Eduard.rusu91@yahoo.com 998 47671750 Adrian Lemeni Curs De Teologie Fundamentala Text

Fedele dowoutole am 3 7P 1.. Imtroducere, Precizarea obiectului de stadiu. Actualitatea teologiei fundamentale în contextul contemporan. Introducere. Precizarea obiectului de studiu. Manualele de specialitate definesc TF ca disciplina teologică, prin care cu ajutorul rațiuni se apără adevărurile fundamentale ale creștinismului. Una dintre denumirile cele mi frecveate ale acestei discipline este si aceea de apologetică (de la verbul czodorelotarra apăra). Apologetica are însă un obiect de studiu mai extins, deoarece apără toate adevirrile de credință, nu doar cele fundamentale, O armonizare a ‘roblematicii de studiu între apologetică si TF a condus gi la denumirea de apologetică Rindamentald.O altă denumire întâlnită pt. TF a fost și aceea de dogmatică generală, ca ‘un fl de propedeutică la dogmatica specială. De aici rezultă si legătura foarte strânsă {nize TF și dogmatică, si uncori tratarea tmpreunk a celor discipline teologice. Manualele existente până acum, răspunzând unor cerinje ale unor vremuri și-au structurat tematica, plecind de Ia necesitatea argumentiii pe bază rațională a unor tie exxercifi autonom, teologia simie un fel de complex în ața filosofiei și a știnelor vaturele aflate în expansiune. Astel teologia trebuie să-si justifice propriile adevăruri ‘doar în lumina raiunii autonome, Criteriile și metodologia stiinelor modeme substituie adevărata identitate și vocație a teologic. Din perspectivă ortodoxă, apologetica reprezintă o coordonată permanentă a Bisericii. Ba cuprinde deodată mărturisirea Adevărului dititor de viață a Evanghelici, precum și ormtuterea concepțiior greite care distorsionează învățătura de credință a Bisericii Apologetica ortodoxă este ancorată în Tradiția vie a Sfinților Părinți care au încercat să Făsprndă problemelor si preocupărilor fiecărei epoci,plecind de la specificul social și cultural. Această mărturisire nu Înseamnă adaptarea mesajului Bisericii le mentalitatea unei anumite epoci, ci exprimarea mesajului evanghelic înt-un același Duh Sflnt, folosindu-se însă gi cunoștințe din diferite domenii. Apologetica exprimă demersul de mărturisire a modului de viață creștin accesibil celor care mu au cunoscut sau aprofundat experieața clesală trasformatoare în Duh și “Adevăr. Accesiblitatea nu se reduce doar la exprimarea adecvată a unor informații, ci thai ales la favorizarea deschiderii uni Veți ctre har, la migearea către experiența vie a Căii care conduce spre Adevărul Vieții veșaice. Totodată maniera ortodoxă de a face apologetică nu înseamnă o atitudine triumfalisth și muosuficentă, ci constituie o motivaie permanentă de a ne adinci prin viață propria Trade. În felul cesta suntem stimuli să asumim tn mod onest ptezea de viață a Tradiții ortodoxe. A sumarea și tnjelegereateologiei fundamentale în perspectivă duhovnicească și ‘Experientia harului prin Duhul Sfânt în Biserica lui Hristos, Părinții Apologefi apărau, fnclusiv ca prețul vieții lor ceca ce cunoșteau prin proprie experiență. Este o mare amăgire să se creadă că se poate dezvolta o spologetică detașată de experiența realității ex aceștia erau cut împreună, stiruind în rugăciune fn același cuget gi aceeași senire, ‘fn momentul acceptării existenței lui Dumnezeu impusă ca necesitate intelectuală ete mutilattaina persoane și a libertăți în Duhul Sfânt. În Tradiția ortodoxă experiența fui Dumnezeu se trăiește ca descoperire interioară tn tain inimii și ca viață în plinătatea viturgică a Biserici. O teologie fundamentală bazată pe Tradiția ortodoxă depășește infzmațile date de concepte și categorii analiice, afirmând puterea harului. Criza apologetcii de astăzi este dată de nțelegerea teologiei fundamentale doar ca disciplină care uilizează mijloace raționale pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu si pentru & face rezonabilă din punct de vedere rational experienja religioasă. Apologetica ar trebui să fie un demers fundamental pozitiv de afirmare a ortodoxiei, asumând dimensiunea i a Tradiție și dezvoltând o congtiint a dislogului. ‘a felul acesta, referindu-ne la cea de-a doua componentă se poste da un răspuns coerent și consistent din perspectivă ortodoxă problemelor contemporane. Contextul Sctual permite o ideologizare i o manipulare a rezultatelor cunoașterii. Î această situație feologia fundamentalé ortodoxă este chemată să contribuie decisivf le formarea și 4 favorizează realizarea unor surogate în materie, de viață religioasă. Ideologizarea, substituind viața, oferă spectacolal trist al unor simmulacre de existență. Descrestinarea este rezultanta unor ideologii care tind să diminueze esenfa vieți trăită tn ‘idelitatea față de Adevărul Evangheliei. Viața autentică se trăiește tn lumina Adevărului, evitând multiplele amigiri oferite din plin de mentalitatea actuală. Societatea contemporand este marcată nu atât de o descrestinare manifestată concepții militant anticreștine, cât mai ales prin deturnarea tnfelegeriicrestine a lumii concretizate printe-un mod de a fi în cadrul experienței eclesiale. Ateismul contemporan de fenomenul religios. “Mentalitatea de consum anesteziază raportarea consecventă și serioasă la ceea ce componentă esențială a ideologiilor contemporane. În această perspectivă se conturează cadrul favorabil pentru confiscarea actului religios de citre sfera ideologicului. Creștinismul redus Ia scheme conceptuale si comportamentale permite 0 manipulare ideologică a experiențe religioase autentice. “Recuperarea și valorificarea discemăentatului n actul cultural poste să deschidă calea receptivitii să de dimensiunea duhovnicească a discemnămntulu. Într-o mulțime Ge ideologii care produc ierarhi false și referințe amăgitoare, dobândirea si exersarea discernământului dubovaicese reprezintă o lucrare findamentalé a omului care nu reduce cultura doar la cuvinte mestesugite. Discernământul evidențiază adevăratele priorități de ‘indire și de acțiune, distingând cu claritate ceea oe este esențial de ucruril secundare. Discerndmfntl ca înțelepciune dubovnicească mu presupune un refuz al culturii sau un complex de inferioritate fn faja cuceririlor știi și tehnice ale lumii, ci asumarea lor într-o lume dominată de un puterie duh a trufii, generator de presi mincinoase, efortul practicării. discemiimfntului dubovnicesc evidențiază valoarea deosebită a Cugetări smerenie. Sf. Petra Damaschinul arată relafionarea strânsă între smerenie și discernământ. „Cel ce a lut, prin barul Ii Dumnezeu, darul deosebiri din multă smeriti cugelare, e dator să păzească acest dar cu toată puterea, ca să nu facă nicidecum ceva fără ăxcaptă socoteală. Ca nu cumva aflându-se în cunoștință, să greșească din neglijență și să- și ricinuiască sisi o mai mare osândă. ar cel ce n-a luat darul acesta, încă ¢ dator să nu iltagă nici un gind, sau un cuvânt, sau lucru fără întrebare, credință tare și rugăciune curata, fără de care nu poate să ajungă în chip nemincinos la dreapta socoteală. Căci aceasta se naște din smerit cugetare. Semnele darului deosebi sunt: a cunoaște în chip incinos cele bune și cele contrare; pe urmă a sti voia dumnezeiască în toate cele fntreprinse”.* î St Petr Damascul, Despre adevărata deosebire, locala V, Bă. Harisma, Bure 1995, p33. Păi Biserici art că seem duhovnicesc m postei dobândit deci prin adevărata smerenie, a Moise spuse.,Adeviratadreatssoeoeal mase dobtndeșe deck prin adevărata smereie car ne {foro arin Paco m mura pe, ii gladure noaste gi si nu e feredem ta părerea ncastă Discemimfintul dubovnicese exprimă puterea smereziei, puterea lui Hristos care se manifestă paradoxal prin cele considerate slabe în fața a lumii. Este o putere a prin viață cuvintele rostite de SE. Apostol Pavel corintenilo: Foarte bucuros, ml voi (auda mai ales intra slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceca mă bucur fn slăbiciuni, în deftimări, în nevoi, in prigonin, în strimtoréri pentru “Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 9-10). cca, CI tes am povăpăle trio și să credem că acea ese bun ce vor socot cica see BE lou Caan, Cxndnt despre daral deoebiri, Flocala I Ea. Haris, Bucuret, 1992p. 158. 2. Experiența celesială a Adevărului-eriteriu fundamental al apologeticii ortodoxe. Deturnarea înțelegerii Adevărului în teologia scolastică Perspectiva scolastică existentă în apologeticd derivă att dints-o tojelegere greșită a naturii rațiuni, căt și a adevărului. O teologie derivată dintr-o sensibilitate dezbinată, dintr-o meatalitate exclusivisth(sau-san) care separ radical naturall de supranatural, va {njologe rațiunea doar ca o facultate natural a omului. Rațiunea apartinenaturaluli, i catia supraaturluui. O aste de njlegere denturază adevărta natură rau “Apo, confeeionalizarea teologiei gi privatizarea adeviruilor de credinț, devenite obiecte de speculație, vor influenja înțelegerea adevărului ca un concept supus obiecivizăii date e regulile logicii formale. Conformitatea dinte concep gi reliate devine creriul Evanghelistul auzit, ceea ce am Văzut cu piptit…ama mărturisit… 1 loan 1, 1-2 deficienței metodologiei teologhisire nu înseamnă încurajarea unei teologii lipite de claritate i de coerență. Forța teologei dubovnicest nu stă în fiazeologia pompoasă i ncărată care se pretinde a fi o iapa au line de neptun, ci î puterea de viață ce mișcă inimile și mine celor Sntelectual, ci real, cu Dumnezeiasca nejirmurire, ceea ce uimește duhul nostru, fi stimeste îlcirata rugăciune de pocăină? Oare stimesc ele setea mistuitoare de a sortii dragostea lui HS, smerenia gi bléndefes Lui are L-au dus la Golgota?”.! Arhim. Sofionie, Nașterea întru Împărăția cea neclătită trad. din pusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Refniregirea, Albe-Lulia, 2003, p. 4. într-o teologie elaborată în mod sistematic centrul de greutate este dat de metodologia analitică prin care se încearcă expunerea clară a ideilor și conceptelor. Primaful unei asemenea cunoașteri aparține investigajei, analizei si expunerii analitice, ‘Teologhisirea nrădcinată în experiența eclesială și motivată existential este determinatt de o mistuitoare sete după Adevăr, Prioritatea gnoseologică a unei apologetci eclesiale este dată de ceatralitatea Adevărului. ‘in general căutarea Adevărului, setea de a fi si de a persista în Adevăr nu presupun o viață facilé dominată de căldicie. Exigenfele Adevărului impun o permanentă ‘onfrunare cu sine, ca mealitatea compromisului, o raportare vigilentă și conseoreată Din punctul de vedere al Tradiției ortodoxe Adevărul poate fi tăit la modul cel ‘mai autentic în cadrul experienței duhovnicești gi eclesiale. Adevărul Tradiței ortodoxe alta, care în timp este perfectibilă. Din perspectiva celesială, apologetica seu TF ar trebui să fie calea unui dialog asumator in care să se valorifice dimensiunea cuprinzătoare @ ‘Srtodoxiei În această înțelegere ortodoxia mu este o confesiune printe alele, nici fclesiale a Adevirului prin care se impltigeste Viața cea veșnică, credinciosul tăind Sondifia de fiu în zelația cu Dumnezeu, datorită Întrupării ui Hristos, evenimentul care devtatea apelogetcii poate fi desluith nurnai prin asumarea perspectivei și unificatoare a Sfinților Părinți, pentru care Adevărul este o priorit Pale în ‘eunoașerea lor eclesială. Astfel Adevărul experimentat fnt-o viață duhovnicească si eclesială devine criteriu fundamental al apologeticii. Rațiunea autonomă fiirfime ale unor adevăruri «semnificația cuvéntului “adevie” in NT Adevărul nu poste fi posedat, ci împărtășit. Cunoașterea nu înseezană doer un efort de gisire a adevărului lucrului print-un reffonament detagat de sealitatea lucrului Studiat, of înseamnă unirea subiectului cunoscător cu obiectul de cunoscut. De aceea fmplrtisirea adevărului dumnezeiesc este posibilă numai î iubirea adâncă a comuniunii de vin ttn în Biserica lui Hristos. În iubire este posibilă adevărata cunoaștere a “Adevărului și această cunoaștere se manifestă ca iubire. Der în afara comuniunii desăvârșit e Sfintei Treimi extinse în viața Bisericii nu există iubire deplină. În acest fel Adevărul poate fi împărtășit în experiența de putere duhovnicească a comunității Adevărului necesită trecerea de la moarte la viață, de la o viață i în limitele Hristos nu e un adevăr principial cuantificabil printr-un concept și generator de oi și a lumii întregi, care ne cheamă de la moarte la viață și în același timp ne dă puterea abstracte, ci Se descoperă pe Sine ca Cel ce este Calea care duce la Tatăl. “Eu sunt lumina lumii” (In. 8, 72). MărturisireaAdevărului este posibilă doar prin umblarea în lumina lui Hristos. Orice despărțire de Hristos ne face să ne îndepărtăm de la realitatea absolută a Adevărului descoperită în Fiul lui Dumnezeu. Când Pilat îl întreabă pe HS “Ce este adevărul?”, Mântuitorul nu dă o definiție, ci mărturisește: “Eu spre aceasta M-am scut și pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul” (In. 18,37). Esența {impli lui D. Când HS zice că EI este Adevărul o face deoarece El este și Vina care mântuiește lumea, o elibereză de sub condiționările păcatului, În felul acesta adevărul are un conținut ontologic, presupunând că adevărata viață constă în cunoașterea lui D înțeleasă ca o Comuniune vie ca D. In. 17,3, HS este Adevărul deoarece nu oferă doar o soluție pentru modul de existență temporar supus condiționărilor biologic ci oferă calea care duce la Viaa veșaică, posibil de pregusta încă din existenfa de aici și de acum. în condițiile în care apologetica tinde să fie asociată doar efortului naturalist de criterin fundamental al Adevărului. Notija 56 din Note-lustii Popovici. -notija 45-actualizarea gândirii patristice în înțelegerea eclesială Adevărului în contextul epistemologie contemporan, pt. a permite o bună așezare dialogului dintre teologia ortodoxă și singin cadrul apologeticii. ui HS, D-tl Ora, ca Adevir al lumi face posibilă depășirea oricărei amagiri. Prinele Stăniloae: afirmația de pe coperta cărți sus HS, nina lumii Uwe sep wn 3. Relația intrinsecă dintre natural și supranataral în Tradiția ortodoxă, Ubitătea cosmosului ia istoriei în cadrul Revelației divine. ranatural în Tradiția ortodoxă. Unitate creației in perspectivă creștină. . ere ae Îi incepe teologia dogmatich cu această afirma: “Biserica ontodond na face © separaie tre revelaia natală și cea supranaturală. Revleie Si ajeleasă delia în lumina Revelatii supranaturale. Revelația Sesfigoard și își produce roadele în cadrul cele naturale, ca un fel de Tp relet a Iuerri lui Dumnezeu, de conducere a lumii fizice și istoric spre finta care afost creati” ° 3 pare Povelția natural și ea supranaturală exist o stn legătură, cea naturală i „Natural și supranatural consti o tine i era con cele. două perspective: aceea a istoriei gi a cosmos important AA rea gt obesvizare oamoli, uni dintre rs coins #8 Sabet ie ec în curu una dualism ontologie: Pin op Că omu dee 058 mu tei Pe atrn devenind un spl biet, atin Ia spars tore Cenei și cea elenă, le depășește pe amindous. Evreii evezu ua profund spirit al istorici, BAe alt de matura ootick a lumii, au ajuns să înțeleagă pe clad et Prea, carter prin nene i amuse: sora reale rk peru geci, care ez justificată doar din perspective uni ontologice ce seconde pet Br on tei Dacă eel pnea accent pe istorie îs ei 1 _ Fp oni Sos, Tell dogma eric, ste 1 IEMBOR: Dose 78.7 n pe Dai deren gnc todo, EA Bica Bucegi 197,P 184 pe cosmos, creinismul unified itoia cu cosmosul, avind o viziune unitară, și Mepatoere, oe depăgete unlateraismal specific celor două mentală reprezentative ale lumii antice. Ibtruparea este un evesiment al comuniunii ce dă o viziună dinamică. asupra storiei relajioaate indisolubil cu cosmosul. În eul acesta Hristos nu ma e nici adevărul i atone, dar este eliberat și de necesitatea ristotelicl ce conferea fink peer ineren Istria nu mai este blamat (e in pletonism), dar nici ebslutza (ca mfSfotelism) unde scopul istorii se tmplinea prin migsarea necesară ce structurează ința lumii. Conform tradiției orodaxe în care se proclamă rediprcitatea dintre necreat si creat, Adevarul este Hristos, Care e Dumnezeu necrea, dar ecepituează în El si Sica ereafe In socastă sinteză maximiană, cregnisru Concilază att mentaiatee inel cit qi cea clea, deășinăle todas. Hristos e Adevănl care tă sila beza coral (enn grea) dar și capital ulm al istorii (al ere), enificind coama cu seme! Cana Je o, convergezță a sensul. Atit cosmosul câ și iti tind în mod musti ei foal, În aceasta constă paricalaitstea cecnțală a jcctul accesibil experiențe prin care e recunoscut ca Disuitor. Se ajunge la o absoluti doled în care mici Dumnezeu ma mai e privit ca Icoană, ci e une cova vizibil Doar iubirea adevărat ne att să-L coneeaplm pe Dumnezeu 4 sedus e ee ondenh got pezetl î creație, pentr că Dăritoru ete prezent n Pe log due Dunneze nls ca Dirutor Car se îmâneș cu du Pere ca dr în atmosfera utentil sune nb vitae (onesie prin oie ID pi conică a reac itrormu it și commana se exprimă din perspectiva i Dumnezeu ca Ioan spre deosebire de conceit {dolar în care reperul ste calitatea vizibilă autosuficientt sey Ceata ieire mu presupune darul exclusi din partea lui Dumnezeu. Orice dar implică o ‘Reiproetate Omni primește cosmosul ca dar dumnezeiesc, da pe măsura conștienizării Spre lucru și a ndubovnicirii Ii, el va resimji nevoin să întoarcă scest dar ui Dumnezeu, sporindu- cu eforturile li asupra creație. tel identificate rațiunile dumnceziești din creație ele sunt aduse ea daruri lui Dumnezeu. *Aducând deci Domnului aiuile dukovaicet din icra, I le aducem ca Nant tatructt El prin fire mu e lipsit de nici una din acestea. Căci mu fi aducem homnulti, pe Jângă altele,raiunile orator, pentr că ar f lipit de ele, ci ca să-L Dori fntruc8tva, după puterea noastă, ca uni ce suntem înâstoați ln aceasta, din fapturile Lui” o i gg Manin Martursitorl, Raspensriefre Tate, p. 216 Sisteme de gândire și curente flosofice care înțeleg distorsiouat relația dintre: natural și supranatural (ateism, deism, panteism, panenteism); „. credință și rațiune (raffonalism, fideism). Ateismaul ‘Ateii susin că Dumnezeu nu exisă. Ei mu acceptă nici un Dumnezeu prezeat în „lumea aceasta, nici dincolo de existența de aci Ateiinu își bazează opțiunea doar pe o atitudine peativistă de a contesta consecvent existența lui D, ci propun și o sumă de care să arate că D nu exist. O prima categorie este dată de argumentele cosmologice. Filosoful Bertrand Russel arată că principiul cauzalitții duce la o regresie infinită. El spune că dacă lumea are nevoie de o cauză atunci i D are nevoie de o cauză, dar atunci nu ar mai fi. Dacă D nu are nevoie de cauză, atunci nici lumea nu are nevoie de o cauză. În caz contrar se sjunge În o regresie infinită. Jean Paul Sartre arată că principiul cauzaității conduce la 0 ‘ling imposibila care se cauzează singură. „Mai sunt numeroase argumente de ordin-moral care infirm existenja ui D. La sfirgitul secolului XVII, Pieme Bayle-enunfh-argumentul:clasc.impotiva teismului, “plecind de la realiatea răului. Camus susține că teismul este contrar umanitarismulu, Seoarece a fi umanitar înseamnă a lupta îapotriva plăgilo trimise de D ca pedepse pt. păcatele oamenilor. Deci” u-există un D test de-o. bunătate perfect În general trgumentele-morale ale ateilor manipulează suferința (In mod special cea a inocenților), folosind-o ca armă mpotriva existenți ui D. „Nici unul dia argummeatele aziste nu prezintă o consistent iatacebilă dpa logic si existențial. Ca și concepție despre lume și visi teismul oferă o explicație insuficientă fefeitoare la realitatea existenței: Sunt o scară de contradict interne ale raționament aeiste, Ateismul nu oferă nici o sole Ia fntrebrile metafizice fundamental, Deismul “Cel care a formulat pt prima dată dismal este Herbert of Cherbury (1583-1648). în lucrarea «De Veritate el fundamenteaz& principile deismului. D este Creatorul lumii, caracteruleti al eligiei naturale; în detrimentabexperienei eclesiale a Bisericii. Thomas ‘Hobbes (1588-1679) fundamentează materialismul deist: Eatibuie originea regi doar ‘mor cauze naturale sirecunoagte doar utlitates pitică areligiet pt: impunerea legilor in societate. Religiaeste doar un instrument polite folosit de rege pt. păzi monaibia de ‘endinjeledistuctive ale “in starea-natorali. Joi Locke (1632-1704) are o iativență conpiică asupra deismului El. arată că-gndirea, înelusiv cea:referitoare la cunoașterea lui’Drse bazează pe sențri! Ideile din găodire sunt confarane.cu cca ce este datde cele cinci simțuri. Doinmul afirmă lumeareste diferită D universul id creat de D.-O a doua premisă majoră a deismului-esterantisopranatralismul. Nu există minuni, intervenții ‘Grecte ale li D In istoria concretă, deoarece D nu vea să violeze legile naturi pe care El le-a dat.1D-este n afara lui și-El-nu operează în interiorul ei în: mod miraculos. O altă caracteristică importantă a. deismului- este: conceplia: unitariană despre D, diferită de credința în Deultreimic: Dumnezeirea li HS este contestată. Panteismul Panteismul este opus deismului. Deismul pune acceat pe distincția dintre D si lunea, până a separare, pe cind panteismul identifică fița ui D cu ființa lumi. D este Jumea în esenja ei. Există mai multe forme de pantism. Parmenide proclamă un penieis absolut există o singură fiță în univers, restul find neființă. Plotin proclamă un penteism emanetionis: totul decurge din D. Apoi există panteismal evolutiv în care D este prezentat evolutiv sau istoric. Hegel este un panteist evolutiv care crede că D se desfășoară istorie. Cadrul metafizi al panteismului este monismul. Totul este Unul gi „Unul este în toate. Ființa este unitate și unicitate iar multplicitatea ete nefină și iluzie. Panteismul mu este o filosofie fragmenta, inceretod să asume 0 perspectivă unificatoare. Se încearcă valorificarea unității și armoniei. Deficiența majoră a panieismului constă în faptul cf amulesză caracterul personal al lui D. Totodată Panenteismul Panenteismul este credința că D este prezeat în lume l fel cum sutul e prezeat tn mp. În citeva pein operon ft lot praca Dogan (no, V L HS), fn lumea contemporană forma majoră a panenteismulu este reprezentată de teologia. procesului, care susține, că D este într-un proves continuu de schimbare. Alfred ‘Whitebead este cel mai ilustru reprezentant al acestei tendințe. Pentru Whitebead lumea ese constituită din proces și permanență. Elemental permanent în lumea tezoporală este dat de obiectele eterne, ir elementul de proces de entitle concrete. Coneepia teologiei procesului valorifică principiul progresului. Concepția panenteisth se centrează în jurul unui D finit bipolar al cărui pol coneret este identificat cu humea temporală si al cărui pol potențial este constituit de posiblițile eteme dincolo de lume. Acest D nu este infinit nici în putere, nici în perfecțiune, ci crete prin cooperarea omului n realizarea valorii are este acumulată și păstrată în D. Accenful se pune ca în panteism pe imanenja ui D în urne. Fideismal La polul opus raționalismului, fideisml proclam’ că adevărul religios poate fi cunoscut exclusiv prin credință, rațiunea fiind inutilă în cazul cunoașeii religioase. Blaise Pascal a împărtășit un fideism moderat, luând mai mult o atitudine împotriva raționalismului cartesian care era dominant în epoca sa. Pascal a dorit să înlocuiască credința în rajiune cu eredinja în credină. Pascal spune că inima are rațiunile ci despre care rațiunea nu și nimic. Adevarul ste testa in inimă și nu în minte, ar criti sunt exisențiale și mu raionale. ‘Un alt reprezentant semnificativ al fideismului este Soren Kierkegaard (1813- 1855). El a hat o atitudine tranșantă față de idealismul lui Hegel care credea că propozițile adevărate sunt cunoscute prin logică, în mod dialectic. Pt. Kierkegaard adevărul nu derivă din concepte, ci din realitatea vie a persoanei. Credința nu este scceplaen unor afirmații obiective, ci o tlre a actului subiectiv în relația cu D, 0 0 opțiune personală a omului confruntat cu existența lui D. Credina impune paradoxul care depășește logica formală a raiunii discursive. Pt filosoful danez fideismul nu este echivalent cu iraționalismul ci cu antirafionalismal. Adevărul mu poate fi testat în mod abieetiv prin cetei logice, ci numai subiectiv printr-o angajare personală. Credința și nu rațiunea este calea către adevăr. Rațiune și credință. Logica participativă a cunoașteri ecleslale, Relația dintre rațiune și credință din perspectivă ortodoxă De mai bine de tei veacuri o anumită gindire filosofică dublată de o știință cesoentlizată din relația i firească cu relgiosul își conștentizează menirea ca find 0 adevărată luptă impotriva sultuli religios a lumii, considerându-se datoare de a elibera mțiunea umană de tutela oricărei rămășițe a simbolistici religioase Dar acest demers este sinucigaș deoarece identittea autentică a rațiuni este conferită de religie. “Ridicată împotriva religiei, rațiunea a înțeles repede că dugmanul se afla în ca tasgi, în tancile ascunzișur ale conștiței umane. Și a pornit să-l tlăture definitiv iar după ei ‘sute de ani, demersul acesta a condus critica flosfică până Ia respingerea rațiuni pure ns, destituită din poziția ei hegemonic S-a ajuns până a un soi d sinucidere speculativă a firage după sine sufletul rațional. Înrucă în realitate auo-distrugerea este imposibilă ( nici Dumnezeu, nic intligenfa nu pot mur), ar trebui să punem sub seeanul întrebării trei secole de filosofie cropeaoă și să Căutăm, sub imensa ree de proteți ant-eligioase cu care s-a înconjurat critica rționalistă, orieoarea nnăscută înspre sacr a inteligenței. Și pentru că sacru nu exist decât în forma simbolurilor, a salva inteligenja de aceste înclinații înseamnă subordonarea ci simbolismului, convertea i fa simbol, intoarcerea logosulu înspre mythos”? O cunoașere rationalist, separată net de otrire dubovniceasc gi de multe orn opoziie cu aceasta, ne conduce la o reducer fn planul orizontal al existajei ne închide într-un imanentism total. Doar o cunoașere duhovnicească î care este implicată întreaga – CO fintă umană, î care omul participă ln Adevăr și unde nu se mai realizează o delimitare AP Ea nice ie ee pr n it la o veriealtate transcendent Dar această cunoaștere duhovnicească, ca și tlie a adevărurile revelate, trebuie. să fe dublat de credință. Prin credință rafiunca îi descoperă adevărata s identitate care nu se reduce la simplă facultate umană. Rațiunea Logosului dumnezeiesc structurează SA Seva jun une calea uni Sfantul Apostol Pavel definește credința ca 0 adeverire a celor nevăzute, iar Mântuitorul ne spune că fericiți sunt aceia care n-au Văzut și au crezut. În-adevăr, credința implică att transcendentul căt și imanentul. Din lumea noastră imaneată noi O og nizwim spre o lume nevăzută, veșnică, care ese transcendentă existenței noastre © ) VE pământești, dar care în același timp este suportul existential al lumii văzute. Credința xprimă certitudinea participării încă din această lume, dar nedeplin la reaitile împărăției cerurilor. Relația dintre rațiune și credință se regăsește în cunoasterea ortodox ancorată în Tradiția patristică. Fără să fe o teologie incompatibilé cu exigențele culturle ale vremii, cunoașterea Sfinților Prini era ancorată în actul de viață fundamental conentrat în experiența nemijlocită a uniri cu Hristos Cel ristignit și îmvist. Cunoașterea înseamnă Sk viață, trăire gi unire cu Izvorul vieții și al cunoașterii și totodată implică mărturisirea acestei experienje directe: “$i aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, gi pe lisus Hristos pe Care L-a trimis” (loan 17, 3). Viața cea ? jean Bare, Criza imbelimaă religion, Edita totu Earopen, ly, 1995, p. st adevărată, înrădcinată in vegnicie lnseanană cunoașterea lui Dumnezeu, posibilă pentru ‘oameni prin Întruparea lui Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu. Cunoașterea lui Dumnezeu e o taină care poste fi deslușită și asumată doar în laboratorul sfinitor al expeienjei eclesiale, deoarece unirea cu Hristos e posibilă doar prin Dukul Sfâot în Biserică. Taina lui Dumnezeu nu poate fi explicitatt exclusiv l nivel discuraiv și nici disecată în mod analitic. Forfa cunoașterii întemeiată în Duhul Sfint nu constă în acumularea informafilor sau in măiesria cuvintelor rostite, oricât impresionante a ese, ct adere pter Dubus Sa cu profi imple existențiale. În acest sens linia Sfantului Apostol Pavel este continuată și exprimată elocvent în tradiia cunoașerii patristice. “Și cu, fraților, când am venit la voi gi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am vent ca iscusit cuvântător sau ca înjelept.. ar cuvântul „partie lira nema ou cai oles ae er omenești, ei în adeverirea Duhului si a puterii…ar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul tui Dumnezeu, ca să cunoaștem cele dăruite nouă de Dumnezeu: pe care le și grtim, dar în cuvinte învățate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovnicești oamenilor ubovnicest” ( Corinteni 2, 14, 12-13). „Prezența autorități barismaice-dubovnicești ca reper esențial în actul cunoașterii 1 Sfinții Părinți nu anulează funcția cognitivă în plan natural. Există o reciprocitate între apoftism și catafatism care se fundamentează pe relafia intrinsecă dintre natural și supranatural în cadrul Revelafiei dumnezeiești În acest sens merită investigată atitudinea Sfinților Părinți în demersul lor gnoseologic in contextul culturii vremurilor lor. Se va putea verifica dimensiunea cuprinzătoare a gnoseologii ortodoxe, care nu este exclusivă, ci inclusivă, dar fără să-și reducă identitatea lao cultură sau alta. Logica participativă a cunoașterii eclesiale Este esenfial ca în fundamentarea și claborarea cunoașterii teologice contemporane să fic recuperată si valorificată atitudinea Sfinților Părinți, nu atât prin cunoașterea in literă a textelor patristice și folosirea lor pentru legitimarea proprilor i ci mai les prin efortul de scriere în aceeasi continuitate de duh, În același el de af gi cunoaște al Sfinților Părinți. În mentalitatea contemporană, în care cunoașterea e cuprinsă între o compilare intertextualé conjuncturală și căuiatea ostentativă si cu orice pret a originalității, imperativă dobândirea semnificaici originare si mu originale a textelor patristice. Astfel se poste obține o bund vecinătate a subiectului cercetător cu duhul “Tradiții, deoarece Tradiția este cea care exprimă rodul cunoasterii teologice proprii, în măsura existenfei unei continuitifi de dub, și nu teologul este cel care expicitează și interpretează Tradiția în funcție de niște criterii exterioare Trait propriu-zise Gnoseologia ortodoxă se fundamentează pe o ontologie iconică întrcâi cunoașterea înseamnă participarea ln ființa Ivcruiui Cunoscut iar împărășirea rațiunii oatologice a lucrului existent presupune o oniologe care nu este materialist și auto- suficientă. Cunoașterea este o contemplare a arhetipurilor divine care reprezintă catele ontologice ale lucrurilor. Limbajul mu poate transmite această contemplare decât pe masura purificări interioare, când. subiectul cunoscător se împărtășește de semnificația cuvântului, Ontologia iconict presupune o logică participativă și o relationae a credinței sia mțiunii în actul cunoașterii. Cunoașterea prin credință depășește orice concepție formală deoarece dincolo de logica formală, e implică o logică participativă la ceva [Rima presus de realitatea imaneată. Credinja nu este un simplu sentiment psihologie A dat de îneredera în ceva sau în cineva, ci este o realitte ontologică dată de certitudinea dezvăluită în participarea la structurile transcendente ale lumii. Logica participativă presupune că o realitate nu poate fi cunoscută dosr prin cumangeea și maniyle Al emir female refeiore la specie realitate. Ontologia iconică și logica participativă și paradoxală a gnoseologiei {tone permit o nr a sp is ua a spinul oodox În weak perspectivă adevărul nu se ideatifică cu formularea lui, ci se împărtășește în experiența de viață. „Adevărul nu se epuizează în formularea lui. Formularea este numai granița adevărului. Adevărul este realitetea care nu se dezminte pe sine- adevărul ultim este viața care nu poate fi abolită de moarte. De aceea si cunoașterea adevărului su se poate fnfipui prin njelegerea formulisilor iui ci pri participarea la evenimentul adevărului, la adevărul vieții, la imediatul experienjei™* 6 @ – rte -172 2) —Cante SI * Christos Yannars, Abecedar a credinței Ediura Bizantin, București, 1996, p 185-186. qs Qoorke “Antudinea Prințlor Apologei în conteral provocirilor prilejuite de intinirendntre anghel și cleura lenistich e c Dimensiunea misionară a apologiilor crestine Formularea unui discurs apologetic al creștinismului are Joc în secolele [I-III fntr- YA un context in care filosofia antică era reprezentată în mod special prin platonismul mediu. Pssoufiletpotiva reper nu a fost un fapt generalizat în Simp i spa în Imperiul roman, ci au avut un caracter local și cu o determinare temporariă precisă. Cu Se cn ea a e i ni ii e dn pe na ee . În această situație trebuie precizat că scrierile Părinților Apologeți au avut o să componentă misionară, țină cont că ei ienicaau a-și justice credinta Și motivația scrierilor lor este dublă: pe de o parte există o misionar, iar pe de altă pere există o intenție apologetică. Motivația apologetic& constă în atitudinea Parinflor Apologefi de a răspunde acuzelor păgâne și de a prezenta religia creștină, valorificână filosofia și cultura vremii lor. Caracterul misionar al scrierilor apologetice demonstrează că atitudinea Pări ‘Apologefi nu s-a rezuzat Ia cea polemică si conflictuală față de filosofia păgână. Părinții av au fost interesați doar în a formula apărări împotriva acuzelor pigine și în a combate tgreqelile filosofiei antice, ci folosină ca pretext fntlnirea cu cultura clasică, mărturisea creștinismului, elemente, ale filosofiei, păgine. In propoviiduirea apostolică, pentru evidențierea Caraeterului universal al creștinismului, două idei erau fundamentale: unicitatea lui Dumnezeu și judecata viitoare. Pentru a arăta că Dumnezeu este unic, Apologeii preiau texte din filosofia antic ce pomenesc de unicitaea si unitatea divinități, La fel se ftp gi în ceea ce privește retitatea judecății viitoare. Astfel se arată că religia ‘cesnd este în conformitte cu aspirație profunde ale omului și în Hristo se împlinesc {bate asteptrile omeniri, Creștinismul nu anulează rațiunea umană, cultura și sina, ci {mplineste menirea lr, prin fica care e positilă în Hristos prin Dutul Sfat. ‘Crestnisml în dialogul cu filosofia antică în contextul apologetic mu anulează în totalitate tudța iosofică anterioară venirii lui Hristos. fn primul rind se urărește este terențierea fa de idolata păgână care-L substtuie pe Dumnezeul Cel vin al lumii. Cei care au un demers since, onest și profund umirese împărășirea Adevărului. Având © consecvenfa în efortul de a găsi Adevăr, mai mulți flosofi antici au depășit 0 Convertirea a crestinism nu înseazană trădarea propriei traf, ci împărtășirea de Adevărul deplin, care este într-o formă sau alta a existat si înainte de venirea Mntuitorului. Hristos n calitate de Logos absolut recapitulează si desăvărgește Logosul existent in diferite tradiții religioase și filosofice. În dialogul cregtnismului cu cultura Srem lor, Apologefi nu au umnirit o nivelare exterioară și nediferențiată a filosofiei antice, i o mărturisire a Adevărului dumnezeiesc întrupat în Persoana lui Hristos, cu deschidere universală către tadiile religioase și filosofice ale lumii. În fell acesta demersul misionar apologetic nu este unul exclusiv, ci cuprinzător în efortul de a recupera și a valorifica ceca ce ese pozitiv in alte tradi trebuit să zecunoaseă faptul că nicio filosofie nu răspundea exigențelor lu existențiale. ntlnirea cu creștinismul fi schimb& viața și fi dă congtina că este părtaș la degli întrupat în Hristos. Cu tote acestea el rămne un filosof considerând crestnismul flosofia cea adevărată Filosofia si martirajul se împletese organic în viața Sfatului Tustin, deoarece el este convins de veridicitatea absolută a credinței hi, find gata să Adevte. Dacă creștinismul este filosofia cea adevărată mu înseamnă că celelalte filosofii trebvie respinse in totalitate Plecând de la puterea Iui Dumnezeu lucrătoare în cuvântul creșin, Sf Iustin arat că eliia creștină schimbă radical existenja concret și i invi Pătâni să probeze acest lucru, părăsind doar acele fnvijituri care sunt înșelăr ale diavolului. Superioritatea Revelatiei față de filosofie” Sf Tustin înțelegând prin filosofie modul de viață care conduce la desăvârșire prin aflarea și urmarea adevărului, consideră că fericirea poate fi dobindită doar prin găsirea filosofiai adevărate. Filosofia mu înseamnă un sistem conceptual, ci transmiterea. unei învățături transpuse într-un fel de a fi în relația directă maestru discipol. Deci autoritatea e reprezentată de o persoană, mu ¢ dată de tăria logicii sau frumusețea și abilitatea foainte de Hristos, mărturisitorii adevărului au fost profeții care s-au lepădat de slava lumii și au au căutat să propovăduiască decât ceea ce Sfântul Dub le-a insula Profetile lor au fost implinite în Hristos și tina filosofiei cele adevărate nu poate fi primita decât pein voia vi Dumnezeu. Sf Tustin fotrbindw-l pe bitrin la ce maeștri să cară peatru a primi ajutor n găsirea adevărului, primește următor răspuns: 17 SE Tostin mirturiseste că e mu luptă împotriva filosofiei antice, deoarece mu există o incompatibilitate totală tne cregtinism si cultura antică. Însă există o distincție între resin, filosofia cea adevărată și celelate filosofi ale antichități. Sf. Tustin face CEE eize intre logos (iunea prezentă în filosofia antică) si Logos (Cuvântul întrupat în ‘histos) care împlinește toate eiuile filosofii d până In EL. Totuși prin expresia stoică gas spermatits, SI. us artă că afost posibil ca în filosofia păgână să fie cunoscut in mod parial adevăr. Hristos împlinește sensul filosofiei prin faptul că Fl este “Adevărul intrupat în Persoană, putând fi împărtășit prin relația personală stabilită între credincioși și Hristos. era în pienitudinea li se propune a fi prtășit i urmat de către tof.16 fovapitura mrturisită atăt de profeți cât si de filosofii antici este adevărată în ‘misura în care este un rod al Duhului Sfint, Prin iluminarea Duhului Sfint tnvagiturile Gifecte din imp și sefia Îi găsesc unite, id convergente neo aceeași Revelție carea pln a Hristos. Deși exsta speranf și creinf fn nemurirea sft realitatea biruinfel morii nu a fost trăit la modul palpabil În fata mori flosofia antică rămâne ja din această lume este o ființă fnnoită, ieri în mod anticipat în existenja de Pic crestinl își motivează cunoașterea doar în perspectiva veșaiciei, căutând ceea ce are O valoare vesnica, Într-un asemenea demers toată cultura acumulată va fi pusă în stujba “irtisri adevăratei credinfe. Slava și plăcerile lumii nu îl pot atrage pe creștinul Varuna cu adevărat de o credință ferbint, pe cel care ese afintt mezeu spre împărăția li Bamnnezou ce va să fe. Nici moartea și nici o plăcere lumeasc& nu-l pot rupe pe creștin de Wolatria, arătând că filosofii autentici au depășit comportamentalidolatra, el nu recurge ian Tafien a agocorr ostentativ ale zeilor din Olimp. EL răspunde pe un ton serice Pispav la probleme considerate importante, precum idolatia. De asemenea, eratind erudiție interne ale filosofilor antice, el nu este impresionat precum SL. Tustin de Spre devscbire de cilali Apologefi din secolul I care au fast învățați nic SF. Iustin, Atenagora, Tafian), Teofil este episcop și discursul său are autoritatea dată de un E eial al Biserici, învestit cu demnitatea episcopală. Ca reprezentant rr elvat al Bisericii, Teofil va ezuta să apere învățtura Bisericii EI nu are nici elocvena Și nici instrui Sfăruli los sm a ui Atenagora, Învapătura Iu se exprimatl foarte Siri consis, EL mu este att de interesat de probleme metafizice și ma are preocupări Glosofice. Cu toate acestea, el nu are o atitudine agresivă împotriva filosofiei păgâne, precum Tațian. Repere patristice în dialogul dintre rațiune și credință (1) nn DIE rai ntre cre i rame beret în tpnrea Reva Tisus Hristos ‘Sf. Clement ai Alexandriei pledează pentru dimensiunea cuprinzătoare, și împlinitoare a czeșinismului. Considerând că omul poartă în e chipul Logosului Hristos, SE. Clement admite posibilitatea unor articulații între omenirea care & tit până la fotruparea lui Hristos si Dumnezeu. Inteligenta Logosului (gpoymoxc) se adresează omului intr-un mod rațional (kycoe). Această raționalitate mu este redusă însă la capacitatea ci analitică și dialectică. Ea poate fi receptată de către partea superioară a ia, yous (lrminologe platoniciană) sau frepovacov (terminologie stoică). SE. Clement manifestă un optimism în ceea ce priveste valoarea tradițiilor anterioare Întrupării lui Hristos. El crede că în diferite forme gi grade, Logosul a fost prezeat în filosofie si tradifile de până la venirea lui Hristos. Chiar dacă filosofii sau poi greci nu au fost la fel de inspirați precum profeții Vechiului Testament, ci eu fost uta de Dumnezeu intr-o anumită măsură fn intuirea mai multor adevăruri. Ceea ce este cu adevărat valoros în cultura clasică poartă amprenta acestui ajutor dumnezeiese. Existt astfel o continuitate a Revelafei păstată în diferite forme în diverse culturi, Revelația dumnezeiască păstrându-și un caracter unitar. În mod involuntar, filosofii și poeții cei mai profunzi ai culturii elene, au fost conduși de Logos. Învăăturile prezentate într-o asfel de situație pot fi recuperate în creșinism.39 Cultura care mu e redusă la un scop în sine, ci e pusă în slujba adevărului, poate fi folosită in mărturisirea credinței. În felul acesta există o reciprocitate între credință și cultură. Inclusiv învățătura revelată trebuie făcută cunoscută printr-un discurs inteligibil Camenilo, Cuvântul este expresia unui mod de a gindi. În mărturisirea adevărului revelat e nevoie și de capacitatea omului care se folosește de toate potenfialitaie geaiului uman ‘entra a mArturis ceea cei s-a descoperit prin Duhul Sfint. Prov. 22.20. Profeti și Apostolii au avut puterea Dubului Sfint si prin această putere i-au convins pe oameni. Însă cei care n-au făcut experienfa Baruui, cu fidelitate față de mărturisea acestora, pot săi folosească cunoștințele cu sinceritate și onestitate, consticți de limitele lor, pentru a proclama același Adevăr experimentat prin Dubul Sfant de profeți si Apostol. 50 O instrure printr-o bună cultură poate facilita primirea si aprofundarea credinței. Adevărata cunoastere este cea care conduce În împlinirea binelui. Ecles. 19,19; Prov. 14,6; Prov. 1031. Dincolo de cultura dobândită, gnoseologia patristică are ca fundament credința. O cunoaștere în afara credinței nu poate fi concepută. Credința nu este redusă la o dimensiune psihologică, ci implică împărtășea reală a credinciosului de rațiunile dumnezeleși ale Ivcrurilor, prin faptul că acesta triește adeverirea celor nevăzute. Credineiosul nu teste credința in mod imaginar, ca o sugestie a unor realități posibile intr-o altă existenți. Prin credință este posibilă împărtășirea reală de fundamentele ‘ealităților, de realitatea cea mai reală. În felul acesta cunoașterea devine o vedere reală a celor nevăzut, iar gnoseologia presupune o descriere a celor împărtășite prin credință, Doar prin credință gnoseologia patristic ii manifest caracterl ei ontologic, deoarece credinciosul are acces la fundamental ontologic al luni dat de rațiunea dumnezeiască a fecărui lucru. Astel, credința este-o-prezisă fundamentală a gnoseologiei patristice. Nu se poate ajunge ia o injelegere a lumii, la înelepciune adevărată fără credință. Is. 7,9. Atât cunoașterea celor sensibile, cât și contemplarea celor inteligibile se face prin credință, ‘ind posibil o fericită cunoaștere alui Dumnezeu. loan 20,29. Credința este atât principiul demonstrației în cunoaștere cât și cel al aci deoarece rationamentele si gesturile concrete sunt determinate de credință. 55. Întreaga istorie a relațiilor omului cu Dumnezeu, actele petrecute în iconomia rmintuiri pot fi înțelese doar prin credință. Totodată credința ne conduce la Arhetipul și Tell tri creații (cosmos și istorie): isus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu. „În gnoseologia patristică cunoașterea nu se bazează pe demonstrațiile date de evidenjele objimute prin simțuri. Cunoașterea prin senzații (noa vou) ct și cea discursivă, explcitată prin rafionamentele create prin furnizarea datelor de cdtre simfuri (enorme) rămân în sfera opinilor. Contemplarea Adevărului lumii fine exclusiv de credință gi în acest fel credința își videste preeminenfa in actul cunoașterii. Sunt diferite nivele de percepere și de cunoaștere a realității, însă adevărata cunoaștere se bazează mereu pe credință. Prioritatea credinței în gnoscologia patristică este evident. 56; Pentru Sf. Clement filosofia creștină înțeleasă ca 0 gnază desăvârșită constă în contemplare, implinirea poruncilor lui Dumnezeu gi formarea omului virtuos. Toate acestea sunt posibile prin credință. O gneză construită fără credință este amăgitoare și Gititoare de slavă depart, deoarece ca tratează despre Iucrur imaginare cu încrederea în forta proprie a refionamentelor umane. Filosofia creștină admite reciproitaea dintre credință Și rafiune, însă demonstrația șiițifică este consolidată de credința. Astfel demersul rațiunii Tuminate de credină realizează demonstrații stinjfice prin care se ‘transmit adevirurile descoperite de Duranezeu. Datorită reciprocitiții dinte credință și rațiune, 0-csedință conjuncturală va produce o demonstrație conjunctural. 57 Sf. Clement explică semnificația diferitelor tipuri de știință (enorm). Biânots este știința Iuruzilor distincte în funcție de difzite categorii existente, Euneipia este 0 știință descriptivă a datelor objinute prin simțuri, care observă aceste date în cazul Fiecărui lucru sensiil in parte. Nonene ste o stint a inteligenei care presupune inclusiv intuiția. Boveox este știința raporturilor posibile ntre lucruri care evidențiază capacitatea de nalzare a conesiurilor dintre lucruri, conducnd lao tojelegere integral a realității Too este tinț ființei lumii în sine, o știință adaptată contingenfei, dar care conduce la contemplarea raiunilor transcendeate ale ealtăilor imanente. Astfel printe-o înlănpuire a acestor multiple gtinfe este posibil urcugul omul în efortul său gnoseologie, sjungându- se ca prin credință să se contemple și să se împlinească adevărul ucrurilor cunoscute Deoarece Hristos este Dumnezeul Creator și Mântuitor al întregului univers, Evanghelia recapituleazK tot ceca ce este pozitiv în tradiție filosofice și religioase anterioare Întruptrii lui Hristos, cliberând totodată tntreaga cunoaștere de influenja demonică si magică-100 Principiut selectvităii existent în metodologia gnoseologiei patristice Sf. Grigorie de Nyssa, vorbind de instructia profană primită de Moise, arată că însușirea culturi profane trebuie însoțită de experieața eclesială. Acest cra e simbolizat prin faptul că desi Moise a fost crescut de prințesa egipleană, el mu a încetat să se hrănească cu laptele matera. Astfel și cel care se osteneste cu dobéndirea culturii profane în scopul folosirii ei spre slujirea Evanghelii, în permanență trebuie să se hrănească cu puterea duhovnicească existentă în viața Bisericii. Numai o autentică viață evlavioasă, ancorată in experiența Bisericii poate să valorifice cunoștințele obținute din cultura În absența experiențe eclesiale, cultura profază rămâne sterilă 80 Optână pentru o interpretare duhovnicească a Sfintei Scripturi, Sf. Grigorie de ‘Nyssa arată importanța utilizării culturii profane, întz-o perspectivă selectivă în care se păstrează ceea ce este valoros. 82 Sf. Grigorie de Nazianz valorifică filosofia greacă în primul rând în dimensiunea ei existențială. Filosofia nu este un sistema expozitiv de rationamente, ci un mod de viață prin care se exprimă iubirea de înțelepciune. Însă nțelepciunea mu constă tnt-un discurs Clegarnt si fascinant, ci în căutarea Adevărului. Adevăratul filosof este un martir al Adevărului și nfelepoiunea lui mu rezidă în coerența unorrafionamente discursive, ci în consecventa față de Adevăr. ‘in Discursul 25, SE. Grigorie face panegirieul filosofului cinic Heron, Aratând că acest filosof i-a asumat caracterl existenjal al filosofie antice, Sf. Grigorie consideră Că astal e posibilă apropierea de filosofia creștină înjeleasă ca modul desăvârșit de vieire9L În relația dintre filosofia greacă și creștinism, Sf. Grigorie optează pentru o poziție echilibrată. Terminologia filosofiei antice poate fi utilă în exprimarea Adevărului creștin. Însă folosirea filosofiei păgâne în slujirea teologiei creștine trebuie făcută cu discemimfnt duhovnicesc de către cei care au o autentică experiență duhovnicească. Utilizarea filosofiei elene de către cineva neexersat în experienja duhovnicească si eclesală favorizează elaborarea unor învățături rajionaliste care conduc la crezi. Filosofia Heron optează pentru această cale echilibrată în dialogul filosofiei elene cucrestinismul 92 Principiulselectvitii existent in metodologia gnoseologiei patistice este ilustrat de cunoscutul text al $fintului Vasile cel Mare: notita 128 Odată cu prinții capadocieni, încrederea în posibilitatea asumări, din interiorul Bisericii, a unui mediu cultural, fie el și păgân, se destvârșește într-un principiu metodologic asumator. Sfăntul Vasile cel Mare și sfantul Grigorie de Nazianz vor experimenta singur, în perioada studillor lor, modul în care se putea compaibliza învățătura profană cu trăirea creștină. Asumafi de timpuriu de colegii de studii drept modele, în jurul lor, la Atena, se va constitui o grupare – fratria, după cum o numește Grigore – care va deveni celebră. Legitimarea acesteia era legată indisolubil de mărturisirea creștină. Vasile realizeazi însă cu înțelepciune, pe de o part, avantajele i bogăția pe care le putea aduce creșimului educația timpului siu, cu condiția exersiii unui bun discernăemâat, pe de cealaltă parte, pericohul de ghetto cultural la care acesta se expunea prin izolarea de contextul valorilor epoci sale. De aceea, mu vede decât o singură solute: în nici un caz o respingere în bloc a culturi, ci, dimpotrivă, 0 muncă asiduă de selectare a ceea ce putea fi util de ceea ce se arăta dăunător trăiri creștine. Însăși visa sa în timpul studiilor constituie o ilustrare conczetă a acestei viziuni programatice. Experiența sa, după modelul albinei care culege din floare în foare doar ceea ce fi este de folos și cercetari contemporane ne relevă faptul că albina nu greșește niciodată — va deveni peradigmatică pentru generafile care fi vor urma. Avem astel sugerată o metodă a discernământului ‘care va ,democratiza” procesul decizional, făcându-l accesibil in chip personalizat, prin intermediul trăiri liturgice, fiecărui tindr căutător de înțelepciune. Odată devenit episcop, sfintul Vasile se va simi el însuși încurajat interior, prin lucrarea barului lui Dumnezeu, să își trimită cu toată încrederea studeații la Libanul, cunoscutul profesor al epoci, și la ți cei mai buni profesori, spre a-și desăvdri pregătirea profană, ca apoi si-i cheme în ‘reajma sa pentru deprinderea teologiei. Vasile deschide astfel tinerilor, cu mult curaj, porțile învățământului păgin, fundamcatânduri pe încrederea în discemnimintal lo. Discernământul acesta, merită subliniat, mu presupunea o reportare strict intelectuală, ci se hrănea cu barul oferit de viața liturgică a Bisericii. „Noi imitim elevii școlilor militare care practică anumite sporturi. În exercițiile de luptă gi chiar de dans se antrenează astfel inc, momental luptelor, să „poată trage un profit de pe urma formării lor sportive™. Lupta de care vorbeste aici sfântul Vasile este cea „a desăvăniri”, adică cea a construirii omului nu atât din afară, cât a celui dinăuntru, interior, profund, prin exercițiul unei șlefuiri treptate Ia care educarea în disciplinele timpului constituia un ajutor, un mediator: „Trebuie să-i citim pe poeți, pe romancieri sau pe istorici, pe orator si pe tofi Gemenii susceptbili de a ne putea fi în vreun fel de folos la îngrijirea sufletului. Vopsitorii tratează în prealabil bucata pe care vor să o vopsească; numai după aceea adaugă si culoare, purpură sau altceva. La fel și noi, dacă conceptis noastră despre bine trebuie să ămmână de nesters, autorii necrestini să ne fi inițiat în prealabil iar doar pe urmă vom asimila științele sacre și tainele. Este ca și cum odată ce ne-am obignuit să vedem soarele în apă, vom putea dirija privirea noastră către lumina cea adevărată”, As yen corepondenj date iba și Sa Vase ce Mare a: Nela Corea, Perc miha ~ porn din erature ral maori regina, Poli, Bucur, 200, pp. 313328. pate dc cacat Jena gon, ur la mană deer pari d leurs greque, Po ceteane & Clary csi e Bataie? Migr, Pri, 1998 p26 “idem p25) Idem, IL. Maturizarea dialogului prin reperele metodologice propuse de sfinfii Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul si Grigorie Palama SE. loan Damaschinul Demersul sfintului loan Damaschin este în principiu unul integrator. Sfăntul se arată să creeze un sistem unitar gi unificator al unei cunoașteri care să o tnglobeze att pe cea de factură șințifică și filosofică cât și pe cea teologică. Recunoastem în această tendinjA scolastica de mai târziu. Derapajele acestia, manifestate ulterior în special tn spațiul teologiei occidentale, rimfn tasă imposibile atâta vreme cât distincția de competențe este afirmată. Teologia sfintului Joan Damaschin o mărturisește, pentru el integrator netnseamnind nici o clipă depersonalizator, uniformizatr. Sfăntul este unol dintre marii autor de sinteze, atât patristice ci și filosofice. Preocupările sale în filosofie {aduc în postura de autor a unor soluții originale privind diferite probleme lasate în suspans de Aristotel în Organon-l și în Metafzica Ii. Sfatul foloseșe silogistica până Și în Dogmatica sa, in dorința de a ofer o gândire raportată la exigențele culturii epocii fale, Această Dogmatică, în pofida aspecelor sale particulare care țin de folosirea filosofiei, va deveni normativă pentru înzeaga teologie ulterioară a Bizanțului datorita clarități viziuni histologice exprimate. Vasile Tatakis consideră că ceea ce precursorii sti, Leonfiu de Bizan și sfinții Maxim Marturisitoral și Atanasie Sinaitul au făcut pentru Sfântul Ioan luptă cu ereziile pe.care le vede exagerări elenizante, filosofico- raționale, ale creștinismului”. Pe de altă parte, manifestă o deschidere foarte tolerantă față ze limbs, afiménd carcteul evolu a mbejului și propunând o gândire thologich aectisă invegi bogiți conoepmale a filosofii, EI „admite o evoluție a cuvintelor și refuză să pună limite vis-a-vis de noi precizări ale gândirii. Respinge chiar filosofia și teologia închise în termeni vechi ca într-un corset de fier, care să împiedice orice Chiat dact Dumnezeu mu poste fcunosct prin osia păgână se pot distinge anumite lumini. Însă filosofia, numită și „arta artelor și știința științelor, căci ei fi Dig ete toate descoperine elor două ae de cigat pia luminarea credinței, font că gis al putere de cunoegtere. Teologia este afirmat de sfutul loan Damaschin ca împlinire a filosofiei, întrucât „filosofia este iubirea de înțelepciune, or, adevărata înțelepciune este dragostea către Dumnezeu”. Pe de altă parte, filosofia în sine outs constat un instrument pentru teologi, rea fi poste eri de maner în care opera se supune artizanului sau servitorii reginei”. „BT La Piloophie ozn, d. Prese oieri De Fane Pai, 195, p 109-106 2 Rend rame Ltrs cll des cheta d’Or, p. LI. 3 A Hama a quinn rrr crite, Habe, 97, 9.15. 5 iati 3:PO 67, ok. 66 C, că de René R Kan, Les eae de chen d Ori pp 85 mostra. Lambros Couloubarisi Fat del phlerphe anelere e mile. 80. «Pentru că epestolu spune: examina toate Iucrurile și plstrai coca ce este tu, să consultim și scrieile înțelepilor păgâni. Vom găsi poste și l ei ceva bun și vom primi ceva util sufletului. Orice megtegugar are nevoie de anumite unelte pentu și fabrica opera. Regina de asemenea are nevoie de servitoare. Sa tmprumutăa orice doctrink cer poste servi adevdrui și să respingem lipsa de evlavie tiranic a grsitelor doctrine. SE mu folosim ru binele, să nu ebuzim de arta discursului pentru a pci pe cei simpli. Și, desi binele mu are nevoie de cine șie ce aplicație ingenioasă, să folosim totus această abilitate pentru a combate răul si a respinge falsa sting”, . In ceca ce privește identificarea „bunei stints”, el preia perspectiva capadocienilor asupra bunului discernământ. Se preocupă cu identificarea unei metode sigure de cunoaștere, un fel de demers cartezian care să ia in considerare însă nu numai legile iuni, dar mai ales prezența barului, prin prezența căruia omul primeste o luminare care penetrează acolo unde puterea rațiuni naturale nu poate ajunge. „lati de toate, voi expune tot ce a fost spus mai frumos de tnjelepit greci, ‘ind că, dacă este ceva bun, a fost dat din înălțime de Dumnezeul oamenilor, „Pentru ca tot barul cel bun g tot darul cel desăvârșit vin de Sus, de la Părintele uminilor”. Dimpotrivă, tot ceea ce este opus adevărului este o invenție a hi satan și opera a unui duh pervers, cum a spus Grigorie Teologul. Pent aceea, imitind albina, vei aduna ceea ce este propriu adevărului, și voi recolta mântuirea, char dacă vine din partea dușmanului pe dealt pare, voi respinge tot ceea ce este rău și provine dintro falsă șiță”. Eforturile sfântului Toan Damaschin sunt admirabile, aceasta întrucât asumd profund ‘racitia intelectuală a lumii în care trieste, încercând să ofere o perspectivă globală si integratoare asupra întregi cunoașteri, și, în același timp, pentru Că, în pofida ancoririi sale fervente în gindirea filosofică a epocii, tie să mu altereze cu nimic demersul său de teolog. „Credina nu paralizează rațiunea, ci îi dă mai multă vigoare”, afirmă sfatul. Această vigoare nu trebuie îneleasă ca pur umană, ci teologică, dată „din tnljime”, în sens de intensificare a energilor spirituale gi intelectuale, prin care activarea potenjelor inteligenței se face cu ajutorul harului si duce la depășirea puterii de pătrundere a unor speculații pur intelectuale. În acest fel, teologia sa este o teologie întrupată, ca una care tttieste cu putere „de sus” preocupările concrete ale mediului ideatic și cultural în care se Pledoara sfăului loan pentru virtuțile stinfe, aceasta din urmi îoțeleasă în sensul larg al termenului, de cunoastere prin exercitarea rațiuni, este inflicdrat8. Practic, șința este o nevoie penta sufletul raional: mu este mai deosebit decit ina; știța este lumina sufletului raional Na ignorant îi este întuneric. Pentru că după cum absenja luminii produce tot așa lipsa științei devine un întuneric al părții raționale a omului. 7 Dieta 1, PG 94, col $39 As tu de Rent R. Khan, Lubes eure de het Ore, p 87 (ead pa) Opt 9.50 at m). Tgnoranța-este marea proprie-a sufletelor nerationale, în timp ce știința este ‘marca proprie a celor raionale. Deci celui căriia îi lipsește cunoașterea si stn, Bin în acelag timp capebil de ea prin natura sa, devine, har dacă e în Condiția de inf rajional, mai râu decit cele neraionae, prin negljen și ‘Problematica ratimne-rafionalitate va fi, de altfl, larg adâncită în teologia unei alte ‘opera sa importanța desiușirii rajinilor care tnifreazA și structurează untric lumea reath, înțelese ca vectori către Rafiunea supremă, care le este cauză de existență. Știațle lumii materiale se pot preocupa cu injelegerea acestor rațiuni. Descoperires lor, feologie, adică cu ajutorul harului lui Dumnezeu, constituie însă gi o devenire întru „izansparență” a lumi, arktindu-L asfel, tot mai deplin, pe Cel care a îcifat-o dintru ‘Cunoagtere decât cca conceptual, printr-o participare la viața Sa. Cunoașterea lumii și a fui Desnnezen sunt organic unite, lumea ese scară către Creatorul sau. Mai mult, urcând această scara, omul nu o abandonează, cio rage” și pe ea către Dumnezeu. Avem astfel fmnnginea unt lucrări de sfințire a universului tntreg prin demersul de avansare a Omului pe treptele . „Tas deci cum, în perspectivă maximiană, Universul se mărturisește structurat interior ae o multirudine de ration, toate găindu-și at originea, realizarea, căt și împlinirea în „Rațiunea supremă: „Căci în E sunt fixate fer eiunile tuturor și despre acest rațiuni se spune că ire cunoaste pe toate îninte de facezea lor, în însuși adevărul lor, ca pe unele ce sut tate {a EL si la El chiar dacă acestea toate, cele Ce sua și cele ce vor 6, SA au fost aduse la existență odată cu raiunile lor, au de când sunt cunoscute de Durnezev, ci fiecare își primeste existența efectiv si de sine la timpul Aceste rațiuni mu sunt nici pe departe proiectări intelectuale ale omului, prin diferite ile de ingelegere marcate de subiectivitate, ci, dimpotrivă, sunt rațiuni Cbiectve și structurante ale realului, ca unele prin Care acesta își existența. lar eineipiul lor unitar i integrator este Raiunea Supremă, Hrigos. În acest sens, este impede că deslusrea acestor rațiuni devine pentru om o problem de reaționaitate, mp fou universul care le dezvăluie, sau mu numai, cât mai ales ca Sursa lor. O viziune ‘miter Bolistică și integratoare dată de pătrunderea treptată a tuturor acestor ifn nL descoperă deopotrivă, tot mai profund, pe Dumnezeu. Raiunle lumi sunt Turisirea unei prezențe lui Dumnezeu în intimitatea profundă a creației Sale. Sfatul ‘Maxim afirmă deci transenttranscendenja lui Duranezev, der în același timp posibilitatea cunoașteri Lui prin intermediul acestor rațiuni purtătoare de sens: ap 8596 al re) Va lia Mustea, Aga, PSB 8D EOMBOR, Bue, 1987, p88 în fiecare rațiune a celor ce există deosebit și în toate rafiunile după care există toate se află Dumnezeu, Cel ce nu este cu adevărat nimic din cele ce există și e fn sens propriu tote si peste toate”. (© contribuție fundamentală a sfântului Maxim la tnfelegerea raporturilor dintre stiinge și teologie este alizată în Capitum theologicorum et oeconomicorum, atunci când se apleacă asupra distincție dinte cunoașterea de tp epistemologie, eventual ajutată de bar, și cunoașterea lui Dumnezeu. El afirmi că aplicarea, prin extensie, a aceleiași paradigme de cunoastere, lumii – create și ui Dumnezeu. – Celui necrea, este străină de Ortodoxie. Cu alte cuvinte, demonstrarea existentei lui Dumnezeu prin utilizarea rațiunii printr-un demers similar cui pe care îl eplicdm lumi fn care trim este sortită eșecului: „Toate existenfele se numese intligibile,tntruct principiile cunoașteri pot fi demonstrate. Dumnezeu însa e numit nențelesul, pentru că e crezut numai că există, pe baza celor ce pot fi înelese [..] Dumnezeu însă este numai crezut că există, pe beza rafiunilor din lucruri. Relația cu Dumnezeu trece prin ceea ce numim credință, și aceasta poate porni de la descifrarea ratunilor a ceea ce exista în univers, rațiuni cae sunt, în viziune mamiiană, “granifa, definiia, măsura” fiecarui Iucra in parte, exprimand yin același timp fifa și Tpărginirea ui”, dupa cum observă Hans urs von. . Demonstraia, posibilă doar în planul orizontal, al lumii create, este imposibilă în cel vertical. Dumnezeu mu poate fi demonstrat, ci dost crezut ca există. Credința ne ajută să facem saltul acolo unde demonstrația nu mai are putere. Credința cere mai curând o participare, o acceptare & inițiativei divine de dialog. Ea este cunoaștere și deopotrivă ne-cunoastere, dacă ne referim la ieșirea ci din cadrul conceptual al cunoastrit lumii materiale. Posibilitatea existenței credințe, observă sfantul Maxim, este dar oferit omului de către Dumnezeu: „[.-] EI (Dumnezeu, na) dăruiește celor eviaviosi o credință în existența Lui, {nai întemeiată decât orice demonstrație. Căci credința este o cunoaștere adevărată, intemeiata pe principii ce nu pot fi demonstrate, ca una ce este temelia lucrurlor mai presus de minte și de rafiune*, ata deci că dacă lumea materială poate fi cunoscută în virtutea încifiării sale interioare, intrinseci, accesibile omului: „Cunoștințele lucrurilor îsi au rafiunile proprii, unite fizic cu, ele, spre demonstrarea or. Prin acestea primese în chip natural definiția lor “5, , Dumnezeu, ca obiect al cunoașterii noastre, cere un altfel de demers, Teologia are nevoie indispensabilă de ajutorul harului pentru a păși spre ceea ce este dincolo de Bid, p 26. © Sel in Mita, Cape peace 68, Foca a. 2, Hamas, 1999,p 130 2 aa un nou ults Depron” Coren er Maxon Coe eta n Bug, apte: Sa Mat Mirita Capete guste, p 130. mp6. cuc; “acestei luni ca ferestre către un dincolo”. De acolo aceasta. Este practic o gustare a unui jrumpe lumina care limpezeste sensurile din lumea nivel de realitate adânc, acolo unde omul ,cunoaste” nu informanâurs se. se, ci împărtășinău- adevarati intrare în coordonatele barului – energie “deosebire de cea a lumi, este mfntuitoare. Binele {ein ee binele adus de teologie este pentru vesicie. Sa nu înțelegem Că Palama ar n ginee caltra profnă. El este monah și vorbește din perpectiva căutătorii de inte ea, i în acest sens, nu confundă cultura lumii co teologia, mai precis nu îi Dee A a spune ceva precis despre Dumnezeu. Doar prin practica rugăciunii eval se poate deschide, miste, unui al nivel de realitte dectt cel creat, și anume, celui evidență prin studierea scrierilor lui Dionisie: recunoscutf atât în Occident oft și în ‘Repnneibiitatea ui Durnezeu, pespecivă pe are sfatul Origorie se va strădui so ingontee ficand apel la teologia Întrupării. Mai mult, Palama afirma posibilitatea 7. ‘stce a fui Dumnezeu prin energie sale divine, necreate, ucrăi i exprimări Cepenire ale prezenței divine în creație. Aceste energii, împrtăibile prin practica Cn emuni celar care se ocupă cu linigtrea, ou isa, adică ca mugleiunea în efon de Tae depozitare de orice patil, gând sau inchipuie, erau mărtriite (3) ce fezenja umiaoes, imaterial, de ce sași, Varaam considera această lumini 5 Tepipuire inst despre realitatea acestei prezențe luminoase, apărută întia cară ucenicilor Mântuitorului pe muntele Tabor, există mărturia vie a întregii tradiții mistice și Această mărturie sfatul Palama o siniizează magistal print darurile de la Dumnezeu unele sun naturale: sunt acordate tuturor egere, tinte de lege, sub lege gi după lege, altele sunt supranaturale, i ; Je consider pe acestea din urmă Jam Mesto Su Gripe Palmas e a mosque roi, Mates spl, 1999, p. 112 (ed. Alienarea conștiinței religioase (luminism, poitivism) uminismul. Constinta religioasă ca iluzie, Extinderea principilor revoluției since din modemitate din cercul savanților în cadrul conștiinței publice va favoriza dezvoltarea unei viziuni asupra lumii în care se trece de la teocentrism la antropocentrism. Filosofia luminilor va produce ideologia iluministă, în care antropocentrismal de factură renascentistă e reluat și aprofundat int-o manieră seculară. Iluminismul are pretenția că luminează rațiunea umană de întunericul “dat de obscurantisml existent în tradițiile religioase dn vechime. Raționalismul sinc și filosofic este în mod eseaial impus pin filosofia lui Kant. ‘Prin filosofia lui, Kant propune ca referent absolut conștința umana, redusă în sine, Autonomizarea rațiuni conduce la ideea că realitatea transcendent este o iluzie, Lupta ideilor metafizic se dă ot pe tărâmul rațiuni. Kant consideră că adevărata și unica raffune mu conține decăt legi, pe care le recunoastem ca fiind revelate de ratiunea pură. Închiderea rațiuni in ea însăși constituie o premisă a filosofii iluministe. In acest fel religia este transformată in morală. Kant va fi promotorul unui Aufklarung în domeniul lisei. De altfel el va fi premiat in 1763 împreună cu Moses Mendelssohn, care se fnseria pe linia evreiască a unui Aufkdarung cregtn, de către Academia din Berlin. Kant va promova ideile Reformei, secularizână tot mai mult constints religioasă. Hegel dobândește prin filosofia lui un raționalism absolut. Feurbach spunea că ‘ilosofia Tui Hegel stg o mistică a rațiunii Pt. Hegel, D Însuși mu capătă conșință de Sine ect în inteligența umană. Du este accesibil decăt în cunoașerea speculativă pură: Feurbach merge mai depart, spunând ca D este făcut după chipul omului. Esența religiei descoperă divinitatea omului, dar a unui om care se vea autonom în raport cu D. În acest fel omu este propriul stu stăpân și al lumii întregi, conducându-i singur desinul, după faliturarea prejudeedfilor date de religie. Enciclopedia, textul de referință al iluminismului, arată că omul este un creator de civilizație. El se deosebește de celelate animale, prin faptul că a creat artele, sinjele,inreaga civilizație Tdeologia iluminstă bazată pe exdinderea revoluiei modermitale considera că fenomenele naturale trebuim cercelate, folosind metode mpitice, măsurări si verificări experimentale, prin care se creează în șință o cunoaiere Criginală și autonomă. Această cunoaștere are un limbs) specific care exprimă! ‘hiectivtatengtinfified. Un rol important în răspândirea și instrumentalizarea ideologiei STuministe au avut-o Academiile de științe. Printre acestea Academia de Știine de a Paris fivea un rol central în Europa. În 1770, devenit secretar al Academiei de $tinte, Condor a încercat si reorganizeze cercetara șințifică, plecând de la faptul că tinta are un rol extraordinar în istoria omen ‘Condoreet erede că vasta rețea a academiilor și a societăților de tina pot forma o lume bazată pe raționalitatea eficientă a sinfe. Aceste instituții rau putemic sprijinite Ge stat și de asemenea de particulari cu mari posibilități materiale. n a adoua juroătate a ‘Sccolului al XVIII-lea în Occident erau active aproximativ 70 de academii sau societăți “lic și mai mult de 100 partculae. Prin punerea în circulație a acelorași deziderate, Pin interconectares acestor societăți ia nastere, ceea ce am numi astăzi comuniates iitca internațională. Memrii acestor comunități vor avea din ce în ce mai mul un Euvint de spus în spațiul public. Astel, în societate religia este substtuită cu stints “Adevărurie de ip religios sunt privatizate, religia devenind o afacere de ordin privat. Pentru a garanta fundamentcle comunității academice exista un sistem de credinje bazat pe e o ideologie a progresului, promovată de uiliatea socială a stiinje și a valorilor i. O serie de practici comune coniribuiau li omogenizarea societăților academice. “Treptat se dezvoltă un liabaj comun, plecându-se de la crteile considerate tințifice, astfel inet e posibilă munca în comun. Savant din diferite institu ale unor fr lucrează împreună fri a avea probleme de comunicare. Șința devine în secolul luminilor o componentă determinantă a societății, Dacă în 1720, din totalul volumelor scrise, doar 18% erau cu caracter șințific, la începutul anilor 1780 se ajunge a un procentaj de 30%. Dar mai ales presa va medistiza subiecte cu caracter șiințiB, generând mare vâlvă în prima jumătate, a secolului luminilor, spiritul enciclopedist era dominant, rațiunea critică și metodologia empirică, debarasându-se de viziunea religioasă asupra unii în care D era perceput ca o prezență vie. Spre sfărșitul secolului, în jurul anilor 1780, spiritul encilopedist est inlocuit cu unul profetic revoluționar. Intrarea în oile masonice a unei generaii de intelectuali crescuți in spiritul idealurilor Enciclopediei va schimba radical atitudinea savanților în rapor cu problemele istrii. Aceștia considerau acum că societatea civil este singura divinitate, ir cu ajutorul rațiunii umane eliberate de tutela religioasă se pot rezolva marile probleme economice, sociale și politice ale lumii. În lucrarea Systéme de la raison ou Ie prophite philosophe, Jean Louis Carra prezintă un porret al savantului diferit de cel al enciclopedistului de ta, începutul Secolului al XVIII-lea. EI seria: „Voi prezice progresele rațiuni. Marea familie a oamenilor va fi întrunită și nu va i decât o acceasi societate! Așader, codul legilor naturale va fi atunci singura autoritate de care va fi nevoie pt. a conduce mulfimea. Totul va intra în ordine deoarece, în sfrsit va veni și rândul sistemului rațiuni”. O asemenca mișcare profetică a filosofiei luminilor, pătrunsă de radicalism politie va pregăti mezvalitatea revoluționară care va culmina cu Revoluția franceză. Filosofia iuminisă va revendica cu mândrie că adevărul stinjei și al rațiunii este unicul si vegnicul adevăr, cu putere de a edifica o lume bazată pe sloganurile Revoluție franceze, aibertăți, epalitii i fratenitii. Pozitivismul Revoluția fianceză va acutiza procesul de umanizare a religii, contribuind la apariția ateismului umanist. Frederic Strauss va publica în 1835 Viața Tui Isus, El va fina că Evanghelie sunt simple mituri, aspirații ale poporului evreu. Feurbach va spune a fel, plasând problema lui Dumnezeu exclusiv în om. El spunea că cine n-are dorință mu are nevoie de Dumnezeu, dumnezeii find doar nișe simple voi implinite ale omului. Pentru a explica mecanismul acestei „teogonii”, Feurbach recurge la conceptul hhegelian de yalienare”. Dar in timp ce Hegel il aplica Spiritului absolut, Feurbach îl va aplica omul. Alienarea este faptul care-l deposedează pe om de ceva ce-i aparține lui prin escață în dauna unei realități iluzori În dialectica li, Feurbach va ajunge să atribuie esenței umane caractetistcile divine. Lucrarea lui Feurbach, Esenya eretinismului va produce o mare influență în epocă. Engels notează că entuziasmul în urma apariției acestei lucrări a fost extraordinar ‘Un mare efect a avut în Rusia, prin intermediul lui Bietinsti, invățătorul incontestabil al tinerei generații. În 1843 în opera Dumnezeu și Statul, Bakunin seria: „Cerul religios nu este atoeva decât un mira) unde omul exalta prin ignoranță și credință regăsește propria sa imagine”. Marx va fi încântai de ideile lui Feurbach, le va prelua și le va aprofunda în domeniul social si politic. Astfel asistăm la o intersecție a socialismului francez! (Proudhon), a economiei engleze (Engels) șia filosofiei germane care vor impune tot mai mult un ateism umanist, vor reduce istoria la o dimensiune orizontală. Dialectica istorică concretizează o separare dintre subiect și obiect. Marx a încercat să elimine subiectivismul din filosofia idealistă printr-un obiectivism ce constă in materialismul dialectic. Dacă filosofia idealistă insista pe subicctivismul omului, în materialismul dialectic accentul este pus pe obiectivizarea naturi. În ambele situații omul este separat de natură. Pentru împăcarea omului cu naturi, Marx ‘consideră că este posibilă o ‘umanizare a naturii și o naturalizare a omului, realizându-se astfel o legătură mutuală atunci când proprietatea privată va fi desființată. Atunci va înceta orice exploatare și omul își va desoperi esența lui naturală. Este vorba de un om autonom, naturalismul ‘marxist arătând dimensiunea exclusiv orizontală a orvului. Această concepție este inspirată din filosofia naturalist a lui Schelling. Bockmuhl nota: ,Comunismul lui Mark a găsit soluția antagonismului dintre om și natură, dinte liberate și necesitate, intre cosh exisen pin eneazarea seu și arie cani”, În acelaș an, 1842 (anul apariției lucrării Esenja.crestinismului a Iu Feurbach) apare Cursul de filosofie poziivă a lui Comte. Această coincidență de date I-a făcut pe Email Saisset să serie la puțin timp după apariția acestor publicații, următoarele cuvinte: „Feurbach la Berlin, precum, Comte la Paris, propun Europei cretine adorarea unui dumnezeu nou, fiinfa umană” Ateismul lui Comte este diferit de cel a lui Feurbach. Comte transformă umanismul într-o religie, cu un cult față de umanitate, față de o Ființă Supremă constituită dintr-un organism concret de ființe umane, un ansamblu continuu de ființe convergente. În 1847 Comte va ține o serie de cohfernje, care vor servi ca suport pent lucrarea Discurs asupra ansamblului pocitivismului. Auditor vor fi foare entuziasmați. E. Semerie, unul dintre ei și cre va deveni un pozitivist al generaiei următoare lui Comte, adresându-se catolicilor „spunea: „Noi avem cedinfa care inspiră marile lucruri si curejul de a e înfăptui. Mirosului vostru de tămâie si acordurilor cântecelor voastre, noi opunem sărbătorile splendide ale umanității în orașul sfânt al Revoluției; cultului lui Dumnezeu fi opunera cultul omului; misticii obscurantiste a catolicismului îi opunem entuziasmul patriotic” Gândirea lui Comte va influența mult pe cei care fi vor urma. Spiritul pozitivist se impune tot mai mult. Reprezentanți ai intelectualități se vor grupa in jurul patemității spirituale al lui Comte și vor cânta împreună cu Charles Jundzill: „Umanitatea devine centrul “Tuturor speculatilor 39 Hari de Lvbae, Le drame de umaniame athe, Ce, Pris, 1998, p.31 397, Motan, Dieu dens creation, p. 63 2 ear de Labac, op cp. 137 2 Thidem, p. 180 Este idealul mereu propice ‘Care prezintă eroarea poposrelor încă necoapte entra a primi adorarea omului.“ Comte în ultimii săi ani de viță s-astriduit enorm pentru a impune si a răspândi religia umanistă. A realizat o legislație referitoare la cultul concret al religiei în care se prevedea cum trebuie aplicate sacramentele noiii religii. Analog cultului pentru sfinți exista un cult pentru binefăcători umanității. Deasupra tuturor, rugăciunile pozitiviste erau inate către Marea Ființă. Dar nici o religie mu poate exista fără sacerdoțiu. Noul sacerdofiu, în viziunea lui ‘Comte trebuia atribuit savanților. Încă din 1824, Comte se gândește la o nouă putere spiritual, capabilă de a înlocui ierarhia clerică și de a reorganiza Europe prin educație. Sacerdoțiul pozitiv va fi reprezentat de savanfi iar școlile vor fi anexate Templului ‘umanitifi. Știința autetică va face o dublă sinteză: mai inti inte diferite domenii de cereare intelectuală, pentru ca apoi filosofia să fie unificată cu poezia Patrunsi de un asemenea spirit savanții sacerdoi vor putea reconstrui Occidentul pe un figas autentic de dezvoltare. În acest fel instinctele personale vor fi supuse celor sociale, omul va fi supus umanității. Va deveni această umanitate formată de religia pozitivistă una ranică? Deși va propovădui toleranța și înțelegerea între oameni, umanismul este de fapt o realitate, care în caz de nevoie se impune prin forță. Autoritatea noului sacerdoiu nu este o simplă teorie, ci o realitae care trebuie să se impună inclusiv prin forță, dacă este cazul. Comte mu va ezita să propovăduiască supunerea conduitei umane unui examen al unui sacerdoțiu inflexibil (ce MB. Mai mult decât at pentru fondatorul poziivismului se realizează un adevrat cult, Inclusiv, preoții vor fi cinsttori și practicanți si acestui cult, împreună cu credincioșii. Comte, find denumit Marele Preot, „supremul organ al umanității”, tofi vor trebui st-i arate o ascultare totală în gândire, simjre și acțiune. Astfel Comte introduce un Gera despotism pia. o nai ani posi cre cuiminceză în însăși pezsoana Religia pozitivistă va impune si va consolida o adevărată sociocratie care va culmina într-o mistică socială si politică. Religia umanistă nu este doar o realitate abstractă și teoretică ce se adresează doar interiorului finței umane. Ea se întrupează în societate și va deveni religia oficială a societăți, a statului. Asistăm la 0 detumare a sensului eshatologic al istoriei din creștinism. Dacă viziunea crestind ne oferă un sens ecbatologic al lumii al istoriei, creștinul tăind în tensiunea dintre „acura” si „mu încă” a împărăției cerurilor, pozitivismul își dorește realizarea exclusivă a împărăției Cerurilor în această lume. Mai mult decăt atăt, mijloacele prin care se realizează această împărăție: ‘paradisiacd sunt exclusiv umane gi ele țin de resortul societății find utilizate de puterea politică. Societatea civilă este aste întărită, iar Statul va f cel care va dica în viața cetății. Dock puterea spirituală este în mâna savanfilor, puterea temporală trebuie să aparțină celor care conduc afacerile economice. Este o concepție ce va fi afisat de Comte în verile sale Opuscule, Politica pozithistă, Circulare anuale. În circulara din 8 marie 1848 Comte anunță intenția de a realiza 0 societate politică, sub deviza „Ordine și Progres” care să împlinească dezideratele Revoluții franceze. Ea în pragul revoluției din 1848 ce urma să cuprindă intregul continent european. “© Thidem, p. 225 atr-o teologie elaborată în mod sistematic centrul de greutate este dat de “ metodologia analitică prin care se înceazcă expunerea clară a ideilor si conceptelor. Primatul unei asemenea cunoașteri aparine investigații, analizei si expuneri analitice. “Teologhisirea nrădinată în experiența eclesielă si motivată existențial ese determinată de o mistuitoare sete după Adevir. Prioritatea gnoseologică a unei apologetici eclesiale este dată de ceniralitatea Adevărului, fn general căutarea Adevărului, setea de a fi si de a persista în Adevăr nu presupun o viață facilă dominată de căldicie. Exigenjele Adevărului impun o permanent ‘confruntare cu sine, cu menialitatea compromisului, o raportare vigileată si consecventă față de viața dinăuntru și din afara noastră. Congtinjateologiei născute în Duh și Adevăe deplgeste congtinja profesionistă a unei teologii elaborate contextual. Jertfa îtrupată {nto teologie a Adevărului di o forță care impresionează prin puterea ci de viață. Experiența ecesială a Adevărului-criteriu esențial al apologeticii ortodoxe Din punctul de vedere al Tradiții ortodoxe Adevirul poate fi tăi la modul cel ‘mai autentic în cadrul experienței duhovnicești și eclesiale. Adevirul Traditiei ortodoxe nu se cere acomodat Ia exigențele unci teorii ale vreunei epoci. De aceea Tradiția ortodoxă nu resimte nici un fel de complex in fafa dezvoltării științei și nici nu simte nevoia să-i ajusteze mărtrisisea de credință în conformitate cu rigorile unei teorii sau alt, care în timp este perfectibilă, Din perspectiva eclesială, apologetica sau TF ar trebui să fo calea unui dialog esumator fn care să se valorifice dimensiunea cuprinzătoare a ortodoxiei. În această înțelegere ortodoxia nu este 0 confesiune printre altele, nici creștinismul o simpla religie printre alte religii. Ortodoxia fascamnă calea experienței eclesiale a Adevărului prin care se tempărtășește Viața cea veguică, credinciosul trăind condiția de fiu în relația cu Dumnezeu, datorită Întrapări lui Hristos, evenimentul care Identitatea. apologetcii poate fi desiușită- numai prin. asumarea perspectivei integratoare și unificatoare a Sfinților Părinți, pentru care Adevărul este o prioritate ocattală în cunoașterea lor eclesială. Astfel Adevărul experimentat într-o viață duhovnicească și ecesială devine zieriu fundamental a apologetic. Rațiunea autonomă ‘ma poate percepe decât forme de adevăr, ficime ale unor adevăruri conceptuale, neavând acces la contemplarea unitar a Adevărului. O cunoaștere parțială, lipsită de integralitatea “unei viziuni duhovnicești și eclesiale riscă să denatureze si cunoașterea asupra părții. Numai o cunoaștere înjeleasă ca putere a Duhului Sfint poate mișca mințile inimile si ințile oamenilor pentru aL, primi pe lisus Hristos, ca Adevir al lumii, posibil de experimentat în experienfa vie a Bisericii. -semnificatia cuvântului “adevăr” în NT Adevărul mu poate fi posedat, ci împărtășit. Cunoașterea nu înseanană doar un fort de găsize a adevărului lucrului printr-un rafionament detașat de realitatea lucrului studiat, ci inseamnd unirea subiectului cunoscător cu obiectul de cunoscut. De aceea Ampărtășirea adevărului dumnezeiesc este posibilă numai în iubirea added a comunii de viață trăită în Biserica lui Hristos. În iubire este posibilă adevărata cunoaștere a Adevărului și această cunoaștere se manifestă ca iubire. Dar în afara comuniunii desăvârșite a Sfintei Treimi extinse în viața Bisericii mu există iubire deplină. fn acest fel Adevărul poate fi impltisit în experiența de putere duhovnicească a comunității eclesiale. Adevărul se dezvăluie în lumina peradigmei Cinzecimii. Împărtășirea ‘Adeviruiui pecestă trecerea de la moarte la viață, de la o viață nchistată fn limitele stricăciuni ln o viață deschisă nestricăciunii, a invierii duhovnicești. Hristos mu e un adevăr principial cuantificabil printr-un concept si generator de noi gia fumii întregi, care ne cheamă de la moarte a viață și în acelagi timp ne dă puterea abstracte, ci Se descoperă pe Sine ca Cel ce este Calea care duce la Tal. “Eu sunt Jumina lumii” (n. 8, 72). MartursireoAdevărului este posibilă doar prin umblarea în lumina lui Hristos. Orice despărțire de Hristos ne face să ne îndepărtăra de Ia realitatea absolută a Adevărului descoperită în Fiul lui Dumnezeu. Când Pilat fl ttreabă pe HS “Ce este adevirul?”, Mântuitorul nu dă o definite, ci mărturisește: “Eu spre aceasta M-am păscut gi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisese adevărul” (în. 18,37). Esența Evangheliei constă în mirturisirea Întrupării Adevărului care permite impărtășirea Ampărăței lui D. Când HS zice că El este Adevărul o face deoareve El este i Viața care mântuiește lumea, elibereză de sub condiționările păcatului, În feul acesta adevărul are un conținut ‘ontologic, presupunând că adevărata viață constă în cunoașterea lui D-fnjeleasi ca o ‘comuniune vie cu D, In. 17,3. HS este Adevărul deoarece nu oferă doar o soluție pentru modul de existență temporar supus conditiontrlor biologice, ci oferă calea care duce la viața veșnică, posibil de pregustat încă din existenja de aici și de acum. în condiție în care apologetica tinde să fie asociată doar efortului naturalist de dovedirea adevărurilor religioase printr-o cale exclusiv rationalist, pentru asumarea perspeativei eclesiale a cunoașerii este imperativă mărturisea divino-umantifii ca un criteriu fundamental al Adevărului. Notița 56 din Note-lustin Popovici. -notija AS-actualizarea gândirii patristice în infelegerea eclesială a Adevărului în contextul epistemologie contemporan, pt. a permite o bună așezare a dialogului dintre teologia ortodoxă și tință în cadrul apologeticii. xperieța lui HS, D-ul -Om, ca Adevir al lumii face posibilă depășirea oricărei amagiri. Părintele Stăniloae: afirmația d pe coperta cărți sus 1S, amina lumii.