o inimă slabă sau amuțea complet. Aceste țipete de durere și solicitări de ajutor tulburau mult voluntarii, dar aceș- tia nu se opreau și îi aplicau un șoc și mai mare peste câteva minute și apoi râdeau când îl auzeau țipând. Mai târziu când au fost intervievați, voluntarii nu au putut explica de ce izbuc- niseră în râs. La prima vedere a părut că fuseseră amuzați de durerea pe care o produceau. Dar nu așa au stat lucrurile — râsul lor era pur și simplu o reacție nervoasă la regimul de pe- depsire pe care îl creaseră cu ajutorul experimentatorului. Când oamenii se simt anxioși, tind să reducă timpul pe care îl petrec privind alte persoane. De asemenea petrec mai mult timp căutând „căi” și „portițe de scăpare”. Într-adevăr, privirea persoanelor anxioase se fixează deseori pe ieșirea din- tr-o situație și mai puțin pe posibilitatea de a avea o contribu- ție pozitivă în situație. Persoanele anxioase au mai multe șan- Indicatori ai anxietății 199 se să se uite în altă parte în timpul unei conversații. Acest lu- cru se întâmplă în general pentru că sunt îngrijorate de con- secințele negative ale unui posibil dezacord. De fapt, din punct de vedere al timpului petrecut susținând privirea parteneru- lui, persoanele anxioase nu diferă foarte mult de persoanele care au încredere în ele — atâta timp cât nu există dezacor- duri. Totuși imediat ce apare un semn de dezacord, persoane- le anxioase încep să reducă intervalul de susținere a privirii celuilalt.13 Pentru o persoană anxioasă ochii sunt un pistol cu țeava dublă. Dacă piedica este pusă și lucrurile merg bine, nu există motive de îngrijorare. Dar imediat ce atmosfera devine tensionată, ochii se transformă într-o armă importantă — de aceea cel mai bine este să îi țină ascunși. Un alt indicator ocular al anxietății este clipitul. Scopul său principal este lubrifierea suprafeței oculare, repartizarea uni- formă a lichidului lacrimal pe cornee, curățarea și menținerea ei în condiții optime. Rata clipitului este afectată de o varietate de factori. Printre aceștia se numără caracteristici ale mediului înconjurător ca temperatura, umiditatea și luminozitatea, dar sunt incluși și factori atenționali ca în situația când cineva ci- tește sau privește îndeaproape ceva. Rata medie a clipitului este de aproximativ 15 pe minut (femeile având o rată de cli- pire mai mare decât bărbații), dar aceasta scade dramatic când citim. John Stern de la Washington University din Saint Louis a studiat în amănunt clipitul. El a descoperit că există o legă- tură foarte puternică între rata de clipire a unei persoane și sta- rea ei emoțională — cu cât persoana este mai anxioasă sau mai obosită, cu atât clipește mai des.14 Stern arată că președintele Nixon clipea foarte des. În timpul audierilor din procesul Wa- tergate când i se puneau întrebări la care nu dorea să răspun- dă, rata de clipire a președintelui creștea enorm. Gura Cei mai importanți indicatori ai anxietății sunt asociați cu buzele, gura, gâtul, esofagul și stomacul — de fapt cu tot trac- 200 Peter Collett tul gastro-intenstinal de la buze la anus. Dacă vă puteți vedea ca pe un tub prin care trece mâncarea, veți înțelege că nu este de mirare ca emoțiile să afecteze părțile dumneavoastră esen- țiale. Motivul real pentru care dispoziția dumneavoastră este atât de strâns legată de sistemul digestiv este faptul că acesta are un sistem complet integrat de nervi numit sistemul ner- vos enteric. Sistemul nervos enteric, care este aproape un cre- ier de sine stătător, reacționează la aceiași neuroransmițători ca și sistemul nervos central și de aceea schimbările produse la nivelul unuia determină foarte repede schimbări și în celă- lalt. Când oamenii se simt anxioși, intră în joc mai multe re- flexe asociate cu sistemul digestiv: • USCAREA GURII. Unul din primele semne ale unei stări de anxietate este uscarea gurii. Ea este determinată de o înceta- re temporară a activității glandelor salivare. Există și indicii vizuale și auditive care subliniază că o persoană are gura us- cată — nu numai arată de parcă ar mesteca rumeguș, dar vo- cea ei sună uscat și mecanic. • TUȘEA. Când oamenii devin anxioși, simt deseori un fel de mâncărime în gât, ceea ce îi face să tușească, uneori într-o ma- nieră incontrolabilă. Senzația unui exces de salivă în gât duce și ea la un acces de tuse. • REFLEXUL DE ÎNGHIȚIRE. După ce președintele Clinton a rostit acea propoziție faimoasă „Nu am avut relații sexuale cu femeia aceea, domnișoara Lewinsky”, a privit în pământ și apoi a înghițit cu greutate. Când suntem cuprinși de anxieta- te, cei mai mulți dintre noi avem o dorință copleșitoare de a ne elibera gâtul înghițind. Femeile pot de obicei face acest lu- cru fără să se observe dar pentru că bărbații au mărul lui Adam mai mare, tind să aibă mai multe dificultăți în ascun- derea acestui tip de impuls nervos de a înghiți. • MUȘCAREA BUZELOR. După afirmațiile lui Charles Bell, fai- mosul anatomist din epoca victoriană, dintre toate trăsăturile feței buzele sunt „cele mai înclinate spre acțiune și indicatorul cel mai clar al sentimentelor”15. Acest lucru poate fi văzut atât în mișcarea buzelor, cât și în felul în care acestea intră în con- Indicatori ai anxietății 201 tact cu dinții. Există mai multe moduri de mușcare a buzelor asociate cu anxietatea. În primul rând, este muscarea buzei în care fie buza superioară, fie cea inferioară este prinsă între cele două șiruri de dinți. După cum am văzut mai devreme, acest gest indică autocontrolul, un mod simbolic de a ne împiedica să spunem un lucru pe care l-am putea regreta mai târziu. Dar poate fi și un gest de anxietate sau jenă — cu alte cuvinte, un mod de a ne apuca cu dinții. Apoi este gestul de mușcare a am- belor buze în care buza de sus și buza de jos sunt trase înăun- tru și ținute strâns între dinți. Acest gest este unul dintre ges- turile caracteristice ale atletului american Carl Louis — cel pu- țin în momentele când primea medaliile și era în centrul aten- ției. Când Louis era invitat la un interviu televizat, disconfor- tul său era frecvent vizibil prin acest gest de tragere a buzelor înăuntru și ținere între dinți. Din toate celelalte puncte de ve- dere Louis a lăsat mereu impresia unei persoane sigure pe sine și hotărâte, însă acest gest de mușcare a buzelor l-a dat de gol. MUȘCAREA UNGHIILOR. Persoanele care își mușcă de obi- cei unghiile tind să obțină scoruri mici la testele psihologice de autoapreciere și scoruri mari la cele de anxietate. De ase- menea, s-a sugerat că mușcatul unghiilor este un semn de os- tilitate inhibată, că persoana care își mușcă unghiile întoarce agresiunea asupra ei în loc să o îndrepte în afară asupra altor persoane. BĂGAREA UNUI OBIECT ÎN GURĂ. Când oamenii se simt speriați, deseori simt dorința de a avea ceva în gură. Este un mod de a reveni la experiența de supt la sân și, după aceea, la suptul degetului mare. Cele mai frecvente forme de liniști- re pe cale orală în societatea noastră sunt fumatul și mesteca- tul gumei. Fumatul este deseori reprezentat ca un semn de calm interior, fumătorii sunt de obicei persoane care dețin con- trolul. De fapt, fumătorii folosesc deseori țigările pentru a se calma și a-și controla anxietatea. Confortul oral oferit de guma de mestecat este evident din cantitatea de gumă pe care o mestecă antrenorii și managerii unei echipe în timp ce urmă- resc un meci. De exemplu, dacă îl urmăriți pe Alex Ferguson, managerul echipei Manchester United, veți observa că felul 202 Peter Collett în care mestecă guma reflectă norocul temporar al echipei. Când Manchester United este în avantaj și joacă bine, Fergu- son mestecă gânditor și lent. Când echipa este în dezavantaj sau joacă prost, viteza și presiunea de masticație cresc drama- tic. Dacă vă aflați în tribună, nu aveți nevoie să urmăriți jucă- torii pentru a vedea cum se descurcă Manchester United — puteți estima progresul echipei urmărind mișcările mandibu- lei lui Alex Ferguson! Indicatori verbali Anxietatea este vizibilă și în voce. Când o persoană trăieș- te un sentiment de anxietate, se înregistrează o creștere gene- rală a tensiunii musculare și acest lucru face vocea să devină mai ascuțită; este ceea ce lingviștii numesc „frecvența funda- mentală”. Perturbările înălțimii vocii — pe care lingviștii le numesc „tremurături ale vocii” sau „tremor” — sunt și ele in- dicatori ai anxietății.16 Creșterea intensității vocale este un alt indicator — opusul discursului lent și pe un ton scăzut, care indică de obicei tristețea sau deprimarea.17 Când oameni se simt anxioși, tind să vorbească mai repe- de și mai puțin. Deoarece nu vor să îi pună pe ceilalți în rolul ascultătorilor mai mult decât este necesar și nu vor să atragă atenția asupra lor. Cel mai bun mod de a realiza aceste obiec- tive este prin reducerea mesajului și creșterea vitezei cu care acesta este exprimat. Deși persoanele anxioase vorbesc mai ra- pid, când trebuie să răspundă la întrebări sunt deseori lente — pentru că au nevoie de mai mult timp ca să se gândească ce fel de răspuns vor da.18 Relația dintre anxietate și întreruperile din discurs nu este foarte directă pentru că depinde de prezența anxietății ca tră- sătură de personalitate — cu alte cuvinte, dacă anxietatea este cronică sau o simplă reacție la o situație. S-a descoperit că atunci când persoanele care suferă de anxietate cronică vor- besc, tind să facă pauze mai mici — sunt agitate și vor să ter- mine repede ce au de spus. Pe de altă parte, când vorbesc per- Indicatori ai anxietății soanele care suferă de anxietate acută ele tind să facă mai mul- te pauze decât persoanele normale — ele trebuie în același timp să se descurce cu sentimentele lor de anxietate și să de- cidă ce vor să spună. Pauzele care sunt o trăsătură a anxietă- ții acute sunt deseori pline cu paraziți ca „hm” sau „um” care permit vorbitorului să arate că mai are ceva de spus și că vrea să păstreze terenul. Persoanele acut și cronic anxioase sunt în- clinate să se bâlbie. Iar persoanele care se bâlbie de obicei tind să se bâlbie mai mult când sunt anxioase; chiar și persoanele care se bâlbie rareori sunt mai înclinate să o facă atunci când se simt amenințate sau nesigure.19 Lucrul de care oamenii se tem mai mult decât de oricare altul este vorbitul în public. Majoritatea oamenilor suferă în- tr-o anumită măsură de fobia discursului în public dar există și persoane care ajung să fie complet paralizate de teama lor de a vorbi în fața publicului. Se spune deseori că o dată cu ex- periența crește și capacitatea noastră de a vorbi în public. Poa- te că acest lucru este adevărat pentru mulți, dar pentru unele persoane discursurile în fața unei mulțimi rămân o sursă de anxietate profundă. Indiferent cât de des fac acest lucru și cât de multe au învățat, aceștia continuă să fie îngrijorați de mo- mentul în care ajung în centrul atenției. Se tem că își vor uita. discursul și că vor părea ridicoli în fața atâtor persoane. Pentru că anxietatea este o stare emoțională negativă este dificil de controlat iar indicatorii asociați cu ea sunt, din acest motiv, dificil de ascuns. Acest lucru este valabil în ambele di- recții — nouă ne este ușor să detectăm anxietatea la alte per- soane dar și lor le este ușor să identifice sentimentele noastre de anxietate. Oamenii încearcă să își ascundă anxietatea în di- ferite feluri. Unul din ele este modificarea stării mentale ast- fel încât să nu se mai simtă timorați; o altă variantă este încer- carea de mascare a indicatorilor anxietății. Singura problemă la această strategie este că deseori apar indicatori ai dorinței noastre de a ne ascunde, ceea ce face încercarea să pară o min- ciună. Persoanele care beau pe furiș o înghițitură de apă când ‘își simt gâtul uscat sau care își șterg mâinile pe haine înainte de a strânge mâna cuiva ne arată deseori mai multe despre 204 Peter Collett starea lor interioară decât am fi aflat dacă aceștia nu ar fi în- cercat să își ascundă anxietatea de la început. Cu alte cuvinte, indicatorii dorinței de ascundere sunt deseori mult mai reve- latori decât cei pe care intenționau să îi mascheze — pentru că ei arată starea de anxietate a persoanei dar și dorința aces- teia de a-și ascunde starea. Deci dacă nu doriți ca alte persoa- ne să știe cât de anxioși sunteți, asigurați-vă că nu observă in- dicatorii anxietății. Și indiferent ce faceți, nu-i lăsați să vă prin- dă încercând să ascundeți acești indicatori. Capitolul 9 Gesturi cu tentă sexuală Indicatorii comportamentali joacă un rol foarte impor- tant când se face curte. De fapt, fără ei nu ar exista iubirea sau curtarea iar sexul, în forma în care îl cu- noaștem azi, ar înceta să mai existe. Importanța indicatorilor comportamentali constă tocmai în faptul că iubirea, curtarea și sexul necesită un schimb de semnale — semnale ale ten- dințelor sexuale, disponibilității, accesibilității și compatibi- lității. Chiar dacă nu intenționăm să facem acest lucru, trimi- tem și primim constant mesaje cu caracter sexual. În timp ce alte persoane ne evaluează și decid cât de sexy, de atrăgători, de entuziaști sau de disperați suntem, noi luăm aceleași de- cizii în cazul lor. Din acest punct de vedere indicatorii sexu- ali sunt ca niște granule de polen — deși nu sunt mereu vizi- bili, se află peste tot. Indicatori corporali Deducțiile cu caracter sexual pe care le fac oamenii unii de- spre alții se bazează printre altele pe „caracteristicile sexuale secundare”. Psihologii folosesc acest termen pentru a face di- ferența între „caracteristicile sexuale primare” ale bărbaților și femeilor — penisul și testiculele la bărbați și vaginul, uterul și ovarele la femei — și caracteristicile care nu au rol de procre- 206 Peter Collett ere. La bărbați acestea includ părul facial și părul de pe piept, vocea profundă și un corp mai mare, mai musculos. La femei includ sânii, o centură pelviană mai mare și un depozit mai mare de grăsime pe coapse și fund. Se pare că intenția naturii este ca aceste caracteristici sexuale secundare să servească drept semnale sexuale, permițând bărbaților și femeilor să își evalueze reciproc gradul de potrivire ca partener. În mare mă- sură intențiile naturii sunt îndeplinite — în absența altor in- formații, bărbații consideră că femeile cu sânii mai mari și o siluetă de clepsidră sunt mai atrăgătoare.1 Iar femeile, în ge- neral, își exprimă preferința pentru bărbații cu păr pe piept, umeri pătrați și fund zvelt.2 Atributele pe care le caută bărbații și femeile la parteneri sunt totuși foarte susceptibile la influența culturii, modei și circumstanțelor. Atributele fizice pe care bărbații din societa- tea noastră le consideră atrăgătoare la o femeie sunt deseori foarte diferite de cele care măresc pulsul bărbaților în alte părți ale lumii. În societatea noastră au existat variații istorice pro- funde în noțiunea despre frumusețe. Să comparăm, de exem- plu, delicioasele femei durdulii pictate de Rubens cu modele- le slabe și Calistele Flockhart de azi. Faptul că unii bărbați preferă femeile cu pieptul plat sau femeile cu un raport bust/șold ridicat arată că ei folosesc criterii alternative în alegerea partenerului. David Buss, de la Universitatea din Texas, a realizat o cercetare sociocultu- rală de proporții încercând să determine ce caută bărbații și femeile la partener.3 El arată că o regulă universală este că bărbații preferă o femeie tânără cu forme bine conturate și o piele netedă fără pată. Femeile, pe de altă parte, acordă o importanță mai mare averii bărbatului și capacității sale de a le oferi siguranță materială. Criteriile divergente folosite de bărbați și femei reflectă motivațiile lor diferite în jocul iu- birii — bărbatul are nevoie de o parteneră care îi poate oferi mulți copii sănătoși și care este suficient de puternică pen- tru a-i îngriji, în timp ce femeia se pare că are nevoie de un bărbat care să îi poată oferi siguranță materială și să o pro- tejeze pe ea și pe copii. Din punct de vedere evolutiv totul Gesturi cu tentă sexuală 207 este foarte logic. Totuși nu se ține cont și de enorma versa- tilitate în alegerea partenerului — de exemplu, de faptul că unele persoane preferă un partener care nu se conformează modelului evolutiv sau că atunci când găsesc o persoană care se potrivește cu modelul adoptă un set complet diferit de criterii de selecție. Considerând că toate lucrurile sunt egale, o femeie preferă un bărbat care îi poate oferi siguran- ța materială. Dar după ce s-a măritat cu un bancher de suc- ces și a făcut câțiva copii poate decide că dorește să caute în altă parte ceva mai interesant. Căutând un partener sexual în afara căsătoriei, există o probabilitate mult mai mare ca ea să aibă o aventură cu profesorul de tenis decât cu un bo- gat om de afaceri. La urma urmei, când oamenii au găsit ceea ce își doresc, nu mai caută aceleași lucruri — ei caută ceva nou și diferit! Femeile care au atributele fizice pe care le caută bărbații au o probabilitate mult mai mare de a fi remarcate de aceștia. Dar nu înseamnă că bărbații le vor aborda mai des sau, dacă o fac, nu vor sta prea mult în preajma lor dacă nu primesc nici o în- curajare. De fapt, bărbații vor urmări mai degrabă o fată care nu este frumoasă dar care transmite semnalele potrivite decât de una superbă dar care pare inaccesibilă. În competiția din- tre semnalele de disponibilitate și aspectul fizic, semnalele câș- tigă de cele mai multe ori.4 De aici rezultă că o femeie care are toate atributele fizice necesare și care adaugă la ele semnalele potrivite va fi mult mai atrăgătoare pentru bărbați decât una care are aceste atri- bute dar nu emite nici un semnal sau viceversa. Robert Bur- ton, filosoful de la Oxford, a ajuns la această concluzie în lu- crarea sa Anatomia Melancoliei, publicată pentru prima dată în 1621.5 „Este adevărat”, scria el, „că ochii aceia scânteietori, gâtul alb, buzele de coral, sânii mari, obrajii trandafirii ș.a.m.d. sunt niște atribute foarte atrăgătoare; dar când o ati- tudine deschisă, sigură pe sine, gesturi plăcute și o ținută afectată se adaugă la primele, efectul este mult mai intens de- cât înainte.” În epoca modernă acest efect nu a fost niciodată mai evident decât la Marilyn Monroe — o femeie foarte atră- 208 Peter Collett gătoare care știa cum să își folosească frumusețea. Dacă ați văzut filmul Some Like It Hot, țineți minte scena remarcabilă în care Tony Curtis și Jack Lemmon rămân cu gura căscată la fundul ei — care se mișca după cum spune Jack Lemmon „ca o budincă pe arcuri”. Motivul pentru care mișcarea lui Mari- lyn are un efect atât de impresionant este faptul că atrage atenția asupra șoldurilor ei feminine. Acest lucru ne duce la observația că scopul principal al comportamentului de seducție este accentuarea caracteris- ticilor sexuale secundare. De fapt, aceasta este explicația faptului că unele semnale ale seducției sunt folosite de fe- mei dar nu și de bărbați și viceversa. Când o femeie își ar- cuiește spatele, țuguie buzele sau se apleacă în față astfel încât sânii sunt împinși în față, ea accentuează atributele fi- zice ale sexului ei. Aceste acțiuni sunt „iluminări” ale anu- mitor trăsături ale aspectului fizic, ca textul subliniat din- tr-un manuscris. Un bărbat care își îndreaptă spatele pen- tru a părea mai înalt în prezența unei femei, care își bom- bează pieptul sau își coboară glasul face în esență același lucru — subliniază diferențele dintre el și femeie, făcând imaginea sa mai masculină și, prin contrast, pe a ei mai fe- minină. Acțiunea Nefiind mulțumiți cu un aspect diferit, bărbații și femeile au conspirat pentru a se comporta diferit. Aceste diferențe de comportament — pe care Ray Birdwhistell le numește „carac- teristici sexuale terțiare” — oferă bărbaților și femeilor un mod de a-și sublinia identitatea sexuală și de a fi mai atractivi pen- tru sexul opus.6 Când un bărbat încearcă să pară mai atrăgă- tor pentru o femeie, există o probabilitate foarte mare ca el să afișeze comportamente tipic masculine — să stea cu picioare- le depărtate, întinzându-și tălpile până în spațiul comun, să își desfacă brațele și să creeze impresia generală că are nevo- ie de mult spațiu pentru constituția sa masivă. De asemenea, Gesturi cu tentă sexuală 209 își va schimba mai des poziția corpului, postura, se va folosi de mâini pentru a sublinia ceea ce spune și își va îndepărta mâinile de corp. Spre deosebire de el, gesturile unei femei se vor îndrepta mai degrabă spre corpul ei. Pentru a părea feminină, ea va fi înclinată să facă mișcări lente, gesturi modeste și să își țină pi- cioarele apropiate unul de altul pentru a cultiva impresia că are nevoie de mai puțin spațiu fizic pentru corpul ei. În pri- vința expresiilor faciale totuși situația tinde să se inverseze, fe- meia fiind veselă și plină de viață în timp ce bărbatul încear- că să dea impresia că este mai controlat. În ciuda egalității din ce în ce mai mari între sexe, bărba- ții și femeile încearcă să pară atrăgători pentru sexul opus conformându-se modelului de sex — bărbații se comportă mai masculin iar femeile mai feminin. Un mod în care băr- bații încearcă să creeze o imagine mai masculină este adop- tarea unui comportament dominant. Multe dintre „ilumină- rile” din comportamentul masculin — ca îndreptarea spate- lui pentru a părea mai înalt, scoaterea pieptului în față și de- părtarea picioarelor — sunt de fapt semnale ale dominanței în timp ce la femei semnalele feminității — încrucișarea glez- nelor, lăsarea capului într-o parte și atingerea feței — sunt în același timp și comportamente de sumisiune. Totuși acest lucru nu înseamnă că în momentul în care fac curte unei fe- mei, bărbații folosesc numai semnale ale dominanței sau că femeile se limitează numai la semnale ale sumisiunii. Exis- tă multe momente în care rolurile se inversează, femeia pre- luând rolul mamei iar bărbatul pe cel al copilului. Aceste de- vieri de la rolurile prescrise social împreună cu incursiuni regresive în lumea jocului formează o parte esențială din comportamentul de curtare. Când râd, se gâdilă și se fac că nu înțeleg, bărbatul și femeia au ocazia să își experimente- ze rolurile și să își demonstreze unul altuia că sunt inofen- sivi și neamenințători, ca și copiii. Jocul le permite și să in- troducă în propria lor relație drăgălășenia și comportamen- tul protector și iubitor care formează o parte a relației dintre părinte și copil. 210 Peter Collett Disponibilitatea La majoritatea mamiferelor masculul este cel care face avansurile arătând femelei că este puternic, sănătos și plin de resurse și că va fi un partener perfect. Totuși la oameni de obi- cei se întâmplă invers pentru că majoritatea semnalelor de dis- ponibilitate sunt transmise de femei — femeile sunt cele care se îmbracă elegant, își aranjează părul și se dau cu parfum și se machiază. Dar lucrurile nu au stat întotdeauna așa. De exemplu, în Anglia secolului al XVII-lea, pe vremea dandy-lor, bărbații bine educați erau cei care se îmbrăcau ca niște păuni iar soțiile lor arătau ca niște păunițe sărăcăcioase. La fel de adevărat este că dacă azi femeile sunt cele care încearcă să fie atrăgătoare din punct de vedere sexual, bărbații preiau o par- te din ce în ce mai mare a nevoii de a cheltui bani pe haine, de a avea o tunsoare la modă, de a folosi apă de colonie și loțiuni parfumate după bărbierit. Hainele, bijuteriile, machiajul și par- fumul sunt toate purtate de persoana respectivă. Există însă și alte forme de reclamă sexuală pe care persoana nu le „poar- tă” — bogăția, posesiunile. În domeniul reclamei de acest tip bărbații fac de obicei cele mai mari eforturi investind în ma- șini, apartamente și aparatură electronică pentru a putea im- presiona membrii sexului opus. Ne facem cunoscută disponibilitatea sexuală în mai multe feluri. Prin hainele pe care le purtăm, modul în care o facem, părțile corpului pe care le expunem privirii, posturile pe care le asumăm, expresia facială, modul în care privim și ne miș- căm ochii și mesajele verbale pe care le transmitem. Când o persoană tânără intră într-un bar sau într-un club, de obicei aruncă în primul rând o privire de ansamblu. Une- ori facem acest lucru cu inocență, pentru a vedea dacă priete- nii noștri sunt acolo, dar de cele mai multe ori este vorba de o evaluare rapidă a disponibilităților. Există două moduri de a face acest lucru: • SCANAREA. Oamenii trasează harta mediului lor social sca- nându-1 vizual. Monika Moore, care a studiat foarte mult stra- Gesturi cu tentă sexuală 211 tegiile de a face curte, a identificat ceea ce ea numește „privi- rea de ansamblu” în care capul și ochii se mișcă împreună, ca un radar, trasând un arc de cerc prin cameră și apoi revenind la poziția inițială.7 Scopul scanării este realizarea unui sondaj inițial și nu neapărat fixarea pe o anumită persoană sau un anumit grup. Acest lucru vine mai târziu. • PLIMBAREA. În loc să arunce o privire de jur-împrejur une- ori oamenii studiază încăperea făcând un mic tur de orizont. Avantajul acestei tehnici este că permite indivizilor să fie ob- servați de alte persoane și să le studieze de aproape. Din acest punct de vedere, plimbarea seamănă cu paseo-ul practicat în Spania și America de Sud în care bărbații și femeile se plim- bă în sus și în jos urmărindu-se cu privirea și fiind la rândul lor priviți. Cu sute de tineri care se plimbă și se evaluează din priviri, atmosfera dintr-un club de noapte seamănă foarte mult cu cea dintr-un „lek”.8 Un „lek” este echivalentului unui club pentru persoane singure în lumea animală — o zonă în care mascu- lii și femelele se reunesc pentru ca masculii să poată fi văzuți de femele iar acestea să decidă cu cine se vor împerechea. Acest fenomen apare la multe specii de la lilieci la antilope, broaște, gâscă de Canada și la cocoșii de munte americani. La toate aceste specii există un dimorfism sexual pronunțat — adică masculii arată foarte diferit de femele iar cei care frec- ventează acest loc mai des reușesc de obicei să se împereche- ze cu cea mai mare parte a femelelor. Desigur, acest lucru se întâmplă deseori și în „lek”-urile umane, de exemplu, în clu- burile de noapte, unde masculii cei mai strălucitori și mai atractivi tind să aibă cel mai mare succes. Dacă urmăriți persoanele dintr-un club de noapte, veți ob- serva că uneori comportamentul lor este extravagant. În par- te, pentru că concurează pentru atenție. Dar și pentru că lu- mina este slabă, lucru care face mult mai dificilă observarea partenerului, și din cauza zgomotului din jur, care îi împiedi- că pe oameni să audă ce se vorbește. De obicei în această si- tuație oamenii amplifică semnalele pe care le transmit — ridi- 212 Peter Collett că tonul, expun o parte mai mare a corpului și dansează săl- batic. Unele persoane continuă să se repete în fața aceleiași persoane. Interesant este că și la păsări se întâmplă cam ace- lași lucru. S-a descoperit că păsările care își fac cuib în habi- taturi zgomotoase rezolvă problema zgomotului mărind am- plitudinea semnalelor lor și cântând mai tare.9 De asemenea, ele încorporează mai multă redundanță și repetiție în cânte- cul lor — ca persoanele acelea plicticoase din cluburile de noapte care nu se pot opri să nu spună de o mie de ori același lucru! Pentru a atrage atenția cuiva într-un club de noapte bărba- ții și femeile trebuie să semnaleze disponibilitatea lor sexua- lă. Fac acest lucru în două moduri — fie „emit semnale tutu- ror” pentru ca toată lumea să știe că ei sunt disponibili din punct de vedere sexual, fie „emit semnale selectiv” alegând un anumit individ. De exemplu, o femeie își poate afirma dis- ponibilitatea purtând haine care îi arată corpul, expunând anumite părți ale corpului sau dansând provocator. Făcând acest lucru vrea ca toată lumea să știe că ar putea fi disponi- bilă pentru cineva dar clar nu pentru oricine — o diferență pe care mulți bărbați o înțeleg greu. La femei emiterea semnale- lor de disponibilitate sexuală este legată deseori de ciclul men- strual — s-a descoperit că atunci când femeile se află la jumă- tatea ciclului sunt în perioada de maximă receptivitate și că este mult mai mare probabilitatea de a merge în cluburile de noapte sau în barurile pentru celibatari fără partenerul lor ac- tual, de a purta haine care lasă să li se vadă corpul și de a se simți atrase de bărbați cu trăsături masculine.10 Nu numai că sunt mai accesibile din punct de vedere sexual dar caută băr- bați care au o probabilitate mare de a fi mai activi din punct de vedere sexual. Abordarea În dragoste bărbaților le place să creadă că ei sunt cei care fac primul pas și care decid cât de repede trebuie să avanseze Gesturi cu tentă sexuală 213 relația- Toate cercetările despre comportamentul de curtare arată că lucrurile nu stau așa și că, după cum spunea Darwin, „curtarea este aproape întotdeauna o alegere a femeii”. În clu- buri de noapte, baruri sau petreceri invariabil femeia este cea care face prima mișcare. Ea face acest lucru prin emiterea unui semnal de abordare — un semnal care nu este foarte explicit dar care este suficient de clar pentru a arăta unui bărbat că o poa- te aborda. Este felul ei de a-i da „aprobarea”. Când un bărbat răspunde și traversează camera, face acest lucru la invitația femeii. Din punctul lui de vedere lucrurile par de obicei cu totul altfel — pentru că a făcut efortul de a traversa camera este înclinat să creadă că el este cel care a luat inițiativa. Există o probabilitate mult mai redusă ca bărbații să abordeze o femeie care nu a arătat că este abordabilă, deși sunt cazuri clare în care bărbații se apropie de o femeie care nici măcar nu i-a observat, cu atât mai puțin și-a dat acordul. Când un bărbat ia inițiativa în acest fel, șansele sale de succes sunt de obicei mai mici, pur și simplu pentru că îi fură femeii șan- sa de a avea controlul. De obicei, poate depăși acest moment apărând sumisiv sau lăsând impresia că intențiile sale sunt cu desăvârșire nesexuale. Femeile pot emite o gamă largă de semnale de abordare — unele în grupuri altele individuale. Printre ele se numără: • PRIVIREA FUGARĂ. O femeie care este atrasă de un bărbat va privi uneori la el în partea opusă a camerei până când îi va atrage privirea. Când se întâmplă acest lucru, se poate folosi fie de frecvența, fie de durata contactului vizual pentru a-i trans- mite acordul ei.11 Poate folosi frecvența susținându-i privirea o secundă sau două și apoi întorcând ușor capul și ochii dar nu atât de mult încât să pară că evită interacțiunea. Apoi, când băr- batul continuă să o privească, ea întoarce din nou capul și ochii spre el și repetă ciclul. Monika Moore susține că de obicei este nevoie de trei priviri fugare pentru a transmite bărbatului me- sajul.12 • FIXAREA PRIVIRII. în loc să folosească mai multe priviri fu- gare o femeie poate arăta unui bărbat că este abordabilă susți- 214 Peter Collett nându-i privirea puțin mai mult decât ar face-o în alte circum- stanțe. Când privirea noastră traversează o cameră aglomera- tă și întâlnește din întâmplare privirea unui străin, de obicei după o secundă sau două privim deja în altă parte. Acest lucru ne permite să ne detașăm înainte de a sugera că am putea dori să continuăm interacțiunea. Fixându-și privirea pe un bărbat și susținând-o mai mult decât în mod normal, o femeie îi arată bărbatului că este pregătită să treacă la etapa următoare.13 • FLUTURAREA GENELOR. Când o femeie surprinde privirea unui bărbat atrăgător de obicei îi poate reține atenția în conti- nuare printr-o mișcare a genelor. Pleoapele superioare se ridi- că foarte puțin și numai pentru o fracțiune de secundă pentru ca gestul să rămână aproape imperceptibil și evident numai pentru persoana căreia îi este adresat. Această ridicare ușoară a pleoapelor superioare va determina uneori și ridicarea sprân- cenelor, dar ochii și nu sprâncenele sunt cei care transmit sem- nalul real. Deschizând ochii în acest fel o femeie îi arată bărba- tului că el este persoana pe care o privește. Acest gest transfor- mă în același timp semnalul într-o întrebare — îi lasă bărbatu- lui sentimentul că femeia îl întreabă: „Și acum ce facem?” • SCUTURAREA PĂRULUI. Când a surprins privirea unui băr- bat, femeia își scutură uneori părul pentru a-i arăta că este abor- dabilă. Poate face acest gest plimbându-și mâna prin păr sau mișcând capul astfel încât părul să se miște la rândul lui și să ia o altă poziție. Aceste acțiuni sunt și un fel de indicator al ti- nereții pentru că numai femeile tinere au părul moale și flexi- bil și îl pot scutura sau rearanja într-o manieră credibilă. Pe mă- sură ce femeile îmbătrânesc părul devine mai puțin flexibil și scuturarea lui devine un gest mai puțin eficient. Cu toate aces- tea deseori vedem femei date cu fixativ sau cu părul foarte scurt scuturând capul când întâlnesc un bărbat care le place. • ȚUGUIEREA BUZELOR. O femeie poate arăta că este abor- dabilă uitându-se la un bărbat și țuguindu-și buzele. Ea poate transmite același mesaj umezindu-și buzele sau trecând limba peste ele. Aceste gesturi atrag atenția asupra unei trăsături dis- tinctive a fiziologiei feminine — faptul că femeile au buze mai groase decât bărbații. Când băieții intră în pubertate, corpul lor Gesturi cu tentă sexuală 215 este asaltat de testosteron. Aceasta stimulează dezvoltarea ma- xilarului. Fețele fetițelor rămân însă foarte asemănătoare cu ale copiilor în aceeași perioadă. Totuși creșterea nivelului de estro- gen descurajează dezvoltarea oaselor faciale și duce în schimb la o îngroșare a buzelor. După pubertate, buzele pline devin o trăsătură a dimorfismului sexual. Prin urmare, când o femeie își împinge buzele în față sau le umezește cu limba atrage au- tomat atenția asupra unei caracteristici sexuale secundare dar și asupra faptului că atunci când oamenii sunt excitați sângele invadează buzele lor care își măresc volumul. Un efect similar îl are desigur rujul de buze roșu. Când aceste gesturi au ca țin- tă un bărbat, ele constituie de obicei o invitație. Totuși este foar- te important ca ele să fie subtile și foarte rapide pentru că, deși femeia poate dori ca bărbatul să știe că este abordabilă, nu vrea ca el să creadă că este o pradă ușoară. ZÂMBETUL. Când o femeie vrea să invite un străin să se apro- pie de ea, semnalul cel mai probabil va fi zâmbetul — de obi- cei, un zâmbet care se limitează la zona gurii.14 Este foarte pu- țin probabil ca în aceste condiții femeia să îi adreseze un zâm- bet total, plin, în parte pentru că acest tip de zâmbet tinde să fie rezervat prietenilor și cunoștințelor. Astfel se respectă prin- cipiul conform căruia, pentru a fi eficient, un indicator al acce- sibilității trebuie să aibă o intensitate redusă. Acest lucru este valabil pentru zâmbete, ca și pentru mișcările capului, ochilor și buzelor. Este foarte puțin probabil ca un zâmbet larg, schim- bat de două persoane străine, să fie interpretat ca o invitație; mai curând va fi interpretat ca un semn de recunoaștere. Ace- lași lucru se întâmplă și cu privirile prea insistente, împingerea exagerată a buzelor în față sau o mișcare bruscă de aranjare a părului — pentru că nu sunt gesturi reținute este mult mai pro- babil să fie considerate glume decât invitații sincere. Flirtul Semnalele care indică flirtul se împart în trei categorii — „invitații”, „respingeri” și „amânări”. „Invitațiile” sunt indi- 216 Peter Collett catori de abordare care îi dau celuilalt permisiunea de a face primul pas și indicatori de progres care exprimă interesul și fac relația să avanseze la stadiul următor. „Respingerile” sunt exact opusul „invitațiilor” — ele exprimă o lipsă totală de in- teres și sunt menite să respingă avansurile celuilalt. „Amână- rile”, pe de altă parte, lasă procesul de curtare într-o etapă de așteptare — scopul lor este să tragă de timp fără să-l descura- jeze pe partener sau să-1 facă să-i scadă interesul. În jocul alegerii unui partener, femeile folosesc toate aceste trei tipuri de indicatori comportamentali, în timp ce bărbații tind să se concentreze pe invitații. Aceștia sunt convinși că vâ- nează și controlează întregul proces de curtare, dar, așa cum am văzut, femeile sunt cele care dețin de fapt controlul.15 În primele momente ale unei întâlniri femeile transmit multe sem- nale care invită la o apropiere chiar dacă nu sunt atrase de băr- bat și nu au nici o intenție de a merge mai departe în relație.16 De asemenea, ele amestecă invitațiile la apropiere cu amânări- le pentru a mări gradul de ambiguitate și a hrăni iluzia că băr- batul are controlul procesului. De fapt, se știe foarte bine că bărbații nu sunt foarte pricepuți la decodificarea semnalelor emise de femei și deseori presupun că o persoană este intere- sată de ei când de fapt nu este așa.17 Un bărbat presupune au- tomat că o femeie atrăgătoare îi adresează lui personal semna- lele de accesibilitate când de fapt ea le arată tuturor bărbaților. De asemenea, bărbații au tendința de a exagera invitațiile la apropiere în mintea lor și de a presupune că semnalele de res- pingere sunt de fapt semnale de amânare. Această tendință masculină de a interpreta greșit semnalele femeilor face parte dintr-o lipsă de sensibilitate sau mai răspândită. Bărbații au simțul observației mai puțin dezvoltat și în general nu sunt la fel de abili în detectarea nevoilor oamenilor ca femeile. Postura Posturile pe care le adoptă un bărbat și o femeie când se întâlnesc pentru prima dată arată deseori sentimentele ascun- Gesturi cu tentă sexuală 217 se pe care le au unul față de celălalt. De exemplu, dacă feme- ia își încrucișează brațele peste piept și picioarele unul peste altul este foarte probabil să se arunce cu capul înainte în rela- ție. Pe de altă parte, dacă bărbatul stă cu picioarele desfăcute și își înclină corpul către femeie îi arată că o găsește atrăgătoa- re și încearcă să o impresioneze. Posturile deschise sunt în ge- neral asociate cu atitudinile pozitive, de acceptare, în timp ce posturile închise sunt legate de atitudini negative sau circum- specție. Schimbarea posturii înseamnă cu totul altceva. De exem- plu, când o femeie își încrucișează repetat picioarele în diferi- te moduri, în prezența unui bărbat, face mai mult decât o sim- plă alternare a unor posturi închise — în realitate ea atrage atenția asupra picioarelor ei. Motivele pentru care face acest lucru sunt de obicei inconștiente. Totuși există momente când acest gest este deliberat — ca faimoasa scenă din Basic Instinct (Instinct primar) în care Sharon Stone se așază picior peste pi- cior și apoi își desface picioarele de mai multe ori pentru a atrage atenția asupra faptului că nu are nimic pe sub rochie! De cele mai multe ori când o femeie își încrucișează picioare- le pentru a le desface aproape imediat în prezența unui băr- bat efectul este mai puțin dramatic decât în film și deseori băr- batul nici măcar nu sesizează ce se întâmplă. Cu toate acestea, felul în care o femeie își aranjează și își mișcă picioarele poa- te spune foarte multe dar posturile pe care le adoptă bărbatul sunt la fel de revelatoare. Picioarele Femeile încearcă să atragă bărbații și subliniindu-și lungi- mea picioarelor, comparativ cu restul corpului — încercând din acest punct de vedere să semene cât mai mult cu o păpu- șă Barbie. Bărbații consideră că picioarele lungi sunt sexy pen- tru că la pubertate fetele au un puseu de creștere și picioarele lor par mai lungi decât restul corpului. În acest stadiu de dez- voltare fetele devin femei și încep să fie observate de bărbați. 218 Peter Collett Când încearcă să lase impresia că au picioare mai lungi decât în realitate, femeile vor să revină la această fază de dezvolta- re din viața lor.18 Există „strategii de păpușă Barbie” care le ajută să obțină acest efect. În primul rând, tocurile înalte. În al doilea rând, alegerea unui costum de baie sau de gimnastică răscroit pe picior — acest lucru face picioarele să pară mai lungi și creează iluzia că ele încep de la nivelul șoldului. Al treilea mod în care o femeie își poate accentua lungimea picioarelor este mersul pe vârfuri. Această strategie dă cele mai bune rezultate când femeia nu este încălțată. Să ne gân- dim la situația în care un bărbat atrăgător vine la o petrecere și mai multe persoane, printre care și gazdele, sunt lângă pis- cină, îmbrăcate în costume de baie. Gazda observă sosirea mu- safirului și se îndreaptă spre el să îl salute. Dar ați observat că ea nu calcă pe toată talpa? Se apropie de el pe vârfuri! Și pen- tru ca nimeni să nu creadă că se comportă ciudat, arată că în- cearcă să evite porțiunile ude de la marginea piscinei. Obser- vând această mică scenă putem vedea că gazda vrea ca toată lumea să creadă că se ferește să nu alunece din cauza băltoa- celor. Dar adevăratul motiv este că încearcă să își impresione- ze musafirul — mergând pe vârfuri încearcă în mod discret să lase impresia că are picioarele mai lungi decât în realitate. În afară de lungirea aparentă a piciorului, pantofii cu toc înalt arcuiesc spatele femeii. Această arcuire seamănă cu „lor- doza” în lumea animală. La anumite specii de animale lordo- za este un semnal de disponibilitate sexuală — femelele de hamsteri, de exemplu, își arcuiesc spatele pentru a arăta unui mascul că sunt receptive. Când o femeie își scoate fundul în afară și își arcuiește spatele, acest gest are același efect de ex- citare asupra bărbatului — acesta este motivul pentru care re- vistele pentru bărbați sunt pline de poze cu femei în această postură. Când o femeie consideră că un bărbat este atrăgător, își arată uneori sentimentele arcuindu-și spatele. Poate face acest gest în picioare, așezată pe scaun sau aplecându-se în față și sprijinindu-se de o masă. Acțiunea poate trece aproape neobservată dar ea indică faptul că femeia este atrasă sexual de bărbatul respectiv. Gesturi cu tentă sexuală Indicatori spațiali Felul în care se situează în spațiu un bărbat și o femeie spu- ne multe despre ce speră fiecare de la celălalt și despre etapa în care au ajuns în relație. De regulă, cu cât două persoane sunt mai apropiate fizic, cu atât sunt mai apropiate sexual și emoțional. Același lucru este valabil și pentru poziția corpo- rală față în față sau oblică în raport cu partenerul. La începu- tul relației ambii indivizi trebuie să trateze cu atenție și res- pect corpul partenerului, asigurându-se că nu se apropie prea tare înainte ca celălalt să le dea permisiunea să o facă. Una din- tre mișcările folosite pentru a evalua reacția partenerului este „pasul rapid”. Ultima oară am văzut „pasul rapid” practicat în felul ur- mător: un tânăr și o tânără stăteau de vorbă, iar corpurile lor erau orientate unul către celălalt exprimând atenția reciprocă. Erau la o oarecare distanță, cu un spațiu destul de larg între ei. După câteva minute, în timp ce vorbea fata a făcut un pas mare în față, și-a completat fraza și apoi a făcut un pas la fel de mare înapoi, revenind la poziția anterioară. Deși bărbatul nu era pe deplin conștient de ceea ce se petrecea, reacția sa a fost promptă — a început să vorbească și a intrat în centrul spațiului eliberat de ea. Acum devenise mult mai vioi. Dintr-o dată era evident că o găsește atrăgătoare. Intrând în spațiul gol dintre ei femeia luase inițiativa și crease un indicator al ac- cesibilității extrem de puternic. Revenind la poziția inițială, tâ- năra îl invitase să se apropie de ea și, fără să fie perfect con- știent de ce se întâmplă, el acceptase fericit — ea crease un vid în spațiul dintre ei și, fără să realizeze, tânărul se simțise atras de spațiul gol. Urmărind acest schimb, am înțeles că nici femeia și nici bărbatul nu sesizaseră ce se întâmplase. Ea nu știa că folosise „pasul rapid” sau că mișcările ei vor avea efectul dorit asupra lui. Nici el nu realizase că acțiunile ei le controlau pe ale lui ca și cum ea ar fi fost păpușarul și el păpușa. Am fost surprins și de felul extrem de simplu în care reușise ea să aducă relația în 220 Peter Collett stadiul următor — făcându-l să pășească în față, ea îi schim- base complet atitudinea și îl încurajase să observe că acum si- tuația era mult mai promițătoare. Indicatori locomotori Stilul de mers joacă și el un rol important în curtare. Mai ales în primele stadii când oamenii fac judecăți rapide unul despre altul. Modificându-și mersul pentru a impresiona membrii sexului opus, femeile tind să își accentueze caracte- risticile feminine. Un mod de a face acest lucru este unduirea șoldurilor. Altul este balansarea brațelor în spate în timp ce merg și întoarcerea palmelor spre exterior pentru a sublinia faptul că brațele femeilor au o mișcare de supinație mai pro- nunțată decât cele ale bărbaților. Bărbații care doresc să își ac- centueze masculinitatea fac exact invers — își balansează bra- țele peste corp și amplifică mișcarea în față și își întorc înche- ieturile spre interior pentru a sublinia faptul că brațele lor au o mișcare de pronație mai accentuată decât cele ale femeilor. Pentru a atrage atenția asupra tinereții lor, bărbații și fe- meile au deseori un mers viguros, săltat și în general creează impresia unui exces de energie. Acest stil energic de mers care poate fi observat mai ales la bărbați este foarte asemănător cu „saltul demonstrativ” din lumea animală.19 De exemplu, când gazelele observă un leu în apropiere de obicei se îndepărtea- ză de atacator — nu alergând cât le țin picioarele, ci făcând salturi înalte în aer. Există mai multe teorii despre cauza sal- turilor demonstrative, dar toate ajung la concluzia că această reacție este un mod extrem de ineficient de a se salva. O ipo- teză este că animalele fac salturi demonstrative pentru a-și ară- ta capacitatea fizică — sărind în aer o gazelă spune de fapt le- ului: „Uite cât sunt de puternică, câtă energie am! Nu ai cum să mă prinzi!” Aceste mesaje despre putere și energie sunt transmise și de mersul omului — există un mod de a arăta membrilor sexului opus că am putea fi un partener excelent. Gesturi cu tentă sexuală 221 Capul În primele stadii ale curtării oamenii merg de obicei foar- te departe pentru a părea mai atrăgători și a-l face pe parte- ner să se simtă în largul său. Există mai multe semnale cu ca- pul care ajută persoana să atingă acest scop: • ACORDUL CU CAPUL (DATUL DIN CAP). Femeile sunt de obicei ascultători foarte atenți, își exprimă adesea acordul cu capul și încurajează bărbații să continue să vorbească — și să regrete mai târziu! • SCUTURAREA PĂRULUI. Scuturarea părului servește une- ori ca indicator al accesibilității. Iar în stadiile mai avansate ale curtării oferă atât femeilor, cât și bărbaților un mod subtil de a-și etala frumusețea și de a fi mai atrăgători pentru partener. • ÎNCLINAREA CAPULUI. După cum am văzut deja, când ca- pul este înclinat într-o parte, persoana pare neajutorată și atră- gătoare. Acest gest vine de la felul în care bebelușii își lasă ca- pul pe umărul părintelui și din senzația că astfel se expune o parte vulnerabilă a corpului, gâtul. Înclinând capul într-o par- te transmitem semnalul ideal de accesibilitate pentru că aces- ta este un mesaj care reduce temerile — este un mod de a spu- ne celuilalt „Uite, am atâta încredere în tine, încât sunt pregă- tită să îți arăt și să expun o parte extrem de vulnerabilă a cor- pului meu”. Un gest liniștitor destul de asemănător folosit de- seori de tineri este „ridicatul din umeri”. Umerii sunt ridicați foarte repede, timp în care se ridică și sprâncenele și tânărul zâmbește. • EXPUNEREA GÂTULUI. Pe lângă înclinarea capului mai exis- tă și alte semnale ale vulnerabilității în care este inclus gâtul și care joacă rolul de indicatori ai accesibilității. De exemplu, în- tr-un alt gest de acest tip bărbia este ridicată ușor; în altul ca- pul este întors astfel încât partenerul are o imagine completă a gâtului femeii. Ambele gesturi sunt semnale ale expunerii — acțiuni făcute în scopul expunerii unei părți vulnerabile sau atrăgătoare a corpului. Un efect similar se obține atunci când cineva își atinge gâtul. De exemplu, o femeie care se simte atra- 222 Peter Collett să de un bărbat își poate plimba ușor degetele pe gât atrăgând astfel atenția lui asupra vulnerabilității ei și în ultimă instanță indicând că este un partener foarte potrivit. Această ultimă ac- țiune are rol de semnalizare — adică este o acțiune în care per- soana folosește un deget sau mâna pentru a atrage atenția asu- pra unei anumite părți a corpului. Un alt exemplu de semnal al expunerii este „etalarea încheieturii”, în care brațul este așe- zat astfel încât interiorul încheieturii este prezentat altor per- soane. Ca și expunerea gâtului, acest gest lasă descoperită o parte vulnerabilă a corpului. Când o femeie atrage atenția asu- pra gâtului sau încheieturilor ei, de cele mai multe ori nu este conștientă de ceea ce face. Tot așa, dacă bărbatul răspunde po- zitiv, este puțin probabil să poată descrie gestul femeii sau să poată spune ce anume i s-a părut atrăgător la ea. Ochii Rolul crucial pe care îl joacă ochii în procesul de curtare a fost recunoscut de mult timp. Scriind la începutul secolului al XVI-lea, Robert Burton a denumit ochii „naratorul secret, pri- mul pas, poarta iubirii” sau „cei care dau semnalul” și „cârli- gul dragostei”, subliniind că printr-o simplă privire îndrăgos- tiții pot „înțelege dorința celuilalt înainte de a rosti măcar un cuvânt”.20 Psihologii au descoperit că atunci când două persoane se întâlnesc pentru prima dată, deseori trag o concluzie despre celălalt în câteva secunde și foarte frecvent înainte chiar ca omul din fața lor să apuce să spună un cuvânt. De aceea, aceste impresii „fulger” se bazează deseori pe informația vi- zuală.21 În plus, oamenii renunță foarte greu la prima impre- sie, chiar dacă au în față dovezi care o contrazic. În timpul curtării participanții își folosesc ochii pentru a „evalua” și „ex- prima”, cu alte cuvinte, pentru a vedea cum se comportă și cum reacționează celălalt dar și pentru a transmite informații despre nevoile, intențiile și sentimentele lor. Rolul expresiv al ochilor este evident printr-un număr de semnale: Gesturi cu tentă sexuală 223 OCHII MĂRIȚI. Un mod de a deveni irezistibil pentru cine- va este mărind ochii. Acest lucru se observă mai ales la femei. O față de forma unei alune, o bărbie mică, obraji rotunzi, „un nas obraznic” și o pereche de ochi mari, toate sunt trăsături ale așa-numitei „figuri de copil” — stimuli care declanșează reacția noastră înnăscută de a proteja copiii mici.22 Făcându-și ochii să pară mai mari când este cu iubitul, o femeie lasă im- presia de neajutorare, lucru care îl determină pe iubitul ei să își dorească să o protejeze și mai mult. Și el poate obține ace- lași efect făcându-și ochii să pară mai mari. APLECAREA CAPULUI. Când își privește iubitul, o femeie poate lăsa impresia că are ochii mari lăsându-și capul în jos. Se creează astfel un efect de reducere a dimensiunilor feței, astfel încât bărbia pare mai mică iar partea superioară a feței, inclusiv ochii, par mai mari. Dar aici mai funcționează și un alt principiu. Deoarece copiii sunt mai mici de statură, uneori se uită la adulți lăsând capul în piept și ridicând privirea. Când o femeie își lasă capul în jos continuând în același timp să își privească iubitul, automat devine mai mică și deci are mai multă nevoie de apărare și protecție. Întrucât lăsarea ca- pului în jos este corelată cu sumisivitatea, femeile sunt mult mai înclinate să facă acest gest când flirtează cu un bărbat.23 De fapt, Ruth Campbell și colegii ei de la University College din Londra au descoperit că indivizii care sunt fotografiați pri- vind în jos sunt văzuți ca fiind mai feminini.24 DILATAREA PUPILELOR. Când o persoană trăiește o emo- ție intensă — plăcută sau neplăcută — pupilele sale tind să se dilate. Cu toate acestea oamenii nu își pot controla conștient dimensiunea pupilei și nu au nici un mod de a ști cât de mari sau de mici sunt pupilele lor. În general, oamenii sunt mai atrași de indivizii cu pupile mari, deși rareori realizează rolul pe care îl joacă dimensiunea pupilelor în preferința lor. Dar există și indivizi care știu rolul pe care îl joacă dimensiunea pupilei și care se folosesc de această caracteristică pentru a es- tima dispoziția sufletească a altor persoane. De exemplu, se spune că înainte de revoluția din China, vânzătorii de figuri- ne de jad urmăreau pupilele clienților lor pentru a sesiza dacă 224 PeterCollett aceștia sunt atrași de o anumită piesă și dacă sunt dispuși să plătească prețul pe care îl cerea vânzătorul.25 În secolul al XVI-lea italiencele foloseau tinctura de beladonă pentru a-și dilata pupilele. Beladona (bella donna — care în italiană în- seamnă „femeie frumoasă”) conține atropină, substanță care dilată pupila făcând persoana să pară mai pasională și deci mai atrăgătoare. • PRIVIREA LATERALĂ. Aceasta se obține privind spre cine- va în timp ce capul este întors în altă direcție. Acest gest trans- mite două mesaje diferite — privind persoana în ochi, auto- rul comunică o dorință de apropiere, iar întorcând capul, o tendință de evitare. Tensiunea dintre apropiere și evitare con- stituie în mare parte farmecul acestui gest — din acest motiv persoana care realizează gestul pare atât de interesantă și de atrăgătoare. Mai ales dacă gestul este însoțit și de un zâmbet, creând un „zâmbet pieziș”. Celălalt factor care contribuie la succesul gestului este sugestia implicită că persoana se va în- toarce la activitatea pe care o desfășura înainte de a face ges- tul. Când o femeie privește cu capul întors într-o parte la un bărbat, el este înclinat să creadă că ea s-a oprit din ceea ce fă- cea pentru a se uita la el. Și-ar putea închipui chiar că imagi- nea sa era atât de irezistibilă încât femeia nu a avut timp să conștientizeze direcția spre care se îndreaptă privirea ei! Pri- virea din lateral este un gest folosit în cea mai mare parte de femei, deși există și bărbați care îl folosesc cu același efect se- ducător. Deoarece implică o prezentare a feței din lateral acest gest poate fi privit și ca o formă de „flancare” — cu alte cu- vinte, liniștirea prin prezentarea părții laterale a corpului poa- te fi exprimată și într-o formă condensată, prezentând cuiva partea laterală a feței. • PRIVIREA MISTERIOASĂ. Acest gest se realizează cobo- rând pleoapele superioare și ridicând ușor sprâncenele. Efec- tul este îngustarea ochilor făcându-i să arate ca „ochii din dor- mitor”, și mărirea distanței dintre ochi și sprânceană, făcând persoana să pară sumisivă. Într-un sens această privire oferă avantajele a două mesaje — pe lângă faptul că face persoana să pară sumisivă, privirea îi dă un aer misterios și atotcunos- Gesturi cu tentă sexuală 225 Expunerea gâtului. Expunându-și gâtul, Marilyn Monroe își creea- ză o imagine de femeie vulnerabilă și sexy. Și aici ea folosește „invi- tații”: ridicarea umerilor o face să pară sumisivă, în timp ce privirea misterioasă și buzele întredeschise sugerează plăcerea sexuală. 226 Peter Collett cător ca și cum persoana ar avea un secret. Totuși, aceasta nu este singura explicație. Paul Ekman sugerează că privirea mis- terioasă are un efect atât de seducător pentru că reproduce ex- presia care apare pe fețele oamenilor puțin înaintea orgasmu- lui.26 Indiferent dacă este adevărat sau nu, această privire este folosită mai mult de femei decât de bărbați — foarte des în serios, dar uneori și în glumă. Era foarte populară în anii fil- mului mut când a devenit gestul caracteristic al actriței Gre- ta Garbo care îl combina uneori cu privirea laterală. Și Mari- lyn Monroe era foarte atașată de privirea misterioasă pe care o combina cu „postura buzelor întredeschise”. În această pos- tură mandibula este relaxată și buzele se întredeschid ca și cum ar invita la sărut. Cu buzele întredeschise și ochii pe ju- mătate închiși o femeie arată bineînțeles de parcă ar fi pe culmile extazului sexual. Bărbații găsesc această combinație seducătoare pentru că sugerează plăcerea pe care ar putea-o provoca unei femei dacă li s-ar da voie să încerce. Atingerea Comportamentul de curtare este asociat cu diferite feluri de atingere. Printre ele se numără și autoatingerea, atingerea partenerului și ocazii când persoanele ating sau manipulează obiecte. • AUTOATINGEREA. Oamenii se ating pentru tot felul de motive când atmosfera este încărcată sexual. După cum am văzut, când ne simțim jenați sau speriați deseori producem „adaptori” atingându-ne fața sau frecându-ne palmele pen- tru a ne liniști. De asemenea, oamenii se ating și pentru a atrage atenția asupra unei anumite părți a corpului lor. Îma- ginați-vă un tânăr și o tânără care au ieșit împreună în oraș și au mers la un restaurant. În timp ce tânărul vorbește, par- tenera sa se apleacă, își sprijină bărbia în palme și degetele i se odihnesc pe obraji. Este o „încadrare a feței” — folosin- du-și mâinile ca o ramă pentru un tablou spre a defini ima- Gesturi cu tentă sexuală 227 ginea pe care vrea ca el să se concentreze. În timp ce vor- bește, tânărul își trece neglijent degetele prin păr. Această acțiune este un semnal care subliniază o anumită caracteris- tică pentru că, chiar dacă el nu știe, scopul acțiunii este de a atrage atenția fetei asupra părului lui frumos și de a o face să își imagineze cum ar fi dacă și-ar trece mâna prin părul lui. Semnalele care subliniază anumite atribute joacă două roluri — atrag atenția asupra unei părți a corpului și fac ob- servatorii să se întrebe cum s-ar simți dacă ar atinge în acest fel persoana din fața lor. Toate acestea se petrec în afara con- trolului conștient — este foarte puțin probabil ca persoana care își subliniază o caracteristică sau persoana căreia îi este adresat gestul să înțeleagă ce se întâmplă de fapt. Dacă îl veți urmări pe Hugh Grant în filme, veți observa că deseori are un zâmbet timid când își trece mâna prin păr. Scopul aparent al zâmbetului este să sugereze că se simte jenat și din acest motiv își trece mâna prin păr. De fapt, zâmbetul timid este o păcăleală — este făcut să ascundă faptul că își atinge părul pentru că în fundul sufletului vrea ca specta- torii să îl admire. ATINGEREA ALTOR PERSOANE. După cum am văzut mai devreme, deși femeile tind să fie cele care controlează proce- sul de curtare, de obicei bărbatul este cel care atinge primul femeia. Asta, deoarece femeia i-a indicat că este gata să fieca- re atinsă; i-a dat bărbatului undă verde. Atingerea din prime- le stadii ale curtării este foarte diferită de atingerea din stadi- ile ulterioare atât în privința inițiatorului, cât și a modului în care se realizează. În relațiile amoroase femeile tind să fie atin- se mai mult decât bărbații. În parte pentru că la femei pragul atingerii este mai mic și sunt din acest motiv mai sensibile la atingere.27 Această diferență este vizibilă la scurt timp de la naștere. În parte și datorită acestui motiv fetele savurează mai mult atingerile decât băieții și de aceea sunt atinse mai mult de părinți. Dar în afară de faptul că sunt mai sensibile la atin- gere și o apreciază mai mult, femeile consideră că atingerea este mai semnificativă. Pentru ele atingerea este un semn im- portant de iubire și afecțiune, în timp ce pentru unii bărbați 228 Peter Collett atingerea nu este nimic mai mult decât un mijloc pentru ob- ținerea unui lucru. • ATINGEREA OBIECTELOR. În procesul de curtare oamenii își transmit sentimentele prin felul în care manipulează obiec- te. De exemplu, într-un restaurant felul în care o femeie mân- gâie paharul cu vin sau își plimbă degetele pe piciorul paha- rului poate arăta intențiile sale față de bărbatul cu care ia masa. La fel de sugestiv este și felul în care un bărbat întinde mâna peste masă, ridică cheile de la mașina femeii și începe să se joa- ce cu ele — oferă o dovadă certă că dorește să posede o anu- mită parte a ei. Dacă urmărim ce fac oamenii cu obiectele, ob- servăm deseori cum ar dori să se poarte cu celălalt. Conversația Atât bărbații, cât și femeile își fac deseori griji în legătură cu ce își vor spune când se vor întâlni pentru prima oară fiind- că știu că acest lucru poate avea un impact foarte puternic asu- pra evenimentelor care vor urma. Bărbații se străduiesc să gă- sească formule de început pentru o conversație.28 Dar pentru că femeile au mai auzit deja o mare parte din ele și nu sunt foarte impresionate nici de formulele noi, gambitul masculin pentru începerea conversației deseori eșuează. Bărbații fac eforturi mari și în alte privințe — coboară tonul vocii pentru ca aceasta să sune mai masculin și vorbesc mai încet pentru ca discuția să fie mai intimă. Femeile sunt atrase de vocile mai profunde și de aceea coborârea tonului este o idee bună — acest fenomen a fost observat în conversațiile telefonice, când femeile își imaginează că posesorul unei astfel de voci este înalt și musculos. Din acest punct de vedere calitatea vocii este de fapt un semnal nesincer, pentru că nu indică foarte corect dimensiunile corporale și poate fi foarte ușor falsificată. To- tuși este un indicator destul ele bun al dominanței și apetitu- lui sexual, pentru că bărbații cu voci profunde au un nivel mai înalt de testosteron. Prin urmare, dacă o femeie crede că un bărbat cu o voce profundă este înalt și musculos va fi proba- Gesturi cu tentă sexuală 229 bil dezamăgită, în timp ce dacă își imaginează că este domi- nant și sexy e probabil că așteptările ei se vor confirma.29 În primele stadii ale curtării bărbații tind să copleșească fe- meile cu complimente. Joan Manes și Nessa Wolfson, care au analizat complimentele în amănunt, au descoperit că trei sfer- turi din ele conțin cuvântul „tu” — lucru care este foarte na- tural — și că un sfert conțin cuvântul „frumos”.30 Complimen- tele sunt ușor de compus și la fel de ușor de înțeles datorită faptului că se înscriu în anumite șabloane. Majoritatea oame- nilor sunt sceptici în privința complimentelor, dar acest lucru nu îi împiedică să le folosească și nici nu reduce eficiența aces- tora. Un alt lucru care pare să dea rezultate bune este deschide- rea. Relațiile între femei sunt deseori caracterizate de o des- chidere intensă — prietenele știu de multe ori tot ce se poate ști despre trecutul celeilalte, ca să nu mai vorbim despre de- taliile intime ale vieții sexuale. Un bărbat știe unde lucrează prietenul său cel mai bun, ce echipă de fotbal preferă și cu cine se culcă dar viața sa emoțională rămâne un mister.31 Multe fe- mei trăiesc cu speranța că vor găsi un bărbat care să aprecie- ze deschiderea la fel de mult ca și ele — unul care să doreas- că să se ghemuiască lângă ele pe canapea și să vorbească de- spre emoțiile sale. Știind acest lucru, un bărbat adoptă uneori un stil mai feminin de interacțiune în primele stadii ale curtă- rii — vorbește cu partenera despre grijile și preocupările lui și o întreabă care sunt sentimentele ei. Dar acest lucru nu durea- ză de obicei foarte mult. După ce se simt în siguranță în rela- ție bărbații revin la vechile obiceiuri — vorbesc din nou de- spre ei înșiși și preferă faptele în locul sentimentelor. Pentru că limbajul este trăsătura care ne plasează deasu- pra lumii animale avem toate motivele să credem că această capacitate de a se exprima clar va ocupa unul dintre primele locuri pe lista lucrurilor pe care bărbații și femeile le caută la un partener. Cercetări recente arată că numai bărbații pun un accent deosebit pe găsirea unei partenere care să se exprime clar. Femeile — poate pentru că știu că aceasta este o dorință destul de puțin realistă — nu își caută un bărbat cu aptitudini 230 Peter Collett lingvistice. Ele sunt impresionate de alte calități ca, de exem- plu, simțul umorului. Râsul Râsul nu este un afrodisiac, dar este un ingredient esențial în cimentarea unei relații. Cercetările arată că într-un grup mixt, femeile sunt cele care râd cel mai mult.32 Când sunt în- trebate ce caută la un bărbat, deseori femeile spun că vor un bărbat care să le facă să râdă. Robert Provine a subliniat că băr- bații urmăresc să le facă pe femei să râdă, nu să râdă sau să se amuze ei. Din perspectiva femeii, nu contează foarte mult dacă un bărbat râde și el — ceea ce este important este ca el să trea- că „testul râsului” făcând-o pe ea să râdă.33 În cercetările realizate de Karl Grammer și Irenaus Eibl-Ei- besfeldt în Germania, au fost înregistrate conversațiile unor perechi care se întâlniseră pentru prima dată. S-a descoperit că durata momentelor cât a râs femeia în timpul întâlnirii este direct proporțională cu dorința ei de a se întâlni din nou cu bărbatul, indiferent dacă acesta a râs și el sau nu. Totuși pen- tru bărbați lucrurile stau invers. Dorința lor de revedea feme- ia era cu atât mai mare cu cât reușiseră să o facă să râdă mai mult. Entuziasmul lor pentru o nouă întâlnire nu era deloc le- gat de faptul că au râs și ei sau nu.34 Când un bărbat și o femeie se întâlnesc pentru prima oară, probabilitatea ca ei să înceapă o relație nu poate fi es- timată în funcție de durata totală a momentelor de râs — ci de cât de mult râde femeia. Există mai multe explicații pen- tru acest lucru. Una este că râsul reduce natura potențial amenințătoare a unei întâlniri între un bărbat și o femeie — femeia simte că dacă un bărbat poate fi amuzant, atunci nu poate fi foarte amenințător. De asemenea, este posibil ca schimbările biochimice induse de actul râsului să funcțione- ze ca o formă de preludiu — cu alte cuvinte, femeile caută un bărbat care să poată să le gâdile imaginația, în timp ce bărbații caută femei care doresc și savurează acest joc al ima- Gesturi cu tentă sexuală 231 ginației presupus de simțul umorului. În final, există și ipo- teza lansată de Provine despre relația dintre râs și statutul social. El sugerează că „dorința femeilor de a găsi bărbați care să le facă să râdă poate fi o cerință mascată de a găsi un mascul dominant. Bărbații care trec testul dominanței sesi- zează recunoașterea prin râsul femeii.”35 În mod normal nu privim râsul în această lumină, deoare- ce percepem persoanele care încearcă să îi facă pe ceilalți să râdă ca generatoare de bună dispoziție și nu ca pe niște indi- vizi care încearcă să ajungă la un statut social mai înalt. Îmi amintesc de o situație cu mulți ani în urmă, la puțin timp ce am întâlnit-o pe soția mea când am petrecut amândoi o seară cu un coleg și cu prietena lui. În timpul serii colegul meu a în- ceput să facă pe clovnul, vorbind pe un ton caraghios și strâm- bându-se. Amândouă fetele se tăvăleau pe jos de râs, însă pe mine nu mă amuza deloc. Mai târziu, pe drumul spre casă, vi- itoarea mea soție mi-a spus că s-a simțit nemaipomenit și că îl găsea foarte amuzant pe colegul meu. Eu i-am răspuns că mie nu mi s-a părut deloc amuzant. Desigur, ceea ce nu observa- sem era că, amuzând fetele, colegul meu devenise mai domi- nant. Eu eram preocupat să mă tot plâng că are un stil foarte copilăresc. Nu realizasem că eram iritat și agresiv pentru că acesta folosise râsul pentru a dobândi un statut social mai înalt în ochii fetelor, coborându-l în același timp pe al meu. Compatibilitatea Când două persoane se întâlnesc pentru prima oară, folo- sesc un amestec de „invitații”, „amânări” și „evitări”. Când lucrurile merg bine între ele, majoritatea mesajelor sunt „invi- tații” la apropiere. Când progresul relației este incert, amână- rile cresc iar când relația nu mai are nici un viitor „evitările” încep să devină mesajul dominant. Monika Moore a studiat evitările folosite de femei, sau cum le numește ea „semnale de respingere”.36 Acestea includ elemente de mimică — căscatul, încruntatul și zâmbete ironice, refuzul din cap — și gesturi ca 232 Peter Collett băgarea mâinilor în buzunar sau încrucișarea brațelor peste corp. Toate aceste semnale sunt folosite și pentru a-l determi- na pe bărbat să fie mai reținut și a-i arăta că femeia nu doreș- te ca lucrurile să meargă mai departe. Cuplurile care flirtează își exprimă deseori compatibilita- tea prin mișcări și posturi. Persoanele care se plac sau care simt o legătură sunt foarte înclinate să-și coordoneze mișcări- le și să-și copieze posturile. Cercetările „sincronizării interac- ționale” au arătat că persoanele care sunt pe aceeași lungime de undă sunt înclinate să-și sincronizeze acțiunile.37 Dacă ne întoarcem la cuplul nostru de la restaurant bărbatul ar putea, de exemplu, să bea din pahar, iar femeia ar putea răspunde stergându-și colțul gurii cu șervețelul. Peste câteva minute s-ar putea apleca spre masă, iar bărbatul i-ar putea răspunde mu- tându-și scaunul. Interacțiunea este sincronizată datorită rit- mului subiacent în care se încadrează activitatea femeii și băr- batului — esențial nu este să se copieze unul pe altul, ci să își integreze contribuțiile separate în aceeași performanță, ca în- tr-un balet. Totuși există și momente când cuplurile care flirtează fac aceleași acțiuni. Cercetările de armonizare a posturii arată că între apropierea emoțională și similaritatea posturilor persoa- nelor există o strânsă legătură. Legătura funcționează în am- bele sensuri — nu numai că persoanele adoptă posturi simila- re când simt că se stabilește un raport mai intens, dar și simt că s-a stabilit un raport mai intens după ce au adoptat aceeași postură.38 Oamenii nu își propun conștient și deliberat să co- pieze postura partenerului. Aceste procese apar mai degrabă spontan și inconștient, astfel încât chiar după ce au adoptat aceeași postură indivizii nu sunt conștienți de ceea ce au făcut. Această armonizare a posturii apare în timpul procesului de curtare pentru că anumite posturi sunt asociate cu anumi- te emoții, așa că atunci când două persoane adoptă aceeași postură există o probabilitate mai mare de a trăi aceleași sen- timente.39 Această legătură între postură și dispoziția sufle- tească este foarte primitivă. De exemplu, persoanele care sunt hipnotizate și primesc instrucțiunea de a face exepriența unui Gesturi cu tentă sexuală 233 anumit sentiment au șanse mai mari de a se conforma dacă adoptă o postură care să îi conducă la sentimentul respectiv. Dacă postura în care se află persoana nu este în armonie cu sentimentul respectiv, este posibil ca sentimentul să nu fie trăit complet sau să nu fie trăit deloc. Această legătură între postu- ră și emoție este prezentă și în viața cotidiană. Persoanele care copiază posturile altora sunt capabile de o empatie mai bună cu interlocutorul decât cele care adoptă posturi foarte diferi- te. Se pare că femeile au o nevoie mult mai mare de armoni- zare posturală decât bărbații. Geoffrey Beattie a descoperit că perechile bărbat-femeie și femeie-femeie adoptă în cea mai mare parte a timpului aceeași postură, dar în cuplurile băr- bat-bărbat indivizii adoptă aceeași postură numai un sfert din timpul petrecut împreună.40 Se pare că bărbații sunt mai pu- țin înclinați să adopte postura celuilalt. Pe de altă parte, femei- lor le place să copieze persoana cu care se află, indiferent dacă aceasta este bărbat sau femeie. Dacă armonizarea posturală poate fi un mod de a măsura compatibilitatea cuplului, este la fel de adevărat să spunem că nepotrivirea posturală poate fi o măsură a incompatibilității. Unul dintre primele simptome de perturbare într-o relație este tendința indivizilor de a adopta posturi foarte diferite când sunt împreună. Chiar dacă posturile sunt similare, ele pot fi diametral opuse, astfel încât în loc să stea față în față cei doi parteneri își îndreaptă corpul în direcții diferite. Și modul în care își folosesc ochii poate fi la fel de elocvent. Amintiți-vă scena faimoasă în care Prințul Charles și Prințesa Diana au fost filmați pe bancheta din spate a unei mașini imediat după ce se făcuse publică vestea divorțului lor. Amândoi aveau o ati- tudine studiată și reținută, dar privirile și postura lor erau mult mai expresive — fiecare avea corpul îndreptat în altă di- recție, iar privirile se evitau cu grijă. Semnalele de respingere zburau din ambele părți. În afară de indicatorii care arată că o relație se dezintegrea- ză există și indicatori care arată că o persoană este profund în- drăgostită. Printre aceștia se numără lipsa de concentrare, ne- atenția, oftatul, bâlbâială și incapacitatea de a dormi, mânca 234 Peter Collett sau bea. Simptomele gripei și ale iubirii sunt deseori identi- ce — senzație de frig sau căldură, lipsă de energie și o dorin- ță copleșitoare de a se băga în pat. Boala iubirii are și câteva simptome din tulburarea obsesiv-compulsivă — gândire uni- direcțională, preocupări intense, fixarea pe niște rutine și ob- servarea prezenței unui comportament aberant fără însă a-l putea modifica. Infidelitatea Există patru tipuri majore de infidelitate. Primul nu im- plică nimic mai mult decât o intimitate împărtășită între două persoane în condițiile în care cel puțin una dintre ele este căsătorită. Aceste acte de infidelitate mentală sunt de- seori realizate prin scrisori, prin telefon sau prin email. Deși componenta fizică este absentă, ele pot fi la fel de periculoa- se ca o relație sexuală, mai ales dacă generează atașamente puternice. Al doilea tip este „aventura de o noapte” în care un cuplu are o scurtă aventură, dar nu consolidează relația. Al treilea tip implică o relație mai lungă care durează de la câteva săptămâni la câteva luni, iar al patrulea este o relație de lungă durată, de exemplu, între un bărbat însurat și amanta lui. Subterfugiul este esența infidelității. Oamenii sunt dis- puși să meargă până în pânzele albe pentru a șterge orice urmă, a-și crea alibiuri credibile și a-și ascunde acțiunile. în ciuda eforturilor considerabile, invariabil lasă în urmă un șir de indicii care îi dau de gol. Printre acestea se numără schimbarea unei rutine stabile, o nervozitate neobișnuită, preocuparea pentru greutatea corporală și aspectul fizic, co- municarea evazivă, telefoane anonime și o aparentă lipsă de interes în sex. Desigur, multe dintre aceste simptome pot apărea și din alte motive așa că, dacă vă bănuiți partenerul, trebuie să fiți foarte sigur că ceea ce interpretați ca semne de infidelitate nu sunt simple proiecții ale insecurității și gelo- ziei lor. Gesturi cu tentă sexuală 235 Posesivitatea Oamenii folosesc o gamă largă de strategii pentru a-și păs- tra partenerul — zoologii le numesc „păzirea partenerului” sau tactici de „păstrare a perechii”. Tacticile de păstrare a par- tenerului se înscriu în două categorii — cele orientate spre par- tener și cele orientate spre rivalii potențiali. Cele îndreptate spre partener includ o deschidere pozitivă, manifestarea afec- țiunii, daruri, promisiuni și declarații de iubire. Pe lângă aces- tea ele mai includ și „amenințări”, „tachinări” și „critici”. „Amenințările” sunt avertismente adresate partenerului care exprimă ce s-ar putea întâmpla dacă este infidel, în timp ce „criticile” sunt modalități de a reduce respectul de sine al par- tenerului atât de mult, încât acesta să nu se mai simtă demn de afecțiunea altcuiva. „Tachinările” implică flirturi cu alte persoane în public pentru ca partenerul să fie gelos și mai po- sesiv.41 Bărbații folosesc mai mult amenințările și criticile, iar fe- meile preferă flirtul. Strategiile care sunt orientate spre parte- ner tind să fie mai puțin vizibile. Cele orientate spre potenția- lii rivali au un caracter mai curând public. Ele includ „indica- tori ai resurselor” — cu alte cuvinte, etalarea averii pentru a descuraja potențialii rivali arătându-le că nu au resursele ne- cesare spre a fi concurenți autentici — și „amenințări” cu in- tenția de a-i speria. „Indicatorii apartenenței” sunt cei mai frec- venți și dintr-un anumit punct de vedere cei mai interesanți dintre toate tacticile de „păstrare a perechii”, pentru că oame- nii nu sunt întotdeauna conștienți când le folosesc. Majorita- tea semnalelor de posesiune implică proximitatea fizică — cre- ează impresia că doi indivizi sunt apropiați emoțional pentru că sunt apropiați fizic. De exemplu, un bărbat care își pune brațul în jurul taliei soției sau mâna pe umărul ei la o petrece- re transmite două mesaje — în particular își liniștește soția și arată public tuturor că ea îi aparține. Soția care îndepărtează o scamă de pe haina soțului sau îi aranjează cravata transmi- te aceleași mesaje de liniștire și apartenență. 236 Peter Collett Oamenii arată că sunt un cuplu punându-și brațul în ju- rul partenerului, luându-l de braț sau ținându-l de mână când merg împreună. Sociologul Erving Goffman numea aceste ac- țiuni „indicatori ai legării”.42 El a arătat că principala lor func- ție este să arate că persoanele sunt conectate, adică „legate” una de alta. Una dintre caracteristicile cele mai grăitoare ale unei relații stabile este dacă cei doi rămân în contac fizic în timpul mersului și, dacă o fac, cum o fac. Deși ținutul de mână pare o activitate destul de simetrică, unul din cei doi trebuie să aibă mâna în față iar celălalt să accepte să rămână în spate. Într-un cuplu căsătorit, de exemplu, soțul este de obicei cel care ocupă „poziția principală” iar soția „poziția se- cundară”. Nu se știe foarte clar dacă acest lucru se întâmplă pentru că bărbații sunt mai înalți sau pentru că preferă să con- ducă din față. Când soția preia „poziția principală”, face acest lucru de obicei pentru că este mai înaltă decât soțul și din acest motiv găsește că „poziția secundară” este incomodă. Dacă este mai scundă, preia „poziția principală” pentru că îi place să conducă — chiar cu prețul disconfortului ei fizic și al soțului ei. La ceremonia inaugurală a lui George Bush în 2001 a existat un caz de acest fel. După încheierea ceremoniei, Bill și Hillary Clinton se pregăteau să plece. Mergeau ținân- du-se de mână, Bill părea foarte liniștit și stăpân pe sine iar Hillary îl susținea moral. Totuși dacă îi priveați ceva mai atent puteați observa că Hillary avea „poziția principală” iar Bill „poziția secundară” — un aranjament care nu putea fi expli- cat prin prisma înălțimii lor. Acest gest arăta că Hillary avea controlul și nu Bill. Curtarea la om ca și la animale cuprinde o serie de stadii, începând de la prima întâlnire și progresând spre actul sexu- al și stabilirea unei relații.43 Tranziția de la un stadiu al curtă- rii la următorul este indisolubil legată de o serie de indicatori care iau forma unor invitații de a mări gradul de intimitate în relație. O femeie își poate orienta corpul spre un bărbat pentru a-i arăta că este abordabilă sau un bărbat îi poate da părul la o parte de pe față pentru a-i arăta că dorește să o să- rute. Felul în care indivizii reacționează la această deschide- Gesturi cu tentă sexuală 237 re este decisiv pentru progresul relației, pentru stagnarea sau pentru întreruperea ei. Ceea ce este critic în acest proces este felul în care oamenii interpretează indicatorii partenerului. Nu este suficient ca participanții să observe prezența indica- torilor comportamentali — ei trebuie să îi și decodeze corect. Când trebuie să interpreteze semnalele de curtare, oamenii fac frecvent două greșeli. Una este grija exagerată, „minimi- zarea mentală” a indicatorului presupunând că gesturile de afecțiune făcute de partener nu înseamnă nimic. Cealaltă eroare este „exagerarea mentală”, interpretând un comporta- ment prietenos ca pe un semn de interes sexual sau roman- tic. După cum am văzut, bărbații sunt mult mai înclinați să exagereze mental indicatorii femeilor. Prin urmare, femeile se miră deseori de unde i-a venit bărbatului ideea că ele sunt atât de interesate și încep să se îndoiască de capacitatea lor de a transmite mesajul dorit. Situația ideală ar fi una în care bărbații și femeile nici nu minimalizează și nici nu exagerea- ză mental indicatorii celuilalt. Dar comportamentul de curta- re presupune o anumită minimizare și subtilitate și situația ideală devine foarte puțin probabilă. Capitolul 10 Indicatori ai minciunii Multe dintre lucrurile pe care le spunem altora nu sunt adevărate — sunt minciuni, invenții, plăs- muiri ale minții, neadevăruri și minciuni sfrun- tate. S-a evaluat că mințim cam o treime din oamenii pe care îi întâlnim în fiecare zi. Minciuna apare frecvent atunci când oamenii încearcă să se impresioneze unii pe alții și acesta este motivul pentru care o întâlnim atât de des în fazele de prezen- tare și curtare. Robert Feldman de la Universitatea din Mas- sachusetts a constatat că 60% dintre persoanele care au parti- cipat la una din cercetările sale au mințit cel puțin o dată în timpul discuției de zece minute și că majoritatea au spus două sau chiar trei minciuni în intervalul respectiv.1 Cercetările despre minciună arată că nu există nici o dife- rență între bărbați și femei din punctul de vedere al număru- lui de minciuni spuse, dar că există în funcție de sex anumite preferințe pentru un tip sau altul de minciună — bărbații sunt mult mai înclinați să spună minciuni care să îl facă pe interlo- cutor să se simtă bine.2 Femeile sunt în general mai înclinate să exprime opinii pozitive și despre lucrurile care le plac și de- spre cele care nu le plac. Prin urmare, când femeile au de ales între a supăra pe cineva și a spune o minciună — de exemplu, când primesc un cadou pe care nu și-l doreau — sunt mult mai înclinate să încerce să protejeze sentimentele interlocuto- rului spunând o minciună. Indicatori ai minciunii 239 Unii oameni consideră că a minți este o crimă indiferent de importanța minciunii sau de efectele ei, în timp ce alții simt că anumite minciuni sunt îndreptățite, poate chiar ne- cesare. De exemplu, când o femeie își întreabă soțul dacă îi place noua ei coafură, de obicei îl invită să îi facă un com- pliment și nu să îi spună o părere sinceră. Soțul care face greșeala de a spune soției că nu îi place noua ei coafură își creează singur probleme. Același lucru se întâmplă și cu so- ția care îi oferă soțului o laudă mai reținută când acesta o întreabă ce crede despre performanța lui pe terenul de sport sau despre discursul pe care 1-a ținut la petrecerea de la bi- rou. Minciunile ameliorează relațiile interpersonale; fără minciuni viața noastră socială ar ajunge foarte repede în- tr-un punct mort. Oamenii diferă foarte mult din punctul de vedere al în- clinației spre minciună. La o extremă se află adepții lui Geor- ge Washington, care urmează exemplul președintelui ameri- can care era incapabil să spună o minciună; în timp ce la cea- laltă se află adepții lui Machiavelli, care copiază comporta- mentul omului de stat florentin care susținea că minciuna este un mijloc legitim de a-ți atinge scopurile. Oamenii care obțin scoruri înalte la scalele de manipulare sunt mai încli- nați să mintă și să nu aibă remușcări în această privință. Ace- lași lucru este adevărat și pentru persoanele foarte sociabile și expresive. Oamenii care mint des tind să fie foarte popu- lari — probabil pentru că minciunile îi ajută în relațiile lor cu ceilalți.3 Escrocii și politicienii trebuie să fie mincinoși foarte pricepuți; de fapt, capacitatea de a proiecta o imagine a cinstei, fără nici un fel de remușcări, este o trăsătură esen- țială a rolului pe care trebuie să îl joace. Și vânzătorii trebuie să aibă dezvoltată această aptitudine. Cu câțiva ani în urmă Bella DePaulo de la Universitatea din Virginia a realizat un experiment cu agenți de vânzări cărora le-a cerut să mintă sau să spună adevărul.4 Când le-a analizat acțiunile și dis- cursul, nu a găsit nici o singură diferență între cei care spu- neau adevărul și cei care mințeau. 240 Peter Collett Detectarea Deși minciunile formează cea mai mare parte a schimbu- rilor noastre cu ceilalți, nu ne pricepem întotdeauna să spu- nem dacă o persoană ne induce în eroare sau ne spune ade- vărul. Asta nu din cauză că nu avem indicii, pentru că 90% din minciuni sunt însoțite de indicatori care, ca și amprentele unui criminal, lasă în urmă dovezi ale înșelăciunii.5 Deseori oamenii se mândresc cu capacitatea lor de detecta dacă o persoană spune adevărul sau minte, mai ales dacă per- soana este una pe care o cunosc bine. Cât de des ați auzit o mamă lăudându-se că copiii ei nu o pot minți pentru că „ea îi cunoaște mult prea bine” sau un tânăr susținând că prietena sa nu-l poate păcăli pentru că „vede prin ea”? De fapt, cerce- tările despre detectarea minciunilor arată că atât mama cât și tânărul foarte probabil se înșală, pentru că oamenii detectea- ză numai aproximativ 56% din minciunile la care sunt expuși, adică nu cu mult peste ce ar detecta întâmplător.6 S-a mai des- coperit că și în cazul persoanelor care se cunosc bine capaci- tatea lor de a sesiza minciunile interlocutorului nu devine mai mare — uneori chiar scade!7 Sunt mai multe motive pentru care se întâmplă acest lucru. Unul este că pe măsură ce oamenii ajung să se cunoască mai bine, au mai multă încredere în capacitatea lor de a sesiza min- ciuna interlocutorului. Totuși aprecierile lor nu devin mai exacte, doar încrederea lor crește. În plus, când oamenii ajung să se cunoască bine, emoțiile încep să interfereze cu capacita- tea lor de analiză și acest lucru duce la scăderea capacității de a detecta reciproc minciuna. În final, când fiecare ajunge să știe ce tip de dovadă a înșelătoriei caută celălalt în comporta- mentul său, își poate modifica comportamentul pentru a re- duce șansele detectării acestor indicatori. Există mai multe motive pentru care oamenii au perfor- manțe atât de slabe în detectarea minciunii. • SFÂNTA IGNORANȚĂ. Chiar și atunci când există semne clare că o persoană minte, acestea pot trece neobservate, nu Indicatori ai minciunii 241 pentru că oamenii nu detectează aceste semne, ci pentru că uneori nu vor să recunoască față de ei înșiși că cealaltă per- soană minte. Unul dintre cele mai importante motive pentru care oamenii cred minciunile interlocutorilor este dorința de a crede în ele, urmarea este că ajung co-conspiratori în pro pria lor păcălire. Escrocii înțeleg perfect acest principiu. Sunt mereu atenți să spună ceea ce interlocutorul vrea să audă.8 Dorința de a nu descoperi adevărul este prezentă și în politi- că. Primul-ministru britanic Neville Chamberlain a rămas în istorie pentru felul în care a fost păcălit de cancelarul german Adolf Hitler. Când Chamberlain s-a întors din Germania în 1938, arătând victorios un tratat semnat cu Hitler, a declarat public că Hitler era o persoană în care se putea avea încrede- re. Pe vremea aceea existau dovezi că Hitler intenționa să in- vadeze Cehoslovacia, dar Chamberlain a ales să ignore aceste dovezi. Dacă ar fi recunoscut ce se întâmpla, și-ar fi periclitat eforturile de a asigura pacea.9 Oamenii au tot felul de motive pentru a ignora faptul că cineva îi minte. O soție poate prefe- ra să creadă că soțul nu o înșală sperând că acesta își va pier- de interesul pentru cealaltă femeie și se va întoarce la ea. La fel, părinții pot trece cu vederea faptul că fiul lor se droghea- ză pentru că nu vor să fie obligați să se confrunte cu această problemă. ÎNĂLȚIMEA PRAGULUI. Ipoteza personală despre frecven- ța minciunii în societate poate afecta capacitatea unei persoa- ne de a detecta minciuna și sinceritatea. Este probabil ca per- soanele foarte încrezătoare și care nu se așteaptă să fie înșela- te să își stabilească un prag de detectare foarte înalt. Prin ur- mare, vor identifica foarte corect persoanele sincere dar nu și pe cele care le induc în eroare. Cu persoanele foarte suspicioa- se lucrurile stau invers — pentru că își fixează un prag al de- tectării prea scăzut, identifică majoritatea încercărilor de in- ducere în eroare, dar nu reușesc să recunoască persoanele sin- cere. În acest sens, ofițerii de poliție sunt un exemplu bun pen- tru că ei tind să își fixeze pragul foarte jos. Singurul motiv pentru care au succes în detectarea mincinoșilor este faptul că tratează pe toată lumea ca pe niște potențiali mincinoși.10 242 Peter Collett • INTUIȚIA. Există două moduri de a identifica un minci- nos — căutând activ indicatori ai minciunii sau bazându-ne pe intuiție. Recent s-a descoperit că persoanele care se ba- zează pe intuiție au o probabilitate mai mică de a detecta mincinoșii decât cele care iau aceste decizii pe baza unor dovezi concrete.11 Într-adevăr, când trebuie să detectăm în- șelătoria, intuiția este de obicei mai mult un obstacol decât un ajutor. • CAUZELE MULTIPLE. Deseori oamenii fac greșeala de a con- sidera că anumite acțiuni sunt semne clare ale inducerii în eroare și că acestea nu pot avea și alte cauze. De exemplu, uneori se presupune că persoanele care își ating nasul în timp ce vorbesc spun automat o minciună; că gestul respectiv nu indică decât minciuna. Aceste presupuneri trec cu vederea faptul că acțiunile și afirmațiile care sunt uneori indicatori ai minciunii pot fi în alte momente semne ale altei stări menta- le care nu are nici o legătură cu minciuna. Oamenii care au o încredere totală în testarea cu detectorul de minciuni cad frec- vent în această capcană. Poligraful măsoară frecvența respi- rației, ritmul cardiac și transpirația palmelor — toate aceste manifestări sunt semne ale emoției intense. Când oamenii de- vin anxioși, ritmul lor respirator și cardiac crește, iar palmele încep să transpire din abundență. Când o persoană minte ea este deseori îngrijorată și anxietatea ei poate fi detectată de poligraf. Totuși există și cazuri în care persoanele sunt anxioa- se fără să mintă, așa cum există și cazuri când persoanele mint fără nici un fel de teamă. • CONCENTRAREA PE O DIRECȚIE GREȘITĂ. Un alt mo- tiv pentru care oamenii nu reușesc să detecteze minciunile este căutarea indicatorilor într-o direcție greșită. Locul în care oamenii caută de obicei semne care să trădeze intențiile inter- locutorului este determinat de ideea lor despre posibilii indi- catori ai minciunii. Dacă întrebăm o persoană cum își dă sea- ma că cineva o minte, de obicei va menționa privirea furișă și mobilă sau agitația vizibilă la nivelul mâinilor. Alte semne ale minciunii pe care oamenii le menționează des sunt zâmbetul, clipitul rapid, pauzele lungi și debitul verbal prea mare sau Indicatori ai minciunii 243 prea mic. Unele dintre aceste comportamente sunt într-ade- văr indicatori ai minciunii dar multe nu sunt. Robert Krauss și colegii săi de la Universitatea Columbia din New York au comparat semnele pe care le folosesc oamenii pentru a detec- ta minciuna cu indicatorii reali ai minciunii și au descoperit că suprapunerile sunt foarte mici.12 Ochii Majoritatea oamenilor consideră că evitarea privirii este un semn de inducere în eroare. Se presupune că mincinoșii se simt vinovați, jenați și îngrijorați și că le vine greu să își pri- vească victima în ochi, deci își feresc privirea. În realitate lu- crurile nu stau așa. În primul rând, pattern-urile privirii sunt destul de instabile — în timp ce unii mincinoși își feresc pri- virea, alții dimpotrivă măresc intervalul în care își privesc în ochi interlocutorul. Privirea fiind destul de ușor de controlat, mincinoșii își folosesc ochii pentru a proiecta o imagine de sin- ceritate. Știind că în general se presupune că evitarea privirii este un semn de minciună — mulți mincinoși fac exact in- vers — ei măresc deliberat durata contactului vizual pentru a crea impresia că spun adevărul. Deci dacă doriți să aflați dacă cineva minte, nu căutați să surprindeți doar privirile lătural- nice — căutați și momentele în care interlocutorul vă priveș- te mai intens decât de obicei! Un alt așa-zis semn al minciunii este clipitul rapid. Este ade- vărat că atunci când trăim o emoție intensă sau când activita- tea mentală se intensifică, ritmul clipirii suferă o accelerare co- respunzătoare. Rata normală a clipitului este de aproximativ 20 de clipiri pe minut, dar aceasta poate deveni de 4-5 ori mai mare când suntem sub tensiune. Când cineva minte, deseori emoțiile sale se intensifică, și când mincinoșii caută un răs- puns la o problemă incomodă, procesul gândirii se accelerea- ză. În acest fel deși minciuna este deseori asociată cu clipirea totuși nu trebuie să uităm că există momente când persoane- le au o rată mai înaltă a clipirii nu pentru că mint ci pentru că 244 Peter Collett sunt sub tensiune. De asemenea, există momente când minci- noșii au o rată normală a clipirii.13 Corpul Nervozitatea și mișcările stângace ale mâinilor sunt consi- derate indicatori siguri ai minciunii — fiindcă atunci când oa- menii mint, devin agitați și acest lucru dă naștere unor miș- cări nervoase ale mâinilor. Așa cum am menționat mai devre- me există o clasă de gesturi numite „adaptori” care includ ac- țiuni ca mângâierea părului, scărpinatul în cap și frecarea pal- melor. Când oamenii mint, uneori se simt vinovați sau îngri- jorați că vor fi descoperiți și această preocupare îi determină să producă adaptori. Acest lucru tinde să se producă atunci când miza este mare sau când mincinosul nu are prea multă experiență. De cele mai multe ori se întâmplă exact invers. Din nou, pentru că mincinoșii sunt îngrijorați să nu se dea de gol, tind să își inhibe gestica normală. Prin urmare, gesturile lor sunt mai rigide, și nu mai animate! Mișcările mâinii ca și cele ale ochilor tind să fie controlate conștient. Din acest motiv mișcările mâinii nu sunt o sursă si- gură de informații despre minciună. Există totuși și alte părți ale corpului care se află sub control conștient, dar pentru că sunt trecute cu vederea sau neglijate, oferă deseori mai multe informații despre înșelătorie. Cercetările arată că atunci când li se cere să mintă, oamenii tind să producă mai mulți indica- tori în partea inferioară a corpului. Când un alt grup este ru- gat să evalueze înregistrările video cu aceste persoane și să spună dacă mint sau sunt sincere, evaluările sunt mai exacte dacă imaginea arată partea inferioară a corpului.14 Categoric picioarele și corpul sunt o sursă de informație destul de negli- jată în cazul minciunii. Se pare că mincinoșii își concentrează eforturile de camuflare asupra palmelor, brațelor și feței pen- tru că știu că interlocutorii lor vor urmări în special aceste zone. Deoarece picioarele se află mai departe de aceste arii pe care se concentrează atenția persoanei, mincinoșii nu își bat Indicatori ai minciunii 245 capul prea mult cu ele — astfel, deseori mici modificări ale po- ziției picioarelor și tălpilor îi dau de gol. Nasul Unul dintre gesturile care indică minciuna este și „acope- rirea gurii”. Când apare, este o încercare de mascare a sursei, bazându-se pe presupunerea că dacă alte persoane nu le pot vedea gura, acestea nu vor ști de unde a pornit minciuna. Ac- țiunile care urmăresc acoperirea gurii merg de la versiunile complete în care palma acoperă gura în totalitate, până la ges- turile în care palma susține bărbia și un deget atinge pe furiș colțul gurii. Punând mâna pe gură sau în apropierea ei min- cinosul se comportă ca un criminal care nu poate rezista ten- tației de a reveni la locul crimei. Ca și criminalul, mâna se ofe- ră detectării — în orice moment cei din jur pot observa că atin- gerea gurii este o încercare de a ascunde o minciună. Cu toate acestea, există și un substitut pentru acoperirea gurii — atingerea nasului. Atingându-și nasul, mincinosul tră- iește confortul momentan al acoperirii gurii fără riscul de a atrage atenția asupra acțiunii sale. În acest rol atingerea nasu- lui funcționează ca un substitut al atingerii gurii, este un in- dicator al ascunderii, o persoană își scarpină nasul în timp ce intenția sa reală este de a-și acoperi gura. Există o școală de gândire care afirmă că atingerea nasului este un semn de inducere în eroare separat, care nu are nici o legătură cu gura. Unul din promotorii acestei idei este Alan Hirsch, care a făcut împreună cu Charles Wolf o analiză amă- nunțită a mărturiei depuse de Bill Clinton în fața Curții Su- preme în august 1998, când președintele a negat că ar fi avut contact sexual cu Monica Lewinsky.15 Ei au observat că atunci când Clinton spunea adevărul, nu își atingea nasul aproape deloc dar când a mințit în legătură cu relația sa cu Monica și-a atins nasul aproximativ o dată la patru minute. Hirsch a nu- mit acest gest „sindromul Pinocchio” după faimosul personaj căruia îi creștea nasul ori de câte ori mințea. Hirsch a sugerat 246 Peter Collett că atunci când oamenii mint, fluxul sanguin la nivelul nasu- lui crește foarte mult, creând o senzație neplăcută care este ate- nuată de atingerea sau frecarea nasului. Există cel puțin două argumente împotriva „sindromului Pinocchio”. Primul este că atingerea nasului poate fi pur și simplu un simptom al anxietății și nu al inducerii în eroare. Altul este că atunci când oamenii mint sunt deseori îngrijorați și anxioși de posibilitatea de a fi descoperiți și că aceste acțiuni sunt asociate cu paloarea facială, altfel spus, cu vasoconstric- ția și nu cu vasodilatarea. Aceasta este opinia lui Mark Frank de la Universitatea Rutgers.16 Frank ne atrage atenția și asu- pra faptului că cercetarea minciunii prin metoda experimen- tului nu a arătat că atingerea nasului ar fi unul dintre indica- torii frecvenți ai minciunii. Desigur, este foarte posibil ca acest gest să nu se producă în condiții de laborator unde miza este mai mică și prețul pe care îl poate plăti o persoană care este prinsă cu minciuna nu este foarte mare. Este la fel de posibil ca atingerea nasului să nu fie pentru toți oamenii un indica- tor al minciunii, poate pur și simplu să fie un gest caracteris- tic anumitor persoane, incluzându-l pe Bill Clinton. În final, este posibil ca atingerea nasului să nu aibă nici o legătură cu anxietatea sau inducerea în eroare și să fie o for- mă inconștientă de respingere. Ray Birdwhistell considera că atunci când o persoană își freacă nasul în prezența alteia își exprimă respingerea față de interlocutor.17 După părerea, lui „frecarea nasului la americani este un semn de respingere la fel de puternic ca și cuvântul «Nu!»”. În această interpretare gestul lui Bill Clinton ar putea fi interpelat ca exprimând pro- funda respingere pentru cei care îl audiau și nu ca un indiciu al faptului că mințea. În contextul dezbaterii mai rămâne de stabilit la ce ne re- ferim când spunem că o persoană minte — spunem că știm si- gur că minte sau că ea e conștientă că nu spune adevărul? După cum a arătat Mark Frank această problemă este foarte importantă în cazul lui Bill Clinton și al mărturiei lui în afa- cerea Lewinsky. Există persoane care susțin că Bill Clinton știa că minte, dar alții insistă că, având în vedere felul în care de- Indicatori ai minciunii 247 finea el „sexul” și modul în care și-a construit cazul, nu min- țea deloc. Acum problema care rezultă de aici este dacă per- soanele care trebuie să se convingă pe ele însele că nu mint se comportă altfel decât cele care încep cu convingerea că spun adevărul. Mascarea Când cineva spune o minciună cu bună știință, trebuie să ascundă două lucruri — în primul rând, adevărul și în al doi- lea rând, orice emoție care ar putea fi generată de încercarea de a disimula adevărul. Emoțiile trăite de persoanele care mint sunt în general negative — sentimente de vinovăție sau tea- ma de a fi descoperit — dar mincinoșii pot trăi și extazul la gândul că au reușit să ducă pe cineva de nas — fenomen pe care Paul Ekman 1-a numit „satisfacția de a păcăli”.18 Când o persoană spune minciuni mici și inofensive, de cele mai mul- te ori nu simte nici un fel de emoție negativă. Totuși când spu- ne o minciună importantă și miza este foarte mare, de obicei trăiește puternice emoții negative care trebuie să rămână as- cunse pentru ca minciuna să aibă succes. O emoție negativă poate fi ascunsă prin întoarcerea capului, prin acoperirea fe- ței cu palmele sau prin mascarea ei cu o emoție neutră sau po- zitivă. Strategiile ca întoarcerea capului și acoperirea feței cu mâinile nu dau întotdeauna rezultate pentru că atrag atenția tocmai asupra faptului pe care mincinosul încearcă să îl as- cundă. Pe de altă parte, mascarea permite mincinoșilor să pro- iecteze în exterior o imagine care nu este neapărat legată de minciună. Măștile cele mai des folosite sunt „figura impasibilă” și zâmbetul. Figura impasibilă necesită cel mai mic efort; pentru a-și camufla emoția negativă mincinosul nu trebuie decât să-și pună fața în repaus. Zâmbetul este potențial mai eficient de- cât o mască, pentru că sugerează că persoana se simte fericită și mulțumită — cu alte cuvinte, trăiește emoții care nu sunt de obicei asociate cu minciuna. 248 Peter Collett Ascunderea gurii este un important indicator al minciunii. Când a de- pus mărturie în fața Curții Supreme în timpul procesului, Bill Clinton și-a atins repetat gura. Desigur, în imagine sunt prezenți și alți indi- catori ai minciunii, ca transpirația excesivă, mișcările reduse ale mâi- nilor și o privire fixă. Indicatori ai minciunii 249 Zâmbetul Dintre toate expresiile faciale zâmbetul este cel mai ușor de produs. În același timp este și dezarmant pentru că îi tre- zește interlocutorului sentimente pozitive și reduce suspiciu- nile. Dar ceea ce recomandă zâmbetul ca armă este faptul că majoritatea oamenilor nu reușesc foarte bine să facă diferen- ța între un zâmbet autentic și unul fals și tind să ia zâmbetul ca atare. Oamenii pot detecta de obicei „zâmbetele amesteca- te” care exprimă emoții negative. Le este foarte ușor, de exem- plu, să recunoască un „zâmbet nefericit” în care colțurile in- terne ale sprâncenelor sunt ridicate în timp ce colțurile gurii sunt fie trase în sus, fie coborâte. Dar cum toată lumea știe că de cele mai multe ori încercarea de a identifica falsele „zâm- bete amestecate” eșuează, acest tip de zâmbet este folosit pen- tru mascarea emoțiilor negative asociate cu minciuna.19 Dacă întrebați o persoană cum se poate identifica un indi- vid care minte, răspunsul cel mai frecvent este prin zâmbet. Vă vor spune că atunci când o persoană minte, este foarte pro- babil ca ea să folosească zâmbetul pentru a-și masca adevăra- tele sentimente. Totuși cercetările despre minciună arată că lu- crurile stau invers — persoanele care mint zâmbesc mult mai puțin decât cele care spun adevărul. Se pare că mincinoșii de ocazie adoptă un comportament diametral opus celui pe care ne-am aștepta să-l aibă persoanele care mint. Dar nu înseam- nă că mincinoșii au abandonat total zâmbetul — ci pur și sim- plu că ei zâmbesc mai puțin decât persoanele care spun ade- vărul. Când o persoană care simulează produce un zâmbet, deseori acesta o dă de gol pentru că este unul artificial. Un zâmbet contrafăcut are mai multe caracteristici identificabile: • DURATA. Zâmbetele contrafăcute durează mult mai mult de- cât cele sincere, spontane. • MONTAJUL. Zâmbetele contrafăcute sunt „asamblate” mult mai repede decât cele autentice și sunt descompuse tot atât de repede. 250 . PeterCollett • LOCALIZAREA. Zâmbetele contrafăcute tind să se reducă la jumătatea inferioară a feței în timp ce în zâmbetele autentice sunt solicitați mușchii care ridică colțurile gurii și cei din ju- rul ochilor care trag ușor sprâncenele în jos. Zâmbetele con- trafăcute sunt controlate de alte părți ale creierului față de cele autentice — zâmbetele contrafăcute sunt produse de niște centri voluntari, în timp ce zâmbetele autentice sunt produse involuntar. • SIMETRIA. Zâmbetele autentice apar pe ambele părți ale fe- ței, în timp ce zâmbetele contrafăcute sunt deseori mai accen- tuate pe o jumătate de față (de obicei, în jumătatea dreaptă) deoarece căile de conducere a expresiilor faciale voluntare și involuntare sunt diferite. Dacă vedeți un zâmbet simetric, acesta poate fi autentic sau fals, dar dacă vedeți unul care apa- re numai pe jumătate de față, acesta este foarte probabil fals. Deși zâmbetele simetrice și cele asimetrice sunt foarte di- ferite, oamenii tind să reacționeze la ultimele ca și cum ar fi adevărate. Acesta este motivul pentru care ne preocupă atât de puțin autenticitatea zâmbetului — dacă oamenii ne zâm- besc, nu ne mai interesează ce fel de zâmbet ne oferă. Microindicatori Când oamenii încearcă să își mascheze emoțiile, fața lor primește două seturi opuse de instrucțiuni — dacă procesele involuntare din creier trimit instrucțiuni pentru a determina fața să expună sentimentele adevărate, procesele voluntare or- donă etalarea unei expresii faciale de camuflaj. Pentru ca aces- ta să reușească, procesele voluntare trebuie să fie mai puter- nice, astfel încât să ascundă emoțiile reale. Un camuflaj eficient depinde de o serie de factori, printre care se numără și capa- citatea de a-și masca sentimentele sau intensitatea emoției re- primate. Dacă o emoție este foarte puternică, de multe ori poa- te depăși orice tentativă de a o suprima, astfel încât camufla- jul cedează în fața emoției reale. Cu toate acestea există și mo- Indicatori ai minciunii mente în care o expresie apare pentru o fracțiune de secundă după care camuflajul se redresează aproape instantaneu. Aceste momente fugare în care sentimentele reale devin vizi- bile se numesc „expresii micromomentane” sau microindica- tori.2 Ei apar brusc și au o viață foarte scurtă — de obicei nu mai mult de o secundă și ajung chiar până la a 25-a parte din- tr-o secundă —, cam cât durează un cadru într-o înregistrare video standard! Oamenii nu realizează apariția acestor micro- indicatori și majoritatea nu îi observă nici la alte persoane. To- tuși în anumite meserii ca, de exemplu, cea de polițist oame- nii sunt antrenați ca să le detecteze și să le folosească pentru a interpreta comportamentul altor persoane. Când oamenii mint, generează uneori microindicatori care revelează adevăratele lor sentimente. De exemplu, o persoa- nă ar putea să povestească despre cum a reușit să scape din- tr-o clădire în flăcări, lăsând impresia că a fost tot timpul stă- până pe sine în momentul respectiv. În timp ce povestește pe față are o expresie de calm și liniște. Dar mina i se schimbă brusc și transpare frica. Aproape imediat expresia i se schim- bă din nou și revine la imaginea de siguranță și calm. Dacă ați fi în fața sa și nu ați ști nimic despre microindicatori, probabil nu ați remarca schimbarea. Totuși pentru un observator avi- zat acest microindicator ar fi o sursă extrem de utilă de infor- mații despre narator — ar arăta că el încearcă să lase impresia că a fost stăpân pe situație, dar că de fapt în timpul inciden- tului a fost foarte speriat. Deoarece microindicatorii sunt reacții involuntare, sunt ca un fel de trădători — fără știrea noastră, ei trădează sen- timentele noastre adevărate dar numai persoanelor care le înțeleg sensul. Mark Frank și Paul Ekman au arătat că aceste imagini fugare ale emoțiilor reale pot deveni instrumente va- loroase în detectarea tentativelor de inducere în eroare.21 Deși nu sunt foarte frecvenți, microindicatorii pot furniza o can- titate mare de informație. De exemplu, după conflictul insu- lelor Falkland primul-ministru britanic, Margaret Thatcher, a apărut într-un program televizat și o persoană din public a întrebat-o de ce un submarin britanic a primit ordinul de a 252 Peter Collett torpila vasul de război argentinian, Belgrano. Dna Thatcher a arătat că Belgrano se afla în apele teritoriale britanice și din acest motiv atacul a fost legitim. Acest lucru nu era adevă- rat — Belgrano era în afara apelor teritoriale britanice și chiar se îndepărta de insulele Falkland când a fost atacat. Când dna Thatcher a dat acest răspuns incorect, părea foarte cal- mă și sigură pe sine. La un moment dat a afișat și un zâm- bet fals. Totuși pentru o fracțiune de secundă, masca ei a că- zut și s-a putut vedea o imagine fugitivă a furiei, ochii s-au mărit și bărbia a fost împinsă în față. Furia pe care dna That- cher reușise să o ascundă a străpuns masca și a ieșit la ivea- lă. Dar imediat ce a devenit vizibilă, expresia de furie a și dispărut și camuflajul a revenit. Modul în care reacționează oamenii când nu mai au nevo- ie să convingă pe cineva de adevărul spuselor lor poate fi foarte util pentru detectarea indicatorilor minciunii. De exem- plu, majoritatea călătorilor care trec prin vamă nu au motive să se teamă pentru că nu au la ei mărfuri de contrabandă. Pe de altă parte, contrabandiștii trebuie să mențină aparența nor- malității și de obicei reușesc să facă acest lucru. Una dintre caracteristicile care îi trădează deseori pe contrabandiști este tensiunea corporală. Pentru că nimeni nu poate cunoaște mer- sul lor obișnuit, aceste tensiuni sunt foarte greu de detectat. Totuși reacția persoanei la ieșirea din controlul vamal poate fi observată. În acest moment, când nu mai are de ce să își facă griji, contrabadistul își va relaxa corpul dând naștere unui indicator al destinderii. Schimbarea care se produce este rareori dramatică —- de obicei umerii se lasă ușor în jos —, dar poate fi detectată. Faptul că o persoană se relaxează la ie- șirea din vamă arată că pentru ea controlorii vamali reprezin- tă o amenințare și că are ceva de ascuns. Inevitabil, unii oa- meni sunt încordați la ideea trecerii prin vamă chiar dacă nu au nimic de ascuns și sunt înclinați să producă aceleași sem- nale de destindere ca și contrabandistul. Acest lucru arată că, deși indicatorii conțin o mare cantitate de informații, nu sunt întotdeauna un reper perfect pentru intențiile reale ale inter- locutorului. Indicatori ai minciunii 253 Indicatori verbali În general, oamenii cred că mincinoșii se trădează prin ceea ce fac sau prin felul în care fac ceva. De fapt, lucrurile sau exact pe dos — cei mai buni indicatori ai minciunii pot fi re- perați în discursul persoanei și nu în comportamentul ei. Al- dert Vrij de la Universitatea din Portsmouth a sugerat că atunci când oamenii încearcă să prindă pe cineva cu minciu- na acordă prea multă atenție comportamentului nonverbal și prea puțină discursului.22 Acest lucru, arată el, se reflectă în tendința de a supraestima șansele lor de a detecta falsul ur- mărind comportamentul unei persoane și de a subestima ca- pacitatea lor de a sesiza minciuna ascultând discursul interlo- cutorului. Anumite caracteristici ale discursului pot oferi mai multe tipuri de indicatori ai minciunii. Unii vizează contextul ver- bal al mesajului transmis iar alții maniera în care sunt comu- nicate informațiile. • DIGRESIUNILE. Mincinoșii fac multe digresiuni de la su- biect. Tind să dea explicații complicate și lungi, deviind dese- ori de la subiect, dar la întrebări dau răspunsuri scurte.23 • TRASAREA IMAGINII DE ANSAMBLU. Explicațiile min- cinoșilor sunt fixate pe generalități și imaginea de ansamblu, acordând foarte puțină atenție detaliilor. Rareori menționea- ză coordonate spațiale, temporale sau sentimente ale oameni- lor. De exemplu, un mincinos vă va spune că a fost să mănân- ce o pizza, dar nu vă va spune unde a fost sau ce fel de pizza a comandat. Când mincinoșii oferă informații, sunt rareori în poziția de a le putea dezvolta și a oferi detalii. Așa că, dacă rugați un mincinos să vă dea mai multe amănunte probabil va repeta ceea ce a spus deja. Când puneți aceeași întrebare unei persoane sincere, veți primi de obicei o grămadă de in- formații suplimentare. • ECRANAREA. Mincinoșii dau deseori răspunsuri care să stârnescă confuzia — sună logic dar nu sunt. Printre cele mai cunoscute exemple de mesaje de ecranare care zăpăcesc se nu- 254 Peter Collett mără faimosul răspuns dat de Bill Clinton în timpul procesu- lui intentat de Paula Jones pentru hărțuire sexuală, când a fost întrebat despre relația sa cu Monica Lewinsky. Bill Clinton a răspuns „Depinde ce înțeles acordăm verbului «a fi»”. Un alt exemplu este explicația dată de David Dinkins, fost primar al New York-ului, când a fost acuzat că nu și-a plătit taxele: „Nu am comis nici o crimă. Ce am făcut a fost să neglijez să mă conformez legii”. • NEGAREA. Minciunile politice iau deseori forma negării — vă amintiți dezmințirea dată de Bill Clinton în scandalul Lewin- sky „Nu am întreținut relații sexuale cu femeia aceea, Monica Lewinsky.” Când un om politic neagă că urmează să introdu- că un nou articol legislativ, de exemplu mărirea taxelor, de cele mai multe ori putem lua acest lucru ca pe un semn că proiec- tul de lege urmează să fie propus în curând. După cum spunea Otto von Bismarck, „Să nu vă bazați niciodată pe nimic în po- litică până când nu apare negarea oficială.” Mincinoșii au ten- dința de a folosi mult mai mult propozițiile negative. De exem- plu, în timpul scandalului Watergate, președintele Nixon a afir- mat „Nu sunt un escroc”. Însă nu a spus „Sunt un om cinstit”. • ALEGEREA CUVINTELOR. Mincinoșii vorbesc foarte puțin despre ei — folosesc cuvinte ca „eu”, „mie” sau „al meu” mult mai rar decât persoanele care spun adevărul. De asemenea, sunt înclinați să generalizeze folosind frecvent cuvinte ca „în- totdeauna”, „niciodată”, „nimeni” și „toată lumea” detașân- du-se astfel mental de minciuna lor. • EVITAREA ASUMĂRII DISCURSULUI. Mincinoșii sunt mult mai înclinați să nu își asume patternitatea mesajului, de exemplu, prin fraze ca „Nu o să-ți vină să crezi”, „Știu că sună ciudat, dar” și „Te asigur că”. Aceste expresii de repudiere a mesajului au rolul de a elimina orice bănuieli pe care le-ar pu- tea avea interlocutorul și de a le contracara. • FORMALISMUL. Când oamenii spun adevărul într-un cadru informai, sunt mai înclinați să folosească eliziunea — de exem- plu, să spună „nu-mi” în loc de „nu îmi”. O persoană care min- te în aceeași situație va fi mai tentată să spună „nu îmi” în loc de „nu-mi” pentru că oamenii sunt mai încordați când mint. Indicatori ai minciunii 2 5 5 • TENSIUNEA. Fără să realizeze, mincinoși au tendința de a mări distanța psihologică dintre ei și evenimentul pe care îl descriu. După cum am văzut pot realiza acest lucru prin ale- gerea cuvintelor. Un alt mod ar fi preferința pentru timpul tre- cut în locul prezentului. • VITEZA. Pentru a spune o minciună este nevoie de un efort mental considerabil căci în afară de construirea unei replici credibile, mincinosul trebuie să țină adevărul și minciuna se- parate, un lucru destul de solicitant care, în schimb, îi poate încetini ritmul. Din acest motiv oamenii fac o scurtă pauză Înainte de a spune o minciună și minciunile sunt spuse într-un tempo mai lent decât adevărurile — desigur cu excepția ca- zului când minciuna a fost repetată cu grijă, și când nu ar tre- bui să mai existe o diferență de viteză. • PAUZELE. Mincinoșii fac mai multe pauze între cuvinte și propoziții. Unele din ele sunt umplute cu discontinuități ver- bale ca „hm” și „mmm”. Efortul cognitiv solicitat de o min- ciună spontană generează un număr mare de erori de vorbi- re, „scăpări” și starturi false, când persoana începe o propo- ziție și apoi o abandonează pentru alta. • TONUL VOCII. Tonul vocii unei persoane este deseori un in- dicator foarte bun al stării ei emoționale, pentru că atunci când cineva se supără, tonul vocii sale începe să devină mai ascuțit. Emoțiile sunt strâns legate de ton, și schimbările care se pro- duc atunci când persoanele trăiesc o emoție intensă sunt foar- te greu de camuflat sau de ascuns. Deși creșterea intensității su- netului este destul de constantă, uneori schimbările sunt foar- te mici și de obicei este nevoie să fi auzit persoana vorbind și în alte situații înainte de a decide dacă tonul ei a crescut sau nu. În ultima vreme s-a discutat foarte mult despre acțiunile care sunt considerate a fi asociate cu minciuna — toată lumea vă va spune că dacă o persoană se scarpină la nas sau răspun- de la o întrebare privind în stânga, înseamnă că minte. Nici unul dintre aceste lucruri nu este adevărat — nu există com- portamente concrete care să arate că cineva spune o minciu- nă. Aceste elemente pot arăta că cineva trăiește o stare conflic- 256 Peter Collett tuală, o emoție puternică sau încearcă să ascundă un sentiment de disconfort, dar nu înseamnă neapărat că minte. După cum a observat Paul Ekman, „Nu există nici un element care să poate fi considerat un indicator universal al minciunii — nu există nici gesturi, nici expresii faciale sau tensiuni musculare care în sine, independent de context, să arate că persoana min- te.”24 O altă autoritate în domeniul detectării minciunii, Bella DePaulo, repetă aceeași opinie când arată că indicatorii com- portamentali și verbali au o „asociere problematică” cu min- ciuna: „Ei se corelează cu minciuna dar nu perfect.”25 Deși nu există o metodă garantată pentru detectarea min- ciunilor, se poate face totuși ceva pentru a mări șansele de a descoperi o minciună: • Pentru a detecta cu succes o minciună, pragul încrederii nu trebuie să fie nici prea sus și nici prea jos. în acest fel veți evi- ta concluziile de tipul „nimeni nu minte niciodată” și „toți mint tot timpul”. • Ori de câte ori este posibil, comparați acțiunile unei persoane care bănuiți că minte cu comportamentul ei din momentele când spune adevărul. • Pentru a ajunge la performanțe înalte în detectarea minciuni- lor trebuie să urmăriți și comportamentele care se află în afa- ra controlului conștient sau cele pe care oamenii sunt înclinați să le ignore. • Când aveți ocazia, concentrați-vă pe ceea ce spun oamenii și pe felul în care transmit mesajul, mai puțin pe ceea ce fac. • Este important să aflați dacă minciuna este spontană sau exer- sată și dacă are la bază o miză importantă sau una neimpor- tantă. Dacă miza e mică sau minciuna a fost exersată suficient, detectarea ei devine mult mai dificilă. • Pentru a detecta o minciună trebuie să vă concentrați pe o gamă largă de indicatori comportamentali și verbali. Dacă aveți impresia că puteți descoperi un mincinos bazându-vă pe un singur indicator, vă păcăliți singur. Capitolul 11 Gesturi împrumutate de la străini Când oamenii vorbesc aceeași limbă de multe ori este greu de detectat locul lor de origine numai ba- zându-ne pe vocabular, gramatică sau accent. To- tuși uneori există un „Șibbolet”, un test care arată de unde vin. Cuvântul „Șibbolet” este menționat în Cartea Judecăților din Noul Testament. După ce efraimiții au fost învinși în luptă de armata galaadită, aceștia au încercat să treacă înapoi Iordanul pe furiș. Galaadiții, care voiau să se asigure că nici unul din ei nu scapă, au oprit toți bărbații care voiau să treacă râul și i-au întrebat dacă sunt efraimiți. Dacă bărbatul întrebat spunea „nu”, i se cerea să pronunțe cuvântul „Șibbolet”, care era echi- valentul cuvântului „râu” în limba ebraică. Galaadiții pronun- țau cuvântul „Șibbolet”, dar efraimiții ziceau „Șibbolet”. Ori- ce persoană care pronunța cuvântul începând cu „ș” era cru- țată, însă cei care începeau cu „s” erau executați pe loc. Conversația Există și alte moduri de a stabili naționalitatea unei persoa- ne, de obicei cu urmări mai puțin sângeroase. Europenilor le este adesea greu să deosebească americanii de canadieni. Dar există anumite cuvinte a căror pronunție este diferită și care Peter Collett pot trăda un canadian. De exemplu, canadienii tind să pro- nunțe cuvinte ca „shout” (țipăt) și „about” (despre) „shoot” și „aboot” în timp ce americanii sunt înclinați să pronunțe în loc de „house” (casă) „hayouse”.1 Americanii au tendința să sa- lute cu „Ce zi minunată”. Pe de altă parte, canadienii preferă însă „Este o zi minunată, nu-i așa?” Dacă americanii optează pentru o formă declarativă, canadienii preferă să își formule- ze afirmațiile sub forma unor întrebări. Deși australienii și neozeelandezii se pot detecta unii pe al- ții ușor, străinilor le este foarte greu să îi deosebească pentru că accentul seamănă foarte mult. Totuși există diferențe între engleza vorbită în Noua Zeelandă și cea vorbită în Australia. Unele vizează vocabularul — engleza vorbită în Noua Zeelan- dă, de exemplu, a împrumutat mult mai multe cuvinte de la populația indigenă maori decât engleza vorbită în Australia de la aborigeni. Există și diferențe în pronunția anumitor vo- cale. Australienii pronunță diferit cuvinte ca „air” (aer) și „ear” (ureche), în timp ce neozeelandezii le pronunță pe ambele ca „ear”. Există și cazuri în care neozeelandezii fac distincții și australienii nu — de exemplu, australienii pronunță „moan” (a se lamenta) și „mown” (cosit) la fel, în timp ce neozeelan- dezii fac diferența între cele două cuvinte pronunțând „mown” „mow-an”. Dar felul pronunției sunetului „i” consti- tuie cea mai importantă diferență între diferitele dialecte. Neo- zeelandezii pronunță „bat” (liliac) ca „bet”, „bet” (pariu) ca „bit” (bucățică), și „bit” ca „but” (dar). Englezii mănâncă „fish and chips” (pește și cartofi prăjiți). Australienii pe de altă par- te lungesc vocalele și tind să mănânce „feesh and cheeps”, în timp ce neozeelandezii care transformă „i”-ul în „u”, preferă „fush and chiips”.2 Acțiunea „Shibboleth”-ele pot fi și acțiuni. Pentru a identifica națio- nalitatea unei persoane este suficient uneori să urmărim com- portamentul ei la masă. De exemplu, englezii vor ține furcu- Gesturi împrumutate de la străini lița în stânga și cuțitul în dreapta, tăind carnea cu cuțitul și transferând-o în gură cu furculița. Și americanii țin furculița în stânga și cuțitul în dreapta — dar numai atâta timp cât taie mâncarea. După ce au tăiat-o dau cuțitul la o parte, iau furcu- lița în dreapta și folosesc mâna dreaptă pentru a transfera mâncarea în gură. În Canada convenția diferă din nou. Cana- dienii recurg la cuțit numai dacă situația o cere; altfel le place să-l lase deoparte și să folosească furculița pentru a tăia mân- carea și a o transfera în gură. Zona de origine este indicată și de gesturi mărunte cum este, de exemplu, felul în care o persoană își exprimă acordul sau dezacordul prin mișcarea capului. Cele mai frecvente sem- nale pentru „da” și „nu” sunt mișcarea capului pe verticală și respectiv pe orizontală. Codul „datului din cap” este prezent în toată lumea, dar nu este nici pe departe unic. De exemplu, grecii și turcii folosesc codul coborârii bărbiei în piept pentru „da” și ridicarea bruscă și energică a capului pentru „nu”. Ges- tul pentru „nu” este deseori însoțit și de închiderea ochilor, ri- dicarea sprâncenelor și o pocnitură ușoară din limbă. Niște vestigii ale codului „ridicării” și „coborârii” pot fi întâlnite în sudul Italiei și în Sicilia, fiind aduse în regiune de vechii greci în momentul construirii centrelor comerciale în mileniul al II-lea înainte de Christos.3 Dacă vizitați astăzi Roma, veți descoperi că locuitorii ei fo- losesc codul „darului din cap”. Totuși dacă mergeți 200 de ki- lometri în sud, la Neapole, veți intra într-o regiune în care lo- calnicii folosesc înclinarea capului pentru „da” și clătinarea sau ridicarea capului pentru „nu”.4 Ridicarea capului este o singură mișcare ascendentă a capului care poate fi ușor con- fundată cu o înclinare ușoară a capului pentru „da” începută printr-o mișcare ascendentă. Pentru a evita această confuzie, italienii din sud încep gestul afirmativ printr-o mișcare des- cendentă. Din acest punct de vedere se aseamănă cu grecii care folosesc o singură mișcare descendentă a capului pentru „da”. Pentru că felul lor de a-și exprima acordul prin înclinarea ca- pului nu intră în conflict cu nici un alt gest, italienii din nord nu trebuie să se gândească dacă încep mișcarea de jos în sus 260 Peter Collett sau de sus în jos. De fapt, dacă analizăm cu atenție gestul, des- coperim că italienii din nord aleg direcția la întâmplare.5 Deci dacă vreți să vă jucați de-a profesorul Higgins și să stabiliți din ce regiune vine italianul cu care stați despre vorbă, puteți urmări pur și simplu cum își exprimă acordul prin mișcarea capului. Dacă începe cu o mișcare descendentă poate fi și din nord și din sud. Dar dacă începe printr-o mișcare ascendentă, este aproape sigur din nord. Salutul Și salutul poate oferi indicii importante despre zona de pro- veniență. De exemplu, gestul de a da mâna poate fi diferit în culturi diferite, în privința circumstanțelor, a participanților, a duratei și energiei investite. În Africa acest gest este realizat cu foarte puțină forță și poate dura câteva minute, timpul necesar participanților pentru a schimba amabilități și a întreba despre rudele fiecăruia. În Africa de vest același gest include și gesturi conexe, „ornamentale”, ca de exemplu, pocnirea degetelor când mâinile se despart.6 Este posibil ca evoluția continuă a datului mâinii la populația afro-americană să se datoreze rolului cen- tral jucat de el în comunitățile din vestul Africii. Deși englezii au ajutat la exportarea gestului și în alte părți ale lumii, în secolul al XVII-lea datul sau strânsul mâinilor era folosit exclusiv pentru pecetluirea acordurilor.7 Doar mai târ- ziu a devenit un salut și a început să se răspândească și în alte țări. Theodore Zeldin, autorul cărții The French (Francezii), afir- mă că datul mâinii este un gest exportat de englezi în Franța, unde a devenit cunoscut ca „le handshake”.8 Astăzi francezii sunt foarte atașați de acest gest. Dacă vecinii lor britanici dau eventual mâna când ajung la locul de muncă, francezii își strâng mâna de mai multe ori pe zi. Și rușii dau mâna cu aceeași persoană de mai multe ori pe zi, la fel italienii și spa- niolii. Pe de altă parte, englezii și germanii tind să se rezume la un singur gest de acest fel la venire și la plecare — și asta numai în cazul în care chiar hotărăsc să își dea mâna. Gesturi împrumutate de la străini 261 Alte diferențe țin de felul în care este executat gestul. Fran- cezii, de exemplu, tind să producă o singură scuturătură ener- gică a mâinii, italienii sunt înclinați să lungească acest gest foarte mult, reținând mâna partenerului. Regulile sociale care stabilesc cine poate strânge mâna cui diferă și ele de la o țară la alta. Dacă în Franța oamenii dau mâna indiferent de sex, în Anglia acest gest este întâlnit mai mult între bărbați și mai pu- țin între femei sau între un bărbat și o femeie. Preponderența gestului la bărbați în Anglia poate fi o reminiscență de pe vre- mea când era folosit pentru a pecetlui o înțelegere. Când două persoane se salută fără să stabilească un con- tact fizic, deseori însoțesc mesajul verbal cu o înclinare ușoa- ră a capului. Britanicii și-au construit o versiune proprie — în- clinarea laterală. Bărbia este întoarsă într-o parte în timp ce fruntea coboară — cu alte cuvinte, capul coboară și se întoar- ce în același timp. Acest salut păcălește deseori turiștii care vin să viziteze Marea Britanie și care nu înțeleg ce poate să însem- ne. Originile lui sunt necunoscute. Este posibil să fi apărut în urma obiceiului de a trage de una din șuvițele de păr de pe frunte, un gest sumisiv folosit în Evul Mediu. Dar se poate ca gestul să se fi ivit în urma obiceiului acum dispărut de a-și scoate sau atinge pălăria în semn de salut. O altă sursă posi- bilă este făcutul cu ochiul, pentru că acest gest implică dese- ori o înclinare involuntară a capului într-o parte. Nuanța de șiretenie transmisă de persoana care face cu ochiul este pre- zentă și în înclinarea laterală. Și, în final, înclinarea capului în lateral mai poate fi un gest hibrid — o combinație între încli- narea și aplecarea capului, ambele fiind, așa cum am văzut mai devreme, semnale ale sumisivității. O altă formă de salut care suferă numeroase variații socio- culturale este sărutul. Obiceiul de a săruta mâna unei femei aproape a dispărut, însă înainte de cel de-al doilea război mon- dial era folosit pe scară largă în toată Europa, mai ales în țări ca Polonia și Ungaria care au aparținut în trecut Imperiului Austro-Ungar. Dacă vedeți astăzi un bărbat sărutând mâna unei femei, foarte probabil face o glumă. Dacă este serios, pro- babil are o conexiune cu Europa de Est. 262 Peter Collett Sărutul pe obraz diferă în funcție de zonă în privința nu- mărului de săruturi pe care le execută partenerii. Scandinavii tind să se mulțumească cu un singur sărut, în timp ce france- zii preferă sărutul dublu. Olandezii și belgienii folosesc dese- ori sărutul multiplu, dând cel puțin trei săruturi separate. În toate aceste țări sărutul este o trăsătură standard în ritualul sa- lutului. Prin urmare, toată lumea știe la câte săruturi trebuie să se aștepte și care obraz va fi sărutat primul. In țări ca Ma- rea Britanie, Australia, Canada și Statele Unite — unde prac- ticile salutului sunt într-o continuă evoluție — de obicei oa- menii nu se sincronizează și dau nas în nas când încearcă să se salute sărutându-se pe obraz. Aceste probleme nu au o im- portanță la fel de mare pentru galezi sau irlandezi, pentru că în istoria comunităților celte sărutul social era destul de prost privit.9 Îmbrățișarea este o altă practică ce ia amploare în ultima vreme — în parte pentru că gestul și-a pierdut conotațiile po- litice și a fost acceptat ca un mod în care și bărbații își pot ex- prima afecțiunea. Dar încă persistă diferențe culturale enor- me în atitudinea persoanelor față de acest gest. Edmund Hil- lary ne povestește că atunci când a ajuns împreună cu Tenzing Norgay în vârful Everestului au stat față în față, jubilând la gândul că sunt primii oameni care au escaladat cel mai înalt munte din lume. Conform obiceiului anglo-saxon, Edmund Hillary a întins mâna să-l felicite pe Tenzing. Tenzing a igno- rat însă mâna și și-a pus brațele în jurul lui Edmund Hillary îmbrățișându-l.10 Așa era corect să fie celebrată realizarea lor! Indicatori faciali Naționalitatea este uneori revelată și de expresiile faciale. Cercetările realizate de Paul Ekman și echipa sa arată că ex- presiile faciale care exprimă emoțiile fundamentale — ferici- rea, tristețea, frica, surpriza, dezgustul și furia — sunt recu- noscute în toată lumea, sugerând că relația dintre aceste emo- ții și expresia lor facială este înnăscută.11 Cu toate acestea exis- Gesturi împrumutate de la străini 263 tă diferențe culturale în convențiile care reglementează expri- marea emoțiilor, precum și diferențe în privința frecvenței lor de apariție, a circumstanțelor și persoanelor cărora le sunt des- tinate și a detaliilor de exprimare. Ray Birdwhistell a observat că în Statele Unite zâmbetul este mult mai des întâlnit deasu- pra liniei Mason-Dixon decât sub ea. Astfel a ajuns la conclu- zia că zâmbetul are semnificații diferite pentru americanii din nord față de cei din sud.12 Desigur, nu înseamnă că persoane- le care zâmbesc mai mult sunt neapărat mai fericite sau că zâmbetul are pentru ele un alt înțeles decât pentru persoane- le care zâmbesc mai puțin. Totuși această observație sugerea- ză că regulile sociale care reglementează zâmbetul sau expri- marea fericirii diferă de la o comunitate la alta. Acest lucru este confirmat de cercetările realizate de Hen- ry Seaford privind mimica în statul Virginia. Seaford a studiat portrete și fotografii istorice din albume de familie. Când a comparat materialul strâns în Virginia cu materialul din Penn- sylvania, a descoperit un „dialect facial” caracteristic statului Virginia.13 Acesta conținea câteva expresii faciale ca „pensa orbiculară” sau „punga”. În ambele expresii, mușchii din ju- rul gurii sunt încordați și buzele apasă una pe alta. În „pun- gă” se încordează și mușchii de la colțul gurii, astfel încât bu- zele se strâng și adoptă o formă care seamănă cu baierile unei pungi. Seaford a observat că marea majoritate a coloniștilor din Virginia proveneau din Insulele Britanice și a tras conclu- zia că mimica locuitorilor statului Virginia poate fi derivată din expresii faciale care au fost cândva specifice Marii Brita nii. Englezii au de mult reputația unor persoane reci și impa- sibile. De asemenea, se spune că englezii „nu se pierd cu fi rea” [have „a stiff upper lip” — textual au „buza superioară rigidă” — n. t.. În general, această expresie se referă la tăria lor de caracter dar imaginea descrie la fel de bine mimica lor obișnuită. Când zâmbesc, englezii sunt mult mai înclinați să-și țină dinții ascunși și să împingă colțurile gurii lateral, nu în sus. Când fața este în repaus, englezii au uneori tendința de a-și strânge buzele. Acest gest vine din secolul al XVI-lea când 264 Peter Collett o gură mică era considerată foarte atrăgătoare. Putem vedea foarte clar această tendință în portretele făcute de Holbein lui Henric al VIII-lea și în portretul făcut la căsătoria cu Jane Sey- mour, în care regele și viitoarea regină au amândoi buzele strânse și răsfrânte.14 Obiceiurile faciale sunt și ele influențate de limbaj. France- za, de exemplu, are o articulare foarte diferită de alte limbi. Turiștii remarcă deseori felul neobișnuit în care francezii își mișcă buzele și mai ales împingerea lor în afară în timpul vor- birii. După părerea lui Theodore Zeldin, această mișcare este determinată de faptul că limba franceză are mai multe sune- te care solicită rotunjirea buzelor decât oricare altă limbă. „Nouă din șaisprezece vocale specific franțuzești”, spune el, „solicită rotunjirea puternică a gurii, comparativ cu două din douăzeci în limba engleză. (Germanii au cinci vocale rostite prin rotunjirea buzelor). Gradul de rotunjire a gurii în limba franceză este cu atât mai mare cu cât vocalele care vin după consoane necesită deseori o pregătire a gurii înainte de rosti- rea consoanei.”15 Observații similare au fost făcute și pentru limba germa- nă. Robert Zajonc și colegii săi au fost interesați de ideea că sunete diferite generează un aport diferit de sânge în creier și că influențează diferit starea de spirit a individului. Pentru a testa această ipoteză au rugat un grup de vorbitori ai limbii germane să citească cu voce tare o poveste care avea fie foar- te multe sunete „ii”, fie foarte puține.16 Participanții care au citit povestea cu multe „ii”-uri au avut fruntea mai fierbinte și au evaluat mai negativ performanța personajului principal. Autorii cercetării au considerat că aceste rezultate susțin ipo- teza că sunetul „ii” afectează volumul fluxului sanguin în cre- ier și în ultimă instanță dispoziția. Deși acest efect anume nu a putut fi reprodus, psihologii au descoperit că pozițiile gurii pot afecta starea sufletească a individului și în alte feluri. De exemplu, persoanele care sunt rugate să țină un creion între dinți în timp ce urmăresc niște desene animate (și care reproduc fără să fie conștienți poziția gurii în timpul zâmbetului) sunt mai înclinate să considere de- Gesturi împrumutate de la străini senele mai amuzante decât persoanele care țin creionul între buze sau în mână. Cercetarea vine în sprijinul teoriei „feed- backului facial” care avansa ideea că dispoziția individului poate fi modificată de expresia facială pe care o adoptă.17 Indicatori în conversație Entuziasmul și plăcerea conversației diferă foarte mult de la o țară la alta. Francezii au părut întotdeauna englezilor vor- băreți. „Un francez”, declara dr Johnson, „simte nevoia să vor- bească tot timpul, indiferent dacă știe sau nu ceva despre su- biectul conversației; un englez se mulțumește să nu spună ni- mic, dacă nu are ceva de spus.” Și italienii au reputația de a fi vorbăreți, ca și irlandezii de altfel. La polul opus se află fin- landezii și suedezii din nord care sunt fericiți să savureze pre- zența altora fără a spune un cuvânt. Faptul că finlandezilor le place liniștea este evident și în fe- lul în care își organizează conversațiile. Deși finlandezii au o gamă largă de sunete pe care le pot folosi ca semnale de fond când se află în poziția ascultătorului, preferă de obicei să folosească semnale vizuale, ca încuviințarea din cap, pentru a încuraja vorbitorul și a-i arăta că înțeleg la ce se referă. Aceas- tă evitare a semnalelor de fond sonore oferă siguranța că nu- mai persoana care are ceva de spus deține rolul vorbitorului. Un alt efect este că o conversație finlandeză sună destul de unilateral și artificial —lucru care pe străini, care sunt obiș- nuiți cu fundalul sonor, deseori îi deranjează. Această senza- ție este accentuată și de faptul că în conversațiile finlandeze sunt foarte puține întreruperi. Prin urmare, când un străin vor- bește cu un finlandez are deseori impresia că acesta nu doreș- te să vorbească, nu este atent și nici interesat de discuție.18 Această experiență cu greu ar putea fi trăită de un turist Care vizitează. Italia, unde conversația este un fel de „teren al tuturor”. În Italia conversațiile seamănă deseori cu niște com- petiții, mai ales dacă au loc între prieteni. În aceste cazuri vorbitorul își fixează deseori privirea pe ascultător, În timp ce Peter Collett acesta privește în altă parte. Desigur, acest lucru este exact opusul situației întâlnite în alte țări, în care ascultătorul îl pri- vește intens pe vorbitor, iar vorbitorul este mai puțin con- centrat pe ascultător. Într-o conversație italiană ascultătorul se uită deseori în jurul său, luând un aer plictisit, în timp ce vor- bitorul se mișcă încontinuu pentru a fi mereu în fața ascultă- torului și își folosește mâinile, încercând să capteze atenția acestuia. În Italia schimbarea rolurilor în conversație se face după modelul „scoicii” — preluat după celebra scenă din romanul lui William Golding, Lord of the Flies (Regele muștelor) în care un grup de băieți din Anglia e abandonat pe o insulă.19 Adu- nându-se pentru prima lor consfătuire, toți băieții vorbeau în același timp, așa că au stabilit o regulă ca, începând din acel moment, să vorbească pe rând — vorbitorul avea să fie cel care ținea în mână scoica uriașă găsită pe plajă. La italieni con- versațiile urmează modelul scoicii, nu pentru că ei ar dori să elimine dialogurile suprapuse — acest lucru ar fi aproape im- posibil —, ci pentru că persoana care are mâinile în aer este de obicei considerată ca fiind vorbitorul.20 În Italia un vorbitor care dorește să-și păstreze rolul trebuie să se asigure că are tot timpul mâinile în aer, că gesticulează și reușește să rețină atenția vorbitorului. Pe de altă parte, as- cultătorul nu produce un fundal sonor prea susținut, în parte pentru că vorbitorul nu are nevoie de încurajare spre a conti- nua să vorbească și în parte pentru că ascultătorul nu este foar- te dornic să rămână în ascultare, fiind din acest motiv mai pu- țin interesat să ofere un suport semnificativ vorbitorului. În conversațiile italienești ascultătorul refuză deseori să-și expri- me aprobarea, uitându-se în altă direcție în timp ce interlocu- torul său continuă să vorbească. Uneori acest gest poate duce la scene puțin teatrale, în care vorbitorul îl urmărește îndârjit pe ascultător, încercând să îl convingă să își abandoneze po- ziția gesticulând nebunește, în timp ce ascultătorul refuză să ratifice poziția vorbitorului, neacordându-i acestuia întreaga sa atenție. Pentru a arăta că intenționează să vorbească în con- tinuare, vorbitorul trebuie să-și mențină mâinile în aer și să se Gesturi împrumutate de la străini Indicatori în conversație. Italienii își folosesc mâinile pentru a men- ține atenția interlocutorului și a păstra rolul vorbitorului în cadrul conversației. 268 Peter Collett asigure că ascultătorul nu-și ridică mâinile solicitând rolul vor- bitorului. La prima mea vizită în Italia am fost izbit de felul în care se atingeau oamenii în timpul conversației. Când am vă- zut două persoane discutând și vorbitoarea atingându-l pe as- cultător pe braț, am presupus că era un gest afectuos. Ceea ce nu am remarcat la început a fost faptul că aceste atingeri au rol de „control”. Ele nu au intenția de a liniști ascultătorul, ci de a păstra rolul vorbitorul asigurându-se că ascultătorul nu își ridică mâinile! Când italienii vor să renunțe la rolul vorbitorului, lasă pur și simplu mâinile în jos, arătând că nu vor să mai con- tinue să vorbească. Un alt semnal de încheiere folosit de vorbitori este ridicatul din umeri, gest care are un sens foar- te apropiat de „Nu știu”, expresie folosită uneori de vorbi- torii din alte regiuni pentru a ceda rolul. Ascultătorii care doresc să vorbească pot fie să întrerupă vorbitorul, fie să îl apuce de braț, trăgându-l în jos și ridicându-și ei mâinile în aer. Ascultătorul care vrea să arate că nu dorește să preia rolul vorbitorului poate face acest lucru încrucișându-și bra- țele sau ținându-le la spate. Este un indicator al „noninten- ționalității” — arată că ascultătorul nu dorește să înceapă să vorbească. La urma urmei, cum ar putea să o facă fără mâini? Mâna Uneori putem identifica naționalitatea unei persoane de la distanță, observând cum își folosește mâinile. În parte pentru că unele națiuni gesticulează mai mult decât altele. Dacă ar exista un campionat al gesticulării pe națiuni, italienii ar câș- tiga din start. Preferința italienilor pentru gesticularea frene- tică este cunoscută de mult timp. În 1581, autorul cărții A Trea- tise of Daunccs (Un tratat al dansului) observa că „Italienii folo- sesc în conversație atât de multe gesturi încât dacă un englez i-ar vedea de la distanță, fără să audă ce spun, ar crede că sunt nebuni sau că vor să tragă pe sfoară pe cineva.” La polul opus, Gesturi împrumutate de la străini 269 autorul observă că un preot german în amvon se mișcă de par- că ar fi paralizat.21 Tindem să presupunem că națiunile care gesticulează mult au fost dintotdeauna mai animate și că națiunile care gesticulează foarte puțin, ca englezii, au fost întotdeauna re- ticente și neexpansive. Acest lucru nu este adevărat. Este ge- neral acceptat, chiar și de englezi, că nu sunt un popor prea expresiv și că nu se dau în vânt după manifestările nonver- bale spectaculoase. Totuși a existat o vreme în care gesturi- le au jucat un rol mult mai important în viața lor. O bună cunoaștere a posturilor și gesturilor era absolut necesară pentru orice actor din epoca elisabetană și piesele lui Shake- speare sunt pline de indicații de posturi expresive și mișcări ale mâinilor. Desenele lui Hogarth care prezintă scene din viața cotidiană în Anglia secolului al XVIII-lea arată că ges- ticularea era foarte la modă pe vremea aceea și că nu era re- zervată unor anumite pături sociale. Comportamentul dis- tins al oratorilor care vorbeau în fața Parlamentului sau al preoților în amvon în secolul al XIX-lea includea și o folosi- re extravagantă a gesturilor. Totuși în această perioadă a în- ceput să câștige teren un stil mai sobru de comportare în so- cietate și englezii au început să-și piardă interesul pentru gesticulare.22 Din punct de vedere istoric, francezii s-au îndreptat în di- recția opusă. Aceștia gesticulează astăzi plini de entuziasm, dar lucrurile stăteau cu totul altfel în secolul al XVI-lea. Îna- inte de venirea Caterinei de Medici de la Florența pentru a de- veni soția lui Henric al II-lea, nobilii de la curtea Franței folo- seau extrem de puțin gesturile, considerând că agitarea mâi- nilor în aer este un spectacol vulgar și trivial. Totuși în perioa- da Restaurației, francezii se alăturaseră deja națiunilor care gesticulează mult și au continuat să-și mențină această pozi- ție până în ziua de azi. Dacă veți compara un italian cu un francez, veți observa că gesturile lor diferă din mai multe puncte de vedere. În pri- mul rând, italianul își mișcă mâinile mai mult decât francezul. Totuși pozițiile degetelor în timpul gesticulării sunt mult mai 270 Peter Collett revelatoare. De regulă, francezii tind să folosească mai mult posturile deschise ale mâinilor, în timp ce italienii preferă „prinderea de precizie” în care degetul mare și arătătorul, de exemplu, se apasă reciproc sau în care vârfurile tuturor dege- telor se unesc. Un alt indiciu al naționalității poate fi întâlnit în ritmul gesticulării — mișcările francezilor înclină să fie mai languroase și mai regulate, în timp ce gesturile italienilor sunt mai sacadate și au un ritm variabil. Apoi, avem geometria ges- ticulării — cu alte cuvinte, spațiul în care se mișcă mâinile când gesticulează. Aici descoperim că francezii tind să își re- ducă mișcările la palme și antebrațe, în timp ce italienii își miș- că brațele cu totul. Prin urmare, gesturile italienilor sunt mai expansive și mai expresive. Un alt grup care gesticulează mult fără a folosi însă mișcă- rile expansive îl reprezintă evreii est-europeni. David Efron, care a făcut o analiză a gesturilor în New York în timpul celui de-al doilea război mondial, a observat că persoanele care pro- veneau din comunitățile evreiești din estul Europei își țineau coatele apropiate de corp și brațele la piept — palmele fiind mereu în mișcare dar niciodată departe de corp.23 Acesta este stilul de gesticulare caracteristic popoarelor oprimate — oa- menii doresc să intre în relație, dar se tem să își reducă meca- nismele defensive. Mâinile se întind în căutarea contactului, dar brațele și coatele stau în rezervă, apărând corpul de atacuri. Spre deosebire de circumferința redusă, aproape con- ciliantă a gesturilor evreilor, gesturile italienilor sunt foarte largi. Deoarece coatele lor nu sunt lipite de corp, mișcările sunt mult mai spectaculoase. Există diferențe între națiuni și în privința sensurilor atri- buite anumitor gesturi. Ridicarea degetului mare, gest în ge- neral considerat un semn de aprobare sau o urare de noroc, nu are întotdeauna conotații pozitive. În Grecia, parțial și în Australia, în zonele în care există comunități mari de greci, ri- dicarea degetului mare este o insultă. Este un gest castrator asemănător ca sens ridicării degetului mijlociu și este frecvent asociat cu expresia „Stai pe asta!” Merită să țineți minte acest lucru dacă vă gândiți să vizitați Grecia.24 Alegeți orice gest, Gesturi împrumutate de la străini 271 numai nu arătați degetul mare mașinilor care trec pe autostra- dă, pentru că nu va opri nici una! Un alt gest care poate fi interpretat greșit este faimoasa in- sultă grecească, moutza. Palma cu degetele răsfirate este pre- zentată persoanei pe care doriți să o insultați. Moutza vine din vechiul obicei bizatin de a plimba infractori înlănțuiți pe străzi unde populația locală ridica de jos gunoaie și pământ încer- când să îi nimerească în față. Din fericire acest obicei dezono- rant a dispărut demult, dar moiitza s-a perpetuat ca o insultă foarte violentă, deseori însoțită de expresii ca „Lua-te-ar dra- cu!” sau „Du-te naibii!” Desigur, pentru străini moiitza pare o inocentă expunere a celor cinci degete, deci poate fi confun- dată cu gestul care indică cifra cinci. Se spune că așa s-a și în- tâmplat cu câțiva ani în urmă când echipa engleză de fotbal Nottingham Forest juca cu un club grecesc din Atena.25 Cores- pondentul sportiv al unui ziar britanic a relatat că un grup de fani ai echipei grecești s-au apropiat de autocarul care îi trans- porta pe jucătorii britanici și au arătat cu mâna estimarea lor despre scorul final al meciului — cinci-zero! Bietul reporter nu înțelesese că era vorba de o insultă violentă și nu de o pre- dicție lansată înainte de meci. O greșeală similară s-ar putea produce în cazul faimosului gest V-de-la-Victorie. După cum se știe, acest gest este realizat îndepărtând arătătorul de degetul mijlociu, ținând restul de- getelor strânse în pumn și întorcând mâna cu palma spre in- terlocutor. In majoritatea țărilor poziția palmei nu contează și gestul victoriei poate fi realizat la fel de corect cu palma spre exterior sau spre individ. Totuși în țări ca Grecia și Marea Bri- tanie, poziția palmei are o importanță crucială. În Grecia exis- tă o versiune miniaturală a moutzei în care se folosesc numai arătătorul și degetul mijlociu, restul degetelor fiind strânse iar palma îndreptată spre exterior. Acest gest insultător este une- ori însoțit de expresia „Tacă-ți fleanca!” sau „Cară-te!” Ca și faimosul gest al lui Churchill — V-de-la-Victorie — moutza mi- niaturală este executată cu palma spre exterior. De aceea, pen- tru a evita orice confuzie, grecii fac gestul victoriei cu palma spre interior. Totuși acest gest este identic cu faimoasa insul- 272 Peter Collett tă britanică în formă de V. Când britanicii vor să se insulte unii pe alții, fac deseori un semn în formă de V cu palma spre in- terior. Faptul că britanicii și grecii au ales același gest pentru a exprima mesaje complet diferite poate duce la confuzii in- ternaționale — când un grec execută gestul în V cu palma spre el, acesta vrea să spună de fapt „Victorie!”, dar un englez poa- te crede că îl insultă. Dacă palma se află în poziție inversă, si- tuația se schimbă. Acum britanicul vrea să transmită mesajul „Victorie!” iar grecul crede că este insultat.26 Unele gesturi se rezumă la o anumită țară, altele la o anu- mită regiune din țara respectivă. Există și gesturi care pot fi întâlnite în mai multe țări — de exemplu, gesturile băutului. Când o persoană vă oferă de băut mimând actul ducerii pa- harului la gură, deseori se poate stabili țara ei de origine după felul în care ține degetele. Persoanele din țările unde se bea multă bere, ca Marea Britanie, Olanda, Germania și Belgia, tind să strângă degetele în jurul unui pahar de bere imaginar, patru degete arcuindu-se și aflându-se în fața degetului mare. Persoanele care vin din țări în care se bea multă vodcă — de exemplu Rusia, Ucraina sau Polonia — folosesc gestul care imită forma paharului mic de vodcă. Aici primul și al doilea deget se arcuiesc spre degetul mare și mâna face unul sau două gesturi scurte care simulează turnarea conținutului ra- pid pe gât. Oamenii care vin din țări unde se bea vin, ca Fran- ța, Italia sau Spania, imită de obicei o sticlă de vin închizând degetele în pumn, lăsând degetul mare întins spre exterior și indicând cu el spre gură. Gestul este realizat uneori ridicând mâna deasupra gurii pentru ca gâtul „sticlei” să fie îndreptat în jos. În această formă gestul imită vechiul obicei de a bea din ploscă, în care plosca era ridicată deasupra capului, iar vinul era turnat în gură. De aceea, este foarte probabil ca gestul „sti- clei de vin” să fie un vestigiu — cu alte cuvinte, un gest înră- dăcinat într-o practică străveche care a dispărut între timp. Comparând națiunile, vedem că unele gesticulează mai mult decât altele și că le putem împărți în trei mari grupe. În prima grupă intră popoarele nordice — suedezii, finlandezii, norvegienii și danezii — care folosesc foarte puțin gesturile și Gesturi împrumutate de la străini 273 care comparativ cu alte țări, sunt ageamii în comunicarea de acest tip. In această categorie intră și japonezii, coreeni și chi- nezii care folosesc și ei foarte puțin gesticularea. A doua gru- pă include britanicii, germanii, belgienii și rușii, care folosesc moderat gesturile. Popoarele din această categorie tind să își folosească mâinile numai când sunt pradă unor emoții puter- nice, când trebuie să comunice la distanțe mari și când simt nevoia de a se amenința sau insulta unii pe alții. În a treia gru- pă intră italienii, francezii, grecii, spaniolii și portughezii. Aici intră și popoarele sud-americane, ca argentinienii și brazilie- nii, care au fost puternic influențate de italieni, spanioli și por- tughezi. Aceste trei grupe se potrivesc pentru țările care au o cultură uniformă sau un grup cultural dominant. În țările mul- tietnice ca Statele Unite, această clasificare nu mai este la fel de eficientă, pentru că anumite grupuri etnice din țara respec- tivă folosesc limbajul nonverbal mai mult decât altele. Acest lucru arată că o cultură joacă un rol mult mai important decât naționalitatea în stabilirea comportamentului. Unii indicatori sunt universali, alții sunt locali. Indicatorii universali vin din zestrea biologică comună — de exemplu, ochii măriți din expresia facială a fricii constituie o trăsătură înnăscută a reacției umane la frică și din acest motiv se întâl- nesc pe toate continentele. Totuși unii indicatori sunt extrem de răspândiți nu pentru că ar fi reacții înnăscute, ci pentru că au fost copiați și împrumutați de popoarele de pe tot globul. Faptul că aproape în toate țările de pe glob tinerii poartă șepci de baseball cu borul în spate nu are nimic în comun cu biolo- gia — este pur și simplu un gest la modă. Apoi există și indi- catori locali care apar numai în anumite grupuri de oameni. Și ei își datorează existența inventivității culturale, de aceea sunt mult mai predispuși la schimbări decât indicatorii pro- gramați biologici. Uneori este destul de dificil de diferențiat între indicatorii universali și indicatorii locali și, în absența do- vezilor contrare, putem presupune că înțelesurile pe care le atribuim noi anumitor acțiuni sunt similare cu cele atribuite de persoane din alte părți ale lumii acestor acțiuni. Dar, așa cum am văzut, există numeroase cazuri când persoane din 274 Peter Collett zone geografice diferite atribuie un înțeles total opus acelorași acțiuni. Când ignorăm acest fapt, neînțelegerile pot apărea foarte ușor. Dacă unele dintre ele pot fi amuzante și nesemni- ficative, altele pot avea consecințe mult mai grave. Capitolul 12 Gesturi ale fumătorilor Felul în care fumează o persoană spune multe despre felul ei de a fi, despre sentimentele ei și despre cum dorește să fie percepută de alte persoane. Fumatul este o activitate foarte bogată în informații despre persoana fumătorului, despre atitudinea ei față de fumat și relația cu alte persoane. Învățând să descifrăm acești indicatori compor- tamentali, putem înțelege ce „spun” fumătorii despre ei — de unde vin, tipul lor de personalitate, dispoziția, lucrurile pe care vor să le realizeze, chiar dacă ei nu conștientizează asta. Dacă sunteți fumător, înțelegerea acestor indicatori vă va aju- ta să sesizați ce fel de mesaje transmiteți și ce spune stilul dumneavoastră de a fuma despre dumneavoastră. Cercetările științifice despre stilul de a fuma — așa-numi- ta „topografie a fumatului” — au analizat în amănunt meca- nica fumatului.1 Au măsurat intervalul de timp necesar pen- tru fumatul unei țigări și al unui trabuc, de câte ori se trage în piept, durata, volumul, intervalul în care fumul este ținut în gură înainte de a fi tras în piept, intervalul în care fumul ră- mâne în plămâni și intervalul dintre două respirații succesive. Variațiile acestor trăsături ne oferă foarte multe informații de- spre fumat și despre felul în care fumătorul își dozează canti- tatea de nicotină ingerată. În plus, felul în care o persoană își aprinde țigara sau trabucul, modul în care îl ține, poziția sa în gură, gesturile pe care le face între două inhalări succesive — 276 Peter Collett toate acestea oferă indicii importante despre impresia pe care fumătorul încearcă să o transmită. Încercările științifice de a înțelege atracția fumatului sunt de obicei exprimate în termeni pur chimici. Totuși în cea mai mare parte fumatul este o activitate care se desfășoară în com- pania altor persoane, fiind de aceea foarte influențat de im- presia socială pe care fumătorii încearcă să o transmită. Cum ținem țigara În cea mai mare parte a timpului când o țigară sau un tra- buc este aprins, nu este realmente fumat ci lăsat în gură, pus într-o scrumieră sau ținut în mână. Cele trei feluri principa- le de a ține țigara sunt „penseta”, „săgeata” și „picioarele”, În „poziția pensetei”, țigara sau trabucul este ținut între de- getul arătător și degetul mare, în „poziția săgeții”, țigara este ținută între degetul mare, arătător și degetul mijlociu — ca și cum ați ține o săgeata pe care vă pregătiți să o aruncați la țintă. În „poziția picioarelor”, țigara sau trabucul este ținut de arătător și degetul mijlociu — cu alte cuvinte, între cele două degete pe care le folosim pentru a imita cu mâna actul mersului. În esență, există două moduri de a prinde cu mâna un obiect — „prinderea în forță” și „prinderea cu precizie”.2 În „prinderea în forță”, degetul mare și celelalte patru degete se strâng în jurul obiectului, în timp ce în „prinderea cu preci- zie” sunt folosite numai degetul mare și arătătorul. Una din- tre trăsăturile care îl deosebesc pe om de cimpanzeu și de alte primate este „opozabilitatea” degetului mare și faptul că pu- tem apuca un obiect cu mai multă abilitate decât rudele noas- tre neumane. „Prinderea în forță” nu joacă nici un rol în actul fumatului, dar „prinderea cu precizie” apare în „pensetă” și în „săgeată”. Interesant este că „poziția picioarelor” nu se poa- te încadra în schema „forță/precizie”. De fapt, este specifică fumatului — singurul moment în care oamenii apucă un obiect numai cu arătătorul și degetul mijlociu este când țin o Gesturi ale fumătorilor țigară sau un trabuc. Atracția acestei poziții este că țigara sau trabucul nu împiedică desfășurarea altor activități — permite fumătorului, dacă este nevoie, să țină și un alt obiect în aceeași mână. Acest lucru îl ajută să lase impresia că fumatul este o activitate secundară. Există și alte moduri de a ține țigara sau trabucul. De exem- plu, pot fi ținute între degetul mare și inelar, între degetul mij- lociu și inelar sau între inelar și degetul mic. Totuși acestea sunt rare, fiind de aceea folosite numai pentru a identifica personajele negative sau străinii în filme. Mesajul transmis de ele este foarte clar — o persoană care nu poate fuma așa cum se cuvine, nu este de încredere. Sexul fumătorului Din anumite puncte de vedere topografia fumatului este foarte asemănătoare pentru femei și bărbați — în medie trag cam același număr de ori în piept fumul unei țigări, iar dura- ta și intervalul dintre două respirații este același. Totuși sexe- le diferă în anumite privințe — cea mai evidentă este interva- lul dintre expirație și inspirație; bărbații țin fumul în plămâni mai mult decât femeile, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care absorb mai multă nicotină decât ele. Cele mai importante diferențe dintre sexe nu vor fi întâl- nite în topografia fumatului, ci în felul în care bărbații și fe- meile își manipulează țigările — în felul lor de a aprinde țiga- ra, de a o ține în mână, de a o pune în gură. Atât bărbații, cât și femeile folosesc „penseta” dar în general în maniere foarte diferite. Bărbații tind să folosească o „pensetă” deschisă, for- mând un cerc între degetul mare și arătător, în timp ce femei- le sunt mai înclinate să folosească o „pensetă” închisă redu- când spațiul dintre cele două degete. „Penseta” închisă este foarte răspândită printre fumătorii de marijuana, în mare par- te pentru că le permite să fumeze țigara până la capăt. De fapt, asocierea este atât de puternică încât simplul gest este recu- noscut ca o aluzie la marijuana. 278 Peter Collett Există mai multe variante ale „poziției picioarelor”. Una este „poziția piciorului îndoit”, în care țigara este așezată în- tre degetul arătător și mijlociu, ambele degete fiind îndoite; în „poziția piciorului întins” ambele degete rămân drepte. Deoa- rece țigara este mai ușor de ținut în mână prin îndoirea dege- telor, „poziția piciorului îndoit” este mai comodă acesta fiind și motivul pentru care este folosită atât de bărbați, cât și de fe- mei. „Poziția piciorului întins” este mai dificil de realizat, dar este mai elegantă, fiind preferată de femei. „Poziția piciorului îndoit” Bărbații și femeile tind să își țină țigările la distanțe diferi- te de baza degetului. Fiecare deget are trei falange. Dacă vă imaginați că ultima falangă reprezintă laba piciorului, falan- ga mijlocie gamba și falanga cea mai apropiată de palmă coap- sa, iar punctul în care degetele se întâlnesc este șoldul, atunci veți observa că majoritatea oamenilor folosesc o prindere „la nivelul gambei” — cu alte cuvinte, folosesc falangele mijlocii ale degetelor pentru a ține țigara. Femeilor le place „poziția labei piciorului”, păstrând degetele întinse. Același lucru este valabil și pentru bărbații care vor să transmită o impresie de sofisticare. Totuși bărbați care au o muncă manuală sunt încli- nați să folosească o prindere „la nivelul coapselor” sau chiar una „la nivelul șoldului”, cu degetele îndoite. Gesturi ale fumătorilor 279 „Poziția piciorului întins” Cele mai mari diferențe între sexe în privința stilului de a fuma pot fi întâlnite în amplasarea palmei și în poziția înche- ieturii. Bărbații sunt mai înclinați să țină mâna în care au țiga- ra foarte aproape de corp, cu încheietura dreaptă, îndoind de- getele spre interiorul palmei. Aceste posturi convenționale res- pectă o regulă primitivă care le cere bărbaților să rămână vi- gilenți: de aceea încheietura rămâne dreaptă, mâinile sunt ți- nute în jos și degetele îndoite ca o pregătire pentru atac sau apărare. Există și momente în care bărbații țin țigara într-un mod ceva mai relaxat, cu încheietura flexată (adică palma în- doită către încheietură), dar dacă nu încearcă să dea impresia de epuizare, bărbații nu țin de obicei țigara cu încheietura în- tinsă (cu palma îndoită spre exterior). După cum arată Richard Klein, prinderea țigării între arătător și degetul mare le „per- mite bărbaților duri să fumeze și să își arate articulațiile dege- telor. Ori de câte ori doi bărbați sunt într-o poziție de concu- rență sau rivalitate, indiferent dacă de natură politică sau se- xuală, sunt atenți să-și arate unul altuia spatele palmei, de obi- cei strânsă în pumn.”3 Dar chiar și atunci când nu există con- curență, bărbaților le place să țină țigara arătându-și articula- țiile degetelor. Găsirea unui motiv pentru a și le expune în acest fel îi face să se simtă mai virili. Pentru femei, poziția mâinii care ține țigara este foarte di- ferită. Degetele sunt mai probabil întinse, pentru a expune pal- 280 Peter Collett ma, iar mâna este ridicată și ținută departe de corp, mai de- grabă decât lăsată în jos și apropiată de corp, creând astfel o impresie generală de vulnerabilitate. Dacă încheietura unui bărbat este tipic rigidă, încheietura unei femei este fie flexată, fie întinsă. Când o femeie își ține încheietura dreaptă, deseori o face pentru a-și expune încheietura. În acest gest mâna este ridicată mult și ținută la distanță de corp, palma este expusă și partea interioară a încheieturii este vizibilă pentru toată lu- mea. Inconștient, femeile folosesc această postură pentru a atrage atenția asupra încheieturilor lor, pentru că ele sunt niș- te părți vulnerabile și fragile ale corpului. Arătându-și înche- ieturile, o femeie arată sumisivitate și teoretic acest lucru o face mai atrăgătoare pentru bărbați. În unele cazuri, bărbații folo- sesc același gest pentru a-și exprima orientarea sexuală. Atât Oscar Wilde, cât și Noel Coward preferau această poziție. „Poziția săgeții” Identitatea sexuală poate fi exprimată și în alte moduri. Când o femeie aruncă scrumul din vârful țigării, tinde să facă acest lucru foarte blând, întinzând degetul arătător, în timp ce bărbatul preferă să facă gestul mai viguros, cu degetul arătă- tor flexat. La fel, când stinge o țigară, femeia este mai înclina- tă să o apese ușor, în timp ce bărbatul preferă să o îndoaie și să o strivească sub presiunea degetului mare!4 Gesturi ale fumătorilor 281 Mediul înconjurător Fumatul poate oferi informații și despre meseria persoanei care fumează. De exemplu, oamenii care lucrează în aer liber tind să folosească „gestul adăpostului” când aprind își țigara. Mâinile formează un fel de cupă pentru a proteja flacăra de vânt și ploaie. Aceste persoane sunt și înclinate să țină țigara într-o manieră diferită — de obicei, folosesc o „poziție arcui- tă”, țigara fiind ținută cu vârful arătătorului, degetului mare și degetului mijlociu iar capătul aprins este îndreptat spre inte- riorul și nu în afara palmei. Atât „adăpostul” cât și „arcuirea” au evoluat ca modalități de apărare împotriva elementelor na- turii, dar fumătorii pentru care ele au devenit obiceiuri le folo- sesc deseori și în spații închise. Practic, aceste gesturi oferă pro- tecție; simbolic, ele protejează actul fumatului de privirile cu- rioase. De aceea, ele sunt preferate și de școlarii care fumează în ascuns — natura interzisă a actului și tensiunea resimțită sunt amplificate de maniera mascată de a ține țigara. Curtarea Până acum câțiva ani o femeie care scotea din geantă o ți- gară la un eveniment social era îndreptățită să aștepte ca un bărbat să se apropie și să îi ofere un foc. Ritualul aprinderii ți- gării unei femei mai este încă pentru bărbați și femei o ocazie de a schimba semnale de curtare — bărbatul își poate pozițio- na în așa fel corpul și bricheta pentru a-și exprima interesul și a examina femeia de aproape în timp ce aceasta este ocupată cu aprinderea țigării. În ce o privește, femeia poate răspunde atingând ușor mâna bărbatului, aparent pentru a nu își pier- de echilibrul dar în realitate pentru a stabili un contact fizic. Ea își poate manifesta interesul față de bărbat desprinzându-se ușor și privindu-l în ochi, prelungind puțin privirea în timp ce îi mulțumește. Farmecul acestui ritual este că le permite oa- menilor să schimbe semnale sugestive foarte rapid și cu toată ambiguitatea cerută de ritualul de curtare. 282 Peter Collett În general, semnalele de curtare schimbate de bărbați și fe- mei se bazează pe caracteristicile sexuale secundare care îi di- ferențiază. Indivizii care doresc să atragă membri ai sexului opus fac acest lucru subliniind și exagerând diferențele, în timp ce oamenii care doresc să descurajeze atențiile estompea- ză aceste diferențe și le maschează. Acest lucru este valabil și pentru fumat și curtare. O femeie care vrea să își sublinieze fe- minitatea face de obicei acest lucru accentuând stilul de fumat feminin — adoptând „poziția picioarelor întinse”, arătându-și încheietura, folosind vârfurile degetelor și fumând încet. Băr- bații reacționează inconștient la aceste semnale — știu că fe- meia care le folosește are un aer sexy, dar nu pot explica de ce o găsesc atât de atrăgătoare. Există mai multe motive pentru care fumatul este consi- derat sexy. În primul rând, având în vedere că el nu era în mod tradițional un element al rolului feminin, femeile care fumau erau considerate emancipate sexual. Acest lucru era foarte vizibil în anii ’20 când fetele tinere scandalizau socie- tatea, adoptând obiceiul bărbătesc de a fuma și făcând acest lucru în public! Deși această asociere nu mai există probabil, mulți bărbați continuă să creadă că o femeie care fumează este mai sexy decât una care nu fumează. Apoi există simbo- lismul falie al țigărilor și trabucurilor și conexiunea foarte puternică între fumat și sex, în care țigara joacă un rol cen- tral chiar înaintea preludiului și imediat după actul sexual prin fumatul post-coital. Fumatul ridică pe neobservate problema seducției. „Nu tre- buie să uităm”, spunea Jean Cocteau, „că un pachet de țigări, ceremonia scoaterii unei țigări din pachet, aprinderii ei cu o brichetă și straniul nor de fum care ne înconjoară au sedus și au cucerit o lume întreagă.” Ori de câte ori un fumător își aprinde o țigară, arată că a fost sedus. Fumând sugestiv, el poate fi în același timp seducător. Modul languros, calm în care țigara este ridicată către gură și ținută între buze, felul în care este savurat fumul și expulzat din gură — toate aceste mișcări ne reamintesc actele de iubire. Deși oamenii nu reali- zează, trag de multe ori concluzii despre comportamentul unei Gesturi ale fumătorilor persoane în pat după felul în care aceasta fumează o țigară. Din acest motiv flirtul cu fumul de țigară are atât de mult suc- ces — ghidează sugestiv impresiile partenerului fără ca aces- ta să realizeze măcar. Țigara ca suport Țigările și trabucurile pot fi folosite ca elemente de decor pentru a face mai credibilă o performanță socială total artifi- cială. Pentru o persoană care nu se simte în largul ei în com- pania altor oameni, fumatul poate oferi un mod de distrage- re a atenției de la obiectul temerilor, o mască și un sentiment de securitate. Țigările pot fi folosite și ca „obiecte tranziționa- le”, mediind între lumea interioară și cea exterioară și jucând același rol ca pătura liniștitoare sau ursulețul de pluș.5 Ele aju- tă oamenii să facă față problemelor vieții. În funcție de strate- giile pe care le folosesc, oamenii pot fi împărțiți în trei catego- rii — cei care caută ajutorul prietenilor, cei care caută sfatul unor specialiști sau experți și cei care preferă să își rezolve pro- blemele singuri. Oamenii aparținând ultimei grupe sunt cei mai înclinați să se „trateze singuri” — în fața unei probleme este mult mai probabil să întindă mâna către o țigară care să îi ajute să se descurce.6 Una dintre preocupările majore ale persoanelor timide este ce să facă cu mâinile când se află în compania altor persoane. Fumatul rezolvă deseori problema, ținând mâinile ocupate și dându-le ceva de făcut. După cum am văzut, persoanele an- xioase au nevoie de reasigurări și deseori se liniștesc singuri, atingându-și fața sau acoperind-o parțial cu mâna. Problema acestor gesturi de autoliniștire este că uneori atrag atenția asu- pra persoanei care se simte anxioasă. Fumatul oferă totuși per- soanelor timide un motiv foarte logic de a-și atinge fața și a o acoperi cu mâinile. De asemenea, le dă ocazia să se ascundă în fum, creând un ecran protector împotriva altor persoane. Interesant este că ecranele de fum pot funcționa și în sens opus. De exemplu, când o femeie creează un văl de fum în ju- 284 . Peter Collett rul feței sale, își dă un aer misterios. Aici ecranul de fum nu are un rol defensiv ci seducător. Fumatul oferă și o protecție împotriva lumii pentru că este un gest regresiv — îl aduce pe fumător înapoi la faza orală din dezvoltarea sa psihosexuală, când plăcerea era mediată de gură. Când Freud a spus „Nu mai încape nici o îndoială că fu- matul este o formă de plăcere orală”, el nu se referea doar la propriul său atașament față de tutun, ci și la faptul că plăce- rea orală este liniștitoare din cauza asocierii ei cu hrănitul la sân. Când fumătorii iau o țigară sau un trabuc în gură, fac mai mult decât să fumeze; se recreează legătura de securitate pe care o simțeau când erau la sânul mamei. Pe lângă faptul că s-a descoperit că fumătorii care au fost înțărcați devreme au avut dificultăți mai mari în a renunța la fumat mai târziu, se știe și că fumătorii înrăiți au preocupări orale mai multe de- cât cei care fumează puțin — sunt mai înclinați, de exemplu, să sugă capătul creionului și să își muște unghiile.7 Indicatorii în conversație Fumatul joacă un rol important și în conversație. Să consi- derăm, de exemplu, că doi bărbați stau de vorbă și unul fu- mează iar altul nu. Când persoana care nu fumează se opreș- te din vorbit un moment, fumătorul este înclinat să presupu- nă că a terminat ce avea de spus și că poate interveni și el. Dar când persoana care fumează ezită un moment, nefumătorul îi va acorda circumstanțe atenuante și îi va permite să continue cu ceea ce avea de spus. Această calitate de a ajuta persoana să-și păstreze cuvântul a fost recunoscută de William Thacke- ray în secolul al XIX-lea. „Bărbați onorabili care au o țigară în gură”, remarca el, „au un avantaj fizic considerabil în conver- sații. Se pot opri din vorbit dacă doresc — dar pauzele făcute nu par niciodată dezagreabile, fiind alimentate de pufăitul ți- gării.”8 Țigările ajută și la începerea conversațiilor și consolidarea relațiilor. Înainte ca fumatul să devină un obicei care a ieșit din Gesturi ale fumătorilor 285 modă, țigările erau folosite deseori ca pretext pentru începe- rea unei conversații — o persoană oferea o țigară și un foc, cealaltă accepta și se forma imediat o legătură de încredere și prietenie. Acest proces nu este nicăieri mai evident ca în răz- boi, unde țigările sunt moneda prieteniei și fumatul creează legături puternice între soldați. Gestul oferirii unei țigări este, atât în această situație cât și în alte circumstanțe, unul foarte primitiv, nu numai pentru că reprezintă un dar, ci și pentru că este prometeic — este un dar al capacității specific umane de a aprinde un foc. Celălalt motiv pentru care țigările creează legături mai strânse între oameni este faptul că acestea oferă o metodă de schimbare a dispoziției. După cum sublinia Ri- chard Klein, cadoul unei țigări este întotdeauna unul de liniș- tire.9 Oferă persoanei un mod de a se relaxa, de a reevalua si- tuația și de a ascunde grijile într-un nor de fum. Personalitatea Țigările și trabucurile pot fi folosite și agresiv. Urmăriți un grup de fumători și veți remarca deseori că persoana dominan- tă gesticulează cu țigara ca și cum ar avea în mână o sabie. Ob- servați „poziția spadasinului”, în care țigara este ținută între degetul mare și arătător, cu capătul aprins îndreptat în altă di- recție și palma în sus. Faptul că această postură face mai difi- cil fumatul oferă un indiciu esențial al agresivității sale laten- te; faptul că țigara este ținută ca o spadă este un alt element ca- re indică acest sentiment. Când o persoană spune un lucru care displace fumătorului, acesta poate „para” remarca ridicându-și țigara — ca și cum ar bloca un atac fizic. Acest gest poate fi ur- mat de o „fandare”, în care capătul aprins al țigării este îndrep- tat și apoi împins în direcția capului partenerului. Având o țin- tă bună și alegând perfect momentul, duelul verbal se poate încheia cu oferirea unui trabuc sau a unei țigări. Când celălalt nu fumează, de obicei nu apare nici o „luptă”. Felul în care fumează o persoană este legat și de alte aspec- te ale personalității. Cercetările topografiei fumatului, de Peter Collett exemplu, arată că persoanele tip A (indivizii competitivi și ne- răbdători) nu diferă neapărat de persoanele tip B (indivizii co- operanți și răbdători) din punct de vedere al numărului de in- halări sau al volumului de aer care trece prin plămâni. Dar persoanele tip A țin fumul în plămâni cam 70% mai mult de- cât persoanele tip B.10 Acest lucru permite persoanelor tip A, care sunt mai anxioase, să se liniștească. Felul in care o persoană expiră când se află în compania al- tor persoane oferă de asemenea indicii despre personalitatea ei.11 Persoanele care preferă „atacul frontal” și suflă fumul în față înglobându-și partenerul într-un nor de fum, tind să fie dominante și agresive. Persoanele care suflă fumul în sus tind să fie politicoase și sigure pe ele. Cele care suflă fumul în jos sunt de obicei sumisive și mai curând modeste, semănând pu- țin cu cele care suflă fumul din colțul gurii în lateral și care par să sufere și ele de o lipsă de încredere. Apoi vin cele care suflă fumul pe nas. Ca și cele care „atacă frontal”, acestea tind să fie dominante și agresive, cam ca un taur. Indivizii care su- flă fumul în sus sau în față preferă să își anunțe prezența um- plând atmosfera cu un nor de fum; cei care preferă să sufle fu- mul în jos sau lateral sunt mai politicoși, nu agreează acest mod de invadare a spațiului altora prin învăluirea cu im nor de fum așa că îl îndreaptă în altă direcție. Pe lângă felul în care oamenii fumează țigara, faptul că fumează -— și cantitatea de țigări fumată pe zi — poate adău- ga alte informații despre personalitatea lor. Psihologii au des- coperit că există diferențe moderate dar semnificative între personalitatea fumătorilor și nefumătorilor — de exemplu, fumătorii tind să fie mai extravertiți, mai impulsivi și mai ne- vrotici.12 Se pare că extravertiții sunt atrași de țigări pentru că sunt mai puțin stimulați decât introvertiții și simt nevoia impulsului oferit de nicotină. S-a mai sugerat și că numărul extravertiților care fumează este atât de mare pentru că aces- tora le este greu să renunțe la fumat — ideea fiind că dife- rența dintre numărul extravertiților și introvertiților care se apucă de fumat nu este foarte mare, dar pentru că introver- tiții reușesc mai ușor să se lase de fumat, există întotdeauna Gesturi ale fumătorilor 287 mai mulți extravertiți decât introvertiți printre fumători.13 De asemenea, merită observat că presiunea socială de a se conforma obiceiului de a fuma al prietenilor și colegilor este mult mai mare pentru extravertiți, pentru că ei petrec mai mult timp în compania prietenilor și sunt mai dornici de a se face plăcuți decât introvertiții. Legătura dintre impulsivi- tate și fumat este destul de directă — persoanele neinhibate care caută experiențe noi sunt mult mai predispuse la fumat. Diferența de dispoziție între momentele în care fumează și cele în care nu au o țigară în mână poate fi și ea extrem de atrăgătoare, într-un sens negativ, pentru persoanele cu o im- pulsivitate crescută. În final, nevroticii sunt atrași de țigări, întrucât ele promit să le reducă anxietatea și îngrijorarea in- tensă pe care o trăiesc în anumite momente. Țigările le oferă un suport social, un mod de a părea ocupați și de a se ascun- de, atât în sens propriu cât și în sens figurat, în spatele unei cortine de fum. Dispoziția Trăsătura unică a tutunului este capacitatea sa de a produ- ce stări fiziologice complet opuse — pe de o parte, poate fi fo- losit ca un mijloc de stimulare, un mod de a se trezi, iar pe de altă parte, poate fi folosit pentru a se liniști. Această proprie- tate „bifazică” a tutunului se datorează în întregime felului în care fumează oamenii — când vor să se relaxeze încearcă să absoarbă mai multă nicotină și când vor să se simtă stimulați absorb mai puțină. Asta pentru că dozele mici de nicotină au un efect stimulativ, imitând în parte acțiunea acetilcolinei, un neurotransmițător care transmite mesaje de la nervi la mușchi, în timp ce dozele mari de nicotină acționează ca un sedativ. Urmărind felul în care fumează oamenii, putem vedea ce fel de dispoziție vor să își creeze — o stare de relaxare când fu- mează mult sau rețin fumul în plămâni mai mult timp sau o stare de stimulare când trag mai puțin fum în plămâni pentru un interval mai scurt de timp. 288 Peter Collett Fumătorii pretind că fumatul îi ajută să se relaxeze, dar există dovezi din ce în ce mai numeroase că aceștia sunt mai încordați și mai stresați când nu fumează și că fumatul le ofe- ră doar o eliberare temporară de stresul pe care îl resimt între două țigări.15 Relația pozitivă dintre nevrotism și fumat se poate datora și faptului că persoanele anxioase sunt mai pre- dispuse să se apuce de fumat, dar poate fi legată și de faptul că fumatul induce un sentiment de anxietate generalizată din cauza disconfortului produs de lipsa de nicotină. Combinând aceste două efecte, nu este deloc surprinzător că fumătorii în- registrează scoruri de nevrotism mai mari decât nefumătorii. Este ca și cum fumătorii ar avea o personalitate de tipul Je- kyll-și-Hyde — tensionați și potențial iritabili între țigări și re- laxați sau plini de energie când fumează. Nefumătorii sunt mult mai echilibrați. Stările sufletești variază și la ei, dar schimbările sunt mai puțin pronunțate și nu sunt legate de prezența sau absența nicotinei în sânge. Urmărind felul în care un fumător ține țigara sau trabucul în gură putem afla foarte multe despre starea lui sufletească și despre impresia pe care încearcă să o creeze. La bărbați câ- teva feluri de a ține țigara în gură sunt foarte revelatoare. Unul este maniera „Clint Eastwood”, în care țigara sau trabucul se ține orizontal între buze sau dinți. Așa își ținea Clint Eastwood trabucul în rolul din westernul italian The Man With No Name (Bărbatul fără nume) — este o manieră de a ține țigara care transmite un puternic sentiment de masculinitate. Apoi vine postura „FDR”, intitulată astfel după președintele Franklin Delano Roosevelt, unde trabucul, țigara sau în acest caz port- țigaretul său are o poziție ascendentă, asemănătoare cu teaca pentru penis folosită de băștinașii din Noua Guinee. Starea su- fletească a posturii „FDR” o reprezintă siguranța de sine și op- timismul în fața adversităților. Ultima este postura „Bogart”, intitulată astfel după cele- brul actor Humphrey Bogart, în care țigara atârnă din gură. Aici starea sufletească este una de preocupare și reflecție, une- ori amenințătoare. Cu câteva decenii în urmă a existat un mo- ment în care orice bărbat care voia să fie la modă-trebuia să Gesturi ale fumătorilor 289 Peter Collett folosească postura „Bogart”. Printre care și câțiva actori fai- moși ca James Dean, John Wayne și Humphrey Bogart însuși. Ca semn al stăpânirii de sine postura „Bogart” aproape a dis- părut; ea se mai păstrează numai în Franța unde a devenit o caracteristică a felului în care fumează bărbații — un semn, nu atât în sensul stăpânirii de sine, ci mai mult al mesajului „ega- lite et fraternite”. La vremea lor, majoritatea președinților Fran- ței — De Gaulle, Pompidou, Mitterrand, Chirac — au fost fo- tografiați cu o țigară proletară atârnând între buze — lucru pe care nici un politician englez sau american care se respectă nu s-ar fi gândit să îl facă. Modul în care un fumător își ține țigara în gură transmite o varietate de mesaje în cazul bărbaților. Femeile folosesc ra- reori aceste posturi. În parte pentru că de obicei femeile nu lasă țigara în gură între două inhalații — decât dacă, desigur, încearcă să arate ca un fel de femme fatale sau ca Dot Cotton din EastEnders. Diferența esențială între aceste două arhetipuri este că în vreme ce Dot Cotton vorbește întotdeauna cu țiga- ra în gură, o femme fatale convingătoare nu face acest lucru nici- odată, în schimb,- lasă țigara să vorbească în locul ei. La urma urmei, asta fac țigările și trabucurile tot timpul — ne transmit mesaje despre persoanele care le fumează. Capitolul 13 Cum ne dăm de gol Vă pregătiți să plecați dimineața la serviciu. Ieșiți pe ușă, vă urcați în mașină, conduceți prin trafic, par- cați mașina și intrați în clădire. Bărbatul de la re- cepție vă salută când intrați și îi răspundeți. Urcați spre biro- ul dumneavoastră și vă așezați. Secretara intră pe ușă, vă sa- lută și vă înmânează corespondența. Îi răspundeți la salut și îi mulțumiți, apoi ea pleacă. Sunteți gata să începeți o nouă zi. Sunteți evident o persoană cu un ascuțit simț al observa- ției, pentru că în timp ce vă îndreptați spre biroul dumnea- voastră ați detectat niște amănunte pe care puțini oameni le-ar fi remarcat. Ați văzut că a fost schimbat cadranul ceasului de pe peronul gării, că steagul de la primărie alunecase la jumă- tatea stâlpului de susținere și că liniile care delimitează locu- rile din parcare au fost proaspăt vopsite. Dar ați pierdut din vedere câteva lucruri. De exemplu, nu ați observat că bărba- tul de la recepție, a cărui față strălucește de obicei, nu a reușit decât o jumătate de zâmbet în această dimineață sau că secre- tara pe care o aveți de doisprezece ani avea o mică urmă de rimei sub ochiul drept. Cum ați fi putut ști că bărbatul de la recepție a fost la dentist înainte de a veni la lucru azi sau că secretara a plâns pentru că prietenul ei a părăsit-o azi-dimi- neață? Există mai multe motive pentru care nu ați reușit să identi- ficați aceste amănunte care spun povestea din spatele măștii. 292 Peter Collett Ca majoritatea oamenilor, observați repede schimbările din me- diu) înconjurător dar greu pe cele care au loc la cei din jur. Nu pentru că nu ar fi importante — de fapt ele înseamnă mult pen- tru dumneavoastră. Dar v-ați obișnuit să îi vedeți mereu com- portându-se la fel. Vă liniștește ideea că ei nu se schimbă și că, întocmai ca personajele din filmul Groundhog Day {Ziua cârti- ței) — aceștia sunt mereu acolo, făcând același lucru, zi de zi. Toate sunt legate de ceea ce psihologii numesc „cecitate la schimbare”. Cecitatea la schimbare poate lua mai multe for- me, una dintre ele fiind incapacitatea de a observa felul în care se schimbă oamenii. Într-un experiment inteligent reali- zat de Daniel Simons și Dan Levin la Universitatea Harvard, experimentatorul s-a apropiat de persoane necunoscute din campus și le-a cerut să îl îndrume spre o destinație oarecare.1 Imaginați-vă un moment că sunteți una dintre persoanele care au participat la experiment. Mergeți prin campus și un străin se apropie de dumneavoastră și vă roagă să îl îndrumați. În timp ce vorbiți cu el, prin spațiul rămas liber dintre dumnea- voastră și străin trec doi muncitori cărând o ușă mare de lemn. Natural, această întrerupere vă irită, dar, după ce mun- citorii pleacă, continuați să dați lămuriri străinului. Când ați terminat, acesta vă mulțumește și vă informează că tocmai ați luat parte la un experiment. „Ați observat ceva diferit, după trecerea celor doi muncitori?”, întreabă el. „Nu”, răspundeți dumneavoastră. „Nu am observat nimic.” Apoi acesta vă spu- ne că nu este același bărbat care v-a cerut îndrumări inițial. Primul s-a îndepărtat, ascuns de ușă, lăsându-1 pe cel de față să continue conversația! În acest moment primul bărbat vi se alătură. Uitându-vă la amândoi, vedeți acum cât de diferiți sunt. Nu diferă numai ca înălțime, dar sunt îmbrăcați diferit și au voci diferite. Dacă ați fi reacționat așa, nu ați fi fost singurul, pentru că mai mult de jumătate din persoanele care au luat parte la ex- periment nu au observat diferența dintre cei doi bărbați. După ce muncitorii au dispărut și schimbarea s-a produs, subiecții au continuat să dea lămuriri ca și cum nu s-ar fi întâmplat ni- mic neobișnuit. Acest experiment arată că, deși credem că ob- Cum ne dăm de gol 293 servăm ce se petrece în jurul nostru, de cele mai multe ori lu- crurile nu stau așa. Nu numai că nu remarcăm schimbările care au loc în aspectul fizic al celor din jur, dar suntem la fel de insensibili și la cuvintele, gesturile și expresiile pe care le folosesc. Pe lângă faptul că suferim de „cecitatea schimbării”, suntem atinși și de cecitatea la semnalele din mediu care pot servi ca indicatori ai stării de fapt. Există trei motive posibile pentru care nu observăm acești indicatori comportamentali. Primul este „eroarea de observa- ție” — pur și simplu nu acordăm suficientă atenție lucrurilor pe care le fac sau le spun oamenii. Al doilea este „eroarea de recunoaștere” — observăm că oamenii se comportă în anumi- te feluri, dar nu recunoaștem informațiile pe care ni le pot transmite acțiunile lor. Al treilea este „eroarea de interpreta- re” — recunoaștem că un anumit comportament spune ceva despre persoana respectivă, dar nu sesizăm ce anume; cu alte cuvinte, nu reușim să citim semnalele. Aceste erori pot fi re- mediate dezvoltând ceea ce Charles Darwin numea „obiceiul observării detaliilor” — urmărind oamenii cu atenție, acor- dând atenție detaliilor, comparând comportamentul lor în si- tuații diferite și bazându-ne concluziile pe ceea ce observăm despre oameni și nu pe ceea ce ne spun ei sau alții despre ei. Când căutăm acești indicatori comportamentali, trebuie să respectăm mai multe principii. Acestea formează baza telleo- logiei [de la tell — indicator comportamental, n. t.]. • CĂUTAȚI SEMNALE MULTIPLE. Deseori suntem tentați să tragem concluzii despre anumite persoane, bazându-ne pe un singur indicator comportamental — mai ales atunci când în- cercăm să decidem dacă o persoană minte sau spune adevă- rul. Această tentație trebuie depășită pentru că puterea indi- catorilor comportamentali este întotdeauna direct proporțio- nală cu numărul lor — cu cât o persoană emite mai mulți in- dicatori, cu atât puteți fi mai sigur de ceea ce gândește sau simte ea. • NU TRAGEȚI CONCLUZII PRIPITE. Este ia fel de tentant să presupunem că indicatorii comportamentali spun de fiecare 294 Peter Collett dată același lucru despre o persoană. Din nefericire, lucrurile nu stau întotdeauna așa, pentru că un indicator poate transmite uneori mesaje foarte diferite. De exemplu, dacă v-ați întâlni cu o persoană care are palmele umede, probabil ați trage conclu- zia că este nervoasă dintr-un anumit motiv. Dar ați putea greși — persoana poate suferi de hiperhidroză, o boală geneti- că fără legătură cu anxietatea. Morala în acest caz este că ar tre- bui să considerați întotdeauna raționamentele pe care le faceți ca pe niște simple ipoteze până când aveți ocazia să le verificați. • COMPARAȚI OAMENII CU EI ÎNȘIȘI. Pentru a interpreta indicatorii din comportamentul unei persoane trebuie uneori să comparați persoana respectivă cu ea însăși în diferite situa- ții, în loc să o comparați cu alte persoane din aceeași situație. De exemplu dacă, sosind la o petrecere, gazda vă primește călduros, veți dori să știți dacă ați fost un caz deosebit sau dacă toți musafirii au fost primiți la fel. Pentru a afla trebuie să o urmăriți cum îi primește pe ceilalți musafiri — cu alte cu- vinte, va trebui să o comparați cu ea însăși. În acest fel veți re- uși să descoperiți dacă gazda dumneavoastră a fost deosebit de bucuroasă să vă revadă sau dacă este la fel de entuziastă cu toată lumea. Unul dintre motivele pentru care suntem atât de orbi la in- dicatorii comportamentali este aparenta lor lipsă de importan- ță sau de semnificație. Suntem atât de ocupați să ne concen- trăm pe ceea ce ne spun oamenii, încât nu reușim să observăm ce cuvinte au ales, inflexiunile vocii lor și felul în care își miș- că mâinile și picioarele. Una dintre cele mai importante lecții ale telleologiei este faptul că la indicatorii comportamentali di- mensiunile nu contează. De fapt, deseori acțiunile cele mai mărunte, cele mai imperceptibile oferă cele mai multe infor- mații despre gândurile și personalitatea cuiva. Acest lucru este evident mai ales în situațiile în care oamenii reacționează in- voluntar și în care nu sunt conștienți de acțiunile lor. După cum arăta Arthur Schopenhauer „Prin acte mărunte și când se află în momente de neatenție, își arată un bărbat cel mai bine adevăratul caracter.” Cum ne dăm de gol 295 Atenția pentru detalii a fost cea care a stat la baza legen- darei aptitudini a lui Sherlock Holmes de a înțelege motivele oamenilor și de a rezolva misterele. „Știi metoda mea”, spu- nea Sherlock Holmes: „se bazează pe observarea mărunțișu- rilor.” Sfatul său era „Niciodată să nu vă încredeți în impresia generală —, dar concentrați-vă asupra detaliilor.”2 Deseori cei mai mici indicatori sau detaliile acțiunilor neintenționate spun cel mai mult despre o persoană — acte ratate din conversație, mișcări foarte slabe ale mâinilor și fugitivele microsemnale aproape imperceptibile care trec ca un fulger pe fața persoa- nei când aceasta încearcă să își ascundă adevăratele sentimen- te. Telleologia promite să joace un rol din ce în ce mai impor- tant în prinderea criminalilor. Pe vremuri, singurele instru- mente disponibile unui detectiv erau simțurile sale ascuțite. De pe vremea când Sherlock Holmes se uita pe fereastră, ob- serva ezitarea unei femei înainte de a traversa strada și îl in- forma pe dr Watson că „ezitarea în fața trecerii de pietoni în- totdeauna indică une affaire du coeur” au avut loc schimbări spectaculoase.3 Deși detectivii de azi recunosc nevoia unui ochi format, sarcina lor este mult facilitată de ocazia de a în- registra acțiunile oamenilor, de a le tot revedea și de a le su- pune unei analize minuțioase. Un bun exemplu este analiza lui John Napier despre filmul Bigfoot, în care acesta a reușit să arate că stilul de mers era în întregime umanoid.4 Indiferent dacă ne place sau nu, toți ne confruntăm cu in- dicatori comportamentali — nu putem scăpa de ei. Un număr enorm de indicatori este generat ori de câte ori interacționăm cu oamenii și chiar și atunci când rămânem tăcuți în compa- nia lor. Unii dintre aceștia se află sub controlul nostru — sunt cei pe care îi folosim pentru a prezenta o anumită imagine de- spre noi. Dar există și indicatori pe care nu îi putem controla, ca înroșirea sau ca dilatarea pupilei și indicatori pe care îi pu- tem controla, dar nu o facem, ca grija pentru aspectul fizic, ar- monizarea parțială a posturii și anumite expresii faciale. După cum am remarcat mai devreme, există diferențe în felul în care ne raportăm la indicatorii comportamentali involuntari, pen- tru că, dacă putem realiza jenați că am roșit, nu avem cum să 296 Peter Collett ne dăm seama că pupilele noastre s-au dilatat; uneori suntem conștienți de faptul că obrajii noștri ne-au trădat, dar nicioda- tă de trădarea ochilor noștri. La fel, dacă putem să ne aranjăm mâinile și să ne mișcăm membrele în feluri care pot lăsa o anumită impresie, de multe ori nu reușim să controlăm aceste trăsături ale comportamentului nostru, permițându-le să dea în vileag sentimente și gânduri pe care am dori să le ascun- dem de ceilalți. Deși suntem deseori orbi la indicatorii comportamentali ai altor persoane, nu înseamnă că aceștia nu ne afectează. În ultimii ani psihologii au descoperit că anumite trăsături ale mediului social pot transforma inconștient dispoziția persoa- nei. De exemplu, Sheila Murphy și Bob Zajonc au descoperit că starea sufletească a subiectului este influențată diferit de vederea unui zâmbet sau a unei fețe încruntate. în ambele ca- zuri, subiecții lor au fost expuși la aceste imagini doar patru milisecunde, un interval de timp prea mic pentru ca ei să con- știentizeze ce au văzut.5 Ulf Dimberg și colegii săi de la Uni- versitatea din Uppsala au mers și mai departe, arătând că mi- mica noastră este influențată de expresiile faciale cu care ve- nim în contact, chiar și în cazurile când nu conștientizăm ex- presia de pe chipul persoanei din fața noastră. Dimberg și co- legi săi au amplasat electrozi pe fața subiecților pe care i-au expus apoi la imagini subliminale cu chipuri zâmbitoare, fu- rioase sau neutre.6 Aceștia au descoperit că subiecții erau mai înclinați să se încrunte când veneau în contact cu un chip fu- rios și să își ridice colțurile buzelor când aveau de-a face cu o față zâmbitoare, deși nici măcar nu realizaseră că văzuseră un chip. Aceste cercetări sugerează că indicatorii comportamentali ai altor persoane ne pot afecta în moduri pe care nu le con- știentizăm deloc. Ele ridică și posibilitatea ca modul în care răspundem la comportamentul altora să fie legat mai mult de trăsăturile minore, subliminale ale comportamentului lor de- cât de aspectele vizibile sau importante ale comportamentu- lui lor. Am fost foarte impresionat de această observație când am urmărit discursul ținut de Bill Clinton la conferința Parti- Cum ne dăm de gol 297 dului Laburist care a avut loc la Blackpool în octombrie 2002. Pe vremea aceea, Tony Blair avea dificultăți în a convinge membrii Partidului Laburist de necesitatea susținerii Statelor Unite în cazul în care acestea ar fi decis să declare război Ira- kului și se credea că Bill Clinton va reuși să îi determine pe cei nehotărâți să sprijine poziția lui Blair. Discursul purta vizibil marca lui Clinton — acesta i-a flatat pe delegați, a expus am- bele perspective și a arătat că nu era o poziție perfectă. Dar, mult mai important, și-a presărat discursul cu gesturi carac- teristice clintoniene — acel mod de a zâmbi privind în sus, fe- lul magistral în care făcea cu mâna publicului, ezitările plasa- te cu grijă în momentul cel mai potrivit pentru a aminti tutu- ror că politica înseamnă uneori luarea unor hotărâri dificile. Când a spus că în război victimele sunt arbitrare — „indife- rent cât de precise sunt bombele și armele voastre, când se vor declanșa vor muri și oameni nevinovați” — și-a mușcat buza, amintind asistenței că nu era un bărbat insensibil. La sfârșitul discursului s-au auzit aplauze furtunoase. Mai târziu, când participanții la conferință au dat interviuri televizate, toți erau în extaz — toți parlamentarii, indiferent de culoarea lor poli- tică au spus că Bill Clinton era în tabăra lor. Desigur, nimeni nu a menționat diferitele instrumente oratorice pe care acesta le folosise, chiar dacă lor li se datora în mare măsură faptul că electrizase atmosfera, și nu ideilor pe care le enunțase. Dele- gații credeau că răspund la argumentele aduse de el, dar nu era așa. Ei reacționau la indicatorii comportamentali pe care îi produsese Clinton, la micile semnale pe care le aranjase ast- fel încât să arate că este atent și sensibil, un bărbat cu convin- geri politice solide și emoții puternice. Aceste mici semnale — instrumentul și nu mesajul — au fost cele care au câștigat bă- tălia în ziua respectivă. În capitolul 1 am văzut că [în limba engleză] cuvântul tell (indicator comportamental) vine din poker, unde este folosit pentru a descrie o acțiune sau un gest repetitiv care dă în vi- leag calitatea cărților pe care o persoană le are în mână sau strategia pe care o folosește. Capitolele următoare au arătat că noțiunea de indicator comportamental nu se rezumă la jocul 298 Peter Collett de poker și că poate fi aplicată cu succes la o gamă largă de activități cotidiene. Din unele puncte de vedere pokerul sea- mănă perfect cu viața și din altele deloc. În parte, asemănarea se bazează pe faptul că avem nevoie să ne ascundem gându- rile, sentimentele și intențiile de alte persoane, așa cum și ju- cătorii de poker trebuie să își ascundă cărțile și sentimentele. O altă similaritate o reprezintă încercarea oamenilor de a se înțelege unii pe alții și de a-și folosi observațiile ca un ghid pentru descifrarea gândurilor celuilalt. La jocul de poker exis- tă două surse de informații despre cărțile pe care le are jucă- torul din fața dumneavoastră — una sunt cărțile pe care le ți- neți în mână și alta felul în care se comportă persoana pe care o observați. In cazul ultimei surse, problema este că nu există nici o modalitate de a afla dacă raționamentele pe care le fa- ceți despre cărțile celuilalt se bazează pe ceea ce el sau ea nu reușește să ascundă sau pe ceea ce lasă să transpară pentru a vă induce în eroare. Din multe puncte de vedere, în viață se întâmplă la fel — nu știm întotdeauna clar dacă concluziile pe care le tragem despre alți oameni se bazează pe acțiuni pe care ei nu le pot controla sau pe acțiuni pe care le-au produs în mod deliberat pentru a ne induce în eroare. În poker această enigmă este rezolvată prin compararea mâinilor pe care le-a avut jucătorul cu felul în care s-a comportat în timpul fiecărei runde. Deși viața nu este împărțită clar în mai multe „mâini”, putem totuși lega împrejurările de viață ale unei persoane de felul ei de a se comporta, identificând astfel indicatorii ei com- portamentali. Când jucați poker cu o persoană pentru prima dată, nu aveți cum să știți care sunt indicatorii ei comportamentali — singurul lucru pe care îl puteți face este să presupuneți să semnificația comună a acestora are o probabilitate la fel de mare de a fi adevărată în cazul ei ca și în cazul altor persoa- ne. După ce ați urmărit un alt jucător câteva ture, ar trebui să puteți identifica gesturile sale caracteristice. Acest lucru este valabil și în afara jocului de poker — avem nevoie de mai multe ocazii pentru a recunoaște trăsăturile distinctive ale comportamentului unei persoane și pentru a face legătura în- Cum ne dăm de gol tre ele și sentimentele persoanei. Între timp, putem recurge în orice moment la informațiile pe care le deținem despre in- dicatorii comportamentali comuni pentru a determina ce gân- dește persoana. Cercetarea indicatorilor comportamentali promite să ne îmbogățească viețile din multe puncte de vedere. Concentrân- du-ne asupra detaliilor extrem de mici și asupra aspectelor fugitive ale comportamentului altor persoane ne confruntăm cu extraordinara complexitate a universului nostru social, și acest lucru nu ne poate decât încuraja să fim mai sensibili față de alte persoane. Observând indicatorii comportamentali ai altor persoane învățăm în același timp să fim mai atenți la noi — devenim mai sensibili la propriul nostru comporta- ment și ajungem să realizăm că, în timp ce folosim indicato- rii din comportamentul altor persoane pentru a trage conclu- zii despre sentimentele și intențiile lor, și acestea fac același lucru cu noi. În plus, cercetarea indicatorilor comportamen- tali ne poate ajuta să devenim mai liberi pentru că ne arată cum poate fi manipulat comportamentul altor persoane și cum se pot trăda singure; înarmați cu aceste observații vom fi mai protejați de pericolul de a fi noi înșine manipulați. În final, cercetarea indicatorilor comportamentali ne invită să vedem lumea într-o manieră diferită și să recunoaștem că oa- menii transmit în mod constant informații despre ei prin aceste semnale. Descifrarea lor ne permite să citim gânduri- le altora și să îi înțelegem mai bine. Note Capitolul 1: Gesturile care ne trădează 1 Caro, M. (1994) The Body Language of Poker: Cam’s Book of Tells. Secaucus, NJ: Carol Publishing Group. 2 Haggard, E.A., Isaacs, K.S. (1966) „Micromomentary facial expressions as indicators of ego mechanisms in psychothe- rapy”, în L.A. Gottschalk, A.H. Auerbach (ed.), Methods of Research in Psychotherapy. New York: Appleton-Century- Crofts. 3 Hess, E. (1975) The Telltale Eye. New York: Van Nostrand Reinhold. 4 Ekman, P., Friesen, W. (1969) „Nonverbal leakage and clues to deception”, Psychiatry, 32, pp. 88-106. 5 Freud, S. (1905) „Fragments of an analysis of a case of hys- teria”, Collected Papers, vol. 3. New York: Basic Books (re- publ. 1959). 6 Ro, K.M., Cantor, R.M., Lange, K.L., Ahn, S.S. (2002) „Pal- mar hyperhidrosis: evidence of genetic transmission”, Jour- nal of Vascular Surgery, 35(2), pp. 382-386. 7 Dryden, J., and Clough, A.H. (ed.) (1902) Lives of Noble Gre- cians and Romans, vol. 3. Boston: Little, Brown. 8 Bulwer, J. (1644) Chirologia; or the Natural Language of the Hand, Londra. 9 Mahl, G.F., Danet, B., and Norton, N. (1959) „Reflections of major personality characteristics in gestures and body movements. Research Report to A.P.A. Annual meeting”. 301 Citat în B. Christiansen (1972) Thus Speaks the Body. New York: Arno Press. 10 LaFrance, M. (1985) „Postural mirroring and intergroup re- lations”, Personality and Social Psychology Bulletin, 11(2), 207-217 Bernieri, E, Rosenthal, R. (1991) „Interpersonal co- ordination: behavioural matching and interactional syn- chrony”, în R.S. Feldman, B. Rime (ed.), Fundamentals of Nonverbal Behavior. Cambridge: Cambridge University Press. 11 Provine, R.R. (1996) „Contagious yawning and laughter: Significance for sensory feature detection, motor pattern generation, imitation, and the evolution of social behavior”, în CM. Heyes, B.G. Galef (ed.), Social Learning in Animals: the Roots of Culture. New York: Academic Press. 12 Krebs, J.R., Dawkins, R.D. (1984) „Animal signals: mind-re- ading and manipulation”, în J.R. Krebs, N.B. Davies (ed.), Behavioral Ecology: An Ei’olutionary Approach. Sunderland, MA: Sinauer. 13 Gottman J.M., Silver, N. (1999) The Seven Principles for Ma- king Marriage Work, New York: Crown Publishers. Capitolul 2: Indicatori ai dominanței 1 Kalma, A. (1991) „Hierarchisation and dominance asses- sment at first glance”, European journal of Social Psychology, 21, pp. 165-181. 2 Cassidy, CM. (1991) „The good body: when big is better”, Medical Anthropology, 13, pp. 181-213; Ellis, L. (1994) „The high and the mighty among man and beast: how univer- sal is the relationship between height (or body size) and social status?”, în L. Ellis (ed.), Social Stratification and So- cioeconomic Inequality, vol. 2, Westport, CT: Praeger. 3 Gunnell, D., Rogers, J., Dieppe, P. (2001) „Height and health: predicting longevity from bone length hi archaeo- logical remains”, journal of Epidemiology and Community Health, 55, pp. 505-507. 302 Peter Collett 4 Ellis, B. J. (1992) „The evolution of sexual attraction: eva- luative mechanisms in women”, în J. H. Barkow, L. Cosmi- des, J. Tooby (ed.), The Adapted Mind: Ei’olutionan/ Psycho- logy and the Generation of Culture. New York: Oxford Uni- versity Press; Pierce, C. (1996) „Body height and romantic attraction: a metaanalytic test of the male-taller norm”, So- cial Behavior and Personality, 24(2), pp. 143-150; Pawlowski, B., Dunbar, R., Lipowicz, A. (2000) „Evolutionary fitness: tall men have more reproductive success”, Nature, 403 (6766), 156. 5 Tremblay, R.E., Schaal, B., Boulerice, B., Arseneault, L., Soussignan, R.G., Paquette, D., Laurent, D. (1998) „Testos- terone, physical aggression, dominance, and physical de- velopment in early adolescence”, International Journal of Be- havioral Development 22(4), pp. 753-777. 6 Cassidy, CM. (1991) „The good body: when big is better”, Medical Anthropology, 13, pp. 181-213; Pinker, S. (1997) How the Mind Works. New York: W. W. Norton. 7 Hensley, W. E. (1993) „Height as a measure of success in academe”, Psychology: A Journal of Human Behavior, 30(1), pp. 40-46. 8 Weisfeld, G.E., Beresford, J.M. (1982) „Erectness of postu- re as an indicator of dominance or success in humans”, Mo- tivation and Emotion, 6(2), pp. 113-131; Weisfeld, G.E., Lin- key, H.E. (1985) „Dominance displays as indicators of a so- cial success motive”, în S.L. Ellyson, J.F. Dovidio (ed.), Po- wer, Dominance, and Non-verbal Behavior, New York: Sprin- ger Verlag. 9 Riskind, J.H. (1983) „Nonverbal expressions and the acces- sibility of life experience memories: a congruence hypothe- sis”, Social Cognition, 2(1), pp. 62-86; Riskind, J.H. (1984) „They stoop to conquer: guiding and self-regulatory func- tions of physical posture after success and failure”, Journal of Personality and Social Psychology, 47(3), pp. 479^193. 10 Lott, D.F., Sommer, R. (1967) „Seating arrangement and sta- tus”, Journal of Personality and Social Psychology, 7(1), pp. 90-95; Sommer, R. (1969) Personal Space. New York: Prentice Hall. Note 303 11 Schnurnberger, L. (1991) 40,000 Years of Fashion: Let There Be Clothes, New York: Workman Publishing. 12 Spicer, J. (1991) „The Renaissance elbow”, în J. Bremmer and H. Roodenburg (ed.), The Cultural History of Gesture. Cambridge: Polity Press. 13 Din ediția în engleză a lui Desiderius Erasmus, De Civilita- te Morum Puerilium (1532), tradusă de Robert Whitinton (1540) și citată de Joaneath Spicer (1991), ibid. I 14 Mueller, U., Mazur, A. (1997) „Facial dominance in Homo Sapiens as honest signalling of male quality”, Behavioural Ecology, 8, pp. 569-579; Mazur, A., Booth, A. (1998) „Tes- tosterone and dominance in men”, Behavioral and Brain Sciences, 21, 353-398. 15 Keating, C.F. (1985) „Human dominance signals: the prima- te in us”, în S.L. Ellyson, J.F. Dovidio (ed.), Poxver, Dominan- ce, and Non-verbal Behavior. New York: Springer Verlag. 16 Keating, C.F., Mazur, A., Segall, M.H. (1981) „A cross-cul- tural exploration of physiognomic traits of dominance and happiness”, Ethology and Sociobiology, 2, pp. 41-48. 17 Tiedens, L.Z. (2001) „Anger and advancement versus sad- ness and subjugation: the effect of negative emotion expres- sions on social status conferral”, Journal of Personality and Social Psychology, 80(1), pp. 86-94. 18 Dabbs, J.M. (1992) „Testosterone, smiling and facial appea- rance”, journal of Nonverbal Behavior, 21, pp. 45-55. A se ve- dea și Mazur, A., Booth, A. (1998) Testosterone and domi- nance in men”, Behavioral and Brain Sciences, 21, pp. 353-398. 19 Schniter, E. (2000) „The evolution of yawning: why do we yawn and why is it contagious?” Teză pentru masterat, De- partment of Anthropology, University of Oregon. 20 Schino, G., Aureli, F. (1989) „Do men yawn more than wo- men?”, Ethology and Sociobiology, 10, pp. 375-378. 21 Ridgeway, C.L., Berger, J., Smith, L. (1985) „Nonverbal cues and status: an expectation states approach”, American Jour- nal of Sociology, 90(5), pp. 955-978; Schwartz, B., Tesser, A., Powell, E. (1982) „Dominance cues in nonverbal behavior”, Social Psychology Quarterly, 45(2), pp. 114-120. 304 Peter Collett 22 Gregory, S., Webster, S. (1996) „A nonverbal signal in the voices of interview partners effectively predicts communi- cation accommodation and social status”, journal of Perso- nality and Social Psychology, 70(6), pp. 1231-1240. A se ve- dea și Bilous, F.R., and Krauss, R.M. (1988) „Dominance and accommodation in the conversational behaviors of same and mixed-gender dyads”, Language and Communica- tion, 8(3/4), pp. 183-195. 23 Ohala, JJ. (1994) The frequency code underlies the so- und-symbolic use of voice pitch”, în L. Hinton, J. Nichols and J.J. Ohala (ed.), Sound Symbolism. Cambridge: Cam- bridge University Press. 24 Krebs, J.R., Dawkins, R.D. (1984) „Animal signals: mind-re- ading and manipulation”, în J.R. Krebs and N.B. Davies (ed.), Behax’ioral Ecology: An Ei’olutionari/ Approach. Sunder- land, MA: Sinauer; Collins, S. (2001) „Men’s voices and wo- men’s choices”, Animal Behavior, 60, pp. 773-780. 25 Elliot, A.J. (1981) Child Language. Cambridge: Cambridge University Press. 26 Pemberton, C, McCormack, P., Russell, A. (1998) „Have wo- men’s voices lowered across time? A cross-sectional study of Australian women’s voices”, Journal of Voice, 12(2), pp. 208-213. 27 Henley, N. (2001) „Body polities”, în A. Branaman (ed.), Self and Society. Maiden, MA: Blackwell. 28 Chance, M.R.A. (1967) „Attention structure as the basis of primate rank orders”, Man, 2(4), pp. 503-518 (retipărită în M.R.A. Chance, R.R. Larsen (ed.) (1976), The Social Structu- re of Attention. Londra: Wiley. 29 Strongman, K.T., Champness, B.G. (1968) „Dominance hie- rarchies and conflict in eye contact”, Acta Psychologia, 28, pp. 376-386; Argyle, M., Cook, M. (1976) Gaze and Mutual Gaze. Cambridge: Cambridge University Press; Rosa, E., Mazur, A. (1979) „Incipient status in small groups”, Social Forces, 58, pp. 18-37; Webbink, P. (1986) The Power of the Eyes. New York: Springer Verlag. 30 Ellyson, S.L., Dovidio, J.E Fehr, B.J. (1981) „Visual behavior and dominance in women and men”, în C. Mayo and N.M. Note 1 305 Henley (ed.), Gender and Nonverbal Behaznor. New York: Springer Verlag; Dovidio, J.F., Ellyson, S.L. (1982) „Deco- ding visual dominance: attributions of power based on re- lative percentages of looking while speaking and looking while listening”, Social Psychology Quarterly, 45(2), pp. 106-113. 31 Mehrabian, A. (1969) „Significance of posture and position in the communication of attitude and status relationships”, Psychological Bulletin, 71 (5), pp. 359-372. Capitolul 3: Indicatori ai supunerii 1 Darwin, C. (1872) The Expression of the Emotions in Man and Animals. Londra: John Murray. 2 Efron, D. (1942) Gesture and Environment. New York: Kings Crown Press. 3 Brault, G. J. (1963) „Kinesics and the classroom: some ty- pical French gestures”, The French Reznezv, 36, pp. 374-382. 4 Gilbert, P. (2000) „Varieties of submissive behavior as forms of social defense: their evolution and role in depression”, în L. Sloman and P. Gilbert (ed.); Subordination and Defeat: An Ez’ohitionary Approach to Mood Disorders and Their The- rapy. Mahwah, NJ: Erlbaum. 5 Collett, P., Contarello, A. (1987) „Gesti di assenso e di dis- senso”, în P. Ricci Bitti (ed.), Communicazione e Gestualita. Milano: Franco Angeli; Collett, P. (1993) Foreign Bodies: A Guide to European Mannerisms. Londra: Simon & Schuster. 6 Goffman, E. (1976) „Gender advertisements”, Studies in the Anthropology of Visual Communication, 3, pp. 69-154 (retipă- rită ca Goffman, E. (1979) Gender Advertisements. New York: Harper & Row; Morris, D. (1979) Manzoatching: A Field Gui- de to Human Behainour. Londra: Jonathan Cape; Regan, J.M. (1982) „Gender displays in portrait photographs”. Sex Ro- les, 8, pp. 33-43; Halberstadt, A.G., Saitta, M.B. (1987) „Gen- der, nonverbal behavior, and perceived dominance: a test of a theory”, Journal of Personality and Social Psychology, 53, 306 Peter Collett pp. 257-272; Wilson, A., Lloyd, B. (1990) „Gender vs. po- wer; self-posed behavior revisited”, Sex Roles, 23, pp. 91-98. 7 Costa, M, Menzani, M, Ricci Bitti, P. E. (2001) „Head cant- ing in paintings: an historical study”, Journal of Nonverbal Behavior, 25(1), pp. 63-73. 8 Chance, M.R.A. (1962) „An interpretation of some agonis- tic postures: the role of ‘cut-off acts and postures”, Sympo- sium of the Zoological Society of London, 8, pp. 71-89. 9 Zebrowitz, L.A. (1997) Reading Faces: Window to the Soul? Boulder, CO: Westview Press. 10 Hall, J.A., Smith LeBeau, L., Gordon Reinoso, J., Thayer, F. (2001) „Status, gender, and nonverbal behavior in candid and posed photographs: a study of conversations between university employees”, Sex Roles, 4A, pp. 677-691; Hall, J.A., Carter, J.D., Jimenez, M.C., Frost, N.A., Smith LeBeau, L. (2002) „Smiling and relative status in news photographs”, Journal of Social Psychology, 142, pp. 500-510. 11 Van Hooff, J.A.R.A.M. (1972) „A comparative approach to the phylogeny of laughter and smiling”, în R.A. Hinde (ed.), Nonverbal Communication. Cambridge: Cambridge University Press. 12 Hecht, M, LaFrance, M. (1988) „License or obligation to smile: the effect of power and gender on amount and type of smiling”, Personality and Social Psychology Bulletin, 24, pp. 1326-1336; LaFrance, M, Hecht, M.A. (1999) „Option or obligation to smile: the effects of power and gender on facial expression”, în P. Philippot, R.S. Feldman, E.J. Coats (ed.), The Social Context of Nonverbal Behavior. Cambridge: Cambridge University Press. 13 Duchenne de Boulogne, G. (1862) Mecanisme de Iα physio- nomie humaine. Paris: Jules Renard (republicată în engleză ca The Mechanism of Human Facial Expression, editată și tra- dusă de R.A. Cuthbertson, Cambridge, Cambridge Univer- sity Press, 1990). 14 Cashdan, E. (1998) „Smiles, speech and body posture: how women and men display sociometric status and power”, ,._ journal of Nonverbal Behavior, 22(4) pp. 209-228; LaFrance, Note 307 : M., Hecht, M. (2000) „Gender and smiling: a meta-analy- sis of sex differences in smiling”, în A.H. Fisher (ed.), Gen- der and Emotion. Cambridge, Cambridge University Press, 1990; Hall, J.A., Carney, D.R., Murphy, N.M. (2002) „Gen- der differences in smiling”, în M.H. Abel (ed.), An Empiri- cal Reflection on the Smile. New York: Edwin Mellen Press. 15 Dabbs, J.M. (1992) „Testosterone, smiling and facial appea- rance”, Journal of Nonverbal Behavior, 21, pp. 45-55. 16 Darwin, C. (1872) The Expression of the Emotions in Man and Animals. Londra: John Murray. 17 Ricks, C. (1974) Keats and Embarrassment. Oxford: Claren- don Press. 18 Leary, M.R., Britt, T.W., Cutlip, W.D., Templeton, J.L. (1992) „Social blushing”, Journal of Personality and Social Pycholo- gy, 112(3), pp. 446-460. 19 Halberstadt, A., Green, L.R. (1993) „Social attention and placation theories of blushing”, Motivation and Emotion, 17(1), pp. 53-64; De Jong, P.J. (1999) „Communicative and remedial effects of social blushing”, Journal of Nonverbal Be- havior, 23(3), pp. 197-217. 20 Smith, W.J., Chase, J., Lieblich, A.K. (1974) „Tongue sho- wing: a facial display”. Semiotica, 11, 201-246. 21 Dolgin, K.M., Sabini, J. (1982) „Experimental manipulation of a human nonverbal display: the tongue show affects an observer’s willingness to interact”, Animal Behaviour, 30, pp. 935-936; Jones, N., Kearins, J., Watson, J. (1987) „The human tongue show and observers’ willingness to interact: replica- tion and extensions”, Psychological Reports, 60, pp. 759-764. 22 Kendon, A. (1975) „Some functions of the face in a kissing round”, Semiotica, 15, pp. 299-334. 23 Festinger, L., Carlsmith, M. (1959) „Cognitive consequen- ces of forced compliance”, Journal of Abnormal and Social Psychology, 58, 203-210. 24 Jones, E.E. (1964) Ingratiation. New York: Appleton-Centu- ry-Crofts; Gordon, R.A. (1996) „Impact of ingratiation on judgements and evaluations: a meta-analytic investiga- tion”, Journal of Personality and Social Psychology, 71 (1), pp. 308 Peter Collett 54-70; Stengel, R. (2000) You’re Too Kind: A Brief History of Flatten/. New York: Simon & Schuster. 25 Judge, T.A., Bretz, R.D. (1994) „Political influence behavior and career success”, Journal of Management, 20(1), pp. 43-65. 26 Colman, A., Olver, K.R. (1978) „Reactions to flattery as a function of self-esteem: self-enhancement and cognitive consistency theories”. British Journal of Social and Clinical Psychology, 17(1), pp. 25-29. Capitolul 4: Indicatori care apar în conversații 1 Walker, M. (1982) „Smooth transitions in conversational turn-taking: implications for theory”. Journal of Psychology, 110, pp. 31-37. 2 Sacks, H., Schegloff, E., Jefferson, G. (1974) „A simplest sys- tematics for the organization of turn-taking in conversa- tion”, Language, 50, pp. 696-735; Beattie, G. (1983) Talk: An Analysis of Speech and Non-verbal Behaviour in Conversation, Milton Keynes: Open University Press. 3 Yngve, V.J. (1970) „On getting a word in edgewise”, Lucră- rile celei de-a șasea conferințe regionale a Societății Lingvistice din Chicago, Chicago: Chicago Linguistic Society. 4 Meltzer, L., Morris, W.N., Hayes, D. (1971) „Interruption out- comes and vocal’ amplitude: explorations in social psychophy- sics” Journal of Personality and Social Psycliologx/, 18, pp. 392-402. 5 Anderson, K.J., Leaper, C. (1998) „Meta-analyses of gender effects on conversational interruptions: who, what, when, where and how”, Sex Roles, 39(3/4), pp. 225-252. 6 Tannen, D. (1981) „New York Jewish conversational style”, International Journal of the Sociology of Language, 30, pp. 133-139. 7 Kendon, A. (1967) „Some functions of gaze-direction in so- cial interaction”. Ada Psychologia, 26, pp. 2-63; Argyle, M., Cook, M. (1976) Gaze and Mutual Gaze. Cambridge: Cam- bridge University Press; Beattie, G. (1978) „Sequential tem- poral patterns of speech and gaze in dialogue”, Semiotica, 23(1/2), pp. 29-52. Note 309 8 Harrigan, J.A., Steffen, J.J. (1983) „Gaze as a turn-exchan- ge signal in group conversations”, British journal of Social Psychology, 22(2), pp. 167-168; Kalma, A. (1992) „Gazing in triads: a powerful signal in floor apportionment”, British journal of Social Psychology, 31, pp. 21-39. 9 Duncan, S. (1972) „Some signals and rules for taking spea- king turns in conversations”, journal of Personality and So- cial Psychology, 23(2), pp. 283-292. 10 Caspers, J. (2000) „Looking for melodic turn-holding configu- rations in Dutch”, Linguistics in the Netherlands 2000, Amster- dam: John Benjamins; Wichmann, A., Caspers, J. (2001) „Melo- dic cues to turn-taking in English: evidence from perception”, în J. van Kuppeveldt and R. Smith (ed.), Proceedings of the 2nd SIGdial Workshop on Discourse and Dialogue. Aalborg, Denmark. 11 Walker, M, Trimboli, C. (1983) „The expressive function of the eye flash”, journal of Nonverbal Behavior, 8(1), pp. 3-13. 12 Scheflen, A.E., Scheflen, A. (1972) Body Language and Social Order. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall; Scheflen, A. (1973) How Behavior Means. New York: Gordon & Breach. 13 Sebba, M., Tate, S. (1986) „You know what I mean? Agree- ment marking in British Black English”, journal of Pragma- tics, 10, pp. 163-172. 14 Commins, S. (1935) The Complete Works and Letters of Char- les Lamb. New York: Modern Library. 15 Feldman, S. (1959) Mannerisms of Speech and Gestures in Eve- ryday Life. New International Universities Press; Weintra- ub, W. (1989) Verbal Behavior in Everyday Life. New York: Springer Verlag. 16 Weinstein, E.A. (1966) „Toward a theory of interpersonal tactics”, în C. Backman, P. Second (ed.), Problems in Social Psychology: Selected Readings. New York: McGraw-Hill. 17 Lakoff, G. (1973) „Hedges: a study in meaning criteria and the logic of fuzzy concepts”, journal of Philosophical Logic, 2, pp. 458-508; Schiffrin, D. (1988) Discourse Markers. Cam- bridge: Cambridge University Press; Holmes, J. (1990) „Hedges and boosters in women’s and men’s speech”, Lan- guage and Communication, 10(3), pp. 185-205. Peter Collett 18 Malmstrom, J. (1960) „Kind of and its congenere”, English Journal, 44, pp. 288-290. 19 Holmes, J. (1986) „Functions of you know in women’s and men’s speech”, Language in Society, 15, pp. 1-22. 20 Lockard, J.S., Allen, D.J., Schiele,BJ., Wiemer, M.J. (1978) „Human postural signals: stance, weight-shifts and social distance as intention movements to depart”, Animal Beha- viour, 26, pp. 219-224. 21 Wildeblood, J., Brinson, P. (1965) The Polite World. Londra: Ox- ford University Press; Rockwood, J. (1992) The Craftsmen of Dionysus: An Approach to Acting. New York: Applause Books. Capitolul 5: În arena politică 1 Gregg, G.L. (1998) „Liberals, conservatives and the presi- dency”, The Intercollegiate Review, Spring, pp. 26-31. 2 Blum, M.D. (1988) The Silent Speech of Politicians. San Die- go: Brenner Information Group. 3 Henton, C.G., Bladon, R.A.W., (1985) „Breathiness in nor- mal female speech: inefficiency versus desirability”, Lan- guage and Communication, 5, pp. 221-227; W. Hardcastle, J. Laver (ed.) (1995) The Handbook of Phonetic Sciences. Oxford: Blackwell. 4 Gregory, S.W., Gallagher, T.J. (2002) „Spectral analysis of candidates’ nonverbal vocal communication: predicting U.S. presidential election outcomes”, Social Psychology Quarterly, 65(3), pp. 298-308. 5 Masters, R.D. (1988) „Nice guyes don’t finish last: aggres- sive and appeasement gestures in media images of politi- cians”, în M.R.A. Chance, D.R. Omark (ed.), Social Fabrics of the Mind. Hove: Lawrence Erlbaum. 6 Chance, M.R.A. (1962) „An interpretation of some agonis- tic postures: the role of ‘cut-off acts and postures”, Sympo- sium of the Zoological Society of London, 8, pp. 71-89. 7 Atkinson, M. (1986) Our Masters’ Voices: The Language and Body Language of Politics. Londra: Methuen. Note 311 8 Harris, S. (1991) „Evasive action: how politicians respond to questions in political interviews”, În P. Scannell (ed.), Broadcast Talk. Londra: Sage. 9 Bull, P., Mayer, K. (1993) „How not to answer questions in political interviews”. Political Psychology, 14(4), pp. 651-666; Bull, P. (1998) „Political interviews: television interviews in Great Britain”, în O. Feldman, C. De Landtsheer (ed.) Poli- tically Speaking. Westport, CT: Praeger. 10 Bull, P., Mayer, K. (1988) „Interruptions in political inter- views: a study of Margaret Thatcher and Neil Kinnock”,…. journal of Language and Social Psychology 7(1), pp. 35-15. 11 Beattie, C. (1982) „Turn-taking and interruption in politi- cal interviews: Margaret Thatcher and Jim Callaghan com- , pared and contrasted”, Semiotica, 39(1/2), pp. 93-114. 12 Schegloff, E.A. (1989) „From interview to confrontation: observations on the Bush/Rather encounter”, Research on Language and Social Interaction, 22, pp. 215-240. Capitolul 6: Salutul 1 Kendon, A., Ferber, A. (1973) „A description of some hu- man greetings”, în R.P. Michael, J.H. Crook (ed.), Compara- tive Ethology and Behavior of Primates. New York: Academic Press. 2 Wildeblood, J., Brinson, P. (1965) The Polite World. Londra: Oxford University Press; Rockwood, J. (1992) The Craftsmen of Dionysus: An Approach to Acting. New York: Applause Books. 3 Bulwer, J. (1644) Chirologia; or the Natural Language of the Hand. Londra. 4 Doran, G.D. (1998) „Shake on it”, Entrepreneur Magazine, Iulie. 5 Givens, D. (1977) „Greeting a stranger: some commonly used nonverbal signals of aversiveness”, Semiotica, 19(1/2), pp. 13-28; Hall, P.M., Hall, D.A.S. (1983) „The handshake as interaction”. Semiotica, 45(3/4), pp. 249-264. 312 Peter Collett 6 Collett, P. (1983) „Mossi salutations”, Semiotica, 45(3/4), pp. 191-248. 7 Chaplin, W.F., Phillips, J.B., Brown, J.D., Clanton, N.R. (2001) „Handshaking, gender, personality, and first impres- sions”, journal of Personality and Social Psychology, 79(1), pp. 110-117. 8 Stephanopoulos, G. (1999) All Too Human: A Political Edu- cation. New York: Little, Brown. 9 Goffman, E. (1971) Relations in Public. Harmondsworth: Penguin; Greenbaum, PL., Rosenfeld, H.M. (1980) „Varie- ties of touch in greetings: sequential structure and sex-re- lated differences”, Journal of Nom’erbal Behavior, 5(1), pp. 13-25. 10 Collett, P. (1993) Foreign Bodies: A Guide to European Manne- risms. Londra: Simon & Schuster. 11 Erasmus, D. (1540) Opera Omnia, 9 vol. Basel. 12 Bakken, D. (1977) „Saying goodbye: an observational stu- dy of parting rituals”. Man-Environment Systems, 7, pp. 95-100; Summerfield, A., Lake, J.A. (1977) „Nonverbal and verbal behaviours associated with parting”, British Journal of Psychology, 68, pp. 133-136; Albert, S., Kessler, S. (1978) „Ending social encounters”, Journal of Experimental Social Psychology, 14, pp. 541-553. 13 Knapp, M.L, Hart, R.P., Friedrich, C.W., Shulman, G.M. (1973) „The rhetoric of goodbye: verbal and nonverbal cor- relates of human leave-taking”, Speech Monographs, 40, pp. 182-198. Capitolul 7: Gesturi regale 1 Nicolson, H. (1968) Diaries and Letters, 1945-1962, editat de N. Nicolson, Londra: Collins. 2 Lacey, R. (1977) Majesty: Elizabeth II and the House of Wind- sor. Londra: Hutchinson. 3 Provine, R.R. (2000) Laughter: A Scientific Investigation. Lon- dra: Penguin. Note 313 4 Castiglione, B. (1528) Libro del Cortegiano, Veneția (tradus de Sir Thomas Hoby ca The Book of the Courtier, Londra, 1561). 5 Naunton, R. (1641) Fragmenta Regalia (retipărit în H. Wal- pole [ed.], Paul Hentzner’s Travels in England, Londra, 1797). 6 Hoggart, S. (1986) „Caribbean Queen”, în T. Grove (ed.) The Queen Observed, Londra: Pavilion Books. 7 Tooley, S.A. (1896) The Personal Life of Queen Victoria. Lon- dra: S.H. Bousefield. 8 Windsor, E. (1987) Wallis and Eduard: Letters 1931-1937: The intimate Correspondence of the Duke and Duchess of Windsor, editat de M. Bloch. Bath: Chivers. 9 Henley, N. (2001) „Body polities”, în A. Branaman (ed.), Self and Society, Maiden, MA: Blackwell. 10 Windsor, E. (1951) A King’s Story: The Memoirs ofH.R.H. the Duke of Windsor. Londra: Cassell. 11 Bloch, M. (1973) The Royal Touch: Sacred Monarchy and Scro- fula in England and France, tradus de J.E. Anderson. Londra: Routledge & Kegan Paul. 12 Holden, A. (1979) Charles: Prince of Wales: A Biography. Lon- dra: Little, Brown. 13 Mehrabian, A. (1969) „Methods and designs: some referents and measures of nonverbal communication”, Behavioral Re- search Methods and Instrumentation, 1, pp. 203-207; Beebe, S.S., Beebe, S.J., Redmond, M.V. (2002) Interpersonal Com- munication: Relating to Others, Boston: Allyn & Bacon. 14 Montagu, A. (1971) Touching: The Human Significance of the Skin, New York: Columbia University Press. 15 Darwin, C. (1872) The Expression of the Emotions in Man and Animals, Londra: John Murray. Capitolul 8: Indicatori ai anxietății 1 Marks, I.M., Nesse, R.M. (1994) „Fear and fitness: an evo- lutionary analysis of anxiety disorders”, Ethology and So- ciobiology, 15, pp. 247-267. 314 Peter Collett 2 Christiansen, B. (1972) Thus Speaks the Body, New York: Arno Press; Fried, R., Grimaldi, J. (1993) The Psychology and Physiology of Breathing: In Behavioral Medicine, Clinical Psy- chology and Psychiatry, New York: Plenum. 3 James, W. (1980) The Principles of Psychology, 2 vol. New York: Henry Holt. 4 Perera, J. (1988) „The hazards of heavy breathing”, New Scientist, 3 decembrie, 46-48. 5 Reich, W. (1949) Character Analysis. New York: Farrar, Stra- uss & Ciroux; Lowen, A. (1958) Physical Dynamics of Cha- racter Structure, New York: Grune & Stratton. 6 Lowen, A. (1958) Physical Dynamics of Character Structure, New York: Grune & Stratton. 7 Middlemist, R.D., Knowles, E.S., Matter, C.F. (1976) „Per- sonal space invasion in the lavatory: suggestive evidence for arousal”, Journal of Personality and Social Psychology, 33, pp.541-546. 8 Hinde, R. (1982) Ethology: Its Nature and Relations to Other Sciences, Oxford: Oxford University Press. 9 Ekman, P., Friesen, W.A. (1969) „The repertoire of nonver- bal behavior: categories, origins, usage, and coding”, Semi- otica, 1, pp. 49-98. 10 Waxer, P. (1977) „Nonverbal cues for anxiety: an examina- tion of emotional leakage”, journal of Abnormal Psychology, 86, pp. 306-314; Daly, J.A., Hogg, E., Sacks, D., Smith, M., Zimring, L. (1983) „Sex and relationship affect social self-grooming”, journal of Nonverbal Behavior, 7, pp. 183-189; Shreve, E.G., Harrigan, J.A., Kues, J.R., Kagas, D.K. (1988) „Nonverbal expressions of anxiety in physician-patient in- teractions”, Psychiatry, 51 (4), pp. 378-384; Kenner, A.N. (1993) „A cross-cultural study of body-focused hand mo- vement”, journal of Nonverbal Behavior, 17(4), pp. 263-279; Morris, D. (1994) Body talk: The Meaning of Human Gestures, New York: Crown Publishers. 11 Harrigan, J.A., O’Connell, D.M. (1996) „How do you look when feeling anxious?”, Personality and Individual Differen- ces, 21(2), pp. 205-212. A se vedea și Leventhal, H., Sharp, Note E. (1965) „Facial expressions as indicators of distress”, În S. Tomkins, C. Izard (ed.), Affect, Cognition and Personality. New York: Springer Verlag. 12 Milgram, S. (1974) Obedience to Authority. New York: Har- per & Row. 13 Farabee, D.J., Holcom, M.L., Ramsey, S.L., Cole, S.G. (1993) „Social anxiety and speaker gaze in a persuasive atmos- phere”, journal of Research in Personality, 27(4), pp. 365-376. 14 Stern, J.A. (1992) „The eye blink: affective and cognitive in- fluences”, în D.G. Forgays, T. Sosnowski, K. Wrzesniewski (ed.), Anxiety: Recent Developments in Cognitive, Psychophy- siological and Health Research. Washington: Hemisphere. 15 Bell, C. (1847) The Anatomy and Philosophy of Expression, as Connected with the Fine Arts. Londra: John Murray, 16 Jackson, D.D. (1985) „From the lungs to larynx to lip, it’s jitter, shimmer and blip”, Smithsonian, 6 (iulie), p. 78. 17 Ellgring, H., Scherer, K.R. (1996) „Vocal indicators of mood change in depression”, Journal of Nonverbal Behavior, 20(2), pp. 83-110. 18 Siegman, A.W. (1987) „The telltale voice: nonverbal mes- sages of verbal communication”, în A.W. Siegman, S. Feld- stein (ed.), Nonverbal Behavior and Communication, Hillsda- le, NJ: Erlbaum; Siegman, A.W, Boyle, S. (1993) „Voices of fear and anxiety and depression: the effects of speech rate and loudness on fear and anxiety and depression”, Journal of Abnormal Psychology, 102(3), pp. 430-437. 19 Murray, D.C. (1971) „Talk, silence and anxiety”, Psycholo- gical Bulletin, 75, pp. 244-260; Rochester, S.R. (1973) „The significance of pauses in spontaneous speech”, Journal of Psycholinguistic Research, 2, pp. 51-81. Capitolul 9: Gesturi cu tentă sexuală 1 Eibl-Eibesfeldt, I. (1971) Love and Hate: The Natural His- tory of Behavior Patterns. New York: Holt, Rinehart & Winston; Morris, D. (1971) Intimate Behaznour. Londra: Jo- 316 Peter Collett nathan Cape; Singh, D., Young, R.K. (1995) „Body weight, waist-to-hip ratio, breasts, and hips: role in jud- gments of female attractiveness and desirability for re- lationships”, Ethology and Sociobiology, 16, pp. 483-507; Furnham, A., Dias, M., McClelland, Â. (1998) „The role of body weight, waist-to-hip ratio, and breast size in jud- gments of female attractiveness”, Sex Roles, 3/4, pp. 311-326. 2 Lloyd-Elliott, M. (1995) Secrets of Sexual Body Language. Londra: Hamlyn. 3 Buss, D. (1994) The Evolution of Desire. New York: Basic Books. 4 Perper, T. (1985) Sex Signals: The Biology of Love. Philadel- phia: ISI Press; Perper, T. (1989) „Theories and observa- tions on sexual selection and female choice in human beings”, Medical Anthropology, 11(4), pp. 409-454. 5 Burton, R. (1621) The Anatomy of Melancholy. Oxford: Hen- ry Cripps. 6 Birdwhistell, R. (1970) Kinesics and Context. New York: Bal- lantine. 7 Moore, M.M. (1985) „Nonverbal courtship patterns in wo- men: context and consequences”. Ethology and Sociobiolo- gy, 6, pp. 237-247. 8 Wiley, R.H. (1991) „Lekking in birds and mammals; beha- vioral and evolutionary issues”, Advances in the Study of Behavior, 20, pp. 201-291. 9 Krebs, J.R., Dawkins, R.D. (1984) „Animal signals: mind-reading and manipulation”, în J.R. Krebs, N.B. Da- vies (ed.), Behavioral Ecology: An Evolutionary Approach, Sunderland, MA: Sinauer. 10 Crammer, K., Jutte, A., Fischmann, B. (1997) „Der Kampf der Geschlechter und der Krieg der Signale”, în B. Kanit- scheider (ed.), Liebe, Lust und Leidenschaft: Sexualitat im Spiegel der Wissenschaft. Stuttgart: Hirzel; Penton-Voak, I.S., Perrett, D.I., Castles, D.L., Kobayashi, T., Burt, D.M., Murray, L.K., Minamisawa, R. (1999) „Menstrual cycle al- ters face preferences”. Nature, 399, pp. 741-742. 317 11 Walsh, D. G., Hewitt, J. (1985) „Giving men the come-on: effect of eye contact and smiling in a bar environment”, Perceptual and Motor Skills, 61, pp. 873-874. 12 Moore, M.M. (1985) „Nonverbal courtship patterns in wo- men: context and consequences”. Ethology and Sociobiology, 6, pp. 237-247. 13 Kleinke, C.L. (1986) „Gaze and eye contact: a research re- view”, Psychological Bulletin, 100(1), pp. 78-100; Iizuka, Y. (1992) „Eye contact in dating couples and unacquainted couples”, Perceptual and Motor Skills, 75, pp. 457-461. 14 Walsh, D.G., Hewitt, J. (1985) „Giving men the come-on: effect of eye contact and smiling in a bar environment”, Perceptual and Motor Skills, 61, pp. 873-874. 15 Givens, D.B. (1978) „The nonverbal basis of attraction: flir- tation, courtship and seduction”, Psychiatry, 41, pp. 346-359; Givens, D.B. (1983) Love Signals: How to Attract a Mate. New York: Crown. 16 Crammer, K., Kruck, J, Juette, A., Fink, B. (2000) „Non-ver- bal behavior as courtship signals: the role of control and choice in selecting partners”, Ei>olution and Human Behavio- ur, 21, pp. 371-390. 17 Abbey, A. (1987) „Misperceptions of friendly behavior as sexual interest: a survey of naturally occurring incidents”, Psychology of Women Quarterly, 11(2), pp. 173-194; Shetland, R.L, Craig, J.M. (1988) „Can men and women differentiate between platonic and sexually interested behavior?”, So- cial Psychology Quarterly, 51(1), pp. 66-73. 18 Morris, D. (1977) Manwatching: A Field Guide to Human Be- haviour. Londra: Jonathan Cape. 19 Caro, T.M. (1986) „The function of slotting: a review of the hypotheses”, Animal Behaviour, 34, pp. 649-662; Zahavi, A., Zahavi, A. (1997) The Handicap Principle: A Missing Piece of Danoin’s Puzzle. Oxford: Oxford University Press. 20 Burton, R. (1621) The Anatomy of Melancholy. Oxford: Hen- ry Cripps. 21 Ambady, N., Hallahan, M., Conner, B. (1999) „Accuracy of judgments of sexual orientation from thin slices of beha- 318 Peter Collett vior”. Journal of Personality and Social Psychology, 77, pp. 538-547; Ambady, N., LaPlante, D., Johnson, E. (2001) „Thin slice judgments as a measure of interpersonal sensi- tivity”, în J. Hall, F. Bernieri (ed.), Interpersonal Sensitivity: Measurement and Applications, Hillsdale, NJ: Lawrence Erl- baum. 22 Berry, D.S., McArthur, L.A. (1985) „Some components and consequences of a babyface”. journal of Personality and So- cial Psychology, 48, pp. 312-323; McArthur, L.Z., Berry, D.S. (1987) „Cross-cultural consensus in perceptions of babyfa- ced adults”, Journal of Cross Cultural Psychology, 18, pp. 165-192. 23 Eibl-Eibesfeldt, I. (1971) Love and Hate: The Natural History of Behavior Patterns. New York: Holt, Rinehart & Winston. 24 Campbell, R., Wallace, S., Benson, P.J. (1996) „Real men don’t look down: direction of gaze affects sex decisions on faces”, Visual Cognition, 3(4), pp. 393-412. 25 Hess, E. (1975) The Telltale Eye. New York: Van Nostrand Reinhold; Aboyoun, D.C, Dabbs, J.M. (1998) „The Hess pu- pil dilation findings: sex or novelty?”, Social Behaviour and Personality, 26(4), pp. 415-419. 26 Paul Ekman, comunicare personală. 27 Montagu, A. (1971) Touching: The Human Significance of the Skin. New York: Columbia University Press; Lockard, J.S., Adams, R.M. (1980) „Courtship behaviors in public: diffe- rent age/sex roles”, Ethology and Sociobialogy, 1, pp. 245-253; McCormick, N.B., Jones, A.J. (1989) „Gender dif- ferences in nonverbal flirtation”, Journal of Sex Education and Therapy, 15(4), pp. 271-282. 28 Perper, T. (1985) Sex Signals: The Biology of Love. Philadel- phia: ISI Press; Murray, T.E. (1985) The language of singles bars”, American Speech, 60(1), pp. 17-30. 29 Krebs, J.R., Dawkins, R.D. (1984) „Animal signals: mind-re- ading and manipulation”, în J.R. Krebs, N.B. Davies (ed.), Behavioral Ecology: An Evolutionary Approach, Sunderland, MA: Sinauer; Dabbs, J.M., Mallinger, A. (1999) „Higher tes- tosterone levels predict lower voice pitch among men”, Per- Note 319 sonality and Individual Differences, 27, pp. 801-804; Collins, S. (2001) „MerTs voices and women”s choices”, Animal Be- haviour, 60, pp. 773-780. 30 Manes, J., Wolfson, N. (1980) „The compliment formula”, în F. Coulmas (ed.), Conversational Routine. Haga: Mouton. A se vedea și Herbert, R.K. (1990) „Sex-based differences in compliment behaviour”, Language in Society, 19, pp. 201-224; Holmes, J. (1995) Women, Men and Politeness. Lon- dra: Longman. 31 Dindia, K., Allen, M. (1992) „Sex differences in self-disclosu- re: a meta-analysis”, Psychological Bulletin, 112, pp. 106-124. 32 Crammer, K. (1990) „Strangers meet: laughter and non-ver- bal signs of interest in opposite-sex encounters”, Journal of Nonverbal Behavior, 14(4), pp. 209-236. 33 Provine, R.R. (2000) Laughter: A Scientific Investigation, Lon- dra: Penguin. 34 Crammer, K., Eibl-Eibesfeldt, I. (1990) „The ritualization of laughter”, în W. A. Koch (ed.), Natiirlichkeit der Sprache und der Kiiltur, Bochum: Brockmeyer. 35 Provine, R.R. (2000) Laughter: A Scientific Investigation. Lon- dra: Penguin. 36 Moore, M.M. (1998) „Nonverbal courtship patterns in wo- men: rejection signalling — an empirical investigation”, Se- miotica, 118(3/4), pp. 201-214. 37 Crammer, K., Kriick, K.B., Magnusson, M.S. (1998) „The courtship dance: patterns of nonverbal synchronization in opposite-sex encounters”, Journal of Nonverbal Behavior, 22(1), pp. 3-27. 38 Bemieri, F.J., Rosenthal, R. (1991) „Interpersonal coordina- tion: behavior matching and interactional synchrony”, în R.S. Feldman, B. Rime (ed.), Fundamentals of Nonverbal Be- havior, Cambridge: Cambridge University Press. 39 LaFrance, M. (1979) „Nonverbal synchrony and rapport: analysis by the cross-lag panel technique”, Social Psycholo- gy Quarterly, 42, pp. 66-70; Bavelas, J.B., Black, A., Lemery, C.R., Mullett, J. (1987) „Motor mimicry as primitive empa- thy”, în N. Eisenberg, J. Strayer (ed.), Empathy and its De- 320 Peter Collett velopment. Cambridge: Cambridge University Press; Ber- nieri, F. (1988) „Coordinated movement and rapport in tea- cher-student interactions”, journal of Nonverbal Behavior, 12, pp. 120-138; Dijksterhuis, A. (2000) „Automatic social in- fluence: the perception-behavior link as an explanatory mechanism for behavior matching”, în J. Forgas, K.D. Wil- liams (ed.), Social Influence: Direct and Indirect Processes. Phi- ladelphia: Psychology Press. 40 Beattie, G. (1 988) The Candarel Guide to Beach Watching. Ho- ve: Rambletree. 41 Buss, D.M., Shackelford, T.K. (1997) „From vigilance to vio- lence: mate retention tactics in married couples”, Journal of Personality and Social Psychology,.72, pp. 346-361; Buss, D. (2000) 7he Dangerous Passion: Why jealousy Is as Necessary as Love and Sex. Londra: Bloomsbury. 42 Goffman, E. (1971) Relations in Public. Harmondsworth: Penguin. 43 Givens, D.B. (1983) Love Signals: How to Attract a Mate. New York: Crown; Perper, T. (1985) Sex Signals: The Biolo- gy of Love. Philadelphia: ISI Press. Capitolul 10: Indicatori ai minciunii 1 Feldman, R.S., Forrest, J.A., Happ, B.R. (2002) „Self-presen- tation and verbal deception: do self-presenters lie more?” Basic and Applied Social Psychology, 24(2), pp. 163-170. 2 DePaulo, B.M., Epstein, J.A., Wyer, M.M. (1993) „Sex diffe- rences in lying: how women and men deal with the dilem- ma of deceit”, în M. Lewis, C. Sarrni (ed.), Lying and Decep- tion in Everyday Life. New York: Guilford Press; DePaulo, B.M., Kashy, D., Kirkendol, S.E., Wyer, MM, Epstein, J.A. (1996) „Lying in everyday life”. Journal of Personality and Social Psychology, 70(5), pp. 979-995; Feldman, R.S., Forrest, J.A., Happ, B.R. (2002) „Self-presentation and verbal de- ception: do self-presenters lie more?” Basic and Applied So- cial Psychology, 24(2), pp. 163-170. Note 321 3 Feldman, R.S., Tomasian, J.C., Coats, EJ. (1999) „Nonver- bal deception abilities and adolescents’ social competence: adolescents with higher social skills are better liars”, Jour- nal of Nonverbal Behavior, 23(3), pp. 237-249; Kashy, D., De- Paulo, B.M. (1996) „Who lies?”, Journal of Personality and Social Psychology,70{5), pp. 1037-1051. 4 DePaulo, P.J., DePaulo, B.M. (1989) „Can attempted decep- tion by sales persons and customers be detected through nonverbal behavioral cues?”, Journal of Applied Social Psy- chology, 19, pp. 1552-1577. 5 Ekman, P. (2001) Telling Lies. New York: W.W. Norton. 6 Ekman, P. (2001) ibid. 7 McCormack, S.A., Parks, M.R. (1990) „What women know that men don’t: sex differences in determining the truth be- hind deceptive messages”, Journal of Social and Personal Re- lationships, 7, pp. 107-118; Millar, M.G., Millar, K. (1995) „Detection of deception in familiar and unfamiliar persons: the effects of information restriction”, Journal of Noni’erbal Behavior, 19(2), pp. 69-84. 8 Burton, S. (2000) Impostors: Six Kinds of Liar. Londra: Viking. 9 Ekman, P. (2001) Telling Lies. New York: W.W. Norton. 10 Vrij, A. (2001) Detecting Lies and Deceit. Chichester: John Wiley. 11 Seager, P. (2001) „Improving the ability of individuals to detect lies”. Teză de doctorat nepublicată, University of Hertfordshire. 12 Krauss, R.M. (1981) „Impression formation, impression management, and non-verbal behaviors”, în E.T. Hig- gins, C.P. Herman, M. Zanna (ed.), Social Cognition: The Ontario Symposium, vol. 1. Hillsdale, NJ: Erlbaum. A se vedea și: Vrij, A., Semin, G.R. (1996) „Lie experts’ beliefs about nonverbal indicators of deception”, Journal of Non- verbal Behax’ior, 20, pp. 65-80; Anderson, D.E., DePaulo, B.M., Ansfield, M.E., Tickle, J.J., Green, E. (1999) „Beliefs about cues to deception: mindless stereotypes or untap- ped wisdom”. Journal of Noni’erbal Behavior, 23, pp. 67-89; Vrij, A. (2001) Detecting Lies and Deceit. Chichester: John Wiley. Peter Collett 13 Vrij, A. (2001) Detecting Lies and Deceit. Chichester: John Wi- ley. 14 Ekman, P., Friesen, W.V. (1969) „Nonverbal leakage and clues to deception”, Psychiatry, 32, pp. 88-106. 15 Hirsch, A.R., Wolf, C.J. (1999) „A case example utilizing practical methods for detecting mendacity”, AMA Annual Meeting, Washington, DC [rezumat], NR505: 208; Hirsch, A.R., Wolf, C.J., (2001) „Practical methods for detecting mendacity: a case study”, Journal of the American Academy of Psychiatric Law, 29(4), pp. 438^144. 16 Davis, K. (1999) „Clinton and the truth: on the nose?”, USA Today, 19 mai, 4; Dribben, M. (2002) „In your face”, The Phi- ladelphia Inquirer, 19 octombrie. 17 Birdwhistell, R. (1955) „Do gestures speak louder than words?”, Collier’s, 4 martie, pp. 56-57. 18 Ekman, P. (2001) Telling Lies, New York: W.W. Norton. 19 Ekman, P., Friesen, W.V., O’Sullivan, M. (1988) „Smiles when lying”, journal of Personality and Social Psychology, 54, pp. 414-420; Ekman, P. (2001) Telling Lies, New York: W.W. Norton; Frank, M., Ekman, P., Friesen, W. (1993), „Behavioral markers and recognizability of the smile of enjoyment”, Journal of Personality and Social Psychology, 64(1), pp. 83-93. 20 Haggard, E.A., Isaacs, K.S. (1966) „Micromomentary facial expressions as indicators of ego mechanisms in psychothe- rapy”, în L.A. Gottschalk, A.H. Auerbach (ed.), Methods of Research in Psychotherapy, New York: Appleton-Centu- ry-Crofts; Ekman, P., O’Sullivan, M. (1991) „Who can catch a liar?”, American Psychologist, 46, pp. 913-920. 21 Frank, M.G., Ekman, P. (1997) „The ability to detect deceit generalizes across different types of high-stake lies”, Jour- nal of Personality and Social Psychology, 72, pp. 1429-1439. 22 Vrij, A. (2001) ibid. 23 Anoli, L., Ciceri, R. (1997) „The voice of deception: vocal strategies of naive and able liars”, Journal of Nomierbal Be- havior, 21(4), pp. 259-284. 24 Ekman, P. (2001) Telling Lies, New York: W.W. Norton. 323 25 DePaulo, B.M. (1994) „Deception”, în T. Manstead, M. Hewstone (ed.), Blachvell Encyclopaedia of Social Psychology, pp. 164-168. Oxford: Blackwell. Capitolul 11: Gesturi împrumutate de la străini 1 Chambers, J. (1973) „Canadian rising”, Canadian Journal of Linguistics, 18, pp. 113-135; Penner, P., McConnell, R. (1980) Learning English. Toronto: Gage Publishing. 2 Bell, A. (1997) „The phonetics of fish and chips in New Zealand: marking national and ethnic identities”, English World-Wide, 18(2), pp. 243-270; Scott, A.W., Starks, D. (2000) „«No-one sounds like us?» A comparison of New Zealand and other southern hemisphere Englishes”, în A. Bell, K. Kuiper (ed.), New Zealand English, Wellington: Victoria Uni- versity Press. 3 Collett, P., Contarello, A. (1987) „Gesti di assenso e di dissenso”, în P. Ricci Bitti (ed.), Communicazione e Gestu- alită, Milano: Franco Angeli; Collett, P. (1993) Foreign Bo- dies: A Guide to European Mannerisms, Londra: Simon &Schuster. 4 Morris, D., Collett, P., Marsh, P., O’Shaughnessy, M. (1979) Gestures: Their Origins and Distribution, Londra: Jonathan Cape. 5 Collett, P. (1993) Foreign Bodies: A Guide to European Manne- risms, Londra: Simon & Schuster. 6 Collett, P. (1983) „Mossi salutations”, Semiotica, 45(3/4), pp.191-248. 7 Bulwer, J. (1644) Chirologia: or the Natural Language of the Hand, Londra. 8 Zeldin, T. (1988) The French. Londra: Collins Harvill. 9 Collett, P. (1993) Foreign Bodies: A Guide to European Manne- risms. Londra: Simon & Schuster. 10 Hillary, E. (1999) View from the Summit. Londra: Doubleday. 11 Ekman, P. (1982) Emotion in the Human Face, Cambridge: Cambridge University Press. 324 Peter Collett 12 Birdwhistell, R. (1970) Kinesics and Context, New York: Bal- lantine. 13 Seaford, H.W. (1981) „Maximizing replicability in descri- bing facial behavior”, în A. Kendon (ed.), Nonverbal Com- munication, Interaction, and Gesture, Haga: Mouton. 14 Collett, P. (1993) Foreign Bodies: A Guide to European Manne– risms, Londra: Simon & Schuster. 15 Zeldin, T. (1988) The French, Londra: Collins Harvill. 16 Zajonc, KB., Murphy, S.T, Inglehart, M. (1989) „Feeling and facial efference: implications of the vascular theory of emo- tions”, Psychological Revierv, 96, pp. 395-416. 17 Strack, R, Martin, L., Stepper, S. (1988) „Inhibiting and fa- cial conditons of the human smile: a nonobtrusive test of the facial feedback hypothesis”, Journal of Personality and Social Psychology, 54, pp. 768-777. A se vedea și Cappella, J.N. (1993), The facial feedback hypothesis in human inter- action: review and speculation”, Journal of Language and So- cial Psychology, 12, pp. 13-29; Mclntosh, D.N. (1996) „Facial feedback hypothesis: evidence, implications, and direc- tions”, Motivation and Emotion, 20, pp. 121-147. 18 Lehtonen, J., Sajavaara, K. (1985), The silent Finn”, în D. Tannen, M. Saville-Troike (ed.), PerspectiiKs on Silence, Nor- wood, NJ: Ablex. 19 Colding, W. (1954) Lord of the Flies, Londra: Faber & Faber. 20 Collett, P. (1993) Foreign Bodies: A Guide to European Manne- risms, Londra: Simon & Schuster. 21 Anon. (1581) A Treatise of Daunces, Londra. 22 Efron, D. (1942) Gesture and Environment, New York: Kings Crown Press. 23 Efron, D. (1942) ibid. 24 Morris, D., Collett, P., Marsh, P., O’Shaughnessy, M. (1979) Gestures: Their Origins and Distribution, Londra: Jonathan Cape. 25 Collett, P. (1982) „Meetings and misunderstandings”, în S. Bochner (ed.), Cultures in Contact, Oxford: Pergamon. 26 Collett, P. (1993) Foreign Bodies: A Guide to European Manne- risms. Londra: Simon & Schuster. -*• Note 325 Capitolul 12: Gesturi ale fumătorilor 1 Hatsukami, D., Morgan, S.F., Pickens, R.W., Hughes, J.R. (1987) „Smoking topography in a nonlaboratory environ- ment”, International journal of the Addictions, 22(8), pp. 719-725; Miller, P.M., Fredrickson, L.W., and Hartford, R.L. (1979) „Social interaction and smoking topography in heavy and light smokers”, Addictwe Behavior, 4, pp.147-153. 2 Napier, J.R. (1962) „The evolution of the hand”, Scientific American, 207(6), pp. 56-62. 3 Klein, R. (1995) Cigarettes Are Sublime. Londra: Picador. A se vedea și Starr, M.E. (1984) „The Marlboro man: cigaret- te smoking and masculinity in America”. Journal of Popu- lar Culture, 17(4) pp. 45-57. 4 Danesi, M. (1999) Of Cigarettes, High Heels, and Other Inte- resting Things. Londra: Macmillan. 5 Hyllienmark, G. (1986) „Smoking as a transitional object”, British Journal of Medical Psychology, 59, pp. 263-267. 6 Revell, A.D., Warburton, D.M., Wesnes, K. (1985) „Smoking as a coping strategy”, Addictwe Behaznors, 10, pp. 209-224. 7 McArthur, C, Waldron, E., Dickinson, J. (1958) „The psy- chology of smoking”, Journal of Abnormal and Social Psycho- logy, 56, pp. 267-275; Howe, M., Summerfield, A. (1979) „Orality and smoking”, British Journal of Medical Psycholo- gy, 52, pp. 85-90. 8 Thackeray, W.M. (1856) Sketches and Travels in London. Lon- dra: Bradbury & Evans. 9 Klein, R. (1995) Cigarettes Are Sublime. Londra: Picador. 10 Lombardo, T, Carreno, L. (1987) „Relationship of Type A behavior pattern in smokers to carbon monoxide exposu- re and smoking topography”, Health Psychology, 6(5), pp. 445-452. 11 Pease, A. (1997) Body Language. Londra: Sheldon Press. 12 Gilbert, D.G. (1995) Smoking: Individual Differences, Psycho- pathology, and Emotion. Londra: Taylor & Francis; Canals, 326 Peter Collett J., Blade, J., Domenech, E. (1997) „Smoking and personali- ty predictors among young Swedish people”, Personality and Individual Differences, 23(5), 905-908; Acton, G.S. (2003) „Measurement of impulsivity in a hierarchical model of personality traits: implications for substance use”, Substan- ce Use and Abuse, în curs de publicare. 13 Helgason, A.R., Fredrikson, M, Dyba, T, Steinbeck, G. (1995) „Introverts give up smoking more often than extra- verts”, Personality and Individual Differences, 18,pp. 559-560. 14 Golding, J.F., Mangan, G.F. (1982) „Arousing and de-arou- sing effects of cigarette smoking under conditions of stress and mild sensory isolation”, Psychophysiology, 19,449-456; Mangan, G.F., Golding, J.F. (1984) The Psychopharmacology of Smoking. Cambridge: Cambridge University Press. 15 Parrott, A.C. (1998) „Nesbitt’s Paradox resolved? Stress and arousal modulation during cigarette smoking”, Addiction, 93, pp. 27-39; Parrott, A.C. (1999) „Does cigarette smoking cause stress?”, American Psychologist, 54(10), pp. 817-820. Capitolul 13: Cum ne dăm de gol 1 Simons, D., Levin D. (1998) „Failure to detect changes to people during a real-world interaction”, Psychonomic Bul- letin & Revieiv, 5, pp. 644-649. 2 Truzzi, M. (1973) „Sherlock Holmes: applied social psycho- logist”, în M. Truzzi (ed.), The Humanities as Sociology, Co- lumbus, OH: Charles E. Merrill. 3 Doyle, A.C. (1891) „A case of identity”, în W. S. Baring-Go- uld (ed.) (1967), The Annotated Sherlock Holmes, New York: Clarkson N. Potter. 4 Napier, J.R. (1973) Bigfoot: The Yeti and Sasquatch in Myth and Reality, Londra: E.P. Dutton. 5 Murphy, ST., Zajonc, R.B. (1993) „Affect, cognition, and awareness: affective priming with optimal and suboptimal stimulus exposures”, journal of Personality and Social Psy- chology, 64, pp. 723-739. Note 327 6 Dimberg, U., Thunberg, M., Elmehed, K. (2000) „Uncon- scious facial reactions to emotional facial expressions”, Psy- chological Science, 11, pp. 86-89.