Diana Cris2002@yahoo.com 963 Globalizare Si Identitate Text

GLOBALIZARE ȘI IDENTITATE NAȚIONALĂ – Simpozion, 18 mai 2006, București – EDITURA MINISTERULUI ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR București, 2006 Lucrare îngrijită de Miliana ȘERBU Constantin GHEORGHE GLOBALIZARE ȘI IDENTITATE NAȚIONALĂ. SIMPOZION (2006; București) Globalizare și identitate națională: simpozion: București, 18 mai 2006. – București: Editura Ministerului Administrației și Internelor, 2006 ISBN (10) 973-745-020-5; ISBN (13) 978-973-745-020-3 316.32(100) Culegere și tehnoredactare: Paulina CRĂCIUNESCU Corectură: Miliana ȘERBU Coperta: Carmen TUDORACHE Imprimat la Tipografia Ministerului Administrației și Internelor Motto: „Mai mult decât oricând, astãzi, pentru noi, ca să fim buni europeni, trebuie sã fim buni români.“ I.I.C. Brãtianu, 1922 INTRODUCERE Este evident că lumea se îndreaptă tot mai rapid spre globalizare, spre o lume văzută ca o unitate la nivel planetar a unor identități și care va funcționa cu norme și standarde comune. Elementele specifice ale fiecărui participant vor contribui la realizarea unui echilibru internațional, cu deosebire socio-economic, la nivel macrostructural, în funcție de resursele proprii și de capacitatea de utilizare a acestora de fiecare colectivitate umană în calitate de actor acceptat ca egal, suveran și independent. În acest cadru, națiunea sau statul național nu trebuie opus globalizării. Ele se regăsesc integrate în acest proces. Dacă privim astfel lucrurile, globalizarea nu apare ca ceva distructiv, acel ceva care să anuleze specificul. Globalizarea nu mai apare ca o amenințare la identitate, ci ca un fenomen care conservă, afirmă și potențează națiunile. Cele două laturi ale raportului – globalizarea și dorința de protejare a identității – pot fi complementare. Desigur că problema – adică raportul dintre identitate națională și globalizare – presupune o dezbatere multidimensională. Se poate observa că a pune în discuție un asemenea subiect este deosebit de constructiv. Se vede din tematica inclusă în volum – ordine publică, securizarea frontierelor, securitate națională – toate privite în contextul globalizării. Iar subiectul pare a fi, întotdeauna, la început. La prima vedere, ai impresia că trebuie să distrugi ceva ca să poți construi altceva. Uneori se pune în discuție chiar legitimitatea respectivului raport: identitate–globalizare. De aceea, în studierea subiectului ar trebui să se pornească de la interogarea critică a bazei istorice a acestuia – perioada istorică, dimensiunea politică sau geografică, instrumentele de realizare, direcția de acțiune. Întrebările pe care le punem îndreptându-ne spre istorie trebuie coroborate cu posibilitățile momentului, cu relațiile la nivel regional și planetar. Volumul cuprinde o serie de discursuri, care se constituie în tot atâtea opinii relevante asupra direcțiilor raportului identitate– globalizare. Vom observa dificultatea ce rezultă mai ales din asocierea dintre diferite domenii de cercetare. Permanența întrebărilor „de ce?“ și „cum?“ ne conduce la opinii diferite în cultură, religie, politică. Oricum, realitatea ne dirijează spre aceeași concluzie: lumea se îndreaptă spre globalizare. Urgența abordării subiectului rezultă mai ales din întrepătrunderea unor fenomene: granițele sunt copleșite de transparența oferită de internet, de televiziuni, radiouri, cărți, ziare și alte categorii de comunicare; obiceiurile, specificitățile popoarelor se amestecă prin practicarea acestora; evenimentele a căror cunoaștere se întâmplă aproape instantaneu și altele. Se folosesc termeni ca „dependență și invadare culturală“, „omogenizare“, „concentrare“, „standardizare“. Astfel, Pământul „devine din ce în ce mai mic“. Privim spre el prin procese interculturale, prin istorii multicentrale și polifonice. Transnaționalitatea pe piața mondială de idei și în traseele informaționale, care ar trebui să ofere o „libertate nelimitată“, se transformă într-o extensie a puterii: puterea informației și a foloaselor rezultate din deținerea ei la nivel planetar. Prin multitudinea problemelor ridicate, comunicările incluse în acest volum pun în evidență influența fenomenului globalizării asupra construcției identitare. Din unghiul de vedere al Ministerului Administrației și Internelor ar însemna și problema îngrijorărilor generate de respectivul fenomen din perspectiva amenințării, reale sau nu, la adresa diversității sau unicității identității. S-ar putea ca, pe termen lung, consecințele acestui raport să fie greu de controlat sau să conțină multe elemente greu de prevăzut în perioada actuală. De aceea, ni se pare a fi demnă de luat în seamă propunerea de a continua periodic această dezbatere, cu o participare din ce în ce mai largă și cu referire la mai multe fapte concrete. Viziunea planetară a politicienilor, existența corporațiilor transnaționale, dezvoltarea comerțului, industriilor și libera circulație duc la creșterea importanței și responsabilității departamentelor de relații publice. Practicienii de relații publice nu sunt implicați doar în marketing, ci și în elaborarea strategiilor. Dezvoltarea, dincolo de frontiere a afacerilor, necesită o comunicare mai intensă între autorități aflate la mare distanță. Practica, apărută după cea de-a doua conflagrație mondială se extinde, cu rapiditate, aceasta presupunând influență și transparență în planul comunității mondiale. Astfel, comunitatea mondială, grație globalizării tinde să devină o identitate. Pe ce se bazează această identitate? Este una din întrebările la care numai viitorul, practic, va răspunde. Trăim într-o lume a informației, a comunicării instantanee. Televiziunea prin satelit, accesibilă pe întregul pământ și devenită sursă primară de informații, internetul – acea coloană vertebrală a informațiilor globale generează influențe asupra identității naționale și chiar înlocuirea marilor audiențe naționale cu altele, planetare. Disputele etnice, culturale, religioase din continente diferite, rivalitățile ideologice fac obiectul unor dezbateri, consecințe și decizii aproape simultane. De aceea, viitorul jurnalist, diplomat, manager, om politic trebuie să fie pregătit la nivelul „citirii“ globale. Crearea sau menținerea unei imagini pozitive a unei națiuni, deci a unei identități – de pildă – este un lucru extraordinar de greu de realizat în condițiile unei comunicări globale. NOTĂ Volumul include comunicările prezentate la Simpozionul „Globalizare și identitate națională“ desfășurat la 18 mai 2006 în organizarea Direcției Informare și Relații Publice. Participanții, din domenii diferite de cercetare și din structurile Ministerului Administrației și Internelor, au subliniat importanța studierii și dezbaterii raportului globalizare–identitate pentru lumea actuală, pentru România de astăzi în condițiile concrete ale dezvoltării contemporane. Comunicările, precum și dezbaterile care au avut loc, subliniază caracterul constructiv al relației dintre cele două fenomene, văzute ca o tendință spre crearea unei identități planetare compusă din numeroase identități specifice, ce include norme și standarde comune. Ca orice dezbatere, Simpozionul a evidențiat și opinii contrare. Deoarece libertatea de expresie este una din marile cuceriri ale lumii actuale, editorii au cuprins în volum discursurile rostite cu acest prilej, respectând drepturile fiecărui autor. Miliana Șerbu Constantin Gheorghe STATUL NAȚIONAL ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII Ilie Bădescu‘ Statul național, națiunea și starea lumii în contextul globalizării Statul național este o noțiune izvodită în cadrul marelui proces creator european, de regândire a modelelor istorice de organizare a păcii mondiale. Pentru prima dată în istoria umanității, a fost inaugurat în Europa, o dată cu Pacea de la Westfalia, la 1648, la care participa, alături de principatele vremii și Principatul Transilvaniei, pe când state ca Ungaria, de pildă, fuseseră șterse de pe hartă în urma Păcii de la Mohacs, un nou model de a gândi pacea popoarelor, modelul statelor națiuni. Procesul acesta a cunoscut o desfășurare seculară culminând cu Pacea de la Trianon, o capodoperă politică a lumii înnoite, la care au colaborat popoarele Europei și ale Statelor Unite, iar ceea ce a rezultat a fost Pacea bazată pe cea mai extinsă și mai dreaptă colaborare între popoare, întemeiată pe acordul statelor care, pentru prima dată reprezentau popoare nu un grup de două trei elite imperiale și imperialiste care se succedau la conducerea imperiilor de până atunci. Ilustrativ pentru monstruozitatea sa a fost imperiul dualist, care a ales să conducă și deci să „pacifice“ o multitudine de popoare – slave, germanice, romanice etc. – prin intermediul celor două elite politice copleșite de trufie, austriacă și ungară. În locul unor elite naționale capabile să reprezinte ____________________________________________ ILIE BĂDESCU 12 interese legate de cercul popoarelor din care se recrutează, au apărut două elite etnocratice, care nu-și reprezentau în imperiu decât propriul lor interes. O asemenea „pace“ politică și socială n-avea cum să dureze. Ea deviase Europa de la sensul și direcția pe care i-o fixaseră elitele luminate ale popoarelor ei în cadrul Păcii de la Westfalia. Pacea de la Trianon a readus Europa în albia modelului european de organizare a păcii, cel bazat pe națiuni și pe elite naționale, sinteza celor două fiind tocmai statul național sau de reprezentare cvasi-națională. Modelul acesta a fost din nou stricat de către resurgența elitelor etnocratice care nu se puteau împăca cu un model al dialogului tuturor elitelor naționale, fiind obișnuite cu un tip de stat cedat unor elite „aristocratice“, disprețuitoare cu orice altă formă de recrutare a elitelor decât aceea rasial-aristocratică și deci exclusivă. Revenirea la procedee și sisteme de gândire imperiale, în contextul procesului de reorganizare a păcii popoarelor europene după căderea zidului Berlinului, amenință viabilitatea noii Europe. Se pune în discuție, iată, din nou, programul național și noțiuni ca cea de stat național și națiune sau comunitate națională își cer dreptul de folosință în discursul public. Fenomenul este atestat de resurecția naționalismelor cu o teribilă forță după 1989. Este motivul pentru care am redeschis dosarul raportului dintre stat, națiune, integrare și globalizare, ca să înțelegem ce șanse au națiunile europene confruntate cu dubla constrângere internațională actuală, dinspre complicatele procese ale integrării, pe de o parte, și dinspre marele proces al globalizării, pe de alta. În plus, în loc să ne păstrăm la nivelul discuțiilor politice istoriciste asupra unei atari chestiuni, este necesar să re-examinăm dimensiunile unui atare raport dintre state naționale, națiuni și mersul lumii actuale în lumina ipotezei factorilor asincroni, prin care suntem preveniți că o națiune este o realitate spirituală deopotrivă istorică și transistorică, ceea ce înseamnă că înțelesul ultim al acestei unități de viață colectivă nu este în istorie, nu este un înțeles istoric, ci unul spiritual, transistoric. Cei ce văd națiunile exclusiv din perspectiva teoriei „construcției naționale“ („nation-building“) pierd din vedere anistoricitatea națiunilor, faptul că o națiune își încheie socotelile în afara istoriei, a timpului istoric, în cadrul unui deznodământ divin, în cadrul dialogului ei, ca persoană colectivă, cu Dumnezeu, la sfârșitul veacurilor. Ipoteza noastră Statul național în contextul globalizării ______________________ 13 este că la momentul acesta Europa tocmai traversează o perioadă dominată de un fenomen de bifurcație. Scena Europeană este disputată de elite neoimperialiste, de rețele internaționaliste antinaționale și anticreștine, pe de o parte, și de elite naționale cu vector creștin de orientare, adeseori, pe de altă parte. Ce va fi Europa mâine, încă nu se întrevede, în ciuda clamărilor zgomotoase ale euro-optimiștilor, risipiți în toate elitele politice ale popoarelor europene. Deocamdată, ceea ce se străvede destul de clar este procesul de uriașă deconstrucție europeană, care aduce imense riscuri și mari suferințe popoarelor europene, mai ales proaspetelor admise, și prea puține garanții. Cum va arăta Europa de mâine, dacă ar fi să judecăm după violența proceselor deconstructiviste nu e greu de închipuit: va fi mult mai puțin națională chiar decât cea de dinaintea încheierii războiului rece, mult mai puțin creștină și masiv secularizată, comparabilă din acest punct de vedere doar cu modelul marxist al bolșevizării gândirii, culturii și societății civile, chiar dacă proprietatea rămâne una de tip privat. De altminteri, însăși noțiunea de proprietate suferă modificări, căci puterea multi și transnaționalelor face din dreptul la proprietate al popoarelor o simplă ficțiune. Ceea ce a fost până ieri proprietatea de stat a poporului român nu mai este azi decât o vagă amintire, așa cum o atestă marile corporații precum aceea a Petromului, devenită austriacă cu tot cu rețelele de hoteluri, proprietăți adiacente, depozite uriașe etc., ori aceea a Romtelecomului etc., etc. O reexaminare a complexului dosar referitor la condiția statului național în cadrul unui atare proces de extensie mondială este absolut necesară. Să purcedem în această examinare de la dimensiunile unei definiri operaționale a națiunii, pe care le preluăm prin sinteza lui A.D. Smith. În viziunea savantului britanic, atunci când vorbim despre o națiune trebuie să avem în minte următoarele dimensiuni: 1. „creșterea, cultivarea și transmiterea amintirilor comune, a miturilor și simbolurilor comunității; 2. întărirea, selecția și transmiterea tradițiilor istorice și a ritualurilor comunității; 3. cultivarea și transmiterea elementelor «autentice» ale culturii împărtășite (limba, obiceiurile, religia, etc.) a «poporului»; ____________________________________________ ILIE BĂDESCU 14 4. inculcarea valorilor «autentice», a cunoștințelor și atitudinilor în rândul populației prin metode și instituții standardizate; 5. demarcarea, cultivarea și transmiterea simbolurilor și miturilor teritoriului istoric, adică ale patriei (homeland); 6. selecția capacităților și resurselor înlăuntrul unui teritoriu demarcat; 7. definirea drepturilor și datoriilor comune pentru toți membrii comunității date“.1 În viziunea teoriilor istoriciste, aceste trăsături nu sunt date nemijlocit în și prin sentimentele și trăirile noastre, ci sunt propagate, promovate prin „acțiuni“ și „procese“ anume desfășurate, standardizate și instituționalizate etc. Suma acestora compune marele proces de „construcție a națiunii“, care, ca mare proces, nu se încheie niciodată și este total scufundat în istorie. Pe de altă parte, vom sesiza imediat că acest proces are un dublu caracter: este un proces deopotrivă etnogenetic și etnoistoric și alcătuiește axul a ceea ce A.D. Smith numește, operațional, „națiune“: „o populație umană anumită care împărtășește mituri și amintiri (o memorie colectivă), o cultură publică de masă, o patrie dată, o unitate economică, drepturi și datorii egale pentru toți membrii“2. Definirea aceasta etalează, iată, trei niveluri de relevanță: • nivelul etnospiritual: mituri, simboluri, memorie comună, la care ar trebui adăugat acel nucleu gnoostic în și prin care pulsează „socotelile ei cu Dumnezeu“; • nivelul etnosocial: cultură publică de masă, unitate economică, patria mamă (apartenență etnoteritorială); • nivelul etnopolitic: (și, deci, etnojuridic): drepturi și datorii egale pentru toți membrii. La aceste trei niveluri trebuie să adăugăm încă: • substratul etnoreligios, în care se cuprind tiparele nepieritoare și învățăturile recreatoare dăruite lumii prin marea taină a înomenirii lui Dumnezeu, de către Însuși Dumnezeu, în chip direct și pe deplin tainic (proces în mod cât se poate de ciudat ignorat de toți teoreticienii chestiunii, indiferent dacă sunt 1 A.D. Smith. Nations and nationalism in a global era. Polity Press, 2000, p. 89–90. 2 Ibidem. p. 90. Statul național în contextul globalizării ______________________ 15 de orientare modernistă, primordialistă sau etnosimbolică, precum este A. D. Smith); • tradițiile (care țin de cadrul etnoistoric, adică de acele scenarii de viață care persistă în istorie fără să se modifice vreodată în chip esențial); • instituțiile și activitățile specifice marelui proces de continuă „construcție“ a „națiunii“. Împreună, aceste niveluri conduc spre o imagine ceva mai adecvată asupra complexității fenomenului național. Prin urmare, înțelesul unei națiuni devine comprehensibil în cadrul raportului dintre o populație variabilă și un ansamblu de elemente date și de elemente promise, pe care le numim și daruri, de sorginte naturală și supranaturală și de natură etnospirituală, etnoteritorială, etnopolitică, actualizate sub forma unor tipare de trăiri (emoții, percepții, atitudini etc.), a unor procese (autentificarea, cultivarea, selecția, conservarea, inculcarea unor simboluri, mituri, amintiri comune, tradiții, ritualuri, valori și drepturi) spontane și/ sau standardizate (tehnici, metode și instituții specifice). Națiunea este, iată un depositum custodi de elemente dintre care unele nu sunt de la ea, nu sunt dobândite pe cale istorică, ci pe cale spirituală, transistorică, prin transmisiune de daruri nepieritoare, de virtualități care pot fi împlinite prin fapte și trăiri înălțătoare, vocaționale, prin manifestări excepționale, exemplare, maximalizate în istoria și în viața acelei națiuni de către eroii, sfinții, geniile, profeții, reformatorii, harismaticii ei. Națiunea este, iată, nu numai o construcție, ci și o împlinire de daruri, o slujire, o chemare și deci o menire care face dintr-un popor o „persoană“ chemată, destinată unei misiuni ce nu-i din lumea aceasta deși se cere îndeplinită în această lume. Față de toate aceste componente structurale ale națiunii, globalizarea ni se dezvăluie ca un fenomen de uriașă deconstrucție economică, etnoculturală, instituțional – ideologică, simbolică, etc. Ce-a adus nou apariția „statului național“ în raport cu acest mare proces de „construcție națională“? Statul național a permis sistematizarea subproceselor etnoistorice, codificarea și standardizarea lor, instituționalizarea și deci regularizarea lor, etc. Ele au devenit, din procese relativ spontane și difuze, procese relativ reglate și centralizate. Cineva a început să se ocupe de coordonarea lor, de buna lor funcționare, cam cum procedează un ____________________________________________ ILIE BĂDESCU 16 mecanic cu mașina pe care-o are în grijă (ne dăm seama ce-ar mai fi o mașină pe care mecanicul, în loc s-o repare mereu, ar proceda la continua ei defectare). Istoria ca proces de continuă și reluată deconstrucție implică și fenomene secundare, de relativă deteriorare a substanței sale morale, astfel încât putem vorbi despre epoci de tristă decădere a popoarelor, nu doar a civilizațiilor, când moravurile se strică la scară mare, formele de conviețuire se degradează, conduitele degenerează etc. Cine este cel ce poate să „repare“, în atari perioade, cadrele de viață ale unui popor de stricăciunile „substanței“ sale morale, spre a-l readuce la starea și în condiția unei unități pe deplin funcționale? Evident, Biserica, în calitatea ei de instituție care poate să readucă popoarele înlăuntrul învățăturilor și rânduielilor nestricate, divine, dăruite omenirii prin taina creației de către Însuși Dumnezeu, reașezând popoarele în orizontul de maximă potențare spirituală a rânduielii divine. Statul național, la rândul său, este „mecanicul“ din lume al acestei extraordinare „locomotive a istoriei“, care este națiunea, însă el poate să-și îndeplinească rolul numai dacă se folosește de design-ul acestei „mașini“ complicate care este națiunea. Or, design-ul unui mecanism nu se deteriorează odată cu deteriorarea, cu învechirea mecanismului însuși. O mașină ruginește, „moare“, cum s-ar putea spune, dar design-ul ei supraviețuiește, servind atât reparațiilor mașinii cât și fabricării altor exemplare de același tip. Aici este locul despărțirii noastre de teoreticienii construcției naționale, care văd în stat ori într-un alt agent istoric, cum ar fi burghezia, atât constructorul cât și design-erul națiunii. În realitate, o națiune cuprinde în design-ul ei elemente transistorice, calități pe care istoria nu le poate explica, căci ea îndeplinește misiuni care cer un preț suprafiresc pe care nici o „avuție“ din lume nu este naturalmente capabilă să le acopere, ceea ce arată că echiparea pentru atari misiuni este una supra-naturală. Din acest punct de vedere, construcția națională ea însăși ni se dezvăluie ca proces deopotrivă istoric și transistoric, ca un cadru în care pulsează o tensiune asincronă. Globalizarea la care ne referim aici afectează deopotrivă „mecanicul“ și „locomotiva“, și, pentru prima dată, țintește chiar elementele design-ului lumii și al popoarelor, încât putem spune că cea mai importantă contradicție a lumii postmoderne și deci a „erei globalizării“ este aceea dintre cele două mari procese ale istoriei: procesul construcției naționale, care este o „permanență a Statul național în contextul globalizării ______________________ 17 istoriei“, cum ar spune Iorga, și procesul deconstrucției etnoistorice sau etnonaționale. Acesta din urmă are și el caracter de permanență a istoriei, dar, în plus, în epoca noastră, acest proces a atins proporții planetare și a îmbrăcat forma unui război holotropic, căci atrage totul în albia lui: religii, culturi, memoria colectivă, ritualuri, instituții, grupuri și deci popoare. Deja primul nivel al marelui edificiu pe care modernitatea l-a generalizat pe planetă și anume statul–națiune a fost grav afectat (aș spune avariat) și efectul cel dintâi al acestei „avarii“ este „proliferarea etnopoliticilor“, adică a politicilor micilor „grupuri etnice“ din cuprinsul națiunii, numite și „minorități“. În locul marii înfloriri naționale, care a fost nezdruncinata temelie pentru pacea lumii (procesul de organizare a păcii în lume), începând cu pacea de la Westfalia (1648) și până la Pacea de la Versailles, a apărut o „heterocronie etnică“, spre anarhie, care afectează grav principiul arhopolitic al oricărui stat, pe care l-a formulat la cumpăna secolelor R. Kjellen. Inegala propagare a etnoistoriei. „Etnoistoria inegală“ Experiențele etnice se sistematizează spre a compune formațiuni etnoistorice prin care sunt consacrate, nu pur și simplu istorii diferențiale ci etnoistorii diferențiale. Etnoistoria, ca tip de sistematizare a experiențelor colective ale unui popor, este totodată și un cadru de sistematizare a cunoștințelor care se cristalizează într-un atare cadru. O particularitate care a afectat și afectează afirmarea națiunilor se referă tocmai la „difuziunea inegală a etnoistoriei“ într-o arie dată și-n cuprinsul unei civilizații. Etnoistoria nu este, în vederile lui A.D. Smith, totuna cu „cercetarea obiectivă și nepasională a istoricului“, ci desemnează „viziunea subiectivă a generațiilor recente“ ale unei populații cu privire la experiența și la viața strămoșilor reali sau presupuși [ai membrilor acelei populații]. „Această viziune este legată inseparabil de ceea ce istoricul și sociologul denumesc «mit». (…) Mitul nu semnifică o contrafacere sau o ficțiune; în general, miturile și, dintre acestea, mai ales miturile politice, conțin sâmburi de fapte istorice în jurul cărora se dezvoltă agregări ____________________________________________ ILIE BĂDESCU 18 compuse din exagerări, idealizări, distorsiuni și alegorie (s. n. IB.). Miturile politice sunt povestiri, spuse și crezute, despre trecutul eroic, servind unei nevoi colective în prezent și în viitor. Etnoistoria sau mitistoria etnică, reprezintă un amalgam de adevăruri istorice și idealizări, în care mitul politic se combină cu faptul variabil documentat, cu accente pe elemente de legendă, eroism și unicitate, pentru a oferi un portret mișcător și emoțional al istoriei comunității, construit de și văzut din perspectiva unor generații succesive ale membrilor comunității (s. n. IB)“3. Etnoistoria ca formațiune de sistematizare a experiențelor unui popor și a cunoștințelor sale comune reprezintă o dimensiune a „comunităților culturale din toate epocile, pe când istoria academică, scrisă fără pasionalitate, este un fenomen minoritar, propriu unor societăți și unor civilizații anume. Poemele homerice și Biblia sunt exemplele cele mai familiare din tradiția occidentală a scrierilor etnoistorice; epopeea, poemul epic și cronica au fost dintotdeauna formele principale ale etnoistoriei premoderne. Acest tip de istorie didactică are altă caracteristică: un accent pe eroic și pe demn, credință în exemplul virtuții, o povestire despre origini și despre drumurile dintâi ale comunității, poate despre o eliberare de asuprire și despre o unificare, o consemnare privitoare la fondarea cetății, un mit al vârstei de aur a războinicilor, sfinților și înțelepților, un exemplum virtutis pentru o emulație subsecventă, un imbold și un model pentru regenerarea etnică. Grecii pot să privească în urmă la Atena clasică sau la Bizanțul lui Justinian, romanii la epoca republicană timpurie a lui Cincinatus și a lui Cato, evreii la regatele lui David și Solomon sau la Timpul Înțelepților, perșii la epoca sasanizilor, indienii la epoca vedică și chinezii la epoca clasică a lui Confucius“4. Putem consemna, iată, virtuțile și marea slăbiciune a concepției lui Smith asupra etnoistoriei. În vederile lui scrierile homerice și Biblia sunt simple ilustrări de etnoistorie ca și cum ar încadra, fiecare, simple experiențe de substrat etnic, eventual idealizate, a căror unică menire este de a înălța faptele istorice la formula lor de exemplum virtutis și doar atât. Etnoistoria, într-o atare înțelegere, dizolvă cea mai semnificativă dintre experiențele fondatoare ale popoarelor, aceea prin care lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt străbate viața 3 Ibidem. p. 63. 4 Ibidem. p. 63–64. Statul național în contextul globalizării ______________________ 19 noastră și a toată făptura, mijlocind înțelegerii noastre învățătura revelată, în cele două expresii ale ei: revelația naturală (dăruită nouă prin fapta și învățătura profeților și prin opera geniilor) și revelația supranaturală, dăruită nouă în și prin chiar procesul recreator al întregii făpturi, urmare a înomenirii lui Dumnezeu Fiul. Dincolo de acest neajuns al definirii înguste a etnoistoriei se cuvine să reținem observația esențială a lui Smith referitoare la inegala ei „distribuire între populațiile lumii“ și, în cadrul unei populații date, între straturile și segmentele aceleia. „Unele comunități sunt înzestrate cu etnoistorii bogate și bine documentate, în vreme ce altele sunt lipsite de trecutul lor și au puține documente referitoare la faptele strămoșilor/ predecesorilor lor. Pe întreg, etniile majore au fost capabile în virtutea monopolului lor politic să acumuleze și să își conserve moștenirea etnică, în special etnoistoria lor. Ele au documente bogate, o memorie diversă și bogată, coduri de comunicare dezvoltate, stocare instituțională a documentelor și o clasă de specialiști în crearea, prezervarea și transmiterea unor asemenea documente, în principal preoți și scribi, dar și barzi, profeți și artiști. Multe dintre etniile periferiale și demotice de mai mică dimensiune au fost excluse, ținute departe de instrumentele transmiterii politice și văduvite de suportul instituțional, fiind lipsite uneori și de clasa de specialiști, de canale de comunicare, astfel că n-au fost capabile să salveze prea mult din etnoistoria lor dincolo de durata câtorva generații. Amintirile și deci memoria lor sunt limitate, eroii lor sunt obscuri, și tradițiile lor, dacă nu încâlcite cu ale altor vecini mai puternici, sunt punctuale și sărac documentate“ (p. 64). La aspectul inegalei propagări a etnoistoriei în viața popoarelor trebuie să-l adăugăm pe acela al inegalei integrări a diverselor modalități de exprimare a etnoistoriei, de la cele epice, la cele mitice și religioase. Peste toate acestea se ridică și problema conflictului diverselor etnoistorii la scara unei arii date, cum ar fi, bunăoară, conflictul între cele două mari tradiții etnoistorice europene, cea franceză și cea germanică, la care se supra-adaugă conflictul între etnoistoria rusă și cea occidentală, ori, în aria transilvăneană, conflictul dintre etnoistoria românească și maghiară, pe fondul cărora pot să se declanșeze adevărate războaie culturale, în și prin care o anumită tradiție etnoistorică este supusă unei agresiuni spirituale sui generis, cum s-a întâmplat în rânduri repetate cu etnoistoria poporului român, supusă unei triple agresiuni, de la vest, de la sud și de la est. ____________________________________________ ILIE BĂDESCU 20 Chestiunea pe care n-o examinează A.D. Smith este tocmai „războiul“ etniilor contra forțelor care agresează etnoistoria. Fenomenul acesta al agresiunii etnoistorice, al războiului pentru „distrugerea“ memoriei colective, contra miturilor, a eroilor, în genere, agresarea patriotismului etnic, reprezintă trăsătura dominantă a unor epoci întregi în cazul unor etnii. Așa a fost epoca agresiunii comuniste. Pentru români aceasta a fost epoca unui război neîncheiat între „promotorii“ și agresorii etnoistoriei și ai memoriei culturale a poporului român. Propagatorii și agresorii au stat uneori la aceleași birouri, s-au știut unii pe alții și s-au supus fiecare „comenzilor“ nevăzute: vocea stăpânilor în cazul agresorilor și vocea poporului anonim în cazul propagatorilor, exponenților, adeseori tăcuți ei înșiși dar nedeviați de la linia propagării memoriei colective, a tradiției, a simbolurilor, a ideilor etc., în ciuda primejdiei întemnițărilor și a morții civile și fizice. Biserica s-a aflat în prima linie a acestui „război tăcut“, dar nu mai puțin primejdios. În plină eră de interdicție a religiei, mari duhovnici și teologi au reușit să smulgă de sub pecetea tăcerii un mileniu de memorie etnoistorică, mileniul daco-roman sau al străromânilor. Deodată, de sub apăsarea grea a neamintirii au fost ridicate în prim planul memoriei culturale o viață religioasă și literară de o rară bogăție la Dunărea de jos. Statul de cultură de la Dunărea de jos își descoperă astfel o temelie în această protonațiune spirituală, religioasă, reprezentată prin figuri ilustre, precum Dionisie Exiguul, descoperitorul computului pascal și deci creatorul calendarului creștin. La aceștia se adaugă sfinții martiri ai aceleiași perioade și toate acestea aduse la lumină de sub lespedea uitării colective de către vrednicia și eroismul, tăcut și el, al acestor teologi și preoți luptători în plină eră comunistă. La ei se pot adăuga atâtea figuri de mari duhovnici și teologi, precum părintele Stăniloaie, care-au învins secolul cu toată grozăvia lui și au răzbit asupra uneia dintre cele mai cumplite mașini de război anticultural, anticristic și deci antiuman. „Re-împroprierea culturii proprii“ „Difuziunea inegală a etnoistoriei a fost un factor care a influențat procesul mobilizării naționaliste de masă, proces ce Statul național în contextul globalizării ______________________ 21 continuă până în epoca actuală de modernitate târzie“ (advanced modernity)5. A.D. Smith prezintă fazele procesului prin care „etniile demotice, verticale, se transformă în națiuni etnice“, ca tot atâtea faze de „re-împropriere istorică“. „La început, mici nuclee de intelectuali nativi, expuși influenței culturilor unor state mai avansate și trăind o criză a autorității legitime, sunt cuprinși de dorința de a redescoperi trecutul comunității etnice proprii și conștientizează lipsa cunoașterii acestei istorii prin comparație cu tradițiile, miturile și amintirile cunoscute ale altor comunități. Am putea numi acest moment primul stadiu al reîmproprierii istoriei“6. „Istorici, lingviști, scriitori, încearcă să redescopere trecutul comunității, să elaboreze, să codifice, să sistematizeze amintiri colective, mituri și tradiții transmise fragmentat (piecemeal) de la o generație la alta, și să le organizeze într-o etnoistorie unică și coerentă. Acolo unde există o etnoistorie, ordonată după o formulă canonică, ei selectează și folosesc acele componente ale ei care pot sluji, în viziunea lor, unor scopuri politice particulare“7. Din nou suntem nevoiți să completăm schema lui Smith cu acele evidențe tragice și absurde totodată, din viața unor națiuni bine întocmite, referitoare la puterea „culturilor de ocupație“, ori a culturilor unor metropole agresive, din vecinătatea imediată sau mai îndepărtată, referitoare la încercarea de a rupe segmente întregi din frontul intelectual al națiunilor moderne și de a le folosi contra propriei lor națiuni de origine. Fenomenul este mereu prezent în Europa de Sud-Est și a început a fi memorat istoricește, mai ales din pragul de epocă al expansiunii Imperiului Otoman, care, cel dintâi, a folosit masiv acest procedeu. Așa au apărut „turciții“, în cele două expresii ale lor: civilă (boieri turciți ca în exemplul beilor de vale, menționați ca atare de către N. Iorga) și militară (ienicerii). Ienicerii erau recrutați direct dintre tinerii popoarelor învinse, trecuți la musulmanism și formați să slujească sultanului în războaiele lui contra popoarelor din care fuseseră recrutați. Fenomenul e prezent și în Spania doar că aici a avut sens inversat căci cuceritorul maur din Spania mozarabă, în 5 Ibidem. p. 65. 6 Ibidem. p.65. 7 Ibidem. ____________________________________________ ILIE BĂDESCU 22 persoana lui Abderman, a rupt Califatul de Cordoba de lumea arabă răsturnând astfel vectorul supremației arabe în Occident. La fel s-a întâmplat în Transilvania secolului al XIX-lea, unde s-a reușit „recucerirea de către autohtoni a cuceritorilor lor vremelnici“ (S. Pușcariu). Fenomenul smulgerii „nativilor“ și a convertirii lor la ideile și direcțiile de agresare a comunității de origine a căpătat proporții noi în perioada comunistă, când iarăși, în cele din urmă, reacționează generația reconchistei culturale, așa numita generație Labiș, consacrând triumful final al localnicilor asupra cuceritorului. Procesul mai are un moment în perioada teribilei ascensiuni a „sudiților“, acei „protejați“ ai consulatelor străine din capitalele Țărilor Române care astfel se rupeau de cultura lor de apartenență și uneori se întorceau chiar contra acesteia. Fenomenul „sudit“ împrumută oarecum profilul său chiar momentului actual, când segmente întregi de tineri intelectuali sunt recrutați și întorși contra adevărurilor etnoistorice ale „părinților“ lor, mai ales în Transilvania, dar nu numai. Este cazul, de pildă, al celebrilor semnatari ai diverselor documente, memorandum-uri etc. regionale, prin care se fac promotorii curentului dezintegrării națiunii lor de apartenență, adică ai curentului proliferării regionale și ai segmentărilor etnice. Lista lor este deja semnificativă. Prin acțiunea unor astfel de „lideri“ este posibil ca și alți intelectuali și, mai apoi, straturi largi de specialiști, ori chiar aparținând altor clase, să fie supuși unei înstrăinări ori chiar unor rupturi parțiale de tradițiile reale sau presupuse ale comunității lor de apartenență, de obiceiuri, de limbă, de simboluri, de mituri și de memoria colectivă, „multe dintre acestea fiind încă vii (still extant) într-o formă ori alta înlăuntrul țărănimii ori în anumite provincii recunoscute drept conservatoare ale tradiției autentice“8. În loc de a fi susținătorii acestor tradiții și deci stâlpi ai comunității lor, ei devin demolatorii acesteia, agresorii propriei lor spiritualități, într-un război de o incredibilă persistență. În epocile normale sau organice, intelectualii și apoi straturile de specialiști (ce fac parte din inteligenția propriului popor) se fac susținătorii și promotorii etnospiritualității și ai etnoistoriei acelui popor. Așa au fost „corifeii“ Școlii Ardelene în Transilvania, așa s-a întâmplat cu „provincia Karelia în Finlanda, unde Elias Lönnrat, 8 Ibidem. p. 65. Statul național în contextul globalizării ______________________ 23 Akselli Gallen-Kalela și alți artiști finlandezi s-au însoțit spre a redescoperi un trecut autentic și eroic pe care l-au conceput a fi exemplul consacrat al vechilor istorii țărănești, pe care Lönnrat le-a întrețesut în eposul finlandez, Kalevala“9. Al doilea element al afirmării etnoistoriei și deci al re-împroprierii propriei culturi este autenticitatea. „Autenticitatea atestă originalitatea, natura auto-generatoare a unei culturi“10 și ea servește ca bază pentru procesul „mobilizării vernaculare“, cum îl numește Smith. De la momentul în care Herder a formulat binecunoscuta sa teorie a „spiritului poporului“ (Volksgeist), autenticitatea a devenit „testul“ de veridicitate și temeinicie a oricărei „pretenții culturale și deci politice“. „A spune că o etnie n-are o cultură autentică, o etnoistorie autentică, înseamnă a nega pretențiile ei la recunoaștere națională“11. Autenticitatea este raportată la fiecare componentă a culturii etnice, nu doar la etnoistoria ei. Dintre acestea, cel mai important element este limba, ca „un cod simbolic autentic întruchipând experiențele interioare unice ale unei etnii“12. Limba este, deci, un „domeniu simbolic vital“ al „mobilizării vernaculare“ și al „autentificării“. „Mobilizarea vernaculară“ se „extinde apoi în alte domenii – artele muzicii, dansul, filmul, pictura, sculptura și arhitectura, peisajele naționale, monumentele istorice și muzeele, și până la construirea unui simbolism național și a unei mitologii naționale“13. Vom remarca, din nou, că toate aceste „domenii“ ale „mobilizării vernaculare“ au devenit țintele principale ale agresiunii culturale și simbolice, tocmai pentru a obține efecte de demobilizare națională, vernaculară. Simbolurile, mitologia națională, originalitatea și deci autenticitatea spiritului românesc au beneficiat în intervalul postbelic de susțineri dintre cele mai diverse, pe tărâmul metafizicii, prin filosofia lui C. Noica (și nu doar cu Sentimentul românesc al ființei, ori cu Spiritul românesc în cumpătul vremii dar chiar și cu Tratatul de ontologie etc.), prin teoria lui Edgar Papu despre „ontologia stilurilor“ și despre „protocronismul 9 Ibidem. p. 66. 10 Ibidem. p. 66. 11 Ibidem. p. 66. 12 Ibidem. p. 66. 13 Ibidem. p. 67. ____________________________________________ ILIE BĂDESCU 24 românesc“, o extraordinară formulă pentru a face demonstrația originalității și a autenticității culturii române și a etnoistoriei românilor, prin ciclul romanului geopolitic al lui Paul Anghel, ori „istoria posibilă a literaturii române“ a aceluiași extraordinar gânditor și romancier, care proiectează literatura națională pe ecranul universal al creației „modelelor temporale“ ce dau cadrul și direcția lor de actualizare pentru întregi epoci istorice sau culturale. Dacă ar fi să așezăm pe două coloane, promotorii și agresorii culturii române s-ar obține dezvăluiri surprinzătoare, ca cele de mai jos: Exponenți ai etnoistoriei Agresori ai etnoistoriei C. Noica – „Tratatul de ontologie“, „Sentimentul românesc al ființei“ E. Papu – Teoria protocroniilor Mircea Eliade – Teoria „istoriei ca teroare“; descoperirea „creștinismului cosmic” sud-est european etc.; interpretarea baladei Miorița ca liturghie cosmică; Paul Anghel: romanul imersiunii memoriei culturale, evocarea epocii moderne ca moment și cadru de uriașă scufundare a memoriei colective; Pr I.G. Coman, descoperitorul marelui zăcământ etnoistoric și de memorie reprezentat de cultura străromână din prima parte a mileniului I. Continuarea operei teologice a P. pr. D. Stăniloae; Triumful cultural al generației Labiș; Războiul edițiilor, în frunte cu ediția restituirii integrale a operei eminesciene (opera omnia) etc.; Restituirea unor opere premergătoare în varii domenii, precum Ștefan Odobleja, Dr. Paulescu etc., etc. „Teoria“ absenței nucleului de adevăr al istoriografiei originilor poporului român, principala contribuție postdecembristă a exponenților curentului demitizant, antieroic etc.; Interpretarea poemului apofatic, Miorița ca un ecran al ratării și un cadru cumulativ al defecțiunii identitare; Scrieri care adăpostesc pulsiuni polimorf – perverse contra simbolurilor etnoistorice; Elaborațiile patolirice cu accese antiromânești (exprimări profanatorii la adresa unor simboluri, infestarea cuvântului, macularea etnonimului, etc.) Cunoscuți reprezentanți ai curentului demitizant, coborând contestarea autenticității etnoistoriei românești în manualul alternativ. Reviste precum „Interval“ difuzând pseudoteoria celor patru ratări a românilor transilvăneni în Europa Centrală. etc., etc. Dacă la ilustrarea curentului „agresiunii“ interne s-ar adăuga marile Dicționare, Atlase, Enciclopedii, editate în mari metropole Statul național în contextul globalizării ______________________ 25 ale lumii, în care reapar accentele falsificării etnoistoriei românilor am avea tabloul întregit al acestor manifestări de mare scară menite a provoca demobilizarea etnoistorică (și deci vernaculară) a românilor la acest sfârșit și început de mileniu. O să prezentăm câteva fișe pentru ilustrarea acestui curent antiidentitar14. Curentul proidentitar sau „naționalist“ este unul 14 A. Atlas de istoria lumii. Harper Collins, 1992 (13 ediții). Prezentarea Europei Centrale în secolul IX se corelează aparent spontan cu negarea existenței românilor în cuprinsul respectivului spațiu: 1. Pe harta teritoriilor românești, de la începutul sec. al IX-lea d. H. apare scris: „Imperiu Bulgar“ (existența românilor fiind negată); 2. Sec. IX–X, la nord de Dunăre sunt prezentați maghiari, ruși, românii fiind în continuare ignorați (citește: „egați“. Harta etnodemografică și etnoreligioasă a românilor în Atlas: 1. Populația din sec. al IX-lea, din spațiul românesc, este, în viziunea autorilor, păgână, cu excepția unei fâșii în extremitatea vestică, amestec creștin-ortodox și catolic; 2. Harta monumentelor creștine: nici o bazilică creștină în spațiul nord-dunărean până în sec. al X-lea (ignorându-se basilicile din anul 600); 3. La capitolul „Reformă și Contra-reformă: războaie religioase între 1517–1648“ – Transilvania apare inclusă Ungariei (când Ungaria, între 1526–1688 nu exista ca stat, iar după aceea este principat austriac, pe când Transilvania participă, ca stat suveran, la încheierea păcii de la Westfalia: 1648). „Confesiunile indicate sunt doar cele catolică și protestantă. Țara Românească și Moldova sunt prezentate ca fiind integrate în Imperiul Otoman, ca arii cu religii musulman-ortodoxe“. La capitolul „Consolidarea naționalismului în Europa, 1800–1914“ autorii dau o hartă a repartiției etnice în Transilvania unde, pentru Zona Curburii, până în Țara Făgărașului, nu e semnalată populație românească. B. Le Petit Larousse – 1993 Etnoistoric: 271 Dacia este evacuată. Sec. VI – slavii se stabilesc în regiune (nimic despre populația română a zonei). Etnoreligios: Sec. al XI-lea: „creștinismul se răspândește aici; Biserica adoptă liturghia slavonă“ (…); ungurii cuceresc Transilvania în sec. al XI-lea.Etnodemografie: Dicționarul pomenește între 271 și până în sec. al XIII-lea: slavi, invazii turco-mongole, unguri „cuceritori“ (până în 271 erau și daci). Deci vreme de 14 secole românii nu există în Transilvania (dar ungurii apar în sec. XI), în viziunea dicționarului. Etnopolitic: 1918: este anul „invaziei“ („pătrunderii“) trupelor române în Transilvania (nu al unirii românilor, ci al invaziei în Transilvania românească a … românilor); 1940: Ungaria „recuperează“ o parte a Transilvaniei; deci nu „anexare“ maghiară ci „recuperare“. Concluzie: „Etnic și religios, teritoriul întreg era, conform Larousse-ului, în sec. al XI-lea, slav și, după creștinare (petrecută tot acum), populația adoptă „liturghia slavonă“. Să fi căzut românii din cer? C. Dictionnaire de Geopolitique – Y. Lacoste, Flammarion, 1993, 1700 pag. Cum apare România în acest Dicționar? Anul 1920 – este prezentat ca anul „dezmembrării Ungariei“. „România a anexat, în 1920, Transilvania și Bucovina“, se spune în Dicționar. Ideea de unire – în tradiția concepției Westfaliene – nu apare în Dicționar: la 1918–1920: n-a fost „Unirea românilor“ ci „dezmembrarea Ungariei“. Demografie falsificată: 2 milioane unguri (doar în Transilvania), când, în realitate sunt 1.620.000 în toată România, între 2–4 milioane țigani (nu 450.000, cum arată Recensământul). România e prezentat ca Stat plurietnic: 1/3 etnii neromânești: în România, se spune, este o „xenofobie generalizată“ care suprimă ____________________________________________ ILIE BĂDESCU 26 axial, esențial în toate culturile lumii. În mediul său s-au petrecut marile mobilizări creatoare ale popoarelor europene, pe care Smith le numește mobilizări vernaculare. Să reținem doar câteva dintre exemplificările propuse de către A.D. Smith. Pictori și picturi naționaliste precum David și Delacroix, ori N. Grigorescu al românilor, Diego Rivera, Kallela, Surekov, sau filmele etnoistorice ale lui Eisenstein sau Kurosawa, opera lui Verdi, Wagner, Musorgsky, poemele simfonice ale lui Elgar, Dvorak, Ceaikovski, dar și G. Enescu, Bartok, Janacek, Sibelius, toate sunt ilustrări ale mobilizării vernaculare în serviciul etnoistoriei, menționate ca atare de către Smith (exemplele care-i privesc pe români sunt ocolite din necunoaștere ori din lipsa interesului pentru etnoistoria acestui popor). „Vernacularizarea simbolismului politic este cu deosebire important pentru a demonstra caracterul iremplasabil al culturii minoritățile. Definirea Transilvaniei în dicționar: „Ansamblu de teritorii ungurești devenite românești prin semnarea Tratatului de la Trianon (p. 1504). „… ea le-a fost oferită românilor în 1920“. Etnoistorie: Românii sunt coborâți la mai puțin de 1000 de ani de viețuire în Transilvania (căci teza continuității nu se poate, chipurile, demonstra).Destrămarea: destrămarea României decurge, în viziunea Dicționarului, din lipsa de legitimitate a unității.Etnospiritual: „naționalism românesc exacerbat“. În chestiunea evreiască: „Discriminări împotriva evreilor“. „Sângeroase pogromuri“; „derivă antisemită a României“ (comparabilă doar cu metodele naziste al celui de-al treilea Reich). Despre Ungaria nici un calificativ la chestiunea evreiască. Etnoreligios: „religia ortodoxă a României se opune înaintării capitalist-democratice.“ D. Dicționar Webster, „Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language“ 1994, S.U.A. Definirea Transilvaniei: „fostă provincie“; „în trecut a făcut parte din Ungaria“. Geopolitica Europei Centrale: În vreme ce regii Ungariei și evenimentele acestei țări apar în detaliu, într-un tablou coerent, dând impresia unui popor cu istorie continuă, prima referire cronologică la România apare cu anul 1878. (vezi capitolul: „Chronology of major dates in history“, p. 1665–1697). Pentru perioada împăratului Traian nu se face nici o referire la Campaniile militare din 101–102, 103–106 când Dacia devine provincie romană. Cele două monumente Tropaeum Traiani și Columna nu există pentru dicționar. Portrete robot: Prezentare contrastivă și discriminatorie; Ungaria – „o republică în centrul Europei“; România – „unul dintre statele balcanice“; Nici un cuvânt despre Evul mediu românesc, antiotoman: „bastion și apărătură a toată creștinătatea“ , cum zice Mihai Viteazul. Amplă prezentare a perioadei mateiene în Ungaria; 1848: prezentare minuțioasă a zonei. Nici un cuvânt despre aria românilor; ca și cum ar fi fost un spațiu încremenit. Nimic despre 1 decembrie 1918, despre perioada interbelică nici un cuvânt. Statul național în contextul globalizării ______________________ 27 etnice într-o economie morală globală. Pentru naționalități, anumite evenimente, anumiți eroi și anumite semne, sunt ridicate la rang de icoane naționale“ . Celebrarea zilei Bastiliei 15 în Franța, ori a zilei de 4 Iulie în SUA, iconizarea unor figuri sau a unor epoci (vârsta de aur a Atenei, sau epoca regatului lui David și Solomon, etc.) sunt mijloace de „înălțare simbolică“ și de mobilizare vernaculară. Din toate cele examinate până aici se deduc două lucruri. Mai întâi, că epoca modernă a recurs la celebrarea etnoistoriei, la versiuni eroizante ale istoriilor colective etc. ca mijloace pentru reconstrucția consensului colectiv la scara unor comunități, ele însele reconstruite la dimensiuni foarte mari, mult lărgite. Aceasta ne arată că fără de antrenarea cadrelor noologice, de esență profund anistorică și, deci, de caracter asincron, în procesele istorice ale construcției naționale istoria însăși s-ar fi blocat. Însă aceste cadre nu vin din istorie, nu sunt de natură istorică, ci au caracter virtual, sunt latențe sufletești transistorice, actualizabile oricât de variabil, de la o epocă la alta, spre a susține manifestările individuale și colective într-o tendință ascensională, cu fața spre cer și spre cele dumnezeiești, nu spre pământ și spre cele telurice. Încât înălțările spirituale la scara inșilor și deopotrivă a popoarelor sunt datorate acestor cadre spirituale, nu vreunui factor sau agent istoric, oricât de activ s-ar arăta el în cadrele „naturale“ ale vieții. Pe de altă parte, consemnarea amplitudinii curentului dezeroizant, antimitizant, al marii agresiuni, care-și face țintă de atac din cultul strămoșilor, din mari figuri eponime ale întregii colectivități, ba chiar din figura divină a Mântuitorului, ca în atâtea dintre produsele paraculturale de ieri și de azi, între care se rânduiește și mai recentul „Cod al lui Da Vinci“, pe cât de agresivă pe atât de stupidă și de falsă, ne avertizează că ne aflăm în fața unui curent de extraordinare proporții, comparabil poate doar cu prăbușirea mitologiilor și a cultelor antichității. Cine-și mai aducea aminte în Evul Mediu de zeii sau de eroii antichității? Pe de altă parte, este de sesizat că această uriașă prăbușire a fundației lumii antice n-a dus la o lume globală, ci la o lume fragmentată în cadrul unei umanități renovate ca urmare a primirii lui Cristos, deci a Evangheliei. Astăzi asistăm la o uriașă prăbușire de figuri și de lucruri consacrate, de etno- culturi, la dislocări de falii ale cultului și memoriei popoarelor 15 A.D. Smih. op. cit. p. 67. ____________________________________________ ILIE BĂDESCU 28 ceea ce preschimbă umanitatea într-o necuprinsă întindere de ruini, de lucruri și de lumi ruinate. Este o prăbușire noologică de înspăimântătoare proporții. Ea se petrece, însă, pe fondul unei insurecții creștine de aceeași amploare, care prezintă particularitatea, cel puțin pentru zona sa răsăriteană, că nu înaintează în orizont prin desolidarizare axiologică de lumile locale, ci, dimpotrivă printr-o extrem de puternică solidarizare cu ele. Așa s-a întâmplat și la sfârșitul antichității, care a cunoscut preluarea unor figuri ale mitologiei și culturii populare sub chipul și sub numele sfinților creștini, ca Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru etc. (există chiar o sfântă Demetra la greci). Această fațetă a lucrurilor este ignorată în toate teoriile preocupate azi de chestiunea națională. Recentele sanctificări, evident fondate ecleziologic și teologic, în cadrul Bisericii românești, care-l mută pe C-tin Brâncoveanu și pe Ștefan cel Mare din panteonul eroilor în calendarul sfinților și al martirilor și mucenicilor creștini, este o ilustrare pentru modul în care Biserica înaintează spiritual în orizont. Ea nu se desolidarizează de etnoistorie ci, din contră, o reînalță și deci o salvează înnoită spiritual, încât ne putem aștepta la o întărire a cultului etnoistoriei nu la o slăbire a lui. Doar că de data aceasta Biserica va găsi puntea eclezială între ramuri etnice și etnoreligioase, deci confesionale. Toate acestea sunt probe asupra intervenției factorilor asincroni în istoria spațiilor mentale, modelate de spirit, și asupra puterii înțelegătoare și vizionare a noopoliticii. Stat, națiune, naționalism și globalizare Una dintre funcțiile esențiale ale statului, care face din stat și din națiune o necesitate transistorică, temelia tuturor sistemelor istorice de protecție colectivă, identitară a popoarelor, este aceea de prezervare a memoriei colective, în genere, a ceea ce Llobera numește „etnopotențial“, iar perenialiștii numesc „legături primordiale“ și A. Smith numește „protonațiune“ (first nation) sau, cu un termen pe care-l propunem pentru a desemna mai multe accepțiuni: etnosubstrat. De la funcția de apărare și conservare a „secretelor“, a „proprietății“, în primul rând a celei „intelectuale“, Statul național în contextul globalizării ______________________ 29 și până la cea de apărare a memoriei colective și a patrimoniului, regăsim unul și același organ efector: statul. „Membrii unei națiuni date pot să fie aduși la pragul de a-și uita națiunea și istoria (de obicei glorioasă), dar natura va triumfa în cele din urmă și națiunea va renaște“16, crede Smith. În fine, pentru alți exponenți ai aceleiași poziții „națiunile îndeplinesc funcții umane generale, furnizând coeziune socială, ordine, căldură“ etc. Indiferent de nuanțe, această a treia poziție susține că „națiunea și comunitatea etnică rămân edificii (building-block) ale oricărei ordini noi (…). Chiar dacă forma lor se schimbă, substanța legăturilor etnice și naționale va persista dedesubt, oricâte transformări sociale și politice ar interveni“17. Ideea lui Smith este că toate cele trei poziții sunt eronate, prin unilateralitatea lor și, în consecință propune a patra perspectivă: „mai degrabă decât să concepem națiunile și naționalismele ca pe niște forme învechite, supraviețuiri ale unei ere anterioare, sau ca pe niște produse inevitabile ale capitalismului târziu (…) ori ca pe niște trăsături perene ale istoriei și societății omenești (…), am putea opta să le căutăm rădăcinile în contextele lor teritoriale și etnice de substrat (underlying)“ (…) și să le „situăm în zona de intersecție dintre legăturile culturale (cultural ties) și comunitățile politice“18. În fine, adepții globalizării și ai „culturii globale“ susțin că națiunea și naționalismul sunt depășite istoricește de globalizare. „Abordarea centrată pe cultura globală (…) eșuează în a sesiza însemnătatea naționalismelor etnice proliferante (…). Abordarea modernistă e lipsită de profunzime istorică, iar cea perenialistă (…) are putere explicativă redusă, deși ea atrage atenția asupra nevoii unui cadru istoric mai larg“19. Nucleul noii abordări propuse de Smith, ca alternativă la toate cele de până aici, pornește de la ideea „influenței mentale a «straturilor» experienței sociale și istorice“ și de la teza „derivării fenomenului național din simbolismul etnic și teritorial și din modurile de organizare“20. O vom numi, de aceea, poziție etnosimbolică. 16 Ibidem. 17 Ibidem. p. 5. 18 Ibidem. 19 Ibidem. p. 6. 20 Ibidem. p. 6. ____________________________________________ ILIE BĂDESCU 30 „Numai prin considerarea apelului continuu la identitatea națională și a rădăcinii sale în simbolismul etnic premodern și în modurile de organizare apare șansa de înțelegere a resurgenței naționalismului etnic într-o perioadă în care condițiile obiective par să-l arate depășit“21. Încercând o tipologie a naționalismelor, Hobsbawm distinge pentru epoca modernă trei tipuri de naționalism: a) naționalismul lingvistic și etnic al celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea; b) naționalismul secolului al XIX-lea afirmat în jurul statelor naționale și al economiilor industriale în secolul al XIX- lea și prima parte al secolului al XX-lea; c) naționalismul afirmat în jurul mișcărilor anticoloniale, de eliberare națională și de emancipare, dinspre mijlocul secolului al XX-lea („naționalismul și politicile etnice din ultima jumătate de secol“). „Naționalismul «construcției naționale» (national-building) și cel al mișcărilor de eliberare națională au fost «unificatoare și au avut efecte de emancipare», pe când naționalismele afirmate în ultima jumătate de secol sunt esențial negative sau mai degrabă disolutive. De aici insistența pe «etnitate» și pe diferențe lingvistice, fiecare sau ambele combinate cu religia“22. În esență judecata lui Hobsbawm e corectă în privința tipologiei nu și în ce privește „înrudirile“ pe care le găsește „naționalismului etno-lingvistic“ al ultimei jumătăți de secol cu ceea ce numește «micile mișcări ale naționalității contra imperiilor Otoman și Habsburgic»23. Să reținem, așadar, aceste trei tipuri de naționalism: a) naționalismul „construcției naționale“; b) naționalismul emancipării coloniale; c) naționalismul „politicilor etnice și lingvistice“, negativ și dizolvant (divisive). Acest ultim tip de naționalism a fost alimentat și de „recentele mișcări internaționale de populații“, ca în exemplele date de Hobsbawm: estonian (răspuns la emigrarea rusă), welsh și quebecois, ca răspuns la emigrarea anglofonă. 21 Ibidem. p. 7. 22 A.D. Smith. op. cit. p. 8. 23 Ibidem. p. 8–9. Statul național în contextul globalizării ______________________ 31 Facem încă odată precizarea că metoda lui Hobsbawm este deficitară, căci saltul acesta necontrolat de la exemplificările istorice (pure exemple) la judecățile tipologice (aserțiuni pur teoretice) este ca un salt în gol, fiindcă cale două demersuri nu se leagă între ele. De pildă, una este reacția quebecois contra imigranților anglofoni și alta reacția estoniană contra imigranților ruși: aici se respinge un „ocupant“, o „populație dominantă“, nu pur și simplu un „străin“. Rușii n-au venit în Estonia ca „grupări care caută de lucru“, ci ca „populație de ocupație“, ceea ce ține de specificul unei „incorporări“ în imperiu. Tot sofistică este și concluzia pe care o pune Hobsbawm pentru orice fel de naționalism: „naționalismul, prin definiție, exclude, zice el, din orizontul lui (its purview) pe toți cei ce nu aparțin propriei «națiuni», adică vasta majoritate a rasei umane“24. Această definiție este sofistică, fiindcă naționalismul este fie afirmativ (afirmare a identității), fie „categorizator“, cum ar zice Toffler, și, în acest caz, trebuie ținut seama de „sistemul său de referință“, care este de fiecare dată altul și, în consecință, sensul naționalismului se schimbă după cum variază „cadrele sale de referință“. De obicei, cadrele de referință includ „interacțiuni“ bine delimitate spațial și geografic între membrii unei națiuni și membrii altor națiuni sau grupări sociale, cu care se află în contacte foarte precis delimitate. În acest sens, nu este admisă nici o extrapolare. Ceea ce poți spune despre contextul Quebecois nu poți spune despre contextul estonian. Sunt sisteme de referință diferite. Într-un caz este reacția contra unui grup de dominație, în celălalt este vorba despre o reacție contra unui dezechilibru etnolingvistic în spatele căruia pulsează o tensiune social-economică. Chiar în cuprinsul aceleiași societăți sensul „naționalismelor“ se schimbă în funcție de contextele interacționale, care funcționează ca „sisteme unice de referință“. Nimic nu poate fi generalizat, adică extrapolat. Sensul pe care-l are „naționalismul lingvistic“ al maghiarilor din Transilvania (care este diviziv) nu poate fi transferat asupra spațiului dobrogean ori asupra celui din Banat, unde „relațiile interetnice“ au înțeles diferit și eventualele presiuni („naționalisme“) ale politicilor etnice nu au în aceste arii efect diviziv. Naționalismul etnolingvistic din R. Moldova (Basarabia), de 24 Ibidem. p. 9. ____________________________________________ ILIE BĂDESCU 32 pildă, are un sens când e vorba de românii moldoveni și alt sens când e vorba de rușii transnistrieni și, iarăși, altul când e vorba de găgăuzi. În vreme ce „naționalismul etnolingvistic“ al românilor basarabeni este unul de protecție identitară contra noilor politici rusofone, în schimb „etno-naționalismul“ rușilor transnistrieni este îndreptat contra „comunității etnice“ a românilor din spațiul transnistrian (și, evident, contra Chișinăului). Tot astfel, naționalismul lingvistic din Harghita-Covasna este unul care declară spațiul respectiv drept teritoriu etnic. Primejdia cea mai mare a acestor „naționalisme lingvistice“ este să rupă din unitatea spațiului național „enclave“, „teritorii“ pe care să le considere „spații ale etniei“, „teritorii etnice“, ceea ce duce, evident, la utilizarea „politicilor etnice“ ca „politici secesioniste“. Prin urmare, criteriile după care putem judeca profilul „naționalismelor“ derivă din „modelele naționale“, iar înlăuntrul unei națiuni, din „modelele interetnice“ care predomină într-o zonă sau alta. În fine, trebuie examinată cu atenție concluzia lui Habsbawm că „reacțiile etnice“ nu pot furniza „ un principiu alternativ la politicile de restructurare a lumii în secolul XX“ (ibidem p. 10), lucru perfect adevărat. Pe de altă parte, nu putem urma până la capăt ideea sa că „principiile unei asemenea restructurări au puține legături cu națiunile sau cu naționalismele“25. Chiar dacă „națiunile și-au pierdut funcțiile economice de odinioară“. În fapt, el însuși recunoaște că „statele mari“ (large states) „vor continua să exercite importante funcții economice“ chiar înlăuntrul acestor „unități economice mai largi“ create de „interdependența globală“26. În vederile acestea ale lui Habsbawm, care acordă atât de mult economicului, restructurarea globului este una supranațională (iar națiunile și naționalismele vor avea un rol subordonat acestui proces). Cât de ciudat este, în acest context, ca Habsbawm să considere că Iugoslavia și URSS au avut rolul pozitiv de a concentra 25 Ibidem. p. 10 26 „În ciuda proeminenței sale, naționalismul azi este istoricește mai puțin important. El nu mai este, cum era, un program politic global, așa cum trebuie să fi fost în secolul al XIX-lea și în prima parte a secolului al XX-lea. El este cel mult un factor care complică, ori pur și simplu, un catalizator al altor dezvoltări“, apud op. cit., p. 10. Statul național în contextul globalizării ______________________ 33 și deci de a restrânge „efectele dezastruoase ale naționalismului înlăuntrul frontierelor lor“27. Acest „marxism reacționar“ al lui Habsbawm este o ciudățenie. El respinge, ca și Marx, ideea națională, dar, spre deosebire de Marx, conferă rol pozitiv „statelor mari“ de genul URSS, ori marilor „organizații supranaționale“. Este drept că el, spre deosebire de Marx, distinge un „naționalism unificator“ (în secolul al XIX-lea) și unul negativ și diviziv (dizolvant) în secolul XX. Tot „marxism reacționar“ spre „anarho-nihilism“ răzbate în etichetarea naționalismelor, în viziunea sa primul tip de naționalism fiind un „naționalism democratic de masă“ (izvorât din „idealurile de cetățenie ale Revoluției franceze“), pe când al doilea naționalism, cel dizolvant, este „un naționalism îngust și lingvistic“, o reacție a micilor naționalități (a small-nátionalites reaction) la politicile depășite ale imperiilor otoman, țarist și habsburgic, proprie, în principal, popoarelor periferiale din arii adesea întârziate“28. Habsbawm leagă „naționalismul lingvistic“ de suportul de masă al activităților „intelectualilor romantici“ și de „spaimele“ și „slăbiciunile“ popoarelor (ale celor „slabe“, fiindcă „națiunile mari“ n-au motive a se teme, evident, de procesele pe care tocmai le-au declanșat). Ideea lui Habsbawm devine încă mai ambiguă pe măsură ce se apropie de timpurile actuale când conchide că „naționalismul democratic“ a sfârșit prin a fi „înlocuit printr-o revărsare neașteptată (by the spate) a naționalismelor etnolingvistice mai recente“ (p. 11) în cuprinsul cărora el amestecă politicile etnicist- divizive, dirijate contra statelor naționale, cu politicile de afirmare a culturilor naționale și a limbilor naționale în cadrul unor imperii târzii, de tipul imperiului sovietic, ceea ce crează confuzii și grave erori. În fapt, naționalismul democratic de masă a fost dintotdeauna și un naționalism lingvistic atunci când aria lui de manifestare a fost un imperiu. Evident că în statele occidentale, naționalismul de masă n-ar fi avut de ce să devină și unul lingvistic de vreme ce în Occident sarcina constituirii statelor naționale fusese încheiată cam după Pacea de la Châteaux Cambrésis, pe câtă vreme în Răsărit, imperiul va supraviețui până în pătrarul ultim al 27 Vezi nota lui Smith, la p. 162. 28 Cf. cap I în Habsbawm, 1990, apud, op. cit., p. 11. ____________________________________________ ILIE BĂDESCU 34 secolului al XX-lea prin imperialismul sovietic. În contextul globalizării și al proceselor deconstructiviste care-o însoțesc, naționalismul cultural va cunoaște, evident, o nouă ascensiune. Cât de ciudat este să susții, ca Hobsbawm, în același timp că „naționalismele“ nu mai au nici o relevanță istorică, dar, pe de altă parte, că aceleași naționalisme au puterea să le înlocuiască pe cele care au fost totuși axiale (procese centrale), în toată epoca modernă. O altă poziție este aceea împărtășită de Carr (1945), Kohn (1967), Smelser (1968), Deutsch (1966) și Brenilly (1982), care disting între „nivelul cultural al națiunii“ și „nivelul politic al statului“29. Aceste teorii au toate în comun, remarcă Smith, ideea „depolitizării națiunii“. Ce înseamnă lucrul acesta, în viziunea teoriilor menționate? Mai întâi, acest fenomen se referă la pierderea funcțiilor publice ce reveneau altădată națiunii. Numai statul, în această înțelegere, mai deține relevanță socială și politică, întrucât „națiunea-stat“ nu mai conține între frontierele sale nici o „piață teritorială, nici o cultură publică de masă“ (ibidem). „Pierzând aceste funcții publice, națiunea se scufundă, coboară spre nivelul «etnicității», al «culturii», al «folclorului», adică într-un atașament romantic față de trecut (…); ea pierde toate dimensiunile politice de altădată“30. Deși Smith amendează această ipoteză, nu putem totuși să nu sesizăm că fenomenul rupturii dintre națiunea culturală și statul politic este o realitate, una dintre cele mai teribile provocări pentru popoare și deopotrivă pentru elite. Elitele se deznaționalizează, în vreme ce națiunile se „etnicizează“, astfel încât naționalismul, la rândul său, devine tot mai „etnicist“, mai cultural spre folcloric, iar elitele tot mai cosmopolite. O altă cale spre depolitizarea națiunii „este, în viziunea teoriilor rezumate de Smith, demilitarizarea ei“ (ibidem). O națiune legată de vecinii puternici ori de „blocuri militare regionale“ nu mai are „propria ei politică externă și de apărare“31. În fine o a treia cale spre depolitizarea națiunii este „normalizarea“ și „ritualizarea“ naționalismului (foruri și conferințe internaționale, acorduri și organizații multilaterale, etc.). 29 cf. Smith, p. 12. 30 Ibidem. p. 12. 31 Ibidem. p. 12. Statul național în contextul globalizării ______________________ 35 Toate aceste căi, care reorientează națiunea de la domeniul politic spre sfera culturii, induc interpretări, subliniază Smith, ce denotă o „neînțelegere a naturii naționalismului“32. „Ele presupun că naționalismul cultural și naționalismul politic sunt forme nu doar separate ci și fără nici o legătură între ele“33. O asemenea poziție ignoră, conchide savantul britanic, faptul că „dezvoltarea oricărui naționalism depinde de relația strânsă, chiar de armonia dintre regenerarea culturală și morală a unei comunități, pe de o parte, și mobilizarea politică, respectiv autodeterminarea membrilor săi, pe de alta“34. În concluzie, putem spune că depolitizarea națiunii, adică pierderea capacității acesteia de a-și asuma și îndeplini funcții publice tradițional legate de rolul ei și al statului național, este un proces real, dar utilizarea acestei teorii poate fi una eronată prin interpretările propuse asupra unui atare fenomen incontestabil. Teoria depolitizării națiunii, ca să ne referim la câteva exemple, poate primi utilizări sofistice dacă trece cu vederea varietatea situațiilor naționale pe care pretinde că le acoperă și le explică, dar pe care, în realitate, le ascunde. Fiindcă nu același înțeles îl are „depolitizarea națiunii“ în Punjab – India, în statele baltice, în Iugoslavia, în URSS, în Spania (Catalonia și Țara Bască) ori în Canada (Quebec). Altfel spus, în statele multinaționale are un sens, pe câtă vreme, în statele naționale are alt sens. O națiune din imperiul sovietic trebuia să iasă pe scena politică pentru a-și apăra și a-și afirma identitatea, pe câtă vreme pretenția la autonomie politică a unei „minorități etnice“ într-un teritoriu ca al României ar avea un cu totul alt sens, căci politic ea se poate realiza în și prin statul național și prin națiunea din care face parte. Ea are tot atâta autonomie politică cât are și majoritatea etnică, nici mai mult nici mai puțin, fiindcă autonomia se discută în termenii „libertății de manifestare a statului“. Orice altă autonomie înseamnă limitarea autonomiei de stat, din interiorul acestuia (ceea ce este tot una cu procesele de subminare și de subversiune). În schimb, înlăuntrul statelor sunt îngăduite și chiar necesare formele „naționalismului cultural“ ca tip al unui „naționalism de afirmare“. Naționalismele „politicilor etnice“ se pot preschimba 32 Ibidem. p. 13. 33 Ibidem. p. 13. 34 Ibidem. ____________________________________________ ILIE BĂDESCU 36 foarte ușor în „naționalisme ale iredentei“ (subversive), așa încât statul nu poate să împartă cu nici o altă entitate funcțiile sale de „reprezentare“ colectivă (de unic reprezentant al societății în raport cu actele sale din afara comunității naționale). Prin urmare „politicile externe și de apărare“ trebuie să rămână atributul exclusiv al statului, care dacă le co-gestionează cu orice altă entitate riscă să creeze cel puțin confuzii dacă nu forme de anarhie locală și regională. Referindu-se la anumite faze istorice și la anumite arii ale planetei, Smith face observația că „naționalismele etnice concurează între ele în formarea statelor“, iar pentru stadiul istoric mai recent, Smith observă că „naționalismele politice ale statelor naționale și naționalismele comunităților etnice din cadrul acestor state coexistă greu sau se află în conflict, situație care s-a ivit de prin 1945 și nu dă semne de rezolvare“35. Chestiunea este relevantă în contextul istoric al dizolvării ultimului imperiu răsăritean și al revenirii acestuia pe scena istoriei cu aceleași înclinații, chiar dacă ceva mai abil mascate. Cât privește „demilitarizarea națiunilor“, aceasta, în ciuda reducerii cheltuielilor pentru înarmare din partea „marilor state“, este și ea controversată de proliferarea nucleară în țări precum Kazahstan, Ucraina, Israel, India, Pakistan, Coreea de Nord etc.36 În plus, multe state și-au reafirmat orientarea spre politicile externe și de apărare, proprii (independente), tendință accentuată de „noile preocupări privind terorismul, epidemiile, drogurile, imigrația de masă“37. Depolitizarea națiunilor are o istorie care coboară (stretching back) la practicile Ligii Națiunilor. „Eșecul său repetat“ ne avertizează asupra erorii abordării evoluționiste și asupra tezei despre „forțele ireversibile ale globalizării“. Viziunea evoluționistă susține că din momentul în care „națiunile mari“ și-au îndeplinit rolul de a „introduce celelalte procese în procesul civilizațional“ global, ele „vor ceda rolul lor“ istoric unor „unități mai mari și mai puternice“ de tipul „comunităților sau asocierilor continentale sau regionale“38. 35 Ibidem. p. 14. 36 Ibidem. 37 Ibidem. p. 15. 38 Ibidem. p. 16. Statul național în contextul globalizării ______________________ 37 Aceasta ridică, ne previne A.D. Smith, problema „noului imperialism“, conform căruia „agenții procesului istoric mondial sunt marile companii transnaționale, noile blocuri de putere și vastul sistem al comunicațiilor de masă care încercuiesc globul întreg“39. Marile companii cu „uriașul lor buget, cu armatele de personal calificat, cu investițiile masive, cu tehnologiile avansate, cu vastele piețe (far-flung markets)“ sunt nu doar „vehiculele“ capitalismului 40 avansat, dar și factorii remodelării lumii, măcar pentru faptul că aceștia induc una dintre cele mai teribile transformări morfologice a structurii sociale moderne prin apariția unei „clase transnaționale de capitaliști“ și a „unei culturi și ideologii globale a consumerismului de masă”, cu „marile atracții care propulsează tot mai multe populații și țări în sfera transnațională“41. Noopolitica sesizează că aceste transformări aduc degradări în sistem, nu dezvoltări, căci accentuează criza sistemismului euro-american punând în mișcare elite cosmopolite, despiritualizate, fără de apartenență la religia care a susținut înălțarea edificiului Euroamericii și totodată se folosesc de idolatrii periculoase, între care idolatria consumeristă, și de strategii totalitare în stilul celor trei totalitarisme de care vorbește Bernard Levy: tehnocratic, sexual și politic. Smith insistă asupra „formațiunilor mari“, a marilor organizații internaționale de tipul FMI și al Băncii Mondiale, care „concurează inclusiv cu marile state naționale“. Teoreticianul britanic insistă și asupra a ceea ce unii teoreticieni sugerează a fi „o nouă cultură globală cosmopolită“, care trece „peste frontierele naționale și este în afara oricăror limite naționale“42. Ca și în cazul analizei naționalismelor, Smith atrage atenția asupra feței ascunse a impactului sistemelor comunicării de masă (radio, TV, video, computere) care pot „încuraja grupurile sociale și politice mai mici, comunitățile lingvistice, să creeze și să susțină propriile lor rețele culturale dense, în opoziție atât cu statele naționale cât și cu o cultură continentală mai largă sau cu una globală“43. Aceasta 39 Ibidem. p. 16. 40 Ibidem. 41 Ibidem. p. 17. 42 Ibidem. p. 17 (vezi asupra criticii „imperialismului media“ și al „impactului global“ al acesteia, Schlesinger – 1987). 43 Ibidem.p. 14. ____________________________________________ ILIE BĂDESCU 38 ar putea explica și resurecția „naționalismelor etnice“44. Noopolitica atrage atenția asupra noilor entități geopolitice extrem de active, ivite în cadrul spațiului virtual, spațiul celei de-a cincea dimensiuni. Rețelele pe internet pot crea probleme serioase de definire publică a unor fenomene regionale, ba chiar redefiniri ale identității unor spații regionale, cum se întâmplă cu chestiunea ceangăilor, care a fost impusă pe agenda Bruxelles-ului conform definițiilor identitare confecționate pe site-urile maghiare (caz tipic de minoritate inventată) și nu în conformitate cu autodefinirea identitară a populației însăși, care se declară români catolici, nu minoritate maghiară, cum apar pe site-urile citate. «Cultură globală», imperialism, naționalism Problema unei culturi globale este, iată, una extrem de complicată și în orice caz definirile ei sunt destul de confuze. Se pare că o „cultură“ de tip global are precedente (chiar dacă ea le contestă) în „imperiile universale“ (ale lui Hammurabi, Alexandru cel Mare, Justinian, Harun al Rașid, Gengis Han, Carol Quintul, Napoleon, Imperiul Britanic etc.), care s-au proclamat și ele purtătoare ale civilizației, s-au socotit „civilizații sacre“ ajungând la dominația lumii de atunci și exercitând-o prin „limba unei elite și printr-o cultură «înaltă» fără frontiere, în ciuda faptului că populația trăia în orbite culturale mult mai mici, fiind atinse doar intermitent de acele tradiții“45. Aceste „imperii universale“ au fost spulberate, invalidate și coborâte de către „naționalismul ofensiv, chiar dacă n-au fost abolite“. Cultura globală însă respinge atât naționalismul diviziv cât și orice formă de „imperialisme expansionare“. Problema este, se întreabă Smith, dacă o cultură globală „poate evita imperialismul“. „Poate deveni ea cu adevărat cosmopolită? Nu este engleza, de pildă, tot mai mult „lingua franca“ globală? N-au ajuns instituțiile europene (mai ales cele franceze și britanice) și stilul american de viață să definească ceea ce trece drept o cultură internațională, cultura Dallas, a muzicii pop 44 Ibidem. 45 Ibidem. p. 18 Statul național în contextul globalizării ______________________ 39 și a jeans-ilor, dar și a tehnologiei computerelor, a democrației și legii constituționale, a justiției locale?“46. Și într-adevăr, cum subliniază Smith, chiar sub acele ideologii universaliste – capitalismul și socialismul – descoperim contexte istorice particulare, blocuri de putere, formațiuni statale, „bazate pe hegemonia americană și rusească“ 47. „Putem noi scăpa de specificul unui nou imperialism, a unei noi Pax Americana, sau Japonica ori Europeana, sub învelișul (beneath the cloak) culturii globale“48 care de fapt își datorează originile tot „prestigiului și puterii unei mari metropole“, unui „centru metropolitan de putere și de cultură“, ceea ce atestă „noile «imperii culturale» ale modernității“?49. Să examinăm, însă, trăsăturile acestei „culturi globale“ și să cercetăm tiparele umane pe care le generează (ori doar le susține). Vom reține, mai întâi, trăsătura pe care o distinge A.D. Smith însuși, pe care l-am urmat îndeaproape în toată prezentarea de până aici, și care se referă la „lipsa memoriei“. Cultura globală este o „cultură fără memorie“ (memory-less culture), spune el. (Vom stărui, în lumina noopoliticii, asupra celorlalte trăsături: cultura globală este cultură fără limite și deci fără măsură interioară, o cultură nonpersonalistă și deci fără suflet, fără tipare (feminine ori masculine) de gen, în genere fără tipare personaliste, o cultură artificială, deci fără legătură cu pământul și, ca atare, implicit antițărănească, o cultură fără specificare și, deci, fără specific național etc). Cultura globală este „fără legături spațiale și temporale“, o „juxtapunere între globalism și postmodernism“, un „eclectism cultural“ și o „ambivalență ori o pastișă a unor particularități localizate îngemănate cu o tehnologie standardizată și automatizată“ („este utilizarea pur hedonistă, uneori satirică, a diverselor stiluri tradiționale, imagini și cuvinte scoase din culturi istorice mai vechi în domeniile literaturii, muzicii, artelor, arhitecturii și modei, văzute din punctul de vedere al media“)50. Însăși „narațiunea națiunii“ și conceptul de popor, „împărtășesc acest caracter hibrid, eclectic“. 46 Ibidem. 47 Ibidem. p. 18. 48 Ibidem. p. 17. 49 Ibidem. p. 18. 50 Ibidem. p. 19. ____________________________________________ ILIE BĂDESCU 40 Să stăruim încă asupra locului și șanselor națiunii și naționalismului în „era globalizării“, așa cum ni le-a prezentat Anthony D. Smith. Vom continua, așadar, prin a fixa încă alte câteva trăsături ale culturii globale urmându-l pe savantul britanic. Trăsăturile culturii globale hibride sunt, în viziunea lui Smith, trei: „ea este universală, este tehnică și este atemporală“ (timeless). Nici cele mai întinse imperii – chinez, roman, budist, islamic – n-ar putea să înfățișeze o universalitate ca aceea a actualei culturi globale. În epoca lor existau alte imperii și culturi, la limesurile lor și, în plus, ele erau legate de anumite „locuri și perioade“ și susținute de „armate cuceritoare“ (își trădau „locul de naștere“ și sediul autorității). „Cultura globală“ însă (chiar dacă „este mai avansată în Europa ori în America“) „nu poate fi ușor înrădăcinată în timp și spațiu“. „Ea devine cu adevărat planetară“51. În al doilea rând „caracterul ei cosmopolit reflectă baza tehnică uniformă“52, cu „multiplele sale sisteme de comunicații care creează rețele sociale, exprimate ele însele printr-un discurs standardizat, identic, tehnic și adesea cantitativ. Aceasta explică de ce inteligența tehnică a devenit așa de crucială în modernitatea târzie și de ce aceasta îi înlocuiește pe intelectualii umaniști și naționaliști“53. În al treilea rând, această cultură n-are timp, „n-are background istoric, n-are ritm (de dezvoltare), n-are sensul timpului și al secvențialului“. Acontextuală și atemporală, ea poate „răscoli (quarry for) trecutul pentru a-l folosi cinic sau ilustrativ“, ca un „capriciu eclectic“, dar „ea refuza să se localizeze pe sine în istorie“54. Universalitatea ei, în sensul omniprezenței sale, este neîndoielnică. „Cultura americană de masă, limba engleză, cultura pop, mass-media vizuală, tehnologia computerizată a informaticii“ sunt evident trăsăturile acestei „culturi globale“. Aceste tendințe se vor menține o vreme. Problema acestei culturi, până la urmă, e totala ei inutilitate. La ce servește ea? „Ce aduce ea?“ Pot marile ansambluri de bărbați și femei „să trăiască prin această cultură și cu ea?“ Conduc tradițiile ei lăuntrice spre „o nouă cultură, un nou stil de viață, 51 Ibidem.p. 21. 52 Ibidem.p. 21. 53 Ibidem.p.21. 54 Ibidem.p. 21. Statul național în contextul globalizării ______________________ 41 care să fie totodată un mod de viață, unul care poate aduce (inspire) confortul, liniștea ființelor umane pentru pierderi, pentru tristeți și pentru moarte? Ce amintiri, ce mituri și simboluri, valori și identități, poate oferi o atare cultură globală?“55. Această cultură globală care poate atât de mult și atât de multe, care-a răscolit totul, mai mult prin desfigurare, pare, într-adevăr, total inutilă. Ce să faci cu toate aceste sisteme de comunicare globală, cu aceste sisteme computerizate, cu toate aceste mass- media vizuale, dacă nimic din ce vehiculează ele și din modul pe care-l imprimă ele vieții noastre cotidiene, nu pare să conțină o umbră de răspuns măcar spaimelor noastre, angoaselor flotante, tristeților, nostalgiilor care ne traversează, pierderilor și morții? „Spre deosebire de această cultură demitologizată, ambivalentă, cosmopolită de acum și de aici, culturile trecutului erau formate pe temelia miturilor arhetipale și a simbolurilor, a valorilor și a amintirilor spuse, respuse și reactualizate (re-enacted) de generațiile succesive ale fiecărei comunități culturale. Spre deosebire de această cultură viitoare, globală, neutră axiologic și fără tradiții, multe culturi particulare ale trecutului și ale prezentului au căutat întotdeauna să prezerve ceea ce Max Weber a numit „valorile de neînlocuit ale culturii“: simbolurile, miturile, idealurile și tradițiile celor ce le-au forjat și le-au împărtășit“56. Și, în fine, „spre deosebire de cultura globală fără memorie, istoric superficială (historically shalow), bazată pe un discurs actant (preformative discourse) propriu practicilor vieții cotidiene, culturile trecutului erau clădite în jurul amintirilor împărtășite, al tradițiilor, simbolurilor și miturilor generațiilor succesive ale unităților culturale sau politice populaționale, de clasă, regiune, de cetate, de etnie și de comunitate religioasă, pe care ținteau să le cristalizeze și să le exprime“57. Față de toate aceste aspecte, A.D. Smith se întreabă retoric, evident, dacă putem să ne imaginăm că am fi capabili să „scăpăm de trecutul nostru viu cu toate credințele și postulatele sale“ pentru a trece „purificați“ în actul de a „construi o cultură globală fără timp, fără localizare, tehnică și universală“. Rămâne în afară 55 Ibidem.p. 22. 56 Ibidem. p. 22–23. 57 Ibidem. p. 22. ____________________________________________ ILIE BĂDESCU 42 de îndoială, conchide Smith, că toate culturile sunt „istoricește specifice și tot astfel imagistica lor“. „Imagistica împachetată a culturii globale vizionare este fie trivială și superficială, o chestiune de publicitate de masă și comercială, fie este înrădăcinată în culturile existente, extrăgând de la ele întregul sens și întreaga putere pe care o poate dobândi. Culturile acestea ale trecutului și ale prezentului exprimă experiențele grupurilor sociale particulare ce apar chiar sub suprafața civilizației derivative, hibride, comerciale de masă. Pentru un timp vom fi în stare să «inventăm tradiții» și să manufacturăm mituri. Dar dacă se pune problema să perpetuăm miturile și tradițiile, atunci ele trebuie să aibă rezonanțe la un mare număr de oameni peste mai multe generații și aceasta înseamnă că ele trebuie să aparțină unei experiențe și unei memorii colective proprii unor grupuri sociale particulare. Întrucât noile tradiții trebuie să fie cultural specifice: ele trebuie să fie în stare să atragă (to appeal) și să mobilizeze membrii grupurilor particulare, excluzând prin implicații, outsider-ii, ca să se poată menține dincolo de generația fondatorilor“58. Concluzia lui Smith este că procesul istoric mondial păstrează cele două fețe concomitente: impulsuri spre un imperialism cultural, spre un cosmopolitanism comercial de masă, pe de o parte, resurecția constantă a orientării spre autonomie națională, pe de altă parte. „Pretențiile unei elite cosmopolite și ale unui imperialism cultural de elită“ sunt „contextualizate de tradițiile și percepțiile comunității receptoare“, în același curent cu încercarea „generațiilor succesive ale inteligenției indigene de a acomoda pentru ele respectivele cerințe ale occidentalizării și ale culturii autohtone. În acest război cultural cronic, conceptul de națiune joacă un rol crucial“59. Problema dimensiunii spirituale și comunitariste a proceselor de modelare a spațiului este readusă în actualitate, iată, în chiar contextul „capitalismului avansat“ care se bazează pe o „muncă de înaltă calificare, și o tehnologie informatizată sofisticată, încurajând tendința inversă spre diversificare, specializare flexibilă, rețele interdependente. În consecință procesul economic nu se 58 Ibidem. p. 24. Asupra conceptului de „tradiții inventate“, vezi Hobsbawm și Ranger – 1983; Schlesinger – 1987. 59 A.D. Smith. op. cit. p. 25. Statul național în contextul globalizării ______________________ 43 opune „unor comunități culturale mai mici“ care-și caută autonomie sau independență. Portugalia, Norvegia, Elveția, Singapore, Taiwan etc. sunt câteva dintre statele naționale mici, chiar dacă „unele sunt dependente de sistemul mai larg al capitalismului avansat“60. A apărut inclusiv o tendință spre independență a unor arii mai mici dar mai înstărite cum ar fi Quebec, Catalania, Cehia, Slovenia, Croația, etc. „Ceea ce ne-a învățat secolul al XX-lea este că trebuie să rezistăm argumentelor care sugerează că nivelul cultural ar trebui să fie conform cu anumite stadii sau tipuri de structuri economice și politice și că tendința economică și politică globală ar induce (după un decalaj) schimbări corespunzătoare în organizarea și tipul unității culturale“. „Schimbările culturale nu le urmează pe cele economice sau politice. Ele aparțin unor domenii felurite cu propriile lor procese și tendințe“61. Aceasta este o concluzie esențială a noopoliticii. ‘ Profesor universitar al Facultății de Sociologie, Universitatea București (1972), doctor în sociologie (1984); președinte al Asociației Sociologilor din România; director al Institutului de Studii Sociocomportamentale și Geopolitice, director al Institutului Național de Cercetare a Civilizației Rurale al Fundației „Niște țărani“; cercetări în programe internaționale comune cu: Anglia Politehnic University, Universitatea din Barcelona, Tiffin University (SUA) și altele. Premiul „Dimitrie Gusti“ al Academiei Române. Lucrări publicate: De la comunitatea rurală la comunitatea urbană (1978), Satul contemporan și evoluția sa istorică (1981), Sincronism european și cultura critică românească (1984), Sociologia și geopolitica frontierei (1995), Teoria latențelor (1997), Cu fața spre Bizanț (1999), Mari sisteme sociologice europene (1999), Enciclopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române (1994–1999) (2000) și altele. 60 Ibidem. p. 26. 61 Ibidem. p. 27. CEALALTĂ FAȚĂ A GLOBALIZĂRII: CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ ȘI INSTRUMENTE JURIDICE DE CONTRACARARE Mihai Stoica‘ 1. Combaterea crimei organizate la nivel global și regional În contextul globalizării și al noilor tehnologii care oferă aceleași oportunități atât activităților legale cât și celor ilegale, crima organizată devine un fenomen extrem de volubil, diversificat și care a avut o creștere alarmantă în ultimii ani. Amplificarea și diversificarea fenomenului infracțional transfrontalier, dobândirea unui caracter tot mai bine organizat, conspirat și internaționalizat a forțat comunitatea internațională să conștientizeze implicațiile nefaste ale acestui flagel chiar și la nivelul securității statelor, combaterea lui trebuind să fie realizată la nivel global, printr-un instrument juridic adecvat. „If crime crosses all borders, so must law enforcement“ a declarat Kofi Annan, Secretarul General ONU la deschiderea conferinței pentru semnarea Convenției ONU împotriva criminalității transfrontaliere organizate1, de la Palermo, în 2000. Negocierea Convenției, poate cel mai important instrument la nivel global în acest domeniu, reflectă faptul că multe țări au 1 Convenție ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 565/12.10.2002 și prin Protocoalele adiționale (primele două). ____________________________________________ MIHAI STOICA 46 recunoscut că această formă de criminalitate este în creștere, în ceea ce privește sfera de aplicare și gradul de complexitate. Grupurile infracționale organizate sunt capabile să se extindă, să comunice unul cu celălalt la nivel global, folosind tehnologii moderne actuale. Aceste grupuri sunt de asemenea capabile să folosească multe metode de securitate dezvoltate de către utilizatorii liciți pentru a-și proteja și masca modul de comunicare față de urmărirea din partea autorităților de aplicare a legii. Deoarece crima transfrontalieră devine mai ușor de comis, volumul infracțiunilor crește, apăsând asupra formulelor de cooperare existente, care nu se extind la toate tipurile de noi infracțiuni și nu sunt disponibile în multe părți ale lumii. Convenția abordează aceste aspecte prin extinderea atât a sferei de aplicare a cooperării disponibile, cât și prin implicarea multor state (care anterior nu au considerat necesară dezvoltarea unor acorduri bilaterale sau regionale de cooperare) să subscrie unui instrument global. Convenția se aplică numai criminalității transfrontaliere care implică „grupuri infracționale organizate“ și nu acele forme care implică doar indivizi. Pentru acest aspect este nevoie de un alt instrument, deși unele prevederi ale Convenției împotriva criminalității transfrontaliere pot servi ca precedent în anumite zone. Convenția ONU, denumită și Convenția de la Palermo are trei protocoale adiționale care acoperă trei fațade ale acestui fenomen, considerate extrem de alarmante la nivel global: Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor; Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe cale terestră, a aerului și pe mare și Protocolul împotriva fabricării și a traficului ilicit de arme de foc, părți componente și muniție. La nivel regional, în speță Europa, în afară de abordarea celui mai important din zonă, Uniunea Europeană, subiect detaliat la punctul doi al materialului, există diverse instrumente juridice referitoare în mod deosebit la crima organizată, cum ar fi: Acordul de cooperare între guvernele statelor participante la cooperarea economică a Mării Negre (OCEMN) în domeniul combaterii criminalității, în special a formelor ei organizate2 (semnat în 1998), și Protocolul adițional3 la acest Acord încheiat în 2000. 2 Acord ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 6/ 6.03.2000. 3 Protocol ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 164/ 22.04.2003. Cealaltă față a globalizării: criminalitatea organizată și instrumente juridice de contracarare _____________________ 47 De asemenea, există și convenții la nivelul Consiliului Europei, care nu sunt strict legate de crima organizată, fiind axate numai pe combaterea comună a anumitor tipuri de infracțiuni cu caracter transfrontalier sau care ar dăuna statelor părți la aceste convenții. Totodată putem aminti și Acordul SECI semnat în 1999 de către țările membre, care însă nu se axează exclusiv pe formele organizate ale criminalității transfrontaliere. 2. Combaterea criminalității organizate la nivelul UE – organism considerat cel mai important actor regional Abordarea europeană a fenomenului de crimă organizată transfrontalieră rezidă în primul rând în specificitatea acestui organism internațional, unde instrumentele juridice implementate țin de natura comunitară sau interguvernamentală a domeniului implicat. În ceea ce privește combaterea crimei organizate, cooperarea este cu vocație interguvernamentală, iar instrumentul pe care Uniunea îl are la dispoziție pentru a-și atinge scopul este decizia sau decizia cadru. Voința politică a statelor membre UE exprimată la Consiliul European de la Tampere, în 1999, este continuată prin Programul Haga, cinci ani mai târziu, cu scopul declarat de a consolida spațiul de libertate, securitate și justiție. Obiectivul Programului Haga este acela de a îmbunătăți capacitățile comune ale Uniunii și ale statelor membre în scopul, printre altele, de a combate crima organizată transnațională. Acest obiectiv urmează să fie atins, în special, prin armonizarea legislației. Este nevoie de a se realiza o cooperare mai strânsă între statele membre ale Uniunii Europene pentru a combate pericolele și răspândirea grupurilor infracționale organizate și pentru a răspunde efectiv la așteptările cetățenilor și cerințelor acestora. În acest sens, punctul 14 al concluziilor Consiliului European de la Bruxelles (4–5 noiembrie 2004) afirmă că cetățenii Europei se așteaptă ca Uniunea Europeană, concomitent cu garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale acestora, să abordeze într-un mod ____________________________________________ MIHAI STOICA 48 mai eficient și integrat, problemele cu caracter transfrontalier, inclusiv crima organizată. Propunerea pentru o Decizie cadru privind combaterea crimei organizate a fost înaintată Consiliului de către Comisie, la 25 ianuarie 2005, iar opinia Parlamentului European a fost înaintată la 26 octombrie, în același an. După cum se știe, decizia cadru este un instrument juridic în conformitate cu Titlul VI al Tratatului privind Uniunea Europeană referitor la Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală, iar prevederile acesteia sunt obligatorii pentru statele membre în ceea ce privește rezultatul, dar lasă autorităților naționale competența de a identifica propriile mijloace de transpunere în practică. Scopul acestui instrument este acela de a armoniza legile și regulamentele statelor membre. Propunerile sunt la inițiativa Comisiei sau a unui stat membru și trebuie să fie adoptate unanim. Propunerea evocată se află în faza finală a procedurii aferente pilonului III al uniunii Europene, după ce a fost intens discutată la nivelul Grupului interdisciplinar privind crima organizată, la nivelul Comitetului Articol 36 și al Coreper-ului. Merită precizat faptul că Uniunea trebuie să construiască instrumentul juridic pe baza muncii efectuate de organizațiile internaționale, în special Convenția ONU, care a fost aprobată de Decizia Consiliului 2004/ 579/ EC din 29 aprilie 2004, o dată cu semnarea, din partea Comunității Europene, a Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate. Forul comunitar la nivelul căruia se va adopta acest document este Consiliul Uniunii Europene care deja a înaintat o notă a Președinției Consiliului. Această notă prezintă opiniile Președinției vis à vis de decizia cadru privind combaterea crimei organizate și totodată aspectele controversate ale documentului, ce au fost luate în considerare la negocierea textului . O dată cu adoptarea textului la nivelul Consiliului, statele membre au un termen limită pentru a transpune în legislațiile naționale prevederile acestei decizii, după care va urma un raport al Comisiei europene și o evaluare a Consiliului UE asupra stadiului de implementare a Deciziei cadru în cauză. Cealaltă față a globalizării: criminalitatea organizată și instrumente juridice de contracarare _____________________ 49 3. Aspecte controversate, considerate puncte sensibile la negocieri Datorită caracterului interguvernamental al procedurii de decizie – la acest nivel și în acest domeniu – și mai ales datorită valorii juridice a instrumentului în cauză – decizia cadru – ce implică un rezultat fix în ceea ce privește armonizarea legislativă, statele membre au negociat destul de dur. Punctul comun de plecare în acest instrument juridic, ce dorește o abordare comună a fenomenului crimei organizate de către statele părți este, fără îndoială, definiția „grupului infracțional organizat“ (Articolul 1), o definiție armonizată, conform punctului 3 al preambulului deciziei. Aceasta este formulată pe linia definiției din cadrul Convenției ONU împotriva criminalității transnaționale organizate, cu o singură diferență: decizia cadru prevede ca grupul infracțional organizat să fie mai mare de două persoane, în timp ce instrumentul global prevede ca acest grup să fie „alcătuit din trei sau mai multe persoane“, la fel ca și Legea română nr. 39 din 21 ianuarie 2003, privind prevenirea și combaterea criminalității organizate. Există, de asemenea, în preambulul Deciziei cadru, punctul 3(a), introdus la sugestia Greciei și hotărât în cadrul Coreper-ului, care se referă la libertatea statelor membre de a clasifica și alte grupuri de persoane ca grup infracțional organizat, ca de exemplu grupurile ale căror scopuri nu sunt acelea de câștiguri financiare sau materiale. Controversele sunt legate, însă, de prevederile Articolelor 2 și 3 ale Deciziei (infracțiunile incriminate și pedepsele aferente) și de Articolul 7 referitor de conflictul de jurisdicții. Inițial, Articolul 2 al Deciziei cadru a avut două alternative din care ar fi putut alege statele membre și anume: prima alternativă, care le-ar fi obligat să incrimineze nu numai participarea la un grup organizat, ci și conducerea acestuia, și o a doua alternativă, care era limitată la obligația de a incrimina conspirația la un grup organizat. Președinția Consiliului consideră că acest aspect este strâns legat de cel al sancțiunilor aplicate, care este reglementat în Articolul 3 și astfel aceste două aspecte trebuie abordate împreună. În propunerea inițială a Comisiei, raționamentul pentru a reglementa ____________________________________________ MIHAI STOICA 50 separat obligația de a incrimina conducerea unui grup organizat rezida în faptul că statele membre ar fi fost obligate să introducă un nivel mai înalt de pedepse pentru această faptă (maxim de 10 ani închisoare) decât pentru simpla participare la un grup organizat (maxim 5 ani închisoare). Este, totuși, imposibil să se impună o obligație paralelă asupra acelor state membre care ar opta pentru cea de-a doua alternativă de a incrimina conspirația la grupul infracțional organizat. Se pare că, în acele state membre ce ar fi putut opta pentru această alternativă, participarea la conspirație atrage cea mai mare sancțiune posibilă, și anume sancțiunea care este prevăzută pentru infracțiunea la comiterea căreia este necesară conspirația. În consecință nu este posibilă prevederea unei pedepse mai mari pentru persoana care comite acte de conspirație, decât pentru cei care comit infracțiunea în sine și care ar fi pasibili de o pedeapsă mai mică dacă infracțiunea s-ar comite. Astfel, deoarece este logic imposibil să se stabilească o obligație paralelă pentru „conducerea unui grup infracțional organizat“ cu o pedeapsă mai mare pentru o a doua alternativă, Președinția a propus eliminarea totală a acestei părți din Articolul 2 ca și a părții din Articolul 3 care este conexă. Textele articolelor 2 și 3 au fost astfel amendate în textul Deciziei cadru. În ceea ce privește nivelul pedepselor, Președinția a propus ca participarea la grupuri infracționale organizate să fie pasibilă de o pedeapsă de nivelul 2 menționată în Concluziile Consiliului din 24–25 aprilie 2002 privind abordarea problemei de aplicare a unor pedepse armonizate4. Este de remarcat faptul că, în momentul adoptării acestor concluzii, Consiliul a fost de acord asupra faptului că nivelurile de pedepse menționate sunt minime și că fiecare stat membru nu poate fi împiedicat de nimic în a depăși aceste niveluri în legislația lor internă (de exemplu: Austria, Belgia, Germania, Danemarca, Finlanda, Italia, Olanda, Suedia, Slovenia și Marea Britanie au considerat ca nivelul 2 de pedepse, între 2 și 5 ani, este prea mare, iar Franța a considerat că ar trebui menținut nivelul propus de pedepse). În ceea ce privește opțiunea privind conspirația la un grup infracțional organizat, Președinția Consiliului consideră că aceasta este pasibilă de o pedeapsă maximă cu închisoarea la fel ca și infracțiunea ce ar putea fi comisă prin 4 Nivelul 1: între 1 și 3 ani; 2: între 2 și 5 ani; 3: între 5 și 10 ani; 4: cel puțin 10 ani. Cealaltă față a globalizării: criminalitatea organizată și instrumente juridice de contracarare _____________________ 51 conspirație. Dată fiind gama largă de infracțiuni ce pot fi ținta conspirațiilor, nu pare fezabilă obținerea unui nivel mai mare de armonizare, dar instanțele judecătorești pot lua în considerare caracterul de crimă organizată al infracțiunilor în momentul pronunțării sentințelor. Referitor la Articolul 7 cu privire la conflictul de jurisdicții, Președinția a preluat formularea articolului privind conflictul de jurisdicții din Decizia cadru privind combaterea terorismului (care este similară celei din Decizia cadru privind atacurile împotriva sistemelor de informații, dar care diferă în mod considerabil de formularea folosită în Deciziile cadru anterioare). Formularea anterioară propusă aici diferă de soluțiile găsite pentru instrumentele precedente, ceea ce ar fi impus necesitatea de a implementa abordări diferite pentru infracțiuni diferite, în legislațiile naționale. Dat fiind documentul verde al Comisiei COM (2005) 696, 5381/ 06 DROIPEN 4 COMIX 54 privind conflictul de jurisdicții și intenția acestui organism comunitar de a prezenta în viitor un instrument orientat direct pe acest subiect, este mai bine să nu se elaboreze o a treia formulare în acest sens, care ar putea fi inutilă în viitorul apropiat. Propunerea de Decizie cadru privind combaterea crimei organizate la nivelul Consiliului Uniunii Europene demonstrează faptul că statele membre pot atinge mult mai eficient împreună obiective precise în combaterea acestui fenomen, decât separat. O dată adoptată în cadrul Consiliului de miniștri în domeniul justiției și afacerilor interne, Decizia cadru va deveni un instrument viabil și coerent, imediat ce prevederile acesteia vor fi transpuse în legislațiile naționale ale statelor membre. ‘ Chestor de poliție, director general la Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din Ministerul Administrației și Internelor (2005); licențiat în drept al Școlii Militare de Ofițeri Activi a Ministerului de Interne (1979), absolvent al Școlii Naționale Superioare de Poliție (École Nationale Superieure de la Police – ENSP – Saint Cyr au Mont d’Or) (1992), al l’École Nationale ____________________________________________ MIHAI STOICA 52 d’Administration – ENA (2000); alte specializări în domeniu în SUA și în Europa; participant la circa 50 de conferințe, simpozioane și întâlniri internaționale organizate în domeniul migrației ilegale, terorismului, traficului de arme și materiale strategice, crimei organizate, cooperării polițienești internaționale, drepturilor minorităților și altele din domeniul polițienesc; ofițer de contact-european – Interpol – Kyon (2004), atașat de afaceri interne la Ambasada României la Ankara (2003–2004), reprezentantul României la numeroase reuniuni regionale și internaționale ale „Europol“ și „Interpol“. DREPTUL LA LIBERA CIRCULAȚIE ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII Lazăr Cârjan‘ Aurel-Vasile Sime Deși reprezintă o idee cu origini obscure, care s-au manifestat într-o fază incipientă în anii ’60, conceptul de globalizare își găsește astăzi expresie în toate limbile de circulație ale lumii, fiind caracterizat ca o idee grandioasă, care cuprinde absolut totul, de la piețele financiare la internet, dar care nu oferă o perspectivă substanțială asupra condiției umane contemporane. Globalizarea reflectă o percepție largă a faptului că lumea se transformă cu rapiditate într-un spațiu social comun, sub influența forțelor economice și tehnologice, astfel încât evoluțiile dintr-o regiune a lumii pot avea consecințe profunde asupra indivizilor sau comunităților din cealaltă parte a globului. Pentru mulți globalizarea este asociată și cu un sentiment de fatalism politic și insecuritate cronică, datorită faptului că scala schimbării economice și sociale contemporane pare să depășească posibilitatea guvernelor naționale, ori a cetățenilor de a controla, a contesta, sau a se opune acestei schimbări. Cu alte cuvinte, globalizarea evidențiază într-un mod convingător limitele politicii naționale. Inițial, globalizarea a fost percepută ca o lărgire, adâncire și accelerare a interconectării la scară mondială în toate aspectele vieții sociale contemporane, de la cultură la criminalitate, de la finanțe la sfera spirituală. ____________________ LAZĂR CÂRJAN, AUREL-VASILE SIME 54 Globalizarea, afirmă unii, poate fi mai bine percepută ca un proces sau un set de procese decât ca o stare singulară. Aceasta nu reflectă o logică lineară simplă a dezvoltării și nici nu prefigurează o societate sau o comunitate mondială, ci presupune apariția rețelelor și sistemelor de interacțiune și de schimb interregionale. În această privință trebuie făcută distincție între angrenarea sistemelor naționale și sociale în procese globale mai extinse și orice noțiune de integrare globală. Anvergura spațială și densitatea interconectării globale și transnaționale împletesc rețele de relații între comunități, state, instituții internaționale, organizații neguvernamentale și corporații multinaționale, care constituie ordinea globală. Ca urmare, procesul globalizării este similar unui proces de ,,structurare“, prin aceea că este un produs atât al acțiunilor individuale cât și al interacțiunilor cumulative dintre nenumăratele agenții și instituții de pe glob. Globalizarea este asociată în principiu cu o structură globală, dinamică, în evoluție, de facilitare și constrângere. Structura este puternic stratificată, de vreme ce globalizarea este profund inegală. Aceasta reflectă atât inegalitățile existente și generează noi procese de includere și excludere, noi învingători și învinși. În acest context, globalizarea poate fi înțeleasă ca un set de procese de structurare și stratificare. Puține arii ale vieții sociale scapă de influența procesului globalizării, care este cel mai bine percepută ca un fenomen social diferențiat sau cu mai multe fațete. Întretăind frontierele politice, globalizarea este asociată atât cu deteritorializarea, cât și cu reteritorializarea spațiului socio-economic și politic. De vreme ce activitățile economice, sociale și politice se extind tot mai mult pe glob, acestea nu mai rămân într-un mod semnificativ organizate conform unui principiu teritorial. În condițiile globalizării, spațiul economic, politic și social ,,local“, ,,național“ sau chiar ,,continental“ este reconfigurat astfel încât să nu mai coincidă în mod necesar cu limitele legale și teritoriale stabilite. Pe de altă parte, pe măsură ce globalizarea se intensifică, aceasta generează o serie de presiuni în direcția reteritorializării activității socio-economice sub forma unor organisme de guvernare regionale și supranaționale. Dreptul la libera circulație în contextul globalizării ___________ 55 Astfel, în opinia unor specialiști, globalizarea poate fi caracterizată ca un proces ateritorial, întrucât cuprinde o acțiune complexă a puterii politice și economice, fiind legată de scara de expansiune a rețelelor și circuitelor de putere. Prin urmare, puterea devine un atribut esențial și fundamental, într-un sistem global din ce în ce mai interconectat. Exercitarea puterii prin deciziile, acțiunile și nonacțiunile agenților economici, instituțiilor politice, financiar-bancare etc. de pe un continent poate avea consecințe semnificative pentru națiunile și comunitățile de pe alte continente. De fapt, extinderea relațiilor de putere înseamnă că locul și exercițiul puterii devin tot mai distante față de subiecții sau locurile care suportă consecințele. În această privință, globalizarea implică structurarea și restructurarea relațiilor de putere la distanță. Pe lângă dimensiunile spațio-temporale care schițează conturul larg al globalizării, există și trăsături care conturează profilul organizațional specific, alcătuit din infrastructuri, instituționalizare, stratificare și moduri de acțiune. Aceste trăsături contribuie în mod concret la clarificarea caracterului globalizării și la înlăturarea confuziei care tinde adesea să se creeze în interacțiunea bazată pe concepte ca, interdependență, integrare, convergență și universalism. Practica instituțională susține existența unor argumente care justifică necesitatea unor noi aranjamente în lumina organizării proceselor globale și regionale, a centrelor de decizie politică în curs de evoluție, precum Uniunea Europeană, și a cererilor pentru noi forme de deliberare politică, soluționare politică, soluționare a conflictelor și transparență în procesul decizional internațional. La fel, asocierea globalizării cu universalismul produce efecte întrucât globalul nu este sinonim cu universalul. Interconectarea globală nu este resimțită de toate popoarele sau națiunile. Din această perspectivă, apreciem că trebuie adusă o notă de precauție în discuțiile asupra politicii și guvernării globale și a regimurilor internaționale în relația acestora cu statele și ordinea mondială, asupra următoarelor aspecte: • suveranitatea unui stat-națiune este subminată doar atunci când este înlocuită de forme ,,superioare“, independente, ____________________ LAZĂR CÂRJAN, AUREL-VASILE SIME 56 deteritorializate sau funcționale ale autorității, care reduc baza decizională justificată într-un cadru național. Suveranitatea națională implică ideea de îndreptățire de a conduce un teritoriu limitat de granițe și de autoritate politică în interiorul unei comunități, care are dreptul de a determina cadrul de reguli, reglementări și politici și de a guverna pe baza acestora; • este necesar să facem distincție între suveranitatea și autonomia statului – capacitatea pe care o posedă statul de a formula și realiza obiective politice și strategice în mod independent. Globalizarea politicii nu înseamnă că statul-națiune a dispărut, că identitatea națională și suveranitatea s-au dezvoltat sau autonomia statului a fost drastic limitată. În acest context, instituționalizarea politicii globale și a guvernării globale nu mai este restrânsă la internaționalizarea activităților statului și ale guvernului. În aproape fiecare sferă a activităților sociale, de la economic la cultural, s-a înregistrat o instituționalizare semnificativă a relațiilor și rețelelor transnaționale, adică a acelor relații și activități care întretaie granițele teritoriale naționale. Au apărut noi forme organizaționale, transnaționale, organizând oamenii și coordonând resurse, informații și locuri de putere socială peste granițele naționale, pentru scopuri politice, culturale, economice, tehnologice sau sociale. În cadrul Uniunii Europene suveranitatea statelor și identitatea națională sunt clar divizate, astfel că, orice concepție a suveranității care susține indivizibilitatea, nelimitarea, exclusivitatea și perpetuarea formei de putere publică – concretizată în statul individual – este depășită. Ca urmare, statele membre ale Uniunii Europene nu reprezintă centre unice de putere în cadrul granițelor proprii, așa cum a observat de altfel și Curtea Europeană de Justiție prin ,,crearea unei comunități pe o durată nelimitată, cu instituții și personalitate proprii și mai ales, cu puteri reale care provin dintr- o limitare a suveranității sau dintr-un transfer de putere dinspre state spre Comunitate“. La sfârșitul celui de al doilea mileniu, comunitățile și civilizațiile politice nu mai pot fi caracterizate doar ca ,,lumi izolate“, acestea fiind implicate în structuri complexe de forțe, relații și mișcări suprapuse. Dreptul la libera circulație în contextul globalizării ___________ 57 Impactul globalizării asupra identității naționale și a statelor-națiune sugerează o serie de determinări asupra identității naționale: • puterea politică efectivă nu mai poate fi asociată guvernelor naționale, aceasta fiind împărțită între diverse forțe și agenții la nivel național, regional și internațional; • comunitatea politică nu mai poate fi localizată la nivelul granițelor unui stat-națiune, ceea ce are impact asupra identității naționale; • câteva din cele mai importante forțe și procese care determină natura șanselor de viață în interiorul și între comunitățile politice, se află acum dincolo de limita statelor- națiune individuale; • existența unor arii și regiuni semnificative marcate de loialități întrepătrunse, interpretări conflictuale ale drepturilor și îndatoririlor, structuri legale și de autoritate interconectate, care atacă noțiunea de suveranitate, identitate națională etc. Funcționarea în sisteme regionale și globale tot mai complexe afectează autonomia și suveranitatea statelor; • ultima parte a secolului XX a fost marcată de o serie de noi tipuri de probleme ,,de graniță“, care în trecut erau soluționate prin mijloace de coerciție. Însă, această logică a puterii este neadecvată pentru rezolvarea problemelor complexe, de la reglementare economică, la epuizarea resurselor și degradarea mediului care generează o întrepătrundere a ,,sorții națiunilor“. Distincțiile între afacerile interne și internaționale, problemele politicii interne și externe, preocupările statelor-națiune legate de suveranitate, identitatea națională și considerațiile internaționale în domeniu nu mai sunt atât de clare. De fapt, în toate sferele majore ale politicii, angrenarea comunităților politice naționale în fluxurile și procesele regionale și globale implică o coordonare transfrontalieră intensivă. Considerăm că globalizarea politicii contemporane, noile raporturi și identitatea națională modifică baza ordinii mondiale prin reconstituirea formelor tradiționale de stat suveran și prin reordonarea relațiilor politice internaționale. Aceste procese transformative nu sunt inevitabile din punct de vedere istoric și nici nu sunt complet sigure. Ca rezultat, ordinea ____________________ LAZĂR CÂRJAN, AUREL-VASILE SIME 58 mondială contemporană este mai bine percepută ca o ordine complexă, contestată și interconectată, în care sistemul interstatal este tot mai înrădăcinat în rețele politice, regionale și globale. În ceea ce privește conceptul de identitate națională în România, acesta este structurat în condiții deosebite, fiind reflectat deopotrivă în legislația națională cât și în literatura de specialitate în domeniu. În contextul definițiilor și abordărilor multidisciplinare evaluate anterior, identitatea națională în România se află într-o relație de interdependență cu conceptul definit în literatura de specialitate ca ,,dreptul la libera circulație a persoanelor“. O analiză sumară atestă faptul că, din cele mai vechi timpuri libertatea de circulație a fost considerată în România ca un corolar al drepturilor și libertăților propriilor cetățeni. O dată cu folosirea mijloacelor de transport, deplasarea oamenilor a căpătat un caracter tot mai organizat, fapt ce a condus la elaborarea unor reguli și norme de protejare a oamenilor în vederea desfășurării diferitelor activități, inclusiv posibilitatea de a călători. În doctrina contemporană românească, libertatea de circulație este considerată ca o exponentă a gradului de civilizație al societății, apreciată prin gradul de satisfacere a drepturilor și libertăților cetățenești. În contextul internațional actual, se înregistrează o abordare globală în favoarea promovării drepturilor omului în sistemul Organizației Națiunilor Unite, dar și unele tendințe de concretizare în plan regional și local prin afirmarea unor elemente definitorii ale identității naționale, cu motivația priorității drepturilor individuale în raport cu societatea. După direcția de abordare, drepturile omului pot fi considerate: • ca principiu al dreptului intern, în fiecare țară; • ca domeniu distinct în Dreptul Internațional Umanitar. Din punct de vedere juridic, drepturile omului reglementează raporturile ce se stabilesc între stat și proprii săi cetățeni. În ceea ce privește protecția, respectiv exercitarea practică a drepturilor omului, acest lucru nu se poate realiza efectiv decât într-o interferență cu ramurile dreptului intern, dreptului constituțional, dreptului familiei, dreptului civil și procesual civil, dreptului penal și procesual penal. Dreptul la libera circulație în contextul globalizării ___________ 59 De fapt, exercitarea dreptului la liberă circulație nu se poate face în mod unilateral, prin ignorarea celorlalte drepturi și libertăți: dreptul la securitate socială, dreptul la comunicare, nediscriminarea, egalitatea în drepturi, posibilitatea de a intra în altă țară și chiar dreptul la muncă. De aceea, orice încercare de a ocoli aceste drepturi (internațional, umanitar etc.), prin ignorarea sau diminuarea importanței lor, nu corespunde situației concrete din lumea contemporană, marcată de tendințe de globalizare sau integratoare. Se poate afirma că, adevărata dimensiune a drepturilor omului este determinată de dreptul fiecăruia de a aborda relația individ-societate la toate nivelurile. Această relație poate fi privită fie dinspre individ spre societate, fie dinspre societate spre individ. Perioada de tranziție parcursă de România în procesul de dezvoltare a societății democratice este frânată de acțiunile speculative ale unor indivizi care văd în democrație numai drepturi și libertăți, minimalizând sau ignorând îndatoririle și obligațiile ce se impun a fi prestate pentru ca aceasta să poată satisface drepturile și libertățile recunoscute de societatea noastră. Legislația actuală sancționează atât abuzul și incorectitudinea celor investiți cu exercițiul autorității de stat, cât și faptele care lezează exercițiul acestor autorități. Dreptul la libera circulație prezintă, atât la nivel regional cât și în plan local, o serie de valențe constând în faptul că, acesta reprezintă un factor de progres în dezvoltarea personalității umane, astfel că, prin exercitarea acestui drept omul își îmbogățește cunoștințele și își dezvoltă sentimentele specifice. Democrația autentică presupune statul de drept ca fiind garanție a respectării tuturor indivizilor, în conformitate cu sistemul de drepturi umane fundamentale. În această perspectivă, statul român trebuie să intervină din ce în ce mai puțin în sistemul social, pentru a restrânge anumite prerogative pe măsura formării și dezvoltării unor subsisteme specifice societății civile. Astfel, libertatea de circulație în societatea românească poate comporta multiple abordări și interpretări, dată fiind diversitatea factorilor și proceselor sociale ale tranziției. Realizarea efectivă a libertății de circulație ține atât de reglementările interne cât și internaționale, dar și de practica accesului persoanelor pe teritoriul altor state. Nu este mai ____________________ LAZĂR CÂRJAN, AUREL-VASILE SIME 60 puțin adevărat că, la originea unora dintre măsurile restrictive adoptate de unele state față de libertatea de circulație a cetățenilor români, se află chiar comportamentul necorespunzător al unora dintre compatrioții noștri, care, abuzând de acest drept au comis o serie de fapte reprobabile. Astfel, exercitarea cu bună credință a libertății de circulație ține în primul rând de gradul de responsabilitate și cultură al individului ca exponent al societății. Așa cum practica socială arată că ,,… este greu de a cuceri, dar și mai greu este de a păstra“ în privința libertății de circulație, majoritatea cetățenilor au considerat că, liberalizarea dreptului de mișcare rezolvă de la sine toate problemele ce țin de exercițiul acestui drept. Libertatea de circulație se particularizează printre celelalte drepturi ale omului, prin faptul că implică relații între state, armonizând poziția acestora privitoare la dreptul de liberă circulație și influențând pozitiv relațiile internaționale. Dată fiind profunzimea și complexitatea implicațiilor care decurg din această atitudine față de un drept fundamental cum este libertatea de circulație, tratarea și respectiv exercitarea acestui drept trebuie să se facă dincolo de ,,conjunctural“, numai în acest mod posibilitatea are șanse să devină realitate. În virtutea principiului nediscriminării statuat în dreptul internațional, Constituția României prin consacrarea libertății de circulație, nu face nici o distincție pe seama cetățeniei persoanei care își exercită acest drept, asigurând astfel egalitatea între cetățeanul român, străin sau apatrid, în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și a Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice. Reglementările referitoare la dreptul la libera circulație vizează și caracteristicile noului tip de pașaport instituit în conformitate cu normele Uniunii Europene. Consiliul Europei a stabilit, conform Regulamentului nr. 2252/ 2004 pentru emiterea pașapoartelor cu date biometrice, pentru statele membre ale Uniunii Europene, termene pentru introducerea acestora, după cum urmează: — 28.08.2006 pentru începerea introducerii în pașapoarte, în format electronic, a datelor personale și imaginii faciale; — 28.02.2008 pentru introducerea amprentelor digitale în format electronic. Dreptul la libera circulație în contextul globalizării ___________ 61 Luând în considerare faptul că se preconizează ca România să adere la Uniunea Europeană la data de 01.01.2007, este necesar ca până la această dată să înceapă emiterea pașapoartelor simple cu date biometrice incluse. În scopul implementării noului sistem de pașapoarte simple cu date biometrice incluse, a fost elaborat, în conformitate cu termenele aprobate la nivelul Uniunii Europene, Calendarul de activități la nivelul structurilor Ministerului Administrației și Internelor pentru emiterea pașapoartelor simple cu date biometrice incluse. Până la această dată s-au parcurs următoarele activități, prevăzute: — S-a elaborat Hotărârea de Guvern privind forma și conținutul noilor pașapoarte electronice românești cu date biometrice incluse (Anexa de la sfârșitul volumului – n.n.). Culoarea copertei: – Roșu vișiniu Mărimea: – 125 x 88 mm Numărul de pagini: – 32 Numărul pașaportului: – Perforat prin paginile 1 la 32, inclusiv prin coperta II, iar pe pagina din policarbonat engravat laser Numerotarea paginilor: – Tipărită în partea de jos a fiecărei pagini Pagina cu datele de identificare ale titularului: – Din policarbonat – datele de identitate ale titularului (numele, prenumele, data și locul nașterii, înălțimea și culoarea ochilor); – data și locul depunerii cererii, data valabilității, codul numeric personal – C.N.P.; – cetățenia; – fotografia titularului engravată laser și fotografia în umbră realizată prin perforație cu laser; – numărul pașaportului; – semnătura titularului; – datele informatizate citibile optic; – mediu de stocare electronică a datelor biometrice ale persoanei și a unor date personale. ____________________ LAZĂR CÂRJAN, AUREL-VASILE SIME 62 Pagini rezervate pentru mențiuni ale autorităților române: – Semne particulare; – Domiciliul; – Restrângerea dreptului la libera circulație în străinătate; Pagini pentru vize Pagina cuprinzând instrucțiuni, obligații Hârtie: – Specială, filigran, elemente de siguranță — S-a stabilit circuitul documentelor, datelor personale, imaginii faciale și a amprentelor digitale, pentru pașapoartele simple cu date biometrice incluse, de la locul de preluare a cererilor la centrul național de emitere, precum și modalitățile de verificare a acestora. — S-a stabilit necesarul de echipamente tehnice specifice implementării noului pașaport simplu cu date biometrice incluse. — Este în curs de redimensionare funcțională și structurală, Direcția Generală de Pașapoarte, pentru înființarea unei structuri de validare a conformității datelor ce se înscriu în toate pașapoartele simple cu date biometrice incluse, la nivelul întregii țări. — S-au definitivat specificațiile tehnice ale echipamentelor necesare implementării noilor pașapoarte simple cu date biometrice incluse. Schema cu nivelele sistemului de emitere a pașaportului cu date biometrice incluse: ACTIVITĂȚI/ NIVELE NL NJ NC NP NU Depunere cerere și preluare date SPCLEP MDOC SPCEEPSJ DGP Verificări/ Modificări SPCLEP SPCEEPSJ DGP Aprobarea cererii SPCEEPSJ DGP Validări și verificări în block-list DGP Dreptul la libera circulație în contextul globalizării ___________ 63 Emitere pașaport CPN Eliberare pașaport SPCLEP MDOC SPCEEPSJ DGP Activități de identificare a persoanei pe baza pașaportului biometric SPCLEP MDOC SPCEEPSJ DGP IGPF NL – Nivel local NJ – Nivel județean NC – Nivel central NP – Nivel producție NU – Nivel utilizare SPCLEP – Serviciul Public Comunitar Local de Evidența Persoanei MDOC – Misiuni diplomatice și oficii consulare SPCEEPSJ – Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea și Evidența Pașapoartelor Simple județean DGP – Direcția Generală de Pașapoarte CNP – Centrul Național de Producție IGPF – Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Responsabilitatea implementării sistemului de producere a pașaportului cu date biometrice încorporate a fost încredințată de către Ministerul Administrației și Internelor, Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (R.A. – A.P.P.S.), instituție care a realizat caietul de sarcini în vederea organizării licitației internaționale deschise, ce are ca scop desemnarea unui furnizor unic pentru livrarea diferitelor tipuri de documente securizate, executate în conformitate cu cerințele actuale de securitate ale Uniunii Europene. Ministerul Administrației și Internelor și Direcția Generală de Pașapoarte sunt interesate de obținerea unor documente de cea mai bună calitate și cât mai securizate, la cel mai mic preț, indiferent de furnizorul acestora. Din acest punct de vedere, Ministerul Administrației și Internelor confirmă faptul că actualul tip de pașaport românesc, ce a fost pus în circulație în baza Hotărârii Guvernului nr. 460/ 09.05.2001, este probabil cel mai securizat document de acest fel ____________________ LAZĂR CÂRJAN, AUREL-VASILE SIME 64 aflat în circulație, fapt care poate fi constatat prin compararea cu documentele în uz, din alte state europene. Considerăm că, dreptul la libera circulație poate fi analizat sau disecat substanțial astfel încât, se poate realiza o analiză pertinentă asupra acestui deziderat de care beneficiază cetățenii români, precum și a sancțiunilor ce se impun pentru încălcarea sau nerespectarea normelor legale în vigoare, specifice acestui domeniu. ‘ LAZĂR CÂRJAN Director general al Direcției Generale de Pașapoarte, licențiat al Facultății de Drept, Universitatea București (1971), conferențiar universitar, șef al Catedrei de Drept de la Universitatea „Spiru Haret“ din București (2005), doctor în drept al Academiei de Poliție „Al. I. Cuza“ din București. Autor: Istoria Poliției Române (Ed. „Vestala“, București, 2000); Drept penal român – Partea generală. Note de curs (Ed. „Curtea veche“, București, 2001), Curs de criminalistică (Ed. „Curtea Veche“, București, 2003), Criminalistică și științe de contact – bibliografie selectivă (Ed. Ministerului Administrației și Internelor, București, 2004). Coautor: Poliția Română Rediviva (Ed. „Călăuza“, Deva, 2000); Ghid de conversație român–romm (țigănesc) în grai căldăresc – Pentru uzul polițiștilor, magistraților și nu numai (Ed. „Curtea Veche“, București, 2001), Dicționar român–romm (țigănesc) și romm (țigănesc)–român în grai spoitoresc – Pentru uzul polițiștilor magistraților și nu numai (Ed. „Curtea Veche”, București, 2001), Știință versus crimă. Criminologie, criminalistică, medicină legală (Ed. „Curtea Veche“, București, 2001), Investigarea criminalistică a locului faptei (București, 2004) și altele. Numeroase articole în reviste de specialitate. AUREL-VASILE SIME Director general adjunct al Direcției Generale de Pașapoarte; licențiat al Academiei de Poliție „Al. I. Cuza“ din București (1983), al Academiei de Înalte Studii Militare, Facultatea de Comandă și Stat Major (1991) și al Facultății de Drept din cadrul Academiei de Poliție (1995); doctorand al Universității Naționale de Apărare (2004). COMUNICAREA ȘI DISEMINAREA INFORMAȚIEI EUROPENE PRIN PRESĂ Gabriela Rusu-Păsărin‘ I. Procesul de informare europeană: politica de comunicare și politica de informare Procesul de informare europeană are drept componentă, cu un vădit rol catalizator, dimensiunea comunicării. Comunicarea se produce ca fenomen în principal la nivelul elitelor, reprezentând domenii diverse și poate nu îndeajuns la nivelul publicului. Aderarea la Uniunea Europeană se bazează pe încredere. Încrederea se produce ca urmare a unui act comunicațional. Între aspectul mediatic al evenimentelor derulate într-o cronologie prestabilită și elementele de decizie, pot interveni decalaje datorate carențelor de informare. Rolul mijloacelor de informare în masă este determinant, pentru că sunt cele ce preiau, prelucrează prin sinteză și comentarii și transmit rapid, uneori în timp real, informația despre prezentul și viitorul Uniunii Europene. Transparența în actul decizional este o caracteristică a democrației. Uniunea Europeană a adoptat politici de informare a cetățeanului și a emis reglementări oficiale în acest sens. Receptarea acestora s-a datorat tot mijloacelor de informare. Gestionarea informației a necesitat management informațional. Din managementul informației, al resurselor informaționale (însemnând acțiunea asupra informației și utilizarea ulterioară a ________________________________ GABRIELA RUSU-PĂSĂRIN 66 acesteia) s-a revendicat managementul informațional. Bemelmans1 sintetiza definiția conceptului, subliniindu-i caracterul sistemic format din metode, mijloace auxiliare și operații prin care unei organizații îi este asigurată informația necesară. Politica de comunicare este la fel de importantă ca și politica de informare. Libera exprimare a opiniilor, aderarea ca act de voință a popoarelor au fost exprimate de un mare vizionar, Robert Schuman: „Trebuie să construim Europa nu numai în interesul națiunilor libere, ci pentru a putea primi popoarele din Est care, eliberate de jugul purtat până acum, ar putea solicita aderarea (s.n.)“. În evoluție privind această concepție, Convenția pentru viitorul Europei reprezintă locul unde se produc schimbări de opinii, de evoluție, de decantări progresive. Întreaga istorie a Uniunii Europene de până acum susține afirmația lui Jean Monnet, eminența cenușie a fondatorilor Comunității Cărbunelui și Oțelului: „noi nu federalizăm state, ci unim popoare“. Sunt doar câteva idei – pivot ale concepției de fundamentare și ființare a Uniunii Europene. Acestea trebuie transmise, comunicate cetățenilor prin tehnici simple, accesibile și persuasive, pentru a genera interesul pentru obținerea informației europene. Canalele de transmitere a informației cu impact rapid sunt cele mediatice. Lor le revine rolul important în explicitare. Diversificarea spectrului comunicării va determina schimbarea mentalităților. Susținerea publică a potențialului ridicat de aderare va diminua discrepanța actuală între potențial și informare despre Uniunea Europeană. Pentru o aderare din convingere se impune crearea vizibilității Uniunii Europene și potențarea gradului de notorietate a acesteia. De aceea este nevoie de o campanie de informare bazată pe o strategie agresivă de promovare. Acest demers este necesar la rându-i pentru a oferi o imagine reală și transparentă a Uniunii Europene și pentru a contribui la înțelegerea și acceptarea exigențelor identității europene. Euroscepticii sunt în primul rând cei ce nu cunosc și apoi cei se nu sunt de acord cu aderarea. De aceea printre obiectivele generale ale campaniei de informare se 1 J.J., Van Cuilenburg, O., Scholten, G. W. , Noomen. Știința comunicării. Ed. Humanitas, București, 1988, p. 103–104. Comunicarea și diseminarea informației europene prin presă ________________________________________________ 67 numără informarea diferențiată a grupurilor țintă (în funcție de capacitatea de asimilare a informației și înțelegere a sensului acesteia) și atragerea grupurilor de sprijin în transmiterea mesajelor, presa reprezentând un grup esențial. Cu ajutorul acestora se va putea derula un management al schimbării, o reformă atitudinală, comportamentală, a mentalităților. Este șansa de sincronizare cu spațiul valorilor europene și de realizare a integrării în acest spațiu. II. Strategia de informare Diseminarea informației europene prin intermediul canalelor mediatice a devenit o prioritate pentru Delegația Comisiei Europene în România. Având funcția unei reprezentanțe diplomatice a Uniunii Europene, asigurând contactele politice dintre București și Bruxelles, Delegația are ca rol esențial comunicarea informației europene. Informarea populației despre etapele, beneficiile și costurile procesului de aderare, despre semnificația statutului de cetățean european, despre valoarea monedei unice europene s-a realizat din 1993, anul înființării Delegației Comisiei Europene în România și, până în prezent, printr-un proces ascendent de comunicare și printr-un program de informare. Printre obiectivele acestui program2, aducerea informației mai aproape de nevoile și interesele publicului, la nivel local și regional, ca și „activități generale pentru îmbunătățirea nivelului de înțelegere al opiniei publice în ceea ce privește aspectele legate de Uniunea Europeană“ au direcționat contactele informaționale spre presă, în special spre radio și televiziune, media cu impact emoțional ridicat. Mesajele pe care presa urma să le formuleze explicit, succint, nuanțat și persuasiv aveau ca idei-pivot: „procesul de aderare a României la Uniunea Europeană va avea succes numai dacă se bazează pe sprijinul venit din partea unui public informat“, „Uniunea Europeană este preocupată de permanenta comunicare cu publicul de la care așteaptă reacție“. 2 Strategia de informare 2002–2003, Delegația Comisiei Europene în România – document susținut la București, 19 martie 2002, la întâlnirea multiplicatorilor de informație europeană. ________________________________ GABRIELA RUSU-PĂSĂRIN 68 Direcționarea informației europene spre presă a impus și definirea grupurilor țintă: jurnaliști acreditați pentru comunicatele de presă ale Delegație Comisiei Europene, jurnaliști care acoperă subiecte adiacente (economic, social, sănătate, cultural), profesioniști din presa locală3. Diseminarea informației europene prin presă va însemna un proces complex circumscris axei comunicaționale: emitent– mesaj–receptor. III. Informația europeană și competențele mediatice Abordarea comunicării dintr-o dublă perspectivă va asigura feed-back-ul necesar evaluărilor etapizate. Prima este cea de transfer de informație dintre instituțiile Uniunii Europene spre publicul-țintă. Informația europeană trebuie obținută direct din surse oficiale pentru a consolida prima și poate cea mai importantă caracteristică a sa: credibilitatea. În acest sens se apelează la Reglementarea CE numărul 109/ 2001 (J.O. 145 din 31 mai 2001, p. 43) privind accesul public la documentele Comisiei Europene. În baza acesteia funcționează principiul disponibilității: cetățenii Uniunii Europene, persoane fizice sau juridice, rezidente sau nu în Uniune, au acces la toate documentele deținute de instituțiile europene, în toate domeniile de activitate. Excepție fac documentele care aduc atingere unui interes public sau privat, unor interese comerciale, derulării unor proceduri jurisdicționale, procesului decizional al unei instituții și altele. Acesta este dreptul cetățenilor, implicit al ziariștilor. Obligația fundamentală a lor este aceea de a fi pregătiți prin cunoașterea valorii și surselor de informare ale Uniunii Europene și de a fi competenți în utilizarea informațiilor. Se va evita astfel amatorismul și înțelegerea deformată sau subiectiv-tendențioasă a fenomenelor aflate în derulare. 3 Managementul Centrelor de informare europeană – sesiune organizată de Global Consulting & Expertize cu sprijinul Centrului de Informare al Comisiei Europene în România, decembrie 2002. Comunicarea și diseminarea informației europene prin presă ________________________________________________ 69 Alături de competența necesară receptării informațiilor din surse oficiale stau calitățile „actorilor“ comunicării: • avizat discernământ comunicațional, fundamentat pe prelucrarea corectă a faptelor, opiniilor cu o relevanță publică; • aptitudinea de contextualitate. Ca fundament al receptării mesajelor mediatice sunt precizate: • credibilitatea generată de: informația inedită; înmulțirea mărcilor de autentificare; seriozitatea discursului informativ; • spectacolul lumii transpus într-un discurs care: să intereseze; să seducă; să câștige adeziunea; • empatie implicând întâmpinarea orizontului de așteptare și sentimentul participării, construirea împreună a Europei . Cum bine se știe, mesajului explicit i se asociază un mesaj implicit și se simte nevoia unei redundanțe pozitive în transmiterea informațiilor. Când pragul între redundanța pozitivă, realizată prin reluarea la intervale de timp și sub formă diversă a informației și redundanța negativă, reperabilă prin rutine și clișee este încălcat, presa devine în acel moment generatoare a oscilațiilor privind oportunitatea integrării. O dată cu extinderea Uniunii Europene s-a conturat necesitatea unei mai bune politici de informare comunitară. Care sunt canalele de diseminare a informației europene? • Oficiul Publicațiilor Oficiale al Comunităților Europene (EUR-OP); • Seria de documente ale Comisiei Europene conținând propuneri ale CE, comunicări, rapoarte anuale; • EUROSTAT – publicații și produse electronice statistice; • CORDIS – publicații și website, baze de date; • Publicații comerciale – Uniting Europe, European Voice; • „Thing-tank” – uri (EPC, CEPS, UNICE); • Centre EURO INFO, Centre de Documentare Europene, Centre de Informare ale Delegațiilor Uniunii Europene; • Universități, institute, ONG-uri4. 4 Geană, Zenovia-Elena. Surse de informare privind Uniunea Europeană. Institutul European din România, București, 2003. ________________________________ GABRIELA RUSU-PĂSĂRIN 70 Și tot în sprijinul presei se aduce în prim plan distincția document/ publicație: „Uniunea Europeană face o distincție între ceea ce se numește un «document» și ceea ce este numit «publicație». În 1975, Consiliul Consultativ al Publicațiilor face următoarea delimitare: 1. publicație – cu scopul de a fi distribuită în afara instituției; 2. document – material cu difuzare internă (în principal)“5. Performanța în comunicarea informației europene implică respectarea unor indicatori de certă valoare operațională: — starea de comunicare cu valorile europene; — alinierea la obiective (imediate sau de perspectivă) care asigură noutatea informației cu impact asupra audienței; — valorile discursului publicistic: ƒ valoare de comunicare (interesul fiind potențat de actualitatea temei, abordarea unui limbaj accesibil, decodabil la primul nivel al înțelegerii); ƒ valoarea de identificare (se reactivează registrul memorialistic și receptorii „re-văd” lucrurile sau faptele percepute odată); ƒ valoarea practică a informației difuzate (identificarea și explicitarea programelor europene, a votului uninominal, a Convenției Europene); ƒ valoarea de psihoterapie socială: eliberarea de tensiuni prin decriptarea unor subiecte. Deviza publicului ca receptor al informației europene este: „Să aflu ce e important și ceea ce-mi doresc“. Indicii de performanță trebuie să țină cont de natura publicului-țintă: public potențial (cel vizat), public efectiv (cel constatat prin sondajele de audiență), public particular (pentru un mesaj sau pentru o anume temă: socială, financiară, politică etc.), public influențat (și determinat să rămână public efectiv prin publicarea sau difuzarea audio și televizată la anumite ore și zile a unor emisiuni pe teme de integrare europeană)6. Performanța se atinge când se identifică publicul potențial (se anticipează orizontul de așteptare), iar publicul influențat devine public efectiv, oferindu-i-se calitatea și noutatea informației europene. 5Ibidem. 6v. Rusu-Păsărin, Gabriela. Comunicare audio-vizuală. Ed. Universitaria, Craiova, 2005. Comunicarea și diseminarea informației europene prin presă ________________________________________________ 71 Integrarea europeană este un proces dinamic. Dinamica acestuia impune maximizarea eforturilor de accedere la informare, documentare, comunicare. Valoarea mesajului transmis depinde de: ƒ orizontul de așteptare (răspunsul întrebărilor de genul: ce negociem cu UE, care este riscul dacă nu suntem pregătiți pentru această aderare, care sunt costurile aderării, se păstrează identitatea culturală în contextul unei Europe Unite etc.); ƒ rapiditatea mediatizării informației europene, convinși fiind de percutanța imediată și perisabilitatea ei în procesul dinamic al integrării europene; ƒ aspectul emoțional (tratarea temelor sensibile ținând de apartenența politică, religioasă, etnică). Procesul de comunicare vizează pactul comunicațional între producătorul de informație și consumatorul de informații, fundamentat pe un contract de informare și un altul de captare și plasat într-un context social, context supus receptării diferențiate. Atribute importante ale comunicării informației europene rămân: informare promptă, cultură de cod „slab“ (pentru ca mesajul să aibă accesibilitate și ca efect sentimentul co-participării la evenimentele comunitare). Cetățenii nu sunt doar actori pasivi, ci actori participativi la procesul de aderare. Este deja un moment într-un proces de schimbare a mentalității, este un aspect al reformei atitudinale, comportamentale, pentru accederea la statutul de eurocetățean. Un exemplu de mesaj al unei campanii de comunicare pentru un referendum poate fi cel de-al doilea referendum irlandez. Sloganul campaniei a fost „NU“ și a fost foarte bine înțeles: „Dacă nu știi, votează NU“. Semnificația corectă: Cetățenii trebuie să știe ceea ce este Uniunea Europeană. IV. Viitorul în Uniunea Europeană: întrebări, dileme, formulări specifice Rolul presei în formarea opiniei publice este probat de-a lungul istoriei, ca și impactul imediat și determinant în luarea deciziilor. Un singur exemplu: „puciul generațiilor“ din aprilie 1961, dezamorsat de către Președintele Franței, Charles de Gaulle, care ________________________________ GABRIELA RUSU-PĂSĂRIN 72 a convins contingentele din Algeria să-și schimbe hotărârea de a se ralia generalilor rebeli, grație aparatelor de radio individuale prezente în cazarmă. Impactul auditiv-emoțional generează modificări atitudinale. Viitorul Uniunii Europene a fost și a rămas temă de dezbatere. Presa a comentat îndelung anexarea la Tratatul de la Nisa a „Declarației privind viitorul Uniunii Europene“. Iar discursul ministrului german de externe Joschka Fischer la Universitatea Humboldt din Berlin (12 mai 2000) – „De la confederație la federație – puncte de vedere privind finalitatea integrării europene“, susținut și de Jacques Delors în diverse contexte (Conferința cercului Europarlamentarilor, 13 ianuarie 2000): „viziunea mea asupra unei federații de state – națiune“, au suscitat discuții ample și reacții de nivel internațional.7 De la reacții în presa internațională la reacții individuale în receptarea conceptelor sau formulărilor specifice, diferențele sunt doar la nivel de macro sau microsistem, dar cu aceeași intensitate. Ce sunt Cartea Albă și Cartea Verde, care sunt documentele specifice – literatura „gri“, ce semnifică „diploma europeană“ și „diploma comună“ – iată doar câteva formulări care necesită a fi explicitate pentru a fi corect înțelese și asimilate. Prin tehnica interactivității, în programele radiofonice, temele pot fi formulate succint, urmate de o întrebare – sinteză. Prin redundanță pozitivă, se va crea receptarea repetată și mesajul va fi înțeles de publicul larg. Rolul presei este și de această dată determinant, iar profesionalizarea jurnaliștilor în domeniul problematicii complexe a Uniunii Europene este un imperativ pentru asigurarea vizibilității instituțiilor europene. V. Notorietatea Uniunii Europene prin Infoeurolider Informarea corectă, complexă și promptă a unui public divers a impus crearea unor rețele regionale de comunicare și informare publică Info-Euro-Lider. Info-poin-urile se adresează 7 Detalii în Repere și puncte de vedere referitoare la dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene. Institutul European din România, Colecția de studii IER, nr. 3, București, 2001. Comunicarea și diseminarea informației europene prin presă ________________________________________________ 73 publicului larg, iar Infoeurolider vizează categorii speciale de public, cu o pregătire chiar minimală în domeniu și care vor deveni multiplicatori de informație europeană. Este un proiect care s-a aplicat în cazul României și s-a dovedit eficient pentru pregătirea populației în receptarea informației europene. Îmbunătățirea fluxului informațional și comunicațional este o necesitate permanentă resimțită de instituțiile Uniunii Europene supuse unei dinamici notabile. Centrele de Informare, create prin finanțarea Uniunii Europene au ales drept locații incinte ale instituțiilor publice, pentru a avea vizibilitate „ab initio“ și pentru a beneficia de un transfer de credibilitate dinspre instituția-gazdă spre specificul activității centrului: de diseminarea a informației europene. Au fost concepute ca un loc de tezaurizare și dezbatere a informației prin personal specializat. Inițial, conform programului de finanțare, au beneficiat de resurse logistice, ca după perioada de acomodare să-și dezvolte singure sistemul logistic. Informațiile oferite sunt de spectru general și specializat. Ceea ce este important în activitatea cu publicul este adaptarea informației europene la nevoile cetățeanului, crearea în paralel a unui mediu informal de lucru cu beneficiarul, ca și colaborarea cu instituții care au ca obiect promovarea informației europene. Centrul de Informare Europeană este interfața publică oficială a Delegației Comisiei Europene în România. Este vector de comunicare a Delegației și punct de informare și derulare a evenimentelor, de pro- movare a valorilor europene și de transmitere a informației europene. Obiectivele proiectului Infoeurolider vizează creșterea vizibilității Uniunii Europene în toate regiunile din România, sensibilizarea opiniei publice la informația europeană. Disponibilitatea de a ieși în comunitate, de a facilita schimbarea de informație și experiență către diferite centre, de a realiza info-poin- uri on-line în spații publice, tranzitate în cadrul unor evenimente de anvergură au asigurat crearea unei imagini pozitive a Centrelor de Informare Europeană și un impact scontat la public. Rețeaua de multiplicatori de informație europeană a devenit o necesitate și s-a autoimpus, Delegației Comisiei Europene revenindu-i sarcina doar de a coagula în sisteme, pentru o funcționare eficientă și de impact național, nu doar secvențial. ________________________________ GABRIELA RUSU-PĂSĂRIN 74 Caz particular: Centrul de Informare Europeană Craiova Comunicarea este o prioritate la nivel european. Aderarea la spațiul european este un act de voință al popoarelor, un act bazat pe cunoașterea semnificațiilor simbolurilor europene, acceptarea contextului legislativ și respectarea acestuia. Eurobarometrele (sondajele de opinie publică elaborate de două ori pe an al cererea Comisiei Europene) înregistrează evoluția percepțiilor asupra tematicilor europene în statele membre și în cele candidate. Cele mai îngrijorătoare rezultate vizau necunoașterea celor mai simple informații despre viața comunitară europeană, situație care nu s-a îmbunătățit substanțial, conform așteptărilor și eforturilor în transmitere a informațiilor nici după … nouă ani. Delegația Comisiei Europene în România și-a început activitatea în 1993. La nivel european (inclusiv la nivelul României ca stat candidat) în 2004 eurobarometrul consemna următoarea statistică8: „Cunoștințe despre Uniunea Europeană – răspunsuri corecte (%): Întrebări: Uniunea Europeană 25 – Uniunea Europeană 28 Drapelul Uniunii Europene: 82 – 78 Sediul Comisiei Europene: 24 – 22 (…) Uniunea Europeană are propriul imn: 29 – 28 În fiecare an se sărbătorește Ziua Europei: 35 – 33.“ În aceste condiții activitatea Infoerurolider trebuia eficientizată, iar apropierea de cetățean prin informația europeană necesita noi abordări. Întrebarea-cheie: câți vizitatori are centrul de informare într-o lună (întrebare la care coordonatorul centrului răspundea lunar într-un raport către Delegația Comisiei Europene) s-a constituit în argumentul prim al deciziei noastre de a transfera transmiterea informației europene din spațiul centrului (vizitat în medie de 150 de cetățeni într-o lună) în spațiul radiofonic. 8 Sursa: Spring Eurobarometer 2004 în „Consilier European“, revistă de informare și analiză pe teme de integrare europeană, realizată de Corpul Consilierilor de Integrare, nr. 1, ianuarie 2005, p. 4. Comunicarea și diseminarea informației europene prin presă ________________________________________________ 75 Calitatea de realizator-coordonator și producător de programe la Societatea Română de Radiodifuziune, a facilitat susținerea unor proiecte editoriale pentru emisiuni în direct, emisiuni spectacol cu public și emisiuni de dezbatere pe teme de etnografie și folclor. S-a vizat: — diseminarea informațiilor europene cu caracter general despre instituțiile și politicile Uniunii Europene în cadrul emisiunii în direct „Radio Craiova Mozaic“, prin rubrica „Întrebări despre Uniunea Europeană“. Tehnica interactivității (întrebare–răspuns în direct la radio), fixarea tronson-orar, care să asigure obișnuința transmiterii informației și participarea activă a ascultătorilor și recompensarea câștigătorilor cu premii constând în broșuri editate sub egida Delegației Comisiei Europene în România au asigurat fidelizarea publicului și sentimentul de co-participare. Informația europeană este astfel transmisă sistematic, sintetic, interactiv. — participarea efectivă a publicului la emisiuni spectacol în spații deschise, cu transmisiune în direct la radioul public sau înregistrarea integrală a spectacolelor și transmiterea ulterioară pe un tronson-orar cu audiență, duminica, orele 14.00–15.00 (zonă auditivă de relaxare și receptare cu prioritate a programelor „scenarizate“ și de divertisment). Ciclul spectacolelor „Oltenia de ieri și de azi“ cu patru grupuri-țintă și adresabilitate generală a ocupat spațiul de emisie timp de 12 săptămâni (patru ediții cu câte trei părți fiecare), cu tematică diversă. — „Ziua Europei“ – spectacol în aer liber; locația: esplanada Teatrului Național din Craiova; participanți activi: 600 elevi, studenți, formații de dansuri populare, clasice, grupuri vocale și instrumentale de muzică ușoară, populară, clasică, ansambluri de tineri și de performeri-maturi; instituții culturale: Filarmonica Oltenia, Școala populară de artă, Cercul Militar Craiova, Colegii naționale, Ansamblul folcloric profesionist „Maria Tănase“, școli generale; structurare: tablouri coregrafic-muzicale alternând cu concursuri pe teme de informație europeană și premiate cu publicații despre Uniunea Europeană; participanți pasivi: 1500. — „Tradiții românești – valori europene“ – spectacol în aer liber în comuna Goicea, județul Dolj; participanți activi: 400 purtători de folclor din zona Olteniei, personalități ale vieții culturale și sociale, cetățeni de onoare ai comunei, „fiii satului“; ________________________________ GABRIELA RUSU-PĂSĂRIN 76 participanți pasivi: 1500–1700 (din satele și comunele limitrofe); spectacol radiodifuzat. — „Valori militare, valori europene“ – în colaborare cu Organizația ofițerilor în retragere și în rezervă; locația Centrul Militar Craiova; participanți activi: 300; tematica .permanența valorilor românești și similitudinea cu valorile europene (ca semnificație); spectacol radiodifuzat. — „Școala românească și valorile europene“ – în colaborare cu Școala Generală „Gheorghe Chițu“ din Craiova la zi aniversară: 40 de ani de la înființare; locația: Teatrul Liric „Elena Teodorini“ din Craiova; participanți activi: 200 elevi, profesori, actori ai Teatrului Național din Craiova; tematica: valori educative românești și europene; spectacol radiodifuzat. Impactul auditiv a fost generat de transmiterea sistematică a tematicii în spații diferite, cu grupuri-țintă diferite, cu secvențe informaționale alternând cu cele muzical-coregrafice și prin participarea personalităților din domeniile vizate, care se bucură de notorietate în cadrul comunității. S-a vizat creșterea notorietății Uniunii prin corelarea informației despre valorile românești și valorile europene, vizibilitatea Centrului de Informare Europeană prin corelarea cu imaginea publică a radioului regional public și creșterea coeficientului de multiplicare maxim în medii diverse ca formație, cultură, educație, interes pentru instituțiile europene și aderare la Uniunea Europeană. O a treia țintă comunicațională a vizat emisiunile tematice, dezbateri pe tema „Valorile culturii tradiționale românești – valori europene“ în cadrul revistei radiofonice de etnografie și folclor „Izvorașul“. Grupurile țintă vizate: cetățeni din mediul rural. Un proiect în colaborare cu Consiliile Județene din Oltenia, Departamentul de Integrare Europeană, Centrul de Informare Europeană Infoeurolider Craiova, Centrele județene pentru conservarea și valorificarea tradiției populare , Studioul Teritorial de Radio „Oltenia“ Craiova. În cadrul edițiilor au fost reperate valorile culturii tradiționale, în ideea de conservare a lor, pentru păstrarea identității culturale în cadrul diversității culturale europene. Sub deviza Uniunii Europene „Uniți în diversitate“ s-a vizat păstrarea identității culturale în contextul globalizării, pentru o mai bună înțelegere a politicilor instituțiilor europene. Proiectele continuă și în actualele grile de programe. Comunicarea și diseminarea informației europene prin presă ________________________________________________ 77 Obiectivele strategice ale acestor programe editoriale cu public real sau cu public potențial sunt: — stimularea dezbaterii publice privind valorile Uniunii Europene; — informare locală; — adaptarea informării la nevoile grupurilor prioritare (cetățeni din mediul rural, tineri, categorii neimplicate în procesul de producție zilnic: pensionari, casnice, șomeri); — explicitarea politicilor Uniunii Europene, specificului instituțiilor europene, valorilor europene într-un limbaj accesibil tuturor categoriilor de receptori. Întrebarea cadru: ce sunt valorile europene? primește răspunsul succint: „Există un fond comun european, Europa fiind un spațiu de unitate în diversitate“. Prin informația astfel formulată populația va fi asigurată de păstrarea identității naționale. Cazul particular Infoeurolider Craiova, cu un coordonator care să desfășoare activitatea specifică și la centrul de informare și la radioul public românesc a permis transferul de mesaj dintr-un spațiu restrâns (cu vizitare 10–20 persoane/ zi) într-un spațiu de largă audiență și accesibilitate: emisiuni radiofonice cu impact major asupra unor publicuri-țintă diverse, la ore de receptare avantajoase pentru confortul audiției (sâmbătă și duminică, orele 14.00–15.00 și joi, orele 14.00–16.00), prin tehnici jurnalistice și formate de emisiuni agreate de publicul de diverse vârste, grade de pregătire, ocupații variate, în medie 800.000–1.000.000 ascultători. Rolul multiplicatorilor de informație europeană este determinant în catalizarea interesului pentru a face publicul să înțeleagă UE ca un spațiu al valorilor comune în diversitate, conceptul de „cetățenie europeană“ însemnând recunoașterea drepturilor și obligațiilor comune pe care le avem într-o Europă unită. Despre sincronizarea cu valorile europene au scris personalități culturale și istorice românești încă din secolul trecut. Invoc doar un nume: Eugen Lovinescu. Iar despre vocația poporului român de a arde etapele unei deveniri culturale, stă mărturie faptul că între perioada primelor versificări în limba română și anii de maturitate a creației Poetului Nepereche, Mihai Eminescu au trecut doar 50 de ani. Altor popoare le-au fost necesare secole. ________________________________ GABRIELA RUSU-PĂSĂRIN 78 Presa românească poate constata azi aspectul competitivității inerent procesului de negociere și integrare. Ceea ce s-a realizat în acest sens în România în 16 ani s-a derulat pe parcursul unor secole în istoria Statelor – națiune din Europa de Vest și chiar în decade pentru Uniunea Europeană. Această idee este un argument pentru vocația poporului român de a se sincroniza în timp scurt cu valorile lumii democratice, iar presa ar trebui să o promoveze, conferindu-i astfel un impact persuasiv. Pregătirea României în vederea dobândirii calității de Stat Membru al Uniunii Europene este un proces aflat într-o dinamică potențată nu doar de dorința de a fi eurocetățeni, ci de necesitatea de a te regăsi într-un concert al națiunilor cu drepturi egale și responsabilități asumate. Nu UE solicită primirea de noi membre, ci state din spațiul european doresc aderarea la Uniune. Este un act de voință pe care presa îl poate susține prin informare corectă, competentă, promptă, în limbaj accesibil tuturor cetățenilor, respectând contextualitatea și principiul adevărului. Receptivă la politica de informare a UE, presa are menirea să sublinieze scopul definit al acestei politici: demonstrarea avantajelor comparative ale integrării europene, efectul politicilor europene asupra vieții lor. Nicolae Titulescu scria: „Viitorul Europei este ancorat în România într-un mod atât de puternic cum România este ancorată în valorile europene și în spiritul european“. Un adevăr probat de istorie. ‘ Conferențiar universitar la Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy“ din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București și Universitatea din Craiova. Este licențiată în filologie și istorie (1981) și are titlul de doctor în filologie al Universității din Craiova. Coordonator al Centrului de Informare Europeană INFOEUROLIDER din Craiova și realizator-coordonator la Societatea Română de Radiodifuziune, Radio „Oltenia“ Craiova. Lucrări publicate: Dizidență sau rezistență prin cultură (Ed. Helicon, Timișoara, 1993); Fantasticul. Receptare și receptivitate (Ed. Horion, Craiova, 1999); Portrete în aquaforte (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2003); Flori de gheață (Fundația „Scrisul Românesc“, Craiova, 2004); Comunicare audio- vizuală (Ed. Universitaria, Craiova, 2005); Prolegomene la o istorie a mass- media (Ed. Universitaria , Craiova, 2006). A îngrijit și prefațat numeroase lucrări de specialitate. ASPECTE PSIHOLOGICE ALE INDIVIDULUI ÎN TRANZIȚIA SPRE LUMEA GLOBALIZATĂ Mihăiță Radu Ionescu‘ Fenomenul de tranziție are un impact asupra individului, în parte, dar și asupra grupurilor de indivizi, cu implicări atât în sfera relațiilor interpersonale cât si asupra societății în ansamblul ei. Consecințele se regăsesc atât în sfera umana cât și în sfera economică. Procesul de adaptare la o lume globală este un proces lent, care necesită timp pentru reconstruirea unor concepte de gândire, pentru crearea unor modalități de adaptare, pentru reașezarea unor valori fundamentale. Tranziția în sine, ca orice fenomen social, este o perioadă dificilă pentru fiecare sistem de valori conturat; ca atare, indivizii bine ancorați de obicei suferă un proces lent de adaptare, care poate fi însoțit de scăderea randamentului util socio-profesional, de schimbarea locului de muncă, de tulburări de adaptare, concretizate prin oboseală fizică și psihică, însoțită de alte manifestări care pot sugera chiar existența unei patologii. În această perioadă, indivizii care suferă de boli cronice sau sunt predispuși la stres pot accesa mai des serviciile medicale pentru tratament sau consiliere. Întrucât există posibilitatea de a-și pierde vechiul loc de muncă, pot apărea tulburări de adaptare la un nou statut, cum ar fi cel de șomer, sau la efortul de reintegrare într-un mediu nou. Nu de puține ori, persoanele aflate în această situație tind să fugă sau să se eschiveze de contactul cu noul statut, _________________________________ MIHĂIȚĂ RADU IONESCU 80 concentrându-se pe simptome preexistente sau nu de boală, și solicită acordarea de concedii medicale. Unii dintre ei traversează chiar o perioadă existențială dramatică. Și totuși, nu s-a remarcat creșterea fenomenului suicidar ca expresie a incapacității de adaptare dusă la extrem, în atari situații. Se pare că perioada în sine poate fi considerată ca un proces de introspecție, de căutare de resurse în interiorul fiecărui individ, iar odată depășita această situație, individul reușește să se descopere mai puternic și mai bine integrat în mediul socio–profesional. Aspectul psihologic sau medical al fenomenului de adaptare se caracterizează printr-o perioadă temporară de randament scăzut, însoțită de posibile insomnii, astenie fizică și psihică, cu eventuală cefalee, precum și de alte modificări în sfera funcțiilor psihice, fără a întruni condițiile unei veritabile patologii. Uneori este posibil, dacă există afecțiuni mai vechi, să se acutizeze, adică să impună corecții de tratament sau chiar spitalizare. Individul este de regulă preocupat, nu de puține ori la modul obsesiv, de viitor, față de care dezvolta o anxietate neprecizată, care poate îmbrăca aspecte paroxistice. Pe fondul acestor frământări, multe persoane tinere, la început de drum, tind să facă alegeri greșite în privința viitoarei cariere. Cauza acestui fenomen stă în informarea precară, în incapacitatea de a putea filtra printr-o minimă experiență de viață oferta și în superficialitatea alegerii. Există o exacerbare a dorinței de afirmare rapidă, uitând adesea că afirmarea în sine este un proces complex, de durată, care necesită o construcție de la bază spre vârf, singurul mod în care i se poate conferi stabilitate. Oferta sistemului de învățământ, foarte diversă, poate induce în eroare asupra șanselor reale de afirmare ulterioară, care nu întotdeauna respectă evoluția pieței. Adaptarea la un nou sistem implică costuri legate de personal, scheme, structuri noi, modele noi de comportament, atitudini sociale noi, costuri de recalificare și reconversie etc. Indivizii vârstnici sau trecuți de prima tinerețe se adaptează mai greu, dar, cel mai adesea, cauza în sine ține de modelul învățat, pe care nu vor să-l abandoneze pentru că le creează siguranță. Aspecte psihologice ale individului în tranziția spre lumea globalizată _________________________ 81 Introducerea calculatorului sau a unor programe de calcul, de exemplu, s-a dovedit a fi dificilă, persoanele vârstnice manifestând o opoziție fățișă și un refuz categoric, în marea lor majoritate. Poate că o vină o poartă și sistemul social, care a impus categoric și fără nuanțare schimbarea. Un alt aspect îl reprezintă deteriorarea relațiilor interumane, care îți pierd temporar autenticitatea, oamenii se preocupă mai mult de ei înșiși decât de grupul individual. Este un paradox al tranziției ca evoluția spre globalizare să împingă individul spre sine însuși, să-l înstrăineze de social, de grup, de cercul cunoscut de prieteni. Se pare că fenomenul de globalizare aduce în prim plan ideea concurenței, iar introducerea acestei noțiuni într-o lume anterior „închisă“ creează, cel puțin inițial, un fenomen de panică la nivel individual. Apare sentimentul de nesiguranță, de competiție, credință că atribuirea unui loc de muncă mai bun este un rezultat al relațiilor particulare. Există tendința ca unii dintre indivizi să impună modele și conduite agresive față de colegi, prieteni, apropiați, în cadrul aceluiași grup, conduita opusă modului uzual de relaționare anterior, ceea ce poate crea disfuncționalități în relațiile interpersonale. Implicațiile economice se regăsesc în pierderile datorate incapacității temporare de muncă prin concediile medicale solicitate de către subiecți, chiar în absența unor semne sau simptome de boală, dar, și în scăderea randamentului acestora la locul de muncă, în schimbarea adesea nemotivată a profesiei, de teama unor concedieri sau a unui posibil faliment, ori a demisiei forțate. Fenomenul social implică o deteriorare a relațiilor inter- umane cu o deplasare a interesului spre individ, în detrimentul colectivității sau al grupului, motiv pentru care nu se pot menține interesele de grup și nu se pot realiza obiective pe termen lung sau de perspectivă. Ceea ce se poate face, din punctul de vedere al psihologului sau al medicului pentru a contracara aceste fenomene, ar fi consilierea individuală, cu convingerea că tranziția în sine va avea o finalitate pozitivă, ca orice fenomen social provoacă dezechilibre, dar în timp, situația se va stabiliza. Orice mișcare socială aduce la suprafață, de obicei, fenomene negative, indivizii cel mai bine adaptați tranziției fiind _________________________________ MIHĂIȚĂ RADU IONESCU 82 cei care nu au un sistem de valori clar conturat și care adesea profită de conjuncturi de moment, echilibrarea sau adaptarea noului sistem realizându-se încet, în timp. Este extrem de utilă înființarea unor centre de orientare profesională, introducerea unor programe flexibile de învățământ, informarea persoanelor tinere asupra tendinței pieței muncii, pentru o orientare profesională eficientă, încă de la începutul carierei. Expectațiile individuale ar trebui armonizate cu cerințele procesului de adaptare la cerințele globale de pe piața muncii, iar aceasta se poate realiza printr-o consultare și testare a pieței internaționale a muncii. În acest sens programele inițiate de Ministerul Educației și Ministerul Integrării Europene sunt extrem de utile. În altă ordine de idei, programele de burse guvernamentale, schimburile culturale, programele de cercetare în colaborare cu universități străine sau instituții europene au o mare importanță. Nu în ultimul rând, aprofundarea cunoștințelor de informatică, a celor de soft, dar și a limbilor de circulație internațională constituie un real avantaj în efortul de tranziție spre globalizare. Evoluția societății în ansamblul ei tinde spre globalizare datorită în principal, resurselor limitate și inegal distribuite pe glob, referindu-ne atât la resursele minerale cât și la cele umane. Este cunoscut faptul că specialiștii de marcă migrează în zone bine dotate cu aparatură și tehnică necesară cercetării, dar și în zone în care veniturile pe care le pot realiza sunt mai mari decât în aria lor de formare. Migrarea forței de muncă spre locuri mai atractive și mai bogate, creează probleme de adaptare la medii și culturi diferite, la tradiții specifice unor națiuni, la religii naționale etc., ceea ce poate reprezenta un factor de stres pentru noii veniți, într-o lume cu norme și valori tradiționale sau religioase stricte. Este cunoscut sentimentul de respingere, cel puțin inițial, a noilor veniți, marginalizarea, precum și efortul necesar imigranților pentru a le depăși. Dezvoltarea unei națiuni sau a unei țări, în acest moment, nu mai poate fi separată de a celorlalte din cauza incapacității de a se asigura toate elementele necesare în interiorul granițelor proprii. Aspecte psihologice ale individului în tranziția spre lumea globalizată _________________________ 83 Fenomenul de globalizare are atât avantaje cât și dezavantaje, dar ansamblul se pare că poate compensa prin beneficiile pe termen lung: o lume mai echitabilă, măcar în perspectivă. ‘ Medic șef compartiment neuro-psihiatrie la Centrul Medical de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu al Ministerului Administrației și Internelor „Dr. N. Kretzulescu“, București; doctor în științe medicale, specialitatea medicină legală (psihiatrie judiciară) al Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ din București (1998), masterand al Universității București (2006). Este membru al Societății Medicilor și Farmaciștilor Militari din România (1992), al World Psychiatric Association (1996), al Ligii Române pentru Sănătate Mintală (1997), al New York Academy of Sciences (1999), al New York Academy of Sciences 1817 Heritage Society (2000), al Societății Române de Anti-Ageing (2006) și a altor asociații și societăți din domeniu. Lucrările sale prezentate în cadrul unor simpozioane și congrese au ca preocupare psihiatria judiciară, studiul tulburărilor de personalitate, psihofarmacologia, metode și tehnici de terapie complementară. IDENTITATE ȘI GLOBALIZARE ÎN VIZIUNE CREȘTINĂ ORTODOXĂ Gheorghe Holbea‘ Fiecare secol suferă de o boală pe care scriitorul francez Alfred de Musset o numește „le mal du siècle“ Pe plan spiritual, secolului al XX-lea îi corespunde o boală care poate fi formulată astfel: pierderea identității ( senzația dezrădăcinării ființei umane din realitate ). S-ar putea spune că secolul XXI are ca temă de rezolvat de la secolul XX: căutarea identității pierdute. Această pierdere a identității a început din momentul în care s-a început dezarticularea lumii lui Dumnezeu din bolțile cerului, dezarticularea legăturii omului cu Dumnezeu în numele unui umanism fără Dumnezeu în care omul „pierde sensul totalității existenței și se simte dintr-o dată fiu al haosului , aruncat într-o lume pierdută undeva în universul nesfârșit, încercând cu disperare să descopere, în lipsa providenței, măcar providența unei legi“1. Omul pierde sentimentul transcendenței, cade în concret, își adaptează viața la o trăire fragmentară și-și „organizează efortul tehnic în vederea realizării fericirii lui terestre“, înlăturând viziunea transfiguratoare a mântuirii, prin harul izvorât prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, cu mântuirea de jos în sus, prin efort propriu de dominare a naturii sau prin ceea ce el numește „cultură“. Altfel spus, omul se substituie lui Dumnezeu și se așează pe sine în centrul universului, având pretenția de a se mântui prin sine însuși stăpânind natura. 1 Mircea Vulcănescu. Creștinul în lumea modernă. În „Prodromos“, Paris, nr. 8–9, martie 1968, p. 9. _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA 86 Această concepție face din „comunitatea indivizilor … numai un ansamblu de relații interindividuale. Fiecare rămâne străin de ceilalți, dar se poate întâlni cu ceilalți pentru conlucrare. Ceea ce este pentru unul scop, pentru altul este mijloc. Unul poate folosi pe celălalt. Totul devine astfel mijlocire, negoț și instrument. Nu mai există un scop absolut. Morala devine economie. Și mijlocul prin excelență, mijlocul în sine, sensul instrumental în care se concretizează toate aceste relații posibile este banul. El este puterea care unește , care leagă întâlnirea unui om cu altul și conlucrarea lor“2. În aceste condiții apare o „nouă umanitate“ care își amputează reperele tradiționale, alegând nepăsarea sau sărăcia incertitudinii, „fiind mai dornică să-și încerce puterile în viață și în acțiune , decât să se pronunțe asupra unor acțiuni care păreau bine stabilite“3. Dezrădăcinarea omului din el însuși , din acel pământ , mai sărac sau mai bogat, în care stă cu delicata plantă a personalității sale, și care este suma amintirilor acumulate, a experiențelor dobândite, a ideilor agonisite sau dăruite de spațiul și tradiția sa, este boala care se prelungește și în secolul nostru. Aceasta nu înseamnă numai dezrădăcinarea dintr-un mediu anumit ci dezrădăcinarea omului din el însuși, transformarea lui într-o ființă ciudată, care nemaisimțindu-și comuniunea cu un trecut , cu o tradiție încearcă să-și găsească în zadar noi raporturi cu un prezent în care se simte suspendat4. După ce la sfârșitul secolului al XIX- lea F. Nietzsche proclama „moartea lui Dumnezeu“ și exalta „supraomul“, în secolul al XX-lea, Martin Heidegger anunța „moartea umanității omului“. De altfel, secolul al XX-lea, prin catastrofele ideologice (comunistă și nazistă) și ale celor două războaie mondiale, a constituit un veritabil triumf 2 Ibidem. 3 P. Thibaud. Esprit. Paris, 1976, p. 756. 4 D. Zamfirescu. Accente și profiluri. Ed. „Cartea Românească“, 1983, p. 186; vezi și la H.-R. Patapievici, Omul recent, Ed. „Humanitas“, București, 2001: „Pentru că acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existența vreunui suflet, nici al lui și nici al lumii, el nu mai are resursele de a întemeia nici tradiții și nici măcar datini. Este omul care, de îndată ce și-a amputat trecutul pentru a sări mai repede în viitor, descoperă că prezentul nu-l mai poate adăposti, iar viitorul nu există. De ce? Pentru că și-a pierdut prezența … este omul care, dorind să se sature de toate fenomenele lumii – stăpânindu-le, posedându-le, schimbându-le după plac și pătrunzându-se de toată materialitatea lor – s-a trezit într-o bună zi că nu mai este decât un epifenomen al curgerii, scurgerii și prelingerii lor.“ Identitate și globalizare în perspectiva creștină ortodoxă _____ 87 al neomului. Așadar, ideologiile au dus la uciderea filozofică a ideii europene de om: „demersuri atât de diferite precum ontologia lui Heidegger, structuralismul, psihanaliza sau marxismul au totuși o tematică în comun și ea vizează în esență înlăturarea sensului trăit și dizolvarea omului. După „moartea lui Dumnezeu“, prin voci bine armonizate, noua filosofie proclamă moartea „ucigașului de zei“: lichidarea omului“5. De fapt filosofia oglindește situația omului de astăzi, ea nu născocește nimic: înainte de a gândi moartea omului, epoca noastră o trăiește, dar, ce este mai grav, „omul își născocește astăzi și o altă moarte: acolo unde crima încă nu s-a comis se întrevede o sinucidere sau cel puțin o aplicare: omul renunță să fie om“6. Antropologia modernă a căutat să explice omul dintr-o perspectivă dominantă sau conjugată a biologiei, psihologiei, sociologiei, lingvisticii, sistemelor comunicării prin care omul era redus la nevoile elementare biologice și culturale ale supraviețuirii lui (hrana, reproducerea), la jocul relațiilor economice7. Revelația a fost înlocuită de ideologii, „rezultatul funest fiind catastrofa umanismelor europene moderne al căror antropocentrism fragil n-a putut stăvili sinuciderea în masă a omului ca ființă teologică și religioasă, nici ororile omuciderii industrializate și dezumanizările de tot felul care au invadat societățile actuale(droguri, violență, erotismul exacerbat, consumerismul) depersonalizându-le intens“.8 În acest context, politologul american de origine japoneză Francis Fukuyama vorbește despre un sfârșit al istoriei, considerând că prăbușirea comunismului în estul Europei trebuie văzută nu doar ca sfârșitul războiului rece și ca moarte a ideologiilor, ci ca finalul evoluției ideologice și filozofice a umanității. Victoria liberalismului, triumful economiei de piață și al democrației semnifică universalizarea democrației liberale a economiei de piață și a capitalismului de consum. Potrivit acestei concepții lumea se va împărți în societățile evoluate ale democrațiilor liberale 5 Michel Dufrenne. Pentru om. Trad. în l. română la Ed. „Politică“, București, 1971, p. 22. 6 Ibidem. p. 233. 7 Ioan I. Ică jr. Studiul introductiv. Îndumnezeirea omului, P. Nellas și conflictul antropologiilor, la Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit, Ed. „Deisis“, Sibiu 1994, p. VI. 8 Ibidem. _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA 88 și capitalismului de consum care intră în post-istorie, și în societățile istorice, nedezvoltate, măcinate de conflicte de natură religioasă, raționalistă sau ideologică, de imense sacrificii și interminabile lupte pentru prestigiu și superioritate. Sfârșitul istoriei ar însemna, pentru autorul nostru, mersul spre o viață comună generalizată și aceasta înseamnă că lumea a fost demistificată: toate miturile, artele, filozofiile, științele au contribuit în cele din urmă doar la satisfacerea nevoilor animalității noastre originare. Suntem martorii trivializării finale a omului, a reintrării lui cu ajutorul rațiunii, istoriei și filozofiei în ordinea animalității. Apare „ultimul om“ lipsit de ambiție și aspirație făcut numai din „rațiune“ și „dorință“, dar lipsit de „suflet“, de „inimă“ și de „înflăcărare“. Însă rămâne speranța că dimensiunile naturii umane pot fi reprimate sau sublimate, niciodată extirpate cu totul, iar pe de altă parte stabilitatea tuturor regiunilor este erodată de puterea corozivă a timpului9. Pentru antici nici războiul, nici munca, nici consumul nu constituie umanitatea omului, ci gândirea. Nu recunoașterea universală ci asigurarea condițiilor căutării înțelepciunii și a contemplației constituie umanitatea omului. La ora actuală întrebarea care se pune de către politologi și filozofi este următoarea: „Mai există oare Europa?“ sau: „Care este esența Europei?“. S-ar putea să avem surpriza că acest spațiu al „speranțelor noastre“ s-a separat total de transcendent, devenind un spațiu al purei imanențe economice, a cărei „sfântă treime“ este: „producția, consumul, profitul“ și în care ființa se confundă cu bunăstarea consumeristă10 și se reduce în ultimă instanță la valoarea de schimb. Europa este redusă la un model social al alianței între tehno-știință și productivitate în serviciul consumului și al profitului. De aceea, nu trebuie să considerăm așa cum consideră unii occidentali că integrarea noastră în Uniunea Europeană ar fi un proces de reintrare a unei „lumi bolnave“ (Estul), într-o „lume sănătoasă“ (Vestul). Această viziune triumfalistă trebuie înlăturată pentru a vedea că în realitate se unesc „două infirmități“ diferite produse de răsfățul sau barbaria 9 Francis Fukuyama. Sfârșitul istoriei și ultimul om. Trad. în l. română de Mihaela Eftimiu, Ed. „Paideia“, București, 1994. 10 Claude Carnoouh. Mai există oare Europa? 1993, introducere la volumul de eseuri Adio diferenței. Eseu asupra modernității târzii, Ed „Dacia“, Cluj-Napoca, 1994, p. 7–19. Identitate și globalizare în perspectiva creștină ortodoxă _____ 89 istoriei, care trebuie să se completeze reciproc în vederea unei sănătăți comune11. În concluzie din momentul în care omul a pierdut contactul cu Revelația divină și s-a rupt de Persoana Cuvântului dumnezeiesc, orientându-se spre o divinizare a omului și nu spre înălțarea sa prin harul dumnezeiesc, care coboară întru întâmpinarea sa, el și-a pierdut identitatea divino-umană. Această pierdere a identității era numită de scriitorul danez al secolului al XIX-lea Sören Kierkegaard „scoatere din sine însuși“ sau „ieșire din sine însuși“12. Același scriitor anticipa „deposedarea omului de sine însuși“, „înstrăinare“ pe care structuralismul unui Michel Foucault o teoretiza, vorbind despre eliberarea omului de sine însuși prin descoperirea că el nu mai este stăpânul lumii. Același Foucault concluziona că „omul nu este o prezență reală, ci o implicare misterioasă“ sau că „omul este o invenție de dată recentă și poate cu un sfârșit apropiat“13, subliniind această criză de identitate a omului contemporan. Identitatea în perspectiva creștină Sfântul Maxim Mărturisitorul, unul dintre Părinții Bisericii arată că orice există corespunde unei rațiuni care face ca diversitatea lumii create și unicitatea fiecărei existențe să fie întemeiată în Dumnezeu. Rațiunea dumnezeiască ce stă la baza fiecărei existențe conservă independența si existența individuală a celor create. 11 Andrei Pleșu. Europa între două infirmități. În Chipuri și măști ale tranziției, Ed. „Humanitas“, București, p. 238. 12 „Prin opoziție cu distincțiile operate în Evul Mediu și în epocile care discutau la nesfârșit cazurile de posesiune, adică ale indivizilor particulari, care se lăsau pradă răului, aș vrea să scriu o carte despre posesiunea diabolică în timpurile moderne și să arăt cum umanitatea, care se dăruie diavolului în zilele noastre o face în masă. Pentru asta se strâng oamenii în turme, pentru ca isteria naturală și animală să-i poată cuprinde, pentru ca să se simtă stimulați, înflăcărați și scoși din ei înșiși … plăcerile demoniace constau în a te pierde pe tine însuți, a te lăsa să te volatilizezi într-o putere superioară, în care, pierzându-ți eul nu mai știi ce ești pe cale să faci sau să spui, nu mai știi ce anume vorbește prin tine …“ (Denis de Reugemont. Partea diavolului. Ed. Anastasia, 1994, p. 114). 13 Jean Marie Domenach. Le sauvage et l’ordinateur. Paris, 1976, p. 11. _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA 90 Orice existență are în același timp o rațiune care o situează într-un gen-γένος, într-o specie-είδος și care îi definește esența-ουσία sau natura-φύσις, o rațiune-λόγος care îi definește constituția-κράσις, care îi definește puterea, lucrarea, de asemenea ea definește ceea ce-i este propriu în legătură cu cantitatea, calitatea, relația, locul, timpul, poziția, mișcarea și stabilitatea. În conformitate cu toate aceste rațiuni, toate cele ce există au o ordine și o permanență și nu se îndepărtează cu nimic de proprietatea lor firească, nici nu se schimbă în altceva, nici nu se amestecă și nici nu se confundă cu altceva. Fără aceste rațiuni-λόγοι, care particularizează și definesc fiecare element al lumii create, întregul cosmos nu ar fi decât o masă amorfă și haotică. Dumnezeu, care a zidit lumea a așezat fiecare element al ei pe rațiunea sa de a fi pentru ca lucrurile să nu se confunde; sau, cum spune Sfântul Maxim, în lume există, în același timp, o „diferență indivizibilă“ și o „particularitate inconfundabilă“14. Rațiunile nu sunt existențe, ci gânduri ale lui Dumnezeu după care sunt create făpturile, din care unele sunt persoane de adâncimi indefinite. Creația este propriu-zis o aducere la existență a mulțimii făpturilor, conform rațiunilor lor unite cu Logosul dumnezeiesc. Aceste făpturi, prin mișcarea lor, trebuie să ajungă la o unire strânsă cu rațiunile lor din Logosul dumnezeiesc „Cuvântul lui Dumnezeu este cel care creează toate făpturile după rațiunile lor și le ajută sa înainteze spre ținta lor întrucât rațiunile lor, care sunt totodată energii necreate, lucrează în ele sau colaborează cu ele, iar prin ele lucrează însuși Logosul dumnezeiesc“15. Dacă fiecare element al lumii create are o identitate, cu atât mai mult persoana umană are o identitate. Când spunem persoană trebuie sa despărțim această noțiune de alte două noțiuni cu care, de multe ori, este identificată persoana. Una este noțiunea de individ, iar alta este noțiunea de individualitate (personalitate). Care este deosebirea? Individul este o monadă care poate fi concepută în sine, ca un număr care este înțeles în sine, independent de alte ființe. Pentru ca să cunoaștem un 14 Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ambigua. Trad. în limba română de Preot Dumitru Stăniloae în colecția „Părinți și scriitori bisericești“, EIBMBOR, București, 1983. 15 Preot prof. Dumitru Stăniloae. Introducere la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 29. Identitate și globalizare în perspectiva creștină ortodoxă _____ 91 individ îl izolăm de alții și îl cunoaștem ca atare în sine. Noțiunea de personalitate este o identificare a cuiva, a unei ființe oarecare, pe baza particularităților ei. Personalitatea unui om este rezultanta însușirilor lui16. Persoana însă nu este un individ dintr-un motiv important și anume: persoana nu poate fi concepută niciodată în sine, fără o relație cu altă persoană. Atunci când izolezi persoana, ea încetează să fie persoană, devine individ. Cel mai bine persoana este înțeleasă în Sfânta Treime, unde când spunem Tată, nu putem să concepem pe Tatăl fără Fiul. Pentru aceasta Părinții Bisericii denumesc aceste nume de Tatăl, Fiul și Sfântul Duh cu nume de relații. Nu este de conceput Tatăl sau Fiul sau Duhul fără relație între ei. Așadar, din această relație pe care o au, din interdependența care există ontologic între ei, se ivește alteritatea fiecăruia, diferențierea. Este Tată și nu este Fiu deoarece se află în relație cu Fiul, de aici rezultă că individualizarea, individualismul, nu se poate aplica în cazul persoanei, întrucât individualitatea presupune izolarea. Persoana se distruge, dispare, când o tai din relația cu alții, cu alte persoane. Persoana este o identitate, o entitate care se arată înlăuntrul unei relații cu alte ființe și care este absolut unică, irepetabilă și de neînlocuit. Persoana nu este ceva să îl poți înlocui cu altceva. Pe un om deștept îl putem înlocui cu un alt om deștept, o persoană nu o putem înlocui cu altă persoană deoarece este absolut unică. Așadar, când avem unicitatea absolută, alteritatea absolută, atunci avem persoana. Dar în ce situații această unicitate și alteritate absolută se înfățișează experienței noastre? Este oare ceva necunoscut experienței noastre? Unicitatea absolută a unei ființe se înfățișează într-o relație de iubire în care o persoană apare absolut unică, independent de particularitățile ei. Iubești un om nu pentru că este deștept ci îl iubești pentru că îl consideri unic, fără să iei în seamă particularitățile lui. Prin aceea că gândești că o iubești, acea persoană este o persoană alta față de tine și absolut diferită tocmai pentru că se află în relație cu tine. Dacă 16 Însemnări făcute în anul universitar 2005–2006 pe marginea prelegerilor susținute de Mitrop. Ioannis Zizioulas la Facultatea de Teologie a Universității „Aristotelio“ din Thessalonic. _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA 92 această relație se taie, atunci acea persoană, alta, se transformă într-un obiect comun. Deci pentru persoana noastră, persoana celuilalt dispare când încetăm să o iubim. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că atunci când există această relație de iubire atunci această ființă este alta decât noi și alta decât celelalte ființe care există; este unică și este determinantă pentru propria noastră existență. Iubirea nu constituie premiză pentru a cunoaște un obiect, însă pentru a cunoaște o persoană iubirea este o condiție absolut necesară. Când spunem iubire, nu trebuie să înțelegem în mod simplu, un simțământ pe care îl am, iubirea este tocmai considerarea celuilalt, a iubitului ca unic, irepetabil, de neînlocuit și determinant pentru existența noastră. Când vorbim despre iubire, uneori nu înțelegem cât de profundă este această relație. Iubirea se întemeiază pe o relație care este ontologic determinantă. Adică existența mea depinde de persoana iubită, relație care are o alteritate și o unicitate absolută, ceva de neînlocuit, independent de particularitățile pe care le poate avea. Astfel iubirea este condiția pentru cunoașterea unei persoane17. Celălalt element fundamental al persoanei este acela că întreaga interdependență ontologică se sprijină pe libertate. Ea nu este rezultatul necesității. Dispariția unei persoane fie din cauza libertății noastre, fie din cauza morții zguduie existența și ipostasul nostru personal. Este ceva la care reacționăm. Reacționăm la moarte tocmai pentru că nu este o simplă experiență grea și tristă ci pentru că moartea este tăierea legăturii personale. Când plângem pe cineva care a murit nu îl plângem toți în același mod. O mamă își plânge copilul, nu pentru că pe copil l-a durut și a murit, iar dacă nu l-ar fi durut toate ar fi fost frumoase, ci pentru că se taie legătura personală și este amenințat, este zguduit însuși ipostasul care supraviețuiește, respectiv cel al mamei. Părintele Stăniloae arată că în jertfa pentru altul, chiar în moartea pentru altul, se manifestă credința maximă în valoarea veșnică a aceluia, dar în aceasta se implică și credința în valoarea veșnică a persoanei proprii, care nu va muri de tot și prin a cărei jertfă se asigură veșnicia sa și a celeilalte persoane. În iubirea care merge până la jertfă se manifestă însă și credința în Creatorul, care 17 Ibidem. Identitate și globalizare în perspectiva creștină ortodoxă _____ 93 a dat existența semenului meu și care nu poate să nu țină la existența veșnică a aceluia și a mea, prin iubirea față de el și de mine. Iubirea mea pentru altul se întâlnește în jertfa pentru el cu iubirea lui Dumezeu18. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în toate definițiile ce le dă ipostasului sau persoanei, menționează faptul că ipostasul este un cineva deosebit, o altă persoană, că în fiecare se arată existând concret esența (firea) în mod unic și de neînlocuit. Persoanele umane nu sunt repetiții identice, care pot fi înlocuite deoarece numai specia e valoroasă. Specia umană este valoroasă și există numai prin persoanele unice. Fiecare persoană are o valoare veșnică, imprimată de către Dumnezeu. Ea este o existență vie, unică și pătrunde în noi prin comunicarea unică. Comunicarea nu presupune niciodată pierderea identității în cealaltă persoană, ci ea este o îmbogățire de sens prin taina celeilalte persoane19. În fiecare om Dumnezeu a pus pecetea unei valori eterne, unice, iar valoarea ei pentru celelalte persoane se arată și în faptul că fiecare persoană poartă un nume distinct și răspunde ea însăși când e chemată pe nume. Numele trezește atât conștiința de sine a persoanei , cât și a celor care o cunosc, despre unicitatea ei de neînlocuit și dorința celorlalți de a o avea veșnic și neputința de a o uita20. Când un om iubește în mod credincios, atunci el devine o persoană care poate iubi și cunoaște și pe Dumnezeu. Problema ontologică în relația cu ceilalți este recunoașterea existenței celuilalt ca factor determinant pentru existența mea. Mântuitorul Iisus Hristos este Persoana unică, Cel iubit în mod unic, ca Unul născut din Dumnezeu, care se află în relație de iubire ontologică cu Tatăl. De aceea, noi creștinii când spunem: „Numai în Hristos cunoaștem pe Dumnezeu“, înțelegem că pe Dumnezeu nu îl cunoaștem așa, în general, ca Dumnezeu, ci ca Tată, Tată al Fiului Lui, al Fiului cel Unul născut și iubit al lui. Dumnezeu este Tatăl nostru în Fiul. Persoana, prin creștinism, a devenit noțiunea cheie a culturii europene, o veritabilă forma mentis a Europei, difuzându-se 18 Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae. Omul și Dumnezeu. În vol. „Studii de teologie dogmatică ortodoxă“, Craiova, 1991, p. 88. 19 Holbea Gheorghe. Persoană și comuniune teză de licență, București, 1988, p. 39. 20 Ibidem. p. 39. _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA 94 în domeniile cele mai diferite imprimând o viziune relațional- personală nu numai despre Dumnezeu, dar și despre om, lume și istorie21. „Pe baza acestei noțiuni Europa a putut asimila tradiții și moșteniri culturale diferite, devenind o cultură deschisă“22. După cum arăta Denis de Rougemont, „persoana distinctă de individ are o dublă geneză: teologică și politică. Din punct de vedere politic, persoana a reușit să integreze cele două accepțiuni contrare date anterior omului: de individ existent în sine și prin sine (descoperirea Greciei antice) și de cetățean existând exclusiv prin și pentru stat (Roma antică). Dacă individul este expus seducțiilor egoismului, scepticismului, profanării și anarhiei, cetățeanul este expus seducțiilor colectivist-totalitare. Aducând prin virtuțile credinței, nădejdii și dragostei o nouă axă de referință verticală, axa transcendenței personale a lui Dumnezeu cel întreit în Persoane, persoana rupe cercul orizontal, vicios al pendulării între invidualism și colectivism. „Relația cu Dumnezeu îl eliberează pe credincios de sub teroarea socialului și a arbitrarului, individualului, obligându-l la o responsabilitate infinită față de aproapele și la edificarea unui nou tip de comunitate: comuniunea supranaturală și ca atare sobornicească a Bisericii al cărei model este comuniunea treimică“23. Persoana depășește atât individul arbitrar și egoist cât și cetățeanul aservit necondiționat colectivităților prin credință și harul care coboară de la Dumnezeu. „Entitate relațională, persoana înseamnă deci nu doar saltul la o logică paradoxală, ci în primul rând adoptarea unui nou mod de existență paradoxal, în același timp solitar și solidar, personal și comunitar, cel al comuniunii. Această năzuință după convergența dintre personal și comunitar marchează întreaga istorie a Europei“24. 21 Denis de Rougemont. L’aventure occidentale de l’homme. Paris, 1957 p. 55, 85, 161; vezi la Ioan I. Ică jr. Europa politicului, Europa spiritului. În volumul Un suflet pentru Europa. Ed. „Anastasia“ 2005, p. 33, 34. 22Ioan I. Ică jr. Europa politicului, Europa spiritului. În volumul Un suflet pentru Europa. Ed. „Anastasia“ 2005, p. 33. 23 Ibidem. 24Ibidem, p. 34. Identitate și globalizare în perspectiva creștină ortodoxă _____ 95 Vocația universală a omului și globalizarea Globalizarea și universalitatea sunt două noțiuni esențial opuse. Prima exprimă unirea autoritară și omogenizarea, iar cea de-a doua exprimă unitatea spirituală, dar în același timp și diversitatea persoanelor. Globalizarea îndepărtează particularitățile și schimbă și persoanele și societățile într-o masă amorfă, în timp ce universalitatea respectă particularitățile persoanelor și ale societăților și cultivă armonia și împlinirea acestora. Globalizarea se prezintă ca fiind dinamică, întrucât se ocupă exclusiv de activitatea exterioară, pe când universalitatea pare statică deoarece întoarce dinamismul său înainte de toate spre omul interior. Astăzi, efortul în vederea globalizării a devenit mai metodic, mai sistematic, mai impersonal, mai nedeslușit. Prin intermediul unei informații metodice și a unei economii controlate sistematic, se încearcă impunerea unei autorități mondiale care nu se interesează de națiuni, de state, de societăți și de persoane, sau se interesează de ele numai în măsura în care ele servesc obiectivelor ei. Măsura evaluării religiilor, a culturii popoarelor, a valorilor morale sau chiar a valorii persoanei umane o constituie, în ultimă instanță, interesul celor puternici. Globalizarea semnifică aflarea în același moment într-o multitudine de părți diferite, implicând o translocație. Globalizarea religiosului nu se exprimă printr-o omogenitate de credință, ci printr-un hibrid multiplu și o relativizare a identităților care permite o împăcare a universalismului cu particularismul. O asemenea perspectivă presupune o deteritorializare a identificării religioase în favoarea unei concepții lărgite într-un fel de software universal care corespunde unei interpretări translocale25. Particularismul unei culturi religioase este astfel legat de amestecul specific al raporturilor sociale și de schimbările simbolice transnaționale și locale. Este folosit și termenul glocalizare, o noțiune hibridă, menită să explice globalul prin 25 Chantal SAINT-BLANC. Globaliyation, reseau et diaspora dans le champ religieux. Colloque international L’internationalization du religieux: mutation, enjeux, limites, Paris, ASFR, 7–8 février, 2000, p. 5; vezi la lector univ. Laurențiu Tănase. Secularizarea și mutațiile religiosului în modernitatea târzie. „Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă“, Ed. Universitatea București, 2002, p. 262. _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA 96 prisma specificităților locale. Termenul de globalizare religioasă se finisează astfel prin acela de glocalizare a religiosului. Globalizarea impune o „nouă ordine“, care înseamnă în primul rând conducerea umană globală, care se realizează prin transnaționalitate pe piața mondială de idei și în traseele informaționale. Transnaționalitatea și informația ar trebui să ofere libertate deplină în schimburi, sub forma „libertății nelimitate“, dar ea este de asemenea o extensie a puterii: puterea informației și profitul în urma informației. Cele trei elemente necesare optimizării sunt: diversificarea (până la contra-informație), descentralizarea, interactivitatea (schimburi complete). Cele trei riscuri ale acestui proces sunt: imperialismul, care înseamnă dependență și invadare culturală, omogenizarea („diferențele“ vor fi în mod tacit demonizate), concentrarea (activități și proprietăți). Împrumutând din retorică, publicitatea devine forma sau felul de a prezenta ceva cu scopul de a convinge. Tehnici de lămurire bazate pe promisiuni formale și nevoi fictive impun urgent oferta atenției publicului; critica și manipularea generală indică un comercialism exacerbat, care include lipsa de onestitate, alienarea familială, națională sau culturală, falsificarea generică prin comercializarea numelui firmei. Competiția nu se bazează pe calitate ci pe capacitatea de a obține privilegii economice. Manipularea va înlocui în final nevoile reale cu unele înșelătoare. Competiția exagerată ar putea duce la o agresivitate difuză, unde factorul emoțional s-ar putea sa joace un rol important. Standardizarea înseamnă crearea unor nevoi impuse publicului, hrănind piața de desfacere și adresându-se posibililor cumpărători. De aceea, eventuala predominare a globalizării ar putea să ducă la distrugerea omului ca persoană și la sfârșitul istoriei și al diverselor forme de cultură și civilizație. Astăzi, globalizarea este nu numai căutată metodic și sub diverse forme, dar este și impusă în mod practic26. Universalitatea creștină este la antipodul globalizării și nu se dobândește prin cotropirea și distrugerea celorlalți, ci prin lupta împotriva patimilor și distrugerea egocentrismului. Comuniunea reală nu este posibilă între oameni fără păstrarea identității și în același timp a particularității fiecăruia. 26 Georgios I. Matzarides. Globalizare și universalitate. Himeră și adevăr. Ed. „Bizantină“, București, 2002, p. 21–23. Identitate și globalizare în perspectiva creștină ortodoxă _____ 97 În teologia ortodoxă se vorbește despre îndumnezeirea omului în care universalitatea apare ca rod al familiarizării omului cu viața dumnezeiască și cu desăvârșirea sa în calitate de creatură zidită după chipul lui Dumnezeu și chemată la asemănarea cu El. Așadar, pentru om îndumnezeirea nu este un lux inutil ci este identică cu mântuirea sa . Prin îndumnezeirea harismatică omul îl acceptă înlăuntrul său pe Dumnezeu, care conduce toate și în același timp acceptă pe toți și toate câte Dumnezeu conduce. Globalizarea se sprijină pe puterile omenești și este, prin urmare, calea spre autodivinizare prin care omul caută să devină dumnezeu. Prin autodivinizare omul se separă de Dumnezeu și de aproapele și devine împătimit după putere și după stăpânire. Universalitatea creștină are caracter eshatologic deoarece se împlinește στα έσχατα, adică dincolo de ceea ce este istoric și trecător, în împărăția lui Dumnezeu. Noutatea pe care a adus-o Fiul lui Dumnezeu în istorie prin întruparea Sa este că împărăția Lui Dumnezeu activează și în interiorul timpului înlăuntrul lumii și al istoriei. Universalitatea se construiește în interiorul lumii, deodată la nivel personal și colectiv. Fiecare om și întreaga lume, potrivit liberei acceptări, este chemat să participe la edificarea universalității creștine. Condițiile realizării acesteia sunt smerenia și iubirea prin care omul acționează în mod universal și devine ființă cosmică: „Cei care se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa , ci cei care va vrea să fie mai mare între voi să fie slujitorul vostru. Și cel care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă“ (Marcu 10, 42–44). Biserica îi unește pe oameni la nivelul care depășește viața socială convențională, adică la nivelul prezenței Mântuitorului Iisus Hristos în Duhul Sfânt prin Sfintele Taine, prin care se restabilește unitatea primordială și sfințenia oamenilor. Atunci când iubirea se separă de sfințenie, se separă și de adevărul Bisericii, se înstrăinează și cade la nivelul lumesc. Prezența în Duhul Sfânt a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Biserică întemeiază ecumenicitatea ei care nu se epuizează în întinderea ei în întreaga lume, adică în mondialitate, ci cuprinde și păstrarea ei neîntreruptă în timp, adică diacronicitatea. Aceasta de altfel definește și sensul universalității, care constituie însușirea fundamentală a Bisericii, și prin ea a Sfinților și a Părinților ei. În _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA 98 viața și în învățătura Sfinților Părinți ai Bisericii, conștiința ecumenicității este legată de stări duhovnicești ajunse la culme, în care omul, scăpat de patimi și de dispoziții pătimașe, înțelege în mod simțitor prezența lui Dumnezeu prin harul Sfântului Duh. Sfântul Siluan Athonitul, care a trăit în veacul al XX-lea, când a fost învrednicit să vadă lumina lui Hristos, a simțit că sufletul său este stăpânit de simțământul dragostei față de Dumnezeu și față de toți oamenii27. Acest lucru îl arată și Sfântul Grigorie Palama, care spune că atunci când omul este luminat de lumina necreată, îmbrățișează înlăuntrul său întreaga creație și dobândește dragostea desăvârșită.28 În Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, precum și în cea a Sfântului Vasile cel Mare, cinstitele daruri care se pregătesc la proscomidie se aduc pentru toată lumea, de asemenea cererile ecteniilor precum și rugăciunile se fac pentru toată lumea. Înainte de rugăciunea domnească se rostește îndemnul către credincioși de a se preda cu totul lui Hristos: „Unitatea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm“. Sfânta Liturghie ne arată că omul biruiește dezbinarea sa lăuntrică și găsește calea vieții sale în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, descoperind sinele său adevărat, ipostasul său adevărat în relația cu persoanele celorlalți, ale prietenilor și ale dușmanilor, ale tuturor oamenilor pe care îi încape dragostea lui Hristos (2 Corinteni 5,14)29. Diferența dintre globalizare și universalitate reiese clar din cuvintele Sfinților Părinți. Astfel, Sfântul Grigorie Teologul spune: „Căci noi nu căutăm să biruim ci să apropiem pe frații care sunt sfâșiați de despărțire“30. Sfântul Maxim Mărturisitorul la rândul său, explicând polemica sa față de eretici spune: „Scriu acestea nu pentru a-i face pe eretici să sufere, nici pentru a mă bucura de răul acestora. Să nu fie! Ci, scriu mai degrabă bucurându-mă și împreuna veselindu-mă de întoarcere. Căci ce este mai plăcut 27 Arhimandritul Sofronie. Sfântul Siluan Athonitul. Essex, Anglia 1999, p. 40–41; Georgios I. Mantzarides. Ecumenicitatea Părinților Bisericii și ecumenismul contemporan. În „Vestitorul Ortodoxiei“, XIV, nr. 303–304, decembrie 2002, p. 4. 28 Sfântul Grigorie Palama. Către monahia Xenia. PG 150, 1081 AD; Georgios Matzarides, art. cit., p. 4. 29 Georgios Mantzaridis. art. cit. p. 4. 30 Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 41,8, PG 36, 440 B. Identitate și globalizare în perspectiva creștină ortodoxă _____ 99 credincioșilor decât ca fiii lui Dumnezeu să se îndumnezeiască adunați într-unul.“31 Ecumenicitatea Bisericii nu se confundă nici cu ecumenismul contemporan deoarece acesta urmărește mai întâi unificarea lumii creștine și nu păstrarea identității ei. Ecumensimul încearcă sa creeze unitatea prin sociologie și antropologie secularizate. În aceasta constă diferența fundamentală a ecumenismului contemporan față de ecumenicitatea Părinților Bisericii. Problemele credinței, potrivit Sfinților Părinți, nu pot fi relativizate din rațiuni de purtare civilizată. Părinții Bisericii nu dispuneau de mai puțină iubire de oameni decât noi, când procedau la îndepărtarea ereticilor din Trupul Bisericii. „Nu se bucurau și nici nu se simțeau plini de triumf când anatematizau pe arieni, pe nestorieni sau pe eutihieni. Dimpotrivă, recurgeau la aceste măsuri cu durere în suflet, pentru păstrarea sănătății întregului trup. Iar dialogurile lor cu toți cei care se îndepărtau de adevărul Bisericii, nu erau străbătute de duhul superiorității sau al rivalității, ci de durere și de compătimire. Unitatea creștinilor se întemeiază pe unitatea credinței. Când însă descoperirea lui Dumnezeu este considerată ca o învățătura religioasă convențională, când mișcarea lui Dumnezeu înspre om este înlocuită cu mișcarea omului către zeii pe care îi crează dispoziția sau fantezia sa, când în sfârșit, Harul Sfântului Duh este înlocuit de capacitățile omenești, creștinismul este adus la nivelul religiilor omenești, este religizat“32. A fi creștin în timp și în contratimp Deși pare paradoxal, creștinul își desfășoară viața sa în timp cu lumea, dar și în contratimp cu ea, adică în afară de lume sau împotriva lumii, și în afara problemelor lumii de azi sau împotriva lor. În Epistola către Diognet se spune despre creștini că, în timp ce se află împrăștiați în întreaga lume și urmează obiceiurile locurilor în ce privește îmbrăcămintea, hrana și celelalte ale vieții, 31 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistola 12, PG 91, 465 C. 32 Georgios Mantzaridis, art. cit., p. 5. _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA 100 prezintă un mod de viață minunat și, neîndoielnic, paradoxal. Își au patriile lor, dar trăiesc ca străinii. Iau parte la toate ca cetățeni, dar le rabdă pe toate ca străini, „locuiesc pe pământ, dar petrec în cer“. Această Epistolă demonstrează că adevărul creștin se arată pe două nivele în același timp: pe cel lumesc și pe cel transcendent. Primul cuprinde partea materială și socială, iar cel de-al doilea pe cea duhovnicească. Apropierea realității pluridimensionale, care se mișcă în același timp în amândouă aceste nivele, calitativ diferite, este firesc să aibă nevoie de o abordare sferică. După cum reiese din Epistola către Diognet , în perioada primară a Bisericii, creștinii erau „neînțeleși, persecutați ca unii ce erau un al „treilea gen“ sau un „gen nou“ (triton, kainon genos) de oameni, distinct atât de „păgâni“, cât și de „iudei“, despre care se știau puține lucruri clare și precise. Afară de faptul evident că refuzau atât cultul zeilor păgâni ai Imperiului Roman, cât și riturile religioase naționale ale evreilor, creștinii erau acuzați – pe lângă calomniile practicării canibalismului ritual (deformare a Euharistiei) și a orgiilor incestuoase (distorsiune a iubirii și ospețelor comunitare) – de ură împotriva umanității și de dispreț al lumii și vieții din pricina ușurinței cu care acceptau moartea martirică pentru Hristos, precum și de lipsă de patriotism civic și de loialitate față de stat din pricina devotamentului lor față de Împărăția lui Dumnezeu33. Creștinismul primelor trei secole a dus, de altfel, o dificilă și îndelungată luptă, „în condiții de minoritate persecutată, împotriva tendințelor puternice manifestate în interiorul lui de a-l face să cadă în atitudini radicale și negative față de existență, societate, stat, istorie, cultură, lege și rațiune. Delimitarea față de dualismul ontologic al gnosticilor și față de eshatologismul radical apocaliptic și milenarist – gnosticism și milenarism ce vor fi reluate în formă secularizată de marxism – a reprezentat momentul definitoriu pentru constituirea profilului adevăratului creștinism al Bisericii apostolice. Prin această delimitare polemică, Biserica afirma răspicat că, deși era persecutată de păgâni și de iudei pentru credința ei în Hristos Creatorul, Mântuitorul și Judecătorul lumii, ea nu 33 Ioan I. Ică jr. Biserică, societate , gândire în Răsărit, în Occident și în Europa de azi. În vol. Gândirea socială a Bisericii, Ed. „Deisis“, Sibiu, 2002, p. 19. Identitate și globalizare în perspectiva creștină ortodoxă _____ 101 abandonează puterilor malefice ale răului nici cosmosul, nici natura, nici statul, nici timpul, nici cultura, nici rațiunea, nici legea, nici Vechiul Testament. Deși căzute în păcat, toate acestea sunt realități create de Dumnezeu, deci bune în ființa lor, putând constitui, după exorcizarea baptismală a puterilor demonice infiltrate în ele, materia potențială a anticipării euharistice a Împărăției lui Dumnezeu, în așteptarea actualizării ei definitive la a Doua Venire a lui Iisus Hristos; Biserica fiind locul, martora și slujitoarea realizării misterului dospirii în lume și istorie a fermentului Împărăției lui Dumnezeu, adusă de Hristos Care vorbește despre ea în parabolele Lui (Matei 13)“34. Epistola către Diognet arată că Dumnezeul în care cred creștinii nu este Dumnezeul autarhic pe care filozofii antici încercau să-L imite în autarhia Lui, ci Dumnezeul iubirii de oameni, Care trebuie imitat în philanthropia Sa esențială, iubind pe toți oamenii așa cum i-a iubit și-i iubește și El. Comportându-se asemenea lui Dumnezeu prin facere de bine, creștinul devine „imitator al lui Dumnezeu“ (mimetes Theou) și „dumnezeu“ (theos) pentru cei cărora le face bine. Dar creștinii Îl imită pe Dumnezeu nu doar imitând bunătatea Lui, ci modul paradoxal al prezenței Lui în lume, imitându-L cu alte cuvinte în același timp în transcendența și imanența Sa. „Creștinii nici nu se identifică integral cu lumea ca în imanentismul stoic, nici nu evadează radical din ea, ca în transcendentismul platonic; ei sunt în același timp detașați și angajați, sunt în același timp cetățeni ai cerului, patria lor adevărată, și cetățeni loiali și activi ai orașelor. „Cetățenia lor minunată și paradoxală“ face din creștini nu altceva decât sufletul activ în trupul lumii“35. Epistola către Diognet precizează așadar că a fi în lume nu înseamnă a aparține exclusiv lumii: „ei trăiesc fiecare în țara lor, dar ca străinii. Fiecare țară străină este țara lor și fiecare țară e o țară străină. Ei trăiesc în trup, dar nu trăiesc după trup. Ei își trăiesc viața pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului“. Uniți cu Dumnezeu și imitându-L, creștinii și Biserica însuflețesc și țin la un loc asemenea unui suflet corpul social și cosmic, sunt principiul coeziunii, unității și vieții lui adevărate. „Creștinii 34 Ibidem, p. 19–21. 35 Ibidem, p. 21. _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA 102 trăiesc în lume, dar nu sunt ai lumii“. Aceasta ne arată că într-o lume suficientă sieși, desacralizată „omul lui Dumnezeu“ este marginalizat. Această marginalizare a sa de către ceea ce numim „lume“ se manifestă concret prin trei atitudini: a) Problematizarea credinței. Astfel astăzi multor tineri „religia li se pare că este o poveste de adormit copiii. Cei mai mulți dintre ei gândesc despre Dumnezeu, dar Biblia și Biserica li se par complet învechite și irelevante pentru viața lor și ei nu le pot lua în serios. Biserica nu are sens: predici plictisitoare, rugăciuni fără înțeles. Tot ce văd în jurul lor este completamente nereligios. A fi dintre cei care cred în Dumnezeu e ridicol“36. O consecință a acestei problematizări este relativizarea Revelației. Influențați de ateismul generat de iluminism, europenii de astăzi urmăresc să creeze o Europă, refuzând creștinismul, în ciuda faptului că civilizația europeană este la baza ei o civilizație creștină. Așadar pentru a fi democratică, Europa marginalizează Biserica. b) Orientarea exclusivă spre lume. Mulți au impresia că totul se obține de aici, că totul se petrece aici, nu mai există spirit, nici mister, nici criterii dumnezeiești, nici responsabilitate față de Dumnezeu. Lumea a devenit scopul omului și el crede că el a fost lăsat singur cu lumea, în mâinile ei. Într-o asemenea lume secularizată rugăciunea, criteriile duhovnicești și viața morală nu-și mai au locul. Societatea care se propune, se vrea o societate alcătuită din ființe, care să nu știe de unde vin și încotro se îndreaptă, de ce trăiesc, de ce luptă în viață, de ce au conștiință. Se vrea o societate formată din ființe inconștiente de sensul propriei existențe, incapabilă să gândească dincolo de granițele acestei lumi atât de strâmte, dominate de logica influențată și chiar impusă de stăpânitorii acestei lumi. c) Al treilea aspect al crizei este acela al autonomiei omului. Dumnezeu este negat. Omul se emancipează față de Dumnezeu, copii se emancipează față de părinți. Totuși lumea de azi, așa cum este ea, cu îndoielile și cu dorința ei de autonomizare, este aceeași lume creată de Dumnezeu. Este cam în același fel cu lumea în care s-a întrupat Mântuitorul Hristos. El nu S-a întrupat într-o lume cuminte, credincioasă, care Îl 36 Charles Hamblett and Jane Deverson. Generation X. Tandem Books, London, 1966, p. 34; Dr. Antonie Plămădeală. Ca toți să fie una. EIBMBOR, București 1979, p. 338. Identitate și globalizare în perspectiva creștină ortodoxă _____ 103 aștepta cu brațele deschise, ci dimpotrivă. Totuși, Mântuitorul nu a venit sa i se împotrivească ci să-i slujească. El nu o părăsește, în ciuda faptului ca ea se îndoiește sau nu crede. El nu se separă de lume, deși nu este de acord nici cu necredința, nici cu îndoiala. El vine în timp, Se întrupează în istorie, sfințește timpul și istoria prin jertfa și Învierea Sa. El este în contratimp cu îndoiala, cu problematizarea credinței și cu autonomizarea omului. Când spune lume, creștinul se gândește la Dumnezeu care iubește lumea, iubind astfel lumea prin Dumnezeu. Lumea nu trebuie iubită pentru ea însăși, ci pentru că este creația lui Dumnezeu și pentru că ne duce la Dumnezeu. Ce se întâmplă astăzi în ceea ce încercăm să numim „casa noastră comună, Europa“? Nici stat, nici simplă ligă de state, Europa continuă sa fie un „obiect politic și neidentificabil“ (Delors), pseudo-entitate politică, redusă practic la simple conferințe interguvernamentale instituționalizate. Oscilând între o „confederație neputincioasă“ și o „federație nelegitimă“, Europa ar fi un veritabil „imperiu al neputinței“ (similar Kakaniei austro-ungare descrise de Musil), un „pseudo-imperiu“ cu o „falsă cetățenie“ și un „fals parlament“37. Ce trebuie să devină Europa? Să devină Europa politică democratică și federală, stăpână în sfârșit nu pe alții, ci pe ea însăși; astfel ar putea deveni, „ar putea fi imperiul «republican» al viitorului care ne lipsește“38. Christianitas și romanitas pot fi o „paradigmă fondatoare a unei posibile cetățenii și a unui universalism cultural european“. Viziunea unei Europe federale nu trebuie neapărat legată de perspectivele revolute ale statului-națiune. Mai degrabă el trebuie să ia drept referință Imperiul romano-german. Contrar a ceea ce s-ar putea crede însă, procesul unificării europene nu înseamnă depășirea națiunilor. Europa nu poate fi decât o acțiune comună a națiunilor europene. Reconcilierea franco-germană s-a creat printr-o decizie politică luată de națiuni, 37„Le moment et la methode: entretien avec Jacques Delors“, Le Débat, nr. 83, jan.–fevr. 1995, p. 22; Ioan I. Ică jr. Europa politicului, Europa spiritului. În volumul Un suflet pentru Europa. Ed. „Anastasia“ 2005, p. 39. 38 Bela Farago. „L’ Europe, empire introuvable?“. Le Débat, nr. 83, jan.–fevr. 1995, p. 42–58; Ioan I. Ică jr. Europa politicului, Europa spiritului. În volumul Un suflet pentru Europa. Ed. „Anastasia“ 2005, p. 40. _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA 104 nu de instituții supranaționale. Federaliștii europeni pledează clar pentru resuscitarea lor politică. Europa e văzută ca o „federație de națiuni“ menite să le consolideze nu să le anuleze. Ce rol va avea religia, Biserica, într-o Europă unită? Reîntoarcerea religiosului e un fapt, dar, din păcate, el înseamnă triumful unor forme de religiozitate inedite (mergând de la secte prin ezoterism și neo-budism până la cultul fenomenelor paranormale) care șterg frontierele clasice dintre Cetatea lui Dumnezeu și Cetatea oamenilor. Marile religii oscilează între politizare extremă (islam) și dezangajare totală (budism). Triumful noilor forme de religiozitate atestă reculul culturii clasice și iudeo- creștine, o punere în paranteze a elementelor spirituale și simbolice care au structurat atât identitatea europeană de profunzime cât și modernitatea clasică, spiritul european și democrația. Armătura lor spirituală și intelectuală este contestată sau eludată. Ele îmbracă formele înțelepciunilor echivoce, ale utopiilor autist-consolatoare și pietiste ale interiorității, și practică fideismul, sapiențialismul și efuziunile sentimentale. Concomitent, asistăm la un declin al speranței, la un sfârșit al timpului liniar prin devalorizarea trecutului și viitorului și la o fixație unilaterală pe prezent și pe sine. Refuzul viitorului e însoțit și de declinul transcendenței și al axei verticale39. Care ar putea fi rolul Bisericii în social? Iată chiar răspunsul unui sociolog contemporan: „Parteneriatul social nu trebuie să reducă Biserica la o instituție a societății civile, printre atâtea altele“, risc care constituie „pericolul major de care Bisericile sunt pândite atunci când conviețuiesc cu democrația. Vocația Bisericii este să anunțe Vestea cea Bună, să apere diluarea relativizării unui adevăr absolut, dar în același timp să proclame, ca o dimensiune constitutivă a acestui mesaj, solicitudinea pentru om, pentru umanitatea lui, pentru viitorul tuturor oamenilor de pe pământ, pentru orientarea de ansamblu a dezvoltării și a progresului“, ca element esențial al credinței eshatologice. „Descoperirea unui rol nou al Bisericii în spațiul public cheamă Biserica să își asume o identitate socială conferită Europei, un dialog social între parteneri și intervenția 39 Ioan I. Ică jr. Europa politicului, Europa spiritului. În volumul Un suflet pentru Europa. Ed. „Anastasia“ 2005, p. 43. Identitate și globalizare în perspectiva creștină ortodoxă _____ 105 socială în favoarea celor mai defavorizați“. Biserica trebuie să instituie „un dialog critic în dezbaterea publică, să se facă auzită și să beneficieze de audiență atunci când încearcă să depășească prin valorile ei religioase sau morale deficitul de gândire în care societățile noastre moderne se află prinse“40. Ce înseamnă Ortodoxia în Europa unită? Ce este Europa pentru Ortodoxie în contextul globalizării? Europa este pentru Bisericile Ortodoxe o provocare și o oportunitate. Ea este în același timp un pericol și o șansă. Ortodoxia trebuie să se apropie de omul apusean, de persoana care locuiește astăzi în Europa, dar care provine totuși din alte religii și alte culturi, văzând în el pe aproapele conform cuvintelor pauline că în viața creștină nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere în prejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți Hristos (Coloseni 3,11). Ortodoxia nu trebuie să piardă din vedere în acest dialog identitatea sa. Pentru a însemna ceva în Europa, popoarele ortodoxe trebuie să își salveze caracterul autentic, pe care l-au moștenit de la părinții și sfinții lor, un caracter care arată distanță și apropiere: distanță față de grija lumii și apropiere față de nevoile lumii. Ortodoxia va convinge omul european dacă în existența și acțiunea ei va da dovadă de unitate. Numai în acest fel realitatea europeană poate să fie un câmp de exersare al dinamicii Ortodoxiei. Ortodoxia are obligația să-i reamintească cetățeanului european în mod constant că „palatele economiei și progresul tehnic sunt foarte fragile și, în consecință, este nefolositor ca viața cuiva să se bazeze și să-și pună speranța exclusiv pe ele“41. Ortodoxia poate să transforme criza Europei într-o șansă. Sunt destui apuseni, care în diferite împrejurări au exprimat o nostalgie și o recunoaștere a autencitității tradiției ortodoxe. Iată o mărturie a unui apusean în acest sens, arhimandritul Placide Deseille: „ceea ce m-a incitat să mă întorc spre tradiția bizantină, nu a fost, așadar legăturile ei răsăritene. Niciodată nu m-am simțit 40 Violeta Barbu. Bisericile în Europa-un partener social? În volumul Un suflet pentru Europa. Ed. „Anastasia“ 2005, p. 16, 17. 41 Prof. univ. dr. Konstantinos V. Skouteris. Ortodoxia și Europa. O critică bazată pe realitate. În vol. „Ortodoxia – parte integrantă din spiritualitatea și cultura europeană“, Brașov – Mănăstirea Constantin Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, august 2004, p. 60, 61. _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA 106 răsăritean, nici nu doream să devin. Însă, folosirea liturghiei bizantine îmi părea să fie modul cel mai potrivit în situația actuală a lucrurilor, pentru a pătrunde cineva în plinătatea tradiției patristice, într-un fel conform căruia să nu fie molcom și raționalist, ci vioi și concret. Liturghia bizantină îmi părea întotdeauna, nici mai mult nici mai puțin, ca o liturghie răsăriteană, ca singura tradiție liturgică existentă, pentru care putem să spunem: aceasta nu a făcut nimic mai mult decât să încorporeze plinătatea marii teologii pe care au prelucrat-o Sfinții Părinți si Sinoadele până în secolul al VIII-lea în viața liturgică. În aceasta se cântă Euharistia Bisericii, care triumfă peste erezii, marea doxologie a teologiei treimice și hristologice a Sfinților Atanasie, a Capadocienilor, a Sfântului Ioan Gură de Aur, Chiril al Alexandriei și Maxim. În ea se dezvăluie spiritualitatea marilor curente monahale de la Sinai până la cele din Studion, iar mai târziu de la Athos … în cadrul ei, în fine, lumea întreagă, transformată de prezența slavei dumnezeiești, se dezvoltă într-o dimensiune clar eshatologică“42. În ceea ce privește Ortodoxia românească același apusean mărturisește: „de-a lungul anilor trecuți am făcut diferite călătorii în țări ortodoxe, precum în România, în Serbia, în Grecia și la Sfântul Munte. Atunci nu aveam ca scop să îmbrățișăm Biserica Ortodoxă, ci doream doar o cunoaștere directă a Ortodoxiei și să fim inițiați în viața ei monahală și liturgică. România ne atrăsese în mod special prin asocierea și influența reciprocă pe care am văzut-o acolo între un monahism viu, care avea personalități duhovnicești remarcabile, și un popor inspirat de o adâncă credință și pietate“. Mărturia arhimandritului Placid Deseille arată clar și cât de intense și existențiale sunt frământările create în relațiile dintre ortodocși și eterodocșii apuseni: „totuși, această Biserică Ortodoxă nu este o Biserică răsăriteană, o expresie răsăriteană a credinței creștine. Este Biserica lui Hristos. Tradiția ei a existat ca și tradiția comună tuturor creștinilor de-a lungul primelor secole, iar noi, veniți în comuniune cu ea nu am făcut nimic altceva decât să ne 42 Αρχίµ. Πλακίδα ∆εσέιλλε. Η πορεία µου προς τηνΟρθοδοξία. Αθήνα, 1986, p. 36–37; Pr. prof. univ. dr. Konstantinos Karaisaridis. Biserica Ortodoxă în cadrul UniuniiEuropene. Abordare a problemelor liturgico-pastorale. În vol. „Ortodoxia – parte integrantă din spiritualitatea și cultura europeană“. Brașov – Mănăstirea Constantin Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, august 2004, p. 69. Identitate și globalizare în perspectiva creștină ortodoxă _____ 107 întoarcem la acest izvor. Nu am schimbat Biserica, ci pur și simplu am trecut de la o ramură tăiată la Biserica cea Una, la turma ei“43. Credem că Ortodoxia va întâlni pe drumurile Europei pe omul preocupat de faptul că viața este scurtă și de sensul trecerii noastre prin această viață, obosit de viața sa consumistă, care simte sau trebuie să afle ce mărturisea Sfântul Ioan Gură de Aur, că se cumpără cu bani numai „cele mărunte și neînsemnate“, pe când cele absolut necesare și care susțin viața noastră nu sunt la dispoziția tuturor44. Un asemenea om a fost întrebat de un părinte ortodox: „puteți să ne faceți o icoană care să ne descrie starea sufletului și a gândirii dumneavoastră acum?“ Iar el a răspuns: „… un pustiu … un pustiu nesfârșit … unde nu mai poate să înflorească nimic … un pustiu cu un trecut faimos, care nu acceptă însă realitatea prezentă …“ Să sperăm că în acest pustiu duhovnicesc Ortodoxia va fi o oază de regenerare spirituală. &&& ANEXĂ Epistola către Diognet Creștinii nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin pământ, nici prin grai, nici prin haine; fiindcă nu locuiesc în orașe proprii, nu se folosesc de un dialect paralel [parellagmene] și nici nu duc o viață paralelă [pa-rasemon]. Învățătura lor n-a fost găsită printr-o invenție sau excogitare a unor oameni curioși, nici nu promovează vreo doctrină [dogma] omenească, precum alții. Locuind în cetăți eline și barbare, cum i s-a hărăzit fiecăruia, și urmând obiceiurilor locului în ce privește hainele, regimul hranei și restul vieții, arată constituția cetățeniei lor ca una minunată și în mod recunoscut paradoxală [thaumasten kai homologoumenos paradoxon ten katastasin tes heauton politeias]. 43 Ibidem. 44 Sfântul Ioan Gură de Aur. Omilii la statui. 2, 6, PG 49, col. 43; Georgios Mantzaridis. op. cit., p.188. _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA 108 Locuiesc în patrii proprii, dar ca niște imigranți [paroikoi], iau parte la toate [treburile publice] ca niște cetățeni și suportă toate [îndatoririle] ca niște străini. Orice pământ străin le este patrie, și orice patrie le este străină. Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc prunci, dar nu-și aruncă odraslele. Stau la o masă comună, dar nu și la un pat [comun]. Sunt în trup, dar nu viețuiesc după trup. Petrec pe pământ, dar au cetățenia în cer. Se supun legilor hotărâte, dar prin viețile lor biruie legile. Iubesc pe toți și sunt prigoniți de toți; sunt necunoscuți și condamnați. Sunt omorâți și fac vii pe alții. Sunt săraci și îmbogățesc pe mulți; sunt lipsiți de toate și au prisos în toate. Sunt necinstiți și se slăvesc în necinstirile lor. Sunt huliți și sunt îndreptați. Sunt defăimați și binecuvântează; sunt ocărâți și cinstesc [pe cei ce-i ocărăsc]. Fac binele și sunt pedepsiți ca niște răi; sunt pedepsiți și se bucură ca unii făcuți vii. Sunt combătuți de iudei ca unii de altă seminție cu ei și sunt persecutați de păgâni, dar cei care-i urăsc n-ar putea spune cauza dușmăniei lor. Simplu spus, ceea ce este sufletul în trup [en somati psyche] aceasta sunt creștinii în lume [en kosmo christianoi]. Sufletul e răspândit ca o sămânță în toate mădularele trupului, iar creștinii sunt răspândiți în cetățile lumii. Sufletul locuiește în trup, dar nu este din trup; creștinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut e deținut într-un trup văzut; creștinii sunt cunoscuți că sunt în lume, dar cinstirea pe care o aduc lui Dumnezeu rămâne nevăzută. Trupul urăște sufletul și se războiește cu el, deși nu e cu nimic nedreptățit de el, pentru că e împiedicat să se bucure de plăceri; și pe creștini lumea îi urăște, deși nu e cu nimic nedreptățită de ei, fiindcă se împotrivesc plăcerilor. Sufletul iubește trupul care-l urăște și mădularele lui; creștinii iubesc și ei pe cei ce îi urăsc pe ei. Identitate și globalizare în perspectiva creștină ortodoxă _____ 109 Sufletul e închis în trup, dar el ține la un loc trupul; și creștinii sunt deținuți în lume ca într-un arest, dar ei țin la un loc lumea. Sufletul nemuritor locuiește într-un cort muritor; creștinii locuiesc și ei în corturi stricăcioase așteptând nestricăciunea în ceruri. Sufletul se face mai bun suferind cele rele în ce privește hrana și băutura, iar creștinii pedepsiți în fiecare zi se înmulțesc tot mai mult. Într-o atât de mare poziție [taxin] i-a pus Dumnezeu [în lume], pe care nu le este îngăduit a o părăsi. Căci Dumnezeu i-a iubit pe oameni: pentru ei a făcut lumea, lor le-a supus toate cele din lume, le-a dat rațiune și minte, doar lor le-a îngăduit să privească spre cer, pe ei i-a făcut după chipul Său, lor le-a trimis pe Fiul Său Unul-Născut, lor le-a făgăduit Împărăția în cer pe care o va da celor ce-L iubesc pe El. Iar cunoscând aceasta, de ce bucurie nu vei fi umplut? Sau cum nu-L vei iubi pe Cel ce te-a iubit în acest fel înainte de a-L fi iubit tu pe El? Iar iubindu-L vei fi un imitator al bunătății Lui. Si nu te mira de faptul că un om se face imitator al lui Dumnezeu; poate, dacă vrea. Căci fericirea nu înseamnă faptul de a-l stăpâni pe aproapele, nici de a voi să fii superior celor mai slabi, nici de a fi bogat și a-i constrânge cu forța pe cei inferiori, și nu în acestea stă imitarea lui Dumnezeu, ci acestea sunt în afara măreției Lui. Ci este imitator al lui Dumnezeu oricine ia asupra sa povara aproapelui, care vrea ca în cele în care e mai bun să facă bine celui mai mic, care, dând celor lipsiți cele pe care le are de la Dumnezeu, devine un dumnezeu pentru cei care le primesc de la el. Atunci, deși ești pe pământ, vei vedea că Dumnezeu are cetatea în cer, atunci vei începe să grăiești tainele lui Dumnezeu. &&& ‘ Preot la Biserica „Precupeții Noi“ din București, licențiat al Facultății de Teologie Ortodoxă din București (1988) cu teza Persoană și comuniune; doctor în _____________________________________ GHEORGHE HOLBEA 110 teologie al Universității din Thessalonik (2000) cu tema: Teologia părintelui Stăniloaie și legătura ei cu teologia contemporană răsăriteană și apuseană. Hirotonit diacon la 14 mai 1989, apoi hirotesit arhidiacon la 6 ianuarie 1995. Cariera sa didactică a început la Seminarul Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul“ din Buzău, apoi la Liceul Pedagogic „Spiru Haret“ din același oraș, ulterior lector la catedra de Teologie Sistematică din Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian“ a Universității din București. Studii și articole publicate în revistele centrale bisericești și în reviste de specialitate. CAPITAL ȘI INDUSTRIE NAȚIONALĂ versus GLOBALIZARE. CAZUL ROMÂNESC Liviu Țăranu‘ România, aflată astăzi într-un intens proces de modernizare și integrare în structurile economice și politice ale Europei unite, este situată fără nici o îndoială în circuitul globalizării. În aceste condiții, mai are nevoie această țară de capital și industrie națională? Mai pot fi păstrate și dezvoltate aceste două dimensiuni ale identității naționale? Acestor întrebări încercăm să răspundem în studiul de față, realizând totodată o largă incursiune în istoria dezbaterilor pe această temă din societatea românească modernă și contemporană. O concluzie importantă care poate fi desprinsă din istoriografia epocii moderne și contemporane a societății românești constă în aceea că secolele XIX și XX se caracterizează printr-o intensă confruntare de idei privind direcțiile, căile și ritmul dezvoltării economice a României. Dacă aproape toate forțele politice românești – și aici includem și Partidul Comunist Român – erau de acord și susțineau modernizarea țării, diferențe majore apăreau în privința direcțiilor, căilor și îndeosebi asupra ritmului modernizării. Asigurarea unui ritm alert procesului de modernizare întâmpina obstacole interne – insuficiența capitalurilor, a resurselor, a forței de muncă specializate – și externe. La acestea din urmă se referea I.C. Brătianu: „Românii sunt deja pătrunși că unei națiuni cucerite de tăișul sabiei îi rămâne dreptul la revendicare și mijloace de decotropire, pe când, din ____________________________________________ LIVIU ȚĂRANU 112 contră, o națiune cucerită prin mijloace economice este nimicită pentru totdeauna în drept și fapt“1. Chestiunile fundamentale ale dezvoltării țării și implicit ale modernizării se rezumau la industrializare și rezolvarea problemei agrare. Partidul Național Liberal a fost cel care, atât înainte cât și după primul război mondial, a avut în centrul platformei sale politice, sintetizată în formula „Prin noi înșine“, teza dezvoltării prin forțe proprii, prin industrializare. Aceasta era văzută ca singura variantă a consolidării întregii economii și totodată a independenței economice a țării2. Numeroasele luări de poziție ale șefilor liberali, legislația adoptată, întreaga concepție în privința dezvoltării industriei, capitalurilor străine și politicii vamale confirmă ideea că PNL a fost forța politică principală care a promovat, în mod ferm, industrializarea. „Astăzi nu mai este trebuință de a dovedi că dacă se va mărgini toată activitatea numai la agricultură, poziția noastră va fi în curând cu desăvârșire compromisă … Trebuie cu orice preț să creăm o industrie națională. Numai cu acest preț vom scăpa de ruina economică, care aduce în genere și ruina politică.“ se spunea în Expunerea de motive a proiectului intitulat Măsuri generale spre a veni în ajutorul industriei naționale care era promulgat ca lege în 18873. O bună parte dintre fruntașii liberali au desfășurat o bogată activitate teoretică – care a avut însă de suferit la capitolul practic – în sprijinul industrializării. P.S. Aurelian și colaboratorul său V. Lascăr au fost printre primii. V. Lascăr aprecia în 1897 că „suntem datori să facem toate sacrificiile ca să întemeiem o industrie națională“4. Ulterior, Vintilă I. Brătianu, în discursurile sale parlamentare, în cărți și broșuri, a demonstrat necesitatea creării unei industrii naționale, având la bază capitalul autohton. În Manifestul-program al PNL din 1911 se regăsea un capitol intitulat Industria națională și soarta lucrătorilor, în care se prevedea 1 Gh. Iacob. Economia României (1859-1939). Fapte, legi, idei. Iași, 1996, p. 141. 2 Ibidem. p. 13. 3 Apud Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România până la 1918, București, 1983, p. 262. 4 V. Lascăr. Discurs în Senat, 14 ianuarie 1897. În Discursuri politice, I, București, 1912, p. 236. Capital și industrie națională versus globalizare. Cazul românesc __________________________________________ 113 încurajarea capitalului autohton, organizarea creditului industrial și dezvoltarea învățământului tehnic și comercial. Într-un alt capitol dedicat meseriilor și industriei casnice se aprecia că industria trebuie să devină „o ramură care să egaleze pe cea agricolă“5. Dezvoltarea industrială a țării era văzută prin creșterea gradului de exploatare a bogățiilor naturale, în acest sens industria petrolieră urmând să ocupe un loc aparte, „afacerea cea mai importantă a țării, după agricultură“, după cum se exprima Emil Costinescu6. Ca urmare, la începutul primului război mondial, cele mai multe investiții era direcționate spre domeniul extracției și prelucrării petrolului și al exploatărilor forestiere cca 82% și doar o mică parte din capital era investit în celelalte ramuri ale industriei. Din nefericire, cea mai mare parte a acestui capital era străin. Se explică astfel frecventele luări de atitudine ale liderilor din PNL în favoarea capitalului românesc în industrie. „O industrie nu poate fi o realitate națională dacă nu participă în mod efectiv capitalul național sau cel puțin naționalizat“ susținea, în 1909, Ion I.C. Brătianu7. Pentru a proteja și încuraja industria națională liberalii au promovat și adoptat o politică vamală de tip protecționist, pe baza unor tarife vamale diferențiate, care să favorizeze nașterea unor industrii noi iar pe cele existente să le oblige să consume cât mai multe materii prime din țară. În acest sens, trebuie subliniat că tariful vamal adoptat în 1904, cu modificările intervenite în anii 1906, 1911, 1912 și 1913 a stat la baza politicii de industrializare până la primul război mondial. În ceea privește perioada interbelică curentul dezvoltat de liberali anterior se amplifică și capătă tot mai multe conotații. O bună parte a istoricilor sunt de acord că pentru această perioadă a existat o reală strategie a modernizării chiar dacă unii sau alții folosesc termeni diferiți8. Iar ceea ce este și mai important, pentru întreaga perioadă de la 1866 la 1938, putem identifica o continuitate 5 PNL – Manifestul-program al partidului, București, 1911, p. 10–12. 6 Gh. Iacob. op. cit, p. 16. 7 Ion I.C. Brătianu. Discurs la întrunirea liberală de la Craiova, 24 iunie 1909. În Discursuri politice, III, București, 1939, p. 147. 8 Gh. Platon, V. Russu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei. Cum s-a înfăptuit România modernă. O perspectivă asupra strategiei dezvoltării. Iași, 1993, passim. ____________________________________________ LIVIU ȚĂRANU 114 în strategia modernizării9. Anul 1918 nu a fost un nou început pentru dezbaterile asupra modernizării, ci un moment care a amplificat și îmbogățit conținutul acestora, opera de modernizare urmând a se derula așa cum se întâmpla de la 1859 încoace, sub semnul naționalului și al integrării în lumea civilizată a Europei. Cheia modernizării se găsea în raportul dintre industrie și agricultură, ținând cont că principala ramură a economiei continua să fie agricultura, sferă în care lucra peste 78% din populație. În consecință, se poate aprecia că întreaga dezbatere asupra modernizării României se concentra asupra problemei raportului industrie/ agricultură. În această confruntare de idei au fost angrenați un număr important de intelectuali, încadrați sau nu politic, grupați în linii generale în cele două curente principale din România interbelică: neoliberalism și țărănism. Fruntașul liberal, Vintilă I.C. Brătianu10 scria în 1930 că „dezvoltarea și propășirea industriei impun: a. Nevoia unei mai bune folosiri a bogățiilor și energiilor naturale pe care din fericire România Mare le posedă din belșug; b. Nevoile apărării naționale. Dezvoltarea industriei se mai înfățișează de altfel și ca o completare a reformei agrare. Agricultura, în curând, prin creșterea populației și intensificarea culturii mecanice nu va mai putea multă vreme satisface nevoile de muncă românească. Dacă s-ar continua câtva vreme pe această cale, șomajul artificial de azi, pe care guvernul național și țărănist voia să-l rezolve prin exportul de brațe românești în străinătate, nu va întârzia să devină o stare reală și permanentă … Trebuie revenit la principiul stimulării și protejării industriei naționale, obligând-o să se modernizeze și să se raționalizeze.“11. 9 Gh. Iacob. op. cit., p. 138. 10 Vintilă I.C. Brătianu (1867–1930), elev al Liceului „Sf. Sava“ din București, își continuă studiile la Paris, la Liceul „Saint Louis“ și Școala Centrală, obținând diploma de inginer în anul 1891. La întoarcerea în țară lucrează ca inginer la construcția podului de la Cernavodă, a podurilor de pe Siret și Argeș. Între 1897–1899 este director al Regiei Monopolurilor Statului. În anul 1900 devine director al ziarului „Voința Națională“, oficios al PNL. Deține numeroase demnități publice: parlamentar, primar al capitalei, ministru și prim-ministru (1927–1928). Are o bogată activitate publicistică și contribuții teoretice, fiind unul din principalii promotori ai devizei „Prin noi înșine“. 11 Memoriul D-lui Vintilă I. Brătianu prezentat comitetului central al Partidului Național Liberal în ședința din 23 septembrie 1930, București, 1930, apud Ibidem, p. 344. Capital și industrie națională versus globalizare. Cazul românesc __________________________________________ 115 Principalul reprezentant al neoliberalismului românesc, Ștefan Zeletin12, aprecia: „Misiunea istorică pe care ea [oligarhia financiară românească, n. n.] o îndeplinește în timpul de față [1927] și de care depinde însăși soarta noastră între țările civilizate se rezumă după cele spuse mai sus în aceste trei puncte: a) naționalizarea capitalului, adică crearea unui capitalism românesc național, care să ne emancipeze de tutela finanței străine; b) dezvoltarea producției naționale spre a satisface nevoile interne și a ne emancipa de piața străină și c) organizarea producției după un plan unitar, spre a scuti risipa de materie și energie pe care o pricinuiește o industrie în formă haotică. Cele dintâi două puncte alcătuiesc „independența economică“, condiția neapărată a independenței politice; cel din urmă aruncă temeliile viitorului, întrucât e neîndoielnic că societatea viitoare va fi o societate organizată“13. Referitor la rolul și importanța majoră a industriei în modernizarea societății românești, Ștefan Zeletin scria: „Industria înrâurește în bine starea țărănimii pe căi multiple. Ea pompează prisosul populației de la sate în fabrici, și cu aceasta dă celor ce rămân la căminele lor putința unui trai omenesc; […] în fine, ea revoluționează felul de muncă al pământului, introducând și aici producția cu muncitori salariați, ceea ce face din țăran un lucrător în sens burghez: un om liber“14. Mitiță Constantinescu constata că economia românească se „vidase“ prin export, între anii 1928–1937, considerabile cantități de bunuri, îndeosebi materii prime, fiind vândute în condiții 12 Ștefan Zeletin (1882–1934) absolvent al Seminarului de la Roman. În 1902 își finalizează studiile liceale la Bârlad, este apoi licențiat în filozofie și filologie clasică al Facultății de litere din cadrul Universității din Iași. Între anii 1907–1914 studiază în străinătate, trei semestre la Universitatea din Berlin, câte un semestru la cele din Leipzig, Paris (Sorbona), Erlangen, Oxford. În 1914 obține titlul de „doctor în filosofie” cu o teză susținută la Universitatea din Erlangen și publicată la Berlin (1914). După terminarea facultății este bibliotecar la Seminarul pedagogic din Iași, apoi între 1912–1920 profesor de limba germană la Liceul „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad. Între 1920–1927 funcționează pe același post la Liceul „Mihai Viteazul” din București, după care ocupă catedra de „Introducere în filozofie și istoria filozofiei vechi medievale” de la Universitatea din Iași. În 1927 devine membru al Partidului Poporului, din partea căruia este ales senator. 13 Ștefan Zeletin. Neoliberalismul, Studii asupra istorie și politicii burgheziei române. București, 1927, p. 71–80, apud Ibidem, p. 368. 14 Ibidem. p. 371. ____________________________________________ LIVIU ȚĂRANU 116 dezavantajoase. Cu alte cuvinte România exporta ieftin și importa scump15. Fostul demnitar carlist desființa, totodată, o serie de clișee care se vehiculau în presa economică a epocii: „Eram țară «eminamente» agricolă, dar produsele agriculturii, erau detronate și declasate, în balanța noastră comercială, de produsele petrolifere, deși totuși nu aveam o industrie națională decât într-o proporție redusă, față de posibilitățile și necesitățile țării. Eram deci «eminamente» agricolă, care își sprijinea respirația externă, balanța de plăți, aproape pe un singur produs, iar acela era industrial, fără însă ca țara să aibă factorul industrial în proporția cuvenită și dezvoltarea variată, organică și corespunzătoare posibilităților și nevoilor ei“. Acest dezechilibru a îngreunat semnificativ redresarea și reorganizarea economiei naționale. Cea mai mare parte a exporturilor era formată din materii prime puțin sau deloc prelucrate, fiind foarte sensibile la fluctuația prețurilor mondiale, în comparație cu produsele fabricate. Petrolul era principala marfă la export a României interbelice, detronând cerealele și lemnul. Acest fapt era unul deosebit de riscant pentru balanța de plăți a țării, în cazul unei scăderi a prețului mondial al petrolului. Pentru cereale și produsele din lemn, România trebuia să practice un adevărat „dumping“, ca să exporte acest gen de produse, din cauza calității reduse și a prețurilor interne, mai mari decât cele internaționale. Aceasta în condițiile în care România era țara cu cel mai bun grâu natural înainte de 1916. De asemenea, moneda națională era în continuă depreciere cu principalele valute, deși eram singura țară din întreaga Europă occidentală și centrală, până la hotarele Rusiei, care poseda unicele zăcăminte de petrol și cele mai însemnate zăcăminte de aur, din aceeași zonă a continentului. Costul vieții era în România, conform opiniei avizate a lui Mitiță Constantinescu, mai ridicat decât în alte țări europene, deși cirezile de vite, pământul bun pentru agricultură și hărnicia plugarilor erau îndeobște recunoscute. Cauza principală a acestor realități era identificată în „lipsa unei raționale organizări a valorificării considerabilelor forțe și bogății naturale“ care se iroseau pe măsura epuizării lor. 15 Mitiță Constantinescu. Politică economică aplicată,.vol. I. București, 1943, p. 29–32. Capital și industrie națională versus globalizare. Cazul românesc __________________________________________ 117 Soluția redresării economiei consta în restabilirea unui echilibru în dezvoltarea industriei naționale, în cadrul acelor sectoare absolut necesare societății românești. Aceasta urma să aibă consecințe importante: „absorbirea presiunii demografice îngrijorătoare, din mediul rural“, creșterea venitului național și consolidarea independenței economice a țării. Așadar soluția preconizată nu era alta decât o „hotărâtă și rațională organizare și politică a exportului nostru“ reducându-se astfel dezechilibrele majore din economie și efectele acestora asupra nivelului de trai al majorității populației16. Mitiță Constantinescu identifica șase imperative dominante ale economiei românești. Primul reliefa necesitatea unei duble industrializări, pe de o parte pentru a se produce bunurile care se importau, pe de altă parte, sporirea gradului de prelucrare a materiilor prime din țară. Îmbunătățirea producției agricole prin sporirea calității și scăderii costurilor era un alt mare imperativ. Controlul importului și al exportului precum și organizarea acestuia din urmă erau imperative la fel de importante. Ultimul, dar și cel mai important, era acela al realizării unui regim unitar de politică economică, pentru toate sectoarele interdependente ale economiei, care să aibă la bază o unitate de concepție, de organizare și de comandament economic. Acest din urmă fapt era probabil cel mai greu de realizat datorită divergențelor de convingeri, de politică sau de sisteme economice ce existau între instituții importante ale statului. Îndeplinirea imperativelor de mai sus nu putea fi lăsată în seama inițiativei particulare a celor interesați – producători, exportatori, importatori, negustori cu amănuntul etc. Imperativele reclamau o politică unitară de stat, aplicată progresiv cu hotărâre și perseverență17. De aceea, la 9 ianuarie 1939, se năștea un nou minister – Ministerul Economiei Naționale sub conducerea lui Mitiță Constantinescu. La trei săptămâni este însă mutat la Ministerul Finanțelor fiind chemat să răspundă cerințelor armatei și apărării naționale. Contemporan cu Mitiță Constantinescu, Victor Scărlătescu18, director al Oficiului de studii din cadrul Consiliului Superior 16 Ibidem. p. 65–69. 17 Ibidem. p. 255–258. 18 Directorul Oficiului de studii din Consiliul Superior Economic. ____________________________________________ LIVIU ȚĂRANU 118 Economic19 – organism care avea ca principală atribuție să studieze și să propună guvernului liniile generale ale politicii economice a statului – se pronunța și el asupra realităților din economia românească a anului 1939. În contextul în care în plan politic, se conturau tot mai accentuat două mari curente, care formau în același timp și două concepții politice opuse – concepția statelor totalitare și formula statelor democratice – și în domeniul economic se reliefau două teze contrarii, privitor la forma economică de stat: stat liberal și stat intervenționist. Acestea erau cuprinse în polemica dusă de economiștii liberali și adepții intervenționismului de stat în economia privată. Aceștia din urmă contestau inițiativei individuale virtutea de a crea ordinea, socotită a fi posibilă doar pe baza existenței unei organizații întemeiate pe colaborarea concretă. Însă intervenția statului în economia privată era văzută de economiștii liberali ca fiind principala cauză a crizelor economice din ultimele două decenii. De aici și pledoaria de a se reveni la principiile sănătoase ale libertății economice. Cu toată această pledoarie, în anii treizeci, statele practicau deja pe scară largă, sub diferite forme, intervenționismul în economia particulară. Culmea acestuia îl constituia cazul URSS, unde noțiunile de libertate individuală sau liberalism economic erau complet desființate. În Occident, cererile de restituire a libertății economice rămâneau un deziderat formulat doar la conferințele internaționale sau consemnat în mapele convențiilor comerciale. Răspunsul stereotip al guvernelor era că se proceda așa din interesul colectiv al poporului. Formula principală a intervenționismului era planificarea economiilor, idee care prindea tot mai mult teren. Era nu doar o formulă „la modă“, ci una menită să corecteze imperfecțiunile vechii ordini economice (anarhia din procesul economic, diferențele mari dintre producție și consum etc.). Din această perspectivă, interesante sunt dezbaterile provocate în epocă de profesorul Gh. Tașcă, în jurul ideilor exprimate de 19 În România au fost votate mai multe legi pentru crearea de consilii economice. Prima a fost promulgată în 1907 când s-a creat „Consiliul Superior al Comerțului“. Consiliul Economiei Naționale a fost creat printr-o lege votată în aprilie 1932, sub guvernarea Nicolae Iorga, lege modificată în aprilie 1936, respectiv iulie 1938. Capital și industrie națională versus globalizare. Cazul românesc __________________________________________ 119 Mihail Manoilescu în lucrările sale, ajungându-se la o incitantă polemică asupra problemei „industrializare și agrarizare“, cei implicați exprimându-și punctul de vedere asupra temei libertății economice. Virgil Madgearu, un adept al intervenționismului, spunea în acest sens: „Reagrarizarea statelor industriale este sfârșitul economiei mondiale, bazată pe schimbul complementar și înlocuirea ei prin blocuri autarhice“20. Implicarea statului în economia românească s-a intensificat, imediat după război. Punctul culminant se înregistrează în mai 1932 prin instaurarea controlului devizelor și apoi cu politica contingentării importului, introdusă în noiembrie același an. Aceste măsuri fuseseră impuse de conjunctura economică internațională, statele europene promovând strategii economice autarhice, care să le asigure valoarea monedei naționale și balanțe comerciale active, acestea fiind subordonate ideii de „a crea o unitate economică cât mai completă“21 În România, o dată cu adoptarea Constituției din februarie 1938, sunt puse în aplicare o serie de principii noi care să înlocuiască statul de tip individualist cu un stat de interes general, dominat de „concepții solidariste“. Statul național român, spunea Victor Scărlătescu, trebuia să-și asigure armătura economică, ținând cont de revendicările sociale ale vremii. Politica economică, parte a politicii generale a statului, trebuia rezemată pe o bază socială mai largă, pentru a fi una eficientă. Armonizarea diverselor categorii sociale, fără a favoriza anumite categorii, era una din noile preocupări ale statului. Politica repartizării echitabile a venitului național era vehiculată insistent în scrierile lui Victor Scărlătescu. Acesta explică astfel și necesitatea creării Consiliului Superior Economic (în vara anului 1938), destinat să asigure continuitate și unitate în politica economică a statului. Conform atribuțiilor formulate explicit în legea de funcționare, acest Consiliu întocmea și adapta, în funcție de conjunctura economică, planurile de raționalizare și valorificare a producției, propunea liniile generale în sfera schimburilor, tarifelor și contribuțiilor fiscale. Țelul Consiliului era, așadar, întocmirea planurilor economice, fapt vizibil în primul document emis de 20 Gh. Iacob. op. cit., p. 590. 21 Ibidem. p. 592. ____________________________________________ LIVIU ȚĂRANU 120 acest organism intitulat Orientările generale pentru alcătuirea unui plan economic pe un termen mai lung. Nu socotim necesar să mai adăugăm decât că la elaborarea acestui document autorii erau inspirați (evident în ideea de a mări potențialul economic al României prin planuri economice) de câteva modele: german, italian și sovietic22. Începutul războiului, abdicarea regelui și venirea la putere a mareșalului Ion Antonescu, nu au făcut decât să amplifice imixtiunea statului în economie, cu rezultate pozitive în unele domenii dar dezastruoase în altele. Este evident că în această perioadă avem de-a face cu o economie de război, supusă cerințelor specifice. Ea se caracterizează însă prin continuitate și prin aplicarea cu perseverență a unor idei susținute de elita politică interbelică, evocate de noi mai sus. În perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, România s-a confruntat cu necesitatea reconstrucției după distrugerile cauzate de conflict. Trebuia rezolvate grave probleme de ordin social și economic. Cu o populație estimată la circa 14,3 milioane locuitori, din care aproape trei sferturi se ocupau cu agricultura sau lucrau în domeniul forestier, iar între 9% și 10% în industrie, tensiunile sociale cauzate de nivelul de trai deosebit de scăzut puteau ieși oricând din matcă23. Proiectele gigantice ale guvernanților comuniști și propaganda oficială au creat un mare entuziasm în rândul maselor de tineri care erau mobilizați în construcția noilor obiective industriale și refacerea infrastructurii de transport. Mâna de lucru era însă în proporție zdrobitoare necalificată, analfabetismul era copleșitor, iar lipsa de ingineri și tehnicieni a creat serioase probleme guvernelor postbelice în demararea reconstrucției24. Problemele ținând de calea pe care trebuie să se înscrie economia României după încheierea războiului au reținut atenția atât a specialiștilor și a oamenilor politici din țară, cât și a cercetătorilor externi. Impunerea Uniunii Sovietice ca putere hegemonică în această arie geografică a pus capăt elaborării de strategii alternative de 22 Ibidem. p. 595. 23 John Michael Montias. Economic Development in Communist Rumania. Cambridge, 1967, p. 3–11. 24 Ghiță Ionescu. Comunismul în România. București, 1994, p. 198. Capital și industrie națională versus globalizare. Cazul românesc __________________________________________ 121 industrializare. Preluarea puterii politice în România de către Partidul Comunist făcea previzibilă calea pe care se va înscrie industrializarea țării. Accentuarea rolului industriei grele ca principal agent al schimbării și modernizării economiei și, în consecință, rolul secundar acordat agriculturii și industriei bunurilor de consum au devenit politici universal acceptate în țările intrate în sfera de influență sovietică (cu excepția Iugoslaviei)25. Partidul Comunist Român a preferat să mențină un discurs ambiguu în ce privește căile de dezvoltare a economiei până la preluarea puterii politice la 6 martie 1945 și chiar o bună perioadă după aceea. Abia în timpul Conferinței Naționale a PCR din octombrie 1945 liderii comuniști au făcut cunoscută în mod clar opțiunea lor pentru modelul industrializării de tip sovietic. În „Raportul politic al Comitetului Central“ se menționa că împotriva teoriilor care se opuneau industrializării României „ne-am ridicat dintotdeauna noi, marxiștii, comuniștii, susținând că progresul țării noastre este în directă și nemijlocită legătură cu progresul industrializării țării și că de tăria industrială a țării depinde în mare măsură însăși independența statului nostru“26. Evident, industrializarea era pusă în directă legătură cu obiectivele politice ale partidului, afirmându-se că „de existența unei industrii dezvoltate se leagă existența clasei muncitoare, care reprezintă garanția democratizării vieții noastre publice, garanția lichidării feudalismului și a moșierimii“27. După instalarea sa deplină (1948), regimul comunist din România, ca și cel din celelalte țări din lagărul socialist, a pus accent pe modernizare, programul comuniștilor români având la bază ideea de progres economic. Acest progres era înțeles, în esență, ca fiind bazat pe industrializare28. În concepția PMR, industrializarea 25 George W. Hoffman. Regional development Strategy in Southest Europe. A comparative Analysis of Albania, Bulgaria, Greece, Romania and Yugoslavia. New York, 1972, p. 81. 26 Raportul politic al C.C. la Conferința Națională. În Gh. Gheorghiu-Dej, Articole și cuvântări, vol. I, ed. a III-a, București, 1953, p. 61–62. 27 Ibidem. p. 62. 28 Importanța politică a industrializării fusese clar subliniată de întemeietorul Uniunii Sovietice și, ca atare, avea putere de axiomă pentru comuniștii români: „Singura bază reală pentru consolidarea resurselor, pentru crearea societății socialiste este marea ____________________________________________ LIVIU ȚĂRANU 122 era „o parte integrantă și esențială a programului de construire a socialismului, singura cale pentru crearea bazei tehnico-materiale a socialismului în RPR“29. Conform învățăturii leniniste, sarcina creării unui sistem social superior capitalismului necesita „asigurarea bazei materiale a marii industrii: dezvoltarea producției combustibilului, a fierului, a construcției de mașini, a industriei chimice“30. Puterea comunistă s-a identificat cu industrializarea, rolul acesteia în strategia noii elite politice fiind foarte clar formulat în documentele programatice ale partidului unic: anularea decalajelor istorice față de Occident și construirea unui alt tip de societate31. Referindu-se la acest subiect, acum mai bine de trei decenii, profesorul american Kenneth Jowitt scria: „Angajamentul absolut către industrializare […] însemna că această politică nu este negociabilă, că prioritatea ei pentru România nu poate fi pusă la îndoială“32. Dezvoltarea industriei constructoare de mașini era considerată drept singura modalitate de a ridica economia națională la nivelul țărilor capitaliste dezvoltate. În plus, liderul PMR, Gh. Gheorghiu-Dej insista mereu, în discursurile sale, asupra tezei leniniste conform căreia dezvoltarea industriei grele permite asigurarea independenței economice și politice33. Modelul utilizat în plan economic a fost, evident, cel sovietic, implementat, dealtfel, cu sprijinul consilierilor trimiși de Moscova. Modelul data de la sfârșitul secolului al XIX-lea și a fost aplicat de elita sovietică până la moartea lui Stalin, în 1953. El va fi adoptat și în țările ocupate din Europa, deși acestea aveau alte experiențe istorice, se aflau în alt stadiu de dezvoltare și configurația economiilor lor era diferită34. industrie și numai aceasta … Fără o mare industrie bine organizată, nici vorbă nu poate fi de socialism în general, și cu atât mai puțin poate fi vorba de socialism într-o țară cu caracter țărănesc“ – V.I. Lenin. Opere, vol. 32. București, 1956, p. 411. 29 Industria României, 1944–1964. București, 1964, p. 7. 30 V.I. Lenin. Opere, vol. 27. București, 1959, p. 241. 31 Stelian Tănase. Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948–1965. București, 1998, p. 66. 32 Kenneth Jowitt. Revolutionnary Breakthroughs and National Development. The Case of Romania 1944–1965. University of California Press, 1971, p. 113. 33 Gh. Gheorghiu-Dej. Articole și cuvântări, ediția a IV-a. București, 1956, p. 62. 34 Stelian Tănase. op. cit., p. 67. Capital și industrie națională versus globalizare. Cazul românesc __________________________________________ 123 Neluându-se în calcul diferențele mari dintre URSS și țările satelite, nici ca teritoriu, populație sau resurse, în România ca și în statele vecine, s-a aplicat strategia economică sovietică din anii ’30. Bazele acesteia erau reprezentate de o puternică centralizare, de dezvoltarea cu precădere a industriei siderurgice și a celei constructoare de mașini. Programul conținea, de la început, germenul autarhiei, mergându-se pe principiul fabricării tuturor produselor necesare economiei pe baze proprii, cu importuri cât mai reduse. Aici era însă o mare contradicție; cum se putea dezvolta o puternică industrie grea, dacă resursele necesare nu erau disponibile în cadrul național? Conducerea comunistă de la București avea să se confrunte destul de curând cu această problemă, dar modelul sovietic a fost urmat cu destulă consecvență atât datorită unor convingeri personale cât și faptului că acest exemplu era socotit preferabil oricărei alternative. Caracteristicile fundamentale ale politicii puse în aplicare de PMR pentru dezvoltarea țării erau prezentate concis în discursul oficial: „… Ofensiva neîntreruptă a socialismului, înfăptuirea consecventă a industrializării țării, a transformării socialiste a agriculturii, a revoluției culturale“35. Între aceste patru obiective, industrializarea era văzută ca principalul motor al modernizării. Conducerea PMR lega nemijlocit progresul țării de ritmul industrializării. Toate măsurile luate după 1948 în domeniul economic, planurile de stat anuale, cincinale, cele de perspectivă, ca și cel al electrificării României erau străbătute ca un fir roșu de ideea industrializării de tip socialist. Această orientare a fost urmată în mod consecvent de-a lungul întregii „guvernări“ Gh. Gheorghiu-Dej. Ea a fost reafirmată în Declarația din aprilie 1964: „Hotărâtoare pentru dezvoltarea țărilor care au moștenit de la capitalism o stare de înapoiere economică este industrializarea socialistă, singura cale prin care se asigură creșterea armonioasă, echilibrată, pe o linie mereu ascendentă și în ritm rapid a întregii economii naționale, sporirea continuă a productivității muncii sociale, dezvoltarea intensivă și complexă a agriculturii, ridicarea sistematică a nivelului de trai al poporului“36. 35 Gh. Gheorghiu-Dej. Articole și cuvântări. 1959–1961. București, 1961, p. 97. 36 Declarație cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale adoptată de Plenara lărgită a C.C. al PMR din aprilie 1964. București 1964, p. 7–60. ____________________________________________ LIVIU ȚĂRANU 124 Fundamentul politicii economice a PMR era leninismul. „Partidul nostru – explica Gh. Gheorghiu-Dej – elaborând programul dezvoltării economice a țării, a pus la temelia lui teza leninistă după care «baza materială a socialismului poate fi numai marea industrie mecanizat㻓37. Industrializarea socialistă prin intermediul dezvoltării industriei grele (grupa A industrială) era socotită a fi unica modalitate de a înzestra economia cu tehnologie înaltă, pentru a realiza dezvoltarea echilibrată a acesteia și a asigura ridicarea regiunilor mai puțin dezvoltate ale țării, toate în vederea asigurării „scopului esențial al producției socialiste: satisfacerea maximă a nevoilor materiale și spirituale mereu crescânde ale celor ce muncesc“38. Pledând pentru o strategie de dezvoltare coerentă – „calea noastră de industrializare“ – Gh. Gheorghiu-Dej sublinia nevoia de tehnologie de ultimă oră, insistând, cu fiecare ocazie, să fie evitate orice importuri de utilaje depășite: „Ce ne trebuie nouă? Ne trebuie instalații la cel mai înalt nivel tehnic și aceasta dacă vrem să ne lăudăm că am fost cei dintâi care am pus chestiunea aceasta. Însă important nu este aceasta, ci faptul că cerem instalații la cel mai înalt nivel tehnic. Aceasta să fie regulă în relațiile noastre, indiferent că sunt țări socialiste sau țări capitaliste. […] În nici un caz economia nu trebuie dotată cu echipament industrial depășit“39. Industrializarea era, în viziunea conducerii PMR, o condiție absolut necesară pentru „transformarea socialistă a agriculturii“ și pentru a consolida structura socială de bază a statului socialist. Motorul creșterii economice, în primele decenii postbelice a fost, așadar, industrializarea40. Obiectivele socialiste ale dezvoltării 37 Gh. Gheorghiu-Dej. Articole și cuvântări. 1959–1961. București, 1961, p. 14. 38 Industria României. (1944–1964). București, 1964, p. VII. 39 A.N.I.C., fond CC al PCR, Cancelarie, dosar nr. 2/ 1964, f. 11. 40 Sursele utilizate pentru schițarea evoluției economice, preponderent cele românești, elaborate în anii ’60 de colective ale Academiei Române, nu pot fi socotite întotdeauna ca fiind și în mod necesar corecte. După aprecierile unor cercetători, volumele apărute în țară, la momentul respectiv, conțin date coerente și, cel mai important, aproximativ reale asupra evoluției economiei românești de până la 1965. De altfel și din confruntarea care poate fi realizată, astăzi, cu datele înaintate de către Comitetul de Stat al Planificării (CSP) membrilor Biroului Politic, rezultă o suprapunere destul de bună cu cifrele publicate în Capital și industrie națională versus globalizare. Cazul românesc __________________________________________ 125 industriale au fost formulate în funcție de necesitățile energetice, de calificare a forței de muncă și a celor legate de alinierea dezvoltării naționale la evoluția internațională. Criteriile de localizare ale industriei au fost preluate din leninism, acestea stabilind că activitățile industriale trebuie poziționate: aproape de materiile prime pe care le utilizează; aproape de piețele de desfacere pe care le aprovizionează; în interiorul regiunilor, pentru a dezvolta specializarea maximă a producției; între regiuni pentru a asigura auto-suficiența regională maximă; cât de uniform posibil pentru a exploata regional și local resursele subutilizate și pentru a soluționa deficiențele regionale; în mod preferențial în regiunile rămase în urmă, cu minorități naționale sau subdezvoltate, pentru a realiza o egalitate inter-regională; să asigure eliminarea diferențierilor culturale, economice și sociale dintre sat și oraș; în mod strategic, pentru a răspunde nevoilor de apărare; pentru a realiza diviziunea internațională a muncii și fluxurile comerciale optime în cadrul CAER41. Dezvoltarea industriei a fost gândită și dirijată, cel puțin în teorie, astfel încât să asigure o uniformizare spațială („îmbunătățirea continuă a repartizării teritoriale a forțelor de producție“), economică (eliminarea decalajelor economice între regiuni și între sat și oraș“), socială („omogenizarea socială în care rolul industriei ca activitate umană crește“)42. Între enunțul declarativ și practică au fost însă mari diferențe ilustrate de evoluția contrastantă a regiunilor dezvoltate și a celor volumele menționate. În afară de acestea, publicațiile cu caracter economic ale vremii oferă informații interesante, dacă ele sunt debarasate de limbajul tipic perioadei. În acest sens, sunt de un real folos, în special, publicațiile „Probleme economice“, „Probleme agricole“, „Revista de statistică“, „Viața economică“, „Lupta de clasă“, anuarele statistice etc. Un ajutor important în prezentarea tabloului economic al epocii îl oferă și memorialistica principalilor „baroni“ ai economiei românești din partea a doua a regimului Gh. Gheorghiu-Dej, ne referim în special la Alexandru Bârlădeanu, ministru al Comerțului Exterior la începutul anilor ’50, apoi după 1955, vicepremier și reprezentant al României în CAER, și Gh. Gaston Marin, președinte al CSP, responsabil, în mare măsură, de planificarea și organizarea activității economice românești. Informațiile de ordin general pe care le oferă aceștia pot servi la construirea unei imagini de ansamblu, fie și destul de rarefiată, care să constituie un punct de pornire pentru un studiu amplu de istorie economică românească. 41 Claudia Rodica Popescu. Industria României în secolul XX. Analiză geografică. București, 2000, p. 102. 42 Ibidem. p. 103. ____________________________________________ LIVIU ȚĂRANU 126 subdezvoltate: în 1950 vechile regiuni industriale (Banat, Brașov, București, Hunedoara, Ploiești) contribuiau cu 62,7% din producția industrială totală, ponderea lor scăzând foarte puțin în următorii ani: 60,8% în 1955, 60,9% în 1960 și 58,3% în 1965. La polul opus regiunile subdezvoltate au înregistrat creșteri foarte lente: Oltenia și-a mărit ponderea în producția industrială națională de la 20,7% în 1950, 21,9% în 1955, 23,2% în 1960 și 26,2% în 1965. Toată această evoluție arată concentrarea centrelor industriale în regiunea București-Brașov, Transilvania, SV Banatului, reamintind de axa centrală a dezvoltării industriale din perioada interbelică43. Evoluția favorabilă a economiei românești, ca urmare a procesului de industrializare rapidă demarat de autoritățile comuniste de la București după 1950, este explicată în fel și chip de către specialiști44. Unul din cei mai avizați cercetători ai domeniului, J.M. Montias, sintetizează cauzele acestui progres al economiei: „Din 1958, România a putut să se angajeze într-o creștere mult mai rapidă a industriei sale. Această creștere a fost facilitată de accesul mai ușor pe piețele străine, pe baza căruia se putea finanța creșterea importului de mașini și utilaje. Românii trăgeau în sfârșit foloasele concesiilor făcute de sovietici în 1954 și 1956 [desființarea sovromurilor, n. n.]; ei puteau dispune acum de bogatele lor resurse minerale și puteau folosi veniturile pentru a-și promova planurile de industrializare în loc să-i compenseze pe ruși pentru cesiuni sau să ramburseze credite din trecut“45. România dispunea de o importantă resursă pentru această creștere: „În condițiile unei pronunțate penurii de capital – susține academicianul C. Ionete – a unei eficiențe economice scăzute cu certe tendințe de deteriorare, ca și a unei presiuni a ofertei – rezultată din sporul demografic și din deplasările populației ocupate din agricultură spre ramurile neagricole – forța de muncă ieftină a constituit principalul factor intern disponibil de creștere economică [subl. ns.]“46. Faptul că aceste aprecieri sunt aproape de realitate este dovedit în documentele epocii. Gh. Gheorghiu-Dej în expunerea sa 43 Ibidem. p. 104. 44 Dezvoltarea economică a României 1944–1964. București, 1964, passim. 45 John Michael Montias. op.cit., p. 201. 46 Constantin Ionete. Criza de sistem a economiei de comandă și etapa sa explozivă. București, 1993, p. 52. Capital și industrie națională versus globalizare. Cazul românesc __________________________________________ 127 la Consfătuirea CAER din iunie 1962 de la Varșovia, la două luni după ce declarase încheiată colectivizarea, constata: „Din totalul populației ocupate în producția materială în RPR numai 13,6% sunt ocupați în industrie, iar 75,8% sunt ocupați în agricultură. Pentru RPR este o problemă de viață aceea de a crea condiții de lucru populației supranumerice din agricultură […] singura cale de urmat pentru țara noastră este […] industrializarea socialistă“47. Având în vedere aceste considerente, politica statului comunist a fost aceea de a continua în ritm susținut industrializarea socialistă dezvoltând cu precădere industria grea și cea a construcțiilor de mașini. De altfel, prima directivă stabilită de Congresul al III-lea al PMR din 1960 menționa explicit acest fapt. Ca atare, politica de investiții a statului a fost orientată, în principal, spre industria grea. În perioada 1950–1963, din cele peste 252 miliarde lei investiți în economie, aproape 132 miliarde au fost alocați industriei, din care 115 miliarde industriei grele48. În cadrul acesteia ponderea ce mai mare au avut-o industria petrolieră, industria energetică, industria siderurgică, industria construcțiilor de mașini, a prelucrării metalelor și industria chimică. Investițiile pe ramuri industriale 1951-1963 (%) 10,8 29,7 9,4 14,6 8,3 10,5 6,6 10,1 Energie electrică și termică Petrol, cărbuni, gaz metan Metalurgie feroasă Chimie, inclusiv hârtie și celuloză Construcții de mașini Alimentară și ușoară Exploatarea și industria lemnului Altele 47 Stelian Tănase. op.cit., p. 46. 48 Industria României. (1944-1964). București, 1964, p. VII. ____________________________________________ LIVIU ȚĂRANU 128 Totuși trebuie menționat, și aceasta o recunosc și unii din planificatorii români ai vremii49, că industria ușoară și îndeosebi producția industriei alimentare a fost cel mai frecvent sub cererea pieții, afectând consumul populației în sens negativ. Printre cauzele acestui fenomen se regăsesc slaba producție agricolă din unii ani și investițiile reduse în modernizarea echipamentelor din cadrul acestei industrii. Între factorii care au contribuit la o reală creștere a producției industriale trebuie subliniată valorificarea mai bună a resurselor naturale de care dispunea, din belșug, țara: petrol, gaze naturale, lemn. Au fost luate măsuri pentru pregătirea unui mare număr de cadre calificate, capabile să lucreze cu noua tehnologie. Modalitățile de pregătire au fost din cele mai variate: de la calificarea la locul de muncă, la pregătirea de specialiști în învățământul superior. Ca urmare, față de anul 1938 când numai 38% din numărul muncitorilor din industrie erau calificați, în anul 1963 ponderea acestora a crescut la peste 75%, în condițiile creșterii numărului de muncitori. Învățământul superior a fost redirecționat în bună parte pentru a asigura cadre noilor industrii. Astfel, dacă în anul 1938 din efectivul total de cca 26.500 studenți, numai 14% urmau învățământul tehnic, în anul 1964, din cei peste 112.000 studenți 33,5% învățau în facultăți cu profil tehnic. De menționat că în perioada 1949–1963, învățământul superior a pregătit un număr de 38.718 specialiști pentru industrie și construcții. Politica de investiții, coroborată cu valorificarea mai bună a resurselor, cu pregătirea de cadre tehnice, pe un fond de deschidere în comerțul exterior, a contribuit la o creștere rapidă a producției industriale: între 1951–1963 ritmul mediu anual de creștere a fost de 13,2%. În anul 1963 producția globală industrială era de 7,4 ori mai mare decât producția anului 1938, volumul producției industriei grele (grupa A) sporind de 10 ori. Fără îndoială că de-a lungul întregii perioade comuniste s-au produs destule fapte pozitive în societatea românească. Unele dintre ele se regăsesc în planul dezvoltării economice și sociale. Creșterea masivă a populației angajate și salariate în industrie, echilibrarea raportului dintre populația rurală și cea urbană, 49 Gh. Gaston Marin. op. cit., p. 184. Capital și industrie națională versus globalizare. Cazul românesc __________________________________________ 129 reducerea semnificativă a analfabetismului și sporirea numărului de persoane cu educație medie și profesională sunt apreciate ca evoluții pozitive în mai multe studii ale unor cercetători români sau străini50. Obsesia liderilor comuniști de a spori clasa muncitoare prin orice mijloace și concepția autarhismului economic au fost însă obstacole importante în calea unei reale modernizări a societății și economiei românești, așa cum se dorise în perioada interbelică. În preajma Revoluției din decembrie 1989, economia românească era deja în declin, constată unii analiști economici51. După anii de vârf, 1986, 1987, în comerțul exterior are loc o comprimare a volumului de mărfuri exportate. Importul fusese drastic redus din anii anteriori. Performanța produselor românești era apreciată doar pe piața CAER, o mare parte din bunurile de consum ale industriei românești având căutare îndeosebi pe piața sovietică. Toate aceste realități nu justifică însă, decât parțial, evoluția dezastruoasă a economiei românești după 1990, când ramurile cele mai importante au avut de suferit datorită unor erori politice. „Industria românească este un morman de fier vechi“ afirma întâiul premier al României postdecembriste, în timp ce un cunoscut om politic promulga la Cotroceni celebra lege 18, care a distrus agricultura românească prin fragmentarea exploatațiilor agricole52. Din nefericire, sistemul puternic centralist a fost înlocuit cu inadecvarea managementului economic, pierzându-se aproape în totalitate fosta piață a CAER. Ca urmare, România înregistrează, în prezent, cele mai mari dezechilibre ale balanței de plăți pe relația cu unele din fostele țări partenere în CAER. În primii ani de după Revoluție, lozinca „nu ne vindem țara“ a devenit politică de stat. În timp ce în alte foste țări comuniste 50 Printre ei, Liviu C. Țîrău. Între Washington și Moscova: România 1945–1965. Cluj-Napoca, 2005, p. 506. 51 Valentin Cojanu. Comerțul exterior și dezvoltarea economică în România. București, 1997, p. 79–91. 52 „Experimentul” românesc din agricultură, în perioada postdecembristă, era calificat astfel de cunoscutul fermier american David Garst, președintele Corporației agro- industriale americano-române: „Ceea ce ați făcut dvs. prin divizarea pământului după 1989 este o crimă. O crimă rezultată din sălbăticie, nu din principiile capitalismului … Greșelile pe care le-ați făcut prin divizarea agriculturii nu țin de capitalism. Distrugerea capitalului nu poate însemna capitalism … Ați vrut să eliminați comunismul și ați instaurat sărăcia“. (Vezi „Opinia Națională“, nr. 5, aprilie, 1993, p. 3). ____________________________________________ LIVIU ȚĂRANU 130 procesul de reabilitare a economiei, pe baza privatizărilor masive, era în plină desfășurare, în România statul refuza să lase din mână îndeosebi întreprinderile care ofereau importante posibilități de îmbogățire pentru oligarhia politică a momentului. Din nefericire, în tot acest timp nu a existat o strategie sau o politică coerentă de dezvoltare a capitalului românesc. Capitalul bancar a fost compromis prin devalizarea băncilor românești, fenomen care dat naștere așa numiților miliardari de carton. După 1997, s-a trecut la un proces de privatizare masivă, controversat în unele locuri, datorită unor scandaluri de corupție. Astfel, între 1997–2005, coloana vertebrală a economiei românești a trecut în mâinile capitalului străin. Petrolul, cimentul, telecomunicațiile, distribuțiile de gaze, întreaga industrie siderurgică și a construcțiilor de mașini au fost preluate de firme străine, în principal vest-europene. Băncile, cu excepția CEC și a băncii Transilvania, au fost preluate de capitalul străin. Așadar, mai putem discuta în prezent de industrie și capital național în România? După toate cele prezentate, răspunsul ar putea fi unul negativ. Se pare însă că nu chiar așa stau lucrurile. Cele mai viguroase figuri ale capitalului românesc astăzi sunt cele cinci societăți de investiții financiare (cunoscute sub denumirea prescurtată de SIF-uri), fostele fonduri ale proprietății private create în 1995, după începerea privatizării în masă, prin intermediul cuponiadei. Aceste cinci societăți (SIF Transilvania, SIF Moldova, SIF Muntenia, SIF Banat-Crișana și SIF Oltenia) dețin împreună active în valoare de peste 2 miliarde de euro, în societăți comerciale care activează în România. Acestea, alături de Fondul Proprietatea (ale cărui active sunt evaluate în perspectivă la cca 4 miliarde euro), vor putea fi, în viitor, motoarele capitalului românesc, și asta nu doar în spațiul românesc. În industrie, paradoxal, deși ramurile de bază nu mai sunt românești, una dintre cele mai avansate ramuri, cea de software, a fost și este în continuare în mâna unor întreprinzători români. Această industrie este în creștere rapidă de la an la an depășind, de pildă, în 2005, ca valoare, industria cimentului sau a oțelului. Deși poate părea astăzi ca fiind depășită ideea existenței unei industrii naționale bazate pe capital de aceeași natură, credem că spusele lui I.C. Brătianu, acum mai bine de un secol, rămân încă valabile. O națiune cucerită prin mijloace economice, Capital și industrie națională versus globalizare. Cazul românesc __________________________________________ 131 este cucerită de facto și de jure. Victor Slăvescu găsea în 1938 o formulă și mai sugestivă pentru a pleda în sprijinul ideii de industrie națională: „… Am credința că adevărata așezare a unei țări în relațiile de putere care guvernează această lume se bazează pe industrie. Industria este dragostea de viață cu care Dumnezeu a zidit omul și i-a poruncit să umple pământul. Popoarele care nu pot avea destin industrial nu pot avea nici un destin“53. În epoca globalizării, marile puteri economice din Occident caută să păstreze pe teritoriul național centrele de comandă ale marilor concernuri industriale precum și structura de capital a renumitelor bănci vestice. Ba chiar în ultimul timp se observă puternice tendințe spre protecționism ale marilor puteri, ceea ce ar trebui să nască semne de întrebare în rândul conducerii politice a unei țări, precum România, care și-a deschis total piața și a lăsat în proporție zdrobitoare capitalul și industria națională pe mâinile capitalului străin. ‘ Consilier în cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Este absolvent de istorie al Universității „Al.I. Cuza“ din Iași (1998) și al unui master la „Freie Universität“ din Berlin (1999). Doctor în istorie din 2005 al Universității „Al.I. Cuza“ din Iași. Coautor la lucrările: Bande, bandiți și eroi. Grupurile de rezistență și securitatea. 1948–1968 (Editura Enciclopedică, București, 2003); Aprilie 1964. „Primăvara de la București. Cum s-a adoptat Declarația de independență a României (Editura Enciclopedică, București, 2004); Trupele de Securitate. 1948–1989 (Editura Nemira, București, 2004). Autor a numeroase articole în publicații de specialitate. 53 Vasile V. Ghișa, Ștefan Răgălie, Ion Stoian. Relațiile economice româno-ruse. Experiențe și oportunități. București, 2005, p. 10. IMPACTUL GLOBALIZĂRII ASUPRA MENȚINERII ORDINII PUBLICE Gheorghe Hărăbor‘ Secolul XXI a debutat abrupt și violent printr-un cutremur politic de amploare planetară – atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 – care au vizat simboluri majore ale lumii democratice și au ucis, aproape instantaneu, câteva mii de civili inocenți. Aceste evenimente, urmate rapid de alte acțiuni criminale asemănătoare, executate în mai multe părți ale lumii, au declanșat un proces de transformare profundă a mediului de securitate, generând consecințe care afectează pe termen lung și în profunzime comunitatea internațională. Într-o lume complexă și dinamică, aflată în plin proces de globalizare, înțelegerea profundă a tendințelor majore de evoluție a omenirii și a modului în care fiecare țară are șansa să devină parte activă a acestui proces este o condiție esențială a oricărui progres, la fel de importantă ca și cunoașterea, înțelegerea și evaluarea corectă a situației interne, a gradului de coeziune socială, a capacităților de mobilizare pentru realizarea unor astfel de proiecte importante. La nivel global, lumea continuă să rămână puternic conflictuală. Cauzele conflictelor operează atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuție a acestora, la piețele de desfacere, cât și în domeniul diferențelor de natură etnică, religioasă, culturală și ideologică. Începând cu sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, piața financiară globalizată a început să fie considerată ca un factor ___________________________________ GHEORGHE HĂRĂBOR 134 care poate avea mai mult decât un impact economic asupra regiunilor care intră în aria sa de manifestare. Aceasta este considerată, în prezent, mai mult decât un mod de a face afaceri sau de a organiza piețe financiare, devenind un proces în sine. Globalizarea este apreciată de numeroși specialiști ca un fenomen eminamente economic, care implică o interacțiune în creștere sau integrarea sistemelor economice naționale, prin sporirea activităților de comerț internațional, a fluxului de capital și investiții. În același timp, însă, poate fi evidențiată o rapidă creștere a schimburilor transfrontaliere sociale, culturale, tehnologice și nu în ultimul rând militare, ca parte a fenomenului de globalizare. Globalizarea, ca fenomen, implică multitudinea interdependențelor de natură economică, politică, culturală, socială, militară etc., care se stabilesc pe o scară tot mai largă între statele lumii. Drept urmare, ea se manifestă și generează efecte atât în planul apărării naționale, ordinii publice și siguranței naționale, cât și în ceea ce privește producția de armament și tehnică de luptă, precum și în comercializarea acestora. Totodată, impactul globalizării se poate constata din tendințele de dispariție a granițelor fizice ale statelor și de apariție a altui tip de frontiere, de regulă invizibile sau de altă natură. Modificarea granițelor tradiționale, ca efect al globalizării, va conduce la schimbări esențiale în perceperea și conceperea securității naționale, precum și a rolului statului național în acest context. Globalizarea ca fenomen complex și proces dinamic Globalizarea a devenit în prezent un termen la modă în științele sociale, dictonul principal al specialiștilor în management, lozinca preferată a jurnaliștilor și politicienilor de orice fel. Literatura de specialitate oferă o largă paletă de definiții date conceptului de globalizare. Elmar Altvater considera globalizarea ca fiind „procesul de surmontare a granițelor apărute de-a lungul istoriei. Ea devine astfel sinonimă cu eroziunea (dar nu și cu dispariția) suveranității statelor naționale și se înfățișează ca o «detașare» a economiei de piață față de normele morale și legăturile instituționalizate dintre societăți“. Bernard Impactul globalizării asupra menținerii ordinii publice _______ 135 Guillochon arăta că „globalizarea desemnează ansamblul fenomenelor ce rezultă din deschiderea crescândă a economiilor spre mărfuri și capitaluri străine. Ea se bazează, în primul rând, pe intensificarea relațiilor economice internaționale, care au crescut în medie cu 7% pe an, față de 2,3% creșterea producției. Aceasta intensificare se datorează, în mare măsură, companiilor multinaționale din statele cele mai industrializate. Una din cele mai sugestive definiții vine dinspre sociologie și a fost oferită de Anthony Giddens, care afirma că: „globalizarea trimite la dezvoltarea relațiilor sociale și economice, care se extind în întreaga lume, locuri aflate la mare distanță unele de celelalte ajung să se interconecteze, astfel încât evenimentele dintr-un loc sunt marcate de procese care au loc într-un loc de la mulți kilometri depărtare și viceversa“. Globalizarea denotă sistemul unitar mondial, ceea ce înseamnă că într-o oarecare măsură, vom privi lumea ca fiind o singură ordine socială, culturală, economică, etc. Această dezvoltare constituie esența globalizării, care îmbracă diverse forme de manifestare: universalizarea științei; fluxuri comerciale și financiare la nivel mondial; întreprinderi transnaționale; mass-media prezentă global; internet-ul; turism și mișcări de migrație socială la scară mondială; fricțiuni între spațiile culturale; exploatarea intensivă a mediului; criminalitate internațională. Sub raport relațional interuman, globalizarea înseamnă comprimarea distanțelor prin tehnologii noi (comunicațiile mobile de generația a treia, internet-ul), interconectarea și creșterea dependențelor reciproce, integrarea piețelor financiare și comerciale, găsirea de soluții la unele probleme globale, dezvoltarea de identități transnaționale. În acest context, globalizarea va cuprinde toate sferele de existență umană și va constitui modelul de societate la care va trebui să participe umanitatea în întregul ei. Globalizarea, ca fenomen complex, va fi acompaniată de retragerea statului din domeniile de activitate pe care până acum le administra și controla, de regulă în beneficiul întregii societăți și va conduce treptat la dispariția frontierelor fizice vizibile, așa cum sunt ele astăzi, precum și la apariția unor frontiere invizibile, stabilite pe alte criterii. Prin urmare, globalizarea „instituționalizează“ firme de putere supranaționale capabile să orienteze întreaga dezvoltare a ___________________________________ GHEORGHE HĂRĂBOR 136 lumii. Principalii „actori“ ai globalizării sunt reprezentați de concernele transnaționale, respectiv marile firme occidentale care și-au extins activitatea dincolo de granițele țării de origine. Ele există în toate domeniile și sectoarele și dețin poziții hotărâtoare. Multe dintre acestea concentrează o forță economică mai mare decât a unor state, ceea ce reprezintă un argument puternic în ceea ce privește direcția dezvoltării economiilor naționale. Ca termen strict, globalizarea semnifică multitudinea de transformări economico-sociale înregistrate de omenire în prezent, extinse la scară integratoare și generate de impactul fluxurilor financiar-monetare transcontinentale asupra caracteristicilor interacțiunilor sociale Într-o lume ce devine, pe zi ce trece, din ce în ce mai interdependentă, evenimentele economice, politice și militare de pretutindeni au impact imediat „acasă“ și, în paralel, orice zguduire a mediului intern al statului națiune generează valuri de reacție în teritorii aflate la mari distanțe. Pe de o parte, globalizarea se adaptează la mediul social în care acționează, dar, pe de altă parte, determină statele, organizațiile regionale și internaționale să se adapteze, la rândul lor, la schimbările pe care le aduce cu sine. De aici rezultă teama omenirii față de efectele globalizării. Al doilea aspect, procesul dinamic sub care se impune a fi analizată globalizarea, evidențiază mecanismul derulării acesteia, al fazelor de evoluție și transformare, prin care trece de la o etapă la alta fiecare dimensiune a omenirii, atât simultan cât și independent. Prin urmare, globalizarea este un proces dinamic și de lungă durată, care interesează întreg mapamondul. Evoluția viitoare a societății umane este în strânsă legătură cu manifestarea dimensiunii globalizării. În consens cu cele prezentate, globalizarea poate fi privită sub două dimensiuni: fenomen complex și multidimensional și proces dinamic de durată. Globalizarea problemelor implică politici și strategii globale de abordare a problemelor comune pentru întreaga umanitate. Din acest punct de vedere există, pe de-o parte, păreri conform cărora independența și suveranitatea națională au devenit anacronice și ar trebui să se renunțe în favoarea unei puteri mondiale, iar pe de altă parte, există puncte de vedere ce susțin că globalismul și naționalismul nu sunt opuse și interdependența Impactul globalizării asupra menținerii ordinii publice _______ 137 mondială poate evolua în condițiile respectului pentru independența și suveranitatea națiunilor. x x x La început de mileniu, lumea a intrat într-o nouă fază a evoluției sale, marcată de coexistența și confruntarea unor tendințe pozitive majore cu altele care generează riscuri, amenințări și pericole. Germenii construcției unei noi arhitecturi globale de securitate ocupă un loc tot mai important în cadrul preocupărilor comunității internaționale. Mediul de securitate internațional se află într-o rapidă schimbare. Unele laturi sunt liniare și previzibile, altele au un caracter surprinzător, seismic și discontinuu, fiind însoțite de incertitudine semnificativă ca amploare, natură și durată. Impactul globalizării asupra securității naționale și, implicit, asupra menținerii ordinii publice Proliferarea noilor riscuri și amenințări amplifică aspectele de insecuritate ale mediului global, astfel că, în perspectiva următorilor ani, ordinea globală va fi sensibil modificată, în condițiile în care dinamica relațiilor internaționale favorizează eforturile vizând construcția unui nou echilibru internațional, capabil să asigure expansiunea și consolidarea libertății și democrației. Mediul de securitate este caracterizat de următoarele tendințe majore: accelerarea proceselor de globalizare și de integrare regională, concomitent cu persistența unor acțiuni având ca finalitate fragmentarea statală; convergența eforturilor consacrate unei noi arhitecturi de securitate stabile, însoțită de accentuarea tendințelor anarhice în unele regiuni; revigorarea eforturilor statelor vizând influența în dinamica relațiilor internaționale, în paralel cu diminuarea formelor și a ponderii intervenției actorilor nestabili în dinamica relațiilor interne și internaționale. În această lume complexă, dinamică și conflictuală, confruntarea principală se poartă între valori fundamental diferite, între democrație și totalitarism și este determinată de agresiunea ___________________________________ GHEORGHE HĂRĂBOR 138 majoră a terorismului internațional de sorginte extremist- religioasă, structurat în rețele transfrontaliere, împotriva statelor democratice și a forțelor politice naționale din statele angajate în procesul democratizării. Globalizarea influențează mediul de securitate contemporan creând atât oportunități, cât și noi riscuri și amenințări. În acest mediu, nici un stat nu este la adăpost și nici unul nu trebuie să rămână în afara proceselor globale. Securitatea internațională tinde tot mai mult să-și manifeste caracterul indivizibil, iar comunitatea internațională este tot mai conștientă de răspunderea ce îi revine. Principial, globalizarea proliferează o șansă reală de dezvoltare economică, aptă să creeze prosperitate, dar înscrierea pe această tendință nu este o certitudine garantată pentru fiecare țară, ea depinzând de capacitatea statelor de a exploata astfel de oportunități, pentru că, în caz contrar, cel mai mare risc pentru națiune este acela de a rămâne în afara proceselor globalizante pozitive. O serie de amenințări noi, asimetrice, de natură militară sau non-militară, manifestate inclusiv sub forma agresiunilor informatice și informaționale, generate atât de mediul internațional, cât și de cel intern, tind să sporească gradul de pericol și probabilitatea de producere, afectând grav starea de securitate a comunităților. Pericolul creat de astfel de evoluții negative poate fi substanțial potențat în cazul asocierilor, îndeosebi în condițiile în care granițele dintre amenințările globale și cele regionale, între cele externe și interne, tind să devină tot mai difuze. În condițiile accelerării proceselor globale și ale dezvoltării tehnologice, când distanțele geografice devin tot mai puțin importante, apariția unor asemenea fenomene negative trebuie descoperite oportun indiferent de locul unde se produc, iar evaluarea lor trebuie făcută prin prisma caracterului indivizibil al securității globale. Perspectiva geopolitică indică regiunea Mării Negre ca o regiune relativ mică și închisă, traversată de-a lungul istoriei de conflicte între forțele din nord-est (Rusia – Ucraina și/ sau Georgia), sud (Turcia) și vest (România, Bulgaria și puterile europene ca Franța, Germania, Austria, Marea Britanie). Un mare lac sărat“ a fost un loc de confruntare între lumea rusă-ortodoxă, cea turcă- musulmană și Occident. Controlul ei este important atât din punct de vedere strategic/ militar cât și economic. Impactul globalizării asupra menținerii ordinii publice _______ 139 Astăzi, structura geopolitică în această regiune este marcată de două dinamici. Prima este înlocuirea fostei influențe ruse și sovietice cu influența americană care, la rândul său intră în competiție cu ambițiile Franței și Germaniei. A doua dinamică este emergența axei energetice care conectează petrolul și gazele din Asia Centrală și regiunea Mării Caspice cu Balcanii și Uniunea Europeană. Noua geopolitică a Mării Negre pune în evidentă o nouă competiție între marile puteri. Cu Rusia în retragere, SUA, Franța și (mai discret) Germania sunt acum cei mai importanți actori externi, luptând pentru influență în regiune. Interese economice ca și cresterea securității sunt în joc într-o zonă strategică crucială și bogată în energie, care conecteaza Balcanii cu Caucazul, și Europa de est și centrală cu Turcia. În scopul perceperii cât mai exacte a posibilităților de integrare a României în NATO și UE în condițiile regionalizării și globalizării este necesară o privire de ansamblu asupra situației societății și economiei românești aflată în competiție acerbă cu cele ale statelor europene la sfârșitul secolului XX. În ultimul deceniu al mileniului doi am asistat la schimbarea paradigmei clasice a păcii și a războiului, prin modificarea naturii legăturilor dintre elementele de referință ale acestei paradigme. Astfel, începând cu luna decembrie 1989, în România s-a constatat că războiul s-a insinuat de la suprafața societății noastre către nucleul acesteia și a devenit permanent deoarece „armistițiile“ încheiate au facilitat desfășurarea unui război continuu, dar nu unul obișnuit, ci neconvențional în care violența a fost mascată, în consecință agresiunea a fost non-violentă. În continuare, așa cum arăta Tofller1, economia va deveni suprasimbolică și informațională fiind susținută și dinamizată de cunoaștere și strâns corelată cu „mecanismele războiului modern“ astfel încât și războiul va căpăta caracteristici suprasimbolice, la fel ca economia țărilor dezvoltate. În condițiile globalizării, prin intermediul mass-media, militari și civili special pregătiți vor fi adevărați manipulatori de simboluri în cadrul unui război perpetuu, neconvențional. Un astfel de război va avea unele asemănări cu războaiele din Golf și 1 Alvin Toffler și Heidi Toffler, Război și antirăzboi, Ed. Antet, București, 1996. ___________________________________ GHEORGHE HĂRĂBOR 140 fosta Iugoslavie, cu Revoluția din Decembrie 1989 din România, dar va fi invizibil. Având în vedere importanța agresiunilor simbolice folosite, rezultă că în viitor, pe globul pământesc acest fenomen se va produce sub forma meta războiului în care vor prolifera agresiunile de tot felul și în special agresiunea simbolică, imagologică și psihologică alături de agresiunea economică2. În plan național principalele riscuri și amenințări identificate în mediul extern la adresa ordinii publice sunt considerate a fi următoarele: ƒ dezvoltarea, consolidarea și specializarea filierelor de crimă organizată, internaționalizarea acestora și atragerea în componență a unor elemente și grupuri autohtone, includerea teritoriului României în circuitul internațional al migrației clandestine, al traficului ilicit de droguri, ființe umane, armament, muniție, substanțe toxice, radioactive și bancnote false; ƒ creșterea pericolului terorist generat de proliferarea armelor de nimicire în masă, a traficului cu tehnologii de ultimă oră; ƒ creșterea interesului în unele medii de afaceri din străinătate pentru obținerea, prin operațiuni ilegale, a pachetelor majoritare de acțiuni în unele societăți producătoare și utilizatoare de tehnologii chimice, biologice, materiale și tehnologii strategice, în vederea exportării lor directe sau prin intermediari în zone de conflict ori zone aflate sub embargo; ƒ diversificarea formelor și metodelor utilizate pentru spălarea banilor (produsul infracțiunilor) în care sunt implicate grupuri care acționează în spațiul internațional, ce au drept rezultat trecerea peste frontieră a valutei sau transferul prin bănci al sumelor rezultate din operațiunile ilicite desfășurate în România; ƒ manifestarea tendințelor de autonomizare a unor zone pe baza criteriilor etnice sau religioase; ƒ limitarea accesului la resurse strategice, tehnologie și echipamente informatice de vârf; ƒ amplificarea fenomenului migrației ilegale. 2 Dumitru Iacob, Meta-războiul și bătălia pentru integrarea euroatlantică a României. În „Strategii XXI“, nr. 3, Ed. AISM, București, 1998. Impactul globalizării asupra menținerii ordinii publice _______ 141 Efectele globalizării în planul cooperării forțelor de ordine publică interne cu structuri specializate similare în cadrul unor sisteme de securitate cu vocație regională și internațională Perspectiva omenirii presupune o atenție deosebită asupra problemelor populației, energiei, alimentației, apei, mediului, ca probleme globale. Astfel, economiștii se referă la interdependența economiilor în cadrul pieței mondiale, ecologii abordează problematica protecției mediului ca pe o problemă ce preocupă întregul mapamond, militarii fundamentează strategii globale și pun la punct arme strategice care pot atinge orice punct al planetei iar politicienii își îndreaptă atenția spre ordinea mondială. Pentru ca statele să-și poată promova și apăra interesele naționale, într-o lume în care riscurile și amenințările la adresa acestora nu mai au frontiere, sunt obligate să se integreze în structuri de securitate globale, singurele în măsură să identifice pericole la adresa securității naționale și implicit asupra ordinii și siguranței publice. În aceste structuri, statele pot să-și aducă aportul la stabilirea normelor ce trebuie respectate de către toți actorii internaționali și să creeze instrumentele necesare prin care să asigure stabilitatea și cooperarea internațională. Globalizarea are, printre altele, efecte asupra mediului de securitate, în sensul că securitatea și, implicit ordinea și siguranța publică, nu mai poate fi asigurată pe deplin, decât prin norme și acțiuni la nivel mondial, continental, zonal și local. Starea sistemului social în care persoanele, grupurile sociale, statele și organismele internaționale pot să se dezvolte liber și să-și promoveze interesele are determinări complexe și se poate realiza numai printr-un sistem integrat, în care să domine conceptul de securitate cooperantă, nu bazată pe forță. În „Strategia Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale“, sunt consacrate principalele direcții de acțiune în domeniul cooperării internaționale în actualul mediu de securitate, urmărindu-se cu prioritate perfecționarea propriilor structuri organizatorice, a metodelor și mijloacelor de ___________________________________ GHEORGHE HĂRĂBOR 142 operare, pregătirea superioară a personalului și realizarea sprijinului reciproc în lupta împotriva criminalității. Participarea României la extinderea și perfecționarea colaborării în plan extern în domeniul ordinii publice va contribui la prevenirea și combaterea criminalității internaționale și, prin aceasta, la întărirea stării generale de legalitate în plan internațional. În acest sens, vor fi dezvoltate relațiile cu instituțiile similare din străinătate prin continuarea pregătirii comune în cadrul unor programe ale uniunii Europene și alte forme de pregătire și modalități de cooperare. În acest context, executarea de misiuni în afara teritoriului național, cu efective și tehnică din dotarea proprie, prin participarea la constituirea forțelor internaționale destinate îndeplinirii unor misiuni de instruire, asistență și cooperare în domeniul ordinii publice și pentru acțiuni umanitare, constituie un pas important în intensificarea eforturilor Jandarmeriei Române pentru alinierea la standardele internaționale, globale, de pregătire, dotare și acțiune. Sunt demne de remarcat progresele semnificative ale structurilor Jandarmeriei Române în derularea și operaționalizarea celor două inițiative ale Uniunii Europene în cadrul Politicii Europene de Securitate și Apărare, respectiv Forța de Poliție Europeană (FPE) și Forța de Jandarmerie Europeană (FGE/ FJE). Trăgând concluziile ce se impun în urma angajamentului internațional în Kosovo, și al contextului global și cu un caracter multinațional al viitoarelor crize, Uniunea Europeană a fundamentat PESA (Politica Europeană de Securitate și de Apărare), luând decizia de a se dota cu o capacitate globală și coerentă pentru prevenirea și gestionarea crizelor, recurgând în mod coordonat la ansamblul instrumentelor militare și civile puse la dispoziția sa, și în principal, de polițiile de tip jandarmerie, adică unități de poliție integrate, flexibile, bine articulate și interoperabile, prin urmare, bine adaptate la perioada de tranziție, între un comandament militar inițial dintr-un teatru de operațiuni și întoarcerea la exercitarea responsabilităților de către autoritatea civilă ce îi urmează. Prin aptitudinea lor de a acoperi întregul spectru al misiunilor de poliție, prin statutul lor militar, polițiile de tip jandarmerie pot fi desfășurate într-o totală complementaritate cu componenta militară, garant al securității globale într-un spațiu aero-terestru stăpânit. Ele pot astfel să acționeze chiar de la Impactul globalizării asupra menținerii ordinii publice _______ 143 începutul angajamentului militar, răspunzând la principiul imperativ al unicității de comandă și pot beneficia de sprijin logistic și de capacități de proiectare ca și forțele armate. Integrate într-un proces de planificare strategică, acestea introduc un element de suplețe în reglarea situației de criză, având așadar vocația naturală de a juca un rol de tranziție între componenta militară (armata) și alte dispozitive civile desfășurate, reprezentând instrumentul de primă importanță, într-o logică a normalizării, a demilitarizării gestionării crizelor, în special prin prezența jandarmilor în contact cu populația. Forța de Poliție Europeană se prezintă azi ca un răspuns eficient pentru prevenirea și gestionarea crizelor, centrată pe promovarea valorilor democratice. Pentru UE, care înțelege să conducă operații de manieră autonomă sau asociată, aceasta a fost ocazia de a deveni un actor politic major al scenei internaționale. Această abordare politică servește în primul rând intereselor Europei, și nu în ultimul rând celor ale României, reprezentând unul dintre elementele primordiale și fundamentale ale procesului de aderare a României la UE, permițându-i astfel să se poziționeze pe scena internațională, în special în regiunea din imediata apropiere. Acestea au fost considerentele pentru care în luna ianuarie 2002, în Centrul Național de Antrenament al Forțelor de Jandarmerie din Saint-Astier (Franța) s-a desfășurat primul stagiu internațional de pregătire a interoperabilității unităților de menținere a ordinii și de sprijin pentru operațiunile judiciare în cadrul gestiunii civile a crizelor. A fost practic, primul stagiu internațional de antrenament pentru Forța de Poliție Europeană, la care au participat Jandarmeria Națională Franceză, Corpul Carabinierilor Italieni, Jandarmeria Regală Olandeză, Garda Civilă Spaniolă, Garda Națională Republicană Portugheză și observatori din Austria, Ungaria, Germania, Turcia, Polonia, Belgia și România. Începând de la 1 ianuarie 2003, pentru prima sa misiune, FPE, sub denumirea de misiune de poliție a UE (MPUE), a asigurat înlocuirea Internațional Police Task Force (IPTF), misiune de poliție asigurată de către ONU. În paralel, Comitetul Politic și de Securitate al UE, urmând evoluția situației internaționale, a studiat posibilitățile de angajare a Forței de Poliție Europene pentru gestionarea civilă a crizelor. UE a realizat deja schimbarea primei sale misiuni militare din Macedonia – operațiunea Concordia, printr-o misiune de poliție – ___________________________________ GHEORGHE HĂRĂBOR 144 operațiunea Proxima. Pe de altă parte, mai multe teatre de operațiuni fac obiectul unei evidențe atente din partea UE, în special Congo (care face în prezent obiectul unei misiuni de recunoaștere), dar și Republica Moldova, Irakul sau Liberia. Putem spune acum că Jandarmeria Română are pe deplin locul său în acest proces în plină desfășurare pe scena internațională. La modul general, se consideră că instituția noastră are capacitatea de a oferi atât cadre detașate individual, dar și echivalentul unor unități integrate. La modul concret, contribuția României de 115 jandarmi ar trebui mărită pentru a fi proporțională cu puterea sa economică și demografică. Sub incidența unui statut militar, înalt profesionalizați și cultivând în special soliditatea, rigoarea morală și respectul drepturilor omului, polivalența și adaptabilitatea la orice situație, aceste unități integrate, capabile de a reacționa rapid și în interoperabilitate, împart o cultură a jandarmeriei comună dovedită de-a lungul istoriei și prin experiențe multiple. Acest concept a atras, de altfel, și un număr mare de polițiști cu statut civil care doresc să li se alăture, cum ar fi, de exemplu, participarea la stagiile de antrenament ale FPE a polițiștilor englezi (în anul 2003) și a polițiștilor germani (iunie 2004 și iunie 2005). Interoperabilitatea a fost de altfel și esența exercițiilor finanțate de UE în perioada 16–27 iunie 2003, organizate în Centrul de la Saint-Astier, când s-a desfășurat cel de-al doilea stagiu al Forței de Poliție Europene, la care au fost invitate și au participat, alături de forțe ale Jandarmeriei Naționale Franceze, încă 7 instituții similare, astfel: Corpul Carabinierilor Italieni, Jandarmeria Regală Olandeză, Garda Civilă Spaniolă, Garda Națională Republicană Portugheză, Jandarmeria Turcă, Poliția de Ordine Publică din Anglia și Jandarmeria Română. Stagiul a avut ca scop să urmărească capacitatea de pregătire și de antrenament a forțelor pentru manevra internațională, în substituirea forțelor locale – primul scenariu de la NICE: substituirea. În același timp, s-a urmărit dezvoltarea capacității Forței de Poliție Europene de a acționa în domeniul întăririi și controlului poliției locale – cel de-al doilea scenariu de la NICE: întărirea. Ca o continuare a primelor două stagii și cu învățămintele trase din acestea, în care s-a demonstrat, cu acuitate, necesitatea Impactul globalizării asupra menținerii ordinii publice _______ 145 unei interoperabilități a unităților Forței de Poliție Europene în domeniul gestionării civile a crizelor și, în special, în cadrul misiunilor de substituire și de întărire a polițiilor locale, în anul 2004, în perioada 14–25 iunie s-a desfășurat cel de-al treilea stagiu de antrenament al Forței de Poliție Europene în Centrul de la Saint- Astier, care a devenit de câțiva ani o referință la nivel european în domeniul restabilirii ordinii publice și intervenției, adaptându-se noilor exigențe de securitate. Tema generală a acestui stagiu a fost „Însoțirea tinerelor forțe de poliție europene către un proces de gestiune democratică a tulburărilor ordinii publice post-crize, în sprijinul forțelor de poliție locale“. Pentru acest stagiu, Jandarmeria Română a primit invitația și a acceptat să fie co-organizator, pentru început, alături de Jandarmeria Națională Franceză și Garda Civilă Spaniolă, apoi alăturându-se și Poliția de Frontieră din Germania, care a participat cu un detașament de 100 de polițiști și cu o tehnică formată din 9 elicoptere. Participanții la acest stagiu au fost: Jandarmeria Națională Franceză, Corpul Carabinierilor Italieni, Jandarmeria Regală Olandeză, Garda Civilă Spaniolă, Garda Națională Republicană Portugheză, Jandarmeria Turcă, Poliția de Ordine Publică din Anglia, Jandarmeria Română și Poliția de Frontieră Germană. Mărirea numărului membrilor UE impune, pe de o parte, unificarea modalităților de intervenție pe baza unor norme consensuale elaborate de către țările membre fondatoare, iar pe de altă parte, dezvoltarea unei pregătiri comune pentru menținerea și restabilirea ordinii și gestiunea situaților post-criză. În anul 2005, în perioada 20–30 iunie s-a desfășurat cel de- al patrulea stagiu de antrenament pentru Forța de Poliție Europeană, la care instituția noastră a participat în calitate de co- organizator, cu doi ofițeri de Stat Major și 28 militari luptători. Reuniunea pregătitoare a acestui stagiu s-a desfășurat în perioada 13–15 decembrie 2004 în Centrul de la Saint-Astier. În anul 2006, ca urmare a invitației transmise de partenerii francezi, Jandarmeria Română urmează să participe din nou, în calitate de co-organizatoare, alături de Corpul Carabinierilor Italieni, Garda Civilă Spaniolă și Jandarmeria Națională Franceză, la stagiul de pregătire al Forței de Poliție Europene. ___________________________________ GHEORGHE HĂRĂBOR 146 Pentru a răspunde cât mai bine la nevoile impuse de transformarea naturii crizelor internaționale, ministrul apărării din Franța, Michèle Alliot-Marie, a propus în cursul anului 2003 ca Spania, Italia, Portugalia, Țările de Jos și Franța, care dispun de forțe de poliție cu statut militar, să lucreze împreună pentru crearea unei Forțe de Jandarmerie Europeană, în măsură să efectueze misiuni pe întreg palierul ordinii publice, în beneficiul unei forțe terestre. Din octombrie 2003 s-au desfășurat mai multe reuniuni care au permis întâlnirea factorilor responsabili din Franța, Italia, Spania, Portugalia și Țările de Jos. O declarație de intenție a fost elaborată și cei cinci miniștri ai apărării au semnat-o în timpul reuniunii neoficiale a miniștrilor apărării ai UE din data de 17 septembrie 2004 în Olanda la Nordjiik. Această declarație de intenție a stabilit câteva puncte principale: a) Misiune: FGE/ FJE trebuie să poată acoperi toate aspectele unei operații de gestionare civilă a crizelor. Pentru acest lucru, ea ar trebui să fie în măsură să intervină: ¾ în timpul fazei militare a crizei: FGE/ FJE este angajată în spatele forței militare, asigurând misiunile de menținere a ordinii și misiunile de poliție judiciară; ¾ în timpul fazei de tranziție-criză de intensitate medie: FGE/ FJE ar putea să-și continue misiunea în cadrul forței militare facilitând coordonarea și cooperarea cu unitățile de poliție. ¾ în faza de stabilizare a teatrului: FGE/ FJE ar putea, sub autoritatea civilă internațională, să faciliteze trecerea la acțiuni de cooperare sau să fie dezangajată. Totodată, FGE ar putea fi angajată preventiv: în absența unei forțe militare desfășurată în prealabil, FGE/ FJE ar putea fi utilizată în cazuri foarte bine identificate. În conformitate cu mandatul fiecărei operații, FGE/ FJE va putea interveni pe un spectru larg de misiuni decurgând din capacitățile lor de poliție, cum ar fi: ƒ executarea misiunii de restabilire și menținere a ordinii publice; ƒ supravegherea și consilierea unei poliții locale în activitatea sa cotidiană, inclusiv în ceea ce privește investigația judiciară; ƒ conducerea procesului de supraveghere a controlului de trafic ilicit, executarea misiunilor de poliție de frontieră și celor de cercetare generală; Impactul globalizării asupra menținerii ordinii publice _______ 147 ƒ executarea muncii de investigație judiciară, acoperind sfera depistării de acte de delincvență, urmărirea infractorilor și transferul lor autorităților judiciare competente; ƒ protecția populației, a bunurilor și restabilirea ordinii în cazul unor manifestații publice cu grad ridicat de risc; ƒ pregătirea la standarde internaționale a ofițerilor de poliție; ƒ pregătirea instructorilor, în special în cadrul programelor de cooperare. b) Concepția de întrebuințare a efectivelor: Forța de Jandarmerie Europeană, instrument militar al gestionării civile a crizelor, va fi angajată cu prioritate în beneficiul Uniunii Europene. De asemenea, concepția de întrebuințare prevede și punerea sa la dispoziția organizațiilor internaționale (ONU, OSCE etc.) sau a unei coaliții formate ad-hoc. Ea este concepută ca un instrument polițienesc integrat, cuprinzând astfel funcția polițienească de o manieră globală, regrupând ansamblul misiunilor care îi sunt atribuite, restabilirea ordinii publice, asigurarea și menținerea ordinii publice, poliție judiciară, cercetare și exploatare a informațiilor. Instrument de tranziție a gestionării de crize, FGE/ FJE poate, în aceste condiții, să-și îndeplinească misiunile la fel de bine sub comandă militară, în spatele dispozitivului în timpul unui conflict de mare intensitate, dar și pe timpul instalării unui regim democratic, sub autoritate civilă. c) Organizarea FGE/ FJE Această soluție, inspirată din Euroforce, pune problema existenței unui Stat Major permanent proiectabil și a capacității de rotire a personalului acestuia între diferitele țări. Acesta va permite un antrenament specific și va fi capabil să se desfășoare rapid. Italia și-a manifestat voința de a găzdui Statul Major la Vicenza. FGE/ FJE va avea la dispoziția sa: ¾ un Stat Major multinațional, suplu și proiectabil, necesar planificării graduale, desfășurării și conducerii Forței de Jandarmerie Europene care va dispune de capacitățile de susținere logistică; ¾ grupare operativă, compusă din structuri de jandarmerie mobilă sau din unități echivalente, specializate pe misiuni de menținere și de restabilire a ordinii publice; ¾ structuri de jandarmi specializate în misiuni de poliție judiciară, de luptă împotriva criminalității, de culegere și exploatare a informațiilor, de protecție a personalităților sau a martorilor, de ___________________________________ GHEORGHE HĂRĂBOR 148 control al mișcării populațiilor, de luptă antiteroristă și de intervenții specializate, lucrând în comun cu structurile de jandarmerie mobilă; ¾ structură logistică capabilă să asigure susținerea logistică a forței. Jandarmeria Româna are capacitatea de a pune la dispoziție personal specializat, dar și unități integrate. În perioada 13–17 iunie 2005, instituția noastră a fost invitată să participe cu un ofițer, în calitate de observator, la primul exercițiu de Comandament organizat de către Statul Major al FJE din Vicenza. Exercițiul s-a derulat în Franța, la Saint-Astier, în același Centru unde, anual, sunt organizate și desfășurate stagiile de antrenament pentru Forța de Poliție Europeană, la care Jandarmeria Română participă în calitate de co-organizatoare alături de Jandarmeria Națională Franceză, Garda Civilă Spaniolă și Poliția de Frontieră Germană. Angajamentul în teatrele de operațiuni externe ale unei forțe de jandarmerie europeană corespunde pe deplin specificității și caracteristicilor de întrebuințare a jandarmeriei naționale, forță cu statut militar care execută misiuni de poliție. Jandarmeria națională, pregătită și antrenată pentru asigurarea ansamblului misiunilor sale, privite în totalitatea spectrului, pace, criză, război, apare ca fiind instrumentul special adaptat pentru luarea în considerare, mai ales în urma unei intervenții militare, a funcției polițienești necesară restabilirii statului de drept, promovării valorilor democratice și creării condițiilor care favorizează o mai bună folosire în misiunile de securitate internă pe teritoriul național. Edificarea Forței de Jandarmerie Europene într-un cadru pregătit a structurilor create în beneficiul forței de poliție europeană, pare a fi soluția cea mai adecvată, cu privire la conceptul de întrebuințare a unităților integrate de poliție, constituite din forțe de tip jandarmerie. x x x În contextul noului mediu de securitate, imperativul evoluției democratice și profesionale a instituțiilor cu atribuții în domeniul securității, apărării, ordinii publice și siguranței naționale, are nevoie de o nouă abordare – sistemică, profundă, cuprinzătoare – în condițiile în care ele trebuie să acționeze permanent într-un regim de coordonare eficientă și profesionistă. Impactul globalizării asupra menținerii ordinii publice _______ 149 Ca urmare, reforma acestui segment de activitate impune transformarea profundă a instituțiilor, creșterea calității actului de conducere, o mai bună coordonare națională a acestora și asigurarea integrării lor funcționale în sistemele de securitate internaționale. Eforturile vor viza consolidarea controlului civil asupra forțelor care au responsabilități în acest domeniu și se vor concentra asupra structurilor, normelor, relațiilor, misiunilor și resurselor sistemului, cu stricta respectare a principiilor eficienței, transparenței și democrației. Bibliografie: ƒ x x x Strategia de Securitate Națională a României, Proiect, București, 2006. ƒ x x x Strategia de realizare a ordinii și siguranței publice pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale, H.G. 196/ 2005. ƒ Guillochon, Bernard, O singură planetă, proiecte divergente, București, Enciclopedia RAO, 2003. ƒ Dăianu, Daniel, Globalizarea între elogii și respingere. În: „Dilema“ nr. 462, ianuarie 2002. ƒ Manulea, Mona, Globalizarea: ipostază modernă a aculturației. În: http://revista respiro.com//. ƒ Pericaud, Mathew, L’Europe et la globalisation. În http://www.diplowed. com. ƒ Pierre, Solama, Globalisation, inegalités territoriales et salariales. În: http://redulsofurtado.edu.mix/. ƒ Giddens, Anthony, Sociology, Cambrige, 1991. ‘ Colonel, șeful Serviciului Documentare și Pedagogie din cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române, licențiat al Școlii Militare de Ofițeri Activi a Ministerului de Interne (1979), al Academiei de Înalte Studii Militare și al Facultății de Drept, Universitatea „Ovidius“ – Constanța; redactor șef al „Buletinului Jandarmeriei Române“. CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND DEFINIREA ȘI INVESTIGAREA SECURITĂȚII NAȚIUNII Mihai Macuc‘ Națiunile, cu multiple relații stabilite între ele, de cooperare sau concurență, sunt componente ale umanității, ca microsteme în cadrul unui sistem complex, conținând, fiecare, in summum, trăsăturile generale și esențiale ale acestuia. Lumea de azi se îndreaptă tot mai accentuat spre globalizare, ca o unitate de identități specifice, în cadrul căreia vor coexista standarde și norme comune, uniforme, privind funcționarea și echilibrul rațional socio-economic la nivel macrostructural, laolaltă cu elemente specifice de participare la realizarea acestui echilibru, în funcție de resursele proprii și capacitatea de utilizare a acestora de către fiecare colectivitate socio-umană, instituționalizată pe scena relațiilor internaționale, în calitate de actor acceptat ca egal inter pares, suveran și independent. În acest context, conceptul de națiune și cel de stat-național nu trebuie opuse globalizării sau abordate prin prisma relației cu naționalismul fundamentalist1, ci integrate organic acestui proces, căruia îi pot conferi valențe superioare, în condițiile în care mediul de securitate al prezentului prezintă tabloul unei comunități internaționale care dispune de insuficiente restricții privind utilizarea forței în scopuri politice, precum și o creștere importantă a instabilității generate de acest comportament. 1 Vezi Ralf Dahrendorf. Conflictul social modern. Ed. Humanitas, 1996, p. 66; Ion Mitran. Politologia în fața secolului XXI. Ed. Fundației România de Mâine, București, 1997, p. 154. ____________________________________________ MIHAI MACUC 152 Astfel privit, procesul globalizării nu mai reprezintă un factor destructurant, coroziv și integrator prin anularea specificității, ca amenințare la adresa identității națiunilor și a statului-națiune, ci ca un element care potențează capacitatea de afirmare și conservare a acestora, în paradigma procesual-organică. Globalizarea, pe de o parte, și procesele care au drept finalitate protejarea, afirmarea, prezervarea și dezvoltarea identității socio- culturale a națiunilor, pe de altă parte, nu sunt antagonice, ele pot fi complementare. Afirmarea și valorizarea multidimensională a trăsăturilor definitorii pentru o națiune și pentru statele-națiuni, într-un mediu globalizant, nu pot fi însă realizate în absența securității, pe plan individual, și fără participarea acestora conștient asumată, la mecanisme colective de asigurare a stabilității și cooperării subregionale, regionale și internaționale. 1. Sub raport identitar, națiunile și statele naționale, ca expresie organizată a conservării trăsăturilor distincte și realizării intereselor și obiectivelor proprii unor comunități, precum și de promovare și protejare a valorilor specifice acestora, contribuie la sistemul axiologic universal, în domeniul cultural și al civilizației. Natura acestor interese, obiective și valori specifice determină definirea și proiectarea locului și rolului propriu al fiecărei națiuni și al fiecărui stat național în ansamblul relațiilor globale, pe planul palierelor de securitate (militar, politic, economic, social, ecologic informațional etc). În acest sens, amintim afirmația lui E.J. Hobsbawn, inserată la începutul lucrării sale Națiuni și naționalism din 1780 până în prezent, potrivit căreia, dacă ar exista un vizitator intergalactic interesat să cunoască civilizația umană atunci, fără îndoială, el ar ajunge la concluzia potrivit căreia ultimele secole XIX–XX din istoria umanității de pe Terra nu pot fi înțelese fără a clarifica mai întâi conceptul de „națiune“ și toată terminologia derivată din acesta2. Cantonarea conceptelor despre națiune în confruntarea dintre „moderniști“ (Ernest Gellner) și „primordialiști“ (Anthony D. Smith) a făcut ca, pentru o vreme, cercetările în acest domeniu să se 2 Hobsbawn, E. J. Națiuni și naționalism din 1870 până în prezent. Ed. ARC, Chișinău, 1997, p. 3. Considerații teoretice privind definirea și investigarea securității națiunii _____________________________ 153 transforme în confruntarea, sterilă în plan științific, dintre ideologii pro-naționale și anti-naționale3. Nu ne-am propus, totuși, o abordare exhaustivă a acestor demersuri, întrucât o analiză, oricât de sumară, a studiilor referitoare la națiune relevă faptul că „știm ce înseamnă, când nu suntem întrebați, dar nu putem defini sau explica termenul foarte ușor“4. Preocuparea pentru clarificarea conceptului națiune face obiectul unor dezbateri care se extind de la speculațiile ideologice, lipsite de fundament, la analize științifice riguroase și aprofundate. Deși națiunile constituie baza organizării sociale a omenirii, definițiile națiunii nu sunt unanim acceptate, iar uneori însăși necesitatea utilizării conceptului în cauză este contestată, sub diferite forme. Analiza unor asemenea interpretări scoate în evidență etnocentrismul care, deși disimulat, este extrem de vizibil în registrul teoriilor despre națiune, prin aceea că teoreticienii ideii naționale aparțin, inevitabil, unui câmp de valori naționale, câmp care le condiționează insesizabil presupozițiile, în special cele cu substrat filosofic, precum și angajările axiologice. Lipsa unei teorii satisfăcătoare a existenței sociale, acceptabilă și utilizabilă de toți oamenii, ca interpretare-cadru corectă, face ca diferitele abordări să ofere, la aspectele problematice, soluții care se contrazic reciproc, fără a reuși să se elimine, întrucât sunt generate de studii centrate pe aspecte disparate, concepute din perspective unilaterale, dependente de anumite organizări sociale și/ sau de modalitatea specifică în care ele procesează informația socială. Cele expuse conduc spre concluzia că semnificația conceptului „securitate a națiunii“ este dependentă de reperele oferite de teoriile ce își propun să explice situația și starea națiunii, repere care pot face posibile modelări explicative, utilizabile ca sisteme de referință5, utile factorilor de decizie abilitați în scopul formulării unor strategii și decizii de securitate proactive, care să aibă ca principală opțiune strategică întărirea capacității națiunii române de a-și satisface necesitățile de ființare, în cadrul proiectului politic Uniunea Europeană, precum și în calitate de membru al Alianței Nord-Atlantice. 3 Dungaciu, Dan. Națiunea și naționalismul în dezbaterea europeană (II). În „Noua Revistă Română“, nr. 6–7, p. 128. 4 Bagehot, Walter. Physics and politics. Londra, 1887, p. 20–21. 5 David, Aurel. Sociologia națiunilor. Ed. Dacoromâna-Tempus, București, 2005, p. 25. ____________________________________________ MIHAI MACUC 154 Majoritatea sistemelor teoretice fac distincția între două stări posibile ale națiunii: starea de securitate și starea de insecuritate, avându-se în vedere grade diferite de securitate și insecuritate6, distincție ce decurge din definirea națiunii ca organizare socială, pe baza identificării raționale a vulnerabilităților și disfuncțiilor ce afectează echilibrul socio-economic și ordinea constituțională, precum și a factorilor de risc și amenințărilor ce potențează pericolele la adresa valorilor și intereselor naționale. Construcțiile explicative produse în anumite contexte informaționale se particularizează în raport cu caracteristicile acestora, respectiv „distincția între un prim stadiu, în care activitățile cognitive au caracter empiric, un al doilea stadiu, în care devin posibile interogări de natură filosofică și un al treilea stadiu, în care activitățile pot fi efectuate în modalități științifice“7. Diferit față de alte sisteme teoretice, în care fundamentele definirii națiunii pornesc de la considerații religioase, morale, politice sau economice8, sociologii români au pornit în definirea și interpretarea propriei națiuni de la „știința etnicului“. În acest sens, Dimitrie Gusti înțelegea națiunea ca „singura unitate socială care își ajunge sieși, în înțelesul că nu cere, pentru deplina ei realizare, o unitate socială mai cuprinzătoare, fiind în stare să-și creeze o lume proprie de valori, să-și stabilească un scop în sine și să-și afle mijloacele de înfăptuire, adică forța de organizare și propășire în actuala ei alcătuire. Nici o altă unitate socială nu ocupă un loc asemănător în domeniul vieții sociale“9, iar Constantin Rădulescu-Motru afirma că „etnicul este sufletul unei națiuni“.10 6 Idem. Națiunea, între „starea de securitate“ și „criza politico-militară“. Ed. Licorna, București, 2000, p. 65–68. 7 Culda, Lucian. Dimensiunea epistemologică a interogării existenței sociale a oamenilor. București, Ed. Licorna, 2000, p. 110. 8 Vezi, între altele Sofronie, George. Transformările doctrinare ale conceptului națiune, Sibiu, 1943; Sava, Ionel Nicu. Geopolitica. Teorii și paradigme clasice. Școala geopolitică germană. Ed. Info-Team, București, 1997; Georgiu, Grigore. Națiune, cultură, identitate. Ed. Diogene, București, 1997. 9 Gusti, Dimitrie. Știința națiunii. În Sociologia Națiunii și Războiului, Ed. Floare Albastră, 1995, p. 1. 10 Rădulescu-Motru, Constantin. Etnicul român. Naționalismul. Ed. Albatros, București, 1996, p. 111. Considerații teoretice privind definirea și investigarea securității națiunii _____________________________ 155 De asemenea, Lucian Culda, investigând procesualitatea socială, a ajuns la concluzia că „națiunea reprezintă principala formă de ființare a organizărilor etnice“11, iar Ilie Bădescu apreciază că „afirmarea națiunilor este un proces care coboară adânc în milenii și are continuitatea memoriei colective, a unității etno-spirituale profunde și complete“12. 2. Abordările ideologice ale securității unei națiuni reduc noțiunea de „securitate“ la aspectele relevante pentru doctrina politică folosită și interpretează conceptul, în general, ca fiind situația de echilibru construit prin raportul de putere între forțele socio-politice pe care le administrează puterea politică existentă în anumite conjuncturi. Astfel privită, starea de securitate înseamnă nu absența totală a amenințărilor propriu-zise (lucru greu de realizat), ci capacitatea de a menține și reproduce o stare de ordine și de echilibru intern în limitele anumitor parametri, funcție de variabilele mediului de securitate. Cuantificarea acestora se face prin parametri, indicatori sau indici ai stării de securitate. Principalele studii pe această direcție le regăsim în studiile din domeniul relațiilor internaționale, starea de securitate sau de insecuritate fiind subsumată relației dintre situația internă și mediul extern, cu toate că, în planul cercetării, cei mai mulți experți iau în considerare, de regulă, numai unul dintre termeni. În general, acest aspect este neproductiv pentru intervenția în social și proiecția strategică a acesteia, întrucât analizele dedicate securității națiunii sunt reduse la studiul relațiilor internaționale, remanență a înțelegerii securității prin prisma reductivă a paradigmei militare (în termeni de pace, respectiv de război). Literatura de specialitate a încercat să clarifice problematica securității prin intermediul curentelor ideologice dominante ale realismului și idealismului. Dacă în cadrul școlii realiste accentul este pus pe conceptul de putere și derivatele ei, respectiv politica de putere și echilibrul de putere, în cea idealistă, războiul este considerat o amenințare majoră derivată din problematica securității națiunii, eliminarea războiului și instaurarea păcii, pe 11 Culda, Lucian. Emergența și reproducerea națiunilor. Ed. Licorna, București, 1999. 12 Bădescu, Ilie. Teoria latențelor. Ed. ISOGEP-Euxin, București, 1997, p. 128–129. ____________________________________________ MIHAI MACUC 156 căi preponderent diplomatice sau cu caracter normativ, conduc la eliminarea problemei de pe agenda internațională13. Caracterul empiric al acestor viziuni, în care factorii ce influențează sau determină starea de securitate sunt abordați reducționist, fără luarea în calcul a altor determinanți, nu a putut genera totdeauna soluții satisfăcătoare și promovarea unei dezvoltări durabile a unor regiuni. Astfel, multe dintre evenimentele produse pe plan mondial în ultimul timp (atentatele de la 11 septembrie 2001, războiul din Cecenia, conflictele regionale din Bosnia, Herțegovina și Kosovo, cele „înghețate“din regiunea extinsă a Mării Negre etc.) contrazic unele concluzii formulate de studiile adepților curentelor clasice, ideologizante, ale realismului și idealismului. După 2001, problematica a fost investigată cu preponderență în mediile academice, apărând noi interpretări. Astfel, cele neoinstituționaliste (specifice școlii anglo-saxone), promovate îndeosebi de adepții ideilor lui Stephen M. Waltz, propun o nouă agendă a păcii și cooperării, arătând că: „studiile de securitate cercetează condițiile (subl. n.) care fac probabilă utilizarea forței, modul în care utilizarea forței afectează indivizii, statele și societățile, politicile specifice pe care statele le adoptă în sensul pregătirii, prevenirii sau angajării în război. Puterea militară nu este însă singura sursă a securității naționale, iar amenințările militare nu sunt singurele pericole la adresa statelor. Ca urmare, studiile de securitate mai includ ceea ce se numește arta guvernării și diplomația activă, cum ar fi controlul armamentului, diplomația, managementul crizelor. Aceste aspecte sunt în mod evident relevante pentru domeniu, întrucât își pun în mod direct amprenta asupra probabilității și caracterului războiului“14. Interpretarea constructivistă (specifică Școlii de la Copenhaga și spațiului european, în general) promovează ideea că securitatea este o situație percepută, care trebuie abordată pe cinci paliere principale (militar, politic, economic, social, ecologic), interdependente, dar dispunând de trăsături specifice și de o anumită autonomie în evoluțiile de ansamblu din mediul de securitate. Reprezentanții săi (Barry Buzan, Ole Weaver ș.a). susțin construirea socială a 13 Sava, Ionel Nicu. Studii de securitate. Centrul Român de Studii Regionale, București, 2005, p. 17–24. 14 Waltz, Stephen M. The Renaissance of Securities Studies. În International Studies Qurterly, nr. 35, 1991, p. 212. Considerații teoretice privind definirea și investigarea securității națiunii _____________________________ 157 problematicii de securitate stabilită de școala realistă, pe baza unor studii de caz, care iau în considerare specificitatea fiecărei națiuni sau stat-națiune, în contextul evoluțiilor regionale și globale. Constructiviștii sunt cei care au introdus în dezbaterea publică noțiunea de „securitate societală“15, pentru a desemna acea parte rămasă neacoperită de securitate a statului și securitate a individului, înțeleasă în sensul prezervării bazelor morale ale statului și națiunii. Astfel, constructivismul a renunțat la abordările reflexive, propunând o teorie de rezolvare a problemelor, având un caracter pragmatic și cazuistic în sfera securității16. 3. Pentru definirea și investigarea stării de securitate a națiunii, considerăm utilă abordarea dintr-o perspectivă duală: cea sociologică însumată cu aceea a studiilor de securitate, întrucât o primă sursă de insecuritate și un prim obstacol în fundamentarea strategiilor și politicilor de securitate pot proveni tocmai din insuficienta conceptualizare a termenilor de referință: națiune, respectiv statul-națiune, cu atributele sale, și securitatea, ca stare, proces și finalitate a unor procese subiacente și acțiuni complementare. Absența unor criterii riguroase în interpretarea stării de securitate a națiunii, cu care să se poată opera în circumstanțe diferite, reclamă apelul la cunoașterea științifică și la capacitatea de analiză și sinteză a grupurilor de experți, ca singure modalități capabile să ofere repere obiective și raționale pentru interpretarea adecvată a națiunii și a securității. Din perspectivă sociologică, națiunile, odată ajunse la maturitate, nu dispar și nu se metamorfozează în alte tipuri de organizări sociale, ce ar putea avea la bază concepte precum regionalismul, europenismul sau mondialismul (globalizarea). Națiunile sunt cele care fac posibile și necesare procese transnaționale care să înlesnească relațiile constructive dintre ele, dintre state și dintre organizările economice ce se dezvoltă în 15 Buzan, Barry; Waever, Ole, .de Wilde, J. Security. A new framework for Analisys, Lynne Rinner Publisher, Boulder, Londra, 1998; Idem. Regions and Powers, The Structure of International Security. Cambridge University Press, 2003. 16 Rae, Heather. Identitatea statelor și omogenizarea popoarelor. Ed. Epigraf, Chișinău, 2005, p. 31. ____________________________________________ MIHAI MACUC 158 interiorul lor. Națiunile sunt, de asemenea, cum a demonstrat istoria, singurele organizări sociale capabile să depășească momentele critice în care au fost aduse de ideologii și să se reproducă, întrucât dispun de capacitatea de gestionare publică, prin organizațiile de gestionare cu funcții explicite, pe care le creează, le întrețin și le adaptează evoluțiilor mediului de securitate și nevoilor proprii. Perspectiva sociologică și a studiilor de securitate permit, de asemenea, definirea și investigarea națiunii și a evoluțiilor care îi afectează valorile și interesele specifice în modalități cauzale, sistemice și post-sistemice Astfel de interogări diferențiază în mod obiectiv procesele disfuncționale de cele funcționale, asigurând, concomitent, simularea consecințelor unor decizii pentru organizările sociale, generând contexte favorabile managementului realist al situațiilor critice și crizelor. Analizele sistemice având ca domeniu de referință sistemele socio-politice (statul), pot dezvălui factorii generatori de insecuritate, ca expresie a incapacității derivate din vulnerabilități de a depăși dificultățile și disfuncționalitățile care pun sau pot pune în pericol domeniul de referință. Concomitent, simulările având ca obiect modele sistemice pot contribui la conceptualizarea mai adecvată a securității națiunii, înțeleasă ca finalitate a tuturor activităților desfășurate în sfera securității, având ca actori instituțiile statului de drept, pornind de la axioma potrivit căreia disfuncționalitatea unora dintre elementele structurii (instituții, ansamblul de norme și valori, relațiile sociale etc.) poate afecta atât finalitatea procesului social, cât și relațiile funcționale cu celelalte elemente structurale. În cadrul acestor simulări trebuie utilizate atât rezultatele studiilor potrivit cărora sistemele de securitate acționează în paradigma newtoniană (liniar, pe principiul cauzelor și efectelor biunivoce), cât și cele care pornesc de la teoria complexității și a haosului (în care efectele predictibile multiple, precum și cele potențiale, sunt generate de cauze multiple, iar caracterul lor este nelinear și complex, neexistând o singură variantă de prognoză a evoluției sistemului).17 17 David, S. Albert și Czerwinski, Thomas J. Complexity, Global Politics and National Security. National Defence University, Washington D. C., 1997. Considerații teoretice privind definirea și investigarea securității națiunii _____________________________ 159 4. În concluzie, se poate aprecia că apelul la cercetarea științifică și la utilizarea unor mijloace și modalități moderne de investigare a stării de securitate a națiunii, din perspectivă multidimensională, ar trebui să conducă spre reconsiderări de fond în modul de concepere a diagnozei acestei stări, precum și a fundamentelor deciziei în materie (politici și strategii de securitate), pornind de la necesitatea integrării organice a statului-națiune în procesul complex de globalizare care caracterizează lumea contemporană, precum și de la realitatea că sistemele sociale sunt sisteme complexe adaptative, nelineare, capabile de auto-organizare și gestionare eficientă a resurselor proprii. Securitatea națiunii are dublu caracter, de stare și de proces, reprezentând gradul de satisfacere a intereselor naționale fundamentale ale unui stat, precum și ansamblul măsurilor luate în conformitate cu o concepție unitară, pentru promovarea și apărarea intereselor respective, împotriva agresiunilor, pericolelor, amenințărilor sau riscurilor de orice natură, printr-o prioritizare adecvată a nevoii de informații și un management performant al deciziei de securitate. Caracteristicile de stare și proces implică luarea în considerare a cel puțin patru aspecte principale: a) situația națiunii, ca stare, trebuie abordată în cadrul ansamblului societății umane, în relația de intercondiționare cu elementele transnaționale specifice – sociale, politice, economice, financiare, ecologice etc (parametri și indici de stare sau determinanți, caracterizați prin intensitate și efecte prognozabile); b) securitatea națiunii, ca stare și proces, trebuie abordată în contextul larg al securității mondiale, continentale și regionale (variabile și constante ale mediului de securitate); c) procedeele și metodele de abordare utilizate pentru analiză trebuie să utilizeze paradigmele proprii sistemelor dinamice (punere în ecuație prin studii de caz particularizate); d) diagnoza, prognoza și decizia privitoare la starea de securitate a națiunii fiind elaborate sistemic, potrivit etapelor sus-menționate, conținutul acestora poate să evidențieze anumite vulnerabilități și disfuncții ale subsistemelor care o compun, precum și acțiunile ce se cer a fi întreprinse în consecință, potrivit normei de drept, la toate nivelurile organizării sociale a națiunii. ____________________________________________ MIHAI MACUC 160 Dincolo de necesara sincronizare cu procesul de transformare inițiat în interiorul Alianței Nord-Atlantice și cu cel de consolidare a construcției Uniunii Europene, preocupările pentru cunoașterea aprofundată a elementelor ce determină starea de securitate a națiunii române reprezintă o expresie a unui comportament politic proactiv, ce accentuează generarea de acțiuni și procese menite să identifice și să contracareze eficient noile tipuri de amenințări la adresa securității României. Bibliografie: ƒ Culda, Lucian. Dimensiunea epistemologică a interogării existenței sociale a oamenilor. București, Ed. Licorna, 2000; Idem. Posibilități de scientizare a conceptului de securitate. În „Noua Revistă Română“, nr. 1–2, 1997. ƒ David, S. Albert și Czerwinski, Thomas J. Complexity, Global Politics and National Security. National Defence University, Washington D. C., 1997. ƒ Dungaciu, Dan. Națiunea și naționalismul în dezbaterea europeană. În „Noua Revistă Română“, nr. 6–7. ƒ Păun, Vasile. Puterea informațională – transformarea sistemului securității naționale. Ed. Tritonic, București, 2005. ƒ Popper, Karl. R. Logica cercetării. București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1981. ƒ Rae, Heather. Identitatea statelor și omogenizarea popoarelor. Ed. Epigraf, Chișinău, 2005. ƒ Tobă, Francisc. Decizia politică și securitatea națiunii. Ed. Licorna, 2003. ƒ Waltz, Stephen M. The Renaissance of Securities Studies. În „International Studies Qurterly“, nr. 35, 1991. ƒ Troncotă, Cristian (coord.). Neliniștile insecurității. Ed. Tritornic, București, 2005. ƒ Zamfir, C. și Vlăsceanu, L. Dicționar de sociologie. Ed. Babel, 1993. ‘ Cercetător științific în cadrul Centrului de Studii și Cercetări pentru Siguranța Națională și faculty adviser la „Centrul de Studii NATO“ din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București; colonel; Considerații teoretice privind definirea și investigarea securității națiunii _____________________________ 161 licențiat al Academiei de Ofițeri Infanterie Sibiu (1980) și al Facultății de Istorie, Universitatea București (1992), doctor în istoria relațiilor internaționale al Facultății de Litere și Istorie, Universitatea din Craiova (2001). Coautor la lucrările: Armată și societate în Europa secolului XX (București, 1995), Armata Roșie în România. Documente (București, 1996), Geopolitică și istorie la cumpăna dintre milenii – Geopolitics and History at the Crossroad Between Millenia (Bucharest, 2000), Cursa înarmărilor și Orientul Mijlociu în timpul Războiului Rece – The Arms Race and the Middle East during the Cold War (Tel Aviv – Bucharest, 2003). CONSTRUIREA STATULUI-NAȚIUNE. CONCEPT. CAZUL ROMÂNESC Mirela-Daniela Tîrn㑠Astăzi, când se uzitează foarte des termenii de stat – națiune și globalizare, în diverse demersuri și cu diferite ocazii, suntem convinși că și cunoaștem foarte bine sensul acestor noțiuni, dar dacă am fi întrebați, nu am putea să-i definim sau să-i explicăm foarte ușor. În demersul nostru ne vom axa pe conceptul de stat-națiune și vom exemplifica prin cazul românesc, fără a avea pretenția că emitem teorii originale și general valabile. Termenul de națiune este o apariție relativ recentă – secolul al XVIII-lea – și are un sens politic (în maniera revoluțiilor americană și franceză), apoi a atins apogeul în secolul al XIX-lea și a fost denaturat și exacerbat în secolul XX. După revoluția franceză, națiunea și-a găsit o asimilare frecventă în sintagma „stat – națiune“, pentru că națiunea era văzută ca ansamblul cetățenilor a căror suveranitate colectivă îi instituia ca stat și care era expresia lor politică. Cum s-a putut observa, de multe ori, națiunea este consecința formării unui stat, nu fundamentul lui. Statele Unite și Australia sunt exemple clare de state naționale, ale căror caracteristici naționale și criterii ale naționalității au fost stabilite toate începând cu secolul al XVIII-lea și nu ar fi putut exista înaintea apariției respectivelor state. Cu toate acestea, simpla înființare a unui stat nu este suficientă pentru a crea o națiune. MIRELA-DANIELA TÎRNĂ 164 Statul – națiune este un „ansamblu în același timp teritorial, politic, social, cultural, istoric, mitic și religios“1, care concepe națiunea ca pe o comunitate identitară sau ca pe o mare solidaritate, pentru că „membrii ei, fie că se întâlnesc, fie că nu, fiecare poartă în minte imaginea comunității lor“.2 Această comunitate presupune: origine comună, limbă unitară, o istorie care fixează continuitatea sa de-a lungul secolelor, o serie de eroi-etalon, monumente culturale și simboluri specifice – însemne heraldice, costume, steaguri, un animal emblematic etc. La începutul secolului al XIX-lea, definirea națiunii uzează de motivări opuse „unii au în vedere rațiunea și autonomia persoanei, alții – instinctul și forța indefinisabilă a inconștientului colectiv“.3 În Franța, se conturează o interpretare democratică a conceptului, bazată pe ideea de „contract“, de asociere voluntară a celor ce locuiesc între frontierele aceluiași stat, în timp ce în Germania, dezmembrată într-o puzderie de state, se invocă ideea lui Herder, a unui „Volksgeist“, realitate transindividuală, totalizând coordonatele majore ale psihismului colectiv, care se exprimă prin limbă, cutume și folclor.4 În ceea ce privește națiunea română și în genere, națiunile din spațiul central-european, modelul invocat corespunde formulei germane. „Românii se definesc prin originea comună (romană, dacă sau daco-romană), prin limba unitară, prin istoria împărtășită, prin spiritualitatea specifică“.5 Românul dacă era întrebat ce este, în secolul al XIX-lea, spunea că este creștin, dac, daco-roman, roman și prin toate român. Toate acestea contribuie la crearea identității naționale, care a necesitat un proces educativ la nivel de masă, realizat de elitele intelectuale, aparținând diverselor națiuni, ca urmare a observării reciproce, a imitației, a circulației ideilor. Prin intermediul școlii, al gazetelor, al diverselor sisteme 1 Apud Guy Hermet. Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa. Iași, Institutul European, 1997, p.167. Îl citează pe Edgard Morin, Statul – Națiune . 2 Benedict Anderson. Imagined Communities. Reflections on the Origin and Spread of Nationalism. London, 1991, p. 6 și Paul James, Nation formation towards a theory of abstract community, London, 1996, p. 5. 3 Paul Cornea. Originile romantismului românesc. Spiritul public, mișcarea ideilor și literatura între 1780-1840. București, Ed. Minerva, 1972, p. 460. 4 Ibidem, p. 461. 5 Lucian Boia. Istorie și mit în conștiința românească. București, Ed. Humanitas, 1997, p. 15. Construirea statului-națiune. Concept. Cazul românesc 165 de comunicare și al serviciului militar obligatoriu, societatea a acționat destructurant asupra solidarităților anterioare, care au fost silite să se replieze în fața solidarităților naționale. Se încerca impunerea în mentalul colectiv a unor idei care confereau o identitate specifică entității naționale evidențiind originea nobilă, vechimea și virtuțile poporului respectiv, rolul său în lume și primatul devotamentului față de patrie.6 Identitatea națională se clădește odată cu crearea unei mitologii naționale bazate pe o serie de mituri fundamentale, precum mitul originii, al continuității, al luptei și al apărării, al eroilor emblematici și are rolul de a fundamenta o memorie colectivă comună în scopul integrării indivizilor în marea comunitate națională respectivă. De asemenea, foarte importantă este crearea unei anumite imagini despre propriul trecut, alegerea sau chiar crearea unei istorii favorabile demersului identitar. Nici nu e vorba de acceptare a trecutului, pur și simplu, ci de un model pentru aspirațiile către viitor, care poate făgădui restaurarea unui paradis pierdut sau inspira întreținerea unor virtuți eroice.7 La noi, căutarea identității naționale și nevoia de continuitate se manifestă prin alcătuirea celor dintâi cronici în perioada medievală. În Moldova, Ștefan cel Mare, în mesajele adresate Veneției, pune accent pe rolul Moldovei de „Poartă a creștinătății“, în condițiile agravării pericolului otoman. Tot acum se adaugă și consemnările sumare relative la înaintași, după un model biblic și genealogic, care creează continuitate. În Țara Românească, s-a adoptat tipul de cronică pe domnii, datorită lipsei de continuitate dinastică. La un moment dat cele două demersuri se întâlnesc în puncte comune – limbă, religie, dușman comun, legături economice și culturale. Toate aceste cronici medievale vor constitui elemente de bază în fundamentarea unei ideologii naționale și a construirii statului – națiune în veacul al XIX-lea. Identitatea națională pornind de la limbă se îmbogățește treptat – întâi, una provincială, în funcție de organizarea politică 6 Mirela – Luminița Murgescu. Între „bunul creștin“ și „bravul român“. Rolul școlii primare în construirea identității naționale românești (1831-1878). Iași, Ed. A 92, 1999, p. 10. 7 Andrei Pippidi. Identitate etnoculturală în spațiul românesc. Probleme de metodă. În volumul Identitate/ Alteritate în spațiul cultural românesc, coordonator Al. Zub, Iași, Ed. Univ. «Al. Ioan Cuza», 1996, p. 66. MIRELA-DANIELA TÎRNĂ 166 și ecleziastică. Este aceea pe care au avut-o românii din Țara Românească și Moldova în secolele XIII–XVI, aromânii, tot din sec. al XIII-lea până în sec. al XVIII-lea. Românilor din Transilvania, ea le poate fi atribuită din sec. al XI-lea. Confruntarea cu noii veniți o dezvoltă dominația străină și, diferențele de organizare socio-politică față de ceilalți români, o mențin la acest nivel până în sec. al XVIII-lea. Un moment de cotitură îl reprezintă domnia lui Mihai Viteazul și Unirea de la 1600 – o prefacere ideologică, socială și politică amplificată în timp, mai ales în sec. al XIX-lea, când a devenit un simbol al identității naționale, iar Mihai Viteazul un erou emblematic pentru toți românii și un model pentru mai toți conducătorii de după el. În fapt, el a încercat să creeze o monarhie de tip absolut după model occidental și să mențină un sistem de guvernare între hotarele unui stat întemeiat cu ajutorul sabiei. Din secolul al XVIII-lea, o dată cu domniile fanariote, putem vorbi de conturarea unei identități în plan cultural – pătrunderea limbii române nu numai în cancelarie, ci și în literatura vremii, apariția tiparului în românește care, în mod semnificativ, începe în Principate cu un cod de legi. De asemenea, identitatea românilor se conturează acum și prin reacția față de străini, în principal față de greci, ceea ce accentuează sentimentul național. Până să vină epoca revoluțiilor se remarcă o stagnare a activității politice, care însă n-a împiedicat o viață culturală românească, îndeosebi, o dezvoltare a învățământului. De remarcat, venirea lui Gheorghe Lazăr din Ardeal la București și întemeierea Școlii de la Sf. Sava. Calitatea de reprezentanți ai națiunii române aveau să și-o ia boierii munteni în 1802, iar Tudor Vladimirescu inițiază un proiect de acțiune comună cu moldovenii pe ideea că „suntem de un neam, de o lege și sub aceeași stăpânire, ocrotiți de aceeași putere“.8 Două nume se remarcă la început de secol al XIX-lea prin scrierile lor privind națiunea română – Zilot Românul și Naum Râmniceanu, care consideră limba lor ca limba patriei, adică româna, urmașă a celei latine. Continuitatea nu se înțelege biologic, ci cultural, iar revendicarea națiunii române de la centrul lumii este o constantă a definirii sale și a aspirațiilor naționale. 8 Radu Rosetti, Arhiva senatorilor din Chișinău, I, „Analele Academiei Române“, Memoriile Secțiunii Istorice, tom XXXI, 1909, p. 14–15. Construirea statului-națiune. Concept. Cazul românesc 167 Descoperirea de sine vine prin demersul critic, prin reluarea contactelor cu Occidentul, întrerupte în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, iar imaginea prin paralelism revine lui Dinicu Golescu, care în Însemnare a călătoriei mele nu se sfiește să observe decalajul dintre noi și Occident, ideea de progres și necesitatea de a fi noi înșine. Pe de altă parte, a fi noi înșine însemna noi și ceilalți și pentru a-i putea cataloga pe ceilalți a trebuit exaltat propriul trecut, trăsăturile și acțiunile specifice. „Ceilalți“ sunt cu precădere popoarele cu care contactele au fost mai intense, iar interferențele mai puternice – ungurii, otomanii, grecii, bulgarii, evreii. Iată ce scria, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, A.D. Xenopol, autor de manuale școlare și tratate de istoria românilor – „În România locuiesc mai multe feluri de oameni, care vorbesc diferite limbi și se închină la diferite biserici. Marea mulțime a poporului însă sunt Români, care vorbesc limba românească ce seamănă cu limbile latină, franceză și italiană, și care țin de biserica răsăritului … România liberă este a Românilor, căci ei a câștigat această țară prin cucerire, și a păstrat-o vărsându-și adesea ori sângele pentru ea. Celelalte popoare, care locuiesc în România sunt primite de Români numai ca musafiri și n-au alte drepturi decât acelea ce Românii voesc să le dea“.9 În contextul disputelor generate în societatea românească de problema drepturilor evreilor după 1878, remarcile lui Xenopol cad ca o ghilotină. Recitite, în fapt, ele exprimă modul în care se impune o identitate națională în detrimentul altora. În momentul în care românii au creat statul român modern, prin Unirea Principatelor Române la 1859 și statul național unitar român, prin Unirea de la 1918, acestea nu au reprezentat numai decizii ale factorilor politici, ci și consecința construirii în timp a conștiinței și identității naționale. Și nu este numai cazul românilor, ci și al francezilor, germanilor, popoarelor balcanice. Permanent, popoarele au nevoie de a-și întări energiile prin afirmarea mândră a drepturilor lor. Neliniștea de a-și recunoaște identitatea, nu numai prin marcarea diferențelor față de vecinii lor, dar chiar printr-o evaluare autentică a trecutului și lucidă a viitorului, este un semn că au ajuns la o răscruce a drumului lor în istorie. 9 A.D. Xenopol, Istoria românilor, 1879, p. 12. MIRELA-DANIELA TÎRNĂ 168 Bibliografie: ƒ Boia, Lucian. Istorie și mit în conștiința românească. Buc., Ed. Humanitas, 1997. ƒ Cornea, Paul. Originile romantismului românesc. Spiritul public, mișcarea ideilor și literatura între 1780–1840. Buc. Ed. Minerva, 1972. ƒ Anderson, Benedict. Imagined Communites. Reflections on the Origin and Spread of Nationalism. London, 1991. ƒ Hermet, Guy. Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa. Iași, Institutul European, 1997. ƒ Hobsbawn, E. J., Națiuni și naționalism din 1870 până în prezent. Program, mit, realitate. Chișinău, Ed., 1997. ƒ James, Paul. Nation formation towards a theory of abstract community. London. 1996. ƒ Murgescu, Mirela, Luminița. Între „bunul creștin“ și „bravul român“. Rolul școlii primare în construirea identității naționale românești (1831–1878). Iași, Ed. A 92, 1999. ƒ Pippidi, Andrei. Identitate etnoculturală în spațiul românesc. Probleme de metodă. În vol. Identitate/ Alteritate în spațiul cultural românesc, coordonator Al. Zub. Iași, Ed. Universității „Al.I. Cuza“. ƒ Rosetti, Radu. Arhiva senatorilor din Chișinău, I. „Analele Academiei Române“, Memoriile Secțiunii Istorice, tom XXXI, 1909. ƒ Xenopol, A.,D. Istoria românilor. 1879. ‘ Consilier principal la Arhivele Naționale ale României, licențiată a Facultății de Istorie, Universitatea din București (1997), masterat în „Istoria Europei în secolul al XIX-lea“ și doctorand al aceleiași facultăți (1999). Lucrări publicate: Sprijinirea culturii românești în viziunea Academiei Române. Donații și Premii, în volumul „Identități colective și identitate națională. Percepții asupra identității în lumea medievală și modernă“ (Ed. Universității, București, 2000), Inventarierea averii Familiei Regale în 1948, în „Revista Institutului pentru Studiul Totalitarismului (București, 2000), Conceptul de muzeu național. Studiu de caz – Muzeul Național de Antichități din București, în „Studii și materiale de muzeografie“ (București, 2005), Regele Ferdinand. Omul sub povara coroanei, în Almanahul „Pentru Patrie“ (București, 2005) și altele. „RĂZBOIUL CARICATURILOR“ ÎNTRE „CIOCNIREA CIVILIZAȚIILOR“ ȘI LIBERTATEA DE EXPRIMARE Florin Șperlea‘ Un recent episod petrecut datorită apariției într-un ziar conservator danez a unor caricaturi, socotite blasfematoare la adresa islamului și a profetului Muhammed1, a readus în discuție ideile vehiculate la începutul anilor ’90 de politologul american Samuel Huntington, în celebra sa lucrare Ciocnirea civilizațiilor, dar într- un mod pe care acesta nu-l prevăzuse: râsul, care altădată, în cultura creștină, era socotit ca venind de la diavol2, se dovedește a fi, la secole distanță, din nou ca venind de la diavol, dar nu în interiorul aceleiași religii, ci al alteia – islamul –, și, deopotrivă, „măr al discordiei“ între două religii care au o îndelungată istorie comună belicoasă, presărată cu nenumărate victime, mai mult sau mai puțin inocente. De la fulgerătoarea înaintare musulmană în Peninsula Iberică și în Galia, în secolul al VIII-lea, până la cucerirea Balcanilor de turcii otomani, în secolele al XIV-lea și al XV-lea, și 1 Am optat pentru modalitatea de scriere a numelui profetului Muhammed după Malek Chebel, Dicționar de simboluri musulmane. Rituri, mistică și civilizație, traducere de Catrinel Auneanu, Pitești, Ed. Paralela 45, 2005. 2 Extrem de sugestivă este imaginea conturată de Umberto Eco, în celebrul său roman Numele trandafirului, unde Jorge din Burgos, unul dintre cei mai vechi călugări ai unei abații benedictine, care cunoaște pe de rost bogata bibliotecă a așezământului monastic, este capabil să dea foc manuscriselor și cărților vechi numai pentru ca nu cumva să se afle vreodată că Aristotel ar fi privit râsul cu îngăduință. _________________________________________ FLORIN ȘPERLEA 170 înaintarea lor triumfală spre Viena, Europa creștină nu a încetat să resimtă Islamul ca pe o amenințare, inegală, în funcție de epoca istorică, dar mereu susceptibilă de a se reanima. Deși complet diferit, contextul în care au fost publicate caricaturile daneze reamintește că, într-o lume globalizată, vecinul nostru, musulman, care împărtășește alte valori decât ale noastre, aflat altădată la mii de kilometri depărtare, află rapid de comportamente și atitudini pe care le-ar putea socoti ofensatoare pentru propria credință. Este acesta un motiv de îngrijorare? Dar să vedem, mai întâi, faptele. Scriitorul danez Kare Bluitgen s-a adresat mai multor desenatori pentru a putea ilustra o carte pentru copii dedicată vieții profetului Muhammed și prezentării Coranului. Surpriza cea mare a venit atunci când a realizat că toți cei contactați au declinat oferta, afirmând că se tem pentru propria lor viață, ca urmare a violentelor atacuri ale extremiștilor musulmani. Unul dintre ei a invocat chiar asasinarea, la Amsterdam, a regizorului Theo van Gogh3 (descendent al unui frate al celebrului pictor), iar altul a pomenit de agresarea unui lector de la Universitatea din Copenhaga, „vinovat“ de a fi citit, în timpul unui curs, pasaje din Coran unor „nemusulmani“. Flemming Rose, editor cultural la ziarul conservator „Jyllands-Posten“, a aflat despre dificultățile întâmpinate de Kare Bluitgen și a dorit să încerce, de această dată pentru propria publicație, un demers similar. A contactat aproximativ 40 de caricaturiști și le-a cerut să-l înfățișeze pe profet așa cum îl văd ei, fiind convinsă că, dacă va fi refuzată, atunci libertatea de exprimare, în asemenea circumstanțe, este în pericol în Danemarca. La 30 septembrie 2005, ziarul „Jyllands-Posten“ publică un articol, intitulat „Chipurile lui Muhammed“4, semnat de Flemming Rose, însoțit de 12 caricaturi, dintre care numai unele îl înfățișau 3 Theo van Gogh a fost asasinat, la 2 noiembrie 2004, la Amsterdam, de Mohammed Bouyer, un cetățean olandez de 26 de ani, născut în Amsterdam, dar provenind dintr-o familie de imigranți marocani. Polemist redutabil, Theo van Gogh era incendiar în articolele și editorialele sale, fiind un binecunoscut critic al islamului, mai ales după 11 septembrie 2001, considerând că politica promovată de musulmani, întemeiată exclusiv pe precepte religioase, reprezintă un real pericol la adresa societăților liberale occidentale. Era bun prieten cu Pim Fortuyn, politician olandez asasinat în mai 2002, care avea o atitudine similară în privința islamului. 4 Muhammeds ansigt. În „Jyllands-Posten“, 30 septembrie 2005. „Războiul caricaturilor“ între „ciocnirea civilizațiilor“ și libertatea de exprimare __________________________________ 171 pe profet. Una (și, de fapt, una dintre cele care au reușit să inflameze lumea musulmană) îl prezenta pe Muhammed cu un turban sub formă de bombă, alta prezenta niște indivizi complet diferiți (un creștin, un punkist, un hippie, reprezentanți ai unor culte asiatice), înșirați ca pentru o recunoaștere obișnuită la o secție de poliție, dar care purtau toți un turban. În textul său, Flemming Rose scria: „Societatea seculară modernă este respinsă de unii musulmani. Ei cer o poziție specială, insistând asupra unei considerații speciale care s-ar cuveni sentimentelor nutrite de ei față de propria religie, ceea ce este incompatibil cu democrația contemporană și libertatea de exprimare“. Criticii au spus că aceste desene sunt o insultă culturală, că ar fi blasfematoare și islamofobe, contribuind la umilirea unei minorități daneze (cea musulmană5). Amenințările cu moartea, proferate la adresa caricaturiștilor care au publicat în ziarul „Jyllands-Posten“, i-au determinat pe aceștia să se ascundă pentru o vreme. 11 miniștri de Externe din țări musulmane au cerut guvernului danez să acționeze, iar câteva țări arabe și-au închis ambasadele din Copenhaga, în semn de protest față de decizia premierului danez, Anders Fogh Rasmussen, de a nu se amesteca în această dispută. Premierul Rasmussen a invocat libertatea presei și a spus că guvernul său nu controlează mass-media și cu atât mai puțin un ziar independent, iar dacă există cu adevărat acte sau expresii blasfematoare sau discriminatoare, atunci singura abilitată să ofere un răspuns, pe baza legii, este justiția. Mai mult, premierul danez a refuzat să-i primească în audiență (gest îndelung criticat în Danemarca) pe cei 11 ambasadori ai unor țări islamice, care ceruseră, printr-o scrisoare, să fie primiți de Rasmussen pentru a discuta despre campania „murdară“ din presa daneză și, în general din spațiul public, împotriva religiei islamice și a musulmanilor. El le-a cerut, tot printr-o scrisoare, să se adreseze justiției, ceea ce s-a și întâmplat. La 27 octombrie 2005, câteva organizații musulmane din Danemarca depun plângere penală împotriva ziarului „Jyllands- Posten“, sub acuzația de ofensă, potrivit prevederilor Codului Penal 5 În Danemarca, doar 2% dintre cetățeni se declară musulmani, în timp ce 84,3% sunt luterani, potrivit datelor publicate în 2003. _________________________________________ FLORIN ȘPERLEA 172 danez. La 6 ianuarie 2006, justiția daneză se pronunță, apreciind că nu există nici un temei pentru a considera caricaturile incriminate ca fiind o ofensă. Nemulțumiți de atitudinea guvernului danez și, în particular, a premierului Rasmussen, precum și de decizia justiției, un grup de imami danezi realizează o broșură de 40 de pagini în care tipăresc atât caricaturile apărute în ziarul „Jyllands-Posten“, cât și altele, publicate, susțineau ei, în alte ziare, dar în realitate, fotografii (una dintre ele înfățișând, de fapt, un protestatar francez cu un rât, cu prilejul unui miting pe probleme privind agricultura Hexagonului, și care a fost, apoi, recunoscută ca aparținând Associated Press), care nu aveau nici o legătură cu islamul. Așa se explică de ce primele demonstrații violente din Siria și Liban6 se petrec abia în februarie 2006, prin urmare la aproape cinci luni de la publicarea desenelor incriminate în publicația daneză, după ce mai multe organizații (printre care și Liga Arabă) ceruseră ONU să intervină pentru aplicarea unor sancțiuni împotriva Danemarcei. Este interesant de observat că aceste violențe s-au petrecut în țări în care islamul nu este religie oficială, așa cum ar fi fost de așteptat. Siria este o republică mai degrabă laică, întemeiată pe dictatura unui partid, în care succesiunea la putere s-a realizat deja în familie7, iar Libanul, fosta Elveție a Orientului Mijlociu, unde sistemul judiciar se întemeiază pe Codul Napoleonian, are o semnificativă populație creștină. Este foarte posibil ca scandalul privind caricaturile publicate în ziarul conservator danez să fi luat amploare și ca urmare a doi factori. Primul este acela că, într-o Europă în care procesul de secularizare este aproape încheiat, Danemarca a rămas una dintre puținele țări în care Biserica (luterană) continuă să fie una de stat. Separarea Bisericii de stat s-a petrecut mai întâi în Franța – cea care a oferit cel mai bun exemplu în acest sens – încă de la începutul secolului al XX-lea (1905) și, până și țări cu o foarte puternică 6 La 4 februarie 2006, clădirea Ambasadei Norvegiei (care adăpostea și reprezentanța diplomatică a Danemarcei) din Damasc a fost incendiată, iar în Beirut, Ambasada Danemarcei a fost, de asemenea, incendiată. 7 Fiul fostului președinte sirian Hafez al-Assad, Bashar al-Assad, a fost ales, în 2000, la moartea tatălui său, președinte al republicii, chiar dacă pentru aceasta a trebuit amendată Constituția, astfel încât vârsta acestuia să nu fie un impediment pentru a candida la cea mai înaltă funcție în stat, competiție în care, de altfel, nu a avut nici un contracandidat! „Războiul caricaturilor“ între „ciocnirea civilizațiilor“ și libertatea de exprimare __________________________________ 173 tradiție catolică, precum Spania și Italia, au săvârșit acest pas, prima în 1978, iar cea de a doua în 19848. De altfel, așa s-ar putea explica de ce în Franța, unde, deși au existat demonstrații puternice atunci când a fost adoptată legea potrivit căreia elevii nu mai puteau purta în școlile de stat nici un însemn religios (fie cruce, fie semilună, fie Steaua lui David), musulmanii (cetățeni francezi) au fost nevoiți să bată în retragere, pentru că era evident că statul aplică o politică apreciată ca fiind corectă și, mai ales, echidistantă în raport cu toate orientările religioase9. Statul francez avea în vedere cetățeanul, cu drepturile și obligațiile sale, aceleași pentru toți, indiferent de apartenența la o religie sau la alta, considerată ca fiind o chestiune de opțiune strict personală a fiecăruia, la fel de respectabilă ca a oricărui alt cetățean. Într-o lucrare în care aborda problema fatwei (sentință) emise de ayatollahul Khomeyni împotriva scriitorului indian (naturalizat britanic) Salman Rushdie10 – potrivit căreia orice musulman, indiferent unde s-ar afla, îl poate ucide pe autorul „Versetelor satanice“, romanul fiind considerat o blasfemie la adresa religiei islamice – Jean-François Revel observa că problema nu este de a ști dacă musulmanii au sau nu dreptul de a se indigna față de un text (sau o imagine, am putea completa, în cazul caricaturilor daneze!) care le jignește religia (pentru că ei au acest drept!), ci de a ști dacă au, în egală măsură, acest drept în Marea Britanie, în Germania sau în Danemarca, iar dacă îndemnul la crimă împotriva unui cetățean poate fi tolerat în societățile liberale occidentale. În fapt, deși o minoritate, musulmanii din democrațiile occidentale vor să impună majorității propriile decizii, cu caracter eminamente religios, în țări creștine și laice, în care libertatea de 8 În favoarea separării Bisericii de stat se pronunțase și Conciliul Vatican II, în 1965. 9 Au existat obiecții însă, atunci când reprezentanții musulmanilor, cetățeni francezi, au constatat că statul oferă sprijin financiar unor biserici creștine (catolice) de pe teritoriul Franței. Li s-a explicat că, în pofida principiului enunțat în 1905, potrivit căruia „Republica nu recunoaște, nu salarizează și nici nu subvenționează vreo religie“, statul francez, care a contribuit în mod semnificativ la ridicarea unor biserici catolice – multe dintre ele monumente istorice – continuă să sprijine administrarea acestora, întrucât sunt (și) bunuri ale sale, ceea ce nu este valabil pentru construcțiile ulterioare anului 1905, care nu se bucură de același statut. 10 Jean-François Revel. Revirimentul democrației. București, Ed. Humanitas, 1995, p. 301–311. _________________________________________ FLORIN ȘPERLEA 174 a-ți practica propria religie este garantată, iar fenomenul secularizării este deja o pagină de istorie. Unii analiști și-au exprimat îngrijorarea cu privire la comunitățile musulmane din democrațiile occidentale, pe care le consideră un adevărat cap de pod, ca urmare a indicelui ridicat al natalității (ceea ce determină o mai bună poziționare a unei minorități în raport cu majoritatea), consecință, în bună măsură, a prosperității economice a societăților în mijlocul cărora trăiesc. Atunci când, în mai 2002, Pim Fortuyn a fost asasinat (mass-media românești, la acea vreme, ne-au „asigurat“, pe fondul campaniei profund homofobe din România, că motivul principal al asasinatului ar fi fost orientarea homosexuală a acestuia, însă nimic mai neadevărat în atare privință, mai ales în Olanda!), el reușise, tocmai datorită imensei sale popularități (ceea ce îl făcea un candidat cu reale șanse de reușită!), să-i irite pe musulmani (cetățeni olandezi sau viitori imigranți), afirmând că, o dată ales, va pune capăt imigrației musulmanilor în Olanda. El considera că, în raport cu Islamul, era nevoie de un nou Război rece și, probabil, Fortuyn se și vedea un nou George Kennan, teoretizând doctrina „containment“-ului, de data aceasta cei vizați fiind musulmanii. O astfel de atitudine de închidere în „turnul de fildeș“, prin îndepărtarea perpetuă a musulmanilor care aspiră la statutul de cetățeni în democrațiile occidentale, este, în opinia mea, expresia neputinței societăților liberale occidentale. Acestea au eșuat în a transforma musulmanul, provenit dintr-o altă civilizație, cu regulile scrise și cutumele ei, cu propriul sistem de valori, în cetățean cu drepturi depline și obligații asumate în alt cadru social și în alt sistem de valori. Iar soluția ultimă este, în opinia politicienilor ca Pim Fortuyn sau Theo van Gogh (pentru care au plătit cu viața), închiderea porților, pentru ca „cetatea“ să poată fi protejată de presiunile „barbarilor“. Iar o simplă comparație cu reușita americană a melting pot-ului (e drept că și SUA au avut propriile probleme, dar mai degrabă de ordin rasial decât religios), subliniază, din acest punct de vedere, dimensiunea eșecului Europei occidentale într-un caz relativ similar. De fapt, sociologii au observat diferențe notabile între prima și a doua generație de imigranți musulmani în Europa (fie că provin din Maghreb, fie din Orientul Mijlociu). În timp ce prima generație tinde să se integreze, cu gândul la obținerea cetățeniei, „Războiul caricaturilor“ între „ciocnirea civilizațiilor“ și libertatea de exprimare __________________________________ 175 și să uite țara de origine (faptul că sunt musulmani reprezintă un aspect printre multe altele), a doua generație de imigranți își amintește cu nostalgie originile și revine asupra „începuturilor“, ca o formă de legitimare într-o lume în care aceștia se simt străini sau cetățeni de categoria a II-a (mulți și ca urmare a influenței imamilor). Așa se explică puternicele convingeri ale asasinului lui Theo van Gogh, Mohammed Bouyer, un tânăr cetățean olandez de numai 26 de ani, absolvent al unei universități, născut în Amsterdam și provenit dintr-o familie de imigranți marocani, după cum tot aici ar trebui căutate, în bună măsură, explicațiile revoltei tinerilor francezi din suburbiile Parisului, mulți dintre ei urmașii imigranților de altădată din Maghreb. Este paradoxal că, după ce Occidentul european a dus o aprigă luptă pentru eliberarea statului de preeminența Bisericii (creștine) și cantonarea actului religios în spațiul sacru al bisericii și în conștiința fiecărui individ, pare să falimenteze acum în fața unei provocări, de aceeași natură, dar provenind dintr-o altă cultură și religie, cu un potențial de agresivitate de luat în seamă. Concluzia acestui „război al caricaturilor“ este, pentru noi, importantă. La 1 ianuarie 2007, România va deveni (dacă nu intervin „accidente“ de parcurs!) membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că țara noastră va fi o țară de graniță a acestei structuri politico-economice, cu riscurile implicite în privința tentației pe care o va reprezenta pentru potențialii imigranți. Dar cele mai serioase motive de îngrijorare provin din observarea realității de zi cu zi, care demonstrează că principalele foruri și instituții a căror obligație fundamentală era crearea, în intervalul de timp scurs de la prăbușirea regimului comunist (o dictatură) și până astăzi, a cetățeanului român capabil să acționeze în interiorul unei democrații autentice și în cadrul statului de drept, au eșuat în demersurile lor, atâtea câte vor fi fost. În consecință, va trebui să ne întrebăm în ce măsură viitorii imigranți vor găsi în climatul politico-social din România modelul de care au nevoie și, mai ales, dacă vom putea face față acestui „asalt“. _________________________________________ FLORIN ȘPERLEA 176 ‘ Maior în cadrul Ministerului Apărării Naționale, redactor șef al revistei „Document“ (buletin al Arhivelor Militare Române), licențiat al Institutului Militar de Infanterie, Grăniceri și Chimie „Nicolae Bălcescu“ din Sibiu (1992) și al Facultății de Istorie, Universitatea București (1996), doctor al aceleiași facultăți (2003), membru al Comisiei Române de Istorie Militară (1999). Lucrări publicate: De la Vlad Țepeș la Ceaușescu. Expresii memorabile românești explicate în contextul lor istoric (Ed. Corint, 2001), De la armata regală la armata populară. Sovietizarea armatei române, 1948–1955 (Ed. Ziua, 2003). Coautor: Enciclopedia primului război mondial (Ed. Teora, 2000), Arma de care aveți nevoie. O antologie a jurnaliștilor militari, 1990–2004 (Ed. Militară, 2004), Istoria Statului Major General. 1859–2004. Istorie și transformare (Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2004) și numeroase articole, studii și recenzii pe teme de istorie militară contemporană și psihologia comandanților. Premiul „Nicolae Bălcescu“ al Academiei Române, pentru lucrarea De la armata regală la armata populară. Sovietizarea armatei române, 1948–1955. MONUMENTUL DE FOR PUBLIC, CARTE DE VIZITĂ A IDENTITĂȚII UNUI POPOR Virgiliu Z. Teodorescu‘ „Fiecare popor se afirmă în istoria universală nu prin cuceriri de teritorii de la alte popoare, nu prin victorii militare și acțiuni diplomatice, ci prin creațiile care contribuie la îmbogățirea tezaurului spiritual al omenirii. Asemenea contribuții aduc popoarelor pe lângă justificarea dreptului la existență, și un prestigiu, în măsura creației lor originale.“ Alexandru D. Xenopol1 „Dacă un popor nu voiește să se desființeze pe sine însuși în momentul în care s-a ajuns în pragul unei culturi mai înalte, nu-i este iertat să cedeze terenul firesc al culturii naționale unei culturi străine.“ Valeriu Braniște2 Venim din neantul istoriei multimilenare și mult prea zbuciumate, într-o permanentă stare de veghe și cuvenită reacție salvatoare la tot ceea ce au fost variatele acte oprimatoare. Și ca o firească reacție, înaintașii noștri au știut să acorde momentelor evocatoare totala lor gratitudine, preamărindu-i pe cei căzuți jertfă și pe cei care le-au fost diriguitori, întru depășirea unor asemenea încercări. Modul de manifestare a variat și a evoluat de la epocă la epocă, asemenea simboluri constituind prin prezența lor o pilduitoare lecție demnă de a fi transmisă urmașilor. Fără a ne permite, acum și aici, a întreprinde o incursiune istorică în evoluția unor asemenea simboluri, recurgem la evocarea ultimelor două veacuri când, depășind anumite interdicții de factură canonică, ajungem la adoptarea realizărilor de factură sculpturală ca reprezentative _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 178 mesagere, transpuse în materiale cu o perenitate cât de cât asigurată în condițiile climatice ale țării noastre. Ca atare, pietrei și metalului le-a fost conferită menirea de a fi transpunerea a ceea ce artiștii modelatori au conceput în lutul și lemnul plaiurilor românești. Și nu întâmplător, momentul crucial al Revoluției de la 1848 a impus asemenea reacții decizionale. Gândul ne poartă spre actul de recunoștință la adresa lui Gheorghe Lazăr,3 din partea celor care i-au fost elevii și purtătorii pe mai departe a ideilor novatoare, deziderat care însă va cunoaște o efectivă aducere în forul public după trecerea a bune decenii. Procesul de profundă metamorfoză a societății românești s-a reflectat de la idee la faptă și în modul cum prefacerile au găsit în monumentul de for public un efectiv purtător de cuvânt pentru generația înfăptuitoare dar, mai ales, către viitorime. Momentele cruciale ca: Revoluția de la 18484, Unirea Principatelor5, Actul Independenței de Stat a României6 au preocupat pe contemporanii veacului al XIX-lea ca și pe cei ai secolului următor. Răspunsurile au fost condiționate de numeroși factori conjuncturali, dorința nefiind întotdeauna în concordanță cu înfăptuirile7. La enumerarea de mai sus suntem datori să alăturăm și actul de gratitudine la adresa moșilor și strămoșilor noștri care, prin gândul și fapta lor, au adus acea înscriere pe răbojul timpului a faptelor care ne-au asigurat dăinuirea și demnitatea ancestrale. Ca atare Ștefan cel Mare și Sfânt8, Mihai Viteazul9, Ovidiu10, Miron Costin11, Mircea cel Mare12, Pavel Chinezu13 și alți mulți au fost o preocupare pentru comanditari de a le conferi în forul public cuvenita și perpetua cinstire. Suntem datori să facem o cuvenită și necesară precizare, sper, pilduitoare pentru anii secolului al XXI-lea. Aceste monumente au fost concepute pentru forul public cu banul public, strâns bănuț cu bănuț, special pentru o asemenea înfăptuire. Cu alte cuvinte, fiecare s-a considerat un efectiv contribuabil la această operă, cu dreptul de a accepta sau refuza, de la bun început, o asemenea realizare. Poate cel mai concludent exemplu este faptul că una din formulele anticipative era elaborarea unor mici medalii14 cu toartă având pe revers, redat miniatural, viitorul monument. Lansate, aceste medalii erau achiziționate și purtate la butonieră cu o ostentativă acceptare a viitoarei prezențe în forul public a respectivului monument. Era un referendum sui generis, purtătorul manifestându-și satisfacția de contribuabil, conștient de drepturile pe care le avea în calitate de finanțator al respectivului monument. Fondurile obținute din asemenea vânzări Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 179 completau variata gamă de acțiuni prin care se adunau sumele necesare înfăptuirii dezideratului care nu era al unei persoane, al comitetului de inițiativă, al unui grup de interese ci al tuturor. La timpul respectiv termenul „opinia publică“ era o realitate cu reacții prompte15 în orice împrejurare, fiecare contribuabil considerându-se de iure și de facto stăpânul acelei realizări. Accidentalele comportamente denigratoare erau aspru condamnate de această opinie publică. Oprobriul public era unul din factorii care asigurau integritatea, curățenia, buna îngrijire și reuniunile de cinstire la zilele solemne de peste an. Așa s-au comportat și cei de la cumpăna veacurilor XIX–XX16. Au venit evenimentele marii conflagrații mondiale generatoare a unor acte incalificabile de vandalism, cărora le-au căzut victimă atât reprezentanți ai românismului cât și asemenea simboluri17, unele putând fi salvate prin intervenții colective sau compensări de metal necesar industriei de război. A trecut și acest sinistru tăvălug cu îndepliniri de înalte idealuri, dar și cu incomensurabile pierderi umane și materiale. Ca o reală pasăre Phoenix, în condiții mai mult decât precare, s-a declanșat o amplă operă de realizare a monumentelor de for public, fiecare comunitate umană considerându-se obligată moral a fi părtașe la cinstirea Eroilor18 prin aducerea în forul public a unui simbol evocator. Cu un termen medical, reacția poate fi clasificată ca ceva contagios, fiecare comunitate considerând că nu poate rămâne fără un asemenea definitoriu simbol. Potențialul economic, priceperea și probitatea celor care s-au constituit în comitete de inițiativă și, nu în ultimă instanță realizatorii au inițiat lucrări care să întrunească parametri ce conferă prin concepție, modelare și material pus în operă calitatea de monument. A fost un moment de maximă solicitare, de care au profitat, conjunctural, și cei lipsiți de demnitatea profesională, oferind la sume modice, tentante lucrări stereotipe, turnate în materiale nerezistente, adeseori având un aspect de prospețime prin vopseaua care le conferea o atractivitate efemeră. S-a ajuns chiar la preluarea ilicită a unor lucrări ale artiștilor valoroși, dar care prin copierea după alte copii, mai mult sau mai puțin reușite, erau de fapt niște pastișe ce jigneau profesionalismul artistului, astfel frustrat de drepturile sale de autor. Deceniile din perioada interbelică au generat monumente amplasate în locurile evocatoare ale unor bătălii, la intersecții de drumuri, în zonele centrale ale localităților, în bisericile și în cimitirele respectivelor comunități. Gama lor este variată, valorificând piatra și metalul, dar și lemnul în cazul Troițelor și al Crucilor. Perenitatea, o _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 180 repetăm, a fost în asemenea cazuri în directă concordanță cu materialul, modul de realizare și de amplasare. Există încă, după aproape un veac, Troițe de lemn în bună stare. Sunt cele care prin modul de amplasare, de protecție și periodică întreținere sugerează o dată mult mai recentă a confecționării lor. În schimb, multe din lucrările în piatră, piatră artificială, ciment buciardat au fost marcate de trecerea timpului. Semnificativ este faptul că la scurt timp unii „beneficiari“, sesizând lipsa de rezistență sau stângăciile realizatorilor au procedat numai după câțiva ani la înlocuirea primelor lucrări19. Situația existentă în perioada interbelică în relație, mai ales, cu lumea satelor a impus o intervenție menită a stopa asemenea „realizări“. Așa a apărut, în al treilea deceniu, la nivel național, un for coordonator menit să avizeze respectivele lucrări. A fost inițial numita Comisia Monumentelor Publice20, ca apoi, prin experiența dobândită, prin atributele asumate, să devină, în deceniul următor, Comisia Superioară a Monumentelor Publice și care la începutul celui de al cincilea deceniu a primit o nouă denumire și noi competențe pentru a fi totalmente înlăturată în momentul când soarta vechilor monumente era dictată21 de filtrul selectiv și distructiv al ciurului menit a ne alinia la procesul de stalinizare și sovietizare, impus de eliberatorii-ocupanți. Un loc distinct în rândurile preocupărilor pentru evocarea celor care au căzut răpuși de cei care nu puteau înțelege că anacronicele „stăpâniri“ fuseseră abolite, l-au avut acțiunile de cinstire, prin realizarea și aducerea în forul public a unor semnificative monumente22. Revenim la perioada interbelică pentru a aminti că, pe lângă realizarea monumentelor comunităților orășenești și sătești, au fost realizate opere de factură națională menite să fie amplasate în locuri care, prin eposul înregistrat la timpul respectiv, reclamau asemenea edificări pro memoria. Au fost lucrări de mare anvergură care au implicat: participare financiară, declanșarea concursurilor pentru definirea realizatorului, alegerea amplasamentului, a momentului inaugurării-sfințirii. Nu o dată de la declanșarea intenției și până la organizarea festivităților inaugurării au fost necesare bune decenii, vicisitudini, nu numai de natură financiară, impunând regretabile întârzieri. Sunt notorii eforturile care au condus la realizarea unor monumente ca Arcul de Triumf23 sau cele dedicate cinstirii Eroilor Ceferiști24, Eroilor Aerului25, Eroilor Sanitari. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 181 Și, trebuie să o spunem pe cea dreaptă, nu o dată chiar, și cele înfăptuite au avut de suferit din cauza inconsecvenței edililor; monumente care au fost bine amplasate și inaugurate fiind „demontate“ pentru a face loc altora, care la rându-le au fost remutate26. Concret, în al treilea deceniu, o asemenea modificare de vatră a cunoscut-o și monumentul Avântul Țării27, inițial aflat pe Calea Griviței, în imediata apropiere a unor stabilimente militare, pentru ca după un timp să fie mutat în Piața Valter Mărăcineanu. Azi, după înlăturarea unora din componente, atunci când se amintește de el, denumirea este greșită, momentul evocat fiind ignorat. De o asemenea neglijare se bucură realizatorul modelajului, proiectantul piedestalului. Parcurgerea mai multor „surse de informații“ te ajută să constați contrariat, fie că unele monumente sunt trecute sub tăcere, fie că sunt formulate atribuiri eronate. În acest context, amintim că la finalul deceniului al patrulea, pentru a asigura o amplasare în concordanță cu majora rezonanță a Pieții Victoriei, a fost îndepărtat monumentul cinstirii Eroilor Corpului Didactic28, căruia urma să i se găsească în viitor un nou amplasament29. Operativ, s-a trecut la îndepărtarea, depozitarea și amplasarea monumentului dedicat regelui Ferdinand I30, așa cum fusese stabilit cu sculptorul Ivan Mestrovič31. Deși anterior realizării săpăturilor pentru fundație, radier, soclu și efectivă amplasare, atât a elementului central, statuia ecvestră, cât și a celor patru coloane dominate de Victorii, fuseseră realizate machete din lemn la proporția 1/ 1, ce primiseră acceptarea artistului cât și a comanditarilor. La momentul vizionării monumentului, artistul creator s-a declarat nemulțumit, întrucât spațiul dintre cele două artere care flancau monumentul era prea mic, diminuând din valoarea volumetriei simbolului central și al verticalității coloanelor care îl încadrau. Atunci s-a hotărât mutarea, cu noi cheltuieli pentru statul român, stabilindu-se ca nou amplasament spațiul din zona primului rond de pe șoseaua Kiseleff. Exista însă și aici un impediment. În partea opusă fusese amplasat cu puțini ani în urmă monumentul cinstirii Eroilor Infanteriști32. Ce considerente au dictat înlăturarea acestui simbol, este azi greu de înțeles. Ca atare, și acesta a fost îndepărtat, depozitat și pierdut pentru posteritate ca și cel al Corpului Didactic. Incredibil dar adevărat, în momentul când acest nou amplasament al monumentului Regelui Ferdinand I a fost finalizat, s-au constatat alte tare, respectiv că prin orientarea aleasă era greu de privit multe ore din zi, situație cu care se confruntă astăzi și monumentul33 _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 182 Alecsandru Ioan I Cuza, devansând clopotnița Ansamblului Patriarhiei B.O.R. Acolo, monumentul Regelui Ferdinand I a cunoscut o efemeră prezență, pentru a ajunge ca bronzul să fie încorporat în monumentul de mare anvergură dedicat conducătorului eliberatorilor–ocupanți, semănătorul de doctrină a originii noastre slave. Am dat aceste exemple pentru a arăta că inconsecvența noastră a fost și este distructivă, risipitoare de ban public. În aceste zile ale începutului de mai 2006 edilii Capitalei au anunțat decizia mutării persiflatului „monument“ din Piața Revoluției, pentru a face loc altei realizări din sacul cu surprize. Revenim la perioada interbelică, întrucât avem de relevat alte aspecte concludente pentru modul de a fi al românului, în contrast cu cel al vecinilor noștri. Una din măsurile adoptate după 1918 a fost îndepărtarea din forul public a acelor simboluri care erau în neconcordanță cu istoria și simțămintele românilor. Aici distingem două semnificative comportamente. La Caransebeș34, în anul 1917, fusese amplasată statuia dăltuită în marmură a reginei Elisabeta (Sissi)35 a Ungariei. Oprobriul românilor la adresa ei a provocat la ceasul dezmembrării imperiului Austro-Ungar o dezavuare colectivă, manifestată și prin lovirea statuii înainte de a fi retrasă din forul public. Tot acolo, anterior războiului, fusese amplasat un amplu monument dedicat împăratului Franz Josef36, statuia fiind turnată în bronz. A ajuns la depozitul constituit la Garnizoana militară în bune condițiuni, celelalte componente fiind integrate în monumentul dedicat generalului Ioan Dragalina37. La Târgu Mureș, unde în zona centrală se afla un cap evocându-l pe Josef Bem38, la fel s-a procedat la retragerea și depozitarea lucrării. O acțiune similară s-a realizat și la Arad39, în cazul monumentului dedicat celor 13 generali unguri participanți la Revoluția de la 1848. Au fost și situații când, inexplicabil, mișcarea hârtiilor care trebuia să conducă la o soluție clară, a condus la ani și ani de așteptare. În acel timp, Guvernul României a adresat un apel statelor eventual interesate de recuperarea acestor lucrări, oferindu-le cuvenita amplasare, fie în alt for public, fie într-o instituție muzeală. Reveniri și iarăși reveniri; Guvernul Ungariei a evitat sistematic să dea un răspuns, conjugând soarta lor cu alte viitoare tratative. Ca o excepție, semnalăm gestul guvernului Poloniei care a solicitat și a primit amintitul mai sus simbol de la Târgu Mureș, evocându-l pe generalul Bem. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 183 O cu totul altă situație s-a petrecut după rapturile impuse prin aplicarea40 ultimatumului URSS din iunie 1940 și Diktatului de la Viena din 30 august același an. Tăvălugul nimicitor41 a distrus tot ceea ce era prezență românească. Dinamita a realizat operativ înlăturarea unor asemenea simboluri. O situație de excepție a constitui-o „furtul“ plăcii evocatoare a lui Mihail Eminescu de la Târgu Mureș, din 22 octombrie 1940, faptă de mare curaj și demnitate a românului Vasile Bucur, care, la ceas de noapte, a deșurubat piroanele de prindere a marelui panou de marmură albă din strada Călărașilor nr. 13 pe care l-a urcat în carul cu fân, pornind cu acesta kilometri întregi, până în localitatea Riciu, asigurându-i, astfel integritatea, pentru ca la revenirea armatei române să recapete locul cuvenit în 194642. Regimul legionar, la momentul „preluării puterii“, în septembrie 1940, printre prioritățile guvernării, a inclus și eliminarea simbolurilor din forul public, care cinsteau memoria unor personalității ce manifestaseră o atitudine de dezavuare a comportamentului celor aflați sub „stindardul“ legiunii. Ca atare, fie că a fost vorba despre Mârzescu43, Ion G. Duca44 sau Armand Călinescu45, operativ s-a procedat la distrugerea acestora, metalul fiind direcționat spre Arsenalul armatei. Și în acest caz a existat o excepție salvatoare. La Sibiu, bustul a fost depozitat de gestionarul primăriei într-un cotlon al pivniței de unde, după decenii, a fost „redescoperit“. Și au venit rapturile teritoriale, războiul cu alte distrugeri totale sau parțiale ale monumentelor46. Fie că au fost dinamitate de cuceritorii ultimatumurilor, ai diktatelor, fie că au fost lovite de bombardamentele aeriene ori s-au aflat în zona frontului, ele au produs distrugeri și lezarea unor asemenea simboluri. În acei ani ai campaniei din est „camarazii“ germani au procedat la înlăturarea,47 de pe monumentele dedicate Eroilor primului război mondial, a basoreliefurilor care ilustrau modul cum soldații români, printr-un contraatac la baionetă, respingeau pe atacanții germani. A venit marea cotitură de la 23 August 1944 cu o armată română disciplinată, răspunzând prompt la ordinul mobilizator, care a trecut la acțiune alături de trupele Armatei Roșii, împotriva forțelor Germaniei hitleriste și a Ungariei hortiste. Paradoxal, noii noștri aliați au aflat această orientare numai după semnarea tergiversatului Armistițiu de la 12 septembrie 1944. Până atunci au procedat „gospodărește“ luând pe noii aliați în custodie cu regim de prizonieri, la fel procedând și cu bunurile armatei și populației pe unde drumul deschis le-a permis o hălăduire ce anticipa momentele de la 8–9 mai 1945. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 184 Din nou soarta monumentelor a intrat în vizorul unei acerbe analize48, stabilindu-se ce rămânea, cum să fie recuperat metalul sau marmura celor sortite înlăturării și respectiv eliberarea spațiului pentru a face loc celor vizând o nouă istorie, prioritatea priorităților deținând-o tătucul Stalin49 și eliberatoarea Armată Roșie. Așa au dispărut din forul public o serie de valoroase monumente, relevante atât pentru mesajul lor, cât și ca obiecte de artă, prin concepția conferită de artistul modelator și prin materialul pus în operă, majoritatea bucurându-se de bune amplasamente, de fericite corelări cu mediul ambiant. Aici intervine paradoxul; atunci când privești spre est sau vest constați că ceea ce deranja în România, nu deranja în vecinătatea răsăriteană sau apuseană unde țari, regi și alți înalți demnitari din timpuri trecute au putut rămâne în forul public. În România supusă unui amplu proces de purificare ideologică și istorică, asemenea prezențe erau considerate anacronice50. Că procesul respectiv s-a realizat uneori diferențiat, o dovedește un exemplu concludent. La București a fost „necesară“ îndepărtarea monumentului dedicat lui Eugeniu Carada51, în care, între componente, se afla și bustul acestui părinte, nu numai al B.N.R. ci și al multora din monumentele realizate în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea și primul deceniu al următorului secol. În schimb, la Craiova, unde avea o statuie de amploare, s-a impus, considerăm noi ca „salvatoare“, mutarea ei în curtea unei biserici în așteptarea unor timpuri mai bune. După 1948, după o „inventariere“ a tuturor monumentelor încă existente, s-a procedat la eliminarea totală sau îndepărtarea unor componente ca stema României, basoreliefurile redând scene „jenante“, texte evocându-i pe realizatori. Un exemplu de scenă jenantă a constituit-o monumentul Eroilor grăniceri de la Fălticeni52 care, conform cerințelor comanditarilor trebuia să evoce jertfa celor care au dat cuvenita replică armatei ruse bolșevizate, care, în marșul spre „casă“, acționa, la final de an 1917 și început de an 1918, să ne impună cu arma în mână și nouă o asemenea silnică ridicare împotriva conducătorilor țării. Lupta de la Spătărești era evocată de unul din aceste basoreliefuri și, ca atare, era neavenit în noile raporturi de „frățească conlucrare multiseculară între armatele ruso- române“, după cum propaganda se străduia să ne îndoctrineze53. Un alt exemplu îl constituie modul cum cuvintele edificatoare prin mesajul lor către viitorime au fost restructurate la monumentul dedicat armei Geniului54, azi stupid cunoscut prin tot ceea ce se întreprinde cu denumirea „Leul“. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 185 A trebuit să treacă decenii până la o efectivă dezmeticire și, după ce am reușit să trimitem acasă pe eliberatorii ocupanți, să-i punem la locul lor pe consilieri, veritabilă coloană a 5-a (cu meniri care ar reclama o atentă analiză care să contribuie la clarificarea multora din cauzele pierderilor de vieți și bunuri materiale, inclusiv documentele solemne ale Marii Uniri, fapte care n-au încă o explicație verosimilă). Încet, multe din monumentele „hăituite“ au revenit, cât de cât la aspectul inițial, dovedind că „ordinele“ de sus au fost aplicate diferențiat, gradual, în funcție de conștiința aceluia căruia i-a revenit „sarcina de călău“ al respectivelor monumente. Au fost numeroase cazuri de „sustragere“ a unora din componente, dar după 1964, ele au ajuns la locul inițial. Au fost cazuri când, tainic, aceste condamnate prezențe au fost „furate“ și îngropate. Dacă în unele cazuri secretul a fost transmis de la făptaș către un altul mai tânăr, om de încredere, care, la ceasul reparator, a semnalat locul de ascundere, alte asemenea „furturi“, prin dispariția făptașului, au devenit o taină pe care numai viitorul o va rezolva. Semnalăm în acest sens situația de la Brăila unde, anticipând ziua doborârii de pe piedestal a bustului monumental al ctitorului palatului Agriculturii, ministrul Alecu Constantinescu55, un om de bine l-a îngropat în apropierea palatului. Viitorul va oferi, printr-o descoperire întâmplătoare, rezolvare și acestei enigme. De o situație similară s-a bucurat și bustul lui Ion I.C. Brătianu56 de la Valea Călugărească. În anii ’60–’70 s-a ajuns la editarea unor lucrări prezentând trasee turistice, ghiduri de orașe, în care au fost incluse, ca informații utile, și succinte prezentări ale monumentelor existente. Era un mijloc de a spune celor care se aflau în postura de gospodari ai respectivelor localități, că aceste prezențe reclamau un anumit grad de îngrijire57 de la starea de sănătate a pietrei sau metalului, la existența textelor (mai mult sau mai puțin complete) și până la ambientul peisagistic. S-a ajuns să se înțeleagă că un monument este, de fapt, prin caracteristicile sale, specific unei localități, devenind adeseori simbolul emblematic al respectivei așezări umane la nivel de județ, oraș, comună sau chiar sat. Cât de departe s-a ajuns cu această preocupare o spune concludent, faptul că în anii ’80, pe baza documentării existente (fotografii, desene, contur pe piatra piedestalului) s-a procedat la comandarea stemelor și a altor componente pierdute, pentru completarea simbolurilor respective. După ’89, despre această investiție nu s-a mai auzit nimic. Piesele deja turnate în bronz, probabil, au devenit „metal recuperabil“, apt pentru export și îmbogățirea magnaților apatrizi. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 186 A venit acest crucial moment, când s-a înfăptuit, prin termenul „democrație“ – o descătușare de bune și mai puțin bune comportamente. În cazul monumentelor, au apărut actele agresive58 pe care, în primele momente, le-am catalogat a fi comportamentul unor minți bolnave, acte de refulare, lipsă de respect, de educație în ultimă instanță. Aceasta mi-a fost reacția atunci când, în primele luni ale anului 1990, în Rondul Roman din Grădina Cișmigiu59 busturile lui Alexandru Odobescu și Ion Creangă au fost „onorate“60 cu secera și ciocanul, zvastici sau semne cabalistice. Multe mi-au fost semnalate, pe multe altele le-am constatat nemijlocit61. Încet, încet am început să înțeleg că nu era o simplă acțiune de obținere a bronzului atât de bine prețuit la export, ci era o acțiune deliberată de treptată îndepărtare62 a unor prezențe incomode, pentru aceia care acționează pentru a ne pierde personalitatea națională. Au fost anii când, pe teritoriul național, au apărut numeroase simboluri care sunt în contradicție notorie cu istoria națională. Interpretând unilateral noțiunea de autonomie, au fost realizate și inaugurate, cu un fast deosebit, monumente ce evocă pe cei care, într-un mod sau altul, au lezat soarta românilor. Este un subiect despre care se tace, iar etichetarea celui care îndrăznește să-și spună punctul de vedere este de o duritate incompatibilă cu cea ce înseamnă drepturile cetățeanului într-un stat de drept. La finalul carierei profesionale, am avut prilejul de a participa la o „consfătuire“ la Poiana Brașov, vizând soarta viitoarelor manuale de istorie. Organizatoare era o instituție culturală din Târgu Mureș care, în invitația lansată, enunțase interogativ temeiul viitoarelor discuții, întrebându-i pe participanți dacă considerau că noțiuni ca eroismul, patriotismul trebuia să mai fie preocupare pentru autorii de manuale școlare de istorie, pentru cadrele didactice care predau istoria. La consfătuire, numeric, au predominat alogenii care la unison blocau alunecarea pe panta a ceea ce ar fi românismul și naționalismul, care conferă demnitatea firească a neamului românesc. Cele impuse s-au concretizat într-un material cadru care urma să fie înmânat a doua zi ministrului Educației, Andrei Marga. Acum constatăm, de la an la an, că au avut aplicabilitatea care a condus la o metamorfozare a manualului în care cauza, desfășurarea și efectul unui eveniment sunt trunchiate, succesiunea fiind obturată, iar definițiile nu o dată sunt chiar jignitoare63. Am ajuns să mă întreb dacă actele agresive la adresa monumentelor, pe care le constat cu durere, nu sunt rezultate dintr-un Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 187 machiavelic plan de subminare a ființei naționale, bine studiat, bine pus la punct cu unele manifestări anticipate din anii ’80, amplificate după ’90, la care comoditatea și toleranța românească nu găsesc de cuviință să reacționeze64. Suntem aici pentru a ne clarifica pentru acel mâine care, după circa 200 de ani de permanente aspirații, ne va deschide poarta spre o Europă unită. Predecesorii noștri au făcut atât cât au putut sau, mai corect spus, cât au fost lăsați să facă pentru a ne afla nu numai de facto ci și de iure în această Europă. Sacrificii, demersuri, promisiuni, conjugate cu interese enunțate direct sau în limbaj diplomatic, pentru a ști ce se obține din recunoașterea acestei țărișoare ca o componentă a Europei. Am ajuns unde am ajuns din punct de vedere economic, social, politic, cultural. Statutul de rudă săracă ne este permanent fluturat. Ciurul selectiv al celor cu potențial economic vânează olimpici pentru a-i pregăti și a-i valorifica în propriile laboratoare ale viitorului. Cei rămași acasă sunt buni în postura de căpșunari și alte asemenea facilități oferite celor fără de muncă. Întrebarea firească este cu ce patrimoniu vom participa mâine la concertul culturii europene65. Multe erori ne aparțin. Dacă în partea a doua a secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului al XX-lea oamenii noștri de știință erau solicitați de editorii de lucrări enciclopedice să redacteze articole în care ne regăseam, azi o asemenea solicitare este o raritate, deși contigentul numeric și diversificat al specialiștilor este unul net superior. Avem formulările înaintașilor, constituind farul călăuzitor care să ne conducă spre limanul dorit. Din păcate, operațiunile de spălare din memoria timpului a unor asemenea edificatoare exemple ne conduc la o dezarmantă acceptare, ca ceva firesc, ca monumentele să ne fie oferite de cine și cum vrea finanțatorul. Termenul, atât de interpretabil, democrație presupune că reacția publică trebuie să fie determinantă în adoptarea hotărârii privind ce, când și cum vom aduce în forul public. De la această hotărâre până la participarea selectivă, materială, emoțională sunt treptele care conduc la realizări perene, demne moșteniri către generațiile viitoare. Avem un patrimoniu ce ne este bună călăuză. Ansamblul de la Adamclisi66 este un important monument menit a evoca o mare încleștare umană, în care prioritară este demnitatea, învingătorii și învinșii fiind redați în postura prin care comanditarul și respectiv realizatorul monumentului n-au căutat să realizeze un act de infatuare, ci au căutat ca pe această cale să sugereze efortul la care oștirea romană a împăratului Traian a trebuit să facă față. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 188 Deschizând Cartea demnității naționale, selectând cele de cuviință, vom avea de trasat drumul pe care trebuie să-l parcurgem pentru a ne integra cu un patrimoniu care, prin moștenirea primită de la înaintași, nu ne situează cu nimic mai prejos decât mai vechii integrați în Uniunea Europeană. Nu avem decât să acordăm atenție la fiecare clipă de mediatizare și vom constata că pentru fiecare realizator porunca conștiinței sale este să etaleze elementele care definesc personalitatea unui popor, monumentelor fiindu-le atribuită, fără tăgadă, calitatea de cele mai fidele cărți de vizită în succesiunea timpului și evoluției respective. Ca atare, și noi, fără a ne impacienta, cunoscându-ne adevărata istorie, vom participa cu brio la această operă, câștigându-ne, prin varietatea elementelor constitutive ale acestui tezaur, locul ce ni se cuvine. Avem însă de învățat multe care să ne conducă la un comportament de promptă reacție împotriva tuturor acelora care ar acționa întru lezarea respectivului patrimoniu. Actul coercitiv al justiției este menit de a stopa actul de agresivitate. Este necesară o asemenea exemplară măsură și monumentele vor fi în toată plenitudinea lor cartea de vizită definitorie a mesajului conferit de creatori pentru urmași. Suntem în anul 2006, aflându-ne foarte aproape de momentul sărbătoririi Marii Uniri67. Mai este timp ca să stabilim ce avem și ce vrem să avem, unde și cum să acționăm pentru ca dezideratul să devină o realitate în preajma anului 2018. Cele ce se vor întreprinde trebuie să fie realizarea la care, cu mic cu mare să fie părtaș, astfel ca în ziua cea mare fiecare, cu seninătate, să fie conștient că este cotă parte proprietarul unui asemenea simbol către viitorime. Și încă o dată suntem datori să revendicăm de la cei învestiți cu o temporară funcție de decizie, să aibă discernământul care să-i călăuzească, nu conjunctural68, la abordarea unor hotărâri în concordanță cu demnitatea națională. Pentru noi drumul în Europa pornește și trece prin România. Monumentele, conjugându-se firesc cu peisajul variat al României, cu demnitatea românilor, vor constitui elementele de atracție spre acea necesară industrie a turismului, prilej de cunoaștere și întronare a respectului cuvenit. Spicuim câteva din afirmațiile predecesorilor care au fost călăuză pentru înaintași și ne sunt și azi și mâine demnă călăuză: „Găsim o plăcere nespusă a străbate tărâmul patriei, cercetând peste tot locul umbrele și amintirile strămoșilor noștri; Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 189 ici o cruce de piatră părăsită într-un câmp pustiu, comemorează o faptă vitejească sau o crudă răzbunare; acolo o veche capelă poartă, cu inscripțiunile, în portretele și cu odoarele ei, lucrate fără arta, urma pietății și a dărniciei anticilor voievozi; mai dincolo, câteva ruine de ziduri uriașe, o sfărmătură de cetățuie, un perete de vechi palat șoptesc inimii pe tăcute nume glorioase ale lui Traian și ale eroilor ce au urmat tradițiunea lui de onoare pe pământul românesc.“ Alexandru Odobescu69. Pentru participarea României la Expoziția universală din 1867 a fost desemnat organizator, contribuind la o bună propagandă pentru țară. La 10 octombrie 1866 Alexandru Odobescu transmitea70 către prefecți o circulară concludentă, mobilizându-i la depistarea valorilor de patrimoniu reprezentative pentru a fi cunoscute de viitorii vizitatori, de presă. El afirma: „De câțiva ani, un fel de vârtej ne-a cuprins mințile, care ne arată cu fețe aurite toate câte ne vin din străinătate și ne face a disprețui tot ce este de la noi. Poate că, arătând lumii străine mult puținul cât țara și nația noastră produce, acea lume ne va deschide ochii asupra lucrurilor de preț ce posedăm. Îmi place să cred că expoziția română, cu toate greutățile pe care le vom avea de depășit, va reprezenta cu demnitate străinătății tânărul nostru stat.“ Alexandru Odobescu. Concludentă și actuală71 este formularea: „… monumentele, prin faptul că sunt destinate a perpetua memoria marilor momente ale unei națiuni, arăt periodic scara lor morală. Ele indică cel mai înalt punct la care un avânt național a ridicat o generațiune și invită, prin aceasta însuși, generațiunile următoare a face sforțările necesarii pentru a se menține sau a se repune la un asemenea nivel.“ Constantin Esarcu Pătimaș cunoscător al relicvelor, al frumuseților plaiurilor românești Alexandru Vlahuță solicita72 reprezentanților culturii locale să semnalez ce considerau necesar a fi încorporat în lucrarea preconizată a fi o oglindă fidelă a plaiurilor românești: „O mare datorie a Dumneavoastră, ș-a noastră, a tuturor este de a căuta să deșteptăm în cei care vin după noi iubirea de țară … trebuie să i se spuie… cât au iubit strămoșii noștri pământul acesta plin de amintiri glorioase, și cu câtă vitejie l-au apărat în vremuri grele, și cu câte jertfe au știut să ni-l păstreze neștirbit. … fiecare colțișor din acest pământ, atât de scump nouă, își are istoria lui, amintirile lui, sufletul lui.“ Alexandru Vlahuță. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 190 Cele adunate l-au determinat să formuleze73, cu deplină satisfacție, aprecierea: „Într-o țară așa de frumoasă, cu un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie și cum să nu-ți ridici fruntea, ca falnicii strămoși de odinioară, mândru ca să poți spune: Sunt Român!“ Regele Carol I, la momentul dezvelirii monumentului dedicat lui Alecsandru Ioan I Cuza la Iași, concis, considera74: „Popoarele cari îngrijesc monumentele lor, se ridică ele însăși, căci pretutindeni monumentele sunt povestirea vie a istoriei, oglinda trecutului, semnele învederate pentru generațiile viitoare“. Ani de zile, în slujba învățământului și culturii, salvator de relicve, inițiator de instituții menite a le salva și prezenta publicului, Petre Gârboviceanu enunța75 crezul: „Cultul trecutului e cea mai de seamă virtute a unui popor. Acest trecut e al părinților, al moșilor și strămoșilor noștri și ni e lăsat nouă ca o scumpă moștenire, ca cel mai prețios tezaur. Învățatul nostru istoric și arheolog, Vasile Pârvan, ne spune într-un loc: «Tradiția istorică și cultul trecutului au la neamuri luminate rostul de a hrăni sentimentele de continuitate spirituală între strămoșii ori anticii idealiști și între luptătorii pentru ideal ai vremurilor de astăzi».“ Petre Gârboviceanu, citându-l pe Virgil Drăghiceanu, secretarul general al Comisiunii Monumentelor Istorice, pe care-l considera a fi „un bărbat priceput în chestiuni istorice“, prelua formularea: „Popoarele care sunt pătrunse mai mult de însemnătatea trecutului național, acelea au o conștiință mai dezvoltată, acelea și au mai bine fixate țintele către care tind; iar acele popoare, cari n-au conștiința și mândria trecutului lor, cari nu sunt destul de convinse de rolul trecutului în dezvoltarea neamului, acelea sunt expuse pieirii. Cele mai tari națiuni ale Europei de azi sunt acelea în care conștiința trecutului e mai dezvoltată … Nu cunosc un mare istoric și arheolog de ai noștri, care să nu vorbească în același sens despre trecutul poporului român, căci fără cunoașterea importanței lui nu poate fi conștiință, – nu poate fi mândrie, fără cunoașterea originii și a peripeției vieții neamului. Găsim în trecut momente de înălțare și strălucire națională, dar și momente de cădere și umilință. Ele sunt deopotrivă folositoare pentru poporul român, fiindcă sunt ale lui, fac parte din ființa lui și sunt și interesante din punct de vedere al orientării pentru viitor.“ Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 191 La ceas de mare durere, savantul patriot Nicolae Iorga, condamnând raptul teritorial, manifesta76 încrederea în dreptatea ce urma a veni: „Printr-o nedreptate fără pereche, s-a luat țării noastre toată Moldova de peste Prut, unele sate bucovinene curat românești și s-a știrbit și un colț din județul Dorohoiu. La această sărăcie a noastră, cu atâta greutate întregită s-a lăcomit Rusia cea nesfârșit de mare, întinsă până în adâncurile Asiei. Încă odată lăcomia celui dăruit cu toate s-a aruncat la puținul avut al celui care a primit un colț de pământ pe care l-a apărat, în trecut, cu unghiile și cu dinții. E păcat de atâta lume românească din nou căzută pradă străinului dușman. Și e păcat și de munca noastră. Căci aproape un sfert de veac ne-am trudit să dregem ce stricaseră alții, să ridicăm felul de viață al tuturora și să facem ca ai noștri, atâta timp disprețuiți și apăsați, să ajungă iar la o stare vrednică de oameni. Dar orice dreptate învie și orice muncă se cere răsplătită. Și noi ni așteptăm, iarăși, ceasul, curând sau târziu.“ Cuvintele i-au fost preluate mobilizator de cei care s-au considerat urmași ai crezului. Gheorghe I. Brătianu în plenul Academiei Române îi cita înțeleapta apreciere77: „În trecutul nostru mulți oameni au suferit. Dacă suntem ceva, noi suntem ceva numai prin suferința lor. Toate puterile noastre nu sunt altceva decât jertfa lor, strânsă laolaltă și prefăcută în energie.“ Militant în procesul novator dar și consecvent apărător al relicvelor trecutului, George Călinescu are o edificatoare formulare78: „Monumente, monumente! Acesta este strigătul românului de mâine. La o parte cu modestia și bunul simț, cu prudența așa zisă economică. Un om zăpăcit se împrumută și ridică un palat, n-are cu ce plăti, și pierde palatul, însă acesta e o realitate care va rămâne. Popoarele nu dau niciodată faliment, tot ce construiesc e un câștig, orice codire e o pierdere. Melcul e un gram de carne care lasă o adevărată pagodă, să presărăm și noi lumea cu cochiliile noastre: piramide, obeliscuri, columne, arcuri de triumf, foruri și palate.“ Finalizăm, citându-l79 din nou pe Nicolae Iorga, preluându-i două frecvente îndemnuri de stringentă actualitate azi, mâine și în veacul veacurilor: „Puneți copiii în fața monumentelor, în care este încorporată istoria …și în felul acesta istoria poporului nostru nu va fi o _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 192 materie de învățat pe de rost astăzi și de uitat mâine, ci un element de putere și inițiativă în sufletul fiecăruia dintre ei.“ „Omenirea care a trăit a lăsat monumente de tot felul: clădiri, statui, tablouri, monede, vase, ustensile, morminte, în sfârșit urme scrise. Și trebuie să prețuim toate acestea pentru a cultiva generațiilor sentimentul unic al istoriei, el fiind acela care dă demnitate și o mare conștiință de sine.“ Evocând succint evoluția monumentelor de for public pe care le considerăm efective cărți de vizită reprezentative pentru localitățile deținătoare, suntem conștienți că în actuala conjunctură este necesară o amplă și profundă acțiune de evidențiere a virtuților acestui gen de patrimoniu național, celor de azi revenindu-le nobila misiune de a-l transmite neîntinat și îmbogățit, ca mesager către viitorime. Avem nevoie de această carte de vizită atât pentru noi, ca națiune cu un trecut multimilenar și totodată ca element de atracție a interesului celor porniți la drum în a cunoaște ceea ce constituie specificul fiecărei țări, fiecărei regiuni, fiecărei localități. Cele firave ce se întreprind80 în acest moment sperăm că vor avea mâine o mai largă deschidere, readucând monumentul la fireasca menire conferită de înaintașii noștri. ‘ Membru în comitetul de coordonare a Comisiei de Istoria Orașelor din cadrul Academiei Române; licențiat al Facultății de Istorie, Universitatea București (1959) și al cursurilor postuniversitare (1977) ale aceleiași instituții; preocupări în istoria veche, etnologie, muzeografie, bibliotecomanie și artă decorativă în tehnica mozaicului. Cea mai mare parte a activității a desfășurat-o în cadrul Arhivelor Naționale ca muzeograf la Muzeul Arhivelor, arhivist, director și profesor la Facultatea de Arhivistică. Coautor: Din tezaurul arhivelor (București, 1976); Podul Mogoșoaiei – povestea unei străzi, ediție de Gh. Crutzescu (Ed. Meridiane, București, 1987). Autor: Arcul de Triumf (Ed. Miliară, București, 1995); Cronică bucureșteană. 1877–1878 – Locuri evocatoare (Ed. Ministerului de Interne, București, 1997); Mihail Eminescu – Simboluri ale cinstirii (București, 2000); Monumentele Marii Uniri (Ed. Ministerului de Interne, București, 2000), Sculptorul Mihai Onofrei (Ed. Junimea, Iași, 2003), Întru cinstirea lui Ștefan cel Mare și Sfânt (Ed. Economică, București, 2004). Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 193 1 A.D. Xenopol. Istoria ideilor mele. În: I.E. Torouțiu, Studii și documente literare, vol. IV, București 1933, p. 368–417. 2 Valeriu Braniște. În cultura proprie trăiește națiunea. În: „Drapelul“, anul VIII, 1908, nr. 141. 3 Gheorghe LAZĂR (5 iunie 1779, Avrig, jud. Sibiu – 17 septembrie 1823, Avrig). Studii la Avrig, Sibiu, filozofia și dreptul la Cluj și la Viena de teologie, filozofie și inginerie. La Karlowitz, i-a fost blocată hirotonisirea pentru a nu fi ales episcop un român. Este profesor la Sibiu, unde, pentru vederile sale liberare, a devenit persoană non grata. Pleacă la Brașov și de acolo trece în Țara Românească, fiind într-o primă etapă inginer topometrist, realizator al unor valoroase planuri de moșii, precum și perceptor al copiilor unor mari boieri, receptivi la reformele necesare propășirii țării. Boierii doritori de reformarea țării l-au sprijinit în concretizarea intențiilor sale. Militând pentru școala în limba română, găsește sprijinul mai multor mari boieri și pune bazele primei școli superioare în limba națională la Școala de la „Sf. Sava“. Autor de manuale, a creat în jurul său o pepinieră, din rândurile elevilor săi s-au afirmat elementele care au condus destinele românești spre propășire în deceniile următoare. După moartea sa, caz rarisim la români, foștii elevi i-au dus pe mai departe crezul, contribuind la propășirea neamului și totodată manifestându-și constant preocuparea de a-i conferi cuvenita cinstire. Formele de manifestare au fost variate: construirea edificiului „Academiei”, de fapt al Universității, pe vatra fostei școli de la „Sf. Sava”, înălțarea în forul public a unor monumente, atribuirea numelui său unor prestigioase unități de învățământ sau constituirea unuia din înaltele premii conferite de Academia Română. Pentru artistul Costin Petrescu personalitatea lui Gheorghe Lazăr a fost o permanentă preocupare în decursul anilor revenind, elaborând mai multe variante, inclusiv cele existente în locuința sa, azi Casa memorială „Costin Petrescu“. Virgiliu Z. Teodorescu. O proiectată statuie a lui Gheorghe Lazăr în lumina unui document inedit – Evocarea lui Gheorghe Lazăr în timpul revoluției de la 1848. În: „Revista Arhivelor“, București, București, anul XII, nr. 2, 1969. Virgiliu Z. Teodorescu. O statuie a lui Gheorghe Lazăr în lumina unui document inedit. În: „Buletinul Monumentelor istorice“, București, anul XXXIX, nr. 4, 1970, p. 65. Virgiliu Z. Teodorescu, Gheorghe Lazăr – la aniversare. În: „Națiunea“, București, anul XV, nr. 254 (719), 9–15 iunie 2004, p. 5. 4 Ne referim la monumentul creat chiar în zilele revoluției dar care a fost suprimat de „prompta“ intervenție a baionetelor O altă preocupare o constatăm că s-a manifestat pe plaiurile Transilvane unde s-a purces la strângerea fondurilor necesare a-l cinsti pe Crăișorul Munților, omul cu demnitate Avram Iancu. Acțiunea a fost atent supravegheată și sancționată de organele represive al regimului Austro-Ungar. Vezi: Paul Abrudan. Istoria monumentului Avram Iancu. Procesul cununei. În: „Transilvania“, Sibiu, nr. 5, 1972, p. 59. și Pentru un monument lui Avram Iancu. Sibiu. 1972. 5 Unirea Principatelor a fost un subiect care a preocupat atât pe oamenii politici aflați în postura de eventuali comanditari cât și pe artiștii plastici. La diverse momente au fost lansate demersuri de tatonare însă de fiecare dată, sub diverse motivații, s-a recurs la o _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 194 amânare sine-die, personalitatea lui Alecsandru Ioan I Cuza dorindu-se a nu leza pe domnitorul și respectiv regele Carol. Dacă Bucureștiul n-a reușit să aibă un asemenea monument, atât în veacul al XIX-lea, cât și în al XX-lea, la Iași s-a trecut peste stupida timorare prin chiar reacția regelui Carol care a finanțat substanțial achitarea notei de plată către realizatorul Raffaello Romanelli și a participat la solemnitatea dezvelirii amplului monument din Piața Unirii. La București după numeroasele tentative eșuate s-a ajuns, la începutul veacului XXI, să se găsească posibilitățile de a-i atribui sculptorului Paul Vasilescu realizarea monumentului evocându-l pe Alexandru Ioan I Cuza. Și în acest caz sunt discutabile două aspecte legate de amplasament. Locul la numai câțiva metri de clopotnița care în august 1862 a cunoscut tragicul atentat căruia i-a căzut victimă primul ministru Barbu Catargiu, dosar cu multe semne de întrebare care încă n-au primit un concludent răspuns, fiind formulate prezumții că domnul ar fi fost în cunoștință de cauză. Al doilea aspect este cel al orientării în raport cu punctul cardinal vest și fundalul clopotniței care estompează mult din elementele plastice ale lucrării. Vezi: Virgiliu Z. Teodorescu. Un proiectat monument al Unirii. În: „Buletinul Monumentelor Istorice“ (nr. 4, 1970); Unirea. În: „Cronica Fundațiilor“ (nr. 16, 2004); Gânduri la dezvelirea monumentului Alexandru Ioan Cuza în București. În: „Cronica Română“ (nr. 3401, L 22 martie 2004. 6 Actul Independenței de Stat a României a preocupat atât generația înfăptuitoare cât și cele care i-au urmat, însă de fiecare dată când se conturau condițiile de trecere la fapte, interveneau inundațiile, molimele, pojarurile, războaiele și alte motivații. Au fost formulate frumoase propuneri ca în București monumentul să se materializeze, dând contur unei Catedrale a Neamului. Nimeni n-a fost împotrivă și totuși nu o avem nici în 2006, ultimii ani problema amplasamentului devenind prilej de dezbinare, de ambiții personale, promisiuni, tergiversări. C. Esarcu. Rolul monumentelor în istoria unui popor. Monumentul Plevnei. Memoriu citit în ședința Atheneului de la 3/ 15 noiembrie 1883 [A.N. Biblioteca III 4115]. Virgiliu Z. Teodorescu. Un subiect revenit în actualitate: Catedrala Neamului. În: „Dimineața“, nr. 3570 și 3571; Catedrala Neamului. În: „Cronica Română“, nr. 3139/ 15 mai 2003; Risipa, dominanta zilelor noastre. În: „Dimineața“, nr. 3804/ 16 aprilie 2004; nr. 3806/ 20 aprilie 2004; nr. 3807/ 21 aprilie 2004. Reacția față de modul cum s-a acționat împotriva unor monumente, lezând demnitatea națională a românilor, lipsa de profund discernământ a factorilor de decizie, păgubind forul public de o serie de monumente sau reintegrând un monument îndepărtat de generația făuritoare a Marii Uniri. Ne referim la monumentul Independenței înlăturat din forul public de la Oradea și maltratat treptat la locul de depozitare, valoroasă realizare a sculptorului Constantin Popovici, monumentul 1907 din București, realizare a sculptorului Naum Corcescu, integrarea monumentului generalilor unguri la Arad și a problemei doritei amplasări a Catedralei Neamului prin înlăturarea din Parcul Carol I a construcției fostului Mausoleu căruia este de dorit a i se conferi caracterul de Panteon Național în directă relație cu Mormântul Eroului Necunoscut, eronat plasat în zona pânzei freatice a apelor lacului limitrof. Articol în care era prezentată reacția unui cunoscător al monumentelor care, eventual, putea deschide calea spre alte și alte puncte de vedere. De la Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 195 nivel guvernamental s-a impus redacției interzicerea de a mai publica articole ale respectivului autor. În trecut se numea cenzură, acum „dreptul“ la silită tăcere. 7 Unele au cunoscut parțiale rezolvări Un exemplu îl constituie realizarea Monumentului Pompierilor, declanșată la împlinirea a 50 de ani de la Revoluția de la 1848. Vezi:Virgiliu Z. Teodorescu. Monumentul Eroilor pompieri. În: „B.C.M.I.“ (nr. 4/ 1991); Monumentul pompierilor din București (prezentare la Simpozionul Tradiție și educație, organizat de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, București, 2005). 8 Virgiliu Z. Teodorescu. Contribuții documentare referitoare la monumentele de for public ridicate pe teritoriul dintre Prut și Nistru în perioada anilor 1918–1940. În: „Revista Arhivelor“ (nr. 2/ 1993); Simboluri de for public dedicate cinstirii lui Ștefan cel Mare. În: „Revista Arhivelor“ (nr. 3/ 1993); Simboluri de for public dedicate cinstirii memoriei lui Ștefan cel Mare și Sfânt. În: „Biserica Ortodoxă Română“ (nr. 7–12/ 2003); Întru cinstirea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Editura Economică, București, 2004. 9 Virgiliu Z. Teodorescu. Simboluri ale cinstirii dedicate lui Mihai Viteazul. În volumul editat de Ministerul Afacerilor Externe, Direcția relațiilor culturale, incluzând comunicările de la sesiunea științifică din 17 septembrie 1993, București, p. 31–52. 10 Publius OVIDIUS Naso , poet latin, relegat din ordinul împăratului Augustus la Tomis, unde își trăiește ultimii ani ai vieții. Statuia lui, aflată în Constanța, a fost realizată de Eltore Ferrari (fost luptător garibaldist), este din bronz, înaltă de 2,50 m, soclu marmură albă. A fost dezvelită în 1887 (veti Constanța litoral. Ed. Științifică, București, 1962. 11 Miron COSTIN (februarie 1633 – 18 decembrie 1691, Roman, jud. Neamț, reînhumat sub monumentul de la Iași) cronicar moldovean. Sculptorul Vladimir Hegel a realizat pentru Piața Teatrului Național din Iași monumentul sub al cărui soclu a fost depusă racla cu osemintele aduse de la Brănișteni. A.N.-D.J. Neamț, Piatra Neamț, fond Primăria Târgu Neamț, dosar 178/ 1887, f. 1 la 30 iunie 1887 inițiativa de a ridica statuia lui Miron Costin în primăvara anului 1888 la Iași. Au fost incluși în comitetul de inițiativă: Mihail Kogălniceanu, președintele Academiei, Dimitrie Sturdza, ministrul Instrucțiunii Publice și al Cultelor, episcopul Ștefănescu Melhisedec, G. Crețeanu administratorul Domeniilor Coroanei, Titu Maiorescu, ministru, Leon Negruzzi, senator, Alexandru Odobescu, membru al Academiei Române, Nicolae Ionescu, profesor, deputat, Constantin Stăncescu directorul Teatrului, Bogdan Petriceicu Hasdeu, președintele Consiliului Permanent, A. Papadopol-Calimach, ministru, deputat, V.A. Urechia secretarul comitetului; f. 2 Consiliul permanent Târgu Neamț a hotărât să acorde suma de 100 lei pentru monument; f. 3 V.A. Urechia locuia în București pe str. Știrbei Vodă nr. 66; f. 4 societatea pentru ridicarea statuii, statut: art. 1 Societatea pentru ridicarea statuii sub care se vor depune osemintele lui Miron Costin aflate la Brănișteni. Sumele se strângeau prin cotizații, subscripții și subvenții. Va fi realizat de Hegel „sculptorul francez“. După ridicarea statuii societatea își va continua existența, propunându-și a ridica alte monumente în memoria bravilor bărbați ai țării de mai înainte de secolul al XIX-lea. În caz de dizolvare actele se vor depune la Arhiva Academiei Române; f. 5 Consiliul Permanent al jud. Piatra/ Neamț/ acorda 100 lei pentru statuia Miron Costin. A.N.-D.J. Botoșani, fond Primăria Botoșani, dosar 729/ 1887 la 19 decembrie consiliul a votat suma de 1.000 lei contribuția la realizarea monumentului Miron Costin „fiu al județului“. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 196 A.N.-D.M.B., fond P.M.B., dosar 182/ 1887, f. 1. În 1887 Comitetul de inițiativă format din … adresa solicitarea pentru sprijin financiar necesar realizării monumentului Miron Costin. A.N.-D.M.B., fond Ateneul Român, 3/ 1888–1939 Invitația pentru 12 septembrie 1888 la Iași pentru a participa la dezvelirea monumentului Miron Costin, „oferită de națiunea română orașului Iași“. „Calendarul Minervei, 1899“, București, foto basoreliefurile de la monumentul Miron Costin, Iași: p. 72 Miron Costin citind din scrierile sale la curtea lui Ioan al III-lea; p.74 Arestarea lui Miron Costin în decembrie 1691. Adrian Rădulescu, Stoica Lascu, Puiu Hașoti. Constanța ghid de oraș. Editura Sport- Turism, București, 1985, p. 120 la Muzeul de Artă bustul Miron Costin, Wladimir Hegel. Adriana Botez, Ștefan Ionescu. Valbudea. Editura Meridiane, București, 1982, 96 p., la p. 34 medalionul Miron Costin, marmură, Universitatea din Iași. George Oprescu. Știri contemporane despre artele plastice în România între 1890– 1909. În: „Analecta“, vol. III, București, p. 111 medalionul Miron Costin, marmură, Universitatea din Iași, Ștefan Ionescu Valbudea. Alex. Antoniu. Album general al României. vol. II/ 1903/ [A.N. Biblioteca III 7.061], planșa 59, p. 5 statuia Miron Costin, Grădina Teatrului Național inscripția: 1633–1691 Națiunea Română recunoscătoare înscriși principalii contribuabili la subscripție În anul 1888 luna august, în al 22 an al domniei Majestăților lor Carol I regele României și regina Elisabeta, prin contribuțiune publică s-a ridicat în Iași acest monument, sub care națiunea română a depus cu venerațiune, osemintele aflate în mormintele familiei Costin, din biserica Brănișteni, jud. Roman. I.L.R., București, 1974, p. 90: Brănișteni, sat desființat, înglobat la satul Miron Costin, comuna Trifești, jud. Neamț. Basoreliefurile: 1) Miron Costin arestat în 1691, jelindu-și soția moartă, privegheată de Ioan al III-lea (?) și autoritățile care l-au arestat; 2) Curtea lui Ioan al III-lea (?) audiindu-i lectura lui Miron Costin. N.A. Bogdan. Orașul Iași, monografie istorică și socială ilustrată. Iași 1914, p. 326– 327 monumentul Miron Costin ridicat din inițiativa lui V. A. Urechia prin subscripție publică la nivel național. Lucrarea a fost încredințată sculptorului Wladimir C. Hegel care a realizat statuia și 2 basoreliefuri, turnate în bronz. Unul din ele îl redă în momentul când citea una din scrierile sale, cinstind personalitatea regelui Poloniei, Ioan al III-lea, iar al doilea momentul când a fost arestat de trimișii la porunca lui Constantin Cantemir care l-a acuzat a fi hiclean. Text. Lui Miron Costin 1633–1691 Națiunea română recunoscătoare. Istoricul statuii și numele principalilor contribuabili la ridicarea monumentului. Sub piedestalul statuii a fost găzduită racla din metal cu osemintele lui Miron Costin și ale soției sale aduse din biserica de la Brănișteni; p. 469 foto basorelieful cu lectura. Din inițiativa lui V.A. Urechia s-a realizat pentru Iași prin subscripție publică monumentul Miron Costin de către Wladimir C. Hegel. Într-o cutie metalică au fost aduse de la Brănișteni (fost Bărboși) osemintele lui Miron Costin și ale soției sale. Noul ghid al Iașului. Iași 1927 p. 72 Miron Costin, 1888 [A.N.-D. J. Iași Biblioteca 9.606] Emanoil Bucuța. Un portret necunoscut al lui Miron Costin. În: „Boabe de grâu“, București, anul III, nr. 7, iulie 1932, p. 305–306. Văzut la Budapesta în casa ministrului României V. Grigorea. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 197 Boabe de grâu. București, anul III, nr. 9, septembrie 1932, p. 436 foto: Portretul Miron Costin având în stânga sus în medalion simbolul Moldovei. Boabe de grâu. București, anul V, nr.5, mai 1934, p. 275 monumentul Miron Costin de la Iași, foto. La Fundația „Regele Ferdinand I“ din Iași (azi B.C.U.) medalionul Miron Costin, Richard P. Hette. A.H. Golimas. Casele și gropnița lui Miron Costin în Iași. În: „Cetatea Moldovei“, Iași, nr. 7, 1941, p. 76. George Oprescu. Sculptura statuară românească. ESPLA, București, 1954, p. 83 Wladimir C. Hegel 1839–1918 a fost adus în România de V.A. Urechia, la Iași în 1890 (?, p. 85 foto monumentul Miron Costin de la Iași. Ion Cojocaru. Școli tehnice profesionale și de specialitate din statul român 1864– 1918. Editura Didactică și Pedagogică, 1971, p. 65: s-a importat de la Liverpool, Anglia, o instalație de topire a metalelor pentru Școala de Arte și Meserii din București. La expoziția cooperatiștilor din 1894, organizată în București, școala a prezentat busturile Miron Costin, Mihail Kogălniceanu, Un doge venețian [informația la: A.N.-D.A.I.C., fond Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Diverse, dosar 525/ 1894, f. 149, nota 3: în atelierul Școlii de Arte și Meserii din București au fost turnate în bronz statuile Carol Davila, lucrare a lui Carol Storck, dezvelită la 16 octombrie 1903 în fața localului Facultății de Medicină; statuia C.A. Rosetti lucrare a lui W.C. Hegel; p. 66: după 1899 Școala Superioară de arte și Meserii din București a fost mutată de la Filaret la Poilizu. [Biblioteca Centrală Pedagogică II 53.104]. Remus Niculescu, în: „S.C.I.A.“, seria „Arta plastică“, București, anul 19, tom 27 [A.N. Biblioteca P II 492], p. 62 comanda făcută la Paris de V.A. Urechia lui Wladimir C. Hegel pentru a realiza monumentul lui Miron Costin, urmând a fi terminat în 1888; p. 63 festivitatea dezvelirii a avut loc la 18 septembrie. Citează: „Universul“, București, anul V, nr. 239, 20 septembrie/ 2 octombrie 1888; „Familia“ anul XXIV, nr. 42, 6/ 18 octombrie 1888, p. 481–485. Manuela Tănăsescu. Miron Costin. În: „Scriitorii români“, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p.158–164. George Buzdugan, Gheorghe Niculiță. Medalii și plachete românești. Editura Științifică, București, 1971, p. 243 Medalia inaugurării monumentului Miron Costin, gravor W. Hegel, bronz Ø 50 mm. datată: 22 august 1888. D. Văcariu. O scrisoare privitoare la dezvelirea statuii lui Miron Costin de la Iași. În: „Cercetări istorice“, vol. II, Iași, 1971, editat de Muzeul de Istorie a Moldovei. [A.N.-D.J. Bistrița Năsăud, Bistrița Biblioteca, fond Năsăud 2082, inv. 3.111] p. 385–386: septembrie 1888 Comitetul de inițiativă, avândul ca președinte pe Mihail Kogălniceanu, Nicolae Culianu, K. Calinderu, Nicolae Gane, Bogdan P. Hasdeu, Nicolae Ionescu, Ștefănescu Melhisedec, Titu Maiorescu, Leon Negruzzi, A. Papadopol-Calimach, Dimitrie Sturdza, Constantin Stăncescu, secretar V.A. Urechia. Fonduri obținute prin subscripție publică. Scrisoarea lui V.A. Urechia către N. Culianu trimisă din București la 9 septembrie 1888 TEXTUL citează printre cei care au contribuit substanțial și pe Elena Cuza. Este prezentată schița programului inaugurării întocmită de M. Kogălniceanu care urma să ajungă la Iași pe 12 septembrie 1888. Ilie Corfus. O nouă pagină de cronică. În „Magazin istoric“, București, anul V, nr. 8 (53), august 1971, p. 67 are reprodusă imaginea unuia din basoreliefurile monumentului _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 198 Miron Costin de la Iași. Redă scena lecturii poemului omagial de către autor, scriitorul Miron Costin, în prezența la 1684 a regelui Poloniei Ioan Sobieski căruia îi era dedicată creația literară. Salonul pictură sculptură a 25-a aniversare a Republicii, 1972–1973, Catalog, Justin Năstase, Miron Costin, piatră 1,05×0,50×0,50 m. „Magazin istoric“, București, anul XVII, nr. 9 (198), septembrie 1983, p. 4–9 referință la simbolurile Miron Costin de la: Galați dezvelit la 17 octombrie 1893; Bacău dezvelit la 21 iunie 1896. Emil Satco. Arta în Bucovina. vol. I, Suceava, 1984, p. 86–87 Vladimir Florea a realizat pentru Casa Dosoftei din Iași bustul monumental Miron Costin. Lidia Mihăilescu-Brânceanu. Demersurile lui V.A. Urechia pentru ridicarea statuii lui Miron Costin. În: „Revista Muzeelor și monumentelor“, seria „Monumente istorice și de artă“, București, nr. 2, 1984, p. 72–74. Referință la preocuparea Societății pentru ridicarea unei statui lui Miron Costin. Este menționat comitetul diriguitor: D.A. Sturdza, B.P. Hasdeu, Ștefănescu Melhisedec, I. Kalinderu, A. Papadopol-Calimach, A. Odobescu, N. Gane, N. Ionescu, N. Culianu, T. Maiorescu, C.D. Stăncescu, președinte M. Kogălniceanu. Dorina N. Rusu. Istoria Academiei Române – repere cronologice. Editura Academiei Române, București, 1992, 388 p., la p. 70: la 11/ 23 septembrie 1888 la solemnitatea dezvelirii monumentului Miron Costin de la Iași Academia Română a fost reprezentată prin academicianul Nicolae Ionescu. 12 MIRCEA cel Bătrân/ Mircea cel Mare (–31 ianuarie 1418, înmormântat în pronaosul ctitoriei sale biserica mănăstirii Cozia). În secolul al XVI-lea pictorul în frescă Dobromir din Târgoviște a realizat în incinta bisericii Episcopale de la Curtea de Argeș tabloul evocându-l pe Mircea Voievod. Anticipând demolarea pentru reconstrucția bisericii s-a procedat la salvarea vechii picturi, panoul fiind ani de zile păstrat și expus în patrimoniul Muzeului Religios, de unde, după 1948 a ajuns la Muzeul Național de Artă. În casa muzeu „Teodor Aman“ din București un medalion Mircea Voievod, dăltuit în lemn de artistul Theodor Aman. A.N.-D.A.I.C., fond Muzeul Al. Saint Georges, inv., dosar 94, cutia 15 macheta realizată de sculptorul Constantin Bălăcescu pentru monumentul Mircea Voievod de la Tulcea; foto din atelierul artistului având în fundal statuia turnată în gips, încadrată de alte lucrări în diverse stadii de realizare. 1904 la Tulcea monumentul Mircea Voievod, bronz, Constantin Bălăcescu. Domnul era redat în picioare purtând armura epocii ținând în mână buzduganul. Soclul a fost realizat cu piatră de râu. Monumentul a fost distrus de ocupanții bulgari în 1916. A.N.-D.J. Iași, fond Universitatea Alecsandru Ioan I. Cuza, dosar 757/ 1909–1910, f. 13–14 oferta formulată de sculptorul Constantin Bălăcescu pentru realizarea monumentului Mihail Kogălniceanu din Iași cuprinde și o listă a unor lucrări anterioare printre care și monumentul Mircea cel Mare din Tulcea. „Albina“, București, anul XVI, nr. 21, 24 februarie 1913, p. 936 foto monumentul Mircea Voievod de la Tulcea realizat de Constantin Bălăcescu. A.N.-D.A.I.C., fond Casa Școalelor, dosar 1654/ 1917 monumentul Mircea cel Bătrân de la Tulcea. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 199 A.N.-D.M.B., Comisiunea Monumentelor Istorice, inv. 413, dosar 134/ 1918, f. 4 la 18 ianuarie 1918, referitor la situația de la mănăstirea Cozia unde au fost profanate mormintele; se solicita o promptă intervenție pentru protejarea mormintelor. Este amintită inițiativa de a comemora împlinirea a 500 de ani de la moartea lui Mircea Vodă; f. 53 raportul din 23 februarie 1918 referitor la comemorarea lui Mircea Voievod la mănăstirea Cozia, la 13 februarie 1918. A.N.-D.A.I.C., fond Ministerul Instrucțiunii, dosar 545/ 1923 Actul comemorativ din 5 noiembrie 1923 consemna punerea pietrei fundamentale a construcției liceului și Școlii comerciale „Mircea cel Bătrân“ din Constanța. Solemnitatea a fost onorată de participarea ministrului dr. Constantin Angelescu. Actul a fost semnat de participanți. A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 357/ 1927, f. 1–8 corespondența purtată între 3 ianuarie 1927 și 2 aprilie 1927 din Tulcea pentru restaurarea monumentului Mircea Voievod și strângerea de fonduri pentru realizarea monumentului Eroilor tulceni din primul război mondial. George Oprescu. Știri contemporane despre artele plastice din România între 1890– 1909. În: „Analecta“, vol. III, București, 1946, p. 130 referință la monumentul Mircea Voievod de la Tulcea distrus de ocupanți în primul război mondial. A. Nor. Din trecutul nostru, Căile de lumină și jertfă ale neamului: Mircea Vodă cel Mare. În: „Albina“, București, anul XXXVII, nr. 34, 31 august 1934, p. 3 foto Mircea Vodă cel Mare. Piatra tombală realizată din inițiativa Comisiunii Monumentelor Istorice, așezată și sfințită pe mormântul ctitorului bisericii mănăstirii Cozia la 15 mai 1938. Vechea piatră a fost distrusă de profanatorii mormântului în 1917 în timpul ocupației inamice. Textul noii inscripții a fost redactat de Nicolae Iorga astfel: Aici odihnesc rămășițele lui Mircea Domnul Țării Românești adormit în anul 1418. A.N.-D.M.B., Comisiunea Monumentelor Istorice, inv. 413, dosar 228/ 1938, f. 2, 3. Acțiunea solemnă din 15 mai 1938 de reînhumare a osemintelor lui Mircea cel Bătrân la mănăstirea Cozia în incinta pronaosului bisericii. Au participat: Nicolae Iorga, Nicolae Popescu, Ioan Lupaș; f. 2, 3 Programul ; f. 4 cupuri din presă referitoare la eveniment; f. 5–19 relatări din ziare. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosarele 193/ 1939, f. 116 Adresa Ținutului Dunărea de Jos din 12 iulie 1939 referitoare la statuia monumentală din Piața Mircea din Tulcea. Fondurile necesare lucrării au fost obținute: 100.000 lei de la Rezidența Regală+sume acordate de diverse ministere+sumele acordate benevol+donatori. În fruntea comitetului a fost desemnat Armand Călinescu; f. 117 plan de situație al amplasamentului statuii Mircea Voievod în Piața Mircea.; ciorna răspunsului M.C.A.,D.A. prin care a fost acordat consimțământul pentru constituirea comitetului de inițiativă; 72/ 1939, f. 90 ibidem; 104/ 1939, f. 112 Ținutul Dunărea de Jos către M.C.A. la 28 martie 1939 înainta programele pentru ridicarea monumentului Mircea cel Bătrân la Tulcea. C.S.M.P., jurnalul 549, din 5 septembrie 1939; f. 114–116 Programul Mircea cel Bătrân, Tulcea. A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosarele 878/ 1939, f. 2–19 PV pentru alegerea Comitetului pentru ridicarea monumentului Mircea Voievod. Președinte a fost ales Constantin C. Giurescu, rezidentul Ținutului Dunărea de Jos; 920/ 1940, f. 1–18 fonduri pentru monumentul Mircea Voievod. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 200 A.N-D.M-B., fond Ateneul Român, dosar 5/ 1939 f. 38 Ținutul Dunărea de Jos solicita conducerii Ateneului Român la 31 august 1939 programarea spațiului expozițional al Rotondei pentru perioada 10–20 ianuarie 1940 urmând să expună machetele participanților la concursul care să-l definească pe realizatorii monumentelor: Ștefan cel Mare de la Chilia Nouă și Mircea cel Bătrân de la Tulcea. „Gazeta municipală“, București, anul XI, nr. 543, 18 octombrie 1942, p. 2 Restaurantul „Mircea cel Mare“, Bd. Elisabeta sub Cercul Militar. [A.N. Biblioteca P III 75]. A.N.-D.A.I.C., fond Pantelimon Halippa, inv., dosar 1035/ 1918–1919 Invitație la Biserica Albă din Calea Victoriei din București pentru a participa la pomenirea lui Mircea cel Mare, manifestare organizată de Dobrogea Românească D 13 februarie 1944 la împlinirea a 526 de ani de la moartea domnului. Semnatari ai invitației academician prof. Constantin Moisil și prof. univ. C. Brătescu. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosarele 36/ 1944, f. 204 fișa de înscriere la Salonul Oficial 1944 a sculptorului Victor Olteanu, locuind în comuna Militari, realizator al lucrării Mircea cel Mare = Respins. Pavel Chihaia. Observații asupra portretelor lui Mircea cel Bătrân și doamnei Mara de la Brădet. În: „S.C.I.A.“, seria „Arta plastică“, București, nr. 1, 1960, p. 253–258 descrie portretelor realizate la 1761 pe care le consideră convenționale. Alina Ioana Șerbu. Marius Butunoiu. Editura Meridiane, București, 1983, 104 p., la p. 78, proiect de monument, 1962. La Ministerul Apărării Naționale; p. 66 bustul Mircea cel Bătrân. Marin Mihalache. Oscar Han. Editura Meridiane, București, 1985, 103 p., la p. 93 Mircea cel Bătrân, bronz, 1964. A.N.-D.A.I.C., fond U.A.P., dosar 34/ 1968–1970: Mircea cel Bătrân, lucrare încredințată spre realizare pentru Parcul din Cozia, orașul Călimănești, jud. Vâlcea, lui Ion Irimescu, macheta 1967, termen execuție definitivă 1968. F.T., M.C., p. 320–321 la Râmnicu Vâlcea în parcul central, statuia Mircea Voievod, piatră [eroare este bronz], Ion Irimescu, 1966. Constantin Marinoiu. Itinerare vâlcene. p. 51 în Râmnicu Vâlcea pe terasă, azi Piața Mircea cel Mare, statuia Mircea cel Bătrân, Ion Irimescu. Pentru Constanța: Oscar Han macheta 1968, execuția 1970 monumentul Mircea cel Bătrân. Mircea Grozdea, Mac Constantinescu, Editura Meridiane, București, 1972, foto, p. 30 macheta Mircea cel Bătrân, piatră. În 1966 la Râmnicu Vâlcea a fost dezvelită în parcul din zona centrală statuia Mircea cel Bătrân, bronz, Ion Irimescu. C. Gibescu. O statuie a lui Mircea cel Bătrân la Râmnicu Vâlcea. În: „Orizont“, Râmnicu Vâlcea, anul II, nr. 153, 25 aprilie 1969. A.N.-D.A.I.C., fond U.A.P., dosar 34/ 1968–1970: pentru Târgoviște i-a fost comandată o lucrare Mircea cel Bătrân sculptorului Ion Irimescu care urma să prezinte macheta în 1968, execuția fiind planificată pentru 1970. Florian Tucă, Mircea Cociu. Monumente ale anilor de luptă și jertfă. Editura Militară, București, 1983, 447 p., la p. 370: la 29 noiembrie 1968 la Târgoviște lângă gara C.F.R. Sud a fost dezvelit bustul Mircea cel Bătrân, piatră cenușie, Ion Irimescu. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 201 G. Mihăescu, E. Fruchter, C. Manolescu. Târgoviște, ghid de oraș. Editura Sport Turism, București, 1982, p. 98 în fața Gării C.F.R. pe Bd. Castanilor, bustul Mircea cel Bătrân, piatră 1968, Ion Irimescu. Expo județeană Alba Iulia, 1968, Catalog, Marius Butunoiu, Mircea Vodă, gips patinat 1,300×0,800 m. Octavian Barbosa. Dicționarul artiștilor români contemporani. Editura Meridiane, București, 1976, 536 p., la p. 88–89 Marius Butunoiu are la Costinești, jud. Constanța lucrarea Mircea cel Bătrân. Salonul pictură sculptură municipiul București, 1969, Catalog, Cristea Grosu, Domnitorul Mircea, gips 1,80×1,90×0,70 m. „Arta“, București, anul XVI, nr. 7, 1969, p. 15 Ion Irimescu, Mircea cel Bătrân. A.N.-D.A.I.C., fond U.A.P., dosarele 34/ 1968–1970: pentru Turnu Măgurele în centru a fost încredințată lui Oscar Han realizarea statuii Mircea cel Bătrân în 1968; 141/ 1970, f. 3 Oscar Han a realizat statuia Mircea cel Bătrân, bronz. F.T.,M.C., p. 395–396 În 1970 la Turnu Măgurele, jud. Teleorman, în Parcul central statuia Mircea cel Bătrân, bronz, modelată de Oscar Han în 1967. D. Almaș, I. Scurtu. Turism cu manualul de istorie. București, 1973, p. 250 la Turnu Măgurele monumentul domnului Mircea Voievod, bronz, Oscar Han. Oscar Han, p. 93 dezvelirea statuii Mircea cel Bătrân, bronz, la Turnu Măgurele în 1967; p. 60, 62statuia bronz are circa 3 m., soclul piatră 1,70 m. Octavian Barbosa, p. 226 Oscar Han la Turnu Măgurele are statuia domnului Mircea Voievod, bronz, 1967. Județele Patriei Teleorman, monografie. Editura Politică, București, 1980, p. 276 în Parcul central din Turnu Măgurele statuia domnului Mircea Voievod, bronz, Oscar Han. A.N.-D.A.I.C., fond U.A.P., dosar 34/ 1968–1970: pentru Constanța i-a fost încredințată lui Oscar Han realizarea unei lucrări Mircea cel Bătrân pentru care în 1968 urma să prezinte macheta, iar execuția era planificată pentru 1975. Marius Butunoiu, p. 24, 66, 100 pentru Constanța Mircea Voievod, marmură; p. 68 foto; p. 100 atribuie inaugurarea în 1974. Octavian Barbosa, p. 88–89 Marius Butunoiu la Constanța statuia Mircea Voievod. F.T., M.C., p. 153 la Constanța la Școala militară de ofițeri activi de marină statuia Mircea VV, modelată de Marius Butunoiu, dezvelită la 8 mai 1972. F.T., M.C., p. 390 La 1 decembrie 1972 la Tulcea, în Piața Republicii solemnitatea dezvelirii monumentului cu statuia ecvestră Mircea cel Bătrân, bronz, Ion Jalea. Expo a 25-a aniversare a proclamării Republicii, decembrie 1972–februarie 1973, Catalog p. 22 Paul Vasilescu, Mircea cel Bătrân, gips patinat 1,810 m. Muzeul de Artă Galați. „Arta“, București, anul XX, nr. 1–2, 1973, p. 22 Paul Vasilescu, Mircea cel Bătrân, gips, nedatat. „Magazin istoric“, București, anul VII, nr. 1 (70), mai 1973, p. 5 la Tulcea statuia ecvestră Mircea cel Bătrân, Ion Jalea. Salonul pictură sculptură Municipiul București, aprilie–mai 1974, sala Dalles, Catalog: Strelian Bâscă, Domni pământeni: Basarab I și Mircea, piatră 2,00×0,30×0,20 m. Iosif Constantin, Mircea cel Bătrân, gips patinat 0,75×0,40×0,45 m. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 202 „Arta“, București, anul XXI, nr. 7, 1974, p. 6 la Tulcea statuia ecvestră Mircea cel Bătrân, Ion Jalea, 1973. Paul Vasilescu, Mircea cel Bătrân. „Arta“, București, anul XXII, nr. 6, 1975, p. 10 Paul Vasilescu colaborând cu Mihai Buculei au modelat statuia ecvestră Mircea cel Bătrân, foto p. 26. „Arta“, București, anul XXIII, nr. 2–3, 1976, p. 4–5 la Tulcea statuia ecvestră Mircea cel Bătrân, Ion Jalea. Paul Vasilescu, Mircea cel Bătrân. A.N.-D.A.I.C., fond U.A.P., dosar 34/ 1968–1970: pentru Huedin, jud. Cluj la Casa de Cultură s-a lansat pentru anul 1972 un concurs de machete cu tema Mircea cel Bătrân urmând ca execuția să fie finalizată în 1975. Adriana Topârceanu. Dialog …, Ion Irimescu, Mircea cel Bătrân. Expo anuală pictură sculptură, mai–iunie 1975, Catalog p. 37 Mihai Buculei în colaborare cu Paul Vasilescu Mircea cel Bătrân, 1975, bronz 0,650×0,530×0,290 m. „Arta“, București, anul XXII, nr. 6, 1975, p. 10 Mihai Buculei în colaborare cu Paul Vasilescu statuia ecvestră Mircea cel Bătrân, bronz 0,650×0,530×0,290 m., 1975. „Arta“, București, anul XXIII, nr. 2–3, 1976, p. 4–5 Paul Vasilescu, Mircea cel Bătrân. Expo pictură sculptură, 1976, Catalog p. 17 Paul Vasilescu, Mircea cel Bătrân, bronz 0,650×0,400×0,500 m., p. 56 foto = cap. În 1977 a fost realizată o medalie Mircea cel Bătrân având pe avers monumentul de la Tulcea. „Arta“, București, anul XXIV, nr. 3, 1977, p. 14, Ilarion Voinea, Mircea cel Bătrân, gips patinat. Expo anuală a artelor plastice, 1979, Catalog p. 19 Nuțu N. Emilian, Mircea cel Bătrân, bronz 0,380×0,121×0,320m. P.D.P. Ploiești.p. 85 Portrete domnești: pe str. Poștei Nr. 19, în curtea Școlii generale nr. 21 bustul Mircea cel Bătrân, amplasat în 1980. Autor ??? „Arta“, București, anul XXX, nr. 12, 1983, p. 24 Ion Jalea, statuia ecvestră Mircea cel Bătrân, Tulcea. „Arta“, București, anul XXXIII, nr. 4, 1986, p. 4 Ion Jalea, statuia ecvestră Mircea cel Mare, pentru Tulcea. „Arta“, București, anul XXXIII, nr. 6, 1986, coperta a IV-a Mircea cel Mare, Paul Vasilescu, gips. „Arta“, București, anul XXXIII, nr. 10, 1986, coperta I-a bustul Mircea cel Mare, Ion Irimescu. „Arta“, București, anul XXXIII, nr. 11, 1986, p. 2 Paul Vasilescu, Marele Mircea Voievod, foto. Calendar 1987 la ziua de 31 ianuarie foto bustul Mircea cel Mare, Ion Irimescu. „Arta“, București, anul XXXV, nr. 2, 1988, p. 8 Ion Jalea, statuia ecvestră Mircea cel Mare, Tulcea. TVR 30 noiembrie 1993 la Târgoviște dezvelirea monumentului cu statuia lui Mircea cel Bătrân în Piața Centrală a orașului în fața Palatului Politic-administrativ, bronz. Lucrare modelată de Gabriela Manole Adoc. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 203 Radio 15 noiembrie 1997 la Ploiești la Școala generală „Mircea cel Bătrân“ solemnitatea dezvelirii bustului Mircea cel Bătrân, realizare a fostului elev al școlii, sculptorul …… A.R. – I.R., vol. IV, p. 861. Virgiliu Z. Teodorescu. Mircea Voievod – „cel Bătrân“ sau „cel Mare“? Pledoarie pentru a-i acorda domnitorului Mircea Voievod epitetul „cel Mare“. În: „București, Materiale de istorie și muzeografie“, vol. XVIII, Muzeul Municipiului București, București, 2004, p. 344–350. 13 Pavel/ Paul/ CHINEZU (?–1494) comandant român, cneaz, apărător al teritoriului carpatic în zona dunăreană. Comite al Timișoarei (1478–1494) În luptele pe care le-a condus împotriva incursiunilor otomane i-a învins la Câmpul Pâinii în 1479, la Becicherec în 1482, la Belgrad în 1494. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937, f. 2 La Șibot, lângă gara C.F.R. monumentul, obelisc, 4,00m. evocând lupta din 1479 de pe Câmpul Pâinii. Simbolul a fost ridicat prin contribuția locuitorilor jud. Hunedoara. ??? D. Almaș, I. Scurtu. Turism cu manualul de istorie. Editura Albatros, București, 1973, p. 120: la Cluj monumentul din centrul orașului, de lângă catedrală are în compoziția realizată de Ioan Fadrusz: statuia ecvestră redându-l pe regele Matei Corvin încadrat de comitele Timișoarei Paul Chinezu, principele Transilvaniei Ștefan Bathory, guvernatorul Vienei Ioan Zapolya care omagiază pe viteazul rege. Județele Patriei, Alba, monografie. Editura Politică, București, 1980, p. 229 În apropierea Gării C.F.R. Șibot monumentul dedicat lui Pavel Chinezu. F.T.,M.C., p. 143–144, Cluj monumentul Matei Corvin, componentele statuare concepute de Ion Fadrusz sunt turnate în bronz, soclul – platformă din piatră. Impozantul monument a fost dezvelit în anul 1902. 14 ȘARAGA familie de evrei implicați în actul cultural ieșean, relevând capacitate organizatorică, capabili de a obține bănuț cu bănuț pentru o anumită cauză, participanți la strângerea de fonduri pentru realizarea de monumente, editori de cărți, medalii. Librăria „Frații Șaraga – Iași“, fondată în anul 1877, a evidențiat în decursul anilor preocupările lui Samoil Elias și Aizic Șaraga de promovare a comerțului cu cartea românească și străină, precum și comercializarea valorilor de anticariat, filatelie și numismatică, inclusiv medalistică. Cronica numismatică și arheologică, anul I, nr. 5, București, septembrie 1920, p. 33 evocată contribuția lui Șaraga la popularizarea medalisticii. I. Massoff. Strădania a cinci generații – monografia familiei Șaraga, Biblioteca Evreiască – Contribuții la istoria evreilor din România. București, 1941, 126 p.+2 planșe+a arbore genealogic – p. 60 la sfințirea bisericii Mitropoliei Iași în 1887 frații Șaraga au realizat o medalie comemorativă având pe avers: catedrala mitropolitană; pe revers textul: ÎNCEPUTĂ LA 1833 DE MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHE, INAUGURATĂ LA 23 APRILIE 1887 DE MITROPOLITUL IOSIF NANIESCU, ÎN DOMNIA REGELUI CAROL I. A.N.-D.M.B., fond Ateneul Român, dosar 7/ 1909–1910, f. 14. – Medalia jubiliară de 25 de ani de domnie a regelui Carol I, 1891. – pentru a contribui la finalizarea editării Uricariului, la moartea lui Teodor Codrescu, rămânând trei volume în manuscris frații Șaraga au realizat o medalie comemorativă _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 204 onorându-l pe ilustru bărbat pasionat de trecutul istoric. Colecția Uricariul editată în 25 de volume, ultimele 3 apărând sub îngrijirea prof. Gheorghe Ghibănescu. – în 1904 la împlinirea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare medalia având pe avers: efigia lui Ștefan cel Mare, reluare a imaginii din Evangheliarul de la Umor, pe revers: stema Moldovei, inspirată de o monedă de epocă. Medalia a fost realizată sub auspiciile societății Liga Culturală. – p. 62 În anii 1905–1906 3 medalii Vasile Alecsandri: a) efigia lui Vasile Alecsandri și textul cu cuvintele lui Carmen Silva: ÎN CUPA LUI DE AUR, EL BEA NUMAI LUMINĂ; b) Statuia Vasile Alecsandri, de la Iași; c) Efigia lui Vasile Alecsandri, o harpă. – 1906 medalia jubiliară în amintirea primei Expoziții generale române din București având pe avers: un arcaș, un dorobanț și un muncitor și textul: AM FOST SUNT ȘI VOI FI – 1906 medalia populară a comunei Iași pentru cinstirea jubileului. – 1906 medalia abdicării lui Cuza Vodă având pe avers: efigia lui Alecsandru Ioan I Cuza., iar pe revers textul: SUB A SA DOMNIE S-AU SĂVÎRȘIT UNIREA PRINCIPATELOR 1859, SECULARIZAREA AVERILOR MĂNĂSTIREȘTI 1863, ÎMPROPIETĂRIREA ȚĂRANILOR 1864 – p. 63–64 1907 Medalia Luarea Griviței și eliberarea Bulgariei. Piesa a provocat reacții externe de natură diplomatică și o largă discuție în presa timpului. Având pe avers: efigiile țarului Alexandru I și al regelui Carol I, iar pe revers textul în limbile rusă, română și bulgară: ÎN AMINTIREA LUĂRII GRIVIȚEI ȘI A ELIBERĂRII BULGARIEI. – p. 65 1909 Comitetul Corneliu Botez, prof. Gr. Forțu, C. Hamangiu, Gr. Trancu-Iași a inițiat și realizat o medalie Mihail Eminescu pentru comemorarea a 20 de ani de la moartea sa. Având pe avers: efigia lui Mihail Eminescu, iar pe revers: o ramură de laur și o harpă, iar ca text o strofă din poezia La steaua: ICOANA STELEI … SEMNE. – 1909 Medalia semicentenarului Unirii Principatelor. Având pe avers: efigia lui Alecsandru Ioan I Cuza încadrat de laur, a fost realizată din inițiativa ofițerilor lui Alecsandru Ioan I Cuza. – 1911 Medalia jubiliară – 75 de ani de la fundarea Academiei Mihăilene și a 50 de ani de la înființarea Universității din Iași. Are pe avers: efigiile lui Mihail Sturdza, Alecsandru Ioan I Cuza, Carol I, iar pe revers: Palatul Universității. – 1911 Medalia dezvelirii monumentelor Alecsandru Ioan I Cuza și Mihail Kogălniceanu. Pe avers: efigiile Alecsandru Ioan I Cuza și Mihail Kogălniceanu. Textul: POPOARELE SE ONOREAZĂ ȘI PE ELE ÎNSĂȘI CÂND PĂSTREAZĂ ȘI ÎNCONJOARĂ CU DRAGOSTE MEMORIA MARILOR LOR PATRIOȚI. – p. 66 Medalia manevrelor regale din 1911. – p. 67 Medalia Dreptul nostru 1913 evocând dreptul istoric al românilor asupra Dobrogei. – p. 67 Medalia întoarcerii armatei române din Balcani, 1914. Aversul: Efigiile lui Mircea cel Mare și Carol I cu datele istorice: 1386–1418, 1913. – Medalia Avântul Țării, 1914, acordată ca decorație oficială, pe revers: o compoziție alegorică aproape identică cu ce a de pe medalia întoarcerii armatei române. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 205 – în 1918 a realizat proiectele a 2 Cruci comemorative a Războiului 1916–1918. Ulterior Guvernul României a preluat modelele și l-ea realizat ca act recompensator. Cele două modele au fost înmânate: 1 exemplar regelui Ferdinand I și un exemplar generalului H. Berthelot. – p . 71 la 14 octombrie 1890 a fost inaugurat la Iași monumentul Gheorghe Asachi. – p. 86 la Ploiești în 1935 a fost inaugurat bustul I.L. Caragiale, amplasat în fața liceului Sf. Petru și Pavel. 15 Presa timpului prelua asemenea reacții, în arhive sunt numeroase memorii care declanșau anchete finalizate cu măsurile cuvenite. 16 Este epoca când cartea poștală ilustrată a adoptat ca subiect prioritar monumentul, cel mai adesea ajungând să definească o localitate. Azi, parcurgând o asemenea colecție remarci cu ușurință prezența în preajma monumentului a omului în uniformă, polițistul asigurător al ordinei publice. Acum, a cere unui reprezentant al ordinei publice să intervină împotriva actelor notorii de agresare a monumentelor, primești, în cel mai fericit caz, clasicul stânga-n prejur, considerând că nu-i intră în atribuțiunile de serviciu, el neavând și calitatea morală de cetățean al României. 17 Ne referim la modul cum, la sudul Dunării, în Bulgaria, monumentele de la Rahova și Smârdan, realizate de statul român pentru a-i cinsti pe ostașii români căzuți în lupta împotriva trupelor otomane (care a condus la autonomia Bulgariei), în 1916, drept recunoștință, au fost aruncate în aer. De o asemenea măsură distructivă s-a bucurat și monumentul de pe colnicul Hoia de la Tulcea. „Boabe de grâu“, București, anul III, nr. 3, martie 1933, p. 183 realizator al stâlpului de la Rahova a fost sculptorul Karl Storck, 9,00 m. A.N.-D.A.I.C., fond S.A.F., dosar Pensii 8 Dumitru Pavelescu Dimo, Memoriu de activitate, basorelieful Lupta de la Rahova, bronz. Ioana Cristache Panait. Monumente comemorative ale războiului de independență 1877–1878. În „Revista monumentelor“, seria „Monumente istorice și de Artă“, București, nr. 2, 1977, p. 77–78 monument având ca simbol Victoria întruchipată de o femeie. Monumentul domina orașul. Soclu de piatră. Monumentul „Independenței“, Rahova, Karl Storck, soclu granit, statuia bronz, 1885. Muzeul Arhivelor, Fototeca: Monumentul realizat la Rahova în memoria ostașilor români. Fotografie. Pictorul Nicolae Grigorescu a realizat tabloul Atacul de la Smârdan, lucrare de mari proporții, comandată de Primăria Capitalei, la care artistul a lucrat timp îndelungat precedând-o de o suită de schițe. Azi la Muzeul Național de Artă. P. Rădulescu. Monumentul Român de la Smârdan. În: „Albina“, București, anul I, nr. 28–29, 11–12 aprilie 1898, p. 897–900. la Smârdan, în mijlocul unor câmpuri de arătură, în apropierea fostelor fortificații, înconjurată de fortificații, la circa 300 m. de șosea se afla casa paznicului plătit de România. Pe un soclu de piatră 10,00 m., statuia mărimea naturală, redând o femeie cu privirea îndreptată spre întinsul Bulgariei ținând sus în mâna dreaptă o faclă, iar cea stângă o are sprijinită de o spadă. Avea piciorul drept pe țeava unui tun, iar pe cele stâng pe lanțuri sfărmate, bronz. Întreg monumentul era încadrat cu lanțuri susținute prin stâlpi mici de piatră. Pe piedestalul de piatră era inscripția: SMÂRDAN ANUL MÂNTUIRII 1878 IANUARIE 12 DÂNDU-ȘI VIAȚA BĂRBĂTEȘTE, AȚI DAT VIAȚĂ ȚĂRII NOASTRE _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 206 ȘI LIBERTATE BULGARIEI. ROMÎNIA RECUNOSCĂTOARE NU VĂ VA UITA NICIODATĂ , CEEA CE SE DOBÂNDEȘTRE PRIN LUPTE CRÂNCENE, SE PĂSTREAZĂ CU SFINȚENIE. NAȚIUNILE CARE ÎNALȚĂ PE CEI CE CU CREDINȚĂ LE SLUJESC, ÎȘI ASIGURĂ VIITORUL Realizare a sculptorului Storck, din București, atât acesta cât și cel de la Rahova și cel de la Grivița au costat Ministerul de Război 180–190.000 lei. Referindu-se la starea cimitirului de la Smârdan se menționa că este neîngrijit. Erau 2 Cruci de marmură cenușie. Se propunea deshumarea pentru a duce osemintele lângă monument. Pledoarie pentru îngrijirea și vizitarea de către români a monumentului. „Boabe de grâu“, București, anul III, nr. 3, martie 1933, p. 183 Karl Storck autor al stâlpului de la Smârdan, 9,00 m. – Monumentul Independenței de la Smîrdan a fost realizat în 1885 având soclul din granit și statuia turnată în bronz, după modelarea lui Karl Storck. A.N.-D.A.I.C., fond S.A.F., dosar Pensii 8 Dumitru Pavelescu-Dimo, Memoriu activitate, basorelieful Luptele de la Smârdan, bronz. Virgiliu Z. Teodorescu. Cronică bucureșteană 1877–1878 – Locuri evocatoare. cuvânt înainte acad. Dan Berindei, Editura Ministerului de Interne, București 1997, 253 p. A.N.-D.J. Galați, Inspectoratul General al Navigației și Porturilor, dosar 17/ 1900, f. 5–8 Corespondența Prefecturii jud. Tulcea cu Inspectoratul General al Navigației și Porturilor în perioada 23–29 martie 1900 acțiunea inițiată din 1898 referitoare la subscripția pentru realizarea monumentului Realipirii Dobrogei, la Tulcea. A.N.-D.J. Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, colecția Vederi nr. 146 carte poștală ilustrată la monumentul comemorativ al Reanexării Dobrogei, Tulcea, 1904. Editura Librăriei Maloskitsky, Tulcea. Florica Cruceru. Monumentele Dobrogei. În: „Revista Muzeelor“, seria „Monumente Istorice și de Artă“, București, nr. 1, 1981, p. 12: Ioan D. Nenițescu (1854–1902) prefectul jud. Tulcea acorda sprijin acțiunii Ligii pentru propășirea Dobrogei, fondată la 1896 care își propusese ridicarea monumentului comemorativ al Reanexării Dobrogei, prin subscripție publică, piatra fundamentală a monumentului fiind pusă încă din 1879 de către Mihail Kogălniceanu pe stânca „Hora Tepe“, adică „Colnicul Hora“. Dr. Carol Davila și-a depus atunci ca suprem omagiu decorațiile sale. Monumentul a fost conceput și executat parțial de sculptorul Giorgio Vasilescu (1864–1898) și terminat în 1899 de Constantin Bălăcescu care a respectat concepția primului proiect. A fost modelat și turnate componentele în Italia la Milano și Veneția. A fost dezvelit la 2 mai 1904. Un obelisc prismatic având înălțimea de 22 m. executat în granit roșu. Pe cele 2 suporturi laterale au fost plasate, în dreapta statuia dorobanțului, având înălțimea de 5 m., iar în stânga un mare vultur. Constantin Bălăcescu concomitent, între 1899–1901, a lucrat și la statuia lui Mircea cel Bătrân, lucrare comandată de urbea tulceană. Acest monument a fost dezvelit în aprilie 1904. În 1916 ocupanții bulgari au distrus obeliscul cu statuia Dorobanțului cât și pe cea a lui Mircea cel Bătrân. Sugestivă este descrierea formulată de N. Iorga în România cum era până în 1918, vol. II Moldova și Dobrogea, București, 1940, p. 303, foto: statuia. F. [Fortunescu?!]. Odiseea unei statui a lui Cuza Vodă, în: „Realitatea ilustrată“, București, anul XI, nr. 526, 17 februarie 1937, p. 8: Lucrarea executată de artistul sculptor Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 207 Romanelli din Florența, acum 27 de ani așteaptă să fie inaugurată. Acțiunea fusese declanșată din inițiativa lui Mișu Pop-Lăcrița, fost deputat de Dolj. Oficialitățile s-au opus amplasării statuii în Piața Unirii. A fost nevoit ca la primirea ei să o depoziteze într-o remiză a curții sale din str. Sf. Dumitru. În timpul ocupației țării de către trupele inamice a fost ridicată și pornită spre topitoriile din Germania. Intervenția promptă a lui Alexandru Marghiloman la mareșalul Makensenn a dus la restituirea ei, fiind pentru următorii 19 ani depozitată în aceiași remiză. Primarul Constantin Negreanu a oferit soluția unui alt amplasament, în piațeta dintre hotelurile „Minerva“ și „New York“. Pentru realizarea soclului s-a folosit piatră de Gura Văii, fondurile necesare fiind oferite de primărie. Foto: statuia pe soclu, având alături pe inițiator Mișu Pop-Lăcrița. Tot în timpul ocupației a fost distrus și bustul poetului I.D. Nenițescu, lucrare modelată de Oscar Spaethe. Fusese amplasat în Grădina Publică și dezvelit în aprilie 1914. Vezi: „Lupta“, Tulcea, anul II, nr. 83, 10 noiembrie 1914, p. 3. p. 13 Ideea cinstirii lui Mircea a fost reluată în perioada interbelică. Astfel din inițiativa lui C.C. Giurescu în anii 1938–1939 s-a declanșat acțiunea de strângerea sumelor necesare, inițiatorul a donat 100.000 lei. Evenimentele au blocat această tentativă, trecând alte bune decenii până în 1972 când în Piața Centrală a orașului a fost înălțat un impresionant monument cu o statuie ecvestră modelată de Ion Jalea. A.N.-D.J. Iași, fond Universitatea Alecsandru Ioan I. Cuza, dosar 757/ 1909–1910, f. 13–14 oferta formulată de Constantin Bălăcescu pentru realizarea monumentului Mihail Kogălniceanu din Iași cuprinde și o listă a unor lucrări anterioare printre care și monumentul Mircea cel Mare din Tulcea. Tot acolo artistul a finalizat monumentul Reanexarea Dobrogei realizat de George Vasilescu, integrând în compoziția acestuia marele Vultur cu aripile larg desfăcute. G. Oprescu. Știri contemporane despre artele plastice în România între 1890–1909. În: „Analecta“, vol. III, București, 1946, p. 110–111 referindu-se la componentele monumentului Reanexarea Dobrogei atribuie lui Constantin Bălăcescu ambele elemente sculpturale, respectiv Dorobanțul și Vulturul. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 818, dosar 61/ 1936, f. 86 Reanexarea Dobrogei, 1898 având baza de 13×13 m., înălțimea de 19 m., refăcut în 1935. F.T.,M.C., p. 393 la Tulcea monumentul 1877, George Vasilescu, dezvelit la 2 mai 1904, distrus în 1916 de ocupanții bulgari, refăcut în 1932 fără statui; în 1977 Cristea Grosu a refăcut și statuile. VZT 21 mai 1986, Tulcea monumentul Independenței, obelisc placat cu marmură, flancat de un Dorobanț și un Vultur.. pe plinta statuii textul: Reconstituire C. Grosu. Pe fața obeliscului o ghirlandă și 2 inscripții. Cea din spate evocă momentul restaurării din 1977. Fototeca Combinatului Poligrafic Casa Scânteii, clișeele: 40343–78; 565.800 color, detalii Monumentul Independenței de la Tulcea. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 818, dosar 61/ 1936, f. 86 monumentul Mircea cel Bătrân, având baza platformei piedestalului de 9×9 m., înălțimea piedestalului 7 m., 1902. La 27 martie 1918 Regimentul Tulcea a primit Ordinul Militar Mihai Viteazul, înalta distincție acordată pentru faptele de arme din timpul războiului Vezi: Distincții acum 65 de ani. În: „Pentru Patrie“ , București, nr. 3 martie 1983. A.N.-D.J. Tulcea, colecția fotografii și fotocopii: N.B.! datarea fotografiilor nu coincide cu informația de la monument ! _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 208 A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 357/ 1927, f. 1–8. La Tulcea în perioada 3 ianuarie–2 aprilie 1927 s-au desfășurat acțiunile pentru strângerea fondurilor necesare pentru restaurarea monumentului Mircea cel Bătrân, distrus de ocupanții bulgari în 1916 și pentru realizarea monumentului Eroilor tulceni. Florian Tucă. În memoriam. Editura Militară, București, 1971, p. 419 la Tulcea în cimitirul Eroilor Mausoleul unor Eroi din Regimentele 33 și 73 Infanterie. A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 598/ 1932, f. 7 la 3 iunie 1932 Prefectura jud. Tulcea se adresa președintelui Comitetului de inițiativă pentru restaurarea monumentului Reanexarea Dobrogei cerându-i să întocmească un istoric al problemei, să refere la componența comitetului și sumele deja dobândite, aceste informații fiind cerute de la Cabinetul regelui Carol al II-lea. A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 670/ 1934, f. 15–16 la 5 septembrie 1934 din Tulcea era înaintat un raport către C.M.I. referitor la distrugerile de monumente în timpul primului război mondial prin dinamitare de către armatele bulgare. Se solicita reluarea lucrărilor de refacere. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 90/ 1938, f. 34 Prefectura jud. Tulcea coresponda cu comitetul pentru refacerea monumentului Mircea cel Bătrân, distrus de inamic în 1916. Se solicitau date în vederea restaurării monumentului, fiind pusă întrebarea dacă există machetele și vechile devize. Totodată se interesa ce sculptor ar putea prelua lucrarea de restaurare a monumentului. A.N.-D.A.I.C., fond Muzeul Al. Saint Georges, inv., dosar 94, cutia 15 macheta statuii Mircea VV. pentru monumentul de la Tulcea realizare a lui Constantin Bălăcescu, foto din atelierul artistului. În fundal se remarcă prezența unor busturi, medalioane etc. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 94/ 1938, f. 89 Memoriu întocmit la 21 septembrie 1938 referitor la starea monumentului Reanexarea Dobrogei, distrus de ocupanți în 1916. autorul acuză organele locale că au fost vândute resturile monumentului. Metalul fiind folosit pentru monumente funerare la Tulcea și Ismail; f. 90, 92 delegarea lui Ion Minulescu pentru a cerceta situația. A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 890/ 1939, f. 1–17 informații referitoare la acțiunea de strângere a fondurilor necesare realizării Osuarului Eroilor tulceni. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 72/ 1939, f. 2 Analiza documentației pentru preconizatul monument al Întregirii Dobrogei a impus C.S.M.P., jurnalul 353, 27 ianuarie 1939 să-l respingă ca necorespunzător. A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 878/ 1939, f. 2–19 documente elaborate între 12 mai–31 august 1939 la Tulcea referitoare la alegerea comitetului pentru ridicarea monumentului Mircea cel Bătrân la Tulcea. Președintele comitetului: Constantin C. Giurescu, rezident regal al Ținutului Dunărea de Jos. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 71/ 1939, f. 90, 151–152 C.S.M.P. jurnalul 549, 5 septembrie 1939 analizând programului concursului pentru desemnarea realizatorului monumentului Mircea cel Bătrân de la Tulcea, a formulat o serie de observații la articolele întocmite de comanditari pentru a asigura o eficientă alegere a sculptorului. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 209 A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 103/ 1939, f. 116 Adresa Ținutului Dunărea de Jos din 12 iulie 1939 referitoare la monumentul Mircea cel Bătrân care urma să fie amplasat în Piața Mircea. Fondurile s-au obținut: 100.000 lei de la Rezidența Regală, sumele acordate de ministere, sumele benevole, donațiile. În fruntea comitetului era ales Armand Călinescu; f. 117 Plan de situație al amplasamentului monumentului Mircea cel Bătrân în Piața Mircea; ciorna răspunsului M.C.A.,D.A. acordând aprobarea pentru constituirea comitetului. A.N.-D.J. Galați, fond Rezidența regală a Ținutului Dunărea de Jos, dosar 84/ 1939, f. 29–32 la 4 august 1939 Administrația Financiară se referă la problema subvenției de 100.000 lei pentru monumentele Ștefan cel Mare de la Chilia Nouă și Mircea cel Bătrân de la Tulcea. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 105/ 1939, f. 22 Școala comercială „Regele Carol I“ din Tulcea solicita aprobarea pentru o Troiță=Cruce monumentală din piatră artificială, circa 7.000 lei pentru cinstirea Eroilor 1916-1919; f. 23 schița Crucii monumentale, proiect întocmit de atelierul „Felice Ruță“ din Tulcea; f 112 Ținutul Dunărea de Jos înainta la 28 martie 1939 către M.C.A. programele pentru ridicarea monumentului Mircea cel Bătrân la Tulcea; f. 114–116 Programul monumentului Mircea cel Bătrân pentru Tulcea. A.N.-D.M.B., fond Ateneul Român, dosar 5/ 1939, f. 38 Ținutul Dunărea de Jos solicita la 31 iulie 1939 conducerii Ateneului Român pentru perioada 10–20 mai 1940 rotonda Ateneului Român pentru expunerea machetelor artiștilor sculptori concurenți pentru realizarea monumentului Mircea cel Bătrân pentru Tulcea. A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 919/ 1940, f. 2 la 8 martie 1940 Cercul Cultural și artistic „Mihail Eminescu“ din Brăila se adresa Prefecturii jud. Tulcea solicitând sprijinul pentru organizarea unui spectacol în orașul Tulcea cu piesa Miss România, pentru a contribui la completarea fondului de realizare a monumentului Eroilor din Tulcea. A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 920/ 1940: f. 1–7 situația fondurilor strânse pentru ridicarea monumentului Mircea cel Bătrân. A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 978/ 1941, f. 19 referință la monumentele din Tulcea existente în 1941: Monumentul Reanexarea Dobrogei, 1899, prin colectă publică, 4.000.000 lei, distrus de inamic în 1916, reconstruit în 1933 [parțial obeliscul, fără elementele sculpturale]. De asemenea isprăvi s-au preocupat și ceilalți inamici implicați în procurarea resurselor pentru industria de armament, bronzul fiind deosebit de necesar. Ca atare, s-a confiscat metalul din turnătorii fie că era materie primă fie că era deja obiect de artă. S-au luat de asemenea de pe piedestale lucrări evocând diverse personalități și printr-o operațiune meticuloasă au fost confiscate din gospodări cazane și alte obiecte de metal predilect aramă și alamă. Într-o altă etapă, a disperării, s-a trecut la confiscarea clopotelor. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 70/ 1937, f. 36: la Plăinești de la statuia ecvestră a generalului rus Suvorov armata de ocupație germană a confiscat în 1917 bronzul rămânând numai piedestalul din piatră, granit de Finlanda, 6,50×6,00 m.. La raportare se menționa că autorul statuii din 1913 a fost un rus al cărui nume era necunoscut. Precizăm că actualmente localitatea Plăinești se numește Dumbrăveni, jud. Vrancea. Pe piedestalul inițial a fost amplasat un nou monument, modelat de Marius Butunoiu. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 210 Sihlea jud. Râmnicu Sărat, azi Vrancea, cod 5311. N. Iorga. Oameni cari au fost. vol. II, București, 1935, p. 155–159, capitolul LV Un poet student Alexandru Sihleanu. Familia a ridicat la Sihlea, jud. Râmnicu Sărat un monument. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 70/ 1937, f. 36 la Sihlea, jud. Râmnicu Sărat monumentul Al. Sihleanu a fost „capturat“ pentru topit de către ocupanți în 1917. Fusese realizat prin preocuparea familiei Grădișteanu. A rămas soclul având 1,30×0,55×0,60 m. Mircea Dumitrescu. Drumuri turistice la sud estul Carpaților, București, 1968 la Sihle – Râmnicu Sărat în fața școlii a existat până la ocupația germană din 1916–1917 bustul poetului Alexandru Sihleanu 1834–1857. A fost topit pentru industria de armament a Germaniei. Virgiliu N. Drăghiceanu. 707 zile subt cultura pumnului german. Editura Cartea Românească, sediul Göbl-Rasidescu, București, str. Paris 16, 1920, 367 p. [Biblioteca Academiei Române II 61.974] O saga a durerilor îndurate, dar mai ales o demascare a sistematicii agresiuni la adresa trecutului neamului românesc. Archibald, G. Rădulescu. Porcii. vol. I–III, București 1920–1921 impresii din timpul ocupației . Note de om necăjit. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosarele 92/ 1938, f. 136 Directorul Școlii primare din Berzasca, jud. Caraș a inițiat din 1921 realizarea monumentului Eroilor, acțiune întreruptă de prioritatea cumpărării clopotelor bisericii, cele vechi fiind luate de ocupanți. În 1927 a reluat inițiativa, în 1931 avea 14.060 lei depuși la Banca Populară. La 17 martie 1936 s-a constituit un comitet aprobat de societatea „Cultul Eroilor“. Au ajuns la 30.000 lei propunându-și realizarea unei replici micșorată a monumentului din Turnu Măgurele, lucrare încredințată spre realizare pietrarului Rafailă Radonici din Moldova Nouă pentru 32.000 lei, marmură albă de la Rusca Montană, jud. Severin, treptele din gresie de Svinița. Era necesară procurarea vulturului din bronz; C.S.M.P. a examinat documentația, jurnal 310; f. 136 textele inscripțiilor care urmau să fie gravate pe monument; f. 137–138 planul monumentului; 95/ 1938, f. 89 C.S.M.P. jurnal 310, din 14 noiembrie 1938 proiectul monumentului aprobat cu modificări; 96/ 1938, f. 248 Școala la 2 noiembrie 1938 către M.C.A. care prin C.S.M.P. jurnalul 310 la 14 noiembrie a aprobat condiționat. 18 De la depistarea și marcarea mormintelor, amenajarea cimitirelor și a mausoleelor care au reunit Eroi cunoscuți și necunoscuți, acțiunea de mare amploare a antrenat colectivitățile umane, societatea „Mormintele Eroilor“, devenită după un timp „Cultul Eroilor“, S.O.N.F.R. care și-a propus realizarea unui mare mausoleu la Mărășești, acțiune care a stimulat și Societatea „Mărăști“ la adoptarea unui complex plan de refacere a localității care, în acțiunea de înlăturare a inamicului, avusese de suferit o totală distrugere. Enumerarea poate include acțiunile din multe alte localități de pe întreg teritoriul României. 19 În al 3-lea deceniu al secolului XX localnicii din Bărcănești, jud. Ialomița au ridicat un modest monument pentru cinstirea Eroilor. Trecerea anilor, inclusiv ai celor de dificultăți financiare, dar mai ales remarca că în localitățile limitrofe au fost ridicate falnice monumente, i-a determinat să hotărască înlocuirea acestui simbol cu un altul nou, folosind, ceea ce se putea folosi din anteriorul monument. În acest sens s-au adresa sculptorului Ioan Iordănescu. Acesta a întocmit un proiect care a fost înaintat de beneficiari la M.C.A. pentru avizarea cuvenită a C.S.M.P. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A., D.A., inv. 819, dosarele: 71/ 1939, f. 67 C.S.M.P. jurnal 521, 12 iulie 1939 referindu-se la preconizata refacere și completare a monumentului comisia Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 211 aprecia că starea blocurilor de piatră nu permitea o asemenea rezolvare fiind necorespunzătoare; f. 136 C.S.M.P. la 26 iulie 1939 prin jurnalul 544 relua a doua oară în discuție proiectul lui I. Iordănescu menținându-se poziția din jurnalul 521 din 12 iulie 1939; f. 254 C.S.M.P. apreciind că monumentul nu poate fi realizat din actualele blocuri, conform proiectului I. Iordănescu însărcina pe arhitectul Gh. Ionescu să adapteze proiectul pentru a putea fi avizat. Se aproba realizarea conform celor stipulate de Gh. Ionescu; 103/ 1939, f. 4, 5, 6, C.S.M.P. jurnal 580 din 3 octombrie 1939; foto prezintă obeliscul existent la 1 iulie 1939 amplasat în fața bisericii. Anexată cererea lui Ioan Iordănescu; f. 75 Memoriul lui Ioan Iordănescu prin care prezintă vechiul monument realizat din blocuri de piatră neregulate, fără inscripții, fără o formă arhitecturală. Arată că s-a angajat să facă din respectivele pietre un alt monument. Propunerea a fost studiată de comisie la 12 iulie 1939, hotărârea consemnând-o în jurnalul 521; f. 76 conține angajamentul sculptorului luat la 29 iunie 1939 pentru modificarea și completarea monumentului. Preconiza să completeze cu un vultur cu aripile desfăcute, piesă turnată în bronz. Urma să introducă trei plăci de marmură cu numele Eroilor și o alta, tot de marmură, de culoare închisă, urma să fie dedicată titlului monumentului. Se fixa ca termen de execuție data de 15 octombrie 1939 pentru suma de 60.000 lei; f. 175, 176 planul monumentului analizat de C.S.M.P. cu jurnalul 580 din 3 octombrie 1939; f. 178 planul analizat de C.S.M.P. jurnal 521 la 12 iulie 1939, f. 177 proiectul arhitectului Gh. Ionescu pentru modificarea monumentului de la Bărcănești; f. 179 Ioan Iordănescu intervine în iulie 1939 pentru a obține aprobarea modificării arătând starea în care a ajuns vechiul monument. C.S.M.P. prin jurnalul 544 respinge propunerea lui I. Iordănescu; 104/ 1939, f. 57 memoriul lui I.I. referitor la situația monumentului în raport cu cele preconizate de C.S.M.P. prin jurnalul 580 din 3 octombrie 1939. Reamintește că monumentul a fost ridicat cu 8–10 ani în urmă și este imperios necesar să fie modificat. Locuitorii doresc acest lucru dar n-ar concepe să fie îndepărtat. Revendică să se revină pentru a putea trece la refacerea lui. 20 Comisia Monumentelor Publice (C.M.P.) – Comisia Superioară a Monumentelor Publice (C.S.M.P.). Comisia avea următoarea structură: Directorul Artelor, 2 sculptori, 1 pictor, 1 arhitect, 1 secretar din cadrul Direcției Artelor. Precizare: în deceniul 4 au intervenit schimbări structurale în privința ministerelor: 1930 exista Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor; în 1931 Ministerul Instrucțiunii Cultelor și Artelor cu respectivul Inspectorat al Artelor; care a preluat atribuțiile Serviciului Artelor Frumoase și Muzeelor din fosta Direcție a Artelor, precum și Arhiva fonografică și Comisiunea pentru culegerea și publicarea de folclor muzical. În 1937 s-a constituit Ministerul Cultelor și Artelor, ajungându-se, evolutiv, în 1938, la a avea în structură C.S.M.P. cu atribuțiuni și posibilități de intervenție sporite. La începutul anului 1930 a fost adoptat regulamentul C.M.P., și a fost publicată o nouă decizie cu nr. 30.544 din 27 februarie, publicată în „Monitorul Oficial“ nr. 52 din 5 martie 1930. Decizia cuprinzând 18 articole ilustrau forma de organizare și atribuțiunile care reveneau competenței C.M.P. Comisia și-a îndeplinit misiunile încredințate prin ședințe de lucru în cadrul cărora erau luate în dezbatere dosarele monumentelor, adoptându-se în funcție de documentația înaintată de comanditari hotărârile necesare. Competența lui Ion Minulescu a asigurat o bună desfășurare a lucrărilor. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 212 La propunerea C.M.P., M.I.P.C. a făcut intervențiile prin adresele 73.715 din 4 iunie 1930 pe lângă Ministerul de Interne, Ministerul de Război solicitând ca prefecții, primarii, comandanții militari din țară să contribuie la respectarea tuturor prevederilor regulamentului privind monumentele publice. Vezi dosarul 61/ 1933, f. 53, 53v. adresa 73.715 din 4 iunie 1930. La 17 iunie 1936 Inspectoratul Artelor printr-un referat informa pe ministrul Cultelor și Artelor despre precara situație a C.M.P. în anul 1935 când fiind lipsită de fondurile necesare n-a putut reunii pe membrii la lucru astfel că dosarele respective erau în așteptare. Prompta măsură a ministrului a facilitat reuniunea C.M.P. la 20 iunie 1936. În 1938 a intervenit o modificare a regulamentului, conferind comisiei un supliment de organizare a activității. Se reflecta concludent experiența dobândită, creșterea exigenței, accentuându-se rolul concursurilor publice în promovarea noilor monumente. Înaltul Decret Regal nr. 4.250 din 12 decembrie 1938 a condus la constituirea C.S.M.P. Vezi dosarul 87/ 1941–1942, f. 1. O nouă reglementare a intervenit în 1941 prin decizia 62.439 în concordanță cu Decretul 2.795 din 1941, publicat în „Monitorul Oficial“, nr. 272 din 18 noiembrie 1941. Pe termen de 5 ani au fost numiți în comisie: sculptorii Frederick Storck și Cornel Medrea, pictorul Ștefan Popescu, arhitecții Horia Teodoru și Horia Creangă, directorul Artelor Ion Jalea, secretar subdirectorul Ion Pașa. În 1944 din comisie făceau parte: Directorul administrativ al Artelor Ion Pașa, inspectorul general al Artelor Adrian Maniu, inspector al Artelor Ion Gr. Popovici, sculptorul Mihai Onofrei. Ioan Opriș. Alexandru Lapedatu în cultura românească. Editura Științifică, București, 1996, 364 p.+planșe foto, la p. 132 la 25 martie 1928 arhitectul Duiliu Marcu a pledat pentru Comisia Superioară a Artelor pentru a stopa prostul gust. Citează: Biblioteca Academiei Române, fond Alexandru Lapedatu, vol. XXIII/ 15. A.N.-D.J. Botoșani, fond Prefectura jud. Botoșani, dosar 65/ 1938, f. 12 M.C.A., D.A. la 25 august 1938 răspundea Prefecturii jud. Botoșani precizând cui trebuie să solicite aprobările pentru ridicarea monumentelor, respectiv Comisia Monumentelor Publice. A.N-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv., dosar 56/ 1939, f. 1 succint istoric al Comisiei: în anul 1893 a fost constituită Comisia Monumentelor Publice care și-a desfășurat activitatea în domeniul restaurării și conservării monumentelor. Pe parcursul anilor a devenit Comisiunea Monumentelor Istorice. La 10 februarie 1939 prof. N. Iorga, președintele C.M.I. intervenea la M.C.A. pentru a fi schimbată denumirea C.S.M.P. pentru a nu se provoca confuzii. Virgiliu Z. Teodorescu Informații referitoare la activitatea desfășurată de către Comisia Superioară a Monumentelor Publice. În: „Revista Arhivelor“, București, anul XII, 1969, nr. 1, p. 129–134. Niculae Niculae. Societăți și așezăminte pentru ridicarea operelor comemorative de război. În: „Revista muzeelor și monumentelor – seria Monumente istorice și de artă“, București, nr. 2, 1977, p. 79–81. Ioan Opriș. Comisia monumentelor publice și activitatea ei. În: „Revista Arhivelor“, București, anul LXV, vol. L, nr. 3, 1988, p. 267–276. 21 Circulara pentru identificarea monumentelor cu însemne monarhice a fost trimisă în teritoriu, declanșând actul inchizițional al îndepărtării tuturor elementelor care făceau aluzie la cele enunțate. Modul de aplicare s-a diferențiat de la caz la caz. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 213 22 Paul Abrudan. Pentru un monument lui Avram Iancu. Sibiu, 1972, 219 p. la p. 120: în mai 1929 a fost luată hotărârea de a ridica un monument dr. Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș, uciși în toamna lui 1918. Citată: „Foaia poporului“ 12 mai 1929. A.N.-D.J. Botoșani, fond Prefectura jud. Botoșani, dosar 25/ 1933, f. 15: la 26 iunie 1933 Prefectura jud. Bihor care anterior lansase invitația pentru 11 iunie la manifestările de la Beiuș pentru dezvelirea monumentului Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș anunța amânarea acesteia. Aducea la cunoștință că organizatorii au realizat și pus în vânzare contra 100 lei medalia monumentului. A.N.-D.J. Botoșani, Biblioteca inv. 2763 Prefectura județului Timiș-Torontal – Dare de seamă asupra activități și realizărilor în intervalul de la 5 noiembrie 1933 până la 31 decembrie 1935, Timișoara, 1936, p. 132: pentru monumentul Ciordaș, Bolcaș de la Beiuș, Prefectura jud. Timiș a pus la dispoziție 5.000 lei din bugetul 1933–1934. A.N.-D.J. Suceava, fond 101, Prefectura jud. Rădăuți, inv. 231, dosar 98/ 1933, f. 1: M. I., Direcția administrației de stat la 26 iunie 1933 referință la serbările preconizate pentru dezvelirea monumentului C. și B. de la Beiuș la data de 11 iunie 1933 care s-au amânat pentru a căpăta un caracter național mai însemnat. S-a hotărât realizarea a 2.000 de medalii având reprezentarea monumentului. Medalia urma să fie vândută cu 100 lei bucata urmând a fi plasată la cei interesați prin prefecturile județelor din țară; f. 2 Prefectura jud. Bihor la 1 iulie 1933, Oradea transmitea pentru jud. Rădăuți 10 bucăți.; f. 3 repartizarea medaliilor pentru strângerea de fonduri; f. 23: ordinul M.I. pentru popularizarea apelului Prefecturii jud. Bihor pentru monumentul de la Beiuș dedicat lui C. și B. Aurel Tripon. Monografia almanah a Crișanei. Oradea, 1936, p. 499, foto monumentul martirilor din Beiuș. [A.N.-D.J. Bihor–Oradea, Biblioteca inv. 3040] A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 82/ 1934, f. 60–61 la Beiuș în 1934 bustul memorandistului Mihail Veliciu, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la judecata sa. Vezi: „Universul“, București, anul 51, nr. 292, 25 octombrie 1934 Dezvelirea monumentului memorandistului Mihail Veliciu. Cuvântarea lui Alexandru Lapedatu, Ioan Opriș. Alexandru Lapedatu. Editura Științifică, București, 1996, p. 136, 174, 210. „Realitatea ilustrată“, București, anul VIII, nr. 406, 31 octombrie 1934, p. 13, foto solemnitatea dezvelirii. N.B. ! Este de fapt monumentul de la Chișinău Criș. „Albina“, București, anul XXXVIII, nr. 23, 14 iunie 1935, p. 354 Pomenirea celor 2 mucenici români uciși de maghiari în aprilie 1919: de Ziua Eroilor solemnitatea dezvelirii monumentului Ion Ciordaș și Nicolae Bolcaș la Beiuș în prezența ministrului Alexandru Lapedatu. Faptul că în primul deceniu după cel de al doilea război mondial, dominantele comportamente anti românești au reușit să înlăture multe din monumentele ce nu le conveneau, etichetate ca „reacționare“, „naționaliste“ a condus la înlăturarea simbolurilor evocatoare ale martirilor românismului. Au trebuit să treacă bune decenii ca alte realizări să readucă în atenție pe acești înaintași. „România Liberă“, București, 3 decembrie 1985: Virgil Lazăr. Istorie încrustată în piatră, referință la solemnitatea dezvelirii monumentului eliberatorilor Beiușului și a busturile Eroilor Ciordaș și Bolcaș. Radio Actualități 4 aprilie 1992: în comuna Lunca, jud. Bihor dezvelirea monumentului martirilor dr. I.C. și N.B. Radio Actualități. 25 aprilie 1996 la Beiuș, jud. Bihor dezvelirea monumentului martirilor dr. I.C. și N.B. = Dulgheru ? _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 214 23 Virgiliu Z. Teodorescu. Arcul de Triumf – Contribuții documentare. În: „Studii și cercetări de istoria Artei“, seria artele plastice, București, nr. 1, 1969. Virgiliu Z. Teodorescu. Arcul de Triumf din București, simbol al cinstirii înfăptuitorilor Unirii. În: „Revista Arhivelor“, București, supliment, 1979, p. 245–246. Virgiliu Z. Teodorescu. Arcul de Triumf un viitor muzeu național?!, interviu consemnat de Ioana Ursu în: „Magazin istoric“, București, anul XXVII, nr. 3 (312), martie 1993. Virgiliu Z. Teodorescu. Arcul de Triumf. Editura Militară, București, 1995, 71 p. Virgiliu Z. Teodorescu. Muzeul Arcului de Triumf, interviu consemnat de Marina Preutu, în: „Nine o’ clock“, București, anul VI, nr. 1.150, 26–28 aprilie 1996, p. III Arcul de Triumf își așteaptă vizitatorii. În „Națiunea“, București, anul XIII, nr. 167,(633), 25 septembrie–1 octombrie 2002, p. 1. referință la măsurile adoptate pentru a-l transforma într-un muzeu vizitabil. 2006 declarația formulată la începutul lunii mai 2006 de către primarul general al Capitalei integra între intențiile referitoare la monumente și realizarea unui pasaj subteran care să a asigure accesul nestânjenit în incinta Arcului de Triumf. 24 VZT Monumentul Eroilor C.F.R. din București prin modul de amplasare a impus autorilor tratarea pentru a fi remarcat din mai multe direcții. În compunerea sa sunt incluse trei compoziții și basoreliefuri evocatoare a participării celor implicați în evenimentele anilor 1916–1919. Concursul pentru desemnarea câștigătorului i-a ales pe Ion Jalea și Cornel Medrea. A.N.-D.A.I.C., fond V.V. Rășcanu, Registrul Comenzi, f. 1 și 126 monumentul Eroilor C.F.R., 1928–1929, 1930 bronz=600.000 lei. Florian Georgescu, Ștefan Ionescu, Maria Cantili. București orașul nostru. București, 1970, p. 33 Monumentul Eroilor C.F.R. grup statuar alegoric, bronz, pe soclul din granit, atașat un basorelief cu emblema C.F.R. Autori C. Medrea și I. Jalea. Dezvelit în 1930. F.T. In memoriam. Editura Militară, București, 1971, p. 433. F.T.,M.C., p. 98: București, Piața Gării de Nord monumentul EROILOR C.F.R. 1916–1918, autori C. Medrea și I. Jalea, dezvelit 1930. Virgiliu Z. Teodorescu. Monumente dedicate ceferiștilor. În: „Cronica Română“, București, anul X, nr. 3202, L 28 iulie 2003, p. 7. Virgiliu Z. Teodorescu. Dreptul la replică – Pro Cornel Medrea. În: „Cronica Română“, București, anul X, nr. 3204, m 30 iulie 2003, p. 7. 25 Monografia monumentului Eroilor Aerului, București, 1939, 23 p.+7 p. foto. [B.A.R. II 160.996 = c.z. 725.945] Colonel Corneliu P. Vasiu. Eroilor Aerului (Scurt istoric al monumentului). Editura Militară, București, 1983, 112 p. citează: „Revista Aeronautica Română“, București, 1922; nr. 4 februarie 1923 la p. 15 machete cerute de inițiatori lui Ion Jalea, Cornel Medrea, Alexandru Severin, Ioan Dimitriu-Bârlad; concursul public cu machete expuse la Ateneul Român în iunie 1925 la care au participat 11 sculptori cu 14 machete. A.N.-D.M.B., fond Ateneul Român, dosar 2/ 1925 datare după rezoluție: 20 aprilie 1925 președintele comitetului pentru monumentul Eroilor aviatori mulțumea conducerii societății Ateneul Român pentru punerea la dispoziție a spațiului de expunere a machetelor participanților la concurs, urmând ca ziua concursului să fie 25 aprilie 1925. Rezoluția face referință la expunerea în aceleași condiții ca și în cazul concursului machetelor Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 215 monumentului Cadrelor didactice; f. 38 se revenea cu o solicitare de spațiu la 14 noiembrie 1925 pentru expunerea a 3–5 machete pentru perioada 20–30 noiembrie timp în care vor fi vizionate de președintele comitetului, principele moștenitor; f. 51 la 9 decembrie 1925 se intervenea pentru a fi reținut respectivul spațiu de expunere și în luna decembrie. [VZT 17 noiembrie 1988] „Universul“, București 20 iunie 1925: sculptorii: I. Faur; Oscar Spaethe; Ioan Dimitriu-Bârlad; Spiridon Georgescu; Cornel Medrea; Ioan Iordănescu; Horia Miclescu; Theodor Burcă; Lydia Kotzebue; Savargin. La 21 februarie 1927 sculptorița Lydia Kotzebue obținea din partea juriului premiul I, iar la 11 iulie 1927 contractul de realizare a monumentului [L.K. (9 decembrie 1885 – 13 iunie 1944) căsătorită cu generalul de divizie Pavel Kotzebue, artistă plastică cu participare la Salonul Oficial și o expoziție personală în 1926] la 27 octombrie 1927 juriul aprobă macheta definitivă a monumentului. p. 26: în toamna anului 1928 în atelierul de la Obor a lucrat I. Fekete. A.N.-D.A.I.C., fond V.V. Rășcanu, Registrul Comenzi f. 6v.–7; 103v,– 129v. monumentul Aviației prin dr. I. Cantacuzino, 1929–7 ianuarie 1930. F.T.,M.C., p. 101–102 monumentul Aviatorilor din București, Lydia Kotzebue 1930–1936. Virgiliu Z. Teodorescu. Contribuții la cunoașterea autorului monumentului Eroilor Aerului din București. În: Muzeul Național, vol. IX, București, 1997, p. 197–210+planșe. Virgiliu Z. Teodorescu. Monumentul Eroilor Aerului. În: „Națiunea“, București, anul XIII, nr. 158(624), 24–30 iulie 2002, p. 3 (evocare a istoriei monumentului, definirea autoarei.) 26 În perioada interbelică, și nu numai, a existat o modă de a tot muta monumentele, de multe ori pierzându-se urma acestora. Henri Stahl, un împătimit cercetător al monumentelor Capitalei le-a definit plastic „statui vagaboande“. Exemplific cu soarta celor din grădina Ateneului Român care la momentul resistematizării zonei au fost împrăștiate, unele ajungând în Grădina Cișmigiu, altele la Șosea și multe risipindu-se. Un monument este mărturia unei viziuni, a unei concepții a epocii când a fost gândit, realizat și amplasat. A-l condamna la dispariție îndepărtându-l, „depozitându-l“ este o gravă eroare, văduvind viitorimea de verigile evolutive a truditorilor acestui neam. Virgiliu Z. Teodorescu. Cităm în acest sens articolul elaborat de col. (r.) Ion Neacșu. Un monument rătăcit în istorie. În: „Buletinul Muzeului Militar Național“, București,vol. 3 serie nouă, 2005 p. 272–279. Autorul după o investigație complexă a reușit să identifice componentele monumentului dedicat cinstirii memoriei colonelului Ioan Emanoil Florescu, una din prezențele îndepărtate din Grădina Ateneului Român. 27 Avântul Țării, monument în București dedicat Eroilor din campania anului 1913 având ulterior, în decursul anilor, mai multe amplasamente. A.N.-D.M.B., fond Prefectura Poliției Capitalei, inv. 112, dosar 82/ 1914–1915, f. 1–8 iunie 1914–17 martie 1915 Activitatea comitetului de inițiativă pentru ridicarea monumentului Avântul Țării, în cinstea Eroilor din războiul din 1913. A.N.-D.A.I.C., fond Muzeul Al. Saint Georges, inv. 654, dosar 18/ 1911–1933, f. 185: „Ilustrațiunea“, București, decembrie 1915, p. 15: istoricul monumentului Avântul Țării, _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 216 președinte al comitetului de inițiativă, colonel Victor Radovici. În august 1913 în tabăra de la Frumoasa s-a constituit un comitet care a decis să ridice un monument în București pentru comemorarea Eroilor morți în 1913. A fost lansat un concurs de machete cu participarea sculptorilor în iunie 1914. Juriul a fost format din: dr. Constantin I. Istrati, generalul Vasile Zottu, sculptorul Frederic Storck, pictorul George D. Mirea, arhitectul Nicolae Nenciulescu și colonelul Victor Radovici. Au fost expuse 34 de machete. Inițial juriul s-a oprit la 3 machete, cele realizate de Horia Boambă, Ioan C. Dimitriu-Bârlad și Emil W. Becker, aceștia urmând ca în octombrie să prezinte machete refăcute în conformitate cu recomandările formulate de juriu. În octombrie au participat numai Boambă și Becker. Contractul i-a revenit lui Becker. Monumentul urma să aibă înălțimea de 8,50 m.=40.000 lei. Primăria a oferit 9.000 lei, iar 27.000 au fost strânși pe liste de subscripție. La data încheierii contractului mai erau necesari 4.000 lei. S-a decis ca numele donatorilor a 1.000 lei să fie menționate pe soclu. S-a decis ca amplasamentul să fie în Piața Școlii de Artilerie, Geniu și Marină din Calea Griviței. Știrea a fost redactată de col. Victor Radovici. Era anunțat și un bal al „Cameliilor“, în sala Teatrului „Carol cel Mare“, beneficiul servind la completarea fondurilor monumentului. A.N.-D.A.I.C., fond Muzeul Al. Saint Georges, inv. 654, dosar 18/ 1911, f. 15 cu „Ilustrația“, București, anul IV, decembrie 1915 Istoricul monumentului Avântul Țării. La concurs au fost premiați participanții: Becker Premiul I; Boambă Premiul II; Dimitriu Premiul III. Carte poștală ilustrată: monumentul Avântul Țării în primul amplasament din calea Griviței în fața Corpului II Armată înainte de anul 1925. Carte poștală donată de inițiatorul monumentului col. Radovici [Biblioteca Națională a României, Colecții speciale, Fototeca (Așezământul I.C. Brătianu – str. Amzei) F. 89428] Grigore Ionescu. București ghid. București, 1938, p. 191 Monumentul Avântul Țării, bronz, ridicat în 1924 pentru pomenirea Eroilor din 1913 în amplasamentul din strada general Angelescu, ce conducea din calea Griviței spre Spitalul Militar. „Gazeta municipală“, București, anul VII, nr. 352, 11 decembrie 1938, p. 3: statuia Avântul Țării aflată în scuarul din fața Corpului II Armată, pe calea Griviței, la intersecția cu str. general Angelescu a fost mutată în Piața Valter Mărăcineanu în fața Ministerului Apărării Naționale. [A.N. Biblioteca P III 75] Henri Stahl. Statuile bucureștene. În: Gazeta municipală, București, anul X, nr. 476, 22 iunie 1941, p. 1, 2, 3 referință la statuia „vagaboandă“ Avântul Țării din calea Griviței din fața Școlii de Artilerie și Geniu a fost mutată în Piața Valter Mărăcineanu între clădirea Ministerului Apărării Naționale și clădirea Operei distrusă de cutremurul din 1940. F.T.. In memoriam. Editura Militară, București, 1971, 433 Piața Valter Mărăcineanu monumentul Avântul Țării, E. W. Becker. F.T., M.C., p. 100 monumentul Avântul Țării, E.W. Becker și arhitectul A. Culina. Virgiliu Z. Teodorescu. Contribuții la cunoașterea activității sculptorului Emil W. Becker. În: „Muzeul Național Cotroceni, Studii și articole de istorie și istoria artei“, București, Editura Sigma, 2001, p. 452–467. Din motive de spațiu tipografic au fost înlăturate notele autorului din inițiativa editorilor. 28 Monumentul Corpului Didactic a fost rezultatul preocupărilor tuturor care, în calitate de oameni ai școlii au dorit să cinstească contribuția învățătorilor și profesorilor la marea operă de apărare a gliei strămoșești fiind un permanent exemplu pentru cei din jurul lor. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 217 A.N.-D.A.I.C., fond Ministerul Instrucțiunii și Cultelor, Dir. III–IV Învățământ secundar și Superior, inv. 532, dosar 263/ 1921, f. 45 Comitetul de acțiune pentru ridicarea unui monument comemorativ al membrilor Corpului Didactic morți în război la 27 aprilie 1921 solicita ca cei care au contribuit financiar la susținerea acțiunii să fie menționați în coloanele „Buletinului Oficial“ al ministerului și în revista „Lamura“. Președinte D. Ionescu; f. 45 v. Referatul din 16 mai 1921și adresa către „Buletinul Oficial“ pentru publicarea sumelor celor care au subscris pentru monument. prof. univ. D. Ionescu, str. D.A. Sturdza. A.N.-D.M.B., fond Ateneul Român, dosar 4/ 1922, f. 3, 14, 18: la februarie 1922 comitetul de acțiune pentru ridicarea monumentului solicita conducerii societății Ateneul Român obținerea spațiului Rotondei pentru expunerea a 3 machete, ca apoi să revină solicitând respectivul spațiu pentru 4 machete. La 1 iunie 1922 Ministerul Instrucțiunii, direcția Generală a învățământului secundar și superior solicita Rotonda Ateneului Român în perioada 9–12 iunie 1922 pentru expunerea machetelor artiștilor participanți la concursul pentru monumentul comemorativ al membrilor Corpului Didactic de toate gradele căzuți în războiul pentru întregirea Neamului. Ulterior revenea solicitând spațiul în perioada 9–12 iunie 1922 pentru a expune macheta preconizatului monument conceput de Dimitrie Paciurea Imaginea acestei machete a fost reprodusă în „Revista Muzeelor și Monumentelor“, București, nr. 2, 1988. Semnificativă a fost reacția pictorului Ștefan Dimitrescu care, în cronica artistică: Odiseea unui monument, reproșa juriului examinator că n-a înțeles mesajul machetei lui Dimitrie Paciurea și Cornel Medrea. A fost pentru cronicar și prilejul de a analiza și modul defectuos de declanșare a concursului. Vezi: „Flacăra“, București, anul VII, nr. 27, 7 iulie 1922, p. 431–432 redând inclusiv macheta monumentului. Peste ani „Plastica“, revista generală de artă, București, anul 1, nr. 2 august–septembrie 1934, p. 3 reda macheta realizată pentru respectivul concurs de sculptorul Alexandru Severin. Problema financiară a antrenat la o diversificată acțiune cadrele didactice din mediul urban și rural al țării. Tabele întocmite de preturile și plășile din județul Bistrița consemnau sumele subscrise pentru monumentul cadrelor didactice care urma să fie ridicat în București. Vezi: A.N.-D.J. Bistrița Năsăud, Bistrița, fond Prefectura jud. Bistrița, dosar 116/ 1923, f. 8–21. La 19 februarie 1924 Comitetul de inițiativă a solicitat M.C.A. contribuția materială pentru realizarea monumentului Vezi: A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A, inv., dosar 117/ 1924, f. 7, revenind apoi în luna octombrie a aceluiași an pentru a solicita spațiu pentru perioada 25–30 octombrie 1924.Vezi: A.N.-D.M.B., fond Ateneul Român, dosar 1/ 1924– 1928, f. 8, ibidem dosar 2/ 1925 consemnând noua etapă de expunere la 25 aprilie 1925; A.N.- D.A.I.C., fond Ministerul Instrucțiunii, inv. 713, dosar 403/ 1925, f. 18: la 9 iunie 1925 un nou Apel pentru ridicarea unui monument comemorativ al membrilor Corpului didactic, de toate gradele, căzuți în războiul pentru întregirea neamului și înființarea unui orfelinat pentru copii lor. Președinte al Comitetului de acțiune prof. univ. D. Ionescu, senator D. Ionescu. Mențiune între membrii comitetului era și dr. Sextil Pușcariu, președintele Asociației profesorilor universitari. Pe verso lista de subscripție nr. 11.697 care a fost completată în Parohia Sf. Gheorghe din Piatra Neamț. Concomitent demersuri pentru expunerea machetelor pentru monumentul Cadrelor didactice în Rotonda Ateneului Român în perioada 10–20 iunie 1925. Conducerea Ateneului Român aprobă găzduirea. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 218 În evidența Turnătoriei V.V. Rășcanu & Comp. care a realizat transpunerea modelajului în metal este înregistrat ca autor Artur Verona în 1930. A.N.-D.A.I.C., fond V.V. Rășcanu, Registrul Comenzi, f. 5v–6 macheta monumentului Corpului didactic realizată de Artur Verona, 1929–1930, bronz=20.000 lei, 7 ianuarie 1930. A.N.-D.A.I.C., fond V. V. Rășcanu, Fotografii T 2/ 52. În epocă se făcea și mențiunea că monumentul a fost modelat de Cornel Medrea după schița desenată de Artur Verona. Adina Nanu, Doina Mândru. Ion Lucian Murnu. Editura Meridiane, București, 1986, p. 18 referință la realizatorul lucrării în persoana lui Ion Jalea inspirat de desenul lui Artur Verona. A fost soluția care a întrerupt în epocă declanșata campanie pro și contra pentru una sau alta din variante. Pe această cale a fost înlăturată sursa de tensiune la care mulți, prea mulți au găsit cu cale să aibă ceva de comentat. Finalizarea și aducerea în forul public i-a asigurat un demn și proporțional amplasament în zona laturii nordice a Pieții Victoriei pe spațiul verde dintre șoseaua Kiseleff și șoseaua Jianu, devenită în același deceniu șoseaua Aviatorilor. Din păcate, ca și în multe ale situații prezența i-a fost afectată de o soluție care a dus la pripita îndepărtare, fără a decide unde va fi concomitent reamplasat monumentul. Înlăturat pentru a face loc monumentului regelui Ferdinand I, conceput modelat și preconizat în respectivul amplasament de către Ivan Mestrovič, odată ridicat noul monument a nemulțumit, ca amplasament pe mulți, inclusiv pe autor determinând o reamplasare pe o nouă vatră ce s-a dovedit și ea a avea beteșugurile care diminuau calitățile monumentului. Între timp, monumentul cadrelor didactice, fără cauze justificate s-a distrus. Petre Oprea. Istoria turnătoriilor artistice în bronz din București. În: „Revista Muzeelor“, București, nr. 1, 1969, p. 3–38. Virgiliu Z. Teodorescu. Contribuții la istoricul turnătoriilor artistice din România. În: „Muzeul Național“, vol. X, București, 1998, p. 181–188. Virgiliu Z. Teodorescu. Istoria ca actualitate: Simboluri ale cinstirii revoluționarilor din rândul cadrelor didactice. În: „Republica”, București, anul II, nr. 212, 3 iunie 1998. p. 6. 29 Acțiune tărăgănată ca urmare a evenimentelor războiului, birocrației și chiar a acel ceva care ne determină poziții distructive. Corespondența între terțe instituții pe parcursul anilor războiului este concludentă. După război componentele salvate n-au mai permis reluarea problemei reamplasării. 30 A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 90/ 1937, f. 47 Corespondența între P.M.B. și M.C.A. referitoare la amenajarea Pieții Victoriei pentru amplasarea monumentului regelui Ferdinand I, realizare a sculptorului I. Mestrovič. „Universul“, București, anul 55, nr. 197, 23 iulie 1938, p. 6 Sculptorul Mestrovič a terminat macheta monumentului Ferdinand I. La Split macheta urma să fie vizionată și avizată de o comisie din România. A.N-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 128/ 1938, f. 3, 3v., 10, 15 La 17 august 1938 D.A. a stabilit componența Comisiei de receptare a machetelor realizate de sculptorul Ivan Mestrovič pentru monumentele regilor Carol I și Ferdinand I. Președinte V. Cioflec, critic de artă; N.C. Davidescu, secretar general M.C.A.; membrii: sculptorii C. Medrea și Milița Petrașcu; pictorul Jean Al. Steriadi; arhitectul G. Ionescu; secretar N. Rusu Crutzescu din Contenciosul M.C.A. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 219 „Universul“, București, anul 55, nr. 222, 17 august 1938, p. 8 Comisia specială a M.C.A. pentru recepționarea machetei monumentului regelui Ferdinand I, condusă de Virgil Cioflec urma să plece la Split la începutul lunii septembrie. Statuia regelui Ferdinand I. În: „Gazeta municipală“, București, anul VII, nr. 343, 9 octombrie 1938, p. 4. S-a aprobat turnarea în bronz de către M.C.A., după modelele sculptorului I. Mestrovič. Măsuri pentru amenajarea Pieții Victoriei. Statuile regilor Carol I și Ferdinand I. În: „Gazeta municipală“, București, anul VII, nr. 353, 18 decembrie 1938, p. 4. Un plan de sistematizare a Pieții Victoriei realizat de sculptorul Ivan Mestrovič. Piața Palatului se reamenaja conform planului aprobat la începutul anului 1938. [A.N. Biblioteca P III 75] Virgiliu Z. Teodorescu, Contribuții la istoria unor monumente dedicate cinstirii regelui Ferdinand I, în:”Acta Moldaviae Meridionalis“, Vaslui, nr. XXII–XXIV, vol. II, 2001–2003, p. 747–764. 31 Ivan MESTROVIČ (15 august 1883, Vrpolje, Slovenia – 1962, South Bend – SUA, rămășițele pământești aduse în mausoleul familiei din Otavice) familia era din părțile Dalmației, de la Zagora, Croația; studii de artă plastică la Viena. Sculptor, pictor și grafician croat. Opțiuni pentru sculptura monumentală. O lucrare de amploare pentru România a fost lansată de un comitet de inițiativă, la jumătatea deceniului al patrulea, pentru a aduce în forul public bucureștean monumentul cinstirii memoriei lui Ion I.C. Brătianu. În acest caz sculptorul Ivan Mestrovič a realizat, dăltuind în granit meteoritic, o sugestivă statuie și un bust de interior. Modul cum au fost apreciate aceste lucrări, experiența dobândită în relațiile cu acest sculptor, a condus la adoptarea deciziei ca și monumentele regilor Carol I și Ferdinand I să-i fie încredințate spre realizare. După tatonări și lansarea comenzilor de către statul român, pentru monumentele Carol I și Ferdinand I, a fost încheiat contractul și desemnată comisia pentru recepția machetelor modelate din pământ, în atelierul său de la Split. În urma constatărilor, comisia a recepționat machetele care, după retușuri, turnare în gips, decupare, ambalare, au fost trimise în România pentru a fi turnate în bronz la firma V.V. Rășcanu și s-a trecut la pregătirea amplasamentelor. După amplasare și dezvelire au existat și observații critice la o serie de detalii. Pentru meritele sale, la 28 mai 1940, a fost ales membru de onoare al Academiei Române. 32 Al. Busuioceanu. Cronica plastică 1935. În „Gândirea“, București, anul XV, nr. 2, februarie 1936, p. 104 referință la monumentul Infanteriei. Istoricul înfăptuirii monumentului infanteriei 1921–1936. Editura Monitorul Oficial, Imprimeria Națională, București, 1938, 20 p.+28 p. ilustrații. [A.N. Biblioteca III 20.275] Virgiliu Z. Teodorescu. Monumentul Infanteriei. În: „Observatorul militar“, București, anul VIII, (I) nr. 13 (328), 27 martie–2 aprilie 1996, p. 5; (II) nr. 14 (329) 3–9 aprilie 1996, p. 5. Virgiliu Z. Teodorescu. Monumentul Infanteriei, istoria unei statui nerealizate. În: „București – Materiale de istorie și muzeografie“, București, vol. 12, Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, 1997, p. 244–249. 33 Virgiliu Z. Teodorescu. Gânduri la dezvelirea monumentului Alexandru Ioan Cuza în București. În: „Cronica Română“, București, anul XI, nr. 3401, L 22 martie 2004. 34 A.N.-D.J. Hunedoara, Deva, fond Prefectura jud. Hunedoara, dosar 85/ 1918, f. 1–6 (limba maghiară) la 6 aprilie 1918 Direcțiunea liceului de stat din Caransebeș adresa invitația _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 220 Prefecturii jud. Hunedoara de a participa la dezvelirea monumentului reginei Elisabeta [N.B.! a Ungariei] care urma să aibă loc la 6 mai 1918. Pe invitație era imprimată color stema orașului. În anexă programul manifestării. V.Z.T. în același an monumentul, sculptură în marmură, a avut de suferit, în momentul când s-a trecut la îndepărtarea lui din forul public în efervescența declanșată de căderea imperiului Austro-Ungar. A.N.-D.J. Caraș Severin, Caransebeș, fond 2, Primăria orașului Caransebeș, inv. 64 dosar 17/ 1922, f. 14, 13 răspunsul din 22 iulie 1922 la telegrama din 10 iulie 1922 prin care se cerea raportarea situației monumentelor stăpânirii austro-ungare se menționa că în oraș au fost două monumente; cel al lui Francisc Iosif, bronz în stare bună, retras și depozitat în curtea jandarmeriei după ce a fost dat jos după piedestalul din grădina general „Dragalina“ și cel al reginei Elisabeta (a Ungariei) marmură, deteriorat. A.N.-D.J. Caraș Severin, Caransebeș, fond 2, Primăria orașului Caransebeș, inv. 64, dosar 17/ 1924–1929 f. 1 la 11 ianuarie 1924 M.I., Direcția Comunală fiind informată de Inspectoratul pompierilor militari că în remiza mașinilor de stins incendiile se află două statui (al foștilor împărați Franz Iosif și Elisabeta) solicita ca acestea să fie predate la București Muzeului Militar pentru a nu se face o problemă; f. la 30 decembrie 1925 se făceau demersuri de către Arsenalul Armatei să fie expediate cele două lucrări pe calea ferată; în 1926 se preciza că monumentul Elisabeta era din marmură albă și statuia era mutilată. Ambele statui fiind proprietatea primăriei aceasta le punea la dispoziția Arsenalului Armatei, făcându-se referință la hotărârea Consiliului de Miniștri din 13 noiembrie 1925 ca toate statuile îndepărtate din forul public să fie strânse la Arsenalul Armatei spre a fi retopite pentru ca materialul să fie folosit pentru nevoile armatei, inclusiv pentru preconizata statuie a regelui Ferdinand I. La 1 februarie, la 2 martie 1927 M.I. se interesa de stadiul lucrărilor pentru statuia regelui Ferdinand I. La 19 martie 1927 se raporta că lucrările de turnare erau în curgere la statuia regelui Ferdinand I. Regimentului 96 Infanterie i se răspundea că datorită crizei financiare nu s-a putut realiza turnarea statuii regelui Ferdinand I. La 17 februarie 1928 sculptorul Ioan Iordănescu se oferea să realizeze statuia regelui Ferdinand I. P.V. al ședinței din 7 iulie 1928 se decidea ridicarea monumentului regelui Ferdinand, bronz, lucrare așezată pe piedestalul din grădina general „Ioan Dragalina“. Apelul pentru sprijin financiar a fost transmis la toți factorii administrației publice. 3 fotografii cu macheta unui bust al regelui Ferdinand I autor ??? P. V. din 12 iulie 1928 când a fost reluată în dezbatere problema statuii. Se propune concret și data dezvelirii pentru ziua de 8 noiembrie 1928, data împlinirii a 10 ani de la constituirea C.N.R. din Caransebeș. 13 august 1928 corespondența cu sculptorul D. Mățăuanu realizator al unei statui de 2,75 m. încorporând 750 kg. bronz. Se menționează piedestalul existent. Scrisoarea sculptorului I. Dimitriu-Bârlad, doritor de a realiza monumentul regelui Ferdinand I făcând mențiunea că bustul regelui Ferdinand I l-a realizat după natură în anul 1921. Telegrama lui D. Mățăuanu din 17 august 1928 că s-a apucat de lucru. Scrisoarea lui I. Dimitriu-Bârlad din 20 august 1928 în care arată că a luat legătura cu președintele de onoare al comitetului de inițiativă Constantin Argetoianu și ca atare este gata să realizeze lucrarea. Oferta D. Mățăuanu, premiat de 17 ori și de 7 ori medaliat de guvernul francez pentru realizările anterioare. Arăta că lucrarea ar putea costa 4 sau 500.000 lei, bronz necesar 1000 kg. Menționează că lucrarea a fost văzută de generalul Angelescu care l-a felicitat. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 221 Primăria către D. Mățăuanu îl avertiza că nu i-a încredințat comanda. Era momentul când era așteptat planul și devizul de la I. Dimitriu-Bârlad. Oferta lui I. Dimitriu-Bârlad evalua lucrarea la 550.000 lei, sculptorul nu solicita materialul de la statuia împăratului Francisc Iosif propunând ca lucrarea să fie dată la muzeu. La 20 februarie 1930 s-a hotărât ca statuia Francisc Iosif realizată de Fadrusz să fie păstrată. Se preciza că proiectul îi aparținea lui Fadrusz iar execuția a fost realizată de învățăcelul său Rollinger, ca atare era o operă de mare valoare artistică. Se intervenea pentru reținerea la Caransebeș. La 11 august 1931 sculptorul Ștefan Wagner din Timișoara se adresa ca ofertant al executării lucrării. S-a hotărât organizarea unui concurs. Oferta sculptorului Ștefan Wagner pentru suma de 120.000 lei. Schițele realizate de I. Dimitriu-Bârlad. A.N.-D.J. Caraș Severin, Caransebeș, orașului Caransebeș fond 2, Primăria orașului Caransebeș, inv. 64, reg. 233/ 1931, f. 307 la 30 iunie 1941 decizia Primăriei prin care se aproba ca statuia împăratului Francisc Iosif să fie predate la Arsenalul Armatei conform celor prevăzute de decizia Prefecturii jud. Caraș Severin și a Administrației publice Autonome a Arsenalului Armatei. Placa comemorativă dezvelită la Caransebeș în 1929. De ziua Eroilor în onoarea generalului Ion Dragalina. Vezi: „România Eroică“, București, anul X, nr. 6, iunie 1929. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 61/ 1936 Problema cinstirii memoriei generalului Ioan Dragalina prin ridicarea la Caransebeș a unui monument a revenit în actualitate în anul 1932 când generalul Apostolescu acționează în acest sens. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937, f. 58 În 1936 se revine prin societatea „Cultul Eroilor“ pentru plasarea monumentului realizat de Spiridon Georgescu și arhitectul E. Procop pe locul rămas liber prin îndepărtarea celui ocupat între 1907–1918 de cel al împăratului Franz Iosif I. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 55/ 1937, f. 4v., 5v. C.M.P. la 8 februarie 1937 a avizat cu modificări proiectul monumentului Grănicerilor de la Caransebeș. Se admitea întrebuințarea soclului de la fosta statuie a împăratului Franz Iosif I, însă cu modificările introduse de comisie conform jurnalului 126; f. 7 jurnalul 126 Proiectul întocmit de inginerul arhitect E. Procop a fost considerat prea încărcat, diminuând astfel din unitate și măreție. C.M.P. a hotărât să fie suprimate coloanele , vulturul și crucea din vârful monumentului, precum și urnele din fața lui. În locul stemei imperiale urma a se sculpta o cruce dreaptă, iar pe toată suprafața vor fi scrise numele Eroilor. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 57/ 1936, f. 37v. bis, 49 C.M.P. P.V. 38, 11 decembrie 1936 se revendica un proiect și avizul M.I. pentru folosirea soclului fostului monument al împăratului Franz Iosif I. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 89/ 1937 vol. I , f. 9 Societatea „Cultul Eroilor“, Secția Banat, Caransebeș făcea demersuri pentru obținerea avizărilor necesare ridicării la Caransebeș a monumentului Grănicerilor pe soclul fostului monument Franz Iosif. A.N.-D.J. Caraș Severin, Caransebeș, fond 2, Primăria orașului Caransebeș, inv. 64, dosar 223/ 1941, f. 417 la 10 noiembrie 1941 decizia primăriei referitoare la prevederea în bugetul anilor 1942–1943 a unor sume mai mari necesare ridicării monumentului generalului Ioan Dragalina. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 222 F.T. In memoriam. Editura Militară, București, 1971, p. 112–116, 312 în parcul din centrul orașului statuia generalului Ioan Dragalina. Cuvintele lui Nicolae Iorga rostite la înmormântarea generalului în 1916 s-au constituit un angajament pentru ridicarea statuii. Pe soclu: GENERALUL ION DRAGALINA 1860–1916. O platformă la care se ajunge urcând câteva trepte , un fundal de piatră, flancat de doi lei masivi în poziție de repaus atent. În fața fundalului-panou se află vulturul de bronz. F.T.,M.C., p. 122 Caransebeș monumentul Ion Draglina, bronz, Mihai Onofrei, dezvelit la 26 iunie 1943. Fototeca Combinatului Poligrafic Casa Scânteii, clișeele: 528.108; 825.883 V.Z.T. 13 mai 1994, Caransebeș, parcul central monumentul Ioan Dragalina valorifică postamentul fostului monument Franz Iosif cu cei doi lei dispuși lateral. Statuia, bronz, s.f.s.: M. Onofrei, pe plintă d.: Turnătoria V.V. Rășcanu, București. În colecția Munții noștri, nr. 30 Poiana Ruscă, p. 49 monumentul generalului Ion A. Dragalina, amplasat în parcul central din Caransebeș. „România ’83“, București, p. 266 monumentul generalului Ion Dragalina din Caransebeș, Piața Republicii este atribuit eronat sculptorului Spiridon Georgescu !!! 35 Elisabeta de Wittelsbach (1837, Possenhofena, Bavaria, azi Germania – 1898) soția împăratului Franz Josepf al Austriei și regină a Ungariei (alintată de unguri Sissi). Prin modul de informare de către cei ce i-au format camarila a afișat un dispreț suveran la adresa românilor. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosarele 61/ 1936, f. 15 la Dănești, jud. Ciuc, azi Harghita, cod 4127 în 1900 în amintirea morții reginei Elisabeta (a Ungariei și împărăteasă a Austriei) îngrijit de comună; 68/ 1937, f. 25 În amintirea reginei Elisabeta a Ungariei, 1900??? 3,15 m. cu cheltuiala suportată de comună. 36 Frantz/ Francisc/ Iosif/ Franz JOSEPH I/ (1830, Schönnbrunn – Austria – 1916) împărat al Austriei 1848–1916,în prima etapă o domnie autoritară, iar după 1859 aparent o conducere liberală. La 27 mai 1867 s-a încoronat și rege al Ungariei, concomitent promulgând și legea prin care Transilvania era încorporată la Ungaria. Începutul dualismului austro-ungar cu urmările nefaste asupra sorții românilor. 37 Ioan A. Dragalina (Drăgălina) general român (n. 3/ 16 dec. 1860 la Caransebeș – m. 9 nov. 1916 București). S-a afirmat în primele lupte din 1916 (zona Olteniei) N. Iorga. Oameni cari au fost. București, vol. II, 1917 Moartea generalului Dragalina. Lansarea ideii ridicării la Caransebeș unei statui de bronz pentru cinstirea Eroului. Societatea „Mormintele Eroilor“ a încredințat în 1921 realizarea monumentului funerar al generalului Ioan Dragalina de la cimitirul Bellu-Militar sculptorului Theodor Burcă, care a colaborat cu arhitectul I. Buiuc. Președinte al comitetului fiind generalul Amza și vicepreședinte colonelul Macarovici. Este vorba despre un mausoleu. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 70/ 1937, f. 90–91 la Bumbești Jiu, jud. Gorj, monumentul generalului Ion Dragalina realizat de societatea „Cultul Eroilor“, 1928. A fost amplasat în zona dintre șosea și albia râului Jiu. Elisabeta Ancuța Rușinaru, Gorj, București, 1973 p. 46 Valea Jiului la nord de Gara C.F.R. Meri monumentul generalului Dragalina, 1927. La Vulcan, jud. Hunedoara în curtea Școlii generale nr. 1 monumentul Eroilor conceput de Mihai Onofrei, dezvelit în 1926. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 223 F.T.,M.C., p. 414 foto și text monumentul din orașul Vulcan, jud. Hunedoara având incluse între localitățile marilor bătălii și Pasul Vulcan, Jiu. „România Eroică“, București, anul X, nr. 6, iunie 1929 placa de la Caransebeș dezvelită în 1929. F.T. În memoriam. Editura Militară, București, 1971, p. 345 în defileul Jiului, la Bumbești Jiu, între Meri și Lainici monumentul care amintește locul undea fost rănit generalul Ioan Dragalina. A.N.-D.J. Caraș Severin, Caransebeș, fond nr. 2 Primăria orașului Caransebeș, inv. 64, dosar 17/ 1922, f. 14, 13 la 22 iulie 1922 se da răspuns telegramei din 10 iulie 1922: monumentul Francisc Iosif, bronz era în stare bună; monumentul regina Elisabeta (a Ungariei) marmură era deteriorat. Ambele au fost în Grădina Publică purtând după război numele generalului Erou Ioan Dragalina. În București, la biserica Mavrogheni placă comemorativă în memoria Eroilor din 1916–1918 din acea parohie. Printre cei care au locuit și au frecventat acest Sf. lăcaș este menționat și generalul Dragalina. Placa a fost realizată de Theodor Burcă. A.N.-D.J. Caraș Severin, Caransebeș, fond nr. 2 Primăria orașului Caransebeș, inv. 64, dosar 17/ 1924–1929, f. 1 la 11 ianuarie 1924 M.I., Direcția Comunală avea informația că în curtea Unității de pompieri militari se aflau depozitate fostele componente ale monumentelor Francisc Iosif și Elisabeta. Se dispunea trimiterea la București la Muzeul Militar Național. La 30 decembrie 1925 se făcea donația către Arsenalul Armatei urmând ca să fie expediat cu trenul. În 1926 se preciza că monumentul Elisabeta era dăltuit în marmură albă. Corespondența cu sculptorii D. Mățăuanu, I. Iordănescu și I. Dimitriu-Bârlad. „România Eroică“, București, anul X, nr. 6, iunie 1929 Placa comemorativă general Ioan Dragalina de la Caransebeș. La Drobeta Turnu Severin Monumentul Eroilor din Parcul Rozelor dezvelit în 1933, realizare a lui Theodor Burcă și arhitectul State Baloșin. Sunt menționate nume de localități unde au avut loc dure lupte printre care și Alion, Cerna. F.T.,M.C., p. 186 prezentarea monumentului Eroilor din Drobeta Turnu Severin. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937, f. 58 la Lugoj bustul Ioan Dragalina, dezvelit 1932 din inițiativa generalului Apostolescu. La Lugoj în piața „Ioan Dragalina“ bustul Ioan Dragalina, bronz, Spiridon Georgescu, 1936. Pe fețele soclului două basoreliefuri, bronz: 1) Ioan Dragalina rănit continuând să dea ordine; 2) Scenă din timpul unui atac. Realizare prin preocuparea inițiatorului, generalul Apostolescu. F.T.M.C., p. 251 la Lugoj bustul și basoreliefurile evocându-l pe generalul Ioan Dragalina, Spiridon Georgescu, 1936. Munții noștri. nr. 30 Poiana Ruscă, p. 49 la Lugoj bustul Ioan Dragalina. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937, f. 58 Din inițiativa generalului Apostolescu în 1932 s-a declanșat acțiunea pentru realizarea la Caransebeș a unui monument al cinstirii generalului Dragalina. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosarele 551937, f. 4v., 5v. C.M.P. aviza la 8 februarie 1937 realizarea monumentului generalului I. Dragalina; f. 7 proiectul arhitectului E. Pocop; 57/ 1936, f. 37 bis v., 59 C.M.P. PV. 38, 11 decembrie 1936 solicita un proiect și avizul M.I. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 224 A.N.-D.J. Caraș Severin, Caransebeș, fond nr. 2 Primăria orașului Caransebeș, inv. 64, dosar 61/ 1936. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937, f. 58 în 1936 se revine prin societatea Cultul Eroilor pentru plasarea monumentului realizat de Spiridon Georgescu și arhitectul E I. Procop pe locul unde fusese monumentul împăratului Francisc Iosif I, din 1907 și îndepărtat la 1919. A.N.-D.J. Caraș Severin, Caransebeș, fond nr. 2 Primăria orașului Caransebeș, inv. 64, Registrul 223/ 1941, f. 307 la 30 iulie 1941 Decizia Primăriei orașului Caransebeș prin care se aproba ca statuia lui Francisc Iosif I să fie predată la Arsenalul Armatei conform celor stipulate de Decizia Prefecturii jud. Caraș și Administrației Publice. A.N.-D.J. Caraș Severin, Caransebeș, fond nr. 2 Primăria orașului Caransebeș, inv. 64, registrul 223/ 1941, f. 417 la 10 noiembrie 1941 Decizia pentru a prevedea în bugetul exercițiului financiar 1942–1943 sumele necesare pentru monumentul Ioan Dragalina. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 90/ 1943, f. 3 Jurnalul C.S.M.P., 22 ianuarie 1943. Proiectul monumentului generalului Ioan Dragalina din Caransebeș. La 22 decembrie 1942 sculptorul Mihai Onofrei prezenta situația statuii Dragalina care urma să fie amplasată pe locul unde anterior a fost statuia împăratului Frantz Iosif, care a fost luată de unguri, dar al cărui soclu exista.[???] Prezenta și fotografii ale soclului; 2 fotografii ale machetei lucrate de Mihai Onofrei. f. 4 P.V. nr. 114 din 22 ianuarie 1943 Comisia aproba lucrarea în urma analizei documentației, Jurnalul 762 pentru amplasare la Caransebeș. f. 5 foto macheta statuii Dragalina redându-l cu mâna stângă ținând o hartă la piept, iar cu dreapta pregătindu-se să aproprie de ochi binoclul pentru a analiza pozițiile inamicului. Privirea înainte relevă voința, tenacitatea, fermitatea, demnitatea apărătorului gliei strămoșești. f. 6 foto soclul cu treptele și cei 2 lei afrontați de la vechiul monument. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 89/ 1943, f. 6 la 6 martie 1943 Raport întocmit de Catul Bogdan, inspector al Artelor pentru regiunea Banat care s-a deplasat la Caransebeș cu care prilej a urmărit și stadiul lucrărilor pentru terminarea monumentului generalului Dragalina. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 93/ 1943, f. 196 Comitetul pentru ridicarea unui monument Eroului general Ioan Dragalina la 26 mai 1943 aducea la cunoștință că acest simbol va fi dezvelit la Caransebeș la 3 iunie 1943, de Ziua Eroilor. Stampila ovală text: Comitetul pentru ridicarea unui monument Eroului general Ioan Dragalina în Caransebeș. F. T. In memoriam. Editura Militară, București, 1971, p. 112–116, 312 la Caransebeș pe platforma fostului monument al împăratului Frantz Iosif a fost așezată statuia modelată de sculptorul Mihai Onofrei. Prin această realizare cuvintele rostite de Nicolae Iorga la înmormântarea în București a bravului general au devenit realitate perenitatea recunoștinței urmașilor având în acest simbol un bun călăuzitor. Pe soclu GENERALUL ION DRAGALINA 1860 – 1916 A.N.-D.J. Caraș Severin, Caransebeș, fond Primăria oraș Caransebeș. Inv. 64, dosar 223/ 1941, f. 417 la 10 noiembrie 1941 s-a adoptat decizia primăriei referitoare la includerea în prevederile bugetare ale anilor 1942–1943 a unei sume mai mari necesară realizării monumentului generalului Ion Dragalina. F.T.,M.C., p. 122 la Caransebeș, statuia Ion Dragalina, Mihai Onofrei, bronz, dezvelită la 26 iunie 1943. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 225 38 Iózef Zachariasz BEM (13 martie 1794, Tarnow – 10 decembrie 1850, Alep) polonez emigrat în Ungaria după înăbușirea răscoalei din 1830–1831. A fost promovat în timpul revoluției de la 1848–1849, general de brigadă, comandant al armatelor maghiare, care au acționat în Transilvania. A.N.-D.J. Mureș, Târgu Mureș, colecția Muzeului județean Târgu Mureș, inv. 804, nr. 787 : 12 noiembrie 1926, Târgu Mureș. Corespondența referitoare la statuia (de fapt bustul) din oraș; 804, 807 statuia Bem a fost oferită guvernului polonez. 39 A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 818 dosar 61/ 1936, f. 80, Arad pentru eternizarea memoriei românilor omorâți de detașamentele ungurești între 1 noiembrie 1918– 15 aprilie 1919 în anul 1936 a fost înălțată la Arad Crucea Martirilor prin preocuparea fraților Rozsa din Arad, după planurile arhitectului Silvestru Rafiroiu din Arad. Crucea având 4,85×0,45 m., brațul orizontal 1,75 m.=175.000 lei. Atât de „creștinește“ a fost comportamentul alogenilor în perioada post 1944 încât în lucrări referitoare la monumentele orașului nu este pomenit acest simbol dedicat martirilor neamului românesc. F.T. In memoriam, Editura Militară, București, 1971, p. 272, Arad, cartierul Micălaca, în cimitirul militar monument fără inscripții. A.N.-D.A.I.C., fond Ministerul de Interne. Direcția Administrației Locale, inv. 755 II, dosar 659/ 1939, f. , Primăria Arad, Cabinetul Primarului, Confidențial către M.I. ridicând problema că la 20 de ani de la preluarea puterii de către România în orașul Arad și a 15 de la fericita măsură de a îndepărta din Piața Avram Iancu și Bd. regele Ferdinand I a monumentelor ungurești dedicate lui Kosuth și celor 13 generali. Autoritățile comunale și statul român au luat măsuri de demontare, fără a le provoca nici cea mai mică deteriorare, pentru ca statul maghiar, singurul pentru care aceste monumente reprezintă o valoare artistică și istorică să aibă ocaziunea să le răscumpere și să nu ne poată acuza de barbarie și distrugerea unor monumente de artă. Primăria Municipiului Arad către Ministerul Afacerilor Străine raportul din 13 noiembrie 1924 și la Președinția Consiliului de Miniștri din 15 decembrie 1942 pentru a intra în legătură cu statul vecin. Demersurile făcute de Barabas Bela, președintele partidului maghiar generatoare de atmosferă de instabilitate. Se cerea o promptă hotărâre; f. 4–6 primar generalul Vlad; f. 4 rezoluția 10 august dl. director Spirescu Se va cere avizul M.A.S., f. 7 corespondența cu M.A.S.; f. 8 M.A.S. către M.I., Direcția Administrației Locale: Bazat și pe avizul Ministerului Minorităților opinia că nu este oportun să fie transportat acest material, pentru moment, el putând fi încă păstrat pentru a folosi la eventuale schimburi între cele două state; f. 9 M.I., Direcția Administrației Locale: către P.M. Arad transmitea răspunsul M.A.S. Eugen Glück, Alexandru Roz. Arad ghid de oraș. Editura Sport Turism, București, 1982, p. 79 obeliscul celor 13 martiri dedicat Eroilor din 6 octombrie 1849, ridicat în ianuarie 1881. „România ’83“, București, p. 201: monumentul celor 13 generali ai armatei revoluționare maghiare de la 1848–1849, executați de trupele austriece lângă cetate. 40 Virgiliu Z. Teodorescu. Alexei Mateevici – un martir al cauzei naționale. În: „Destin Românesc“, Chișinău–București, anul IV, nr. 15, 3, 1997, editor Fundația Culturală Română, p. 91–98. Virgiliu Z. Teodorescu. Întru cinstirea Sf. Ștefan cel Mare. În „Biserica Ortodoxă Română“, București, anul CXXII, nr. 5–8, mai–august 2004, p. 317–319. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 226 Virgiliu Z. Teodorescu. Întru cinstirea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Editura Economică, colecția „Divertis“, București, 2004, 176 p. 41 1848–1849 Grupul conducătorilor revoluției maghiare: Görgey, Perczel, Bem, Dembinki și Kossuth, gravură [A.N. Biblioteca III 8.309] Gheorghe Bălan-Seini este realizatorul proiectului monumentului de la Târgu Lăpuș dedicat celor uciși la 5 decembrie 1918. În 1940 monumentul a fost dărâmat de ocupația hortistă. A fost refăcut în 1946. „Universul“, București, anul 53, nr. 141 D 24 mai 1936, p. 12 Solemnitatea din 21 mai 1936 a dezvelirii monumentului celor 24 de martiri din Târgu Lăpuș uciși de maghiari la 15 decembrie 1918.Beton și granit. F.T.,M.C., p. 382 monumentul Eroilor din primul război mondial (???) a fost proiectat de Gheorghe Bălan din Seini. A fost distrus în 1940, de ocupanții hortiști, și a fost refăcut în 1946 pentru a-i cinsti pe cei omorâți în 5 decembrie 1918. Virgiliu Z. Teodorescu. Monumente – Simbol/uri/ al/e/ cinstirii – distruse prin intoleranță. În: „Marisia“, Târgu Mureș, vol. XXV, 1996, p. 435–443. Virgiliu Z. Teodorescu. Documente inedite despre suferințele românilor în anii Diktatului de la Viena. În: „Angvstia“, Sfântu Gheorghe, Muzeul Spiritualității românești, vol. I, 1996, p. 231–239. Virgiliu Z. Teodorescu, Traian Moșoiu – cetățean de onoare al municipiului Oradea, în: „Cetatea Bihariei“, Oradea, nr. 2, 2004, p. 50–53. 42 Virgiliu Z. Teodorescu. Mihail Eminescu – Simboluri ale cinstirii. București 2000, 96 p. p. 30–31, nota 261 de la p. 77. Este citat: Al Munteanu. În memoria lui Mihail Eminescu la Târgu Mureș. În: „Steaua Roșie“, Târgu Mureș, anul LX, nr. 12 (9.562), 15 ianuarie 1989, p. 3. 43 Gheorghe/ George/ Gh. MÂRZESCU (7 iulie 1877, Iași – 12 mai 1926, București) politician liberal. A.N.-D.J. Suceava, fond Prefectura jud. Câmpulung, dosar 11/ 1924, f. 55 Comitetul pentru ridicarea monumentului la Iași pentru cinstirea lui G.G. Mârzescu lansase o CHIEMARE în care evocând faptele acestuia se solicita fiecăruia să participe la susținerea realizării. Președinte Pimen, mitropolit al Moldovei, vice președinte prof. I. Petrovici, ministru al Instrucțiunii Publice, membrii: Grigore Trancu-Iași, ministrul Muncii, Ion Inculeț, fost ministru, general de divizie Iacob Zadik, comandantul Corpului 4 Armată, D. Volanscki, primul președinte al Curții de Apel, N. Petrea primar al Iașului, I. Axinte prefect al județului Iași, prof. E. Herovanu, decanul Corpului avocaților, N. Cananău, președintele Partidului Național, prof. N. Costăchescu, senator, președinte Partidului Țărănesc, C. Crupenschi, fost senator, M. Wachtel, director general de bancă, prof. I. Botez, scriitor, P. Fântânaru, fost prefect, Victor Iamandi, fost deputat, Osvald Racoviță, fost deputat. Secretar, C. Toma fost primar. A.N.-D.J. Suceava, fond Primăria Suceava, dosar 7/ 1926, f. 42 Comitetul pentru realizarea monumentului G.G. Mârzescu solicita la 22 noiembrie 1926 Primăriei Suceava restituirea listei de subscripție nr. 677; f. 43, 44 revenire la 16 mai 1928. A.N.-D.A.I.C., fond C. Meissner, dosar III/ 16, f. 5: Invitația transmisă la 4 martie 1926 pentru 14 martie 1926 la solemnitatea dezvelirii busturilor: G. Mârzescu, D. Alexandrescu și Matei B. Cantacuzino în Palatul de Justiție din Iași; f. 21 Invitația pentru participare la dezvelirea monumentului Gh.Gh. Mîrzescu, în Piața Cuza Vodă din Iași Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 227 duminică 27 septembrie 1936, orele 11. Primar Osvald G. Racovitză; f. 22 Bilet de acces la tribuna din Piața Cuza Vodă pentru 27 septembrie 1936; f. 23 Comitetele Școlii nr. 11, de băieți și de fete „Gh.Gh. Mârzescu“ din Iași pentru D 20 septembrie 1936, orele 16 solemnitatea dezvelirii bustului Gh.Gh. Mârzescu din fața școlilor, str. Socola nr. 186; f. 24 Comitetul monumentului Gh.Gh. Mârzescu la 11 decembrie 1926 înainta lista de subscriere nr. 701 pentru strângerea de fonduri necesare preconizatei realizări. Semnătura președintelui Comitetului, Pimen, mitropolitul Moldovei; f. 40 Carte poștală prin care îi era solicitată lui C. Meissner restituirea listei de subscripție nr. 701 pentru monumentul Gh.Gh. Mârzescu care i- a fost înmânată în decembrie 1926. Ștampila poștei din 14 mai 1928; f. 42 Invitația primarului P. Bogdan de la Primăria Municipiului Iași, din 21 octombrie 1936 pentru 23 octombrie 1936 pentru a discuta problema amplasamentului monumentului fostului primar Gh.Gh. Mârzescu. Fototeca Combinatului Poligrafic Casa Scânteii, clișeu 11.293 fotografia monumentului Gh. Gh. Mârzescu de la Iași: piedestal cu trei trepte, soclul având în partea de jos compoziția statuară redând o femeie și un copil ce ține un ziar, Femeia arată spre personajul de pe soclu, redat în postura de orator. Piesele au fost turnate în bronz. Monumentul a fost amplasat lângă Palatul Băncii de Credit Român, sucursala Iași. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv, 819, dosar 89/ 1937 vol. I , f. 139–140 foto bustul Ion G. Duca din Leova realizat de sculptorul Gr. Popescu din Iași, autor și al bustului Gheorghe Mârzescu din Iași. Grigore Ionescu. București, ghid. București 1938, p. 256 La Parlament, în Vestibul bustul Gheorghe Mârzescu, bronz, Ion Mateescu. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv, 819, dosar 98/ 1943, f. 27 Prefectura jud. Iași intervenea pentru deblocarea a 3.500 kg. bronz rezultat din topirea lucrărilor Duca și Mârzescu. La Iași sculptorul Richard P. Hette a modelat o lucrare dedicată lui Gh.Gh. Mârzescu și un basorelief Georgel Mârzescu. 44 Ion G. DUCA (20 sau 26 decembrie 1879 – 29 decembrie 1933, Sinaia, înmormântat la Urșani, jud. Vâlcea în incinta bisericii), studii la București „Sf. Sava“, licența și doctoratul în drept la Paris, carieră juridică și diplomatică, om politic liberal, deputat, director al periodicului „Viitorul“, colaborator apropiat al lui Ion I.C. Brătianu, ministru, la 28 decembrie 1930 președinte al P.N.L., prim-ministru, În noiembrie 1933 a scos în afara legii „Garda de Fier“, fiind asasinat de o echipă legionară, pe peronul gării C.F.R. Sinaia. Publicist, memorialist; în anul 1932 a realizat lucrarea I.C. Brătianu. A.N.-D.A.I.C., fond Onisifor Ghibu, inv. 1836, dosar 673, I.G. Duca. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819,dosar 69/ 1937, f. 86 La Osoiu, jud. Iași bustul Ion G. Duca, 2,50 m., 1933, oferit de Prefectura jud. Iași. A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 670/ 1934, f.5 Ministerul de Interne , Direcțiunea Cabinetului la 28 martie 1934 recomanda prefecților achiziționarea bustului I.G. Duca, turnat în bronz, realizare a sculptorului Oscar Han pentru a onora localul respectivei instituții la loc de cinste. La 24 aprilie 1934 Comisiunea aproba în principiu achiziționarea urmând a se afla prețul lucrării. A.N.-D.J. Covasna, Sf. Gheorghe, fond Primăria Sf. Gheorghe, dosar 3188/ 1934 la 14 mai 1934 era primită oferta sculptorului Ioan Iordănescu pentru achiziționarea unui bust I.G. Duca. Autorul anexa fotografia lucrării. Răspuns negativ al conducerii primăriei. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 228 „Viitorul“, București, 6 mai 1934, foto biserica din Urșani, Vâlcea unde a fost înmormântat I.G. Duca. A.N.-D.A.I.C., Fototeca I 4.677 Placa tombală din biserica din satul Urșani, jud. Vâlcea text: Ion G. Duca 1879–1933 Președinte al Consiliului de Miniștri în slujba țării la 29 dec. 1933. „Viitorul“, București, 6 iulie 1934 Placa de marmură de la Sinaia „Viitorul“, București, 15 iulie 1934, p. 3 placheta cu profilul lui I.G. Duca, modelator Emil W. Becker, autor și a unei medalii precum și a bustului pentru Turnu Severin „Viitorul“, București, 7 noiembrie 1934 solemnitatea dezvelirii bustului I.G. Duca de la Soroca. Grigore Ionescu, București, ghid, București, 1938: p. 70 La Muzeul Municipiului București masca mortuară a lui I.G. Duca, luată de Al. Severin; p. 256 la Palatul Parlamentului, în vestibul bustul I.G. Duca, Mihai Onofrei. VZT august 1991, Măldărești, jud. Vâlcea, în casa I.G. Duca, pe birou bustul miniatură I.G. Duca, semnat și datat: I.D. Bârlad 1934; VZT Măldărești, …, 23 mai 1992 bustul miniatură I.G. Duca turnat în gips patinat. A.N.-D.J. Maramureș, Baia Mare, fond Prefectura jud. Maramureș, Administrative, dosar 25/ 1934, f, 7 sculptorul Ion Pantazi, autor al busturilor I.G. Duca, Spiru C. Haret, Fotin Enescu la formatul 0,80×0, 65 m. realizate în gips patinat, culoarea bronzului oferea spre achiziție împreună cu un piedestal de stejar la suma de 7.000 lei, transportat în gara beneficiarului. Autorul pentru cazul când se dorea ca asemenea lucrări să fie turnate în bronz sau cioplite în marmură ruga cumpărătorii să trateze direct cu el dându-și adresa: str. general Magheru, nr. 91 – București. La 12 noiembrie 1934 rezoluția prefectului: În lipsa fondurilor la buget, la dosar A.N.-D.J. Tulcea, fond Prefectura jud. Tulcea, Serviciul Administrativ, dosar 670/ 1934, f. 10 Oferta transmisă de firma Foto-Boxe, calea Victoriei , nr. 37 din București care se preocupa de livrarea lucrării sculptorului Willi Klein realizator al unui bust în mărime naturală evocându-l pe I.G. Duca. Lucrarea turnat în gips costa 1850 lei, cel în gips bronzat costa 2.000 lei. La sumele respective se percepea și suma a transportului până la beneficiar=210 lei. Se menționa că lucrarea a fost apreciată de Consiliul de Miniștri. Era alăturată o fotografie de prezentare a lucrării. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 70/ 1937, f. 50 la Răsucenii de Sus, jud. Vlașca, azi prin preocuparea Primăriei a fost dezvelit la 26 august 1934 bustul I.G. Duca, 3,00 m.=27.871 lei. A.N.-D.J. Suceava, fond Primăria orașului Suceava, dosar 6/ 1934, f. 72 Invitația din 1 noiembrie 1934 la Soroca pentru 6 noiembrie 1934 la inaugurarea monumentului I.G. Duca, primul monument din țară în acest gen. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819,dosar 69/ 1937, f. 5 la Soroca bustul I.G. Duca, 2,97×1,00×0,74 m.=125.000 lei bustul+80.000 lei platforma, piedestalul, lanțurile de încadrare a spațiului monumentului, dezvelit la 6 noiembrie 1934, ridicat prin colectă publică. „Viitorul“, București, 7 noiembrie 1934, , p. 5 solemnitatea dezvelirii bustului I.G. Duca de la Soroca. A.N.-D.J. Neamț, Piatra Neamț, fond Prefectura jud. Neamț, dosar 49/ 46/ 1934, f., Prefectura jud. Roman la 8 noiembrie 1934 aducea la cunoștință că la 11 noiembrie 1934 Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 229 urma să aibă loc solemnitatea punerii pietrei de fundație la Palatul Administrativ și cu acest prilej urma a fi dezvelit bustul I.G. Duca. „Viitorul“, București, 13 noiembrie 1934, p. 3 solemnitatea dezvelirii bustului I.G. Duca de la Roman. „Realitatea ilustrată“, București, anul VIII, nr. 408, noiembrie 1934, p. 22 solemnitatea dezvelirii bustului I.G. Duca la Roman D 11 noiembrie 1934. Discursul ministrului Manolescu-Strunga. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 69/ 1937, f. 20 La I.G. Duca, jud. Roman bustul Ion G. Duca, 1934 oferit de Prefectura jud. Roman. N.B.! azi Bâra, jud. Neamț. Denumirea de I.G. Duca a purtat-o între 1934–1940 septembrie. A.N.-D.A.I.C., fond personal I.G. Duca, inv. 1443, dosar 329–336/ 1934, f. 3–4 Scrisoarea din 14 noiembrie 1934 trimisă de Manolescu-Strunga Nadiei Duca în care-i prezintă solemnitatea, cu participarea oficialităților, care a avut loc cu ocazia dezvelirii bustului I.G. Duca în localitatea I.G. Duca. Motivează de ce n-a invitat-o. O informa și despre o altă dezvelire care a avut loc la Roman, în Grădina Publică. Arată cine a participat făcând remarca că au fost prezențe, indiferent de partidul din care făceau parte. Îi trimitea textul cuvântării rostit la această solemnitate. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819,dosar 69/ 1937, f. 30 la Strunga, jud. Roman, azi jud. Iași bustul I.G. Duca, bronz 2,00 m., 1934=20.000 lei cu contribuția dr. I. Manolescu-Strunga. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 70/ 1937, f. 105 la Giurgiu bustul I.G. Duca, bronz, soclu piatră, 3,30 m., Constantin Baraschi, circa 100.000 lei, 1934. Paul Rezeanu. Artele plastice în Oltenia 1821–1944. Craiova, 1980, p. 176 Alexandru Severin bustul I.G. Duca, 1935. Salonul Oficial, 1935, Catalog Ion Mateescu, poziția 482 I.G. Duca, bronz. A.N.-D.J. Giurgiu, fonf Prefectura jud. Vlașca, dosar 5/ 1941, f. 43 monumentul din Răsuceni, inaugurat la 1 mai 1935, intrat în patrimoniul Primăriei cu o valoare de 30.000lei. A.N.D.J. Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, fond Camera de Comerț și Industrie Râmnicu Vâlcea, dosar 12/ 1935, f. 154, Invitația lansată de Primăria Râmnicu Vâlcea, primar Tice Ștefănescu, la 19 iunie 1935 pentru participarea la solemnitatea dezvelirii monumentului I.G. Duca care urma să aibă loc în ziua de 23 iunie 1935 ora 8,00 în prezența membrilor guvernului. Ibidem fond Pretura plășii Jiblea-Argeș, dosar 12/ 1935, f. 154. „Universul“, București, anul 52, nr. 159, 12 iunie 1935, p. 3 anunța inaugurarea la Râmnicu Vâlcea a monumentului I.G. Duca la 23 iunie 1935. A.N.-D.A.I.C., Fototeca II 2468–2471/ 1–2 foto Royal Follender et Kuttler, Bd. Elisabeta nr. 8, București.: II 2471/ 1 solemnitatea inaugurării monumentului I.G. Duca la Râmnicu Vâlcea. Gheorghe Tătărescu rostind discursul. Monumentul fiind amplasat lângă o biserică. Soclu din piatră albă, având atașat un medalion de bronz. Statuia ronde bosse, bronz reda pe I.G. Duca în postura de orator, având mâna dreaptă ridicată, iar cea stângă la spate; II 2471/ 2 Grup de persoane privind monumentul I.G. Duca. Vezi și F I 4637–4682 I.G. Duca; 4678 monumentul I.G. Duca de la Râmnicu Vâlcea, 1935. „Adevărul literar și artistic“, București, 13 octombrie 1935 bustul I.G. Duca, Mihai Onofrei. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 230 A.N.-D.J. Botoșani, fond Prefectura jud. Botoșani, dosarele 27/ 1934, f. 54 din Brăteni, comuna Mihălășeni se transmitea către prefectură suma de 210 lei strânși pentru bustul I.G. Duca; 39/ 1935, f. 32 Prefectura jud. Botoșani la 10 octombrie 1935 adresa invitația pentru 27 octombrie 1935 la solemnitatea dezvelirii monumentului I.G. Duca; f. 33– „Calendarul Universul, 1936“, București, p. 267 la 23 iunie 1935 solemnitatea dezvelirii monumentului I.G Duca de la Râmnicu Vâlcea. „Almanahul ziarelor Adevărul și Dimineața, 1936“, București p. 285, 287 monumentul I.G. Duca de la Râmnicu Vâlcea, foto din anul 1935: p. 234 la 23 iunie 1935 solemnitatea dezvelirii monumentului I.G. Duca din Râmnicu Vâlcea, realizat de Mihai Onofrei. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937, f. 2 bustul I.G. Duca de la Petroșani, realizat de Oscar Han, dezvelit în 1935. Oscar Han, p. 40 bustul I.G. Duca. Chemare către toți membrii Partidului Național-Liberal din județul și orașul Sibiu, lansată de dr. Eugen Piso și publicată în „Cuvântul liber“, Sibiu, 22 octombrie 1935 pentru a participa la solemnitatea dezvelirii bustului I.G. Duca în ziua de 27 octombrie 1935. Textul este însoțit și de fotografia amplasamentului pe un soclu de piatră albă a bustului turnat în bronz. Ioan Opriș. Alexandru Lapedatu. p. 216 la Sibiu dezvelirea bustului I.G. Duca în fața palatului Administrativ, lucrare realizată de Oscar Han. Vezi „Națiunea română“, anul IX, nr. 162, 29 octombrie 1935; p. 221 la 28 octombrie 1935 dezvelirea monumentului. Au luat cuvântul: V. Sassu, C.I.C., Brătianu, I. Valaori; Eugen Piso, Nicolae Ivan, Alexandru Lapedatu. Un bust AL lui I.G. Duca la Sibiu. În: „Reclama Sibiului“, Sibiu, 17 decembrie 1934, p. 9 referință la creația lui Oscar Han. VZT: În 1940 la măsura expresă a guvernării legionare ca monumentele dedicate lui I.G. Duca să fie retrase din forul public și trimise la topit la Arsenalul Armatei, Primăria Sibiu l-a retras din fața clădirii Secției Financiare, azi sediul Primăriei, și a adăpostit respectivul bust în pivnița Muzeului Brukenthal. Condițiile de conservare n-au fost cele mai bune petrecându-se o corodare accentuată. În ultimul deceniu al secolului al XX-lea s-a trecut la o revitalizare care să permită readucerea sa în forul public. Este un bust monumental având 1,40×1,30×0,75 m. Reamplasarea era preconizată pentru sfârșitul lunii noiembrie 1993. „Viitorul“, București, 6 noiembrie 1935, solemnitatea inaugurării dispensarului medical I.G. Duca din comuna Dolhești, jud. Baia, azi jud. Suceava. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937, f. 241 la Bocșa Montană, jud. Caraș Severin, bustul Ion G. Duca, bronz, 2,20 m., 1934,=2.000 lei, foto. Pe soclu inscripția: 1934 ACEST BUST S-A RIDICAT DE CĂTRE ADMINISTRAȚIA PLASEI BOCȘA MONTANĂ ÎN AMINTIRREA NARELUI ROMÂN I. G. DUCA Prefectura jud. Botoșani, dosarele 27/ 1934, f. 6 text identic cu următorul dosar; f. 7 ciorna adresei Prefecturii către M.M.S. și O.S. pentru obținerea avizării lansării listelor de subscripție; 40/ 1934, f…. ziarul independent „Informatorul“, Botoșani, 25 ianuarie 1934, publica intervenția formulată de Raoul Alevra, directorul ziarului prin care solicita aprobarea Prefecturii pentru realizarea unei subscripții publice pe bază de liste pentru realizarea unui fond care să conducă la integrarea în forul public din Botoșani a unui monument Ion G. Duca din inițiativa ziarului „Informația“. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 231 36 diverse corespondențe relevând modul de mobilizare la solemnitatea dezvelirii monumentului. Vezi și dosarele 16, 26, 33/ 1936; 32/ 1937. A.N.-D.J. Neamț, Piatra Neamț, fond Prefectura jud. Neamț, dosar 48/ 1935, Prefectura jud. Botoșani aducea la cunoștință că la 27 octombrie 1935 va avea loc dezvelirea bustului I.G. Duca, realizare prin preocuparea organizației P.N.L. care lansa și invitația la festivitate. „Parlamentul românesc“, București, anul VIII, nr. 242, 31 iulie 1937 p. 16 la Botoșani în timpul primarului Romanescu a fost dezvelit bustul I.G. Duca. A.N.-D.A.I.C., fond personal I.G. Duca, inv. 1443, dosar 134/ 1936, f. 1 Scrisoarea din Rio, Brazilia din 27 martie 1936 prin care Georges Duca își expunea punctul de vedere față de hotărârea Guvernului României de a ridica o statuie lui I.G. Duca pe bd. Lascăr Catargiu din București. El era preocupat ca această acțiune să nu fie o eroare pornind de la realizările anterioare care adeseori n-au corespuns. E rar la noi să faci un lucru de bun gust. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A., D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937, f. 58 dezvelirea bustului I.G. Duca, bronz, înălțimea totală 4,80 m. la Lugoj în 1936. Realizare a sculptorului Radu Moga=100.000 lei. A.N.-D.J. Botoșani, fond Primăria orașului Botoșani, dosar 19/ 1936, f. 1–6 menționează dezvelirea la 18 decembrie 1936 la Botoșani a busturilor I.G. Duca și aviator Adrian Adamiu, realizare a sculptorului I. Dimitriu-Bârlad. „Universul“, București, anul 52, nr. 299, 30 octombrie 1935, p. 2 prezentată solemnitatea dezvelirii bustului Ion G. Duca la Botoșani în ziua de 27 octombrie 1935, participarea oficialităților. Sunt amintite situațiile de la Tarcău, Sibiu, Brașov unde au avut loc acțiuni asemănătoare; ibidem anul 55, nr. 193, 19 iulie 1938, p. 10 foto bustul I. G. Duca din fața clădirii Primăriei. „Universul“, București, anul 55, nr. 193, 19 iulie 1938, p. 10 Primăria Botoșani în fața Teatrului bustul I.G. Duca,[azi pe acest soclu se află bustul monumental M. Eminescu.] A.N.-D.J. Vaslui, fond Primăria oraș Bârlad, dosar 27/ 1935, f. 3 liste de subscripție pentru monumentul I.G. Duca. A.N.-D.J. Neamț, Piatra Neamț, fond Prefectura jud. Neamț, dosar 48/ 1935 la 9 octombrie 1935 era anunțată dezvelirea bustului Ion G. Duca prin invitația lansată de P.N.L. A.N.-D.J. Botoșani, fond Prefectura jud. Botoșani, dosarele 16/ 1936, f. 31; 32/ 1937, f. 61–63. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819,dosar 69/ 1937, f. 94: Un comitet comunal și-a asumat misiunea de a ridica în Tudora un simbol al cinstirii lui I. G. Duca. Cu ajutorul financiar al cooperativei forestiere „Stejarul“, Prefecturii jud. Botoșani și al comunei s-a comandat lucrarea sculptorului Spiridon Georgescu. Bustul I.G. Duca, bronz 0,70 m., soclul 3,00 m.=39.000 lei a fost amplasat în fața școlii primare și a fost dezvelit în 1936. A.N.-D.J. Botoșani, fond Prefectura jud. Botoșani, dosar 33/ 1936: la 1 octombrie 1936 se semnala că în comuna Tudora un copil a aruncat cu pietre în bustul I.G. Duca. A.N.-D.J. Botoșani, fond Prefectura jud. Botoșani, dosar 12/ 1941, f. 90–91 Raportul Prefecturii jud. Botoșani către M.A.I., Direcția Administrației de Stat cu nr. 30016, din 27 noiembrie 1941 menționând: în comuna Tudora erau 4 plăci (120 kg. bronz) scoase de armata germană de pe monumentul Eroilor (dosarele 32/ 1937, f. 61–63; 67/ 1938 și 39/ 1939) ne mai fiind de actualitate, întrucât reprezentau soldați români în luptă cu cei germani în primul _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 232 război mondial. Totodată se găsea și bustul I.G. Duca în greutate de circa 35–40 kg. bronz. Se solicitau îndrumări pentru ca respectivul bronz să parvină armatei române. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 818, dosar 61/ 1936, f. 37 Inițiativa unui comitet susținut material prin subscripția Primăriei orașului Ploiești a condus la realizarea și amplasarea bustului I.G. Duca conceput de sculptorul Mihai Onofrei care a colaborat la amplasare cu arhitectul P. Popovici [Petre St. Popovici absolvent al Școlii de Arhitectură în 1923, locuind în 1937 la Ploiești,str. Ion Marinescu, nr. 8 vezi Tabelul arhitecților diplomați …, 1937, p. 14]=300.000 lei. A.N.-D.J. Alba, Alba Iulia, fond Prefectura jud. Alba, Cabinetul prefectului, dosar 17/ 1936, f. 12 Telegrama M.I. din 16 aprilie 1936 referitoare la inaugurarea la Ploiești la 23 aprilie 1936 a monumentului I.G. Duca. La solemnitate participau membrii Guvernului. În aceiași zi la Sinaia, în gara C.F.R. urma să fie dezvelită o placă comemorativă evocatoare a locului unde a fost răpus de asasinii legionari omul de stat I.G. Duca. „Calendarul Universul, 1937“, București, p. 106 la 23 aprilie 1936 la Ploiești a avut loc solemnitatea dezvelirii bustului I.G. Duca. [A.N. Biblioteca P I 252] În memoria lui I.G. Duca se ridică un monument și un bust la Oltenița și Sinaia. Era rezultatul unei inițiative a unor parlamentari prahoveni care au inițiat acțiunea de a cinsti memoria lui I.G. Duca în locul unde și-a petrecut primii ani ai vieții. Bustul ca cel recent dezvelit la Ploiești urma să fie așezat în Piața Gării Sinaia, unde urma să fie amenajat un scuar special în memoria lui I.G. Duca. Urma să fie ridicat un asemenea simbol și la Oltenița, aici comitetul de inițiativă era condus de Petre Gheață, deputat de Ilfov. M. Sevastos. Monografia orașului Ploiești. 1938, p. 205: bustul I.G. Duca realizat de sculptorul Mihai Onofrei a fost amplasat în scuarul I.G.D., având în fundal Băile Comunale, foto fig. 193 la p. 204. A.N.-D.A.I.C., fond Muzeul Al. Saint Georges, inv. 617, dosar 3/ 1936, f. 116.116v. confirmare de primire ca donație , 19 octombrie 1936 D-na Alce Soare-Trandafil din Ploiești, str. Rudului nr. 50 donase 2 ace de cravată din bronz și bronz aurit cu chipul lui I.G. Duca, executate de sculptorul V. Millescu, după asasinarea acestuia. „Universul“, București, anul 53, nr. 294, S 24 octombrie 1936, p. 9 Festivitățile de la Turnu Severin D 25 octombrie în prezența parlamentarilor, membrilor guvernului, vizita la monumentul I.G. Duca ce se ridica în Parcul „Tudor Vladimirescu“. A.N.-D.J. Satu Mare, fond Aurel S. Popp, dosar 56/ 1934, f. 9, 41, 154, 207, 219, 232, 233, 279 Decizia Primăriei municipiului Timișoara din 6 octombrie 1934 atribuia această lucrare printr-un contract minuțios întocmit. Cele 10 puncte au fost adoptate de părțile contractante participante la 21 decembrie 1934. Se acorda suma de 25.000 lei. Bustul a fost încredințat spre turnare în bronz firmei „Turnătoria de Artă „Gh. Guran“, din București, iar execuția soclului a fost încredințată firmei Carol Kendloffer din Timișoara f. 9 La 9 mai 1934 sculptorul Aurel S. Pop și arhitectul inginer Cornel Liuba au înaintat Primăriei orașului Timișoara 3 proiecte pentru preconizatul monument I.G. Duca. f. 41 Contractul încheiat la 21 decembrie 1934 între Administrația municipiului Timișoara și cei doi realizatori ai monumentului I.G. Duca, bronz, soclul piatră tare, pe care urma să fie dăltuit textul evocator. Pentru suma de 250.000 lei conform deciziei Primăriei municipiului Timișoara din 6 octombrie 1934 Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 233 f. 232, 233 lucrarea în gips urma să fie încredințată spre turnare în bronz firmei Turnătoria de artă „Gh. Guran“ din București. f. 154 Cioplitorului în piatră Carol Kendloffer i se încredința lucrările la postament. f. 207 termenul inițial a fost fixat pentru 3 noiembrie 1935 f. 219 Întrucât la solemnitate autorul n-a fost invitat, acesta, printr-o scrisoare din 25 ianuarie 1937 și-a manifestat supărarea. f. 270 textul inscripției: Omagiu memoriei marelui președinte al Consiliului de Miniștri, căzut în slujba țării. Răpus de o mână criminală în 29 dec. MCMXXXIII, la Sinaia cetățenii urbei Timișoara. „Universul“, București, anul 53, nr. 353, M 22 decembrie 1936, p. 3 solemnitatea de la Timișoara. Sfințirea temeliei Catedralei B.O.R ți dezvelirea bustului I.G. Duca, la 20 decembrie în fața liceului Piariștilor. Au luat cuvântul: P.S. Episcopul Andrei, Tiberiu Moșoiu, Alexandru Lapedatu ultimul spunând în finalul vorbirii sale: Acum nu mai suntem bănățeni, ardeleni, munteni, moldoveni, bucovineni și basarabeni. Acum suntem cu toți români ai României pe veci unite. Ioan Opriș. Alexandru Lapedatu. p. 237 la Timișoara dezvelirea bustului I.G. Duca amplasat în fața clădirii liceului Piariștilor. La solemnitate Alexandru Lapedatu a vorbit în numele Senatului, Traian Moșoiu în numele Guvernului. „Viitorul“, București, anul XXVIII, nr. 8687, 24 decembrie 1936; „Universul“, București, 24 decembrie 1936. Autor al bustului Aurel Pop. Cu prilejul deplasării, Alexandru Lapedatu a participat și la solemnitatea punerii pietrei de fundației a Catedralei B.O.R. A-N-D.J. Timiș, Timișoara, fond Primăria municipiului Timișoara, dosarele 21/ 1935, f. 2 la 4 mai 1935 Decizia din 3 mai 1935 prin care s-a alcătuit delegația pentru recepționarea bustului I.G. Duca, realizare a sculptorului A. Pop din Satu Mare; 23/ 1940, f. 10 la 26 septembrie 1940 se raporta despre bustul I.G. Duca, soclu granit în formă de scară, bustul bronz, arhitect C. Liuba și sculptor Aurel Pop, 1936. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 68/ 1937 f. 265, 425 bustul I.G. Duca, bronz, 4.00 m. Aurel Pop, la Timișoara în fața liceului Piariștilor, decembrie 1936. Prefectura jud. Timiș Torothal, Dare de seamă asupra activității și realizărilor în intervalul de la 15 noiembrie 1933 până la 31 decembrie 1935, Timișoara , 1936, p. 132 pentru monumentul I.G. Duca de la Timișoara prefectura a pus la dispoziție din bugetul 1934–1935 suma de 49.000 lei. [A.N.-D.J. Botoșani, Biblioteca 2763] Trei ani de gospodărie (1934-1936) realizări edilitare, p. 71 Statuia I.G. Duca ridicată în 1936 foto=este un bust având pe soclu un text. [A.N.-D.J. Arad Biblioteca 5108] A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819,dosarele 89/ 1937 vol. I, f. 139–140 foto bustul I.G. Duca de la Leova, jud. Cahul, azi Republica Moldova. Autor al lucrări Gr. Popescu din Iași, realizator și al bustului Gh. Mârzescu de la Iași. Lucrarea de la Leova a fost realizată și amplasată pe soclu fără avizul C.M.P.; 91/ 1937, f. 25 orașul Leova la 9 aprilie 1937 a subvenționat cu suma de 10.000 lei comitetul de inițiativă pentru ridicarea bustului I.G. Duca, din fondurile exercițiului financiar 1936–1937. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819,dosarele 69/ 1937 f. 26 La Bălți se ridica un bust I.G. Duca. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 234 A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819,dosar 89/ 1937 vol I, f. 142 Primăria municipiului Bălți la 20 iulie 1937 a comandat sculptoriței Hociung un bust I.G. Duca pentru suma de 40.000 lei; f. 142 ciorna prin care se solicita avizarea lucrării. A.N.-D.A.I.C., fond P.C.M., inv. 299, dosar 6/ 937, f. 166–174 organizarea solemnității a dezvelirii statuii lui I.G. Duca de la Iași, D 31 octombrie 1937 cu participarea președinților Senatului, Camerei Deputaților, Guvernului; f. 168 s-a pus la dispoziție pe ruta București-Iași un tren special. A.N.-D.A.I.C., fond C. Meissner, dosar III 16, f. 29 Invitație la dejunul din 31 octombrie 1937 organizat în Palatul Administrativ de la Iași, în sala de festivități cu ocazia dezvelirii statuii I.G. Duca; f. 28 Bilet de intrare la tribuna din preajma statuii I.G. Duca cu ocazia dezvelirii acesteia, D 31 octombrie 1937, ora 10,30. Virgiliu Z. Teodorescu. Simboluri de for public dedicate cinstirii lui I.G. Duca. În: „Revista Arhivelor“, anul LXX, vol. LV, nr. 4, 1993, p. 427–433. CENTRALIZATOR simboluri dedicate lui I.G. Duca: 26 august 1934 Răsucenii de Sus, jud. Vlașca; 1934 Giurgiu; iulie 1934 Sinaia, placa din Gara C.F.R.; august 1934 Strunga, azi jud. Iași; 1934 Osoiu, jud. Iași; 6 noiembrie 1934, Soroca; 11 noiembrie 1934, Roman; 1934, Bâra azi jud. Neamț; 1934, Bocșa Montană, azi jud. Caraș Severin; 23 iunie 1935, Râmnicu Vâlcea; 5 octombrie 1935 Petroșani, jud. Hunedoara; 27 octombrie 1935, Botoșani; 28 octombrie 1935, Sibiu; 1936, Lugoj, azi jud. Timiș; 1936, Tudora, jud. Botoșani; 23 aprilie 1936, Gara C.F.R. Sinaia, placa; 23 aprilie 1936, Ploiești; 1936, Arad; 9 octombrie 1936, Piatra Neamț; 25 octombrie 1936 Turnu Severin; 20 decembrie 1936 , Timișoara; 1937, Bălți; 1937, Leova; 31 octombrie 1937 Iași; 29 decembrie 1994, Gara C.F.R. Sinaia. Noua placă. 45 Armand M. CĂLINESCU (22 mai/ 4 iunie 1893, Pitești, jud. Argeș – 21 septembrie 1939, București, asasinat de legionari, reînhumat în biserica din Urșani, jud. Vâlcea). Studii la Pitești, Facultățile de Drept litere și filozofie la București, doctor în științele economice și politice la Paris, activitate juridică și administrativă. Om politic, Partidul Țărănesc, P.N.Ț., deputat, prefect, subsecretar de Stat, ministru, vice și prim-ministru martie– 21 septembrie 1939, publicist. Asasinat de o „echipă a morții“ legionară. Virgiliu Z. Teodorescu. Proiect de monument Armand Călinescu. În „Magazin Istoric“, București, anul XXXII, nr. 9 (278), septembrie 1998, p. 85–86. După evenimentele din decembrie 1989 au fost îndepărtate din forul public, cu sau fără discernământ, o serie de monumente, printre care și statuia monumentală Dr. Petru Groza, din parcul limitrof Facultății de Medicină. Ulterior în zonă, cu o grabă inexplicabilă a fost amplasat Monumentul Artileriei creație a sculptorului Zamfirescu. Reparatoriu această zonă trebuia să fie rezervată pentru preconizatul monument al cinstirii martirului prim ministru Armand Călinescu, ucis de legionari în 1939. La timpul respectiv a fost lansat un concurs de machete, a fost desemnat realizatorul însă evenimentele post 6 septembrie 1940 au blocat acțiunea. Hâtri bucureșteni, anonimi analiști, cu bunul simț al dreptei judecăți, au lansat, la momentul inaugurării cu mult fast a monumentului, butada: „Ați dat jos un om isteț și ați ridicat un făcăleț!“ „Gazeta municipală“, București, anul VIII, nr. 392, 1 octombrie 1939, p. 4: Consiliul de Miniștri a aprobat propunerea generalului Gheorghe Argeșeanu de a fi înălțat un monument în scuarul de lângă locul unde a fost asasinat Armand Călinescu. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 235 „Gazeta municipală“, București, anul VIII, nr. 393, 8 octombrie 1939, p. 4: căminul din str. general Tătărăscu urma să poarte numele fostului prim ministru „Armand Călinescu“ – pentru studierea amplasamentului preconizatului monument Armand Călinescu din București a fost delegat arhitectul Municipiului București Horia Creangă. Era preconizată amplasarea monumentului în partea dreaptă , la câțiva metri de locul unde a fost asasinat de legionari. [A.N. Biblioteca III 75] A.N.-D.A.I.C., fond Casa Regală,Carol al II-lea, dosar 39/ 1940, f. 4–6: Memoriu Emil W. Becker către ministrul C.R. Urdăreanu cu privire la proiectul monumentului Armand Călinescu. A.N.-D.J. Hunedoara–Deva, fond 71, Societatea Petroșani, Direcția Minelor, inv. 59, dosar 8/ 1939, f. 272, copie: 25 octombrie 1939, București. Direcția Generală a Societății Petroșani transmitea din București către Direcția Minelor Petroșani aprobarea pentru a acorda Prefecturii jud. Hunedoara un ajutor de 20.000 lei din partea respectivei firme, drept contribuție pentru ridicarea la Deva a unui bust pentru cinstirea memoriei fostului prim ministru Armand Călinescu. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar: 55/ 1939, materiale referitoare la preconizatul monument Armand Călinescu care urma să fie realizat prin subscripție publică. Concursul lansat în urma deciziei adoptată de P.C.M. la 25 septembrie 1939; f. 6 membrii juriului pentru judecarea lucrărilor prezentate la concurs: Ion Jalea și Ștefan Popescu senatori ai artelor; Frederic Storck; arhitecții G. Cantacuzino, Horia Teodoru; criticul de artă Alexandru Busuioceanu; inspector Adrian Maniu; secretar al juriului Ion Pașa; f.10 Decizia cu programul concursului monumentului care urma să fie ridicat pe peluza din fața Școlii de Război, Fonduri 15.000.000 lei. Partea arhitecturală urma să fie realizată cu piatră românească. Fundația pe un radier din beton. Statuia, grupurile alegorice, figura simbolică, componentele decorative, profilurile, basoreliefurile urmau să fie turnate în bronz. Inscripțiile urmau să fie săpate în piatră; f. 11 Concursul de machete urma să se încheie la 20 ianuarie 1940, lucrările urmând să fie predate la Salonul Oficial, șoseaua Kiseleff nr. 9; f. 11v.componența juriului; f. 12 în 10 zile juriul avea obligația să hotărască care din lucrări se da în lucru. Se ofereau 375.000 lei pentru prima lucrare și recompense constând din 1 de 150.000 lei; 1 de 100.000 lei și 3 mențiuni a câte 25.000 lei precum și 5 despăgubiri a câte 10.000 lei. După adoptarea hotărârii urma să fie organizată o expoziție cu toate machetele la Salonul Oficial. Programul a fost adoptat la 18 octombrie 1939 la București; f. 20 și a fost publicat în presă la 21 octombrie 1939; f. 22 sculptorul Ioan Avram din Zalău; f. 23 sculptorul Ion Mateescu din Iași; f. 24 la 1 noiembrie 1939 Ion Jalea aducea la cunoștință intenția de a lua parte la concurs și ca atare își declina misiunea încredințată de a face parte din juriu; f. 30 Cererea lui Gheorghe Bilan, sculptor din Stupca, jud. Suceava, autor a 10 monumente publice, menționându-le pe Simion Florea Marian și Ștefan cel Mare din Suceava, Ciprian Porumbescu din Stupca, monumentul Eroilor din Ilișești. La 7 decembrie 1939 se înregistra cererea lui pentru a obține un ajutor material de 10.000 lei cu care să poată realiza macheta turnată în gips pentru a putea participa la concurs; f. 36, 37, 43, 44 reproduse lucrări semnate de Gheorghe Bilan; f. 36 Ciprian Porumbescu c.p. 9×14 cm.; f. 37 o compoziție cu un personaj ??? c.p. 9×14 cm.; f. 43 Ștefan cel Mare statuia redându-l în picioare cu mâna stângă ținând spada, iar cu dreapta sceptrul, c.p. 9×15 cm.; f. 44 bustul _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 236 Ștefan cel Mare, foto din profil c.p. 9×14 cm.; f. 33 la 7 decembrie 1939 S.A.F. remitea M.C.A. observațiile sale în privința unor prevederi necorespunzătoare care lezau pe sculptori care urmau să participe la concurs. Se face referință la tematică, mărimea machetei, recompensele. Se formula propunerea ca în locul lui Ion Jalea care și-a declinat menirea în acest juriu să fie cooptat Oscar Spaethe. Adresa a fost semnată de președintele C. Baraschi și secretarul Horia Igiroșeanu; f. 34 Oscar Sparthe a fost numit membru în juriu. A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A., D.A., inv. 819, dosar: 88/ 1940, f. 2 H.C.M. pentru ridicarea unui monument în amintirea lui Armand Călinescu, publicată în „Monitorul Oficial“, București, nr. 242, 19 octombrie 1939. Ion Jalea a fost numit în comisia de judecare a proiectelor prezentate la concurs. El la 29 decembrie 1939 înainta un memoriu către M.C.A. prin care arăta că nu poate face parte din respectiva comisie întrucât considera necesar să fie unul din participanții la concurs. Cu acest prilej releva și unele din obiecțiile pe care le considera ca necesar să fie avute în vedere pentru a îmbunătăți prevederile regulamentului concursului fixat pentru 20 ianuarie 1940; f. 4 Cererea sculptorului Ion Dohatcu ca termenul de predare a lucrărilor pentru concursul la preconizatul monument Armand Călinescu să fie amânat pentru ca cei care doresc să participe să aibă timpul necesar executării machetelor. El era, la data respectivă, 11 ianuarie 1940, concentrat; f. 5 Concursul urma să se desfășoare în incinta Salonului Oficial de la șoseaua Kiseleff. Lucrările urmau să fie predate în termen de 10 zile, urmând ca până la 15 februarie să fie organizată o expoziție publică cu machetele prezentate la concurs; f. 7 Cu primirea machetelor a fost desemnat Ion Pașa; f. 8 P.V. 20 ianuarie 1940 prin care se consemna că în termenul acordat concurenților au fost prezentate 23 de machete însoțite de detalii. Semnături ale participanților; f. 9 P.V. nr. 2 din 22 ianuarie 1940 sculptorul I. Dohatcu trimițând în termen macheta de concurs a înaintat ulterior lucrările de detaliu. Cu acceptarea tuturor concurenților au fost primite aceste completări; f. 10–11 Referatul către conducerea M.C.A. prin care juriul concursului menționa participarea a 24 machete. Din juriu făceau parte: Ștefan Popescu senator al artelor; sculptorii Oscar Spaethe și Frederic Storck; arhitecții G. Cantacuzino, Horia Teodoru; criticul de artă Alexandru Busuioceanu; inspector Adrian Maniu; secretar al juriului Ion Pașa; f. 17–20 Textul comunicatului pentru presă și radio prin care se aducea la cunoștință că la 26 ianuarie 1940 juriul concursului monumentului Armand Călinescu s-a întrunit în sălile Salonului Oficial sub președinția lui Ion Nistor, ministrul Cultelor și Artelor procedând la vizionarea și aprecierea calităților lucrărilor prezentate la concurs. În concluzie s-a apreciat că lucrările nu satisfac și ca atare s-a decis organizarea unui al doilea concurs. Juriul a hotărât ca realizatorii a 5 proiecte să fie recompensați. Proiectul lui Ion Jalea a fost recompensat cu 150.000 lei, cel al lui Constantin Baraschi cu 100.000 lei și 3 mențiuni a câte 25.000 lei pentru sculptorii: Constantin Baraschi, Mihai Onofrei, Ion Jalea. S-au mai acordat câte 10.000 lei pentru următorii patru clasați care rămâneau anonimi. Expoziția pentru public urma să fie deschisă în perioada 27 ianuarie–10 februarie; f. 23 mențiunile păstrate anonime pentru publicul vizitator erau atribuite lui Emil Mereanu; Borgo Prund Checinschi; Geza Rubletzky și arhitectul Al. Zamfiropol; Ion Dohatcu și Al. Nedelcu; f. 24 au mai participat: Ion Pantazi; Jean Martin și arhitectul Gustav Marzon; Celine Emilian și arhitectul Radu Dudescu; pictorul Marincea Stănescu; Ioan Avram; H. Torosian; V. Dimitriu Leorda; V. Ionescu-Varo și arhitectul Vangheli Dumitrescu; Emanuel Tvar; Emil Becker; Ion Mateescu; Gheorghe Tudor; Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 237 Constantin Fărâmă; f. 27 plic cu 2 fotografii prezentând ansamblul și detaliu al proiectului prezentat de V. Ionescu-Varo având pe plic moto: Frontul nr. 12; f. 28 V. Dimitriu Leorda, București str. 13 septembrie nr. 8, fost profesor la Institutul de surdo-muți din Focșani, vice președinte al Salonului de arte frumoase din Paris, director al ziarului „Răsăritul nostru“ …; f. 33 memoriul care a însoțit proiectul prezentat de Emil Becker menționând că este autorul monumentului „Avântul țării“, decoratorul interioarelor mausoleului de la Mărășești, realizatorul monumentului „Interallie din Liege-Belgia“; f. 37 memoriul lui V. Ionescu Varo din 5 februarie 1940 referitor la hotărârea juriului concursului; f. 49 la 11 martie 1940 erau convocați membrii juriului pentru ziua de 13 martie 1940. A.N.-D.A.I.C., fond Muzeul Al. Saint Georges, inv. 617, dosar 7/ 1940, f. 216, 216 v., Celine Emilian, Piața C.A. Rosetti dona la 1 martie 1940 macheta gips a proiectului monumentului Armand Călinescu realizat în colaborare cu arhitectul Radu Dudescu. Este menționată prezența la 20 ianuarie 1940 la Pavilionul Saloanelor Oficiale a comitetului avându-l ca președinte pe I. Nistor, ministrul Cultelor și Artelor, Ștefan Popescu, pictor; Frederic Storck, și Oscar Spaethe sculptori, criticii Al. Busuioceanu, Adrian Maniu, arhitecții Horia Teodoru, G. Cantacuzino și Pașa secretar. Toți au respins lucrarea ca necorespunzătoare condițiunilor concursului sfătuindu-mă să particip la un nou concurs . Autoarea alătura actului și 5 foto redând ansamblul machetei corespondența 217, 217v. Celine Emilian, Piața C.A. Rosetti dona la 27 mai 1940: 3) Masca Armand Călinescu, gips. Vezi și 64/ 1940, f. 54, 54v. la 4 martie 1940 confirmarea muzeului că a primit donația sculptoriței Celine Emilian; f. 56, 56v. Masca, gips. A.N.-D.A.I.C., fond C. Meissner, dosar V 88 Cup ziar/ 1939 mai 9/, foto N. Iorga și Armand Călinescu purtând uniforma F.R.N. participând la solemnitatea dezvelirii monumentului Regele Carol I, din București, Piața Palatului Regal. A.N.-D.A.I.C., fond Muzeul Al. Saint Georges, inv. 617, dosar 13/ 1946, f. 110 Donația lui H. Torosian, Bd. Filantropia, nr. 123: macheta preconizatului monument Armand Călinescu gips 0,61 m., 1] 940. 21 septembrie 1991, București: pe locul unde a fost asasinat Armand Călinescu a fost amplasat un bloc de piatră cu o placă comemorativă cu text evocator. 46 A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 90/ 1943, f. 21 Jurnalul C.S.M.P., 24 februarie 1943 referitor la refacerea bustului regelui Ferdinand I din comuna Șaba, jud. Cetatea Albă, deteriorat sub ocupația sovietică bolșevică trăgându-se cu arma în față și ochi. Se solicitau relații despre autor, dosare, semnătură, eventualitatea acordării lucrării lui Ion Pantazi; f. 33 Jurnalul C.S.M.P. din 7 aprilie 1943 a luat cunoștință că bustul a fost realizat de V.D. Leorda. Se hotărăște ca: 1) lucrarea să fie încredințată spre refacere autorului sau unui delegat al său; 2) dacă este vorba despre o lucrare nouă se poate încredința oricărui artist plastic. 47 Încă o dată aroganța și infatuarea a condus la asemenea manifestări, cu recomandarea expresă să fie date la topit pentru industria de război. Uitau de fapt că erau într- o altă țară. A.N.-D.J. Botoșani, fond Prefectura jud. Botoșani, dosar 12/ 1941, f. 90–91 Raportul Prefecturii jud. Botoșani către M.A.I., Direcția Administrației de Stat cu nr. 30.016, din 27 noiembrie 1941 menționând: în comuna Tudora erau 4 plăci (120 kg. bronz) scoase de armata germană de pe monumentul Eroilor (dosarele 32/ 1937, f. 61–63; 67/ 1938 și 39/ 1939) ne mai fiind de actualitate, întrucât reprezentau soldați români în luptă cu cei germani în primul _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 238 război mondial. Totodată se găsea și bustul I.G. Duca în greutate de circa 35–40 kg. bronz. Se solicitau îndrumări pentru ca respectivul bronz să parvină armatei române. 48 A.N.-D.J. Gorj, Târgu Jiu, fond Pretura plasei Târgu Cărbunești, dosar 1/ 1948–1949, f. 42–43: Ordine ale Prefecturii prin care se cerea să fie identificate și distruse însemnele monarhice de pe monumentele din localitățile urbane și rurale. 49 Iosif Visarionovici STALIN/ Djugavili/ (9/ 21 decembrie 1879, Gori – Gruzia – 3 martie 1953, Moscova). Militar și om politic sovietic, secretar general al P.C.U.S. Expo anuală de Stat, 1950, Catalog: Dumitru Demu, poziția 9 statuia I.V. Stalin, bronz (ridicată ulterior la București, Piața Aviatorilor, la intrarea în Parcul de cultură „I.V. Stalin“=azi Herăstrău, anterior 1940 „Național Caro al II-lea“ ) Andrei Szobotka, Stalin es la Paz, 1952. p. 88 Maximilian Schulmann, I.V. Stalin, gips 8,00 m. Expo anuală de Stat, 1953, Catalog: – p. 24: Marius Butunoiu, I.V. Stalin, marmură 0,78 m. – p. 24:Boris Caragea, Zoe Băicoianu, basorelieful Recunoștință, plastilină 0,67×1,19 m.=foto p. 29 I.V. Stalin. – p. 28 Dorio Lazăr, poziția 94 I.V. Stalin, gips 1,20 m. p. 30 Maximilian Schulmann, poziția 146 I.V. Stalin la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S., gips 0,86 m. p. 32 Mihai Wagner, poziția 172, I.V. Stalin, marmură 0,77 m. „Arta plastică“, București, anul I, nr. 2, 1954: p. 4 M. Schulmann, bustul monumental I.V. Stalin la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S. p. 10, 13 Boris Caragea, Zoe Băicoianu, basorelieful Recunoștință, gips, p. 9 foto (în jurul statuii I.V. Stalin) „Arta plastică“, București, anul II, nr. 5, 1955, p. 61: – Constantin Baraschi, statuia Lenin și Stalin la Smolnâi, 1952; bustul Stalin. – Marius Butunoiu, Stalin. „Arta plastică“, București, anul VI, nr. 5, 1959, p. 37 – Martin Izsak, Ștefan Csorvassy, monumentul I. V. Stalin, Târgu Mureș, 1954. – Dorio Lazăr, I.V. Stalin, Brașov. – Iosif Fekete, bustul I.V. Stalin. – M. Schulmanmn, statuia I.V. Stalin. 50 Paradoxal manifestarea caracteristică regimului instaurat de eliberatorii-ocupanți este și astăzi la modă, folosindu-se formule sofisticate, persuasive de întinare, deteriorare, înlăturare a unor monumente incomode, cetățeanul de rând neavând cum să acționeze pentru a le proteja. 51 Eugeniu CARADA (29 noiembrie 1836, Craiova, jud. Dolj – 10 februarie 1910). Om politic liberal, economist, publicist și colecționar de artă. „Cronica numismatică și arheologică“, anul V, nr. 49–50, București mai–iunie 1924, p. 23 Medalia Eugeniu Carada: la 17 februarie 1924 a fost dezvelit în București cu o solemnitate deosebită monumentul financiarului Eugeniu Carada, fost guvernator al B.N.R. Aversul: profilul capului lui Eugeniu Carada, privind spre stânga, legenda circulară: EUGENIU CARADA 1836–1910; Reversul: în centru Palatul B.N.R., circular legenda: Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 239 BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI ø 65 mm., argint=35 exemplare; bronz=600 exemplare. Gravor I. Prinz. Adresate mulțumiri către M. Omorolu, guvernatorul B.N.R. Emil W. Becker a modelat medalia comemorativă Eugeniu Carada ø 62 și 65 mm. Informație în Arhiva Rodica Filip-Becker A.N.-D.A.I.C., fond Miron Cristea, dosar 5, f. 26=p. 2: I. Lupaș, Un Antim Ivireanul al zilelor noastre, în: „Cultura poporului“, Cluj, 6 martie 1924: referință la momentul dezvelirii monumentului ridicat de B.N.R. în cinstea lui Eugeniu Carada când conducătorii țării au putut auzi și cuvintele mitropolitului primat Miron Cristea. A.N.-D.J. Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, fond Camera de Comerț și Industrie Râmnicu Vâlcea, dosar 5/ 1935, f. 160 la 3 octombrie 1935, Craiova liste de subscripție pentru fondurile necesare realizării unui bust Eugeniu Carada pentru localitatea natală. „Arhivele Olteniei“, Craiova, anul XV, nr. 83–85, ianuarie–iunie 1936, p. 445 Centenar Eugeniu Carada. Pentru Craiova i-a fost încredințată sculptorului Mihai Onofrei realizarea monumentului Eugeniu Carada. A avut loc un concurs la care au participat două machete. C.D. Fortunescu aprecia macheta lui Alexandru Severin la care remarca postura voluntară și dinamică conferită personajului. Pe cea a lui Mihai Onofrei o considera prea solemnă, modelată corect, dar rece. „Anuarul Ateneului Român pe anul 1936“, București, p. 274 monumentul Eugeniu Carada din București realizare a sculptorului Ernest Dubois. „Arhivele Olteniei“, Craiova, anul XVI, nr. 86–88, iulie–decembrie 1936, p. 445–446. Centenarul nașterii lui Eugeniu Carada la 29 noiembrie 1936 când urma să fie inaugurat monumentul realizat cu sprijinul B.N.R.. Lucrare realizată de Mihai Onofrei care a înfățișat în bronz un Carada solemn, corect, dar rece. Severin realizase o machetă redând un Carada voluntar și dinamic. Statuia a fost adusă la Craiova, așteaptă în ladă să fie realizat soclul. Amplasamentul în scuarul „Fântâna lui Romanescu“, lângă biserica Sf. Gheorghe Vechi. Retoric autorul se întreba când va avea loc inaugurarea monumentului. „Neamul românesc“, București, anul XXXII, nr. 70, 30 martie 1937, p. 2 Știrile zilei: la Craiova dezvelirea monumentului Eugeniu Carada. Guvernul a fost reprezentat de dr. C. Angelescu, ministrul Educației Naționale. „Arhivele Olteniei“, Craiova, anul XVI, nr. 89–91, ianuarie–iunie 1937, p. 7–22 evocarea Eugeniu Carada făcută de preotul Ioan Georgescu, prof. la Oradea; p. 12–13: evocând stăruințele lui E.C. pentru realizarea monumentelor evocatoare ale personalităților lui Mihai Viteazul, Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Goleștilor (care în 1909 era aproape gata urmând a fi așezat în fața Ministerului Armatei. Moartea lui E.C., războiul balcanic și apoi cel mondial au contribuit la întârzierea amplasării și dezvelirii) ca și cel al Pompierilor; p. 175–176 Monumentul Eugeniu Carada dezvelit D 28 martie 1937 la Craiova. Cu acel prilej au rostit discursuri: reprezentantul B.N.R.; Guvernului, Camerei de Comerț, societăților culturale. Monumentul are în compunere: pe fața principală a soclului inscripția, iar pe cele trei laturi câte un basorelief. Sunt abordate temele: gazetar la „Românul“; înfăptuitor al Constituției; organizator al Serviciului de intendență al armatei române la 1877–1878. Pe soclu este statuia turnată în bronz. Eugeniu Carada este redat în picioare. „Calendarul Universul 1938“, București, p. 99 Eugeniu Carada s-a născut la 29 noiembrie 1836; p. 104 la 29 martie 1937 a avut loc la Craiova dezvelirea monumentului Eugeniu Carada. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 240 Grigore Ionescu. București, ghid, București, 1938, p. 170 în colțul palatului B.N.R., la intersecția str. Lipscani cu str. Eugeniu Carada monumentul Eugeniu Carada, un soclu încărcat cu basoreliefuri și figuri alegorice, deasupra bustul, toate piesele fiind turnate în bronz după modelajul sculptorului Ernest Dubois. A.N.-D.A.I.C., fond Muzeul Al, Saint Georges, inv. 617, dosar 6/ 1939, f. 59, 59v. sculptorul Mihail Onofrei, locuința în str. Bruxelles nr. 14, atelierul în str. Andrei Mureșanu nr. 4, în decembrie 1938 dona muzeului 3 basoreliefuri modelate pentru monumentul Eugeniu Carada de la Craiova lucrare finanțată și de la B.N.R. Constantin Răutu. Eugeniu Carada, omul și opera, f.l., f.e., f.a., 312 p.+ 1 pl. [A.N. Biblioteca II 1.155]. Victor Adrian. Craiova. București, 1968, p. 25: pe strada Traian Demetrescu la intersecția cu str. Ialomicioara, Arieș și Onești în 1936 pe un soclu de piatră cu trei basoreliefuri statuia lui Eugeniu Carada, economist, prim guvernator al B.N.R. 1893–1910. Autor: sculptorul Mihai Onofrei. În cimitirul Sineasca din Craiova monumentul funerar Eugeniu Carada. Virgiliu Z. Teodorescu. Centenar Mihai Onofrei (1896–1996). În: Oltenia, Craiova, seria a III-a, anul II, nr. 1–2, 1998, Editura Scorillo, p. 203–206. Virgiliu Z. Teodorescu. Sculptorul Mihai Onofrei, mărturii monografice. Editura Junimea Iași, 2003, 177 p. 52 A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 69/ 1937, f. 90 la Fălticeni, jud. Baia bustul Eroului de la 1877 maiorul Ioan, bronz 2,10 m., modelat de Maria Costescu Mihăescu = 21.000 lei. A.N.-D.J. Suceava, fond 136 Primăria orașului Fălticeni, inv. 275, dosar 3/ 1922, 379 f. conținând corespondența privind ridicarea monumentelor Eroilor de la Spătărești; bustului maiorului Neculai Ioan, căzut în războiul din 1877, precum și liste de veterani de război. A.N.-D.J. Suceava, fond 136 Primăria orașului Fălticeni, inv. 275, dosar …, la 9 septembrie 1922 era anunțată acțiunea din 24 septembrie când urma să fie dezvelite: 1) monumentul Maiorului Erou Neculai Ioan, fost comandant al Batalionului Regimentului 15 Dorobanți/ azi 15 Războieni căzut în atacul de la Grivița 2 la 30 august 1877; 2) monumentul Eroilor Regimentului 2 Grăniceri căzuți în luptele de la Spătărești; f. 589 P.V. 29 august 1922 Vasile Ciurea, președintele Comitetului monumentului Eroilor Regimentului 2 Grăniceri aprecia că sculptorul Theodor Burcă s-a achitat de obligațiile asumate în contractul încheiat cu comitetul de inițiativă din care făceau parte 21 membrii. Preciza că au fost primite și originalele turnate în gips, statuia fiind depusă la liceul „A. Donici“ iar plăcile la Muzeul Sucevei. I. Dragoslav, secretarul comitetului prezenta situația financiară a acțiunii de dezvelire la care au participat cu contribuții: Prefectura, Primăria, Comitetul prin vânzarea de cărți poștale ilustrate prezentând monumentul; la 13 septembrie 1922 intervenția pentru obținerea terenului din parcul de lângă Primăria orașului pentru amplasarea bustului Neculai Ioan; f. 728 Apelul lansat către cetățenii orașului la 20 septembrie 1922. f. 770 Apel: În ziua de 14/ 15/ 27/ 28 stil nou ianuarie 1918 Corpul de armată rusă cu 120 de tunuri au trecut la acțiunea de bolșevizare a Moldovei – Bucovinei. Drumul lor trecea prin Fălticeni. Regimentul 2 Grăniceri având în compunere în Fălticeni circa 8 companii a acționat angajând lupta pe dealul Spătărești. Sunt evocate faptele similare de la Galați și Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 241 Bender care au condus la salvarea Moldovei și realizarea începerii Unirii, Apelul a fost redactat de I Dragoslav, publicist și membru în comitetul de inițiativă. Pe verso lista de subscripție. Actul de fundație, 14 mai 1922 când s-a pus piatra fundamentală a monumentului. f. 983 referire la contractul cu sculptorul Theodor Burcă încheiat la 19 octombrie 1921, valoarea lucrării 130.000 lei. La 29 octombrie 1922 (?) era deja montat pe soclul ales de comitet. Realizat cu contribuții financiare de la C.C. al Societății „Mormintele Eroilor“. La Fălticeni fusese trimisă spre vizionare și avizare statuia turnată în gips; la 5 aprilie 1922 se trimitea la București cu C.F.R. Scrisoarea de trăsură menționa greutatea de 210 kg. Francesci Tomat și A. Blasiu, atelier din București, Bd. Alecsandru Ioan I Cuza nr. 42, de prelucrare a marmurei și pietrei oferta pentru realizarea soclului cu piatră șlefuită de Câmpulung; pentru soclul bustului Neculai Ioan având 1,10×0,95 baza și înălțimea de 2,13 m. cu piatră de Câmpulung costa 13.000 lei și cu piatră de Rusciuc 9.500 lei. A.N.-D.J. Suceava, fond Prefectura jud. Baia, dosar 15/ 1912: PV. din 10 ianuarie 1923 prezentând situația veniturilor și cheltuielilor, conform datelor concentrate la casierul comitetului Spiridon Lăpușneanu. Au fost obținuți 168.444, 65 lei și au fost cheltuiți: 1) monumentul Eroilor Regimentului 2 Grăniceri și bustul maiorului Neculai Ioan=130.925,00lei. 2) plata soclului=13.000 lei 3) diferite cheltuieli: transporturi; tipărituri; banchet=23.756 lei. Total cheltuieli =167.681,60 lei. Rest=573,50 sumă oferită pentru grădiniță în vederea realizării mobilierului; pentru săraci 189,50 lei. Act semnat de Vasile Ciurea, primar al orașului și președinte al comitetului de inițiativă. Actul de Fundație – ACT COMEMORATIV 22 septembrie 1922. Monumentul Eroilor Regimentului 2 Grăniceri morți la Spătărești la 14/ 15/ 27/ 28 stil nou în lupta cu Corpul de Armată rusă bolșevizată. Operă a sculptorului Th. Burcă. Soclul de piatră Câmpulung Muscel în stil greco-roman cu 2 basoreliefuri redând a) un atac de infanterie; b) bătălia de la Spătărești. Pe soclu fiind plasate și 2 plăci de bronz, o coroană de lauri și o frunză. Pe o placă sunt menționate numele Eroilor, a doua placă cuprinde dedicația orășenilor. Pe soclu este plasată statuia redând un ostaș grănicer în poziția de observator cu un genunchi sprijinit pe pământ privind în zare având o mână ridicată la coif, iar cu cealaltă ținând arma, La picioarele sale un vultur în avânt cu crucea în joc. Monumentul a fost inițial amplasat în centrul orașului și a fost dezvelit la 22 noiembrie 1922. Pe un soclu de bună factură arhitecturală cu înălțimea de 2,20 m. este statuia ronde bosse, bronz, 1,80 m. redând un ostaș grănicer în postura de observator la ceea ce se petrece în depărtare. Are mâna stângă ridicată în dreptul frunții, în firescul gest de a-și face „streașină“ pentru a putea privi nestingherit de razele soarelui. Cu mâna dreaptă ține arma. Pe părțile laterale au fost amplasate basoreliefuri, turnate în bronz, cu scene din luptele desfășurate de armata română cu foști aliați, transformați prin abrutizarea alcoolului și al propagandei bolșevice în inamici, deoarece românii nu s-au alăturat acțiunilor lor de realizare a revoluției mondiale. Pe fața principală o placă de bronz are textul: Glorie eternă ostașilor români căzuți în lupta pentru apărarea Patriei și Orașului Fălticeni recunoscător luptătorilor pentru apărarea lui. După 1944 monumentul a fost vandalizat fiindu-i _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 242 îndepărtate basoreliefurile. În ultimele decenii a fost mutat la marginea orașului devenind simbol al intrării în localitate la o răscruce de drumuri. Bustul maiorului Neculai Ioan este opera sculptoriței Maria Al. Costescu Mihăescu, profesoară din Fălticeni. Pe soclu este atașată o placă de bronz cu numele Eroilor de la 1877. Inițiator al acestor realizări a fost O. Lovinescu, fost primar în 1918. Stăruitor până la sfârșit a fost Ion Dragoslav, scriitor și publicist. Lui i s-a alăturat locotenentul colonel N. Gârlea, fost primar al orașului care a încheiat contractul cu Th. Burcă. Opera a fost desăvârșită de Vasile Ciurea, actualul primar. Bustul Neculai Ioan a fost inițiativa primarului profesor Vasile Ciurea. A.N.-D.J. Suceava, fond Prefectura jud. Baia, dosar 15/ 1912: f. 20 Primăria comunei Fălticeni la 22 ianuarie 1918 aducea la cunoștința prefecturii jud. Suceava lansarea acțiunii de ridicare a unui monument pentru cinstirea faptelor de Eroism de combatanții Regimentului 2 Grăniceri, care la 14 ianuarie 1918 au salvat orașul de la distrugere de către armata rusă răsculată. Se trimitea lista nr. 2 de subscripție; f. 22 s-au colectat 700 lei pe lista nr. 2; f. 85 Comitetul Monumentului Eroilor Regimentului 2 Grăniceri lansa invitația pentru 24 septembrie 1922 pentru a participa la dezvelirea monumentului Eroilor și a bustului maiorului N. Ioan, Erou de la 1877. Florian Tucă. Monumentele neatârnării. Editura Militară, București, 1977, p. 180 la Fălticeni … Eroilor din orașul Fălticeni căzuți în războiul pentru neatârnare 1877–1878 Evocat maiorul Nicolae Ion și 6 Eroi fiind menționate și unitățile din care au făcut parte Glorie lor Patria recunoscătoare. F.T.,M.C., p. 192 la Fălticeni bustul maiorului Nicolae Ion, bronz, Maria Mihăescu (Costescu), dezvelit la 24 septembrie 1922, piedestal arhitectul Aurel Buiuc. VZT 18 aprilie 1988, Fălticeni: Monumentul Eroilor Grăniceri, opera sculptorului Th. Burcă. Statuie și 2 basoreliefuri. Turnătoria V.V. Rășcanu, 1922, marcată atât plinta statuii cât și basoreliefurile. Noul amplasament în zona de intrare în oraș la o bifurcare de drumuri. 53 Acțiune de amploare, fiind creat un Institut de cercetări româno-rus cu sectoare tratând toate domeniile activității umane, precum și un Muzeu Româno-Rus, fiecare din aceste instituții având publicații în care erau încorporate rezultatele cercetărilor întreprinse. 54 A.N.-D.A.I.C., Fototeca Il I 4.456/ 2 Carte poștală ilustrată realizată de Atelierele „Marvan“ din București redând macheta monumentului Eroilor Geniului 1916–1919, elaborată de sculptorul Spiridon Georgescu. Se vindea în folosul ridicării monumentului Eroilor Geniului. „Revista Geniului“, București, număr festiv, 7 iulie 1929 cu prilejul inaugurării monumentului Geniului. F.T.,M.C., p. 97, București monumentul Eroilor Geniului, dezvelit în iunie 1929. în compunerea monumentului sunt sculpturile bronz redând: panouri cu basoreliefuri, 4 statui flancând soclul, Leul monumental, literele care definesc menirea monumentului. Expo Cercul Artistic, decembrie 1928, Catalog, Spiridon Georgescu, pozițiile 270– 271 Fragmente ale monumentului Geniului. Al II-lea Salon Ateneul Român, 1 decembrie 1929–26 ianuarie 1930, Catalog, Spiridon Georgescu, poziția 442 Fragment din Monumentul Geniului. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 243 Expo, 1931, Catalog, Spiridon Georgescu, poziția 464 Monumentul Eroilor Geniului, bronz. Monumentul Eroilor Geniști din București a fost realizat din inițiativa generalului Constantin Ștefănescu-Amza care în calitate de comandant al Școalelor și Centrului de Instrucție al Geniului a lansat operațiunile de colectare a fondurilor necesare, organizarea concursului pentru definirea realizatorului, amplasare și dezvelirea în 1929. „Revista Geniului“, București, anul XX, nr. 1–2, ianuarie–februarie 1937 Sărbătorirea d- ui Inspector general de Armată, Constantin Ștefănescu-Amza cu ocazia ieșiri Domniei sale la pensie, p. VIII în calitate de Comandant al Școalelor și Centrului de Instrucție al Geniului a avut inițiativa ridicării monumentului Geniului de la Cotroceni. S-a format un comitet de inițiativă sub conducerea sa și s-a trecut la strângerea de subscripții de la Regimentul de Geniu, a fost lansat concursul care a definit realizatorul în persoana sculptorului Spiridon Georgescu. A fost inaugurat în anul 1929. p. XXXV foto monumentul imagine laterală stânga. 55 Alexandru/ Alecu/ C. CONSTANTINESCU/ Dumitru/ (4 septembrie 1859, București – 18 noiembrie 1926, București. Om politic liberal. G. Bezviconi, p. 99. „Cronica numismatică și arheologică“, București, anul VI, nr. 65–66, noiembrie–decembrie 1925, p. 57: placheta = Alexandru Constantinescu, 80×62 mm., modelator C. Kristescu Avers: într-un medalion rotund gravat în câmpul stâng bustul în relief Alexandru Constantinescu așezat pe o ramură de lauri și încadrat într-o ramă formată din trei cercuri paralele ce se frâng din distanță în distanță încolăcindu-se unul în jurul celuilalt. Sub medalion este gravat textul: Lui Constantin C. Alecu prietenii și admiratorii săi. În câmpul drept al plachetei se află numai inscripția dispusă pe trei rânduri: Ogoare țăranilor/ Ajutor sărmanilor/ bici de foc dușmanilor. Pe marginea de jos, de la un capăt la celălalt al plachetei un frumos ornament de linii împletite care conferă întregii compoziții o înfățișare de simplitate și eleganță. Salonul artiștilor sculptori, 1928, Catalog, Dimitrie Mățăuanu, poziția 86b Alexandru Constantinescu, marmură. A.N.-D.A.I.C., fond V.V. Rășcanu, Registrul Comenzi, f. 126v.–127 Un bust mare Alexandru Constantinescu, bronz 160 kg, deviz care a inclus și o statuetă, bronz 30 kg = 26.000 lei, autor Oscar Spaethe. 12 august 1931. A.N.-D.J. Brăila, fond Primăria municipiului Brăila, dosar 28/ 1935, f. 99: Camera de Agricultură – Circumscripția Brăila –Secția Agricolă a jud. Brăila la 15 iunie 1935 se adresa Primăriei municipiului Brăila pentru a obține aprobarea pentru amplasarea în fața palatului de Agricultură a bustului Alexandru Constantinescu, realizare a sculptorului Oscar Spaethe. Bustul, bronz având 1 m., iar soclul 3,40 m.; f. 177 la 7 noiembrie 1935 Primăria municipiului Brăila adresa invitația pentru a participa la dezvelirea bustului Alexandru Constantinescu, D 10 noiembrie 1935, orele 11 în prezența ministrului Agriculturii și Domeniilor, Sassu, a președintelui Senatului Leonte Moldoveanu, a guvernatorului B.N.R., Mitiță Constantinescu, subsecretarului de Stat la Departamentul Agriculturii, M. Cancicov, parlamentari ș.a. demnitari. Pe verso numele a 39 persoane cărora le-a fost adresată invitația oficială; f. 178 Camera de Agricultură la 5 noiembrie 1935 pentru a putea achita lucrarea solicita un sprijin material din partea Primăriei municipiului Brăila; f. 178v. se acorda la 6 noiembrie 1935 suma de 10.000 lei din fondul cultural; f. 180 Primăria municipiului Brăila la 27 noiembrie 1935 acorda suma de 10.000 lei. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 244 A.N.-D.A.I.C., fond M.C..A.,D.A., inv. 819, dosar 91/ 1937, f. 83 La 15 aprilie 1937 Prefectura jud. Durostor raporta că pentru exercițiul financiar 1937/ 1938 s-a prevăzut suma de 30.000 lei pentru soclurile statuilor I. C. Brătianu și Alecu Constantinescu de la Silistra. A.N.-D.A.I.C., fond M.C..A.,D.A., inv. 819, dosar 90/ 1940, f. 25, 50 De la Silistra, jud. Durostor, a fost evacuat monumentul Alecu Constantinescu, bust bronz, soclu marmură la 400.000 lei. VZT: voci brăilene au perpetuat informația că preventiv cineva a salvat bustul îngropându-l în preajma palatului de la Brăila. Acum este necesară o cercetare salvatoare cu aparatură adecvată! 56 A.N.-D.J. Prahova, Ploiești, fond Prefectura jud. Prahova, dosar 54/ 1934, f. 3: Primăria comunei Valea Călugărească la 23 iunie 1934 informa despre acțiunea comitetului de inițiativă pentru realizarea inaugurării bustului Ion I.C. Brătianu, organizată pentru 1 iulie 1934 când urma să aibă loc dezvelirea și sfințirea acestui simbol. Pentru reușita manifestări se solicita Prefecturii un ajutor bănesc. Se aproba suma de 5.000 lei; f. 4 cheltuielile cu transportul la solemnitatea din 1 iulie 1934. A.N-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 818, dosar 70/ 1937, f. 66 Valea Călugărească bustul Ion I.C. Brătianu, soclul 2,50, m. bustul 1,00 m., 1928=175.000 lei. V.Z.T. „Voce“ după 1947 un localnic a „salvat“ bustul îngropându-l în taină la oră de noapte. Decesul acestuia a dus la pierderea urmei acestui simbol. Atunci când a devenit posibilă revenirea în forul public n-a mai fost de găsit. Recenta monografie dedicată localității nu a înregistrat prezența cândva a unui asemenea simbol. 57 Considerăm concludent modul cum s-a procedat cu Monumentul Eroilor Sanitari care cu multă atenție a fost desfăcut, depozitat pentru a se putea desfășura lucrările la stația de metrou „Eroilor“. După finalizarea lucrărilor în subteran, cu o exemplară meticulozitate a fost readus pe vechea vatră, încât astăzi temporara lui retragere din forul public poate fi considerată o născocire. Virgiliu Z. Teodorescu. Monument of Sanitary Heroes. În: „Downtown magazine“, București, nr. 20, martie 2004, p. 17. 58 Un exemplu îl constituie conjugarea acțiunilor, cei din țară „cooperând“ cu cei de peste hotare. De un asemenea „tratament“ s-a bucurat statuia poetului Vasile Cârlova amplasată în 1969 în parcul Crâng din orașul Buzău și care în 1990 a dispărut. Prompta alertare la nivel național a permis ca în scurt timp să fie depistat în județul Bistrița Năsăud camionul cu nr. din străinătate care la un control de rutină a oferit surpriza găsirii lucrării în bronz menită ca peste graniță să fie valorificată de cei care se ocupă de acest prețios metal strategic. Ulterior lucrarea a revenit în județul Buzău fiind pentru un timp „protejată“ în curtea muzeului. „Arta“, București, anul XX, nr. 9, 1973, p. 39 Gheorghe Coman, Vasile Cârlova, bronz, Buzău, parcul Crâng , foto. „Arta“, București, anul XXVI, nr. 10, 1979, p. 8, Gheorghe Coman, Vasile Cârlova, Buzău, 1969. 59 În acest sens s-a ajuns de comun acord la formula folosirii rotondei Grădinii Cișmigiu unde urmau să fie plasate și busturile; Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale, Vasile Conta, George Coșbuc, Mihail Eminescu, Octavian Goga, Bogdan P. Hasdeu, Ștefan O. Iosif, Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu, Alexandru Vlahuță și Duiliu Zamfirescu. Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 245 M.A.I. solicita P.M.B. să suporte 1/ 3 din cheltuielile acestor operațiuni. Ca atare se solicita o nouă consfătuire a tuturor factorilor implicați în această acțiune. Document semnat de Primarul Capitalei, generalul Ion Rășcanu. Al. Bogdan. Pietre cu gâlci. În: „Gazeta municipală“, București, anul XI, nr. 542, 11 octombrie 1942, p. 1 reacție la hotărârea realizării pentru Grădina Cișmigiu a busturilor oamenilor de cultură. Reacția lui Tudor Arghezi a definit plastic lucrările ce se așezau în forul public, acesta revendicând revizuirea celor ce au fost realizate în epocile politicianiste. [A.N. Biblioteca P III 75] A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A.,D.A., inv. 819, dosar 44/ 1944: f. 35: P.V. încheiat la 29 decembrie 1942 în cadrul consfătuirii pentru stabilirea măsurilor necesare pentru realizarea lucrărilor din Rondul Roman din Grădina Cișmigiu; tabel cu busturile și realizatorii acestora: Mihail Eminescu, Ion Jalea; Vasile Alecsandri, Theodor Burcă; I. L. Caragiale, Oscar Späthe; Alexandru Vlahuță, Oscar Han; Gheorghe Coșbuc, Ion Gr. Popovici, Octavian Goga, Ion Jalea; Ștefan O. Iosif, Cornel Medrea; Alexandru Odobescu, Milița Petrașcu, Titu Maiorescu, Ioan C. Dimitriu-Bârlad, Nicolae Bălcescu, Constantin Baraschi, Bogdan P. Hasdeu, Mihai Onofrei, Duiliu Zamfirescu, Alexandru Călinescu. Se preciza că busturile urmau să fie dăltuite în marmură de Ruschița și soclurile în piatră albă de Vratza sau Câmpulung, urmând ca busturile și soclurile să aibă toate aceiași mărime. f. 40: P.V. încheiat la 3 iulie, 1 august 1943 de Comisia formată din: Jean Al. Steriadi; G. Ionescu, Ion Pașa și arhitectul Călinescu pentru recepționarea lucrărilor din Rondul Roman. S-a constatat că busturile sunt executate în bune condițiuni tehnice, cioplite în marmură albă, la dimensiunea cerută și satisfăcând condițiile din caietul de sarcini. Comisia a constatat că din punct de vedere artistic, precum și din punct de vedere al asemănării cele 12 busturi sunt mulțumitoare. Se făcea recepția lor. Virgiliu Z. Teodorescu. Vorbesc arhivele: În Cișmigiu de o sută de ani. Interviu consemnat de Gina Brujan, în: „Adevărul Literar și Artistic“, București, anul II, nr. 84, 15 septembrie 1991, p. 7. Virgiliu Z. Teodorescu. București – Pe urmele lui Mihail Eminescu. București 2000, 80 p. Virgiliu Z. Teodorescu. Mihail Eminescu – Simboluri ale cinstirii. București 2000, 96 p. 60 Virgiliu Z. Teodorescu. Odobescu profanat în Cișmigiu. În: „Evenimentul“, București, anul I, nr. 9, mai 1990, p. 5. 61 Virgiliu Z. Teodorescu. Profanare cu lipici electoral. În: „Dimineața“, București, anul X, nr. 6 (2.935), 4 noiembrie 2000, p. 5. Virgiliu Z. Teodorescu. Stop, profanatorilor de monumente. În: „Națiunea“, București, anul XII, nr. 108 (574), 1–7 august 2001, p. 6. 62 Virgiliu Z. Teodorescu. Respect pentru monumentul de for public; în: Protejarea Patrimoniului Cultural Național. Volum editat de Fundația „România de mâine“, București 1996, p. 90–95. Virgiliu Z. Teodoresc. Pentru Slava Eroilor Neamului. În: „Colecția Pro Patria“, București, nr. 12, februarie 1997, p. 22–23. Editor Ministerul de Interne. Virgiliu Z. Teodorescu. Monumentele de for public. În: „România Mare“, București, anul XI, nr. 504, 10 martie 2000, p. 12; nr. 505, 17 martie 2000, p. 13. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 246 Virgiliu Z. Teodorescu. Din nou despre soarta monumentelor bucureștene. În: „Dimineața“, București, anul XV, nr. 3.749, m 28 ianuarie 2004, p. 8; în: „Cronica Română“, București, anul XI, nr. 3.368, J 12 februarie 2004, p.7. Virgiliu Z. Teodorescu. Vandalism. În: „Națiunea“, București, anul XV, nr. 269 (734), 22–28 septembrie 2004, p. 8. 63 Virgiliu Z. Teodorescu. E timpul să ne dezmeticim. În: „Politica“, București, anul IX, nr. 427, 1 iunie 2000, p. 5; nr. 428, 10 iunie 2000, p. 5; nr. 429, 15 iunie 2000, p. 5. Virgiliu Z. Teodorescu. Stop, profanatorilor de monumente. În: „Națiunea“, București, anul XII, nr. 108 (574), 1–7 august 2001, p. 6. 64 Un exemplu îl constituie modul de înțelegere concretă a autonomiei care „îndreptățește“ persoane exaltate de a face din negru alb. În ultimii ani au fost dezvelite pe teritoriul României monumente care sunt contrare a tot ce este simțământ și demnitate națională pentru români. Astfel fostul criminal de război Albert Wass, groful ungur din Sucutard, implicat în odioase crime după venirea trupelor hortiste în teritoriul preluat de la România în urma Diktatului de la Viena a fost judecat în contumacie, pentru actele înfăptuite împotriva românilor și evreilor la Sucutard și Mureșenii de Câmpie. Tribunalul Poporului constituit la Cluj la 13 martie 1946 a hotărât condamnarea la moarte a inculpatului, decizia cunoscând confirmarea și din partea Tribunalului Internațional pentru Crime de Război. După 1989, printr-o consecventă propagandă bine mediatizată biografia criminalului a fost metamorfozată promovându-l în postura de mare literat. Ca tare, au fost create busturi ale sale amplasate în biserica romano-catolică din Reghin și biserica reformată din Lunca Mureșului, ambele localități din județul Mureș. Ca faptele sale să fie de exemplu pentru viitorime a fost conferit numele său în calitate de patron al Școlii generale din Mugeni, jud. Harghita. În anul 2000 pentru a-i eterniza prezența mobilizatoare la fapte ulterioare a fost adusă urna cu cenușa celui ce s-a sinucis în America pentru a fi înhumată la Brâncovenești, jud. Mureș. Și toate acestea s-au petrecut în România unde Ordonanța nr. 3 din 2002 este categorică în privința cultului la adresa criminalilor de război. Ion Ardeleanu. Monumente maghiare antiromânești. În: „Națiunea“, anul XII, nr. 124 (590), 21–27 noiembrie 2001 UDMR la Vița jud. Bistrița Năsăud monumentul Albert Vass; la Ciumani, jud. Harghita monumentul Lajos Kossuth; la Izvorul Crișului, jud. Cluj monumentul Vasvári. Ilie Șandru. Un portret neretușat. În: „Națiunea“, București, anul XVI, nr. 319 (784), 7–13 septembrie 2005, p.1. 65 În toamna lui 2005 în Piața Revoluției din București a fost inaugurat monumentul cinstirii Eroilor Revoluției din Decembrie 1989. Realizat de Alexandru Ghilduș în manieră abstractă, în care betonul și bronzul au încorporat bani grei pe ceva definit plastic de hâtri străzi a fi un cartof într-o scobitoare. Regretabil că fără o prealabilă lansare a unui concurs public, cu consultarea opiniei publice, a plătitorilor, se aduc în forul public creații fără sau cu un mesaj discordant pentru tema dorită. Cât despre amplasament, actuala trinitate: bustul monumental Cornel Coposu (soclu ca o țeapă), statuia (dorită monumentală dar de fapt o caricaturizare) a lui Iuliu Maniu și amintitul cartof sunt lucrări glaciare, lipsite de respectul care s-ar fi cuvenit să-i mobilizeze pe respectivii creatori, dar mai ales pe cei care și-au asumat responsabilitatea crezutului act de cinstire, dar de fapt de risipire a banului public și Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor _________________________ 247 aducerea în forul public a unor jignitoare creații. Păcat de reușitul bust Cornel Coposu pentru că i-a fost conferit un asemenea soclu și un asemenea amplasament. 66 Adamclisi localitatea dobrogeană unde în anii 108–109, din porunca împăratului roman Traian, a fost realizat Tropaeum Traiani pentru a-i cinsti pe cei care au căzut în luptele care s-au dat în această zonă în anul 102. Grigore Tocilescu. Monumentul de la Adamclisi – Tropaeum Traiani. Viena, 1895. Florea Bobu Florescu. Monumentul de la Adam Klissi – Tropaeum Traian. Editura Academiei RPR, București, 1961, ediția II-a revăzută și adăugită. Ion Miclea, Radu Florescu. Strămoșii românilor – Vestigii milenare ale culturii și artei – Decebal și Traian. Editura Meridiane, București 1980, text p. 22 și în continuare, pl. 116–144, 147–151, 153–159, 161–166, 172–181, 183–208. Vasile Drăguț. Arta românească. Vol. I, Editura Meridiane, București 1982, p. 55–56. Adriana Botez-Crainic. Istoria artelor plastice. vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București 1995, p. 175. 67 Virgiliu Z. Teodorescu. Monumentele Marii Uniri. Editura Ministerului de Interne, București, 2000, 72 p.+planșe. Din păcate este o ediție de afișare la standul unor expoziții de carte, dar blocată, din ordin, de la vânzare. 68 Este o interdependență între denumirea unor bulevarde, străzi, piețe, parcuri și monumentele ce se ridică pentru a evoca evenimentul sau persoana respectivă. Virgiliu Z. Teodorescu. Nomenclatura străzilor – expresia gradului de cultură în evoluția unei străzi. În: „Historia Urbana“, București, tomul V, nr. 2, 1997, p. 245–255. Atunci când s-a procedat la acordarea de denumiri în zona nordică a Capitalei, nu a fost întâmplătoare recurgerea la evocare unor majore evenimente. Așa s-a ajuns la Calea Dorobanților, mareșalul Averescu, Arcul de Triumf, Bd. Mărăști ș.a. A intervenit însă și acel conjunctural care a adus Pieții din rondul al doilea al Bd. Aviatorilor temporare și nefericite denumiri ca Mussolini, Hitler, Stalin și în ultimii ani Charles de Gaulle. Fără a comenta ultima denumire ca biografie considerăm că desemnarea astfel a acestei piețe rupe continuitatea sugerată de celelalte denumiri din zbuciumata noastă istorie. Dacă era necesară o asemenea denumire, cred că, totuși, s-ar fi putut găsi un alt loc, eventual într-un alt nou cartier care se ridica în anii vizitei președintelui, distinsul Erou al Franței. Acum, în anul Francofoniei, venim acolo și cu un monument dedicat acestuia. Este încă timp ca, dând dovadă de discernământ cu tact, să modificăm amplasamentul în locul menit a avea o cuvenită rezonanță în conștiința noastră. Considerăm că cele stipulate de înaintași cu decenii în urmă sunt de actualitate și, ca atare, cităm câteva asemenea formulări. Inv. Iosif Maniu. Cultul monumentelor și al altarelor trecutului. În: „România Eroică“, București, anul I, nr. 8, decembrie 1937, p. 162–163. Paralel cultului altarelor trecutului trebuie să-l și îmbogățim acest patrimoniu prin altele noi, prin ridicarea monumentelor Eroilor. 69 În iunie 1861 Alexandru Odobescua a elaborat Câteva ore la Snagov, publicată în 1862 în „Revista Română“, vezi: Pagini regăsite, p. 321–322 [A.N. Biblioteca III 13.802]. 70 A.N.-D.A.I.C., fond Casa Regală,, dosar 69/ 1868 Raport despre activitatea Comisiei românești care a organizat la Expoziția Universală de la Paris din 1867 sectorul românesc. Alexandru Odobescu. _______________________________ VIRGILIU Z. TEODORESCU 248 71 C. Esarcu. Rolul monumentelor în istoria unui popor. Monumentul Plevnei. Memoriu citit în ședința Atheneului de la 3/ 15 noiembrie 1883. Tip. Românul, Carol Göbl, București, strada Doamnei 14, 1883, 15 p. [A.N. Biblioteca III 4.115], p. 6. 72 „Gazeta Săteanului“, București, 1 martie 1898 a publicat scrisoarea lui Alexandru Vlahuță adresată intelectualilor satelor cărora le solicita sprijinul pentru documentarea necesară redactării cărții Geografia României Pitorești. 73 I. Gr. Oprișan. Alexandru Vlahuță omul. București, 1937, p. 112: [A.N. Biblioteca II 1.560]. Preluare din România pitorească, București, 1901. 74 I. Massoff. Strădania a cinci generații – monografia familiei Șaraga. Biblioteca evreiască – Contribuții la istoria evreilor din România, București 1941, p. 65 medalia: dezvelirii monumentelor Cuza Vodă și Mihail Kogălniceanu, reproducând un fragment din textul cuvântării regelui Carol I: POPOARELE SE ONOREAZĂ ȘI PE ELE ÎNSĂȘI ȘI CÂND PĂSTREAZĂ ȘI ÎNCONJOARĂ CU DRAGOSTE MEMORIA MARILOR LOR PATRIOȚI 75 P. Gârboviceanu. Monumentele noastre istorice. Conferință la Ateneul Român la 20 martie 1932, în: „Anuarul Ateneului Român pe 1932“, București, p. 96 [A.N.-D.J. Botoșani, Biblioteca 3.925] 76 Nicolae Iorga, editorialul Păcat de munca noastră!. În: „Neamul românesc pentru popor“, București, 14–15 iulie–1 august 1940. 77 Institutul de Istorie Universală „Nicolae Iorga“, G.I. Brătianu. Nicolae Iorga apărător al drepturilor românești. București, 1943, 23 p.: Ședința de deschidere a anului academic din 6 decembrie 1942, la p. 22 citează pe N. Iorga. 78 George Călinescu. Scrieri despre artă. București, 1968, p. 154–156 articolul: Economia gratuitului. În: „Ecoul“, nr. 244, București, 24 august 1944. 79 N. Iorga în 1930 a scris pentru revista „Cercetașul“ ciclul Cercetășia și monumentele noastre de istorie și artă. Câteva învățături și sfaturi. Considerăm benefică o reeditare a acestor strămoșești îndemnuri, cele enunțate fiind, și în acest veac, far călăuzitor în a ști să ne comportăm cu demnitate ca națiune, în ansamblul european și mondial. 80 Virgiliu Z. Teodorescu. Biserica și simbolurile cinstirii Eroilor, în: Valori morale în procesul educațional specific Ministerului de Interne. Volumul cuprinde lucrările colocviului organizat de Editura Ministerului de Interne la 28 martie 1997, București, 1997, p. 103. Virgiliu Z. Teodorescu. Întru cinstirea Eroilor Neamului. În: Simpozionul Tradiție și educație, organizat de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, București, 2005, p. 7–27. Virgiliu Z. Teodorescu. Monumentul pompierilor din București. În: Simpozionul Tradiție și educație, organizat de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, București, 2005, p. 17–44. IDENTITATEA – O ANOMALIE A VIITORULUI Anton Radu Constantin‘ Identitate vs. globalizare Ideea unei singure societăți umane mondiale a existat dintotdeauna, însă oportunitatea reală nu a apărut decât acum. Lumea a devenit în toate aspectele ei un singur sistem social, un rezultat al dezvoltării legăturilor de interdependență, care afectează acum pe fiecare dintre noi. Legăturile sociale, economice si politice, care traversează granițele dintre state, condiționează în mod decisiv soarta celor care trăiesc în fiecare din ele, iar termenul general folosit pentru a caracteriza această interdependență crescândă a societății umane este acela de „globalizare“. Până acum, pe scena mondială, nu s-au aflat niciodată toți actorii posibili. Lăsând la o parte entuziasmul unor autori, precum și pe cel al artizanilor globalizării, văzuți sau nevăzuți, aflați pe scenă în prim plan sau în culisele piesei la care cu toții asistăm, ar fi o greșeală să ne gândim la globalizare doar ca la un proces de creștere a unității lumii noastre. În zilele noastre, în competiția pentru stăpânirea de teritorii și pentru posedarea si exploatarea materiilor prime și a forței de lucru ieftine, se poartă o nouă luptă, și anume, lupta pentru stăpânirea informației. Se deschide astfel un nou câmp pentru strategiile industriale și comerciale, dar și pentru cele militare si politice. În acest context, se riscă apariția problemei raporturilor _______________________________ ANTON RADU CONSTANTIN 250 dintre instanțele economice si cele statale, dintre interesele individuale și cele de grup, dintre cele naționale și cele cosmopolite. În ultimele decenii, mai pregnant ca oricând, instanțele economice au fost în stare să pericliteze stabilitatea celor statale, datorită formelor noi de circulație a capitalurilor, cărora li s-a dat numele generic de corporații multinaționale. Aceste forme fac ca deciziile referitoare la investiții să scape, cel puțin în parte, controlului statelor-națiuni. Redeschiderea pieței mondiale, reluarea unei competiții economice susținute, dispariția hegemoniei exclusive a capitalismului american, declinul alternativei socialiste ca și mulți alți factori au adus statele în situația de a-și revizui serios rolul pe care se obișnuiseră să-l joace în secolul XX și care consta în protejarea, ghidarea și planificarea investițiilor. În acest context, apare o paradigmă a conflictului socio- spațial al celor doi termeni care, deși au atât de multe în comun, se distanțează ca fețele unei monezi: societatea și individul sau, altfel spus, globalizarea și identitatea. Portretul omului nou Auzim, din ce în ce mai des, termeni care prezintă într-un ambalaj frumos imaginea unei „lumii noi“, o lume idilică, unită, în care nu există discriminări, în care fiecare își poate exprima liber opiniile, fără constrângeri generate de diferențe de ordin etnic, politic, sexual etc. Vorbim de „sat planetar“, de „interese globale“, de „daune colaterale“, de „democrație“, de „corporații multinaționale“, de „economie mondială“, de „programe mondiale pentru hrană“. Jonglăm cu termeni la scară planetară și ne bucurăm de facilități de transport, comunicații, divertisment, fără a diseca ceea ce se întâmplă în spatele acestor termeni și în spatele acestui confort de suficiență, și care – de cele mai multe ori – este mai important decât relaxarea de moment a fiecăruia. Trăim într-un „sat planetar“ în care trebuie să admitem că nu întotdeauna îl recunoaștem pe vecinul de vis-à-vis. Urmărim „obiective globale“, distanțându-ne de detalii care, în fapt, reprezintă oameni cu aspirații, dorințe și probleme individuale. Identitatea – o anomalie a viitorului _________________________ 251 În economia mondială, interesele corporatiste au uitat de mult să privească spre interesele individuale, acestea fiind incluse cu cinism în sintagme ca „obiective pe termen lung“, sau – în caz de eșec – „daune colaterale“. În politica mondială vorbim cu simplitate de „minorități“, uitând practic că minoritatea la nivel mondial se poate situa la cifre de ordinul miliardelor. Și în toată această plasă țesută artificial de mass media, pe care nimeni nu le poate controla fără o putere financiară considerabilă, nu reiese decât un singur adevăr: acela al puterii banului, al intereselor financiare de grup care pot face posibil orice, în fața cărora interesele individuale – înțelegând prin aceasta nu numai interesul meu ca om, sau al meu ca stat fără mijloace financiare considerabile – nu reprezintă nimic. Din realitatea cotidiană se desprinde adevărul crud, că economia mondială nu ia în considerare indivizii sau statele, ci moneda, ca unic mijloc de cuantificare a valorii. În urma studierii termenilor acestei ecuații simple, este interesant de aruncat o privire și asupra a ceea ce a rămas din om, cu valorile lui tradiționale și din stat, ca reprezentant la nivel macro al acestora. Identitatea mea, ca om simplu, ar trebui să spună despre mine o complexitate de lucruri. Ce îmi place și ce nu, ce sunt dispus să accept și ce nu, cine sunt părinții mei și implicit ce valori au favorizat venirea mea pe lume, într-un anumit context, poate aleatoriu la momentul respectiv. Ca simplu om, provin dintr-o lume care nu era calculată în cele mai mici detalii, nu era cuprinsă în statistici mondiale și nici concepută în eprubete ștanțate cu ce fel de ochi, păr, culoare a pielii urma să vin pe lume. Urma să fiu pur și simplu un individ, sosit pe lume pentru ca „așa a vrut Dumnezeu“. Sănătos sau nu, „pentru că așa a vrut Dumnezeu“. Imbecil sau nu tot „pentru că așa a vrut Dumnezeu“. O să mor din varii motive, poate vor fi motive incerte, dar un lucru va fi sigur: am să mor tot „pentru că așa a vrut Dumnezeu“. Identitatea mea, oriunde aș merge și pe orice parte aș întoarce-o, nu mă va conduce către biotehnologie, ci către același Dumnezeu, prezent peste tot, de la naștere până la moarte și de care mă simt indisolubil legat. Ca om matur, mă așteptam la un climat similar. La a-mi exprima opiniile și a fi ascultat, a mi se da dreptate sau nu, a accepta sau nu ceea ce consider că e bine sau rău. Mi-am votat reprezentanți care să-mi exprime în țara asta punctul de vedere, într-un climat de democrație, care, așa cum Churchill spunea „nu _______________________________ ANTON RADU CONSTANTIN 252 zic că e perfectă, dar spuneți-mi, vă rog, un sistem mai bun“. Și până aici totul pare echitabil. În această lume în care m-am născut și în care trăiesc, doresc să-mi exprim părerile personale și doresc să mă văd reprezentat. Realitatea însă, mi-a demonstrat că raționamentul meu nu e decât un sofism ordinar. Am aflat de exemplu, că-n această statistică globală trăim bine. Dacă eu trăiesc pe stradă și dumneata ai două case, global vorbind, fiecare are câte una. Dacă eu n-am ce mânca, dar dumneata mănânci două kilograme de carne pe zi, experții ne vor spune că ne-am culcat amândoi sătui. Dacă eu n-am apă caldă, dar dumneata ai piscină, va reieși, cu siguranță, că amândoi am fost la plajă anul ăsta. Și, global vorbind, o ducem cu toții mai bine. Privind situația la modul general, statistic și corect, lumea o duce mai bine. Și totuși, deși zilnic mă lupt pentru a mă menține pe linia de plutire, constat cu stupoare că eu, problemele mele, dispar fără să-mi dau seama de ce, în sofistica statisticilor. Unde sunt problemele mele? Oare am eu probleme cu adevărat? Cartezianic vorbind, exist. Global însă, am dispărut undeva. Probabil că sunt în acel segment insignifiant denumit „daune colaterale“. E o expresie simplă, dar în ea sunt incluși toți cei care mor zi de zi de foame, toți cei ce-și pierd viața în războaie, toți cei ce dorm pe străzi etc. Toți sărăntocii lumii se regăsesc aici, sub cripta unei expresii, în care identitatea nu mai are nici o relevanță. În fond, ce ne interesează pe noi dacă tu o duci rău? De ce oare te-am întreba cum te cheamă? Vrei cumva să ne strici statisticile? Când îți va fi bine, eventual când vei avea suficienți bani, o să ne reconsiderăm poziția față de tine. Interesant este că au apărut organizații care ne apără de toate. Apără drepturile celor sărmani. Avem organizații pentru protecția minorităților sexuale, pentru protecția animalelor, pentru protecția tuturor categoriilor posibile în această lume, mai mult sau mai puțin minoritare. În lumea asta fiecare se simte protejat, cât timp este membru într-un partid sau o asociație. Dacă dorești să-ți aperi drepturile, inevitabil trebuie să faci parte dintr-o asociație pentru că singur, niciodată nu vei reuși să te faci auzit. Și ca să te faci auzit trebuie să te prezinți cu o cauză de luat în seamă, cum este cea de mai sus, care are – fără să-mi dau seama de ce – și cel mai mare succes. M-am întrebat, de ce acolo Identitatea – o anomalie a viitorului _________________________ 253 de unde-mi amintesc că vin, nimeni nu vorbea despre minorități sexuale? Oare atunci nu era important și acum a devenit vital? De ce erau unii care-i catalogau pe cei în discuție ca fiind oameni cu probleme psihice și de ce acum, eu sunt catalogat ca având probleme psihice, pentru că nu pot pricepe? În lumea nouă am aflat că este dreptul lor. Poate că așa este. Unde este însă dreptul meu de a trăi decent? Mi se răspunde că legislativul nu a definit termenul „decent“, drept pentru care va trebui să aștept. Sunt multe alte probleme de rezolvat, care – statistic – sunt mult mai importante ca mine. La orice instituție merg mi se răspunde: „Domnule, avem treburi importante, nu avem timp de dumneata … Vino mâine.“ Toată lumea pare să se ocupe acerb de interesele tuturor și totuși, în acest tuturor, eu oare mă regăsesc? Dacă m-aș regăsi, de ce toată lumea mă alungă? Pe de altă parte, dacă toți se ocupă de interesele tuturor, de ce ale mele nu se rezolvă? De ce nu se schimbă nimic și pentru mine? Mă uit în jur și văd cum peste noapte se ridică clădiri grandioase, bănci, supermarket-uri, se înființează organizații și asociații, pare că toată lumea prosperă și totuși, la fiecare gură de metrou văd cerșetori, văd oameni care dorm în străzi, văd oameni care trudesc din greu pentru o bucată de pâine. Înțeleg că-n această lume nouă, cineva trebuie totuși să fie sacrificat. Nu o pot duce toți bine, asta e …. nu s-au descurcat … ce să le facem. Noi, cei oarecum responsabili, când vom merge în ceruri și Dumnezeu o să ne întrebe ce am făcut pentru ei, o să-i replicăm senin, ajutați și de un lent proces de spălare a creierului regizat pe pământ: „Doamne, i-am ajutat. Le-am înființat o asociație!“ Și vom aștepta ca făptura divină să crape de invidie și să șteargă de pe spinarea noastră toate nemerniciile și tot cinismul nostru de zi cu zi. Sunt un cetățean al lumii. Și sunt mândru de asta. Știu tot ce se întâmplă în această lume, mai puțin ce se întâmplă cu mine. Mă uit la știri și văd, încă o inundație, iarăși un cutremur, o mamă ucisă de propriul produs, un spital bombardat. Fac un calcul global și zic că a fost o zi bună. Suntem mai bine de cinci miliarde și n-au murit decât câteva mii. Pot dormi liniștit. Oricum războiul n-a ajuns până la mine, cutremurul a fost departe și n-a murit mama. În fond ce mă interesează. La televizor un președinte prezintă starea națiunii. Timp de câteva minute înșiră procente și cifre, statistici, amenințări reale, _______________________________ ANTON RADU CONSTANTIN 254 calcule. La final reiese că e bine. N-au auzit un nume, numai cifre. E interesant cum pitagoreic poți demonstra că un popor întreg o duce bine. Nu mă regăsesc deloc. Ce am fost învățat când am fost copil nu mai are nici o relevanță. Mi-e frică să vorbesc despre ceea ce e moral sau imoral pentru că nimeni nu știe asta și – de fapt – pe nimeni nu interesează. Mi-e teamă să-mi educ copilul așa cum am fost eu educat, pentru a nu ajunge un sociopat. Dacă-i reproșez ceva, îmi răspunde: „Ești tâmpit tată? Tu nu te uiți la televizor?“ Știe el ce e în spatele cutiei respective? Știe el de vreun interes ascuns? În fond, par lucruri bune. Lume de toate colorile, toată lumea face dragoste într-o orgie globală de culori, negri, galbeni, albi … Contează foarte mult culoarea și mai puțin sexul. Identitatea sexului nu are relevanță. Important e să fie cât mai multe culori, care să demonstreze lumii întregi că e pace și înțelegere. Nu există discriminări. Și libertatea de exprimare e în toi. Sunt un cetățean al lumii. Pe toate posturile aud asta. Reclamele și filme cu zeci de conformații faciale vin să ne arate că suntem o lume de frați. Nu trebuie să ne luptăm între noi. Trebuie să fim liniștiți, să ne uităm la televizor, să cumpărăm iepurașul de Paști și să vină Moș Crăciun cu un car de coca – cola. În fapt, dacă ipotetic l-am întreba pe Moș Crăciun cine este și de unde vine, i-ar fi foarte greu să ne răspundă, iar mie mi-ar fi greu să-l întreb: „Moșule, ieri erai pe o sticlă de bere, te cărau patru reni. Azi ești pe un vagon de cola, iar aseară aveai ciorapi lycra și unduiai pe sticlă după 12 noaptea …. În fapt moșule, ești chiar Moș Crăciun, sau îți bați joc de mine?“ În toată această necroză de valori nu știu de care să mă agăț. Mă îmbăt uneori ca să uit de tot ce se întâmplă și cred că atunci îmi fac o impresie reală cu privire la acest „sat global“, care de altfel nu este decât o stare de beție la nivel mondial, un „birt global“ mai degrabă, cu singura diferență că eu – ca individ – mă pot trezi mai repede. E o situație firească întrucât, una e să mă trezesc eu și alta e să dai deșteptarea la un dormitor întreg. Mi-e foarte greu să mă dezmeticesc în lumea asta chiar și treaz fiind, darămite puțin amețit. Nu mă mai regăsesc de loc și-mi pare că-n acest „sat global“ nu prea este loc pentru oameni. Mi se pare că cineva se uită la noi, nu ca la un grup de oameni ci ca la un kilogram de oameni, sau o tonă, un procent. În funcție de Identitatea – o anomalie a viitorului _________________________ 255 cantitate e posibil să ți se dea și dreptate, chiar dacă nu ai. În fond, dreptatea în această lume se cântărește cu kilogramul, sau cu kilogram forță, nu prea mai are vreo legătură cu dreptatea de care îmi povesteau părinții când eram copil. E o altă lume. Am intrat în secolul XXI. Suntem în zodia cantității. Suntem la apogeul „revoluției sexuale“. Am început să facem copii fără să ne vedem la față. În curând ne vom creiona copiii, îi vom clona ca pe oaia Dolly și vom demonstra astfel cum ne putem câștiga independența. Oare e asta independență, sau egoism dus la extrem. Oare a fi independent înseamnă să nu-ți pese de ceilalți sau să nu depinzi de ceilalți? Sau, în lumea asta pe care Doamne, ai făcut-o sau ai lăsat-o de izbeliște, e cam același lucru? Apropo, Doamne, că veni vorba și de Tine, Tu cine mai ești? Ai și Tu vreo pretenție? Vrei ceva bani? N-am. Acum e libertate confesională. Poți să crezi în ce vrei. Ai 18 ani? Vino să-ți alegi un Dumnezeu. Avem Iisus, avem Budha, avem Mahomed, Allah, oferta e vastă… Care-ți convine cel mai mult? Nu, Iisus nu merge la portchei, iar Budha nu se asortează cu blugii, fiindcă e prea sobru. Și cică n-ai voie să curvești … Allah e ceva mai la modă… Trebuie să fie altul care să se potrivească cu ceea ce vreau eu. Să mergem. Are tata bani și Dumnezei sunt destui. O să găsim unul și pentru tine. Știi foarte bine c-am căutat pantofi trei zile și tot am găsit, darămite un Dumnezeu. Asta e libertatea confesională. Este unul din câștigurile mondializării. Talciocul planetar se extinde cu fiecare zi. Legea cererilor aberante și a ofertelor meschine bântuie mintea omului nou, care se trezește și devine brusc sensibil numai la zăngănitul monedei pe tejghea. Este un mare circ spiritual. O blasfemie la rang planetar. Cred că nici Dumnezeu nu mai știe cine e … Și eu, care mă luasem degeaba de Moș Crăciun. Sunt într-o lume a libertății totale. O lume care ridică orice decădere la rangul de virtute, în baza unui „om nou“, care se clădește pe un soclu lipsit de fundație. Rădăcinile dispar, iar acolo unde se încăpățânează să reziste le tăiem cu sete. Rădăcinile sunt reminiscențe ale omului vechi, omul care avea o identitate dată de o națiune, un Dumnezeu și o morală, care astăzi sunt chestiuni de istorie. Care istorie? Am privit o carte de istorie și am suferit un șoc. Am crezut că etnogeneza s-a produs prin îmbinarea lui Florin Călinescu cu Andreea Esca. Și eu care-am învățat altceva și _______________________________ ANTON RADU CONSTANTIN 256 am mai mâncat și bătaie în școli și de la părinți, din cauza unor nulități ca Burebista, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Cuza și alte personaje, care n-au avut nici măcar o emisiune în direct. Rădăcinile par să dispară sau să fie ascunse. Orice conflict anterior trebuie să dispară din conștiința omului nou. Omul nou trebuie să se gândească la mașini, fotbal, internet, confort personal, etc. El nu are treabă cu istoria, iar trecutul nu-l interesează și nu-l impresionează cu nimic. În fond, omul nou este un amnezic desăvârșit. El trăiește la intensitate maximă clipa, cultura și-o face din inscripțiile de pe capace de bere, iar școala din logo-urile reclamelor stradale. Nu e la modă să ții minte ceva. Ferească Dumnezeu să-i ceri omului nou socoteală, pentru că îți va răspunde nonșalant că o viață ai, după care mori și o să mori neîmplinit că-n viața asta n-ai apucat să le încerci pe toate. În fond, să ceri socoteală cuiva, implică faptul că tu să crezi că acea persoană are conștiință, mai concret că-i sunt clare sintagmele de bine și rău. Luând în considerare tot ceea ce am enumerat mai sus, nu cred că mai merită efortul. Omul nou, așa cum spune chiar sintagma, este interesat de nou și de palpabil. Punct. Omul nou are însă și părți pozitive. Are o conștiință a muncii deosebită. E plătit corect. Se urcă în avion, aruncă de la mii de metri înălțime vagoane de explozivi peste școli, spitale, mor copii, femei, bătrâni după care revine acasă, la familia lui, liniștit, satisfăcut de salariu și de calmul propriului cămin. Și-a făcut datoria. El nu e vinovat de nimic. A executat un ordin, iar responsabilitatea revine altora. Și responsabilitatea se transferă mai sus, și mai sus până la nivelul unor minți bolnave, care rostesc în fiecare seară pe ecran termenii pe care i-am enumerat la început, transferând responsabilitatea asupra unor sintagme, cu statut de cauze. Și nici n-ai cum să pretinzi unui robot să simtă ceva, la fel cum nu poți să pretinzi de la o ființă care nu are valori, nu are istorie, nu are conștiință să simtă ceva. Aberațiile umanitare referitoare la programe mondiale de hrană sună isteric și demagogic în gura Omului nou. E ca și cum ai culege dintr-un copac care așteaptă să-i mulțumești. Oare, după tot ce-am văzut, mai are vreo importanță cine sunt eu. Sunt atâtea alte lucruri mai importante ca mine care dispar, sunt denaturate sau nu se mai regăsesc. Ceea ce eu, nu pot accepta și nu pot considera ca fiind un compromis firesc. Pentru ca eu să Identitatea – o anomalie a viitorului _________________________ 257 rezist în această lume, să trăiesc bine – cum spunea cineva – trebuie să renunț la calitatea de om, la sistemul meu de valori, la tot ceea ce știu și am învățat despre această lume. Ar trebui să-mi pierd identitatea cu tot ce înseamnă asta și să mă mai nasc odată și chiar și atunci, fără o educație globală, nu m-aș adapta. Nu vreau să fiu un om nou și nu vreau să trăiesc într-o astfel de lume. În fond nu vreau decât să-mi cunosc vecinii de peste drum, să am prieteni, nu interese, și să fiu lăsat să-mi cresc și să-mi educ copiii așa cum vreau eu. Știu că asta ar fi însă cea mai cumplită crimă și o grea lovitură pentru artizanii omului nou. Pentru că, dacă mi s-ar permite acest lucru, e foarte probabil, ca la următorul schimb de generații, întrunirile grupului G8 să nu se mai desfășoare în importante capitale europene, ci în sala tribunalului de la Haga. ‘ Inspector la Inspectoratul General al Poliției de Frontieră. Este absolvent al Academiei de Poliție „Al. I. Cuza“ din București și al Facultății de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy“ din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (2005). A participat la seminariile: „Poliția într- un stat democratic“ (Orșova, 2000), „Legislația în spațiul Schengen“ (București, 2001), „Morala, factor de stabilitate socială“ (București, 2002) și altele. Lucrare publicată: Implicațiile sociale ale producției, traficului și consumului ilicit de droguri, Ed. Ministerului de Interne, București, 2002. SECURIZAREA FRONTIERELOR ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII Iulia Botezatu‘ În demersul nostru de a creiona rolul și locul frontierelor într-un spațiu larg de manifestare, vom porni de la Constituția Uniunii Europene, care în obiectivele sale prevede următoarele aspecte de la care vom porni o analiză a oportunității frontierelor : — Uniunea oferă cetățenelor și cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, precum și o piață unică unde concurența este liberă și nedistorsionată. — În relațiile cu restul lumii, Uniunea afirmă și promovează valorile și interesele sale. Contribuie la pacea, la securitatea, la dezvoltarea durabilă a planetei, la solidaritatea și respectul reciproc între popoare, la comerțul liber și echitabil, la eliminarea sărăciei și la protecția drepturilor omului, în special ale copilului … — Uniunea respectă identitatea națională a statelor sale membre în ceea ce privește autonomia locală și regională. Respectă funcțiile esențiale ale statului, în special cele care se referă la asigurarea integrității teritoriale a statului, la menținerea ordinii publice și la apărarea securității interne1. Pornind de la aceste premise, nu putem să nu remarcăm caracterul global al demersurilor ce urmează a se întreprinde, având în vedere „dezvoltarea durabilă a planetei“, Uniunii Europene revenindu-i rolul de actor principal în consolidarea unor relații de stabilitate de natură a favoriza pacea socială – o condiție universală 1 Constituția Uniunii Europene, partea I, titlul I, art. I-2, I-3, alin 4, art.I-5, alin 1. _________________________________________ IULIA BOTEZATU 260 spre un viitor al respectului față de valorile tuturor, în diversitate. În acest context, libera circulație a persoanelor, serviciilor și a mărfurilor nu mai constituie simple obiective, ci realități ale unei lumi normale. Experiența internațională în urmărirea și controlul fenomenului migraționist demonstrează împletirea strânsă a dimensiunii legislativ-instituționale cu cea socio-culturală. Elaborarea și adoptarea legilor, crearea instituțiilor, stabilirea strategiilor și politicilor corespunzătoare reprezintă componente majore ale acestui proces, dar succesul lor nu poate fi separat de modul în care actorii implicați – administrația de stat, organizațiile non-guvernamentale, mass-media, comunitățile, indivizii – răspund așa-numitelor „provocări comportamentale“, legate de participare, comunicare, mentalități, atitudini. Migrația legală – ca expresie a libertății. Premise și efecte Globalizarea și internaționalizarea piețelor determină noi comportamente migratorii, o fluiditate sporită a deplasărilor teritoriale, fenomenele migratorii temporare având o semnificație aparte. Schimburile de populație inter-țări joacă un rol tot mai important, definit în principal pe două paliere: al transferurilor interculturale dintre state și al impactului politic al fluxurilor migratorii atât asupra statelor de origine, cât și asupra celor primitoare. În fapt, treptat, fenomenul migrației, dintr-un obiectiv de studiu secundar sau rezidual, a devenit unul principal, identificându-se eforturile pentru evidențierea diferitelor sale aspecte în mod sistematic și sistemic. În acest context, se impun următoarele precizări: 1. Construcția Europei de mâine nu se poate realiza fără a obține un consens în ceea ce privește migrația internațională, fără a elabora o politică migratorie comună. Cunoașterea fluxurilor migratorii efective, a atributelor și dinamicii acestora permite definirea și ajustarea echilibrelor în mediul economic și social. Migrația nu mai poate fi apreciată ca un fenomen instantaneu, imprevizibil, circulația persoanelor având determinări multiple, Securizarea frontierelor în contextul globalizării _____________ 261 istorice, comportamentale, economico-sociale. Importanța crescândă a migrației în peisajul economico-social al spațiului UE este, de asemenea, recunoscută. „Libera circulație a persoanelor și a forței de muncă“ este componentă a formării pieței interne a UE alături și în corelație cu libera circulație a capitalurilor, a mărfurilor și a serviciilor. În același timp, este parte integrantă a acquis-ului comunitar, reglementată prin directive ale UE, regulamente și recomandări pentru țările membre. 2. Noua economie, tehnologia informatică, mijloacele moderne și tot mai rapide de transport, libera circulație a persoanelor pe regiuni/ teritorii întinse (teritoriul țărilor membre UE) fac ca noțiunea de spațiu să nu mai aibă o relevanță atât de mare în prezent. La rândul ei, emigrația nu mai este importantă prin libertatea de a trăi și munci într-un alt loc, ci reprezintă doar o variantă/ opțiune de schimbare temporară, sau, după caz, permanentă a reședinței. Mai mult, munca în străinătate poate să presupună sau nu deplasarea persoanei la locul de muncă. 3. Presiunea fluxurilor migratorii către spațiul UE, deși importantă pe termen mediu, nu va atinge cote alarmante. Obiectivul fixat de Comunitatea Europeană la Lisabona în martie, 2000, potrivit căruia „… UE va deveni cea mai competitivă și dinamică economie a cunoașterii din lume, capabilă de o creștere economică durabilă acompaniată de ameliorarea cantitativă și calitativă a ocupării forței de muncă și de o mai mare coeziune socială“ schimbă, în perspectivă, politica statelor membre privitoare la circulația forței de muncă. Nu se va renunța la descoperirile științifice de până acum. Studiul schimbărilor relevante avute în vedere de analize pertinente vor consta, cu certitudine, în radiografierea tendințelor de dezvoltare a unui spectru mai larg de deplasare spațială a indivizilor, explorarea și exploatarea spațiului geografic, crearea premiselor pozitive de schimbare a reședinței – aspecte în strânsă corelație cu dinamismul circulației ideilor, al noului tip de relații industriale, a capitalului social etc. 4. În viitor, migrația devine o sursă tot mai apreciată de completare a deficitului de forță de muncă din țările dezvoltate. Țările membre UE, deja afectate de îmbătrânirea demografică, se orientează spre atragerea de resurse de muncă tinere, bine instruite, competitive. Această inițiativă va putea atenua efectele _________________________________________ IULIA BOTEZATU 262 ce tind să devină dramatice, ale îmbătrânirii demografice și să dezamorseze pe cât posibil, o posibilă bombă socială. 5. Migrației i se asociază într-o măsură tot mai ridicată avantajele/ dezavantajele economice. Fiecare din cei afectați de fluxurile migratorii vor înregistra beneficii, dar și pierderi, mărimea și intensitatea acestora fiind dependentă de calitatea fluxurilor de ieșire/ intrare. Aspecte, precum cele menționate, schimbă perspectiva asupra migrației. Dintr-un fenomen aleator și nedorit, devine un instrument de politică economică și socială. Aceasta presupune o altă atitudine față de fluxurile migratorii est-vest și sud-nord: pe de o parte, o politică de deschidere pentru migrația est-vest cu scopul acoperirii deficitului de muncă slab calificată, și, pe de altă parte, intensificarea atragerii temporare/ definitive a creierelor pentru susținerea progresului prin tehnologii performante, deci prin forță de muncă cu pregătire la vârf. Pentru prima categorie, în funcție de mărimea deficitului, vor exista bariere cantitative concretizate în contingentarea fluxurilor pe meserii și profesii. Pentru a doua categorie, se va intensifica competiția între statele primitoare pentru atragerea de personal care să acopere deficitul de înaltă competență, condiție pentru continuarea dezvoltării țărilor membre UE și nu numai. Însă aceste fluxuri vor fi limitate pe termen mediu și lung, datorită accentuării deficitului de forță de muncă din țările de origine. Cu toate acestea, inegalitatea economică, diferențele de venit dintre națiuni, dintre diferite categorii ocupaționale își vor menține caracterul de puternică motivație a proceselor migratoare. Migrația externă apare în cele din urmă ca o formă de export de capital uman. România ca țară membră a Uniunii Europene, prin migrația externă exportă capital uman; prin urmare, libera circulație a persoanelor are premise sănătoase, firește dacă migrația este legală. Câștigurile, respectiv, pierderile îi afectează deopotrivă pe toți cei implicați, însă în proporții diferite. În esență acestea constau în următoarele: — pentru țara de origine, de plecare, indiferent de forma de migrare externă, exportul de capital uman, de forță de muncă în care s-au făcut investiții importante reprezintă o pierdere de valoare adăugată care s-ar fi putut realiza în țară, sursă pentru creșterea economică durabilă. Dacă cererea pieței nu susține crearea de oportunități/ locuri de muncă pentru forța de muncă disponibilă, Securizarea frontierelor în contextul globalizării _____________ 263 atunci aceasta se orientează către zonele din afara spațiului național, ceea ce alimentează exodul creierelor și al forței de muncă. — pentru țara gazdă, de destinație, efectele sunt de regulă, net favorabile. Ele se manifestă, înainte de toate, pe piața muncii, prin: a) contribuția la reducerea deficitului de forță de muncă, fie în profesii de înaltă calificare, fie pentru forța de muncă strict specializată, fie cu calificare redusă sau necalificată în locuri de muncă pentru care forța de muncă autohtonă manifestă reticențe; în orice situație, costurile aferente sunt incompatibil mai reduse; b) atenuarea procesului de îmbătrânire demografică și a tensiunilor create pe piețele muncii sau la nivel bugetar (lucrătorii migranți sunt de regulă tineri, au 18–40 ani, cu potențial de muncă ridicat); c) contribuții la creșterea producției, inclusiv a exportului țărilor de „adopție“, uneori chiar în țările lor de origine. — pentru lucrător și familia lui, de asemenea, efectele sunt diverse. Cele mai semnificative câștiguri constau în: obținerea unui venit pentru lucrător și familia sa, sporirea capacității de economisire și investiție, fie în bunuri de folosință îndelungată, fie în lansarea în afaceri pe cont propriu, câștiguri în plan profesional și al culturii muncii – de cunoștințe, deprinderi, comportamente, disciplină a muncii, securitate a muncii, participare. Migrația ilegală – fenomen de circumstanță. Riscuri și pierderi De obicei migrația ilegală este determinată de existența unor conflicte în țara de origine, de calamități naturale ori de dorința de procurare a unor mijloace de subzistență suplimentare prin deposedare nelegitimă a celor cu o identitate națională distinctă. Aceste aspecte sunt frecvent acompaniate de pătrunderea anevoioasă pe piața muncii autohtone mai ales datorită calificării slab absorbite și implicit insuficient remunerate față nevoile solicitantului. Mediul de origine nu asigură întotdeauna și pentru toți, în condițiile unei economii funcționale și competitive, un nivel de trai decent ori dezirabil, căci în timp ce unii câștigă, alții nu sunt mulțumiți cu ce primesc ca urmare a măsurilor de protecție socială. Revanșa pe care o pregătesc nemulțumiții, încă din țările lor de apartenență, constă în _________________________________________ IULIA BOTEZATU 264 mod frecvent în demararea și punerea în acțiune a unor planuri care intră în sfera crimei organizate trasfrontaliere. Pentru a preveni/ limita „un exod masiv“, în conflictele armate recente, se constată o tendință periculoasă de a produce intenționat victime în rândul populației civile în scopul câștigării conflictului, cu motivația de „pierderi și pagube colaterale“, ceea ce a fost vizibil în conflicte precum cele din Afganistan, Irak etc. În acest fel, se evită și descurajează organizarea unor structuri alcătuite din populație proprie, de ripostă ori presiune, care odată evadate pe teritoriul altor state pot solicita intervenția externă în vederea „igienizării“ mediului „patogen“, prin schimbarea decidenților cu riscul pierderii temporare a suveranității. Se discută tot mai mult despre conflicte armate destructurate, războaie de nișă, război special, război psihologic, război informațional, război economic, mediatic, electronic, total etc. Pe alt plan ne confruntăm cu pericolul proliferării criminalității organizate, a crimei organizate transnaționale – transfrontaliere, traficului de armamente și materiale nucleare sau/ și radioactive, traficul de droguri, de carne vie, noilor valuri de „popoare migratoare“, migrației ilegale etc2. Nu întâmplător, începând cu noul mandat al Comisiei Europene s-a înființat Direcția Generală „Justiție și Afaceri Interne“ iar în Documentul de poziție al României privind negocierea Cap. 24 – J.A.I., deschis în martie 2002, criminalitatea organizată este tratată distinct. Dinamica migrației ilegale a determinat și favorizarea – „specializarea“ unor persoane care au trecut la organizarea de filiere și rețele de traficanți coordonate de puternice organizații transnaționale cu o structură bine pusă la punct. „Specialiștii“ acestor structuri oferă toată gama de „servicii necesare“ migrației ilegale pentru țările tranzitate și cele de destinație, respectiv: procurarea unor documente de călătorie, călăuzire în vederea trecerii frauduloase a frontierelor, mijloace de transport, cazare și pregătirea migranților pentru a se orienta și face față tuturor situațiilor ce apar. Marile organizații criminale s-au internaționalizat. Crima organizată se angajează în toate tipurile de tranzacții ilegale sau legale, cu condiția să fie profitabile și să ofere posibilitatea investirii 2 Cf. Documentului de poziție și Documentului complementar de poziție ale României privind negocierea Cap. 24 de aderare la UE – J.A.I. Securizarea frontierelor în contextul globalizării _____________ 265 banilor câștigați pe căi ilegale. Aceste organizații și-au creat baze logistice în țările de pe principalele itinerarii de deplasare. Acționând de teritoriul mai multor state, ele au în compunere cetățeni din principalele țări de origine ale migranților ilegali, care de mai mulți ani au ședere legală pe teritoriul țării unde acționează (în țări de tranzit și/ sau de destinație). Este necesar să menționăm un lucru extrem de important cu privire la migrația ilegală: toate componentele crimei organizate – trafic de droguri, armament, mașini furate, inclusiv migrația ilegală etc. – au caracter ilegal și nu sunt protejate de nici o legislație a vreunei țări. Dimpotrivă, ele sunt aspru sancționate. În ceea ce privește migrația ilegală, deși sunt comise acte ilegale, persoanele sunt protejate de reglementări internaționale (Convenția de la Geneva, 1951, Protocolul de la New York) ce trebuie aplicate de țările care au aderat la prevederile acestor documente. De aceea, trebuie să se acționeze cu perseverență pentru combaterea rețelelor și filierelor de migranți, prin cooperare cu alte instituții și organisme atât pe plan intern cât și pe plan internațional. Consecințele migrației ilegale pentru România sunt extrem de sensibile: — posibilitatea de a se infiltra și ulterior de a acționa pe teritoriul României a unor grupuri de factură teroristă sau antinațională față de alte state, prin crearea unor sisteme de acumulări de fonduri, procurarea logisticii adecvate și atragerea de prozeliți prin procedee specifice ori declanșarea unor acțiuni violente; — tendința unor migranți de a încerca să suplinească lipsa mijloacelor de întreținere prin comiterea unor infracțiuni, de multe ori cu implicarea unor elemente infractoare autohtone; — suportarea de către statul român a unor cheltuieli împovărătoare pentru returnare, căutare, întreținere, asistența solicitanților de azil și a străinilor care au statutul de refugiat; — situația critică a migranților face ca aceștia să fie recrutați cu ușurință de structurile criminalității organizate și implicați în traficul de droguri, armamente, autoturisme, persoane, etc.; — influențarea negativă a pieței forței de muncă cu preponderență în domeniul comerțului și serviciilor prin practicarea unor activități ilicite – de regulă la firmele unor conaționali, dar și a muncii la negru, situație ce devine critică în condițiile creșterii ratei șomajului. _________________________________________ IULIA BOTEZATU 266 Folosirea teritoriului României ca spațiu de manevră pentru migrația ilegală provoacă nu numai efecte negative în planul climatului social, al ordinii publice și situației economice, dar și serioase consecințe negative în planul imaginii pentru interesele României în perspectiva integrării euro-atlantice, precum și un potențial factor de amenințare neconvențională la adresa apărării, ordinii publice și siguranței naționale. Multe state europene au ajuns la concluzia că migrația nu poate fi apreciată întotdeauna ca un fenomen negativ, existând state care, printr-o migrație controlată, acționează pozitiv asupra situației negative a unor indicatori demografici interni. În contextul multiculturalismului și al globalizării, în multe state ale lumii, un anume gen de imigrație s-a dovedit a fi un factor al creșterii economice. Pe de altă parte, migrația ilegală necontrolată poate reprezenta un pericol real la adresa siguranței naționale, a ordinii publice și la adresa democrației. Dreptul la libera circulație se referă la posibilitatea persoanei de a părăsi țara de reședință, însă nu include obligația țării de destinație de a primi acea persoană, decât în măsura în care aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi admisă pe teritoriul său. Totalitatea condițiilor impuse străinilor, pentru a fi admiși pe teritoriul național, constituie un atribut al suveranității statului, având la bază interesul și obligația acestuia de salvgardare a siguranței naționale și ordinii publice. Din punct de vedere teoretic, în funcție de condițiile existente în fiecare țară (economice, asistență materială, oportunități ale pieței forței de muncă, a legislației pentru străini etc.) și de interesul migranților, țările se pot clasifica în țări sursă, de destinație și țări de tranzit. O astfel de clasificare este, totuși, una relativă, o țară putând fi în același timp producătoare de migranți, o țară de tranzit și o țară de destinație, diferențierea rezultând din ponderea pe care o are numărul celor care emigrează, al celor care o tranzitează sau al celor care intră și se stabilesc pe teritoriul său. Lipsa unui sistem funcțional în combaterea migrației ilegale reprezintă frecvent un element de atracție pentru infractorii dați în urmărire prin Interpol pentru persoanele care au săvârșit crime împotriva umanității sau a Cartei Națiunilor Unite, persoanele care fac parte din grupări teroriste sau din organizații criminale sau pentru cele care sunt implicate în fenomenul criminal transfrontalier. Securizarea frontierelor în contextul globalizării _____________ 267 Absența unui mecanism de control adecvat asupra fenomenului migrației generează multiple consecințe negative, printre care se pot enumera: — prezența pe teritoriul național a unor comunități străine extrem de eterogene din punct de vedere etnic, lingvistic, religios și cultural, ceea ce implică dificultăți majore de adaptare în relațiile cu localnicii și constituie potențiale surse de conflict între grupurile de străini (pakistanezi și indieni, între turci și kurzi sau între irakieni și iranieni etc.). Paradoxal, dreptul minorităților de a învăța în limba natală și de a avea liberate de opinie, într-un stat democratic, se răsfrânge frecvent, negativ, asupra minoritarilor care luptă pentru ele. Aceste drepturi democratice accentuează segregarea, asigură eterogenitatea, previn „ciocnirea culturală“ cu obiceiurile și mentalitățile populației locale – majoritare. Cutumele, ritualurile vieții comunitare nu se împrumută, ci se statuează, devenind spațiu sacru numai pentru comunitatea care le promovează. În același sens, libertatea de opinie va îmbrăca valențe ale mentalităților națiunii de proveniență, uneori intrând flagrant în opoziție cu valorile populației autohtone. Pe de altă parte, diversitatea culturală va permite o înțelegere mai lentă a proceselor psihologiei de grup, în timp ce controlul social se va realiza în funcție de coordonate standard, în care cunoașterea celuilalt va fi deseori limitată de accesul la o comunicare într-o limbă de circulație internațională. În concluzie, cunoașterea va fi limitată, pentru ambele părți; — implicarea unor structuri de tip mafiot în traficul ilicit de persoane, posibilitatea ca migranții, determinați de situația lor critică, să fie recrutați cu ușurință de structurile crimei organizate, pentru a fi folosiți în traficul de droguri, arme și muniții, autoturisme furate, rezultând, implicit, așa-numitul „import de criminalitate“; — tendința a numeroși străini, lipsiți de mijloace de întreținere, de a le procura prin săvârșirea unor infracțiuni, deseori prin asociere cu elemente infractoare autohtone; — apariția a tot mai multe societăți comerciale cu sedii fictive, care constituie paravan pentru desfășurarea unor activități ilegale; — posibilitatea transmiterii de către migranți a unor boli specifice zonelor de unde provin; — unii dintre migranți sunt simpatizanți sau chiar membri a unor organizații extermist-teroriste de sorginte funda- mentalist-islamică; _________________________________________ IULIA BOTEZATU 268 — suportarea unor cheltuieli împovărătoare pentru bugetul național, în legătură cu returnarea migranților ilegali în țările de origine, ca și pentru cazarea, întreținerea și asistența solicitanților de azil și a străinilor care au dobândit statutul de refugiat. La nivel global se poate spune că mediul internațional de securitate a evoluat după 1990 în sensul creșterii complexității și interdependențelor din relațiile internaționale. Drept urmare, stabilitatea internațională nu poate fi astăzi concepută decât în baza cooperării pe multiple planuri la nivelul comunității internaționale și, mai ales, prin intermediul dialogului în cadru instituționalizat, prin creșterea implicării marilor organizații internaționale în definirea stării de securitate a lumii. În noile abordări privind asigurarea securității regionale și globale s-a considerat însă că trebuie să existe o legătură strânsă între globalizare și securitatea internațională, pe de o parte, și între democratizare și respectarea drepturilor omului și ale minorităților, pe de altă parte. Ca răspuns la amplificarea numărului conflictelor și a creșterii riscurilor terorismului internațional, a devenit clar că democrația secolului XXI trebuie să includă și asigurarea unui cadru mondial de coexistență pașnică. Oportunitățile de definire a unui cadru stabil și pașnic de dezvoltare a statelor lumii în cadrul economiei mondiale sunt susținute de mai multe procese de reașezare a raporturilor de forțe pe plan mondial: — procesul de cristalizare și manifestare a Europei ca un centru de putere și stabilitate; — definirea unor noi dimensiuni ale relațiilor de asigurare a securității între țările UE și NATO, pe de o parte, și între aliații europeni și SUA, în cadrul NATO pe de altă parte; — interdependențele intereselor vitale ale statelor democratice din întreaga lume care nu pot prospera decât într-o lume lipsită de violențe și conflicte. Față de noile provocări la adresa securității, Europa poate aduce, atât direct, cât și indirect, un plus de stabilitate, deoarece riscurile apariției unor confruntări militare pe continentul european s-au diminuat semnificativ. Explicația acestei evoluții rezidă din două aspecte: — interesele și obiectivele de securitate actuale ale statelor europene nu sunt generatoare de stări conflictuale, dimpotrivă ele Securizarea frontierelor în contextul globalizării _____________ 269 favorizează cooperarea și solidaritatea; — mediul de securitate internațional este influențat pozitiv de procesele de integrare europeană și euroatlantică, în fapt de extinderea comunității statelor care împărtășesc și promovează valorile democrației și economiei de piață, în contextul adâncirii colaborării regionale. De altfel, în contextul procesului de aderare europeană, fiecare stat candidat va avea tendința să-și maximizeze utilitatea – contribuția la asigurarea păcii sociale prin bune practici, agreate de UE. Statul candidat și cel admis nu pot favoriza alterarea mediului social de referință, în principal pentru a-și asigura premise durabile de dezvoltare, pentru a preveni conflictele și în consecință, părăsirea unui cadru securizant precum cel al UE. În vederea reducerii riscurilor transnaționale, contribuția Poliției de Frontieră Române este substanțială. Astfel de riscuri sunt generate de grupuri care promovează separatismul sau extremismul, de disputele inter-etnice, rivalitățile religioase, încălcarea drepturilor omului. În această categorie intră și crima organizată, traficul ilegal de droguri, arme și substanțe interzise, materiale strategice, fluxurile de persoane a căror prezență în țara de origine le-ar putea favoriza primirea de pedepse privative de libertate la frontiera României. Poliția de Frontieră Română, prin mijloacele aflate la dispoziție, luptă de asemenea și împotriva riscurilor plasate în domeniul incertitudinii, de tipul calamităților naturale. Recentele ieșiri din matcă ale Dunării și a altor afluenți care delimitează zona de frontieră pot afecta într-un mod nefavorabil teritoriul național, pe de o parte datorită malurilor neconsolidate care cedează și conduc la afectarea teritoriului, iar pe de altă parte, la migrarea populației din zona calamitată, datorită dezastrelor produse de evenimentele naturale. În prezent, migrarea se produce spre suprafețe de proximitate din afara zonei de pericol, de pe teritoriul național. Este evident că aceste catastrofe determină sărăcirea populației din zona calamitată și din acest considerent, cel puțin în perioada de criză, îi poate afecta resursele psihologice, respectiv, disponibilitatea de a se constitui în forță de sprijin, pentru forțele proprii poliției de frontieră, pro-activitatea pentru furnizarea anumitor informații ce pot sta la baza unor eventuale intervenții de frontieră. Pe de altă parte, disperarea în calea apelor și sentimentul de neputință, corelată cu nevoia de a recupera din handicapul socio-economic la care a fost condamnată, o pot _________________________________________ IULIA BOTEZATU 270 vulnerabiliza din punct de vedere moral. Altfel spus, astfel de fenomene pot afecta contribuția la bunăstarea socială comună, la un mediu social just și sănătos. De aceea, Poliția de Frontieră a sprijinit și sprijină activ populația din zona de frontieră aflată în dificultate, prin mijloacele aflate la dispoziție și mai ales prin întreprinderea de activități voluntare de bună credință, în condiții de risc maxim. Sperăm că efectele conflictului cu apele să nu se constituie în premisă pentru eventuale tendințe de migrație ilegală. Într-un alt registru, având în vedere că granițele de Nord și Est ale României vor deveni frontiere externe după accederea în Uniunea Europeană, aflată la confluența unor mari fluxuri migratorii din fostele republici sovietice, din Orientul Mijlociu, Asia și Africa, România are responsabilități uriașe pentru securizarea frontierelor. În perspectivă, după obținerea statutului de Stat Schengen, ținând cont că problemele referitoare la migrație și infracționalitate nu sunt supuse restricțiilor geografice, rutele internaționale de trafic trebuie să devină principalele zone de interes pentru forțele de poliție de frontieră și după caz, pe anumite componente, de poliție națională, în concordanță cu competențele proprii. În orice caz, acolo unde politica adoptată și securitatea națională cer acest lucru, un Stat Schengen poate, după consultarea și a celorlalte State Schengen, să adopte pentru o perioadă limitată de timp efectuarea controlului corespunzător la frontierele interne. Pentru facilitatea încrederii reciproce, orice Stat Schengen va trebui să fie în măsură să furnizeze date temeinice și de încredere cu referire la situația de la frontierele sale, precum și la controalele și măsurile de supraveghere aplicate. Cunoașterea situației de la frontieră se bazează pe cunoașterea performanței sistemelor de management al frontierei. Estimări de încredere referitoare la controalele și supravegherea frontierei trebuie să se bazeze, printre altele, pe cunoașterea amănunțită a situației locale și regionale. Pentru realizarea obiectivelor și facilitarea utilizării eficiente a resurselor, vor fi aplicate metodologii diferite la frontieră. Noile investiții cu tehnică performantă și specializarea înaltă a polițiștilor de frontieră, combaterea corupției în rândul personalului propriu, dezvoltarea unor practici deontologice de supraveghere și control, implementarea conceptului de „poliție de proximitate“ în cadrul Poliției de Frontieră sunt elemente care contribuie în mod sistematic la asigurarea unui spațiu comunitar optim pentru libera circulație a persoanelor, mărfurilor și serviciilor. Securizarea frontierelor în contextul globalizării _____________ 271 Concluzie: Fluxurile de migrație precum și motivația acesteia, caracterul legal sau ilegal, țările de destinație, tranzit ori sursă, pregătirea migranților, naționalitatea, religia și vârsta acestora, sunt parametri ce vor determina întotdeauna abordări multifactoriale de natură a descrie, înțelege, preveni și după caz, anticipa, producerea unor evenimente nedorite. Desigur, demersul nu poate fi unilateral, pentru că mai multe resurse, mai multe mijloace și mai multe proceduri corelate pot conduce la mai multă securitate și prin urmare, la dezvoltarea unui parteneriat durabil. Poziționarea României ca viitoare graniță estică a UE nu înseamnă doar securizarea frontierelor, ci și asumarea unui rol de stabilizator regional și promovarea principiilor și valorilor democratice europene. Interesul comun al structurilor de administrație a statului este acela de a asigura crearea și dezvoltarea unei zone comune de libertate, securitate și justiție. Întărirea capacității de control a 2070 km din viitoarea frontieră estică a UE cu: Moldova, Ucraina, Uniunea Serbia–Muntenegru și Marea Neagră este o prioritate națională și presupune reducerea infracționalității transfrontaliere fără a îngrădi dreptul la liberă circulație a persoanelor. De altfel, eliminarea vizelor pentru cetățenii români care călătoresc în spațiul Schengen a avut efecte benefice în special asupra tinerilor, în mediul academic și științific, dar și în cel de afaceri. Nu în ultimul rând, România va juca un rol esențial în dezvoltarea și consolidarea unei identități europene, în promovarea solidarității, toleranței și cooperării între actorii statali în plan regional și internațional. Reconstituirea identității românești poate avea loc cel mai bine prin rolul catalizator al spațiului și valorilor europene oferite de identitatea europeană. În contextul globalizării, identitatea națională nu se limitează la spațiul prestabilit al unui teritoriu, ci se poate afirma dincolo de limitele frontierelor, acolo unde valorile devin compatibile, iar „produsul finit“ devine standard de referință pentru dorințele altora. Pentru aceasta nu e nevoie decât de arme „neconvenționale“ precum: justiția, profesionalismul, toleranța și disponibilitatea. _________________________________________ IULIA BOTEZATU 272 Bibliografie: ƒ xxx Constituția Uniunii Europene. Ed. Univers Științific, București, 2005. ƒ xxx Noi și Europa (coord. Neculau, A.). Ed. Polirom, Iași, 2002. ƒ Eșanu, G. Amenințări neconvenționale actuale. Ed. Detectiv, București, 2005. ƒ Toma, G.; Braun Nicoleta; Măciucă M. Managementul insecurității. Ed. Scaiul, București, 2004. ƒ Sime, A.V. & Eșanu G.. Migrație și globalizare. Ed. Detectiv, București, 2005. ƒ Held, D; McGrew, A.; Goldblatt D.; Perraton J. Transformări globale. Ed. Polirom, 2004. ƒ Girault R. Identitate și conștiință europeană în secolul al XX-lea. Ed. Curtea Veche, București, 2004; ƒ Huntington S. Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. Ed. Antet, 2005; ƒ Gardels, N. Schimbarea ordinii globale. Ed. Antet, 2004. (coord. prof. univ. Constantin Daniela-Luminița) Studiul 5 – Fenomenul migraționist din perspectiva aderării României la UE, Institutul European din România, București, 2004 ‘ Inspector principal, șef al Compartimentului Asistență Psiho-socială al Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, licențiată a Facultății de Filozofie, profilul Socio-psiho-pedagogic, Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iași, masterat la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației a aceleiași Universități (2002) și la Facultatea de Drept a Academiei de Poliție „Al.I. Cuza“ din București (2006); cursuri de formare formatori la Universitatea Metropolitană din Londra (2002) și la Biroul Internațional al Muncii din Geneva (2003). Lucrări publicate: Război Interior (Ed. Moldova, Iași, 1993), Într-un corp de femeie (Ed. Moldova, Iași, 1994), Cooperarea bilaterală româno-sârbă („Frontiera“ nr. 2/ 2003), Cauze care stau la baza unor conduite disfuncționale în activitatea polițiștilor („Buletin de Informare și documentare“ al M.A.I.), Mentalitatea deformată – un păcat modern al vremurilor noastre („Frontiera“ nr. 11–12). În curs de publicare : Consilierea managerială în instituții de ordine publică și siguranță națională. TERORISM ȘI GLOBALIZARE Costică Voicu‘ Momentul 11 Septembrie 2001, poate fi considerat borna zero a unui proces ce începuse cu mult înainte, dar care a fost ignorat, din neștiință, din neputință sau cu reacredință. În existența umanității, RĂUL a fost cel care a obligat statele (autoritățile, în general) și oamenii să decidă schimbarea cursului evenimentelor. De prea puține ori SCHIMBAREA a fost inițiată într-o perioadă de relativă ordine și stabilitate a societăților. Întotdeauna, sau aproape mereu, marile schimbări au fost declanșate de evenimente cu efecte devastatoare asupra societăților: războaie, foamete, amenințări ale forțelor umane și ale naturii, acte teroriste, curse ale înarmării, amenințare nucleară, utilizarea necontrolată a tehnologiilor și biotehnologiilor, extensia crimei organizate, crize financiare economice, ecologice etc. Cu alte cuvinte, societățile au reacționat numai după producerea unor asemenea evenimente cu profunde efecte negative asupra stării de normalitate a acestora. Producerea unor asemenea evenimente readuce starea de optimism, generator de speranțe. Este, în ultimă analiză, confruntarea între: evoluție și revoluție. Strategia Națională de Securitate a Statelor Unite ale Americii, aprobată de președintele George W. Bush în luna martie 2006, constituie, în opinia noastră, un document pragmatic, cu valențe de veritabilă revoluție în privința modalităților de abordare a realităților lumii de astăzi. __________________________________________ COSTICĂ VOICU 274 Documentul la care face referire dobândește importanță pentru că: „America trebuie să continue să conducă“, solicitate fiind de „amenințările grave“ cărora trebuie să le facă față: înmulțirea actelor de terorism alimentate de o ideologie agresivă a urii și crimei, relevată poporului american la 11 Septembrie 2001. Se afirmă cu claritate faptul că această strategie este construită pe două coordonate fundamentale: — lupta și câștigarea războiului împotriva terorismului; — promovarea și apărarea libertăți ca alternativă la dictatură și disperare. Ideea forță care răzbate din conținutul acestui document este formulată astfel: „America este acum în fața unei alternative între a alege frica sau încrederea, America a ales calea încrederii“. Acest lucru exclude izolaționismul și protecționismul, retragerea și restrângerea bugetară; acest lucru înseamnă preluarea conducerii în locul izolării, continuarea încurajării și dezvoltării comerțului liber și conducerea luptei împotriva tuturor provocărilor majore, în primul rând împotriva terorismului. Acest mesaj cuprins în Strategie vine parcă să confirme afirmația lui Benjamin R. Barber1 care, în cartea sa „Imperiul fricii“ subliniază: „Statele Unite, de multă vreme favoritele destinului, se află pe o traiectorie de coliziune cu istoria … fiind năucită astăzi de o conștientizare a vulnerabilității, nereușind să descifreze mesajul interdependenței obligatorii care definește lumea noului secol al XXI-lea“. Statele Unite ale Americii sunt astăzi convinse de cel puțin următoarele lucruri: — frica este singura armă a terorismului, fiind mai puternică atunci când este îndreptată împotriva statelor care trăiesc în prosperitate (vezi SUA, Marea Britanie, Spania) sau împotriva celor care se află în situații speciale (vezi Israel, Afganistan, Irak, Pakistan, Arabia Saudită); — terorismul poate determina o țară să se sperie, astfel încât aceasta să intre într-o stare de șoc, dominată de frică, paralizată, incapabilă să reacționeze; 1 Citatele sun preluate din volumul Imperiul fricii – război, terorism și democrație, autor Benjamin R. Barber, tradus în limba română și publicat la Ed. Incitatres, în anul 2005. Terorism și globalizare _____________________________________ 275 — 11 Septembrie 2001 nu a constituit doar o lecție despre forța fricii, ci a demonstrat și insuficiența puterii militare; — lupta împotriva terorismului nu se poate câștiga doar prin forța armelor, a intimidării acestora, ci prin realizarea unor alianțe puternice cu celelalte state democratice și prin asigurarea sprijinului instituțiilor și organismelor internaționale, împrejurare care permite promovarea libertății, prosperității, păcii, justiției și demnității umane; — confruntarea cu provocările prezentului presupune conducerea comunității de democrații în dezvoltare. Această formulare a celui de-al doilea pilon al Strategiei poate să ne conducă la aprecierea faptului că SUA realizează o alianță puternică cu statele veritabil democratice, pe de o parte, și conduce comunitatea statelor cu democrație în dezvoltare. Probabil, în opinia noastră, în această ultimă categorie intră România, Bulgaria și … probabil alte state; — misiunea fundamentală a SUA constituie „crearea unei lumi cu state democratice, bine guvernate care pot îndeplini nevoile cetățenilor lor și se pot conduce pe ele însele într-un mod responsabil, în cadrul sistemului internațional“, aceasta fiind „cel mai bun mod de a promova o securitate durabilă pentru poporul american“. Obiectivele esențiale ale Strategiei sunt: ƒ apărarea aspirațiilor la demnitatea umană; ƒ întărirea alianțelor pentru înfrângerea terorismului global și acțiunea directă pentru prevenirea atacurilor îndreptate împotriva SUA și a prietenilor acestora; ƒ diminuarea conflictelor regionale prin intervenții alături de celelalte democrații avansate; ƒ împiedicarea amenințării de către inamici, a SUA și aliaților acestora, cu utilizarea armelor de distrugere în masă; ƒ inițierea unei noi ere a dezvoltării economice globale prin susținerea piețelor libere și a comerțului fără bariere; ƒ elaborarea unei agende complexe care să asigure cooperarea cu alte centre de putere globală; ƒ transformarea instituțiilor de securitate națională americane pentru ca acestea să facă față provocărilor și oportunităților secolului XXI; ƒ încurajarea oportunităților pentru extensia globalizării, însoțită de gestionare provocărilor acestui fenomen. __________________________________________ COSTICĂ VOICU 276 Obiectivele de mai sus par să confirme afirmația lui Benjamin R. Barber2: „America este capitala care răspândește frica. Hegemonia americană nu poate fi pusă la îndoială. America știe că nu are egal în producția, desfășurarea și utilizarea armelor, inclusiv a celor înfricoșătoare de distrugere în masă, pe care a decis că nu le va permite potențialilor inamici să le pună la punct. Să te opui Statelor Unite înseamnă să faci parte, dacă nu chiar din axa răului, cel puțin dintre „băieții răi; să susții Statele Unite înseamnă să fii un băiat bun chiar dacă este vorba despre un regim autoritar sau chiar titanic, ca în cazul unor prieteni și aliați apropiați ai americanilor cum ar fi Egiptul, Arabia Saudită, Pakistanul și Zimbabwe“. Strategia de Securitate Națională a SUA definește dictatura ca „acea combinație de brutalitate, sărăcie, instabilitate, corupție și suferință, guvernată de legile despotice și adoptată de sistemele despotice“. Sunt nominalizate ca state considerate de document ca fiind despotice: Coreea de Nord, Iran, Siria, Cuba, Belarus, Burma și Zimbabwe, care „amenință sistemul mondial de extindere a libertății, sponsorizează terorismul și achiziționează arme de distrugere în masă“. Reține atenția formularea potrivit căreia „SUA va susține și sprijini apărătorii libertății de pe orice teritoriu prin folosirea unor tactici diferite, în unele cazuri urmând „a fi luate măsuri vizibile în vederea unor schimbări imediate“, iar în alte situații „vor acorda mai mult sprijin tacit pentru a stabili bazele unor reforme viitoare“. Toate aceste măsuri au drept scop „apărarea intereselor vitale pentru securitatea și starea de bine a poporului american“. În arsenalul de instrumente politice, economice, diplomatice și de altă natură pe care SUA le vor folosi pentru stoparea terorismului și promovării democrației eficiente sunt menționate: — luarea de poziție împotriva abuzurilor contra drepturilor omului; — sprijinirea reformatorilor democratici din națiunile oprimate, inclusiv prin organizarea de întâlniri la nivel înalt cu aceștia la Casa Albă, cu Departamentul de Stat și ambasadele SUA; — folosirea asistenței externe pentru sprijinirea organizării unor alegeri libere și corecte, a promovării unui statut de drept, 2 Titlul original al lucrării este: Fear’s Empire. War, Terrorism, and Democracy, W.W. Norton Company Inc., 2003. Autorul este profesor la Universitatea din Maryland, SUA. Terorism și globalizare _____________________________________ 277 societății civile, drepturilor omului, drepturilor femeilor, libertății presei și a libertății religioase; — adaptarea asistenței și a forțelor militare pentru sprijinirea controlului civil asupra procesului militar și a respectului militar pentru drepturile omului într-o societatea democratică; — aplicarea de sancțiuni celor care conduc regimuri opresive pentru a cruța popoarele respective; — încurajarea altor națiuni pentru a nu sprijini regimurile opresive; — colaborarea cu alte națiuni democratice pentru a promova libertatea, democrația și drepturile omului în țări și regiuni specifice; — crearea și dezvoltarea unor noi inițiative, cum ar fi Inițiativa Fundației pentru Viitor a Africii de Nord, Extinderea Orientului Mijlociu, Comunitatea pentru Democrație și Fondul pentru Democrație al Statelor Unite; — formarea unor parteneriate creative cu organizații nonguvernamentale și cu alte voci ale societății civile pentru sprijinirea activității acestora; — continuitatea activității cu instituțiile internaționale existente așa cum este ONU și organizațiile regionale, precum OSCE, Uniunea Africană și Organizația Statelor Americane pentru a contribui la implementarea angajamentelor democratice și stabilirea planurilor democratice în regiuni în care acestea lipsesc; — sprijinirea sancționării în instituții multilaterale a încălcărilor drepturilor omului și ale libertăților; — încurajarea investițiilor străine directe și a asistenței externe în țări care s-au angajat pentru a crea un stat de drept, pentru a lupta împotriva corupției și a stabilirii unui sistem democratic; — încheierea unor acorduri de liber schimb (ALS) care încurajează statele să intensifice statul de drept, lupta împotriva corupției și responsabilitatea democratică. Scopul declarat al Strategiei îl reprezintă „înfrângerea terorismului „care presupune o schimbare a vechilor tactici de abordare, întrucât este vorba de un „inamic la nivel global“. Tactica preconizată nu se va mai baza pe acțiunile de prevenire sau pe măsurile defensive: lupta cu inamicul trebuie să fie „directă pentru a-l pune pe fugă“. Se apreciază faptul că rețelele __________________________________________ COSTICĂ VOICU 278 teroriste de astăzi sunt mai dispersate și mai puțin centralizate, unele dintre acestea fiind sponsorizate de către Siria și Iran. De aceea, pe termen scurt, lupta presupune utilizarea forței militare și a altor instrumente de putere națională pentru „a ucide sau captura teroriștii“. Pe termen lung, câștigarea războiului este condiționată de câștigarea luptei de idei. Lupta împotriva terorismului nu este o luptă între religii, iar terorismul ca fenomen nu este produsul inevitabil al sărăciei, nu este nici rezultatul ostilității la adresa politicii SUA în lume, după cum nu este un simplu rezultat al problemelor nerezolvate, existente între Israel și Palestina. Terorismul este generat de alienarea politică a protagoniștilor, de subcultura conspirației și dezinformării și de o ideologie care glorifică crima, suferința și teama. În cuprinsul Strategiei sunt prezentate patru etape, pe termen scurt, care trebuie parcurse în lupta împotriva terorismului: a) prevenirea atacurilor teroriste înainte ca acestea să aibă loc, care presupune găsirea, uciderea sau capturarea teroriștilor; b) prevenirea accesului la arme de distrugere în masă de către statele problemă și de către rețelele teroriste; c) împiedicarea grupărilor teroriste de a primi ajutor sau de a fi găzduite pe teritoriul statelor-problemă; d) împiedicarea teroriștilor de a controla orice națiune pe care să o poată folosi ca bază pentru acțiuni teroriste. Strategia consacră următoarele obligații privitoare la lupta împotriva armelor de distrugere în masă: — Guvernul SUA are ca primă îndatorire protejarea poporului american și a intereselor americane; — Guvernul SUA este obligat să anticipeze și să contracareze amenințările, folosind toate resursele forței naționale, înainte ca acestea să devină un pericol real; — Guvernul SUA este obligat să considere că nu există amenințate mai mare decât un atac terorist cu arme de distrugere în masă; — SUA vor acționa, dacă este necesar, pentru exercitarea dreptului lor înnăscut la autoapărare. Obiectivele stabilite în Strategia Națională de Securitate pot fi atinse numai prin transformarea Instituțiilor de Securitate Națională pentru a face față provocărilor și oportunităților secolului XXI. Terorism și globalizare _____________________________________ 279 În acest sens, se impune extinderea și consolidarea reformelor în instituțiile cheie, atât a celor din țară cât și din străinătate, continuând promovarea schimbărilor produse după anul 2002. Concepția de continuare a reformei se bazează pe luarea în considerație a patru categorii de amenințări: a) amenințările tradiționale, generate de statele care utilizează armate convenționale, flote și forțe aeriene competitive militar; b) amenințările extraordinare, generate de autori din interiorul sau din afara SUA care întrebuințează metode teroriste ori insurgente pentru a lovi în efectivele militare, sau care desfășoară activități ilegale, precum pirateria și traficul de droguri apte să amenințe securitatea regională; c) amenințările catastrofice, generate de achiziționarea, posesia și folosirea armelor de distrugere în masă de către autori din interiorul sau din afara țării, precum și pandemiile mortale și alte dezastre naturale care produc efecte similare armelor de distrugere în masă; d) amenințările distructive, realizate prin utilizarea tehnologiilor performante (biotehnologia, operațiuni speciale, robotizarea și armele bazate pe utilizarea formelor de energie) ce pot afecta SUA Aceste amenințări obligă SUA să extindă și să consolideze reformarea instituțiilor-cheie, activitate ce vizează două mari planuri: a) PLANUL NAȚIONAL este centrat pentru realizarea a trei priorități: — susținerea în continuare a transformărilor ce se realizează la Departamentul Apărării, Securității Naționale și Justiției, a F.B.I. și a Comunității de Informații; — reorientarea Departamentului de Stat către reformarea diplomației; — îmbunătățirea activității agențiilor care sunt abilitate să gestioneze situațiile de criză. b) PLANUL EXTERN este centrat pentru realizarea a trei priorități: — promovarea transformării Organizației Națiunilor Unite; — promovarea democrației prin intermediul instituțiilor internaționale și regionale; — stabilirea de parteneriate internaționale orientate pe rezultate pentru a face față noilor provocări și oportunităților. __________________________________________ COSTICĂ VOICU 280 x x x Este evident faptul că Strategia de Securitate Națională a SUA, aprobată în luna martie 2006, ale cărei principale prevederi le-am prezentat, nu diferă fundamental de Strategia anterioară, datată Septembrie 2002. Acesta este și motivul pentru care găsim interesante opiniile exprimate de Benjamin R. Barber în lucrarea citată, publicată în anul 2003. Autorul citat susține: „o strategie de securitate națională eficientă trebuie să asigure America împotriva terorismului fără să distrugă libertatea în al cărei nume se poartă lupta și trebuie să înfrângă teroarea fără să plătească un preț în frică“. În opinia autorului, democrația nu poate fi impusă cu arma …“ ea nu se ridică din cenușa războiului și dintr-un istoric de strădanii, acțiune civică și dezvoltare economică. Este puțin probabil ca democrația să poată fi construită cu materiale exportate de o armată cuceritoare, eliberatoare, americană sau în umbra firmelor din sectorul privat și a organizațiilor nonguvernamentale americane. Democrația se dezvoltă încet și are nevoie de străduințe indigene, de cultivarea instituțiilor civile locale și de un spirit cetățenesc sănătos, care depinde preponderent de educație. În finalul acestui scurt articol, reproducem cele 13 reguli pentru securitatea națională în epoca terorii prezentate în volumul „Imperiul fricii“ de Benjamin R. Barber: 1. Nu statele sunt dușmanul, pentru că teroriștii nu sunt state. 2. Războiul este irațional. Consecințele sale nu pot fi prevăzute pe baza regulilor comportamentului rațional – atât inacțiunea, cât și acțiunea au consecințe neplanificate. 3. Războiul este ultima opțiune: un „eșec“, mai curând decât un „instrument al politicii“; 4. A începe primul înseamnă să suporți costurile: costurile certe ale declanșării unui război depășesc beneficiile incerte ale „câștigării“ războiului, deoarece costurile trebuie plătite. Prin urmare, democrațiile au o responsabilitate specială să accepte costul de a-i lăsa pe ceilalți să înceapă primii. 5. Terorismul și puterea militară convențională sunt incomparabile, prin primare, armele convenționale nu pot înfrânge terorismul. Terorism și globalizare _____________________________________ 281 6. Singura armă a terorismului este frica: o strategie de securitate națională eficientă trebuie să diminueze frica, în loc să o amplifice, ceea ce înseamnă că frica nu poate să înfrângă frica. 7. Teroriștii sunt criminali internaționali: când sunt capturați, trebuie tratați conform dreptului internațional. 8. Armele de distrugere în masă nu îndreptățesc la „prima lovitură“: nici nu se pune problema utilizării „tactice“ sau anticipate a armelor strategice de distrugere în masă. 9. Strategiile legitime de apărare pot fi universalizate, ele nu trebuie să se întemeieze pe excepționalism. 10. Anticiparea trebuie aplicată numai unor ținte precise pentru protejarea suveranității, măsurile preventive contrateroriste îi pot viza numai pe teroriști. 11. Schimbarea regimului nu poate să fie o justificare pentru războiul preventiv împotriva terorismului: schimbarea unui guvern din exterior afectează suveranitatea fără să-i afecteze pe teroriști. 12. Un regim de inspecții obligatorii este întotdeauna de preferat războiului: inspecțiile obligatorii limitează războiul și respectă suveranitatea în esență. 13. Strategiile de securitate națională unilaterală sunt contradictorii cu ele însele: unilateralismul este un surogat de suveranitate, dar nu poate asigura securitatea în epoca interdependenței. Sceptic în legătură cu succesul Strategiei de securitate ale SUA, Benjamin Barber afirmă că „America nu va putea să transforme alte țări în democrații numai în virtutea propriei sale voințe“. ‘ Rector al Academiei de Poliție „Al.I. Cuza“ din București, profesor universitar la aceeași instituție de învățmânt, licențiat al Facultății de Drept, Universitatea din București (1976), doctor în drept (1995), membru în Colegiul Director al Asociației Europene a Colegiilor de Poliție (A.E.P.C.), președinte __________________________________________ COSTICĂ VOICU 282 executiv al Asociației Internaționale a Polițiștilor (I.P.A.), Secția română, președinte executiv al Asociației Cultural-Științifice „Pro Patria Lex“. Lucrări publicate: Istoria statului și dreptului românesc (Ed. Univers Juridic, 2006, București), Teoria Generală a Dreptului (Ed. Universul Juridic, 2005, București). Coautor: Managementul pregătirii și executării operațiunilor în sprijinul păcii. Concepția României cu privire la participarea în cadrul forțelor multinaționale (Ed. Academiei de Poliție, 2003, București), Investigarea infracțiunilor digitale (Ed. Argument, 2001, București), Valori europene și respectare drepturilor omului în activitatea Poliției Române (Ed. Trei, 1999, București), Globalizarea și criminalitatea financiar-bancară (Ed. Universul Juridic, 2005, București) și altele demonstrând o preocupare pentru varii domenii din activitatea poliției. DOMNIA LEGII ȘI GLOBALIZAREA Mihai Bădescu‘ 1. Domnia legii, concept atât de mult vehiculat în orice societate democratică, este susceptibil de mai multe înțelesuri care reprezintă în același timp grade sau trepte de densitate a conceptului. Primul sens se referă la simpla existență a normelor legale și eficiente ca reguli care organizează viața în societate, stabilesc dreptul de proprietate și formele de schimb economic, norme care, în aplicarea lor, sunt protejate de către stat, ca entitate coercitivă recunoscută. Acest înțeles al sintagmei poate fi extras din gândirea lui Hobbes care enumeră competențele pe care le deține puterea suverană: mai întâi „puterea de a revedea legi pe care să le cunoască oricine, pentru a ști ce poate intreprinde fără a întâmpina obstacole din partea celorlalți cetățeni“, apoi dreptul la jurisdicție ….“1. Prin urmare, potrivit acestui prim sens conceptual, domnia legii este echivalentă cu legile existente în vigoare, de care se folosesc judecătorii și tribunalele. Se poate spune că în acest sens, orice ordine juridică validă și eficientă – chiar și nedreaptă potrivit altor considerații – poate fi considerată ca fiind echivalentă noțiunii de „domnie a legii“. Al doilea grad sau a doua treaptă a conceptului merge puțin mai departe. Potrivit acesteia, idealul noțiunii de „domnie a legii“ presupune ca puterile publice și nu numai persoanele particulare, să fie supuse legii. Actele realizate de către agenții purtători ai autorității statale (agenții puterii) trebuie supuse unor proceduri juridice prin care să se asigure și să se controleze legalitatea 1 Hobbs T. Leviathan. Cambridge University Press, 1996, p. 125. _________________________________________ MIHAI BĂDESCU 284 acestora2. Domnia legii se identifică cu principiul legalității puterii, cu principiul general al legalității administrației. Această sintagmă exprimă ideea că legile au supremație asupra actelor arbitrare ale puterii. Așa cum explica Drey, aceasta reprezintă „supremația absolută a dreptului obișnuit în opoziție cu influența puterii arbitrare și exclude existența arbitrariului, a prerogativelor și chiar a autorității discreționare a guvernului. Englezii sunt conduși de lege și numai de către lege; orice om poate fi pedepsit pentru încălcarea legii dar el nu poate fi pedepsit pentru altceva“3. Și în ultimul rând, al treilea grad – care este și cel mai dens – se bazează pe primele două și aduce în plus noțiunii de „domnie a legii“ cerința complexă ca ordinea juridică să fie compusă din reguli abstracte și generale care administrează un tratament egal tuturor acelora cărora se adresează, reguli care sunt stabile și ușor accesibile publicului și fără efecte retroactive. Acest aspect al domniei legii este foarte aproape de cerințele justiției formale despre care scrie și Lon Fuller4. 2. Câteva precizări asupra conceptului de globalizare. Globalizarea poate fi explicată ca fiind „un proces (sau set de procese) care întruchipează transformarea în organizația spațială a relațiilor și tranzacțiilor sociale – evaluate sub aspectul extinderii, intensității și impactului – care generează fluxuri transcontinentale sau inter-regionale și rețele de activitate, interacțiune, precum și exercițiul puterii“5. Globalizarea este un proces foarte complex și amplu de interacțiuni umane care depășesc granițele statale stabilite și care determină existența unei rețele de relații economice, politice, culturale și sociale, care pare să plutească deasupra delimitărilor 2 Acest sens al conceptului formulat pentru prima dată în „Déclaration des droit de l’homme et des citoyen“ (Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului) a stat la baza construirii teoriei germane a statului de drept („Rechtsstaat“) și a noțiunii englezești de domnie a legii („rule of law“). 3 Dicey, Albert V. Introduction to the Study of the Law of The Constitution. Indianapolis. Liberty Fund, 1985, p. 120. 4 Fuller Lon. The Morality of Law. New Heven and London. Yale University Press, 1969. 5 Held D., McGrew A. The Global Transformations Rader; An Introduction to the Globalization Debate. Cambridge.Polity Press, 2001, p. 68. Domnia legii și globalizarea ________________________________ 285 locale, regionale și naționale pentru a se contura într-o nouă civilizație transnațională. Deși, din punct de vedere istoric au existat întotdeauna tot felul de relații care s-au desfășurat ignorând granițele comunităților umane, extinderea, intensitatea și impactul care au fost realizate până astăzi, trebuie luate în considerare ca trăsături care aduc o schimbare calitativă proceselor istorice precedente. Este o altă problemă stabilirea naturii acestei schimbări calitative: pentru unii ea constă în prezența masivă a agenților privați, pentru alții, în mijloacele de comunicare folosite. Ceea ce este important este faptul că interacțiunile acelor agenți și starea de fapt pe care o produc generează o interdependență puternică între state și diferitele segmente ale societății civile, oricât de îndepărtate ar fi. Globalizarea este într-o mare măsură un proces ireversibil. Acest proces va continua producând experimente mai mult sau mai puțin stângace, indiferent de rezultat. Trebuie să admitem și faptul că ceea ce avem acum în fața ochilor ascultă și va asculta logica acțiunii colective de proporții, care determină un grad înalt de omonimitate și un caracter impersonal în acțiunile și în reacțiile umane și, prin urmare, un grad destul de imprevizibil al rezultatelor. Considerăm că simpla idee de „a conduce“ sau „ține în frâu“ procesele complexe ale globalizării va fi foarte dificil de realizat. 3. În cele ce urmează vom încerca să observăm mai pe larg modul în care legea a fost sau este globalizată și dacă rezultatul globalizării poate fi considerat potrivit pentru construirea unora dintre gradele sau treptele de densitate pe care le-am identificat în conceptul de „domnie a legii“. Credem că majoritatea juriștilor sunt de acord cu ideea că în privința primului grad al „domniei legii“, prin reguli coercitive, statul național este locul în care domnește legea, pentru moment. Aici, globalizarea în domeniul juridic este inexistentă sau aproape inexistentă. Drepturile de proprietate și dreptul penal nu au început încă să se extindă dincolo de granițe pentru a fi prevăzute printr-o normă cu caracter global. Ceea ce înseamnă că nici o lege supranațională sau globală nu există pentru a recunoaște și proteja în mod coercitiv drepturile de proprietate, și nu există nici o prevedere legală privind caracterul global al definirii și pedepsirii _________________________________________ MIHAI BĂDESCU 286 infracțiunilor. Nu există nici un judecător global, nici un tribunal la care să apelezi pentru recunoaștere și protecție. Capitalul financiar poate să circule peste granițe, dar dreptul legal la proprietatea acestui capital rămâne sub cupola legilor domestice Poluarea sau ploaia acidă sunt transnaționale, dar regulile care permit producerea lor sau care nu reușesc să le limiteze sunt încă naționale. În ciuda fenomenului complex al globalizării și al impactului pe care activitățile transnaționale le au asupra multor zone ale globului, aspecte importante ale vieții sociale și activitățile economice ale majorității persoanelor particulare sau companiilor, care trăiesc pe această planetă a globalizării sunt reglementate de norme juridice interne. Globalizarea comunicațiilor, cea economică și cea socială nu au fost însoțite de o globalizare juridică paralelă. Acțiunile globale nu sunt supuse normelor și, deși aceasta ar fi putut fi considerată ca o virtute într-o eră anterioară numită „consensul Washington“, astăzi, în literatura globală poate fi descoperită o cerere puternică de reglementare a procesului de globalizare privit în ansamblul său6. Trebuie subliniată această asimetrie între globalizarea socio- economică și cea juridică în vederea abordării problemelor pe care le ridică procesul globalizării. Nepotrivirea dintre natura globală de necontestat a multor acțiuni și activitățile economice și natura predominant privată și de stat a normelor legale care le susțin pe acestea, poate avea multe consecințe neplăcute care stau la baza nemulțumirilor pe care procesul globalizării le-a produs. Acest paradox al acțiunilor globale care se bazează pe normele legale interne eșuează în a reglementa multe dintre dimensiunile și urmările acestor acțiuni globale este ceea ce doresc să clarific în această lucrare. Iată câteva dintre aceste urmări. Prima dintre ele se referă la acele comunități (naționale sau de altă natură), care nu beneficiază de o lege internă, eficientă și adecvată și care nu participă, astfel, la procesul globalizării, sau, dacă acestea participă, participarea este în totalitate pasivă. Dat fiind deficitul evident al legii globale, majoritatea activităților globale ale „actorilor“ (agenților implicați în acest proces) necesită două baze 6 Gilpin R. The Challenge of Global Capitalism. The World Economy in the 21 st Century, New Jersey. Princeton University Press, 2000; Held D. Global Covenant. The Social Democratic Alternative to the Washington Consens. Cambridge. Polity Press, 2004; Stiglitz J. Globalization and its Discontents. London, 2002. Domnia legii și globalizarea ________________________________ 287 de sprijin: legislația internă din care provin și legislația internă pe baza căreia operează. Dar dacă cea din urmă este deficitară sau chiar inexistentă, atunci acțiunea globală nu este posibilă. Companiile multinaționale nu-și desfășoară activitățile economice în acele țări care nu respectă programul hobbesian într-o proporție rezonabilă. Unul dintre cele mai importante și evidente beneficii ale globalizării economice – fluxul investițiilor străine directe înspre economiile care au nevoie de aceste investiții – nu are loc acolo unde nu se poate spune că există un stat bine articulat și eficient, indiferent de punctele sale forte. Toate societățile lipsite de coerență din punct de vedere legal sunt, prin urmare, excluse de la beneficiile potențiale ale procesului de globalizare. Este, totuși, evident că există unele efecte ale globalizării care lucrează în direcție inversă și care ne conduc la o concluzie neașteptată. Una dintre caracteristicile cele mai importante ale procesului de globalizare este impactul potențial pe care o acțiune sau o stare de fapt îl poate avea asupra țărilor de pe glob. Într-un sens nemetaforic nu mai putem spune că țările sunt insule. Consecințele defrișării, ploaia acidă, bolile transmisibile, problemele refugiaților, migrația necontrolată a populației etc. își pot avea originile în orice țară și, totuși, pot produce un impact semnificativ asupra celorlalte. Într-o comunitate inarticulată din punct de vedere juridic pot apărea multe probleme care sunt apoi răspândite pe tot globul, pe căi oficiale sau neoficiale. De aceea s-a produs o schimbare bruscă în percepția asupra importanței pe care această lipsă de coerență dintre legislația statului și cea locală o poate avea pentru toată lumea. Înțelese ca fiind produse ale acestei lipse de coerență, aceste urmări dezastruoase pot să atragă după sine construcția sau reconstrucția instituțiilor legale sau politice în cadrul comunităților care nu le au. De exemplu, așa-numitul „terorism internațional“ a fost interpretat ca fiind un produs al slăbiciunilor instituționale ale unor țări în care își are originea și de unde se poate extinde, dar care a făcut ca unele segmente ale neo-conservatorismului american să propună acum, după 11 septembrie, un program important de „reconstrucție a statului“, pe când, în trecut insistau să introducă un regim riguros pentru stat7. 7 Fukuyama F. State-Building. Governance and World Order in the Twenty – first Century. 2004. _________________________________________ MIHAI BĂDESCU 288 Dar oricum interpretăm evenimentele de la 11 septembrie, adevărul este că unele dintre efectele negative accidentale ale globalizării nu pot fi prevenite sau combătute fără existența unei articulații legale sau politice în cadrul tuturor comunităților umane. Și așa apare paradoxul de care vorbeam mai înainte. Dacă vrem ca toate comunitățile umane să se bucure de beneficiile potențiale ale globalizării sau dacă vrem ca aceste comunități să nu sufere consecințele negative care decurg din aceasta, soluția este una singură: fiecare țară să fie înzestrată cu o ordine juridică bine articulată, adică cu un stat riguros și bine înrădăcinat. Spațiile nonarticulate din punct de vedere politic și juridic sunt locurile în care avariile pot fi provocate de procesul de globalizare și, de aceea, beneficiile care decurg de aici sunt întârziate. 4. Dacă ne lipsește legea globală referitoare la reglementarea drepturilor de proprietate, la dreptul penal și altele, atunci am putea prezenta peisajul din fața ochilor noștri cu următoarea metaforă: o rețea variată, dar întrețesută de agenți globali: corporații multinaționale, organizații non-guvernamentale, grupuri și asociații, chiar și persoane particulare, ale căror acțiuni și activități transced limitele granițelor statale și, de aceea, se răspândesc într-un teritoriu care, deși definit de granițe teritoriale, este un mozaic de ordini juridice și politice juxtapuse. Astfel, harta politică și juridică ce stă la baza punctului de vedere al participantului la procesul globalizării apare ca o ofertă generoasă din care se poate alege potrivit preferințelor și intereselor fiecăruia. Aceasta este legea „à la carte“. A apărut de multe ori înainte, în discuțiile economice asupra numitei „delocalizări“, adică strategia marilor corporații de a disloca procesul de producție și de a plasa fiecare etapă într-o ordine legală diferită, care este schimbată atunci când satisface interesele acestor corporații. Participanții la procesul globalizării sunt echipați cu mobilitate și aceștia își pot permite o călătorie între diferite ordini legale naționale8. Scopul globalizării este acela de a ne permite să alegem norme legale, ceea ce este un lucru obișnuit astăzi. Astfel, se intensifică 8 Cassese S. El espacio juridico global. Toledo, 2002. Domnia legii și globalizarea ________________________________ 289 practica noilor consecințe: concurența dintre ordinile legale pentru a atrage consumatorii de norme, fie ele corporații multinaționale, agenții de turism sau alți participanți globali. De aceea, ordinile legale se conturează în mod atractiv pentru agentul economic, potrivit felului în care acestea pot satisface mai bine interesele acelora pe care vor să-i atragă, aceia care sunt mai competenți și se pot prezenta ca fiind un „paradis legal“ pentru activitatea de care este interesat participantul la procesul globalizării. Această competiție aduce în mod paradoxal o convergență a sistemelor legale care ar putea fi un prim pas către uniformizarea conținuturilor normative, dar apare și pericolul de a fi determinate de interese dominante pe piața globală a sistemelor legislative. Acele sisteme care reușesc să ofere cele mai scăzute costuri ale tranzacției vor fi selectate. Unul din cele mai îngrijorătoare aspecte ale pieței ordinilor legale, pe care procesul globalizării le implică, este acela că interesul principal al participantului la procesul globalizării este legat de normele legale sub egida cărora preferă să se afle și care norme ar trebui să fie eficiente și valide. Acesta nu le poate contesta legitimitatea. Dacă acestea sunt adecvate, participantul global le va folosi pentru a-și proteja activitatea. Din această perspectivă, globalizarea poate fi instrument de consolidare și suport al regimurilor politice cărora le lipsește legitimitatea. Și este un proces în care existența celor două grade de „domnie a legii“ nu mai este necesară. Economia globală necesită numai primul nivel de domnie a legii. Nu se insistă asupra ideii că actele normative ale autorității țării la care se recurge sunt supuse unui control sau verificări legale de către tribunale independente. Cele mai necontrolate regimuri dictatoriale au putut oferi nișe de activitate atractive participanților/ agenților globali. Nici una nu a necesitat respectarea cerințelor oficiale legate de ceea ce este corect. Probabil,s-a pus problema stabilității legilor, dar nu legat de efectul lor retroactiv, caracterul lor de generalitate sau condiția publică. Studiile referitoare la corupția politică internațională arată că marile corporații multinaționale nu numai că evaluează orice putere care a reușit să impună o reglementare eficientă ca fiind legitimă, dar se pronunță în favoarea faptului că unele puteri decid asupra resurselor pentru oamenii pe care îi conduc, oricare ar fi sursa legitimității lor și nu _________________________________________ MIHAI BĂDESCU 290 pun la îndoială natura normelor legale sub care ei își desfășoară activitatea, dacă aceste norme sunt potrivite pentru activitatea lor9. 5. Am văzut cum agenții globali își pot alege normele legale potrivit preferințelor lor. Acest lucru este valabil și pentru dreptul penal. Este necesar să reamintim câteva trăsături privitoare la dreptul penal al globalizării, deoarece ideea legalității pedepsei a fost întotdeauna unul din ingredientele de bază ale „domniei legii“. Într-adevăr, supunerea uzului de forța legalității este esența celui de-al doilea grad de intensitate a noțiunii de „domnie a legii“ șa cum a fost prezentată anterior. Și este, de asemenea, ceva ce poate fi predicat de cele două mari tradiții legale, de la Magna Carta la Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului. În plus, a fost recunoscut în mod explicit în Declarația Universală a Drepturilor Omului a Națiunilor Unite: „Nimeni nu va fi considerat vinovat de o faptă penală pe baza unui act sau omisiune care nu constituie o faptă penală, atât în cadrul legilor naționale, cât și internaționale, la vreme când a fost comisă“ (art. 11). „Domnia legii“ este condensată aici în principiul legalității penale: nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege. Și s-a diversificat într-un set de cerințe privind natura dreptului penal: sine lege stricta (interzicerea analogiei și a interpretării extensive); sine lege scripta (respingerea fluctuației și modificării legii cutumiare), sine lege praevia (fără efecte retroactive), sine lege certa (fără neclaritate în descrierea infracțiunilor de sub cupola denumirii „categoria penală“). Astfel, apare întrebarea: există vreo lege penală globală? Nu poate exista decât un răspuns: acest lucru nu există. Pentru a ajunge la această concluzie, trebuie să ne amintim limitările Curții Penale Internaționale, care au fost totuși considerate un mare succes diplomatic. Dreptul penal rămâne bine ancorat în principiul teritorialității și dreptul global se laudă că a depășit acest principiu. Dreptul penal, în calitatea sa de instrument de reglementare a uzului forței, este legat strâns de ideea suveranității teritoriale, iar validitatea sa ca lege este definită, în principal, de teritoriu. În cadrul teritoriului 9 Malem, J. Globalizacion, comercio internacional y corrupcion. Barcelona, 2000. Domnia legii și globalizarea ________________________________ 291 statal, dreptul penal al statului se aplică, în teritoriul statal este interzisă aplicarea dreptului penal internațional. Legea globală, prin natura sa, trebuie să aspire la depășirea granițelor în descrierea infracțiunilor, a procesului investigațional și a jurisdicției penale, dar nu este cazul aici. Se întâmplă contrariul mai degrabă. Ceea ce a apărut odată cu globalizarea este o nouă delicvență internațională, foarte greu de combătut, pentru că se folosește de jurisdicția penală, diferențele naționale în clasificarea infracțiunilor și modificarea principiilor legii privind extrădarea pentru a se forma un grup de „paradoxuri penale“ care, așa cum se întâmplă cu „paradoxurile impozitelor“, sunt foarte folositoare pentru a exista „domnia legii“. În sens opus, sunt aceia care – asemenea administrației lui George Bush, încearcă să elaboreze proceduri, în care garanțiile unui drept penal civilizat nu există, sau încearcă să „deterioreze“ prizonierii (în Guantanamo și alte țări) pentru a opera asupra legii. Acest uz al teritoriului legii penale arată sărăcia legii globale în privința infracțiunilor penale. Apariția acestor noi delincvențe transnaționale, ceea ce a fost numit „conexiunea perversă“ a globalizării,10 poate fi considerată ca unul dintre aspectele negative care merg alături de aspectele pozitive ale globalizării percepute ca un fenomen total. Dar în termeni legali acest aspect negativ este de o extremă importanță deoarece pune la îndoială, însuși conceptul de lege pe care procesul globalizării îl implică. Căci, dacă lăsăm de o parte ideea că legea este un instrument normativ de reglementare a uzului de forță11, apoi, trebuie să elaborăm un alt concept de lege pentru a concepe, apoi, o lege globală. Trebuie menționat că globalizarea nu face nimic să multiplice expansiunea prezentă a legii penale și aduce mari provocări politicilor practice12. Dar ne vom referi la o problemă și mai importantă, care apare odată cu unele elemente esențiale ale 10 Castells M. The Age of Information: Economy, Society and Culture, volum III: End of Millennium. Cambridge. Massachusetts. Blackwell Publishers, 1988. 11 Bobbio N. Law and Force, en The Monist, XLIX, 1965. 12 Silva Sanchez J.M. La expansion del derecho penal. Madrid. Civitas; Velasquez V.F. „Globalizacion y derecho penal“, en Mario G. Losano/ Francisco Munoz Conde, El derecho ante la globalizacion y el terrorismo, Valencia, 2004 (autori citați de Francisco Laporta – căruia îi datorăm acest studiu – în Globalization and the rule of Law. Provisional draft for discussion with some doubts and perplexities of an old westphalian“, în vol. „Law and justice in a global society“ Granada, Spania, 2005. _________________________________________ MIHAI BĂDESCU 292 teoriei infracțiunilor în mediul globalizării. Elaborarea unei teorii generale a infracțiunilor de către germani ca fiind o acțiune tipică, antijuridică este considerată a fi una dintre cele mai importante contribuții ale științei juridice din Europa Continentală la construirea dreptului penal modern. Privind caracterul antijuridic ca fiind o expresie a principiului legalității, am ajuns la concluzia că dreptul global nu are un răspuns al său propriu. Nu are un răspuns nici pentru clasificarea infracțiunilor sancționabile penal. Una dintre dimensiunile pe care globalizarea le pune sub semnul îndoielii este dimensiunea spațială, apoi, însăși ideea infracțiunilor ca fiind „acțiuni“ care au loc într-un spațiu poate pune probleme. Datorită noilor tehnologii și rețelelor globale de comunicare, însăși noțiunea de acțiune umană și ideea rezultatului acestei acțiuni devin oarecum dislocate. Problema așa-numitului locus comissi delicti apare cu toată vigoarea, deoarece în acest spațiu al globalizării nu putem ști unde începe acțiunea și unde sunt produse rezultatele. Problema veche a infracțiunilor care sunt comise într-un teritoriu iar rezultatele lor se resimt în afara granițelor, se multiplică acum până în punctul în care însăși ideea acțiunilor umane se estompează. Marile infracțiuni ale globalizării, infracțiuni împotriva mediului sau fraudele economice, sunt rareori comise de persoane fizice. Acestea sunt comise în mod normal de corporațiile mari, persoane juridice. Problema responsabilității penale a persoanelor juridice este foarte complexă13. Recomandarea Consiliului Europei, datată 20 octombrie 1988, preciza: „1. Companiile ar trebui să răspundă pentru infracțiunile comise în timpul desfășurării activității lor, chiar și atunci când infracțiunea este străină de scopurile companiei. 2. Companiile sunt răspunzătoare și atunci când o persoană care a comis acte sau omisiuni care constituie o infracțiune pot fi identificate sau nu“. Această recomandare n-a fost foarte eficientă și nu a fost extinsă în afara țărilor aparținând Uniunii Europene. În plus, față de responsabilitatea civilă, ar trebui ca responsabilitatea penală a 13 Bacigalupo, S. La responsabilidad penal de las personas juridicas. Barcelona, 1998. Domnia legii și globalizarea ________________________________ 293 marilor agenți ai globalizării să fie accentuată, deoarece unele bunuri publice importante sunt adesea amenințate de activitățile acestor agenți. Dar activitatea unei mari corporații poate fi dislocată, iar funcționarea sa atât de anonimă încât „nimeni“ nu comite, de fapt, acțiuni reprobabile, sancționabile. 6. Ne menținem scepticismul în privința posibilităților legii globale de a realiza acel ideal al „domniei legii“. Considerăm că există o acceptare generală a convingerii că toate sensurile sau gradele de intensitate ale conceptului de „domnie a legii“ se bazează pe noțiunea de lege așa cum este ea înțeleasă de multe state. Cu alte cuvinte, se bazează pe conceptul de lege ca instrument normativ cu caracter coercitiv și cu pretenția de a fi restrictiv în anumite limite teritoriale, mai mult sau mai puțin extinse, dar definite într-un spațiu. Acest lucru nu înseamnă că se insistă asupra unei viziuni pur și simplu spațiale sau „statice“ a realității legislative, de parcă harta juridică a lumii ar fi un fel de mozaic de spații legislative, izolate și impenetrabile. Dacă realitatea legislativă apare azi ca un flux global sau transnațional, acest lucru se întâmplă deoarece legea depășește limitele granițelor și normele legale produc un impact care depășește granițele în spațiul cărora sunt în vigoare. Totuși, ceea ce vrea să transmită acest scepticism este faptul că un astfel de ideal nu a fost capabil să parcurgă încă etapele necesare către aceste forme ale legii globale sau transnaționale. Acolo unde a dobândit o dimensiune transnațională, acest lucru s-a petrecut datorită fundamentelor clasice ale dreptului internațional: normele privitoare la conflicte și tratatele. Aceste norme privitoare la soluționarea conflictelor s-au dovedit insuficiente pentru a soluționa litigiile transnaționale, iar tratatele s-au înmulțit în ultimii douăzeci de ani, (se pare că există mai mult de 50.000 de tratate internaționale în vigoare), ceea ce demonstrează, încă o dată, complexitatea și intensitatea relațiilor în afara granițelor, dar nu afectează esența problemei: ambele norme care reglementează conflictele și Convenția de la Viena privitoare la legea tratatelor apelează la legea internă pentru a sprijini natura restrictivă a normelor și, prin urmare, să realizeze „domnia legii“. Se pare că este unanim acceptat de către juriști că globalizarea și noua sa dimensiune legală aspiră să depășească _________________________________________ MIHAI BĂDESCU 294 coordonatele care definesc dreptul internațional, adică, este acceptat și propus faptul că legea globală încearcă să fie o lege internațională evoluată. În contextul actual privind relațiile internaționale, numai UE face să răspundă cerințelor specifice privind idealul „domniei legii“. Dar acest proces numit „regionalizare“ este opus globalizării, chiar o amenințare la adresa acesteia pentru faptul că este văzută ca o construcție din mai multe state cu independență teritorială și bariere de ordin economic. Tocmai de acea, toate cele de mai sus par să privească construcția politică la nivel european decât lumea rețelelor private transnaționale. Probabil că această cale este mai bine exemplificată de Europa, cu toate dificultățile procesului, decât de aceia care visează la o lume în legalitate. ‘ Profesor universitar, prorector al Academiei de Poliție „Al.I. Cuza“ din București, chestor de poliție, licențiat al Academiei de Poliție (1983) și al Facultății de Drept (1990), doctor în drept al aceleiași Universități (2000). Membru al Societății Române de Criminologie și Criminalistică, al Asociației Naționale de Drept Constituțional, al Asociației Naționale de Filozofie Socială, al Asociației Experților Europeni Atestați (A.E.X.A.) și a altor societăți. Redactor șef al revistei de studii și cercetări juridice „Pro Patria Lex“ a Academiei de Poliție. Lucrări publicate: Sancțiunea juridică (Ed. ALL BECK, București, 2001), Drept constituțional și instituții publice (Ed. Lumina Lex, București, 2001), Școli și curente în gândirea juridică (Ed. Lumina Lex, București, 2002), Introducere în filosofia dreptului (Ed. Lumina Lex, București, 2003), Teoria generală a dreptului (Ed. Universul Juridic, București, 2004) și numeroase articole în publicațiile de specialitate. SUMAR Introducere…………………………………………………………………… 5 Notă…………………………………………………………………………….. 9 ILIE BĂDESCU, Statul național în contextul globalizării……11 MIHAI STOICA, Cealaltă față a globalizării: criminalitatea organizată și instrumente juridice de contracarare………………………………………………………………..45 LAZĂR CÂRJAN, AUREL-VASILE SIME, Dreptul la libera circulație în contextul globalizării…………………………..53 GABRIELA RUSU-PĂSĂRIN, Comunicarea și diseminarea informației europene prin presă …………………..65 MIHĂIȚĂ RADU IONESCU, Aspecte psihologice ale individului în tranziția spre lumea globalizată …………………79 GHEORGHE HOLBEA, Identitate și globalizare în viziune creștină ortodoxă ………………………………………………85 LIVIU ȚĂRANU, Capital și industrie națională versus globalizare. Cazul românesc………………………………………..111 GHEORGHE HĂRĂBOR, Impactul globalizării asupra menținerii ordinii publice……………………………………………..133 MIHAI MACUC, Considerații teoretice privind definirea și investigarea securității națiunii…………………………………151 297 MIRELA-DANIELA TÎRNĂ, Construirea statului–națiune. Concept. Cazul românesc…………………………………………….163 FLORIN ȘPERLEA, „Războiul caricaturilor“ între „ciocnirea civilizațiilor“ și libertatea de exprimare…………..169 VIRGILIU Z. TEODORESCU, Monumentul de for public, carte de vizită a identității unui popor…………………177 ANTON RADU CONSTANTIN, Identitatea – o anomalie a viitorului…………………………………………………………………249 IULIA BOTEZATU, Securizarea frontierelor în contextul globalizării …………………………………………………..259 COSTICĂ VOICU, Terorism și globalizare ……………………..273 MIHAI BĂDESCU, Domnia legii și globalizarea………………283 Anexă……………………………………………………………………….295