Idirmondiaconu@gmail.com 396 Curs Istoria Integ Europene Text

ISTORIA INTEGR ĂRII EUROPENE CURS UNIVERSITAR ANUL I Lector univ. dr. Adrian FILIP 2020 UNIVERSITATEA“ANDREI SAGUNA” DIN CONSTANT A FACULTATEA DE DREPT și ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 3 CUPRINS ABREVIERI…………………………………………………………………………………………….. 13 ………………………………………………………………………………………………………………… 2 CUVÂNT ÎNAINTE ………………………………………………………………………………….. 17 CURSUL I ……………………………………………………………………………………………….. 25 RĂDĂCILILE EUROPENISMULUI-1 ………………………………………………………… 25 – ANTICHITATEA MEDITEERANEAN Ă GREACĂ ȘI ROMAN Ă -………………… 25 1. DELIMITĂ RI SPAȚ IALO-TEMPORALE …………………………………………….. 26 1.1. Spațialitatea geografic european ă…………………………………………………. 26 1.2. Când începe Europa? ………………………………………………………………….. 28 2. CIVILIZA ȚIA MEDITERANEEANĂ ANTICĂ GREAC Ă ȘI ROMAN Ă – COLOANA VERTEBRALĂ A CULTURII OCCIDENTALE………………………………….. 30 2.1. Civiliza ția antică greacă – fundament al civiliza ției europene………….. 30 2.2. Civiliza ția antică romană, continuatoare a valorilor culturii grece ști …33 2.3. Cultura European ă………………………………………………………………………. 37 CURSUL al II-lea…………………………………………………………………………………….. 40 RĂDĂCILILE EUROPENISMULUI-2 ……………………………………………………….. 40 EVOLUȚIA UNEI CULTURI EUROPENE RELATIV OMOGENE ÎN EVUL MEDIU ȘI RENAȘ TERE ……………………………………………………………………………………. 40 1. COMUNITATEA DE CIVILIZAȚ IE A EVULUI MEDIU………………………… 40 1.1. Repere istorice ……………………………………………………………………………. 40 1.2. Unitatea de civiliza ție a Europei cre știne ………………………………………. 44 1.3. Evul Mediu cre știn era o societate de drept…………………………………….. 47 2. COMUNITATEA CULTURAL Ă ȘI A VALORILOR COMUNE ÎN EVUL MEDIU………………………………………………………………………………………………………….. 51 2.1. Înfiin țarea primei re țele de universit ăți europene …………………………… 51 Adrian Filip 2.2. Rolul c ălugărilor creștini în dezvoltarea unitară a Europei ………………. 57 2.3. Contribu ția rețelei transeuropene ș i a târgurilor în propagarea unei culturi unice ………………………………………………………………………………………………. 60 3. O CONSTRUC ȚIE EUROPEAN Ă ÎN JURUL CRE ȘTINISMULUI ………….. 63 4. PROIECTE EUROPENE PE TIMPUL RENA ȘTEREII…………………………… 65 CURSUL al III-lea …………………………………………………………………………………… 68 CELE CINCI TIPURI DE PROIECTE RELEVANTE PENTRU CONSTRUC ȚIA EUROPEANĂ DIN ANTICHITATE PÂN Ă LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE ……. 68 1. ANTICHITATEA GREAC Ă: UNITATE DUP Ă UN PRINCIPIU ……………… 69 2. PROIECTUL IMPERIAL DE CREARE A UNEI EUROPE UNITE (unificarea prin forță)……………………………………………………………………………………………………….72 2.1. Prima mare unificare a continentului european, Africii albe și a Orientului Apropiat……………………………………………………………………………………… 72 2.2. A doua unificare european ă prin forță; crearea „Imperiului universal” în timpul lui Charlemagne ……………………………………………………………………………….. 73 2.3. A treia unificare european ă prin forță ; proiectul imperial al lui Napoleon ……………………………………………………………………………………………………. 75 3. IDEEA UNIT ĂȚII CREȘTINE A CONTINENTULUI EUROPEAN………….. 77 4. IDEEA UNIUNII ECONOMICE: LIGA HANSEATIC Ă ORGANIZA ȚIE MARITIM Ă, MILITAR Ă ȘI COMERCIAL Ă A NORDULUI EUROPEAN………………. 79 5. EUROPA UNIT ĂȚII SPIRITUALE, A SOLIDARIT ĂȚII ȘI A VALORILOR COMUNE ……………………………………………………………………………………………………… 82 5.1. Cele trei momente fundamentale în evolu ția construc ției europene …. 82 5.1. Aportul civiliza ției nordului germanic și a statelor scandinave la evolu ția european ă………………………………………………………………………………………………….. 84 6. O CONSTITU ȚIE EUROPEAN Ă FĂRĂ NICIO REFERIN ȚĂ LA CIVILIZA ȚIA CREȘTINĂ……………………………………………………………………………….. 84 ………………………………………………………………………………………………………………… 2 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 5 CURSUL al IV-lea…………………………………………………………………………………….. 91 – PROIECTUL KALERGI – TEORIILE FEDERALISTE ÎN PERIOADA INTERBELIC Ă………………………………………………………………………………………………….. 91 1. PROIECTE FEDERALISTE INTERBELICE UITATE……………………………. 92 1.1. Kurt Tucholsky un european unionist quasi necunoscut ………………….. 93 2. CONTELE COUDENHOVE-KALERGI – O FIGUR Ă DE NIVEL EUROPEAN A PERIOADEI INTERBELICE -………………………………………………………………………. 94 3. PROIECTUL PAN-EUROPEAN AL CONTELUI COUDENHOVE-KALERGI …………………………………………………………………………………………………………………….. 99 3.1. Planul lui Woodrow Wilson – fundament pentru Programul lui Kalergi – …………………………………………………………………………………………………………………. 99 3.2. Pan-Europa un manifest de anvergur ă globală …………………………….. 100 3.3. Etapele realiză rii obiectivelor Pan-Europei ………………………………….. 104 3.4. Institu țiile și direcțiile de ac țiune Pan-europene schi țate de Kalergi.. 106 3.5. Măsuri politico-economice de creare a unui spa țiu comun european. 108 3.6. Mișcarea Pan-european ă…………………………………………………………… 111 4. CELE Ș ASE EUROPE ALE LUI KALERGI ȘI URMĂTOARELE TREI DE DUPĂ ACESTA …………………………………………………………………………………………….. 116 4.1. Prima Europ ă a fost ridicat ă de către Grecia antic ă………………………… 117 4.2. Imperiul Roman a creat cea de-a doua Europ ă……………………………… 117 4.3. A treia Europă …………………………………………………………………………… 118 4.4. A patra Europă ………………………………………………………………………….. 119 4.5. A cincea Europ ă: Europa absolutismului luminat …………………………. 119 4.6. A ș asea Europ ă a apă rut după Primul R ăzboi Mondial ………………….. 120 4.7. A ș aptea Europă ………………………………………………………………………… 121 4.8. A opta Europ ă, cea a Uniunii Europene……………………………………….. 121 4.9. A noua Europ ă………………………………………………………………………….. 121 Adrian Filip din perspectiva lui Kalergi, va fi o Federa ția E uropeană. ……………………… 121 5. IDEI CONTROVERSATE VIS A VIS DE PROIECTELE CONTELUI KALERGI …………………………………………………………………………………………………….. 121 ………………………………………………………………………………………………………………… 2 CURSUL AL V-LEA………………………………………………………………………………… 124 – PROIECTUL BRIAND – DE ÎNFIIN ȚARE A UNIUNII FEDERALE EUROPENE…………………………………………………………………………………………………….. 124 1. ARISTIDE BRIAND AUTOR AL „MEMORANDUM-ului PENTRU ORGANIZAREA UNUI REGIM AL UN IUNII FEDERALE EUROPENE”……………. 126 1.1. Negocierile ministrului de externe Aristide Briand cu ministrul german de externe Gustav Stresemann……………………………………………………………………………. 131 1.2. Propunerea Proiectului Briand în cadrul Adunării generale a Ligii Națiunilor ……………………………………………………………………………………………………. 133 1.3. Modificarea pozi țiilor Fran ței și Germaniei dup ă 1930 în privin ța federaliz ării Europei ……………………………………………………………………………………… 134 2. CONȚINUTUL PROIECTULUI LUI BRIAND…………………………………….. 136 2.1. Ecouri în presa timpului refe ritoare la memorandum-ul lui Briand … 139 2.2. Răspunsul guvernelor europene la propunerea ministrului Briand … 140 3. FINALITATEA „MEMORANDUM-ULUI PENTRU ORGANIZAREA UNUI REGIM AL UNIUNII FEDERALE EUROPENE”. …………………………………………….. 145 ………………………………………………………………………………………………………………… 2 CURSUL al VI-lea…………………………………………………………………………………… 147 ALTIERO SPINELLI ȘI MIȘCAREA DE INTEGRARE EUROPEAN Ă DUPĂ AL DOILEA R ĂZBOI MONDIAL (27 pag) ……………………………………………………………….. 147 1. ISTORIA EUROPEI MARCAT Ă DE UN NESFÂR ȘIT ȘIR DE RĂ ZBOAIE 149 1.1. Altiero Spinelli p ărinte fondator al Uniunii Europene: Manifestul de la Ventotene – “Spre o Europ ă liberă și unită” ………………………………………………….. 150 1.2. Viziunea federalist ă a mișcărilor de rezisten ță………………………………. 155 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 7 2. MIȘCAREA DE INTEGRARE DIN EUROPA DUP Ă AL DOIOLEA R ĂZBOI MONDIAL……………………………………………………………………………………………………. 157 2.1. Europa dup ă Al Doilea R ăzboi Mondial ……………………………………….. 157 2.2. Proiecte și acțiuni concrete de unificare după Al Doilea R ăzboi Mondial ………………………………………………………………………………………………………………… 160 3. PLANUL MARSHALL ……………………………………………………………………… 163 4. ORGANIZA ȚIA PENTRU COOPERARE ECONOMIC Ă EUROPEAN Ă (OECE)………………………………………………………………………………………………………… 169 5. DEMARAJUL CONSTRUCTIEI EURO PENE DUPA AL DOILEA RAZBOI MONDIAL……………………………………………………………………………………………………. 172 6. CONSILIUL EUROPEI (THE COUNCIL OF EUROPE) ORGANIZA ȚIE EXCOMUNITAR Ă………………………………………………………………………………………… 174 CURSUL al VII-lea …………………………………………………………………………………. 176 ROBERT SCHUMAN ȘI JEAN MONET- ARHITEC ȚII PROIECTULUI DE UNIFICARE EUROPEAN Ă -; COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ȘI OȚELULUI-…………………………………………………………………………………………………….. 176 1. ÎNFIIN ȚAREA COMUNIT ĂȚILOR EUROPENE ………………………………… 177 1.1. Planul lui Jean Monet și Robert Schuman de creare a Comunit ății Europene a Că rbunelui și Oțelului (CECO)…………………………………………………… 178 2. PROIECTUL COMUNIT ĂȚII EUROPEANE DE AP ĂRARE (CEA)……….. 191 2.1. Eșecul unei CECO în domeniul Ap ărării……………………………………….. 192 2.2. Tentativa de creare a unei Comunităț i Politice (CP) pentru completarea CEA………………………………………………………………………………………………………….. 195 3. CREAREA UNIUNII EUROPEI OCCIDENTALE (UEO) ……………………… 196 CURSUL al VIII-lea………………………………………………………………………………… 198 PLANUL LUI PAUL HENRI SPAAK DE ÎNFIIN ȚARE A COMUNITATĂȚ II EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE (EURATOM) ȘI A COMUNIT ĂȚII ECONOMICE EUROPENE…………………………………………………………………………………………………….. 198 Adrian Filip 1 . E U R O P A D E L A C O M U N I T A T E A E U R O P E A N Ă A CĂRBUNELUI ȘI OȚELULU I, LA ÎNFIIN ȚAREA COMUNIT ĂȚILOR EUROPENE………………………. 199 2. PRIMUL PROIECT AL UNEI CONSTITU ȚII EUROPENE FEDERALE ÎNTOCMITE DE PAUL-HENRI SPAAK ȘI HEINRICH VON BRENTANO ÎN 1953 201 3. A DOUA ETAP Ă A CONSTRUCȚ IEI EUROPENE ……………………………… 203 3.1. Relansarea comunitară ……………………………………………………………… 205 4. NEGOCIERILE STATELOR MEMBRE ÎN CECO PENTRU EXTINDEREA COOPER ĂRII ȘI PE ALTE PLANURI…………………………………………………………….. 206 4.1. Conferin ța de la Messina – 1955………………………………………………….. 207 4.2. Raportul Spaak – 1956 ………………………………………………………………. 208 4.3. Semnarea Tratatelor de la Roma………………………………………………… 209 5. TRATATUL DE LA ROMA PRIVIND INSTITUIREA COMUNIT ĂȚII ECONOMICE EUROPENE ……………………………………………………………………………. 210 5.1. Obiectivele Comunităț ii Economice Europene………………………………. 210 5.2. Finalit ățile Tratatului de la Roma privind CEE …………………………….. 211 Tratatul de la Roma privind CEE ………………………………………………………. 211 5.3. Instituțiile Comunit ății Economice Europene ………………………………. 213 6. TRATATUL DE LA ROMA PRIVIND INSTITUIREA COMUNIT ĂȚII EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE …………………………………………………………….. 215 Tratatul de la Roma privind Comunitatea European ă a Energiei Atomice 215 6.1. Obiectivele Comunit ății Europene a Energiei Atomice (Euratom)…… 215 6.2. Instituțiile Comunit ății Europene a Energiei Atomice …………………… 215 7. ÎNCERC ĂRILE BRITANICE DE SUBMINARE A COMUNIT ĂȚII ECONOMICE EUROPEANE………………………………………………………………………….. 215 7.1. Încerc ările britanice de a crea o zon ă a liberului schimb ………………… 216 7.2. Înfiin țarea Asocia ției Europene a Liberului Schimb – (EFTA) ……….. 217 CURSUL al IX-lea ………………………………………………………………………………….. 219 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 9 GENERALUL DE GAULLE ȘI ORIENTAREA CONTINENTALĂ A EUROPEI (1958 – 1969); TRATATUL DE FUZIUNE DE LA BRUXELES – 1965 …………………… 219 1. ORIENTAREA CONSTRUC ȚIEI EUROPENE SPRE O DOCTRIN Ă CONTINENTAL Ă…………………………………………………………………………………………. 219 1.1. Confruntarea franco-american ă privind orientarea atlantic ă a apărării ………………………………………………………………………………………………………………. .220 1.2. Negocieri pentru instituirea unei Comunit ăți Politice Europene – Planul Fouchet (10 feb.1961 – 17 apr. 1962) …………………………………………………………… 220 1.3. Opoțiția francez ă la aderarea britanic ă la Comunit ăți …………………… 222 1.4. Apropierea franco-german ă – Tratatul de la Elysee – 1963 …………… 224 2. TRATATUL DE FUZIUNE DE LA BRUXELLES (1965) ……………………… 224 3. MODIFIC ĂRI ADUSE TRATATULUI DE LA BRUXELLES DIN 1965 …. 226 CURSUL al X-lea…………………………………………………………………………………… 230 „REVOLU ȚIA TĂCUTĂ” A EUROPEI (1969-1979) – EXTINDEREA COMUNIT ĂȚI EUROPENE – …………………………………………………………………………… 230 1. „REVOLU ȚIA TĂCUTĂ” A EUROPEI (1969-1979) …………………………….. 230 2. PRIMA EXTINDERE A COMUNIT ĂȚILOR EUROPENE SPRE MAREA BRITANIE, DANEMARCA ȘI IRLANDA, MODEL PENTRU EXTINDERILE URMĂTOARE……………………………………………………………………………………………… 232 2.1. Primul val al ader ării comunitare…………………………………………………… 232 2.2. Renegocierea britanic ă……………………………………………………………… 234 3. A DOUA EXTINDERE A COMUNIT ĂȚII SPRE SUD: GRECIA, PORTUGALIA, SPANIA ………………………………………………………………………………… 235 4. CRE ȘTEREA PUTERII PARLAMENTULUI EUROPEAN Ș I INSTITU ȚIONALIZAREA CONSILIULUI EUROPEAN……………………………………. 237 4.1. Măsuri de dezvoltare institu țională a Parlamentului European ………. 237 4.2. Instituționalizarea Consiliului European…………………………………….. 238 CURSUL al XI-lea …………………………………………………………………………………. 240 Adrian Filip ACTUL UNIC EUROPEAN ȘI PROIECTUL PIE ȚEI UNICE (1980-1986) (18 pag.) ………………………………………………………………………………………………………………. 240 1. CRIZA MONETAR Ă INTERNA ȚIONALĂ GRĂBEȘTE MĂSURILE DE UNIFICARE MONETAR Ă EUROPEAN Ă……………………………………………………….. 240 1.1. Planul Werner de uniune monetar ă…………………………………………….. 240 1.2. Abandonarea sistemului de la Bretton Woods și efectele lui asupra Sistemului Monetar European …………………………………………………………………… 242 2. ETAPELE PRELIMINARE ADOPT ĂRII ACTULUI UNIC EUROPEAN .. 246 Documentul premerg ător Actului Unic European………………………………. 246 2.1. Proiectul Spinelli: Proiectul de Tratat privind instituirea Uniunii Europene………………………………………………………………………………………………….. 247 2.2. Raportul Dooge: Consiliul Euro pean de la Fontainebleau din 25 și 26 iunie 1984…………………………………………………………………………………………………. 247 2.3. Carta Alb ă pentru înfiin țarea pie ței interne – 1985……………………….. 248 2.4. Cauzele care au condus la elaborarea Actului Unic European ……….. 249 3. OBIECTIVELE ACTULUI UNIC EUROPEAN……………………………………. 250 4. STRUCTURA ACTULUI UNIC EUROPEAN ……………………………………… 250 4.1. Contribuțiile tratatului – modific ări instituționale ………………………… 251 4.2. Contribuțiile tratatului – modific ări politice …………………………………. 253 4.3. Actul Unic European, bilan ț și perspective …………………………………… 254 5. MODIFIC ĂRI ADUSE TRATATULUI PRIVIND ACTUL UNIC EUROPEAN ……………………………………………………………………………………………………………………. 254 5.1. Tratatul de la Maastricht (1992) ………………………………………………….. 254 5.2. Tratatele de aderare, dup ă Maastricht …………………………………………. 255 5.3. Tratatul de la Amsterdam (1997)…………………………………………………. 255 5.4. Tratatul de la Nisa (2001)…………………………………………………………… 255 5.4. Tratatul de la Lisabona (2007) ……………………………………………………. 256 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 11 CRONOLOGIA EVENIMENTELOR EUROPENE DIN PERIOADA 1969-1986 ……………………………………………………………………………………………………………………. 256 CURSUL al XII-lea ………………………………………………………………………………… 258 PROCESUL DE ADAPTARE A COMUNIT ĂȚII ECONOMICE EUROPENE LA EUROPA NA ȚIUNILOR (1989 – 1996); TRATATUL DE LA MAASTRICHT …………. 258 1. PAȘI SPRE DEMOCRATIZAREA EUROPEI ……………………………………… 258 1.1. Pră bușirea regimurilor comuniste în Europa de Est ……………………… 258 1.2. Reunificarea Germaniei ……………………………………………………………… 259 2. TRATATUL DE LA MAASTRICHT-1992…………………………………………… 260 2.1. Primul pilon: Pilonul Comunitar ………………………………………………… 262 2.2. Al doilea pilon: Pilonul Politicii Externe și de Securitate Comun ă….263 2.3. Al treilea pilon: Pilonul Justi ției și Afacerilor Interne (JAI) ………….. 264 3. MODIFIC ĂRI ADUSE PRIN TRATATUL DE LA MAASTRICHT………….. 265 3.1. Structurile Uniunii …………………………………………………………………….. 265 3.2. Competen ța Uniunii …………………………………………………………………. 266 4. EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE C ĂTRE EST …………………………… 266 CURSUL al XIII-lea……………………………………………………………………………….. 268 TRATATUL DE LA AMSTERDAM (1997)………………………………………………… 268 1. TRATATUL DE LA AMSTERDAM……………………………………………………. 268 1.1. Domenii noi introduse prin Tratatul de la Amsterdam ………………….. 269 2. CONȚINUTUL TRATATULUI DE LA AMSTERDAM………………………….. 271 2.1. Consolidarea competen țelor Uniunii……………………………………………. 271 2.2. Consolidarea atribu țiilor Parlamentului European ……………………….. 272 2.3. Cooper ări consolidate………………………………………………………………… 273 2.4. Simplificare………………………………………………………………………………. 273 2.5. Reforme institu ționale în perspectiva extinderii …………………………… 274 Adrian Filip 2.6. Alte subiecte……………………………………………………………………………… 274 CURSUL al XIV-lea………………………………………………………………………………… 276 TRATATUL DE LA LISABONA (2007) …………………………………………………….. 276 1. REPLIERI DUP Ă CĂDEREA TRATATULUI DE CONSTITU ȚIE EUROPEANĂ ……………………………………………………………………………………………….. 276 1.1. Grupul Amato pentru înlocuirea Constitu ției respinse …………………… 276 1.2. Ce este Tratatul de la Lisabona? ………………………………………………….. 277 1.3. Elitele europene vs. Masele populare/vulgul ………………………………… 278 2. PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA UNIUNII EUROPENE ………………. 279 3. VALORILE CARE STAU LA BAZA UNIUNII EUROPENE………………….. 280 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 13 ABREVIERI AELS/ EFTA – Asocia ția European ă a Liberului Schimb /European Free Trade Association, AUE – Actul Unic European BCE – Banca Central ă European ă BCN – băncile centrale na ționale BERD – Banca European ă pentru Reconstruc ție și Dezvoltare BEI – Banca European ă de Investi ții CE – Comunitatea European ă CEA – Comunitatea Europeană pentru Ap ărare CECO/CECA – Comunitatea European ă a Cărbunelui și Oțelului /La Communauté européenne du charbon et de l’acier CEE – Comunitatea Economic ă European ă CEEA/EURATOM – Comunitatea European ă a Energiei Atomice CES – Comitetul Economice și Social CIG – Conferin ță interguvernamental ă CJCE – Curtea de Justi ție a Comunit ăților Europene CJUE – Curtea de Justi ție a Uniunii Europene COREPER – COmitetul REprezentan ților PERmanen ți CR – Comitetul regiunilor CSCE – Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa CVC – Codul Vamal Comunitar Adrian Filip DAE – Departamentul pentru Afaceri Europene e.n. – era noastră FDP – Fondul de Dezvoltare a Proiectelor FEOGA – Fondul de Orientare și de Garanție Agricolă FED – Fondul european de dezvoltare FED – Federal Reserve System FMI – Fondul Monetar Internațional GATT – Acordul general pentru tarife și comerț IME – Institutul monetar european JAI – Justi ție și Afaceri Interne JOCE – Jurnalul Oficial al Comunit ăților europene MESF – Mecanismul European de Stabilizare Financiar ă NATO – Organizația Atlanticului de Nord OCED – Organiza ția pentru cooperare economic ă și dezvoltare OMC – Organiza ția Mondială a Comer țului ONU – Organizația Na țiunilor Unite OSCE –Conferin ța/Organiza ția pentru Securitatea și Cooperare în Europa PAC – Politica agricol ă comună PCC – Politica comercial ă comună PCP – Politica comună de pescuit PCT – Politica comună de transporturi PE – Parlamentul European PESA – Politica European ă de Securitate și Apărare PESC – Politica Extern ă de Securitate Comun ă PIB – Produs intern brut (GDP) Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 15 PSC – Pactul de stabilitate și creș tere SEE – Spa țiul Economic European Rec. – Recomandarea SEBC – Sistemul European al B ăncilor Centrale SME – Sistemul Monetar European TAm – Tratatul de la Amsterdam TCE – Tratatul de instituire a Comunităț ii Europene TCECO – Tratatul de instituire a Comunit ății Europene a C ărbunelui și Oțelului TCEE – Tratatul de instituire a Comunit ății Economice Europene TCEEA – Tratatul de instituire a Comunit ății Europene a Energiei Atomice TFUE – Tratatul privind func ționarea Uniuni Europene TUE – Tratatul privind Uniunea European ă UE – Uniunea European ă UEM – Uniunea Economic ă și Monetar ă UEO – Uniunea Europei Occidentale Documenta ții https://www.cvce.eu/en/obj/discussi on_paper_by_jea n_monnet_3_may_195 0-en-e8707ce5-dd60-437e-982a-0df9226e648d.html Adrian Filip Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 17 CUVÂNT ÎNAINTE Vorbim ast ăzi despre apartenenț a României la Uniunea European ă ca despre un dat, pentru care elita politică a României de la un anumit moment s-a zbă tut să îl obțină. Vorbim despre o perioad ă de înflorire a Europei în care statele occidentale și-au dorit lă rgirea familiei europene pân ă la „marginea frontierelor libert ății”, cu state din fostul spa țiu comunist, care înc ă erau departe de a îndeplini normele minime de accedere în spa țiul Uniunii. Nimeni nu se gândea în 2004 respectiv 2007, c ă procesul de adaptare a statelor din Centrul și Estul Europei va fi a șa de anevoios; nimeni nu previziona existența a nenum ărate tare educa ționale, civiliza ționale și economice, pe toate palierele societ ăților, rămășițe bine implantate în mentalul colectiv din epoca totalitarismului. Acesta a fost norocul nostru; noroc ce a constat în cre șterea nivelului de trai într-un ritm la ca re nu am fi visat înainte1, în creșterea vitezei de implementare a conceptelor ș i normelor europene, în schimbarea profund ă a societ ății române ști. Vrem o m ăsură comparativ ă a acestei cre șteri? Trebuie să facem doar o vizit ă în spațiul fostei Iugoslavii; în Serbia, Muntenegru, Bosnia – Her țegovina sau Kosovo ș i putem observa pe viu saltul pe care l-am f ăcut în ultimii ani. Putem trece dincolo de Prut și avem măsura urm ării căii ne europene. Dac ă vizităm Turcia anatoliană putem observa 1 Vezi graficul nr.1 Motto: „Am avut ini țiativa de a crea o Europă . Am vrut s ă fie la frontierele geografiei. Aici, la Strasbourg, am acceptat-o la frontierele libert ății. La ora actual ă, fără a lua în calcul c ă aceste limite pot fi durabile, începem crearea sa la frontierele voin ței.” Georges Bidault Adrian Filip schimbările unui stat alt ădată secularizat cu dorin țe de europenizare, ce se- și dorește renunțarea la câ știgurile civiliza ționale ob ținute în ultimul secol. Pentru euroscepticii avem graficele urm ătoare: Graficul nr. 1. Evolu ția creșterii PIB pe cap de locuitor. Situa ție comparativ ă – 2019 -: Polonia (15.595 USD), România (12.919 USD), Turcia (9.370 USD), Serbia (7.402 USD), Moldova (4.498 USD) 2 Dacă a r f i să combatem pove știle aniteuropeni știlor referitoare la ponderea investițiilor cu bani europeni vs. contribuția româneasc ă la bugetul European, graficul nr. 2 poate fi în țeles fără mare efort. 2 https://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.PCAP.CD?end=2019&locations=RO-RS-.MDPL- TR&start=1988 accesat la 10.07.2020 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 19 Graficul nr. 2. Investi ții cu fonduri europene în România vs. Contribu ția românesc ă la bugetul UE. În acelaș i timp, pentru cei convin și că Uniunea European ă e un tenebros proiect masonic sau anticre știn, privi ți drapelul european inspirat din iconografia catolic ă. Regăsim cununa cu 12 stele (num ărul lunilor, orelor pe un cadran de ceas și evident al Sfinților Apostoli), în tema încoronă rii Sfintei Fecioare divine p i c t a t d e P i e t r o d a Cortona (1663 și 1666) pe tavanul marelui salon a palatului Barberini din Roma3, astăzi Muzeul Barberini. 3 https://en.wikipedia.org/wiki/Allegory_of_Divine_Providence_and_Barberin i_Power_(Cortona) Adrian Filip Triumful Providen ței divine pictat de Pietro da Cortona în anii 1663-1666, pe tavanul marelui salon a palatului Barberini din Roma. În centrul picturii se vede cununa cu 12 stele.4 4 https://art2202.tumblr.com/pos t/112641542777/pietro-da-corton a-triumph-of-the-barberini Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 21 Intrarea României în 2007 în Uniunea European ă a fost și este un vis al unei părți a elitei româneș ti de acum dou ă secole și din zilele noastre. Prima intrare în Europa s-a petrecut în secolul al XIX-lea o data cu tranzi ția la alfabelul latin (1830- 1860), adoptarea primei Constitu ții în România dup ă modelul Belgian, înființarea instituțiilor politice, de educa ție și cultură după modelul european. Maiorescu caut ă momentul începerii decupl ării Principatelor Române de înapoierea oriental ă și cuplarea la locomotiva occidentală . „Cufundat ă până la începutul secolului al XIX-lea în barbaria orientală, societatea român ă pe la 1820 începú a s e trezi din leta rgia ei , apucată poate deabia atunci de mi șcarea contagioas ă, prin care ideile revoluțiunii francese au str ăbătut până la extremit ățile geografice ale Europei”5. Maiorescu în 1868 vorbea într-un dispre ț profund despre „Teoria formelor fă ră fond” care era o realitate autohtonă dură ; însă în același timp realiza și el, ș i Lovinescu mai târziu, c ă era ș i singura posibilitate de a ne racorda rapid la civiliza ția Occidental ă, care în ultimul mileniu se distan țase puternic de periferia est european ă – de Orient -: „s-au imitat și s-au falsificat toate formele civizaț iunii moderne. Înainte de a avea partid politic, care s ă simtă trebuința unui organ și public iubitor de știință, care să aibă n e v o i e d e l e c t u r ă, noi am fundat jurnale politice ș i reviste literare și am falsificat ș i disprețuit jurnalistica. Înainte de a avea înv ățători sătești, am făcut școli prin sate, și, înainte e a avea profesori capabili, am deschis gimnazii și universit ăți și am falsificat instrucția public ă. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile școlilor, am f ăcut atenee român e și asociațiuni de cultur ă și am depreciat spiritul societăț ii literare. Înainte de a avea o umbr ă măcar de activitate științifică original ă, am făcut Societatea academic ă română, […] , și am falsificat ideea academiei. Înainte de a avea arti ști trebuincioș i, am făcut Conservatorul de muzic ă; înainte de a avea o singur ă piesă dramatic ă de merit, a fundat Teatrul na țional – ș i am depreciat și falsificat toate aceste 5 Titu Maiorescu, Critice, Încontra direc ției de ast ăzi în cultura român ă, Bucure ști, Editura Librăriei SOCECU & COMP., 1874, pag 327, https://archive.org/details/critice00maio/page/326 /mode/2up , accesat la 10.07.2020. Adrian Filip forme de cultură . […] Avem politic ă și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură , avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar și o constitu ție. Dar în realitate toate acestea sunt produc țiuni moarte, preten ții fără fundament, stafii f ără trup, iluzii f ără adevăr […].6 însă era singura modalitate de a ne apropia de Europa, chiar dac ă acel fond despre care vorbea Maiorescu nu a fost acoperit nici ast ăzi. Același lucru îl parcurgem de trei decenii, în cu totul alte condi ții, poate mai dificele; încercă m să repetăm intrarea societ ății române ști în Europa. Timp de mai bine de un secol – începând cu Revolu ția Pașoptistă -, procesul de occidentalizare afirmat în sânul unei elite, a progresat trep tat în ritm prea lent, datorit ă unor lipsuri materiale, dar mai ales iner ții mentale orientale. Dup ă Al Doilea R ăzboi Mondial, ar mai fi fost necesare câteva decenii pentru ca valorile occidentale s ă fie metabolizate la nivelul României profunde, lucru care a fost stopat brusc de perioada comunist ă. Ofensivei autohtoniste de dreapta de la mijlocul secolului al XX-lea, i-a urmat solu ția de extrem ă stângă, mult mai profund ă și radicală. Comunismul a scos pur și simplu România de pe calea normal ă a evoluției ei europene, r ăsturnând complet toate structurile și valorile. Vorbeam despre acceptarea și metabolizarea valorilor europene acum dou ă secole, vorbim ast ăzi și mai mult despre necesitatea în țelegerii, accept ării și implement ării valorilor Uniunii Europene, ca despre elementele de baz ă a integră rii României în Uniunea European ă. Am intrat în UE într-un moment de euforie european ă, pe un val nemaiîntâlnit de cre ștere economică . În 2007 la fel ca și astăzi, nu am înțeles la ce se refer ă valorile care stau la baza Uniunii – valori la care vom tot face trimitere pe parcursul acestei lucr ării -, fără să aderăm în fapt la ele, pentru c ă nu le pricepeam iar acum le în țelegem destul de pu țin la nivelul „elitei” politice de dreapta și mai deloc la nivelul cet ățeanului de rând. Bine înțeles că nu este o lucrare despre intrarea și locul României în Uniunea European ă; este o lucrare despre coagularea civilizaț iei europene pe care se sprijin ă întreg construct al Comunit ăților Europene și mai târziu al Uniunii Europene, despre evoluția spre o federa ție sau confedera ție de state. Vom urm ări dezvoltarea acestui vis 6 Titu Maiorescu, Ibidem, pag. 334. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 23 european care a fost marcat de scrierile marilor gânditori ai secolului al XIX-lea și mai apoi efortul concertat conceptual și constructiv al p ărințiilor fondatori ai Comunităț ii și mai târziu ai Uniunii Europene de ast ăzi. Adrian Filip Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 25 CURSUL I RĂDĂCILIL E EUROPENISMULUI-1 – ANTICHITATEA MEDITEERANEAN Ă GREACĂ ȘI ROMA NĂ – Conț inut 1. DELIMIT ĂRI SPAȚ IALO TEMPORALE; 1.1. Spațialitatea geografic european ă; 1.2. Când începe Europa?; 2. CIVILIZA ȚIA ANTIC Ă GREAC Ă ȘI ROMAN Ă – COLOANA VERTEBRAL Ă A CULTURII OCCIDENTALE; 2.1. Civilizația antică greacă – fundament al civiliza ției europene; 2.2. Evoluția civiliza ției antice romane; Motto: Europa s-a construit având la baz ă valorile culturale iudeo-cre știne, altoite pe civiliza ția greco- romană! Părinții fondatori ai Uniunii Europene: Contele Coudenhove Kalergi, Jean Monnet, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer și mulți alț ii, au fost toți creștini democra ți și creștini practican ți! HR Patapievici Adrian Filip 2.3. Cultura European ă 1. DELIMIT ĂRI SPAȚIALO-TEMPORALE Integrarea european ă a fost ș i rămâne, una din marile provoc ări ale secolelor XX și XXI. Această mare construc ție este rezultatul a mai mult de dou ă milenii de evolu ție european ă comună , pornită din Antichitatea mediteraneean ă Greacă7, romanitatea antică , Evul Mediu european, dezvoltat ă în Epoca modernă8 și continuat ă până în zilele noastre. Europa a fost leag ănul unei mari civiliza ții, dar și teatrul de desf ășurare a unor războaie devastatoare. 1.1. Spa țialitatea geografic european ă Ideea de Europa, desemneaz ă un spațiu geografic, politic și spiritual compact, ce datează de peste dou ă milenii, fiind format ast ăzi din entit ăți statale cu o con știință european ă comună , care îmbrăț ișează un set de valori comune. 7 508 î.Hr. – anul în care Atena devine o democra ție în sensul antichit ății (a nu se confunda cu democra țiile liberale sau democra țiile populare/comuniste, din epoca modern ă) 8 Epoca modern ă este considerat ă a fi perioada ce a succedat perioadei post-c lasice cunoscut ă sub numele de Evul Mediu. Ca și epocile anterioare, aceasta nu are un început stabilit într-o dat ă anume pentru toate regiunile europene. Tranzi ția de la Evul Mediu la Modernitate a fost rela ționată în mod convențional cu evenimente majore ca Reforma Protestant ă ce promova con știința critică asupra religiei și bisericii. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 27 Viziunea spa țialității Europei în timpul lui Herodot 450 î.Hr. Termenul geografic de Europa se contureaz ă în prim ă fază la autorii greci, pentru a- și găsi descrieri mai complete, în primele dou ă veacuri de dup ă Hristos, la Strabo, Pliniu cel B ătrân și Ptolemeu. Limitele Europei le g ăsim la Herodot9 în Historii10 descrise cu mult ă acuratețe la sud ș i vest, în timp ce întinderea continentului spre est și nord-est r ămâne incert ă. Este foarte interesant faptul c ă această constatare se menține practic, ca obiect de controvers ă, până astăzi. Geografia ne spune că munții Urali sunt în fapt limita estic ă a continentului european, pe când geopolitica ne spune altceva. Rusia european ă înseamn ă doar o cincime din Federa ția Rusă și în func ție de evolu ția sa istoric ă, s-a considerat geopolitic, când în Europa, când în afara ei. 9 Herodot, n. 484 la Halicarnas, cunoscut ca și părinte al istoriei prin lucrarea sa Historiai 10 Herodot , Istorii , Bucure ști, Editura Minerva, 1984, pag.31; Strabo, Geografia , vol. I, Bucure ști, Editura Ș tiințifică, 1971, pag. 45 Adrian Filip Harta continentului Eurasiatic11 1.2. Când începe Europa? “Grecia antică este considerat ă, pe bun ă dreptate, leag ănul civilizaț iei europene. A dat na ștere unor creativit ăți și unor inova ții fără precedent în literatur ă, pictură , sculptur ă, politică, teatru, arhitectură ș.a.m.d. Îns ă cea mai importantă contribuție este, de departe, cea ce am numi expansiunea capacităț ilor minții umane. Ei au reu șit să se elibereze de constrângerile nara țiuniilor condi ționate cultural, c ărora milioane de oameni le sunt prizonieri chiar și astăzi. […] Am putea spune, a șadar, că filozofii greci ne-au înv ățat să gândim. Un lucru unanim recunoscut și predat în universităț i este acela c ă, în contextul cultural european, civilizaț ia Greciei antice a adus cu sine gândirea rațional ă și, în esen ță a pus bazele dezvolt ării științei. ”12 La conferin ța intitulat ă Splendorile Europei13, Gabriel Liiceanu, face o analogie între conceptul de formare a civiliza ției europene ș i lansarea unei rachete. “Europa 11 http://www.lahistoriaconmapas.com/atlas/europe-map/asia-europe-map.htm 12 Eckhart Tolle, în prefa ța la Maeștrii pierdu ți de Linda Johnesen, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2018, pag. 7. 13 Gabriel Liiceanu și HR Patapievici, Conferin ța Splendorile Europei , din 24 feb. 2018 ț inută la Ateneul Român. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 29 începe exact ca zborul unei rachete care î și lasă treptele în urm ă, dar procesul desfășurându-se invers”14. Gabriel Liiceanu15 își pune întrebarea, când începe de fapt Europa?  În antichitatea greac ă, o dată cu dimensiunea homeric ă (sec. IX î.Hr.)? În condițiile în care Grecia începe cu Homer, întreaga Europ ă va începe cu Homer.  În epoca iudaic ă (aprox. sec. X – VI î.Hr.)? Perioad ă î n c a r e s e s t r u c t u r e a z ă Pentateuhul16 și când apare pentru prima oar ă monoteismul și principiile morale ale omenirii, sub forma Tablelor lui Moise .  În epoca Roman ă? În sec. al V-lea d.Hr. o dat ă cu apari ția Codului lui Iustinian , ce structureaz ă cadrul juridic al celui mai mare Imperiu al Antichității.  O dată cu apari ția biserici Cre știne? Cu Niceea, – în anul 325 d.Hr., când se desfășoară primul conciliu ecumenic – unde se pun bazele dogmei cre știne (Sfânta Treime)?  Sau o dat ă cu apari ția secularismului17, cu desp ărțirea statului de biseric ă și apariția statului modern, cu impunerea valorilor individului și a liberalismului? Toate aceste etape enumerate mai sus reprezint ă etapele care au dus la formarea Europei. Întreaga istorie a continentului european a fost integrat ă în civiliza ția european ă, etapă cu etapă, treaptă cu treapt ă, până când a ajuns Europa de ast ăzi. 14 Idem 15 Idem 16 Pentateuhul: reprezint ă primele cinci c ărți care au stat la baza vechiului testament (Geneza, Exodul, Levitucus, Numerele și Faptele). 17 În sociologie, termenul secularizare (sec. XVI-XVIII) se define ște ca fiind trecerea unei societ ăți de la identificarea strânsă cu valorile și instituțiile religioase, la valorile non-religioase și la institu ții seculare. Ipoteza seculariz ării exprim ă ideea că pe măsură ce societ ățile progreseaz ă, în special prin modernizare și raț ionalizare, autoritatea Biseric ii scade în toate aspectele vie ții sociale și în materie de conducere. Adrian Filip Europa am putea spune că începe o dat ă cu apari ția sistemelor de civiliza ții. Inițial am avut civiliza ția Greciei antice. Mai târziu, începând cu sec. II-lea î.Hr., dup ă cucerirea Greciei de c ătre Imperiul Roman, istoria Romei va include și istoria Greciei antice cu toate descoperirile culturale, politice și științifice ale acesteia: matematica, poezia, teatrul, politica, filozofia, medicina. Apare primul sistem civiliza țional ce integrează o cultur ă superioar ă (cea greacă ) care a fost asimilat ă de învingător (romani), cea mai mare putere militar ă, politic ă și administrativ ă din ultimele dou ă milenii. 2. CIVILIZA ȚIA MEDITERANEEAN Ă ANTIC Ă GREAC Ă ȘI ROMAN Ă – COLOANA VERTEBRAL Ă A CULTURII OCCIDENTALE 2.1. Civiliza ția antic ă greacă – fundament al civiliza ției europene Grecii au creat o civilizație care s-a transformat la final, în coloana vertebrală a întregii culturi occidentale. Astă zi ar fi aproape imposibil să ne imagin ăm o lume f ără miturile grece ști și epopeea homeric ă (sec VIII -lea î.Hr.), f ără tragediile lui Eschil, Sofocle și Euripide ș i comediile lui Aristofan; f ără moștenirea civilizației ateniene; f ără filozofia lui Socrate (n. cca. 470 î.Hr. – d. 399 î.Hr.), Platon (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.); f ără Arta guvern ării (Politica) sau Arta retoricii ale lui Aristotel. (n. 384 î.Hr. – d. 322 î.Hr.) Atena dominat ă spiritual de Socrate, de Academia lui Platon, s-a dovedit a fi un concept de cetate stat în care se încerca aplicarea teoriei și practici bunei guvernă ri. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 31 T u c i d i d e H e r o d o t Atena sa dovedit în acela și timp ca fiind ș i cel mai puternic for intelectual al gândirii europene în timpul c ăruia se dezvoltă lucră ri monumentale care au creat noi domenii de studii:  Herodot (n. 484 î.Hr. – d. cca. 425 î.Hr.) pune bazele studiului istoriei, cu monumentala sa lucrare “Historiai” (Istorii), (scris ă în jurul anului 440 î.Hr.) în care abordează prima mare confruntare dintre lumea oriental ă (Asia) și cea occidental ă (Grecia); dintre despotismul oriental18 și democra ția elenă, care a culminat cu r ăzboaiele medice.  Tucidide (n. 460 î.Hr. – d. 395 î.Hr.) prin lucrarea “R ăzboiul peloponeziac”, pune bazele Teoriei Rela țiilor Interna ționale; 18 Adrian Cioroianu: În opinia mea, diferen ța major ă între Occident și Orient este faptul c ă Occidentul se bazeaz ă pe „contract” (care, bun sau r ău, trebuie dus la cap ăt), pe când Orientul e mai aproape de o etern ă „negociere”, în care termenii se schimb ă impredictibil și cu vitez ă și în care orice (inclusiv legea!) poate fi târguit. Aparent, cei doi termeni (contract & negociere) sunt compatibili – doar că, în practica social ă, ei nu sunt mereu. Exist ă societăți în care negocierile conduc spre un contract (Occident) și societăți în care negocierile țin loc de contract (Orient). Nu vorbesc aici despre cinste sau moralitate (în definitiv, un contract prost poate fi la fel de d ăunător ca și o negociere proast ă), ci mă gândesc doar la pragmatismul paradigmei: Istoria ne arat ă clar că societăț ile care au încurajat contractele au câștigat mai mult decât cele care au preferat negocierile ad infinitum autogeneratoare, în care nimic nu e stabil și totul este… discutabil/negociabil. Adrian Filip Grecia mediteraneean ă antică și coloniile ei Vechii greci, inventori ai politicii, au avut capacitatea de a deschide noi drumuri în economie, filosofie, știință, artă, medicin ă; au colonizat bazinele Mediteranei și Mării Negre, contribuind la r ăspândirea unei noi civilizații înfloritoare, capabile s ă interfereze cu celelalte civiliza ții mediteraneene și pontice, creând astfel o nou ă civilizație relativ compactă, care a stat la bazele viitoarei civiliza ții europene. Parthenonul – aprox. 480-479 î.Hr.19 Pentru prima dat ă în istorie, în Grecia Antic ă, apar primele forme de înv ățământ organizat, care duc la evolu ția și uniformizarea culturii ș i civilizației grece ști în întreg spațiul mediteraneean și al Mării Negre. Scopul final al educa ției era considerat în Antichitatea Greac ă, unirea diferitelor p ărți într-un om și a diferi ților oameni în societate. Profesorii itineran ți, autori de manuale de gramatic ă, retorică , filozofie, 19 https://commons.wikimedia.org/wiki/File%3AParthenon.jpg, accesat la 5.06.2017 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 33 medicină și matematic ă, călătoreau dintr-o cetate în alta oferind lec ții contra unor taxe. Primele instituții cu scop educativ în Grecia Antic ă au fost Academia lui Platon (aprox. 387 î.Hr-83 î.Hr.) și Liceul lui Aristotel (334 sau 33 5 î.Hr.-86 î.Hr.), ambele închise după revolta anti-roman ă din 88 î.Hr. Academia lui Platon a fost reînfiin țată în 410 d.Hr. func ționând până în 529 d.Hr., an în care a fost închis ă de Iustinian. 2.2. Civiliza ția antic ă roman ă, continuatoare a valorilor culturii greceș ti Încă din antichitate, ac țiunea Romei s-a manifestat prin realizarea unei civiliza ții unitare, bazate pe o administra ție și legislație unică și propagarea în timp a creștinismului până la nivelul religiei de stat pe întreg continentul european, Orientul Apropiat și Nordul Africii. Imperiul Roman în anul 170 d.Hr. Imperiul roman, în evoluția sa spre centrul, nordul și estul continentului a promovat prin forță civilizarea Europei în spiritul unor valori unitare. Administrația civilă a Imperiului Roman a necesitat profesioni ști în administra ție, științe juridice, construc ții și medicin ă, oameni pe care i-a preluat dintre învăț ații Greciei antice și Adrian Filip continuatorii acestora, sau i-a format în școlile publice și particulare romane. Împăratul roman Teodosius al II-lea – ini țiatorul Codexului Teodosian (438 d.Hr.) -, a unit tradi ția studiului științelor din Grecia Antic ă cu cea a serviciului public din Roma Antică, într-o institu ție numită Pandidakterion , la Constantinopol (425 d.Hr.) sau Academia/ Școala din Palatul Hall din Magnaura. Roma în țelege că în cultura, arta și filozofia ei, Grecia îi este întru totul superioară , asimilându-i valorile și nu invers cum se întâmpl ă în cele mai multe cazuri, când înving ătorul distruge întreaga cultur ă a celui învins. Putem vedea aceast ă evoluție dacă analizăm fenomenul din punct de vedere lingvistic: „limba latin ă s-a transmis uniform în întreg nordul Africi, unde ea a fost obliterată definitiv abia de învaziile arabe. Sfântul Augustin era un berber tr ăitor în Cartagina (Tunis), unde a scris într-o latin ă splendidă , fiind un mare stilist al limbii cuceritorilor romani ai ținuturilor berbere în care se n ăscuse. În Egipt și Grecia, în schimb nu s-a produs nici un fel de latinizare pentru c ă Egiptul și Grecia aveau deja o civiliza ție veche pe care romanii o respectau și pentru c ă, în cazul Egiptului, elitele locale fuseser ă deja elenizate cultural de multe secole, vorbeau greac ă, iar greaca devenise de mut ă vre me a doua limb ă a Imperiului Roman. Limba oficial ă a Egiptului roman și a Orientului apropiat, unde s-a n ăscut creștinismul, a fost de asemenea greaca”20 Sistemul roman de înv ățământ (înc ă nu vorbim de universit ăți), avea facult ăți de drept, filozofie, medicin ă, aritmetică , geometrie, astronomie, muzic ă, retorică , etc. (15 în latină și 16 în greac ă). 20 Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri româneș ti, Bucure ști, Editura Humanitas, 2017, pag. 61. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 35 Este remarcabil ă absența facult ății de teologie (instruc ția preoț ilor avea loc separat), școala fiind secular ă până în 1204 d.Hr. Academii similare au existat și în alte oraș e, cum ar fi Antioh sau Alexandria. Istoria școlii de tip greco-roman este strâns legat ă de cea a oraș ului și a elitelor urbane. Civiliza ția roman ă clasică fusese caracterizat ă de existența unui înv ățământ public, sus ținut prin intermediul școlii, dublat de unul particular, sus ținut de pedagogi. Sfârșitul Imperiului Roman de apus atrage dup ă sine declinul administra țiilor, al oraș elor, dispari ția treptat ă a școlilor publice pe la sfâr șitul secolului al VI-lea în Galia, probabil ceva mai târziu în Hispania și Italia. Începe dec ăderea Europei; se termin ă antichitatea mediteraneean ă. În compensa ție, se înfiin țează școli pe lâng ă centrele episcopale sau pe lâng ă mânăstiri, destinate îns ă în primul rând educ ării clerului. Aceasta schimbare conduce la dispari ția culturii de tip laic, și la instalarea treptată a monopolului cultural al bisericii creș tine. Semnul cel mai evident al restrângerii științei de carte la cler este recrutarea func ționarilor știutori de carte doar dintre oamenii bisericii în epoca lui Carol cel Mare, comparativ cu perioada merovingian ă în care majoritatea celor din administra ție erau laici. Adrian Filip Principalele rute comerciale ale Imperiului Roman (180 î.Hr.) Unitatea de civiliza ție greco-latină se menține pân ă î n s e c o l u l a l V – l e a . P e măsura prăbușirii Imperiului Roman – datorat ă celor dou ă diviză ri succesive ale Imperiului -, civiliza ția European ă, cea a Orientului Apropiat și cea Nord African ă evolueaz ă pe trei direc ții diferite. Ramura Nord African ă sau din Africa alb ă și cea a Orientului Apropiat, p ărăsind chiar cadrul civiliza țional european. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 37 Imperiul Roman de r ăsărit (Imperiul Bizantin) în anul 600 d.Hr.21 Prima divizare are loc o dat ă cu împ ărțirea Imperiului Roman, în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de R ăsărit, finalizată î n a n u l 3 9 5 d . H r . A c e a s t ă scindare s-a concretizat în timp prin apari ția a două civilizații; cea latino-occidental ă și cea greco-latină oriental ă. Împărțirea Imperiului s-a materializat în evolu ții culturale diferite, care au dus ulteri or la o divizare religioas ă formalizat ă prin Marea Schism ă22, astfel apă rând cre știnismul occidental catolic ș i creș tinismul oriental ortodox care au mărit diferența între estul respectiv vestul european. A doua mare divizare a Imperiului Ro man are loc în secolul al V-lea e.n., și este o urmare a retragerii romane din Africa de Nord, retragere urmat ă de cucerirea nordului Africi și a sudului peninsulei Iberice, în primă fază de către vandali iar mai târziu de către Califatul arab Omeiad23/Umayyad, în secolele VII ș i VIII. Retragerea roman ă din Africa de Nord ș i Orientul Apropiat a dus din nou la o puternic ă scindare civilizațional ă a Africii albe și Orientului Apropiat, de Europa. Astăz i a r f i f o a r t e g r e u s ă ne imagin ăm o zon ă magrebian ă ca fiind parte a civilizaț iei europene, chiar dac ă populația din aceast ă regiune este alb ă, chiar dac ă există numeroase leg ături între sudul Europei și Nordul Africii; falia civiliza țională este imensă deja. Ast ăzi ne-ar fi greu s ă realizăm că aceste regiuni erau cre știne. 2.3. Cultura European ă Specificitatea culturii europene s-a f ăcut prin desprinderea de Orient, și apoi de Africa. Cultura european ă, spunea Coudenhove Kalergi, cuprinde în afara grani țelor ei geografice, întreg continentul american, Australia, Africa de Sud și Noua Zeeland ă. În afară de acestea, exist ă oaze de cultur ă european ă în toate coloniile. Vorbim aici despre situația geopolitic ă interbelic ă. Cultura european ă este cultura rasei albe, ap ărută pe terenul fertil al antichit ății mediteraneene și creș tinismului, de aceea mai poart ă și 21 https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Roman_de_R%C4%83s%C4%83rit#/media/ Fi%C8%99ier%3AByzantine_Empire_animated.gif 22 Marea Schism ă: separarea în anul 1054 a celor dou ă ramuri: catolic ă și ortodox ă. 23 Dinastia sunit ă omeiad ă/umayyad ă a domnit între anii 661 și 749/750 d.Hr., dezvoltând o monarhie ereditar ă absolutist ă. Adrian Filip numele de cultur ă creștină, diferen țiindu-se clar de cultura islamic ă a Orientului Mijlociu, sau cea budist ă, hindusă sau confucianist ă ce aparțin Asiei, sau Extremului Orient. Cultura european ă se caracterizează , în esen ță prin activism ș i raționalism. Ea militează , prin urmare, pentru realizarea plenar ă a unor scopuri raționale. Suprema sa performan ță este știința și aplicarea ei practic ă în tehnic ă, chimie ș i medicin ă. În această privință, ea a dep ășit cu mult toate culturile de pân ă acum. Dacă ar fi să vorbim despre superioritatea civiliza ției europene, cu siguran ță că ar trebui s ă apelăm la Max Weber – considerat la mai mu lt de 80 de ani de la moartea sa drept cel mai mare sociolog al tuturor timpurilor. “Suntem europeni înainte de a deveni români. La anul 200 î.Hr. eram europeni, la fel ca și în 200 d.Hr.”24 24 Adrian Papahagi, https://www.facebook.com /georgemneamtu/videos/10213873181998666/, accesat la 18.08.2018. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 39 Adrian Filip CURSUL al II-lea RĂDĂCILIL E EUROPENISMULUI-2 EVOLU ȚIA UN EI CULTURI EUROPENE RELATIV OMOGENE ÎN EVUL MEDIU ȘI RENA ȘTERE Conț inut 1. COMUNITATEA DE CIVILIZAȚ IE ÎN EVUL MEDIU 2. COMUNITATEA CULTURAL Ă ȘI A VALORILOR COMUNE 3. O CONSTRUC ȚIE EUROPEAN Ă ÎN JURUL CRE ȘTINISMULUI 4. PROIECTE EUROPENE PE TIMPUL RENA ȘTERII 1. COMUNITATEA DE CIVILIZA ȚIE A EVULUI MEDIU 1.1. Repere istorice Unitatea europeană este un concept obsesiv utilizat în prezent în mass-media european ă, în mediul universitar dar și în mediul politic românesc de dreapta. Ideea de Motto: Cultura european ă se caracterizeaz ă prin trei concepte: conceptul grec al individualit ății, conceptul roman al justi ției și cetățeanului, și conceptul cre știn al persoanei umane. André Philip Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 41 unitate european ă nu este însă ceva nou, fiind o crea ție a gândiri europene evolutive, având rădăcini adânci în istoria continentului. Am insistat în cursul precedent în descrierea evolu ției unei culturi unice în timpul civilizației grece ști antice mediteraneene, care a evoluat în timpul romanit ății antice. Aceast ă civilizație a acoperit o zon ă temporal ă mai mult de un mileniu, iar în spațiu mai mult de trei sferturi din continentul european, Africa alb ă și Orientul Apropiat. Dacă Antichitatea mediteraneeană a creeat primul sistem coerent de gândire fiozofică, a creeat Academia lui Platon, o școală filozofic ă idealistă (aprox. 385 BC) ce a funcționat aproape nouă secole ș i a exercitat o influen ță fără e g a l t i m p d e m i l e n i i ; a creeat Liceul lui Aristotel fondat în 335 BC, perioad ă în care Herodot a pus bazele Istoriei; Tucidide pe cele ale Teoriei Rela țiilor Internaționale, au dezvolata matematica, medicina, teatrul și literatura punând bazele civiliza ției europene de mai târziu, Evul Mediu occidental a dezvoltat un sistem coerent de educa ție superioar ă, cunoscut și astăzi sub numele de „universitas“. În acest curs vom vorbi despre evoluția culturii europene în perioada medievală . Dacă ar fi să fixăm în timp Evul Mediu european, cei mai mul ți istoric i, ca Bruni, plasează debutul evului mediu în 476, odat ă cu prăbușirea Imperiului Roman de Apus. Istorici moderni ca Henri Pirenne plaseaz ă debutul Evului Mediu ceva mai târziu, în secolul al VII-lea o dat ă cu expansiunea islamic ă, sau în secolul al VIII-lea, când carolingienii împ ărțeau „feude”, ceea ce a dus la stabilirea feudalismului ca sistem dominant în Europa.25 Sfârșitul Evului Mediu am putea să îl plasămîn jurul secolului al XV-lea. Depinzând de context, și mai ales de regiune. Evenimente majore cum au fost, cucerirea Constantinopolului de c ătre turci în 1453, prima c ălătorie a lui Columb în America în 1492, sau reforma protestant ă din 1517 au fost considerate ca fiind puncte de cotitur ă ce marchează încheierea Evului Mediu. Istoricii englezi plaseaz ă încheierea evului mediu în 1485 când s-a desf ășurat Bătălia de la Bosworth Field. Pentru istoricii spanioli, sfârș itul celor 780 de ani de st ăpânire Umayyad ă (711-1492) au marcat sfârșitul epocii medievale în Peninsula Iberică . 25 https://ro.wikipedia.org/wiki/E vul_Mediu#Evul_Mediu_Mijlociu Adrian Filip În Europa, declinul Imperiului Roman din secolul al V-lea, dezurbanizarea și depopularea, invaziile, migra țiile popula țiilor și scăderea nivelului de trai au dus la conceptul de „Epoca întunecat ă”, deși în estul Mediteranei, Imperiul Bizantin a prosperat până în 1204. Chiar dac ă au avut loc modific ări substanțiale în întreaga societate, ruptura dintre antichitate ș i evul mediu n-a fost completă . Imperiul Bizantin a supravie țuit pe întreaga perioad ă a Evului Mediu și s-a men ținut ca o putere major ă. Legea imperial ă, Codul lui Iustinian (527 AD), a fost redescoper it în nordul Italiei în 1070, fiind studiat adaptat la noile realit ăți și implementat în a doua jum ătate a secolului al XI-lea de Papa Grigore al VII-lea. În vest, multe regate au încorporat vechile institu ții romane. Mănăstirile au fost fondate în timpul campaniilor de misionarism cre știn desfășurate în teritoriile p ăgâne ale Europei. După merovingieni, francii sub dinastia Carolingian ă, (secolele VIII-IX) au pus bazele unui nou imperiu în vestul Europei; Im periul Carolingian, ce se întindea peste o mare parte a celor șase state de ast ăzi, fondatoare ale Comunit ății Europene: Fran ța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Începuturile merovingiene ale regatului francilor și evoluția Imperiului Carolingian26 26 https://upload.wikimedia.org/wikipedia/co mmons/thumb/2/23/Franks_expansion.gif/ 600px- Franks_expansion.gif , accesat la 22.03.2020. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 43 În fapt, o administra ție o legisla ție și o educa ție unică, implementată pe o imensă suprafață a Europei de Vest a dus la evolu ția unei civilizații relativ unitare în Evul Mediu timpuriu în aceast ă parte a continentului. Temperatura în ultimii 2000 de ani, reconstituit ă. Reconstituirea se bazează pe analiza inelelor de cre ștere al arborilor și pe grosimea ghețarilor.27 Pe parcursul Evului Mediu Mijlociu – început dup ă anul 1000 -, popula ția Europei a crescut ca urmare a înc ălzirii globale28 (cuprins ă între anii 800-1300). Au fost defri șate în ritm accelerat p ădurile, p ământul fiind cedat agriculturii; au ap ărut 27 https://www.wikiwand.com/ro/%C3% 8Enc%C4%83lzirea_global%C4%83 , accesat la 23.03.2020 28 Perioada cald ă medieval ă, cunoscut ă și ca Micul optim climatic , este o epocă situată de speciali știi climatologi cam între 800 și 1300, când P ământul a trecut printr-o încă lzire accentuat ă, iar temperatura medie global ă a f o s t c u p â n ă l a 3 ° C m a i m a r e d e c â t î n p r e z e n t . P r o f i t â n d d e t o p i r e a g h e țurilor și încă lzirea climei globale, vikingii au explorat țărmurile arctice și au stabilit colonii în Islanda (874), sudul Groenlandei (980-990, Erik cel Ro șu) și estul Americii de Nord (Leif Eriksson, cca. 1000). Groenlanda (Greenland = ț inutul verde) se nume ște așa pentru c ă în perioada cald ă medieval ă, care a durat câteva sute de ani, insula era verde, nu înghe țată. În acea perioad ă, la cercul polar se f ăcea agricultur ă. Anglia avea o climă mult mai blând ă decât acum. Textele medievale dovedesc c ă pe atunci vi ța de vie cre ștea pe suprafețe destul de mari în partea de sud a Angliei. Între 1300 și 1900 a urmat o lung ă si dramatic ă răcire, cunoscut ă sub denumirea de Mica Glacia țiune . Adrian Filip multe inovațiilor tehnice ș i agricole ce au dus la înflorirea economic ă, renașterea urbană treptată, creșterea nivelului de trai și extinderea rutelor comerciale. 1.2. Unitatea de civiliza ție a Europei cre știne În planul civiliza ției Evului Mediu29, Europa a ap ărut ca o comunitate relativ compactă, având drept numitor comun – cre știnătatea, iar unitatea Europei cre știne este o unitate de ordin spiritual și moral, fiind opera Bisericii. Harta Europei la sfâr șitul epocii medievale30 În timpul Evului Mediu, “când în pofida diversit ății lingvistice cultura Europei era unitar creștină, Occidentul a perceput mult mai pregnant unitatea sa na țională decât ast ăzi. În timpul cruciadelor, Europa avea o singur ă credință, un singur Dumnezeu, un singur papă , un singur ordin cavaleresc, o singur ă limbă a că rturarilor. Astfel lupta cre știnătății unite contra mahomedanilor și evreilor a fost, în toat ă puterea cuvântului, o lupt ă 29 De urmă rit Conferin ța lui Adrian Papahagi și Mihai Neam țu, Cât de întunecat este Evul Mediu, https://www.youtube.com/watch?v=iOqIC0z-SIk&t=2357s 30 http://www.lahistoriaconmapas.com/atlas /europe-map/ancient-map-of-europe.htm Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 45 națională, religia fiind în acea vreme concomitent factor de unire și de separare.”31 În Europa de vest și centru, creș te înfluența bisericii catolice. În a doua jum ătate a secolului al XI-lea, papalitatea se elibereaz ă de sub tutela imperial ă – prin reforma Papei Grigore al VII-lea – consolidându- și rolul la nivelul continentului european prin mai multe mijloace, de la cele soft pân ă la cele hard. Instrumentele de putere hard de care s-a folosit Biserica, au fost ordinele cavalere ști: ale ospitalierilor transforma ți mai târziu în cel al cavalerilor de Malta, ioani ților, franciscanilor, iezuiților și altele. Domul din Ulm32 33 31 Contele Rihard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa, Editura Verlag, Viena, 1923, p. 122. 32 Domul din Ulm (în germană Ulmer Münster) este o biseric ă evanghelic ă-luterană construită în 1377 în stil gotic în ora șul dunărean Ulm. În ălțimea turnului bisericii este de 161,53 m, acesta fiind cel mai înalt turn de biseric ă din lume. Din biseric ă inițial romano-catolic ă, domul devine în perioada reformei religioase din Germania în anul 1530 biseric ă protestant ă, iar în 1894 devine proprietate a comunității evanghelice. Cl ădirea bisericii are o lungime de 123,56 m și o lățime de 48,8 m. Adrian Filip În toată această perioad ă a fost o întreag ă luptă pentru restabilirea autorit ății religioase, fondată pe suprema ția Sfântului Scaun, asupra întregii Europe. Ac țiunile și modul de ac țiune al oamenilor evului mediu sunt armonizate conform unor modele comune, elaborate de Biseric ă. Aceasta este autoarea unor reforme cu conținut moral, care consolideaz ă familia prin mariajul cre știn ș i încearcă să impună o Pax Cristiana . Biserica în acea perioad ă a avut un rol reformator de educare a popoarelor într- un mod unitar. Am putea să vorbim aici ș i despre Inchiziția spaniol ă care a pus ni ște ștampile negative pe întreg Ev Mediu. În fapt nu a fost chiar a șa. Lumea care nu a citit nimic vede în evul mediu o continu ă aredere a vră jutoarelor pe rug. În realitate arderea vrăjitoarelor a fost un fenomen al lumii protestante de la sfâr șitul secolului al XV-lea deci nu este un fenomen medieval al lumii catolice, ci apar ține deja modernit ății. Interiorul turnului catedralei din Ulm (Ulmer Munster) În perioada chatarilor la Touluse între 1308 și 1323 (15 ani de înfruntare major ă între biserica catolică și eretici) au fost ancheta ți 930 de oameni ancheta ți, din care au fost condamna ți 42 (5%), chiar în acea situație agitată , politizat ă de biseric ă, cu un drept precar. Dac ă am vrea s ă vedem adev ărata realitate a inchizi ției, am putea analiza 33 https://ro.wikipedia.org/wiki/Domul_din_Ulm Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 47 cele șase secole cât a durat, în care inchizi ția a făcut aproximativ 200.000 de victime, adică 1 din 15 acuza ți. În comparație cu crimele din timpul nazismului sau comunismului înseamn ă extrem de pu țin. Dacă am compara aceste procese cu cele staliniste unde erau ancheta ți 1000 de oameni și condamnați tot 1000, am vedea diferen ța. 1.3. Evul Mediu cre știn era o societate de drept În 1679, Legea Habeas Corpus a conferit instan țelor puterea de a determina legalitatea închisorilor34 35 Evul Mediu occidental cre știn s-a caracterizat prin existența și aplicarea legii, fiind o societate de drept. Dac ă am lua ca exemplu societatea englez ă, cea mai înaintat ă din punct de vedere al constitu ționalismului, realiză m că acesta este un „rezultatul unui îndelungat proces istoric, pe parcursul c ăruia instituțiile statului englez s-au dezvoltat pas cu pas în contextul unor confrunt ări de interese economice și sociale 34 https://twitter.com/UKParlArchives/ status/868421720239202304/photo/1 35 https://www.bl.uk/collection-items/habeas-corpus-act Adrian Filip încheiate de cele mai multe ori cu solu ții echilibrate.”36 (Dră ganu, 2000, p.18) A șa fiind, Constitu ția Angliei „consacr ă instituții care s-au afirmat și a că ror valoare a fost verificată în practica social ă; ea nu transpune idei abstracte în lumea realit ăților palpabile, ci transform ă aceste realit ăți într-o doctrină juridică.” (Drăganu, 2000, p. 18) Cu alte cuvinte, putem afirma c ă în ceea ce prive ște modul de formare a constituționalismului englez, respectând, desigur, tr ăsăturile particulare ale sistemelor de drept jurispruden țiale, – acesta se revendic ă de la o chart ă feudală – cum sunt și altele asem ănătoare în feudalismul european, în spec ial cel occidental -, care reprezint ă un pact între suveran și nobilime și care con ține însă o serie de principii, a c ăror natură juridică este, preponderent, de garan ții de drept procesual penal. Perpetuarea acestui tip de pact s-a realizat în principal pe fondul substan ței jurisprudențiale a dreptului britanic, întemeiat ă pe precedentul judiciar; a șadar, putem afirma că în dreptul constitu țional englez consuetudinea creeaz ă în mod juridic tradi ția prin invocarea aceluia și precedent judiciar de natur ă contractual ă, în cazul de fa ță fiind vorba despre documentul întemeietor prin care puterea suveranului este limitat ă și care prezerv ă vechile drepturi ale oamenilor de ținute în baza Legii Țării (Common Law). P. Negulescu și G. Alexianu descriu în mod sugestiv fenomenul: „ Și pe mă sură ce, în practic ă, acest contract ini țial începe să fie nesocotit de puterea regal ă, poporul i-l reaminte ște, tot în scris. Astfel, principiile din Magna Charta sunt reamintite în 1627, sub Carol I, prin Peti ția drepturilor (Petition of rights), în 1679, sub Carol II, prin Habeas corpus, în Februarie 1688, sub Iacob II, prin Bilul drepturilor (Bill of rights), în 1701 prin Act of settlement. În fond, toate aceste acte nu con țin decât principiile de garantare a libert ății individuale și modul de percepere al impozitelor, principii înscrise în Magna Charta Libertatum, reamintite ș i perfecționate prin fiecare act în raport cu nevoile timpului.” (Negulescu, Alexianu, p. 108) În 1679 Parlamentul englez din timpul do mniei regelui Charles al II-lea emite un document juridic r ămas în istoriografia civiliza ției europene sub denumirea de Habeas Corpus Act . Acesta fost trecut prin ceea ce a de venit cunoscut mai târziu sub numele de Parlamentul Habeas Corpus pentru a defini și întări antica prerogativ ă a habeas 36 Tudor Dr ăganu, Drept constitu țional și instituții politice – Tratat elementar -, Volumul I, Ed. Lumina Lex, 2000, pag. 18. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 49 corpus, care impunea unei instan țe să examineze legalitatea deten ției unui de ținut și astfel să prevină închisoarea ilegal ă sau arbitrar ă Conținutul actului Habeas Corpus a existat sub diferite forme în Anglia cu cel puțin cinci secole înainte ș i se crede că își are originea în secolul al XII-lea, al m ărcii lui Clarendon. Dac ă mergem câteva secole mai devreme, vedem c ă acesta a fost garantat, dar nu creat, de Magna Carta37 în 1215, în a c ărei articol 39 scrie: „Nici un liber nu va fi luat sau închis sau dezamă git sau exilat sau în vreun fel ucis, nici nu vom merge asupra lui și nici nu îl vom trimite peste el, decât dup ă hotărârea legal ă a semenilor s ăi sau a legii pământului. ” Actul din 1679 a urmat actul ui Habeas Corpus din 1640, care a stabilit c ă Regele sau a Consiliului s ău Privat nu a r ăspuns la o peti ție a habeas corpus. Alte acte Habeas Corpus au fost adoptate de Parlamentul britanic în 1803, 1804, 1816 și 1862, dar Actul din 1679 care este aminti t drept unul dintre cele mai importante statuturi din istoria constitu țională engleză. Deși a fost modificat, ră mâne în cartea de căpătâi până în zilele noastre. În secolul al XI-lea are loc o adev ărată renaștere a comunica țiilor și a schimburilor comerciale, în toate direc țiile, de-a lungul axelor renane, danubiene, de-a lungul coastelor mediteraneene, a Oceanului Atlantic, a M ării Nordului și a Mării Baltice. C ălugării și negustorii, preo ți și cavaleri vor str ăbate Europa alimentând și dezvoltând unitatea profund ă a civiliza ției sale. Epoca Evului Mediu, chiar dac ă a rămas în istorie ca o epoc ă întunecat ă a Europei datorit ă inchiziție i, în fapt este o perioad ă de deplin ă fervoare intelectual ă, epoca unor mari descoperiri în întreg spectrul științei care au pus fundamentele erei moderne. Peste tot în Europa se organizeaz ă școli și universit ăți, frecventate de tineri din toate colțurile continentului. S-au tradus text e fundamentale din Euclid, Aristotel, Platon, lucr ările marilor înv ățați ai Greciei antice. Foarte multe dintre ele s-au pă strat în bibliotecile mă năstirilor și universit ățile din Orientul Apropiat și nordul creș tin al Africi. Au fost traduse în arab ă de creștinii din Damasc, după care multe dintre ele au fost traduse în latină de către creș tinii din Africa albă într-un efort de p ăstrare a memoriei marii civiliza ții antice grece ști. 37 Prin aceast ă Cartă se urmărea îngrădirea puterii regelui în scopul elimin ării abuzurilor comise de monarh sau de reprezentan ții săi direcți, precum ș i garantarea unui num ăr de drepturi pentru to ți cetățenii. Adrian Filip Tăvălugul popoarelor migratoare a distrus o mare parte a marilor biblioteci europene și o dată cu acestea majoritate a marilor texte ale Greciei antice. Norocul civilizaț iei europene au fost bibliotecile cre știne și musulmane din Nordul Africi ș i Orientul Mijlociu, în care au fost p ăstrate lucră rile marilor gânditori din antichitatea greacă și romană. Acestea au fost aduse mai târziu în Europa în sutele de aba ții creștine și retranscrise în multe exemplare dup ă originalele aflate în bibliotecile din afara Europei. Epoca medievală a fost o epoc ă de efervescen ță intelectuală î n c a r e a f o s t salvată o mare parte a scrierilor antice. Harta mănăstirilor și catedralelor carolingiene (institu ții de credin ță și de știință din sec. IX, unde s-au copiat toate textele care ne-au supravie țuit din antichitatea latin ă) Proiectele de uniune european ă în Evul Mediu și Renaștere se caracterizeaz ă prin dou ă mituri fondatoare:  mitul comunit ății de valori și a culturii europene reprezentat prin apariția primelor universit ăți europene ș i „Republica Christiana”, iar mai târziu de Republica Literelor (iluminismul). Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 51  mitul Imperiului Universal – de la Charlemagne/ Carol cel Mare la Napoleon I, de la Sfântul Imperiu Roman la tentativa de unificare a Habsburgilor; 2. COMUNITATEA CULTURAL Ă ȘI A VALORILOR COMUNE ÎN EVUL MEDIU 2.1. Înfiin țarea primei reț ele de universit ăți europene În secolul al V-lea, Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Mercurii et Philologie (Despre nunta lui Mercur și a Filologiei) stabilea, pe baza unei tradi ții deja seculare – vorbim de o clasificare de tip scolastic -, domeniile de interes ale artelor liberale (de la termenul latin liber = carte ). Educa ția în facult ățile de filosofie ale Evului Mediu cuprindea trivium -ul: gramatica (regulile de baz ă ale latinei), retorica (arta de a compune discursuri, de a vorbi) ș i dialectica/logica (arta de a ra ționa, logica) și quadrivium : aritmetica, geometria, astrologia și muzica. Trivium și quadrivium stau la baza sistemului de înv ățământ universitar medieval. Ele reprezentau îns ă căi prin care omul educat putea s ă acceadă apoi la studiul filosofiei și al teologiei. În a doua jum ătate a secolului al XI-lea luminatul Pap ă Grigore al VII-lea a lansat a șa numita Revolu ție papal ă (1070 – 1080), care printre alte prevederi referitoare strict la via ța bisericii creș tine, a creat un limbaj juridic comun, între puterea secular ă/statală și puterea religioas ă, plecând de la conceptele Dreptului roman. Pentru aceasta a îns ărcinat un grup de c ălugări învățați, să înființeze un organism – care a devenit ulterior prima institu ție european ă de învățământ su perior la Bologna -, unde c ălugării au îmbinat restituirea istoric ă pentru readucerea în actualitate a Dreptului ro man, cu cercetarea. Dup ă acest model s-au scris ulterior statutele tuturor marilor universit ăți europene, lucru continuat pân ă în zilele noastre. Universitatea din Bologna fondat ă în anul 1088, este cea mai veche universitate european ă și institu ția care a dat chiar numele de universitate (de la latinescul universitas = cunoa șterea universal ă). Adrian Filip Harta universit ăților deschise pe lâng ă mănăstiri și marile catedrale38 Rețeaua de universit ăți se dezvolt ă pornind de la cele trei centre: Bologna (1088), Oxford (1214) și Paris (1215), ș i continu ă cu cele care vor fi înfiin țate în secolele XIII și XIV la Salamanca 1227; Valladolid 1250; Sevilia 1254; Coimbra 1290, (care se mută ulterior la Lisabona). Ca institu ții multiculturale, universit ățile reuneau studen ți din toate țările Europei, grupa ți pe „naciones” (prima utilizare a termenului na țiune). Universităț ile sunt consacrate studiului trilogiei: Teologie, Dreptul Roman și Medicin ă, având profesorii itineran ți. Dacă ne uităm spre estul Europei, în spa țiul transilvă nean, la Cluj, În anul 1578, principele Transilvaniei Ștefan Báthory39 a solicitat acordul papei Grigore al XIII-lea în vederea înfiin țării unui colegiu iezuit la Cluj. În anul urm ător, papa a trimis în Transilvania prima misiune cu acest scop Diploma de fondare a Colegiului Major Iezuit din Cluj (Academia Claudiopolitana Societatis Jesu) a fost emis ă de Ștefan Báthory în 12 mai 1581, la Vilna (Vilnius, azi în Lituania). Dorin ța întemeietorului era ca acest Colegiu Major 38 http://webspace.ship.edu/cgboer/middleages.html accesat la 12.02.2018 39 https://www.ubbcluj.ro/ro/despre/prezentare/istoric Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 53 (Academie) s ă fie o institu ție similar ă universit ăților consacrate ale epocii, s ă aibă cursuri de gramatic ă, umaniste, retoric ă, filosofie și teologie. În acest colegiu urmau s ă fie studiate limbile latin ă, ebraică și greacă, putând fi ob ținute titlurile universitare de baccalaureus, magister ș i doctor. Primul rector al academiei a fost Jakub Wujek. Limba de predare a Academiei a fost latina și au existat în structură două facultăți: Filosofie (3 ani), urmat ă de Teologie (4 ani). În anul 1583, al ături de Colegiul Major Iezuit, a început să funcționeze și Seminarul Pontifical și Regal (Seminarium Pontificium ac Regium) pentru preo ții catolici. Diplomatul iezuit Antonio Possevino a fost trimis s ă organizeze seminarul din punct de vedere pedagogic și administrativ. Din acest mo tiv, Antonio Possevino. poate fi considerat pă rintele spiritual al înv ățământului superior iezuit de la Cluj. Activitatea Colegiului Major Iezuit/Academiei s-a desf ășurat neîntrerupt, dar cu mici sincope, până în preajma anului 1607, când iezui ții au fost izgoni ți din Transilvania. Din toamna lui 1698, activitatea didactic ă iezuită a fost reluat ă de Academia Iezuită (cunoscută în documentele epocii drept Co llegium Claudiopolitanum sau Academia Claudiopolitana sau „Universitas Catholică ”), institu ție considerată continuatoarea/mo ștenitoarea de drept a Colegiului Major Iezuit/Academiei. În acela și an a fost reîntemeiat Seminarul Iezuit. Academia Claudiopolitana a evoluat in Universitas Claudiopolitana, având în 1776 toate cele patru facult ăți clasice: Filosofia, ca precursor pentru Teologie, Drept sau Medicin ă. Mai precis, în 1780, Universitas Claudiopolitana era structurat ă în felul urm ător: Facultatea de Filosofie – cu 5 catedre (logică și metafizic ă; fizică; matematic ă; geometrie (matematic ă aplicată ) și istorie), Facultatea de Drept (cu catedrele de drept canonic și penal, de drept civil și roman), Facultatea de Medicin ă (o singur ă catedră pentru anatomie, chirurgie și obstetrică ), și Facultatea de Teologie (4 catedre) ; limbile de studiu erau latina și germana (din 1751). Adrian Filip Harta universit ăților în sec. XV (institu ții apărute începând cu înc ălzirea globală din sec. X-XII în noile centre de cultur ă, oraș ele, dezvoltate gra ție exploziei demografice datorate acestei înc ălziri); În universit ățile europene mae ștrii care predau dispuneau de “licen ță”, ce îi autoriza s ă predea, succesiv, în mai multe universit ăți din Europa, realizând o foarte dinamică peregrinatio academica . Dintre “mae ștrii” Evului Mediu, îi putem aminti pe Roger Bacon sau Thomas d’Aquino care în cu rsurile pe care le predau, aduceau în fa ța Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 55 studenților întreaga cunoa ștere pe care se baza cultura european ă: marea cultur ă greacă dezvoltat ă în aproape un mileniu, cultura antic ă romană și elemente din cultura arabă, care-ș i atinge apogeul în secolele X-XI, dup ă care decade. Era o lume fluid ă și mobilă în care multilingvismul și traducerile se dezvolt ă febril. Erasmus (1469- 1536) a fost prototipul desă vârș it al intelectualului umanist european cu o vast ă cultură, ce vorbea și preda în șapte limbi. Era n ăscut la Rotterdam, a predat la Cambrai, Oxford, Padova, Roma, Cambridge etc. . Portretul lui Erasmus din Rotterdam pictat de Hans Holbein cel tân ăr40 40 https://en.wikipedia.org/wiki/Erasmus Adrian Filip Harta principalelor institute care se ocup ă de virosologie și epidemiologie în Europa, azi (Elsevier). Dup ă cum vedem, multe dintre aceste centre s- au dezvoltat pe lâng ă continuatoarele de ast ăzi a marilor universităț i medievale În anul 1455, Guttenberg a imprim ă prima biblie (biblia tip ărită de Guttenberg41 la Mainz), care a fost primul bestseller al umanit ății. Începând cu acest moment circulația c ărților și a ideilor se intensific ă, este încurajat scrisul și cititul în limbile naționale, iar cunoaș terea depăș ește mai ușor frontierele teritoriale, care sunt destul de fluide datorit ă cuceririlor și recuceririlor continue de teritorii. Biblia tip ărită de Guttenberg42 41 La data de 23 februarie 1455 ie șea de sub tipar prima carte tip ărită cu litere mobile din Europa, Biblia, care, în mai pu țin de jum ătate de secol, urma să devină primul bestseller tip ărit din lume, cu milioane de exemplare în circula ție. În anul 2015 s-au împlinit 560 de ani de la a șa-numita Revolu ție Gutenberg, care a schimbat pentru totdeauna fascinanta lume a c ărților. 42 https://asthmaallergieschildren.com/who-owns-our-words/ Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 57 Harta locurilor în care s-a fabricat și folosit hârtie din evul mediu pân ă în perioada modern ă 2.2. Rolul c ălugărilor creș tini în dezvoltarea unitar ă a Europei După benedictini ș i clunisieni, c ălugării cistercieni contribuie la cre știnarea și europenizarea țăranilor. Că lugării se răspândesc de-a lungul Europei într-o re țea de 742 de aba ții la sfâr șitul secolului al XIII-lea, întinzându-se din Portugalia la Marea Baltică și din Irlanda pân ă în Grecia și Transilvania. Adrian Filip Abații cluniene și cisterciene ce au func ționat în Evul Mediu43 Aceștia sunt că lugări “boteză tori” care ră spândesc în acela și timp și elementele artei romanice și gotice, a bol ții ogive ș i particip ă la „marea mi șcare” de amenajare agrară din secolul al XII-lea. Sunt animatorii vie ții rurale, renovatori ai vieț ii spirituale și organizatorii ai Reconquistei iberice. Pe teritoriul de ast ăzi al României au func ționat două mănăstiri cisterciene: una la Igriș, în județul Timiș și alta la Cârța, în jude țul Sibiu. M ănăstirea Igri ș a fost fondată î n a n u l 1 1 7 9 , d e A n a d e C h â t i l l o n , p r i m a s o ție a regelui Béla al III-lea al Ungariei, originară din Fran ța. Mănăstirea a fost întemeiat ă ca abație-Filie a m ănăstirii călugărilor cistercieni de la Pontigny, fiind locuit ă inițial de c ălugări veniți d in Fran ța. Mănăstirea Cârța a fost înfiin țată în 1205-1206, de c ălugări de la Igri ș, ca filie a acestei mănăstiri. La mănăstirea din Igri ș s-au pus bazele primei biblio teci cunoscute pe teritoriul României. Din nefericire, aceasta a fost distrus ă în timpul marii invazii a t ătarilor din 1241 și nu a mai fost refă cută . Mănăstirea Cârța a reuș it să fie refăcută după invazia mongol ă/tătară asupra Europei din 1241, îns ă a fost desfiin țată la ordinul regelui Matei Corvin, în 1474. Mănăstirea cistercian ă de la Câr ța-Sibiu, 120544 43 Harta abaț iilor Cluniene și Cisterciene http://wps.ablongm an.com/wps/media/objects/262/ 268312/art/figures/KISH185.j pg accesat la 05.05.2017 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 59 Evul Mediu târziu a fost o perioad ă de dezvoltare accelerat ă a burgurilor din centrul Europei. Între 1377-1450, la Universi tatea din Viena au studiat: 77 studen ți din Braș ov, 72 din Sibiu și 21 din Sighi șoara, comparativ cu doar 75 de studen ți din Buda și 11 din Pesta. Marile ora șe săsești (Brașov, Sibiu, Sighi șoare) aveau ambi ții și resurse comparabile cu cele ale capi talei regatului ungar în sus ținerea studen ților la universit ățile europene. Mulți dintre aceș ti studen ți s-au întors în țară, aducând cu ei manuscrise de filozofie, teologie sau drept, au devenit preo ți parohi și au fondat școli pe lângă biserici. Educa ția a fost singura re țetă a succesului istoric al Transilvaniei. Decalajul de civiliza ție dintre români de o parte și cealaltă a Carpaților se reg ăsește exact în dispropor ția dintre cei știutori ș i cei neștiutori de carte în Evul mediu. * * * Datorită expansiunii și rolului pozitiv-evolutiv al creș tinătății, Ev ul Mediu hulit de neștiutori, poate fi considerat o er ă de unitate spiritual ă, cultural ă, morală, administrativ ă și material ă. Unificarea cultural ă era însă doar relativ ă, căci era limitat ă la elite. Din ea au evoluat, în secolele XII-XVI, trei culturi distincte, cu voca ție european ă, alături de cultura țărănească (locală, etnocentric ă și periferică ):  cultura scolastic ă promovat ă de clerici; era transmis ă prin instituțiile de învățământ cre știne; acum, prin cele patru disc ipline sau „quadrium”: teologia, filosofia, dreptul și medicina. În ierarhia teologic ă, zona „credibil ă” este deasupra zonei „inteligibile” care, la rândul ei, este superioar ă „sensibilului”. Sistemul de educa ție creștin al epocii, a produs ilu ștri profesori – teologi cum sunt, Thommas d’Aquino (dominican, profesor la Paris) și Duns Scott (franciscan, profesor la Oxford);  cultura cavalereasc ă era par țial laică, având institu țiile și r iturile sale: ucenicia, ini țierea, jură mântul, turneele, codurile de onoare. Aceasta era promotoarea unor modele de comportament fondate pe virtu țile feudale: fidelitatea fa ță de suveran, loialitate, camaraderie, onoare, ap ărarea celor slabi, curaj, practica armelor, interes pentru istorie și literatura epic ă (teme inspirate din dragoste și războaie); 44 Foto Otto Schemmel, CC BY-SA 2.0 de, h ttps://commons.wikimedia.org/w/index.php? curid=8689813, accesat la 05.05.2017 Adrian Filip  cultura burghez ă s-a dezvoltat îndeosebi în ora șe și era în mare parte laicizată. Este cultura oligarhiilor urbane din Italia de Nord, Flandra, Rhenania, ora șele hanseatice (Hamburg, Bremen, Luebeck, Da ntzig, Bruges, Anvers). Aici, institu ția de bază este „școala comunal ă” unde se înva ță scrisul, cititul, socotitul și limbile locale, dar și contabilitatea, geografia, tehnicile de mă surare, tehnologiile mecanice. Școlile comunale încurajeaz ă interesul pentru istoria local ă și patriotismul local. Aceste trei culturi se întrep ătrund (exemplul tipic este It alia de Nord unde opere savante sau literare sunt produse în italian ă: „Divina Comedie” de Dante, operele lui Petrarca și Boccaccio). Cele trei culturi au coexistat și au asigurat armonia cre știnătății până când au ap ărut conflictele între papi și monarhi, între clerici și burghezi. * * * 2.3. Contribuț ia rețelei transeuropene și a târgurilor în propagarea unei culturi unice Rețeaua de drumuri europene în Evul Mediu45 45 http://www.beilari.info/en/pilgrim-roads Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 61 Când vorbim despre re țelele transeuropene medievale, vorbim de o țesătură socială și cultural ă intensă, care func ționează de aproape 1000 de ani, dup ă terminarea marilor invazii (sec. al X-lea). Această comunitate european ă a inspirat un stil de via ță comun care a fost favorizat de existen ța rețelei de drumuri transeuropene ce f ăcea mai u șoară comunicarea între ora șele și regiunile europene. În acelaș i timp, idealurile ordinelor cavalere ști, valorile și codurile lor de onoare, au contribuit la constituirea unor puternice re țele europene care se vor dezvolta pe timpul Cruciadelor, sub fo rma unor ordine militare și religioase ale c ăror comandamente, „spitale”, locuin țe și castele fortificate, vor acoperi întreaga Europ ă46. Unele ordine religioase au constituit adev ărate “forț e de interven ție europene” ce dispuneau de o legisla ție proprie, finan țe și instituții bancare proprii. Rețeaua de drumuri europene a anului 2020 se suprapune în mare măsură peste rețeaua de drumuri ale europei medievale Putem aminti urm ătoarele tipuri de organizații sau re țele active care au favorizat unitatea Europei: 46 Ordinul ospitalier ș i militar de la Malta (sau Ospitalierii Sfântului Ioan din Ierusalim) fondat în 1099; Ordinul Templierilor, fondat în 1119, a c ărui putere va fi râvnit ă și distrusă de regele Filip cel Frumos în 1307 și de Papa Clement în 1311; Ordinul Teutonic, fondat în 1198 Adrian Filip a) Călugării cistercieni sau ordinul „c ălugărilor albi” fondat în 1098, erau călugări constructori, care au extins stilul gotic în toat ă Europa. Ei au realizat mari defrișări de terenuri pentru încurajarea agriculturii, influen țând puternic zonele rurale. b) Cruciadele au difuzat idealul cavaleresc și valorile medievale, au fondat o rețea de ordine militare (cu institu ții subiacente: spitale, castele, stabilimente, centre de comand ă, biblioteci), dintre care cele mai importante au fost: – Ordinul Sf. Ioan al Cavalerilor de la Malta (fondat în 1099); – Ordinul Templierilor (fondat 1119, dist rus de Filip cel Frumos în 1307); – Ordinul Teutonic (1198, activ în Prusia, Polonia și țările baltice). c) Rutele de pelerinaj uneau credincio și, în cadrul a dou ă trasee principale: – drumul Romei care unea trei puncte: Saint-Bernard, Brenner și Muntele Cenis, care au fost reunite ast ăzi în politica transporturilor ale UE prin coridoarele paneuropene; – itinerariul Santiago de Compostela consta într-un pelerinaj la care participau credincio și din toată Europa. Aceste rute de pelerinaj erau de fapt mi șcăr i i m e n s e d e o a m e n i d i n t o a t e punctele Europei, care venind în contact pentru perioade relativ mari de timp (parcurgeau distan țe imense pe jos) duceau la o omogenizare treptat ă a civiliza ției europene. d) Marile târguri europene (Champagne, Hanovra, Gand, Verona, Leipzig, Winchester, Novgorod) uneau asocia țiile de negustori dezvoltând rutele comerciale; în același tim p hansele îș i deschid sucursale în toat ă Europa de la Londra pân ă în Cipru. În 1356 se organizeaz ă la Lübeck prima Adunare a ora șelor hanseatice (confedera ție de peste 70 ora șe). În paralel, s-au constituit ligi urbane regionale în Germania: Liga Rinului, Liga Saxoniei, Liga Westfaliei (care au dat na ștere landurilor). La unitatea Europei medievale o contribu ție importantă și-au adus re țelele de negustori și bancheri care au urmat marile drumuri și târguri de la Champagne pân ă la Gand și Verona, din Winchester la Novgorod, str ăbătând trec ătorile spre ora șele Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 63 elvețiene, franceze și germane. În 1291, genovezii inaugureaz ă drumul maritim care leagă Mediterana de Marea Nordului, prin Gibraltar, Lisabona pân ă la Brugge. Asociațiile și companiile comerciale, precum cele florentine (Peruzzi 1275-1343), sau hansele în nordul Europei, cu numeroase sucursale de la Londra pân ă în Cipru, construiesc, începând cu secolul al XIV-lea, o unitate economic ă la nivel european, grație introducerii unui nou mod de plat ă, „scrisoarea de schimb”, cu care bancherii fac comerț din Floren ța până la Londra. Familiile Medici, Fugger, Jacques Coeur, reprezintă adevărate concerne de dimensiune europeană . Hansele înfiin țează numeroase agen ții comerciale de la Londra până la Novgorod. La Lübeck se va organiza prima Adunare a ora șelor hanseatice, înfiin țând astfel o confedera ție suplă de 72 de oraș e d e l a R i g a l a A n v e r s și de la Hamburg la Erfurt. Oraș ele nordice, ca entit ăți autonome, vor activa până în secolul al XVI-lea când încep s ă apară state naționale. 3. O CONSTRUC ȚIE EUROPEANĂ ÎN JURUL CRE ȘTINISMULUI În plan teoretic, în Evul Mediu apar numeroase proiecte de organizare a Europei pentru men ținerea pă cii. Francezul Pierre Dubois (Petrus de Bosco) a publicat în anii 1305-1307 cartea sa De recuperatione terrae sancte , în care propunea realizarea unei republici cre știne a tuturor principilor cre știni „prin recucerirea p ământului sfânt”. Aceast ă formă de republică european ă urma să aibă ca ș ef pe Pap ă, iar ca instan ță de judecat ă Consiliul apostolic. În 1462, George Podiebrad, regele Boemiei, inspirat de diplomatul Antonio Marini, elaboreaz ă un proiect de uniune a statelor europene, în scopul st ăvilirii pericolului otoman. Adrian Filip În 1625 Hugo Grotius preconizeaz ă o asocia ție a principilor cre știni. În prima jum ăt a t e a s e c . a l X V I I – l e a , D u c e l e d e S u l l y ( 1 5 5 9 – 1 6 4 1 ) , s e c r e t a r u l (hughenot) al regelui englez Henric al IV-lea, în Le Grand dessein (Marele ideal) dezvoltă un proiect interesant, care porne ște de la o alian ță protestant ă, care urma s ă cuprindă ulterior și prinții catolici ș i chiar pe Papa. Europa imaginata de Ducele de Sully cuprindea state cu o form ă de guvernare ce urma s ă le fie impus ă (cinci monarhii elective, șase ereditare și patru republici), aflate sub arbitrajul unei autorit ăți europene centrale, un Consiliu al Europei care la rândul lui ar fi fost compus din șase Consilii provinciale și unul general , ale că rui decizii ar fi fost executorii și definitive și ai căror membri ar fi fost ale și din trei în trei ani. Echilibrul între statele membre urma a fi menținut printr-o împă rțire a statelor europene în mai multe mari puteri, printr-o distribuire egal ă a bogățiilor și suprafe țelor acestora, ș i printr-un nivel egal al votului în Consiliul Europei . Comerțul urma s ă fie liber între statele membre iar v ămile urmau s ă fie desfiin țate. Rezolvarea problemelor litigioase trebuia s ă revină Consiliului Europei . Această comunitate cre ștină cup rindea toate țările Europei de religie catolic ă, protestant ă și calvinist ă, care ar fi fost în mod egal și compact reprezentate. Înspre est, această federație se termina cu regatul ungar. Transilvania catolică era sub st ăpânire Habsburgic ă iar Moldova și Țara Româneasc ă ambele ortodoxe er au sub suveranitate otomană. Rusia (ortodox ă) nu a fost admisa pentru c ă nu aderase la nici una dintre cele trei religii catolice. Imperiului Otoman depo sedat de posesiunile sa le din Europa, ar fi urmat să fie izolat dincolo de Bosfor, pe continentul asiatic. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 65 4. PROIECTE EUROPENE PE TIMPUL RENA ȘTEREII Specificitatea comunit ății gândirii europene a Evului Mediu este dat ă de umanismul și raționalismul greco-latin, îmbog ățit prin cre știnism. Începând cu Renașterea47 Proudhon, Goethe, Baudelaire, Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche vorbesc chiar de o desp ărțire în gândire, de vechea Europ ă. Este momentul în care individul începe s ă fie animat mai mult de ra țiune și să se îndepă rteze în ac țiunile sale de etică și morală. Din acest motiv, Rena șterea este considerat ă a marca o criz ă a conștiinței europene; dar semnific ă și o revoluție intelectuală c a r e s e v a t r a n s m i t e î n plan economic, social și politic ș i care va face din Europa „principala scen ă pe care s-a desfășurat istoria universal ă”. Renașterea a realizat o revolu ție intelectuală și morală c a r e a r e l a b a z ă rapiditatea difuziunii și asimilării ideilor pe continent, în paralel cu o puternic ă scindare politic ă și religioas ă. Vorbim aici de Schismele religioase și începutul fenomenului de formare a statelor, provinciilor sau noilor imperii. Creștinătatea european ă începe s ă închege ca un stil de via ță bazat pe cunoașterea și aplicarea unor val ori comune, uniformizat datorit ă circulației oamenilor, mărfurilor și ideilor. Este o epoc ă a călătoriilor, a mi șcării călugărilor, profesorilor, studenților și artiștilor, care realizeaz ă o comunitate de civiliza ție creș tină la nivelul Europei. Aceste re țele intelectuale formeaz ă cea de a treia unificare european ă, prin cultură (sec. XVI-XVIII). Schimburile universitare și intelectuale se vor intensifica o dată cu apari ția primelor c ărți tipărite. Renaș terea și iluminismul sunt momentele de vârf ale acestei evolu ții. Începând cu epoca renascentist ă, în evolu ția Europei spre Epoca modern ă apar noi teorii privind modalit ățile de realizare a unific ării europene. În condi țiile experien țelor dramatice determinate de r ăzboaiele religioase și de rivalit ățile interstatale de la mijlocul secolului al XVI-lea și a secolelor urm ătoare, discu țiile asupra viitorului Europei su nt concentrate în câteva proiecte semnificative, dar fă ră efect practic. Ele r ămân idei de referin ță pentru ini țiativele ulterioare. 47 Secolele XIV-XVII în Europa Occidental ă Adrian Filip Reține aten ția proiectul matematicianului francez Emeric Crucé care face propuneri monarhilor europeni privind realizarea unei p ăcii și a unei libert ății totale a comerțului. El subliniaz ă caracterul inutil și evitabil al r ăzboaielor, contrapunând ideea toleranței reciproce. Mijlocul concret pr econizat pentru eliminarea r ăzboaielor este arbitrajul prin intermediul unui Senat sau Adun ări permanente a statelor. Cel mai cunoscut proiect de realizare a p ăcii generale a fost elaborat de abatele de Saint-Pierre. Proiectul pentru o pace perpetu ă, cum se numea lucrarea sa, î și propunea s ă elimine r ăzboiul ca mijloc de rezolvare a diferendelor, cu ajutorul unor tratate de pace, de garantare a grani țelor teritoriale și comerciale care s ă asigure echilibrul de for țe. El sus ținea ca principalele state europene s ă înființeze un Congres sau un Senat permanent. Acest organism trebuia s ă garanteze statu-quo-ul teritorial existent, ce nu putea fi schimbat decât cu ¾ din voturile Congresului. R ăzboiul urma s ă fie declarat doar împotriva unui stat proclamat du șman de acest organism. Țările care nu respectau hot ărârile Congresului urmau s ă fie dezarmate. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 67 Adrian Filip CURSUL al III-lea CELE CINCI TIPURI DE PR OIECTE RELEVANTE PENTRU CONSTRUC ȚIA EUROPEAN Ă DIN ANTICHITATE PÂN Ă LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE Conț inut: 1. ANTICHITATEA GREAC Ă: UNITATE DUP Ă UN PRINCIPIU; 2. PROIECTUL IMPERIAL DE CREARE A UNEI EUROPE UNITE (UNIFICAREA PRIN FOR ȚĂ); 3. IDEEA UNIT ĂȚII CREȘTINE A CONTINENTULUI EUROPEAN; 4. IDEEA UNIUNII ECONOMICE: LIGA HANSEATIC Ă ORGANIZA ȚIE MARITIM Ă, MILITAR Ă ȘI COMERCIAL Ă A NORDULUI EUROPEAN; 5. EUROPA UNIT ĂȚII SPIRITUALE, A SOLIDARIT ĂȚII ȘI A VALORILOR COMUNE; 6. O CONSTITU ȚIE EUROPEAN Ă FĂRĂ NICIO REFERIN ȚĂ LA CIVILIZA ȚIA CREȘTINĂ. Ideea unei Europe unite are ră dăcini adânci în istoria continentului european și s-a manifestat sub diferite forme. Profesorul de Rela ții Interna ționale francez Jean- Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 69 Baptiste Duroselle48 a eviden țiat în 1957, patru tipuri de proiecte cu relevan ță comunitar ă care pot fi reg ăsite în istoria Europei: 1. Unitatea dup ă un principiu; 2. Unitatea prin for ță; 3. Unitatea în diversitate; 4. Unitatea prin acord reciproc. Pe măsură ce Europa a evoluat, și proiectele europene s-au multiplicat. Dup ă 60 de ani de la teoria lui Duroselle, eu am s ă încerc s ă dezvolt, urmă toarele cinci tipuri de proiecte relevante pentru construc ția european ă: 1. Unitatea dup ă un principiu; 2. Unitatea prin for ță sau proiectul imperial de creare a unei Europe unite prin forță ; 3. Unitatea cre ștină a continentului european; 4. Ideea unit ății economice a continentului european; 5. Ideea unit ății spirituale, a solidarit ății și a valorilor comune. 1. ANTICHITATEA GREAC Ă: UNITATE DUP Ă UN PRINCIPIU Elita Greciei antice (pentru că putem vorbi deja despre existen ța unei elite), creează sistemele de conducere politic ă; cel oligarhic și cel democratic, promoveaz ă individualismul și drepturile civice ș i încearc ă să edifice cetatea stat -polis-ul -, ca exponent al intereselor cet ățenilor, pe baze ra ționale. Vorbim de două sisteme politice ce au guvernat Atena respectiv Sparta în Grecia antic ă, fiind primele sisteme de guvernare politic ă ce au avut la baz ă:  Sistemul democra ției antice;  Sistemul oligarhiei antice. 48 J.B. Duroselle, The ideea of european unity , în European Integration , Baltimore, The Johns Hiokins Press, 1957. Adrian Filip Nu trebuie s ă cădem în gre șeala de a confunda ceea ce se în țelegea în antichitate prin democra ția greacă cu principiile actuale ale democra ției liberal ă sau democra ției populare, întrucât chiar dac ă au o baz ă comună, cei două mii de ani au modificat sensul conceptelor. În epoca elenistic ă49, grecii au dat na ștere primei civilizaț ii de sinteză , de cuprindere „universală ” din istorie, au inventat reguli de Drept, referitoare explicit la proprietatea privat ă, conducerea reprezentativ ă și libertatea juridic ă. Întreaga via ță publică și privată a vechilor greci se derula în jurul ideii de cetate-stat, garanție a drepturilor civile, a averii și persoanei fizice. Cetatea- stat, a luat naș tere și a pus în practică calitatea grecilor de cetățeni, mai exact de oameni liberi, proprietari, purt ători de arme, membri ai unei comunit ăți de tradi ții, valori materiale, morale și religioase. Sepleca de la ideea conform c ăreia, „Polisul (cetatea-stat) este acolo unde se afl ă corpul civic”. Politeia reprezenta ansamblul institu țiilor dintr-un polis. Platon caracteriza acest regim ca o guvernare aristocratic ă, exercitat ă cu aprobarea demosului. Era o democra ție directă, cu întrebuințarea votului direct, dar limitat ă la teritoriul unui ora ș-stat/ oraș -port și la categoria bă rbaților liberi, cu excluderea femeil or, metecilor, sclavilor etc. Stră inii (periecii sau metecii) nu aveau drepturi politice, iar hilo ții (populații dependente de Sparta) și sclavii (prizonieri de r ăzboi, dat ornici etc.), care erau folosi ți la muncile agricole, în mine, ateliere me șteșugărești, flotă, erau considerați aproape animale; celelalte popula ții neelene erau numite barbari. P l a t o n a f o s t p r i m u l g â n d i t o r c a r e a s u s ținut ideea pă cii prin organizarea de confedera ții. În acea vreme, confedera ția cetăților grece ști dispunea de institu ții religioase și politice comune. Arbitrajul, a fost fo losit ca o modalitate de reglementare 49 Termenul de Civilizaț ie elenistic ă se refer ă la răspândirea culturii grece ști în rândurile populațiilor non-greceș ti, cucerite de Alexandru cel Mare. Civiliza ția elenistic ă a reprezentat o fuziune între cultura greac ă și acea a Orientului mijlociu. Principalele centre culturale s-au extins din Grecia continental ă la Pergamun, Rodos, Antiohia și Alexandria. Istoricii moderni consider ă că perioada elenistică începe cu moartea lui Alexandru cel Mare di n 323 î.Hr.. Armatele lui Alexandru au cucerit Mediterana r ăsăriteană, Egiptul, Mesopotamia și Podiș ul iranian, Asia Central ă și unele regiuni din India promovând cultura elenistic ă în acest imens spa țiu. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 71 pașnică a diferendelor între cet ățile greceș ti. Toate aceste încerc ări de construc ție a unei lumi grece ști unitare s-au bazat pe idea unității după un principiu . Democra ția atenian ă vs. Oligarhia din Sparta, drepturile civice, omul liber purt ător de arm ă, dreptul la proprietate, reprezint ă principii pe care se baza unitatea polisurilor grece ști și primele forme de confedera ții ale oraș elor stat care au existat pe teritori ul Europei în perioada antichit ății greceș ti. Bineîn țeles că aceste no țiuni aveau o semnifica ție puțin diferită de cea pe care o în țelegem ast ăzi, dar constituiau fundamentele construc ției antichit ății grecești. Democrația ateniană respecta urm ătoarele principii:  egalitatea tuturor cet ățenilor în fa ța legii (isonomia);  libertatea individual ă;  libertatea cuvântului;  participarea la guvernare (a se vedea guvernarea participativ ă -1856 John Stuard Mill, dou ă milenii mai târz iu). Primele încerc ări de definire a raporturilor dintre entit ățile statale sau dintre cetățile-stat și confederațiile statale, au fost identificate în Grecia antic ă, aici am putea aminti: Liga de la Delos50 și Liga peloponeziac ă51. 50 Liga de la Delos: confederaț ie a grecilor ionieni condus ă de orașul-stat Atena, înfiin țată în anul 478 î.Hr. ca r ăspuns, în prima fază , la inten țiile agresiv militare ale Spartei de a cuceri confederaț ia statelor maritime grece ști, iar în a doua faz ă, ca o formă de confedera ție statală militară pentru oprirea expansiunii Imperiului Persan. Principalul obiectiv este constituirea unei flote permanente, gata oricând să intervin ă în favoarea oric ăreia dintre cet ățile aliate. În acest scop, fiecare cetate trebuia s ă participe cu câte un contingent de cor ăbii, cu echipajele mobilizate permanent, adic ă cel puțin 8 luni din an, pe cheltuial ă proprie, sau, dac ă n u p u t e a , t r e b u i a s ă plătească o contribuț ie anuală, la tezaurul comun, păstrat în sanctuarul de la Delos. (477-456 î.Hr.) 51 Liga Peloponeziac ă sec. V î.Hr.: confedera ție a oraș elor stat continentale formate din Sparta, Tegea și a altor oraș e din centrul Peloponezului, care se obligau la un ajutor militar în caz de r ăzboi și un efort comun împotriva r ăscoalelor ilo ților Adrian Filip 2. PROIECTUL IMPERIAL DE CREARE A UNEI EUROPE UNITE (unificarea prin for ță) 2.1. Prima mare unificare a continentului european, Africii albe și a Orientului Apropiat În epoca roman ă, a fost p ărăsită ideea de arbitraj, utilizat ă pe scară largă în oraș ele și coloniile Greciei antice, romanii neconcepând ideea solu ționării diferendelor, dintre ei și popoarele considerate „barbare”, decât prin r ăzboi. „Pax romana” – aspirația Romei – avea în vedere unificarea întregii Europe, a Africii de nord și Orientului Apropiat, sub domina ție roman ă prin cucerire. Romanii au reu șit să creeze p e b a z a u n e i p o l i t i c i d e e x p a n s i u n e c o n t i n u e , c e l m a i m a r e și compact imperiu al antichității, una din cele mai durabile forma țiuni statale din istoria umanit ății. Imperiul roman avea s ă fie pentru multe secole un model în ceea ce prive ște unitatea continentului european. Imperiului Roman intr ă pe panta descendent ă începând cu secolul al V-lea; apare o disipare a unit ății romane înso țită de fragmentarea administra ției, regionalizarea dreptului, dec ăderea ora șelor, dispari ția școlilor publice urmat ă de diminuarea procentului celor alfabetiza ți și clericalizarea culturii. Carol cel Mare (Charlemagne)52 și Otto I53 au încercat mai târziu reînvierea Imperiului Roman de Apus. 52 Carol cel Mare (786-814 d.Hr.): a încercat reînvierea Imperiului Roman de Apus. Pentru aceasta a dus numeroase campanii împotriva saxonilor (772-804 d.Hr.), longobarzilor (773-774), maurilor (785- 812) și avarilor (791-797), în urma c ărora a pus bazele Imperiului Ca rolingian, care cuprindea între graniț ele sale: Galia, nordul și centrul Peninsulei Italice, nord-estrul peninsulei Iberice, precum și întinsele ținuturi la est de Rhin, fapt pentru care mai este considerat p ărinte fondator al Fran ței și Germaniei. 53 Otto I sau Otto cel Mare (912-973 d.Hr.): a fost rege al germanilor începând cu anul 936, iar din anul 962 a devenit primul împ ărat al Sfântului Imperiu German dup ă ce Papa Ioan al XII-lea l-a încoronat la Roma. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 73 2.2. A doua unificare europeană prin for ță; crearea „Imperiului universal” în timpul lui Charlemagne Dacă prima unificare prin for ță a continentului european s-a desf ășurat pe întreaga existen ță a Imperiului Roman, crearea unui nou Imperiu universal european, plasat sub conducerea unui singur suveran, încerca crearea unui pol de putere ca garanție a unit ății europene după modelul roman. Cea mai important ă figură imperiale care reu șește o a doua unificare european ă prin forță a fost Charlemagne54/Carol cel Mare (768-814) considerat p ărintele Europei moderne, urmat de Otto I. În mentalitatea medieval european ă, a existat ideea de continuitate între Imperiul Roman și Sfântul Imperiu Roman (786-1806), prin particula „sfânt” evidențiindu-se faptul c ă acesta din urm ă a fost unul cre știn, spre deosebire de Imperiu Roman (antic), care fusese creat și dezvoltat înainte de epoca cre știnismului consacrat. La fel ca Biserica Romano-Catolic ă, și reprezentan ții Sfântul Imperiu Roman îl vedeau și-l prezentau ca fiind continuatorul (deplin) al civiliza ției romane. 54 Carol cel Mare (în francez ă/engleză Charlemagne, în german ă Karl I, der Große), (n. 742/748 – d 28 ianuarie 814, Aachen), a fost rege al francilor din 768 pân ă la moarte, și fondator al Imperiului Carolingian. În timpul domniei sale a cucerit Italia și a fost încoronat Imperator Augustus de papa Leon al III-lea pe 25 decembrie 800, unii istorici v ăzând aceasta ca o încercare de a reînvia Imperiul Roman de Apus. Imperiul Carolingian a fost în Europa, într-un anumit sens, un stat rival fa ță de Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol (denumit și Imperiul Bizantin). Carol cel Mare face parte din dinastia Carolingian ă, și este văzut uneori ca pă rintele fondator atât al Fran ței cât și al Germaniei, și de unii istoriografi ca p ărinte al Europei. A fost primul conduc ător al unui imperiu în Europa occidental ă de la pră bușirea Imperiului Roman cu capitala la Roma. Adrian Filip Începuturile merovingiene ale regatului francilor și evoluția Imperiului Carolingian55 Readucerea la via ță a Imperiului Roman, în vremea lui Charlemagne/ Carol cel Mare impunea m ăsuri de consolidare a unităț ii printr-un aparat administrativ bine pus la punct și prin ră spândirea unei religii comune, care nu putea fi reprezentat ă la vremea aceea, decât de cre știnism. Carol a în țeles faptul c ă administrarea eficientă a unui teritoriu atât de vast presupune apelul la actul scris, ceea ce f ăcea necesar ă dezvoltarea școlilor. De asemenea, cre știnarea zonelor r ămase pă gâne și consolidarea unui creștinism oficial în celelalte regiuni, erau considerate mijloace de omogenizare a populațiilor atât de diferite ale imperiului și necesitau un cler educat, în stare s ă se ridice la nivelul misiun ii sale. La îndemâna funcționarilor recruta ți în special din rândul clericilor, și oamenilor bisericii trebuia s ă fie puse o serie de instrumente. Mai întâi limba, care trebuia s ă fie înțeleasă de către toți, indiferent de locul de origine. Această limbă universal ă nu putea fi decât latina, dar ea evoluase deja într-o anumit ă măsură către limbile romanice. De și existau diferen țe între latina simplific ă vorbită de clerici și graiurile populare, ce aveau s ă dea naștere limbilor romanice de mai târziu, cele dou ă nivele ale l imbii înc ă mai comunicau. Astfel, un simplu ță ran din Francia putea înc ă să înțeleagă predica pe care i-o ținea un preot în latin ă. Carol a considerat însă că este nevoie de o revenire la normele clasice ale latinei, care să fie respectate în 55 https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ commons/thumb/2/23/Franks_expansion.gif/ , accesat la 22.03.2020 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 75 întregul s ău Imperiu. De aceea el a f ăcut apel la cei mai de seam ă oameni de cultur ă ai timpului, pe care i-a invitat s ă vină în Galia din regiuni în care tradi ția antică se păstrase mai bine. Alcuin din York, c ălugăr anglo-saxon, a fost cel mai apropiat colaborator al s ău, care a direc ționat și impulsionat reforma cultural ă. În insulele britanice latina nu mai era o limbă vie, nemaiexistând vorbitori nativi, totu și ea se păstrase mai bine în abații, fiind înv ățată de călugăr i d o a r p e b a z a c ărților. Din H i s p a n i a v i n e l a c u r t e a s a v i z i g o t u l T h e o d u l f , a d u c â n d c u s i n e c u n o ștințe despre cultura antică făcând posibilă renașterea cultural ă promovat ă în secolul al VII-lea de către Isidor din Sevilla. Din Italia îl invit ă pe Petru din Pisa, gr ămătic vestit, care îi învață pe cei din anturajul împ ăratului latina de bun ă c a l i t a t e c e s e m a i v o r b e a î n oraș ele din spa țiul care fusese leag ănul acestei limbi. Tot din Italia popose ște o vreme la curte și istoricul Paul Diaconul. 2.3. A treia unificare european ă prin forță; proiectul imperial al lui Napoleon În 1802 Napoleon Bonaparte pune cap ăt ultimelor rămășițe ale Revolu ției Franceze început ă în 1789. R ăzboaiele Revoluției Franceze56, declan șate pentru transformarea „Europei tiranilor“ în „Europa na țiunilor“, au degenerat, mai cu seam ă în epoca Directoratului57 și a Consulatului58, în războaie de cucerire ce aveau în vedere interesele Fran ței. În 56 Reprezint ă o serie de r ăzboaie purtate în timpul domniei lui Napoleon Bonaparte în Fran ța (1799 – 1815). Aceste conflicte reprezint ă, într-o oarecare mă sură, o continuare a r ăzboaielor declan șate de Revoluția franceză î n 1 7 8 9 , c a r e a u f o s t c o n t i n u a t e d e c e l e a l e r e g i m u l u i c e l u i d e – a l d o i l e a I m p e r i u francez din 1852 – 1870. 57 Directoratul este regimul politic din Fran ța, însărcinat cu puterea executiv ă (26 oct. 1795 – 9 nov. 1 7 9 9 ) . P e p l a n e x t e r n , g e n i u l m i l i t a r a l l u i N a p o l e o n f a c e c a F r a n ța să obțină importante victorii împotriva Austriei (în urma c ărora a primit malul stâng al Rinului și Italia de Nord). 58 Napoleon a r ăsturnat Directoratul și a impus dictatura personal ă în noiembrie 1799. Prin acest act, burghezia și-a consolidat puterea fiind salvate cuceririle revolu ției franceze. Noua form ă de conducere a fost numit ă Consulat, în fruntea c ăruia se g ăsea Primul Consul (Bonaparte). Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Fran ței, astfel încât, prin mă surile luate corup ția și nesiguran ța cetățenilor au fost eliminate, economia a fost ref ăcută iar Fran ța a devenit prosper ă. S-au început vaste lucr ări publice; s-au pus bazele înv ățământului modern iar religia și-a reintrat în drepturi. În aceeași perioad ă Napoleon a elaborat legi noi sub numele de „Codul lui Napoleon”. Adrian Filip proiectele lui Napoleon Bonaparte se observ ă atașamentul acestuia fa ță de varianta imperială a unific ării europene prin for ță, sub sceptrul Fran ței. Redesenarea h ărții continentului, noile confedera ții, republici și regate atribuite memb rilor familiei sale, sistemele de alian țe impuse altor state, nu au con stituit decât etape pe calea form ării unui imperiu continental. Războaiele purtate sub conducerea lui pentru libertatea popoarelor se transform ă destul de repede, într-o tentativă de obținere a hegemoniei asupra Europei. Cu excep ția Marii Britanii, Rusiei și Imperiului Otoman întreaga Europă intră sub dominație napoleonean ă, acesta urm ărind să transforme Parisul în capital ă de facto a Europei. Între 1805 – 1811 se contureaz ă o hegemonie continental-european ă, în condițiile în care Imperiul Napoleonian nu- și alege drept obiectiv unificarea Europei, – cum încercaseră imperiile Antichităț ii sau Evului Mediu -, ci doar impunerea prin for ță a domina ției cercurilor franceze de influen ță. În fapt, tentativele hegemonice au avut la bază dorința de transformare a continentului european într-o entitate politic ă, urmărind, într-o manier ă confuză, realizarea visului imperial. El afirma c ă popoarele europene, „s-ar fi con stituit curând dintr-un singur popor și fiecare, oriunde ar fi călătorit, s-ar fi sim țit permanent în patria sa”. O idee nobil ă, pe care îns ă în realitate, nu o avuses e în momentul în care a început campaniile de cucerire a Europei. Napoleon î și exprima încrederea c ă numai prin pace Europa va putea progresa și transforma într-un stat federal, – dar și aceasta numai dup ă cucerirea Europei de c ătre Franța. Bineînțeles că proiectele imperiale de unificare european ă prin forță au continuat. Dac ă ar fi dăm ca exemplu doar Al Doilea R ăzboi Mondial, în care Germania nazistă și Italia fascist ă ar fi creat o Europă care probabil în final s-ar fi comportat ca o federație de state mai mult sau mai pu țin suverane, condus ă de un guvern central federativ cu competen țe în problemele esen țiale. Dar s ă nu nu discut ăm în termeni prefacuali de genul “ce s-ar fi întâmplat dac ă … ”. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 77 3. IDEEA UNIT ĂȚII CREȘTINE A CONTINENTULUI EUROPEAN Creștinismul a oferit o nou ă bază pentru solu ționarea pa șnică a diferendelor. Dacă facem o scurtă retrospectiv ă, putem scoate în evidență următoarele momente esențiale pentru evolu ția creștin europeană . E d i c t u l d e l a M i l a n o ( 3 1 3 d . H r . ) a p u s creștinismul pe picior de egalitate în drepturi cu celelalte culte din Imperiul Roman devenind astfel o religio licito . Șapte decenii mai târziu, prin Edictul de la Tesalonic (380 d.Hr.), creș tinismul devine religie de stat, obligatorie pentru to ți supuș ii Imperiului. În evoluția lui, cre știnismul a realizat o sintez ă a spiritualit ății europene care a s- a desfășurat sub semnul ideii de unitate, aceasta continuând s ă fie susținută și promovat ă și după Marea Schism ă59 din anul 1054, biserica func ționând ca o prim ă structură paneuropeană . Observăm că în ultimele decenii civiliza ția european ă a încercat să se debaraseze de întreaga înc ărcătură religioas ă a evoluției sale, plecând de la ideea libert ății de credință a fiecă rui individ și uitând faptul c ă întreaga cultur ă european ă este produsul evoluției creș tinismului în acest spa țiu. O construcție politic ă și economică fără dimensiune spiritual ă, ne avertiza istoricul Alexandru Du țu, nu poate fi decât „visul unei nop ți de vară , al unui contabil”. HR Patapievici referindu-se la existen ța creștinismului în toate funcționalităț ile și realizările europene spunea: „Prosperitatea, puterea material ă, puterea militar ă, puterea instituțional ă și creativitatea științifică fără precedent a civilizație i europene, nu poate fi pus ă decât pe seama întregii sale experien țe istorice, culturale ș i religioase care au format-o. Chiar dac ă mai multe state europene neag ă faptul că în aceast ă parte a lumii numit ă Europa, a existat o cultur ă care pentru secole a produs fundamentul în care au crescut institu țiile modernităț ii, în momentul de fa ță produsele culturii 59 Marea Schism ă am împ ărțit religia cre ștină în două ramuri: catolic ă și ortodox ă. Principalele cauze au fost disputele asupra autorit ății papale, precum ș i cele legate de jurisdic ția asupra anumitor regiuni sau unele practici liturgice. Adrian Filip creștin europene, ne gestioneaz ă viața de zi cu zi și umplu nou ăzeci la sut ă din muzeele europene“.60 Horia Roman Patapievici invitat la Universitatea Babe ș – Bolyai, s ă vorbeasc ă despre „Dumnezeu și experien ța modernit ății”61 a făcut o expunere a modalit ății prin care „civiliza ția modernit ății”, – modernitatea, în fapt, este o consecin ță a civiliza ției creștine, a cre știnismului. Abordând problema metodologic, nu teologic, HR Patapievici a vorbit despre „mecanismului moral” creat de cre știnism, concep ția creștină asupra lumii care este la originea co nceptelor moderne de libertate, drepturile omului, toleran ță, egalitate, dreptate, democra ție, domnia legii, universalitatea și protecție a mediului. Toate acestea nu ar fi existat f ără „mecanismul cre știn”, care a încorporat iudaismul. Europa în ruin ă – urmare a pr ăbușirii creștinismului În funcție de atitudinea avut ă asupra acestui fapt, H. R. Patapievici identific ă două timpuri de modernitate: 60 H.R. Patapievici, conferin ța Dumnezeu și experien ța modernit ății, ținută la Universitatea Babe ș – Bolyai din Cluj, https://www.youtube.com /watch ?v= PAhubnu YM2A, accestat la data de 16 ian 2016 61 https://www.youtube.com/watch?v=PAhubnuYM2A Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 79 “una care neagă faptele ș i se află în negare de sine, pe care am legat-o de refuzul de a men ționa în preambulul proiectului de Constitu ție European ă a moștenirii creș tine”, și o a doua, „a modernit ății care accept ă acest lucru și nu are nici o problem ă cu moștenirea cre ștină”62. In continuare Patapievici accentueaz ă asupra mo ștenirii noastre pe care nu o putem nega, fiind prezentă în tot ceea ce ne înconjoar ă și în ceea ce am devenit. „Dacă înțelegi cum anume Civiliza ția modernităț ii s-a născut din Civilizația creș tină și cum anume mintea modern ă nu poate fi în țeleasă, și nu ar fi ap ărut niciodat ă fără mintea cre ștină, atunci nu ai nici o problem ă cu prezen ța creștinismului în toată Europa, în toate muzeele, pe toate străzile. Nu ai nici o problemă cu faptul c ă creștinismul este constitutiv felului în care noi privim lumea”63. 4. IDEEA UNIUNII ECONOMICE: LIGA HANSEATIC Ă ORGANIZA ȚIE MARITIM Ă, MILITAR Ă ȘI COMERCIAL Ă A NORDULUI EUROPEAN La începutul secolului al XIII-lea, în nordul Europei, s-a format o asocia ție comercial ă fără precedent în istorie, denumit ă Hansa. Ap ărută în Evul Mediu târziu, Liga Hanseatică a statelor maritime, – probabil prima mare corpora ție din lume -, a fost o alianță a oraș elor de la Marea Nordului la Marea Baltică , ce a func ționat din secolul al XIII-lea pân ă în secolul al XVII-lea, fiind creat ă pentru a proteja interesele economice comune și privilegiile ora șelor și regatelor situate de-a lungul rutelor comerciale maritime, fluviale și terestre din regiune. Liga era mai degrab ă o confedera ție a oraș elor-stat care se bucurau de autonomie și libertăți unice în acele timpuri. 62 http://inliniedreapta.net/lavedere/horia-roman -patapievici-modernitatea-poate-fi-inteleasa-ca- opusa-crestinismului -numai-daca-negi-faptele/ 63 Idem Adrian Filip Extinderea Ligii Hanseatice în anul 140064 Timp de peste trei secole, Liga Hanseatic ă a prosperat ș i a strălucit puternic înainte ca formarea na țiunilor stat s ă ducă la disolu ția ei. În secolul al XIV-lea, pe când ajunsese la apogeu, Liga includea toate ora șele importate de pe țărmul Mă rii Nordului, Mării Baltice și a celor de-a lungul marilor cursuri de ap ă din nordul Germaniei de astăzi. Rețeaua sa de alian țe a cuprins peste 72 de ora șe și proteja interesele politice și comerciale ale liderilor regionali și ale negustorilor rivali prin intermediul unei puternice flote maritime și fluviale finan țată de toți membrii s ăi. Vorbim aici de o civilizaț ie maritim ă a nordului european care a g ăsit modalit ățile comerciale, politice ș i militare pentru a dezvolta o cultură maritim ă, comun european ă superioară civilizației continental europene. Liga Hanseatică spre sfârș itul existen ței sale, a lansat un concept de coeziune politică prin intermediul unui parlament local. Organiza ția hanseatic ă a evoluat în p r i m u l r â n d p l e c â n d d e l a u n s c o p declarat comercial, având în esen ță o motiva ție eminamente economic ă, car e a evoluat spre o confedera ție care purta germenii unei instituții politice. 64 https://es.wikipedia.org/wiki/Liga_Hanseatica Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 81 Rețeaua comercial ă hanseatic ă în Europa nordic ă și legăturile cu restul continentului65 Dacă facem o paralelă între evolu ția Ligii Hanseatice și evoluția Comunit ății Europene, putem observa multe puncte de similaritate. Uniunea European ă a plecat de la idea cre ării unei unit ăți politice, dar în fapt a fost nevoit ă să parcurgă aceleași etape ca și Liga Hanseatic ă; în prima faz ă a încheiat etapele integr ări economice și abia dup ă aceea a reu șit să treacă la faza integr ări politice, iar acum discut ăm despre o integrare militară în viitor. Liga Hanseatic ă a reușit o uniune economic ă, militară și în final o pseudo uniune politică prin apari ția unei forme de parlament hanseatic. Formele de organizare interstatal ă sau alianțele au ap ărut cel mai adesea ca o reacție de autoprotec ție în fața presiunilor unor entităț i statale sau imperiale de a ocupa spa țiile din jur, sau ca o reac ție la anarhia ap ărută în urma conflictelor regionale. În același timp ar putea fi legate de conceptul și practica federalist ă, ca proces de asociere a statelor pentru un scop comun, cu respectarea autonomiei fiec ăruia dintre acestea. 65 https://sites.google.com/site/hartid eistorie/clasa-a-ix-a/capitolul-12 Adrian Filip 5. EUROPA UNIT ĂȚII SPIRITUALE, A SOLIDARIT ĂȚII ȘI A VALORILOR COMUNE 5.1. Cele trei momente fundamentale în evolu ția construc ției europene Pe măsura evolu ției conceptului de Comunitate european ă spre cel de Uniune European ă și poate în viitorul apropiat, de Federa ție European ă, și motoarele motiv ării europene au evoluat, modificându-se. De la instituirea Comunit ății Europene a C ărbunelui și Oțelului până astăzi, putem enumera trei pași, sau trei concep ții doctrinare care s-au constituit în motoare ale motiv ării proiectului european .  Primul moment este cel al înfiin țării primei Comunit ății Europene în 1951 (Comunitatea European ă a Cărbunelui și Oțelului). La finalul celui de Al Doilea R ăzboi Mondial dorința de integrare european ă, de creare a unei Comunit ăți Europene a fost impusă de necesitatea de constitui re a unui front comun în fa ța amenin țării sovietice și de cooperare european ă pentru dep ășirea crizei economice post r ăzboi, care adusese statele europene în pragul colapsului economico financiar; în pragul falimentului statal.  Al doilea moment în construc ția european ă, cel al Uniunii Europene, a fost momentul ie șirii economiilor din criză și depășirii crizei unui nou ră zboi cu Rusia Sovietică (d ar nu și a spectrului r ăzboiului, materializat în R ăzboiul Rece). În aceast ă fază, motorul coeziunii europene a fost schimbat cu obiectivul integr ării pieței și a economiilor europene pentru ob ținere bun ăstării economice l ărgite la nivelul majorităț ii națiunilor Comunit ății Europene, fapt ce a fost considerat ca fiind atins în ultimul deceniu al secolului al XX-lea. Acest moment a fost materializat prin transformarea Comunit ății Europene în Uniunea European ă, prin adoptarea Tratatului de Maastricht din 1992.  Al treilea moment, cel al unităț ii spirituale, a solidarit ății și valorilor c o m u n e , e s t e m a r c a t d e T r a t a t u l d e l a L i s a b o n a ( 2 0 0 7 ) c a m o m e n t d e m o d i f i c a r e a obiectivelor europene și implicit al schimb ării motoarelor coeziunii europene, Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 83 punându-se accentul din acel moment pe împletirea factorilor economici și culturali, cu crearea sentimentului de apartenen ță la o identitate european ă. Europa nu mai înseamn ă doar Europa capitalismului modern a celei de a doua etapă a proiectului european, ci înseamn ă Europa valorilor comune, a recunoa șterii legilor și regulilor generale care sus țin valorile fundamentale ale construc ției europene și ale solidarit ății continentale. Centrul de greutate în identificarea Europei de ast ăzi a glisat de pe domeniul economic – realizat în mare parte pân ă în 2007 -, spre valorile comune și conceptele de solidaritate și de identitate comună . În acest moment Europa se cl ădește pe cultivarea sentimentului de identitate european ă, de apartenen ță l a u n s i s t e m c o m u n d e v a l o r i care dă specificitate Europei în raport cu celelalte civiliza ții ale lumii, și se constituie pe baza progresului individual și social, permiț ând manifestarea solidarit ății ca expresie a opțiunii pentru un “bine comun european”. Identitatea european ă a fost definit ă, de Andrei Marga, prin: – conceptul “cunoa șterii” orientat spre atingerea scopurilor umane; – conceptul “ra ționalității” care presupune c ăutarea eficienței ac țiunilor noastre; – conceptul “dreptului” ca ansamblu de reguli generale; – conceptul “individualismului” prin care individul se manifest ă liber; – conceptul “persoanei umane” care în emană dorința individului de dezvoltare spirituală ; – conceptul “adev ărului” ca valoare fundamental ă; – conceptul “sferei publice” ca mediu al stabilirii voin ței politice. Preocuparea pentru a oferi o identitate comun ă cetățenilor Europei vine din convingerea c ă, pentru a se putea manifesta, indivizii au nevoie de sentimentul apartenen ței și din con știentizarea faptului c ă Europa unită nu mai poate fi sus ținută doar la nivelul elitelor. Adrian Filip 5.1. Aportul civiliza ției nordului germanic și a statelor scandinave la evoluț ia european ă În crearea profilului civiliza țional european actual trebuie s ă luăm în considerare pe lâng ă fundamentul îndep ărtat, și realitățile Europei moderne și contemporane, astfel încât trebuie s ă luăm în calcul aportul spiritualit ății nordului germanic și scandinav66. În aceste condi ții constat ăm o tendin ță de lărgire a în țelesului specificit ății europene, prin înglobarea unor zone lipsite de prestigiul antichit ății clasice, dar valorizate divers de contempor anitate. Aportul nordic se poate vedea în ceea ce Max Weber numea prin „Etica protestant ă și bazele capitalismului“. Atâta vreme cât aceasta a produs prosperitatea economic ă pe care o cunoa ștem și avansul tehnologic redutabil din secolul al XIX-lea, valoarea contribuției nordului nu poate fi trecută cu vederea. 6. O CONSTITU ȚIE EUROPEAN Ă FĂRĂ NICIO REFERIN ȚĂ LA CIVILIZAȚ IA CREȘTINĂ Civilizația european ă modern ă, este continuatoarea civiliza ției creștine. Vrem – nu vrem s ă recunoa ștem, suntem mo ștenitorii acestei culturii care a evoluat timp de două milenii pe teritoriul Europei de ast ăzi. Totuși, în virtutea conceptului corectitudini politice -„politicaly corectness”-, în țeles într-o notă umanist ă, elita european ă a făcut greșeli peste gre șeli, tocmai prin nerecunoa șterea/ neân țelegerea unor fapte elementare evidente, care stau la baza civiliza ției europene. Aceste fapte, valori științifice, culturale sau tehnice, nu pot fi negate doar din dorin ța de a nu deranja reprezentanții unor civiliza ții venite în Europa, care nu în țeleg și nu acceptă valorile europene, ca s ă nu mai punem în discu ție mitul multiculturalităț ii europene, ce a fost extins pân ă la un moment dat (2016-2017), la cote nerealiste. “Multiculturalismul sau pluralismul cultural implic ă protejarea identităț ii, a valorilor și practicilor unei comunit ăți etnice, na ționale, religioase. Multiculturalismul es te modelul propus de civiliza țiile occidentale ca alternativă la conceptul de asimilare … . Îns ă principiul 66 David Gress, From Plato to NATO; The Idea of the West and its Opponents, Simon and Schuster, New York, 1998. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 85 fundamental pe care s-a fondat acest model a fost acela al accept ării din partea tuturor a principiilor și regulilor societ ății din care fac parte, care sunt de tip occidental.”67 Putem constata ast ăzi foarte u șor faptul c ă multiculturalismul european – plecat de la o idee nobil ă – a fost recunoscut în final ca fiind un concept nefunc țional eșuat. “Exacerbarea în anumite societ ăți islamice a militantismului intr ă în conflict cu valorile civilizației europene, ce au fost impuse prin multe sacrificii. Laicitatea, accesul la educa ție, drepturile politice și exprimarea liberă au fost introduse în societate împreun ă cu respectarea legii. În societatea occidental ă aceasta este o normă care se bazeaz ă pe rațiune și provine din valorile umaniste. Apari ția unor grupuri sau comunit ăți care se prevalează de principiile multiculturalismului și doresc s ă beneficieze de bună starea statului social, dar care refuz ă să accepte laicismul, de exemplu, pune în discu ție modelul de civiliza ție occidental ă”68 Dar să revenim mai aproape de zilele noastre. În februarie 2002 Consiliul European a împuternicit o comisie – numit ă Convenția european ă –, pentru a studia și propune un proiect de constitu ție a Uniunii Europene. După 16 luni de munc ă, pe 10 iulie 2003, Convenția European ă și-a prezentat la Bruxelles raportul. Pentru prima dat ă în istorie, statele candidate la aderare participau la dezbateri de o asemenea anvergur ă, pe picior de egalitate cu țările membre ale UE. Proiectul de Tratat Constitu țional prezentat de Convenție a reprezentat rezultatul a 26 de reuniuni plenare și nenumărate întâlniri ale celor 11 grupuri de lucru, însumând un total de 90 de ore de interven ții orale în plen și 692.250 de acces ări ale site-ului internet al Conven ției. Președinția Conven ției a fost exercitat ă de către fostul ș ef de stat francez Valéry Giscard d’Estaing, asistat de doi vicepre ședinți, ambii foș ti prim-mini ștri, belgianul Jean Luc Dehaene și italianul Giuliano Amato. Convenția European ă a avut o misiune crucială, aceea de a propune un concept pentru o Uniune European ă de dimensiunea 67 Sabin Dr ăgulin, Dilemele Occidentului și fenomenul migraț iei universale , în Sorin Bocancea (coordonator), Marșul asupra Europei , Iași, Editura Adenium, 2016, pag. 156. 68 Ibidem , pag 157. Adrian Filip continentului, adaptată secolului XXI, concept care să aducă Europei unitate, respectându-i în acela și timp diversitatea. Plecând de la importan ța Constituției pentru viitorul european, au fost analizate și dezbătute toate aspectele pentru semnarea unui Tratat pentru instit uirea unei Constitu ții europene. Având în vedere subiectul analizat vom dezvolta acum doar discu țiile referitoare la preambulul Constitu ției europene. După dezbateri puternice pozi ția Finlandei, Poloniei, Germaniei și Slovaciei a fost lă sată deoparte pentru c ă voința majorit ății a dictat; din Preambulul Proiectului de Constitu ție a fost exclus ă orice referire la mo ștenirea, tradi ția sau valorile cre știne, la rolul culturii cre știne în construc ția european ă. În final Conven ția, a optat pentru o variantă în care se vorbea doar despre patrimoniu spiritual și moral al Europei (alături de cel umanist și cultural) f ără o menționare expressis verbis a Creștinismului. Într- adevăr, constitu ția presupune un contract politic între to ți cetățenii polisului european, fără deosebire de credin ța relig ioasă, dar care presupune garantarea libertarii gândirii și a opiniilor. Prin urmare, aceasta op țiune negativ ă nu implica ideea c ă Dumnezeu ar fi murit, ci se explica prin spiritul de toleran ță care trebuie sa defineasc ă orice comunitate politică. “În aceste condi ții identitatea european ă a refulat cre știnismul, a refulat umanismul, a refulat în fond elementele fundamentale ale casei europene. Ca s ă percepem care este efectul acestei decizii trebuie s ă înțelegem care este importan ța și rolul preambulului unei constitu ții. Preambulul unui document de o asemenea importanță este cheia în care trebuie citite articolele de lege. Din punctul de vedere al majorit ății europene a anului 2004, no țiunea de cre știnism, nu trebuia s ă apară în Constituția european ă. În aceste condi ții, Constituția european ă nu trebuia citită în „cheie” cre ștină și prin aceasta ne anul ăm de fapt bazele evoluției spiritului european f ără să punem nimic în loc, iar astă zi putem conștientiza mai bine gre șelile făcute mergând spre o multiculturalitate, care în fond nu a putut fi realizată la nivel european. Din ra țiuni de Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 87 corectitudine politic ă, Europa refuz ă să-și recunoasc ă rădăcinile creștine.”69 În condi țiile dorinț ei – neexprimate oficial -, de extindere a Uniunii Europene spre Turcia, (care din 1998 avea statutul de candidat la aderarea în UE) și în acela și timp sub presiunea conceptelor corectitudini politice și a multiculturalismului nee șuat la acea dat ă, o parte din statele europene, în special Fran ța și Belgia, s-au opus introducerii în preambulului Constitu ției europene a oric ărei trimiteri la originile creștine ale civiliza ției europene. “Punctul litigios a fost acesta: unii membri ai Conven ției au cerut s ă se introduc ă în preambulul Cartei, o referin ța fie la cre știnism, fie la iudeo-cre știnism, fie la patrimoniul religios al Europei; toate trei cererile au fost respinse. Nici m ăcar mențiunea adjectivului „religios“ nu a fost admisă. Compromisul acceptat de oficialii care conteaz ă a fost o aluzie la „patrimoniul spiritual și moral al Europei. Atât – patrimoniul spiritual și moral al Europei70. … De parc ă bogăția moștenirii europene ar putea fi redusă la atât, de parc ă tradițiile Europei ar fi fost inventate ieri, iar patrimoniul nostru cultural, din cl ădiri, muzee, biblioteci și suflete, ar putea fi înțeles în termeni atât de seci, formali și inexacți.”71 În cazul proiectului de Constitu ție European ă, ne spune Rémi Brague, la respingere a contribuit semnificativ „un lobby laic franco-belgian“. În continuare HR Patapievici ne subliniaz ă și care este valoarea preambulului unei legi, a unei constitu ții: “Dacă admitem c ă sensul acestui preambul este acela de a oferi cetățenilor europeni o imagine a propriei lor identit ăți europene; și dacă ținem seama de faptul c ă partea cea mai important ă a unui text juridic este motiva ția lui filozofic ă, atunci semnifica ția acestui refuz e limpede: 69 H.R. Patapievici, Conferin ța Dumnezeu și experien ța modernit ății, ținită la Universitatea Babe ș – Bolyai din Cluj, https://www.youtube.com /watch ?v= PAhubnu YM2A, accestat la data de 16 ian 2016 70 În cazul proiectului de Constituț ie European ă, ne spune Rémi Brague, la respingere a contribuit semnificativ „un lobby laic franco-belgian” (Brague, „P réface“, in: Weiler, L’Europe chrétienne?, p. III). 71 Horia-Roman Patapievici, Noua Europ ă și vocea care lipse ște: cre știnismul , inliniedreapta.net/horia-roman-patapievici-noua -europa-si-vocea-care-lipseste-crestinismul/ Redacția7/ 31/2016 Adrian Filip (i) cetățenilor europeni nu li se recomand ă să se identifice public ca creștini; (ii) nu este încurajat ă ideea de a defini oficial tradi ția cultural ă a Europei în termeni de cre știnism; (iii) în viziunea oficialilor europeni, nu este indicat ca patrimoniul spiritual al cetăț enilor europeni s ă fie definit în termeni religio și.”72 La cincisprezece ani de la discu țiile privind introducerea în preambulul Constituției Europene a unei trimiteri la originile cre știne a civiliza ției europene putem să vedem mai bine efectele negative ale multiculturalismului e șuat și a corectitudini politice. Vrem nu vrem, suntem mo ștenitorii tuturor acelor oameni care au crezut, chiar și în cele mai dificilele momente, c ă destinul europenilor se înscrie într-un viitor comun, indiferent de confrunt ările purtate între na țiunile noastre timp de secole. Această construc ție europeană a permis înregistrarea unor progrese considerabile în domeniul va lorilor produse sau al libert ăților exercitate (libera circulație a persoanelor, serviciilor și a bunurilor) prin intermediul diferitelor institu ții complexe și eficiente. Caracterul democratic ar putea reprezenta, în numeroase domenii, o surs ă de inspira ție utilă pentru func ționarea intern ă a statelor membre. Dacă ar trebui g ăsit un cuvânt care s ă le defineasc ă, acesta ar fi compromis. Întregul sistem comunitar european se bazeaz ă pe compromis, pe ideea conform căreia un acord nu se realizeaz ă niciodat ă în detrimentul celuilalt, ci se construie ște împreun ă cu acesta. Determinat ă politic, unificarea european ă este în esență un proces institu țional și cultural; și dacă instituțiile sunt “obiectivarea culturii”73, rezultă că Europa unită se datoreaz ă apartenenței popoarelor la cultura europeană , manifest ării în fapt a aceluia și sistem de valori. Definirea culturii europene este esențial ă pentru stabilirea apartenen ței la Europa, într-un moment în care aceasta se redefine ște și se caută . Mult timp Europa a fost identificat ă cu zona de dominant ă catolică și uneori chiar numai cu partea ei occidental ă, unde s-ar fi transmis și conservat cultura antic ă. Argumentul 72 Idem 73 Andrei Marga, Filosofia unific ării europene , Colecția “Studii europene”, Cluj 1995, p. 25 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 89 esențial ține de schisma bisericii, prin care cre știnismul greco-ortodox a transmis alte valori decât catolicismul. Optica s-a modificat îns ă după Reforma protestant ă și mai ales prin contribu ția lui Nietzsche74 . Pentru Nietzsche, Europa este dat ă de specificul ei cultural și este formată din “acele popoare și părți de popoare care au trecutul comun în grecism, romanitate, iudaism și creș tinism.” Referindu-se la pericolul anul ării bazelor civiliza ției europene în zilele noastre, Horia-Roman Patapievici spunea: „Cred că repudierea umanismului, uitarea cre știnismului și relativismul ideologic militant pot ucide Eu ropa: nu doar cultural, ci și politic, ș i economic, și militar. Ca valori explicit recunoscute, Europa a fost edificată pe memorie, identitate, continuitate, raț ionalitate, universalitate. Ast ăzi, universit ățile europene fie promoveaz ă contrariul acestor valori, fie promoveaz ă descotorosirea de ele. Cool este s ă nu mai ții la valori, iar s ă fii cool e totul.” 74 Manfred Riedel, “Herkunft und zukunft Europas. Nietzsche in unserer Zeit”, în Studia Universitatis “Babe ș-Bolyai”, Philosophia, 1, Cluj, 1991, p. 9 -12., dup ă Andrei Marga, op. cit., p.28. Adrian Filip Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 91 CURSUL al IV-lea – PROIECTUL KALERGI – TEORIILE FEDERALISTE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Contele Richard Nicolaus von Coudenhove Kalergi (1894-1972) – supranumit și “Profetul Europei” Conț inut Motto „Europa ca și concept politic nu exist ă. Această parte a lumii include na țiuni și state care se îndreaptă spre război; statele stau pe butoiul cu praf de pu șcă a conflictelor interna ționale” von Coudenhove Kalergi Adrian Filip 1. PROIECTE FEDERALISTE INTERBELICE UITATE 2. CONTELE COUDENHOVE-KALERGI – O FIGUR Ă DE NIVEL EUROPEAN A PERIOADEI INTERBELICE – 3. PROIECTUL PAN-EUROPEAN AL CONTELUI COUDENHOVE-KALERGI 4. CELE Ș ASE EUROPE ALE LUI KALERGI ȘI URMĂTOARELE TREI DE DUP Ă ACESTA 5. IDEI CONTROVERSATE VIS A VIS DE PROIECTELE CONTELUI KALERGI 1. PROIECTE FEDERALISTE INTERBELICE UITATE Clivajele dintre popoarele europene între ținute artificial de interesele marilor puteri, au dus la o serie nesfâr șită de ră zboaie, care în final au perpetuat discordia european ă. Însă, nu toți soldații și civilii, ale c ăror vieți au fost revendicate de Primul Război Mondial, au cultivat ur ă și dispreț față de dușmanii lor. Celebrul Trust de Crăciun din 1914 (sau chiar exemple mai ve chi, cum ar fi schimbul de alimente și băuturi între solda ții germani și francezi în timpul r ăzboiului franco-prusian) ne d ă o privire asupra numeroaselor povestiri despre prietenie și despre eforturile ulterioare mai serioase de a realiza pace, care în multe cazuri au fost șterse de vânturile r ăzboiului care au zdruncinat secolul al XX-lea. În ciuda încercă rilor naționaliste de a le suprima, unele din aceste povesti au ieșit invariabil la lumin ă. Perioada interbelică a fost prolific ă pentru mul ți pacifiști timpurii care s-au asigurat că vocile lor au fost auzite pe tot continentul, când efectele dezastruoase ale r ăzboiului erau înc ă evidente și tangibile. Ar trebui s ă ne amintim eforturile lui Robert Peereboom, activist olandez pentru pacea mondial ă, a că rui activitate s-a axat pe cet ățenia european ă, sau pe cona ționalul s ău J.H. Schultz va n Haegen, care a dorit ca o viitoare Federa ție European ă să adopte acela și cadru instituțional al Statelor Unite formulându- și ideile în bro șura intitulat ă „Cine doreș te pacea ar trebui să continue înfiin țarea Statelor Unite ale Europei” . Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 93 1.1. Kurt Tucholsky75 un european unionist quasi necunoscut Jurnalistul german, satiristul ș i scriitorul Kurt Tucholsky, pacifist de stânga, a fost suficient de norocos s ă supraviețuiasc ă serviciului militar în timpul primului ră zboi mondial. A fost unul dintre cei mai proeminen ți intelectuali ai Republicii Weimar, care a plătit scump pentru ideile ș i influența sa, când guvernul nazist fugar i-a ars c ărțile și l- a interzis. Tucholsky este necunoscut majorit ății europenilor, dar poate fi considerat unul dintre pionierii federalismului european. În multe dintre articolele sale el a sus ținut înfiin țarea Statelor Unite ale Europei pentru a evita un nou război între na țiunile europene și a criticat tratatele de dup ă război care au condus la formarea multor noi state, fiecare cu armata sa, care vor cre ște probabilitatea declanșă rii unui nou r ăzboi. Cuvintele sale privind Tratatul de la Versailles care a stabilit daunel e pe care Germania trebuia s ă le plătească după război, au sunat profetice; anunțând declan șarea unui nou r ăzboi mondial în urmă torii 20 de ani. Multiplicarea noilor state, ap ărute dup ă Primul R ăzboi Mondial – în general state mici -, ș i a frontierelor lor, sus ținea Tucholsky, vor face ca frontierele s ă pară ca principala linie de separare între oameni, deturnând aten ția Europei de la marile probleme sociale. Suveranitatea absolut ă a statelor în „afacerile lor interne” a fost respinsă de Tucholsky, care a îmb rățișat ideea, c ă noua Ligă a Națiunilor – ca entitate supranațională – ar putea împiedica conflictele viitoare, dar a respins cadrul s ău interguvernamental, care ar fi permis fiecă rui stat membru s ă renunțe la autoritatea sa, după cum au f ăcut puterile axei în urma celui de-al doilea r ăzboi mondial. Angajamentul lui Tucholsky fa ță de o Europ ă unită este necontestat, îns ă contrar unor figuri precum van Haegen, ac țiunile sale de a realiza o federa ție reală nu au depășit niciodat ă cuvintele scrise ale articolelor sale. În momentul în care Partidul nazist a venit la putere, el a fost nevoit s ă se mute în Suedia, deoarece unii dintre colegii săi începuser ă să fie cenzurați și închiș i. Tucholsky nu și-a văzut visul împlinit, dar 75 http://mycountryeurope.com/culture/history-of- europe/the-europe-that-never-was/, accesat la 20.03.2018. Adrian Filip povestea lui este extrem de important ă pentru noi, europenii care tr ăiesc în prezent: ne amintește că pacea este unul dintre scopurile principale ale unei Europe unite. 2. CONTELE COUDENHOVE-KALERGI – O FIGUR Ă DE NIVEL EUROPEAN A PERIOADEI INTERBELICE – L a a p r o a p e u n s e c o l d e l a r ăzboaiele napoleoniene, care pustiiser ă aproape întreg continentul, Primul Ră zboi Mondial las ă E u r o p a î n r u i n e , c u 1 5 m i l i o a n e d e militari morți, 13 milioane de ci vili mor ți dispă ruți sau mutila ți la care mai ad ăugăm zece milioane de oameni victime ale epidemiilor, nou ă milioane de prizonieri, zece milioane de refugia ți, și grave probleme economice și sociale. Un total de aproape 60 de milioane de oameni, la o popula ție a Europei de numai 220 de milioane. Dorin ța statelor de a coopera pentru a preveni repetarea unei asemenea catastrofe, s-a materializat, parțial, la Conferin ța de pace de la Paris (18 ia n 1919 – 21 iun 1920) prin decizia de înfiin țare a Societ ății Națiunilor76, care a deschis o perioad ă fertilă promov ării ideilor federaliste. În timp ce Tucholsky sa angajat să promoveze interna ționalismul și pacifismul, punând sub semnul întreb ării utilitatea Ligi a Națiunilor, și susținând unitatea europeană , o altă figură cheie a ap ărut în perioada interbelic ă: contele Richard von Coudenhove- Kalergi, considerat drept pă rintele integr ării europene sau “Profetul Europei” – dup ă cum îl mai denumesc unii -. El a fost mult mai activ decât Tucholsky în scena politic ă și a ținut legătura cu multe figuri politice importante ale vremii sale. Tucholsky și Coudenhove-Kalergi s-au cunoscut, dar nu au lucrat niciodat ă împreun ă pentru a- și susține agenda comun ă; jurnalistul german a participat la o conferință pe care a avut-o Kalergi la Paris în 1925, dar nu p ărea foarte entuziasmat de proiectul paneuropean al acestuia și era sceptic fa ță de Aristide Briand, cu care lucra Kalergi. 76 Pactul Ligii Na țiunilor a fost adoptat de Conferin ța de pace de la Versai lles, la 28 iunie 1919. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 95 Marile idei federaliste din perioada interbelic ă, sunt sintetizate în dou ă documente valoroase: Proiectul contelui Kalergi și Proiectul Briand , supus examin ării Ligii Națiunilor la 17 mai 1930. După Al Doilea R ăzboi Mondial teoriile federaliste devin „vectorii” lumii europene reale, federalismul devenind un proiect politic ma jor pentru statele occidentale. Contele austriac Richard Nicolau s von Coudenhove-Kalergi s-a n ăscut în 1894 într-o familie de tradi ție cosmopolit ă. European și universal prin ascenden ță și educație, descinzând pe linie patern ă dintr-o veche familie nobiliar ă din Brabant, iar după mamă având sânge japonez, avea leg ături extinse în rândul nobilimii norvegiene, ruse, britanice, germane, poloneze și franceze. Whittaker Chamers spunea chiar c ă familia Coudenhove „era , practic, o organiza ție paneuropeană în sine. Familia Coudenhove era o bogat ă familie flamandă care a fugit în Austria în timpul Revolu ției Franceze. Iar familia Kalerg i era o la fel de bogat ă familie de greci din Creta. Arborele genealogic a fost populat și de polonezi, norvegieni, baltici, francezi ș i germani, dar din moment ce familiile erau selective, dar și cosmopolite, procesul de hibridare a fost în mod constant de succes. Rădăcinile familiei Kalergi se trag din regalitatea bizantină via aristocra ția venețiană, fiind înrudi ți c u dinastia Fokas. În 1300, str ămoșul dinastiei Coudenhove-Kalergi, Alexios Fokas Kalergi, a semnat tratatul care a transformat Creta în dominion al Vene ției.” Familia Coudenhove s-a mutat în secolul al XVIII-lea din Brabant – regiune și fostă provincie belgian ă – în Austria. P ărinții lui au fost Heinrich von Coudenhove-Kalergi, un diplomat austro-ungar și Mitsuko Aoyama, fiica unui comerciant japonez de petrol, antichit ăți și proprietar majoritar de terenuri Adrian Filip din Tokyo. Numele s ău din copil ăria petrecut ă în Japonia a fost Eijiro Aoyama, dup ă numele mamei. A devenit cet ățean cehoslovac în 1919 și apoi din 1939 și-a luat na ționalitate franceză până la moarte. Nikloaus Kalergi avea s ă primeasc ă în castelul copil ăriei din Boemia o educa ție pe care, cu un termen actual, am numi-o interculturală . Un preceptor german, un profesor rus și un altul albanez, o guvernant ă franțuzoaică și o alta englezoaic ă, o doamn ă de companie unguroaic ă, personalul ceh, confereau domeniului familial o dimensiune multiculturală . În cursul copil ăriei petrecute în Boemia, a primit o educație austriac ă, creștin-european ă cosmopolit ă, inoculându-i-se spiritul de toleranță și de respingere a oric ărui naționalism, ideea înrudirii, destinului comun, a unit ății și identității tuturor popoarelor europene, ca și o perspectiva global ă asupra lumii. Urmeaz ă studiile la Institutul Trezianum și la Universitatea din Viena, iar în 1917 î și obține doctoratul în filosofie. Evenimentele Primului R ăzboi Mon dial și ale Revoluției ruse din 1917 îi îndreapt ă interesul spre politic ă, considerând conflagra ția mondială o crim ă umanitar ă, condamnând cu asprime naționalismul fanatic, exprimându- și temerile pentru amenin țarea ruseasc ă și identificând cauza Antantei cu cea a democra ției. Prima încercare de a-ș i aduce ideea de unitate în atenția liderilor politici europeni a început cu Pre ședintele ceh Tomás Masaryk, care în jurul anului 1920 se gândea la înfiin țarea unei confedera ții a țărilor central-europene. Datorit ă scepticismului și bătrâneții președintelui (70 ani), încerc ările lui Kalergi de a-l influența Masaryk au e șuat. După experien ța cu pre ședintele ceh, Kalergi a început să caute figuri instituționale puternice care s ă-i susțină planurile. Primul a fost Gustav Stresemann, cancelar și apoi ministru de externe al Reich-ului german între 1924 și 1929. Cel de-al doilea, mai entuziast, a fost Aristide Briand77 lider politic în 14 guverne ale celei de-a III-a Republici franceze. Începând cu sfârș itul Primei Conflagra ții Mondiale, contele austriac Richard von Coudenhove-Kalergi, militeaz ă pentru unificarea celor 26 de democra ții (formale) existente la aceea vreme în Europa, într-o federa ție având ca model Uniunea 77 Aristide Briand, (n. 1862 – d. 1932) și-a început cariera ca agitator de stânga, a ajuns membrul permanent al cabinetelor franceze – ocazional ca prim-ministru, dar mult mai des ca ministru de externe (funcție în care a servit în paisprezece guverne). Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 97 Panamerican ă. “Statele Unite ale Europei” urmau s ă reprezinte o nouă grupare de puteri pe lâng ă puterile deja existente (SUA, Ma rea Britanie, Rusia sau Japonia). Inspirat de cartea „Consecin țele economice ale p ăcii” (1919) a economistului britanic John Maynard Keynes, Kalergi a avansat ideea constituirii unui organism judiciar interna țional independent, a unei pie țe comune ș i a unei monede unice, anticipând astfel ceea ce urma s ă devină Comunitatea Economic ă Europeană (CEE), Uniune Monetar ă European ă (UEM), Pia ța Comun ă și Curtea de Justi ție a Uniunii Europene. În 1922 la Viena, acesta a publicat un manifest cu titlul „Problema Europei se rezumă în două cuvinte: unificare sau pră bușire”, iar în 1923 a publicat o lucrare foarte condensat ă, intitulat ă „Pan-Europa” care a devenit opera clasic ă a mișcării cu acela și nume, tradus ă î n z e c i d e l i m b i ( i n c l u s i v j a p o n e z ă și chineză). În aceast ă lucrare el tratează p e l a r g i d e e a u n e i u n i u n i vamale, a organelor comune și a economiei unite, subliniind necesitatea reconcilierii franco-germane ca baza necesar ă a reconstruc ției europene. Pe baza studiului efectuat în anii 1920-1 922, asupra proiectelor, experimentelor și modelelor federaliste anterioare, el conturează imaginea unei ere a primatului valorilor interna țion ale în fa ță celor na ționale, a unei faze de tranzi ție a istoriei mondiale de la federa ții continentale la cele intercontinentale. Având în vedere c ă Europa se afl ă între continente gigant, cu resurse unif icate, salvarea ei va consta doar în armonizarea și unirea intereselor celor 26 de state care o compuneau, integrându-se într-un sistem mondial aflat sub egida Ligii Na țiunilor. Pentru a se apropia de acest obiectiv, el ini țiază o campanie majoră de educa ție și propagand ă în spiritul identit ății și solidarit ății general-europene, printr-o organiza ție și mișcare pan-european ă, menită a forma o opinie publică favorabil ă proiectului ș i a influen ța în mod decisiv ini țiativele politice guvernamentale în sensul unit ății europene. Manifestul Pan-Europa al contelui austriac Richard Nikolaus von Coudenhove- Kalergi, publicat ă prima dat ă în 1923, propune o vizi une a Europei Unite bazat ă pe o construc ție federativ ă. „Două percepții motivau aceast ă viziune. Prima, pozitiv ă, considera Europa o „entitate” natural ă care poate deveni o for ță mondial ă semnificativ ă. A doua, negativ ă, se fundamenta pe convingerea c ă Adrian Filip amânarea unor schimbă ri la nivel european va antrena continentul într-o perioadă de conflicte”78. Kalergi scotea în evidență faptul că ordinea post-Versailles dusese la dispari ția și înlocuirea imperiilor Europei continentale, cu actori na ționali mult prea incoeren ți pentru a construi un viitor european comun. Pan-Europa , publicat ă la Viena în 1923, “este, cronologic vorbind, cel dintâi manifest pro-european coerent. Acesta porne ște de la necesitatea re concilierii istorice a na țiunilor europene și continu ă cu solu ții concrete de unificare a statelor într-o structură politică stabilă, bazată pe comunitatea de valori și interese – Statele Unite ale Europei, autorul pr opune un program detaliat, menit s ă redea Europei str ălucirea de odinioar ă și capacitatea competitiv ă în concuren ța economic ă mondial ă; s-o doteze cu institu ții și alianțe în măsură să preîntâmpine un nou r ăzboi”79. Coudenhove-Kalergi pe lâng ă un program foarte pragmatic pentru construirea unei Europe unite, a propus: „Oda Bucuriei ” a lui Beethoven ca Imn al Europei, Ziua Europei, drapelul Uniunii Pan-europene și ștampila po ștală european ă. A schițat până în cele mai mici am ănunte etapele viitoarei construcții europene. Drapelul Uniunii Pan-europene în viziunea Contelui Caudenhove Kalergi 78 Ilie Bădescu, Ioan Mih ăilescu, Geopolitic ă, Integrare, Globalizare , Editura Mica Valahie, București, pag. 50. 79 Smaranda Enache, Prefa ță la Pan-Europa de Richard N. von Coudenhove – Kalergi, Editura Pro Europa, Târgu Mure ș, 1997, pag. 5. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 99 3. PROIECTUL PAN-EUROPEAN AL CONTELUI COUDENHOVE- KALERGI Pentru majoritatea europenilor, Primul R ăzboi Mondial a însemnat începutul sfârșitului civiliza ției europene. Elita european ă a realizat faptul c ă E u r o p a v a a v e a supraviețui unui nou r ăzboi doar în cazul în care va putea dep ăși natura naționalist agresivă a statelor, care au târât continentul no stru în catastrofa unui conflict intern major, și dacă adoptă idealul unei Europe unite și pașnice ca proiect comun. 3.1. Planul lui Woodrow Wilson – fundament pentru Programul lui Kalergi – Kalergi a primit cu entuziasm Programu l wilsonian de reorganizare postbelic ă a lumii, în condi țiile haosului economic, al mizeriei sociale și instabilit ății politice generate de pr ăbușirea marilor imperii. Acesta ader ă la formula unor reforme treptate în plan social și economic, într-un cadru politic liberal-democratic, ș i respinge bolșe v i s m u l r u s e s c c a u n a t a c l a d e m o c r a ția liberal ă și libertatea individual ă, concepută ca valoare supremă . Rezultatul tratatelor de pace și eș ecul solu țiilor wilsoniene îl determina s ă adopte o pozi ție deosebit de critică l a a d r e s a n o i l o r r e a l i t ăți politice ale continentului. Europa divizat ă, creease un haos periculos al naționalismelor vindicative. Tratamentul umilitor aplicat Germaniei, ca și naționalismul statelor succesoare marilor imperii, constituia germeni ale un or viitoare conflicte. Liga Na țiunilor era incapabil ă să controleze aceast ă situație anarhică în care se confruntau adep ții tratatelor de pace cu revizioni știi tratatelor; na ționalismele în concuren ță unele cu altele, minorit ățile cu majorităț ile. Se conturau astfel, în viziunea sa, pericolul colapsului economic, al războiului european și al ascensiunii bol șevismului, iar unicul remediu ar fi fost doar o unificare fe derală sau confederal ă a continentului, în cadrul Statelor Unite ale Europei . Adrian Filip 3.2. Pan-Europa un manifest de anvergur ă globală În 1922, contele austriac Coudenhove Kalergi a fondat împreun ă cu Otto von Habsburg, Uniunea Pan-european ă (PEU) prima mi șcare european ă al cărei scop declarat era unirea continentului. Ideile lui Kalergi, au atras aten ția miniștrilor de externe francez ș i german, Aristide Briand și Gustav Stresemann, care au realizat magnitudinea efectelor cre ării unei Federa ții Europene. Ace știa îmbrățișau diferitele aspecte ale cauzei Pan-europene în func ție de interesele statului pe care îl reprezentau, respectiv Franța și Germania. În 1926, Kalergi a reu șit să aducă împreun ă diverse figuri politice la primul Congres Pan-european, care a avut loc la Viena. În lucrarea sa Pan-Europa , publicat ă la Viena în octombrie 1923 este formulat Programul mi șcării Pan- europene. Acest manifest politic îmbin ă viziunea globală, cu un diagnostic exact al situa ției concrete a Europei prezente și viitoare. În concepția sa esen ța decă deri Europei se datoreaz ă sistemului politic învechit, al accentului pus pe conflictele între clase, în locul rela țiilor interstatale, a însum ării slăbiciunilor interne cu vulnerabilit ățile în plan extern, ca urmare a ascensiunii marilor puteri extraeuropene. Marea Britanie, Rusia Sovietic ă, Japonia, Statele Unite, erau fie federații, fie imperii, cu resursele unificate. Ac este Mari Puteri, creau un câmp de for țe planetar, în timp ce Europa se marginaliza datorit ă atomizării în state independente, iar continentele rivale se integrau tot mai mult. Este meritul lui Richard Coudenhove-Kalergi, supranumit și „profetul Europei”, autorul la 29 de ani al acestei uimitoare lucr ări, de a-i fi dat unific ării europene un program concret. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 101 Harta din anii 1920 a contelui Richard von Coudenhove-Kalergi în care împarte lumea în doar cinci superstate.80 Richard Coudenhove-Kalergi sublinia în 1923 în cartea sa Pan-Europa : „Europa ca și concept politic nu exist ă. Această parte a lumii include națiuni și state care se îndreapt ă spre război; statele stau pe butoiul cu praf de pu șcă a conflictelor interna ționale. Situa ția european ă e caracterizat ă de o ură reciproc ă a europenii care otr ăvește atmosfera (….). Problema european ă va fi rezolvat ă numai prin unirea națiunilor Europei. (…) iar cel mai mare obstacol pentru realizarea statelor Unite ale Europei este de o mie de ani rivali tate veche între cele dou ă națiuni cele mai populate ale Pan-Europa: Germania și Franța … „81. Astăzi, Manifestul Pan-Europa a lui Kalergi este mai actual ca oricând. Cu Marea Britanie care a p ărăsit Uniunea European ă și cu o Federa ție Rusă care a ob ținut 80 https://www.google.com/url?sa=i&url=h ttps%3A%2F%2Fbigthink.com%2Fstrange- maps%2Fcoudenhove-kalergi- map&psig=AOvVaw1qe_t1BsSFI8eVu5aRl4Vo&ust=1604485219858000&source=images&cd=vfe&ved= 0CAIQjRxqFwoTCNCPs7eT5uwCFQAAAAAdAAAAABAD 81 Richard Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa, 1923. Adrian Filip rezultate vizibile în ac țiunea ei de dezbinare a democra țiilor Uniunii Europene, Pan- Europa este din nou de actualitate Citându-l pe Kalergi, “În condi țiile dezvoltă rii economice moderne, a globaliz ării transporturilor și comunica țiilor, statele na ționale devin un cadru strâmt și generator de conflicte, pe când unificarea continentului ar asigura pacea și stabilitatea, rezolvarea problemelor litigioase interne și transformarea Europei într-o important ă putere mondială , cu păstrarea primatului sau cultural. Acest obiectiv poate fi realizat pe dou ă căi:  prin forță , respectiv cucerirea ruseasc ă și generalizarea continental ă a modelului revoluției bolșevice fie;  prin unificarea federal ă voluntară a statelor europene. Granițele Europei unificate, ale Pan-Europei, trebuiesc trasate ținând seama de factorii politici și culturali. Ea va cuprinde, într-o prima faz ă, doar țările continentale, cu excluderea Angliei, ale că rei interese sânt preponderent extraeuropene. Anglia îns ă va trebui atras ă să sprijine Uniunea Pan-european ă dinafara ei, r ămânându-i totodat ă deschis ă posibilitatea ader ării viitoare. Principalul adversar al Europei unite va fi Rusia Sovietic ă, dat orită sistemului sau po litic nedemocratic și tendințelor de a- și exporta acest model. Pericolul rusesc va putea fi oprit prin forțe unite, doar prin realizarea Pan-Europei înaintea refacerii economice și militare a colosului ră săritean, în caz contrar o Rusie refăcută va dobândi inevitabil hegemonia asupra Europei divizate. Este necesar, deci, în prima faz ă, un pact de garantare a securităț ii statelor învecinate cu Rusia, apoi un tratat de arbitraj obligatoriu între toate statele europene, care să împiedice o interven ție posibil ă a Rusiei în conflictele intereuropene. Să se dezvolte rela ții economice pa șnice între Uniunea Pan-european ă și Rusia, iar în viitor s ă se urmă rească atragerea Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 103 acesteia într-un program de dezarmare generală , pe baza convingerii ei treptate asupra ineficien ței și inutilității războiului contra Europei unite. În ceea ce prive ște relațiile cu America, doar integrarea economic ă și unificarea federală , îmbinate cu cooperarea cu Rusia în plan economic și cu dezarmarea generală , vor putea împiedic ă „cumpă rarea” Europei de către americani, și invazia m ărfurilor americane pe continent. Dac ă Europa va r ămâne divizat ă, va pierde pozi țiile sale pe plan mondial în fa ță concuren ței americane și a posibilei industrializ ări sovietice și chineze. Pentru rezolvarea problemelor interne ale continentului, s ă se elimine, în primul rând, pericolul unui r ăzboi intereuropean, din care ar profită doar Rusia. Mijloacele în acest se ns ar fi federalizarea, arbitrajul obligatoriu și garanțiile generale de securitate acordate tuturor statelor. În plan economic, s ă se refacă cu forțe unite regiunile distruse de r ăzboi, să se renunțe la unele atribute ale suveranit ății naționale în domeniul politicii economice, realizându-se o uniune vamal ă continentală . Unificarea economic ă a continentului s ă o precead ă pe cea politic ă și să se înfăpt uiască treptat, prin integrarea unor entit ăți regionale. O altă premiza importantă a unității continentului este combaterea și eliminarea na ționalismului, promovându-se, prin educa ție, ideea unităț ii Europei în diversitatea culturilor sale na ționale, care sânt între țesute în cadrele culturii europene unice. Na țiunile nu pot fi desp ărțite prin frontiere și acestea (frontierele) tr ebuiesc golite de însemn ătatea lor economică , strategic ă, spiritual ă, ceea ce va duce la dispari ția treptat ă a urii între na țiuni și state. Cea mai grav ă problema politic ă a Europei – rivalitatea franco-german ă -, să se rezolve prin conciliere, Germania devenind principala barieră în calea expansiunii ruse ști spre Occident. Alternativa nu poate fi decât alian ța germano-rus ă contra Fran ței și un nou război european.” Adrian Filip 3.3. Etapele realiz ării obiectivelor Pan-Europei Contele Coudenhove-Kalergi lansa în 1923 un Manifest europe an, în care cerea tuturor forțelor democratice din Europa să militeze pentru unificarea economic ă, politică și militar ă a continentului, prin uniune vamal ă și înlăturarea autarhiei economice, arbitraj obligatoriu și garanții reciproce de securitate, reorganizarea Ligii Națiunilor în colaborare cu Marea Britanie, Rusia Sovietic ă, Statele Unite și țările din Extremul Orient și reconcilierea dintre Fran ța și Germania, pentru a anula spiritul de revanșă. Adresând apelul c ătre alegă tori ca în toate țările să voteze doar candida ții favorabili unific ării europene, Manifestul se încheia contrapunând o Europa divizat ă, sorginte a mizeri ei, agresiunii și războaielor, – unific ării continentale aducă toare de pace și prosperitate. În viziunea lui Kalergi, realizarea practic ă a obiectivelor Pan-Europei urmeaz ă a avea loc în mai multe etape. Într-o prima faz ă, ar trebui s ă se convoace o Conferin ță Pan-european ă, în care:  să se înfiin țeze comitete de orga nizare a Curții de arbitraj și a Curții de garanții;  să se dezbată problemele: dezarm ării, ale unific ării comunica țiilor, vămilor, monedelor, protec ția minorit ăților, reglementarea datoriilor și reparațiilor de r ăzboi. Să se decid ă periodicitatea acestor întruniri în viitor ș i să se înfiin țeze un Birou pan-european , ca organ central al mi șcării de unificare european ă. În faza doua , să se încheie:  tratate de arbitraj obligatoriu;  un pact de securitate între toate statele europene democratice;  o uniune vamal ă pan-european ă, abolindu-se barierele vamale existente, începând cu statele succesoare ale Mo narhiei Austro-ungare, creându-se uniuni monetare și vamale regionale . Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 105 În a treia faz ă, să se elaboreze și să se adopte:  Constitu ție pan-europeană ;  un Parlament bicameral al continentului, format din: o o camera fiind cea a popoarelor, cu 3oo de deputa ți; o O cameră a statelor, reprezentând cele 26 de state continentale.  Să se generalizeze limba englez ă, introdus ă ca limbă obligatorie în ș colile primare și secundare. Premiza îndeplinirii acestui program este extinderea spiritului solidarit ății europene printr-o mi șcare de mas ă, care s ă angreneze reprezentan ți ai tuturor formațiunilor politice democratice, de la sociali ști la catolici și liberali, tân ăra genera ție, femei, intelectuali, toate clasele și păturile sociale, pentru combaterea na ționalismului și șovinismului, a militarismului, a protec ționismului economic, a bol șevismului, și pentru a determina factorii guvernamentali ai țărilor continentului s ă înlocuiasc ă viziunea politic ă a confruntă rii cu cea a unific ării și federaliz ării europene, ca o garan ție a păcii, stabilit ății și a salvgard ării rolului mondial al Europei. Pentru punerea în aplicare a acestui program, care, în pofida idealismului s ău, a impreciziei în definirea unor detalii conceptuale sau organizatorice, era f ără îndoială, – în sensul evolu ției istorice -, cel mai bun program care fusese întocmit până atunci, un program care putem constata că a fost pus în practică în proporții foarte mari, Kalergi organizeaz ă un Congres Pan European Încă în 1924, primul-ministru francez Edouard Herriot se pronunță favorabil ideii Statelor Unite ale Europei, iar ministrul de externe german Gustav Stresemann, primind în repetate rânduri în audien ță pe contele Coudenhove-Kalergi, se declara interesat de obiectivele economice ale uniunii preconizate, rămânând, în schimb, rezervat față de aspectele politice și critic față de excluderea Marii Britanii din proiectul pan- european. Germania viza, în esență, o revizuire a tratatelor de pace în cadrul unei Adrian Filip Ligi a Na țiunilor, reorganizat ă cu sprijin englez, mizând pe tendin țele britanice de contracarare a hegemoniei continentale france ze. Ministrul de externe francez Aristide Briand accept ă, în schimb, pre ședinția de onoare a Uniunii Pan-europene, care cunoaște cel mai însemnat succes organizatori c în octombrie 1926 prin convocarea primului Congres Pan-european la Viena cu 2000 de participan ți, sub pre ședinția lui Eduard Benes, Ignaz Sweipel, Joseph Cai llaux, Paul Loebe, Francesco Saverio-Nitti ș i Nicola Poli țiș. 3.4. Institu țiile și direcțiile de ac țiune Pan-europene schi țate de Kalergi Proiectul unui pact Pan-european elabor at de contele Kalergi cuprindea 20 de articole în care erau enun țate principiile potrivit că rora statele suverane “vor alcă tui o alianța eternă pentru a asigura pacea european ă”. Noua federa ți e d e s t a t e u r m a s ă poarte titulatura de “Statele federale europene”, to ți cetățenii statelor federale devenind și cetățeni europeni, iar diferendele dintre state urmau s ă fie judecate de o Curte federală. Minorit ățile naționale trebuiau s ă se bucure de drepturi egale cu majoritatea cetățenilor în fa ța legilor, precum ș i în ce prive ște liberul exerci țiu al limbii, învățământului, presei ș i practicarea cultelor religioase. Tratatele comerciale între statele federale urmau s ă fie bazate pe principiul clauzei celei mai favorizate, iar tratatele politice și militare urmau s ă fie abrogate dac ă nu se înscriau în ideile Federației. Organele federa ției erau : 1. Consiliul , cuprinzând câte un reprezentant al fiec ărui stat, cu drept de vot; 2. Adunarea , însumând delega ți ai parlamentelor sau institu țiilor analoge; 3. Curtea federal ă, care examina conflictele dintre statele federale, decizând totodată în ceea ce prive ște conflictele dintre autorit ățile federale și guvernele statelor federale. Contele Kalergi spera ca ideea federa ției statelor europene s ă obțină sprijinul Statelor Unite ș i chiar al Rusiei sovietice. El î și punea mari speran țe în Liga Na țiunilor, Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 107 propunând totodată reorganizarea acesteia pe baza unui sistem de descentralizare continental ă federativ ă, care ar fi putut s ă contribuie astfel la edificarea Pan-Europei. În manifestul intitulat „Ce voieș te Mișcarea Paneuropean ă?” adoptat la 11 sept 1926, s-au proclamat Direcțiile de ac țiune necesare înf ăptuirii „Pan-Europei” și anume : 1. Garantarea egalit ății, securit ății și suveranit ății statelor; 2. Crearea Uniunii Vamale; 3. Crearea unei monede unice; 4. Crearea de alian țe militare; 5. Valorificarea în comun a resurselor din coloniile statelor membre; 6. Respectarea individualit ății cultural ș i a civiliza ției fiecărui stat; 7. Asigurarea protec ției minorit ăților naționale; 8. Colaborarea cu alte state din cadrul Societ ății Națiunilor. În aceste Direc ții de acțiune erau prev ăzute obiective pe plan economic, militar, al relațiilor internaționale și ale drepturilor omului. Proiectul s-a bucura de un mare succes în rândul oamenilor politici, scriitori și ai elitei europene, precum: Aristide Briand , Leon Blum, Edouard Herriot, Eduard Bene ș, Konrad Adenauer, Paul Valery, Rainer Maria Rilke ș i mulți alții. Activitatea organizatoric ă stăruitoare și abilă a contelui Coudenhove-Kalergi, pentru punerea în practic ă acestor idei programatice, a permis în câ țiva ani na șterea unei mișcări pan-europene de anvergur ă, cu influen ță importantă în cadrul opiniei publice și la nivelul forurilo r oficiale guvernamentale. O editura a mi șcării pan- europene la Viena, reviste c ă „Das neue Europa”, „Les États-Units d’Europe”, „La Europe nouvelle”, au contribuit esen țial la difuzarea programului/manifestului Pan- european. S-au înfiin țat secții naționale în numeroase state europene, având în frunte personalit ăți de prim-plan ale vie ții politice și intelectuale. Sec ția austriacă era condus ă de cancelarul federal Ignaz Seipel și vicecancelarul Karl Renner, una din personalit ățile directoare ale mi șcării socialiste interna ționale a vremii. Sec ția german ă includea pe social-democratul Paul Loebe, pre ședinte al Reichstagului, pe Erich Koch-Wieser, Adrian Filip președinte al Partidului Democrat, pe mi nistrul economiei Joseph Koeth. Sec ția franceză avea în frunte pe minist rul economiei Louis Loucheur și pe liderul socialist Léon Blum. Printre personalit ățile vieții culturale care și-au asumat obiectivele mi șcării pan-europene se aflau Paul Claudel, Paul Valéry, Jules Romains, Thomas și Heinrich Mann, Gerhardt Hauptmann, Reiner Maria Rilke, Ștefan Zweig, Franz Werfel, Selma Lagerlöf, Sigmund Freud, Albert Einstein, Jo se Ortega y Gasset, Miguel de Unamuno, Richard Strauss, Bruno Walter, Max Reinhardt și alții. 3.5. Mă suri politico-economice de creare a unui spa țiu comun european În condi țiile în care mi șcarea Pan-european ă a lui Coudenhove-Kalergi a avut inițiativa în promovarea ideii unific ării europene, nu au lipsit nici alte organiza ții non- guvernamentale care ș i-au asumat un rol în aceast ă privința. Astfel, în 1924 ia fiin ță Uniunea vamal ă european ă, prezidat ă de Edgar Stern-Rubath, Charles Gide și profesorul Emil Hanto ș. Mișcarea își propunea uniunea vamal ă treptată a ță rilor europene în jurul unui nucleu central reprezentat de Fran ța, Germania, Belgia și Luxemburg, prin în țelegeri regionale, acorduri de cartel, cu atragerea Uniunii Sovietice, a Marii Britanii și a Statelor Unite, ca o etapă spre liberalizarea comer țului mondial sub egida Ligii Na țiunilor. Uniunea a editat trei reviste ș i a creat comitate na ționale în diferite țări europene, bucurându-se de sprijinul unor cercuri din cadrul Ministerului de externe francez, care suspectau mi șcarea Pan-european ă a lui Coudenhove- Kalergi de simpatii filogermane, considerând totodat ă Statele Unite ale Europei o himer ă, iar tendin ța de excludere a Uniunii Sovietice ș i a Statelor Unite o gre șeală. O altă organizaț ie, Asociația pentru cooperarea european ă, înființată în 1924 de Wilhelm Heile și avân d în fruntea comitetului na țional francez pe matematicianul Émile Borel, încerca s ă coaguleze unitatea elitei economice, politice și intelectuale din țările europene în jurul unui program de extindere a cooper ării economice, de atragere a Marii Britanii în Europa unit ă, de dezvoltare a colaboră rii cu Uniunea Sovietic ă, Turcia, Statele Unite și Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 109 dominioanele britanice. În cercurile de afaceri britanice apar de asemenea tendin țe de promovare a relațiilor economice cu continentul, principalii exponen ți ai acestei orientări, că industria șul Sir Alfred Mond, liderul industriei chimice engleze, politicianul conservator Leo Amery, care aderase și la mișcarea Pan-european ă, liderul sindical laburist Ernest Bevin, (care milita pentru contracararea concurenței industriei americane printr-un bloc economic european, care s ă includă și Anglia, evitându-se orientarea exclusiv ă a acesteia spre propriul Imperiu și izolarea ei între Statele Unite și Europa unit ă). Tendințele de integrare economic ă a continentului înregistreaz ă în anii interbelici și câteva realiz ări concrete prin crearea în 1926 a Cartelului internaț ional al o țelului între Fran ța, Germania, Belgia ș i Luxemburg, cu reglementarea produc ției pe baza de cote anuale, prin înfiin țarea Comitetului de studiu germano-francez , sub conducerea industria șului luxemburghez Émile Mayrisch, pentru promovarea unit ății economice a continentului și contracararea concuren ței americane. În perioada 4-23 mai 1927, se întrune ște la Geneva o Conferin ță economică mondială, la care se dezbate liberalizarea comer țului, desfiin țarea barierelor vamale, modalitățile de aplicare ale clauzei na țiunii celei mai favorizate. Aceste ini țiative nu în târzie să-și manifeste efectele și asupra politicii oficiale, guvernamentale, din principalele țări europene. Dac ă în primii ani de dup ă război, în politică franceză prevaleaz ă elementele de for ță, menite a asigura securitatea proprie prin aplicarea prevederilor tratatelor de pace cu sl ăbirea și subordonarea Germaniei, orientare ce culmineaz ă cu ocupa ția militar ă a regiunii Ruhr în 1923, pentru a garanta plata reparațiilor de r ăzboi, Germania în schimb, este cea care caut ă ieșirea din situa ția ei dificilă postbelic ă prin promovarea ini țiativelor de cooperare și integrare european ă, mai cu seama pe plan economic. Încă în 1919, cu prilejul dezbaterilor privind statutul viitoarei Ligi a Na țiunilor, reprezentanții germani consider ă reconstruc ția de dup ă război o responsabilitate european ă comună , iar refacerea Germaniei ca o condiție a restabilirii normalit ății vieții economice a Europei. Ei sus țin, de asemenea, ideea unei piețe mondiale libere și accesul tuturor la sursele de materii prime și alimente. Dup ă ce statele înving ătoare refuză să i a î n c o n s i d e r a r e a c e s t e p u n c t e d e vedere, în 1921 ministrul german al reconstruc ției, Walter Rathenau, propune Fran ței organizarea unei societ ăți Adrian Filip internaționale de refacere economic ă a Europei și proiectul unei Uniuni vamale europene, realizate în etape, prin reducerea v ămilor, înl ăturarea interdic țiilor de export-import, crearea unor uniuni regionale ș i zone economice libere. Conferin ța economică din 1922 de la Genova ini țiată pentru dezbaterea aces tor probleme nu a avut rezultate concrete, astfel încât se ajunge la Tratatul – separat germano-sovietic – de la Rapallo , din acela și an, care reflect ă frustrarea ș i dezamăgirea celor două state excluse din cadrul Ligii Na țiunilor și a cooperă rii continentale. Dup ă momentul de criz ă de maximă intensitate adus de anul 1923, prin ocupa ția militară franceză a regiunii Ruhr și rezisten ța pasivă a Germaniei, cu refuzul achit ării repara țiilor de ră zboi, începând din anul 1924 protagoni știi scenei politice europene Fran ța și Germania adopt ă o nouă orientare, – cea a reconcilierii, destinderii și cooper ării -, considerate de c ătre promotorii acestei politici, mini ștrii de externe Aristide Briand și Gustav Stresemann, drept căile menite a aduce dorită pace și stabilitate pe continent. Desigur, dincolo de acest obiec tiv general, fiecare dintre cele dou ă părți îș i urmarea propriile interese:  Franța – garantarea și stabilizarea securit ății proprii și menținerea prevederilor tratatelor de pace;  Germania – reintrarea în Concertul statelor europene cu drepturi egale, refacerea puterii sale economice și revizuirea, în final, a reglement ărilor postbelice considerate dezavantajoase și nedrepte. Rezultatul confruntă rii, în cursul negocierilor, a acestor puncte de vedere și interese contradictorii, a fost realizarea unor solu ții de compromis, care au stimulat speranțele celor care vedeau în unificarea continental ă panaceul menit a aduce pacea durabilă și stabilitatea dorit ă. Încheierea Pactului de la Locarno din 1925, prin care frontierele occidentale ale Germaniei erau garantate interna țional, reprezenta un pas important spre obiectivele urmărite de Fran ța, în timp ce men ținerea negarantata a frontierelor ră săritene las ă deschisă pentru Germania perspectiva unei viitoare revizuiri a acestora. Primirea Germaniei în Liga Na țiunilor în 1926 ș i acordul economic franco-german din 1927 au fost considera ți pași importan ți în direc ția cooper ării la nivel continental. Pactul Briand-Kellog, încheiat în 1928 de mini ștri de externe francez și american privind excluderea r ăzboiului ca mijloc de rezo lvare a conflictelor interna ționale, cu deschiderea posibilităț ii de aderare pentru toate statele, marca tendin ța de globalizare a Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 111 acestor orient ări pozitive spre destindere. Acordu rile realizate în problema spinoas ă a reparațiilor de ră zboi germane prin Planurile Dawes și Young , că și retragerea francez ă din Ruhr în 1930, au contribuit la creare a unei atmosfere politice în care o ini țiativă majoră pentru trecerea la realizarea concret ă a unității europene se transform ă dintr- un obiectiv utopic al viitorului nedefinit într-o posibilitate imediat ă, palpabil ă. 3.6. Miș carea Pan-european ă Pe baza studiului efectuat, în anii 1920-1 922, asupra proiectelor, experimentelor și modelelor federaliste anterioare, Coudenhove-Kalergi contureaz ă imaginea unei ere a primatului valorilor interna ționale în fa ța celor na ționale. Programul mi șcării Pan- europene este formulat ă în cartea Pan-Europa82, publicat ă la Viena în octombrie 1923, fiind, din punct de vedere cronologic, prim ul manifest proeuropean care venea cu un program viabil, în pa și concreți pentru crearea unei federa ții europene. Pornind de la necesitatea reconcilierii istorice a na țiunilor europene și oferind solu ții concrete de unificare a acestora într-o structură politică stabilă, Statele Unite ale Europei, bazat ă pe comunitatea de valori și interese, autorul propune un program ce avea drept scop s ă redea Europei importan ța de odinioar ă și capacitatea competitiv ă în concuren ța economică mondial ă, dotând-o cu institu ții și alianțe capabile s ă zădărnicească un nou război. Această lucrare marchează o cotitur ă radicală în gândirea politic ă europeană , chiar dacă nu e lipsit ă de anumite accente utopice sau avânturi romantice. Ea impresioneaz ă prin pertinen ța analizelor ș i luciditatea prospectiv ă. Pan-Europa, scris ă după un război mondial ce a dep ășit în oroare ș i cele mai negre pr ofeții, apărea într-un moment când, în ciuda lecției istoriei, na țiunile europene se preg ăteau, mai mult sau mai puțin conș tient, de o nou ă conflagra ție. În introducerea Pan-Europei, contele Richard Coudenhove-Kalergi nota cu amărăciune: „Europa st ă cu privirea a țintită înspre trecut, în loc s ă scruteze viitorul. Piața de carte este invadată de memorii. În dezbaterile publice, considera țiile privitoare la originea r ăzboiului recent încheiat sunt mult mai numeroase decât cele vizând 82 Richard N. Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa , Editura Pro Europa, Târgu Mure ș , 1997. Adrian Filip prevenirea celui urm ător. Aceast ă eternă orientare spre trecut este principala cauz ă a declinului ș i fărâmițării Europei“83. Pan-Europa este structurată pe unsprezece capitole, simpla lor în șirare fiind edificatoare asupra dimensiunilor ș i complexit ății acestui manifest-eseu. Sunt abordate toate „marile teme“ care-i fr ământă încă și azi pe contemporani ș i alimenteaz ă polemicile asupra Europei: r ădăcinile europenismului, li mitele sale geografice și spirituale, adversarii și aliații paneuropenismului, prevenirea unui nou r ăzboi, națiunea și supra-națiunea, majorit ăți și minorit ăți, Europa institu țională. Pentru Coudenhove-Kalergi, „conceptul de Europ ă provine dintr-un amestec de elemente geografice politice și culturale“84, iar noțiunea geografic ă d e E u r o p a „ n u corespunde nici celei cultur ale, nici celei politice“85. C u a l t e c u v i n t e , E u r o p a e s t e , înainte de orice, o comuni tate de valori, o cultur ă și o civiliza ție comun ă. Astfel, limitele ei geografice coincid cu limitele democra ției de sorginte antică , ale „civiliza ției de tip creștin, ai cărei poli sunt individualismul elen și socialismul cre știn“86. Construirea Pan-Europei presupune identificarea precis ă a adversarilor și aliaților. De și din punct de vedere geografic reprezint ă parte a Europei, Rusia comunistă este în afara spiritualit ății europene: „Bolșevismul a zguduit din r ădăcini civiliza ția european ă importată de Petru cel Mare și urmașii săi. Promotorii ei au fost alunga ți sau lichidați“, de aceea „frontiera orientală a Europei cu Rusia constituie totodată limita orientală a comunit ății culturale europene“87. Autorul nu face un secret din neîncrederea sa în Rusia „ro șie sau alb ă“, pe care o indică drept poten țial adversar al unific ării Europei: „Între 1915 și 1919, totul s-a schimbat în Rusia, mai puțin pofta ei de expansiune. O poftă c e n u e l e g a t ă d e n i c i u n p a r t i d , d e n i c i o 83 Richard N. Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa , Editura Pro Europa, Târgu Mure ș, 1997., p. 10 84 Ibidem, p. 30. 85 Idem. 86 Ibidem, p. 33. 87 Ibidem, p. 34-35. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 113 personalitate. În fa ța ei au fost nevoi ți să se închine deopotriv ă țarul păcii Nikolai, ca și socialistul Kerenski…“88. Istoria pune Europa în fața unei alternative: ori trece peste ostilit ățile naționale și se va uni într-o federație, ori va fi supus ă cuceririi ruse ști. Totuși, cei mai temu ți adversari ai unific ării sunt considera ți cei din interior, respec tiv rivalitatea de secole dintre Fran ța și Germania. În consecin ță, Coudenhove-Kalergi face un apel în favoarea reconcilierii franco-germane, condi ție a unifică rii Europei și de men ținere a p ăcii. Primul pas, credea autorul în 1923, s-ar putea face printr-o uniune a că rbunelui și oțelului ș i crearea unei siderurgii europene lucru ce s-a și întâmplat mai târziu. Proiectului Pan-Europei i se opun cu înver șunare naționali știi șovini, atât din Franța cât și din Germania. „Există o intimă și tacită alianță între șovinii germani și francezi. Ei se citează zilnic reciproc în publica țiile lor, î și recruteaz ă unii celorlal ți mereu noi aderen ți și-și fac reciproc, în cel mai coleg ial mod, propagand ă. Adevăratul adversar al acestui șovinism, franco-german, nu-l constituie cele dou ă națiuni riverane Rinului, ci Pan-Europa. Contra acestui țel se îndreapt ă ura și cârdăș ia lor comun ă, șovinii din ambele p ărți fiind conștienți că realizarea Pan-Europei le va lua dreptul la existen ță“89. Alți adversari ai proiectului european au fost considera ți comuni știi, care vor cere primirea Rusiei Sovietice în federa ția european ă (lucru considerat imposibil), militariștii, deoarece unificarea va face imposibil un nou r ăzboi, precum și industriile protecționiste, care î și datorează supraviețuirea lipsei de concurență prin intermediul protecționismului vamal. De cealalt ă parte se afl ă cei care, con știenți de avantajele unificării, văd în aceasta numeroase posibilit ăți: prevenirea unui nou r ăzboi, protecție împotriva unei eventuale invazii sovietice, dezarmarea, sporirea capacit ății concuren țiale în fa ța industriilor americane și extrem-orientale. Vederile lui Coudenhove-Kalergi, asupra chestiunii na ționale, sunt ș i ele de o mare actualitate: 88 Richard N. Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa , Editura Pro Europa, Târgu Mure ș, 1997, p. 53. 89 Ibidem, p. 117. Adrian Filip „Națiunea – consider ă el – nu este o comunitate de sânge, ci una spirituală“, teoria purităț ii de ras ă fiind un mit pentru „dogma naționalismului european“90. Europa este v ăzută c a u n s p a țiu al metisajului lingvistic și rasial, frontierele statale neavând cum s ă coincidă cu cele ale limbilor și etniilor. Pentru pacea Europei, chestiunea minorit ăților e considerat ă primordial ă, deoarece prin retrasarea frontierelor, în urma tratatelor de pace de la Paris, toate noile state naționale includ importante minorit ăți. Nerezolvarea acestor chestiuni fiind v ăzută ca o permanentă sursă de instabilitate. S-ar impune astfel promulgarea unui „edict de toleran ță o neîngr ădită (în mă sura în care aceasta este tehnic posibil ă) folosire a limbii materne în justi ție și administra ție, fără ca aceasta s ă-i aducă un prejudiciu, precum și posibilitatea educ ării copiilor să i în sânul comunit ății culturale de care apar ține“91. Coudenhove-Kalergi concluzioneaz ă, că prin trecerea de la anarhie, militarism ș i național-șovinism la reconciliere, cooperare economic ă și dezvoltare cultural ă, Europa și-ar îndeplini datoria față de propriul destin și ar deveni un pol de stabilitate a lumii. Pentru a pune în aplicare acest program prezentat în cartea sa, Pan-Europa, Coudenhove-Kalergi a lansat, în 1923, un Manifest european, în care a cerut tuturor forțelor democratice ale Europei s ă militeze pentru unificarea economic ă, politică și militară a continentului, reorganizarea Ligii Na țiunilor în colaborare cu Marea Britanie, Rusia Sovietic ă, Statele Unite și țările din Extremul Orient, reconciliere cu Germania pentru a anula spiritul de revan șă92. Personalit ăți ale vie ții culturale ș i-au asumat obiectivele mi șcării paneuropene, precum Paul Clau del, Paul Valéry, Jules Romains, Thomas și Heinrich Mann, Gerhardt Hauptmann, Rainer Maria Rielke, Stefan Zweig, Franz Werfel, Selma Lagerlöf, Sigmund Freud, Albert Einstein, José Ortega y Gasset, Richart Strauss, Bruno Walter, Max Reinhardt și alții93. Un personaj mai pu țin cunoscut care s-a pronun țat în favoarea proiectului european a fost danezul Heerfordt care a publicat în 1924 un eseu intitulat Europa 90 Ibidem, p. 119. 91 Richard N. Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa , Editura Pro Europa, Târgu Mure ș, 1997, p. 128. 92 Denis de Rougemont, op. cit., p. 403-404. 93 Ibidem. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 115 Communis în care critica Liga Na țiunilor dar f ăcea și o analiz ă detaliată a ceea ce ar putea fi institu ții europene comune în viitorul Europei federale. Dincolo de o adunare interparlamentar ă, un director al ș efilor de stat cu drept de veto și un minister federal responsabil în fa ța Adunării, danezul Heerfordt ajunge la a prevedea un regim special pentru chestiunile legate de agricultur ă și o perioad ă de tranzi ție pentru realizarea unei uniuni vamale. Încă din 1924, primul-ministru francez Edouard Herriot se pronun ța favorabil ideii Statelor Unite ale Europei, iar ministrul de externe german Gustav Stresemann se declara interesat de obiectivele econom ice ale uniunii preconizate. Ultimul r ămânea rezervat fa ță de excluderea Marii Britanii din pr oiectul paneuropean, Germania vizând, în esență, o revizuire a tratatelor de pa ce, în cadrul unei Ligi a Na țiunilor reorganizate cu sprijin englez și mizând pe tendin țele britanice de contracarare. Ministrul de externe francez, Aristide Briand, accept ă, în schimb, pre ședinția de onoare a Uniunii paneuropene, ce cunoa ște un succes organizatoric în octombrie 1926 prin convocarea unui congres Paneuropean la Viena, cu 2.000 de participan ți94. În 1928 Gaston Riou preconiza o confederație continental ă în cartea sa Europa patria mea ca singur ă alternativ ă pentru ca Europa s ă-și poată păstra rolul de hegemon în lume. În 1929 contele Sforza a publicat lucr area Statele Unite ale Europei iar anul următor, 1930, Bertrand de Jouvenel a public at Spre Statele Unite ale Europei. În același an, o contribu ție mai pu țin semnificativ ă o are Edouard Herriot care public ă lucrarea Europa. Tendințele de integrare economic ă a continentului înregistreaz ă în anii ’20 câteva realiz ări concrete, prin crearea în 1926 a cartelului internațional al o țelului, între Franța, Germania, Belgia ș i Luxemburg, cu reglementarea produc ției pe baz ă de cote anuale, și a Comitetului franco-german de informare și documentare, pentru promovarea unit ății economice a continentului și a unei mai bune cunoaș teri reciproce.95 94 Richard N. Coudenhove-Kalergi, op. cit ., Postfață, p. 151. 95 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei , vol. V, Institutul European, Ia și, 1998, p. 57 Adrian Filip Acordurile realizate în problema repara țiilor de ră zboi germane, prin planurile Dawes și Young, ca și retragerea francez ă din Ruhr în 1930, au contribuit la crearea unei atmosfere politice în care ini țiativa de trecere la realizarea concret ă a unității europene se transforma dintr-un obiect iv utopic într-o posibilitate palpabil ă. Kalergi nu a reuș it să-și finalizeze proiectul, și poate nimeni nu se a ștepta la a șa ceva, dar este primul politician de anvergur ă european ă și mondial ă care a venit cu un proiect coerent pentru o Uniune a Statelor Europene. El trebuie s ă fie amintit c ă și-a dedicat întreaga via ță unei cauze nobile și că a inspirat mii de oameni. Miș carea sa paneuropeană a câș tigat interesul min ților mari precum Albert Einstein, Sigmund Freud, Thomas Mann și Keynes însu și. Cea mai tangibil ă dovadă a recunoaș terii eforturilor paneuropene a lui Kalergi este ad optarea Odei de Bucurie ca imnul Uniunii Europene, a șa cum a propus el în 1955. 4. CELE ȘASE EUROPE ALE LUI KALERGI ȘI URMĂTOARELE TREI DE DUP Ă ACESTA Actuala Uniune European ă, este produsul unei lungi istorii alc ătuite dintr-un imens efort întreprins de marii oameni ai Europei, – pe care îmi place s ă îi numesc Părinții fondatori ai Uniunii Europene . Acești oameni ce au avut o viziune m ăreață asupra viitorului continentului european, au depus o munc ă titanică pentru îndeplinirea acestui vis, soldat cu salturi spectaculoase, regrese, e șecuri și reușite. Contele Nikolaus von Coudenhove Kalergi – unul din p ărinții fondatori ai Uniunii Europene -, referindu-se la etapizarea evolu ției civiliza ției europene spre o formă de uniune sau federa ție și la modificarea permanent ă a granițelor istorice ale Europei, le descria dup ă cum urmeaz ă:96 96 Coudenhove Nikolaus von Kalergi, Pan Europa, Editura Pro Europa, Târgu Mureș , 1997, pag. 31- 33 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 117 Grecia antic ă și coloniile grece ști în anul 500 î.Hr.97 4.1. Prima Europ ă a fost ridicat ă de către Grecia antic ă Antagonismul cu Persia; tensiuni le dintre Europa reprezentat ă de către democra ția și autocra ția greacă și despotismul asiatic reprezentat de per și, finalizat cu războiul Peloponeziac, a creat ideea european ă. Graniț ele acelei Europe a popoarelor maritime erau constituite din m ările: Mediterana și Egee, Marmara și Marea Neagr ă, strâmtorile Bosfor ș i Dardanele. Pe vremea aceea, nici un grec sau roman nu- și bătea capul să afle care este grani ța Europei la nord de Marea Neagr ă. 4.2. Imperiul Roman a creat cea de-a doua Europ ă Aceasta se întindea de-a lungul țărmurilor mediteraneene și ale Atlanticului la vest, regiunea Rinului la nord, iar Dun ărea constituia granița nord-estică . Cultural această graniță s-a păstrat până în zilele noastre. Împ ărțirea ulterioară a Imperiului Roman a desp ărțit Balcanii de Europa, deplasând centrul de greutate al Europei spre vest. Imperiul Roman de R ăsărit a fost un stat de tranzi ție între Europa și Orient, un imperiu eurasiatic. Europa a devenit romano-catolică , iar Orientul musulman. În 97 https://mapcollection.wordpre ss.com/2012/06/29/greek-and-pho enician-colonies-550-bc/ , accesat la 17.03.2018 Adrian Filip această perioadă Bizanțul și Rusia îmbr ățișează religia greco-ortodox ă, fără a exercita, secole de-a rândul, vreo influen ță majoră asupra Europei. Imperiul Roman în momentul extinderii maxime98 4.3. A treia Europ ă s-a născut cu aportului popoarelor migratoare care s-au suprapus peste civilizaț ia greacă și romană ce puseser ă bazele primelor dou ă Europe. Pe ruinele Imperiului Roman de Apus s- au ridicat regatele franco-germanice. Această Europă a francilor și neamurilor germanice a atins apogeul pe timpul lui Charlemagne99 (Carol cel Mare) și se învecina la vest cu Spania maur ă, la nord cu Marea Nordului, iar Elba era grani ța de est a Europei. 98 https://www.conformingtojesus.com/charts-maps/en/roman_empire_in_jesus_time_map.htm, accesat la 17.03.2018. 99 Carol cel Mare (în german ă Karl I, der Große, francez ă/engleză Charlemagne), (n. 742/748 – d. 814, Aachen), a fost rege al francilor din 768 pân ă la moarte, și fondator al Imperiului Carolingian. În timpul domniei sale a cucerit Italia și a fost încoronat Imperator Augustus de papa Leon al III-lea pe 25 decembrie 800, unii istorici vă zând aceasta ca o încercare de a reînvia Imperiul Roman de Apus. Imperiul Carolingian a fost în Europa, într-un anumit sens, un stat rival fa ță de Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopol (denumit și Imperiul Bizantin). Carol cel Mare face parte din dinastia Carolingian ă, și este văzut uneori ca pă rintele fondator atât al Fran ței cât și al Germaniei, și de unii istoriografi ca p ărinte al Europei. A fost primul conduc ător al unui imperiu în Europa occidental ă de la pră bușirea Imperiului Roman cu capitala la Roma Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 119 4.4. A patra Europ ă a apărut după prăbușirea Imperiului Carolingian; Papalitatea romano-catolic ă preluând treptat conducerea Europei. Ea s- a întins spre est, înglobând Lituania, Polonia și Ungaria. În timpul cruciadelor ea s-a constituit într-o unitate politic ă ce a luptat împotriva Orientului islamic. Punctul culminant al celei de-a patra Europă a fost perioada Papei Inocen țiu al III-lea. Europa papal ă s-a destră mat în timpul Reformei, Europa scindându-se în Nordul protestant și Sudul catolic. Europa lui Charlemagne100 4.5. A cincea Europ ă: Europa absolutismului luminat Iluminismul101, a că rui idei au împins în plan secundar lupta interconfesional ă, a creat ceea de a cincea Europ ă: Europa absolutismului luminat. Unul din Împă rații luminați ai epocii a fost și Petru cel Mare (n. 1672-d. 1725), care a adus Rusia în Europa, Rusie care în epoca domina ției mongole apar ținuse Asiei. Astfel în perioada lui Petru cel Mare Europa s-a extins până la Urali, ajungând la cea mai mare întindere a sa. 100 https://commons.wikimedia.org/w/index.ph p?curid=740563, accesat la 17.03.2018 101 Iluminismul numit și Epoca Luminilor sau Epoca Ra țiunii este o miș care ideologic ă și cultural ă, antifeudal ă, desfășurată î n p e r i o a d a p r e g ătirii și înfăptuirii revolu țiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societ ăți „raționale”, prin r ăspândirea culturii, a „luminilor” în mase (c f. Carp Maxim). Iluminismul este o replică la adresa barocului, în încercarea de a înl ătura dogmele religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza experien ței proprii. Adrian Filip Punctul culminant al celei de a V-a Europe unite, a fost atins în timpul lui Napoleon (n. 1769-d. 1821), care a reconstitui t imperiul european al lui Iulius Cezar, Charlemagne, și Inocențiu al III-lea. Imperiul lui Napoleon Bonaparte102 4.6. A ș asea Europ ă a apărut dup ă Primul R ăzboi Mondial o dată cu dispari ția imperiilor europene și extraeuropene (German, Austro- ungar, Țarist și Otoman) și cuprinde perioada 1918-1951. Schimbă rile europene, de după Al Doilea R ăzboi Mondial au dus și la o desprindere temporară a Angliei și Rusiei de Europa. Transformarea Marii Britanii într-un imperiu federal transoceanic a adus în prim planul intereselor sale extra-Europa. În estul european, prin proclamarea URSS- ului Rusia a renun țat la sistemul democra ției europene. În acel moment grani ța european ă a suferit o transla ție de pe Urali și Caucaz, pe grani ța ce desp ărțea democra țiile liberal europene de sist emele totalitare socialiste; a șa zisele democra ții populare, care în fond nu aveau nimic de a face cu democra ția. 102 http://www.crawfordsworld.com/rob/irc/Congress%20of%20Vienna/CoVimages/napoleon%20 empire.png accesat la 04.03.2019 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 121 4.7. A șaptea Europ ă Europa Comunit ăților Europene a ap ărut dup ă Kalergi; lansat ă în 1951 prin instituirea Comunit ății Europene a C ărbunelui și Oțelului cu toate etapele form ării Comunităț ii Europene și tranziției spre Uniunea European ă. Vorbim despre o perioad ă cuprinsă între 1951 și intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht: 1993. 4.8. A opta Europ ă, cea a Uniunii Europene Tratatul de la Maastricht (1992/1993) a oficializat și formalizat trecerea de la Comunitatea European ă la Uniunea European ă și trecerea la moneda unic ă: euro, în 2002. Acest moment a marcat trecerea la cea de a opta Europ ă. Etapa Uniunii Europene ar trebui s ă dureze până la apari ția unui tratat care s ă consfințească o trecerea de la o uniune european ă, la o federa ție a statelor europene. Putem s ă vorbim despre începutul demersurilor de trecere la o federa ția a statelor europene începând cu sfârșitul anului 2017, când de la tribuna Pa rlamentului European, Jean-Claude Junker – Preș edintele Comisiei Europene – a formulat acest imperativ. 4.9. A noua Europ ă din perspectiva lui Ka lergi, va fi o Federaț ia European ă. 5. IDEI CONTROVERSATE VI S A VIS DE PROIECTELE CONTELUI KALERGI103 Aderarea sa la Loja Masonic ă austriacă „Humanitas” și viziunea sa pozitiv ă asupra unei societăț i multiculturale au dus la apari ția unor teorii ale conspira ției de extremă dreaptă, care ș i astăzi îl acuz ă pe Kalergi de a fi conduc ătorul unei presupuse „purificări etnice” pe care ar duce-o în secret Uniunea European ă împotriva popoarelor europene. 103 http://balder.org/judea/Richard-Coudenhove-Kalergi- Practical-Idealism -Vienna-1925.php Adrian Filip În acelaș i timp ini țiativa contelui austriac Coudenhove-Kalergi s-a confruntat și cu reacții nefavorabile. De și în perioada urm ătoare “Mi șcarea Pan-Europa” a continuat să suscite o adev ărată emulație europeană , în planul realiz ărilor concrete ac țiunile sale au eșuat. În acela și timp creș terea mi șcării fasciste în Europa a dus la abandonul planului Pan–Europa. Pe lângă planurile Paneuropei, dar circumscris ă acesteia, Kalergi a emis ș i câteva idei foarte controversate în ziua de ast ăzi, – pe fondul unei puternice migra ții a popoarelor musulmane din calea r ăzboaielor, spre statele dezvoltate ale Europei -. Cartea lui Kalergi «Praktischer Idealismus» scris ă în 1925 În cartea sa «Praktischer Idealismus» scris ă în 1925, Kalergi indică faptul c ă locuitorii viitorului „Statele Unite ale Europe i” nu vor fi oamenii din Vechiul Continent, ci o ras ă metisă rezultat ă din încruci șarea rasei europene îmb ătrânite cu rasa musulman ă din Orientul Mijlociu și Afrian de Nord, creând astfel o „turm ă multinațională, fără calitate, u șor de controlat de c ătre elita conducă toare”. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 123 Harta cu densitatea popula ției europene în 1923104 Kalergi proclam ă abolirea dreptului de autodeterminare și apoi eliminarea națiunilor prin utilizarea mi șcărilor separatiste etnice și migrația în mas ă. Pentru ca Europa s ă fie controlat ă de o elit ă albă , el vrea s ă transforme oamenii într-o singur ă rasă mixtă omogen ă, având un aspect similar cu vechii egipteni, care va înlocui diversitatea popoarelor și diversitatea indivizilor. El înainteaz ă cifra de 159 de milioane de musulmani care vor trebui aduș i în Europa pentru a crea noua ras ă a Paneuropei, în condițiile în care Europa avea o popula ție de aproxima tiv 350 milioane105. Ideea contelui Coudenhove-Kalergi o putem considera mai mult decât deplasat ă și uitată în Europa timp de un secol, pân ă în momentul 2015 când Pr im ministrul german Angela Merkel a fă cut invita ția milioanelor de musulmani din st atele Orientului Mijlociu aflate în război să vină în Europa. 104 By Bacon, George Washington (1830-1921) – This map is available from the United States Library of Congress’s Geography & Map Division under the digital ID, https://commons.wikimedia. org/w/index.php?curid=8352360 105 The population of the World is about 1.600 millions, the bulk of which is settled in two regions: the Indo-China-Japanese region about 800 millions (half the population of the world), and the Central European region about 350 millions. The only other de nsely populated region is the Eastern side of the United States and Canada with about 90 millions. Adrian Filip CURSUL AL V-LEA – PROIECTUL BRIAND – DE ÎNFIIN ȚARE A UNIUNII FE DERALE EUROPENE Conț inut 1. ARISTIDE BRIAND AUTOR AL „MEMORANDUM-ului PENTRU ORGANIZAREA UNUI REGIM AL UNIUNII FEDERALE EUROPENE”. 2. CONȚINUTUL PROIECTULUI BRIAND; 3. EFORTURILE FEDERATIVE DUP Ă EȘUAREA PROIECTULUI BRIAND 4. IDEI FEDERALISTE DE ORIENTARE SOCIALIST Ă ÎN PERIOADA INTERBELIC Ă „Între 1914 și 1945, aproximativ 100 de milioane de europeni au murit din cauze politice: ră zboi, genocid, epur ări, înfometare planificat ă Motto “Războiul ne-a înv ățat un lucru, și anume c ă o soartă comună ne leagă. Dacă mergem mai departe, trebuie s ă mergem împreun ă. Îmi doresc s ă ne refacem (dup ă război), dar nu putem face acest lucru fiind în conflict unii cu al ții, însă o putem face, ac ționând împreun ă.” Gustav Stresemann, 1925 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 125 și tot restul. Acest num ăr de morți ar fi extraordinar oriunde și oricând. A fost cu atât mai ș ocant în Europa care, de-a lungul precedentelor patru secole, a cucerit cea mai mare parte a lumii și a schimbat felul în care omenirea se vedea pe ea îns ăși.ˮ106 Uniunea European ă a devenit astă zi, după aproape un secol de la Manifestul lui Kalergi și Memorandumul lui Briand , o uniune de state care au la baz ă un set valori comune; cel al: demnității umane, libert ății, democra ției, egalit ății, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care apar țin minorit ăților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizat ă prin pluralism, nediscriminare, toleran ță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați. (Art.2/Tratatul de la Lisabona 2007) Unificarea economic ă, juridică, socială și politică a Uniunii Europene, a fost realizată treptat pe m ăsura diminu ării progresive a prerogativelor na ționale, și transferul acestora c ătre institu țiile europene. Astfel a fost posibil ă crearea unei comunități economice ce a trecut prin efortul unific ării vamale, crearea pie ței comune, urmată de integrarea politic ă și unirea monetar ă pentru ca, în final, s ă se tindă spre crearea un ei identit ăți europene. Kalergi în ac țiunea sa de promovare a Manifestului s ău Pan Europa , a început să caute în rândul elitei europene figuri institu ționale care să -i susțină proiectul. În activitățile sale sa intersectat cu doi politicieni de top. Primul a fost Gustav Stresemann, cancelar și apoi ministru de extern e al Germaniei între 1924 și 1929; cel de-al doilea, Aristide Briand, Prim ministru și Ministru de externe al Fran ței de mai multe ori, care a primit cu mare entuziasm proiectul s ău . Î n t i m p c e B r i a n d s – a a t a șat de ideile lui Kalergi și a început rapid elaborarea unor planurilor de cooperare și comunitate european ă, Stresemann a r ămas mai pragmatic ș i a fost mai atent la interesele naționale germane. 106 George Fridman, Puncte de presiune – Despre viitoarea criz ă din Europa, Editura Litera, București, 2016, pag. 13. Adrian Filip 1. ARISTIDE BRIAND AUTO R AL „MEMORANDUM-ului PENTRU ORGANIZAREA UNUI REGIM AL UNIUNII FEDERALE EUROPENE”. În perioada interbelic ă putem observa o rapid ă trecere a ideilor federaliste din sfera filozofiei sociale în cea a teoriilor sistemelor politice. Concret, federalismul a fost descris ca un sistem politic în care exist ă o diviziune a autorit ății între centru și guvernul regional: „… procesul de integrare federal ă necesită stabilirea a dou ă niveluri de guvernare – separate dar coordonate – guvernul central și guvernul părților, regional sau local”107. Franța a fost în permanen ță promotoarea ideii înf ăptuirii Federației Europene sau a unei Uniuni Pan europene . Aceasta, a fost permanent conș tientă de faptul c ă numai o comunitate, uniune sau federa ție European ă va putea pune capă t războaielor interne, va putea constitui o for ță politică, militar ă și economic ă redutabil ă pe continentul european care s ă stăvilească dorințele militariste ale unor puteri continentale cum ar fi Germania sau eurasiatice cum ar fi URSS și mai târziu Federa ția Rusă. Ar fi singura șansă a continentului European de a supraviețui economic în fa ța unor state sau federații continentale cum ar fi SUA, China sau Japonia. Manifestul lui Kalergi, Pan-Europa , a influen țat o serie de politicieni de marc ă ai perioadei interbelice. Unul dintre ace știa a fost și ministrul de externe al Fran ței, Aristide Briand, care în 1930 lansează faimosului să u „Memorandum pentru 107 Taylor P. (1993), International Organisation in the Mode rn Word. The Regional and the Global Preces , Piniter, London, p.90. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 127 organizarea unui regim al Uniunii federale europene” ( Memorandum sur l ‛ Organisation d ‛ un Regime d ‛ Union Federale Europene ). Aristide Briand108 ministrul francez de externe și prim ministru între anii 1909-1911; 1913; 1915; 1921; 1925-1932 La zece ani de la încheier ea tratatului de pace dup ă Primul R ăzboi Mondial (Versailles/28 iunie 1919) în Europa cre șteau tensiunile datorate clauzelor zdrobitoare la care fusese supus ă Germaniala încheierea pă cii. În aceste condi ții se purtau discu ții aprinse între Germania pe deoparte și Statele Unite, Fran ța și Marea Britanie pe de alt ă parte pentru modificarea nivelului reparațiilor de r ăzboi pe care trebuia s ă le plătească Germania și pentru renegocierea grani țelor acesteia. În aceast ă situație, Briand vine cu soluția înfiin țării unei federații europene care s ă ducă la stoparea r ăzboaielor europene și la creș terea economică a Europei. La 31 iulie 1929, vorbind în fa ța parlamentului francez, el spunea referindu-se la Europa c ă aceasta “va deveni fie un stat fede ral, fie se va îndrepta c ătre o catastrof ă socială”. Ministrul de externe france z Aristide Briand accept ă președinție de onoare a Mișcării Pan-europene și își asumă resp onsabilitatea punerii în practic ă a ideilor mișcării. În iunie 1929, el semnaleaz ă pentru prima oar ă tendința transform ării proiectului unifică rii europene într-un obiect al dezbaterii politice oficiale 108 Aristide Briand (n. 28 martie 1862 – d. 7 martie 1932) a fost un politician și om de stat francez, care a ocupat în mai multe rânduri func ția de prim ministru al Fran ței. În 1926 a fost primit Premiul Nobel pentru Pace. Adrian Filip interguvernamentale, scopul să u fiind crearea unui cadru institu țional menit a garanta pacea și stabilitatea continentului și aplicarea în practică a prevederilor tratatelor de pace, în condi țiile în care în țelegerile bilaterale cu Germania erau insuficiente pentru îndeplinirea acestui obiectiv. Harta Europei în perioada interbelic ă Începând cu anul 1929, s-a trecut de la faza teoretiz ărilor unioniste sau federaliste, la ac țiuni oficiale. Ministrul de externe al Fran ței, Aristide Briand cu ocazia celei de a X-a sesiune a Adunării Generale a Societ ății Națiunilor , la Geneva, a ținut un discurs în care a propus un plan federativ de constituire a Statelor Unite ale Europei , în care arăta: “M-am asociat în ultimii ani la o propagand ă în favoarea unei idei pe care am binevoit a o califica generoas ă poate pentru a ne dispensa de a o califica imprudent ă. […] Nu m-am ferit în acest timp s ă constat dificultățile unei astfel de întreprinderi, s ă evaluez toate inconvenientele pentru ca un om de stat s ă se lanseze în ceea ce am putea numi o astfel de aventur ă. Dar cred c ă, în toate actele oamenilor, cele mai importante și cele mai în țelepte, exist ă întotdeauna un gră unte de nebunie sau de temeritate. Atunci m-am d ăruit total și fac un pas înainte. Îl fac cu prudență. Realizez că improvizarea ar fi regretabil ă și nu ascund c ă Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 129 problema ar putea fi pu țin în afara programului Societ ății Națiunilor. […] Cred că între popoare care sunt geografic grupate a șa cum sunt popoarele Europei, trebuie să existe un gen de leg ătură federală. Aceste popoare trebuie s ă aibă în orice moment posibilitatea s ă intre în contact, să-și discute problemele, să ia solu ții comune; ele trebuie, într-un cuvânt, s ă stabileasc ă între ele o leg ătură de solidaritate care să le permită să facă față, la momentul oportun, circumstan țelor grave care ar apare. Aceasta este, Domnilor, leg ătura pe care eu a ș dori să o realizez. Evident, asociația va ac ționa mai ales în domeniul economic, cea mai presantă problem ă. Cred că, în acest domeniu, putem ob ține succese. Dar sunt sigur, de asemenea, c ă din punct de vedere politic sau din punct de vedere social, leg ătura federal ă, fără a atinge suveranitatea nici uneia dintre na țiunile care ar putea face parte dintr-o astfel de asocia ție, ar putea fi benefic ă.”109 Discursul lui Aristide Briand în fa ța Ligii Na țiunilor la 5 sept 1929110 În septembrie 1929, Adunarea General ă a Societ ății Națiunilor la îns ărcinat pe Briand s ă formuleze un plan pentru confederalismul european, care urma s ă fie înaintat Ligii Na țiunilor pân ă î n 1 9 3 1 . E l a f o s t o b l i g a t s ă-l formuleze ca Bondul 109 Discours ďAristide Briand devant la X-e se ssion de la Societe des Nations ( 5 s e p t 1 9 2 9 ) – Charles Zorgbibr, Histoire de la Société des Nations. 110 http://www.alamy.com/ accesat la 17.03.2018 Adrian Filip Solidarităț ii între Statele Europa . Acest plan a devenit politic ă franceză de la 1 mai 1930, sub un nou titlu: Mémorandum sur l’organizée un régime d’union fédérale européenne . Chiar dac ă Briand folosea termenul de Federa ție European ă, viziunea sa era mai apropiată de cea a unei confedera ții, ca subunitate a Ligii Na țiunilor. Pe acest model, statele membre ar reduce barierele comerciale, se vor uni în spiritul „unirii, nu al unității”, și-ar armoniza economiile ș i comerțul cu scopul de a crea o pia ță unică care să cuprindă întregul continent european. Federa ția va avea o Conferin ță european ă care să reprezinte statele membre, un Comitet politic modelat dup ă subcomitetele Ligii Națiunilor și un Secretar General. Stresemann – ministrul de externe german -, susținea obiectivele economice ale unei astfel de uniuni, prin crearea de noi pie țe pentru industria țărilor europene, raționalizarea economiei continentului și integrarea acesteia în circuitul mondial. În schimb el dorea ca Fran ța să-și precizeze obiectivele politice, astfel încât unificarea preconizat ă să nu limiteze suveranitatea statelor participante și să nu fie îndreptate împotriva unei puteri extraeuropene 111. Putem observa faptul c ă Germania chiar dacă dorea o form ă de uniune a statelor europene, î și direcționa efortul pentru a crea o uniune doar în plan economic; pe când Fran ța îmbrăț ișa-se varianta extins ă, a unei federații de state. La 17 mai 1930, Fran ța a remis oficial celorlalte 26 de state europene membre ale Ligii Națiunilor , „Memorandumul guvernului francez asupra organiz ării unui regim de uniune federală european ă“ (redactat în fapt de c ătre Alexis Léger, care dezvolta ideile Proiectului Briand), astfel încât memorandumul să poată fi discutat în septembrie 1930, în cadrul unei noi reuniuni anuale a Adun ării Generale a Societ ății Națiunilor. Conceptele de „Federa ție Europeană “, „Piață Comună “, „libera circulație a persoanelor, m ărfurilor, serviciilor și capitalurilor“, „uniune politic ă“, „uniune economică “, erau concepte lansate în Proiectul Briand, în 1930, concepte ce au fost preluate în limbajul european postbelic, acoperind ast ăzi realităț i instituționale. 111 Discours ďGustav Stresemann devant la X-e session de la Societe des Nations (5 sept 1929) – Charles Zorgbibr, Histoire de la Société des Nations Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 131 Briand concepea o „Uniune Federal ă European ă“ ca o organizaț ie de cooperare politică și economic ă paneuropeană . Considera că instituțiile Uniunii Federale Europene aveau caracter interguvernamental (nu suprana țional), fiind specifice pentru o confedera ție de state și nu pentru o federa ție sau un stat federal, copiind întocmai instituțiile Ligii Na țiunilor. Cele trei institu ții ale Uniunii Federale Europene trebuiau să fie: „Conferința european ă“ (analoag ă Adună rii Generale a Ligii Na țiunilor), „Comitetul european“ (analog Consiliului Ligii Na țiunilor) și Secretariatul (analog Secretariatului Ligii Na țiunilor). Capitala Uniunii Federale Europene și sediul tuturor instituțiilor sale trebuia s ă fie la Geneva, ca și sediul Ligii Na țiunilor. Briand proiecta de fapt o Uniune Europeană de tip confederativ, cu caracter interguvernamental, nu supranațional. 1.1. Negocierile ministrului de externe Aristide Briand cu ministrul german de externe Gustav Stresemann În cursul unei întâlniri desf ășurate la Madrid, în 11 iunie 1929, Briand i-a prezentat lui Gustav Stresemann – ministrul de externe german -, proiectul unei federații europene, sprijinite din exte rior de Marea Britanie, care s ă asigure pe de o parte pacea continentului, iar pe de alt ă parte contracararea preponderen ței economice americane, – care ajunsese s ă egaleze volumul total al exporturilor tuturor statelor europene -. Ministrul de externe german s-a declar at favorabil obiectivelor economice, exprimând, în schimb, rezerve fa ță de o eventual ă slăbire a Ligii Na țiunilor , – prin crearea unor structuri instituționale paralele -, ca și față de o posibilă confruntare cu Marea Britanie și Statele Unite, de la care Germania spera un sprijin pentru revizuirea tratatelor de pace; în special în privin ța granițelor sale r ăsăritene. În timp ce Ministerul german al economiei se arata, în august 1929, interesat de avantajele economice ale Proiectului, prin amplificarea schimburilor și mărirea capacit ății de concuren ță externă a continentului, iar reprezentantul german la Liga Na țiunilor sublinia contribu ția favorabil ă a unui astfel de demers pentru solu ționarea problemelor economice, financiare și chiar politice ale Europei, consilier ii politici ai lu i Stresemann, din Ministerul de externe î și exprimau neîncrederea în propunerile lui Briand, Adrian Filip suspectându-l de urm ărirea exclusiv ă a unor interese na ționale franceze în detrimentul Germaniei. * * * Istoricul francez Jean-Paul Bled consider ă că, în politica sa revizionist ă, Stresemann a folosit trei meto de. Mai întâi, Stresemann a c ăutat să slăbească influența politică a Fran ței în Europa Central ă; p r i n T r a t a t u l d e l a L o c a r n o , G e r m a n i a a satisfăcut nevoia de securitate a Fran ței, urmărind în schimb, s ă o scoată din Europa Centrală. Refuzând încheierea unui „Locarno Oriental“, Germania a cauzat o bre șă în sistemul de alianțe francez în regiune, subminând credibilitatea Fran ței. Germania ș i-a deschis astfel un spa țiu de manevr ă în Europa Central ă, deși nu a întreprins nimic concret în perioada lui Stresemann. În al doilea rând, Germania a folosit arma economică , în condi ți i l e î n c a r e T r a t a t u l d e la Versailles i-a limitat for ța militar ă. Germania avea o mare forță economic ă, pe care Stresemann a utilizat-o pentru a- și arăta prietenia sau ostilitatea fa ță de o țară sau alta. Prin rela ții comerciale ș i penetrare economică , Germania a ac ționat pentru a atrage în sfera sa de influență statele Europei Centrale, înl ăturând Fran ța. Geografic ș i structural, Germania era partenerul economic firesc al Europei Centrale și folosea acest fapt pentru creare a unei Mitteleurope sub influență germană. Aceasta se întâmpla în timp ce prezența politic ă franceză în regiune nu era sus ținută de o prezență economică pe măsură, ceea ce f ăcea vulnerabil sistemul de alianțe francez112. Încă de atunci, Germania de ținea primul loc în rela țiile economice internaționale ale României, care în fapt, era aliat politic al Fran ței113. În al treilea rând, Germania folosea problema minorit ăților din ță rile Europei Centrale. Chestiunea a fost ridicată de Stresemann prima dat ă în septembrie 1928, la Liga Națiunilor. El utiliza problema germanilor sude ți pentru a atrage Cehoslovacia în sfera sa de influență . Stresemann îi includea și pe austrieci între cei 10–12 milioane de germani din afara granițelor Germaniei, deschizând problema Anschluss-ului. 112 Ap ud Simio n Costea, Re ac ția Germaniei la Proiectul Briand de Uniune European ă (1929-1931) Martin Vogt, în Jean-Paul Bled, L’Allemagne et l’éc hec du Plan Tardieu, în Revue d’Europe Centrale, t o m e V , n u m e r o 2 , 2 – e s e m e s t r e 1 9 9 7 , L e P l a n T a r d i e u , A c t e s d u c o l l o q u e d e s 6 e t 7 n o v e m b r e 1 9 9 7 (Université de Paris-Sorbone), p. 85–96. 113 Apud Simion Costea, Reac ția Germaniei la Proiectul Briand de Uniune European ă (1929-1931) Martin Vogt, în Keith Hitchins, România 1866–1947, Bucure ști, Edit. Humanitas, 1998, p. 456. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 133 Stresemann era interesat în primul rând de Mitteleuropa, dar avea și obiective privind întreaga Europ ă, susținând că fără refacerea economiei germane nu era posibil ă nici prosperitatea celorlalte țări europene. El a acționat pentru o cooperare economică mondială și pentru o uniune vamal ă european ă. Într-o important ă circular ă din 21 ianuarie 1926, Stresemann le-a ordonat diploma ților săi să acționeze în secret pentru instituirea unei uniuni vamale europene, idee ce urma s ă fie ridicat ă în cadrul Conferin ței economice mondiale de la Geneva din 1927. El dorea dep ășirea fărâmițării economice a Europei, dar nu și o uniune politic ă europeană . * * * 1.2. Propunerea Proiectului Briand în cadrul Adun ării generale a Ligii Na țiunilor După discuțiile franco-germane din iunie, în 5 septembrie 1929, în cadrul Adunării generale a Ligii Na țiunilor , ministrul de externe fran cez Aristide Briand, care îndeplinea la momentul respectiv și funcția de prim-ministru al Fran ței, pune oficial în dezbatere Proiectul unei confedera ții europene, sub form ă unei leg ături federale, care să permită : o discutarea în comun a tuturor probleme lor de interes general continental; o adoptarea de decizii; o încheierea unui acord de garantare a securit ății; o dezbaterea problemelor economice la nivelul asocia ției statelor europene; o extinderea cooper ării economice și asupra planului social și politic. Fără a prezen ța în acel moment detalii concrete privind structura și obiectivele viitoarei organiza ții, Braind propunea adoptarea principial ă a ideii unific ării europene și inițierea de dezbateri oficiale pentru concretizarea ei. Ca replică la discursul lui Briand, ministrul de externe german Gustav Stresemann a ră spuns favorabil – în fa ța Adunării Generale a Ligii Na țiunilor din 9 sept. 1929 -, insistând doar asupra aspectel or economice ale planului, cerând o uniune economică european ă cu moned ă comun ă și cu înl ăturarea barierelor vamale. Afirmând leg ăturile financiare și economice ale Germaniei cu SUA, Stresemann a Adrian Filip respins orice tendință de autarhie economic ă a Europei și orice act îndreptat împotriva altor zone ale lumii. El s-a pronun țat împotriva micș orării autorit ății Ligii Naț iunilor și a spus c ă Paneuropa nu se va realiza curând. În acela și sens, la conferin ța statelor europene membre ale Ligii Na țiunilor, care s-a desf ășurat la Geneva în aceea și zi de 9 septembrie 1929, Stresemann ș i-a exprimat rezerva fa ță de o cooperare politică european ă și a avertizat asupra consecin țelor regionaliz ărilor asupra Ligii Na țiunilor. Ideile sale au fost sus ținute și de ministrul de Externe al Marii Britanii, Arthur Henderson. Germania și Marea Britanie au fost de acord în aprecierea foarte sceptic ă a Planului Briand , în timp ce Italia era deschis ostil ă Franței. Briand a fost dezam ăgit de atitudinea lui Stresemann și a lui Henderson, în timp ce din partea Italiei nu se aș tepta la o aprobare114. În aceeași zi, la întrunirea reprezentan ților celor 27 de state europene, ini țiată de Briand, la propunerea miniș trilor de externe german și britanic, Aristide Briand a fost solicitat s ă prezinte pentru viitoarea Adunare general ă a Ligii Na țiunilor un memorandum scris cu proiectul detaliat al uniunii europene preconizate. Amânarea cu câteva luni a dezbaterii Proiectului Briand a pecetluit practic soarta acesteia, datorit ă schimbărilor nefavorabile intervenite în contextul economic ș i politic interna țional. Izbucnirea crizei economice mondiale duce la un val de m ăsuri protecționiste, adoptate de statele afectate, tocmai atunci când o componentă esențială a unificării europene ar fi fost demontarea barierelor și liberalizarea schimburilor interna ționale. 1.3. Modificarea pozi țiilor Franț ei și Germaniei dup ă 1930 în privința federaliz ării Europei Schimbări majore au loc în via ță politică germană. Moartea lui Stresemann în 3 oct. 1929 și venirea la putere, în urm ă alegerilor din 1930, a guvernului minoritar Brüning marchează o spectaculoas ă întărire a pozi țiilor extremei drepte, aducând o schimbare a orientă rii politicii externe germane, în care ideea reconcilierii cu Fran ța 114 Apud Simion Costea, Reacția Germaniei la Proiectul Briand de Uniune European ă (1929-1931) Martin Vogt, în Die deutsche haltung zum Briand-Plan im Sommer 1930: Hintergründe und politisches Umfeld der Europapolitik des Kabinetts Brüning, în Le Plan Briand …, Berna, 1998, p. 307–329. În http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2001/Costea%20-%20Germania.htm#_ftn13, accesat la 05.02.2018. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 135 cedează locul unei intransigente sporite pentru revizuirea tratatelor de pace și urmărirea prioritar ă a intereselor na ționale ale Germaniei. Reapar în prim-plan: proiectele de unificare regională a ță rilor central-europene sub egida Germaniei; proiectele de apropiere de Uniunea Sovietic ă și de Italia lui Mussolini. În aceeaș i perioad ă se constată o atitudine oficială rece față de cel de-al doilea Congres Pan-european orga nizat la Berlin în mai 1930, fa șă de ideile contelui Coudenhove-Kalergi, și față de un proiect al acestuia înaintat forurilor guvernamentale germane în acelaș i an, pentru integrarea Europei ca o unitate regional ă în Liga Națiunilor. Schimbări importante au loc și în contextul politic francez, unde, în urm ă unei campanii sus ținute a dreptei na ționaliste împotriva evacu ării regiunii renane, guvernul Briand este înlocuit cu un guvern condus de Tardieu, în care Briand î și păstrează Ministerul de externe, dar presiunea elementelor na ționaliste îl obligă la corec ții ale proiectelor sale, care s ă țină seama într-un grad mai accentuat de interesele specifice ale Franței. Chiar și în aceste condi ții potrivnice, în mai 1930, Memorandumul asupra organizării unei uniuni federale europene este prezentat tuturor guvernelor din Europa, cu excepția Uniunii Sovietice și a Turciei, de că tre ambasadorii francezi din capitalele țărilor continentului. Redactarea Memorandumului a apar ținut lui Braind și principalilor s ăi colaboratori, Massigli și Alexis Léger, – acesta din urm ă șef de cabinet al ministrului, unul din inspiratorii politi cii de destindere în raport cu Germania și atașat profund proiectelor de unificare european ă -. El a avut la îndemân ă și un proiect de pact economic european, elaborat de Jacques Rueff, secretar al Comisiei financiare a Ligii Națiunilor, care a oferit baza multora dintre propunerile Memorandumului în acest domeniu. Influența acestor colaboratori, sus ținători ai solu ției federale, a fost îns ă cenzurat ă în cadrul Ministerului de externe francez de pozi ția secretarului general al acestuia Philippe Berthelot, care prefer ă o politic ă tradițională, a colabor ării prioritare franco-britanice pentru ținerea în frâu a refacerii Germanie i, în timp ce un alt influent demnitar al Ministerului de externe, Jacques Seydoux, era adept al restrângerii cooperării la domeniul economic, prin reducerea barierelor vamale și înțelegeri regionale tip cartel în domenii specifice, re spingând, în schimb, ideea Statelor Unite ale Adrian Filip Europei. Proiectul Memorandumului, influențat într-o prima instan ță de dezbaterile din interiorul Ministerului francez de extern e, a fost supus, apoi, dezbaterii Consiliului de miniștri, unde a suferit noi corecții în spiritul ideilor for țelor naționaliste de dreapta, r e p r e z e n t a t e î n c a b i n e t u l T a r d i e u , r e z u l t â n d , î n c e l e d i n u r m ă, un text final diferit în multe privin țe de principiile generale enun țate în septembrie 1929 de Briand. 2. CONȚINUTUL PROIECTULUI LUI BRIAND Memorandumul cuprindea cinci p ărți: un preambul cu considera ții generale și patru capitole cu propuneri concrete cu o motivare conclusiv ă a acestora. În considera țiile generale , se explicitează relația între preconizata Europă Unită Federală și Liga Națiunilor pe de o parte și statele naționale suverane pe de alt ă parte. Astfel, se consider ă, în primul rând, c ă fărâmițarea Europei este o piedic ă în calea colaboră rii și solidarit ății interna ționale și contravine astfel obiectivelor sistemului universal al Ligii Na țiunilor. Unificarea federal ă a Europei nu se va realiza în afara acestei organiza ții, ci, dimpotriv ă, se va urm ări aducerea în concordan ță a intereselor europene sub egida și în spiritul Ligii Na țiunilor, ca o contribu ție esențială la îndeplinirea obiectivelor sale specifice. Liga Na țiunilor î și va păstra integral atribuțiile și competen țele avute pân ă acum. Proiectul nu este î ndreptat nici împotriva vreunei puteri extraeuropene, ci are în ve dere colaborarea cu toate statele sau grupă rile de state, în interesul asigur ării păcii generale. În sfâr șit, relațiile federale ce se vor institui între guvernele europene nu vor afecta suveranitatea național ă a statelor participante, care î și vor pă stra independen ța politic ă, scopul fiind: coordonarea reciprocă a acțiunilor pentru men ținerea p ăcii și stabilit ății, a dezvolt ării cooper ării internaționale. Toate aceste enunțuri erau menite a dezarma obiec țiile deja exprimate și cele previzibile împotriva proiectului. În Partea I se propune un tratat care s ă proclame:  principiile unit ății morale a Europei;  întărirea solemn ă a solidarit ății între statele europene;  orientarea general ă a statelor spre o politic ă menită a asigura, prin eforturi comune, unitatea viitoare a continentului. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 137 Scopul declarat al tratatului va fi organizarea pa șnică a Europei, în concordan ță cu Statului Ligii Na țiunilor. Ascete principii generale urmeaz ă a fi concretiz ate în cursul evoluției ulterioare a procesului de unificare. În Partea a II-a , se propune înfiin țarea unui sistem institu țional menit a pune în practic ă măsurile preconizate. Astfel, principalele decizii vor fi adoptate de o Conferin ță european ă, care se va întruni periodic și va cuprinde reprezentan ții tuturor guvernelor europene membre ale Ligii Na țiunilor (ceea ce înseamn ă excluderea Uniunii Sovietice și a Turciei). Organul executiv va fi un Comitet politic permanent, cu o component ă mai restrâns ă, cu președinția reînnoit ă anual, la care pot fi invitate ș i alte state, membre sau nemembre ale Ligii Na țiunilor, atunci când se dezbat probleme care le privesc în mod direct. Acest organism va avea menirea de a examina toate procedurile necesare realiz ării și aplicării proiectului de unificare și va caut ă căile și mijloacele cele mai potrivite punerii în aplicare a federa ției europene. Comitet politic permanent va realiza un inventar general al programelor de cooperare în domeniul economic, social și politic ș i va acționa în direc ția traducerii în practic ă de către guverne a deciziilor generale luate. Dup ă adoptarea Programului general de cooperare , va încred ința unor comitete speciale examinar ea problemelor specifice, înc ă neabordate în cadrele institu ționale existente ale Ligii Na țiunilor, sub controlul Comitetului politic și sub responsabilitatea guvernelor participante. Un serviciu de Secretariat va elabora lucr ările preliminare și va asigura din punct de vedere administrativ executarea instruc țiunilor Comitetului politic permanent sau Conferin ței europene . Partea a III-a , esențială din punctul de vedere al orient ării și conținutului viitoarei Uniuni, proclam ă, în primul rând, prioritatea problemelor politice în raport cu cele economice, astfel încât construc ția european ă să debuteze pe plan politic, orice progres pe calea unific ării economice fiind dependent strict de rezolvarea problemelor securităț ii europene. Sacrificiile reclamat e de integrarea economiilor na ționale ale țărilor participante vor fi acceptabile doar în schimbul instaur ării încrederii și păcii reale pe continent. Acest obiectiv se va realiza prin:  crearea unui sistem european de securitate;  generalizarea arbitrajului; Adrian Filip  extinderea garan țiilor internaționale instituite prin Tratatul de la Locarno asupra întregii comunit ăți europene. De-abia dup ă aceste mă suri se va trece la crearea unei pie țe comune a Europei bazată pe:  un pact de solidaritate economic ă;  stabilirea limitelor politicii vamale a fiec ărui guvern;  organizarea rațional ă a produc ției și schimbului;  eliberarea progresiv ă de barierelor vamale;  simplificarea metodologic ă a circula ției mărfurilor, capitalului și persoanelor. Se va utiliza în acest scop intervenția statului în economie și colaborarea interguvernamental ă, iar procesul integr ării se va desf ășura gradual, prin l ărgirea treptată a structurilor comune, în faze succesive de unificare politic ă și integrare economică , realizate cu includerea de la început a tuturor statelor europene. În sfârșit, în Partea a IV-a , sunt enumerate domeniile economice, financiare, și sociale, care ar urm ă să facă obiectul prioritar al analizei primei Conferin țe europene și a Comitetului politic permanent , pentru ca acestea s ă se poată concentra pe deciziil e principiale necesare cre ării uniunii statelor europene. În final, se cere răspunsul guvernelor europene pân ă la dată de 15 iulie 1930, pentru ca Adunarea generală a Ligii Na țiunilor din toamna aceluia și an să poată adopta bazele unui acord european, care s ă elibereze continentul de urm ările materiale ș i morale ale ultimului război. Memorandumul reprezintă , fără îndoială, o remarcabil ă tentativă de soluționare realistă , în spirit general-european, a gravelor probleme postbelice, create de divizarea teritorial ă a continentului, de lipsa de concordan ță a intereselor și de încredere între statele și popoarele acestuia. El a dezam ăgit adepții mișcării pan-europene, limitându- se la propunerea unui acord general de principii morale și la crearea unor instituții comune, fă ră a se trece imediat la adoptarea unei Constitu ții europene elaborate în detaliu. Întregul proiect st ă însă sub semnul c ăutării c ompromisului acceptabil între diversele interese na ționale și caracterul inevitabil suprana țional, federal, al viitorului edificiu european. Astfel, sub presiunea for țelor naționaliste în ascensiune în Fran ța, în contrast cu concepția ini țială a lui Briand, – care, în septembrie 1929, avusese în vedere Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 139 crearea prioritar ă a unei temeinice baze economice a uniunii -, acum se instituie ca o precondi ție, adoptarea m ăsurilor politice de garantare a securit ății, ceea ce corespundea primordial intereselor na ționale franceze de menținere a situației stabilite prin tratatele de pace. Generalizarea garan țiilor internaționale de tipul celor acceptate la Locarno indic ă în mod clar aceast ă tendință. Pe de alt ă parte, accentul pus pe menținerea suveranit ății naționale a statelor membre amenda drastic principiul federalist ș i împingea proiectul în direc ția unei confedera ții de state independente. Sistemul institu țional al Europei Unite Federale îl reproducea pe cel al Ligii Națiunilor, ceea ce reflect ă de asemenea o pruden ță exagerat ă și reținere în instituirea unui cadru suprana țional. Briand și colaboratorii s ăi au preferat astfel calea utiliz ării modelului institu țiilor existente și a elementelor de consens deja cristalizate ca puncte de pornire în sensul unei l ărgiri succesive a lor în direc ția unific ării viitoare preconizate. European ă și federativ ă în obiectivele și principiile sale; prudent ă și concesiv ă în sens confederativ, în menajarea susceptibilit ăților naționaliste, în planul m ăsuril or concrete avute în vedere pe termen scurt, ini țiativa Briand reprezint ă o tentativ ă curajoasă de a g ăsi calea realiz ării idealului de unitate a continentului pe calea compromisului acceptabil de c ătre toate p ărțile interesate. 2.1. Ecouri în presa timpului referitoare la memorandum-ul lui Briand Ecoul de presă imediat urmă tor apari ției acestui proiect a prefigurat îns ă previzibilul e șec al unei astfel de încerc ări de armonizare a unor interese iremediabil opuse. În Franța, în timp ce presa de centru și de stângă necomunist ă salută proiectul, având rezerve (de pild ă, prin articolele lui Léon Blum) privind principiul men ținerii suveranităț ii naționale absolute, presa de dreapta vorbe ște de „iluzii incurabile”, de „pacifism tr ădător”, văzând singurul avantaj doar în obligarea tuturor statelor de a declara deschis acceptarea situa ției create prin tratatele de pace. În presa german ă, organele de centru și stânga, obiectând împotriva stabiliz ării sistemului de la Versailles prin punerea în prim-plan a garan țiilor de securitate, subliniau totu și șansă irepetabilă oferită de proiect pentru unificarea european ă, pentru Adrian Filip rezolvarea pe cale pa șnică a tuturor diferendelor, incluzând revizuirea grani țelor existente, prin bun ă înțelegere. Ziarele de dreapta, în schimb, absolutizau critica proiectului ca expresie a intereselor na ționale franceze, menite a impune noi „servitu ți” Germaniei și contrapuneau ideea unei Europe central-r ăsăritene sub egida german ă. În presă engleză , deși nu lipsesc voci, ca cele ale lui L. S. Amery sau W. Churchill, care exprim ă simpatie pentru reorganizarea federativ ă a continentului, predomin ă totuși luă rile de atitudine care recomand ă abținerea Marii Britanii de la implicarea într-un astfel de proiect și orientarea politicii sale spre înt ărirea colabor ării cu țările Commonwealthului. Se exprim ă, uneori deschis, speran ța că inițiativa lui B r i a n d v a f i z ădărnicită de opozi ția Germaniei, f ără a mai fi necesar ă o interven ție a Angliei. În Italia, pres ă fascistă, în Ungaria ș i Bulgaria organele de orientare revizionist ă, s-au declarat evident ostile proiectul ui, în timp ce presa din majoritatea țărilor mici ș i mijlocii ale continentului au primit favorabil ideea unific ării europe ne. Presă sovietică a denunțat ferm pretinsul caracter „antisovietic” al proiectului și a făcut apel tot la Germania pentru a-l torpila ca o încercare de consacrare și permanentizare a sistemul ui de la Versailles. În Statele Unite, de și vocile favorabile proiectului au prevalat, simpatia era amendat ă de un scepticism quasi general privind șansele de reu șită, fiabilitatea măsurilor concrete de aplicare. 2.2. Răspunsul guvernelor europene la propunerea ministrului Briand Esențial pentru soarta proiectului Briand era r ăspunsul oficial al guvernelor europene, o pozi ție-cheie în acest sens revenindu- i Germaniei. Noul ministru de externe german, Julius Curtius, era un colaborator al lui Stresemann și fost ministru al economiei, participant la elaborarea politicii de reconciliere cu Fran ța și adept al avantajelor economice ale integr ării europene. În noua sa calitate de ministru de externe în cabinetul minoritar Brüning era îns ă expus unei presiuni puternice din partea dreptei na ționaliste pentru punerea în prim-plan a intereselor specifice ale Germaniei de anulare a repara țiilor de r ăzboi și de revizuire a tratatelor de pace, mai cu seamă în privin ța frontierelor ră săritene negarantate la Locarno. Principalii s ăi Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 141 colaboratori, secretarul de stat Bernhard von Bülow, consilierii Köpke și Weizsacker, erau adversari consecven ți ai proiectelor de unificare european ă, contracarând sistematic demersurile mi șcării pan-europene a contelui Coudenhove-Kalergi ș i având în vedere cu prioritate tendințele de revizuire a sistemului de la Versailles cu sprijinul sperat al Marii Britanii și al Statelor Unite, interesate în contracararea pretențiilor franceze de hegemonie continental ă. Pe linia acestor premize, în 21 mai 1930 secretarul de stat von Bülow elaboreaz ă primul proiect de r ăspuns german oficial la propunerile lui Briand. El consider ă Memorandumul drept o expresie exclusivă a intereselor franceze de consolidare a statu-quo-ului într-un cadru mai restrâns decât cel al Ligii Na țiunilor, ceea ce favorizeaz ă net Fran ța și limiteaz ă spațiul de manevr ă al Germaniei pentru a ob ține o revizuire a tratatelor de pace cu sprijin american și rusesc. În opinia sa, proiectul uniunii europene ar institui „noi c ătușe” asupra Germaniei. În acela și timp, îns ă, von Bülow avertizeaz ă și asupra tendin ței Angliei ș i Italiei, – reticente și ele față de ideea unificării federale a Europei -, de a las ă Germania „s ă scoată castanele din foc” pentru ele, luându- și asupra ei oprobriul torpil ării Proiectului. De aceea, recomandarea sa este ca Germania s ă-și exprime adeziunea, în general, la ideea unit ății europen e, dar, în spiritul consolid ării Ligii Națiunilor , să ceară extinderea eforturilor pe plan universal și nu doar strict continental. De asemenea, să se limiteze lucr ările preliminare la domeniul economic și administrativ, excluzându-se, contrar opiniei franceze, problemele politice, care nu fac decât s ă exacerbeze contradic țiile. Drept urmare, în plan instituțional s ă se accepte doar un Secretariat cu rol tehnic, f ără înființarea unui Comitet politic . Formulând ș i mai tran șant, într-o informare, privind pozi ția german ă, cerută de ambasadorii str ăini de la Berlin, consilierul Köpke critic ă Proiectul Briand pentru urm ătoarele idei:  subordonarea problemelor economice, celor politice;  tendința franceză de consolidare a st ării de fapt continentale, inacceptabile pentru Germania, prin garan ții interna ționale;  excluderea țărilor extraeuropene, mai ales a Statelor Unite din proiect;  transferarea spa țiului institu țional de rezolvare a problemelor politice din sfera Ligii Na țiunilor într-un cadru mai restrâns, în care influen ță Franței să fie preponderen ță. Adrian Filip Ministrul de externe Curtius adreseaz ă în 31 mai o circular ă către celelalte ministere ale guvernului german, cerându-le examinarea posibilit ăților de colaborare economică , socială, cultural ă cu celelalte state europene. R ăspunsurile au fost în general pozitive, cu excepția Ministerului Ap ărării și al Transporturilor. Într-o altă circulară, din 10 iunie 1930, de aceast ă dată către toate ambasadele germane din Europa, ministrul de externe Curtius sublinia c ă ideea s ănătoasă și importantă a colaborării europene a fost legat ă organic în cadrul proiectului Briand de țelurile politice specifice Fran ței, condi ționându-se solidaritatea europeană de men ținerea hegemoniei franceze și de stabilizarea frontierelor existente. De aceea, pozi ția Germaniei este accentuarea colabor ării economice în domeni i unde sânt posibile progrese mai rapide ș i atragerea în această cooperare a Uniunii Sovietice pentru contracararea influenței franceze, idee agreat ă și de Italia. Contrar acestor tendin țe rezervate și chiar ostile ale Ministerulului de externe german, o serie de semnale pozitive veneau din partea altor țări europene. Statele scandinave și baltice erau gata s ă susțină Planul Briand , iar u n proiect de r ăspuns austriac, notificat Germaniei, exprimând gândirea proeuropean ă a cancelarului Seipel, se proclam ă gata să semneze tratatul general propus de Briand și să procedeze la crearea organelor institu ționale preconizate, acceptând ideea unei Europe pa șnice și sigure, bazate pe garan țiile colective ale tuturor statelor sale, sub condi ția unor posibile modifică ri prin bun ă înțelegere a statu-quoului, considerându-se c ă proiectul deschide calea ridic ării deschise a problemei revizuirii tratatelor de pace. În schimb, Belgia susținea prioritatea problemelor economice și menținerea cadrului strict al Ligii Națiunilor, precum ș i o schimbare pe cale pa șnică a realităților consacrate de sistemul de la Versailles. Italia insist ă asupra atragerii Uniunii Sovietice în discuția proiectelor de reorganizare a continentului. Planul ministrului de externe francez concentrează tot ceea ce este mai valoros în politic ă postbelic ă a Franței, creând perspective favorabile unei amelior ări rapide a situației economice europene. În condițiile în care ambiguitatea Angliei ș i Italiei în această privință face pozi ția Germaniei decisiv ă pentru soarta proiectului, ambasadorul german de la Paris propune ca r ăspunsul acesteia s ă n u fie grevat de accente polemice, ci să proclame voin ța ei de a colabora activ și loial la înlă turarea tuturor piedicilor în calea colabor ării economice, domeniul cel mai important și de o actualitate stringent ă. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 143 Pentru a netezi calea unui ră spuns german în acest spirit, Aristide Briand declara ambasadorului german c ă și pentru el problemele economice sânt cele mai urgente, iar prioritatea acordat ă în proiect aspectelor politico-institu ționale înseamn ă doar necesitatea cre ării în prealabil a organismelor europene și a garant ării securit ății continentale, pentru a se trece apoi imediat la rezolvarea stringentelor obiective ale liberalizării comer țului și reducerii șomajului. De asemenea, el punea în vedere c ă, în cazul unui r ăspuns german negativ, î și va retrage propunerile, considerând c ă nu sânt încă coapte condi țiile pentru realizarea lor. Punând interesele specifice ale Germaniei înaintea celor generale ale asigură rii păcii, securit ății și stabilităț ii continentului, cancelarul Brüning respinge formula lui Stresemann de realizare treptat ă a obiectivelor germane pe cale pa șnică , prin înțelegere și reconciliere cu Fran ța, contrapunând revendicarea radicală a revizuirii tratatelor de pace, a recunoa șterii egalit ății depline în drepturi a Germaniei cu celelalte state europene, a anulă rii reparațiilor de ră zboi. Pe baza acestui punc t de vedere principial naționalist, care face tranzi ția de la politica unionist ă a lui Stresemann, la epoca nazistă, cancelarul Brüning, opunându-se catego ric aspectelor politice ale proiectului Briand, se declara sceptic chiar și în privin ța colabor ăr ii economice, considerând că , în cazul unei liberaliz ări și uniuni vamale, agricultura și industria german ă n u a r f i capabile s ă facă față concuren ței celorlalte state europene. Aș a cum era previzibil, refuzul german, care pune capă t perspectivelor politicii de reconciliere, a oferit un bun prilej marilor puteri europene pentru a g ăsi calea elud ării unui r ăspuns pozitiv, prin formule care s ă evite totu și o respingere în sine a ideii unific ării europene. Anglia, î și exprim ă, în principiu, simpatia pentru colaborarea european ă și eliminarea pericolului de r ăzboi printr-un sistem de garan ții, dar sublinia necesitatea evitării în acela și timp a unor rivalit ăți izvorâte din contrapunerea continentelor în cadrul Ligii Națiunilor. Opozi ția extraeuropean ă față de o unificare a Europei în forme instituționale distincte, – îndeosebi din partea statelor componente ale Commonwealthului -, prioritare pentru interesele engleze, determin ă Marea Britanie s ă se limiteze la contrapropunerea cre ării în cadrul Ligii Na țiunilor a unor comitete speciale pentru promovarea colabor ării europene. Italia fascist ă condiționează , în răspunsul ei, or ice program de colaborare european ă de dezarmarea prealabilă a Franței, de garantarea respectului suveranit ății Adrian Filip absolute a statelor na ționale și de atragerea în aceste proiecte a Uniunii Sovietice și a Turciei. Celelalte state europene, mici și mijlocii, cu excep ția Ungariei și Irlandei, acceptă principial ideea unui tratat general de unificare european ă, dar cu rezerve și condiționări specifice, potrivit intereselor lor particulare. Astfel, o condi ție quasi generală era cea a prezerv ării independen ței și suveranit ății statelor participante, doar Olanda fiind dispus ă să accepte anumite limit ări în acest sens. Posibilitatea unui conflict de interese între uniunea european ă și Liga Na țiunilor neliniștea nu numai Anglia, ci și țările scandinave, Belgia și Olanda. Egalitatea în drepturi între țările învingătoare și învinse în r ăzboi era o alt ă condiție prealabil ă susținută de Ungaria și Bulgaria. Memorandumul a primit reac ții pozitive din partea multor na țiuni europene, inclusiv celor care au considerat c ă au ajutat de pe margine, cum ar fi Imperiul Britanic. Polonia, Cehoslovacia, Belgia și țările balcanice, au fost deosebit de pozitive în ceea ce privește id eea și implicațiile pe care le-a avut – preven irea viitorului expansionism german în Europa de Est. Planul lu i Briand a fost discutat la Liga Na țiunilor în acel an. În climatul politic al lunii negre europene, cu Germania și Austria ce purtau discu ții secrete de reunificare, starea de spirit era sumbră . Națiunile invitate nu au dorit s ă se angajeze mai mult, dar au convenit s ă formeze o Comisie de analiz ă a propunerii lui Briand, cu participarea activ ă a Germaniei, Fran ței, Imperiului Britanic, Finlandei, Danemarcei, Greciei, Italiei, Polonia, Portugalia, Spania, Elve ția și Iugoslavia. Dup ă aceste antecedente nefavorabile, în 9 septembrie 1930 se întrune ște la Geneva Conferin ța reprezentan ților statelor europene, care era chemat ă să-și dea verdictul asupra Proiectului Briand . Această Comisie urma s ă pună bazele unui pact de neagresiune economic ă și un pact de solidaritate economic ă care să înceapă procesul de federalizare european ă. Comisia a r ămas în func țiune pân ă în martie 1932, când a murit Briand, dup ă care a fost suspendat ă. Ceea ce sa întâmplat în curând, ca urmare a unei alegeri germane, a schimbat totul. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 145 3. FINALITATEA „MEMORANDUM-ULUI PENTRU ORGANIZAREA UNUI REGIM AL UNIUNII FEDERALE EUROPENE”. Autorul planului a propus adoptarea unei declara ții de principii în favoarea uniunii europene ș i a constituirii Adun ării federale . Contrapropunerea german ă prevedea o simplă rezoluție, care s ă declare voin ța statelor de a dezbate problemele europene, în integralitatea lor, în cadrul exclusiv al Ligii Na țiunilor . Până la urmă , la propunerea Angliei, rezolu ția finală a prevăzut doar constituirea în cadrul Ligii Națiunilor a unui comitet de studiu al problemei uniunii europene, cu un secretariat condus de secretarul general al Ligii , Eric Drummond. Comitetul s-a întrunit în ianuarie 1931 ș i a avut mai multe sesiuni pân ă î n s e p t e m b r i e 1 9 3 2 l a G e n e v a , f ără a adopta rezolu ții, ci doar rapoarte adresate Adun ării Generale a Ligii Na țiunilor . În dezbaterile sale, la care din mai 1931 a fost invitat ă și Uniunea Sovietic ă, nu au fost abordate decât probleme de detaliu de natur ă economic ă, respingându-se, în septembrie 1931, și o ultima propunere a lui Briand privind crearea unei comisii permanente a Ligii Na țiunilor p e n t r u p r o b l e m a u n i t ății europene. Dezam ăgit și descurajat, Aristide Briand, cu pu țin înaintea morții sale intervenite în martie 1932, a declarat retragerea proiectului s ău și limitarea disponibilit ății viitoare a Fran ței pentru o politică de înțelegere cu Germania. Se încheia astfel destinul unei ini țiative care a reprezentat momentul culminant al politicii de reconciliere din primul deceniu postbelic în vederea organiz ării colective a păcii și securității continentului prin efortul propriu al ță rilor sale, în condi țiile în care Statele Unite și-au declinat vreun rol în acest sens, iar celelalte state extraeuropene reprezentate în Liga Na țiunilor au refuzat s ă se implice în rezolvarea problemelor Europei. Adrian Filip Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 147 CURSUL al VI-lea ALTIERO SPINELLI ȘI MIȘ C AREA DE INTEGRARE EUROPEAN Ă DUPĂ AL DOILEA R ĂZBOI MONDIAL (27 pag) Motto Civilizația modern ă și-a bazat fundamentul specific pe principiul libertăț ii, care prevede, c ă omul nu este un simplu instrument pentru a fi folosit de al ții, ci mai degrab ă o ființă autonom ă. Altiero Spineli – Manifestul de la Ventotene Adrian Filip Conț inut 1. GEOPOLITICA EUROPEI MARCAT Ă DE UN NESFÂR ȘIT ȘIR DE RĂ ZBOAIE; 2. MIȘCAREA DE INTEGRARE DIN EUROPA DUP Ă A L D O I L E A R ĂZBOI MONDIAL. 3. PLANUL MARSHALL; 4. ORGANIZA ȚIA PENTRU COOPERARE ECONOMIC Ă EUROPEAN Ă 5. DEMARAJUL CONSTRUCTIEI EUROPENE DUPA AL DOILEA RAZBOI MONDIAL 6. CONSILIUL EUROPEI Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 149 1. ISTORIA EUROPEI MARCAT Ă DE UN NESFÂR ȘIT ȘIR DE RĂZBOAIE Dacă ar fi să analizăm procesul de federalizare a Europei și să ne întreb ăm de ce înainteaă așa de greu, ar trebui s ă ne uităm puțin la geografia ei, cea care i-a marcat existența. „Europenii au cucerit lumea în timp ce au purtat și un război civil interior de-a lungul secolelor. Imperiul european a fost construit pe nisipuri mi șcătoare. Adev ăratul mister este, de ce unitatea european ă este atât de greu de atins. Geografia Europei face ca unitatea s ă fie dificil ă. Europa nu const ă într-o singur ă masă de pământ nediferențiat. Ea are insule și peninsule care la rândul lor au peninsule, precum și munți care blocheaz ă peninsulele. Are m ări și strâmtori, mun ți enormi, v ăi adânci și câmpii nesfâr șite. Fluviile Europei nu se unesc într-un singur sistem, a șa cum are America. Ele curg fiecare pe cont propriu și mai degrab ă separă, decât să unească. Nici un alt continent nu este atât de mic și de Adrian Filip fragmentat ca Europa. Europa num ără astăzi 50 de na țiuni independente (incluzând Turcia și Caucazul). ˮ115 Am vorbit despre proiectele de unificare prin for ță și am putut constata faptul că Imperiul Roman și-a pus amprenta decisiv ă asupra evolu ției Europei datorită celor 500 de ani de existen ță. Mai târziu, Sfântul Imperiu Roman (Sacrum Romanum Imperium) ce ajunge la apogeul pe timpul lui Charlemagne, Imperiul lui Otto I, Imperiul lui Napole on au continuat construirea unei culturi europene unice. Ast ăzi putem observa faptul c ă nucleul dur al Uniunii Europene se ridică pe fostul Imperiu Roman al lui Charlemagne. Este interesant ă analiza marelui geopolitician, George Friedman: „Geografia Europei face ca ea[Europa] să nu poată fi unită prin cucerire. Face micile na țiuni să supraviețuiasc ă de foarte mult ă vreme. Harta Europei din anul 1000 este similar ă hărții din 2000. … R ăzboaiele secolului XX au fost diferite doar prin faptul c ă, de data aceasta, tehnologia și ideologia au dus la o catastrof ă continental ă.ˮ116 Dacă SUA au o singur ă zonă de frontieră cu Mexicul la sud, care are o adâncime pe teritoriul american de aproape 150 de km , din punctul de vedere al mixajului dintre cultura american ă și cea mexican ă, „Europa este plin ă de astfel de zone de frontier ă, dar cele mai importante sunt cele care despart peninsula european ă de Europa continental ă, Occidentul de Rusia. Este o suprafa ță vastă, care include țări întregi, cum ar fi Ucraina, Belarus, și Lituania ˮ117. 1.1. Altiero Spinelli p ărinte fondator al Uniunii Europene: Manifestul de la Ventotene – “Spre o Europă liberă și unită” 115 George Friedman, Puncte de presiune. Despre viitoarea criz ă din Europa , Editura Litera, București, 2015 p. 14-15. 116 George Friedman, op. cit ., p. 15. 117 George Friedman, op. cit ., p. 16. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 151 În timpul celui de-al doilea r ăzboi mondial ideile de unificare a statelor europene au continuat s ă preocupe locuitorii continentului euro pean. În timp ce erau prizonieri politici ai guvernului Musso lini, pe insula Ventotene – italianul Altiero Spinelli118 a avut o contribuț ie semnificativ ă la dezvoltarea conceptelor care s ă stea la baza cre ării unei Uniunii Europene. În 1941 Altiero Spinelli și Ernesto Rossi au redactat documentul care avea s ă devină cunoscut ca „Manifestul de la Ventotene”, sub titlul „Spre o Europ ă liberă și unită”, -. Textul a fost scris pe hârtie de țigară și propunea unirea statelor europene în scopul prevenirii altor r ăzboaie. Ororile celui de Al Doilea R ăzboi Mondial: „A City Dies !” 118 Altiero Spinelli a îmbr ățișat ideile comuniste la vârsta de șaptesprezece ani și a luptat activ împotriva fascismului mussolinian. În 1928 a fost arestat și închis, petrecând doisprezece ani în pu șcărie pe continent, după care a fost trimis într-o închisoare de pe insula mediteranean ă Ventotene. În închisoare, a renun țat la ideile comuniste și a îmbrăț ișat cauza unit ății europene. În 1941 a elaborat documentul care avea s ă devină cunoscut ca „Manifestul de la Ventotene”. Adrian Filip Pe 23 februarie 1945 – cu doar câteva s ăptămâni înainte de sfâr șitul celui de-al doilea r ăzboi mondial – una dintre cele mai groaznice și absurde bombardamente a distrus Pforzheim în doar 22 de minute . În ceea ce privește numărul celor uci și ca procent din popula ția totală și din zona devastată ca procent din suprafa ța totală a orașului, Pforzheim a suferit mai mult decât orice alt ora ș din Germania și chiar mai mult decât Hiroshima. Caen, Normandia în ruine dup ă bombardamentele din 8 și 9 iulie 1944 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 153 Fotografie aerian ă după bombardarea ora șului Vire din Normandia, 1944 Altiero Spinelli (1907-1986) este considerat unul din p ărinții fondatori ai Uniunii Europene datorită influenței pe care a avut-o la integrarea european ă. El a fost primul care a introdus numele de „Uniune European ă“ și a propus crearea pie ței unice. Altiero Spinelli Manifestul lui Spineli avea s ă devină unul dintre textele fundamentale ale mișcării federaliste europene. În luna iulie a an ului 1941, manifestul a ajuns clandestin pe continent. Ideile lui au fost adoptate de rezisten ța italiană dominat ă de comuni ști, ducând la formarea Mi șcării Federaliste europene, în 1943. Aceasta a r ăspândit mesajul către grupările din alte țări, dând na ștere unei serii de întâlniri în Elve ția neutr ă, care au culminat cu o mare conferin ță la Geneva, în iulie 1944, unde au participat activi ști din Danemarca, Fran ța, Italia, Norvegia, Țările de Jos, Polonia, Cehoslovacia și Adrian Filip Iugoslavia. A participat chiar și un reprezentant al unui grup anti-nazist secret din Germania. La conferin ța de la Geneva, mișcările colective de rezistență au produs o declara ție care sus ținea idea conform c ăreia, lupta lor din timpul războiului avea s ă confere ță rilor din care făceau parte „ dreptul de a participa la reconstruirea Europei pe picior de egalitate cu celelalte puteri victorioase ” – un proiect care mai fusese clamat la sfârș itul Primului R ăzboi Mondial, dar care nu fusese pus în practic ă niciodat ă -. În acele țări, – declarau ei, „viața popoarelor pe care le reprezint ă trebuie s ă se bazeze pe respectul individului, pe securitate, pe dreptatea social ă, pe utilizarea completă a resurselor economice în folosul tuturor și pe dezvoltarea autonom ă a vieții naționale ”. Aceste obiective, – consider ă conferin ța, „nu se pot îndeplini decât dac ă diferitele ță ri ale lumii accept ă să treacă dincolo de dogma suveranit ății absolute a statului și să se uneasc ă într- o singur ă organiza ție federală ”. Totuș i, cu o notă slabă de realism, declarația continu ă: „Lipsa de unitate ș i co eziune care înc ă mai există între diverse p ărți ale lumii nu ne va permite s ă realizăm imediat o organiza ție care să unească toate civiliza țiile sub un singur guvern federal ”. Aceasta înseamn ă ca, în perioada postbelic ă, „problemei europene trebuie s ă i se găsească o soluție mai direct ă și mai radical ă. … „ Soluția mai directă și mai radical ă” ar fi constat într-o „Uniune Federal ă” European ă. Numai astfel i s-ar fi putut permite poporului german s ă participe la via ța noii Europe f ără să le pericliteze pe celelalte. La fel ca în abord ările federaliste anterioare „Uniunea” urma s ă aibă constitu ția ei scrisă și un guvern supranaț ional responsabil în mod direct fa ță de popoarele Europei. A vea să-și construiasc ă propria armat ă, fără a permite existența armatelor naționale. De asemenea, urma s ă aibă propria Curte de justiție, cu jurisdicție exclusiv ă Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 155 asupra chestiunilor constitu ționale și drepturi exclusive de a arbitra conflictele dintre autoritatea centrală și statele membre. A fost necesar ca Europa să fie încă o dată devastată d e u n r ăzboi mondial pentru a deveni con știentă de consecin țele nefaste ale rivalit ăților permanente dintre națiuni. A trebuit să se ajung ă l a s t a r e a d e r u i n ă totală a continentului, la declinul politic și economic al statelor europene cu structurile lor naționale arhaice pentru a fi create condi țiile unei atitudini radicale cu privire la reorganizarea Europei. Clădirea Parlamentului European care poart ă numele lui Altiero SPINELI Pentru Altiero Spinelli, integrarea european ă a fost cel mai bun r ăspuns la problemele Europei, multe din ideile sale reg ăsindu-se în construc ția european ă. Spinelli a fost membru al Comisiei Europene timp de șase ani și deputat european timp de 10 ani. Una din principalele cl ădiri ale Parlamentului European din Bruxelles îi poartă numele. 1.2. Viziunea federalist ă a mișcărilor de rezisten ță Unificarea european ă era posibil ă fie printr-o în țelegere voluntar ă, liber acceptată de către statele Europei sub o formul ă federativ ă sau confederativ ă, fie prin forță , sub egida puterii hegemonice a unui imperiu asupra continentului. Aceast ă ultimă formulă devenise de o periculoas ă actualitate în secolul al XX-lea, datorit ă ideologiilor totalitare transformate în idei directoare ale politicii unor mari puteri ca Rusia Sovietic ă sau Germania nazist ă. În opoziție cu viziunea socialist ă rusă sau național-socialist ă germană referitoare la federalizarea spa țiului european, la finalul celui de-al doilea r ăzboi mondial, diferite Adrian Filip grupuri ale Rezisten ței au pus problema ordinii postbelice a Europei și s-au pronun țat pentru înlocuirea ostilit ății cu unitatea na țiunilor, urmând trei direc ții principale:  înlăturarea ocupa ției fasciste;  restabilirea sistemului democr atic de organizare a societ ății;  reorganizarea continental ă, astfel încât să se elimine posibilitatea unui nou război. Dacă în privin ța primelor dou ă obiective punctele de vedere erau cvasi unanime în cadrul mi șcării europene de Rezisten ță, în ceea ce prive ște soarta postbelic ă a continentului opiniile se înscriu pe o scal ă largă , de la stabilirea sistemului statelor naționale, independente și suverane la dezvoltarea, în sp iritul formulei confederative, a relațiilor de colaborare economic ă, socială, cultural ă în cadrul unei societăț i a națiunilor independente, până la ideea unific ării federale a Europei și transformarea ei într-o for ță economic ă și politică de anvergur ă comparabilă cu Statele Unite. Ideea federalist ă a fost sus ținută de o parte semnificativ ă a mișcării europene de Rezisten ță. Punctul de plecare a acesteia era dep ășirea sistemului statelor na ționale suverane, considerat anacronic ș i generator de conflicte, care poart ă în sine germenii războiului general. Adepții federalismului din cadrul Rezisten ței se întemeiaz ă pe experien ța perioadei interbelice, în care criza generat ă de contradic ția între expansiunea mondial ă a economiei ș i limitele politicii na ționale, nu a putut fi rezolvată de sistemul statelor suverane, ceea ce a de schis calea regimurilor autoritare, bazate pe protecționism, autarhie, centralizare și naționalism. Aceast ă politică a fost dus ă până la ultimele sale consecin țe de nazismul german. Pentru evit area în viitor a unei asemeni evoluții nefaste, solu ția propus ă de componenta federalist ă a Rezisten ței europene este, în planul intern al fiec ărei țări, limitarea atribu țiilor statale, descentralizarea, sprijinirea autonomiei locale, iar în planul rela țiilor internaționale, unirea voluntară a popoarelor continentului într-o federa ție democratic ă, eliminându-se din competen ța statelor na ționale problemele p ăcii și războiului, cele militare și economice, care să revină unor organisme suprana ționale, iar federa ția european ă să devină parte integrant ă a unei organiza ții mondiale de asigurare a p ăcii119. 119 Andrei Marga, Filosofia unific ării europene, p. 122. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 157 2. MIȘCAREA DE INTEGRARE DIN EUROPA DUP Ă AL DOIOLEA R ĂZBOI MONDIAL 2.1. Europa dup ă Al Doilea R ăzboi Mondial Analizând diferitele tentative de unificare la scară continental ă după cel de-Al Doilea R ăzboi Mondial, observ ăm că E u r o p a d e v e n i s e c o n știentă de propria sa slăbiciune. R ăzboaiele care o devastaser ă au fă cut-o să-și piardă poziția central ă pe care a ocupat-o timp de dou ă milenii în istoria universal ă. Fărâmițată în numeroase state mai mari sau mai mici, ea era acum dominat ă de cele dou ă noi super-puteri: Statele Unite ale Americii ș i Uniunea Sovietic ă, a căror putere militar ă, politică și economic ă erau superioare poten țialului european. În plus, exista experien ța dureroas ă a războiului, care a fă cut din sloganul „Niciodat ă un nou r ăzboi!”, principiul orică rei noi acțiuni politice. Cele dou ă conflicte mondiale se n ăscuseră din războaie fratricide europene și făcuseră din Europa, principala lor victim ă. De ac eea ideea unor noi conflicte armate devenise în acel moment insuportabil ă. Putem să ne facem o idee despre factorii care au stat la baza dorin ței unionale a elitelor europene doar dac ă înțelegem spiritul epocii. Î n 1 9 4 5 , E u r o p a s e a f l a l a f i n a l u l a 7 0 d e a n i î n c a r e ” t r ăise” trei conflicte devastatoare, din care dou ă războaie mondiale. Finalul celui de-Al Doilea Ră zboi Mondial a g ăsit o Europă devastată și divizată între dou ă tabere de interese:  pe de o parte, – cele ale SU A, care doreau impulsionarea ță rilor din vest spre o revenire rapid ă în plan economic, militar, social și democratic, menit ă în primul rând să facă față expansiunii comunismului sovietic;  pe de alt ă parte, – interesele URSS, care doreau extinderea influen ței sale în vestul Europei, în afara tratatelor deja semnate dup ă război. Aceste dou ă surse de presiune au determinat coalizarea Europei Occidentale, pentru a face fa ță dominației crescânde a Uniunii Sovietice, manifestate cu pregnan ță în estul Europei. În altă ordine de idei, statele Vest Europene sim țeau nevoia s ă-și coreleze acțiunile politice și economice pentru a contracara o înt ărire prea mare a influen ței americane în zona eur opeană. Alianțele între statele occidentale dup ă ultimului r ăzboi Adrian Filip nu mai erau valabile, iar în estul Europei, Uniunea Sovietic ă impunea cu for ța comunismul, mă rindu-și sfera de influen ță trecând peste în țelegerile de la Ialta. În țările aflate sub controlul Uniunii Sovietice au fost impuse în cel mai scurt timp în forță , guverne comuniste. În plus URSS sus ținea mascat impunerea unui sistem de guvernare comunist în Grecia, Spania și Turcia, încurajând demonstra ții de mas ă ale partidelor comuniste vest-europene, mai ales în Fran ța și Italia. Tratatul de Stat pentru restabilirea unei Austrii independente și democratice este semnat abia în 1955. Statele Unite, dup ă câțiva ani de sus ținere, nu reuș esc stabilizarea economiilor europene și nu doresc continuarea eforturilor de redresare f ără a avea o garan ție din partea statelor în „sponsorizate”. În aceste condi ții America încurajeaz ă statele europene s ă se unească , fiind de acord s ă continue efortul de sus ținere doar cu condi ția ca o singur ă organiza ție european ă să le fie interlocutor. Primul R ăz b o i M o n d i a l a f o s t u n r ăzboi devastator care a înmormântat patru dinastii sau case imperiale, cea a otom anilor, Habsburgilor, Hohenzollernilor ș i a Romanovilor, care a reîmpă rțit Europa plecând de la principiul statelor na țiune, în final nemulțumind pe niciunul dintre combatanți. Anii pân ă la izbucnir ea celui de Al Doilea Război Mondial, nefiind decât o pauz ă pentru refacerea beligeran ților. Criza economic ă din 1947 spulber ă orice speran ță a statelor europene de a- și redobândi independen ța economic ă fără sprijin. Statele Unite, pe de alt ă parte, au nevoie de o Europ ă puternic ă pentru a institui:  în plan economic: liberul schimb;  în plan politic: democra ția;  în plan geopolitic: o putere a statelor occidentale care s ă se opun ă extinderii lag ărului socialist. Întotdeauna lucrurile cele mai importante se spun la sfâr șit. Eșecul Conferin ței postbelice de la Moscova a însemnat sfâr șitul pactului din timpul r ăzboiului dintre Occident și Uniunea Sovietic ă. Evenimentele din Praga din 1948 și Berlin, din prim ăvara lui 1949, au m ărit tensiunea între „blocuri” și au „certificat” faptul c ă Europa se afla sub domina ția celor dou ă mari puteri, Rusia ș i America; fiecare „bloc” cu sistemul s ău politico-economic de constrângeri. Europa Occidental ă se temea de puterea în cre ștere a Uniunii Sovietice și s-a str ăduit să găsească cea mai bun ă soluție pentru combaterea ei. A ceastă perioadă se caracterizeaz ă Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 159 prin crearea diferitelor structuri care s ă permită Europei Occidentale s ă-și dezvolte economia, poten țialul militar, și să fie stabile din punct de vedere politic, pentru a fi capabile să reziste unui poten țial conflict generat de URSS. Imediat după război, în iarna deosebit de grea dintre anii 1946-1947, situa ția economică a statelor europene s-a agravat. Produc țiile agricole și industriale erau insuficiente. A fost necesar importul de al imente, materii prime, produse energetice, echipamente care s ă înlocuiasc ă utilajele distruse în timpul r ăzboiului, în condi țiile în care statele europene trebuiau s ă facă față unui enorm deficit al balan ței de plăți care nu mai putea fi compensate ca urmare a epuiz ării rezervelor de aur și valutare. În același timp jum ătate din Europa tocmai intrase sub autoritate sovietic ă, iar Statele Unite sunt preocupate să lupte pentru democra ție în statele vest europene și împotriva politicii expansioniste a lui Stalin. URSS câ știgase dup ă război 500.000 de km², – cu o popula ție aferent ă de 22 de milioane de locuitori, incluzând Țările Baltice, fostul teri toriu polonez din Belarus, Ucraina, Rutenia subcarpatică și Moldova; URSS a dirijat „alunecarea” Poloniei c ătre vest, în detrimentul Germaniei, care a pier dut teritorii în favoarea Poloniei. URSS se instaleaz ă în România, Bulgaria, Ungaria, C ehoslovacia, Polonia, Iugoslavia și Albania, prin intermediul partidelor comuniste și armatelor dislocate pe teritoriul acestor state până în momentul în care au considerat c ă „statele fr ățești”, sunt pe drumul cel bun. În Europa Occidental ă, asocierea partidului comunist cu guvernele francez, italian și belgian d ădeau fiori Americii, fiind perceput ă ca o amenin țare la existen ța lumii democratice. Pentru contracararea pericolului comunist era necesar ă solidaritatea între europeni și americani. În aceste condiții, sub amenin țare sovietic ă și influen ță american ă, demareaz ă prima etapă a construc ției europene. În februarie 1947, în timp ce Marea Britanie se declara incapabilă să se opună în mod eficient ac țiunii comuni știlor în Grecia și să ajute Turcia s ă reziste presiunilor sovietice, „Doctrina Truman”, enun țată de noul pre ședinte american la 12 martie 1947 și ratificat ă de Congresul american în mai, const ă în acordarea de asistență , inclusiv militară, mișcărilor ce luptau pentru independen ța Greciei ș i Turc iei împotriva comuniștilor. Adrian Filip De asemenea în cadrul politicii de „îngr ădire”, al că rei scop era s ă se opun ă extinderii zonei de influen ță sovietice în Europa Occidental ă, generalul Marshall, sfătuit de subsecretarii de stat Dean Acheson și William Clayton, a decis s ă propună un plan de ajutor economic pentru Europa. 2.2. Proiecte și acțiuni concrete de unificare dup ă Al Doilea R ăzboi Mondial Paul-Henri Spaak, în lucr ările sale despre înființarea Institu țiilor Europene, sublinia: Mai mul ți oameni de stat din Occident au fost numi ți, pe parcursul acestor 20 de ani, p ărinți ai Europei sau pă rinți ai Alian ței Nord- Atlantice. Nici unul nu merit ă acest titlu. El îi aparține lui Stalin; f ără politica lui agresiv ă, fără amenin țarea pe care a reprezentat-o pentru lumea liber ă, Alianța Nord-Atlantică nu ar fi v ăzut niciodată lumina zilei, iar mișcarea pentru o Europă unită, incluzând Germania, nu ar fi cunoscut niciodată extraordinarul s ău succes. În ambele cazuri, la baza celor două importante realiz ări a stat un reflex de ap ărare120. La șapte săptămâni de la capitularea Germaniei naziste și cu ș ase săptămâni înainte de lansarea bombei de la Hiroshima, reprezentanții a 50 de na țiuni au semnat “Carta Na țiunilor Unite” la San Francisco, în Statele Unite (25 iunie 1945). Primului ministru al Marii Britanii, Winston Churchill 120 Apud Paul-Henri Spaak, în Jean-Luc Sauron, Curs de Institu ții Europene, Editura Polirom, București, 2010, pag. 23 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 161 „We hope to see a Europe where men of every country will think of being a European as of belonging to their native land, and… wherever they go in this wide domain… will truly feel, ‘Here I am at home.” „Sperăm să vedem o Europ ă în care oamenii din fiecare țară se vor gândi că sunt europeni ca apar ținând pământului lor natal și … oriunde ar merge în acest domeniu vast … vor sim ți cu adev ărat:” Aici sunt acasă „. Winston Churchill După încheierea r ăzboiului, ideea unific ării europene avea s ă capete un nou suflu mult mai pragmatic, care va ține cont de noua configura ție a lumii, cu poli, dou ă superputeri, SUA și URSS, a c ăror relație va determina cursul ev enimentelor viitoare în Europa. Un pas decisiv spre trecerea la o politic ă aplicată de unificare european ă a fost marcată de faimosul discursul al primului mini stru al Marii Britanii, Winston Churchill ținut în 1946 în aula Școli Politehnice Confederale din Zurich, – Elve ția -, unde acesta a susținut crearea “Statelor Unite ale Europei”: Țelul nostru constant trebuie s ă fie fortificarea forței Na țiunilor Unite. Sub și în cadrul acestui concept trebuie s ă recreăm familia european ă într-o structur ă regional ă numită – probabil – Statele Unite ale Europei și primul pas ar fi crearea un ui Consiliu al Europei. Dacă la început nu toate statele vor fi dispuse sau capabile s ă se alăture unei uniuni, trebuie s ă le adună m pe cele care vor și pot să participe. Salvarea tuturor oamenilor de rând din toate țările și de toate rasele, de r ăzboi și de subjugare, trebuie s ă aibă o funda ție puternică și trebuie creat ă de hotărârea tuturor b ărbaților și femeilor de a muri mai degrab ă decât să trăiască în tiranie. În realizarea acestei sarcini urgente, Fran ța și Germania trebuie s ă preia conducerea. Marea Britanie, Commonwealth- ul britanic al na țiunilor, puternica Americă și, eu sper, Rusia sovietică […] ar putea fi prietenii și susținătorii noii Europe și cei ce se pronun ță pentru Adrian Filip dreptul ei la via ță și strălucire. A șa că vă spun vou ă: Lăsați Europa s ă se ridice!121. Mesajul să u a fost reluat și cu ocazia altor discursuri, în anii urm ători: la Londra în 1947, la Haga în 1948 și la Strasbourg în 1949. W. Churchill îns ă, nu vedea Marea Britanie ca membr ă a „Statelor Unite ale Europei. În 1947, în Albert Hall de la Londra, Churchill a prezentat imaginea lui despre un „Templu al P ăci Mondiale” care s ă aibă „patru coloane”: SUA, Uniunea Sovietic ă, „Statele Unite ale Europei” și, absolut separat, „Imperiul Britanic și Commonwealth- ul”. Printr-o ironie, acesta era apro ape singurul punct în care Churchill și Monnet erau de acord. Dac ă aveau să apară „Statele Unite ale Europei”, Marea Britanie nu urma s ă facă parte dintre ele. Congresul Europei prezidat de Churchill, Haga 1948 Pe acest fundal, al unei Europe care se polariza rapid între taberele comunistă și occidental ă, Secretarul de Stat al SUA George Mars hall a organizat, la începutul anului 1947, o echip ă de oficiali condus ă de unul dintre cei mai importan ți consilieri ai lui, George Kennan. Sarcina sa era aceea de a elabora o strategie nou ă și ambițioasă pentru sprijinirea economică a Europei. Trei dintre personajele-cheie care au efectuat acest studiu erau membri ai Consiliului de Rela ții Externe: Dean Acheson, Will Clayton și 121 Conferin ța de la Universitatea din Zurich, 19 sept. 1946, publicată în The Times , 20 sept. 1946, apud Pascal Fontaine, Construc ția european ă de la 1945 pân ă în zilele noastre, Institutul European, Iaș i, 1998, p. 5. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 163 George Kennan. În special Kennan și Clayton au avut consult ări prelungite cu omul care era acum la cârma economiei franceze, prietenul lor, din timpul r ăzboiului de la Washington, Jean Monnet. Din eforturile lor combinate a luat na ștere Programul de Refacere European ă, mai cunoscut ca „Planul Marshall”. 3. PLANUL MARSHALL Iarna dintre 1945 și 1946 a fost una deosebit de geroas ă. Lipsa de combustibili, haine și mâncare au adus Europa la limitele pr ăpastiei. Statele Unite au în țeles catastrofa prin care treceau europenii realizând faptul că vechiul continent nu- și va mai putea reveni f ără un sprijin consistent dinafar ă. În acelaș i timp, sovieticii, ce aveau armatele cantonate în estul Europei, î și impuseser ă acolo guvernele comuniste prin fraudă , și încercau s ă-și extindă puterea în Grecia și Turcia. Americanii au realizat c ă situația economic ă a Europei Occidentale, nu mai este doar o problem ă european ă, ci o chestiune de securitate na țională pentru Statele Unite ale Americii. În 1947, William Clayton, Subsecretar de Stat pentru probleme economice, i-a transmis un raport Secretarului de Stat George Marshall, în care îi scoate în eviden ță repercusiunile pentru Statele Unite a crizei din Europa, despre efectele imediate ale prăbușirii pieței europene asupra economiei americane și asupra securităț ii viitoare a lumii. În absen ța unui ajutor prompt și substan țial din partea Statelor Unite, dezintegrarea economic ă, socială și politică va cuprinde Europa. În afara îngrozitoarelor implicații pe care acest lucru l-ar avea pentru pacea și securitatea viitoare a lumii, efecte le imediate asupra economiei noastre interne vor fi dezastruoase: dispari ția piețelor pentru excedentul nostru de produc ție, șomaj, depresiune, un buget ex trem de dezechilibrat, pe fondul unei imense datorii de r ăzboi. Aceste lucruri nu trebuie s ă se întâmple. El mai scria: Un astfel de plan ar trebui s ă se bazeze pe o Federa ție Economică European ă, de genul Uniunii Vamale Belg ia-Olanda-Luxemburg. Europa Adrian Filip nu se poate reface după acest r ăzboi și nu poate deveni din nou independent ă dacă economia ei continu ă să fie divizat ă în multe compartimente mici. Clayton a fost unul din arhitec ții cheie ai Planului Marshall, propunând revitalizarea economiei europene prin infuzii puternice de dolari americani. Pe 5 iunie 1947, la Harvard University, generalul George Marshall, Secretar de Stat pentru afaceri externe (echivalentul eu ropean al ministrului de externe), propune un ajutor financiar global din partea Stat elor Unite pentru redresarea Europei. În cadrul alocu țiunii sus ținută în Aula Universit ății Harvard la 5 iunie 1947, secretarul de stat Marshall122 a anunțat lansarea unui vast program de asisten ță economic ă destinat refacerii economiilor europene dup ă cel de-Al Doilea R ăzboi Mondial, cu scopul de a opri extinderea comunismului și reprezint ă una dintre leg ăturile fundamentale pe care este construit ă relația dintre Europa și SUA. Generalul Marshall declara „r ăzboi foamei, să răciei, disperă rii și haosului din Europa” pentru c ă, spunea el, „reconstruc ția structurii economice … va cere evident mult mai mult timp și eforturi mai mari decât am prev ăzut noi”123. 122 Discursul lui Marshall în aula Universit ății Harvard, https://www.youtube.com/watch?v= dg9_GqXa770, accesat la 20.08.2018. 123 Vasile Mircea Zaberca, Construc ția europeana , Reșița, 2000, p.9; 86. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 165 Scopul acestui program, numit oficial „European Recovery Program” (ERP), era de a contribui la „rena șterea unei economii active în lume pentru a crea condi țiile politice și sociale în care s ă poată să existe institu ții libere”. Condiția formulat ă însă, pentru aplicarea lui era, realizarea unui acord între toate țările Europei asupra nevoilor lor actuale și asupra a ceea ce aceste ță ri vor face ele însele pentru a eficientiza mă surile pe care le vor lua. În vara anului 1947, Planul American Marshall a fost lansat în scopul reconstruirii economiei europene. Planul a luat sfâr șit în 1952 ș i pe timpul derul ării acestuia, s-au acordat Europei Occidentale, 17.000 milioane USD. Șaisprezece na țiuni, inclusiv Germania, au fă cut parte din program și au primit asisten ță din partea Statelor Unite. „Planul Marshall era o continuare fireasc ă a Tratatului de la Bretton Woods și a angajamentului Marii Britanii și Statelor Unite de a crea institu ții care s ă ajute la promovarea dezvolt ării și stabilit ății economiilor lumii libere. Astfel, trecerea de la naționalism la perspectiva globală în privin ța politicii economice ținea de schimbarea percepțiilor în leg ătură cu strategia diplomatic ă și militară de după război. ˮ124 În viziunea american ă ordinea politic ă instituit ă după război trebuia s ă conducă la restabilirea liberalismului economic, care sa îng ăduie cre șterea economică și expansiunea comerțului, în primul rând pentru SUA, ie șită din izola ționismul în care 124 Silvia Nasar, Geniul economic , Editura All, 2014, Bucure ști, pag. 374 Adrian Filip stătuse cantonat ă într-o vreme. Ajutorul american er a indispensabil pentru Europa ce trebuia s ă-și construiasc ă economia pe temeliile ruinelor lă sate de r ăzboi, fapt perfect perceput de SUA, dar acest deziderat urma s ă se împlineasc ă doar în anumite condiții125. Statele Unite doreau respectarea principiilor Na țiunilor Unite, dar asociau acest respect cu exigentele securit ății militare absolute americane, apreciat drept, factorul cel mai important pentru securitatea lumii. Oferta american ă de ajutorare a Europei, propus ă la Harvard (5 iunie 1947) de către Secretarul de Stat american, generalul Marshall, era înso țită de invita ția adresată unui num ăr de 22 de state europene, să se angajeze pe calea cooper ării. Ca urmare a refuzului a șase state – la presiunea URSS, (Albania , Cehoslovacia, Finlanda, Iugoslavia, Polonia și România), un Comitet de Cooperare Economic ă format din reprezentan ții a 16 națiuni (Austria, Belgia, Danemarca, Elve ția, Fran ța, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia), – sub conducerea englezului Ernest Bevin, remite un raport Guvernului American. În urma aprobării, Congresului voteaz ă, la 19 decembrie 1947, Foreign Assitance Act (Legea asistenței pentru țările străine) ce prevede un ajutor în valoare de cinci miliarde de dolari pe an, cu condi ția ca în țările respective s ă se instaureze o orânduire stabil ă. La sfârșitul Conferin ței franco-anglo-rus ă de la Paris, pe 2 iulie, sovieticii vor refuza participarea la program, ia r Molotov va declara: „statele î și pierd autonomia lor economica și independența na țională în profitul unor mari puteri”. Acesta a fost momentul „decupl ării celor dou ă E u r o p e ” , m o m e n t d e l a c a r e c e l e d o u ă „blocuri de state” au luat-o pe direc ții de dezvoltare diferit e, cu sisteme economice ș i politice diferite. Din acest moment s-a vo rbit despre constituirea democra țiilor populare în estul Europei și despre statele capitaliste sau occidentale din vestul Europei. Refuzul sovietic, de a participa la Planul Marshall, descoper ă un nou du șman virtual. 125 Vasile Mircea Zaberca, Construc ția european ă, Reșița, 2000, pag.9. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 167 Cuantumul ajutoarelor americane de care au beneficiat statele europene în cadrul planului Marshall 126 Pentru a inventaria nevoile economice comune, la 12 iulie 1947, se desf ășoară la Paris o „Conferința de Cooperare Economica Europeană „. Problemele asupra c ărora s-a obținut acordul comun, în privința rezolv ării imediate, au fost:  un mare efort de produc ție;  obținerea și menținerea stabilit ății financiare interne;  dezvoltarea cooper ării economice intre statele asociate;  soluționarea penuriei de dolari. Presiunile exercitate în favoarea unei uniuni a statelor și atmosfera R ăzboiului Rece creeaz ă condițiile propice creă rii primelor organiza ții europene între anii 1947 ș i 1949. Cooperarea european ă se va realiza în trei etape și pe trei planuri diferite:  economic, prin Planul Marshall și crearea Organiza ției Europene pentru Cooperare Economic ă (OECE);  politic și parlamentar, prin crearea Consiliul Europei ;  diplomatic și militar, prin înfiin țarea Tratatul de la Bruxelles și a Tratatul Atlanticului de Nord (NATO). 126 https://ro.wikipedia.org/wiki/Planul_Marshall Adrian Filip În aceeași perioad ă s-a înfiin țat Uniunea Occidental ă (UO) în baza Tratatului de cooperare în materie economic ă, socială și cultural ă și de apărare colectiv ă legitimă, semnat la Bruxelles, la 17 martie 1948, de Belgia, Fran ța, Luxemburg, Olanda ș i Marea Britanie. Prin acest tratat statele semnatare î și luau angajamentul de a se ap ăra reciproc în cazul în care unul dintre aceste a ar fi fost victima unei agresiuni armate. La 16 aprilie 1948, se constituie Organiza ția Europeana de Cooperare Economica (OECE), având ca membre: Austria, Belgia, Danemarca, Elve ția, Fran ța, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia, zona de vest a Germaniei si te ritoriul Triest. Ulterior vor mai fi admise Germania în 1955 și Spania în 1959. Tot acum este stabilit „Programul Global de Reconstruc ție a Europei”, care viza:  promovarea produc ției industriale și agricole;  obținerea și menținerea stabilit ății monetare și bugetare;  creșterea schimburilor interna ționale între ță rile participante, prin reducerea barierelor comerciale. În aceste condi ții, Planul Marshall127 va fi administrat de dou ă instituții: ECA (Economic Cooperation Administration) de partea american ă și OECE de partea european ă. Organiza ția European ă de Cooperare Economic ă va contribui la:  repartiția ajutorului american;  coordonarea politicilor economice na ționale;  crearea unui sistem multilateral de pl ăți (in 1950 este creata Uniunea Europeana de Pl ăți);  liberalizarea schimburilor si eliminarea restric țiilor cantitative128. Programul de ajutor american, a avut ca efecte: 127 Jean Monnet declara ca valoarea cea ma i mare a planului Marshall consta în ac țiunea cea a dus la apariția Uniunii Europene 128 Intre august 1948 si ianuarie 1952 suma neta a creditelor bugetare s-a ridicat la 12817 milioane dolari (85% sub forma de materiale sau produse si 15% împrumuturi). Din aceasta suma au beneficiat Marea Britanie-24,9%, Franta-29,9% , Germania-10,3%, Olanda-7,7%, Grecia-5,5%, Austria-5,3%, … S-a transferat astfel in Europa peste 1%din PIB-ul american , adic ă 3,5% din PIB-ul european (f ără ajutorul militar)-v. Cosma Mircea&Ispas Teofil,op.cit.; Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 169  stoparea extinderii comunismului în Occident;  realizarea coeziunii Europei de Vest;  demonstrarea c ă S U A s u n t g a t a s ă promoveze o politica economica coerentă, pentru refacerea Europei. A fost „arma economic ă” care a servit eficient scopurile politice. De asemenea a permis dep ășirea nivelului mediu de dezv oltare de dinainte de r ăzboi, în 1949, și a creat condițiile consolid ării structurilor economice și a politicilor liberale. Statele europene au salutat ajutorul american, dar nu erau prea ferici ți cu necesitatea implement ării planului american de integrare economic ă european ă. Marea Britanie avea propria sa zon ă de comer ț liber 4. ORGANIZA ȚIA PENTRU COOPERARE ECONOMIC Ă EUROPEAN Ă (OECE) Principalul instrument ales de Washington ca s ă-și promoveze noua politic ă de integrare european ă a fost o organiza ție nouă, instituit ă prin Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948 pentru a administra distribuir ea fondurilor Planului Marshall. Aceasta a fost Organiza ția pentru Cooperare Economic ă European ă (Organisation for European Economic Co-operation), – [OEEC]. Guvernul francez, puternic influen țat de Jean Monnet, a insistat ca noii organiza ții să i se acorde un consiliu executiv cu puteri supranaționale și un secretariat permanent. Integraționistul devotat Paul-Henri Spaak, care redevenise primul ministru al Be lgiei, a fost numit director general. Organiza ția pentru Cooperare Economic ă European ă și-a desfășurat activitatea direcț ionat pe dou ă obiective:  primul obiectiv, (atins în 1952 – anul în care a încetat ajutorul american), a fost acela de a scoate țările europene din colaps, f ără a recurge la un ajutor extern de proporții;  cel de-al doilea a constat în men ținerea unui nivel de activitate sus ținut, fiecare țară angajându-se s ă dezvolte cursurile de schimb (reducând în special taxele vamale) și încercând crearea unor locuri de munc ă stabile. Adrian Filip Rezultatele au fost cele a șteptate:  stabilizarea pre țurilor la materii prime;  colaborare crescută în domeniul comercial;  o autonomie mai mare, datorat ă stabilizării economice. Eliberați de datoriile financiare c ătre Statele Unite, membrii OEEC au decis o deschidere mai mare c ătre celelalte state ale lumii. După încheierea programului de ajutor (1952), organizația a continuat s ă existe ca spațiu de promovare a unui comerț liber între țările membre, a primit ca membri și alte state dezvoltate din punct de vedere economic din lumea necomunist ă, transformându-se în 1961, în ceea ce ast ăzi poartă denumirea de Organiza ția pentru Cooperare și Dezvoltare Economic ă (OCDE), – Organisation for Economic Co- operation and Development (OECD), sau francez ă: Organisation de coopération et de développement économiques (OCDE). OECD reprezintă în momentul de fa ță forul interna țional de dezbatere a politicilor economice ș i sociale la nivel global, o asocia ție apolitic ă a ță rilor cele mai dezvoltate din punct de vedere economic având drept misiune construirea unei economii puternice în statele membre, îmbun ătățirea eficien ței, perfectarea sistemelor de piață, extinderea comer țului liber și contribu ția la dezvoltarea economic ă. Țări le membre OECD în num ăr de 34 reprezint ă o structură foarte solid ă, din care 30 sunt țări dezvoltate: Australia (1971), Austria, Belgia, Canada, Cehia (1995), Chile (2010), Coreea de Sud (1996), Danemarca, Elve ția, Finlanda (1969), Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Israel (2010), Italia, Ja ponia (1964), Luxemburg, Mexic (1994), Noua Zeelandă (1973), Norvegia, Olanda, Polonia (1996) , Portugalia, Regatul Unit, Slovacia (2000), Slovenia (2010), Spania, Statele Un ite ale Americii, Suedia, Turcia, Ungaria (1996). Posibili candidați cu drepturi depline sunt: Bulgar ia, Cipru, Letonia, Lituania, Malta și România. În prezent, statele membre ale Organiza ției dețin împreun ă peste 70% din producția și comerțul mondial cu bunuri și servicii și peste 90% din volumul investițiilor stră ine directe la nivel mondial, fapt pentru care Organiza ția a fost numită și „Clubul țărilor bogate”. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 171 Valoarea și valabilitatea recomand ărilor și rezoluțiilor OCDE este atât de mare, încât se constituie practic într-o matrice de func ționare a economiei mondiale. Acolo unde OCDE decide s ă dezvolte programe, reu șește să mobilizeze fonduri din resurse proprii, sau din alte resurse, cum ar fi cele ale UE; Comisia European ă făcând parte din Consiliul OCDE. În urma Conferin ței Ministeriale a OCDE din mai 2004 de la Paris s-a aprobat „Strategia pentru extindere și Colaborare cu Statele Nemembre OCDE”,(„ A OECD Strategy for Enlargement and Outreach”) , cunoscută și sub numele de Raportul Noboru , după numele ambasadorului Japoniei la OCDE. În urma Conferin ței trebuiau luate măsuri concrete privind țările candidate la OCDE, precum și de reformare a Organizaț iei ca atare. Criteriile Noboru fac referire la:  existența unei economii de pia ță și a unei democra ții;  dimensiunea și importan ța economic ă a unui stat;  principiul beneficiului reciproc prin care aderarea unui nou stat s ă fie benefică atât pentru statul respectiv cât și pentru OCD;  considera ții global, nu neap ărat limitat, la diversitatea geografic ă. În prezent, OCDE încearc ă o redefinire a rol ului să u în noua configura ție politic ă și economic ă mondial ă. Astfel, perioada actual ă este decisiv ă pentru solu ționarea a trei probleme considerate prioritare pentru viitorul OCDE: a) regândirea mecanismelor decizionale; b) identificarea de noi resurse financiare; c) extinderea OCDE, dar numai dup ă soluționarea celor două aspecte menționate, ca o precondi ție a func ționării eficiente a organiza ției cu un num ăr sporit de membri. În 1948 a luat fiin ță Uniunea Vamal ă a Beneluxului , dintre Belgia, Olanda și Luxemburg, ca model de cooperare economic ă între diverse țări. În 1949, șapte țări în Estul Europei: Uniunea Sovietic ă, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia și fosta Germanie Democrat ă au semnat acorduri de ajutor reciproc (CAER), care s-au extins apoi în afara grani țelor Europei, pân ă în Cuba. Tot în 1949 a fost semnat Tratatul Atlanticului de Nord , punându-se astfel bazele NATO. Ca o reac ție de contracarare a organiza ției militare a statelor occidentale Adrian Filip parte a Tratatului Nord-Atlantic, în 1955 ia fiin ță organizația militar ă a Pactului de la Varș ovia. În acela și an (5 mai 1949) a luat fiin ță Consiliul Europei . 5. DEMARAJUL CONSTRUCTIEI EUROPENE DUPA AL DOILEA RAZBOI MONDIAL In primii ani dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial, două serii de factori vor influența în mod determinant construc ția european ă. Pe de o parte, opozi ția est-vest care s-a agravat la sfâr șitul anului 1947 a creat sentimentul unei amenin țări grave si iminente pentru Europa Occidental ă, amenin țare căreia ar fi fost incapabilă să-i facă față din punct de vedere economic și militar, astfel încât asistenta si protec ția SUA devenea pentru Europa Occidentala o necesitate . Pe de alta parte, deteriorarea rapida a relațiilor cu URSS obliga statele Europei Occidentale s ă se preocupe de propria lor securitate129. La sfârșitul celui de-al doilea r ăzboi mondial, ideea Statelor Unite ale Europei nu era nouă. Încă din octombrie 1942, într-un memo randum adresat ministrului sau, Anthony Eden, Winston Churchill lanseaz ă formula de „Statele Unite ale Europei”130, idee care se înscria în noua ordine mondial ă, reflectat ă în Carta Atlanticului din 1941, document ce cuprinde strategia comun ă pentru organizarea lumii dup ă război. În aceast ă perioadă statele Europei apusene se g ăseau intr-o dezordine social- politică și economic ă avansată : intolerant ă ideologic ă și practicii nedemocratice; inflație generalizată ; sistem monetar inexistent; ș omaj, sărăcie și foame. În aceste condiții, Franța conștientizeaz ă ca modernizarea și industrializarea este posibil ă numai prin asociere cu alte state, de aceea va alege moto-ul „modernizare și dependent ă” în locul „independen ței și declinului”. Marea Britanie accepta o limitare voluntara a independentei in cadrul unei as ocieri europene in scopul recâ știgării unei poziții importante in structura postbelica a lumii. Italia percepe ca nu se poate reconstrui f ără a recurge la asociere. Politicile au fost direc ționate spre prima op țiune, ducând la crearea nucleului Europei. 129 Roxana Munteanu, Drept european , Ed. Oscar Print, Bucure ști, 1996, p. 18. 130 Lui Victor Hugo i se atribuie ideea și expresia de “Statele Unite ale Europei”, iar lui Saint-Simon pe acea de Comunitate European ă și Parlament European. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 173 Cele doua superputeri, SUA si URSS, î și împărțeau militar si ideologic continentul. Sovieticii acaparau f ără jena teritoriile eliberate de armata ro șie si impuneau acolo ideologia lor. SUA, apreci ind „problema germana” ca fiind o problem ă crucială, își va orienta obiectivele ș i va gândi structura Europei pe direc ția sprijinirii europenilor pentru lichidarea diviziunii, cre ării si consolidă rii Europei unite, precum si promovarea unei alian țe atlantice pentru a contracara expansiunea sovietica. Bipolarismul va domina de acum rela țiile europene. Acestea sunt condi țiile în care revirimentul Europei Occidentale depinde de începerea unei noi construc ții, a unui nou proces politic131. “Europa trebuie s ă se federalizeze sau s ă piară ” – va constata primul ministru britanic Attlee, succesorul lui W. Churchill. Clement Attle In vederea cooper ării interna ționale, statele occidentale au creat dup ă Al Doilea Război Mondial organiza ții interna ționale care s ă acopere necesit ățile etapei pe trei direcț ii132:  militara (Uniunea Occidentala din Tratatul de la Bruxelles-Fran ța, Anglia si tarile Beneluxului);  economica (Tratatul de la Paris instituind Organiza ția europeana de Cooperare Economica din 1948);  politica (Consiliul Europei-1949). 131 Intr-un asemenea context, daca ideea construc ției europene devenea tot mai pregnanta, planau totuși unele ezit ări privind con ținutul sau: ezit ări cu privire la limitele geografice, la obiectul sau (va fi o E u r o p a e c o n o m i c a , c u l t u r a l a , m i l i t a r a s a u p o l i t i c a ) , l a n a t u r a s a ( o E u r o p a a c o o p e r ării sau o Europa supra-na ționala)-v. Roxana Munteanu,op. cit,p.19; 132 ibidem,p.23; Adrian Filip 6. CONSILIUL EUROPEI (T HE COUNCIL OF EUROPE) ORGANIZA ȚIE EXCOMUNITAR Ă După 1945, ideile lui Churchill s-au întâln it într-un mod fericit cu cele ale lui Robert Schuman. Jonc țiunea lor, ca si faptul ca fuseser ă formulate nu de ni ște simpli teoreticieni, ci de ni ște personalit ăți implicate în practica politic ă, au făcut ca respectivele idei s ă fie transpuse – progresiv – în realitatea european ă. La câteva luni dup ă conferin ța de la Zurich (1946), unde a lansat chemarea „Ridica-te, Europa!”, W. Churchill înfiin țează în Marea Britanie „United Europe Moment” (Mi șcarea pentru Europa Unit ă). În Fran ța , R a u l D a n t r y c r e e a z ă „Consiliul Francez pentru Unitatea Europei”. Henri Brugmans prezidează in decembrie 1946 „Uniunea Europeana a Federali știlor”, Coudenhow-Kalergi reconstituie „Uniunea Paneuropeană „. Unificarea mi șcărilor europene, are loc în decembrie 1947, sub denumirea de „Comitetul International de Coordonare pentru o Europa Unit ă” prezidat de ministrul britanic Duncan Sandys. Sarcina acestuia era de a preg ăti un Congres la Haga, în perioada 7-10 mai 1948. Rezolu ția politic ă finală a Congresului Europei care cerea constituirea unei „Adun ări Parlamentare Europene” transmite un semnal: „a venit ora pentru na țiunile Europei s ă transfere unele din drepturile lor de suveranitate, în vederea coordon ării și dezvoltării resurselor lor”. Tot acum, sunt lansate primele idei cu privire la institu ții comune, Piaț a comună, Carta drepturilor omului, Curte Internațional ă de Justiție. Se înfiin țea ză Consiliul Europei (The Council of Europe) la 5 mai 1949, fiind o organizaț ie interna țională, interguvernamental ă și regional ă ce reune ște toate statele democratice ale Europei. Aceast ă organizație nu va deveni o institu ție a Comunităț ii/Uniunii Europene -. Obiectivul Consiliului Europei este de realiza o uniune mai strâns ă între membrii s ăi, în vederea salvgard ării și promovă rii ideilor și principiilor ce reprezint ă patrimoniul comun ș i al favoriză rii progresului economic și social. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 175 Competen ța recunoscută Consiliului Europei se manifesta în domeniile: economic, social, cultural, științific, juridic, administrativ și etnic. De la înfiin țarea ei și până azi, organiza ția s-a dezvoltat gradual. Acum are 47 de membri133. Încă din anii ‛50, membri Consiliul Europei semneaz ă o Conven ție Europeana a drepturilor omului (viața, conștiința, expresie, asociere, proprietate, educa ție, securitate) și instituie o comisie de protec ție a acestora (Comisia Europeana a Drepturilor Omului). În 1961 s-a semnat la Roma Carta Sociala Europeana, document pe care Consiliului Europei îl considera o completare în domeniul social a Conven ției Europene a Drepturilor Omului. În 1961 se mai constituie Consiliul pentru Cooperarea Culturala. 133 Principalele obiective, formulate la Viena (1993) si Strasbourg (1997), sunt: acceptarea principiilor democraț iei si statului de drept; asigurarea protec ției minorit ăților naționale; înt ărirea coeziunii sociale; protejarea securit ății cetățeanului; g ăsirea răspunsurilor adecvate la sfid ările de natura culturala si educaț ională; perfecționarea sistemului de monitorizare a respect ării angajamentelor luate de statele membre. ibidem; Adrian Filip CURSUL al VII-lea ROBERT SCHUMAN Ș I JEAN MONET- ARHITEC ȚII PROIECTULUI DE UNIFICARE EUROPEAN Ă -; COMUNITATEA EUROPEAN Ă A CĂRBUNELUI ȘI OȚELULUI- Motto: Noi nu form ăm o coali ție de state, noi unim popoarele. Jean Monnet Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 177 Robert Schuman 1886-1963 Conț inut 1. ÎNFIINȚAREA PRIMEI COMUNIT ĂȚI EUROPENE 2. TRATATUL PRIVIND COMUNITATEA EUROPEAN Ă A CĂRBUNELUI ȘI OȚELULUI 3. PROIECTUL COMUNIT ĂȚII EUROPEANE DE AP ĂRARE (CEA). 4. CREAREA UNIUNII EUROPEI OCCIDENTALE (UEO) 1. ÎNFIIN ȚAREA PRIMEI COMUNIT ĂȚI EUROPENE Robert Schuman și Jean Monet se numă ră printre p ărinții fondatori ai Uniunii Europene. Numele lor este lega t în primul rând de crearea Comunit ății Europene a Că rbunelui și Oțelului (CECO) pe 18 apr, 1951. Schuman este unul dintre oamenii de referin ță ai Fran ței, eminent jurist și ministru al afacerilor externe, din perioada 1948-1952. S-a n ăs c u t l a L u x e m b u r g , i a r situarea acestei regiuni în vecin ătatea grani ței franco-germane ș i-a pus amprenta asupra evoluției sale. În ciuda experien țelor tră ite în Germania nazist ă, sau poate tocmai ca urmare a acestora, a recunoscut c ă numai o reconciliere de durat ă cu Germania ar putea constitui baza unei Europe unite. Deportat în Germania în 1940, a reușit să fugă doi ani mai târziu și s-a alăturat rezisten ței franceze. În ciuda acestei Adrian Filip experien țe, nu a încercat niciun resentiment când, dup ă terminarea ră zboiului, a devenit ministru al afacerilor externe. Jean Monet, – șeful Comisiei de Planificare General ă a Franței – căuta o solu ție pentru crearea unei Europe unite, care s ă stopeze orice r ăzboi pe continent. În viziunea sa, în prima fază , trebuiau fixate obiective punctuale pe domenii precise, pentru înființarea și dezvoltarea unor institu ții de decizie suprana țională , care să primeasc ă gradual noi competen țe134. În acea etap ă istorică – la câțiva ani dup ă terminarea celui de Al Doilea R ăzboi Mondial -, era pu țin probabil s ă i se impun ă Germaniei un control unilateral asupra industriei grele. Pe de alt ă parte, ideea de a o l ăsa complet independent ă, era considerat ă ca o amenin țare poten țială la adresa p ăcii; astfel singura alternativ ă viabilă era integrarea Germaniei (dpdv economic ș i politic) într-o comunitate european ă puternic structurat ă. 1.1. Planul lui Jean Monet și Robert Schuman de creare a Comunit ății Europene a C ărbunelui și Oțelului (CECO) Pe data de 28 aprilie 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, ia cuno ștință de o notă redactată de Jean Monnet135. Nota fusese adresată Președintelui consiliului de mini ștri, dar acestuia nu îi re ținuse aten ția. Textul con ținea o idee surprinz ătoare cum ar fi plasarea întregii produc ții de cărbune și oțel a Fran ței și Germaniei sub o înalt ă autoritate comună independent ă, ale cărei decizii s ă se impun ă statelor. 134 https://www.youtube.com/watch?v=XgnXwrsMBU; https://www.youtube.com/watch?v =G6N7tyBYQr0 ; https://www.youtube.cowatch?v=,GRX3ZX8b_fM 135 În 1914, este trimis la Londra cu sarcina de a realiza planul de coordonare a resurselor de r ăzboi ale Aliaților. În 1916 – în plin r ăzboi – pune pe picioa re Comisia interaliat ă pentru aprovizionarea cu grâne a statelor Antantei. Datorită eficacității sale, probat ă în anii Primului R ăzboi Mondial, Jean Monnet, va deveni adjunctul secretarului general al Societ ății Națiunilor, chiar de la înfiin țare, în 1919. P ărăsind func ția în 1923, va participa la crearea unei b ănci de investi ții americane, dar e șecul acesteia ca urmare a crizei bursiere din 1929 îl va face s ă regrete c ă americanii au întârziat reformarea sistemului lor bancar și să observe, în Memoriile sale că „oamenii nu accept ă schimbarea decât din necesitate, ș i ei nu v ăd necesitatea decât în momentul crizei”. Pe timpul Marii crize, este func ționar financiar interna țional, particip ă la redresarea economic ă a țărilor din Europa Central ă și Răsăriteană. Astfel contribuie la stabilizarea zlotului în Polonia (1927) și a leului în România (1928). Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 179 Jean Monet ini țiatorul Planului Schuman de constituire a CECO Schuman în colaborare cu Jean Monnet, au elaborat un plan de unificare a industriilor carbonifere și de prelucrare a oț elului cunoscut mai târziu sub denumirea de Planul Schuman . Integrarea industrial ă a continentului mai fusese încercat ă î n a n u l 1 9 2 6 p r i n crearea Cartelul interna țional al o țelului între Fran ța, Germania, Belgia și Luxemburg, ce își propunea reglementarea produc ției de oțel, pe baz ă de cote anuale, prin înființarea Comitetului de studiu germano-francez , pentru promovarea unit ății economice a continentului și contracararea concuren ței americane. Acest cartel nu a supraviețuit mult timp datorit ă intereselor divergente ale st atelor europene care s-au agravat pe timpul marii depresii economice începute în 1929. Cărbunele și oțelul constituiau bazele produc ției industriei de ră zboi ale mijlocului secolului al XX-lea. Propunerea lui Jean Monnet fă cea practic imposibil un nou război între cele dou ă țări. Robert Schuman vede în aceast ă idee o mâna întins ă Germaniei. Pentru prima dat ă în istorie, un învingă tor agresat propune reconcilierea agresorului învins. Robert Schuman accept ă să susțină proiectul, pe care îl vede c ă pe „o lovitur ă de stat institu țională”. Planul Monnet trebuia îns ă propus înainte d e 10 mai 1950. La acea dată era prev ăzută la Londra o întâlnire la vârf franco-englez ă, sub pre ședinția secretarului de stat american al afacerilor externe Dean Acheson, întâlnire la care urma să se discute proiectul american de desfiin țare a Autorit ății interna ționale a Rhurului . Jean Monnet și Robert Schuman î și propun s ă țină secret proiectul lor, mai ales față de cei care l-ar fi putut obstruc ționa. În acela și timp, Robert Schuman vrea s ă se asigure de sus ținerea cancelarului german Konrad Adenauer. Pe data de 7 mai îi scrie Adrian Filip acestuia o scrisoare personal ă. Cancelarul german a recunoscut imediat ș ansa care i se oferea Europei de a tr ăi în pace și acceptă propunerea pe 8 mai. La ședința Consiliului de mini ștri francez din 9 mai, Robert Schuman prezint ă liniile generale ale proiectului și în accesa și zi, Schuman convoac ă o conferin ță de presă în clădirea Ministerului Afacerilor Externe de pe Quai d’Orsay. Planul de unificare a industriilor ce st ăteau la baza industriilor de armament, a fost prezentat reprezentanților europeni și americani, în Sala orologiului a frumoasei cl ădiri de pe Quai d’Orsay. Declarația lui Robert Schuman sus ținută în Sala Orologiului din cl ădirea Ministerului de Externe de pe Quai d’Orsay pe 9 mai 1950 considerat ă a fi textul fondator al construc ției europene Declara ția lui Robert Schuman, 9 mai 1950 “Europa nu se va face dintr-o dată și nici printr-o construc ți e d e a n s a m b l u : e a s e v a f a c e p r i n r e a l i z ări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt. Mulțimea de națiuni europene cere ca opozi ția secular ă între Franț a și Germania s ă fie eliminat ă: acțiunea întreprins ă trebuie s ă atingă în primul rând Franța și Germania. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 181 În acest scop, guvernul francez propune ac țiunea imediat ă asupra unui punct li mitat, dar decisiv. Guvernul francez propune plasarea ansamblului producției franco-germane de c ărbune și oțel sub o Înalt ă Autoritate comun ă, într-o organizare deschis ă particip ării altor state ale Europei. Plasarea în comun a produc țiilor de c ărbune și oțel va asigura imediat stabilirea de baze comune dezvolt ării economice, prim ă etapă a Federației europene, și va schimba destinul acestor regiuni mult timp dedicate fabric ării armelor de r ăzboi cărora le-au devenit victime mai târziu. Solidaritatea care va fi astfel asigurat ă va face orice război între Fran ța și Germania nu doar de neconceput, dar materialice ște imposibil. Constituirea acestei unit ăți puternice de producție deschis ă tuturor țărilor care vor dori să participe, furnizând tuturor țărilor pe care le va cuprinde elementele fundamentale ale producției industriale în acelea și condiții, va pune bazele reale ale unificării lor economice. Această producți e v a f i o f e r i t ă î n t r e g i i l u m i f ără diferențier i și fără nici o excludere, pentru a contri bui la ridicarea nivelului de trai și la progresul p ăcii. Europa va putea, cu mijloace sporite, s ă-și urmărească unul din scopurile sale esen țiale: dezvoltarea continentului european. Astfel va fi realizat ă simplu și rapid fuziunea de interese indispensabile stabilirii unei comunit ăți economice și introducerea fermentului unei comunit ăți mai largi și mai profunde între țări mult timp opuse prin diviz ări sângeroase. “Prin punerea în comun a produc ției de baz ă și instituirea unei Înalte Autorit ăți, ale cărei decizii vor lega Fran ța, Germania ș i celelalte Adrian Filip țări care vor adera, se vor asigura primele baze concrete ale unei Federații europene indispensabil ă menținerii pă cii.“136 „ … E u r o p a n u s e v a f a c e d i n t r – o d a t ă, nici printr-o construcție de a n s a m b l u . E a s e v a f a c e p r i n r e a l i z ări concrete, creând mai întâi o solidaritate efectiv ă.ˮ În continuarea declara ției sale, Robert Schuman propune punerea în comun a resurselor de c ărbune și oțel ale Fran ței și Germaniei într-o organiza ție deschis ă tuturor țărilor Europei. El continu ă: „Consecințele acestei ac țiuni pot fi imense. Speră m să fie. Fran ța a acționat mai presus de orice pentru pace. Pentru c ă pacea să poată exista cu adevărat, trebuie, mai întâi s ă existe o Europ ă.ˮ În Germania, cancelarul Konrad Adenauer declara: „Propunerea care ne-a fost lansat ă e o inițiativa generoas ă în ceea ce ne prive ște. Ea nu const ă în formule generale, ci în sugestii concrete, clădite pe baza egalităț ii de șanse.ˮ Planul propunea exercitarea unui control comun asupra produc ției de că rbune și oțel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Ideea de bază era aceea c ă o țară c are nu de ține controlul asupra produc ției de că rbune și oțel nu va avea mijloacele necesare pentru a- și construi o ma șinărie de război. Pe 10 mai 1950, ministrul italian al afacerilor externe exprimă acordul Italiei cu privire la proiect. Belgia, Luxemburg și Olanda accept ă, de asemenea, propunerea. Schuman și Monnet pregă tesc Europa pentru a structur ă suprana țioanlă care devine punctul de plecare al unei construc ții mai vaste: o federa ție europeană . Apar astfel primele institu ții suprana ționale. Jean Monnet – Memorandumul din 3 mai 1950, privind plasarea producț iilor de o țel și cărbune franceze ș i germane sub o organizare comună 136 R. Hostiou, Robert Schuman et l’Europe, Editura Cujas, Paris, 1969, pag. 137-138. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 183 „Spiritele se cristalizeaz ă asupra unui obiectiv simplu și periculos: războiul rece. […] În fapt, deja suntem în r ăzboi. Trebuie s ă schimbăm cursul evenimentelor. Pentru asta, trebuie s ă schimbăm spiritul oamenilor. Vorbele nu mai sunt suficiente. Singură o acțiune imediat ă asupra unui punct esen țial poate schimba starea actuală . Trebuie o acțiune profund ă, reală, imediat ă și dramatic ă care să schimbe lucrurile și să facă realizabile speran țele pe care popoarele sunt pe punctul de a nu le mai avea. Și astfel s ă dăm popoarelor țări libere, speranță în cele mai îndepă rtate obiective pe care le pot stabili și să creăm dorința de a le urmă ri. Situația german ă devine rapid un cancer periculos pentru pacea în viitorul îndep ărtat, și pentru Fran ța în viitorul imediat, dac ă dezvoltarea sa nu orienteaz ă germanii spre speran ță și colaborare cu popoarele libere. Această situație nu po ate fi reglat ă prin unificarea Germaniei, c ăci ar trebui un acord USA-URSS, imposibil de conceput pentru moment. Ea nu poate fi reglat ă prin integrarea Vestului german cu Occidentul, – pentru c ă G e r m a n i a d e V e s t s – a r m e n ține din acest motiv, fa ță de Est, în situa ția de a fi acceptat separa ția, în timp ce unitatea trebuie s ă fie în mod necesar obiectivul lor constant; – pentru c ă integrarea pune problema înarm ării Germaniei și ar antrena r ăzboiul, prin provocarea fa ță de URSS; – pentru chestiuni politice nerezolvabile. Cu toate acestea, Americanii vor in sista ca integrarea Vestului s ă se facă, – pentru c ă ei vor ca ceva s ă se facă și pentru c ă nu au alte solu ții; – pentru c ă ei se îndoiesc de soliditatea și de dinamismul francez. Unii cred că e timpul s ă se găsească un înlocuitor pentru Fran ța. Nu trebuie încercat ă reglarea problemei germane, c ăci ea nu poate fi realizată în condi țiile actuale. Trebuiesc schimbate condi țiile, transformându-le. Adrian Filip Se impune o ac țiune dinamic ă care să transforme situa ția german ă și să orienteze spiritul german spre a nu c ăuta o reglare în baza datelor actuale. Continuarea relans ării Franței va fi stopat ă dacă problema produc ției industriale germane și a capacit ății sale de concuren ță n u v a f i r e g l a t ă imediat. Baza superiorit ății pe care o recunosc industria șii francezi tradițional Germaniei este produc ția sa de o țel la un pre ț pe care nu-l poate concura Franța. De unde ei trag concluzia c ă toată produc ția francez ă este handicapat ă. Deja Germania cere ridicarea produc ției sale de la 11 la 14 milioane tone. Noi refuz ăm, dar Americanii insistă . În final, vom avea rezerve, dar vom ceda. În acela și timp produc ția francez ă stagneaz ă sau chiar scade. Este suficient s ă enunță m aceste realit ăți pentru a nu mai fi nevoie de descris în detaliu consecin țele: Germania în expansiune; dumping german la export; cerere de protecție pentru industria francez ă; stoparea liberalizării schimbur ilor; reconstituirea cartelurilor de dinainte de război; orientarea eventual ă a expansiunii germane spre Est, preludiu la acordurile politice; Fran ța recă zută în rutina unei produc ții protejate. Deciziile care vor duce la aceast ă situație vor fi lansate, dacă nu chiar luate, la conferin ța de la Londra sub presiune american ă. Or, SUA nu doresc ca lucrurile s ă evolueze astfel. Ele vor accepta o altă soluție dacă este dinamic ă și constructiv ă, mai ales dac ă este propusă de Franța. Cu solu ția propus ă ar dispare problema dominației industriei germane, a că rei existen ță ar crea în Europa o team ă, cauză a unor perturbă ri constante și care, în final, ar împiedica uniunea Europei și ar cauza o nou ă pierdere Germaniei îns ăși. Aceast ă soluție creează , dimpotriv ă, atât pentru industria francez ă, cât și pentru cea german ă și Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 185 european ă, condițiile expansiunii comune în condi ții de concuren ță dar fără dominație. Din punct de vedere francez, o astfel de solu ție pune industria națională pe acelea și baze de plecare cu industria german ă, elimină dumpingul la export care ar surveni din partea industriei germane de o țel, face să participe industria francez ă de oțel la expansiunea european ă, fără teamă de dumping, f ără tentația cartelului. Teama industria șilor, care ar antrena malthusianismul, stoparea „liberaliz ării” și, în final, întoarcerea la rutină s-ar elimina. Cel mai mare obstacol în continuarea progresului industrial francez ar fi îndep ărtat. Am fost, până în acest moment, angaja ți într-un efort de organizare a Vestului, concomitent economic, militar și politic: OECE, pactul de la Bruxelles, Strasbourg. Experien ța celor doi ani – discu țiile din OECE asupra acordurilor de plăți, liberalizarea schimburilor, etc., programul de înarmare supus ultimei reuniuni de la Bruxelles, discuțiile de la Strasbourg, eforturile f ără rezultat de constituire a unei uniuni vamale franco-italiene, arat ă că nu facem nici un progres real spre scopul pe care ni l-am asumat și care este organizar ea Europei, fă ră dezvoltare economic ă și fără securitate colectivă. Anglia, dornic ă să colaboreze cu Europa, nu va consim ți la nimic care să aibă consecin țe asupra legă turilor sale cu Dominioanele sau care s ă afecteze rela țiile cu America. Germania, element esențial al Europei, nu poate fi angajat ă în organizarea european ă în condi țiile actuale, pentru motivele prezentate mai sus. Adrian Filip Este sigur c ă, continuarea ac țiunii întreprinse pe ca lea pe care suntem angajați conduce la un impas și riscă să amâne lucrurile, în timp ce cealaltă organizare a Europei ar fi posibil ă.”137 Lа 18 ар riliеˑ 1951, lа Раris, șase stаtе еurοре nе аu sеmnа t Trаtаtul instituind Сοmunit аtеа Еurοреа nă а Сărbunеlui și Οțеlului (СЕСΟ /СЕСА ) рrimа Сοmunitа tе Еurοреаnă. Trаtаtul а intrаt în vigοаrе un an mai târziu, lа 23 iuliе 1952. Сеlе cinci раrаgrаfе аlе Рrеаmbul ului Trаtаtului СЕСΟ сοnțin tοаtă filοsοfiа саrе nu а înсеtаt să-i insрirе ре părinții сοnstruсț iеi еurοре nе: • Сοnsidеrând сă расеа mοndiаlă nu рοа tе fi rе zοlvаtă dесât рrin еfοrturi сrеаtοаrе ре măsurа реriсοlеlοr саrе ο аmеnință; • Сοnvinși сă ο Еurοрă οrgаnizаtă și рutеrn iсă рοаtе să аduсă сivilizаțiеi ο сοntribuțiе indisреnsаbilă mеnținеri i rеlаțiilοr расifistе; • Сοnș tiеnți сă Еurοра nu sе vа сοnstrui dесât рrin rеа lizări сοnсrеtе саrе să сrееzе, mа i întâi, ο sοlidаritаtе dе fарt și рrin stаbilirеа unοr bаzе сοmunе dе dеzvοltаrе есοnοmiсă; • Рrеοсuраț i să сοntribuiе, рrin еxраnsiunеˑа рrοduсț iilοr lοr fundаmеntаlе, lа ridiса rеа nivеlului dе trаi și lа рrοgrеˑsul асț iunilοr dеˑ расеˑ; Hοtărăsс să substituiе ri vаlitățilοr sесulаrеˑ ο fuziunе а intеrеsеlοr lοr еsеnțiаlе, lа а fοndа, рrin instаurаrеа unеi Сοmunit ăți есοnοmiсе, рrimеlе bаzе аlе unеi сοmunități mаi lаrgi și mаi рrοfundе întrе рοрοа rеˑ rivаlе аflаtе multă vrеmе în сοnfliсt și să рună bаzеlе unοr instituții сара bilе să οriеˑntеzе un dе stin dе асum înаintе сοmun (…)138. În 1952, Jean Monnet devine primul pre ședinte al Înaltei Autorit ăți instituite prin Tratatul CECO . Astfel, istoria Uniunii Europene a început printr-o ini țiativă de pace. Schuman a contribuit și la elaborarea unei politici europene de Ap ărare Comună . De asemenea, între 1958 și 1960, a fost preș edinte al Parlamentului European. 137 https://www.cvce.eu/en/obj/discussion_pape r_by_jean_monnet_3_may_1950-en-e8707ce5- dd60-437e-982a-0df9226e648d.html 138 I.-Е. Rusu, G. G οrnig, Dr ерtul Uniunii Еur οреnе, еdițiа а 3 – а, Еditurа С.H. Bесk, Buс urеști, 2009, р. 72 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 187 În 1985, institu țiile Comunit ății au adoptat ziua de 9 mai c ă „Ziua Europei” (ziua declarației lui Robert Schuman). Sala Orologiului din cl ădirea de pe Quai d’Orsay Planul Schumann, acceptat fă ră rezerve de Germania, Italia și cele trei țări din Benelux, este supus unei negoci eri deschise la 24 iunie 1950 și intră î n v i g o a r e l a 1 8 aprilie 1951. Tratatul de la Paris , prin care lua fiin ță Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), era încheiat pentru 50 de ani. CECO și-a propus s ă înlăture obstacolele din calea circulației libere a celor două produse de baz ă și să transpun ă în practic ă un ansamblu de reguli comune ș i loiale de concuren ță, să renunțe la taxele vamale și restricțiile cantitative în interior ș i să transfere o parte din deciziile suverane pe seama Instituțiilor comunitare create, cu rol consultativ (Adunarea Parlamentară ) și rol de decizie (Consiliul Ministerial)139. 139 Pascal Fontaine, Construc ția european ă de la 1945 pân ă în zilele noastre , Institutul European, Iași, 1998 ., p. 13. Adrian Filip Clădirea Ministerului Afacerilor Externe de pe Quai d’Orsay140 Totodată trebuia reglementat ă problema produc ției de c ărbune și oțel din Europa, deoarece unele țări (Belgia, Germania și Olanda) erau dezavantajate în privin ța rezervelor de c ărbune. Dincolo de realizarea complementarit ății economice, trebuia rezolvată o problem ă mai general ă, dar mai presant ă, cea a includerii Germaniei în Europa. Cancelarul Adenauer î și multiplic ă propunerile de cooperare cu alte țări, mai ales cu Fran ța, pentru a șterge antagonismele seculare dintre cele dou ă state. Discuțiile care au urmat au permis s ă se contureze un întreg edificiu internațional. Unificarea european ă însemna mai întâi integrarea economiilor diferitelor țări. În 1950, Robert Schuman a lansat primul program de integrare bazat pe unificarea națiunilor europene: Tratatul a pus bazele construc ției comunitare prin înființarea unei puteri executive cunoscute sub denumirea de „Înalta Autoritate”, a unei Adun ări Parlamentare, a unui Consiliu de Mini ștri, a unei Curți de Justi ție și a unui Comitet consultativ. Încheiat pentru o perioad ă limitată de 50 ani, conform articolului 97, Tratatul CECO a expirat la 23 iulie 2002. În temeiul protocolului nr. 37 anexat la 140 https://www.journalgeneraldeleurope.org/j gde_dossier/ministre-affaires-etrangeres/ Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 189 tratate (Tratatul privind Uniunea European ă și Tratatul privind func ționarea Uniunii Europene), valoarea netă a activelor CECO în momentul desființă rii acesteia a fost alocată cercetării din sectoarele legate de industria c ărbunelui și oțelului, prin intermediul unui fond și al unui program de cercetare pentru c ărbune și oțel. Organul executiv al Comunit ății Europene a C ărbunelui și Oțelului (CECO), Înalta Autoritate cu sediul la Luxemburg, a fost transformat ă mai târziu în Comisia European ă. În calitate de organ executiv al Comunit ății, aceast ă autoritate r ăspundea de punerea în aplicare a hot ărârilor luate de CECO, fiind independent ă de guverne și însărcinată cu administrarea produc ției că rbunelui ș i oțelului. Jean Monnet pe timpul discursului inaugural al Înaltei Autorit ăți a CECO de la Luxemburg141 La 10 august 1952, Înalta Autoritate , prezidat ă de Jean Monnet, și-a început prima ședință. Printre principalele sale atribu ții se mai num ărau:  definirea obiectivelor comune;  acordarea de împrumuturi;  intervenție asupra pre țurilor și cotelor de produc ție. Instituția era format ă din nou ă membri, numi ți prin comun acord de guvernele statelor membre CECO. Cele șase state semnatare numeau direct un num ăr de opt membri, al nouă lea fiind ales de Înalta Autoritate . Hotărârile membrilor Înaltei Autorităț i se luau cu majoritate simpl ă de voturi. 141 http://www.cvce.eu/en/obj/address_given_by_jea n_monnet_at_the_inaugural_session_of_the_ high_authority_luxembourg_10_august_1952-en- f57cdd6c-eb6b-4e0e-ae34-198f194203bb.html Adrian Filip CECO avea patru institu ții care guvernau întreaga activitate a Comunit ății: 1. Înalta Autoritate : organ independent de execu ție, instituit cu principalele puteri de decizie , ale cărei hotărâri erau direct aplicabile pe teritoriul statelor membre, atât statelor cât și întreprinderilor din sectoarele c ărbunelui și oțelului; 2. Consiliul Special de Mini ștrii: organ interguvernamental, compus din reprezentanți ai statelor, care urm ărea ca Înalta Autoritate să acționeze în strâns ă legătură cu guvernele na ționale; 3. Adunarea Comună: care exercita controlul politic asupra Înaltei Autorităț i; 4. Curtea de Justiț ie: care asigura aplicarea normelor de drept în interiorul Comunit ății, prin organizare și competen țe. CECO era responsabil de:  orientarea politicii de investi ții în domeniul c ărbunelui și oțelului;  stabilirea unor contribu ții financiare obligatorii pentru întreprinderile din domeniu. CECO a reprezentat prima experien ță de integrare printr-o organiza ție regională, în cadrul c ăreia institu ții suprana ționale erau dotate cu o veritabilă putere normativ ă, cu efecte în ordinea intern ă a statelor membre. Tratatul de instituire a CECO a fost încheiat pentru o perioad ă de 50 de ani și a încetat să mai produc ă efecte la data de 23 iulie 2002. Din motive de securitate juridic ă, s-a decis rezolvarea acestei probleme într-un protocol, anexat Tratatului de la Nisa din decembrie 2000. Potrivit art.1, par.1 din Protocolul asupra consecin țelor financiare ale expiră rii Tratatului de instituire a CECO și a Fondului de cercetare pentru c ărbune și oțel, anexat Tratatului de constituire a Comunit ății Europene142, „toate bunurile și obligațiile CECO, a șa cum se găsesc ele la data de 23 iulie 2002, sunt transferate Comunit ății Europene, începând cu data de 24 iulie 2002”. Cele șapte misiuni importante ale Tratatul de înfiin țare a CECO, conform termenilor, sunt: 1. să susțină promovarea schimburilor între țările membre; 142 Adoptat la Nisa, în anul 2000 ș i care a intrat în vigoare la data de 24 iulie 2002 – art.4 din Protocol. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 191 2. să vegheze la aprovizionarea regulat ă a Pieței Comune; 3. să modernizeze produc ția; 4. să asigure în mod egal utilizatorilor accesul la sursele de produc ție; 5. să amelioreze condi țiile de munc ă și de viață în aceste dou ă sectoare; 6. să se străduiască din toate puterile s ă obțină cele mai sc ăzute prețuri, fără să modifice calitatea produselor; 7. să exploateze ra țional zăcămintele pentru a evita epuizarea lor. Rezultatele spectaculoase ob ținute au constituit un succes și au justificat continuarea experienț ei. Fă când o scurt ă analiză putem observa c ă: – din punct de vedere juridic, CECO a permis garantarea unei concuren țe cu tarife rezonabile și s-a opus tuturor în țelegerilor sau comasă rilor abuzive; – din punct de vedere economic, ea a contribuit, pân ă în 1958, la dezvoltarea producției de cărbune, mai ales în Franța și Luxemburg; – din punct de vedere tehnic, CECO a pa rticipat la modernizarea industriei siderurgice prin favorizarea implant ării unor unit ăți de produc ție pe litoral (faimoasa “siderurgie pe apă ” la Dunkerque, Anvers, Rotterdam sau Hamburg); – pe plan social, o bun ă parte dintre mineri și-au putut pă stra locurile de muncă sau au putut beneficia de sus ținere în reconversia profesională . 2. PROIECTUL COMUNIT ĂȚII EUROPEANE DE AP ĂRARE (CEA) Succesul primului pas al integr ării europene demarat o dată cu discursul lui Robert Schuman, din 9 mai 1950, pentru constituirea Comunit ății Europene a Cărbunelui și Oțelului a demonstrat c ă este un proiect func țional care se poate extinde în alte domenii. Pericolul amenin țării sovietice, și agravarea tensiunii interna ționale provocate de ră zboiul din Coreea, i-au determinat pe europeni s ă inițieze procesul de integrare în domeniul ap ărării. În acela și timp, alia ții din Europa Occidental ă, și-au exprimat reticențele față de pozi ția SUA privind necesitatea înarm ării Germaniei. Fran ța se opunea reconstituirii un ei armate germane na ționale, fapt pentru care a propus crearea unei Armate Europene între membrii CECO. Acest proiect putea duce la accelerarea Adrian Filip procesului construcției europene, având în vedere faptul c ă o Armat ă european ă, nu putea fi conceput ă fără o comunitate politic ă la nivel european. Pentru René Pleven și Jean Monnet este imperativ s ă se răspundă preocup ării americanilor de a permite Germaniei s ă participe la efortul de apă rare occidentală , însă fără a pune în pericol proiectul de înfiin țare a Comunit ății Cărbunelui și Oțelului. Guvernul francez refuză reînarmarea unilateral ă a Germaniei și nu concepe redobândirea unei suveranit ăți militare a Bonnului decât în cadrul unei organiza ții comune. Propunerea francez ă face obiectul unei negocieri ini țiate la Paris pe 15 februarie 1951. Tratatul care instituie Comunitatea European ă de Apărare (CEA) este semnat de cele șase state membre ale CECO, la 28 mai 1952. 2.1. Eșecul unei CECO în domeniul Ap ărării Clasa politic ă franceză se divizeaz ă însă profund în momentul în care Adunarea Națională lansează apelul de semnare a tratatului. Tr atatul asupra CEA este adoptat de către Adunarea Na țională , la 30 august 1954, dar disputa dintre adep ții și adversarii proiectului au creat tensiuni puternice în sânul fiec ărei forma țiuni politice. Acestor controverse li se atribuie lipsa, în viitoarele tratate ale Euratomului și ale Comunit ății Economice Europene, a unor organe execut ive puternice de tipul Înaltei Autorit ăți a CECO143. Comunitatea European ă de Apărare a creat o bre șă între cei ce sperau în integrarea politic ă a Europei și cei care optau pentru sus ținerea st ării de fapt sau cel mult într-o „Europ ă a patriilor“ de tip confederal. Ca prim reflux al ideii europene dup ă război, eșecul Comunit ății Europene de Apărare atrage dup ă sine mai multe consecin țe. În primul rând, un recul momentan al influenței franceze, ini țiativa revenind unor reprezentanți ai Beneluxului, precum P.H. Spaak și J. Beyen. La Messina, 39 la 1 iunie 1955, cele ș ase state adopt ă principiul unei noi comunit ăți fondate pe o pia ță comună industrial ă. În al doilea rând, o renun țare temporară a obiectivului unei „federa ții europene“ cuprins în declara ția Schuman, ce nu e reținut în noul text al tratatului. 143 Maurice Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dun ării, Omegapres, Bucure ști, 1991, p. 75-80. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 193 Comunitatea European ă pentru Ap ărare (CEA) a fost solu ția propus ă în 24 oct. 1950 în fa ța Adunării Naționale de Primul Ministru francez, René Pleven, ca r ăspuns la cererea SUA de reînarmare a Germaniei Federale cu scopul de a înt ări apărarea Europei de Vest împotriva unui eventual atac sovietic. Planul Pleven , care stătea la baza înființării Comunit ății Europene de Ap ărare, prevedea crearea unei armate europene integrată la nivelul Corpurilor de Armat ă, care trebuia plasat ă sub o comand ă comună . Această armată urma să fie plasat ă sub autoritatea unui ministru european al Ap ărării, numit de guvernele na țional, asistat de un Consiliu de Mini ștri și responsabil în fa ța unei Adun ări Europene. Consiliul Nord Atlantic ia act de propunerea francez ă și propune dou ă negocieri simultane:  prima va reuni, la castelul din Petesburg, în apropiere de Bonn, Înal ții Comisari ai celor trei p uteri occidentale de ocupa ție (SUA, Fran ța și Marea Britanie) și reprezentanții guvernului RFG, în scopul definirii particip ării militare germane la NATO și al stabilirii garan țiilor ce trebuiau impuse Germaniei;  a doua a avut loc la Paris, în vederea stabilir ii principiilor de reglementare a constituirii unei armate europene . Doar Italia, Belgia, Luxemburg și Germania Federal ă vor accepta s ă participe la conferința privind proiectul francez. Marea Britanie, Olanda (care se vor al ătura ulterior celor „Cinci”), Danemarca și Norvegia nu au trimis decât observatori, la fel ca SUA și Canada. Principiile de bază ale organizației, (ar fi trebuit să fie cea de-a doua comunitate european ă: Comunitatea European ă pentru Ap ărare – CEA), erau:  caracterul suprana țional, dat de existen ța instituțiilor comune și a bugetului comun;  caracterul să u exclusiv defensiv, manifestat ca o garan ție mutual ă contra unei agresiuni;  non-discriminarea între membri;  principiul integr ării europene în materie de ap ărare. Acest ultim punct era cel mai important și cel mai delicat deoarece pân ă la CEA, o coaliție grupa armate, care ră mâneau na ționale în esen ța lor, în timp ce integrarea, conducea automat la ideea unei puteri politice suprana ționale. Armata nu exist ă decât pentru a servi și apăr a u n s t a t , î n t i m p c e o a r m a t ă federală este în slujba unui stat federal care, – la momentul respectiv , nu exista în Europa. Adrian Filip Tratatul de instituire a CEA era un proiect ambi țios, o replic ă fidelă a Tratatului CECO. Acesta încerca s ă creeze o organiza ție supranațional ă ce ar fi trebuit s ă conțină o Comisie , un Consiliu de Mini ștri, o Curte de Justiț ie și o Adunare Parlamentar ă. Trupele europene erau direct subordonate unei autorităț i militare europene dotate cu puteri proprii, ale c ărei competen țe le reproduce în plan m i l i t a r p e c e l e a l e Înaltei Autorităț i a CECO . Teama de pericolul comunist i-a f ăcut pe americani s ă propună acceptarea înarmării Germaniei pentru a se ap ăra împotriva unei eventuale agresiuni din partea Uniunii Sovietice. Francezii se simt ei înș iși amenința ți și duși de istorie spre un destin fatal. Reac ția lor se concretizeaz ă în planul Pleven. La 25 mai 1950, declan șarea ostilit ăților în Coreea agraveaz ă războiul rece. Statele Unite fac presiuni pentru ca Germania de Vest să fie repede reînarmat ă. Ostilă renașterii u nei armate germane necontrolate, Fran ța propune integrarea acesteia într-o armată european ă, în urma declarației pre ședintelui Consiliului, René Pleven, din 24 octombrie 1950. Un rol important revine și de aceast ă dată lui Jean Monnet, care se adreseaz ă lui René Pleven, pre ședintele Consiliului Europei, pentru a-l convinge de necesitatea unei decizii urgente și constructive pentru a crea un front comun european de ap ărare. Planul Pleven cuprindea propunerea de a înfiin ța, o armat ă european ă, sub conducerea unei autorit ăți europene politice și militare unice. Rene Pleven Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 195 Statele trebuiau s ă plaseze sub autoritatea noii Comunit ăți, esențialul politicii lor de apărare și să nu pă streze sub autoritate na țională decât for țe limitate. Schema instituțional ă corespundea celei a CECO:  un organ independent, Comisariatul ;  un organ interguvernamental (puterea de decizie) – Consiliul de Mini ștri;  o Adunare Comun ă;  o Curte de Justiț ie. Aceleaș i șase țări care au semnat Tratatul CECO semneaz ă l a P a r i s , p e 2 7 ma i 1952, Tratatul de con stituire a Comunit ății Europene de Ap ărare (CEA). Îns ă dorința de a constitui o armat ă european ă s-a dovedit a fi prematur ă și a dă unat unirii Europei. În final parlamentul francez s-a opus înființă ri Comunit ății Europene de Ap ărare. 2.2. Tentativa de creare a unei Comunit ăți Politice (CP) pentru completarea CEA Având în vedere c ă o comunitate militar ă nu ar fi avut un sens f ără o colaborare similară în plan politic, în septembrie 1952 se elaboreaz ă și un proiect de tratat pentru instituirea unei Comunit ății Europene Politice , – organiza ție cu caracter general, ce ar fi trebuit ca în doi ani s ă absoarbă CECO și să asigure subordonarea puterii militare fa ță de puterea politic ă. Era însă prea devreme pentru astfel de proiecte. De și Tratatul asupra CEA apucase deja s ă fie ratificat de cinci state, circumstan țele istorice se schimb ă. Moare Stalin, se încheie ră zboiul din Coreea și are loc drama francez ă de la Dien-Bien Phu144, astfel încât factorul de coeziune reprezentat de presiunea extern ă se diminueaz ă. În aceste condi ții, CEA a murit înainte de a se na ște, prin lovitura de grație dat ă chiar de Franța care ini țiase acest proiect (Proiectul Pleven) în 1954, când Adunarea Na țională respinge ratificarea Tratatului cu o majoritate de 55 voturi. 144 În mai 1954, armata vietnamez ă a învins armata francez ă în apropierea localit ății Dien-Bien Phu într-un r ăzboi considerat ideologic, între for țele democratice ș i cele populare/comuniste. Adrian Filip 3. CREAREA UNIUNII EURO PEI OCCIDENTALE (UEO) Eșecul CEA a favorizat însă crearea Uniunii Europei Occidentale (UEO), prin acordurile de la Paris din octombrie 1954 (pe baza Tratatului de la Bruxelles al Uniunii Occidentale din 1948). Acesta a permis aderarea, în mai 1955, a RFG la NATO ș i a lăsat să se înțeleagă faptul c ă, pentru relansarea construc ției europene, era necesară o întoarcere la concep ția inițială a unor comunit ăți economice, conform celebre expresii a lui Ernst B. Haas: „cine începe cu un tarif vamal comun va sfâr și cu o armată comună”. Șirul implica țiilor logice sunt: tarif vamal comun – politic ă comercial ă comună – politică externă comună – politic ă de apărare comună – armată comună. Controverselor între federali ști și naționali ști din cadrul acestui organism li se atribuie lipsa în viitoarele tratate ale Comunit ății Europene a Energiei Atomice (Euratom) și ale Comunit ății Economice Europene a unor organe executive puternice de tipul Înaltei Autorit ăți a CECO. Comunitate European ă a Apărării (CEA) s-a soldat cu un e șec general ș i a creat o breșă puternică între cei ce sperau în integrarea politic ă a Europei ș i cei care optau pentru menținerea st ării de fapt sau cel mult într-o „Europ ă a patriilor” de tip confederal. Această primă etapă a construcției europene ne permite s ă preciză m factorii care au stat la baza procesului de integrare: men ținerea p ăcii și stabilității pe continentul european, teama de pericolul reprez entat de comunismul din Est, dorin ța statelor vest- europene de a se desprinde de dependen ța american ă și de a-ș i recăpăta locul pierdut pe scena politic ă și economic ă internațională. Două cauze principale par a fi determinante în e șecurile înregistrate: contradic ția existent ă între federali ști și naționaliști și încercarea de a unifica țările europene pe baze politice. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 197 Adrian Filip CURSUL al VIII-lea PLANUL LUI PAUL HENRI SPAAK DE ÎNFIIN ȚARE A COMUNITAT ĂȚII EUR OPENE A ENERGIEI ATOMICE (EURATOM) ȘI A COMUNIT ĂȚII ECONOMICE EUROPENE Conț inut 1. EUROPA DE LA COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ȘI OȚ ELULUI, LA ÎNFIIN ȚAREA COMUNIT ĂȚILOR EUROPENE 2. PRIMUL PROIECT AL UNEI CONSTIU ȚII EUROPENE CONCEPUT DE HEINRICH VON BRENTANO Ș I HENRI SPAAK 3. A DOUA ETAP Ă A CONSTRUCȚ IEI EUROPENE 4. ÎNFIINȚAREA COMUNIT ĂȚII ECONOMICE EUROPENE (CEE) 5. ÎNFIINȚAREA COMUNIT ĂȚII EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE (CEEA) 6. ASOCIAȚIA EUROPEANĂ A LIBERULUI SCHIMB (EFTA): 1960 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 199 1 . E U R O P A D E L A C O M U N I T A T E A E U R O P E A N Ă A CĂRBUNELUI ȘI OȚELULUI, LA ÎNFIIN ȚAREA COMUNIT ĂȚILOR EUROPENE În anii ’50 ai secolului trecut a ap ărut noțiunea de „comunitate/communauté”, în sensul de entitate a țărilor fondatoare, care pentru unii con ținea elemente de integrare, iar pentru alții avea un sens funcțional. Mai târziu s-a ajuns la un consens, conform căruia „formarea Comunit ății” este de fapt un proces care se nume ște „integrare ˮ. După 1990, sa utilizat no țiunea de “unificare” întrucât procesul european a evoluat spre un sistem mult mai legat, cu o Pia ță comună, un sistem vamal comun, instituții comune, toate având la bază valori europene comune. În anii ’50 ai secolului trecut, inte grarea reprezinta “varianta moderat ă”, pe când unificarea ar fi urmat s ă fie “perspectiva radical ă”. Tratatul de instituire a Comunit ății Europene a Ap ărării (CEA) – 3 0 m a i 1 9 5 2 – , s c h i țează structurile de baz ă ale viitoarei Comunit ăți federale sau confederale și îi încredin țează acesteia sarcina de a constitui o Adunare Consultativ ă care să fie responsabile cu stabilirea liniilor definitorii ale Comunit ății de Ap ărare (CEA). Pe lâng ă aceste sarcini, Adunarea Consultativ ă după înființare, a mai propus Adun ării CECO s ă coopteze încă nouă state în aceast ă comunitate ș i să înceapă ela borarea unui proiect de tratat prin care să fie instituită o Comunitate Politic ă European ă. Adrian Filip Bustul lui Paul-Henri Spaak145 (1899-1972) element al Monumentului Părinților fondatori ai Uniunii Europene din Parcul Her ăstrău din București În alocuțiunea sa rostit ă în fața Adunării Consultative prezidat ă de Paul-Henri Spaak, la 09 mai 1953, Georges Bidault, pre ședinte al Consiliului Special de Mini ștrii al CECO, a exprimat într-o formul ă foarte concis ă situația și viitorul Europei: „Am avut ini țiativa de a crea o Europ ă. Am vrut s ă fie la frontierele geografiei. Aici, la Strasbourg, am acceptat-o la frontierele libert ății. La ora actual ă, fără a lua în calcul c ă aceste limite pot fi durabile, începem crearea sa la frontierele voin țeiˮ.146 Pentru Coudenhove-Kalergi, construirea Pan-Europei presupunea identificarea precisă a adversarilor și aliaților. Deși geografic parte a Europei, Rusia comunist ă nu era parte a spiritualit ății europene: „Bolșevismul a zguduit din r ădăcini civiliza ția european ă importată de Petru cel Mare și urmașii săi. Promotorii ei au fost alunga ți sau lichidați”, de aceea „frontiera oriental ă a Europei cu Rusi a constituie totodat ă limita orientală a comunit ății culturale europene.” 145 Paul-Henri Spaak (n. 25 ianuarie 1899 – d. 31 iulie 1972) a fost un om politic și de stat belgian. După 1935, Spaak a de ținut numeroase posturi în guver nele belgiene, iar între 1938 și 1949 a fost aproape continuu, ministru de externe. De asemenea, a fost Prim-ministru (1938-1939, 1946, 1947- 1948). Paul-Henri Spaak devi ne o personalitate interna țională în 1946, ca prim pre ședinte al Adun ării Națiunilor Unite, ocupând apoi func ți a d e s e c r e t a r g e n e r a l a l N A T O ( 1 9 5 7 – 1 9 6 1 ) . Î n t o a t e p o s t u r i l e deținute, na ționale ori interna ționale, Spaak a sus ținut unificarea politic ă și economic ă a Europei occidentale. Între 1952 ș i 1953, a condus Adunarea Generală a Comunit ății Europene a C ărbunelui și Oțelului. În 1955, la conferin ța de la Messina, a liderilor europeni, a fost desemnat s ă prezideze comitetul de pregă tire a unui raport de creare a pie ței comune europene. Acest a șa- numit Raport Spaak a condus la semnarea, în martie 1957 , a Tratatului pentru înfiin țarea Comunit ății Economice Europene. Ca omagiu pentru contribu ția sa la fondarea Uniunii Europene, bustul să u a fost inclus printre cele 12 busturi de oameni politici reunite în Monumentul p ărinților fondatori ai Uniunii Europene, inaugurat la București, la 9 mai 2006, de Ziua Europei, pe Insula Trandafirilor din Parcul Her ăstrău. 146 Georges Bidault, Adunarea ad-hoc, Rapport de la Commission constitutionelle , Paris, 20.12.1952, pag.7. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 201 După terminarea celui de Al Doilea R ăzboi Mondial schimb ările se deruleaz ă în Europa cu o vitez ă foarte mare în planul construc ției europene. Într-o scurt ă perioadă de timp are loc Congresul de la Haga din 1948, – unde s-au discutat modalit ățile de unificare a Europei -, urmate de Declara ția lui Robert Schuman din 1950 – privind înființarea CECO -, continuate cu Proiectul de tratat al Adun ării ad-hoc din 1953, unde cele șase țări europene membre CECO, au discutat despre instituirea unei Constitu ții Europene, tratat, care nu s-a înfă ptuit în final, pentru c ă nu erau constituite elementele de bază pe care s ă se așeze o constituție european ă, cum de altfel nu sunt constituite nici până în ziua de ast ăzi. 2. PRIMUL PROIECT AL UNEI CONSTITUȚ II EUROPENE FEDERALE ÎNTOCMITE DE PAUL-HENRI SPAAK ȘI HEINRICH VON BRENTANO ÎN 1953147 Lettre de Paul-Henri Spaak et de Heinrich von Brentano à Alcide de Gasperi (24 juin 1953) Monsieur le Président148, Comitetul constitu țional al Adun ării Ad hoc a organizat o ședință de lucru la Strasbourg pe 23 iunie, domnul P.H. Spaak, preș edintele Adunării ad hoc, a participat la aceast ă ședință. După un schimb de opinii cu privire la starea actual ă de lucru asupra proiectului de tratat, Comisia Constitu țională a solicitat celor doi subsemna ți să facă următoarea comunicare c ătre cei șase miniș tri de externe care se întâlnesc în Consiliul de Mini ștri: 1) Rezoluț ia celor șase mini ștri de externe din 10 septembrie 1952 a fost considerat ă, atât de Adunarea comun ă, cât ș i de Adunarea Consultativă a Consiliului Europei, ca un pas decisiv c ătre integrarea 147 https://www.cvce.eu/obj/lettre_de_paul_henri_spaa k_et_de_heinrich_von_brentano_a_alcide_de_g asperi_24_juin_1953-fr-4fec67f4-23ad-4a15-9b22-b7 dabdc96c8f.html 148 Archives historiques du Conseil de l’Europe – Historical archives of the Council of Europe, Strasbourg. Commission constitutionnelle de la Comm unauté politique européenne, 03432, Volume 1, 1952. Copyright: (c) Archives hist oriques du Conseil de l’Europe Adrian Filip european ă. Cele două adunări au salutat această abordare. Adunarea ad-hoc s-a întrunit f ără întârziere și a înfiin țat o Comisie Constitu țională care ș i-a preluat imediat func ția. Adunarea ad hoc și comitetul acesteia au împ ărtăș it opiniile celor șase mini ștri de externe cu privire la importan ța politică și la urgen ța sarcinii care le-a fost atribuită. Consecin ța acestei condamnă ri comune a fost că , în ciuda tuturor dificult ăților care au ap ărut, Adunarea ad hoc a putut s ă își finalizeze activitatea în termenul stabilit și să livreze, la 10 martie 1953, proiectul de tratat al Comunit ății Europene pentru șase mini ștri de afaceri externe. … 5) Comisia Constitu țională consider ă necesar ă sublinierea importanț ei extraordinare a problemei integr ării europene. Acesta îndeamnă Consiliul Mini ștrilor să continue f ără întârzie re calea deschisă prin rezolu ția pe care, cu o viziune clar ă pentru viitor, cei șase miniștri de externe au adoptat-o la 10 septembrie 1952. Făcând aceste sugestii, Comisia Constitu țională răspunde la rezoluț ia adoptat ă în unanimitate la 10 martie de Adunarea ad hoc și în temeiul c ăreia Comisia este responsabil ă pentru monitorizarea activității guvernamentale referitoare la proiect și raportarea la adunare cu privire la ad hoc, în timp util, cu privire la evolu ția lucrărilor.Nous vous prions d’agréer, Monsieur le Président, l’expression de notre haute considération. H. von Brentano Président de la Commission constitutionnelle P. H. Spaak Président de l’Assemblée ad hoc Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 203 În 1953, Paul-Henri Spaak și Heinrich von Brentano au elaborat o prim ă constituție pentru Uniunea European ă. „Încă de pe atunci prev ăzuseră o dublă aderare: cu drepturi depline sau ca stat asociat, dup ă cum statele doresc s ă participe la toate domeniile politice ale Uniunii ori, asemenea Norvegiei și Elveției de astăzi (1953), s ă se limiteze în principiu doar la pia ța internă. Aderarea cu drepturi depline la Uniune implic ă participarea la toate domeniile politice, la uniunea economic ă și monetar ă, și implicit, la moneda euro (cu condi ția ca ț ara respectiv ă să îndeplineasc ă toate cerin țele necesare), dar și o colaborare obligatorie pe plan intern, în domeniile apărării și justiției. Un membru cu drepturi depline trebuie să aibă acces la ever closer union, care, în cele din urm ă, va duce la o uniune federală.“149 Această prevedere constitu țională făcută în 1953, este mai actual ă ca oricând, în condițiile în care Uniunea European ă de astăzi se confruntă c u u n v a l d e e u r o scepticism, cu un val de na ționalism exacerbat. Dac ă n e a d u c e m a m i n t e d e p o z i țiile Marii Britanii, nu este posibil s ă te retragi ca țară membră UE dintr-o serie întreag ă de domenii politice, dar s ă soliciți totuși dreptul de a lua decizii cu privire la ele. Situa ția de până în anul 2019 le permitea parlamentarilor britanici s ă voteze ca membrii cu drepturi depline cu privire la unele legi care nu se aplicau din start în Marea Britanie. 3. A DOUA ETAP Ă A CONSTRUC ȚIEI EUROPENE A doua etap ă a construcției europene, cuprinde perioada cuprins ă între intrarea în vigoare a Tratatului CECO (Tratatul de la Paris) și înființarea urm ătoarelor două Comunităț ii Europene: Comunitatea Economic ă European ă (CEE) și Comunitatea European ă a Energiei Atomice prin instituirea celor dou ă Tratate de la Roma din 1957. Prin eșecul Comunit ății Europene a Apă rării (CEA) (1954), tentativele de unificare european ă au suferit un puternic recul. Europa a trecut printr-un dificil 149 Guy Verhofstadt, Suferința Europei și redescoperirea idealului , Editura Comunicare.ro, București, 2019, pag.280-281. Adrian Filip moment în care „politica intern ă a ucis politica european ăˮ150. După u n a n d e resemnare, în iunie 1955 mini ștrii de externe ai statelor membre ale CECO puneau din nou în discu ție crearea unei Europei unite, con știenți că era în interesul țărilor lor ca procesul început o dat ă cu înfiin țarea CECO, s ă fie continuat. Dacă ar fi să enumer ăm premisele continu ării construc ției europene, dictate de interesele fiec ărui stat, am putea spune că pentru Republica Federal ă Germania participarea la aceast ă operă de unificare echivala din pu nct de vedere politic cu o reintegrare în comunitatea na țiunilor, iar din punct de vedere economic, în calitate de țară exportatoare, Germania era (ș i rămâne) tributar ă piețelor europene, astfel încât prin crearea unei Comunit ăți Economice Europene care s ă unifice o bun ă parte din aceste pie țe, dependen ța Germaniei fa ță de exterior devenea mult mai pu țin preocupant ă. Pentru Fran ța, integrarea Germaniei era expresia politic ă a voinței sale de reconciliere și a aspira ției pentru o pace durabilă în Europa. În ceea ce prive ște propria sa dezvoltare, apartenența la Comunitatea Economic ă Euro pean ă, îi permitea s ă accelereze acest proces, iar apariția unui vast spa țiu economic comun deschidea noi piețe de desfacere pentru produsele sale agricole, de natur ă să asigure vitalitatea acestui sector. În ceea ce prive ște Belgia, dependența sa economic ă de comerțul exterior o f ăcea la fel de tributar ă, ca și Germania, față de existenț a unor pie țe sigure de export. Interesul pentru o interpenetrare economic ă era cu atât mai mare în anii ’50 cu cât economia belgiană se baza atunci aproape exclusiv pe industria c ărbunelui și oțelului. Crearea unei pie țe interne europene avea deci, și pentru aceast ă țară, o importan ță aparte nu doar pe termen scurt ci, mai ales, pentru crearea și dezvoltarea unor noi sectoare industriale. Italia, care f ăcuse deja cu succes eforturi de industrializare, era și ea interesată de posibilit ățile de cre ștere economică oferite de o pia ță europeană comună , sperând totodată să poată obține credite pentru dezvoltarea regi unilor sale defavorizate din sud și să reducă astfel rata ridicat ă a șomajului. 150 Armand Colin, La Querelle, de la CED , Paris, 1956, pag. 57, apaud, Dusan Sidjanski, Viitorul federalist al Europei , București, Editura Polirom, 2010, pag. 50 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 205 La rândul s ău, Olanda realiza că o participare la opera de unificare European ă va da un nou impuls eforturilor sale de industrializare. Având porturi maritime importante și o infrastructur ă corespunz ătoare, ea vedea astfel deschizându-i-se noi posibilități în domeniul transporturilor de m ărfuri în Europa, sector în care de ținea deja un loc avansat. Cât despre Luxemburg, care datorit ă poziției sale geografice suferise de-a lungul istoriei consecințele rivalit ăților dintre na țiunile mari, el vedea în politica de unificare european ă un mijloc de garantare a intere selor sale politice, economice și sociale. Jean Monnet Jean Monnet, realizează faptul că puterea sa de ac țiune era limitat ă de atribu țiile oficiale din cadrul CECO, a șa că își dă demisia, pentru a fi liber s ă inițieze o puternic ă acțiune pentru relansarea integr ării europene. La 13 oct. 1955, acesta a creat Comitetul pentru ac țiune a Statelor Unite ale Europei. 3.1. Relansarea comunitar ă O nouă etapă a construcției europene începe în 1955 prin ini țiativa lui Jean Monnet de constituire a unui Comitet de ac țiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei . Monnet pleca de la convingerea conform c ăreia, simpla cooperare între state suverane nu mai este suficientă și se impunea ca acestea s ă delege o parte din puterea lor, unor institu ții federale europene. În acela și timp, unitatea politic ă depindea de realizarea efectiv ă a uniunii economice. După eșecul din 1954 al planurilor ambi țioase de creare a unei Comunit ăți Europene de Ap ărare și, în strâns ă legătură cu aceasta, a unei Comunit ăți Politice Europene, adică al unei cooperă ri la nivel suprana țional într-un domeniu extrem de sensibil ș i de politizat, s-a pus întrebarea: „și acum ce ar trebui s ă mai facem ˮ? Adrian Filip Prin neratificare adopt ării proiectului Comunit ății Europene a Apă rării, tocmai de că tre Parlamentul francez, nu se mai putea pune problema ca guvernul francez s ă facă o nouă propunere unional ă, așa că , Jean Monnet s-a orientat spre Paul-Henri Spaak, ministrul de externe al Belgiei s ă preia ini țiativa oficial ă. El a propus guvernelor europene s ă extindă competen țele CECO spre domeniul transporturilor și al energiei atomice. În acela și timp, mini ștrii de externe ai statelor Benelux au redactat un memorandum prin care au fost dezvoltate propunerile lui Monnet și Beyen – ministrul de externe al Olandei, un înfocat unionist -, propunând planuri sectoriale pentru transporturi, energie și înființarea unei Pie țe Comune generale. Accentul se punea pe înființarea unei autorit ăți comune europene independente care să dispună de puteri lărgite. Franța era neîncreză toare într-o Pia ță Comună , datorită mentalit ății naționaliste franceze, dar sim țindu-se vinovat ă pentru e șecul proiectului CEA și înghețarea uniunii politice, accept ă ca o compensa ție față de europeni, propunerile memorandumului miniștrilor Benelux. 4. NEGOCIERILE STATELOR MEMBRE ÎN CECO PENTRU EXTINDEREA COOPER ĂRII ȘI PE ALTE PLANURI Având în vedere reu șita CECO, mini ștrii de externe ai celor șase țări fondatoare au optat pentru continuarea tratativelor de unificare european ă în domeniul economic, unde pasiunile na ționale erau mai pu țin intense. Belgia, Olanda ș i Luxemburg au adoptat un memorandum vizând instituirea unei Comunităț i Economice Europene având la bază o uniune vamal ă și o piață comună . Inițiativa i-a apar ținut ministrului belgian al afacerilor externe Paul Henri Spaak, un federalist convins. Benelux urm ărea extinderea experien ței reușite a pie ței comune a c ărbunelui și oțelului și avansarea către o piață comună generalizat ă prin suprimarea progresiv ă a restricțiilor cantitative și a taxelor de vamă . Examinarea acestui memorandum a reprezentat originea Conferin ței de la Messina. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 207 4.1. Conferin ța de la Messina – 1955 Ministrul italian al afacerilor externe a convocat o reuniune a mini ștrilor afacerilor externe din statele membre CECO, care a devenit în termenii rela țiilor internaționale Conferin ța de la Messina (1-3 iunie 1955) și care a reprezentat o încercare de dep ășire a crizei determinate de neratificarea Tratatului privind Comunitatea Europeană de Apărare. Conferin ța a s-a finalizat ca un act de voin ță a statelor membre de a avansa c ătre o integrare economic ă, atât sectorial ă cât și globală. Unitatea european ă era o condi ție indispensabil ă ca întreprinderile s ă beneficieze de o pia ță interioar ă specifică potențialului lor și care s ă le garanteze capacitatea de concuren ță în raport cu întreprinderile str ăine. Conferin ța de la Messina (1-3 iunie 1955)151 Miniștrii afacerilor externe ai țărilor membre decid constituirea unui comitet pe care-l îns ărcinează cu elaborarea unor propuneri concrete în privin ța unei integr ări sectoriale în domeniul energiei atomice și a unei integr ări economice europene. Ideea tatonării simultane a celor dou ă domenii apar ține lui Monnet. Lucr ările comitetului se vor desfășura sub coordonarea lui Spaak care urma s ă elaboreze la final un raport. 151 http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkur s2/etappe_2.htm accesat la 12.04.2016 Adrian Filip Statele europene au invitat și Marea Britanie s ă ia parte la dezbaterea privind cele două proiecte, îns ă aceasta s-a retras de la discu ții în noiembrie 1955, întrucât nu credea că planurile privind crearea unei zone de liber schimb erau realizabile. Palazzo Zanca din Messina, sediul principal al Conferinței152 4.2. Raportul Spaak – 1956 După u n a n d e r e f l e c ție și întâlniri cu exper ți, comitetul lui Spaak ajunge la concluzia utilit ății unei noi integră ri sectoriale și a unei pie țe comune generalizate. Spaak, î și prezint ă Raportul în aprilie 1956, raport care a stat la baza dificilelor negocieri, care urm ăreau echilibrarea a intereselor st atelor vest europene. Negocierea cea mai grea a fost cea dintre Germania și Franța. La Veneția, la 29 mai 1956, a avut loc o nou ă conferin ță a miniștrilor afacerilor externe din Fran ța, Germania, Italia și Benelux, raportul Spaak fiind baza sa de lucru. Negocierile au continuat la Bruxelles; s-au stabilit urm ătoare etapele ale construcției europene: o comunitate economică generală și o comunitate specializat ă a energiei atomice. 152 https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Municipio_di_messina.jpg , accesat la 07.12.2020 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 209 4.3. Semnarea Tratatelor de la Roma Toate aceste demersuri și negocieri au fost finalizate o dat ă cu la semnarea “Tratatelor de la Roma ”, la 25 martie 1957, în Palazzo dei Conservatori, din Piazza del Campidoglio (Pia ța Capitoliului) din Roma reprezentan ții a șase state (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda) semnau Tratatul pentru înfiin țarea Comunităț ii Economice Europene, Tratatul pentru înfiin țarea Comunităț ii Europene a Energiei Atomice (Euratom), Conven ția cu privire la unele instituții europene ș i mai multe declarații și protocoale. Toate acestea sunt cuprinse azi zub titulatura generic ă de „Tratatele de la Roma. Semnarea Tratatelor de la Roma Tratatele de la Roma au pus bazele Comunit ății Economice Europene (CEE) și ale Comunit ății Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) . Cele dou ă tratate au intrat în vigoare, după ce au fost ratificate de cele șase state membre, la 1 ianuarie 1958. Spre deos ebire de Tratatul CECO, Tratatele de la Roma au fost încheiate „pentru o perioad ă nelimitată ” (articolul 240 din Tratatul CEE și articolul 208 din Tratatul CEEA), ceea ce le confer ă un caracter aproape constituțional. Adrian Filip 5. TRATATUL DE LA ROMA PRIVIND INSTITUIREA COMUNIT ĂȚII ECONOMICE EUROPENE 5.1. Obiectivele Comunit ății Economice Europene Prin instituirea CEE și prin crearea pie ței comune sunt urm ărite două obiective. Primul urm ărește transformarea condițiilor economice în care se realizeaz ă schimburile și producția pe teritoriul Comunit ății. Cel de-al doilea, mai politic, face din CEE o contribu ție la construc ția funcțională a Europei politice și constituie un pas c ătre o unificare mai larg ă a Europei. În Preambul, semnatarii tratatului se declar ă: „- hotărâți să pună bazele unei uniuni tot mai strânse între popoarele europene; – deciși să asigure, printr-o acțiune comună , progresul economic și social al țărilor lor, prin eliminarea barierelor care divizeaz ă Europa; – propunându- și ca scop esen țial al eforturilor lor îmbună tățirea constantă a condițiilor de via ță și de munc ă ale popoarelor lor; – gata s ă recunoasc ă faptul c ă eliminarea obstacolelor existente necesită o acțiune concertat ă în vederea garantă rii unei extinderi stabile, a unor schimburi echilibrate și a unei concuren țe loiale; – preocupa ți să întărească unitatea economiilor lor ș i să asigure o dezvoltare armonioas ă prin reducerea decalajului dintre diferitele regiuni și a rămânerii în urm ă a zonelor defavorizate; – dornici s ă contribuie, prin intermediu l unei politici comerciale comune, la eliminarea treptată a restricțiilor din schimburile internaționale; – dispuș i să confirme solidaritatea dintre Europa și țările de peste mări și dorind s ă asigure dezvoltarea prosperit ății acestora, în conformitate cu principiile Cartei Organiza ției Națiunilor Unite; Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 211 – hotărâți să consolideze… pacea și libertatea ș i invitând și celelalte popoare ale Europei, care le împ ărtășesc idealul, s ă se alăture efortului lor…”. Intențiile lor s-au concretizat prin crearea unei pie țe comune, a unei uniuni vamale și prin elaborarea unor politici comune. 5.2. Finalit ățile Tratatului de la Roma privind CEE Tratatul de la Roma privind CEE definește un set de finalit ăți, printre care amintim:  eliminarea taxelor vamale și a restric țiilor cantitative la intrarea și ieș irea mărfurilor;  îndepărtarea obstacolelor din calea liberei circula ții a persoanelor, capitalurilor și serviciilor;  proceduri comune de coordonare a politicilor economice;  armonizarea legisla țiilor na ționale în domeniile acoperite de cele dou ă tratate. În timр се Trаtаtul instituind СЕСΟ аrе nаturа juridiсă а unui tr аtаt-lеgе, Trаtаtul instituind СЕЕ stаbilеștе саdrul în саrе instituțiil е сοmunitаrе аu са misiunе рrοmοvаrеа dеzvοltăr ii аrmοniοаsе а асtivitățilοr есοnοmiсе în а nsаmblul Сοmunităț ii, ο еxtindе rе сοntinuă și есhilibrа tă, ο stаbilitаtе mărită, ο сrеștеrе ассе ntuа tă а nivеlului dе viаță și rеlаții mаi s trânsе întrе stаtеlе mеmbrе . Асеstе рrеvеdеri аu саrасtе r gеnеrаl, сееа се însеаmnă сă nu рο t сrеа οbligаț ii juridiсе în mοd dirес t; imрοrtаnțа lοr сοnstând în асееа сă οriеntеаză intеrрrеtаrеа drерtului сοmunitа r în dirесț iа аtingеrii οbiесtivеlοr СЕЕ . Асе st аsресt еstе rеdаt dе Сurtеа dе Justițiе, саrе а сοnсluziοnаt: „Аrt. 2 аl Trа tаtului dеsсriе misiunеа СЕЕ . Οbiесti vеlе еnunțаtе dе асеаstă disрοzițiе sunt lе gаte dе еxistеnțа și funсțiοnаrеа Сοmunității, iа r rеаlizа rеа lοr trе buiе să fiе rеzultаtul stаbilirii рiеțеi сοmunе și а арrοрiеrii рrοgrеsivе а рοlitiсilοr есοnοmiсе а stаtеlοr mеmbrе , саrе sunt, dе аsеmеnеа, sсοрuri а сărοr rеаlizа rе сοnstituie οbiесt еsеnțiаl аl Trаtаtului. Асеstе οbiесtivе, саrе аu insрirаt înființаrеа Сοmunităț ii și, Adrian Filip îndеοsеbi, сеlе dе рrοmοvаrе și dеzvοltаrе аrmοniοаsă а асtivităț ilοr есοnοmiсе în а nsаmblul Сοmunității nu рοt аvеа са еfесt сrеаrеа dе οbligаții juridiсе în sаrсinа stаtеlοr mеmbre și niсi dе drер turi în fοlοsul раrtiсulаrilοr” . Рοtrivit Trаtаtului de institure al СЕЕ sе sрrijină, ре dе ο раrtе, ре ο рiаță сοmună și, ре dе аltă раrtе, ре арrοрiеrеа рrοgrеsivă а рοlitiсilοr есοnοmiсе. Trаtаtul nu сοnținе ο dеfinițiе реntru рiаțа сοmună; рrесizаrеа еstе, în să, rеаlizа tă dе сătrе Сurtеа dе Justițiе, саrе ο dеfinеștе са fiind un s раțiu есοnοmiс unifiсаt, liрsit dе οbstасοlе intеrnе, în са drul сăru iа vοr trе bui rеаlizаtе, în mοd рrοgrеsiv, uniunеа v аmаlă și uniunеа есοnοmiсă. Аrtiсοlul 3 al T СЕЕ stаbilеștе măsurilе ре саrе trеbuiе să lе аdοрtе instituț iilе реntru а rеаlizа οbiесtivеlе рrеvăzutе în аrt. 2. Аstfеl: • аrt. 3, lit. е ) sе rеfеră lа рοlitiса сοmună în dοmеniul trаnsрοrturilοr; • аrt. 3, lit. f) st аbilеște nесеsitаtеа аsigură rii l ibеrеi сοnсurеnțе; • аrt. 3, lit. i) рrеvеdе instituir еа Fοndului Sοсiаl Еurοреа n. Рοtrivit Сurții dе Justițiе, sрrе dеοsеbirе dе trаtаtеlе intеrnаțiοnаlе, Trаtаtul de instituire a l СЕЕ а rеаlizа t ο οrdinе juridiсă рrοрriе, intеgrаtă sistеmului juridiс аl stаtеlοr mеmbrе dе lа intrа rеа în vig οаrе а Trаtаtului și саrе sе imрunе jurisdiсțiilοr асеstοrа; instituind ο Сοmunitа tе ре durа tă nеlimitаtă, dοtаtă сu аtribuții рrοрrii, сu реrsοnаlitаtе juridiсă, сu ο сарасit аtе dе rерrеzеntаrе ре рlаn intеrnаțiοnаl și, mаi еxасt, сu рutеri rеаlе izvοrâtе din limit аrеа dе сοmреtеnțе sаu dintr-un tr аnsfеr dе аtribuții а lе s tаtеlοr сătrе Сοmunitа tе, асеstеа și-аu limitа t, сhiаr dасă în dοmеnii rеstrânsе, drерturilе lοr suvеrаnе și аu сrеаt, аstfеl, un s istеm dе drерt rеsοrtisаnțilοr și сhiаr lοr; аvând un izv οr аutοnοm, drерtului nă sсut din tr аtаt nu аr рutеа , dесi, în bаzа nаturii sаlе οriginаlе sресifiсе, să i sе οрună, ре саlе juridiсă, un tеxt intе rn, οriсаrе аr fi асе stа, fără са să-și рiаrdă саrасtе rul сοmunitа r și fără să sе рună рrοblеmа сhiаr а bаzеi juridiсе а Сοmunităț ii. Οbiесtivul Tr аtаtului СЕЕ , асеlа dе а institui ο рiаță сοmună а сărеi funсțiοnаrе intеrеsеаză, în mοd dirесt, justi țiаbilii Сοmu nității imрliсă fарtul сă Trаtаtul rерrеzintă mаi mult dесât un асοrd саrе сrееа ză οbligаții întrе stаtеlе сοntrас tаntе. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 213 5.3. Instituț iile Comunit ății Economice Europene Tratatul CEE creeaz ă instituții și mecanisme decizionale care permit exprimarea atât a intereselor na ționale, cât ș i a unei viziuni comunitare. Echilibrul institu țional are la bază un „triunghi” format din Comisia, Consiliul de Mini ștrii și Adunarea parlamentar ă, care colaboreaz ă între ele.  Comisia formuleaz ă propunerile;  Consiliul de Mini ștrii elaboreaz ă normele;  Adunarea parlamentar ă are un rol consultativ;  Curtea de justi ție care judeca spe țele specifice și urmărea respectarea tratatelor constitutive;  în plus, exist ă un alt organ care are un rol consultativ în cadrul procesului decizional, și anume Comitetul Economic și Social. Comisia , un colegiu independent de guvernele statelor membre, numit ă de către acestea printr-un acord comun, reprezint ă interesele comune. Aceasta de ține monopolul ini țiativei legislative și face propuneri de acte comunitare Consiliului de Mini ștri. Gardian al tratatelor, ea vegheaz ă la aplicarea acestora și a dreptului derivat. Comisia dispune, în acest sens, de numeroase mijloace pentru a controla statele membre și întreprinderile. În cadrul misiunii sale, Comisia dispune de putere executiv ă în vederea aplic ării politicil or comune. Consiliul de Mini ștri este compus din reprezentanți ai guvernelor statelor membre și deține cea mai mare parte a competen țelor decizionale. Acesta este asistat de Comitetul Reprezentan ților Permanen ți (COREPER), care îi preg ătește lucră rile și execută sarcinile care îi sunt atribuite. Adunarea Parlamentar ă (viitorul Parlament European), era în prim ă fază o instituție cu rol consultativ, care a devenit în timp o institu ție colegislativ ă alături de Consiliu de Mini ștrii, iar membrii s ăi nu erau ale și prin vot universal direct. Tratatul prevede, de asemenea, instituirea unei Curți de Justi ție. Adrian Filip Tratatul de la Roma privind înfiin țarea Comunit ății Economice Europene a urmărit:  promovarea dezvolt ării economice;  ridicarea nivelului de trai al oamenilor;  evitarea r ăzboiului ș i asigurarea p ăcii și libertății. Conform Acordului privind unele institu ții comune , semnat ș i intrat în vigoare în acela și timp cu Tratatele de la Roma, Adunarea Parlamentar ă și Curtea de Justiție sunt comune atât CEE cât și Euratom. Tratatul de instituire a Comunit ății Economice Europene cuprinde 240 de articole și este structurat în șase părți distincte, precedate de un Preambul.  prima parte este consacrat ă principiilor care sus țin instituirea CEE prin intermediul pie ței comune, a uniunii vamale și a politicilor comune;  a doua parte se refer ă la fundamentele Comunit ății. Aceasta cuprinde patru titluri consacrate liberei circula ții a m ărfurilor, agriculturii, liberei circula ții a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor ș i a transporturilor;  a treia parte se refer ă la politica Comunit ății și cuprinde patru titluri cu privire la regulile comune, la politica economic ă, l a politica social ă și la Banca European ă de Investi ții;  a patra parte este consacrat ă asocierii ță rilor și teritoriilor de peste m ări;  a cincea parte este consacrat ă instituțiilor Comunit ății, cu un prim titlu care se referă la dispozi țiile institu ționale și c u u n a l d o i l e a c a r e s e r e f e r ă la dispozi țiile financiare;  ultima parte a tratatului se refer ă la dispozi țiile generale și finale. Tratatul cuprinde, de asemenea, patru anexe referitoare la anumite pozi ții tarifare, la produse agricole, la tranzac ții invizibile și la ță rile și la teritoriile de peste mări. La tratat au fost anexate ș i douăsprezece protocoale. Primul se refer ă la statutul Băncii Europene de Investi ții, iar urm ătoarele la diferite pr obleme specifice unui anumit stat membru sau unui anumit prod us, precum uleiurile minerale, bananele, cafeaua verde. Au mai fost anexate la actul final și nouă declarații. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 215 6. TRATATUL DE LA ROMA PRIVIND INSTITUIREA COMUNIT ĂȚII EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE Tratatul de la Roma pr ivind Comunitatea European ă a Energiei Atomice semnat în acela și timp cu cel privind CEE (25 martie 1957-Roma) d ă prioritate dezvoltă rii energiei nucleare în scopuri pa șnice. 6.1. Obiectivele Comunit ății Europene a Energiei Atomice (Euratom) Euratom-ul avea urm ătoarele obiective principale:  transmiterea de cuno ștințe tehnice;  construirea de instala ții și echipamente speciale;  stabilirea unor norme de securitate obligatorii;  controlul paș nic al resurselor nucleare;  exercitarea dreptului de proprietate asupra materialelor fisionabile. Cele două tratate, au avut scopul de a crea o leg ătură cât mai strâns ă între națiunile Europei Occidentale. 6.2. Institu țiile Comunit ății Europene a Energiei Atomice În conformitate cu Tratatul de la Roma pentru instituirea Euratom, noua comunitate avea institu ții similare CEE, adic ă o Comisie ș i un Consiliu de Mini ștrii. Conform Acordului privind unele institu ții comune , semnat și intrat în vigoare în acelaș i timp cu Tratatele de la Roma, Adunarea Parlamentar ă și Curtea de Justi ție sunt comune Comunit ății Economice Europene și Euratom. 7. ÎNCERC ĂRILE BRITANICE DE SUBMINARE A COMUNIT ĂȚII ECONOMICE EUROPEANE Marea Britanie nu dorea s ă intre în Pia ța European ă deoarece accesul pe aceast ă piață nu era o prioritate imediată pentru exporturile britanice. În acelaș i timp Tariful Vamal Comun ar fi obligat-o s ă se separe de Commonwealth, fapt ce ie șea din orice discuție diplomatică sau economică . În acelaș i timp, Marea Britanie nu avea nicio Adrian Filip certitudine cu privire la viitorul și succesul Comunităț ii. Dacă în cazul înființă rii CECO a avut doar o pozi ție de scepticism, în cazul înfiin țării CEE ș i CEEA a f ăcut eforturi pentru a împiedica înfiin țarea acestora. 7.1. Încerc ările britanice de a crea o zon ă a liberului schimb Marea Britanie s-a apropiat de „Cei șase” (Fran ța, Germania, Italia, Benelux) prin semnarea Acordurilor de la Paris din 23 oct. 1954 și a Acordului de asociere la CECO , din 21 dec. 1954. Marea Britanie a fost invitat ă să participe la lucr ările Comitetului Spaak cu ocazia Conferin țe i d e l a M e s s i n a , î n s ă pe mă sură ce tratativele pentru înfiin țarea Euratom și a Uniunii Vamale au evoluat spre o form ă finală, aceasta s-a retras de la discuții, întrucât nu dorea s ă ralieze CEE sau CEEA. Mare a Britanie din momentul retragerii, a ac ționat împotriva uniunii economice a „celor șase” susținând faptul c ă aceștia doreau s ă dividă Organiza ția European ă pentru Cooperare Economic ă (OECE) înființată în 1948. Dup ă aprobarea Raportului Spaak – iulie 1956, OECE a decis crearea unui grup de lucru care s ă studieze raporturile dintre cei Șase și celelalte state din OECE. S-a creaat un consiliu condus de Mini stru britanic pentru Afaceri Europene – Reginald Maudling, pentru g ăsirea unor soluții de armonizare a diferendelor între cele două organizații economice europene (OECE și viitoarea CEE). Statele OECE au decis crearea unei zone a liberului schimb industrial dar nu ș i agricol și eliminarea treptat ă a barierelor vamale între state, care ar fi urmat s ă se desfășoare într-o perioad ă de tranziți e d e 1 5 a n i , î n t r e i e t a p e . C e i Șase nu au agreeat propunerile Comitetului Maudling deoarece nu ar mai fi existat în acest caz o disciplin ă impusă de un tarif comun și nu ar mai fi existat norme comune care s ă direcț ioneze Comunitatea spre o uniune economică . În acest caz Pia ța Comună s – a r f i d i z o l v a t î n t r – o m a r e z o n ă a liberului schimb format ă din cele 17 de state membre OECE, „ca o buc ățică de zahăr într-un ceai englezesc”. O dată cu întoarcerea la putere a generalului de Gaule, acesta a decis ca Fran ța să-și respecte toate tratatele semnate, subliniind faptul că zona liberului schimb propusă de OECE, nu era important ă pentru Fran ța și ar fi compromis garan țiile Tratatului de la Roma deja semnat și coeziunea ulterioar ă a celor Ș ase. Ca urmare a refuzului Fran ței de a alinia m ăsurile din interiorul OECE cu cele ale CEE, Marea Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 217 Britanie amenin ță cu ieșirea din OECE, NATO și cu retragerea trupelor din RFG. Cei Șase și-au men ținut solidaritatea refuzând propunerile și amenin țările britanice. 7.2. Înfiin țarea Asocia ției Europene a Liberului Schimb – (EFTA) Pentru a demonstra că Zona Lib erului Sch imb propus ă de partea britanică era valabilă, după un rund scurt de negocieri, a fost creat ă Asociația European ă a Liberului Schimb (EFTA) prin Conven ți a d e l a S t o c k o l m d i n 4 i a n . 1 9 6 0 . A c e a s t ă Conven ție includea șapte state: Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Danemarca, Elve ția, Austria, Portugalia; Finlanda, al ăturându-se în 1961. Efectul pozitiv al înfiin țării Asocia ției Europene a Liberului Schimb (EFTA) a fost acela de ai fi preg ătit pe cei opt pentru intrarea în CEE. Diferența dintre Zona liberului schimb – EFTA și Uniunea Vamal ă – CEE, const ă în relațiile cu țările terțe în raport cu Zona sau Comunitatea. În cazul Zonei fiecare stat avea libertatea de a stabili tarifele vamale cu fiecare din partenerii s ăi comerciali, pe când în CEE rela țiile vamale sunt stabilite uniform pt toate statele. La 9 aug. 1961 Marea Britanie for țată de căderea pie ței Commonwealth-ului și-a depus candidatura pentru a intra pe Pia ța Comun ă a CEE. CRONOLOGIA EVENIMENTELOR EUROPENE DIN PERIOADA 1947 – 1957 1947 5 iunie Discursul generalului Marshall la Harvard 1948 17 martie Tratatul de la Bruxelles. Organiza ție de apărare colectiv ă în Europa 16 aprilie Organizaț ia European ă pentru Cooperare Economic ă (OECE) – Plan Marshall 7-10 mai Congresul de la Haga 23 iunie Blocada Berlinului 1949 4 aprilie Tratatul Atlanticului de Nord (c ei cinci semnatari ai Tratatului de la Adrian Filip Bruxelles: SUA, Canada, Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia) 5 mai Tratatul de la Strasbourg de creare a Consiliului Europei 8 mai Constituirea RFG 1950 9 mai Declara ția Schuman, care propunea punerea în comun a resurselor de cărbune și oțel a Franței și Germaniei 1951 18 aprilie Semnarea Tratatului de la Paris de instituire a CECO 1952 27 mai Semnarea protocolului CEA 1954 30 august Respingerea CEA de c ătre Adunarea Na țională Franceză 1955 14 mai Tratatul de Cooperare și Ajutor Reciproc (CAER) de la Var șovia și crearea Pactului de la Var șovia 1-3 iunie Conferin ța de la Messina 1957 25 martie Semnarea la Roma a Tratatelor de instituire a CEE și CEEA Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 219 CURSUL al IX-lea GENERALUL DE GAULLE ȘI ORIENTAREA CONTINENTAL Ă A EUROPEI (1958 – 1969); TRATATUL DE FUZIUN E DE LA BRUXELES – 1965 Conț inut 1. ORIENTAREA CONSTRUC ȚIEI EUROPENE SPRE O DOCTRIN Ă CONTINENTAL Ă 2. TRATATUL DE FUZIUNE DE LA BRUXELLES – 1965 3. MODIFIC ĂRI ADUSE TRATATULUI DE LA BRUXELLES DIN 1965 1. ORIENTAREA CONSTRUC ȚIEI EUROPENE SPRE O DOCTRIN Ă CONTINENTAL Ă Perioada european ă 1958-1969 va fi dominat ă de personalitatea puternic ă a generalului Charles de Gaulle. Franța, – stat cu o profund ă concepție continental ă și naționalist ă -, începând cu sosirea la putere a ge neralului de Gaulle î și schimb ă politica construc ției europene, contestând cele dou ă idei fundamertale ale Europei din anii ’50: primordialitatea construc ției suprana ționale asupra spiritului vestfalian și Europa atlantic ă. Generalul Charles de Gaulle î și propune instaurarea unei “alte lumi, a unui alt echilibru europeanˮ , prin care dore ște anularea bipolarismului și a dependen ței Europei fa ță de Statele Unite, – nejustificat ă -, după părerea lui, în urma relans ări Adrian Filip economice a Europei Occidentale și a trecerii de la Ră zboiul Rece la o coexistență pașnică cu statele din lag ărul socialist. 1.1. Confruntarea franco-american ă privind orientarea atlantic ă a apărării Confruntarea franco-american ă viza în special ap ărarea atlantic ă. Franța dorește desființarea monopolului american asupra armelor nucleare ale Alian ței, în cadrul „strategiei represaliilor masive, considerând c ă acestea nu le mai ofer ă francezilor aceeaș i garanții de securitate, o dat ă c u s c h i m b a r e a s t r a t e g i e i a m e r i c a n e s p r e t e o r i a «răspunsului flexibil» ˮ153. Generalul Charles de Gaulle îi propune f ără succes președintelui Eisenhover, printr-un memorandum, în sept. 1958, s ă încredin țeze strategia occidentală unui directorat tripartit alcătuit din Statele Unite, Marea Britanie și Franța. În februarie 1963 de Gaulle contest ă într-o conferință de presă principiul apărării occidentale comune, iar la 21 februarie 1966 anun ță retragerea Fran ței din organizaț ia militar ă integrată , dar nu din Tratat și nici din Alian ță. Franța continu ă să participe la lucră rile Consiliului Atlantic pentru chestiuni civile și politice. Din acel moment Fran ța nu mai participă decât la discu țiile ce privesc probleme civile și politice, reprezentanții francezi nu particip ă la în cazul în care Consiliul Atlantic abordeaz ă probleme militare. În consecin ță Statele Unite denunță toate acordurile franco-americane publice și secrete, încheiate dup ă 1951 privind infrastructura pus ă da dispoziția Statelor Unite. În consecin ță, Franța a cerut evacuarea bazelor militare NATO de pe teritoriul s ău. 1.2. Negocieri pentru instituirea unei Comunit ăți Politice Europene – Planul Fouchet (10 feb.1961 – 17 apr. 1962) O dată cu venirea sa la putere în 1958, în paralel cu celelalte ac țiuni ce vizau construc ția european ă, de Gaulle militeaz ă pentru crearea unei uniuni politice la nivelul statelor europene, – „în afara domina ției atlantice ˮ -. Acesta dorea crearea unei „ 153 Jean-Luc Sauron, Curs de Institu ții Europene , Editura Polirom, Bucure ști, 2010, pag. 50. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 221 Europe a europenilor ˮ, care să fie condus ă de uniune politic ă, – o institu ție care s ă se afle deasupra institu țiilor suprana ționale cu caracter tehnic (CECO, CEE, CEEA) -. Pentru a-ș i demara proiectul, a convoca t la Paris pe 10-11 feb. 1961, o reuniune la nivel înalt la care s ă participe Ș eful statului francez, primii mini ștrii și miniștrii de externe a celorlalte cinci state membre. Cu ocazia acestei întâlniri a fost recunoscut ă necesitatea unei „prelungiri politice ˮ a CEE. Pentru punerea în practic ă a ideii instituirii unei Comunităț ii politice, a fost creat ă o comisie prezidată de francezul Christian Fouchet și alcătuită din reprezentanții guvernelor celor șase state, îns ărcinate cu prezentarea unor propuneri la urm ătoarea „reuniune la nivel înalt ˮ, care urma s ă se desfășoare la Bad Godesberg lâng ă Boon la 18 iunie 1961. În urma reuniunii de la Bad Godesberg, reprezentanții statelor accept ă să se întâlneasc ă la intervale regulate cu scopul de a- și corela și concerta politicile proprii pentru g ăsirea unor soluții comune. Fran ța propune la următoarea întâlnire un proiect de tratat pe ntru constituirea unei „uniuni de state ˮ, denumit „Planul Fouchet I ˮ. Scopurile lui erau adopta rea unei politici externe comune și a unei politici de ap ărare în colaborare cu celelalte na țiuni libere, precum și dezvoltarea cooper ării î domeniul științei și a culturii. Instituțiile acestei Uniuni a statelor urmau s ă fie:  Consiliul – organ reprezentativ al șefilor de state sau guverne, care urma să se întruneasc ă o dată la patru luni și care luau decizii în unanimitate;  Adunarea Comunit ăților – luau decizii cu privire la problemele ce aveau leg ătură cu scopurile Uniunii;  Comisia Politic ă Permanent ă – format ă din înal ți funcționari ai MAE, care preg ăteau activitatea Consiliului și îi aducea la îndeplinire deciziile. Belgia și Olanda au condi ționat ratificarea planului „Fouchet I ˮ privind o Uniune Politică de aderarea Marii Britanii la Comunitatea Economic ă Europeană . Pe 4 dec. 1961, guvernul francez le-a tr ansmis partenerilor un „al doilea Plan Fouchet ˮ, care în fapt reprezenta doar punctul de vedere francez, fapt care a generat Adrian Filip reacții din partea guvernelor belgian și olandez, care au cerut înlocuirea lui Fouchet din fruntea Comisiei Interguvernamentale. Pe 18 ian. 1962 Christian Fouchet le distribuie membrilor Comisiei Interguvernamentale a treia versiune a Planului său. Dar nici una din concsiile cerute de către parteneri nu era inclusă . Cele cinci delega ții au respins propunerea francez ă care nu ducea la o evoluție că tre un sistem politic comunitar și nici către un sistem care să respecte atributele institu ționale ale Comunităț ilor existente. La conferin ța desfășurată la Paris la 17 apr. 1962, cei ș ase miniștrii de externe nu au putut ajunge la o în țelegere nici cu privire la Alian ța Nord Atlantic ă, nici la garan țiile de salvgardare a Comunit ăților existente. Eșecul acestor conferin țe pentru instituirea unei uniuni politice, a întrerupt tendința ascendent ă a unități i e u r o p e n e d e d u p ă relansarea de la Messina. Șefii de guverne ai celor șase state nu s-au mai reunit timp de șapte ani. 1.3. Opo țiția francez ă la aderarea britanic ă la Comunit ăți În 9 august 1961, Marea Britanie, – în condițiile unor rela ții slabe din punct de vedere economic cu Commonwealthul -, cere s ă adere la Comunit ățile Europene. Marea Britanie „cerea nenum ărate derog ări și adaptări ale normelor ce reglementau CEE, ținând cont de leg ăturile sale cu Commonwealthul. Ea dorea s ă negocieze fiecare produs, contestând acelaș i Tratatul și anumite p ărți ale acquis-ului comunitar. «Aveai impresia» – scrie P. Gerbet, «că nu Marea Britanie adera la Pia ța Comună , ci Piața Comun ă adera la Commonwealth» ˮ154. În acelaș i timp, Comunitatea progresa în aplicarea Tratatului de la Roma. Ea adoptase Politica Agricol ă Comună (PAC) (14 ian. 1962) și trecuse la etapa a doua prev ăzută în Tratat pentru crearea Pie ței Comune. În timpul negocierilor dintre statele comunitare ș i Marea Britanie, preș edintele Kennedy a propus la 4 iunie 1962 un „mare plan ˮ – o important ă comunitate atlantic ă -, bazată pe un parteneriat comercial cu Europa. Dar a doua zi, într-o conferin ță de presă, Kennedy, a condi ționat parteneriatul comercial cu Euro pa de primirea Marii Britania în 154 Jean-Luc Sauron, Ibidem , pag. 51 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 223 rândul Comunit ății Europene și definitivarea Pieței Comune. În decembrie 1962 SUA și Marea Britanie au încheiat un tratat strategic la Nassau. John F Kennedy Ca o reacție la condi țiile ultimative ale Statelor Unite, într-o conferin ță de presă din 14 ianuarie 1963, de Gaulle a declarat refuzul Fran ței de a participa la o For ță multinațională a NATO și a anunțat opozi ția oficială a Franței la aderarea Marii Britanii la Comunitate. Celelalte cinci state comunitare – neanun țate în prealabil de inten țiile Franțe i – , a u f o s t c o n s t e r n a t e d e decizia acesteia; dar realizau că nu pot trece peste hotărârea galică întrucât aderarea la Comunit ăți necesita decizia unanim ă a statelor membre. Comunitatea se confrunta cu prima criz ă important ă din istoria sa. La 11 mai 1967, Marea Britanie, îngrijorat ă de izolarea sa fa ță de Comunitate și trecând peste umilin ța la care fusese supus ă, și-a reînnoit cererea de aderare sub semnă tura primului ministru laburist Harold Wilson. Între timp Marea Britanie îș i revizuise atitudinea și nu a mai pus condi ții pentru modificarea Tratatului de la Roma și acceptând Politica Agricol ă Comună fără rezerve. Generalul de Gaulle e în continuare „bân tuit” de frica sa, ca sub presiune Marii Britanii și Statelor Unite, construcția european ă să nu alunece spre Atlantism, propune ca negociu erea cu Anglia să se facăpe baza unei pozi ții comune a celor ș ase state membre. Cerin ța este impus ă și celorlalte state EFTA (Irlanda, Danemarca și Norvegia) care s-au declarat candidate pentru aderarea la Comunit ăți. De Gaulle î și exprim ă dezacordul cu privire la aderarea Marii Britanii la Comunit ăți cu prilejul a două conferințe de pres ă din 16 mai ș i 27 nov. 1967, în absen ța unei evolu ții satisfăcătoare a stării economice și politice a acesteia. În ciuda opozi ției franceze Marea Britanie ș i-a menținut cererea de aderare. Adrian Filip 1.4. Apropierea franco-german ă – Tratatul de la Elysee – 1963 După eșecul Planului Fouchet , din 1962, generalul de Gaulle va dori s ă contrapun ă solidarităț ii britanice cu Statele Unite, o alian ță între Fran ța și RFG. Refuzul planului de uniune politic ă dintre cei șase a fost redus la un tratat între franco- german, semnat la Palatul Elysee din Paris pe 22 ian. 1963. Acest Tratat nu era decât un act simbolic de bun ăvoință și prietenie. Apropierea strategiilor de ap ărare și a proiectelor de înarmare nu avea s ă aibă loc decât mult mai târziu. Guvernele celorlalte state comunitare reac ționează la fel de negativ ca și în cazul Planurilor Fouchet. Statele mici vedeau în acest tratat o încercare de instituire a hegemoniei franco-germane. Tratatul Elysee vizeaz ă organizarea cooper ării dintre cele două state. Șefii de stat sau guvern se reunesc de dou ă ori pe an ș i emit directive care sunt puse în aplicare de către guverne. Mini ștrii de externe, ai Apă rării și ai Educației se întâlnesc trimestrial pentru fundamentarea unor politici comune. În domeniul politicii externe, consult ările trebuie s ă permită formularea unor poziții analoage în chestiuni cum sânt: problemele Comunităț ilor, Alian ța Nord- Atlantică, raporturile Est – Vest, ONU, rela țiile economice internaționale. În domeniul educației a u fost incluse echivalarea diplomelor, cercetarea științifică și dezvoltarea schimburilor de tineri între cele dou ă state. 2. TRATATUL DE FUZIUNE DE LA BRUXELLES (1965) La înfiin țare, Comunitatea European ă a Cărbunelui și Oțelului, CEE respectiv Euratom aveau fiecare institu ții de conducere proprii. Comunitatea European ă a C ărbunelui și Oțelului avea patru instituții/organe de conducere: 1. Înalta Autoritate: organ independent, dotat cu principalele puteri de decizie , ale cărei hotărâri erau direct aplicabile pe teritoriul statelor membre, atât statelor cât și întreprinderilor din sectoarele c ărbunelui și oțelului; 2. Consiliul Special de Mini ștrii: organ interguvernamental, compus din reprezentanți ai statelor, care urm ărea ca Înalta Autoritate să acționeze în strânsă legătură cu guvernele na ționale; Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 225 3. Adunarea Comună: care exercita controlul politic asupra Înaltei Autorităț i; 4. Curtea de Justi ție: Pe de alt ă parte Tratatele de instituire a CEE și CEEA își creează propriile instituții și mecanismele decizionale care permit exprimarea atât a intereselor naționale, cât și a unei viziuni comunitare. Echilibrul instituțional avea la baz ă un „triunghi” format din: 1. Consiliu de mini ștri (elaborează normele); 2. Comisia ( formuleaz ă propunerile); 3. Adunarea Parlamentar ă (are un rol consultativ), care colaboreaz ă între ele. Din acest moment, etape succesive vor ac centua treptat gradul de integrare economică a ță rilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea politic ă a Europei155. Bazele Tratatului de fuziune a executivelor Comunit ăților Europene (CECO, C E E A , C E E ) a u f o s t p u s e î n z i u a î n c a r e a u f o s t s e m n a t e T r a t a t e l e d e l a R o m a , p r i n semnarea unei „Conven ții privind unele institu ții comune ale Comunit ăților Europene ˮ, anexată Tratatelor de la Roma. Această Convenție prevede o Adunare unic ă și o Curte de Justi ție unică pentru cele trei comunit ăți. Cele dou ă Comunit ăți, CEE și Euratom, au intrat în vigoare pe 1 ian. 1958. Principalele institu țiile celor trei comunit ăți: Consiliul și Comisia (Înalta Autoritate pentru CECO) au r ămas distincte pentru câ țiva ani. Consiliul de Mini ștrii a adoptat la 23 sept. 1963, principiul fuziunii institu țiilor, în perspectiva fuziunii celor trei tratate. După negocieri dificile pe 8 apr. 1965, a fost semnat la Bruxelles, Tratatului de fuziune a executivelor Comunit ăților Europene, în condi țiile în care cele trei Comunităț i rămâneau separate. Pe lâng ă această fuziune administrativ ă, se instituie și un buget de func ționare unic. 155 Pascal Fontaine, op. cit., p. 14-16 Adrian Filip Încă de la intrarea în vigoare a “ Tratatelor de la Roma ”, în 1958 (de constituire a CEE și Euratom) s-a avut în vedere reunirea institu țiilor celor trei Comunit ăți, în instituții unice. Astfel:  Înalta Autoritate (CECO) respectiv Comisia (CEE, CEEA) – devin Comisia Comunit ăților Europene;  Consiliul Special de Mini ștri (CECO) respectiv Consiliul (CEE, CEEA) –(instituț iile interguvernamentale) – devin Consiliul de Mini ștri/ Consiliul;  Adunarea Comun ă (CECO) respectiv Adunarea (CEE, CEEA) – devin Adunarea (care mai târziu se transform ă în Parlamentul European );  Cele dou ă Curți de Justi ție devin Curtea de Justi ție a Comunit ăților Europene. Aceste evenimente au deschis perspectiva trecerii concrete la unificarea treptat ă a Europei Occidentale, ca un model și o premis ă pentru realizarea idealului paneuropean. Se trecea astfel din faza proiectelor privind construc ția european ă, marcată de idei, concepte, proiecte, ce p ăreau de multe ori utopice, dar care au prefigurat cea mai mare parte a elementelor esen țiale ale acestui edificiu, la realizarea practică a Europei unite, proces aflat și în zilele noastre în plin ă desfășurare. La 8 aprilie 1965 , este semnat, la Bruxelles, Tratatul de fuziune , a executivelor celor trei Comunit ăți – CECO, CEE și CEEA, instituindu-se o Comisie unică, o Adunare unic ă și un Consiliu unic pentru toate cele trei Comunit ăți. Pe 1 iulie 1967 , intră în vigoare Tratatul de fuziune , formând Institu țile de bază ale Comunităț ilor Europene. 3. MODIFIC ĂRI ADUSE TRATATULUI DE LA BRUXELLES DIN 1965 Prezentul tratat a fost modificat prin urm ătoarele tratate: Tratatul de modificare a anumitor dispozi ții bugetare (1970 ) Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 227 Acest tratat înlocuie ște sistemul de finan țare a Comunit ăților din contribu țiile venind din partea statelor membre cu cel al resurselor proprii. Acesta instituie, de asemenea, un buget unic pentru Comunit ăți. Tratatul de modificare a anumitor dispozi ții financiare (1975) Tratatul confer ă Parlamentului European dreptul de a respinge bugetul și de a da Comisiei desc ărcarea de gestiune pentru executa rea acestuia. Tratatul instituie o Curte de Conturi unic ă pentru cele trei Comunit ăți, organism de control contabil și de gestiune financiar ă. Tratatul privind Groenlanda (1984) Acest tratat pune cap ăt aplicării tratatelor pe teritoriul Groenlandei și stabilește relații speciale între Comunitatea European ă și Groenlanda, dup ă modelul regimului aplicabil teritoriilor de peste m ări. Actul Unic European (1986) Actul Unic European constituie prima modificare semnificativ ă adusă tratatelor. Acesta permite extinderea domeniilor în care votul în cadrul Consiliului se face cu majoritate calificat ă, crește rolul Parlamentului European (procedura de cooperare) și lărgește competen țele comunitare. Actul Unic European introduce obiectivul pie ței interne, care trebuie realizat pân ă în 1992. Tratatul privind Uniunea Europeană , numit „Tratatul de la Maastricht” (1992) Tratatul de la Maastricht reune ște sub acela și acoperiș Uniunea European ă, cele trei Comunităț i (Euratom, CECO, CEE) și cooperar ea politic ă instituționalizat ă în domeniul politicii externe, al ap ărării, al poli ței și al justi ției. Acesta redenume ște Comunitatea Economic ă European ă, care devine Comunitatea European ă. În plus, acest tratat instituie uniunea economică și monetar ă, introduce noi politici comunitare (educație, cultură ) și consolideaz ă competen țele Parlamentului European (procedura de codecizie). Tratatul de la Amsterdam (1997) Adrian Filip Tratatul de la Amsterdam permite extinderea competen țelor Uniunii prin crearea unei politici comunitare de ocupare a for ței de munc ă, prin transferul c ătre Comunitate a unei p ărți din problemele relevante anterior în cadrul cooper ării în domeniul justi ției și afacerilor interne, prin m ăsurile menite s ă apropie Uniunea de cetățenii săi și prin posibilitatea unor cooperă ri mai strânse între anumite state membre (cooperă ri consolidate). Pe de alt ă parte, acesta extinde procedura de codecizie, precum și votul cu majoritate calificat ă și simplifică și renumeroteaz ă articolele tratatelor. Tratatul de la Nisa (2001) Tratatul de la Nisa este consacrat în cea mai mare parte „reminiscen țelor” de la Amsterdam, și anume problemelor institu ționale privind extinderea, care nu au fost soluționate în 1997. Este vorba despre componen ța Comisiei, despre ponderarea voturilor în cadrul Consiliului și despre extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate calificat ă. Acesta simplific ă utilizarea procedurii de cooperare consolidat ă și eficientizeaz ă sistemul jurisdic țional. Tratatul de la Lisabona (2007) Tratatul de la Lisabona introduce largi reforme institu ționale. Acesta elimin ă vechea arhitectur ă instituțional ă introdus ă de Tratatul de la Maastricht și înlocuie ște Comunitatea European ă cu Uniunea European ă. Tr atatul introduce, de asemenea, modifică ri semnificative cu privire la modul de func ționare al institu țiilor europene, la procesul decizional și la reparti ția competen țelor între UE și statele membre. Obiectivul este îmbună tățirea procesului de adoptare a deciziilor într-o Europ ă extinsă, cu 27 de membri. Tratatul de la Lisabona modifică , în plus, numeroase politici interne și externe ale UE. Acesta permite în primul rând instituțiilor s ă legifereze și să ia măsuri în domenii politice noi. Tratatul de la Bruxelles fost modificat de asemenea prin urm ătoarele Tratatele de aderare a statelor europene la Comunitatea/ Uniunea European ă Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 229 CRONOLOGIA EVENIMENTELOR EUROPENE DIN PERIOADA 1958 – 1968 1958 1 iunie Investirea generalului Charles de Gaulle 1960 4 ianuarie Semnarea Conven ției de creare a EFTA 14 dec. OECE devine OCDE 1961 13 august Construirea Zidului Berlinului 2 nov. Respingerea primului Plan Fouchet 1962 18 ian. Respingerea celui de al doilea Plan Fouchet 21 dec. Acordul de la Nassau 1963 14 ianuarie Refuzul generalului de Gaulle privind aderarea Marii Britanii la Comunit ățile Europene 22 ianuarie Semnarea Tratatului de la Elysee 1965 8 aprilie Semnarea Tratatului de fuziun e a executivelor la Bruxelles 1966 29 ianuarie Compromisul de la Luxemburg 21 februarie Respingerea francez ă a structurilor militare integrate ale NATO 20 iunie Vizita generalului de Gaulle în URSS 1967 27 nov. Al doilea refuz al generalulu i de Gaulle privind aderarea Marii Britanii la Comunit ățile Europene 1968 1 iunie Finalizarea Uniunii vamale Adrian Filip CURSUL al X-lea „REVOLU ȚIA TĂCUTĂ” A EUROPEI (1969-1979) – EXTIN DEREA COMUNITĂȚI EUROPENE – Conț inut 1. „REVOLU ȚIA TĂCUTĂ” A EUROPEI (1969-1979); 2. PRIMA EXTINDERE A COMUNIT ĂȚILOR EUROPENE SPRE MAREA BRITANIE, DANEMARCA Ș I IRLANDA – MODEL PENTRU EXTINDERILE URM ĂTOARE; 3. A DOUA EXTINDERE A COMUNIT ĂȚII SPRE SUD: GRECIA, PORTUGALIA, SPANIA 4. CREȘTEREA PUTERII PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI INSTITU ȚIONALI- ZAREA CONSILIULUI EUROPEAN 1. „REVOLUȚ IA TĂCUTĂ” A EUROPEI (1969-1979) După o lungă perioadă de stagnare a Construc ției europene datorată spiritului continental na ționalist al generalului Charles de Gaulle, o dat ă cu plecarea acestuia de la putere, are loc o destindere natural ă, și o trecere la urm ătoarea etap ă unificatoare fără dezbateri dificile, – ca și când întreaga comunitate europeană ar fi epuizat toate negocierile dificile tocmai în timpul lui de Gaulle -. După demisia generalului de Gaulle de la sfârș itul lui aprilie, la 10 iulie 1969 noul pre ședinte francez, Georges Pompidou „a sugerat ini țierea unui Summit a celor Șase pentru a discuta despre extinderea Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 231 Comunităț ii Europene și alte probleme. Spre deosebire de predecesorul s ău, Pompidou, nu a fost, în principiu, împotriva ader ării la CEE Marii Britanii ˮ156. Ales pe un manifest pro-european, Georges Pompidou a acționat pentru a pune cap ăt „paraliziei” care a caracterizat Comunitatea, mai mult de un deceniu. Noul pre ședinte francez deschide o nou ă etapă, î n c a r e s e p u n b a z e l e E u r o p e i anilor ‛90, care se caracterizeaz ă prin:  Uniunea Economic ă și Monetar ă;  Prima mare extindere european ă;  Creșterea puterii Parlamentului European;  Evoluția Comunit ății Europene, c ătre statutul de Uniune. Centrul expozi țional Georges Pompidou din Paris 156 http://www.cvce.eu/en/recherche/unit-content/-/unit/ accesat la 08.05.2016 Adrian Filip 2. PRIMA EXTINDERE A COMUNITĂȚ ILOR EUROPENE SPRE MAREA BRITANIE, DANEMARCA ȘI IRLANDA, MODEL PENTRU EXTINDERILE URM ĂTOARE Comunităț ile Europene ies din somnul gaull-ist cu ocazia reuniunii la nivel înalt de la Haga (1-2 dec. 1969), când noul pre ședinte al Fran ței Georges Pompidou este de acord cu inițierea negocierilor de aderare cu Marea Britanie. Reuniunea de la Haga se finalizeaz ă cu un acord de principiu care stabilea un program ambi țios (faimosul triptic de la Haga) , care se referea la trei aspecte:  finalizarea construc ției comunitare reprezenta în mod esen țial definirea Politicii Agricole Comunitare (PAC);  aprofundarea către o politic ă monetar ă;  extinderea Comunit ăților Europene, prin începerea discu țiilor de aderare a statelor din nord și din sud în trei valuri succesive. 2.1. Primul val al ader ării comunitare Franța nu putea împiedica pe termen lung extinderea. La summitul de la Haga din anul 1969, succesorul lui de Gaulle, Georges Pompidou și-a dat acordul pentru reluarea negocierilor. Un fapt decisiv pentru aceast ă schimbare de pozi ție a fost faptul că s-a reu șit, în cadrul unui „package deal” de mari dimensiuni, s ă fie luate în considerare interesele tuturor statelor membre. În cadrul acestei „solu ții la pachet”, Franța a primit, în schimbul acordului s ău privind extinderea, permisiunea celorlalte țări, de a finaliza și dezvolta proiectul Politicii Agrare Comune. După reuniunea la nivel înalt de la Haga – 30 iunie 1970 -, încep oficial negocierile cu cele patru state nord euro pene: Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Norvegia. Aceast ă negociere a fost o experimentare a procedurilor de adreare pe care le va folosi Comunitatea European ă în viitor. În privin ța extinderii, documentul final al Conferin ței de la Haga preciza: „atâta timp cât statele candidate acceptă tratatele și finalitățile lor politice, decizi ile intervenite dup ă intrarea în vigoare a tratatelor Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 233 precum și opțiunile luate, ș efii de state și de guverne și-au dat acordul pentru deschiderea negocierilor între Comunitate, de o parte, și statele candidate, de cealalt ă parte se putea discuta despre aderare.”157 Relansarea integr ării europene – Haga 1-2 dec.1969 Aderarea la Comunitatea European ă (CE) a Marii Britanii și Danemarcei, a însemnat aderarea a dou ă țări care d ădeau cu totul alte sensuri rolului jucat de Comunitate în rela ția dintre aceasta ș i statele membre. Pentru amândou ă, CE era în primul rând o comunitate economic ă de pe urma c ăreia sperau să poată profita. Pentru nici una dintre cele două țări, nu se punea problema supliment ării măsurilor de limitare a suveranit ății naționale. În ambele țări, până și statutul de membru al CE constituia un motiv de diviziune a opiniei publice. Cele șase state comunitare stabilesc principiul de baz ă al ader ării, conform căruia statele candidate trebuie s ă accepte integral tratatele adoptate, obiectivele politice ale acestora, normele, deciziile care au intrat în vigoare dup ă semnarea tratatelor și așa numitul „aquis communantaire”158. Negocierile cu noile state se vor concentra doar asupra stabilirii unor mă suri tranzitorii pe o durată limitată de timp și c u u n c a l e n d a r p r e c i s d e u r m ărit. Diferitele tratate de aderare a fiec ărui val de 157 Cosma Mircea Ispas Teofil, op.cit.; 158 Termenul acquis comunitar desemneaz ă totalitatea drepturilor și a obliga țiilor comune care decurg din statutul de stat membru al Uniunii Europene. Incluzând, pe lâng ă tratate, și actele adoptate de către institu țiile UE. Acquis-ul comunitar este în continu ă evoluție. Adrian Filip extindere, vor trebui s ă intre în vigoare la aceeaș i dată. Tratatele de adeziune la Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei sunt semnate pe 22 ianuarie 1972 și vor fi aplicabile începând cu 1 ianuarie 1973. Primul val al ader ării la Comunitatea European ă159 Norvegia se retrage dup ă rezultatul negativ al referendumului de aderare. Procesul de ratificarea tratatelor, cu fiecare stat, a demonstrat complexitatea procesului de integrare, întrucât fiecare stat avea particularit ățile sale, nivelul s ău de dezvoltare și o anumit ă capacitate de adaptare politic ă, economic ă și socială la sistemul comunitar european. 2.2. Renegocierea britanic ă În 1974 o dată cu ajungerea la putere a laburi știlor, Marea Britanie încep negocierile privind modificarea termenilor ader ării sale, – în condițiile în care doar cu doi ani în urm ă semnase tratatul de adeziune prin care acceptase condi țiile ader ării -. Marea Britanie având o agricultur ă nedezvoltată nu beneficia de câ știgurile Politicii Agricole Comune, care gestiona în fapt dou ă treimi din bugetul Comunit ăților. Primul ministru britanic – Harold Wilson – amenin ță cu inițierea unui referendum prin care britanicii s ă își spună cuvântul asupra r ămânerii în cadrul Comunit ății în func ție de 159 http://www.dadalos-europe.org/ rom/grundkurs5neu/phase_1.htm Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 235 rezultatul negocierii. După reuniunea de la Dublin britanicii au obținut concesii substanțiale, dar nu pe domeniul tratatelor com unitare sau aquis-ului comunitar, ci în zona măsurilor tranzitorii, a perioadei de tranzi ție, a elimin ării progresive a tarifelor, a adoptă rii Tarifului Vamal Extern Comun și a armoniz ării prețurilor comune agricole. Guvernul britanic a ob ținut promisiunea ramburs ării unei p ărți din TVA dac ă balanța sa de plăți va fi deficitară . Referendumul britanic din 1975 a indicat faptul c ă 67% din votanți doreau r ămânerea în cadrul Comunităț ii. O dată cu venirea la putere a doamnei Margaret Thatcher s-a auzit tot mai des și mai puternic expresia „I want my money back ˮ, astfel încât în mai 1980 cei nou ă membri ai Comunit ății accept ă să fie redus ă contribuția britanic ă pentru doi ani. În 1984 Margaret Thatcher a ob ținut reducerea permanentă a contribuției bugetare britanice. 3. A DOUA EXTINDERE A COMUNIT ĂȚII SPRE SUD: GRECIA, PORTUGALIA, SPANIA În timp ce unii se mai îndoiau înc ă de faptul c ă includerea Marii Britanii fusese o alegere bună , aderarea Greciei, Spaniei și Portugaliei, – adic ă extinderea c ătre -, a fost considerat ă de toată lumea, din punct de vedere poli tico-strategic, un lucru pozitiv și necesar. „Punctele mai slabe erau îns ă consecin țele de ordin economic ș i instituți o n a l , p e c a r e a c e a s t ă extindere le aducea cu sine. Nivelul de dezvoltare economică din toate cele trei țăr i s e a f l a î n m o d e v i d e n t s u b media Comunit ății; eterogenitatea sporit ă precum și, fără îndoial ă, mărirea considerabil ă a numărului statelor membre, îi f ăcea pe mul ți să- și exprime îngrijorarea în ceea ce privea eficien ța instituțiilor și decursul proceselor decizionale ˮ160. Al doilea val al extinderii a fost un r ăspuns al statelor occidentale la democratizarea statelor sudice, care renunțaser ă la regimurile autoritare, dar în acela și timp era ș i un efect al detension ării relațiilor vest-est. Este posibil ca în noua er ă a Războiului Rece s ă n u m a i f i f o s t c h i a r a șa de important nivelul de democratizare al celor trei state a „frunzelor de m ăslin”, ci s ă fi devenit mai important ă poziția 160 http://www.dadalos-europe.org/ rom/grundkurs5neu/phase_1.htm Adrian Filip geopolitic ă a acestora în flancul sudic al Alian ței Nord Atlantice și creș terea ponderii economiei europene în economia mondial ă. Extinderea c ătre sud a fost îns ă cel mai mult influen țată de problemele pe care le avea Comunitatea în interior la începutul anilor ’80. În fapt, era vorba despre divergen țele referitoare la c ăile ce ar fi trebui urmate în evolu ția procesului de integrare. Aceste discu ții, au întârziat considerabil negocierile de aderare, astfel încât abia dup ă summitul de la Fontainebleau, din 1984, au putut fi trasate liniile proiectului pentru Pia ța internă și a Actului Unic European, s-a putut ajunge la un consens în ceea ce privea data concret ă a aderării Spaniei și Portugaliei – 1 ianuarie 1986 -. Extinderea c ătre sud a avut efectele ei asupra dezvolt ării Comunit ății. Astfel, anumite domenii politice și mai ales Politica Agrar ă Comună au avut mult de suferit de pe urma acesteia. Politica regional ă a trebuit ș i ea modificat ă, pentru ca noii membri s ă poată intra pe pia ța intern ă. Grecia care încheiase încă din 1961 un tratat de asociere la Comunitate, semneaz ă tratatul de aderare în 28 mai 1979, care intră în vigoare începând cu 1 ian.1980. Aceasta acceptă condițiile tratatelor și principiul aquis-ului comunitar , având o perioad ă de tranzi ție cuprins ă între cinc i și șapte ani în func ție de domeniul de aplicare. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 237 Al doilea val al ader ării la Comunitatea European ă161 Spania și Portugalia încep negocierile în 1978, semneaz ă acordurile în 1985 și după opt ani de negocieri, intr ă în Comunitate pe 1 ian. 1986. 4. CRE ȘTEREA PUTERII PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI INSTITU ȚIONALIZAREA CONSILIULUI EUROPEAN 4.1. Măsuri de dezvoltare institu țională a Parlamentului European A) Modificarea sistemului de finan țare a cheltuielilor comunitare, ce nu se mai realiza prin contribu ția statelor ci prin aport propriu, a dus la cre șterea puterii Adunării Parlamentare Europene . Din 22 ian. 1969, Miniș trii celor Ș ase au decis ca taxele percepute pentru produsele agricole importate din afara Comunit ății să intre în bugetul comunitar. Politica de taxare a produselor agricole extracomunitare f ăcea ca prețul produselor importate s ă fie mai mare decât al produselor de pe pia ța european – comunitar ă, iar din 1975 aceea și politică vamală se aplica și produselor industriale. Astfel Parlamentul European decidea asupra 5 % din bugetul comunitar, (1 % venind din TVA-ul perceput în întreaga Comunitate ) restul de 95 %, fiind gestionat de c ătre Consiliu . Modificarea regimului financiar al Comunit ăților începând cu 1970 diferenț iază complet Comunit ățile de organizațiile internaționale prin faptul c ă acestea dispuneau de un buget substan țial generat din surse proprii, și nu erau tributare finan țării statelor membre. B) Trecerea de la denumirea de Adunarea Comun ă la cea de Parlament European. În 1952, se înfiin țează Adunare Comun ă a Comunit ății Europene a C ărbunelui și Oțelului; zece de ani mai târziu în 1962, denumirea este schimbat ă în cea de Parlament European. Primele alegeri dir ecte au avut loc în 1979 161 http://www.dadalos-europe.org/ rom/grundkurs5neu/phase_1.htm Adrian Filip C) Democratizarea procedurii electorale a Parlamentului European întră într-o nouă etapă prin trecerea la votul universal direct începând cu iunie 1979. Sistemul alegerilor prin vot direct fusese prev ăzut în toate cele trei tratate fundamentele ale Comunit ăților Europene dar aplicarea necesita acordul unanim al statelor membre. Principiul este recunosc ut de Consiliu abia în 1976, din cauza opoziției constante a anumitor guverne, în spec ial a celui francez. În conformitate cu Tratatele de la Paris și de la Roma, Adunarea Unic ă /Adunarea Parlamentar ă European ă, trebuia s ă fie format ă din „reprezentanți ai popoarelor statelor reunite în Comunitate ˮ. În realitate aceș tia erau membrii ai Parlamentelor na ționale stabili ți conform normelor na ționale. Formula sufragiului indirect a fost considerat ca necesar pentru pregă tirea progresiv ă a opiniei publice europene. Acest sistem nu a fost unul neobișnuit, el fiind utilizat timp de un secol pentru alegerea Parlamentului american de către parlamentele statelor membre. 4.2. Institu ționalizarea Consiliului European Noul pre ședinte al Fran ței Valery Giscard d’Estaign, a decis s ă reînsufle țească construc ția european ă, organizând o reuniune la nivel înalt pe 9-10 dec. 1974. În comunicatul comun dat dup ă reuniune, cei nou ă afirmau „necesitatea unei abord ări globale a problemelor interne pe care le pune construc ția european ă și a celor cu care se confrunt ă Europa în plan extern”. În aceste condi ții „șefii de state și de guverne au decis să se întruneasc ă însoțiți de Mini ștrii Afacerilor Externe, de trei ori pe an și ori de câte ori este necesar ca un Consiliu al Comunit ății în temeiul cooper ării politice”. Consiliul European ac ționa sub o dublă funcționalitate. Una în calitate de Consiliu al Comunit ății, institu ție comunitar ă ce acționează în cadrul tratatelor, sau în cadrul cooper ării politice, ca o conferin ță diplomatic ă clasică, deliberând în mod autonom și luând decizii în unanimitate. Cooperarea politic ă este astfel oficializat ă fără crearea unei noi structuri institu ționale. Consiliul European desf ășu r a t l a L o n d r a ( 2 9 – 3 0 i u n i e 1 9 7 7 ) a ț inut să afirme faptul că a c e s t a n u s e v a p r o n u n ța decât cu privire la ches tiuni deja examinate de celelalte institu ții ale Comunit ății. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 239 Cooperarea politică și Consiliul European au fost consfințite ulterior printr-un tratat supus ratific ării: Actul Unic European. Consiliul European a deveni t în scurt timp o institu ție de impulsionare a construc ției europene, de orientare politic ă a comunit ăților și de negociere a blocajelor care nu puteau fi rezolvate la nivelul Consiliului de Mini ștrii al Comunit ăților. Tot la reuniunea șefilor de state sau guverne de la Paris din 1974, primul- ministru belgian Leo Tindemans, a fost îns ărcinat cu redactarea unui raport privind structura Uniunii Europene . În raportul s ău prezentat în decembrie 1975, Tindemans propune o serie de reforme:  Extinderea puterilor Comisiei, al c ărei Preș edinte investit de Parlamentul European, î- și va numi singur colegii;  Acordarea de puteri legislat ive Parlamentului European;  Alegerea Parlamentului European prin vot universal;  Extinderea votului majoritar în Consiliul de Mini ștri;  Extinderea competen țelor Comunit ății în domeniul politicii externe. Propunerile lui Tindemans sunt prea ambi țioase pentru timpul la care au fost făcute, ele neavând efect cel pu țin pe termen scurt. Adrian Filip CURSUL al XI-lea ACTUL UNIC EUROPEAN ȘI PROIECTUL PIE ȚEI UNIC E (1980-1986) (18 pag.) Conț inut 1. CRIZA MONETAR Ă INTERNAȚ IONALĂ GRĂBEȘTE MĂSURILE DE UNIFICARE MONETAR Ă EUROPEAN Ă 2. ETAPELE PRELIMINARE ADOPT ĂRII ACTULUI UNIC EUROPEAN 3. OBIECTIVELE ACTULUI UNIC EUROPEAN 4. STRUCTURA ACTULUI UNIC EUROPEAN 5. MODIFIC ĂRI ADUSE ACTULUI UNIC EUROPEAN 1. CRIZA MONETAR Ă INTERNA ȚIONALĂ GRĂBEȘTE MĂSURILE DE UNIFICARE MONETAR Ă EUROPEAN Ă 1.1. Planul Werner de uniune monetar ă Pe 1 ian. 1970 șefii de state și guverne a statelor Comunit ății Europene se reunesc la Haga în scopul oficializ ării trecerii la Pia ța Comun ă. În urma analizelor economico-financiare ace știa realizeaz ă că este imposibil ă păstrarea coeziunii Uniunii Vamale f ără o Uniune Monetar ă. În aceste condi ți i p e 1 6 o c t . 1 9 7 0 p r e ședintele guvernului luxemburghez – Pierre Werner -, define ște un nou obiectiv pentru Comunitatea European ă: trecerea la o monedă comună. Pentru aceasta, monedele Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 241 naționale trebuiau convertite la o paritate fix ă. Uniunea Monetar ă reprezenta astfel liberalizarea total ă a plăț ilor și a transferurilor și constituirea unei veritabile Pie țe Comune a Capitalurilor. Dar solidaritatea monetar ă prezentat ă de Werner nu putea fi nelimitat ă în favoarea aceluia și stat sau a aceleia și monede – în lipsa unei monede comune -, ea presupunea dezvoltarea comparabil ă și compatibil ă a economiilor naționale, ceea ce însemna o politic ă economică european ă. Pierre Werner propune crearea unor institu ții de decizie pentru politica economic ă și a unui sistem comunitar de bănci centrale. Pierre Werner – pre ședintele guvernului luxemburghez – Comisia ia în considerare Raportul Werner și propune crearea unei Uniuni Economice și Monetare în următorii zece ani. Consiliul de Mini ștrii, (reunit pe 8-9 feb. 1971), accept ă realizarea uniuni propuse, conform unui plan etapizat, care urma s ă înceapă la 1 ian 1971. Scopul era de a instaura un „ansamblu monetar individualizat în cadrul sistemului interna țional, care s ă includă stabilirea definitiv ă a raporturilor de paritate, condi ție absolut necesar ă pentru crearea monedei unice și organizarea la nivel comunitar a b ăncilor centrale. Ulterior, Consiliul adoptă o rezolu ție la 22 mart. 1971, care devine un veritabil angajament politic al Comunit ății pentru o Uniune Economic ă și Monetar ă. Adrian Filip Pierre Werner, Gaston Eyskens, Gaston Thorn și Pierre Harmel la Summit-ul de la Haga 1.2. Abandonarea sistemului de la Bretton Woods și efectele lui asupra Sistemului Monetar European 1.2.1 Sistemul Bretton Woods Acordul de la Bretton Woods sau Conferința de la Bretton Woods a fost o conferință internațională cu temă monetară și financiar ă desfășurată în oraș ul Bretton Woods/ New Hampshire din SUA la finalul celui de Al Doilea Război Mondial (1-22 iulie 1944). La conferin ță au participat 730 de delega ți din 44 țări, fiind excluse țările care f ăceau parte din Axă. Scopul conferin ței era, reglementarea problemelor monetare și financiare dup ă încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Punctele principale ale acordului de la Bertton Woods erau:  Formarea FMI și BIRD (în prezent ambele parte a B ăncii Mondiale) Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 243  Fixarea ratei de schimb  Se impunea convertibilitatea valutelor pentru tranzac țiile comerciale  Î n c a z u l î n c a r e r a t a d e s c h i m b n u e r a f a v o r a b i l ă balanței de pl ăți, guvernele au dreptul s ă intervin ă și să revizuiasc ă rata de schimb cu pân ă la 10%.  Toate țările membre erau obligate s ă se afilieze la FMI. La conferin ță au fost înfiin țate IBRD (Banca Interna țională pentru Reconstruc ție și Dezvoltare), GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț) și FMI (Fondul Monetar Interna țional). BIRD a fost creat ă pentru a accelera reconstruc ția postbelic ă, pentru a ajuta stabilitatea politic ă, precum ș i pentru a promova pacea. Acest lucru a fost îndeplinit prin crearea unui program pentru reconstruc ție și dezvoltare. FMI a fost dezvoltat ca un organism interna țional permanent. Rezumatul acordurilor stipula: „Na țiunile trebuie s ă se consulte și să convină asupra modific ărilor monetare internaționale care le afecteaz ă. Ele trebuie s ă scoată în afara legii practicile care sunt dăunătoare pentru pr osperitatea lumii, și ei trebuie s ă se sprijine reciproc pentru a depăși dificultățile pe termen scurt”. Conferin ța de la Bretton Woods 1944 Conferin ța de la Bretton Woods desf ășurată în iulie 1944, nu a devenit operativ ă decât la sfâr șitul lunii decembrie 1958, când to ate monedele europene au devenit convertibile. Adrian Filip Sistemul Bretton Woods de manageme nt monetar stabilea normele rela țiilor comerciale și financiare între statele lumii industriale majore de la mijlocul secolului al XX-lea. Sistemul Bretton Woods a fost primul exemplu de ordine monetar ă cu negocieri complete menit s ă reglementeze rela țiile monetare dintre statele na ționale independente. Acordul totaliza 20 de ar ticole care constituiau statutul Fondului Monetar Interna țional. Se prevedea c ă FMI este persoan ă juridică, fiind un sistem de organe de conducere, cu buget propriu și cu un mecanism procedural de decizie și de interpretare a propriului statut. Statele care aderau la Fondul Monetar Interna țional trebuiau să își asume o serie de obliga țiuni cu titlu general:  furnizarea de date financiare și economice necesare func ționării normale a operațiunilor Fondului Monetar Interna țional;  eliminarea restricțiilor asupra efectuă rii plăților și transferurilor pentru tranzacțiile curente interna ționale;  eliminarea practicilor monetare discriminatorii și a practicilor monetare multiple;  convertibilitatea, la cerere, a sumelor în moned ă proprie deț inute de alte țări. Sistemul Bretton Woods a avut la baz ă patru principii:  principiul etalonului aur – dolar;  principiul universalit ății;  stabilirea parit ăților și a cursurilor valutare;  crearea un ei rezerve echilibrate de lichidit ăți. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 245 Funcționarea sistemului Bretton Woods 1.2.2 Renun țarea l a sistemul de la Bretton Woods În vara anului 1971 Statele Unite decid renun țarea la conversia dolarului în aur, pentru a-l l ăsa să varieze liber. Prin aceast ă decizie se renunța de fapt la sistemul Bretton Woods, care presupunea o rat ă fixă de schimb între monede, ancorat ă la valoarea aurului. Germania dorea o rat ă fluctuant ă între marcă și dolar ș i o paritate fix ă cu monedele comunitare, mă sură care o favoriza. Fran ța refuză decuplarea francului de dolar și dorește să -l aducă la o paritate fix ă față de marc ă. Pentru ca fluctua ția monedelor s ă nu aibă un efect negativ asupra func ționării Pieței Comune, cei șase au reuș it – în ciuda neîn țelegerilor -, s ă instituie un sistem, „șarpele monetar”. Prin aceasta, monedele statelor comunitare, c ărora li se ad ăugau lira sterlin ă și coroana danez ă, nu trebuiau s ă varieze fa ță de parităț ile fixe, cu mai mult de +/- 1,23 %. Acest sistem nu a func ționat, iar în 1974, la finalul primei etape a Uniunii Economice și Monetare nu mai existau parit ăți fixe între monedele comunitare. În 1978, proiectul Uniunii Economice și Monetare a fost reînviat de ini țiativa franco-german ă, care pun în func țiune Sistemul Monetar European la 13 martie 1979 între cele ș ase state fondatoare, Danemarca și Irlanda. Acest sistem cre ște solidaritatea între statele membre în ceea ce prive ște marjele de fluctua ție la +/- 2,25 %, ca regul ă general și +/- 6 % pentru Italia. Este instituit ă o Unitate Monetar ă European ă: ECU, la care se raporteaz ă monedele comunitare printr-un curs de referin ță. Utilizarea ECU pentru un timp prea scurt nu a produs efectele scontate. Adrian Filip 2. ETAPELE PRELIMINARE ADOPT ĂRII ACTULUI UNIC EUROPEAN Actul Unic European (AUE) -1986- modific ă Tratatele de la Roma, în vederea relansării procesului de integrare european ă și a realiz ării pieței interne. Acesta modifică regulile de func ționare a institu țiilor europene și extinde competen țele comunitare, mai ales în domeniul cercet ării și dezvolt ării, al mediului și al politicii externe comune. Documentul premerg ător Actului Unic European este Declarația solemnă de la Stuttgart din 19 iunie 1983. Acest text, elaborat pe baza planului realizat de Hans Dietrich Genscher, ministrul german al Afacerilor Externe și de omologul s ău italian, Emilio Colombo, este înso țit de declara țiile statelor membre privind obiectivele vizate în domeniul rela țiilor interinstitu ționale, al competen țelor comunitare ș i al cooper ării politice. Șefii de stat și de guvern se angajează să reexamineze progresele înregistrate în aceste domenii și să decidă dacă este posibil s ă le încorporeze în Tratatul privind Uniunea European ă. Ministrul de externe al Germaniei, H. D. Genscher și ministrul de externe al Italiei, Emilio Colombo prezintă în 1980 Parlamentului European un proiect de Act European, care viza:  dezvoltarea unei politici externe comune;  armonizarea pozi țiilor în privin ța problemelor de securitate;  cooperarea în domeniul culturii;  instituirea unei uniuni juridice și întărirea unei con științe europene comune în domeniul dreptului;  acțiuni concertate în domeniul ordinii publice și terorismului. Din punct de vedere institu țional proiectul prevedea o structura de decizie sub autoritatea Consiliului European. Acesta va deveni institu ția politic ă cheie în construc ția european ă, existen ța sa fiind oficializată juridic în Actul Unic European (1986). Pentru luarea deciziilor se preconiza re curgerea la „interesul vital”. Un stat care Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 247 susținea că interesele sale vitale sunt afectate, trebuia să ofere motiva ția sa în scris, motivație care urm ă să stea la baza amân ării deciziei de c ătre Consiliul European. 2.1. Proiectul Spinelli: Proiectul de Tratat privind instituirea Uniunii Europene Actului Unic European a fost precedat și într-o oarecare m ăsură determinat de inițiativa Parlamentului European, care pe 14 septembrie 1984 a adoptat un proiect al Tratatului de instituire a Uniunii Europene. La solicitarea deputatului italian Altiero Spinelli, se formeaz ă o comisie parlamentară pentru afaceri institu ționale în vederea elabor ării unui tratat care s ă înlocuiasc ă Comunit ățile existente cu o Uniune European ă. Parlamentul European a adoptat proiectul de tratat la 14 februarie 1984. Acest text a fost elaborat la ini țiativa lui A. Spinelli în iunie 1980. El prevedea crearea unei Uniuni Europene dotate cu competen țe mult mai largi decât Comunit ățile Europene, modificarea mecanismelor institu ționale și în special o cre ștere considerabil ă a puterilor Parlamentului European. „Proiectul Spinelli” adoptat la 14 februarie 1984 a ap ărut în urma ini țiativei primului Parlament European ales prin sufr agiu universal direct. Noutatea proiectului constă în principiul subsidiarit ății, principiu specific statelor federale și care urma s ă stea la temelia Uniunii Europene. El încorpora tratatele în vigoare și textele privind cooperarea politic ă și sistemul monetar. 2.2. Raportul Dooge: Consiliul European de la Fontainebleau din 25 și 26 iunie 1984 Problema reformei institu ționale este reluată în cadrul Consiliului European reunit la Fontainebleau (iunie 1984), care hot ărăște crearea unui comitet de lucru (comitetul Dooge) Inspirându-se din Proiectul de tratat al Parlamentului, un comit et ad hoc – care să aibă la bază “Declara ția solemnă de la Stuttgart” și “Proiectul de Uniune Europeană ” – compus din reprezentan ți personali ai șefilor de stat și de guvern și prezidat de Adrian Filip senatorul irlandez Dooge a examinat aspectele institu ționale. Raportul Comitetului prezidat de M. Dooge invit ă Consiliul European să convoace o Conferin ță interguvernamental ă pentru a negocia un tratat cu privire la Uniunea European ă. În raportul sau remis în martie 1985, “Comitetul Dooge” s-a pronun țat pentru crearea unei „entit ăți politice veritabile” pentru ameliorarea obiectivelor institu ționale și mai ales pentru realizarea obiectivelor prioritare, în special a unei veritabile pie țe interne. A fost propus ă demararea procedurii de revizuire a tratatelor. Raportul final, prezentat în martie 1985, prevedea:  Piață Comună până la sfârșitul decadei;  îmbunătățirea competitivit ății;  promovarea valorilor comunitare comune;  căutarea identităț ii externe;  un mecanism de vot în luarea deciziilor;  întărirea rolului Comisiei;  participarea Parlamentului în procesul legislativ;  convocarea Conferin ței pentru proiectarea tratatului asupra Uniunii Europene. 2.3. Carta Alb ă pentru înființ area pieț ei interne – 1985 Comisia, la solicitarea pre ședintelui s ău, Jacques Delors, public ă o Carte Alb ă care identifică 279 de m ăsuri necesare pentru realizarea Pie ței interne. Carta propune un calendar și o dată limită ( 31 dec. 1992), pentru realizarea acesteia. Consiliul European de la Milano din 28 și 29 iunie 1985 propune convocarea unei Conferin țe Interguvernamentale (CIG) care se deschide pe durata pre ședinției luxemburgheze, la 9 septembrie 1985 și se încheie la Haga, la 28 februarie 1986. Elementele comune ale “Raportului Dooge” și ale “Proiectului Spinelli” constau în: Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 249  diagnosticarea identic ă a ineficacit ății institu țiilor comunitare și a insuficien ței acțiunii comune;  lărgirea cooper ării politice în materie de politic ă externă și apărare;  consolidarea ac țiunii comune. Cele două documente vor sta la originea Actului Unic European. Actul Unic European (AUE), semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986 de c ătre nouă state membre ș i la 28 februarie 1986 de c ătre Danemarca, Italia și Grecia, este prima modificare important ă a Tratatului de instituire a Comunit ății Economice Europene (CEE). Acesta a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. 2.4. Cauzele care au condus la elaborarea Actului Unic European Necesitatea negocierii și semnării unui document european cu valoare de tratat a fost impus ă de existen ța mai multor disfuncționalit ăți comunitare, cum ar fi:  lipsa unei leg ături organice între ac țiunea comunitar ă și cooperarea politică;  funcționarea nesatisf ăcătoare a anumitor mecanisme institu ționale (insuficienta puterilor Parlamentului European;  ponderea prea mare a unanimit ății în cadrul procesului decizional din Consiliul european;  caracterul parțial al celor patru libert ăți de circulație prev ăzute de tratatul CEE (mărfuri, persoane, servicii, capitaluri). A prevalat de asemenea dorin ța de a da o baza juridic ă solidă competen țelor deja exersate de comunitate în noi domenii. Analizat din perspectiva conținutului s ău, AUE nu aduce nici o bulversare sistemului comunitar. Schimbarea majora consta în imprimarea unui nou obiectiv comunitarilor, acela al Pie ței Interne, fapt care a const ituit cauza unei veritabile relansări a acțiunii comunitare. Adrian Filip 3. OBIECTIVELE ACTULUI UNIC EUROPEAN Principalul obiectiv al AUE a fost relansarea procesului de construc ție european ă, în vederea realiz ării Pieței interne. Aceasta devenise dificil de realizat întrucât tratatele existente, impuneau în pr ocesului decizional din cadrul Consiliului, votul în unanimitate în domeniul armoniz ării legislative. De aceea, Conferin ța interguvernamental ă care a condus la semnarea Actului Unic European a avut un dublu mandat. Pe de o parte, era vorba de încheierea unui tratat în domeniul politicii externe și de securitate comune și, pe de alt ă parte, de un act care modifica Tratatul CEE, mai ales în ceea ce prive ște:  procedura de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului;  puterile Comisiei;  puterile Parlamentului European;  extinderea competen țelor Comunit ăților. 4. STRUCTURA ACTULUI UNIC EUROPEAN Actul Unic European este constituit dintr-un Preambul, din patru titluri și dintr- o serie de declara ții adoptate în timpul Conferin ței. Preambulul prezintă scopurile fundamentale ale tratatului și exprim ă voința statelor membre de a transforma totalitatea rela țiilor dintre ele în vederea instituirii unei Uniuni Europene. Preambulul precizeaz ă, de asemenea, caracterul unic al Actului, care reune ște dispozi țiile comune privind cooperarea în domeniul politicii externe și al Comunităț ilor Europene. De asemenea, subliniaz ă cele dou ă obiective ale revizuirii tratatelor, și anume „s ă îmbunătățească situația economic ă și socială prin aprofundarea politicilor comune și prin urm ărirea de noi obiective” și „să asigure o func ționare mai bună a Comunităț ilor”. Titlul I cuprinde dispozi țiile comune privind cooperarea politic ă și Comunit ățile Europene. Titlul II este consacrat modific ărilor tratatelor de instituire a Comunit ăților Europene, iar Titlul III cooperă rii europene în domeniul politicii externe. Titlul IV cuprinde dispozi țiile generale și finale. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 251 4.1. Contribuț iile tratatului – modific ări institu ționale Pentru a înlesni realizarea Pieței unice, Actul Unic prevede cre șterea num ărului de domenii în care Consiliul poate adop ta deciziile cu majoritate calificat ă în locul unanimit ății. Acest lucru u șura procesul de adoptare a deciziilor, evitând blocajele inerente c ăutării unui acord unanim între cele 12 state membre. Unanimitatea nu mai este necesar ă p e n t r u l u a r e a m ăsurilor privind realizarea pieț ei interne, cu excepția măsurilor privind fiscalitatea, libera circulaț ie a persoanelor ș i drepturile ș i interesele lucră torilor salaria ți. Actului Unic European (AUE) institui e în mod formal Consiliul European, oficializând astfel conferin țele și reuniunile la nivel înalt dintre șefii de stat și de guvern. Competen țele acestui organ nu sunt, totu și, precizate, Consiliul European neavând putere de decizie, nici putere de constrângere, în raport cu celelalte institu ții, fapt ce va fi corectat prin urm ătoarele tratate europene. Actului Unic European (AUE), consolideaz ă puterile Parlamentului, prin introducerea avizului conform al acestuia în cazul încheierii tratatelor de asociere. În plus, Actul Unic instituie procedu ra de cooperare, care consolideaz ă poziția Parlamentului în cadrul dialogului interinstitu țional, dându-i posibilitatea unei duble lecturi a legisla ției propuse. Domeniul de ap licare a acestei proceduri r ămâne totu și limitat la cazurile în care Consil iul decide cu majoritate calificat ă, cu excep ția politicii de mediu. Actul Unic clarific ă dispozițiile existente privind competen țele de exec uție. Articolul 10 modific ă articolul 145 din Tratatul CEE. Astfel, în regul ă generală, Consiliul delegă Comisiei competen țele de execu ție a actelor. Consiliul nu î și poate rezerva competența de execu ție decât în cazuri specifice. AUE face posibil ă instituirea unui Tribunal de Prim ă Instanță (TPI). În aceste condi ții, toate cazurile pot fi transferate acestui Tribunal, cu excepția hot ărârilor preliminare supuse de statele membre sau a chestiunilor preliminare. Reunit la Milano, în 28-29 iuni e 1985, Consiliul European aprob ă Carta Alb ă a Comisiei, în care se stabile ște programul și agenda pentru atingerea obiectivului de realizare a Pieței interne complet unificate până în 1992 și hotărăște negocierea Adrian Filip interguvernamental ă a unui nou tratat. Începând cu 27 ianuarie 1986 Actul Unic European este deschis spre semnare statelor comunitare. Pe 28 februarie 1986 acesta este semnat de toate statele. Importan ța acestui act rezid ă în faptul că în conținutul sau coexist ă dispoziții referitoare la comunitatea economic ă și la cooperarea politic ă, iar documentul se constituie într-un tratat complementar în care sunt adunate amendamentele la tratatele fondatoare ale Comunit ăților și procedurile de cooperare. Realizarea spa țiului fără frontiere reprezint ă obiectivul esențial al Actului. Principalele inova ții apărute sunt:  modifică ri în procesul decizional – cu excep ția sectorului social și a celui fiscal;  toate deciziile referitoare la libera circula ție și realizarea Pie ței interne vor fi luate cu vot majoritar;  libera circula ție a capitalurilor;  liberalizarea activit ăților bancare și a sectorului asigur ărilor, care vor beneficia de drepturi de reziden ță și liberă prestație. Principiile fundamentale luate în calcul în AUE sunt:  capacitatea juridic ă a Comunit ății de a legifera pe teritoriul comunitar, în domeniile de competen ță;  prioritatea liberei circula ții în de zvoltarea pie ței interne;  principiul subsidiarit ății (înfă ptuirea unei ac țiuni la nivelul de putere cel mai apropiat de cet ățeni);  principiul de separare între metoda comunitară și cooperarea în materie de politic ă externă . Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 253 4.2. Contribu țiile tratatului – modific ări politice Articolul 8A define ște în mod clar scopul Actului Unic, care este instaurarea progresiv ă a pieței interne pe durata unei perioade care se încheie la 31 decembrie 1992. Pia ța intern ă este definit ă drept, „spațiul fără frontiere interne în care libera circulație a m ărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurat ă conform dispozițiilor prezentului tratat”. În ceea ce prive ște capacitatea monetar ă, Actul Unic nu permite instituirea unei politici noi, dar insereaz ă prevederi referitoare la capacitatea monetar ă. Convergen ța politicilor economice și monetare se reg ăsește în cadrul competen țelor existente. Politica social ă este deja reglementat ă de Tratatul CEE, dar Actul Unic introduce două articole noi în acest domeniu. Articolul 118A din Tratatul CEE autorizeaz ă Consiliul s ă decidă cu majoritate calificat ă în cadrul procedurii de cooperare ș i să adopte dispozi ții minime pentru a promova „îmbun ătățirea mediului de munc ă, pentru a proteja s ănătatea și securitatea lucr ătorilor”. Articolul 118B din Tratatul CEE atribuie Comisiei misiunea de a dezvolta di alogul social la nivel european. Actul Unic instituie o politic ă comunitară de coeziu ne economic ă și socială pentru a contrabalansa efectele realiz ării pieței interne asupra statelor membre mai slab dezvoltate și pentru a reduce disparit ățile de dezvoltare între regiuni. Interven ția comunitar ă se face prin intermediul Fondului European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA) și a Fondului European de Dezvoltare Regional ă (FEDER). În ceea ce prive ște cercetarea și dezvoltarea tehnic ă, articolul 130F din Tratatul CEE stabile ște drept obiectiv, „consolidarea bazelor științifice și tehnologice ale industriei europene și dezvoltarea competitivit ății sale interna ționale”. Pentru aceasta Actul Unic prevede crearea unor programe-cad ru multianuale adoptate de Consiliu în unanimitate. Preocupările privind protecția mediului la nivel comunitar erau deja men ționate în Tratatul de la Roma. Actul Unic introduc e trei articole noi (articolele 130R, 130S și 130T din Tratatul CEE), care permit Comunit ății „conservarea, protec ția și îmbunătățirea calităț ii mediului, contribuie la protec ția sănătății persoanelor și Adrian Filip utilizarea prudent ă și rațional ă a resurselor naturale”. Se precizeaz ă faptul c ă intervenția Comunit ății în domeniul mediului are loc doar dac ă această acțiune poate fi realizată mai bine la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre (principiul subsidiarit ății). Articolul 30 prevede ca statele membre s ă facă eforturi pentru a elabora și aplica o politic ă externă comună la nivel european. În acest scop, ele se angajeaz ă să se consulte cu privire la problemele de politic ă externă care ar putea prezenta interes pentru securitatea statelor membre. Pre ședinția Consiliului este responsabil ă pentru inițierea, coordonarea și reprezentarea statelor membre fa ță de state ter țe în acest domeniu. 4.3. Actul Unic European, bilan ț și perspective AUE a permis transformarea, la 1 ianuarie 1993, a Pieței Comune în Piața Unică. Prin crearea de noi competen țe comunitare și prin reforma institu țiilor, AUE deschide calea integră rii politice ș i a uniunii economice și monetare, care vor fi instituite prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea European ă. 5. MODIFIC ĂRI ADUSE TRATATULUI PRIVIND ACTUL UNIC EUROPEAN 5.1. Tratatul de la Maastricht (1992) Tratatul privind Uniunea European ă, numit „Tratatul de la Maastricht” (1992), reunește într-un singur ansamblu , denumit Uniunea European ă, cele trei Comunit ăți (CECO, CEE, Euratom) și cooper ările politice institu ționalizate în domeniul politicii externe, al ap ărării, al poli ției și al justi ției. Acesta redenume ște CEE, care devine CE. În plus, acest Tratat instituie uniunea economică și monetară , introduce noi politici comunitare (educa ție, cultură , cooperarea pentru dezvoltare, coeziunea) și extinde competențele Parlamentului European (prin procedura de codecizie). Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 255 5.2. Tratatele de aderare, dup ă Maastricht Prezentul Tratat a fost modificat de asemenea prin urm ătoarele Tratate de aderare: – Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei și Suediei (1994) . Tratatul cre ște numă rul statelor membre ale Comunit ății europene de la douăsprezece la cincisprezece. – Tratatul de aderare a Republ icii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei , Maltei, Poloniei, Sloveniei și Slovaciei (2003) . Tratatul cre ște numărul statelor membre ale Comunităț ii Europene de la cincisprezece la dou ăzeci și cinci. – Tratatul de aderare a Bulgariei și României (2005). Tratatul crește numă rul statelor membre ale Comunit ății Europene de la dou ăzeci și cinci la două zeci și șapte. 5.3. Tratatul de la Amsterdam (1997) Tratatul de la Amsterdam a permis extinderea competențelor Uniunii prin instituirea unei politici comunitare a ocup ării forței de munc ă, prin transferul unei părți din domeniile care intrau anterior sub inciden ța Cooper ării în domeniul justiției și afacerilor interne, prin m ăsuri menite s ă apropie Uniunea de cet ățeni și prin posibilitatea unei cooper ări mai strânse între anumite state membre (cooper ări consolidate). Acesta extinde procedura de codecizie și votul cu majoritate calificată la noi domenii, simplific ă și renumeroteaz ă articolele din tratate. 5.4. Tratatul de la Nisa (2001) Tratatul de la Nisa este consacrat în cea mai mare parte corect ării unor prevederi sau lacune care nu au fost acoperite de Tratatul de la Amsterdam, a unor probleme institu ționale privind extinderea, care nu au fost solu ționate decât par țial în 1997. Este vorba despre componen ța Comisiei, despre ponderar ea voturilor în cadrul Consiliului și despre extinderea domeniilor supu se votului cu majoritate calificat ă. Adrian Filip Acesta a înlesnit utilizarea pr ocedurii de cooperare consolidat ă și a eficientizat sistemul jurisdicțional. 5.4. Tratatul de la Lisabona (2007) Tratatul de la Lisabona introduce vaste reforme instituționale. Acesta elimin ă vechea arhitectur ă instituțional ă introdus ă de Tratatul de la Maastricht și înlocuie ște Comunitatea European ă cu Uniunea Europeană . Acesta introduce, de asemenea, modific ări semnificative privind modul de func ționare al institu țiilor europene, procesul decizional și repartiția competențelor între UE și statele membre. Obiectivul este îmbun ătățirea procesului de adoptare a deciziilor într-o Uniune extins ă, c u 2 7 d e s t a t e m e m b r e . T r a t a t u l d e l a L i s a b o n a m o d i f i c ă, în plus, numeroase politici interne și externe ale UE. Acesta permite în primul rând institu țiilor să legifereze și să ia mă suri în domenii politice noi. CRONOLOGIA EVENIMENTELOR EUROPENE DIN PERIOADA 1969-1986 1969 Apr. Demisia generalului de Gaulle 10 iulie Alegerea noului pre ședinte francez, „Georges Pompidou 1970 1 ian. Reuniunea de la Haga pentru trecerea la Pia ța Comun ă 30 iunie Reuniunea la nivel înalt de la Haga – 30 iunie 1970 -, încep oficial negocierile cu cele patru state nord europene: Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Norvegia 1971 Statele Unite decid renun țarea la conversia dolarului în aur (sistemul Bretton Woods) 22 mar Consiliul adoptă rezoluția pentru o Uniune Economic ă și Monetar ă. 1972 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 257 22 ian. Tratatele de adeziune la Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii si Norvegiei 1973 1 ian. Intrarea în vigoare a Tratatelor de aderare a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii si Norvegiei 1974 Renegocierea britanic ă 1979 28 mai Grecia semneaz ă tratatul de aderare 1981 1 ian. Intrarea în vigoare a Tratatului de aderare cu Grecia 10 mai Alegerea lui Francois Mitterrand ca pre ședinte al Fran ței 1978 Spania și Portugalia încep negocierile de aderare 1982 1 oct. Alegerea lui Helmut Kolh în func ția de cancelar al RFG 1984 14 feb. Adunarea parlamentar ă adoptă Proiectul Spinelli privind Uniunea European ă 1985 10 mart. Accederea la putere a lui Mihail Gorbaciov 12 iunie Spania și Portugalia semneaz ă acordurile de aderare 14 iunie Carta Alb ă a Comisiei privind finalizarea pie ței interne, semnarea acordurilor de la Schengen 1986 1 ian Spania și Portugalia intr ă în Comunitatea European ă 17 feb. Semnarea AUE de c ătre nouă state comunitare 28 feb. Semnarea AUE de c ătre Italia și Grecia Adrian Filip CURSUL al XII-lea PROCESUL DE ADAPTARE A COMUNIT ĂȚII ECONOMICE EUROPENE LA EUROPA NA ȚIUNILOR (1989 – 1996); TRA TATUL DE LA MAASTRICHT Conț inut 1. PAȘI SPRE DEMOCRATIZAREA EUROPEI 2. TRATATUL DE LA MAASTRICHT (1992) 3. MODIFIC ĂRI ADUSE PRIN TRATATUL DE LA MAASTRICHT 4. EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE C ĂTRE VEST 1. PAȘI SPRE DEMOCRATIZAREA EUROPEI Evenimentele geopolitice din Europa Central ă și de Est au g ăsit statele occidentale nepreg ătite pentru transform ările ce urmau să se produc ă. Evoluția politico-economică a statelor europene a purtat amprenta unor îndelungi bâlbâieli, tatonări și acțiuni care aveau la baz ă doar extazul unei Europe în schimbare rapid ă. 1.1. Prăbușirea regimurilor comuniste în Europa de Est După 1989 evenimentele politice s-au precipitat în Europa Central ă și de Est, având ca finalitate – în numai trei ani -, pr ăbușirea regimurilor comuniste, dispari ția Tratatului de la Var șovia și destrămarea Uniunii Sovietice. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 259 La 6 iunie 1989, Gorbaciov afirm ă în fața Consiliului Europei faptul că , „orice imixtiune în politica internă , orice încercare de limitare a suveranit ății statelor, atât prietene, aliate cât și altele, sunt inadmisibile. Prin acest discurs personalitatea sovietică cu cel mai înalt rang, pune cap ăt după 42 de ani, imixtiunii URSS-ului în politica intern ă a statelor din blocul comunist. Pe 6 nov. 1989 – la patru ani dup ă venirea la putere în Uniunea Sovietic ă a lui Mihail Gorbaciov -, a avut loc c ăderea Zidului Berlinului, care împ ărțea oraș ul în două din august 1961. Acest fapt, de o semnificație f ără precedent în ultima jum ătate de secol, scoate în eviden ță renunțarea de c ătre URSS la Doctrina Brejnev. Valul de liberalizare pornit din Polonia și Ungaria cuprinde toate statele comuniste, unde au loc schimb ări pașnice, cu excepția României. Pe parcursul anului 1990 au loc alegeri libere în toate statele Central și Est europene și începe procesul de dezintegrare a institu țiilor blocului comunist. Structurile militare ale Pactului de la Varș ovia sunt dizolvate la 25 feb. 1991, CAER este desfiin țat la 28 iunie 1991, Uniunea Sovietică dispare la 25 dec. 1991 (dat ă la care Gorbaciov demisioneaz ă), iar în locul ei, apar Republica Belarus, Federa ția Rusă și Ucraina care formeaz ă Comunitatea Statelor Independente (CSI). Ulterior li se al ătură opt state din Asia Central ă. Georgia și statele baltice se distanțează de CSI. 1.2. Reunificarea Germaniei Ca o consecin ță normală a destră mării lagărului comunist, cele dou ă Germanii se reunific ă. Cancelarul Helmuth Kohl a profitat de c ăderea Zidului Berlinului și de euforia marilor puteri, punând în scurt timp î n a p l i c a r e u n p l a n d e u n i r e , c a r e n u pomenea nimic de frontiere și de drepturile înving ătorilor din 1945. În 9 dec. 1989, Consiliul European aprobase principiului unit ății germane prin liber ă autodeterminare, de care Kohl profită . Unificarea este înf ăptuită prin absorb ția RDG de c ătre statul federal. La 18 martie au loc alegeri libere care au confirmat dorin ța poporului german. La 18 mai a fost semnat un Tratat de uniune economic ă, monetară și socială între cele două Germanii, cu intrare în vigoare de la 1 iulie 1990. La 31 august cele dou ă guverne germane semneaz ă la Berlin un tratat de uniune politic ă prin care sunt integrate în RFG cele cinci landuri est germane. Adrian Filip Ultima problemă care mai trebuia rezolvat ă este acceptul celor patru înving ători ai celui de Al Doilea R ăzboi Mondial. SUA, Fran ța și Marea Britanie accept ă și susțin unirea celor două Germanii. Uniunea Sovietic ă acceptă în final autodeterminarea RDG, pe 10 feb. 1990, dup ă care autorizeaz ă ca Germania reunificat ă să rămână în NATO. Reunificarea oficial ă a Germaniilor are loc la 3 oct. 1990. Comunitatea European ă acceptă ca landurile Germaniei de est integrate în RFG să intre în Comunitatea European ă fără revizuirea tratatelor, cu m ăsuri tranzitorii pe domeniile: comer țului exterior, agriculturii, politicilor structurale și mediului. 2. TRATATUL DE LA MAASTRICHT-1992 Tratatul de la Maastricht a modifi cat tratatele europene precedente și a creat o Uniune European ă fondată pe trei piloni: – Comunităț ile Europene; – Politica extern ă și de securitate comun ă (PESC); – Cooperarea în domeniul justi ției și al afacerilor interne (JAI). Tratatul privind Uniunea European ă, semnat la Maastricht la 7 feb. 1992, a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acesta reune ște într-un singur ansamblu, denumit Uniunea European ă, cele trei Comunit ăți (CECO, CEE, Euratom) și cooperările politice institu ționalizate în domeniul politicii externe, al ap ărării, al poliției și al justi ției. Tratatul redenume ște Comunitatea Economic ă Europeană , care devine Comunitatea European ă. În plus, acest tratat  instituie uniunea economic ă și monetar ă;  introduce noi politici comunitare (educa ție, cultură , cooperarea pentru dezvoltare, coeziunea);  extinde competen țele Parlamentului European (procedura de codecizie). Ca urmare a ini țiativei pre ședintelui Mitterand ș i a cancelarului Kohl, Consiliul European întrunit la Dublin (25-26 iunie 1990) decide ini țierea unei conferin țe interguver namentale privind Uniunea Politic ă, cu termen de finalizare, finele anului 1992. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 261 Următoarea conferință a Consiliului European – de la Roma 14-15 dec. 1990 -, a fost organizată în scopul stabilirii mandatului care trebuia acordat celor dou ă conferințe care urmau a fi organizate.  o conferin ță pentru Uniunea Politic ă la care urmau s ă fie discutate mijloacele prin care:  să sporeasc ă legitimitatea democratic ă;  se extinderea puterea Parlamentului;  se definea cet ățenia european ă;  o conferin ță privind Uniunea Economic ă și Monetar ă. Cele dou ă conferin țe trebuiau s ă se desfășoare în paralel și să își finalizeze împreun ă lucră rile, iar rezultatele acestora trebuiau ratificate de c ătre statele membre, înainte de sfârș itul anului 1992. Obiectivul principa l era ca semnarea noului Tratat s ă coincidă cu finalizarea Pie ței Unice, la 1 ianuarie 1993. „Negocierile interguvernamentale s-au desf ășurat în 1991 sub pre ședințiile succesive ale Luxemburgului, Olandei ș i a dus la semnarea Tratatului privind Uniunea European ă, de la Maastricht, pe 7 februarie 1992 ˮ162. În fapt a fost vorba de două negocieri paralele cu actori diferi ți:  o negociere în zona politicii externe și de securitate comun ă a Europei (PESC; JAI).  o negociere, în zona Uniunii Europene Monetare (UEM) în care mini ștrii de Finanțe ai statelor membre și guvernatorii B ăncii Centrale Europene au negociat acordul monetar; În condi țiile acestea, Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea European ă, constituită pe trei piloni:  primul pilon: pilonul Comunitar;  doi piloni interguvernamentali: PESC ș i JAI, într-un cadru institu țional unic. 162 Jean-Luc Sauron, Curs de Institu ții Europene , Editura Polirom, 2010, Bucure ști, pag 100. Adrian Filip Tratatul Uniunii Europene (TUE) (Maastricht-1992) include dispozi ții comune privind cei trei piloni. Tratatul de instituire a Comunităț ii Europene (TCE) include dispozi ții referitoare la primul pilon. Acesta acoper ă domeniile comunitare fiind echivalentul a ceea ce a fost Tratatul de la Roma de instituire a CEE. 2.1. Primul pilon: Pilonul Comunitar Comunitatea avea misiunea de a asigura buna func ționare a pie ței unice și, printre altele, o dezvoltare armonioas ă, echilibrat ă și durabilă a activităților economice, un nivel ridicat de ocupare a for ței de munc ă și de protec ție social ă și egalitatea între bărbați și femei. Comunitatea urm ărea aceste obiective, în limitele competențelor care îi erau încredin țate, prin instituirea unei Pie țe comune și a unor m ăsuri conexe menționate la articolul 3 din Tratatul CE, precum și prin instaurarea unei politici economice și a unei monede unice men ționate la articolul 4. Ac țiunea Comunit ății trebuia s ă respecte principiul propor ționalității și, în domeniile care nu intrau în competența sa exclusiv ă, principiul subsidiarit ății (articolul 5 CE). Acest prim pilon (comunitar), vizează CECO, CEEA și CEE. Competențele Comunităț ii Europene au fost extinse în domeniul mediului, cercet ării și politicii de coeziune. În cadrul politicii de coeziune este creat un nou fond structural care s ă ajute statele a c ăror PNB este mai mic de 90 % din media produsului na țional brut comunitar. În acela și timp Comunitatea poate interveni în domeniile educa ției, formării profesionale, s ănătății, culturii sau protec ției consumatorului, în conformitate cu competențele exercitate de statele membre în aceste domenii, pe principiul subsidiarit ății. Tratatul de la Maastricht instituie o cet ățenie european ă recunoscut ă oricărui resortisant al unui stat membru. Or ice resortisant al Uniunii poate s ă adreseze peti ții Parlamentului European, s ă sesizeze Ombudsmanul, să aleagă și să fie ales în cadrul alegerilor locale sau europene în statul în care î și are reședința. La nivel institu țional, puterile Parlamentului European au crescut. Parlamentul este consultat cu privire la numirea Pre ședintelui Comisiei și aprobă componen țe Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 263 Comisiei. Domeniul avizului conform și al procedurii de cooperare sunt extinse. Prin procedura legislativ ă a codeciziei, Parlamentul are posibilitatea de a bloca un text legislativ, chiar dac ă există acordul Consiliului de Mini ștrii asupra acestuia. A mai fost creat un Comitet al Regiunilor, cu rol consultativ. Tratatul de la Maastricht a prev ăzut realizarea Uniunii Economice și Monetare, în trei etape:  În prima etap ă, (de la 1 iulie 1990) statele membre asigură libera circulație a capitalurilor, î și armonizeaz ă performanțele economice și participă la SME cu marje de fluctua ție reduse;  În a doua etap ă, (de la 1 ian. 1994), statele membre creează Institutul Monetar European (IME), pentru coordonarea politici monetare și promovarea ECU. În aceast ă perioadă trebuia s ă se obț ină o convergen ță reală a politicilor economice europene . În scopul atingerii acestei convergen țe trebuiau îndeplinite urm ătoarele criterii: o rata inflației nu trebuia s ă depășească cu mai mult de 1,5%, media primelor trei state cu cea mai mic ă inflație; o deficitele publice s ă nu depășească 3% din PIB; o datoria pub lică să nu depășească 60% din PIB.  A treia etap ă începe de la 1 ian 1999. În aceast ă etapă paritățile monetare se stabilesc în func ție de ECU, înainte de stabilirea monedei unice. Institutul Monetar European urma s ă fie înlocuit de Banca Centrală European ă (1 iulie 1998), îns ărcinată cu gestionarea politicii monetare a statelor care vor adopta moneda unic ă, în cooperare cu băncile centrale ale acestor state, bă nci centrale care vor deveni independente de guvernul lor. 2.2. Al doilea pilon: Pilonul Politicii Externe și de Securitate Comun ă Al doilea pilon vizeaz ă Politica Extern ă și de Securitate Comun ă (PESC). Obiectivele principale ale PESC sunt: Adrian Filip  Menținerea pă cii;  Consolidarea securit ății și a Uniunii;  Dezvoltarea și respectarea drepturilor omului. PESC include politica de ap ărare care va coordona în final ap ărarea comun ă a Uniunii Europene. Din acest moment statele decid pozițiile sau acțiunile comune cu unanimitate de voturi. Comisia sau Parlamentul European nu au un rol important în definirea PESC. Al doilea pilon nu este supus controlului Cur ții de Justi ție. Misiunea Uniunii era aceea de a defini și de a pune în aplicare, conform unei metode de tip interguvernamental, o politic ă externă și de securitate (6.1.1.). Statele membre trebuiau s ă sprijine în mod activ și fără rezerve aceast ă politică, într-un spirit de loialitate și de solidaritate reciproc ă. Printre altele, aceasta avea ca obiective: – salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenței și a integrit ății Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Na țiunilor Unite; – consolidarea securităț ii Uniunii sub toate formele; – promovarea cooper ării interna ționale; – dezvoltarea și consolidarea democra ției și a statului de drept, precum ș i respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. 2.3. Al treilea pilon: Pilonul Justi ției și Afacerilor Interne (JAI) Al treilea pilon vizeaz ă Justiția și Afacerile Interne (JAI). Acesta elaboreaz ă problemele care vizeaz ă: – reguli de trecere a frontierelor externe ale UE și de consolidare a controalelor; – lupta împotriva terorismului, a infrac țiunilor grave, a traficului de droguri și a fraudei la nivel interna țional; – cooperarea judiciar ă în materie penal ă și civilă; Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 265 – crearea unui Oficiu European de Poli ție (Europol) dotat cu un sistem de schimb de informa ții între poli țiile naționale; – lupta împotriva imigrației ilegale; – politica comun ă în domeniul azilului. Statele decid cu unanimitate de voturi cu privire la pozi țiile și acțiunile comune și conven ții. Comisia îndepline ște un rol redus (poate propune ini țiative în domenii limitate), iar Parlamentul European nu exercit ă nici o putere. Curtea de Justi ție are competențe în domeniul conven țiilor, dac ă statele decid acest lucru și în condițiile prevăzute de acestea din urm ă. Sarcina Uniunii era aceea de a elabora o ac țiune comun ă în aceste domenii conform unei metode de tip interguvernamental în vederea realiz ării obiectivului de a oferi cetățenilor un nivel ridicat de protec ție într-un spa țiu de libertate, de securitate și de justiție. 3. MODIFIC ĂRI ADUSE PRIN TRATATUL DE LA MAASTRICHT 3.1. Structurile Uniunii Instituind o Uniune Europeană , tratatul de la Maastricht a marcat o nou ă etapă în procesul de creare a „unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”. UE este construită având la baz ă Comunit ățile Europene, completate de politici și forme de cooperare instaurate prin Tratatul privind Uniunea European ă. Uniunea European ă, dispunea de un cadru institu țional unic alc ătuit din Consiliu, Parlamentul European, Comisia Europeană , Curtea de Justi ție și Curtea de Conturi care, fiind în acel moment singurele „institu ții” ale Uniunii, în sensul strict al cuvântului, î și exercitau atribu țiile în conformitate cu dispozițiile tratatelor. Tratatul a instituit un Comitet economic și social și un Comitet al regiunilor, ambele exercitând funcții consultative. A fost înfiin țat conform procedurilor prev ăzute în Tratat, un Sistem European al B ăncilor Centrale și o Banc ă Centrală European ă și s-au adă ugat instituțiilor financiare preexistente di n grupul BEI (Banca Europeană de Investi ții și Fondul European de Investi ții). Adrian Filip 3.2. Competen ța Uniunii Uniunii instituite prin Tratatul de la Maastricht i s-a atribuit prin acesta competențe clasificate în trei mari grupe, denumite în mod obi șnuit „piloni”: – cel dintâi „pilon” era constituit din Comunit ățile Europene, în cadrul cărora competen țele care f ăcuseră obiectul unui transfer de suveranitate a statelor membre în domeniile aflate sub inciden ța tratatului erau exercitate de institu țiile comunitare; – al doilea „pilon” era format din politica extern ă și de securitate comună prevăzută la capitolul V din tratat;. – al treilea „pilon” era constituit din cooperarea în domeniul justi ției și al afacerilor interne prev ăzută la capitolul VI din tratat. Prin dispozi țiile capitolelor V și VI, se instituia o cooperare de tip interguvernamental, care utiliza instituțiile comune ș i care era dotat ă cu anumite elemente suprana ționale, în special asocierea Comisiei Europene și consultarea Parlamentului European. 4. EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE C ĂTRE EST Relațiile Comunit ăților Europene cu Asociația European ă a Liberului Schimb (EFTA) erau reglementate din 1975 prin acorduri bilaterale de liber schimb. Dou ă treimi din importurile statelor EFTA proven eau din CEE, care la rândul ei, importa 50% din ceea ce exporta EFTA. Statele EFTA puteau participa la Pia ța Unică cu obligativitatea respectă rii acquis-ului comunitar, (directivele privind regulile concuren țiale, ajutoarele publice, deschiderea pie țelor publice, libertatea de circula ție și de stabilire, dreptul societ ăților comerciale, protec ția consumatorilor). În urma semn ării la Porto – la 2 mai 1992 – între cele dou ăsprezece state comunitare și cei șase membrii ai EFTA – Austria, Finlanda, Norvegia, Suedia, Islanda, Liechtenstein – este creat Spațiul Economic European (SEE). Acesta intră în vigoare la 1 ian. 1994 f ără Elveția care îi respinge prin referendum în dec. 1993. Spa țiul Economic European reprezintă o asociaț ie structural ă la nivel institu țional, care extinde regulile Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 267 adoptate pentru Pia ța Unică la aceasta. În acel moment SEE reprezenta o pia ță de 380 milioane de persoane, realizând 40% din comer țul mondial. În cadrul Spa țiul Economic European se realizeaz ă o cooperare între Comunitatea European ă și EFTA în ceea ce prive ște cercetarea, mediul și condițiile de lucru. Totuș i nu exist ă o Uniune Vamal ă între cele dou ă organizații, continuând s ă existe control la frontier ă între statele CEE ș i EFTA. O parte din Statele EFTA î și depun candidatura pentru Uniunea European ă, astfel încât aceast ă asociație s-a redus continuu pierzându- și rațiunea de a exista. Austria a fost primul stat occidental care și-a depus candidatura la 27 iulie 1989, apoi Suedia, la 1 iulie 1991, Finlanda la 18 mart. 1992. Islanda a refuzat s ă candideze întrucât EFTA îi permitea accesul pe pia ța european ă, lăsând-o s ă dispună liber de zonele sale de pescuit. Consiliul European desf ășurat la Maastricht a decis ca negocierile de aderare, pe baza Tratatului privind Uniunea European ă să poată începe imediat dup ă finalizarea ratifică rilor. Consiliul European desf ășurat la Edinburgh (11-12 dec. 1992) a decis f ără a aștepta ratificarea documentelor, ca negocierile de aderare s ă înceapă la începutul anului 1993, pentru ca ader ările să intre în vigoare în 1995. Negocierile de aderare au fost deschise la 1 feb. 1993 cu Austria, Finlanda și Suedia și la 5 apr. cu Norvegia. Primele trei state au aderat la Uniunea European ă la 1 ian. 1995, Norvegia s-a ab ținut să intre ca rezultat al unui referendum negativ. Evoluția integr ării europene163 163 http://www.nationsonline.org/oneworld/e urope_map.htm accesat la 26.10.2017 Adrian Filip CURSUL al XIII-lea TRATATUL DE LA AMSTERDAM (1997) Conținut: 1. TRATATUL DE LA AMSTERDAM 2. CONȚINUTUL TRATATULUI DE LA AMSTERDAM 1. TRATATUL DE LA AMSTERDAM Tratatul asupra Uniunii Europene prevedea organizarea Conferin ței Interguvernamentale pentru a trece în revist ă problemele integr ării. În vederea extinderii Uniunii, Tratatul de la Amsterdam a introdus adaptă rile necesare pentru a asigura o funcționare mai eficace și mai democratic ă a Uniunii. În prima jum ătate a anului 1995, fiecare instituție comunitara a pregă tit un Raport asupra func ționarii Tratatului UE. A doua jumă tate a anului a fost prev ăzută pentru analiza posibilelor opțiuni recomandate de Grupul de Reflec ție, prezidat de Secretarul de s tat in probleme europene di n guvernul Spaniei – C arlos Westerndrop. Grupul a prezentat Raportul Consiliului European de la Madrid în decembrie 1995. După ultimele adnot ări ale documentelor în cadrul Comisiei ș i al Parlamentului European, Consiliul European desf ășurat la Torino a deschis oficial lucr ările Conferin ței interguvernamentale în 26 ma rtie 1996. Obiectivele Conferin ței au fost ambițioase și s-au centrat pe ideea de Europa a cet ățenilor, pe rolul Uniunii Europene pe scena internațional ă, pe îmbun ătățirea func ționarii institu țiilor și pe perspectivele de extindere. Consiliul European, întrunit succesiv la Floren ța (21-22 iunie 1996), Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 269 Dublin (5 octombrie 1996 și 13-14 decembrie 1996) și neoficial la Noordwijk (23 mai 1997), a dezb ătut diferite propuneri ș i abordări ale Conferin ței. Grupurile de lucru, după 15 luni de consult ări, Summit-uri, propuneri, amen damente la texte au redactat documentul cunoscut sub denumirea de Trata tul de la Amsterdam, care a fost semnat la 20 octombrie 1997. 1.1. Domenii noi introduse prin Tratatul de la Amsterdam În Tratatul de la Amsterdam au fost introduse patru mari domenii:  libertate, securitate și justiție;  Uniunea și cetățenii să i;  politica extern ă eficientă și coerentă ;  probleme institu ționale. Prima secț iune (libertate, securitate și justiție), explica garan țiile incluse în domeniul protec ției drepturilor fundamentale, zona de liber ă deplasare a persoanelor în interiorul Uniunii și noile reglement ări privind regimul de vize, azil și imigrări. Secțiunea se încheie cu titlul privind cooperarea în materie de criminalitate și condițiile de integrare in sistemul Schengen. În secțiunea a doua din Tratat sunt incluse șapte documente ce stabilesc îmbunătățirile ce vor fi introduse de acest acord în domenii ce privesc direct drepturile și interesele cetăț enilor individuali (noțiunea de cetatea european, strategii comune de combatere a șomajului, tratarea în mod egal a b ărbaților și femeilor, stabilirea cadrului instituțional, s ănătate publica, protec ția consumatorului, standardizarea legisla ției). Prevederile privind politica extern ă (secțiu nea a treia), con țin îmbună tățirile aduse în scopul obținerii unui rol mai important pe piața internațional ă a Uniunii Europene. Secțiunea economica elucideaz ă aspectele practice ale extinderii politicii comerciale comune, menit ă să includă acorduri interna ționale și drepturile asupra proprietății intelectuale. Adrian Filip Ultimul domeniu (probleme institu ționale), concluzioneaz ă și explica formele instituționale lansate de Tratatul de la Ams terdam, în scopul extinderii Uniunii Europene: scopul și modul de operare a procedurii co-decizionale, în vederea înt ăririi rolului Parlamentului European; extinderea votului majoritar calificat în Consiliu; structura și modul de func ționare a Comisiei Europene; rolul Cur ții de Justi ție; rolul mai important acordat Cur ții Auditorului, Comitetului Economic și Social și Comitetului Regiunilor; mai mare implicare a parlamentelor na ționale in activit ățile Uniunii Europene ș i o mai buna informare a acestora cu problemele comunitare; consolidarea principiului subsidiarit ății; strâns ă cooperare intre tarile membre. * * * În legătură c u U E a șa cu se prezintă astăzi s-a ridicat problema deficitului politic. Chestiunea deficitului politic european a fost formulata în extenso de Béla Farago. No țiunea de deficit politic o aminte ște pe cea de deficit democratic, o postura in care numero și comentatori eurosceptici au plasat Comunitatea Europeana. Deficitul democratic, adic ă gradul redus de participare a cet ățenilor statelor-membre la acțiunea Uniunii este probabil unul real, însa a fost corectat prin alegerea directa a parlamentarilor europeni si este diminuat gradual in procesul construc ției europene, prin amplificarea competentelor atribuite Parlamentului European. Teza deficitului politic acuz ă în primul rând absenta în Uniune a unei “puteri suverane”, a unei instan țe de decizie de ultim resort. Dac ă nu exist ă un titular al suveranităț ii, susține Farago, nu exista nici o putere legitima. Cvasi- suveranitatea pe care o degaja exerci țiul competentelor comunitare nu conduce nic ăieri, în orice caz nu la o veritabila uniune politica. Iar in acest moment, politicii externe s i de securitate comuna a Uniunii, ca si cooperării in domeniile justi ției si afacerilor interne, nu li se poate atribui nici o valoare politica, pentru ca sunt in realitate simple ex pectative neintegrate, pentru ca in realitate au ră mas la nivelul simplei cooper ări interguvernamentale. Aș a cum observa Olivier Beaud, acest tip de critica a Uniunii Europene este coerenta numai din perspectiva statului-na țiune. Numai ca o asemenea perspectiva nu este nici productiva si nici științific onesta pentru ca “etalonul de m ăsura conceptual al fenomenului european ar trebui sa fie mai curând no țiunea de federa ție” Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 271 In consecin ța legitimitatea politica trebuie plas ata in dreptul International si nu in Dreptul intern. Pentru ca din textul Tratatului de la Roma rezulta f ără nici un dubiu ca semnatarii au în țeles să renunțe la caracterul indivizibil al suveranit ății si sa exercite in comun o serie de competente, prin institu țiile create în comun. Faptul ca prin vot majoritar un stat poate fi obli gat sa aplice pe teritoriul na țional o norma pe care a repudiat-o prin votul sa164, rămas minoritar, nu înseamn ă ca in interiorul Comunit ății lipsește un control democratic sau ca lipse ște o legitimitate politica. Înseamn ă doar ca legitimitatea sau controlul dem ocratic nu au o dimensiune na țională, ci una internaționala165. * * * 2. CONȚINUTUL TRATATULUI DE LA AMSTERDAM Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea European ă, a Tratatelor de instituire a Comunit ăților Europene și a anumitor acte conexe, semnat la Amsterdam la 2 octombrie 1997, a intrat în vigoare la 1 mai 1999 și se referă la: 2.1. Consolidarea competen țelor Uniunii 2.1.1. Comunitatea Europeană În ceea ce prive ște obiectivele, s-a pus un accent deosebit pe o dezvoltare echilibrat ă și durabil ă și pe un nivel ridicat de ocupare a for ței de munc ă. S-a instituit un mecanism de coordonare a politicilor de ocupare a for ței de munc ă din statele membre, precum și posibilitatea de a lua anumite m ăsuri comunitare în acest domeniu. 164 Cu aceast ă ocazie s-ar putea reconsidera si no țiunea de suveranitate a statului in raport de dinamica actuala a dreptului interna țional. Concep țiile moniste pornesc de la ideea ca exista o singura ordine ivit necesitatea reglementarii lor juridice. Dreptul interna țional in prezent a dep ășit etapa in care putea fi considerat un drept distinct de dreptul inte rn al unui stat. Trebuie acceptat ca umanitatea a ajuns in stadiul in care nu mai este o suma de popula ții grupate in diverse state, ci este o societate cu propria ordine juridica: dreptul international -v.Forika Eva- “Dreptul comunitar si constitu țiile naționale. Cazul României” pe www.studint.ong.ro/archive.; 165 Valentin Constantin, op.cit.; Adrian Filip Acordul privind politica socială a fost integrat în Tratatul CE cu câteva îmbun ătățiri. De atunci, metoda comunitar ă s-a aplicat în domenii importante care țineau până în acel moment de „cel de-al treilea pi lon”, cum ar fi azilul, imigra ția, trecerea frontierelor externe, lupta împotriva fraudei, cooperarea vamal ă și cooperarea judiciar ă în materie civilă, precum ș i unei părți importante a cooper ării „Schengen”, al că rei acquis complet a fost preluat de Uniune și Comunit ăți. 2.1.2. Uniunea European ă Cooperarea interguvernamental ă în domeniul cooper ării judiciare penale ș i polițienești a fost consolidată prin definirea unor obiective și sarcini precise, precum și prin crearea unui nou instrument juridic anal og unei directive. Instrumentele politicii externe și de securitate comun ă au fost dezvoltate ulterior, în special prin crearea unui nou instrument, strategia comun ă, a unei noi func ții, „Secretarul General al Consiliului responsabil pentru PESC”, și a unei noi structuri, „Unitatea de planificare politic ă și de alertă rapidă”. 2.2. Consolidarea atribu țiilor Parlamentului European 2.2.1. Puterea legislativ ă În cadrul procedurii de codecizie, care a fost extins ă la 15 temeiuri juridice existente în tratatul CE, Parlamentul European și Consiliul deveneau colegiuitori, practic pe pozi ție de egalitate. Cu singurele excep ții referitoare la politica agricol ă și la politica din domeniul concuren ței, procedura de codecizie se aplica tuturor domeniilor în care Consiliul era abilitat să ia decizii cu ma joritate calificat ă. În patru cazuri (articolele 18, 42 și 47, precum și articolul 151 privind politica din domeniul culturii, care a rămas nemodificat), procedura de codeciz ie se combina cu necesitatea unei decizii unanime a Consiliului. Celelalte domenii legislative supuse unanimit ății nu țineau de codecizie. 2.2.2. Puterea de control În afara votului de aprobare a Comisiei în calitate de colegiu, Parlamentul European e xercita și un vot de aprobare prealabil ă a președintelui desemnat al viitoarei Comisii (articolul 214). Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 273 2.2.3. Alegerea și statutul deputa ților În ceea ce prive ște procedura pentru alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal direct (articolul 190 CE), competen ța Comunit ății de a adopta principii comune s-a ad ăugat competen ței existente de a adopta o procedur ă uniform ă. În acelaș i articol, a fost inserat un temei juridi c care permitea adoptarea unui statut unic al deputa ților. Cu toate acestea, continua s ă lipseasc ă o dispozi ție care s ă permită luarea de mă suri în vederea dezvolt ării partidelor politice la nivel european (a se vedea articolul 191). 2.3. Cooperă ri consolidate Pentru prima dat ă, tratatele cuprindeau dispozi ții generale care permiteau, în anumite condi ții, unui anumit numă r de state membre s ă se prevaleze de institu țiile comune pentru a organiza o cooperare consolidat ă între ele. Aceast ă posibilitate s-a adăugat cazurilor de cooperare consolidat ă reglementate de dispozi ții specifice, cum ar fi uniunea economic ă și monetar ă, crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, precum și integrarea acquis-ului a șa-numitei cooper ări „Schengen”. Domeniile care puteau face obiectul unei cooper ări consolidate erau reprezentate de cel de-al treilea pilon și, în condiții foarte stricte, de domeniile care nu țineau de competen ța exclusiv ă comunitar ă. Condițiile pe care trebuia s ă le satisfac ă orice cooperare consolidat ă, precum și mecanismele de decizie prev ăzute erau concepute astfel încât s ă garanteze c ă această nouă modalitate a procesului de integrare va r ămâne o solu ție excep țională și că nu va putea fi utilizat ă decât pentru a realiza progrese în cadrul procesului de integrare, nu pentru a regresa. 2.4. Simplificare Tratatul de la Amsterdam a eliminat din tratatele europene orice dispozi ție devenită caducă sau depăș ită în timp, evitând, în acela și timp, ca efectele juridice care decurgeau din aceasta în trecut s ă fie afectate de eliminare. Acesta prevedea și o nouă numerotare a tratatelor. Din motive juridico-politice, tratatul a fost semnat și supus ratifică rii sub form ă de amendamente la tratatele în vigoare. Adrian Filip 2.5. Reforme institu ționale în perspectiva extinderii a) Tratatul de la Amsterdam a fixat la 700 num ărul maxim de membri în Parlamentul European, în conformitate cu solicitarea acestuia (articolul 189). b) Componen ța Comisiei și problema ponder ării voturilor au f ăcut obiectul unui „protocol privind institu țiile” anexat la tratat. În temeiul dispozi țiilor acestuia, într-o Uniune extins ă la maximum 20 de state membre, Comisia urma s ă fie alcătuită dintr-un reprezentant din fiecare stat membru, cu condi ți a c a l a d a t a r e s p e c t i v ă, ponderarea voturilor în sânul Consiliului s ă fi fost modificat ă. În orice caz, cu cel pu țin un an înainte de aderarea unui al 21-lea stat membru, o nou ă CIG trebuia s ă recurgă la o reexaminare complet ă a dispozi țiilor instituționale din tratate. c) Votul cu majoritate calificat ă în Consiliu era prev ăzut pentru mai multe temeiuri juridice nou-create de Tratatul de la Amsterdam. Cu toate acestea, dintre politicile comunitare existent e, numai în cazul domeniului politicii privind cercetarea au apărut noi cazuri de vot cu majoritate calificat ă, celelalte politici necesitând înc ă luarea deciziilor cu unanimitate de voturi. 2.6. Alte subiecte Acquis-ul practicii comunitare în domeniul aplic ării principiului subsidiarit ății a fost inclus într-un protocol cu privire la acest subiect. Transparen ța a fost îmbun ătățită prin noi dispoziții privind accesul la documente (articolul 255) și prin deschiderea lucră rilor Consiliului în domeniul legislativ [articolul 207 alineatul (3)]. Rolul Parlamentului European Parlamentul European era consultat înaintea convoc ării unei conferin țe interguvernamentale. În plus, Parlamentul era asociat conferințelor interguvernamentale conform unor formule ad -hoc; în decursul ultimelor trei dintre acestea, Parlamentul a fost reprezentat, după caz, de c ătre președinte sau de c ătre doi deputați în Parlamentul European. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 275 Adrian Filip CURSUL al XIV-lea TRATATUL DE LA LISABONA (2007) Conț inut: 1. REPLIERI DUPĂ CĂDEREA TRATATULUI DE CONSTITUȚ IE EUROPEANĂ 2. PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA UNIUNII EUROPENE 3. VALORILE CARE STAU LA BAZA UNIUNII EUROPENE 1. REPLIERI DUP Ă CĂDEREA TRATATULUI DE CONSTITU ȚIE EUROPEAN Ă 1.1. Grupul Amato pentru înlocuirea Constitu ției respinse După ce francezii și olandezii (amintim că Franța și Olanda sunt printre cele șase state fondatoare ale UE) au respins Constitu ția European ă sau mai corect «Tratatul de instituire a unei Constitu ții pentru Europa», adoptat de c ătre Consiliul European la Bruxelles, la 17-18 iunie 2004, liderii europeni au decis c ă este necesar ă o “perioad ă de reflecție” pentru a vedea ce urmeaz ă să facă. Atât statele membre care au sus ținut Constituția, cât și cele care au contestat-o s-au în țeles cu privire la decizia de a adopta rapid, tăcut și fără dezbateri un tratat similar. A fost alc ătuit un “grup de în țelepți” care să stabileasc ă ce-i de f ăcut ca să se iasă din impas. Acest grup, cunoscut ca Grupul Amato, format din politicieni europeni de nivel înalt (fo ști prim-miniș tri, mini ștri și membri ai Comisiei Europene), s-a întâlnit pentru prima dat ă pe 30 septembrie 2006, la Roma. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 277 Grupul Amato ș i-a prezentat raportul la Summit-ul European din 4 iunie 2007. El a propus o nou ă Conferin ță interguvernamental ă, care să scrie un nou tratat care s ă înlocuiasc ă Constitu ția respins ă. Noul tratat trebuia s ă preia multe dintre schimb ările propuse în Constituție (în prima parte ș i în partea a patra a ei), formulate îns ă ca amendamente la Tratatul de la Roma. El trebuia s ă rescrie Tratatul Maastricht (Tratatul privind Uniunea European ă) -1993-, s ă amendeze Tratatul de la Roma (Tratatul de instituire a Comunităț ii Europene) (1957) și să dea Cartei Drepturilor Fundamentale ale UE un statut legal. Lucrările au fost finalizate la sfâr șitul lui 2007. Noul tratat, numit ini țial Tratatul pentru Reform ă (Reform Treaty), devenit mai târziu Tratatul de la Lisabona (Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea European ă și a Tratatului de instituire a Comunităț ii Europene), a fost semnat la Lisabona, pe 13 Decembrie 2007. Tratatul de la Lisabona a rezultat de ci “în urma unui proces accelerat, eminamente politic, în care au fost implicate numai statele membre și instituțiile comunitare, fă ră consultări publice, deschiderea și transparența cu care procesul de elaborare a Constitu ției și a Cartei drepturilor fundamentale ne obi șnuiseră.” ([1], pag. V) “Rapiditatea cu care s-a ajuns la un acord asupra Tratatului de la Lisabona se explică prin aceea c ă textul s ău a preluat în mare textul Constitu ției, lucr u asupra căruia nu s-a insistat în mod public, tocmai pentru a nu redeschide chestiuni sensibile.” ([1], pag. V) Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 (dup ă ratificările “nelipsite de emo ții” din statele membre), subliniind astfel “natura dinamic ă și lipsită de predictibilitate a integr ării europene.” ([1], pag. III) 1.2. Ce este Tratatul de la Lisabona? Tratatul de la Lisabona, valabil și astăzi, este un tratat de modificare, similar cu Tratatul de la Amsterdam (1999) sau cu Tr atatul de la Nisa (2003), dar modific ările structurale impuse sunt de ma i mare amploare. Are deci înf ățișarea unei liste lungi de indicaț ii privind înlocuirea unor texte cu altele, abrogarea unora sau ad ăugarea altora Adrian Filip noi. “Nu poate fi citit decât de c ătre cei mai entuziaș ti, opacitatea sa fiind notorie.” ([1], pag. VI) Ceea ce intereseaz ă este versiunea oficială consolidat ă a fostelor tratate, cu modifică rile aduse de noul tratat, de la Lisabona. 1.3. Elitele europene vs. Masele populare/vulgul După succesul rundelor de extindere din 2004, 2007 și 2013, când Uniunea European ă a ajuns la 28 de state membre, a urmat e șecul procesului de ratificare a Tratatului Constituțional și problemele legate de ratifica rea Tratatului de la Lisabona. Cetățenii au spus „nu” unei integră ri mai profunde într-o perioad ă în care numero și lideri politici europeni, mai ales Pre ședinții Comisiei Europene (Jacques Santer, Romano Prodi sau Jose Manuel Barosso), vorb eau despre crearea unei Europe politice. Acest lucru a fost posibil deoarece, spre deos ebire de primii ani, în care integrarea a fost rezultatul deciziilor luate de elitele politice și al consensului tacit din partea cetățenilor, acum sa pus accentul pe democra ția participativ ă în care cet ățenii sunt actori importan ți nu doar în procesul de implementare, ci și în cel de ini țiere a legislației europene, putând s ă-și exprime opiniile prin intermediul dezbaterilor, petițiilor sau referendumurilor. Dezvoltarea institu țională, juridică , politic ă, economic ă și social ă a Comunităț ilor Europene iar mai târziu a Uniunii Europene a determinat schimb ări nu doar în ceea ce prive ște modul să u de func ționare, ci și în privin ța actorilor implica ți (actori na ționali, regionali, locali, partide politice, grupuri de presiune, cet ățeni, etc.) ș i a politicilor promovate (fie c ă e vorba de scop sau de instrumentele folosite pentru atingere a obiectivelor). Prin politici, s-a încercat s ă se creeze o solidaritate și o identitate european ă, iar când vechile forțe de integrare – dorin ța pentru pace, amenințările externe ș i blocajul economic – și-au pierdut rolul de motor al integr ării, au trebuit g ăsite noi surse de energie. Unificarea economic ă trebuia s ă fie urmat ă de o unificare politică și cultural ă, iar pentru aceasta era nevoie de o nou ă abordare, concentrat ă pe descoperirea patrimoniului comun european și a diversit ății europene. Trebuie s ă înțelegem cine suntem, pentru a ne putea face planuri de viitor împreun ă. Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 279 2. PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA UNIUNII EUROPENE Funcționarea Uniunii Europene se bazeaz ă pe aplicarea unor principii, prevăzute în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (Tratatul de la Lisabona 2007/2009; Partea I: Principiile). a) Principiul de atribuire a competentelor Întinderea si condi țiile exercit ării competentelor Uniunii sunt stabilite prin dispozițiile tratatelor referitoare la fiecare domeniu. Uniunea asigura coerenta intre diferitele sale politici si ac țiuni, ținând seama de ansamblul obiectivelor Uniunii. b) Eliminarea inegalităț ilor si promovarea egalitarii intre b ărbați si femei c) Promovarea unui nivel ridicat al ocup ării forței de munca  garantarea unei protec ții sociale corespunz ătoare  combaterea excluziunii sociale d) Asigurarea unui nivel ridicat de educa ție, de formare profesionala si de protecție a să nătății umane e) Combaterea orică rei forme de discriminare pe motive de  sex  rasa sau origine etnica  religie sau convingeri  handicap  vârsta  orientare sexuala. f) Integrarea cerin țelor de protec ție a mediului in definirea si punerea in aplicare a politicilor si acțiunilor Uniunii, in special pentru promovarea dezvoltă rii durabile. Adrian Filip g) Integrarea cerin țelor de protec ție a consumatorilor in definirea si punerea in aplicare a politicilor si ac țiunilor Uniunii. h) Respectarea cerințelor de bună stare a animalelor, a obiceiurilor statelor membre în privin ța riturilor religioase, a tradi țiilor culturale si a patrimoniilor regionale, la elaborarea si punerea in aplicare a politicii Uniunii in domeniile  agriculturii  pescuitului  transporturilor  pieței interne  cercetării si dezvoltă rii tehnologice si al spa țiului. i) Respectarea principiului transparentei de c ătre institu țiile, organele, oficiile si agențiile Uniunii prin ședințe publice (ale Parlamentului European si Consiliului, acesta din urma când dezbate si voteaz ă un proiect de act legislativ) dreptul de acces al oric ărui cetățean si persoana fi zica sau juridica, care are re ședința sau sediul statutar intr-un stat membru, la documentele instituțiilor, organelor, oficiilor si agen țiilor Uniunii j) Dreptul orică rei persoane la protecția datelor cu caracter personal care o privesc. Respectarea statutului de care beneficiaz ă, in temeiul dreptului na țional, bisericile si asocia țiile sau comunit ățile religioase din statele membre. k) Respectarea statutului de care beneficiaz ă, in temeiul dreptului na țional , organizaț iile filosofice si neconfesionale. 3. VALORILE CARE STAU LA BAZA UNIUNII EUROPENE Uniunea (Art. 2 din Tratatul privind Uniunea European ă – versiunea consolidat ă -) se întemeiaz ă pe valorile respect ării demnit ății umane, libert ății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 281 drepturilor persoanelor care apar țin minorit ăților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizat ă prin pluralism, nediscriminare, toleran ță, justiție, solidaritate și egalitate între femei ș i bărbați. Adrian Filip Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 283 Anexa 1 CRONOLOGIA TRATATELOR UNIUNII EUROPENE 1948 16 aprilie crearea, la Paris, a Organiza ției Europene de Cooperare Economic ă, în scopul repartizării ajutorului acordat prin Planul Marshall celor 16 țări beneficiare; 1949 5 mai Londra – înfiin țarea Consiliului Europei , cu sediul la Strasbourg; 1950 9 mai Planul ministrului francez al afacerilor externe, Robert Schuman, de creare a Comunit ății Europene a C ărbunelui și Oțelului pe baza unui proiect apar ținând lui Jean Monnet; 9 mai: este creat ă Unitatea de Cont European ă; 9 mai Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Fran ței, într-un discurs inspirat d e J e a n M o n e t , p r o p u n e c a F r a n ța și Republica Federal ă Germania s ă pună în comun resursele de c ărbune și oț el în cadrul unei organiza ții deschise și altor țări din Europa. 1951 18 aprilie Tratatul de la Paris instituie CECO, cu sediul la Luxemburg, cu participarea a șase țări: Belgia, Fran ța, R.F. Germania, Italia, Luxemburg și Olanda; 1952 27 mai semnarea la Paris a Tratatului instituind Comunitatea European ă de Apărare ; 23 iulie Intr ă în vigoare Tratatul de instituire a Comunit ății Europene a C ărbunelui și Oțelului (CECO). 10 august își începe activitatea Înalta Autoritate , organul executiv al CECO, sub pre ședinția lui Jean Monnet; 1955 1-2 iunie reuniți in Conferin ța de la Messina, Italia, mini ștrii afacerilor externe ai celor Șase, decid extinderea integr ării europene. 5 august este semnat la Paris Acordul Monetar European; 1957 25 martie Au fost semnate, la Roma, tratatele de instituire a Comunit ății Economice Europene (CEE), respectiv a Comunit ății Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom). 1958 1 ian. Intră în vigoare Tratatele de la Roma. 1961 9 iulie Grecia semneaz ă Acordul de Asociere la CEE 31 iulie Irlanda cere aderarea la CEE 9 august Marea Britanie cere aderarea la CEE 10 august Danemarca cere aderarea la CEE 1962 14 ian. se naște Politica Agricol ă Comun ă, odată cu crearea Fondului European de Orientare și Garantare Agricol ă 30 iulie intrarea in vigoare a politi cii agricole comune (PAC); 1963 12 sept. Turcia semneaz ă Convenția de Asociere la CEE Adrian Filip 1965 8 aprilie este semnat Tratatul de fuziune de la Bruxelles a executivelor celor trei Comunit ăți Europene (CECO, CEE, Euratom) (prin care se instituie o Comisie unică și un Consiliu unic pentru toate cele trei Comunit ăți), formându-se Comunităț ile Europene ; 1966 29 ianuarie Compromisul de la Luxemburg. Fran ța acceptă să-și reia locul în Consiliu dup ă 6 luni de practicare a „politicii scaunului gol” in schimbul menț inerii regulii unanimit ății atunci când sunt în discu ție interese foar te importante; 1967 10 mai Marea Britanie și Irlanda cer pentru a doua oar ă aderarea la CEE 1 iulie Tratatul de fuziune intră în vigoare. 24 iulie Norvegia cere pentru a doua oar ă aderarea la CEE 28 iulie Suedia cere aderarea la CEE 1968 1 iulie realizarea uniunii vamale, prin eliminarea taxelor vamale între Țările celor șase și stabilirea unor taxe vamale comune; 1970 22 aprilie Este semnat, la Luxemburg, tratatul cuno scut sub denumirea Tratatul bugetar din 1970 (denumirea complet ă: Tratatul de modificare a unor dispozi ții bugetare ale Tratatelor de instituire a Comunit ăților Europene și a Tratatului de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunit ăților Europene). Tratatului permite finan țarea progresiva a comunitarilor prin resurse proprii si extinderea puterilor controlului Parlamentului european 30 iunie deschiderea la Luxemburg a negocierilor cu 4 tari candidate la aderare (Danemarca, Irlanda, Norvegia si Regatul Unit); 1971 1 ian. Tratatul bugetar din 1970 intr ă în vigoare. 1972 22 ian. Sunt semnate, la Bruxelles, Tratatele de aderare a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei la Comunit ățile Europene 26 sept poporul norvegian refuz ă – prin referendum – aderarea la CEE 1973 1 ian. Tratatele semnate în 1972 intr ă în vigoare, Danemarca, Irlanda și Marea Britanie devin membre ale Comunit ăților Europene. 1974 9-10 dec. Crearea Consiliului European , organ de decizie la nivel înalt, format din șefi de stat și de guvern; cei 9 șefi de stat si de guvern decid in Summitul de la Paris sa se reuneasc ă în mod regulat in cadrul Consiliu lui european (de 3 ori pe an). Se propune alegerea Adun ării europene prin sufragiu un iversal si se decide punerea in aplicare a Fondului european de dezvoltare regionala (FEDER); 1975 18 mart. crearea Fondului European de Dezvoltare Regional ă 22 iulie Este semnat Tratatul bugetar din 1975 (denumire complet ă: Tratatul de modificare a anumitor dispozi ții financiare ale Tratatelor de instituire a Comunit ăților Europene și ale Tratatului de institui re a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunit ăților Europene) Semnarea Tratatului privind consolidarea puterilor bugetare ale Adun ării europene și care înfiin țează Curtea de Conturi europeana (nu are statut jurisdicțional); acest tratat va intra in vigoare la 1 iunie 1977. 1977 Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 285 1 iunie Tratatul bugetar din 1975 intr ă în vigoare 1979 28 mai Sunt semnate, la Atena, în Grecia, documentele referitoare la aderarea Greciei la Comunit ățile Europene. 7-10 iunie prima alegere prin sufragiu universal direct a membrilor Parlamentului European (410 membri); 1981 1 ian. Documentele semnate în 1979 intr ă în vigoare, Grecia devenind membr ă a Comunit ăților Europene 1 ian. a doua lărgire a CEE: aderarea Greciei (Europa celor zece); 1983 intrarea în func țiune a politicii comune de pescuit 1984 28 feb. adoptarea programului Esprit, prog ram strategic european de cercetare si dezvoltare cu privire la tehnologiile de informa ție 1985 14-17 iunie alegeri europene, a doua oara 12 iunie Sunt semnate, la Madrid, în Spania, și la Lisabona, în Portugalia, Tratatele de aderare a Portugaliei și a Spaniei la Comunit ățile Europene 14 iunie Belgia, Fran ța, Germania, Luxemburg și Olanda semneaz ă Acordul de la Schengen, de eliminare progresiv ă a controalelor la frontierele comune 2-4 dec. Consiliul European de la Luxembourg. Relansarea integr ării europene prin redactarea unui Act Unic European 1986 1 ian Tratatele de aderare semnate în 1985 intr ă în vigoare, Portugalia și Spania aderă la Comunităț ile Europene 17 și 28 feb Se semneaz ă, la Luxembourg, Actul Unic European care se modific ă Tratatul de la Roma (prima modificare major ă) și se prevede realizarea pieț ei interne unice pentru 1 ianuarie 1993, dar și trecerea la un sistem de decizii bazat pe majoritatea calificat ă. 1987 14 aprilie candidatura Turciei la CEE 1 iulie Intră în vigoare Actul Unic European 1989 17 aprilie prezentarea Raportului Delors cu cele trei etape de trecere la Uniunea Economic ă și Monetar ă; 19-21 mai este adoptat Raportul Delors 15-18 iunie pentru a treia oara au loc prin sufragiu universala alegeri pentru Parlamentul european; 17 iulie cererea de aderare a Austriei la CEE 1991 9-10 dec Consiliul European de la Maastricht, unde se ajunge la un acord legat de Tratatul privind Uniunea European ă 1990 29 mai semnarea acordurilor care institui e Banca europeana pentru reconstruc ție si dezvoltare (BERD); 19 iunie semnarea Acordului Schengen 4; 16 iulie cererile de aderare la CEE din partea Ciprului si a Maltei 14 dec. deschiderea, la Roma, a Conferin ței interguvernament ale asupra Uniunii Adrian Filip economice si monetare si asupra Uniunii politice 1991 1 iulie cererea de aderare a Suediei 1992 7 feb Se semneaz ă, la Maastricht , în Olanda, Tratatul privind Uniunea European ă 18 martie cererea de aderare a Finlandei 25 martie cererea de aderare a Norvegiei 1993 1 nov Intr ă in vigoare Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană 1994 1 aprilie cererea de aderare a Ungariei și Poloniei, la Uniunea European ă 9-12 iunie alegerea pentru a pa tra oara a Parlamentului european prin vot universal direct; aprobarea prin referendum a Tratatului de aderare de c ătre Austria 24 iunie Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei, Norvegiei-2 și Suediei este semnat la Corfu, în Grecia. 28 nov respingerea de c ătre poporul norvegian, prin re ferendum (pentru a doua oar ă) a aderării țării la UE; 16 oct aprobarea prin referendum a tratatului de aderare a Finlandei 13 nov aprobarea, prin referendum a Tratatului de aderare a Suediei 1995 1 ian Tratatul de aderare semnat în 1994 intr ă în vigoare, Austria, Finlanda și Suedia devin astfel membre ale Uniun ii Europene (Europa celor 15); 23 ian. intrarea in func ție a Comisiei prezidate de Jacques Santer (1995- 2000); 26 martie intrarea în vigoare a Conven ției de la Schengen (între 7 state europene: Belgia, Olanda, Luxemburg, Fran ța, Germania, Portugalia și Spania). Libera circulație a cetățenilor statelor semnatare și din alte state agreate este completat ă de o politic ă comună în ceea ce privește azilul și imigrarea; 22 iunie cererea de aderare a României 27 iunie cererea de aderare a Slovaciei 27 oct cererea de aderare a Letoniei 24 nov cererea de aderare a Estoniei 8 dec cererea de aderare a Lituaniei 14 dec cererea de aderare a Bulgariei 1996 16 ian. cererea de aderare a Sloveniei 17 ian. cererea de aderare a Republicii Cehia 1997 16-17 iunie La reuniunea de la Amsterdam, Consiliul Eu ropean ajunge la un acord referitor la noul Tratat. 2 oct Se semneaz ă, la Amsterdam, în Olanda, Tratatul de la Amsterdam prin care este modificat par țial Tratatul de la Maastricht – a treia revizuire major ă a Tratatului de la Roma. 1998 30 martie lansarea procesului de aderare pentru 10 state candidate din Europa Central ă și Orientală și pentru Cipru – ca urmare a Conferin ței interguvernamentale bilaterale, pentru început, cu Cipru, Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia și Slovenia 1 iunie desfiin țarea IME și crearea B ăncii Centrale Europene și a Sistemului European al Băncilor Centrale 1999 1 mai Intr ă în vigoare Tratatul de la Amsterdam Istoria Integr ării Europene Var. 2020.12.07 287 8-13 iunie cea de-a cincea alegere direct ă a parlamentului european 2001 1 ianuarie Grecia ader ă la euro 26 feb Se semneaz ă Tratatul de la Nisa 2002 1 ian. în cele 12 țări ale zonei euro sunt puse în circula ție monedele și bancnotele în euro, care circul ă în paralel cu monedele na ționale, ce sunt retrase treptat 28 feb. Euro r ămâne singura moned ă oficială în cele 12 țări; cele 12 monede na ționale își pierd puterea liberatorie, în avans fa ță de planificarea ini țială, iulie 2002 23 iulie Tratatul de instituire a Comunit ății Europene a C ărbunelui și Oțelului (CECO) expiră , la 50 de ani de la intrarea sa în vigoare 12-13 dec. Consiliul European de la Copenhaga, dedicat extinderii UE. Sunt invitate s ă se alăture UE 10 state candidate, începând din 2004; pentru România și Bulgaria este fixat anul 2007, iar în cazul Turciei nu este fixat ă nici o dat ă pentru începerea negocierilor de aderare 2003 28 feb.- iulie Convenția European ă elaboreaz ă Proiectul de Tratat de instituire a unei Constitu ții pentru Europa 16 apr Este semnat, la Atena, în Grecia, Tratatul de aderare la Uniunea European ă a 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Litu ania, Malta, Polonia, Republica Ceh ă, Slovacia, Slovenia și Ungaria. 1 feb Intr ă în vigoare Tratatul de la Nisa 4 oct Sunt deschise lucr ările Conferin ței interguvernamentale destinate, în principal, elaborării și adopt ării unei versiuni finale a Constitu ției Europene 2004 1 mai extinderea UE cu 10 state central și est-europene (Cehia, Cipru, Malta, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, Polonia, Ungaria); 17-18 iunie Consiliul European de la Bruxelles. șefii de stat sau de guvern ale Statelor Membre ajung la un acord referito r la textul Tratatului constitu țional. 29 oct Este semnat, la Roma , Tratatul de instituire a unei Constitu ții pentru Europa . Tratatul nu a fost ratificat de către Franța și Olanda. E șecul înregistrat de constitu ție în a câ știga sprijinul popular în aceste dou ă țări a fă cut ca și alte țări să amâne sau s ă oprească procedura de ratificare, tratatul fiind ineficient. 2005 25 apr Este semnat, la Luxemburg, Tratatul de Aderare a Bulgariei și a României la Uniunea Europeană . 2007 1 ian. Tratatul de aderare semnat în 2005 intr ă în vigoare, Bulgaria și România devenind membre ale Uniunii Europene iunie Consiliul European a decis convocarea unei noi conferin țe interguvernamentale, în vederea elabor ării unui Tratat de reform ă, până la sfârșitul anului 2007 23 iulie Au început lucră rile conferin ței interguvernamentale pentru elaborarea unui Tratat de reformă . 13 dec. Tratatul de la Lisabona cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reform ă e s t e u n t r a t a t d e s t i n a t s ă înlocuiasc ă tratatul constitu țional european . Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea European ă și a Tratatului de instituire a Comunit ății Europene.