Diana.sachelarie@yahoo.com 634 Preistorie Generala Si Arheologie I Text

– 1 – Dr. MIRCEA NEGRU PREISTORIE GENERALĂ ȘI ARHEOLOGIE I © Editura Fundației România de Mâine, 2004 EDITURA FUNDAȚIEI ROMÂNIA DE MÂINE București, 2004 CUPRINS – 2 – INTRODUCERE ÎN ARHEOLOGIA PREISTORICĂ…………………………. 7 : 1. Introducere în arheologia preistorică………………………………………. 7 : 2. Istoricul teoriilor privind cronologia preistoriei………………………. 8 3.Scurt istoric al cercetărilor arheologice preistorice…………………. io 4.Situri, contexte, tehnici de săpături arheologice……………………… [ \ 5.Metode de cercetare în laboratoare……………………………………….. 15 6. Valorificarea rezultatelor cercetărilor arheologice…………………….. jg { ANTROPOGENEZA………………………………………………………………………… 20 1.Predecesorii. Apariția omului și evoluția sa……………………………. 20 2.Răspândirea omului……………………………………………………………….. 27 3.Evoluția comportamentului cultural……………………………………….. 28 PALEOLITICUL (4.000.000/2.600.000- lO.OOOî.Hr.)…………………………. 31 1.Geologie istorică , clima, flora și fauna în paleolitic……………… 31 2.Etapele paleoliticului………………………………………………………………. 35 3.Așezări și adăposturi……………………………………………………………… 41 4.Economia……………………………………………………………………………….. 44 5.Viața socială…………………………………………………………………………… 47 6.Viața spirituală……………………………………………………………………….. 49 MEZOLITICUL (10.000 – 5.000 Î.Hr.)………………………………………………… 58 1.Clima, flora și fauna……………………………………………………………….. 58 2.Așezări, mișcări de populație…………………………………………………… 59 3.Economia……………………………………………………………………………….. 61 4.Viața socială……………………………………………………………………………. 64 5 Viața spirituală………………………………………………………………………… 65 NEOLITICUL (8.000/5.000-3.500/2.000 Î.Hr.)……………………………………. 68 1.Evoluția generală……………………………………………………………………. 68 2.Așezări…………………………………………………………………………………… 74 3.Economia……………………………………………………………………………….. 77 4.Viața socială……………………………………………………………………………. 85 5.Viața spirituală……………………………………………………………………….. 88 6.Sfârșitul neoliticului. Eneoliticul……………………………………………… 93 5 EPOCA BRONZULUI…………………………………………………………………….. 95 1. Cronologie. Periodizare…………………………………………………………. 95 2. Origini și arii de difuziune………………………………………………………. 96 3. Așezări și locuințe………………………………………………………………….. 98 4. Economia……………………………………………………………………………….. 102 5. Viața socială…………………………………………………………………………… 110 6. Viața spirituală………………………………………………………………………… 112 EPOCA FIERULUI ( 1200/800 î.Hr. – 0)……………………………………………… 122 1. Periodizare.Cronologie……………………………………………………………. 123 2. Așezări………………………………………………………………………………….. 124 3. Economia……………………………………………………………………………….. 127 4. Organizarea socială………………………………………………………………… 129 5 Viața spirituală…………………………………………………………………………. 134 6. Sfârșitul preistoriei…………………………………………………………………… 135 ABREVIERI…………………………………………………………………………………….. 136 BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………. 137 INTRODUCERE ÎN ARHEOLOGIA PREISTORICĂ – 3 – Arheologia este o știință umanistă care combină într-un mod absolut necesar analiza meticuloasă, utilizând cele mai noi metode de cercetare științifică interdisciplinară, și imaginația în scopul de a reconstitui trecutul sau măcar o parte a lui, pe baza vestigiilor păstrate, descoperite și investigate. Dacă „Istoria începe la Summer”, atunci Preistoria a început în Africa. Iar cunoașterea ei începe cu arheologia. 1. ETIMOLOGIE în anul 1833, Tournai a propus ca „Epoca omului” să fie împărțită în „perioada preistorică ce se întinde de la apariția omului de pământ până la începutul celor mai vechi tradiții” și „perioada istorică” ce începea „în urmă cu cel mult 7.000 de ani”. în anul 1851, Daniel Wilson a scris The Archaeology and Prehistoric Annals of Scotland, iar în anul 1865 a apărut lucrarea lui John Lubock intitulată sugestiv Prehistoric Times. Câteva decenii mai târziu, în anul 1899, T. Wilson scria că „Omul poate fi asumat ca fiind preistoric oricând nu are izvoare scrise despre sine, iar istoria sa este reconstituită în întregime prin inducție”. Potrivit acestei afirmații, acceptată cu unele rezerve până în ziua de azi, istoria ar începe pe la 3.000 î.Hr., în urma inventării scrisului în sudul Irakului (deși cele mai vechi tăblițe scrise erau doar înregistrări economice și administrative). Gordon V. Ghilde definea într-un mod sugestiv preistoria ca „o continuare a istoriei naturale”, constatând o analogie între evoluția organică și progresul cultural. Cea mai mare parte a lumii a rămas însă „preistorică” până la începutul erei creștine, America până la venirea europenilor în secolul 16 și Australia chiar până la 1788. In aceste condiții o soluție de compromis a fost introducerea termenului de protoistorie-„a doua preistorie” cum susținea Graham Clark în anul 1954 – pentru populațiile care au trăit după 7 ce istoria a început, dar nu au folosit scrierea. Așa cum arăta Gordon V. Chide, este evidentă relativitatea „epocilor” stabilite arheologic. Din punctul de vedere al modului de obținere a subzistenței constatăm faptul că și la începutul secolului 21 d.Hr. există populații care, sub constrângerea mediului unde trăiesc (pădurile ecuatoriale sau zonele arctice), practică un mod de viață asemănător celui din preistorie. 2. ISTORICUL TEORIILOR PRIVIND CRONOLOGIA PREISTORIEI Preistoria începe în urmă cu aproximativ 4 milioane de ani și se încheie o dată cu apariția structurilor statale. Ea cuprinde 99,5% din existența umană, dar numai 0,8 – 0,7 % din existența planetei. Primele încercări de periodizare a timpului petrecut de specia umană pe această planetă au avut loc încă din antichitate, în jurul anului 800 î.Hr., Hesiod împărțea trecutul uman în cinci etape: 1) epoca de aur și de nemurire; 2) epoca de argint; 3) epoca de bronz; 4) epoca eroilor epici; 5) epoca fierului. în lucrarea L’Encyclopédie (1751-1772), Georges-Louis Leclerc considera că vechimea planetei ar fi de numai 75.000 de ani. Jaques Boucher de Crevecoeur de Perthes publica în anul 1846 lucrarea Antiquités celtiques et antédeluvienes, în care propunea împărțirea timpului în două perioade: paleolitic și neolitic, separate de o catastrofa. în anul 1848, Christian Jurgensen Thomsen – curator al Muzeului Național din Copenhaga – a scris A Guide to Northern Antiquities, in care a separat obiectele din piatră de cele din bronz și fier, sugerând împărțirea preistoriei în trei epoci, în funcție de materia primă folosită: piatră, bronz și fier. Britanicii John Evans și Joseph Prestwich au vizitat în anul 1859 Franța, unde au văzut și confirmat vechimea artefactelor descoperite de Jaques Boucher de Crevecoeur de Perthes. Geologul Charles Lyell relua într-un discurs datele cunoscute la acel moment și anunța nașterea Preistoriei ca știință, în fața British Academy for Advanced Sciences. Lumea științifică din Franța și Anglia a recunoscut, în sfârșit, statutul preistoriei ca știință. în anul 1859 apărea, atât de revoluționara și în același timp controversata, On the Origins of Species a lui Charles Darwin, care conținea teoria evoluționistă, în esență se sublinia că toate speciile de plante și animale au evoluat prin selecție naturală, fapt ce intra într-un 8 conflict total cu teoria creaționistă susținută de biserică, în locul acesteia, între 1847-1860 Boucher de Perthes a – 4 – propus ideea timpului ciclic, catastrofic, prezentată prima dată în lucrarea sa Antiquités celtiques et antédeluvienes. El împărțea descoperirile de la Abeville (Franța) în două .industrii: diluvium inferior (unelte de silex și oase de specii de animale dispărute) și diluvium superior (topoare lustruite și specii de animale actuale). Timpul ciclic nu lăsa loc pentru teoria evoluției. în anul 1863, Edouard Lartet a distins 4 epoci paleolitice: a marelui urs al cavernelor, a mamutului și rinocerului, a renului și bizonului, respectiv a taurului. Trei ani mai târziu, E. Lartet și H. Christy au făcut unele modificări: astfel epoca elefantului și marelui urs cuprindea culturile Abbeville, Saint Acheuil și Le Moustier. Epoca renului era împărțită în două perioade: veche și recentă. Cea veche reprezenta cultura Aurignac, iar cea recentă cuprindea culturile Laugerie Haut (unelte litice foliacée) și Madeleine (utilaje de os). între anii 1869 și 1872, Gabriel de Mortillet a împărțit paleoliticul în patru epoci: Saint-Acheuil, Le Moustier, Solutrée și Madeleine, iar neoliticul era numit Robenhausien. In anul 1872, el propune o altă periodizare: Chelleen (epoca elefantului), Acheulean (epoca mamutului), Musterien (epoca marelui urs de peșteră), Solutréen (epoca renului și mamutului) și Madeleine (epoca renului), în anul 1906, H. Breuil a reintrodus Aurignacian, între Mousterian și Solutreean. în anul 1885, Oscar Montellius propunea o cronologie în 6 etape pentru epoca bronzului în Scandinavia: l (1.450-1.250 î.Hr.), 2 (1.250-1.050 Î.Hr.), 3 (1.050-900 î.Hr.), 4 (900-750 î.Hr.), 5 (750-550 î.Hr.), 6 (550-400 Î.Hr.). în Alterthumer unserer heidnischen Vorzeit (1905), Paul Reinecke propunea cronologia care îi poartă numele; pentru epoca bronzului, Hallstatt și La Tene erau introduse perioadele A, B, C și D. Menționăm că Hallstatt A și B se situau în realitate în epoca bronzului, iar C și D corespundeau perioadelor IV-V-VI ale lui Oscar Montellius. în sfârșit, în Age du Bronze (volumul 2, 1910), J. Dechelette prezenta o sinteză a cunoașterii epocii bronzului în Europa acelui moment, în același an, în Manuel d’archéologie préistorique, el ezita însă între sistemul lui Paul Reinecke pentru Europa centrală (cu perioadele A, B, C, D) și cel al lui Oscar Montellius în 6 perioade pentru Scandinavia. J. Dechelette împarte epoca bronzului în patru etape: I (2.500-1.900 î.Hr.), U (1.900-1.600 î.Hr.), UI (l .600-1.300 î.Hr.) și IV ( l .300-900 î.Hr.). In anii ’70 ai secolului 19 a apărut și o teorie antropologică complexă privind evoluția culturală a omului. Britanicul Edward Taylor și americanul Lewis Henry Morgan, adepți ai teoriei evoluționiste, au publicat cărți în care susțineau că umanitatea a evoluat de la „sălbăticie” (perioada vânătorii primitive), prin „barbarism” (perioada fermelor simple) la „civilizație” (cel mai înalt stadiu al societății). 3. SCURT ISTORIC AL CERCETĂRILOR ARHEOLOGICE PREISTORICE Primele săpături arheologice științifice se consideră a fi fost făcute de Thomas Jefferson, al treilea președinte american, în anul 1784, el a săpat un șanț pe proprietatea sa, unde a descoperit mai multe înmormântări successive. în primul deceniu al secolului 19, englezul Richard Colt Hoare a săpat sute de tumuli funerari din sudul Marii Britanii, pe care i-a datat însă încă în timpul înregistrat de Biblie. Jaques Boucher de Crévecoeur de Perthes, în calitate de Președinte al Société d’Emulation d’Abbeville din anul 1830, a condus în anii următori primele săpături la Abbeville (Franța), în anul 1835, el organiza la Abbeville Musée des Antiquités. în anul 1856, la Saint Gaudeus, Alfred Fontan a descoperit fragmente de oase umane atribuite ulterior lui Dryopithecus. Doi ani mai târziu, într-o campanie de săpături întreprinsă în grota de la Brixham (Marea Britanic) de către Societatea Geologică din Londra, au fost descoperite unelte din silex și oase de animale dispărute. La Abeville, în anul 1859, Boucher de Perthes reia săpăturile sale mai vechi din anul 1830. Concluzia sa este că omul conviețuia cu mamutul și renul, specii dispărute de mult timp din Europa vestică, contrazicând ideea apariției recente a omului. Anul următor, Edouard Lartet a întreprins săpături în grota de la Aurignac, unde a găsit resturi de la 17 schelete umane asociate cu lemn ars, utilaje de silex și oase de animale. în anul 1873, Gabriel de Mortillet considera că uneltele din silex descoperite în anul 1867 la Pontlevoy (Franța) aveau ca autor un anthropithecus, un intermediar între om și maimuță. Șase ani mai târziu era descoperită grota cu faimoasele picturi rupestre de la Altamira (Spania). Intre anii 1870-1880, bancherul german Heinrich Schliemann a descoperit Troia la Hissarlik (Turcia), fiind criticat dur pentru metodele sale de investigare, considerate ca aparținând unui diletant, facându-se abstracție că ele erau curent folosite în acea perioadă. Generalul Augustus Lane Fox Pitt-Rivers (1827-1900), militar de carieră, metodic și precis, perfect organizat, a întreprins săpături arheologice 10 în sudul Angliei. Planurile și secțiunile descrise depășesc prin precizie enorm de multe cercetări arheologice ulterioare, chiar și din ziua de azi, mergându-se până la indicarea poziției obiectelor descoperite. – 5 – Alfred Mandsay (1850-1931) a pus bazele științifice ale arheologiei civilizației Maya, iar Gordon Uhle (1856-1944) a stabilit cronologia civilizației precolumbiene în Peru prin săpăturile întreprinse în anul 1890 la Pachacamac. Arthur Evans (1851-1941) a fost descoperitorul civilizației minoice. în anul 1921 el a scris The Palace of Minos. Gordon V. Ghilde (1892-1957), australian stabilit în Anglia, a scris printre altele, The Dawn of European Civilization (1925) și The Danube Prehistory (1929), cărți de referință pentru studenții și specialiștii în preistorie din întreaga lume. Antropologul american Julian Steward (1902-1972) a studiat căile de adaptare la mediu și a impus domeniul „ecologiei culturale”. In anul 1952, în Prehistoric Europe: the Economic Basis, britanicul Graham Ciark a oferit o imagine de ansamblu asupra adaptării umane la mediul european de-a lungul timpului. Invenția datării cu C 14, făcută publică de chimistul american Willard F. Libby (1908-1980) în anul 1949, permitea datarea unor obiecte și contexte arheologice fără comparații sau izvoare scrise. Volumul Science in Archaeology, editat de Don Brotwell și Eric Higgs în anul 1963, reprezintă o imagine completă a progreselor rapide în arheologia primei jumătăți a secolului 20. David Clarke (1937-1976), în Analytical Archaeology (1968), a arătat utilitatea extraordinară a tehnicii sofisticate, respectiv a calculatorului, în imagini și conexiuni geografice. In Models in Archaeology (1972) el arăta că noile metode puteau fi aplicate și la săpături arheologice vechi, insistând asupra faptului că studiile ecologice și geografice la nivel de sit sau regional ofereau o nouă perspectivă arheologiei. In anul 1968, Lewis Binford a scris New Perspective in Archaeology care a condus la mișcarea numită New Archaeology ce susținea că arheologia trebuie să fie mai explicită, mai aproape de nespecialiști. 4. SITLJRI, CONTEXTE, TEHNICI DE SĂPĂTURI ARHEOLOGICE Siturile arheologice sunt locurile unde vestigiile arheologice se află în general în subsol, dar pot apărea și la suprafață, în urma unor eroziuni sau alunecări de teren. Aceste locuri cu vestigii arheologice 11 pot fi așezări, cimitire, mine, situri ceremoniale, centre comerciale și meșteșugărești etc. Așezările sunt locurile unde oamenii au locuit, unde și-au desfășurat activitățile zilnice. Ele puteau fi deschise sau fortificate, în zonele din Asia de sud-vest și Balcani, unde se foloseau piatra sau lutul pentru construirea de locuințe, locuirea permanentă de-a lungul deceniilor și chiar mai multor generații conduceau la formarea unor movile, ce se ridicau cu mai mulți metri deasupra nivelului inițial de călcare formând așa-zisele tell-uri. Spre deosebire de aceste regiuni, în Europa nordică și în alte zone forestiere ale lumii, lemnul folosit la construcții se dezintegra în timp fără a lăsa în urma sa acumulări importante. Peșterile au fost și ele locuite milioane de ani, din paleoliticul inferior până în epoca bronzului. In general, omul a locuit la intrarea în peșteră, interiorul fiind utilizat uneori doar în scopuri ceremoniale (Mamoth Cave, Statele Unite), în general, animalele preferau partea interioară a peșterilor pentru devorarea pradei în siguranță sau pentru hibernare. Centrele comerciale sunt așezările plasate pe traseele comerțului cu obsidiană și sare, unde o bună parte din cele necesare subzistenței erau asigurate din activitățile de schimb. Minele sunt locuri din care se extrageau sarea sau minereurile de cupru, aur, fier etc. Situri ceremoniale sunt locurile unde există dovezi arheologice ale practicării unor ritualuri, așa cum este cazul la Stonehenge (Marea Britanic) sau într-o serie de grote în paleoliticul din Franța și Spania. Cimitirele sunt grupuri mai mari sau mai mici de morminte de incinerație și înhumație, individuale sau colective, simple, cu tumuli sau monumente megalitice. Cum identificăm un sit arheologic? Pentru descoperirea de noi situri arheologice se pot folosi tehnici diverse, de la cercetări de suprafață, la fotografii aeriene și prospecțiuni magnetice. A. Laming-Emperaire arăta în L’archéologie préhistorique (1963) că aproximativ 25% din situri sunt descoperite prin șansă sau accident, peste 70% prin cercetări de suprafață și doar 2-3% prin metode științifice (fotografii aeriene, investigații electro-magnetice etc.). Unele indicii cum ar fi locația sursei de apă, vegetația abundentă sau nu, modul nenatural al colinelor sau simplele pete de pământ de culoare diferită (de obicei negricioasă) ar putea indica existența unui sit. Dacă se găsesc pe lângă aceste indicii fragmente de pietre intenționat cioplite de mâna omului, fragmente ceramice și alte artefacte, arunci avem indicii 12 serioase privind existența unui sit arheologic. Vestigiile arheologice apar deseori accidental și în eroziunile malurilor lacurilor (ca la Olduvai Gorge, Tanzania) și râurilor sau fortuit ca urmare a intervențiilor omului în scop edilitar ori economic. Fotografiile aeriene pot indica existența unor situri dacă sunt luate în condiții optime (vegetație minimă, – 6 – unghi favorabil) și pot avea un rol important cu privire la delimitarea și configurația siturilor. In Irak și Iran, unde vegetația nu pune probleme, au putut fi fotografiate sute de situri în condiții optime. Metodele de investigare magnetică pot oferi informații privind delimitarea structurilor în interiorul așezărilor. Magnetometrul detectează obiecte din metal, structuri de case (cuptoare, vetre, ziduri), gropi și șanțuri, fundații, drumuri, morminte etc. Ele dau erori atunci când obiecte de metal moderne și conducte se află în aria cercetată. Metoda rezistenței electrice se bazează pe măsurarea rezistenței electrice a pământului, putând detecta zidurile care au o rezistență mai ridicată decât restul solului. Ea a fost aplicată prima dată în arheologie, în anul 1946, în cursul cercetărilor din situl de la Dorchester (Marea Britanic). Săpătura arheologică Culegerea de informații științifice și colectarea de artefacte se face numai prin sondaje și cercetări arheologice. Săpătura arheologică presupune o organizare aproape militară, a unei tabere de campanie. Se are în vedere depozitarea echipamentelor utilizate, stocarea și conservarea primară a artefactelor, facilități de cazare și provizii pentru colectivul de cercetare care, pe lângă arheologi, poate cuprinde conservatori, topografi, arheozoologi, ichtiologi, cameramani, fotografi, arhitecți etc. Metode de săpătură Sondajele limitate sunt efectuate pentru a depista grosimea depozitelor și stratigrafia în diverse puncte ale unui sit. Șanțul (secțiunea) este o convenție ce permite diferențierea și înregistrarea grundurilor (planurilor) și secvențelor stratigrafice prin săparea succesivă a unor straturi de pământ cu grosimi între 2 cm și 15 cm. Arheologii urmăresc, înregistrează grafic, fotografic și cu observații scrise schimbarea culorii pământului și alte indicii ale prezenței unor complexe arheologice (concentrări de material arheologic, gropi). Săpătura în suprafețe orizontale conduce la conturarea complexelor, dar și l pierderea informațiilor stratigrafice. a 13 în funcție de obiective, intensitate și constrângeri de natură antro-pică săpăturile arheologice pot avea un caracter de salvare (în cazul unor descoperiri întâmplător făcute), preventive (pentru eliberarea suprafeței unui sit arheologic în vederea unei viitoare amenajări moderne) sau sistematice (pe baza unui proiect de cercetare multianual, cu obiective și rezultate importante pentru istoria unei regiuni). Contextul arheologic Contextul este mediul cu care obiectele (artefacte, situri, culturi) sunt găsite sau operează. Contextul are două coordonate principale: spațiu si timp. Contextul arheologic poate fi o locuință, o groapă de cult sau de provizii, un mormânt, un cuptor de redus minereu sau de ars vase de lut, un atelier de prelucare a pietrei, osului, metalului etc. Dar un context poate fi și stratul sau nivelul arheologic care grupează într-un spațiu pe verticală și orizontală artefacte asociate, care au fost produse și utilizate într-o anumită perioadă de timp. Gamdul este nivelul pe care se oprește săpătura arheologică la un moment dat. Uneori este un nivel de locuire, dar de cele mai multe ori este rezultatul unei răzuieli orizontale pentru a se surprinde (prin schimbarea culorii sau densității pământului, ori aglomerarea de artefacte) contextele arheologice. Stratigrafia Principiul stratificării a fost pentru prima dată formulat de medicul Nicolaus Steno în lucrarea Prodromus (1669). Geologul scoțian James Hutton, în Theory of the Earth (1785) a stabilit unul dintre principiile de bază ale săpăturii arheologice, observând că procesul de stratificare continuă. Stratul este secvența contemporană de artefacte. Nivelele arheologice constituie demarcări ale rămășițelor asociate prin evenimente naturale (geologice), culturale (clădiri etc.) sau arbitrare (tehnici de excavare) și se diferențiază prin asocieri diferite de artefacte. în cazul unor situri ce nu au stratificare vizibilă diferențierile cronologice se pot face numai pe baza asocierii obiectelor. înregistrarea informațiilor științifice Zidurile, podelele, vetrele, mormintele sunt înregistrate în trei dimensiuni pe hărți și planuri de situație. La începutul săpăturilor se ia un punct de referință (numit punctul 0) față de care se iau toate măsurătorile orizontale și verticale. Primul nivel este cel de la suprafață, de obicei. Colectarea și conservarea artefactelor se face cu ajutorul staff-ului 14 format din conservator, zoolog, paleontolog, palinolog, geolog, mine-ralog, pedolog etc. 5. METODE DE CERCETARE ÎN LABORATOARE – 7 – Cercetarea arheologică a fost de la început interdisciplinară. încă din secolul 19 arheologii au înțeles necesitatea colaborării cu geologi și biologi pentru determinarea cronologiei depozitelor cu vestigii indicând existența omului și speciile de animale asociate, în secolul 20, staff-urile cercetărilor pe șantierele arheologice importante cuprind numeroși specialiști din alte științe, fără de care cercetarea arheologică modernă nu mai este posibilă. Succesul reconstituirii trecutului are bazele puse în timpul cercetărilor arheologice de teren (Field Archaeology), dar este desăvârșit în laboratoarele specializate ale marilor muzee și universități. Clasificarea Artefactele pot fi descrise prin scriere, grafică, fotografie, statistică și analogii etnografice privind funcționalitatea lor. Replicarea experimentală oferă uneori explicații viabile privind tehnologia confecționării lor. Clasificarea artefactelor se face cu mai multe scopuri: pentru înțelelgerea cronologiei, relației între artefactele dintr-un sit, între situri și între situri și arii geografice. Tipurile de artefacte pot fi funcționale, convenționale și culturale. Cele funcționale înseamnă că arheologii recunosc utilitatea instrumentelor în funcție de exemplele etnografice contemporane. Tipurile convenționale sunt cele mai folosite în arheologie și sunt utile exclusiv pentru cunoașterea științifică prin introducerea de tipologii convenționale, cu ajutorul cărora pot fi mai exact clasificate diversele categorii de artefacte. în sfârșit, pe baza informațiilor acumulate de-a lungul timpului pot fi făcute asocieri ale unor obiecte specifice unei anumite culturi, care pot fi recunoscute ușor de către un specialist cu experiență în cultura respectivă. Antropologia Antropologia se ocupă cu studiul complet al evoluției omului din punct de vedere biologic, comportamental și cultural. Biologia omului începe cu măsurarea craniului și oaselor, pe baza lor se pot stabili afinitățile de grup, frecvența grupurilor pe sexe, vârste, variația în înălțime, robustețe și sănătatea lor. 15 Arheozoologia Arheozoologia se ocupă cu studiul oaselor animalelor domestice (crescute de om) sau sălbatice (vânate de om). Ca și în cadrul studierii biologiei umane este important de stabilit pentru aceste animale frecvența grupurilor pe specii, sexe, vârste, variația în talie, robustețe și sănătatea lor. Astfel, s-a observat scăderea considerabilă a ponderii animalelor sălbatice în favoarea celor domesticite în dieta omului începând cu neoliticul. Microscopia și radiografia Artefactele pot fi studiate cu ajutorul simplelor observații, microscopiei sau radiografiei obiectelor. Razele X au fost descoperite de Wilhelm Rontgen încă din anul 1895. Difracția cu raze X determină rapid și cu acuratețe componentele majore ale obiectelor descoperite în săpăturile arheologice. Metoda este non-distructivă și se bazează pe trecerea razelor X printr-o pulbere mică recoltată din obiect (câteva zeci de miligrame sunt necesare). Prima analiză microscopică cu raze X a fost efectuată în anul 1948. Ea permite fotografierea imaginii mărite. In același scop, recent a început să fie folosită metoda determinării compoziției artefactelor prin activarea cu neutroni în reactoare nucleare. Palinologia Palinologia se ocupă cu studierea polenului, agent masculin de reproducere a plantelor cu flori și spori, care este un material rezistent ce oferă informații despre flora diverselor epoci istorice și conduce la o mai bună cunoaștere a mediului în care a evoluat omul, cu contribuții la cadrul crono-climatic al preistoriei. Paleoetnobotanica Paleoetnobotanica se referă la studierea boabelor mumificate descoperite în situri arheologice. Astfel, în Egipt au fost descoperite boabe de grâu vechi de 5-6 milenii, iar în Munții Alpi au fost păstrate boabe de struguri vechi de aproape 4 milenii. Carpologia Carpologia se ocupă cu studierea resturilor fosile de semințe (grâu, orz, ovăz, fructe etc.) conservate în sedimente arheologice. Ea oferă date despre alimentația vegetală. Primele analize de paleosemințe au avut loc în anul 1866 și au fost făcute de O. Heer pe semințe din palafitele elvețiene. Analiza coprolitelor (excrementelor) oferă informații cu privire la alimentația omului. Importanța studierii acestora a fost relevantă de 16 descoperirea unor semințe de floarea soarelui în coprolitele de la Sails Cane-Kentucky (Statele Unite al Americii), în anul 1910 de către B. H. Young. De-a lungul timpului au fost identificate semințe de fructe, boabe de grâu, secară etc. Cronologia Cronologia este una din obsesiile oricărui arheolog. Conceptul de cronologie include cronologia absolută și – 8 – cea relativă. Cronologia relativă plasează specimenul, evenimentul sau depozitul într-o relație cu o secvență cronologic stabilită fără ani cunoscuți (exprimarea se face în faze, subfaze ex. II D , II C), în timp ce cronologia absolută își propune să arate o vârstă cât mai exactă a artefactelor și contextelor arheologice. Stratificarea este esențială pentru interpretarea unor secvențe lungi de evenimente trecute ce afectează clădiri cu ziduri, podele, reparații, replasări, distrugeri și adăugiri ale diferitelor perioade de ocupare sau simple succesiuni ale construcțiilor din lemn și pământ. Datarea relativă se face cu ajutorul metodei stratigrafice (nivelele inferioare sunt mai timpurii) sau datare încrucișată, prin folosirea de artefacte din situri diferite (fosila index sau orizont). Metoda radiocarbon în anul 1947. profesorul W. F. Libby de la Institute of Nuclear Studies – Chicago anunța posibilitatea datării unui eșantion organic prin măsurarea radioactivității remanente cu C 14. în anul 1960 el a primit premiul Nobel pentru chimie, în anii ’50 ai secolului 20 au avut loc datări în Franța la grota de la Lascaux (a cărei datare a scăzut de la cea. 40.000 la 13.500±900Î.Hr.). La a cincea conferință cu privire la datarea cu radiocarbon (The Fifth Radiocarbon Dating Conference), care a avut loc la Cambridge în anul 1962, s-a luat hotărârea ca anul 1950 să fie luat an de referință pentru datarea cu C 14. Dificultatea unei astfel de datări, datorită acumulării anilor care au trecut de la 1950, a determinat pe majoritatea arheologilor sa folosească sistemul tradițional de referință cu î.Hr. sau d.Hr. In anul 1969 cu C 14 puteau fi făcute încadrări cronologice de până la 60.000-70.000 de ani în urmă. în perioada următoare, limita datării a fost ridicată de la 70.000 de ani la 3 milioane de ani, folosindu-se metode mult mai costisitoare, precum cele cu potasiu-argon și potasiu 40. Metoda datării cu fuziune nucleară a permis datarea artefactelor și contextelor arheologice intre 20 de ani și l miliard de ani. 17 Arheomagnetismul Arheomagnetismul este o metodă de datare care se bazează pe studiul magnetismului remanent în vestigiile arheologice pe baza constatărilor potrivit cărora câmpul magnetic al pământului (în mod special orientarea nordică a compasului) se schimbă continuu în direcție și intensitate, iar aceste schimbări au fost înregistrate natural de roci și sedimente. Termolum in iscența Cu ajutorul termomagnetismului sunt datate de la ultima ardere cuptoarele de ars vase sau menajere, în urma încălzirii ceramicii se măsoară lumina emisă (termoluminiscența) și radioactivitatea particulelor alfa, care combinate dau o eroare cronologică de 3-15 %. Datarea obsidianei se bazează pe constatarea că suprafața ei absoarbe o peliculă de apa în cantități măsurabile (ex. 53 microni pentru 4.000 de ani la Blossom-California în Statele Unite ale Americii; 1,2-2,0 microni la l .000 de ani vechime în nordul Japoniei). Dendrocronologia La 22 iunie 1929, la Showlow-Arizona (Statele Unite ale Americii), astronomul american a făcut prima datare în urma studierii inelelor de copac. El a plecat de la constatarea simplă potrivit căreia inelele se formează ca răspuns la fluctuațiile sezoniere ale climei, în general ele fiind anuale. Cu ajutorul acestora timpul poate fi măsurat. 6. VALORIFICAREA REZULTATELOR CERCETĂRILOR ARHEOLOGICE Valorificarea rezultatelor cercetărilor arheologice se face pe două paliere: unul științific prin publicații și congrese de specialitate, altul de popularizare prin expoziții și publicații pentru publicul larg. Orice știință are un sistem teoretic ce cuprinde modul în care sistemele operează, testate sau nu și în alte științe. El trebuie să formuleze un set comun de principii care sunt valide pentru un sistem în general. Aceste principii sunt urmărite de arheologi și colaboratorii lor în reconstituirea vieții materiale și, pe cât posibil și a vieții spirituale a comunităților umane din diverse perioade. Conceptul de cultură arheologică Din punct de vedere antropologic o cultură este un model de comportament și gândire specific unei populații care trăiește în grupuri sociale, învață, creează și interacționează. Cultura distinge o populație 18 de altele. Arheologic o cultură se definește ca o unitate distinctă de manifestări economice și spirituale evidențiată de caracteristicile esențiale ale contextelor și artefactelor arheologice. Numele culturilor arheologice a fost dat, în general, arbitrar după regiune (cultura deșertului), situl unde a fost identificată prima dată (Badarian în Egipt, Hamangia sau Glina în România), anumite industrii de artefacte (cultura ceramicii cu benzi liniare) sau manifestări (cultura câmpurilor de urne). Studiul așezărilor include: arhitectura, morfologia, locația, durata utilizării, distribuția și densitatea populației, în funcție de durată așezările puteau fi efemere (cu câteva zile de locuire), temporare (locuite câteva săptămâni), sezoniere (locuite câteva luni), semipermanente (locuite câțiva ani) și permanente (locuite câteva generații). – 9 – Intervenția antropică asupra mediului a devenit o preocupare constantă a ultimelor decenii. Un impact serios asupra mediului s-a constatat ca urmare a vânătorii, folosirii focului pentru vânătoare sau defrișare, cultivarea pământului și creșterea animalelor. Evoluția tehnologiei este una din cauzele esențiale ale evoluției umane de-a lungul preistoriei. In analiza tehnologiei specialiștii urmăresc progresele realizate începând cu folosirea focului, continuând cu confecționarea uneltelor, hainelor, adăposturilor, mijloacelor de transport, tehnicilor de vânătoare, pescuit, practicarea agriculturii etc. Reconstituirea manifestărilor religioase rămâne o provocare pentru cei care studiază preistoria, datorită informațiilor limitate care s-au putut păstra în acest sens. In schimb, cele mai spectaculoase descoperiri arheologice pentru publicul larg, evident după cele care conțin obiecte din metale și pietre prețioase, rămân manifestările artistice. Grota de la Lascaux (Franța) descoperită în anul 1940 avea pictura bine păstrată. Ea a fost deschisă spre vizitare în anul 1948, atingând un maximum de cea. 100.000 vizitatori. Datorită constatărilor alarmante privind impactul distructiv al vizitării asupra picturilor ea a fost închisă publicului din 1963. In condițiile date, specialiștii au propus realizarea unei replici cât se poate de apropiate de original. Astfel a apărut Lascaux II, cu picturi realizate cu aceiași pigmenți și metode similare probabil celor folosite de artiștii paleolitici. Succesul acestei replici deschise spre vizitare publicului în anul 1983, este reprezentat de cei aproximativ 300.000 de vizitatori anual. 19 ANTROPOGENEZA Antropogeneza (în limba greacă antropos = om și genesis = naștere) reprezintă o încercare de reconstituire a apariției omului, pe baza scheletelor sau fragmentelor de schelete fosile umane sau hominide descoperite în contexte arheologice sau depozite geologice cu vechimi de la zeci de mii la milioane de ani. 1. PREDECESORII. APARIȚIA OMULUI ȘI EVOLUȚIA SA Preistoria începe în mod firesc cu apariția omului și urmărește evoluția sa de-a lungul a milioane de ani până la apariția statului ca instrument bine definit de organizare a societății. Pentru a înțelege însă apariția și evoluția omului de-a lungul preistoriei, trebuie să aruncăm o privire către strămoșii săi, mai exact către presupușii săi strămoși, în condițiile în care reconstituirea apariției și evoluției sale timpurii are încă multe elemente mai puțin cunoscute. Cercetările viitoare vor aduce cu siguranță noi contribuții cu privire la momentele separării diverselor ramuri colaterale, factorii care au determinat apariția sau au influențat decisiv evoluția omului, cauzele eșecului unor ramuri colaterale și evoluția gândirii umane. Itinerariul filetic al omului, începând din Ohgocen (35 de milioane de ani în urmă), cuprinde 6 personaje principale: Aegyptopithecm, Proconsul, Kenyapithecus, Pre-Australopithecus, Australopithecus și Homo. Oamenii aparțin ordinului primatelor, un grup ce conține peste 230 de specii de mamifere. Cimpanzeii, celelalte maimuțele și oamenii alcătuiesc împreună subordinul Antropoidelor. Din cauza constrângerilor geografice acestea au evoluat separat în Lumea Nouă (marmote, capucini și maimuța-păianjen) și Lumea Vechea (cimpanzeii și celelalte maimuțe). Oamenii și cimpanzeii formează hominoidele, în timp ce numai oamenii sunt antropoide catarine. 20 Aegyptopithecus Primele primate catarine au trăit în urmă cu 50-33 milioane de ani. Cele mai multe fosile din această perioadă au fost găsite la Al Fayum (Egipt). Aegyptophhecus, cea mai veche primată din familia hominoidă, a trăit în urmă cu 31 de milioane de ani, conform datării prin metoda potasiu-argon. La Omo (Etiopia) a fost găsită recent o fosilă veche chiar de 35,8 milioane de ani. Aegyptopithecus zeuxis era încă un patruped arboricol cu o coadă lungă, encefal mic (cea. 27 cm3), maxilare mari, orbite închise și un singur os frontal. El trăia în pădurile galerii tropicale cu climat sezonier și fluctuații de precipitații. Aegyptopithecus este probabil strămoșul comun al maimuțelor și cimpanzeilor din Lumea Veche și aproximativ strămoșul oamenilor. Proconsul Hominoidele au evoluat în Miocen (24-5 milioane ani în urmă). Proconsul era un descendent al lui Aegyptopithecus care a trăit în Miocenul inferior și mijlociu în Africa orientală (Kenya și Uganda). Numele său a fost dat de Arthur T. Hopwood în anul 1933, după numele unui cimpanzeu celebru al grădinii zoologice – 10 – din Londra, numit Consul. La Koru, Fort Ternan, Maboko, Korungu și Kirimou în Kenya, la Moroto și Napak în Uganda au fost descoperite schelete întregi sau oase de la 274 de indivizi care au trăit în intervalul 23/22 milioane și 16/14 milioane de ani în urmă. Proconsul era un patruped arboricol cu greutatea pe membrele inferioare și mișcări lente. Era diferit de Aegyptopithecus prin capacitatea craniană de 150 cm3, prognatismul redus și retragerea deschizăturii nazale. El trăia în pădurile ce flancau vulcanii mari din Africa de Est (Koru, Napak și Moroto) și în savanele cu climat foarte umed. Un abil cățărător, avea oase flexibile, piept îngust specific maimuțelor și o mare mobilitate a șoldului, specifică cimpanzeilor și oamenilor. Subfamilia Homininae Subfamilia Homininae a apărut pe la 18 milioane de ani în urmă, tribul Homini pe la 14 milioane, subtribul Hominina pe la 7 milioane de ani și Homo pe la 6 milioane. Cimpanzeii Cimpanzeii își au originea în Africa, cu 23-22 de milioane de ani în urmă. Acum 15 milioane de ani, ei au emigrat în Europa și Asia. Oamenii ca primate au codul ADN în proporție de 98,3% similar cim-panzeilor, de care sunt cei mai apropiați biologic, ceea ce indică un strămoș comun. După Proconsul, alte trei specii de maimuțe au evoluat: Kenyapithecus în Africa, Griphopithecus în Asia de Vest și Diyopithecus 21 în Asia și Europa. Una din cele trei specii este strămoșul oamenilor și cimpanzeilor moderni. Kenyapithecus Kenyapithecus este un hominid din Miocenul mijlociu, care a trăit în urmă cu 14 până la 7-8 milioane de ani. înălțimea sa era puțin peste l m. Primul maxilar a fost descoperit în anul 1960 la Fort Ternan (Kenya) de către Louis Leakey. S-a constatat reducerea mărimii dinților din față și creșterea în dimensiuni a molarilor. Capacitatea craniană a crescut la 300 cm3 Pre-Australopithecus Pre-Australopithecus (Australopithecus afarensis) a fost descoperit la Hadar, Middle Awash și Omo (Etiopia), East Turkana, Lothagam, Lukeino, Tabanin și Chemeron (Kenya), respectiv Laetolil (Tanzania). Descoperirile de la Lukeino au fost datate acum 6,5 milioane de ani, iar cele de la Omo în urmă cu 2,8 milioane de ani. Pre-Australopithecus era un biped permanent de talie mică (sub l m înălțime) cu o cutie craniană modestă (cea. 400 cm3). Fața largă cu arcade dezvoltate avea un puternic prognatism alveolar. Australopithecus în urmă cu cea. 5 mii de ani, în Africa o specie de cimpanzei a înregistrat evoluții semnificative: canini mici și bipedalism (abilitatea de a merge pe două picioare). Moștenirile legate de strămoșul maimuță sunt: craniul mic, în comparativ cu fața, cu o capacitate de 390-550 cm3, înălțimea lor a fost estimată între 1,10-1,50 m, iar greutatea între 27 și 49 Kg, îi situa mai aproape de cimpanzei. Aveau degete curbate cu o capacitate mai mare de manipulare a obiectelor decât maimuțele. Australopitecinele erau vegetariene, deși este posibil ca specia gracilă să fi depins și de proteine animale. De-a lungul Văii Rift au fost găsite fosile de australopiteci în Etiopia, Tanzania, Kenya, Africa de Sud și Ciad. Cele mai cunoscute descoperiri sunt cele de la Turkana și Chesowanja (Kenya). Natron și Oldoway (Tanzania), Taung, Sterkfontein, Makapansgat. Kromdraai și Swartkrans (Africa de Sud). La Omo (Etiopia) au fost descoperite mandi-bule și dinți de au stralopiteci cu vechimi cuprinse între 3,5 și 1,9 milioane de ani. Intre anii 1960-1963, în situl Bed I de la Olduvai Gorge (Tanzania) au fost găsite chiar nivele culturale, cu podele asociate cu fosile hominide, datate prin metoda potasiu-argon între 1,65 și 1,85 milioane de ani. în funcție de conformația scheletului australopitecinele pot fi împărțite în două specii, gracile (4,5-3 mil ani în urmă) și robuste (apărute după 3 milioane ani), în general, specialiștii au identificat însă cel 22 puțin 4 specii de australopitecine timpurii: una de gen Ardipithecus și trei Australopithecus (anamensis, afarensis, africanus), urmate apoi de speciile târzii (aethiopicus, boisei și robustus). Australopithecus anamensis în 1994, britanicul Meave Leakey a găsit numeroase fragmente de oase la Kanapoi în nordul Kenyei, pe care le-a atribuit lui Australopithecus anamensis, care ar fi trăit în urmă cu 3,9 mii ani. Acesta avea tibia lata, ce putea susține întreaga greutate pe un singur picior în timpul mersului, în anul 1965, un cercetător de la Harvard University descoperise un os de braț în același sit, a cărui vechime o apreciase la cea. 4 mii ani. Australopithecus afarensis Australopithecus afarensis a trăit în Africa orientală între 3,9-3,0 milioane de ani în urmă. Cea mai veche fosilă a fost găsită de Donald Johansen în anul 1974 la Hadar (Etiopia). Aproape o jumătate de schelet feminin hominid, numit apoi Lucy, a fost descoperit la Laetolil (Tanzania), unde a fost datat în urmă cu 3,5 milioane de ani. Sute de exemplare – 11 – au fost ulterior descoperite la Hadar. Ulterior, la Laetolil au fost descoperite oase de Australopithecus afarensis datate cu 3.6 milioane de ani în urmă. Australopithecus africanus Australopithecus africanus a trăit în Africa de sud cu 3,5-2,5 milioane de ani în urmă. în anul 1924, australianul Raymond Dart a descoperit un copil din această specie la Taung (Africa de Sud), în 1930, paleontologul scoțian Robert Broom a descoperit alte oase la Sterkfontein (Africa de Sud), în același sit, în 1998 o echipă condusă de paleo-antropologul Ronald Clarke a găsit un schelet aproape întreg. El are creasta craniană globulară, fața și dinții mai puțin primitivi decât la Australopithecus afarensis. Alimentația speciei Australopithecus africanus consta în iarbă grasă și fructe. Australopithecus aethiopicus Australopithecus aethiopicus a trăit în Africa după 2,7 milioane de ani în urmă. în anul 1985, în Kenya la West Turkana, paleoantropologul american Alan Walker a descoperit o fosilă veche de 2,5 mii ani. Numit „cap negru” deoarece absorbirea mineralelor îi dăduse această culoare, craniul avea creasta înaltă îndoită înapoi. Australopithecus boisei Australopithecus boisei a trăit între 2,3 și 1,2 milioane de ani în urmă. In 1959, Mary Leakey a descoperit o fosilă aproape întreagă a unui craniu al acestei specii la Olduvai Gorge ( Tanzania). Soțul său, paleoantropologul kenian Louis Leakey a numit inițial această specie Zinjanthropus boisei (Omul Est African). Acest craniu, datat cu l ,8 milioane de ani în urmă, are o față masivă și lată, cu molari de patru ori mai puternici decât cei de azi. Australopithecus robustiis Australopithecus robusîus a trăit între 1,8 și 1,2 milioane de ani în Transvaal (Africa de Sud), în 1938, Robert Broom a descoperit în situl de la Kromdraai (Africa de Sud) un maxilar și un molar de la o specie numită atunci Paranthropm robustus (Paranthropus înseamnă „în fața omului”). Genul Homo Mulți specialiști consideră că în Africa a existat o linie de demarcație între hominizi (Hominidae} și maimuțe (Panidae), care a fost Valea Rift occidentală (Etiopia), în această regiune, în Miocenul superior activitatea vulcanică intensă a modificat topografia și clima. Masele de aer umed din zona Golfului Guineea ajungeau doar până la Valea Rift, de cealaltă parte în Africa orientală instalându-se un climat sezonier de savană și preerie. Hominizii au evoluat la vest, iar panidele la est de Valea Rift. In anul 1994, o echipă de arheologi francezi a găsit o serie de fosile de australopiteci în Ciad (Africa Centrală), care sugerează că mediul din Africa de Est nu era complet separat de cel din vest. Descoperirea sugerează ca australopiteci i ar fi trăit într-un peisaj mixt de pădure și iarbă ce oferea ambele variante de locomoție. Genul Homo a evoluat începând cu cel puțin 2,3-2,5 milioane de ani în urmă. Ei difereau de australopiteci printr-un creier mai mare. Evoluția sa a fost împărțită tradițional în: timpurie, mijlocie și târzie. Perioada timpurie s-a încheiat pe la 2,0-1,8 milioane de ani în urmă, când a început perioada mijlocie. Tranziția de la perioada mijlocie la cea târzie s-a făcut cu cea. 200.000 de ani în urmă. Homo habilis în anul 1960, la Olduvai Gorge (Tanzania), Louis Leakey, John Napier și Philip Tobias au descoperit un grup de fosile umane cu capacitatea craniană între 590 și 690 cm3. EI era biped cu o dantură omnivoră și un encefal mare. înălțimea sa la Olduvai Gorge era de numai l m. Lui i se atribuiau uneltele din acest sit. Indivizii aparținând acestei specii trăiau în grupuri mici de până la 25 de persoane, cu așezări sezoniere pentru vânătoare, lângă ape. Locuiau în adăposturi rotunde cu diametrul mediu de 4 m, cu armătură de crengi, pământ și utilaj litic abundent. Bărbații se ocupau cu vânătoarea, iar femeile 24 și copii cu culesul. Consumau cadavre de animale mari (elefanți, hipopotami), mici și mijlocii prinse în curse, sau vânate (girafe, cai, maimuțe, crocodil, gazele, antilope), care prezintă în general lovituri de pietre. Homo habilis a trăit în Africa de sud între 2,0 și 1,6 milioane de ani în urmă, poate chiar de pe la 2,4 milioane de ani. La Olduvai Gorge (Tanzania) au fost găsite mandibule, dinți, cranii și oase datate între l ,85 și 1,65 milioane ani în urmă. Prezența sa a mai fost semnalată la Hadar și Omo (Etiopia), Kanapoi și pe malul estic al Lacului Turkana (Kenya). Homo erectus Unii specialiști au determinat trei specii: ergaster (specia timpurie a lui Homo erectus în Africa), Homo erectus și Homo heidelbergensis (specia târzie a lui Homo erectus). Homo ergaster a apărut în Africa, înjur de 2 milioane de ani în urmă, cele mai multe fosile fiind datate între 1,8 și 1,6 milioane de ani. Avea o capacitate craniană de 800 până la 850 cm3, dinți mici și oase craniene fine. în anul 1891, fizicianul olandez Eugène Dubois a descoperit în Indonezia primul schelet de Homo erectus, numit atunci Pithecanthropus erectus („maimuța-om verticală”). Se consideră că Homo erectus ar fi apărut în Africa din Homo ergaster și s-a răspândit în Asia între 1,8 și 1,5 milioane de ani în urmă. Homo erectus a – 12 – vea cutia craniană joasă, rotunjită, alungită din față spre spate și cu o capacitate de la 800 până la 1.250 cm3. între anii 1920-1930, antropologul german Franz Weidenreich a descoperit rămășițele fragmentare a peste 30 de indivizi aparținând Homo erectus în grota de la Zhoukoudian (Chou-k’ou-tien-clvti, inclus în orașul Beijing/Peking, China). Specialiștii au numit aceste fosile Sinanthropus pekinensis (Omul de Peking), dar mai târziu au fost identificate ca Homo erectus, fiind datate între 500.000 și 250.000 ani în urmă. Homo heidelbergensis Mulți specialiști cred că omul a migrat în Europa în urmă cu 800.000 de ani, dar acele populații nu aparțineau Homo erectus. Această specie a fost numită Homo heidelbergensis, pornind de la o descoperire de la Heidelberg (Germania), datată cu 500.000 de ani în urmă. Homo sapiens In mod tradițional paleoantropologii plasează cel mai timpuriu Homo sapiens pe la 500.000 ani în urmă. Mulți cred că el a evoluat din Homo erectus, alții includ și Homo neanderîhalensis în linia evolutivă a omului modern. 25 Homo (sapiens) neanderthalensis Numele său vine de la fosilele găsite în grota Feldhofer de pe valea Neander (-tal înseamnă vale în Germania), dar primele descoperiri fuseseră făcute încă din anul 1829 la Engis (Belgia) și în 1848 la Forbes Quarry (Gibraltar). Homo neanderthalensis avea scheletul perfect vertical, capacitatea craniană de cea. l .500 cm3, craniu voluminos, lung, larg și gros, mandibula abruptă cu dinți voluminoși și un comportament cultural complex ce cuprindea ritualuri simbolice și primele înmormântări. Bărbații aveau înălțimea de l ,70 m și 84 kg, iar femeile l ,50 m și 80 kg. De asemenea, el a produs primele unelte complexe cunoscute incluse în cadrul culturii musteriene. Neandertalienii erau rari la începutul glaciațiunii Wiirm în Europa, o descoperire fiind cea de la Régourdou (Franța). In timpul glaciațiunii Wtirm ei s-au răspândit în Europa și Orientul apropiat, dar au dispărut în Wiirm II. în linii generale se consideră că ei au evoluat între 200.000 și 36.000 de ani în urmă. Una din ultimele descoperiri este cea de la Arcy-sur-Cure (Franța), datată 30.000 Î.Hr. Majoritatea specialiștilor înclină să creadă că neandertalienii au fost o subspecie a lui Homo sapiens care a evoluat paralel cu Homo sapiens sapiens. Homo neandeihaliensis a fost lent absorbit în Europa și Asia centrală. S-au observat însă uneori continuități morfologice între neandertalienii târzii din Europa descoperiți în siturile de la Vindija, La Quina (Spania) și primii oameni moderni de pe continent de la Mladec și Brno (Cehia). Hahnôfersand (Germania). Homo sapiens sapiens Homo sapiens sapiens a apărut în urmă cu aproximativ 250.000 de ani. Capacitatea sa craniană medie a ajuns la 1.350 cnr. Dintre cele mai importante descoperiri menționăm pe cele de la Singha (Sudan), Omo (Etiopia), și Skhûl Cave (Israel). Homo sapiens a evoluat la început numai în Africa, apoi s-a răspândit în toată lumea prin Orientul Apropiat. In Europa el a ajuns în jur de 40.000 ani în urmă. în Orientul Apropiat. Homo sapiens sapiens a evoluat din Homo de Galileea (apăait pe la 150.000 î.Hr.) și Proto-Cro-Magnon (cea. 80.000 î.Hr.). în timpul glaciațiunii Wurm aceștia s-au răspândit în Europa ca Homo Cro-Magnon (prezent la Perigord în Franța cu 30.000 ani în urmă), în același timp. neandertalienii europeni au migrat spre est la Saccopastore (Italia) și s-au așezat în Orientul Apropiat și Mijlociu la Shanidar (Irak). 26 2. RĂSPÂNDIREA OMULUI Din cele 8-10 milioane de ani de evoluție ale familiei hominidelor, 5-7 milioane de ani au fost doar în Africa orientală, 3 milioane în Africa de Sud și numai 2 milioane în întreaga Africă și o parte din sudul Eura-siei. Cu l milion de ani în urmă aproape întreaga planetă era populată. Există două ipoteze principale cu privire la răspândirea omului: una multiregională, alta cu Africa regiune de origine. Prima susține că Homo erectus plecat din Africa ar fi evoluat simultan în mai multe regiuni ale lumii. Populațiile ar fi dobândit caractere regionale ca urmare a unei evoluții autonome de sute de mii de ani. A doua teorie consideră că o populație mică din Africa s-a răspândit în urmă cu 100.000-200.000 de ani în întreaga lume, unde a înlocuit descendenții lui Homo erectus. Testarea celor două teorii cu analize ADN nu susține în mod clar una dintre ele, dar cele mai multe argumente pledează pentru originea africană. Aceleași analize susțin că Homo neanderthalensis este o specie diferită de cea a omului modem. Există și o a treia ipoteză potrivit căreia populațiile venite din Africa ar fi înlocuit pe cele din Europa și Orientul – 13 – Apropiat, dar în Asia de est este posibilă o evoluție locală prin combinarea genetică a oamenilor moderni cu cei vechi locali. La Laetolil (Tanzania) au fost găsite urme de picioare umane vechi de 3,6 milioane de ani. Prima difuziune a speciei Homo a avut loc către Asia în perioada cuprinsă între 2 milioane și 1,5 milioane de ani în urmă, prin Peninsula Arabia. Migrația către Europa s-ar fi produs între l ,5 milioane și l milion de ani în urmă, prin strâmtoarea Bosfor sau prin regiunea Caucaz. Aceste afirmații sunt susținute de descoperirile de la Mojokerto în Java un schelet vechi de 1,81 milioane ani, Longuppo în China (1,8 milioane ani), Dmanisi în Georgia (1,7 milioane ani) și Ubeidiyan în Israel (1,3-1,4 milioane ani). Omul modern se forma în Africa, așa cum indică descoperirile vechi de 250.000-300.000 de ani de la Florisbad (Africa de Sud) și Laetolil (Tanzania), în urmă cu aproximativ 100.000 de ani a ajuns în Orientul Apropiat, iar în Europa în jur de 35.000 de ani în urmă. Sute de situri din Asia și Europa indică cum au migrat și s-au așezat pe aceste continente în perioada ultimei migrații (100.000-15.000 ani în urmă). In urmă cu 50.000 și respectiv 20.000 de ani, două valuri de grupuri de vânători-culegători au migrat din Eurasia spre America. Amerindienii de azi sunt descendenții grupului de Amurieni, cât și al celui de Mongoloizi. 27 Colonizarea Australiei a început în urmă cu 30.250/32.750 de ani, după cum indică analizele cu C 14 ale descoperirilor de la Lake Mungo. 3. EVOLUȚIA COMPORTAMENTULUI CULTURAL Antropologic termenul de cultură se referă la toate creațiile și activitățile umane guvernate prin reguli și obiceiuri sociale. Cultura cuprinde evoluția vieții sociale, subzistenței, confecționarea și utilizarea de unelte, adaptarea la mediu, gândirea simbolică exprimată în limbă, artă și religie, dezvoltarea agriculturii și progresul civilizației. Viața socială în urmă cu 3,2 milioane de ani la Hadar (Etiopia) un grup de câțiva australopiteci a murit împreună, dovadă clară că ei trăiau în grupuri. In cadrul comunităților umane au apărut comportamente sociale care au evoluat de-a lungul timpului. Menționăm aici faptul că părinții prelungeau perioada pentru întreținere a copiilor până ei ajungeau la maturitatea cerebrală capabilă să Ie asigure supraviețuirea. De asemenea, bandele de vânători păstrau o parte din hrana obținută din vânătoare pentru a fi împărțită celorlalți membri ai grupului social. Subzistența Modelele de subzistență în preistorie sunt în principal trei: grupuri de vânători, culegători și grupuri de vânători-culegători. Cele mai vechi oase de animale vânate (zebre, antilope) provin din șiruri vechi de 2,5 milioane de ani. Multe din primele animalele consumate de oameni puteau să fi fost moarte din cauze naturale sau accidente. Un astfel de caz pare a fi fost la Olorgesailie (Kenya), unde Homo erectm a tăiat carne de la o carcasă de elefant, fără să existe dovezi privind vânarea sa. în zona temperată din Eurasia, oamenii completau carnea obținută din vânătoare prin consumarea de plante mai ales iarna. Se consideră că a existat o anumită complementaritate în asigurarea subzistenței: bărbatul se ocupa cu vânătoarea, femeile și copii cu culesul plantelor și rădăcinilor. Uneltele Primele unelte au apărut cu cea. 2,5 milioane de ani în urmă și nu diferențiau oamenii de predecesorii lor. Cea mai timpurie unealta era obținută prin spargerea unei pietre pentru obținerea unei muchii. Această tehnică numită „chopping tools” a fost folosită aproape l milion de ani. în Acheulean, care a început între 1,7 și 1,5 milioane de ani în urmă, 28 continuând peste 1,35 milioane ani, principala caracteristică a fost creșterea numărului uneltelor realizate simetric, mai ales a topoarelor de mână. în urmă cu 200.000 de ani a apărut tehnica de preparare a nucleului (Levallois în Europa), iar cu 40.000 de ani în urmă, omul modern a dezvoltat o tehnică a lamelor prismatice. Fiecare lamă avea secțiunea transversală triunghiulară, care asigura o rezistență mare. Adaptarea la mediu în urmă cu peste 5 milioane de ani și până pe la 1,6 milioane fluctuația de temperatură a caracterizat clima la nivel global. Pe la 2,8 milioane de ani a început perioada glaciară, cu faze mai reci când se formau ghețari (glaciațiuni) și faze mai calde când ghețarii se retrăgeau spre zonele arctice (interglaciațiuni). în timpul – 14 – Pliocenului glaciațiunile și interglaciațiunile aveau fiecare câte aproximativ 40.000 de ani, iar în Pleistocen, începând de pe la 700.000 de ani în urmă, se repetau la cea. 100.000 de ani. între 5 și 2 milioane de ani în urmă o mixtură de păduri și iarbă acoperea cea mai mare parte a Africii. Africa de est a intrat într-o perioadă uscată după 1,7 milioane de ani, iar după l milion de ani în urmă o mare parte a continentului s-a întors la vegetația cu iarbă. Astfel, Homo ergaster și Homo ereclus au trăit în peisaj deschis cu iarbă. Aceste schimbări esențiale ale mediului au determinat și schimbări anatomice. Astfel, pielea trebuia să reziste la căldura excesivă în Africa sau la frig în Europa și Asia temperate, iar înălțimea a crescut o dată cu deschiderea peisajului. Constrângerile mediului au favorizat mărirea capacității craniene, care a crescut considerabil, mai ales începând cu 700.000 de ani în urmă. Dacă primii australopiteci au învățat să trăiască în copaci și pe sol, pentru a supraviețui trebuind să confecționeze unelte și să transporte hrana pe distanțe lungi, Homo erectus a emigrat în zonele temperate din Eurasia și trebuia să se adapteze sezoanelor mai reci, să se mute în adăposturi, respectiv în peșteri. Determinante pentru evoluția omului au fost însă abilitățile sale de a învăța și transmite experiența din generație în generație. Astfel, oamenii au învățat să folosească și focul pentru a se încălzi, a pregăti hrana și a se apăra de animale sălbatice carnivore. Cele mai vechi urme de folosire a focului (vechi de 450.000-300.000 de ani) la Bilzingsleben (Germania) Verteszollos (Ungaria) și Zhoukoudian (China). 29 Gândirea Cu ajutorul simbolurilor oamenii comunicau informații despre realitate, dar și despre lucruri abstracte (idei, sentimente). Ei chiar au început să picteze abstract, ori să cânte emoțiile și ideile, în plus puteau crede în ființe supranaturale și concepte de putere abstracte cum ar fi crearea pământului și universului, vremea sau boala. Limba a permis comunicarea unor concepte complexe, schimbul de informații și experiența între generații. Unii savanți consideră că austra-lopitecii aveau unele abilități de a înțelege și folosi simboluri, dar limbajul ca și arta și ritualurile religioase au început numai în urmă cu cea. 100.000 de ani. Nu se știe dacă Neanderthalul era capabil să folosească și să transmită gânduri complexe, dar cu siguranță el putea vorbi sau oricum încerca să transmită informații verbale. Homo sapiens sapiens avea abilitatea de a face o gamă largă de unelte specializate din piatră, os și fildeș, purtau haine și își decorau corpurile cu ornamente de scoici și oase. Puterea de selectare a semnalelor primite, pe baza memoriei și experienței au dus la apariția limbaju-lui-un sistem extrasomatic care operează cu noțiuni, semne și imagini. Spre deosebire de predecesorii săi, Homo sapiens fossilis avea capacitatea de a opera cu simboluri. Comunicarea pictată sau gravată a început o dată cu înregistrarea primelor informații despre lumea naturală. Cele mai timpurii creații sunt imagini vizuale picturi de urși, mamuți, rinoceri lânoși și alte animale descoperite pe pereții peșterilor de lângă Avignon (Franța), unde au o vechime de peste 30.000 de ani. Arta Cea mai veche manifestare artistică ar fi fost tăcută în urmă cu cea. 250.000 de ani. Pe un obiect descoperit în situl de la Berekhat Ram (Israel) ar fi reprezentată figura unei femei, gravate într-o bucată de roca vulcanică, între 30.000 și 15.000 au apărut numeroase bijuterii de fildeș, os și piatră, figurine de animale și oameni. Cele mai vechi picturi rupestre sunt cele din Franța de la Chauvet (vechi de 30.000 de ani), iar cele mai cunoscute cele de la Lascaux (vechi de peste 18.000 ani). 30 PALEOLITICUL (4.000.000/2.600.000 -10.000 î.Hr.) Preistoria omului începe cu paleoliticul, care etimologic înseamnă „epoca veche a pietrei” (în greaca veche, palaios = vechi și lithos = piatră). Paleoliticul este cea mai lungă perioadă din istoria omului, fiind de câteva zeci de ori cât toate – 15 – celelalte luate împreună. In același timp, este și perioada cea mai puțin cunoscută, lucru explicabil prin numărul mic de descoperiri datorită încă rarității omului cât și distrugerii a numeroase urme ale existenței umane de către fluctuațiile climatice dramatice și timpul îndelungat. l. GEOLOGIE ISTORICĂ. CLIMA, FLORA ȘI FAUNA ÎN PALEOLITIC Vârsta planetei noastre este estimată la aproximativ 4,6 miliarde de ani, pe baza datării radiometrice a celor mai vechi meteoriți căzuți pe Terra. Cele mai vechi roci ce provin din situri din Australia, Africa de Sud și Groenlanda au o vechime de numai 4 miliarde de ani. Dacă vârsta estimată a planetei noastre ar fi exprimată într-un an calendaristic, atunci australopite cinele au apărut în ultima zi a anului la ora 20.00, iar Homo sapiens sapiens cu numai 5 minute înainte de sfârșitul anului. Comparația este sugestivă cu privire la întinderea în timp a istoriei omului. Din punct de vedere geologic istoria planetei a fost împărțită în două mari diviziuni: Cryptozoic (perioada vieții ascunse) și Fanerozoic (perioada vieții evidente). Cronologia geologică standard cuprinde: Proterozoic, Paleozoic, Mezozoic și Cenozoic. Proterozoicul a început în urmă cu cel puțin 4,6 miliarde ani, Paleozoicul în urmă cu 360-380 milioane de ani, Mezozoicul acum 160-170 milioane de ani, iar Neozoicul (Cenozoicul) în urmă cu 60-70 milioane de ani și continuă și azi. Neozoicul cuprinde trei epoci: Paleogen, Neogen și Cuarternar. Ultima perioadă cuprinde Pleistocenul și Holocenul (Postglacialul). Proterozoicul este cea mai lungă perioadă geologică (4,6 miliarde-380/360 milioane de ani în urmă), în timpul său s-au desfășurat procesele 31 chimice specifice fazei prebiologice (până la 3,5 miliarde de ani) și a început faza evoluției biologice cu apariția algelor (înjur de 1,8 miliarde de ani), protozoarelor și metazoarelor (înainte de l miliard de ani). Scoarța terestră a suferit schimbări majore de-a lungul timpului. Procesul de separare a Europei de America de Nord a continuat în Neogen când și Australia s-a separat de Antarctica. Cele două Americi s-au unit în Pliocen. în Neogen și Cuarternar configurația continentelor se apropia de cea actuală, care continuă să se modifice. în Cuarternar, în condiții de climă caldă au trăit diverse specii de elefanți, hipopotami, rinoceri, gazele, feline, iar în condiții de climă rece fauna cuprindea mamuți, rinoceri cu blană, reni, marmote, iepuri și vulpi polare, în perioadele cu climat cald speciile termofile avansau spre nord, iar în cele cu climat rece speciile nordice coborau spre regiunile sudice. Condițiile climatice din Pliocen (5,5 – 2 milioane de ani în urmă) au fost mult diferite față de cele actuale. Cauzele au fost de natură internă (erupții vulcanice, reorganizări parțiale ale blocurilor crustale urmate de mișcări seismice și alunecări de teren), externă (variația radiației solare și interacțiunea factorilor atmosferici și hidrosferici cu partea superioară a litosferei provocau furtuni și precipitații abundente) și cosmică (asteroizi. roiuri de meteoriți). Impactul meteoriților pe suprafața oceanelor putea provoca o vaporizare masivă și valuri uriașe, iar pe sol incendii ale vegetației terestre urmate de răciri și ploi acide. în perioada de început a istoriei omului, datorită alternanței glaciațiuni-interglaciațiuni, în Pliocen au avut loc oscilații ale nivelului oceanelor cu 100 până la 200 m. în aceeași perioadă temperatura medie a lunii februarie era de l2° C pe coasta de vest a Americii de Nord. Perioada apariției omului a fost numită de geologi Pleistocen, de arheologi Paleolitic, iar de antropologul american Lewis Henry Morgan „starea de sălbăticie”. Pleistocenul (2 milioane-10.000 î.Hr.) are la origine cuvintele grecești pleistos (cel mai) și kainos (recent). Numele acestei perioade a fost dat de geologul britanic Charles Lyell, care a urmărit evoluția fosilelor de scoici, la care a aplicat conceptul de timp geologic pentru prima dată în anul 1820. Primii care au recunoscut cu certitudine urmele lăsate de ghețari în depozitele din Pleistocen au fost geologii Ignaz Venetz-Sitten (Elveția) și Jens Esmark (Norvegia). Elvețiano-americanul Louis Agassiz a fost primul care a teoretizat ca fiind epoca glaciațiunii masive, stabilind începutul Pleistocenului în urmă cu aproximativ 1,8 milioane de ani, pe baza 32 datelor oferite de situl de la Vrica (Italia). Azi, începutul standard al acestei eprioade este pe la 2 milioane de ani în urmă, dar există și o ipoteză recentă care coboară această datare până la 2,58 milioane de ani. Pleistocenul a fost împărțit în mod tradițional în timpuriu (2.000.000-900.000 î.Hr.), mijlociu (2.000.000-900.000 î.Hr.) și târziu (900.000-600.000 î.Hr.), iar fazele sale au mai fost numite Calabrian, Sicilian, Tyrrhenian și Versilian. El a avut perioade reci de climă (glaciațiuni) alternând cu perioade mai calde (interglaciațiuni). O cantitate imensă de gheață acoperea cea mai mare parte a planetei. Temperaturile medii anuale în timpul perioadelor glaciare erau cuprinse între +5°C și +7°C, mult mai scăzute decât cele actuale, în perioadele interglaciale temperaturile au fost apropiate sau similare celor de azi. Cu ajutorul eșantioanelor stratigrafice de pe scoarța terestră sau de pe fundul oceanelor și mărilor, – 16 – geologii au determinat faptul că în ultimele 2 milioane de ani au existat cel puțin 25 de cicluri glaciare. Cele mai importante dintre ele sunt următoarele. Perioada preglaciară (1.800.000-1.200.000 î.Hr.) a avut un climat cald și umed; Homo habilis trăia numai în Africa de est. în timpul glaciațiunii Giinz (1.200.000-700.000 î.Hr.) stepa avansează în detrimentul pădurii; Homo erectus a continuat să se răspândească în Europa și Asia, dar încă nu cunoștea focul. Interglaciațiunea Giinz – Mindel (700.000-650.000 î.Hr.) este o perioadă de ameliorare a climei în care omul își construiește primele adăposturi în aer liber. Glaciațiunea Mindel (650.000-300.000 î.Hr.) determină retragerea pădurii în fața tundrei; omul cunoaște focul, locuiește în adăposturi și produce unelte; renul este atestat în Pirineii orientali și sudul Franței pe la 450.000. Interglaciațiunea Mindel-Riss (300.000-250.000 î.Hr.) este o nouă perioadă de ameliorare climatică. Glaciațiunea Riss (250.000-130.000 î.Hr.). în Franța era un climat de stepă. Europa centrală și Italia sunt locuite de mamuți; omul produce lame din silex și conservă focul. Interglaciațiunea Riss-Wiirm (130.000-100.000 î.Hr.). în Franța climatul s-a ameliorat și au apărut specii arboricole, în timp ce pinul se retrage. In Europa nordică existau păduri de conifere, iar în cea sudică hipopotami, rinoceri și elefanți. .Glaciațiunea Wurm I (l00.000-35.000 î.Hr.) a avut drept carac-enstică o climă rece uscată inițial, apoi rece și umedă. 33 Pe la 55.000± 1.000 î.Hr., situl de la Lebenstadt (Germania) se afla la periferia nordică a pădurii de tundră, cu temperaturi medii de + 17°C în luna iulie și o medie anuală între +8,5/+10,5°C. Flora era compusă în special din mușchi, licheni, ierburi arctice sau alpine, iar fauna cuprindea reni, mamuți, bizoni, cai, rinoceri, vulturi și altele. In intervalul 50.000-40.000 î.Hr., Sahara meridională a cunoscut o perioadă aridă și de regres a mamutului. Intre 40.000 și 33.000 î.Hr. a fost o perioadă umedă cu un maximum de umiditate pe la 38.000 î.Hr. In Pirineii mediteraneeni, în perioada 40.000-30.000 î.Hr. au avut loc fluctuații mari de temperatură și umiditate. Pe la 40.000 î.Hr., la Abreda era un climat temperat umed, pe la 38.300 î.Hr. a fost arid, iar pe la 34.750 î.Hr. s-a ameliorat. Renul continua să supraviețuiască în Pirineii orientali și sudul Franței pe la 35.000 î.Hr., dar și-a diminuat talia, în Franța, predominau capra și ursul la Ermitons (între 90,1 și 97,3% în nivelul VI), iar la Belvis erau iepurele (30%), calul (l l ,82%) și cerbul ( 12,73%). Pe întreaga durată a glaciațiunii Wiirm II (35.000-18.000 î.Hr.) a fost o climă rece și umedă, în această perioadă au apărut Homo sapiens sapiens, primele manifestări artistice și difuziunea înmormântărilor. In Sahara meridională în jur de 33.000 î.Hr. a început o perioadă cu un climat arid pronunțat, iar de pe la 22.000 î.Hr. s-a trecut la o fază hiperaridă, ce a atins un maximum pe la 19.000 î.Hr. Cu mai puțin de 20.000 de ani în urmă Laurentide Ice Sheet acoperea toată suprafața actuală a Canadei de la est de Munții Rocky, în jurai anului 18.000 î.Hr. a fost atins un maximum de frig în Europa și Asia. Cea mai mare parte a Europei nordice și de vest, Groenlanda și masivele muntoase au fost acoperite de gheață. Temperaturile medii în Franța erau de -20°C în luna ianuarie și + 17°C în luna iulie. Pe la 18.000 î.Hr. a început dispariția renului în Pirineii orientali și sudul Franței. în perioada postglaciară (18.000-3.000 î.Hr.) clima, flora și fauna au fost aproximativ ca și cele din prezent, iar pe ia mijlocul perioadei omul se transforma din vânător și culegător în producător de hrană. în Marea Britanic peisajul a fost arid și deschis între 13.000 și 12.000 î.Hr., iar fauna cuprindea antilopa de saiga și mamutul, între 12.000 și 11.000 î.Hr. în aceeași regiune trăiau elani și bovidee. iar între 11.000 și 10.000 î.Hr. reni și mamuții. După 12.000 î.Hr. a avut loc o amelioare climatică cu ploi și temperaturi ridicate în regiunea indo-pacifică, iar pe la 9.000 î.Hr. s-a instalat climatul actual. 34 2. ETAPELE PALEOLITICULUI începuturile paleoliticului diferă în lume. în Africa el începe pe la 2,6 milioane, în Asia pe la l ,8 milioane, în Europa acum l milion de ani, iar în America cu numai 30.000 de ani în urmă. Conventional se consideră ca el s-a încheiat pe la 10.000 î.Hr. în mod clasic, paleoliticul este împărțit în trei perioade: inferior, mijlociu și superior. Vânătoarea și pescuitul constituiau baza supraviețuirii, dar după 13000 î.Hr. o climă mai blândă a favorizat activitățile umane – 17 – pentru găsirea hranei. Paleoliticul inferior (cea. 4.000.000/2.600.000 – cea. 130.000 î.Hr.) „Pebble-tools” (unelte-pietricele) Cele mai vechi unelte litice sunt simple pietricele ascuțite, pietre de cuarțit sau lavă descoperite în depozitele din Pliocen în Africa de nord-est. Uneltele găsite în Valea Omo (Etiopia), în depozite geologice datate în urmă cu 4 milioane de ani, nu sunt de producție umană certă (ar putea fi simple fenomene naturale la baza creării lor). Primele unelte de piatră apar în urmă cu 3 milioane de ani la Makapansgat (Africa de Sud) și Omo. Cu siguranță au fost create de om uneltele din piatră și așchiile descoperite în anul 1969 de Richard Leakey la East Rudolf (actual Lacul Turkana, Kenya), datate prin metoda cu argon cu 2,6 milioane de ani în urmă. Unelte de acest fel au fost confecționate, pe o scară redusă, și în Europa și Asia de sud-vest. Pentru Europa, proveniența umană certă a fost stabilită în cazul uneltelor de la Saint-Eble (Franța), care au o vechime estimata la 2,2-2,5 milioane de ani. Urmează uneltele cu o vechime de aproximativ 2 milioane de ani descoperite la Cortigo de Don Alphonse (Spania), 1,8-2,0 milioane de ani la Senèze și Chilhac (Franța), 1,5-2,0 milioane de ani la Blassac (Franța), 1,6-1,8 milioane de ani în România, l milion de ani la Brignoles (Franța) și Cavignano (Italia) etc. Primele unelte care pot fi considerate rezultatul unei „industrii” sunt pietre și pietricele ascuțite în două direcții la unul din capete (numit activ) pentru a forma o muchie pentru tăiat, despicat și răzuit. Astfel de unelte au fost găsite în depozitele Bed I de la Olduvai Gorge (Tanzania), fiind datate în urmă cu 1,75 milioane de ani cu ajutorul metodei potasiu-argon. Industria a fost numită Oldoway, după numele german al Olduvai. Mary Leakey a grupat aceste artefacte sub numele de „industria de unelte-pietricele” („pebble-tools”), deși majoritatea uneltelor de la Olduvai Bed I a fost din pietre de stânci și nu din pietricele. Pietrele erau 35 uneori ascuțite în formă de poliedre, sferoide, discoide și bifaciale. Așchiile simple erau folosite ca vârfuri și răzuitoare. în același timp erau confecționate și utilizate „unelte care confecționau unelte”, cum era cazul ciocanelor și nicovalelor din piatră. Cultura topoarelor de mână Tradițiile oldovaiene au fost preluate de ansamble culturale în care uneltele de piatră aveau o formă, în general, ovală și două fețe (bifaciale) cu marginile sinuoase în zig-zag. Acestea au evoluat către topoarele de mână. primele unelte standard, care au fost folosite însă și la tăiat și răzuit. Specialiștii consideră că topoarele de mână apar în cadrul culturii acheuleene ale cărei începuturi în Africa pot fi estimate ca având o vechime de cea. 500.000 de ani, apoi au fost apoi larg răspândite de om pe teritorii întinse din Europa și Asia. Acheuleeanul a început în Europa cu glaciațiunea Mindel în Munții Alpi și a durat câteva sute de mii de ani, până în timpul glaciațiunii Wtirm. Cele mai multe topoare de mână din Europa au fost confecționate din silex. în general topoarele de tip acheulean au forme ovale sau triunghiulare. în siturile de la Olorgesilie (Kenya) au fost găsite topoare de mână și bile de piatră, asociate cu oase sparte de babuin, porc sălbatic și zebre. Principalele arme de vânătoare au fost probabil lăncile și sulițele din lemn, gropile-capcane și bilele rotunde de piatră. Cu ajutorul acestora la Torralba (Spania) și Torre in Pietra (Italia), unele grupuri au vânat vite sălbatice, cai și chiar elefanți. Populațiile acheuleene au trăit în general în mediul forestier dar au preferat marginile lacurilor și râurilor, în perioada târzie ei au locuit și în adăposturi de stânci, iar unele grupuri au cunoscut focul. Cele mai vechi dovezi aparțin acheuleanului final de la grota Makapan (Africa de Sud). în Africa, Asia și Europa topoarele de mână confecționate grosolan. cu margini în zig-zag, au fost atribuite culturii Abbevillean. „Chopper-tools” (unelte cioplite) în peștera de la Zhoukoudian (China), Sinantropus (Omul de Pekin) a cioplit o unealtă de piatră prin lovirea cu alta pe o nicovală, în aceeași tehnică a confecționat și unelte din oase de animale. El a utilizat focul, a fost vânător, culegător de fructe și plante, dar și canibal. Așchiile și pietrele tăiate au predominat în industria din Pleistocen în Asia de sud-est. Cu/tura uneltelor de așchii Cultura așchiilor caracterizată de producția masivă de cuțite și răzuitoare pentru piele a fost adoptată de diverse populații pentru a 36 face față schimbărilor de mediu, reprezentând o adaptare la viața în condiții de climă rece în Eurasia sau umedă în Africa. La început așchiile au fost confecționate numai ocazional în Africa de Sud, apoi simultan pe toate continentele Lumii Vechi. Descoperirile similare celor de la Zhoukoudian (China) au fost numite în Europa Clac-tonian, după numele silului de – 18 – la Clacton-on-Sea (Marea Britanic). Marginile acestor unelte au fost prelucrate pentru a putea fi folosite ca răzui-toare și cuțite. Unele erau folosite pentru răzuirea lemnului în vederea confecționării uneltelor și armelor din lemn, precum lancea descoperită la Clacton-on-Sea. O importanță deosebită pentru cunoașterea acestei culturi a fost descoperirea unui atelier de prelucrare a pietrei la Crayford (Marea Britanic), în anul 1879, arheologul britanic F. C. J. Spuirell a găsit, în situl menționat, o concentrare de așchii de silex pe o podea de pe malul râului și a presupus că ele fuseseră confecționate în acel loc. Această presupunere a reușit să o demonstreze prin reconstituirea unui număr de peste 60 de bolovani de silex, din care fuseseră detașate așchiile și lamele. Bolovanii inițiali aveau dimensiuni între 25 și 15 cm, iar nucleele rămase între 9,5 și 6,5 cm. în unele regiuni din Europa de vest, cultura topoarelor de mână a alternat cu cea a așchiilor, iar în timpul celei de a treia glaciațiuni (Riss) s-a impus tehnica levalloisiană. Astfel, la Oronte și Nahr el Kebir (Israel), în contexte datate cu 200.000 până la 130.000 de ani în urmă, au fost găsite unelte bifaciale ovale, amigdaloide și cordiforme realizate în noua tehnică. Principalul progres consta în retușarea parțială sau totală. Așchiile de tip levalloisian au fost adoptate în Africa, Asia de vest și o mare parte a Europei. Nu se cunoaște încă dacă utilizatorii acestei noi tehnici erau descendenți ai musterienilor sau acheuleenilor. Paleoliticul mijlociu (130.000-35.000/18.000 î.Hr.) In Europa centrală și de est cultura așchiilor a predominat în paleoliticul inferior, iar clactonianul s-a dezvoltat probabil în cadrul culturii musteriene, care a început cândva în faza timpurie a glaciațiunii Wtirm și a continuat până pe la 35.000 î.Hr. Musterianul reprezintă cultura materială a neandertalului în Asia de vest, Africa de nord și Europa. Termenul musterian este uneori înlocuit în sens cultural cu Clactonian și Levalloisian, deoarece el s-a dezvoltat din grupul clactonian cu influențe acheuleene și levalloisiene. în situl omonim de la Le Moustier (Franța) au fost descoperite două nivele separate 37 un strat de cultură ce conținea topoare de mână și unelte de așchii, cunoscute ca musterian de tradiție acheuleană. Tehnica lavalloisiană a fost folosită în acest sit, în timp ce în cel de la La Quina (Spania) se observă o tradiție clactoniană. Uneltele musteriene tipice sunt răzuitorul ascuțit pe o parte (uneori în foma literei de D) și vârful triunghiular cu marginile folosite ca o lamă de cuțit. Neandertalienii aveau o capacitate craniană de 1450 cnr, corpul robust si o înălțime medie de numai 157 cm. Locuiau în pădurile umede africane, în grotele din toată lumea, inclusiv în zona arctică europeană. Foloseau unelte multifuncționale, dar și unelte specializate pentru tranșarea cărnii și prepararea pieilor de animale. Principala armă de vânătoare folosită era bolas-ul, dar utilizau și lăncile din lemn. Ei au vânat în special rinocerul și mamutul, dar și alte specii de animale. O stațiune de vânătoare pare să fi fost la La Biache (Franța). unde au fost descoperiți dinți de la cea. 200 de rinoceri și 200 de bovidee. Unele grupuri migrau sezonier urmărind turmele de reni, mamuți, cai și bizoni în pădurea din tundră iarna, și reveneau în tundra ierboasă vara. Neandertalienii practicau uneori canibalismul, dar au fost și primii care își îngropau morții. Astfel, pe podeaua unei grote de la Monte Circeo (Italia) a fost găsit un schelet înconjurat cu un cerc de pietre. La Chapelle aux Saints (Franța) corpul unui om a fost înmormântat într-un mic adăpost de sub stânci împreună cu unelte și ofrande, constând în carne de bizon. In nivelul Acheulo-Yabroudian din grota de la Zuttiyeh (Israel) a fost descoperit un schelet datat prin metoda thorium-argon în jur de 149.000 î.Hr., considerat a aparține speciei neandertalienilor. Schelete și părți de schelete de neadertalieni au fost descoperite pe întreg cuprinsul Lumii Vechi: la Teshik-Tash (Uzbekistan), Shanidar (Irak), Tangier (Maroc), Singa (Sudan), Makapansgat (Africa de Sud), Ngandong (Java) etc. între 40.000 și 35.000 î.Hr., din motive necunoscute, neadertalianul a fost înlocuit de Homo sapiens sapiens. Paleoliticul Superior (35.000/18.000 -10.000 î.Hr.) Cultura uneltelor de lame în Europa, industriile paleoliticului superior au înlocuit brusc mus-terianul din paleoliticul mijlociu, aceasta fiind concretizarea unei migrații masive. Populații venite din Asia de sud-vest și Europa de est au migrat spre vest până la Atlantic, iar spre nord până la limita ghețarilor. Principalele unelte erau făcute din lame înguste produse prin tehnica perforării și includeau cioplitoare sau burine folosite pentru gravarea și lucrarea 38 pietrei tari, oaselor, coarnelor și lemnului. Burinul este o lamă cu părțile ascuțite oblic la un capăt, încât să formeze o margine îngustă ca o daltă. Aurignacian Cea mai veche cultură a paleoliticului superior este Aurignacianul timpuriu sau Chatelperonianul. Originea sa este undeva în Asia de sud-vest, de unde s-a răspândit în Europa în faza finală a musterianului. Uneltele caracteristice au fost cuțitul confecționat dintr-o lamă de silex, dreaptă sau curbă. Purtătorii acestei culturi aveau o gamă largă de arme, unelte specializate și cunoșteau prelucrarea lemnului și osului. Numele culturii derivă de la adăpostul de sub stânci de la Aurignac (sud-vestul Franței), unde au fost descoperite în anul 1868 rămășițele unor schelete. Cultura s-a difuzat rapid între 35.000 și 30.000 î.Hr. pe întregul continent european. In – 19 – perioada 30.000 – 25.000 î.Hr. se mențineau încă tradiții aurignaciene în Belgia, nordul Franței și Marea Britanic. Cele mai târzii urme ale acestei culturi au fost identificate la Kostenki (Rusia), unde au fost datate între 28.000 și 23.000 de ani în urmă. Cultura aurignaciană se caracterizează prin folosirea tehnicilor de despicare, fierăstruire și frecare pentru prelucrarea osului și cornului. Din oase de animale se confecționau străpungătoare și ace, iar din silex răzuitoare de nucleu și lame retușate. între 40.000 și 35.000 î.Hr., în partea de nord-vest a Europei se dezvolta tehnologia debitajului lamelar, dar se mențineau și uneltele plate retușate bifacial. Gratoare carenate au mai fost descoperite la Geissenklo’sterle (Olanda), unde au fost datate înjur de 35.000 î.Hr. Urme de locuire aparținând speciei Homo sapiens sapiens au fost identificate în grotele de la Isztallosko (Ungaria) datate 44.300±1900 î.Hr., Arbreda și Bize (Franța) datate în jur de 38.300±500 î.Hr.. respectiv 33.000 î.Hr. și la Korpatch (Moldova), unde au fost datate pe la 25.250±300î.Hr. Cro-Magnon reprezenta specia Homo sapiens sapiens care locuia în vestul și sudul Europei în timpul ultimei glaciațiuni. El confecționa unelte de piatră, oase și fildeș, avea haine și podoabe și ornamente de scoici și os, manifestându-se și artistic, în peșterile de la Vogelherd și Hohlenstein (Germania) au fost descoperite statuete de zoomorfe și antropomorfe datate în jur de 32.000 î.Hr. Reprezentările antropomorfe toarte realiste la început, devin abstracte ulterior. Animalele apar uneori complete. 39 Neandertalienii au conviețuit timp de 5-6 milenii cu Homo sapiens sapiens, dar fără schimburi vizibile de tehnologie. Gravetian Gravetianul a înlocuit aurignacianul în Europa de vest. Specifice acestei culturi sunt lamele de silex înguste ca niște cuțite în formă de pană cu partea din spate boantă. Industria prelucrării oaselor este mult mai redusă față de cultura precedentă. Cultura gravetiană are trei faze: una timpurie cu unelte foliacée, alta mijlocie cu elemente geometrice și una târzie cu „vârfuri în formă de craniu” . Vârfuri foliacée plate au fost descoperite la Predmosti, Mladek și Plavatisko (Cehia), respectiv la Korpatch și Bărbulești (Moldova), unde au fost datate între 30.000 și 28.000 î.Hr. în perioada cuprinsă între 25.000 și 20.000 î.Hr. această cultură se difuzează în întreaga Europă. Gravetienii din Europa de est (inclusiv Rusia) urmăreau migrarea turmelor de animale spre vest prin coridorul de stepă ierboasă dintre ghețarii nordici și cei din Munții Carpați și Alpi. Purtătorii acestei culturi au decorat obiecte din fildeș (brățările cu motive geometrice) și au scobit în piatră, os sau fildeș statuete feminine grotești numite „Venus” de specialiști. Figurile feminine au bazinul distorsionat și grade diferite de geometrizare. Dintre reprezentările de animale predominau bovinele. Din aceeași perioadă datează cele mai timpurii picturi din peșterile din Spania și Franța. Solutreean în perioada gravetianului, în Franța a apărut o nouă cultura numită Solutreean. Creatorii ei excelau în tehnologia presării așchiilor și a vârfurilor din silex în formă de frunză. în Europa centrală cultura a fost numită uneori Pre-Solutrean sau Szeletian. Frizele decorate cu cai și bizoni gravate în stânca pe pereții adăpostului de la Le Roc (Franța) sunt atribuite acestei culturi. în perioada finală a paleoliticul superior (18.000-10.000) locuirea omului se extinde în zonele mai reci din câmpia nord-europeană, Siberia, insulele Sahalin și Hokkaido și Canada. Ultimele milenii ale epocii vechi a pietrei au fost grupate în mai multe perioade: Drias I (până la 13.000 î.Hr.), Boiling (până la 12.000 î.Hr.), Drias II (până la 11.800 î.Hr.), Allerckf (până la 11.000 î.Hr.) și Drias III (până la 10.000 î.Hr.). Fluctuațiile climatice, minore față de cele din perioadele anterioare, au dus la apariția unor migrări și noi culturi mixte predominant gravetiene, dintre care cea mai cunoscută este magdalenianul. 40 Magdalenianul Numele provine de la situl La Madeleine (Franța), unde într-o grotă au fost găsite primele artefacte ale culturii numite apoi Magdalenian. Aceasta cultură a fost răspândită în Franța, în nordul Spaniei, sudul Germaniei și nordul Elveției, iar izolat prezentă în estul Spaniei, sudul Angliei și estul Europei. Creatorii ei cunoșteau scobitul în coarne și oase de animale. Din os erau confecționate vârfuri de lănci, harpoane pentru pescuit, iar din piatră ciocane și sulițe. Vânătoarea de animale se făcea cu ajutorul lăncilor și capcanelor. Manifestările artei rupestre au atins apogeul în grotele de la Altamira și Lascaux. Subiectele erau aproape în întregime animale, vânate pentru carne (reni, bizoni, mamuți), sau periculoase pentru om (urși, lei). – 20 – în Europa paleoliticului final au mai fost identificate și alte grupuri culturale taxonomice: Creswellien (Marea Britanic și Belgia), Hamburgien (Belgia, Olanda, Danemarca și Polonia), Broméen (sudul Scandinavici și Polonia), industria pieselor curbe (la est de Vistula), Ahrensburgien (între Atlantic și Oder), Mazovien (între Oder și Nipru). 3. AȘEZĂRI ȘI ADĂPOSTURI Tipuri de așezări Așezările din paleolitic au diferit foarte mult față de cele din perioadele ulterioare. Ele erau efemere, sau cel mult sezoniere. Constrângerile climatice severe din zonele temperate ale Eurasiei au impus locuirea în peșteri, ca singura posibilitate pentru lungi perioade ale paleoliticului. Grotele Grotele au fost locuite încă din paleoliticul inferior, cu cea. 2,5 milioane de ani în urmă, ca tabere sezoniere pentru populațiile de vânători și culegători, în mod obișnuit, oamenii au locuit în zona de la intrarea în peșteră, unde ardea și focul. Multe grote se aflau pe văile cursurilor de ape, oferind posibilitatea urmăririi mișcărilor turmelor de animale. Primele structuri de habitat propriu-zis în Europa au fost cele de la Nolhac și Soleilhac (Franța), amenajate cu aproximativ 900.000 de ani în urmă. în aceeași perioadă au mai fost locuite grotele de la Vallonet (Franța), și Cueva Victoria (Spania), în grotele de la L’Escale și Cimay (Franța) au fost identificate urme de utilizare a focului asociate cu resturi de faună cu o vechime de 6-700.000 de ani. 41 O serie de peșteri din China conțin unele dintre cele rnai timpurii dovezi ale folosirii focului, cu cea. 400.000 de ani în urmă. In Orientul apropiat, în grota de la Shanidar (Irak) au fost găsite schelete de Neanderthal vechi de 50.000 ani. Din paleoliticul superior datează picturile și gravurile executate în peste 200 de peșteri din Franța si Spania, datate între 25,000 și 10,000 de ani în urmă. Adăposturile în aer liber au apărut în arii unde continuau să fie locuite și grotele. Omul a locuit în aer liber abia de pe la 700.000 ani în urmă. Printre aceste situri se numără cele de la Fourneau-du-Diable (Franța), Usselo (Olanda), Pogenwisch și Boneck (Germania), Moravany (Cehia), Gagarino (Rusia). In mileniul 14 î.Hr. au apărut situri pe coline ca Vaucelles, Kanne, Verlaine (Belgia), Hallines (Franța), Dobritz (Gennania) și Mesch (Olanda). Tipuri de adăposturi Cercetările arheologice au stabilit că oamenii au folosit în paleolitic locuințe specifice anotimpurilor cald (vară] sau rece (iarnă). Locuințele de vară puteau avea între 9 și 15 m” și erau prevăzute cu vetre. La Borneck (Germania) a fost descoperită o astfel de locuință de vară cu planul oval, diametrul interior de 2,5-3,5 m, suprafața utilitară totală având un diametru de 5,5 m. Focul se făcea la intrare, iar uneltele se confecționau în aria exterioară. Locuințele de iarnă aveau de obicei formă rotundă și diamètre de 4-5 m2. Podeaua era uneori ușor adâncită într-o parte, cu un mic zid ce pietre în zona respectivă. Găurile verticale în suprafața locuită indicau existența acoperișului realizat probabil din oase de animale și crengi. Pieile de animale erau puse probabil în interior, pe podea. La Borneck a fost descoperită o locuință de iarnă cu două incinte circulare unite de un coridor acoperit. Cea mai largă încăpere avea diametrul de 4 m. cealaltă mai mică – servea probabil ca o cămară pentru stocarea proviziilor. O altă locuință în aer liber a fost descoperită la Pol Iau (Austria) în apropierea malului unui fir de apă, înconjurată de oase, ce proveneau de la aproximativ 100 de mamuți. în jur de 13.750 î.Hr. a fost datată o cabană din așezarea de la Ein Guev (Israel), de pe malul estic al râului Tibériade. Podeaua săpată în sol până la adâncimea de 0,40 m era parțial acoperită cu pietre și galete. 42 Mișcări de populații Prima migrație a unor comunități umane a avut loc între 2 milioane și 1,5 milioane de ani în urmă. Ea s-a desfășurat la început din Africa către Asia, prin Peninsula Arabia. Popularea Europei cu primii oameni a avut loc în intervalul curprins între 1,5 milioane și l milion de ani în urmă, prin strâmtoarea Bosfor sau prin regiunea Caucaz. A doua mare migrație a început în paleoliticul mijlociu, pe la 100.000 î.Hr. și a continuat în cel superior, în urma acestei migrații Homo sapiens sapiens din Africa a ajuns în Orientul Apropiat, Europa și Asia. Ulterior, două valuri de vânători-culegători au migrat din Asia spre America, prin strâmtoarea Bering și Alaska, în urmă – 21 – cu 50.000 și respectiv 20.000 de ani. în urmă cu peste 30.000 de ani a început și colonizarea Australiei. în general, populațiile paleoliticului superior au fost eurasiatice și au afectat major culturile indigene ale Africii. Astfel, industriile de tip Middle Stone Age din Africa sudică aveau linii esențiale ale culturii levaloisiene, în timp ce în Congo predomina o derivație a culturii Sangoan. în unele părți din Africa de nord tradițiile musteriene au fost păstrate de populațiile Ateriene, care foloseau și lăncile cu vârfuri foliacée de tip solutrean. Tradiția uneltelor lamelare a pătruns din Eurasia în Africa contribuind la apariția culturilor Oranian și Capsian, caracterizate prin mici lame adeseori geometrice, utilizate pentru a compune unelte și arme. In Magdalenian, în Polonia sudică a fost o migrație sezonieră a grupurilor gravetiene orientale care veneau din bazinul Vistulei superioare pentru a se aproviziona cu materii prime. In perioada 20.000-17.000 î.Hr., după retragerea ghețarilor, câmpia nord-europeană redevine locuibilă. Primele mișcări de populație au avut loc în Drias I de la vest la est. în platourile din sudul Germaniei, Moraviei și Poloniei sudice pătrund grupuri de magdalenieni din sud-estul Franței. în Boiling (13.300-12.300 î.Hr.) au avut loc două mari mișcări de colonizare. Populații magdaleniene târzii din bazinul Parisului (Pincevent) au ajuns în Belgia la Chaleux și Germania la Gônnersdorf. Populațiile creswello-hamburgiene, originare din câmpia nord-europeană, au ocupat toată regiunea nordică. Sudul Spaniei a fost ocupat în paleoliticul târziu de populații venite din Africa, care au lăsat picturi pe stâncă ce înfățișează ființe umane, figurate frecvent ca animale, dar subiectul comun era vânătoarea. Femeile Și bărbații erau prezentați participând în grupuri uneori la ceremonii. 43 4. ECONOMIA Principala preocupare a omului în paleolitic era obținerea hranei necesare supraviețuirii, într-un mediu în general nefavorabil, dacă nu chiar ostil. Desprins din rândul animalelor, omul era încă dependent de resursele oferite de mediu, fie că era vorba de floră fie de faună. Milioane de ani el nu a făcut decât să prade ecosistemul, din care făceau parte aceste resurse. De aceea și economia s-a numit de pradă, înainte de a învăța să vîneze, și apoi ori de câte ori se ivea ocazia, omul consuma carcasele unor animale moarte din cauze naturale sau în urma unor accidente, înaintea sau în lipsa acestora, se hrănea și cu fructe, rădăcini și frunze. Constrânși de faptul că resursele erau limitate sau depinzând de schimbările climatice drastice din acea perioadă, oamenii erau obligați să migreze pentru a găsi noi surse de hrană. Focul Focul a apărut probabil în Africa orientală, unde a fost descoperit întâmplător de Homo erectus în urmă cu aproximativ l ,5 milioane de ani. Intr-un nivel datat destul de imprecis între 1,42 milioane de ani și 700.000 de ani la Chesowanja (Kenya), pe o suprafață de cea. 5 m2 au fost găsite bucăți de argilă, resturi de faună și piatră cu magnetism dezvoltat, care ar putea indica o posibilă ardere. La Azikh (Azerbaidjan) în acheuleanul timpuriu a fost făcut un mic foc într-o peșteră, în timp ce în urmă cu cea. 500.000 de ani în grota de la Zhoukoudian (China) a avut loc o combustie probabil spontană, în același sit focul era utilizat intenționat abia în urmă cu cea. 300.000 de ani. în Europa cele mai vechi urme de utilizare a focului au fost datate cu 400.000 de ani în urmă la Isernia-La Fileta (Italia) și Le Vallonet (Franța). în urmă cu 380.000 de ani focul a fost folosit la Achenheim și Terra Amata (Franța), iar cu 370.000 de ani în urmă la Vetesszôlôs (Ungaria). Menționăm că la Terra Amata a fost amenajată pentai foc o groapă specială cu diametrul de 1,0 m. Studiile etnografice au constatat că focul se poate obține prin trei procedee primitive: lovirea a două bucăți de piatră sau hematit. frecarea a două bucăți de lemn sau prin căldura realizată prin compensarea aerului într-un tub de bambus. In Europa ultimei perioade glaciare a fost folosit primul dintre aceste procedee. Tehnica de prelucrare a uneltelor Tehnologia prelucrării pietrei pare să fi evoluat lent pe parcursul paleoliticului, în realitate progresele au fost semnificative. Astfel, dacă 44 în urmă cu 2 milioane de ani dintr-un kilogram de silex se obțineau 10 cm de produse finite, în urmă cu 500.000 de ani se obțineau 40 cm. 2 m în urmă cu 50.000 de ani și 20 m în urmă cu 20.000 de ani. în timpul musterianului final (36.000-33.000 î.Hr.), în Pirineii mediteraneeni, uneltele retușate reprezentau 40-44% în grota de la Ermitons (Franța), respectiv 41,4% în cea de la Belvis (Franța). Materialul utilizat era silex, cuarțit și cuarț. Au existat unele deosebiri regionale în felul de a produce unelte. Astfel, unele unelte erau produse din – 22 – așchii (tehnica lamelară) specifice Europei și Asiei sudice, în timp ce alte unelte erau obținute din nuclee. Tehnica cioplirii bifaciale a fost răspândită în India de sud, Siria. Palestina, Africa, Spania, Franța și Anglia, în perioada glaciațiunilor producătorii de unelte lamelare se răspândesc până în Africa, iar tehnica bifacială s-a retras spre sud. Neanderthalul (numit și Homo primigenius) a folosit în paleoliticul mijlociu o tehnică asemănătoare celei lamelare, iar specia Cro-Magnon avea unelte variate, adaptate unor scopuri precise. Lemnul în șirurile datate în paleolitic, lemnul s-a păstrat doar în situații excepționale în unele mlaștini. Astfel, la Clacton-on-Sea (Marea Britanic) a fost găsit capătul unei lănci de lemn, iar la Lehringen (Germania) un vârf de lance a fost găsit împreună cu scheletul unui elefant. Ambele descoperiri au fost datate în paleoliticul timpuriu, într-un context din paleoliticul superior, la Kalambo Falls (Tanzania) au fost găsite bețe scobite și ciomage datate cu aproximativ 57.000 de ani în urmă. Osul, cornul și fildeșul încă din paleoliticul inferior omul a folosit oasele, coarnele și fildeșul pentru a confecționa despicătoare, fierăstraie prin frecare pe o piatră abrazivă. La Zhoukoudian (China) rămășițele unui schelet uman au fost găsite în asociere cu oase sparte, folosite ca unelte. Homo sapiens sapiens folosea curent coarne de ren și fildeș de mamut ca unelte și obiecte gravate. Tipuri de ocupații Vânătoarea Cea mai mare parte a existenței sale omul a depins de vânătoare, care a influențat considerabil evoluția omului. Acesta trebuia să cunoască foarte bine mediul, anatomia animalului (pentru a provoca o moarte rapidă), să acumuleze experiență și să își dezvolte abilitățile de vânător. 45 Datorită armamentului rudimentar, în vânătoarea animalelor mari (reni, mamuți) era necesară colaborarea mai multor indivizi, care foloseau chiar o anumită strategie. Oamenii au format bande de vânătoare cu oarecare stabilitate, care vânau o gamă variată de animale. Au existat însă și grupuri specializate pentru vânătoarea unor anumite specii precum renul (în vestul Europei), mamutul (în Europa centrală), renul și calul (în Rusia centrală) și bizonul (în sudul Ucrainei). Aria de locuire a unui ierbivor era de aproximativ 50 km2, iar a unui carnivor de cea. 1400 km”. Locația așezării era deseori schimbată, în funcție de resursele de animale, respectiv de sezonul de migrare a speciilor vânate. In regiunile unde existau permanent specii de animale, așezările deveneau semipermanente (de exemplu în cazul vânătorilor de mamuți din Europa centrală). Vânătorii magdalenieni, hamburgieni și ahrensburgieni din regiunea de tundră a Europei centrale ajungeau după reni până în Elveția, așa cum demonstrează descoperirile din grotele de la Kesslerloch și Schweizersbild. Cele mai vechi urme ale practicării vânătorii provin de la Boxgrove (Marea Britanic) vechi de 500.000 de ani și Schôningen (Germania) vechi de 400.000 de ani. In prima stațiune animalele au fost vânate cu gropi-capcană, în a doua au fost găsite lănci de lemn cu capete ascuțite, în afară de metodele amintite, în urmă cu 300.000 de vânătoarea se practica cu arme din piatră, apoi și cu arcul cu săgeți inventat în urmă cu aproximativ 30.000 de ani. La vânătoare erau preferate animalele tinere sau puii. Importanța proteinelor animale pentru subzistența comunităților umane din paleolitic a fost demonstrată de un studiu efectuat în așezarea de la Pincevent (Franța). Acesta indica consumul zilnic a cea. 850 grame de carne pentru fiecare persoană a acestei comunități. Culesul și pescuitul La începuturile paleoliticului omul se hrănea mai ales cu rădăcini, plante și fructe pe care le culegea din mediul unde trăia. Treptat dieta sa s-a diversificat, pe măsură ce descoperea noi resurse de hrană, în urmă cu aproximativ 100.000 de ani grupurile umane culegeau și consumau scoici de ocean sau de coastă oceanică. în Orientul Apropiat și Europa, australopitecul și neandertalul erau consumatori de pește. Prinderea peștelui este atestat pentai Vi!lafranchian în Africa, iar pentru Musterian în Europa, la Lebenstadt (Germania). In arta rupestră din sudul Franței și nordul Spaniei apare reprezentat și peștele (ex. Girmaldi). Oase de pește au fost găsite, de asemenea, la Makhadma 4 și Wadi Kubbaniya (Egipt). 46 Peștele era ușor de prins în lacuri și râuri în timpul sezoanelor cu apa puțin adâncă. Tehnicile de prindere erau: cu mâna lângă mal, cu cârligul, cu plasa din fibre vegetale sau cu harponul. 5. VIAȚA SOCIALĂ Observații demografice Populația cea mai numeroasă înregistrată în paleolitic nu depășea 2 milioane de locuitori pentru întreaga planetă, între 70.000/60.000 și 8.000 Î.Hr. populația a crescut de cel puțin 5 ori, pe baza estimărilor din Africa. Pe la 55.000± 1.000 î.Hr., comunitatea de la Lebenstadt (Germania) avea între 40 și 50 de locuitori, care locuiau de câteva sezoane. Un studiu demografic arată că în paleoliticul superior numai 2,3 % din populație atingea între 51 și 60 de ani, 31,4% – 23 – între 31 și 40 de ani și 36% între 21 și 30 de ani. Bolile dentare au apărut încă de la australo-piteci, iar neandertalienii sufereau de periodontite și abcese. Inflamarea oaselor a fost constată la un schelet de neandertalian de la Chapelle-aux-Saints (Franța), în timp ce în grotele La Quina și Ferrassie (Franța) au fost descoperite două mandibule care prezintă deformări. Structuri sociale Arheologia – și nici o altă știință de altfel – nu are cum să ne descrie relațiile din interiorul comunităților preistorice. Pe baza anumitor descoperiri arheologice se pot face unele deducții. Sistemul teoretic sociologic, modelele antropologice și cele etnografice sunt folosite însă în mod curent pentru a arunca ipotetice lumini acolo unde cunoașterea actuală are limite. Nici o clipă nu trebuie să uităm însă faptul că se construiesc doar modele ipotetice, care pot suferi schimbări în viitor și care nu au o valabilitate generală pentru toate comunitățile unei epoci. Structurile sociale au apărut în urma conviețuirii în cadrul comunităților umane, a relațiilor interumane, transformate în norme de comportamente culturale și sociale. Ele depindeau de mediul natural, climă, presiunea demografică, nivelul tehnologiei, tipul de subzistență, factori biologici și sociali. în paleolitic economia de pradă, în care subzistența era asigurată prin vânătoare și cules, depindea decisiv de mediul natural și climă. Resursele de subzistență (animale, plante) erau asigurate într-o măsură cvasitotală de mediul natural, iar climatul influența direct comunitățile umane prin mărirea sau micșorarea resurselor oferite de mediu. Pe 47 măsură ce tehnologia de confecționare a armelor și uneltelor din piatră, lemn, os și corn au evoluat, a crescut și eficiența vânătorii. Creșterea resurselor de hrană a permis un spor demografic ce a condus la popularea întregii planete. Opoziția și complementaritatea sexelor a impus stabilitatea de durată a cuplului datorită perioadei lungi a sarcinii și copilăriei, ce necesitau protejarea femeii și copilului. Astfel au apărut familiile mici nucleare, care au stat la baza organizării comunitare încă de la începuturile istoriei omului. în paleolitic familia a fost nucleul în jurul căreia s-au organizat bandele de vânătoare și comunitățile umane. Una din primele dovezi ale importanței familiei în cadrul comunității este cazul de la Ferrassie (Franța), unde membrii unei familii (bărbat, femeie și 4 copii) au fost depuși în același mormânt. Socializarea relațiilor fizice interumane și transformarea lor în relații culturale s-a realizat în momentul în care au fost impuse indivizilor norme de comportament și sancțiuni validate și aplicate de comunitate. Condiționările naturale au dus uneori la coeziunea grupurilor umane, alteori la fragmentarea lor, atunci când hrana nu era suficientă. în paleoliticul superior Homo neanderthalensis a transformat relațiile biologice în plan cultural. Către sfârșitul paleoliticului comunitatea trecea printr-un proces de diferențiere ca urmare a diversificării ocupațiilor, calităților individuale ale unor membri. Astfel, apar personaje cu funcții similare celor ale unor conducători spirituali ai comunităților, un fel de șamani ai comunităților primitive studiate azi de etnologi. Deși este dificil de cunoscut cu certitudine care era principiul de afiliație din paleolitic, există o serie de ipoteze în acest sens. în schema realizată de antropologul Henry Lewis Morgan, descendența se făcea pe linie paternă în cadrul comunităților de vânători și culegători, respectiv pe linie maternă în cadrul celor de agricultori. Unii specialiști considera totuși că au existat suficiente dovezi ale statutului privilegiat al femeii în comunitățile din paleoliticul superior. Argumente ar fi figurinele predominant feminine și mormintele de femei cu podoabe și ocru roșu. Schema de evoluție a organizării comunităților umane acceptată pentru preistorie începe cu banda, continuă cu ginta și se încheie cu tribul. Banda sau ceata era un organism comunitar instabil, afilierea familiilor nucleare fiind realizată prin intermediul bărbaților. Ginta avea aceeași criteriu de afiliere, dar era mai stabilă, iar tribul avea deja un teritoriu delimitat și apărat, cutume și manifestări rituale comune. 48 Comunitățile paleolitice au avut inițial un caracter egalitar. Studiile comparative asupra indienilor și eschimoșilor arată cum funcționează o comunitate egalitară. Astfel, existau drepturi de scurtă durată, accesul la arme și unelte era comun, nu exista o autoritate constantă, iar hrana este împărțită de întreaga comunitate. 6. VIAȚA SPIRITUALA Religia Cercetările de până acum au identificat manifestări religioase certe începând cu paleoliticul mijlociu. Specialiștii consideră că manifestările de tip canibal din paleoliticul inferior par să fi avut un caracter strict alimentar. Apariția și generalizarea mormintelor umane, evoluția în timp a ritualurilor funerare (prin depuneri de ocru roșu, ofrande, podoabe din os, fildeș, piatră sau scoică etc.) conturează o dezvoltare evidentă a credințelor religioase în paleoliticul mijlociu și cel superior. Sanctuare intrarea în peșteri. Interiorul era folosit de animalele carnivore pentru hibernare sau devorare a cărnii, iar în unele cazuri deveneau adevărate sanctuare. Manifestările artistice din adâncurile grotelor de la Lascaux (Franța) sau Altamira (Spania), dincolo de valoarea artistică deosebită, aveau rolul unor locuri sacre. Acolo se invocau spiritele care puteau asigura succesul la vânătoare de care depindea în mod direct supraviețuirea comunității. Și în același timp se aducea un – 24 – omagiu animalelor care le asigurau subzistența. Peșterile pot fi considerate primele sanctuare ale umanității. După cum s-a observat, ca o regulă generală, oamenii locuiau în partea de Ia Primele manifestări rituale în musterian apar cele mai vechi dovezi explicite ale unui comportament care depășește sfera nevoilor cot idiene. Cele mai cunoscute manifestări sunt colecția de bulgări de ocru roșu descoperiți într-o locuință de la Terra Amata (Franța) și toporașul de mână, cu o scoicăjncastrată, descoperit la West Tofts (Marea Britanic). In paleoliticul superior au apărut mitologii și ritualuri, unele exprimate prin practicile canibalice de la Krapina (Croația) și Combe Grenal (Franța), ceremoniile funerare de la Shanidar (Irak), dansuri rituale vânătorești asociate cu tatuaj sau ungerea ceremonială a corpurilor la Terra Amata, ceremonii religioase colective (în sanctuare rupestre), ceremonii de integrare în grup la Tuc d’Audoubert (Franța). 49 Pe de altă parte, în paleolitic omul se considera încă o parte a lumii animalelor, în aceste condiții asocierea figurilor de animale cu cele umane în scene de vânătoare sau chiar practici magice ale unor șamani, care purtau capete și piei de animale, este o explicație simplă și normală. Canibalismul Practicarea canibalismului este dovedită în paleoliticul inferior prin starea fragmentară a unor oase umane. Aceste practici sugerează însă mai mult un canibalism alimentar decât unul cu implicații religioase. în musterian și paleoliticul superior, canibalismul la Krapina și Combe Grenal se asociază cu purtarea de obiecte-fetiș sau de trofee (realizate prin prelucrarea unor părți din scheletul uman) sau depuneri rituale de cranii, ca la Monte Cicero (Italia) și Mas d’Azil (Franța). Cultul morților Primele înmormântări înregistrate în paleoliticul mijlociu sugerează începuturile unui cult al morților. Prezența ofrandelor în cadrul unui număr mare de morminte indică grija pentru cei decedați. Bucățile de ocru roșu frecvent găsite în cadrul mormintelor din paleoliticul superior ar putea simboliza că defunctul continua să rămână membru al comunității și după moarte. Ritualuri Dansul s-a dezvoltat de-a lungul întregii evoluții a speciei umane. Multe animale efectuează și ele mișcări ca un dans. Picturi din peșteri vechi de peste 20.000 de ani arată figuri umane cu măști de animale care par să danseze. Aceste scene ar putea reprezenta ritualuri de vânătoare, fertilitate, dar nu putem exclude cu totul educația și distracția, într-o scenă pictată din Grotta dell’ Adaura (Italia) un om pare angajat într-o activitate rituală. Cultul fertilității în această perioadă, oamenii erau interesați de fertilitatea animalelor, de al căror număr depindea supraviețuirea comunităților lor. Picturile și gravurile rupestre au fost deseori interpretate și ca o expresie a dorințelor de multiplicare a animalelor vânate. Moartea. Rituraluri funerare Rareori oamenii erau victime ale prădătorilor naturali. Armele și apărarea colectivă țineau la distanță marile carnivore. Cea mai frecventă cauză a morții nenaturale era lipsa hranei. Rare erau și cazurile în care cădeau victime infecțiilor cu microorganismele unor microprădatori. Cel 50 mult 15% din totalul deceselor era provocat de accidente, inclusiv cazurile de competiții și războaie. La sfârșitul paleoliticului au fost descoperite morminte ale neandertalienilor în grotele La Chapelle-aux-Saints, La Quina, Le Moustier, La Ferrassie (Franța) și altele. Din Paleoliticul superior datează tibia și femuml stâng ale unui om înhumat în interiorul unei cavități în stâncă la Goat’s Hole și Gower (Marea Britanic). Monnintele aveau în inventar baghete, inele din fildeș de mamuți și cochilii de scoici, iar înhumatul era uneori acoperit cu ocru roșu. Primele înmormântări intenționate în Israel au apărut în urmă cu aproximativ 70-80.000 de ani. La Kébara un adult tânăr a fost depus într-o groapă făcută și pământ, iar la Qafzeh au fost găsite două morminte. Unul dintre ele conținea un copil, altul doi adulți. Primul era tăiat în roca din vestibulul grotei (realizându-se o groapă de l xO,60xO,25m) și era parțial înconjurat cu blocuri de calcar. Scheletul unui copil de sex masculin era culcat pe o parte cu brațele de-a lungul toracelui îndoite din cot și duse la față. Picioarele erau îndoite de la genunchi, iar craniul prezenta o fractură frontală în curs de cicatrizare, în mormânt erau depuși noduli de ocru. Mormântul dublu conținea scheletele unei femei și ale unui copil de 6 ani. Craniul femeii aparține tipului proto-Cro-Magnon și avea o capacitate craniană de l .554 cm3. Un alt mormânt a fost descoperit și lângă grota Zuttiyeh (Israel). Decedatul era culcat pe o parte, avea genunchii flexați aduși până la bazin, iar mâinile în fața corpului. Scheletul aparține celui mai înalt neandertalian din Levant, care la 25 de ani avea 178 cm înălțime. Craniul era foarte voluminos (1.590 cm3), alungit față de cel al omul modern, dar foarte elevat față de neandertalienii europeni. La Nahal Ein Guev (Israel) în apropierea unei cabane din jurul anilor 13.750 î.Hr. a fost găsit un mormânt de femeie cu – 25 – scheletul așezat pe partea dreaptă și picioarele, în același sit, lângă o altă cabană a fost descoperit scheletul unui bărbat de 20-25 de ani, înconjurat cu blocuri din piatră. Manifestări artistice In anul 1860, paleontologul francez Edouard Lartet a găsit în grotele din sud-vestul Franței primele obiecte portabile decorate, asociate cu unelte din piatră și oase de animale din paleolitic, în anul 1879 a fost descoperită celebra peșteră de la Altamira (Spania) cu pereții pictați, în 1895 au fost descoperite gravurile de pe pereții grotei La Mouthe (Franța), iar în 1901 Cea de la Leș Combarelles (Franța). Abia în anul 1902 însă, arheologii au 51 recunoscut public existența unei arte a grotelor. Descoperirile nu s-au încheiat nici azi. Astfel, în anul 1995 a fost descoperită grota cu picturi de animale din Valea Ardèche (sudul Franței). Un aspect surprinzător este păstrarea unor elemente de pictură rupestră în afara peșterilor. Astfel, începând cu anul 1981, au fost găsite în afara peșterilor numeroase figuri pictate de oameni, cai și vite sălbatice realizate pe piatră în situri din Spania, Portugalia, Australia și Africa de Sud. Vechimea lor este estimată la aproximativ 20.000 de ani. Cele mai vechi manifestări artistice au apărut în paleoliticul superior. Cele mai vechi figurine de animale și oameni realizate din piatră și fildeș au fost datate, prin metoda cu C 14, în Germania și Austria cu aproximativ 32.000 de ani în urmă. Cele mai vechi picturi dintr-o grotă provin de la Chauvet (Franța) unde au fost datate în urmă cu cea. 32.000 de ani. Principala arie de manifestare artistică este însă cea franco-cantabrică, cu prelungiri târzii până în Sicilia. în funcție de genul, tehnica și materialele utilizate, arta paleolitică conține două mari categorii: piese portabile (figurine mici sau obiecte decorate) și arta grotelor. Arta portabilă a fost realizată prin scobire în oase, coarne, piatră sau prin modelarea argilei. Descoperiri de acest fel au fost făcute în Europa, nordul Africii și în Siberia. Manifestările artistice (sculptura, pictura, bijuterii și obiecte magice) sunt atribuite lui Homo sapiens sapiens. In general, arta paleoliticului a fost împărțită în figurativă (reprezentări de animale sau oameni) și non-figurativă (semne și simboluri). Cele mai frecvente reprezentări figurative sunt picturile de animale. Predomină portretele de cai și bizoni, iar în unele situri cele de mamuți și căpriori. Peștii și păsările sunt apariții ocazionale în picturi și gravuri. Plantele și insectele sunt prezențe cu totul excepționale. André Leroi-Gourhan în Préhistoire de l’Art Occidental propus o clasificare a artei paleloliticului în 4 stiluri (numerotate de la I la IV). Stilul I ar cuprinde reprezentările de animale cu capete și corp realizate cu linie dorsală foarte rigidă descoperite la Belcayre (Franța) și Vogelherd (Germania). Stilul II cuprinde figurile de animale cu curbă cervico-dorsală sinuoasă (ca un S oblic culcat), în acest stil au fost reprezentați caii de la Pair-non-Pair (Franța) și bizonul de la Grèze (Franța). De la stilul II la III figurile animalelor pierd din uniform itatea sinusoidală inițială, în stilul IV apar convenții precise. Menționăm panoul mare cu reni și cai pictați bicolor din peștera de la Tito Bustillo (Spania), precum și reprezentările zoomorfe de la El Pindal (Spania). Aceluiași stil IV 52 aparțin ansamblul de gravuri cu peste 100 de figuri (cele mai frecvente fiind cele de vulpi și reni) descoperite în grota de la Atlexiri (Spania). Pictura Dintre sutele de peșteri cu picturi si gravuri rupestre din nordul Spaniei și sudul Franței, cele mai cunoscute sunt cele de la Altamira și Lascaux. Grota de la Altamira numită sugestiv „Capela Sixtină a Preistoriei” are o lungime de 270 m și se află în nordul Spaniei. Pereții săi au fost pictați și gravați cel puțin 930 de figuri de animale (bizoni, căpriori, cai și altele). Cel mai spectaculos panou cu picturi, cu o suprafață de 18×9 m, se află chiar la intrare și cuprinde un grup de animale pictat cu roșu, negru, mov și alte culori. Pictura suprapune patru nivele mai timpurii de gravuri și pictură în roșu și negru. Cercetările arheologice au evidențiat oase de bizon, cai și schelete de urși de peșteră. Analiza cu C 14 a pigmentului utilizat indică drept perioada de pictare între 12.380 și 11.620î.Hr. Peștera de la Lascaux, descoperită în anul 1940, se află în sud-vestul Franței. Pe la 15.000 î.Hr. artiștii au decorat suprafața interioară cu aproximativ l .500 de gravuri și 600 de picturi în galben, roșu, maron și negru, reprezentând tauri sălbatici, cai, căpriori roșii și alte animale, în Sala Taurilor sunt figurați patru tauri cu lungimi de peste 5 m și figuri mici de căpriori și cai. Numai o figură înfățișează omul cu cap de pasăre, probabil un șaman. Un alt grup pictat a fost intitulat Căpriori înnorând. Pentru picturile gigantice s-au folosit schele care au lăsat urme în pereții peșterii. Analizele cu C 14 au datat materialele organice folosite la picturi între 15.000 și 9.000 î.Hr. – 26 – Figuri zoomorfe Mamutul este reprezentat cu culoare neagră în peștera de la Pech Merle (Franța). Trunchiul și trompa sunt reprezentate, nu și picioarele. Corpul este acoperit cu pete mari de culoare roșie. Doi cai sunt reprezentați mișcându-se în poziți opuse în aceeași peșteră. Conturul corpului este redat cu o linie neagră. Capetele schematice și umerii sunt pline cu culoare neagră, iar corpul cu puncte negre,_ce ar putea indica anumite manifestări magice. In grota de la Le Portei (Franța) au fost pictați doi bizoni de mărimi diferite, în timp ce alți doi de la Lascaux sunt reprezentați ca fiind în Pericol. Bizonii de la Altamira sunt reprezentați policrom în poziție statică P6 patru picioare sau cu picioarele încrucișate. Conturul, capul și Picioarele sunt pictate cu negru peste culoarea roșie spre maron. 53 Cerbul este reprezentat în picturile din grotele de la Altamira (Spania), Font Gaume (Franța), iar capra în grota de la Cougnac (Franța). Carnivorele sunt apariții rare. Menționăm felina mare (leu?) și ursul de la Leș Combarelles. Aproape toate animalele pictate sunt desenate din profil, multe dintre reprezentări sunt incomplete sau neclare, iar unele imaginare (exemplu un unicorn pictat în peștera de la Lascaux). Scene de vânătoare au fost descoperite în grotele de la Laugerie și Lascaux (Franța). Figurile umane sunt rare în peșterile pictate. Astfel, în grota de la Péchiolet (Franța) au fost descoperite reprezentările a două capete numite sugestiv de specialiști, Adam și Eva”. Numeroase sunt însă negativele de mâini realizate cu pământ colorat. Astfel, în peștera de la Pech Merle (Franța) au fost găsite negativele unor mâini umane deasupra cailor, reprezentate prin aplicarea de culoare neagră pe lângă degete. Semnele și simbolurile sunt frecvente. Marcajele de linii simple de puncte sau grupate în panele largi de linii complexe apar izolate sau asociate cu motivele figurative. La Altamira, Castillo (Spania) și La Mouthe (Franța) apar desene abstracte ce ar putea reprezenta locuințe sau curse pentru animale. Artele minore Arta portabilă a fost produsă între 35.000 î.Hr. și 10.000/9.000 î.Hr. Ea a apărut în Aurignacian, a continuat în Gr avetian, a explodat în Solutreean și Magdalenian și s-a redus la galete gravate în Azilian. Ca material au fost folosite piatra și osul, coarne, colți, șisturi și calcar. Genurile artelor minore sunt sculptura și gravura. Sculptura și gravura Principalele realizări în cadrul sculpturii și gravurii au fost în stilul ronde bossse, care cuprinde statuetele antropomorfe și zoomorfe. Figurile umane sunt mai frecvente în arta portabilă decât în pictură. Statuetele antropomorfe sunt în general feminine, în relief au fost realizate statuetele feminine de tip magdalenian Venus din Mas d’Azil Bedelhac, Laugerie-Basse (Franța), Mainz-Lisenberg (Germania), Cuina și Pekarna (Cehia). In magdalenianul superior se manifesta tendința de schematizare extremă a statuetelor. Figurina feminină de lut ars de la Doini Vëstonice (Cehia) avea proporția umerilor și brațelor normale, sugerându-se grăsime pe șolduri, iar părul cu două linii oblice. De asemenea, în zona abdominală se sugera sarcina. Celebra statuetă Venus din Willendorf (Austria) are capul 54 acoperit de aranjamentul părului, iar brațele se odihnesc pe piept în poziție de alăptare. La Doini Vëstonice (Cehia) și Brassempouy (Franța) au fost descoperite capete feminine din fildeș, considerate simboluri ale fecundității. Figurine feminine aparținând Gravetianului au fost găsite în depozitele din Ukraina, Cehia, Austria, Germania și Franța. Statuetele antropomorfe descoperite la Predmosti (Cehia) indică continuarea tendinței de schematizare în Gravetian. O friză descoperită la Laussel (Franța) reprezenta o figurină a fecundității înaltă de 44 cm. Picioarele sunt redate complet, o mână se afla pe abdomen, cealaltă ține deasupra umărului un obiect (probabil un corn de bizon sau colț de mamut), care ar fi putut reprezenta prosperitatea în acea perioadă. O figură feminină a fost gravată pe placheta numită Femeia Ren de la Laugerie-Basse (Franța). In grota La Marche (Franța) au fost găsite un număr de 27 de gravuri feminine fără cap. Gravuri asemănătoare au mai fost descoperite la Fontalès, Penne (Franța) și Hohlenstein (Germania). Din fildeș au fost realizate figurinele zoomorfe de cai, mamuți și feline descoperite în grota de la Vogelhard (Germania). La Madeleine (Franța) un bizon a fost sculptat în corn de ren. în grota de la Le Cap Blanc (Franța) a fost realizată în relief o procesiune de cai cu lungimea de 14 m, prin tăiere în stâncă până la 0,30 m adâncime. Caii sunt sculptați în mișcare într-o herghelie. Un cal mai mare pare a fi conducătorul turmei. în peștera de la Los Cesares (Spania) au fost găsite un număr de 118 reprezentări gravate de bovidee, un mamut, un pește și câteva figuri umane, în timp ce în peștera de la Altxeriri (Spania) au fost identificate 8 ansambluri de gravuri cu peste 100 de figuri, în care predomină cele de vulpi și reni. Reprezentări de cai, bizoni, căpriori, două mici figuri umane și un cap de pasăre au fost descoperite în peștera de la Le Roc de Sers (Franța), în cazul unui bizon a fost chiar sugerată sarcina. Rinocerul lânos este gravat și pictat la Leș Combarelles (Franța), iar bizonul este gravat adânc pe pereții grotei La – 27 – Gréze (Franța). Calul gravat fr> peștera de la Hornos de la Pena (Spania) se uita undeva, oferind un moment oportun pentai a fi vânat. La Lascaux sunt reprezentați câțiva cai cu corp tubular și picioare scurte în mod obișnuit și ocazional foarte lungi, dar cu capetele foarte natural redate. La Lorthet (Franța) au fost descoperiți reni și pești, care au fost gravați pe un corn de ren. în grota de la La Vache (Franța) au fost descoperite obiecte gravate atât în stil abstract, cât și în stil naturalist. Se consideră că stilul abstract și cel naturalist au fost contemporane, fiind realizate de artiști care locuiau în aceeași peșteră. Metode și materiale Artiștii paleolitici foloseau obiecte naturale (dinți, scoici și oase), prelucrate prin perforare sau scobire, pentru a produce mărgele și pandantivi. Gravurile au apărut pe pietre plate, oase și coarne. Majoritatea statuetelor au fost din piatră sau fildeș, puține fiind cele din lut care au supraviețuit. în interiorul peșterilor au fost folosite uneori formațiunile naturale de stalagmite pentru a reprezenta părți de animale. Alteori a fost folosit lutul pentru acoperirea stâncii (la „sculptura” unui urs de 700 kg lut în peștera de la Montespan, Franța). Pigmentul roșu folosit pe pereți consta în oxid de fier care era găsit în lut, iar pigmentul negru în mangan. Se mai foloseau pigmenți cu talc și feldspar sau ulei de plante și animale. Cea mai simplă metodă era aplicarea cu degetele, dar se puteau folosi și unelte specifice (păr de animale) pentru pictură. Sensul artei paleolitice Inițial manifestările artistice au fost considerate pur decorative, apoi au fost expuse o serie de teorii privind simbolistica acestei arte. Gordon V. Ghilde considera că arta paleolitică servea unor scopuri magice, probabil ceremonii magice. Astfel, hipertrofierea atributelor sexuale ar sugera rituri legate de fertilitate. Cea mai populară teorie susține că oamenii pictau animale în scopul de le influența pe cele din viața reală. Unii specialiști au văzut în aceste reprezentări artistice manifestări rituale și magice, considerând că pictarea unor animale rănite de arme era o manifestare dorinței de succes la vânătoare, însă foarte puține animale au arme pictate pe ele. O scenă celebră invocată uneori în acest sens este cea a omului mort și bizonului rănit de moarte de la Lascaux. Bizonul rănit este încă în picioare, iar omul căzut este reprezentat stilizat. Scena ar putea comemora omorârea unui om de către un bizon (după ce animalul fusese rănit de moarte) sau un ritual al șamanismului care era menit să aducă moartea bizonului. O altă teorie este cea potrivit căreia arta cavernelor servea fertilității magice. Oamenii ar fi pictat animalele în speranța că ele se vor reproduce 56 și vor asigura astfel hrana pentru viitor. Dar rareori au fost reprezentate sexele animalelor, iar scenele de reproducere sunt cu totul ocazionale. A treia teorie ar fi cea potrivit căreia desenarea și redesenarea animalelor ar intenționa să asigure reîntoarcerea unor specii migratoare în fiecare primăvară. O poziție aparte au avut, în anii ’50 ai secolului 20, Annette Laming-Emperaire și André Leroi-Gourhan, care au văzut picturile de animale ca simboluri și nu ca portrete. Imaginile de cai și bizoni în panouri centrale ar simboliza dualitatea de bază, respectiv bărbatul și femeia. Interpretarea manifestărilor artistice în paleolitic rămâne o temă deschisă. – 28 – 57 MEZOLITICUL (10.000 – 5.000 î.Hr.) Termenul de mezolitic a fost folosit pentru prima dată în anul 1874 de geologul suedez Torell. Mezoliticul sau Epoca mijlocie a pietrei (în greaca veche mesos = mijlociu, iar lithos = piatră) este convențional plasat între 10.000-5000 î.Hr. In realitate, el începe abia pe la 8.000 î.Hr. în Europa nordică, se termină mai timpuriu în Orientul Mijlociu și continuă în nordul Europei până la pe la 4.500 î.Hr. (în Danemarca și Suedia) sau chiar până la 4.000/3.500 î.Hr (în Lituania, Estonia și Letonia). Mezoliticul este o nouă formă de organizare economică, socială și culturală, care realizează tranziția de la economia de pradă la cea de producție. Principalele sale carateristici sunt generalizarea amenajării de locuințe și folosirea de utilaj litic geometrizat, microlitizat. 1. CLIMA, FLORA ȘI FAUNA Pe la 12.000/10.000 î.Hr. începea o nouă fază umedă în Sahara sudică care se termina pe la 7.500/7.000 Î.Hr. Holocenul este perioada climatică ce a început pe la 10.000 î.Hr. și continuă și azi. între 11.000 și 6.000 Î.Hr. are loc deglaciațiunea. Specialiștii au studiat schimbările care au avut loc în diversele sale etape. în Préboréal (8.200-6.800 î.Hr.) predomina pădurea de pin sau de mesteacăn, în Franța era un climat temperat oceanic care a dus la regresia ierbaceelor de stepă, în favoarea pădurilor de pin care predominau. In Boréal (6.800-5.500 î.Hr.) în Franța se încheie perioada aridă ce anunța climatul mediteranean. Pinul se extinde în Anglia, care se separă de continent pe la 6.500 Î.Hr.. în Atlantic (5.500-2.500 Î.Hr.) Franța avea un climat oceanic temperat, cu temperaturi mai ridicate decât cele de a/i. In Eurasia temperată pădurea de foioase se extinde, în Subboréal (2.500-800 î.Hr.), după 1.400 Î.Hr., unele specii ierbacee au luat locul arborilor în 58 Franța, în Subatlantic (800 î.Hr. până azi), în Franța s-au instalat condițiile climatice oceanice, cu vânturi din vest și – 29 – temperaturi similare celor de azi. Perioada postglaciarâ a adus modificări importante în repartiția florei și faunei, atât în apă cât și pe uscat, influențând semnificativ evoluția comunităților umane. Printre schimbările majore evidente enumerăm instalarea unui climat arid sau chiar deșertic pe spații întinse din nordul Africii, centrul și sud-vestul Asiei, înmulțirea pădurilor pe continentul euro-asiatic. Consecințele au fost imediate. O parte din marile ierbivore au migrat spre zone favorabile, în Europa renii se retrag spre nord, iar marile animale contemporane omului în paleolitic au dispărut (rinocerii, mamuții). In schimb speciile de animale de pădure au cunoscut o dezvoltare evidentă (elan, zimbru, căprioara ș.a.). Evoluția climei, florei și faunei la sfârșitul Pleistocenului și începutul Holocenului în așa numita „Semilună Fertilă” din Asia de sud-vest necesită o atenție specială datorită importanței sale pentru evoluția speciei umane, în această regiune între aproximativ 16.000 și 14.000 î.Hr. vegetația arboricolă a avut o formă de pădure de stepă mai ales, fiind prezentă doar în partea vestică a Levantului și izolat în rest. Cea mai mare parte a zonei a avut o vegetație de stepă, începuturile dezvoltării plantelor de stepă a fost pe la 13.000 î.Hr. Analizele polinice din siturile de pe lângă lacurile Zeribar, Mirabad și Urmia (Iran) arată că în intervalul 11.200-10.400 î.Hr. a crescut cantitatea de vegetație erbacee, situație care s-a accentuat după 9.000 î.Hr. între 10.000 și 9.000 î.Hr., climatul mai cald a favorizat dezvoltarea pădurilor dense în sudul Levantului, pădurilor de stepă în Munții Anti-Taurus, restul teritoriului continuând să aibă o vegetație de stepă, între 9.500 și 8.500 î.Hr., clima mai rece a condus la reducerea suprafeței pădurilor. După 9.000 î.Hr., la Zeribar (Israel) cantitatea de graminee a crescut considerabil. 2. AȘEZĂRI, MIȘCĂRI DE POPULAȚIE ȘI GRUPURI CULTURALE în mezolitic comunitățile umane își restring aria de pendulare și tind să se stabilizeze, prelungindu-și durata de locuire în regiunile cu condiții favorabile asigurării subzistenței. Pe lângă durata de locuire, în regiunile menționate a crescut densitatea așezărilor. 59 Tipuri de așezări în mezolitic au predominat clar așezările în aer liber. Totuși în cultura swideriană, paralel cu așezările în aer liber Wauwiler Moss (Olanda). Federseemoor (Germania), au continuat să fie locuite unele peșteri ca la Birsmatten (Elveția) și adăposturi de sub stânci Abri de la Cure (Franța). în general, erau folosite pentru locuire toate zonele din apropierea surselor de apă, pădurile și malurile lacurilor, terasele cursurilor de ape și zonele de coastă. De asemenea, s-au observat preferințele unor comunități pentru locuri protejate de mediul acvatic. Astfel de așezări lacustre au fost identificate la Starr Carr (Belgia) și în Olanda. Dimensiunile așezărilor rămân modeste, în regiunea indo-pacifică, pe la 8.500 î.Hr. existau complexe sedentare, cu hrana stocată în așezări de până la 0,5 hectare, locuite de vânători-culegători, iar în Peninsula Sinai așezările sezoniere erau chiar mai mici, suprafața lor fiind de obicei între 30 și 80 m2. Vânătorii-culegătorii din cultura natufiană (Israel), datată între 10.500 și 7.000 î.Hr., aveau o arhitectură dezvoltată. Locuințele erau uneori față în fața într-o suprafață delimitată cu ziduri din piatră, ca la Hayonim. în aceeași regiune a Orientului Mijlociu, în Peninsula Sinai, în cadrul așezărilor coexistau locuințele de suprafață cu semibordeiele. Tipuri de locuințe în cadrul culturii natufiene, locuințele erau circulare având dimensiuni mici (2-3 m în diametru) la Hayonim sau mari la Aîn Mallahala (Israel), în ultimul sit arheologic ele aveau pietre de calcar la bază, pereții erau pictați în roșu, iar uneori podeaua era pavată cu dale mari din piatră. Uneori au fost construite locuințe de suprafață sau semibordeie pe terasele cursurilor de ape sau lacurilor, ca la Har Harif (Pakistan). Mișcări de populații. Grupuri culturale Pe de o parte se constată tendințe centrifuge, pe de alta difuziunea pe arii mari a unor influențe culturale în urma nomadizării unor grupuri. Astfe! de mișcări sunt cele ale unor magdalenieni din sudul Franței până în zona Vistulei, din centrul Poloniei. Prima colonizare a Irlandei a avut loc în jur de 7500 î.Hr. de triburi de vânători-culegători, venite probabil din Scoția. în vederea folosirii resurselor bogate de hrană, culturile swideriene mediteraneene au pătruns în nordul Europei în a doua jumătate a mileniului 7 î.Hr. și în mileniul următor, contribuind la uniformizarea evoluției culturale a continentului. Rezultatul din punct de vedere arheologic este apariția, în mileniul 8 î.Hr., a unui mare complex cultural 60 – 30 – Starr Carr-Duvense-Maglemose-Komornica VI într-un spațiu din Marea Britanic până în Polonia. în cadrul meozoliticului european au fost observate 6 complexe culturale, diferențiate prin tehnica și tipologia utilajelor din silex. Acestea sunt: Duvensee, Maglemose, Janislawice, Kunda, Kongemose și Sowterian. Complexul cultural Duvensee este datat între 8.000 și 4.000 î.Hr. Printre siturile aparținând acestui complex menționăm Duvensee (Germania), Klosterlund și Melsted (Danemarca), Hennige Bostalle (Suedia), Komarnica VI și Calowanie III (Polonia). Complexul cultural Maglemose este datat între 7.000 și 4.000 î.Hr. Printre siturile sale sunt și cele de la Svaenborg I-II și Lundby I-II (Danemarca), Bare Mosse II (Suedia) și Dobra 53 (Polonia). Complexul cultural Janislawice a fost datat între 6.000 și 4.000 î.Hr. Descoperiri de referință specifice acestui complex au fost făcute la Tomaszow și Janislawice (Polonia), precum și la Maksymonys (Lituania). Complexul cultural Kunda s-a dezvoltat între 8.000 și 4.000 î.Hr. Printre siturile aparținând acestui complex menționăm pe cele de la Umbusi și Moksi (Estonia), Narva (Lituania), Olenij Ostrow (Rusia). Complexul cultural Kongemose, datat între 6.000 și 5.000 î.Hr., este reprezentat prin descoperirile de la Kongemose (Danemarca) și Malmo (Suedia). Complexul cultural Swiderian (Sowterian) a fost datat între 8.000 și 5.000 î.Hr. Printre siturile aparținând acestui complex menționăm pe cele de la Boberg și Retlager (Germania). 3. ECONOMIA Mezoliticul a fost o perioadă de tranziție de la economia de pradă a mediului la economia de producție a hranei. Comunitățile umane au continuat să rămână esențial dependente de vânătoare, cules și pescuit, deși au apărut și elemente (stocarea de alimente mai ales) care creau breșe în modul tradițional de obținere a hranei necesare supraviețuirii. Uneltele Unul dintre progresele semnificative ale acestei perioade este generalizarea uneltelor specializate pentru obținerea hranei necesare subzistenței. Astfel pentru recoltat plante sălbatice erau utilizate secera Ș’ cuțitul, pescuitul se făcea în mod curent cu harponul plat, cârligul 61 sau plasa, pentru vânat se folosea arcul cu săgeți, iar ca mijloace de transport se foloseau monoxila pe apă, sania și schiurile pe uscat etc. Tendința de microlitizare de la finalul paleoliticului se generalizează. Uneltele au fost în această perioadă realizate prin compunere din mai multe piese microlitice. Așa-numitele microburine constituie industria microlitică majoră, folosind tehnica presiunii, care s-a dezvoltat în Europa, Asia și Africa în această perioadă. In grupul uneltelor retușate din mezoliticul târziu intră trapeze simetrice sau asimetrice, romboidale, trunchiuri, răzuitoare lungi arcuite și lame. Microburinul – o piesă utilizată adesea ca dinți la seceri – devine o piesă standard care putea fi înlocuită oricând se rupea, în Europa de vest, industriile microlitice sunt Azilianul, Sauveterianul (Swiderianul) și Tardenoisianul. Diversificarea uneltelor este în același timp expresia separării unor ocupații. Astfel, pe lângă vânători și pescari profesioniști, apar producători specializați de monoxile, utilizate la pescuit. Una dintre invențiile cele mai importante din mezolitic este arcul cu săgeată. Arcul din lemn avea o lungime de aproximativ 1,60 m, iar săgeata cea. 90 cm. Viteza este estimată la cea. 100 km/h, iar distanța eficientă la cea. 50 m. De obicei, arcașii formau grupuri de 2-3 persoane pentru vânătoare. Schimbări în ocupații și alimentație Modificările climatice au afectat într-o măsură importantă și viața comunităților umane în mezolitic. Viața cotidiană era încă o permanentă luptă pentru supraviețuire, obținerea hranei fiind preocuparea capitală a oricărui grup mezolitic. Ca urmare a încălzirii climei, vânătorii epipaleo-litici din Europa central-nordică (ahresburgienii, swiderienii, purtătorii culturilor Fosna, Kosma, Askola, Suomujarvi și Desna) au urmărit renul în retragerea sa spre nord până în Germania de nord și Polonia, Norvegia și Finlanda, bazinele superioare ale Niprului și Volgăi. Comunitățile umane mezolitice au practicat, mai mult decât predecesorii lor, o economie oportunistă cu ramuri complementare. Ele s-au adaptat consecințelor schimbărilor climatice printr-o preocupare generalizată spre sursele de existență complementare oferite de mediul în care trăiau, pe lângă carnea obținută prin vânătoare. Utilizarea mai eficientă a resurselor naturale, unele neglijate cantitativ în perioadele anterioare, se constată pe toate continentele, cu limitele impuse totuși de mediu. Astfel, în regiunile arctice vânătoarea și pescuitul furnizau 100% din resursele de hrană, pescuitul oferea între 20 62 și 45% din alimentație în regiunile continentale de pădure și până la 50% pe coastele lacurilor, mărilor și oceanelor, în – 31 – regiunile cu mediu de pădure proporția hranei obținute prin vânătoare ajungea până la 94,5%. Plantele sălbatice aveau o pondere de la 0% în regiunile arctice, și până la 45-60% în regiunile cu climă temperată sau subtropicală (meditera-neeană). In Franța apariția arcului a crescut eficiența vânătorii. Grupuri de 60-80 persoane vânau marile ierbivore: reni, cai și bizoni, în unele regiuni se practica o vânătoare selectivă, care ducea în mod automat la o specializare. Astfel, în mileniul 7 î.Hr. la Montagne, oasele de taur sălbatic reprezentau cea. 91% din totalul animalelor vânate. în sud-vestul Statelor Unite, pe la 9.500 î.Hr. erau vânați mamuții, care au dispărut însă la sfârșitul perioadei glaciare (în jurul anilor 8.000 î.Hr.). După această dată comunitățile umane din această regiune s-au orientat către vânătoarea de bizoni și culegerea de plante comestibile, în condițiile în care clima a devenit mai caldă și uscată între 8.000 și 300 î.Hr., comunitățile din această regiune vânau mai mult cerbi, rase mici de animale și păsări, alimentația fiind completată cu fructe, nuci și plante sălbatice. Culesul unor cereale și fructe sălbatice este atestată și de descoperiri din alte arii geografice, printre care le menționăm pe cele de la Starr Carr (Belgia), Téviec (Turcia) și Shanidar (Irak). Cerealele sălbatice au apărut în nord-estul Levantului înjur de 13.000 î.Hr. Cele mai timpurii cultivări de plante se consideră a fi fost pe la 12.000 î.Hr. în vestul Semilunei Fertile (valea Iordanului). Pescuitul era o ocupație larg răspândită, în mezolitic apar cârligele pentru pescuit, iar la sfârșitul acestei perioade la Téviec și Hôédic (Turcia) se practica deja pescuitul din barcă. Pe la 7.000 î.Hr. pescuitul devine o ocupație de bază în insula Melos. Culesul moluștelor a fost frecvent constatată în situri azilo-romanelliene, în nordul Africii, Orientul Mijlociu și Japonia. Realizarea primelor stocuri de hrană încă din mileniile 16-15 î.Hr., în Asia de sud-vest se cultiva extensiv orzul sălbatic, într-o etapă ulterioară trecându-se și la crearea de stocuri. Schimbările climatice esențiale petrecute în „Semiluna Fertilă” au avut un impact major asupra populațiilor de vânători-culegători, în primul rând prin apariția sedentarismului și stocurilor de alimente, care se constată după 13.000 î.Hr. 63 Treptat, realizarea de stocuri devine o regulă în întreaga lume. In același timp apar și tehnologii de stocare în funcție de destinația rezervelor stocate. Principalele metode de stocare utilizate erau uscarea și afumarea, iar în cazul cărnii se mai folosea și păstrarea în recipiente cu grăsime animală. Pe lîngă rezervele de alimente de origine animală și vegetală pentru supraviețuirea comunităților umane în timpul iernii sau în sezoanele cu resurse limitate ale mediului, în Anglia, Palestina și Egipt erau realizate stocuri și pentru hrănirea animalelor pe timpul iernii. O consecință a vânătorii specializate și predominanței unei specii de animale în anumite regiuni ale lumii a fost asocierea unor comunități cu anumite turme de animale (reni pentru zonele nordice, căprioara pentru teritoriul României), și chiar domesticirea primelor specii de animale. Transporturile La sfârșitul mileniului 10 î.Hr. obsidiana din Melos (Cyclade) ajungea la Franchthi (Grecia) prin intermediul navigației. Distanța era de 150 Km în linie dreaptă, dar se presupune că traseele obișnuite erau de-a lungul coastelor și datorită ambarcațiunilor primitive care puteau parcurge maximum 20-30 km. Din mileniul 8 î.Hr. datează o pagaie descoperită la Star Carr (Belgia), iar în mileniul următor se confecționau în mod curent pirogi întărite cu ajutorul focului, așa cum sunt cele de la Pesse (Olanda) și Noyen-Sur-Seine (Franța). Schimburile în mezolitic apar cu certitudine schimburile pe mari distanțe. Cele mai importante produse vechiculate erau obsidiana și scoicile Dentalium. Obsidiana din insula Melos ajunge pe continent în Pelopones, cât și pe coasta siro-palestianiană, în timp ce scoicile Dentalium ajung de la Golful Persic la țărmul Mării Mediterane. 4. VIAȚA SOCIALA Observații demografice în această perioadă, comunitățile sunt de mici dimensiuni, media fiind între 20 și 25, maximum ajungând până pe la 100 de persoane, în mezolitic numai 4% din populație atingea între 51-60 de ani, 12% între 31 și 40 de ani și 70% între 21 si 30 de ani. în Boréal (6.800-5.500 î.Hr.), Franța avea între 50.000 și 75.000 de locuitori organizați în grupuri locale (bande). 64 Organizarea socială Reconstituirea organizării sociale se poate face numai pe baza datelor oferite de cercetările arheologice privind întinderea și structura așezărilor și detaliile de ritual funerar. Stabilitatea unei comunități depindea direct de cantitatea de resurse de hrană existente în teritoriul în care trăia. Astfel, dacă hrana se găsea din abundență, existau comunități mari cu mai multe colibe la Komornica VI (Polonia), Holmegaarde V (Danemarca) sau așa cum sugerează cimitirele de la Muge (Portugalia) și Taforalt (Maroc). Nu de puține ori – 32 – însă, în perioadele de criză alimentară comunitățile din zonele arctice și subarctice se fragmentau în grupe mai mici care puteau ajunge chiar până la dimensiunea unei familii, după cum rezultă din descoperirile de la Svaerdborg II (Danemarca), Rissen 18 și Pinnberg l (Germania). Un alt aspect relevat de arheologie este consolidarea familiei. Această supoziție se bazează pe apariția înmormântărilor familiale la Téviec, Hôédic și Eynan (Turcia) și o atenție deosebită manifestata în cazurile mormintelor de femei și copii. Consolidarea comunităților umane pare să fi continuat și ea. Argumente sunt generalizarea cultului strămoșilor, apariția spațiului funerar strămoșesc, a ceremoniilor de inițiere a tinerilor în cadrul grupului de adulți, precum și participarea tuturor membrilor comunității la ceremoniile funerare. Toate acestea, în relație directă și cu numărul indivizilor, au făcut ca unele grupuri mai mari să atingă nivelul de organizare a ginților. 5. VIAȚA SPIRITUALA Manifestări religioase Conținutul credințelor religioase în această perioadă, ca în întreaga preistorie este greu de reconstituit pe baza puținelor date furnizate de arheologie. Totuși, pornindu-se de la manifestările cu caracter funerar ale acestei perioade, se încearcă reconstituirea coordonatelor majore ale manifestărilor religioase. Spre deosebire de paleolitic, în mezolitic omul ajunge în centrul ritualurilor magice în raport cu lumea animală. Astfel, în cadrul pietricelelor pictate aziliene, ca și în cazul picturilor rupestre târzii din sudul Spaniei, figura umană apare în prim plan. Ceea ce înseamnă că omul a trecut și în centrul mirurilor comunităților mezolitice, dobândind o conștiință de sine, făcând o diferență între el și lumea animalelor. O noutate o reprezintă și apariția unor dovezi care susțin existența unor 65 ritualuri de inițiere. Astfel sunt interpretate mutilările dentare ale unor tineri de 12-15 ani descoperiți la Mechta el Arbi (Algeria), Mezoliticul nu a fost însă complet rupt de manifestările religioase din paleolitic. Există suficiente indicii care ne determină să presupunem continuarea cultului fecundității și fertilității, prin ideea permanentei deveniri simbolizată de asocierea coarnelor de cerb ritualului funerar de la Starr Carr (Belgia) și cultului funerar la Hôédic și Téviec (Turcia). Rit și ritualuri funerare Creșterea numărului înmormântărilor și complicarea ritualurilor funerare au dus la apariția cimitirelor și ospețelor funebre. Ca și în paleolitic, singurul rit funerar a fost inhumația. în cadrul culturii natufiene (Israel), datată între 10.500 și 7.000 î.Hr., mormintele erau depuse în grota din spatele așezării la Hayonim sau în cadrul așezărilor. La El Quad (Israel) au fost descoperite morminte colective, iar la Am Mallahala (Israel) a fost folosită practica mormintelor familiale. Morminte Un mormânt descoperit la Aîn Mallahala (Israel), datat în jur de 9.500 î.Hr., avea scheletul așezat pe partea stângă în poziție flexată, iar în apropierea capului era depus un schelet de câine tânăr. Mormintele colective de la El Quad aveau ca inventar coliere combinate de scoici Dentalium și oase de animale. Manifestări artistice Arta mezoliticului nu mai este nici atât de frecventă, nici spectaculoasă precum cea din paleoliticul final. Schimbările majore s-au produs nu doar în clima și economia comunităților umane, ci și în manifestările lor artistice. Se modifică imaginea, tematica și stilul și se observă tendința clară de înlocuire a imaginilor realiste cu cele abstracte. Stâncile, obiectele din os și corn sunt gravate cu motive geometrice, în general, figurile umane și de animale apar foarte rar. în general, se observă tendința de diminuare a ornamentării și apariția motivelor în formă de meandre, linii în val și reprezentări de pești. în privința originii artei mezolitice există două ipoteze. Unii specialiști consideră că arta portabilă din mezolitic ar fi fost produsă de artiști independenți din diferite arii ale lumii, alții consideră că ar fi o continuare a tradițiilor paleoliticului superior ca la Cuina Turcului (România). 66 Unii specialiști consideră că majoritatea produselor artistice au o destinație domestică, excepție făcând unele ansambluri de pietre pictate și gravate cum sunt cele de la Lipinski Vir, legate de cultul strămoșilor. Pictura și gravura rupestră continuă de o manieră modestă în regiunile de pe coastele Mediteranei (Levantul spaniol, Maghreb, Antalya), cu unele prelungiri (Porțile de Fier, Sahara, Tassili). în Europa de nord ornamentarea obiectelor de uz comun era o practică curentă. Motivele folosite sunt cele geometrice, figurile de – 33 – oameni apar rar (Vekso Moss, Ryemarkgaarden) iar cele de animale și mai rar (Langeland, Tôrrala). Galetele pictate din mezolitic au fost descoperite intacte la Mas d’Azil (Franța) sau au fost sparte (ritual?) la Biserck (Elveția). 67 NEOLITICUL (8.000/5.000-3.500/2.000 î.Hr.) Neoliticul sau „epoca nouă a pietrei ” (în greaca veche neos = nou, iar lithos = piatră) a fost o perioadă esențială în istoria evoluției culturale a omului. Principalul progres constă în adoptarea economiei de producție, la care se adaugă inventarea ceramicii, tehnicii de șlefuire a pietrei și la final apariția metalurgiei. l. EVOLUȚIA GENERALĂ După o perioadă rece și uscată între 11.000 și 10.000 î.Hr., pe la 8.000 î.Hr. în Turcia a început o perioadă cu climă asemănătoare celei de azi. Clima uscată din Mediterana orientală, în intervalul 9.500-8600 î.Hr., a favorizat trecerea la cultivarea plantelor. In mileniul 6 î.Hr., în Turcia iernile erau calde și umede, iar verile fierbinți și uscate, în Sahara a început o ultimă perioadă umedă pe la 6.000 î.Hr. care s-a încheiat pe la 4.000-3.000 î.Hr. Domesticirea animalelor, agricultura și dezvoltarea civilizației au fost cele mai importante dezvoltări în comportamentul uman în neolitic. Prin domesticirea plantelor și animalelor oamenii puteau avea stocuri mari de hrană din plante, carne și lapte. Acestea asigurau securitatea alimentară a comunităților umane pe termen lung, în contrast cu perioada anterioară. Cu creșterea proviziilor de hrană, populațiile agricole se puteau așeza în sate și avea mai mulți copii. Așezările permanente implicau și efecte negative. Astfel, creșterea contactelor umane ducea automat la creșterea riscurilor transmiterii unor boli, chiar cauzatoare de decese. Tranziția la agricultură a avut consecințe economice și ecologice majore, s-a asociat cu dezvoltarea vieții sedentare și a condus la apariția vieții urbane. Trecerea la neolitic nu s-a făcut simultan și uniform, fiind un fenomen extrem de complex care a inclus invenția și difuziunea. Invenția agriculturii a schimbat fundamental viața comunităților de vînători-culegători, care s-au transformat în producători de hrană, în anul 1928, – 34 – 68 Gordon V. Ghilde a introdus conceptele de centre de origine ale cultivării plantelor și cel de revoluție neolitică. Tradițional se consideră că au existat două centre de neolitizare: Asia de sud-vest (mileniul 8 î.Hr. pentru plante și mileniul 7 î.Hr. pentru animale) și văile fluviilor Huanghe și Yangzi din Asia de est (mijlocul mileniului 7 î.Hr.). Dar cu toate că difuziunea a fost un mod natural de expansiune al noii economii, este dificil de diferențiat între colonizare și evoluții locale prin adoptarea de către populațiile mezolitice a noului mod de viață. Treptat, populațiile locale de vânători și culegători au fost asimilate sau înlocuite, cu excepția zonelor ecologice marginale (respectiv nordul Europei cu climă arctică, sudul și sud-estul Asiei cu climă tropicală umedă excesivă). în prezent unii consideră că au existat chiar 5 până la 12 centre de origine ale agriculturii. In anul 1983, J. G. Hawkes a postulat ideea unor centre nucleare de origine a agriculturii (Orientul Apropiat, nordul Chinei, sudul Mexicului, centrul și nordul Perului), asociate cu alte centre minore de origine mai recentă a unor specii de plante. Difuziunea este un proces complex prin care inovația este adoptată. Difuziunea primară a avut loc prin migrarea unor grupuri de fermieri și păstori, iar cea secundară prin adoptarea acestui comportament cultural de către indigenii vânători-culegători mezolitici. Neolitizarea s-a făcut în condițiile favorabile ale schimărilor climatice și ca urmare a unor evoluții și acumulări din perioadele anterioare. Schimbările climatice au determinat apariția unor noi specii în cadrul faunei și florei. Asocierea treptată dintre om și anumite specii de animale s-a făcut pornindu-se de la vânătoare, prin control ajungându-se la înt reținerea, apoi creșterea animalelor, întreținerea turmelor în țarcuri sau în stare liberă a introdus animalele în viața cotidiană ca parte a economiei comunităților umane, și în același timp ca bunuri materiale. Cultivarea plantelor a fost precedată și favorizată de prezența a numeroase graminee sălbatice, ce completau hrana. Apariția fenomenului stocării produselor vegetale și animale a determinat creșterea demografică și generalizarea așezărilor sedentare, amplasate în mod obișnuit în apropierea surselor de apă. y\ începuturile neoliticului Cele mai vechi dovezi de proto-agricultură au fost descoperite la Tell Mureybet (Siria) în nivelul III, datat pe la 9.600 î.Hr. Acestea sunt semințe de orz care nu prezintă însă modificări domestice. 69 Cele mai vechi stațiuni preceramice, datate în mileniile 9-7 î.Hr., au fost identificate la Aii Kosh și Tepe Guran (Iran), Hacilar și Can Hasan VI (Turcia), Qualat Jarmo și Shanidar (Irak), Ras Shamra și Tell Ramad din (Siria), Jericho (Israel) încă din mileniul 7 î.Hr. în Irak și în bazinul fluviului Huanghe la Peiligang și Cishan (China) se practica agricultura, în mileniile 7 și 6 î.Hr. economia de producție s-a extins până în estul Mediteranei (Thessalia, Peloponez, Creta și Cipru), sudul Franței (Languedoc), Spania (Catalonia) și Italia. în mileniul 6 î.Hr. neoliticul se dezvolta în întreaga regiune din jurul Mării Mediterane, dar apar și cele mai vechi culturi neolitice din nordul Peninsulei Balcanice, Karanovo I (Thracia), Starcevo (nord-vestul Peninsulei Balcanice), La Adam, Soroka II și Crimeea (în regiunea din vestul și nordul Mării Negre). La finele mileniului 6 și în mileniul 5 î.Hr. aria neoliticului se extinde în aproape toată Europa centrală și de vest înregistrându-se și primele infiltrări în Europa de nord. La mijlocul mileniului următor are loc o mișcare de populație de pe continent care introduce neoliticul în Marea Britanic și Irlanda (cultura Windmill Hill). Prima cultură neolitică apare în Suedia centrală abia în mileniul 3 î.Hr. în Peninsula Sinai, încă din mileniul 6 î.Hr. erau crescute oi și capre domestice, iar pe la 5.000 î.Hr. animale domestice existau și pe valea Nilului. Cultura Yangshao de pe valea Fluviului Galben (China) apare cel mai devreme la sfârșitul mileniului 5 î.Hr. și mai sigur în mileniul 4 î.Hr. Ceramica grosolana neolitică a fost descoperită în situri din Coreea, datate în jurul anului 3000 Î.Hr. începuturile cultivării plantelor și creșterii animalelor pe valea Indusului (India) este plasat la mijlocul mileniul 3 î.Hr. (cultura Harrapa), iar în restul peninsulei abia în mileniul 2 î.Hr. sau chiar în mileniul l î.Hr. (în zona Gangelui). Un grup cultural a dezvoltat probabil cultura orezului irigat pe coastele Indoneziei pe la 2000 î.Hr., în timp ce în interior se practica o agricultură cu defrișare prin ardere. Agricultura a fost practicată pe teritoriu! dintre Siberia Occidentală și sud-estul Poloniei începând cu mileniul 2 î.Hr. în Japonia, trecerea la neolitic este legată de Coreea și are loc abia pe la 400 î.Hr., când sunt introduse cultura orezului, ceramica modelată la roată și metalurgia bronzului. Răspândirea agriculturii. Culturi neolitice Cu aproximativ 10.000 ani în urmă, populațiile din regiunea Mesopotamiei au inventat agricultura, care s-a extins lent împreună cu 70 migrarea unor populații agricole către Grecia. Au trecut două milenii de la primele începuturi ale agriculturii până la larga ei răspândire în cea mai mare parte a Asiei de sud-vest. Populațiile din aceasta regiune au avut însă tendința expansiunii numerice și teritoriale, începând de pe la 7.000 î.Hr., extinderea agriculturii spre Europa a avut loc prin migrarea treptată a unor populații orientale, mai întâi în insulele egeene, Creta și Thessalia (Grecia), apoi în întreaga Peninsulă Balcanică. – 35 – Economia neolitică în Europa a avut un caracter expansiv, constându-se trei zone ecologice principale: mediteraneană, temperat-continentală și circumpolară. In Europa, ca și în Asia de vest, agricultura a precedat apariția ceramicii, în locuințele de la Argissa și Sesklo (Grecia) sub cele mai vechi nivele ceramice au fost găsite urme de cultivare a cerealelor și legumelor. Balcanii au fost un pod între Asia de vest și Europa vestică. Cei mai vechi producători de ceramică din Balcani erau nomazi care migrau după epuizarea fertilității terenurilor cultivate. Cele mai timpurii așezări neolitice din nordul peninsulei Balcanice aparțin orizontului cultural Donja Branjevina UI-Gura Baciului I-Krajnitsi I-Kaprivets I încadrat cronologic între 6.200 și 5.800 î.Hr. Recentele datări cu C 14 au evidențiat însă existența unor așezări neolitice chiar mai timpurii la Padina B (7.100±50-6.570±100 î.Hr.), Divostin (7.050±100-6.910±100 î.Hr.) și Grivac(7.250±100î.Hr.). în România neoliticul timpuriu apare pe fondul epipaleoliticului local de la Cuina Turcului și Ceahlău, cu aporturi exterioare decisive, care reprezintă două curente principale. Primul curent este rezultatul unui val de populație de origine sudică din Thessalia (Grecia) care a asimilat și tradiții de tip Lepenski Vir, după cum rezultă din descoperirile de la Gura Baciului (județul Cluj) și Cârcea-Viaduct (județul Dolj). Al doilea curent este nord-pontic și este reprezentat de complexele culturale La Adam și Soroka II (strat 2). Populația culturii Starcevo s-a răspândit spre nord mai ales de-a lungul văilor râurilor Vardar și Morava până pe valea mijlocie a Dunării. Vestul Bulgariei a fost colonizat de o populație de agricultori venită de-a lungul Dunării. Astfel de populații au pătruns și mai la nord în Ungaria de-a lungul râurilor Criș și Tisa. Populația Starcevo avea seceri similare celor din Asia de vest. un indiciu privind legăturile cu această regiune. Caracteristice acestei culturi sunt cupele cu picior, decorul imprimat, reprezentările de oameni și animale, idoli de argilă, recipiente din 71 marmură, socluri cu patru picioare și folosirea scoicilor Spondylus gaederopus pentru confecționarea de mărgele și brățări. Mediterana occidentală Progresul pas cu pas al agriculturii prin venirea unor fermieri în bazinul vestic al Mediteranei nu exclude adoptarea de către grupurile mezolitice locale ca la Halstead (Marea Britanic) a noii economii încă din neoliticul timpuriu, în Dalmația și sudul Italiei primele așezări neolitice apar încă din prima jumătate a mileniului 6 î.Hr., iar în sudul Franței și Peninsula Iberică abia după 4.800 î.Hr. In Portugalia, așezările neolitice au fost enclave între cele mezolitice de pe văile râurilor Tejo, Sado și Mira. Primele seceri cu dinți de silex au fost găsite în siturile de la Draga. Cava del Frai-e (Italia, 5.800-4.900 î.Hr.) și Sânt Paul del Camp (Spania, 3.800-3.200 î.Hr.). Europa centrala și de nord-vesî Cea mai mare migrație din Grecia prin Balcani către Europa centrală a urmat văile râurilor ce aveau soluri de loess. In Europa centrală pe teritoriul cuprins între Lacul Balaton până la estuarul râului Oder (1.000 km) și de la Rhin până la Vistula și Nistrul superior (l .500 Km) a apărut o ceramică decorată cu meandre, fapt explicabil printr-o colonizare rapidă, favorizată de slaba opoziție a populațiilor locale. Principalele forme de vase sunt cupele cu baza rotundă. Decorul este format din benzi de 2-3 linii aproximativ paralele incizate, meandre și spirale, iar uneori din motive pictate. Populații de agricultori și păstori din Balcani și sudul Italiei au migrat către nord-vest de-a lungul Dunării mijlocii și coastei Mediteranei între 4.800 și 4.400 î.Hr. între 4.000 și 3.500 î.Hr. populațiile mezolitice din zonele Atlantice europene (coastele Franței, Portugaliei, Spaniei), Belgia și Olanda au fost în final asimilate. Grupurile mezolitice din Marea Britanic, Irlanda și sudul Scandinavici s-au angajat activ într-un contact cu noile practici economice și sociale. Pe la mijlocul mileniului 3 î.Hr., agricultura și creșterea animalelor au devenit dominante și în Irlanda, nordul Marii Britanii și sudul Scandinavici. Europa de nord în zona circumpolară de la Atlantic până la Munții Urali a existat o civilizație de tip arctic formată din vânători și pescari, care se amesteacu cu populațiile agricole din sudul Scandinavici și regiunea Mării Baltice. Ei vânau elanul în Suedia interioară, Finlanda și nordul Rusiei, respectiv focile în teritoriile sudice. 72 In câmpia de nord a Europei, între Mecklenburg și Vistula, Prusia centrală, Danemarca și sudul Suediei a apărut o cuitură unitară, probabil, în urma unei expansiuni a unei civilizații sudice, respectiv din zona danubiană sau prin aculturație. Primele adopții ale practicilor fermierilor din Balcani către nordul Europei au avut loc pe la 5.000 î.Hr. în regiunea circumbaltică a fost constatată o continuitate între cultura materială a populațiilor – 36 – mezolitice și apariția unor așezări neolitice, între 4.000 și 500 î.Hr. au existat faze ale comunităților de vânători-culegători, apoi de schimb cu comunitățile de agricultori și una de grupuri mixte de vânători-agricultori. în această regiune populațiile mezolitice au continuat o lungă perioadă vânătoarea și pescuitul de scoici, dar au acceptat și ceramica grosolană. Au continuat să folosească unelte din silex cioplit, dar și de piatră șlefuită, în Suedia centrală au fost adoptate locuințele rectangulare și mormintele singulare de origine danubiană. Analizele polinice nu indică o cultivare a plantelor înainte de 1.000 î.Hr. Trecerea decisivă la economia agro-pastorală a avut loc între l .300 și 600 î.Hr. Cultura topoarelor de luptă (1800-1600 î.Hr.) a fost adusă în Finlanda probabil de populațiile indoeuropene din sudu! Mării Baltice. Ei erau navigatori care au introdus și agricultura. Din amestecul populațiilor nou venite cu cele precedente a apărut cultura Kiukainen (l600-1200î.Hr.). Asia centrală și de sud Cultivarea plantelor și creșterea animalelor erau practicate în Iran și Turkmenistan încă din mileniul 7 î.Hr., fără a se cunoaște cu certitudine dacă este vorba de o colonizare sau o dezvoltare locală a culturii Jeitun. La începutul mileniului 7 î.Hr., la Mehrgarh (Pakistan) exista o așezare agro-pastorală. Cărămizile crude aveau impresiuni de orz și grâu. De asemenea, au fost descoperite oase de capre, oi și vite domestice. Animalele domestice reprezentau peste 50% în a doua jumătate a mileniului 6 î.Hr. în Iran și Asia de sud. Practicarea agriculturii pe valea fluviului Indus a avut loc abia în jur de 2.000 Î.Hr., iar în Thailanda în a doua jumătate a mileniului 3 î.Hr. Asia de est In China de nord, pe la mijlocul mileniului 7 î.Hr. au existat așezări cu ceramică, gropi de provizii și o economie mixtă: vânătoare, cules, pescuit, cultivarea plantelor, creșterea porcului, a câinelui și probabil a găinilor. Pe valea fluviului Yangzi, la Hemudu au fost descoperite unelte agricole vechi de cea. 5.000 î.Hr., iar pe valea fluviului Huanghe agricultura a început să fie practicată de pe la 3.000 î.Hr. în situl de la 73 Hunamni (Coreea), primele dovezi ale practicării agriculturii au fost datate pe la 1.200 î.Hr., iar în Japonia, în cadrul culturii Yayoi, abia în jurul anului 400 î.Hr. Asia de sud-est, Noua Guinee și Pacificul de sud-vest Pe coastele Vietnamului și Thailandei neoliticul s-a manifestat începând cu mileniul 3 î.Hr. Se producea ceramica, se creșteau câini, porci și vite. între 2.300 și 1.700 î.Hr. au fost datate primele manifestări ale economiei neolitice din Filipine, care au fost rezultatul unor colonizări din China prin Taiwan. In arhipeleagul Bismarck din sud-vestul Pacificului, începuturile neoliticului pot fi plasate înjur de 1.500 î.Hr. Africa Au existat diferențe cronologice semnificative între diferitele regiuni africane. In vestul Saharei ceramica apare pe la 6.120 î.Hr. în Fezzan și 6.720/6.100 î.Hr. la Hoggar. Primii păstori în vestul și centrul Saharei apar pe la 7.100 î.Hr. și au locuit până la 2.900 î.Hr. In cadrul așezării de la Amekni – într-un nivel datat prin analize polinice pe la 6.000 î.Hr. a fost observat un fenomen de defrișare. Creșterea animalelor asigura baza subzistenței comunităților ce locuiau în mileniul 4 î.Hr. în Sahara și Africa de nord. In Egipt, unde neoliticul este de origine vest asiatica, Fayum A -cea mai veche cultură, a fost datată începând cu mijlocul mileniului 5 î.Hr. Regiunile vecine din Africa Orientală, Sudanul, Etiopia și Somalia au depins de neoliticul egiptean. America încă de pe la 7.000 î.Hr., după unele opinii, în masivul Sierra Madré au fost atestate cele mai vechi culturi de ardei, bostan și avocatier, iar pe la 5.000 î.Hr. la Tehuacan (Mexic) era cultivat porumbul. Cea mai veche cultura neolitică preceramică a apărut în Peni abia în mileniul 4 î.Hr. America de Nord a depins de centrul mexican. Există dovezi ale prezenței mexicane în Arizona și New Mexico (jud ecând după ceramică, arme și podoabe). Extinderea neoliticului este un proces îndelungat. In bazinul fluviului Mississipi perioada de difuziune a agriculturii se întinde între 2.300 și 800 î.Hr. 2.AȘEZĂRI Tipuri de așezări Economia de produție a influențat caracterul și organizarea internă a așezărilor. Astfel, au existat așezări cu durată de locuire relativ scurtă. 74 îndelungată, cu reveniri, așezări deschise sau fortificate. Așezările fortificate nu aveau întotdeauna un caracter defensiv, uneori erau doar delimitate proprietatea sau terenurile agricole. In general, au fost preferate zonele fortificate natural, – 37 – colinele izolate, platourile avansate la confluența văilor sau coastelor maritime. Primele așezări sedentare au apărut în vestul Siriei, pe valea Iordanului si în Israel, pe la 9.000 î.Hr. Așezarea de la Cătai Htiyuk (Turcia), cel mai locuit sit arheologic din Oriental Apropiat, avea o suprafață de 12,5 hectare și 14 nivele succesive de locuire. Ea era înconjurată cu un zid de cărămidă. Stratul cu vestigii arheologice are o grosime impresionantă, ce atinge uneori 20 m. Populația a fost estimată la cea. 6.000 de locuitori, în aceeași regiune, Hacilar I (Turcia) era pe la 5.500 Î.Hr. o fortăreață cu o curte interioară, în etapa următoare, Hacilar II a continuat să fie o așezare rectangulară fortificată. Populațiile din prima fază a culturii danubiene trăiau în sate fortificate cu palisade. Ele au continuat importul de scoici Spondylus din Marea Egee, pe care le-au depus în morminte. Așezări fortificate cu șanțuri și palisade au fost identificate la Koln-Lidenthal (Germania) și Darion (Belgia), aparținând primilor agricultori ajunși în aceste regiuni pe la 5.500-4.800 î.Hr. în neoliticul final, în Europa sudică erau preferate incintele din piatră, fără liant, solide cu turnuri circulare, cum este cazul celor de la Château du Lebouse (Franța) și Zambujal (Spania). în Europa nordică se folosea mai ales lemnul, adesea reamenajându-se structurile anterioare. Menționăm fortificația din lemn de la Moulins-sur-Céphon (Franța), datată pe la 2.150 î.Hr., care avea un zid de lemn înalt de 3,50 m și lat de 0,60 m, pe două rânduri, și un șanț larg de 7 m. Habitatele intense au condus la tell-uri numai în Asia și Balcani. Așezările de tip tell au fost observate în Balcani în cadrul culturilor Starcevo (Iugoslavia si România), Sesklo (Grecia). Gumelnița și Boian (România și Bulgaria). Suprafețele așezărilor neolitice au variat în cadrul aceleeași regiuni, de la o regiune la alta și în timp. Așezarea de la Jarmo (Irak) avea pe la 7.000 î.Hr. o suprafață de 12.500 m2, din care 1/3 era ocupată de locuințe. Cele 25 de locuințe aveau fiecare un număr de 5-7 persoane, iar așezarea un total de 125-175 locuitori. Așezarea de la Domuztepe (Turcia) avea în mileniul 6 î.Hr. o suprafață de aproximativ 20 hectare. Dimensiunile așezărilor erau în jur de 5.500 m: la Tell Azmak (Bulgaria), 4.800 m2 la Căscioarele (România), 7.500 m2 Ia Koln-Lidenthal (Germania) și 15.000 m2 la Hăbășești-Cucuteni (România), în perioada 6.000-4.500 Î.Hr., 75 primele așezări din centrul Franței (Gard, Vaucluse și Leucate) erau de dimensiuni modeste ce nu depășeau 5.000 m2, în neoliticul mijlociu, în aceeași regiune, unele așezări ajung la câteva zeci de hectare de-a lungul văilor aluviale și câmpiilor cu sol fertil, în general însă, în Europa, în mileniul 3 î.Hr., siturile nu depășesc 4-5 hectare în zonele de câmpie și 3 ha în zonele de deal. în Asia de est, așezarea de la Pentoushan (China) avea p suprafață de cea. 10.000 irr și arată ca o movilă înalta de 3-4 m, iar cea de la Itatsuke (Japonia) avea o formă ovală cu diametrele de 110×80 m. Tipuri de locuințe Cele mai vechi rămășițe arhitectonice rămân cele din Orientul Apropiat, descoperite în situl de la Qermez Dere, în nivele datate în mileniul 9 î.Hr. Locuințele rotunde aveau unul sau doi stâlpi. Când ele au fost abandonate, schelete umane au fost plasate pe podea, indicând un fel de ritual, în aceeași regiune, in mileniul 8 î.Hr., pereții locuințelor de la Jericho (Israel) erau ridicați din cărămizi crude. La Nahal Oren (Israel) sub locuințele mici rotunde sau semiovale îngropate se aflau numeroase gropi de provizii. în așezarea de la Jarmo (Irak), casele aveau un plan neregulat și pereți Intuiți. Anexele lor erau depozite și oboare pentru animale. Locuințe cu pereții din cărămizi de pământ au fost găsite în situri neolitice din vestul Iranului în jurul anului 6.000 Î.Hr. (Tepe Aii Kosh, Tepe Guran, Ganj Dareh Tepe și Haji Firuz Tepe). în Anatolia materialul folosit pentru construirea pereților locuințelor erau cărămizile nearse. Locuințele construite din cărămizi crude și lemn de la Cătai Huyiik (Turcia) aveau intrarea prin acoperiș, iar între ele nu existau străzi. Unele clădiri aveau camere speciale pentru stocare de cereale, în așezarea de la Asikli Hôyiïk (Turcia) din prima jumătate a mileniului 7 î.Hr., clădirile de cărămidă nearsă aveau ziduri păstrate pe o înălțime ce atingea uneori 1,50 m. Evoluția relațiilor dintre locuințe și implicit dintre oamenii care le-au locuit, poate fi urmărită pentru o perioadă lungă de timp în Grecia, în mileniul 7 î.Hr., locuințele preferate au fost cele de formă rectangulară pe teritoriul actual al Israelului, în estul Greciei și Thessalia. în cadrul neoliticului timpuriu și mijlociu la Sesklo (Grecia) facilitățile de bucătărie erau în spații deschise între case, ceea ce arata ca o invitație la mese comune, în neoliticul târziu, la Dimini (Grecia) facilitățile externe sunt păstrate, dar au fost înconjurate de ziduri, ceea ce ar putea indica 76 împărțirea așezării în arii rezidențiale, în neoliticul final s-a trecut la izolarea familiilor prin construirea extensiilor de bucătărie în interiorul locuinței la Sitagroi (Grecia), ori includerea într-o curte delimitată de un zid, ca la Pevkakia (Grecia). La Nea Nikomedia (Grecia), între 6.200 și 5.300 î.Hr., pereții locuințelor rectangulare, de 8-11 m lungime, erau construiți în sistemul paiantă, din nuiele lutuite. în neoliticul mijlociu satele din Thessalia rămân deschise, cu case rectangulare sau pătrate care ajung până la o lungime de 20 m (Sesklo). în același timp, Dimini este împrejmuit cu un val circular. în nordul Peninsulei Balcanice, în așezarea de la Vinca (Serbia) locuințele erau construite deasupra solului din împletitură de nuiele lutuită. Ele aveau o singură încăpere în nivelul timpuriu și 3-4 camere în cel târziu. în cadrul culturii danubiene, care a cuprins Europa centrală și o parte de celei de vest (Ungaria, Austria, Cehia, Slovacia, Polonia, Germania, Olanda, Belgia și o parte a Franței), locuințele erau rectangulare cu pereți susținuți de stâlpi verticali și acoperiș. Lungimea lor varia între 15 și 50 m, iar lățimea între 5 și 7 m. Fiecare locuință adăpostea familii extinse de cea. 20 de persoane, iar o comunitate avea între 200 și 400 de persoane. Pe malurile lacurilor din Elveția au fost construite case din lemn, așezate pe piloni, numite palafite. Skara Brae, un sit din insula Orkney la nord de coasta Scoției, a fost – 38 – ocupat permanent între 3.100-2.500 î.Hr. Casele erau apropiate și parțial arse deliberat pentru o mai buna protecție împotriva umezelii oceanice. în cadrul culturii Jeitun din Turkmenistan, în mileniul 6 î.Hr. casele erau rectangulare cu o singură cameră construită din blocuri cilindrice de argilă. Casele semiîngropate de la Pentoushan (China) aveau în interior uneori instalații de foc. Unele peșteri au continuat să fie locuite. Astfel în peștera de la Mugharet el-Wad (Algeria), cu lungimea de 85 m, lățimea de 12,5 m și înălțimea de 10 m, a fost identificat un strat cultural, cu o grosime de la 0,30 m până la 1,20 m, aparținând culturii natufiene. 3. ECONOMIA Caracteristici generale Tranziția de la vânătoare și cules la dependența de producție a fost gradată, iar în unele regiuni ale lumii nu a fost finalizată niciodată. Plantele și carnea de animale domestice erau suplimentate cu pește și carne de animale sălbatice. Agricultorii neolitici locuiau în mici așezări 77 formate din locuințe și adăposturi pentru animale și oameni, clădiri anexe, înconjurate de câmpuri cultivate. In neolitic au apărut și primele orașe, ca de exemplu Jericho (Israel, 9.000 î.Hr.), ce au stimulat producerea unui surplus de hrană. Activitățile economice s-au diversificat mult. Pe lângă cele destinate subzistenței (agricultura, vânătoarea și pescuitul) s-au practicat meșteșuguri care satisfăceau necesități cotidiene noi (construirea de case, confecționarea de mobilier, realizarea de obiecte de port, podoabe și recipiente din metal, piatră sau ceramică). Cultivarea plantelor Dealurile din Asia de sud-vest și zonele forestiere europene erau favorabile pentru practicarea agriculturii. Egiptul depindea de nivelul apelor Nilului și aluviunile sale, pe când locuitorii dintre Tigru și Eufrat depindeau atât de nivelul apelor celor două fluvii, cât și de irigații. Cei din apropierea fluviului Huang He au dezvoltat simultan un sistem de irigare și drenare pentru a controla creșterile bruște ale apelor în zonele meandrelor. în așezarea de la Itatsuke (Japonia) apa era adusă printr-un canal trasat pe marginea terasei înalte pentru câmpurile de orez de pe terasa inferioară. Câmpul era segmentat de porțiuni separate de mici canale de 0,50 m lățime și 0,10 m adâncime. în scopul obținerii de noi terenuri pentru cultivarea plantelor, au fost făcute defrișări masive, conform datelor furnizate de analizele polinice din Franța, Țările de Jos, Anglia și Polonia. Solurile aveau o productivitate scăzută, fapt ce impunea rotația ciclică. Cele mai vechi unelte au fost făcute din lemn și piatră. Secerile sau cuțitele cu lame din piatră se foloseau la recoltarea grâului. Ca plantator se foloseau crengi mai mult sau mai puțin prelucrate. Principalele plante de cultură erau grâul și orzul (Orientul Mijlociu și Europa), meiul (Europa, Asia și Africa), fasolea (America Centrală și de Sud), porumbul (America). Plantele complementare erau mazărea, lintea și pepenele în Lumea Veche, bostanul, floarea soarelui, plantele cu tuberculi în America, Africa, insulele din Asia de sud-est, inul și bumbacul în Africa și America. Agricultura neolitică timpurie s-a practicat în Asia de sud-vest pe teritoriile actuale ale statelor Iran, Irak, Israel, Iordania, Siria și Turcia, în sudul Asiei în Thailanda, în Africa de-a lungul Nilului în Egipt, în Europa în Macedonia, Thessalia, Thracia și de-a lungul Dunării. 78 Cele mai vechi evidențe ale practicării agriculturii au fost în jumătatea vestică a „Semilunei Fertile” din Asia de sud-vest, ținutul de stepă și oazele din valea mijlocie a Eufratului. In situri arheologice din mileniul 8 î.Hr. la Jericho (Israel), Tell Aswad, Tell Abu Hureya (Irak) și în mileniul 7 î.Hr. la Beidha (Israel), Ramad, Bouqras, Jarmo (Irak), Aii Kosh (Iran), Cayônu și Hacilar (Turcia) au fost găsite resturi de cereale și fructe, în cealaltă parte a Asiei, gropile de provizii din China puteau stoca până la 100 de tone în jurul anilor 6.000 î.Hr. la Cishan, respectiv 120 tone în jurul anilor 5.000 î.Hr. la Hemudu. în Europa, plantele erau cultivate pe la 7.300 î.Hr. în Franța, 7.500/7.300 î.Hr. la Karanovo și Chevidar (Bulgaria), pe la 6.500/ 6.400 î.Hr. în cultura ceramicii lineare dunărene, în jur de 6.300 î.Hr. în Rhenania, respectiv între 6.200/6.100 î.Hr. în zona Parisului, la sfârșitul mileniului 7 î.Hr. și în prima jumătate a mileniului 6 Î.Hr. la Fontanelle și Torre Cane (Italia). In America primele plante au fost cultivate la Tehuacan (Mexic) pe la 4700-4500 î.Hr. Grâul apare după 9.500 î.Hr. la Cayônu și 8.000 î.Hr. la Cătai Huytik (Turcia), pe la 8.100 î.Hr. la Knossos (Creta), Nea Nikomedia și Franchti (Grecia). Grâul și orzul au fost cultivate în mileniul 8 î.Hr. în Orientul Mijlociu, pe la 6.500-6.100 î.Hr. la Cueva de los Murcilagos (Spania) și între 5.300 și 4.700 î.Hr. la Mehrgarh (India). Orezul era cultivat în China și Asia de sud-est pe la 5500 î.Hr., în cultura Harappa în perioada 2.600-1.900 î.Hr., la Khok Phanon Di (Vietnam) între 2.000 și 1.500 î.Hr. și la Gua Sireh (Malaezia) pe la 2.334±260î.Hr. – 39 – Legumele au fost atestate în Macedonia și Thessalia pe la 6.000 Î.Hr., iar strugurii la Sitagroi pe la 4.500 Î.Hr. Urme de haine din bumbac au fost descoperite la Mohenjo-Daro (India), în complexe arheologice datate între 5.000 î.Hr. și mileniul 3 î.Hr. în neolitic existau cunoștințe privind producerea pâinii prin dospit și se produceau băuturi fermentate precum vinul (Grecia, Turcia) și berea (Egipt, Mesopotamia). Creșterea animalelor Animalele domestice au provenit din cele sălbatice prinse de oameni. La început ostatece în oboare de lemn, vedeau în om încă un vânător. Treptat ele acceptau compania omului și chiar dependența de hrana oferită de acesta. 79 Păstoritul s-a dezvoltat probabil mai târziu decât cultivarea plantelor. Transhumanta presupunea ca un anumit număr de săteni să însoțească regulat turmele, fapt care a condus la o economie pastorală în anumite regiuni. în Lumea Veche au fost domesticite câinele, oaia, capra, porcul, calul și boul, altele precum lama, alpaca, porcul de Guineea și curcanul în Lumea Nouă. Unele animale, pe lângă carne ofereau și alte produse (lapte, lână), fapt pentru care erau întreținute o perioadă mai lungă de timp. Lupul-strămoșul câinelui, trăia în Eurasia cu aproximativ l ,5 milioane de ani în urmă. In Paleoliticul superior lupii erau companioni ai omului pe lângă marile prăzi, în special mamuți. El a fost acceptat pentru vânătoare încă la începutul Pleistocenului, datorită simțului olfactiv foarte dezvoltat. Câinele a fost, probabil, primul animal domesticit de om pe la 10.000 î.Hr., și cu siguranță el era prezent în compania omului în Orientul Apropiat pe la 7.000 î.Hr. Consumarea câinelui în Germania mijlocie și în nord-estul Franței a fost un fenomen izolat în neoliticul timpuriu, respectiv mijlociu și final. Descoperirile arheologice atestă oaia domestică pe la 8.500 î.Hr. la Ras Shamra VC l (Siria) și 8.900 î.Hr. la Karim Shahir (Irak). Capra domestică a fost descoperită în contexte din mileniul 8 î.Hr. la Jericho (Israel), 7.755±85 î.Hr. la Tepe Asiab (Turcia), 7.400 î.Hr. la Tell Abu Hureya (Irak), 7.000 î.Hr. la Ganj Dareh și ‘Ain Ghazal (Iran), Beidha (Israel). Cayônu (Turcia), între 6.980 și 6.400 î.Hr. la Cafer și Asikli (Turcia), pe la 6.600 î.Hr. la Damasc (Siria). Descoperirile de la Ras Shamra (Siria) și Hallan Cerni (Turcia) atestă prezența porcului între animalele domestice încă de pe la 8.000 î.Hr. Capra, oaia și porcul apar în mileniul 8 î.Hr. în Balcani, mileniul 6 î.Hr. animalele domestice ajung în Europa Occidentala pe două căi, prin bazinul carpatic și prin Italia. Unii specialiști consideră că încă de pe la 5.000 î.Hr. lama era domesticită în Peru. Vânătoarea în neoliticul vechi hrana produsă de om era adesea inferioară cantitativ celei obținute prin vânătoare, pescuit și cules. Animalele vânate reprezentau cea. 90 % la Suberde în Turcia. In unele situri s-a constatat existența vânătorii specializate. Astfel, oasele de gazelă sălbatică constituiau 36,91% la Jericho și 90% laNahal Oren (Israel). Deși în cadrul dietei cotidiene predominau clar animalele domestice, cele sălbatice erau și ele prezente, în peștera de la Franchthi (Grecia) 80 predominau oaia și capra (70-85%), urmate de porc (5-15%). In nivelul Starcevo de la Divostin (Iugoslavia), animalele domestice (bovine, ovicaprine, porci și câini) reprezentau 91,55%, restul reprezentând animale sălbatice (cerb, mistreț, urși și lupi). La Starcevo animalele domestice au reprezentat 74,09% (bovine, ovicaprine, porcine și câini), iar restul animale sălbatice (cai, cerbi, căpriori, porci și urși). Pescuitul La Jarmo (Irak) prinderea peștelui și crabului erau ocupații sezoniere. Pescuitul se practica în lacurile din Elveția și pe Dunăre. In Gothland (Danemarca) au fost descoperite 5.343 de oase de pește și numeroase cârlige de pescuit. La Khartoum (Sudan) au fost găsite harpoane de os pentru pescuit. In mileniul 3 î.Hr., în Siberia este atestată prinderea peștelui de apă dulce cu harpoane și cârlige. Primele oase de pește din Australia provin de la Fromm’s Landing, unde au fost datate cu C 14pela2.850±100î.Hr. Pescuitul moluștelor se practica pe la 5-6.000 î.Hr. în Europa și America de nord, iar pe la 4-5.000 î.Hr. în Peru. La Saliagos (Grecia) au fost identificate 37 de specii marine consumate. Meșteșugurile Principalele meșteșuguri practicate în neolitic au fost mineritul, producția ceramicii, prelucrarea pietrei, lemnului, metalului, osului, torsul și țesutul etc. Extragerea de materii prime se făcea în cadrul unor exploatări de suprafață sau în subteran (puțuri sau galerii). Se extrăgeau obsidiana în insula Melos, chihlimbarul pe coasta de sud-est a Mării Baltice, sarea în cadrul culturii Pleszow (Polonia), cuprul în Polonia, Portugalia și sudul Scandinavici, cuprul și plumbul la Aii Kosh, Cayonu și Çatal Hiïyiïk (Turcia), Sitagroi, Kephala (Grecia) și Balomir (România). – 40 – Producția ceramicii Invenția ceramicii este comparabilă cu cea a agriculturii. In fapt, dacă paleoliticul înseamnă industria uneltelor din piatră, neoliticul se confundă cu cea a ceramicii. Ceramica este lutul întărit permanent prin ardere. Activitatea de producție a ceramicii presupune o serie de etape obligatorii pentru obținerea unui produs de o calitate cât mai bună. Olarul poate scoate unele impurități ale materialului natural și deseori include altele care dau vaselor anumite proprietăți. De exemplu, granulele grosiere (nisip, pietricele fine) ajută vasele să își mențină forma 81 și să reziste în timpul arderii. Lutul este modelat între palme într-o formă alungită, apoi într-un inel sau o sferă din care se construiește vasul. Modelarea la roată este o tehnică mai avansată. Roata olarului a fost inventată în mileniul 4 Î.Hr. Ea este un disc plat care se învârte orizontal pe un pivot. Cu o mână în interior și alta în exterior se construiește forma vasului dintr-o sferă de lut care este modelată uniform prin învârtirea roții. Gordon V. Ghilde considera că olăritul era ocupația femeilor. înainte de ardere vasele erau puse la uscat. După uscare ele se puneau în cuptor și arse la foc deschis la temperaturi de 650°-750° C. Vasele din lut bogat în fier arse oxidant (cu mult aer) căpătau culoarea roșie, iar dacă arderea era reducătoare se obțineau culori de la gri până la negru. Decorarea vaselor se putea face înainte sau după ardere. Pe suprafața parțial uscată, se puteau face incizii, aplica ștampile sau impresiuni. înainte sau dvipă ardere pereții vaselor se puteau lustrui. Slipul putea fi aplicat prin băi ale vaselor într-o soluție de lut lichid fin. Mici recipiente de argilă nearsă apar la Mureybet (Siria) pe la 8.000 î.Hr. Cea mai timpurie ceramică arsă a fost descoperită la Cătai Huyiik (Turcia) și datata pe la 6500 î.Hr. Din lut ars au fost confecționate statuete de cult acoperite cu slip și pictate cu roșu și vase de culoare gri, bej sau roșie decorate uneori cu linii orizontale simple. Ele erau arse în cuptoare cu cameră separată de ardere, în așezarea de la Hacilar 11 (Turcia) au fost identificate 2-3 ateliere ceramice. în Grecia, cea mai veche ceramică a fost datată la Nea Nikomedia pe la 6.200 î.Hr. în Peninsula Balcanică, ceramica monocromă de la Donja Branjevina a fost datată cu C 14 între 6.200 și 5.800 Î.Hr. Pe la 5.500 î.Hr. au existat populații care produceau ceramica primitivă (vase cu gât lung, boluri, cupe cu picior) rară a le arde în cuptoare sau într-un spațiu închis la Yarmouk, Hamadiya (Iordania) etc. Cele mai vechi obiecte ceramice din nordul Mesopotamiei datează din mileniul 5 î.Hr. La Samarra au fost descoperite figurine umane și animale pictate cu culori de la roșu la maron și negru, în aceeași perioadă. în Persia se produceau vase pictate cu motive geometrice peste slipul deschis la culoare. In China mileniului 2 î.Hr.. vasele ceramice încep să fie modelate cu mâna și finisate la roată. La Cansu (nord-vestul Chinei) vasele din cultura Pan-shan (cea. 2600 î.Hr.) de factură fină erau arse la roz sau roșu-maron și pictate cu linii în formă de S. în America de Sud ceramica cea mai timpurie a fost găsită în siturile din Ecuador (cea. 3200 î.Hr.). Mult mai târziu, în Peru a apărut 82 stilul Chavin caracterizat de motive de decor în formă de jaguar (800-400 î.Hr.). Cele mai vechi produse ceramice din America centrală provin din Valea Mexico (1500-1000 î.Hr.). Caracteristice culturii Olmec de pe coasta glofului sunt figurinele naturaliste goale în interior. La Teotihuacân, în platoul central erau caracteristice vasele policrome cu trei picioare produse în tipar. Metalurgia Primele manifestări ale metalurgiei își au începuturile în neolitic. Dar metalul, fie că era plumb, aur sau cupru a rămas o prezență de excepție în această perioadă. Primul metal obținut a fost plumbul. Dovadă sunt cele 13 perle din acest metal au fost descoperite la Cătai Hiiyiik, datate la începutul mileniului 6 î.Hr. Metalurgia aurului și argintului Sursele principale de aur din Europa au fost în Munții Apuseni (Transilvania) și Munții Wicklow (Irlanda). Pentru topire, aurul necesita o temperatură de l .063°C. Cele mai vechi obiecte de aur din lume provin din cadrul complexului cultural Karanovo VI – Gumelnița – Varna din Bulgaria și România. Tehnica au répoussé a fost folosită pentru decorarea pieselor de aur din mormântul de la Varna (Bulgaria), în mileniul 4 î.Hr. aurul era produs în puține situri din Iran, Mesopotamia, Turcia și Europa. Printre obiectele de aur din mileniul 4 î.Hr. se numără figura zeiței de la Ruse (Bulgaria) și discuri mici perforate la Tibana (Slovacia). Pandantivi din aur au apărut în neoliticul final la Sitagroi și Sesklo (Grecia). Argintul este cunoscut încă din mileniul 5 î.Hr. în Turcia și la începutul mileniului 2 î.Hr. în Marea Britanic și Peninsula Iberică. Metalurgia cuprului în mileniile 8-7 î.Hr., la Ergari Maden si Cayônu Tepesi (Turcia) a fost folosit cupru nativ, în mileniul 5 î.Hr. cuprul era obținut la Tepe Ghabristan și Tall-i-Iblis (Iran). Cele mai vechi urme de obținere a cuprului nativ în Europa provin de la Balomir (România), unde au fost găsite în contexte arheologice datate între 5.900-5.300 î.Hr. între 5.300-4.700 au fost datate perlele de cupru descoperite la Sitagroi , (Grecia). La Sesklo și Knossos au fost descoperite topoare din – 41 – cupru datate m neoliticul final. în mileniul 5 î.Hr. au apărut dovezi de topire și turnare în lingouri în Bulgaria, în mileniile 5-4 î.Hr., în mina de la Aibunar (Bulgaria) au fost extrase aproximativ 30.000 de tone de minereu de cupru ce conținea 83 3% metal, din care au fost obținute cea. 1.000 tone cupru, în Europa sudică și de vest cuprul este atestat la Terrina (Corsica) în mileniul 4 î.Hr., iar în mileniul 3 î.Hr. în Languedoc (Franța). Torsul Primele începuturi ale industriei textile apar în așezări neolitice din Egipt și Orientul Apropiat. Oamenii au învățat să răsucească firul de fibre vegetale în jurul anilor 8.000 î.Hr. Lâna a fost probabil prima fibră animală folosită la confecționarea hainelor pe la 6.000 î.Hr. Locuitorii de pe malul Lacului Fayum (Egipt) cunoșteau inul, cei din Elveția cânepa, în valea Indusului se cultiva bumbacul, iar în Mesopotamia se folosea lâna. Cele mai timpurii haine țesute în Europa de sud-est au fost din lână, în China din mătase, iar în India, Peru și Cambodgia din bumbac. Majoritatea specialiștilor consideră că războiul de țesut vertical era deja utilizat în neolitic. Comerțul în privința schimbului intern, economia nemonetară presupunea existența unor schimburi prin reciprocitate, în interiorul satului sau tribului transferul de bunuri se făcea între indivizii care interactionau social. Mecanismul comerțului extern consta în mai multe căi. Schimbul linear (down-the-line exchange) a fost observat în comerțul cu obsidiană. Fiecare sat din cadrul aceleiași culturii primea o parte din obsidiană de la vecini pe o rază de cea. 300 km de sursă. Peste această distanță se constată o scădere masivă a consumului de obsidiană. Lanțul schimburilor cu obiecte de prestigiu (podoabe din scoici Spondylus sau Dentalium, piese de metal și chihlimbar) cuprindea schimburile între persoane importante, care nu foloseau aceste obiecte în viața cotidiană. Astfel de obiecte ajungeau la distanțe foarte mari. în neolitic brățările de tip Spondylus gaederopus de origine egeeană au apărut de-a lungul Dunării în cultura Gumelnita (România), iar obsidiană din insula Melos a apărut în insulele Antipatros și în situl de la Franchthi (Grecia) înainte de 6.500 î.Hr. și la Knossos pe la 6.000 î.Hr. Menționăm că în Melos nu au fost identificate așezări, deci erau doar expediții pentru obținerea de materii prime. Comerțul extern cu intermediari, un fel de semi-specialiști, conținea mărfurile solicitate. Comerciantul era rareori producător, motivul era profitul, ceea ce determina un comerț neregulat. In funcție de posibilitățile de transport, frecvența era radială. 84 în cazul comerțului direcționat, obiectele erau transportate de la sursă direct la destinația specifică. Bunurile constau, în general, în materii prime. Nu este un comerț regulat și distribuția produselor comercializate nu este simetrică. în Mediterana occidentală au fost descoperiți în Sardinia idoli de marmură aduși din Cyclade, în delta râului Rhon a fost găsită ceramica cipriotă, plăci reprezentând figuri feminine de tip minoic au fost descoperite în Malta și Sicilia, iar obiecte minoice din cupru în Italia de nord. Transportul Pe uscat drumurile urmau văile marilor fluvii și râuri. Astfel, drumurile chihlimbarului brăzdau Europa de-a lungul râurilor Vistula, Narew, Notée, Warta și Oder. în zona Australiei și Noii Guinee navigația a început pe la 40.000 î.Hr., iar în Europa cu certitudine în mileniul 10 î.Hr., odată cu importul de obsidiană din insula Melos în Grecia. în neolitic corăbiile ajungeau până la lungimea de 35 m, puteau parcurge o distanță de până la 1.000 Km și transporta cea. 100 de persoane. Din neolitic datează și prima dovadă a existenței pânzelor, așa cum rezultă din reprezentarea unui model de barcă într-un mormânt din perioada El-Obeid (Sudan). 4. VIAȚA SOCIALA Observații demografice In comparație cu mezoliticul, se poate spune că neoliticul a reprezentat o explozie demografică. Populația estimată pentru neolitic la nivelul întregii planete a ajuns la 60-70 milioane locuitori. – 42 – Numărul de locuitori din așezările neolitice a variat de la o regiune la alta și de la o perioadă la alta, în funcție de resursele economice și gradul de valorificare al acestora, în mileniul 7’î.Hr., în Thessalia existau așezări sedentare cu 50 până la 300 de locuitori iar așezarea Hacilar I (Turcia) avea aproximativ 100 de locuitori, în a doua jumătate a mileniului 4 î.Hr., în așezarea de la Hierakonpolis (Egipt) locuiau aproximativ 5.000 de persoane. Conformația scheletului și starea de sănătate a oamenilor din neolitic reprezintă o preocupare recentă a specialiștilor în antropologie. Afecțiunile observabile pe oasele scheletelor indică vechimea unor boli. Leziuni inflamatorii ale oaselor au fost 85 identificate la schelete descoperite în neoliticul din Grecia, Franța și Marea Britanic, precum și în eneoliticul din Ungaria. De asemenea, tuberculoza a fost indentificată într-un cimitir neolitic din Germania. Trepanația era folosită în neolitic în Europa. Mișcări de populații Cauzele principale ale mișcărilor de populații în neolitic sunt catastrofele ecologice (deșertificarea mai ales), epuizarea sau căutarea unor soluri fertile, în condițiile favorabile create de restrângerea suprafețelor ocupate de păduri. în neoliticul timpuriu și mijlociu au avut loc o serie de mișcări de populații în Orientul Apropiat și Balcani. După expansiunea spre nord a culturii Starcevo, în sudul Greciei a pătruns cultura Sesklo, cu analogii în Siria. Datorită climei dificile, în mileniul 6 î.Hr., așezările din valea Iordanului au fost abandonate, în mileniile 5-4 î.Hr., populații de păstori din deșertul siriano-arab au reocupat regiunea, aducând cu ei economia de producție și noi tehnologii ceramice. Fenomenul de deșertificare a Saharei a început să se accelereze încă din mileniul 4 î.Hr., ceea ce a condus la migrarea bruscă a populației umane către zona Nilului și către sud, începând de la mijlocul mileniului 3 î.Hr. până în secolul 3 î.Hr. în Europa de est, grupe de populații din spațiul de la nord de Munții Urali au migrat în regiunea Volga-Uka, zona nord-est a Rusiei, Finlanda și nord-estul Poloniei în mileniul 4 î.Hr. Ei au difuzat acolo ceramica decorată cu pieptenele și cu alveole. în mileniul 3 î.Hr., populațiile nomade indoeuropene cu kurgane au pătruns în Europa. Aceste populații cu ceramică decorată cu șnurul și morminte tumulare par să fie înrudite cu comunitățile neolitice de tip Cucuteni-Tripolje. Expansiunea lor spre vest a atins Mediterana occidentală, Africa de nord, Franța, Italia, Olanda, Anglia, Scoția și Irlanda. Migrațiile din Noua Guinee și sud-estul Asiei au dus la popularea Oceaniei, Microneziei, Polineziei și Noii Zeelande, între 4000 și 900 î.Hr. în America au avut loc două migrații ale cultivatorilor de porumb, care au pornit din zona Caraibelor și au atins Peru. Organizarea socială Noul tip al economiei de producție a influențat, cum era normal, structura și evoluția socială din cadrul comunităților teritoriale locale sau chiar din regiuni mai mari. Societatea tribală fără o structură de guvernare este specifică neoliticului după opinia antropologului Lewis 86 Henry Morgan (1871), care include neoliticul în stadiul numit „barbarie”. Neoliticul a fost perioada în care comunitățile umane s-au scindat definitiv în familii sau grupuri de familii. In general, se consideră că în cadrul comunităților de agricultori rudenia se transmitea pe linie maternă, în timp ce în comunitățile de păstori descendența se stabilea pe linie paternă. Analizând topografia unor așezări din Peninsula Balcanică, centrul Europei etc. se constată apariția unor locuințe familiale de mici dimensiuni, care aveau de obicei, în jurul lor, anexe gospodărești, stabilimente pentru creșterea animalelor și uneori chiar terenuri cultivable. în neolitic a apărut proprietatea individuală (familială) asupra mijloacelor de producție (unelte) sau bunurilor materiale (pământul cultivabil, turmele de animale domestice, obiecte individuale etc.), care substituia în mare parte vechea proprietate comună. Proprietatea privată asupra terenului cultivabil se instituia prin defrișare, asanare, drenare și evident cultivare. Cel care întreprindea aceste operațiuni avea proprietatea asupra recoltelor anuale, cât și pe termen lung asupra terenului cultivat. De asemenea, intrau în proprietate privată animalele domestice care erau întreținute de familie, locuința și anexele, construite prin forte proprii în general, uneltele (seceri, topoare, greutăți pentru războiul de țesut, bărci, plase de pescuit etc.), accesoriile pentru veșminte și podoabele. Probabil, majoritatea covârșitoare a bunurilor de uz comun ori de prestigiu și majoritatea mijloacelor de asigurarea subzistenței au devenit în această perioadă proprietate privată. Toate acestea reflectau nu doar situația economică ci și statutul social al unei familii în cadrul comunității. O – 43 – consecință directă a apariției proprietății private sunt diferențele apărute între indivizi în interiorul comunităților, precum și între comunități. In general se consideră că bogăția în neolitic era reliefată de stocurile mari de alimente vegetale (cereale, leguminoase, fructe) și numărul de animale din cadrul unei gospodării. Pe lângă acestea, statutul social înalt era marcat prin obiecte de uz comun din obsidianâ sau metal, podoabe (brățări și cercei din scoici Spondylus) sau bunuri de prestigiu (topoare-sceptre). Statutul social și prosperitatea materială erau exprimate nu doar în viața jde fiecare zi, ci și în pregătirile pentru viața de dincolo de moarte, în cadrul necropolelor neolitice apar morminte care aveau un inventar variat ce reflecta cele expuse mai sus. Astfel, unele morminte 87 aveau un inventar bogat ce cuprindea obiecte din metal (chiar din aur la Varna), podoabe (brățări, mărgele, cercei), altele doar obiecte ceramice (vase și idoli) sau chiar nu aveau obiecte de inventar. Paralel în unele regiuni, în anumite perioade au supraviețuit viața în cadrul clanurilor (marilor familii) și expresia sa – proprietatea colectivă. Fiecare familie primea un lot de pământ pentru cultivare, dar pășunile rămâneau probabil, proprietatea întregii comunități. Acesta pare să fi fost cazul așezărilor care aveau locuințe rectangulare cu lungimi de 15 până la 40 m și lățimi între 4 și 7 m. întărirea autorităților comunitare sau regionale (tribale) este evidențiată de delimitările teritoriale și apariția așezărilor fortificate sau a citadelelor de refugiu. Studiile de specialitate au relevat existența unor așezări de mari dimensiuni, eventual fortificate, în jurul cărora gravitau așezări mici. 5. VIAȚA SPIRITUALĂ Manifestări religioase Neoliticul timpuriu mai păstrează încă unele practici rituale tnezolitice și chiar paleolitice. Acestea sunt marcarea corpului cu ocru roșu, cultul craniului, cultul strămoșilor, cultul vetrei, cultul fertilității și fecundității. Apar unele manifestări noi (cultul soarelui, religia dolmenică), iar unele din cele vechi (cultul fertilității și fecundității) suferă schimbări semnificative. Ceremonialul religios Inițial, în mileniile 7-6 î.Hr. manifestările rituale aveau loc în general în cadrul privat al locuințelor, cum este cazul a numeroase descoperiri din Orientul Apropiat, începând cu mileniile 5-4 î.Hr., ceremonialul religios s-a mutat în lăcașuri de cult. Menționăm aici sala cu statuia divinității și o vatră pentru ofrande la Eridu (Irak), templele în formă de trifoi în Malta, templul de la Parța, cel miniatural la Căscioarele (România) etc. Uneori se practicau sacrificiile umane „de fundație” așa cum s-a întâmplat în cazul templelor de la Çatal Hûyûk (Turcia) și Stonehenge l (Marea Britanic). Sacrificii umane se practicau și în alte ipostaze. Astfel, la Cayonii (Turcia) într-o construcție cu pereții albi, în trei camere au fost depuse peste 400 de cranii, iar la Tiefenellern (Germania) au fost găsite resturile a 38 de persoane sacrificate, majoritatea de sex feminin. Frecvente erau și sacrificiile la fundațiile locuințelor, după cum sugerează oasele de animale depuse în vase de ceramică la Traian, Trușești și Hăbășești (România). In alte cazuri alături de bărbatul decedat se sacrificau și depuneau în mormânt soția și sclavii, considerați parte din bogăția acestuia. Cultul fertilității și fecundității In paleolitic cultul fertilității și fecundității era exprimat constant prin gravuri și picturi rupestre reprezentând dualitatea cal-bizon (masculin-féminin). Neoliticul a reprezentat o schimbare majoră a acestui cult, prin materializarea sa în figurine antropomorfe feminine din piatră, marmură, os, corn și mai ales ceramică. Ele sunt extrem de răspândite în Orientul Apropiat și Europa sud-estică, de unde menționăm un vas antropomorf feminin de la Hacilar (Turcia) și Zeița de la Vidra (România). In Europa centrală, în cadrul culturii Lengyel (Cehia) au fost descoperite statuete cu bazinul și coapsele exagerate, iar uneori, pe lângă atributele feminității, figurinele prezintă chiar însemnele certe ale sarcinii, fapt ce confirmă conexiunea cu ideea fecundității. Cultul Soarelui Dacă în paleolitic și mezolitic oamenii invocau în practicile lor mai ales creaturi pământene, din neolitic apar ritualuri religioase legate de divinități ale cerului, dintre care cea mai cunoscută este cultul Soarelui. Manifestările cele mai vizibile ale cultului solar au fost sanctuarele cu axul orientat în așa fel încât la solstițiul de vară soarele apărea în direcția axei drumului de acces în sanctuarele din cadrul culturii Windmill Hill (Marea Britanic). Religia dolmenică Termenul este folosit de obicei pentru a sugera ideile și manifestările religioase aflate în legătură cu – 44 – monumentele megalitice. Deoarece cu mijloacele actuale acestea nu pot fi reconstituite, specialiștii se rezumă la observațiile privind elementele surprinse arheologic. Dolmenul – o caracteristică esențiala a acestei religii – este ideea creării unor morminte colective ale comunităților pentru o perioadă lungă de timp. La Villeneuve (Franța) într-un astfel de mormânt au fost depuși 100-120 indivizi. Cultele unor animale Relația oamenilor cu lumea animalelor a continuat să fie strânsă. Unele clanuri considerau chiar că descind dintr-un animal cu care erau într-o relație magică, numită totemism de specialiștii în studiul religiilor. Scheletele întregi de câini descoperite la Mairy, Arbogast și Bretteuille-Le-Rabet (Franța) reprezintă mai degrabă însă expresia materială a rolului lor de animale de companie. 89 Rituri și ritualuri funerare. Morminte Riturile – stabilite în funcție de modul de tratare a corpurilor decedaților – au fost inhumația și incinerația. A în neolitic a predominat clar inhumația, mormintele fiind găsite sub podelele locuințelor, printre locuințe sau în afara așezărilor. în neoliticul pre-ceramic A din mileniul 8 î.Hr., la Jericho (Israel) mormintele erau sub locuințe. Aceeași situație este constatată și pentru mileniul 7 î.Hr. la Beisamoun (Israel) și la Cătai Huyiik (Turcia). Mai târziu, în cadrul culturii Boian (România) și la Rudnik Kosovski (Serbia), în aria culturii Starcevo erau dispuse printre locuințe. La Hacilar II (Turcia) și în cultura Hamangia (România), mormintele au fost descoperite în afara ariei locuite, ceea ce indică schimbări semnificative în cadrul ideilor religioase și ritualurilor funerare. La Cătai Hiiyiik au fost descoperite peste 50 de morminte individuale, multe de copii. Majoritatea scheletelor nu aveau inventar, dar au existat și excepții. Astfel, un copil avea în jurul gâtului un colier format din 180 de mărgele de piatră, iar un adult 2 pandantivi de os lustruit. Cimitirul de la Lepenski Vir (Iugoslavia) avea 170 de morminte. Scheletele descoperite aparțin atât tipului Cro-Magnon, cât și celui mediteraneean. în același spațiu balcanic, la Ajmane (Iugoslavia), a fost descoperit un mormânt colectiv ce conținea 17 schelete datate pe la 5.500 î.Hr., iar în așezarea de la Starcevo (Iugoslavia) au fost descoperite 9 morminte, care aveau câte un coridor. Cele mai vechi morminte megalitice au apărut în Malta, Sicilia. insulele Baleare. sudul Franței și sudul Spaniei. Ele sunt săpate în stâncă și par niște grote artificiale, dar în ultima regiune au fost înlocuite cu construcții din piatră la suprafața solului care aveau pasaje de intrare. Aceste monumente colective provin din Mediterana orientală și s-au răspândit în Europa de vest și nord-vest. Ruta a fost Iberia atlantică, sudul Marii Britanii, Irlanda, Baltica occidentală și Marea Nordului. Inventarul lor indică o confecționare locală a pieselor, în Europa de vest și de nord numărul monumentelor megalitice este apreciat la 40-50.000. Multe dintre ele continuă însă să fie construite sau reconstruite în epoca bronzului și chiar în prima perioadă a epocii fierului. Manifestări artistice în timp ce megalitismul era fenomenul caracteristic al artelor majore, în artele minore predominau plastica (antropomorfă și zoomorfă) și ceramica decorată, în neolitic aproape au dispărut pictura și gravura rupestră, iar sculptura a supraviețuit pe o arie restrânsă. 90 Arhitectura Cel mai simplu monument megalitic este menhirul, adică un bloc din piatră cioplită plantat vertical, pus în legătură cu cultul morților. Menhirii apar izolați sau în aliniamente. Unul dintre cele mai cunoscute ansambluri este cel de la Carnac (Franța), care cuprinde aproximativ 3.000 de menhiri. Uneori menhirii sunt așezați în cerc formând un monument de arhitectură numit cromleh în Franța și henge în Marea Britanic. Aceștia înconjurau un mormânt ori erau delimitări ale unor locuri de ceremonie. în Malta se află 30 de temple construite în jurul anilor 3.000 î.Hr., sau mai înainte, de o populație venită din Sicilia. Cele mai cunoscute sunt templele de la Ggantija, Trxien, Hagar Qin, Ta Hagrat și altele. Edificiile aveau planul unei frunze de trifoi împrejmuite cu lespezi înalte de 2-4 m. Pentru prima dată au fost folosite elemente de arhitectură exterioară prin confecționarea de pietre fasonate și prin ornamentații cu puncte, spirale duble sau chiar frize de animale, în interior erau locuri amenajate pentru statuete, altare de sacrificii care aveau nișe pentru depus ofrande. Pictura Figuri de oameni și de animale sunt încă pictate pe stânci, în adăposturi sau la intrarea în grote din sud-estul Spaniei – 45 – și Africa de nord, Turcia sudică, regiunea Saharei, izolat în nordul Norvegiei și Siberiei. Pictate monocrom cu roșu, brun sau negru la lumina zilei în majoritatea cazurilor, figurile au dimensiuni de numai 15 până la 20 cm. Sunt reprezentate scene de vânătoare, scene de lupte cu arcași, dans și magie sau ipostaze cotidiene (femeie cu copil, femeie la cules fructe etc.). La Cătai Huyiik (Turcia), o clădire datată 7.025-6.150 î.Hr., a fost decorată cu aplicații în relief și pereți pictați, în nivele de la I la XIII, clădirile din această așezare erau decorate cu picturi reprezentând zeități, oameni, păsări și animale. Picturi în stilul bosse-ronde au fost descoperite în nordul Africii la Tassili, Acacus și Fozzigiaren. în nordul Libiei, Algeriei, Ciadului și Nigeriei prevalează taurii. La Tin Hankaten {Mali) este pictată o ceremonie cu figuri umane sărind peste tauri, în regiunea Fezzanese (Nigeria) erau figurați oameni mascați; oameni cu măști de șacali au fost pictați la Wadi Zreida. în peștera de la Wadi Tilizahren au fost găsite picturile a trei girafe și câteva vite, precum și figuri umane cu mască de animale pe cap. 91 Descoperirile de la Tassili au fost datate în neoliticul mijlociu și cel târziu, iar la Fozzgiaren pe la 6.122±100 î.Hr. Obiecte gravate Plăci de șist decorate cu spirale și linii în val sau romburi au fost depozitate în mormintele megalitice. La New Grange (Irlanda) ele erau dispuse pe coridorul din fața intrării în pavajul ce conducea către camera centrală, în regiunea Fezzan (Libia) au fost descoperite pietre gravate cu figuri de animale și umane, la Wadi Berdjush cu pachiderme, în timp ce la Mathrndush și El Uarer erau gravați elefanți, rinoceri, hipopotami, vite și oameni, în una din reprezentările de la Wadi Berdjush sunt figurați trei elefanți și un om cu cuțit în mână în spatele primului elefant, apoi încă doi oameni în spatele ultimului elefant. Rezultă că figurile umane sunt adăugiri ulterioare. Sculptură. Figurine din lut ars și marmură în cadrul sculpturii predomină figurile umane, reprezentările de animale fiind mai rare. Către sfârșitul perioadei apar statuile menhir sculptate pe o singură față. Ele reprezentau idoli feminini sau masculini redați în basorelief puțin adâncit. Aria de răspândire a acestor statui se întinde din Franța până în Japonia. Dintre toate, cea mai cunoscută este statuia-menhir feminină descoperită la Saint-Sernin (Franța), înaltă de 1,20 m, ea are redate coafura, elemente de îmbrăcăminte și podoabe. Statuetele din ceramică, înalte de până la 30 cm, sunt frecvente în Europa de sud-est, fiind prezențe obișnuite în casele din Turcia, Grecia și Balcani. Excepționale sunt statuetele numite Gânditorul și femeia sa descoperite la Cernavodă, în cadrul culturii Hamangia (România), datate în mileniul 4 î.Hr. Statuete din ceramică au fost descoperite și în aria culturii Cucuteni (România). în cadrul culturii Lengyel din Cehia, figurina de la Strëlice are bazinul și coapsele exagerate, brațele ca niște proeminențe conice, iar capul ca un buton. Figura de la Hluboké Masuvky (Cehia) are mâinile în poziții naturale întinse înainte din coate și fața ridicată în sus. Figurine zoomorfe, antropomorfe și altare au fost descoperite și la Vinca (Iugoslavia). Figurine feminine plate din marmură au fost descoperite la Karanovo (Bulgaria), iar în neoliticul din România au fost găsite figurine plate din os lustruit. Figurine abstracte din piatră și os decorate cu motivul ochilor au fost găsite din Spania (Valencia, Navares) până în nordul Europei, în Marea Britanic au fost descoperiți cilindri decorați astfel la Calderstones. 92 Arfa decorării ceramicii Tradiția ceramicii pictate a fost adusă în Europa de coloniști neolitici veniți din Turcia. Familia ceramicii fine cu slip roșu pictată cu motive geometrice albe a fost identificată în Grecia în cadrul culturii SeskJo, Karanovo în Bulgaria, pe teritoriul României în cadrul culturii Criș și de-a lungul Dunării mijlocii ca manifestări ale culturii Starcevo. Olarii de tip Sesklo produceau o ceramică fină în cadrul căreia se remarcau cupele cu picior și torți pictate înainte de ardere cu roșu pe alb sau alb pe roșu, cu motive rectangulare sau triunghiuri. Către sfârșitul mileniului 4 î.Hr., pe teritoriile României și Ucrainei a apărut cultura numită Cucuteni (România) și Tripolje (Ucraina), în care influențele balcanice se integrează fondului local Criș. Predominau spiralele realizate prin neacoperirea suprafeței de culoare roșie. Motivele curbe realizate în alb și roșu sunt delimitate de incizii adâncite, în fazele ulterioare pictura cu culoare neagră a luat locul liniilor de borduri incizate, ajungându-se astfel la o pictură tricromă la Trușești și Traian (România). In Cehia și Germania s-a folosit masiv motivul arcadei incizat ca formă de decor. La Svino (Danemarca) a fost găsit un vas decorat cu motivul ochilor și triunghiuri. Vasele antropomorfe sunt prezente în a doua jumătate a mileniului 4 î.Hr. în cadrul culturii Tisa (Ungaria). Un vas din cadrul acestei culturi reprezintă o femeie așezată pe un scaun, cu brațele îndoite din cot duse în față, pe lângă corp. Lipsește capacul care reprezenta capul. Un vas similar de la Haçilar din Turcia avea ochi din obsidian. O piesă de excepție este „Zeița – 46 – de la Vidra” decoperită în cadrul culturii Gumelnița (România). Vasul antropomorf reprezintă corpul unei femei stând în picioare cu mâinile aduse în față și cu detalii privind îmbrăcămintea. Capacul care reprezenta capul lipsește. 6. SFÂRȘITUL NEOLITICULUI. ENEOLITICUL Perioada de tranziție la epoca bronzului a fost numită și eneolitic (în limba greacă aeneus – cupru, lithos = piatră). In aria complexului cultural Vinca, Gumelnița – Karanovo VI, Tiszapolgar – Bodrogkereszrur au apărut elemente de metalurgie (minerit, reducerea minereului, tipare pentru turnat, prelucrarea aurului). Colin Renfrew și Alexandru Vulpe consideră că ne aflăm în fața unei dezvoltări autonome a metalurgiei cuprului, de unde și termenul de eneolitic. 93 Această perioadă fost caracterizată prin apariția sporadică a uneltelor din metal (cupru) și este considerată o prelungire a neoliticului final, evoluție care a fost însă stopată de fenomenul indoeuropenizării. în mod paradoxal însă, începutul epocii bronzului înseamnă în aceasta regiune un regres puternic al metalurgiei, ceea ce constituie un exemplu clasic de discontinuitate culturală. Stabilirea unei patrii inițiale a populațiilor indoeuropene rămâne încă o problemă deschisă a preistoriei. De-a lungul timpului au fost propuse Scandinavia, stepele nord-pontice, Asia centrală și Asia Mică. Cea mai credibilă ipoteză plasează această patrie de origine în stepele nord-pontice și centrul Asiei, unde s-a dezvoltat civilizația kurganelor. Populațiile indoeuropene s-au deplasat în mileniile 5-3 Î.Hr. spre Iran, India și Europa. Ele s-au așezat peste populațiile neolitice, asimilându-le prin difuziune culturală. Hitiții s-au așezat în centrul și estul Asiei Mici; mezii și perșii în Podișul Iran; celții în centrul, vestul și nord-vestul Europei (inclusiv insulele britanice); grecii în sudul peninsulei Balcanice; tracii în bazinul mijlociu și inferior al Dunării. Aceste populații seminomade se ocupau cu creșterea animalelor și practicau o agricultură rudimentară. Societatea patriarhală era dominată de războinici. In același timp era o populație care cunoștea roata și carul, metalurgia bronzului. Locuințele erau niște colibe rectangulare, înmormântările erau de inhumație cu tumuli funerari, cadavrele fiind presărate cu ocru roșu. în cadrul culturii Cernavodă I au fost inhumări în poziție chircită la periferia sitului. Un copil în poziție chircită a fost găsit la Băile Herculane (România), alte morminte de inhumație au fost găsite în aria culturii Cucuteni-Tripolje. 94 EPOCA BRONZULUI (3.600/3.000-1.200/800 î.Hr. ) Sistemele teoretice nu sunt perfecte nici în științele exacte, cu atât mai mult ar fi nerealist să cerem acest lucru în științele umaniste. S-a considerat, pe bună dreptate, că epoca bronzului trebuie definită prin argumente economice, sociale, culturale și nu atât prin metalurgia bronzului, o prezență cel mult firavă în faza timpurie a acestei perioade. Cu toate acestea s-a păstrat expresia de epocă a bronzului, pentru a diferenția această primă metalurgie generalizată la nivelul întregii planete de epocile anterioare, în care principala materie primă folosită de om pentru unelte a fost piatra. l. CRONOLOGIE. PERIODIZARE Paul Reinecke (1872-1958), pe baza unor complexe închise (morminte și tezaure) a împărțit epoca bronzului și prima epocă a fierului în patru faze notate cu A, B, C și D. Astfel bronzul timpuriu corespunde fazei A, cel mijlociu fazelor B-C, iar cel târziu fazei D și fazelor A-B din Hallstatt. La rândul lor fazele au fost împărțite în câte trei subtaze (notate Al, A2, A3 – 47 – etc.). Anterior, Oscar Montellius (1843-1921) distinsese 6 perioade: bronzul timpuriu (fazele I-III), târziu (fazele IV-V), final și de tranziție la epoca fierului (faza VI). Mai nou, Bernhard Hănsel a împărțit bronzul danubian din bazinul carpatic în timpuriu (cu fazele I-III), mijlociu (cu fazele I-III) și târziu (cu fazele I-II). In Rusia schema cronologică se bazează pe tipurile de descoperiri funerare. Astfel, acolo sunt culturile Jamnaya (cu morminte în groapă), Katakombnaia (cu morminte în catacombe) și Srubnaja (cu morminte în cutii de lemn). Epoca bronzului poate fi împărțită în trei perioade în Orientul Mijlociu, bazinul estic al Mediteranei și Peninsula Balcanică. Prima fază, bronzul timpuriu are drept caracteristică principală apariția obiectelor din 95 bronz în viața cotidiană pe spații largi ale Lumii Vechi. Este perioada civilizației sumeriene, a supremației Akkadului în Mesopotamia și a tezaurului spectaculos descoperit de Heinrich Schlieman la Troia (Turcia), începuturile epocii bronzului au fost plasate la Hotnitsa (Bulgaria) între 3.820 si 3.700 î.Hr.. iar în zona Dunării de Jos, complexele culturale Proto-Cernavodă IH-Ezero I și Coțofeni I, atribuite bronzului timpuriu I, au fost datate între 3.600/3.400 și 3.000 î.Hr. în faza incipientă (Cicladic Timpuriu I, Helladic Timpuriu I) metalul (cupru, bronz, aur, plumb) este extrem de rar. Abia în bronzul timpuriu II a fost constatată generalizarea metalurgiei bronzului. Babilonul și civilizația minoică ating apogeul în această perioadă, iar civilizația miceniană din Grecia aparține fazei târzii. Epoca bronzului se încheie înjur de 1.200 î.Hr. în Orientul Apropiat și pe la 800 î.Hr. în Europa de vest, date după care tehnologia fierului devine comună în aceste spații. 2. ORIGINI ȘI ARII DE DIFUZIUNE Primele obiecte din metal descoperite în contexte arheologice datate pe la 7.350±60 î.Hr. la Cayonu și Suberde (Turcia), indică faptul că metalul era cunoscut în formă nativă sau extras din minereu cu câteva milenii înainte ca descoperirile să ne permită a vorbi despre metalurgie sau poate doar stadiul cercetărilor, încă incipient în acest domeniu, nu ne permite să cunoaștem acest presupus hiatus. în mod tradițional cel mai vechi obiect din bronz este considerat un ac de cupru ce conținea puțin cositor descoperit la Tepe Gawra (Irak) și datat în jur de 3.000 î.Hr. O descoperire, făcută în anul 1960 la Ban Chiang (Thailanda) și datată în jur de 4.500 î.Hr., răstoarnă teoriile inițiale potrivit cărora originea tehnologiilor cuprului și bronzului ar fi în Orientul Mijlociu. Descoperirile de la Rudna Glavna (Serbia) arată că cuprul a fost folosit acolo pe la 4.000 Î.Hr., pe când bronzul nu era cunoscut. Obiecte din bronz cu un rol decorativ, datate chiar înainte de 3000 î.Hr., au fost descoperite în Orientul Mijlociu. Pe la 3.000 Î.Hr. bronzul a fost introdus în Grecia, pe la 1.800 î.Hr. în China și în jur de 1.000 î.Hr. în America. De o importanță crucială pentru cunoașterea apariției și evoluției bronzului în Europa este cunoașterea evoluțiilor din Turcia, regiunea egeană și Peninsula Balcanică. Pe la 3.000 î.Hr. noi populații, venite probabil din Turcia, au introdus bronzul în regiunea Mării Egee (arme și 96 unelte din bronz). Civilizația egeeană este numele uzual al civilizației epocii bronzului în bazinul Mării Egee, Creta, insulele Ciclade și cea mai mare parte a Greciei continentale în perioada 3.000-1.200 Î.Hr. în acest spațiu au înflorit două culturi majore: cea minoică din perioada mijlocie a epocii bronzului (cu centre relevante la Knossos și Phaestos), respectiv cea miceniană din perioada târzie (cu principalele centre la Mycene, Tiryns și Pylos). Un eveniment care a schimbat decisiv istoria continentului european în epoca bronzului a fost venirea indoeuropenilor. Momentul nu este clar determinat în timp. Unii specialiști cred că cultura kurganelor a început în nordul Mării Negre pe la 2.500 î.Hr. și ar fi aparținut indoeuropenilor timpurii. Ei ar fi invadat Peninsula Balcanică pe la 2.200 î.Hr. și apoi restul Europei. Prima mare civilizație europeană a fost cea minoică, numită astfel după numele regelui Minos din Creta mileniului 2 î.Hr. Mulți specialiști consideră că primii indoeuropeni au ajuns în Grecia pe la 1.900 î.Hr. Pe la 1.400 î.Hr., acești greci (numiți micenieni) au cucerit spațiul civilizației minoice. După 1.200 î.Hr. civilizația miceniană a fost aproape distrusă datorită luptelor interne și a urmat epoca întunecată în Grecia, când apare moda uneltelor și armelor din fier. Originea vest asiatică a metalurgiei bronzului în Europa este atestată pe baza obiectelor și tehnologiilor identice care s-au extins gradat de la sud-est (Egeea, Grecia, Peninsula Balcanică), prin Europa centrală către Europa de vest și nord. In mileniul 4 î.Hr. în Orientul Apropiat, apoi în a doua jumătate a mileniului 4 î.Hr. în Turcia, bronzul a fost obținut prin aliajul dintre cupru și arsenic. In mileniul 3 î.Hr. în Turcia, începând cu a doua jumătate a mileniului 3 î.Hr. în Europa de sud-est și în mileniul 2 î.Hr. în Peninsula Iberică bronzul se obținea printr-un aliaj de cupru cu staniu. Arheologul amator german Heinrich Schliemann este descoperitorul civilizației miceniene. El a întreprins săpături în șirurile de la Mycene (1876-1878) și Tiryns (1884), unde a descoperit palate fortificate, ceramică, ornamente și morminte regale conținând aur și alte artefacte. In anul 1900, arheologul britanic Sir Arthur Evans a descoperit la Knossos (Creta) un palat pe care 1-a atribuit regelui Minos și primele tăblițe cu două tipuri de scriere, datate la mijlocul mileniului 2 î.Hr. In Germania centrală, Cehia și Austria, epoca bronzului a început în jur de 2.500 Î.Hr. cu prelucrarea depozitelor de cupru aduse din estul Mediteranei. In jur de 2.300 î.Hr. un val de migratori (indoeuropenii) din sudul Rusiei s-au așezat în Germania nordică și centrală. Analizele 97 dendrologice indică începuturile epocii bronzului pe la 1.942 ±10 î.Hr. la Leubingen și l .840±10 î.Hr. la Helmsdorf – 48 – (Germania). în vestul Europei cele mai vechi descoperiri ce atestă folosirea bronzului au fost descoperite în Franța la Languedoc (cea. 2.500 î.Hr.), dar noul metal devine comun numai pe la 2.000 î.Hr. Din Franța purtătorii culturii paharelor în formă de clopot au adus metalurgia bronzului în Marea Britanic și Irlanda, iar prin Țările de Jos în Scandinavia, în Finlanda epoca bronzului a început pe la l .300 î.Hr. Exceptând Asia de vest, în restul acestui continent cercetările au fost mai puțin intense, în Thailanda, practicarea metalurgiei bronzului în jur de 4.500 î.Hr. ar putea fi o dovadă a existenței unui centru autonom, dacă nu chiar de invenție a metalurgiei bronzului. Epoca bronzului în Asia de sud a început cu civilizația Văii Indus (2.5007-1.700 î.Hr.) care se întindea între fluviul Indus (Pakistan), la vest până în partea de est a Iranului, nordul Afganistanului și nord-vestul Indiei. Metalurgia bronzului a ajuns în Coreea pe la l .000 î.Hr. și pe la mijlocul mileniului l î.Hr. în Laos. In Japonia și Indonezia metalurgia bronzului și fierului au ajuns simultan pe la 300 î.Hr. în Africa metalurgia a ajuns pe două căi: în Zona Nilului din Asia de vest, iar în Maghreb din Peninsula Iberică. Cele mai vechi obiecte din cupru, cuptoare și deșeuri din Nigeria au fost datate între 2.000 și 1.500 î.Hr. 3. AȘEZĂRI ȘI LOCUINȚE Tipuri de așezări Majoritatea satelor erau mici cătune agricole. Distincția între așezări dispersate și aglomerate este uneori greu de făcut, fiecare caz fiind necesar a se analiza individual, în linii generale, se constată o dispersarea satelor din nordul și nord-vestul Europei și aglomerarea lor în centrul, sudul și estul continentului. Tendința de grupare a așezărilor, crearea unor structuri defensive (palisade, șanțuri) care marchează limitele zonei locuite pot îi considerate o expresie de urbanizare sau protourbanizare. în unele regiuni din Europa de sud-est și Orientul Apropiat predominau tell-urile, în centrul Europei erau așezări întinse, iar în Alpi așezări de-a lungul văilor. Așezările dispersate puteau fi planificate ca la Lovcicky (Cehia) și neplanificate cum este cazul la Zedau (Germania). In Europa nordică, la Bjerg (Danemarca) clădirile erau izolate sau fără o grupare sesizabilă. 98 Așezările cu planuri aglomerate nu permiteau decât creșterea a 1-2 animale, celelalte activități economice fiind desfășurate în afara ariei amenajate pentru locuire. Specialiștii au identificat trei tipuri de aglomerări în Europa: locuințe simple plasate neintenționat una lângă alta (în zona Mediteranei); locuințe simple cu interacțiuni între ele, dispuse pe țărmurile lacurilor din Elveția și Germania, respectiv pe platforme în Marea Britanic și case amplasate din motive defensive pe aliniamente intenționate, ca la Wittnauser Horn (Marea Britanic) și Biskupin (Polonia). La Zurich-Mozartstrasse (Elveția) locuințele erau aliniate pe rânduri, existând o arie neconstruită până la palisade, reprezentând un raport de aproximativ 1:5. La Forschner (Germania), în prima fază casele sunt prezente grupat în partea de sud-vest a șirului și locuințele individuale în rest. Animalele erau ținute în spațiile dintre case, iar exploatările agricole erau în afara ariei așezării. La Kosice (Slovacia) 23 de case de suprafață erau dispuse pe 4 rânduri, între rânduri existau străzi, dar între casele rectangulare cu colțurile rotunjite distanța era uneori de doar 60 cm. Un caz similar este cel din cadrul tell-ului de la Fedvar (Iugoslavia), unde casele rectangulare ocupau suprafața întregului tell, lăsând doar un spațiu minimal pentru circulație. Nu exista însă spațiu pentru animale domestice și cultivarea plantelor în interiorul așezării. Pe Valea Indusului, la Mohenjo-Daro și Harappa (India) au fost descoperite așezări cu clădiri din blocuri și cărămizi crude separate de străzi. Tendința de fortificare a fost timpurie, în bronzul timpuriu, așezările au fost fortificate cu palisade la Baume à Gonvillar și Gigny, respectiv cu zid de piatră la Rove (Franța). Din bronzul final, respectiv din secolul 10 î.Hr., datează fortificația cu zid de piatră și lemn de la Châtelet à Etaules (Franța). La Mohenjo-Daro (India) a existat o citadelă ce cuprindea câteva clădiri publice înconjurate de un zid, și separat cel mai mare cental comercial din Asia de sud în epoca bronzului. Un aspect important relevat de studii este densitatea așezărilor în epoca bronzului. Astfel, pe o arie de 2.000 km2, în Cehia au fost observate sate de-a lungul râurilor, lacurilor, vârfurilor de dealuri cu spații de 1-3 km între ele. în sudul Angliei și în sud-estul Poloniei satele se aflau la 0.5-1,5 km între ele ca și în. în schimb, în nordul Peninsulei Balcanice, șirurile de la Dubene-Sarovska și Banya-Ploskata Moghila aveau în jurul lor arii agricole de 5-7 km. 99 In zona egeeană așezările de la Poliochni aveau 15.000 m2, Knossos între 30.000 m” și 50.000 m2, iar Eutresis avea 213.000 m2 în interiorul zidurilor de incinta, din care erau utilizați pentru locuit doar 35.000 m2. Peșterile au continuat să fie folosite sezonier și atunci când din cauza vremii nu puteau fi ridicate case. în epoca bronzului și epoca fierului au fost locuite peșteri precum cele de la Devetaki, Emen și Măgura (Bulgaria), Cioclovina (România), Murée (Franța), Sune Hole și Wokey Hole (Danemarca), Grotta a Male și Grotta di Piccioni (Italia). Tipuri de locuințe Organizarea spațială a locuințelor unei așezări conține informații despre relații interumane, procesele mentale și sociale, arată cum oamenii interacționează, posibilitățile de circulație, împărțirea câmpurilor și grădinilor din afara zonei – 49 – locuite, care pot fi dispuse radial sau printre locuințe. Descoperiri excepționale arată cum era construită partea aeriană a caselor. Astfel, la Stora Hammar (Suedia) casa este reprezentată ca o construcție rectangulară cu colțuri rotunjite și acoperiș conic. Cu elemente pictate sunt sugerați stâlpii de lemn verticali și locul ușii. La Val Camonica (Italia), o altă pictură realizată pe o stâncă indică o casă care avea mai mult de un etaj și un acoperiș în două ape. Locuințele de suprafață au fost rareori surprinse în condiții optime datorită distrugerii lor de lucrări agricole ulterioare. Nu au fost descoperite structuri de clădiri deasupra solului, în mod obișnuit ele fiind identificate prin gropile de stâlpi, grupuri de pietre sau podeaua scobită în sol. Două tipuri de locuințe au fost identificate: rotunde și rectangulare. Primele au dimensiuni mici, celelalte erau adesea de dimensiuni mari oferind spațiu și pentru activități meșteșugărești. Locuințele rotunde sau ovale au predominat în multe zone din Europa de nord și nord-vest, precum și în Italia, în Marea Britanic acest tip de locuințe aveau un inel de stâlpi ca suporți (Ramus Hill) sau numai un stâlp central (Thorny Down). In regiunile înalte un șir de stânci constituiau fundațiile clădirii. Asftel, la Shaugh Moor un număr de 15 locuințe rotunde, cu diametrele între 3,7 m și 6,5 m, aveau fundațiile marcate cu stânci întrerupte în partea de sud-est sau sud-vest, unde era ușa. în Italia continentală și Sicilia casele ovale aveau marcaje de pietre ca la Montagnola di Capo Gaziani Milazzese și Lipari. Altele rotunde aveau stâlpi și podea lutuită ca la Porto Perome. 100 In Irlanda predominau clar locuințele rotund-ovale, cele rectangulare fiind extrem de rare. La Cullyhama o arie circulară cu diametrul de 20 m era înconjurată cu o palisadă de lemn. în interiorul său erau două structuri: o casă de lemn cu diametrul de 6 m și o vatră centrală; iar în apropierea sa o vatră în aer liber, cu o apărătoare de vânt. Cu ajutorul metodei dendrologice complexul a fost datat în 1526 î.Hr. La Clonfmlough o așezare fortificată, cu diametrele de numai 50×40 m, cuprindea trei clădiri circulare, în faza 2 a șirului L de la Knockdoon a fost identificată o clădire ovală cu diametrele de 6,5×4 m. în centru avea o podea de lut, iar în partea de est era o arie pavată a unei curți asociate. Locuințele rectangulare au cunoscut cea mai mare frecvență în Olanda, Belgia, Danemarca, sudul Scandinavici, siturile din Alpi, cultura câmpurilor de urne și Peninsula Balcanică, în cultura Unëtice, la Brezno (Cehia) a fost găsită o casă cu stâlpi având 32 m lungime și 6,5 m lățime. La Cham-Oberwil (Elveția) o locuință rectangulară avea 3 rânduri a câte 4 stâlpi de susținere și o suprafață de 13×8 m. La Zurich (Elveția) casele rectangulare aveau pereții exteriori pe tălpi așezate direct pe sol și perforate pentru aplicarea stâlpilor verticali. Dendrocronologic au fost datate între 1.607 și 1.545 î.Hr. La Thy (Danemarca) erau case lungi cu 3 sau mai multe diviziuni interne. Unele aveau camere de zi și vetre la capete. La Trappendal (Danemarca) o locuință cu trei camere lungă avea capetele rotunjite, cu câte o vatră la ambele capete. în cultura câmpurilor de urne din Europa centrală, la Zedau (Germania) din 78 de case, 46 aveau podeaua adâncită și 32 la nivelul solului. Pereții erau susținuți de stâlpi verticali. Doar 5 dintre ele aveau vetre de foc, iar cele cu podeaua adâncită sunt considerate anexe gospodărești. Suprafața medie era de 28-36 m2. La Lovcicky (Cehia) locuințele rectangulare cu stâlpi aveau suprafețe de 7-35 m”, cu excepția a două dintre ele care aveau 144 m” și 187 m”. Case pe tell-uri au fost identificate în nordul Peninsulei Balcanice și Europa centrală în Ungaria, România și Bulgaria. Ele erau rectangulare cu stâlpi verticali și pereți din nuiele pe care se aplica o tencuială de lut. La Nagyrév (Ungaria) unele aveau câte 2-3 camere, podea lutuită și o vatră rotundă sau rectangulară lângă un perete. O colibă rectangulară ce avusese pereții din bușteni a fost descoperită la Tiszaug-Kéménytetô (Ungaria). în civilizația minoică, locuințele aveau planuri circulare cu diametrele de la 3 la 10 m și intrarea pe partea estică. Zidur ile, înalte de aproximativ 2 m, erau din pietre nefasonate legate cu argilă, iar acoperișul era din lemn. 101 4. ECONOMIA Trecerea de la neolitic la epoca bronzului nu s-a mai făcut așa de evident din punct de vedere economic, precum trecerea de la mezolitic la neolitic. Economia de producție inventată în neolitic a continuat în epoca bronzului. Totuși, au existat unele schimbări importante, precum adâncirea specializării în anumite culturi mai bine adaptate condițiilor de sol și climatice, trecerea de la monocultură la policultură în unele regiuni, generalizarea plugului tras de boi etc. Agricultura Cultivarea plantelor Printre dovezile elocvente privind cultivarea plantelor se numără descoperirea de unelte agricole în șiruri arheologice. Uneltele agricole de bază (cazmale, lopeți, pluguri) erau din lemn, motiv pentru care foarte puține au supraviețuit. S-au păstrat în schimb topoarele și secerile din bronz. Plugul a fost inventat undeva în nordul Mesopotamiei, iar în mileniul 4 î.Hr. a ajuns în Turcia, zona Mării Egeei și Balcani. Tipul de plug cu brăzdar simplu era o bucată de lemn, uneori chiar simple ramuri mai groase de copac, fapt pentru care se rupea foarte des. Astfel de piese au fost găsite la Vebbestrup și Hvorslev (Danemarca) și într-o gravură de la Litsleby (Suedia). Brăzdare de lemn din două bucăți au fost descoperite la Eton (Marea Britanic), Lavagnone (Franța) și Tokary (Polonia). O reprezentare din bronz a fost găsită la Bordos (Iugoslavia), iar la Dostrup (Danemarca) pe o piatră datată pe la 2.560 Î.Hr. a fost gravat un plug tras de o pereche de vite. Juguri pentru vite au fost găsite la Lavagnone, Fiavé (Franța) și Loch Nell (Marea Britanic). Primele au fost datate în bronzul timpuriu, respectiv mijlociu, ultimul între 1.950-1.525 – 50 – î.Hr. Secerile au fost realizate inițial din piatră și lemn (ca în descoperirile din Munții Alpi), apoi din bronz ca la Castle Dawson (Irlanda) și Neuchâtel (Elveția). Plantele cultivate erau în ordinea atestării frecvenței lor arheologice grâul și orzul, apoi fructele și strugurii. De asemenea, au mai fost cultivate meiul și legumele. Un număr de 100 de persoane consumau anual aproximativ 28 de tone de grâu, care se obțineau de pe 70 de hectare cu o recoltă medie de cea. 400 kg la hectar. La Ezero (Bulgaria) 96,5%, iar la Feudvar (Ungaria) 98,80% din semințele expertizate erau de grâu. In 102 Germania și Polonia se cultivau orz, mei și legume, în Marea Britanic grâu și orz, în România grâu, orz, mei și legume, iar în Elveția grâu, orz și mei. După curățare, în cea mai mare parte a Europei, grâul era păstrat în gropi. In solurile umede din Elveția și la Bad Buchau (Germania) cerealele se stocau în vase mari de provizii depuse în interiorul unor construcții din lemn. Uneori, astfel de vase erau depuse în simple gropi, ca la Dôbeln-Masten (Germania) în bronzul timpuriu sau Sobiejnchy (Polonia) în bronzul final. Grâul era stocat la Knossos în vase mari de provizii numite pithoi, înalte de 1,40-1,50 m. La Mallia a fost găsit un vas cisternă cu dimensiunile de 4,0×3,70 m. Meiul putea fi cultivat pe o largă varietate de soluri, rezista foarte bine inclusiv la ploi torențiale și vânturi puternice, conținea multe proteine și ocupa un volum mic. EI era folosit pentru plăcinte și băuturi fermentate. Mustul se extrăgea prin presare cu picioarele stând într-un vas deschis, după care se colecta în alt vas. La Sitagroi, Kastanas, Myrtos, Lerna (Grecia) și Ezero (Bulgaria) au fost descoperite semințe de struguri, iar la Mycene, în casa unui comerciant de vin, au fost găsite mai multe pithoi (vase de provizii) pentru stocarea vinului. Măslinele atestate la Santorin (Grecia) pe la 1.500 î.Hr., în urma erupției vulcanice, și la Knossos în minoicul I-H Uleiul era folosit în alimentație și pentru iluminare. Se puneau măslinele în apă fierbinte și prin presare se extrăgea uleiul, apoi se scotea apa. Era stocat ca și vinul, așa cum s-a constatat cercetându-se la Mycene casa unui comerciant de ulei de măsline, unde au fost descoperite un număr de 11 pithoi impregnate cu ulei. Creșterea animalelor In principiu, în zona temperată erau preferate vitele, iar în zona mediteraneană caprele. Astfel, în cultura Lausitz. din estul Germaniei, vitele reprezentau cea. 50% din animalele domestice, după care urmau porcii. Ele predominau, de asemenea, în Europa centrală și de sud-est, reprezentând între 30% și 50% la Dvory (Ungaria) și în cultura Noua (România), respectiv 30-40% în siturile din Serbia. In cea mai mare parte a regiunilor mediteraneene și Peninsula Balcanică se practicau pastoralismul transhumant ( Serbia, Grecia). In nivelul IV al sitului de la Sitagroi (Grecia), la 15 locuințe au fost găsite oase provenind de la un număr de 105 de ovicaprine. câte 7 de fiecare casă. în Munții Apenini și Sardinia predominau caprinele, iar în Spania și insulele Baleare oile și caprele. La Knossos 60% din alimentația cu came era reprezentată de oi, 25-30% de capre, 5-10% porci și doar 1% vite. 103 Calul reprezenta aproximativ 5% în șirurile din Europa, fiind utilizat pentru trădarea carelor, în timp ce vitele erau uti lizate la tractarea plugurilor pentru arat. Vânătoarea Numărul de animale vânate era foarte mic în Balcani, animalele sălbatice având mai ales o funcție rituală, în Grecia și zona egeeană, vânătoarea era mai mult un sport aristocratic, așa cum rezultă din frescele, ștampilele și unele pumnale descoperite. Erau preferate căprioarele, caprele sălbatice și păsările în Tyrins, leii în Thessalia și leoparzii în nivelele VII-IX de la Troia. Pescuitul Peștele a rămas o sursă importantă de hrană în așezările din apropierea râurilor, lacurilor sau de-a lungul coastelor marine și oceanice. Așezări de pescari au fost descoperite pe țărmul Mării Negre la Sozopol și Kiten (Bulgaria) și ale Mării Nordului la Sôlonger și Fyen (Danemarca). In inventarul lor au fost găsite numeroase cârlige și harpoane. Culesul Culesul a avut o contribuție neglijabilă la subzistența comunităților umane în epoca bronzului. Totuși resursele oferite de mediul natural în acest sens nu au fost neglijate. Ca și în perioadă precedentă, femeile și copii culegeau fructe, plante sălbatice și moluște. Meșteșugurile Principala caracteristică a epocii bronzului este generalizarea metalurgiei, includerea obiectelor de bronz în viața comunităților umane de la funcția de prestigiu la utilizarea cotidiană și depunerea ca inventar funerar. Metalurgia Primele obiecte din metal (cupru, aur și plumb) au apărut încă din neoliticul final. Unii specialiști chiar denumesc eneolitic tranziția de la neolitic la epoca bronzului. Epoca bronzului este însă perioada în care metalurgia se generalizează pe o mare parte a Eurasiei și în anumite zone din Africa. – 51 – Metalurgia aurului în mileniul 3 î.Hr., în numeroase regiuni din Spania, sudul Franței, Portugalia și Marea Britanic s-a folosit aurul. In bronzul timpuriu aurul este prezent în morminte princiare din Wessex și Saxa (Marea Britanie). Vase din aur au fost descoperite la Eschenz (Elveția), Fritzdorf 104 (Germania) și Rillaton (Marea Britanic), iar la Perșinari, Țufalău și Biia (România) au fost găsite o sabie, cupe, discuri, mici ornamente și brățări masive. Podoabe de aur au fost descoperite în morminte de femei din cimitirul de la El Argar (sudul Spaniei), unde au fost datate la începutul și mijlocul mileniului 2 î.Hr. La Caldas de Reyes (Spania) au fost găsite vase, inele de brațe și o diademă din aur. în bronzul final depozitele de aur se restrâng la Marea Britanic și vestul Franței (1.000-700 î.Hr.). Metalurgia argintului Cele mai cunoscute resurse de argint cunoscute în Europa epocii bronzului au fost cele din Grecia (Siphnos și Laurion). Pumnalele de la Usatovo (Ucraina), pumnalele și figurinele cu cap uman de la Borodino (Bulgaria), cele patru topoare din cadrul tezaurului de la Perșinari și pandantivii de la Zimnicea (România) sunt doar câteva din obiectele de argint cunoscute în Europa. Metalurgia cuprului și bronzului Bronzul se obținea prin aliajul cupru-arsenic, cupru-cositor (cu 5-10% cositor) sau cupru-cositor-plumb. Principalele resurse de cupru în Europa erau în Peninsula Balcanică (Bulgaria, Serbia, Albania), Munții Carpați (România, Slovacia), Munții Alpi (Austria), Europa centrală (Munții Ore și Herz din Germania), Europa de vest (Franța, Spania, Țara Galilor și sudul Irlandei), Rusia și Kazahstan. Sursele de cositor se aflau în puține locuri din Europa. Cu siguranță a fost exploatat în acea perioadă cositorul din regiunea văii Elster (Germania), posibil și în Munții Wicklow (Irlanda). Plumbul era mult mai răspândit, fiind găsit în formă de galène, în combinație cu argintul. De departe cel mai mare volum de minereu de cupru extras în epoca bronzului în Europa de vest a fost în Alpii austrieci (regiunea Mitterberg, nordul și estul Tirolului), cu părțile vecine din Elveția, Italia și Slovenia. In bronzul târziu, în Kazakhstan din mina de la Kenkazghan au fost extrase cea. 800.000 de tone de minereu din care s-au obținut 25-30.000 tone cupru, iar din cea de la Dzhezkazghan cea. 1.000.000 tone de minereu, adică 30-33.000 tone cupru. Din minele din regiunea Kargaly din cadrul culturii Jamnaya (Rusia) au fost extrase 2.000.000 de tone de minereu din care s-au obținut cea. 60.000 tone de cupru. Considerând că pentru fiecare tonă de metal obținut erau necesare 1,5-2 hectare de pădure, în 150 de ani la Kargaly au fost folosiți 50-52 milioane metri cubi de lemn, adică echivalentul pădurii de pe o suprafață de cea. 2.000 km2. 105 Rămășițele unui cuptor au fost găsite la Talttitz (Germania). O pereche de gropi aproape rectangulare cu podea și trepte la interior de cea. 50 cm lungime și 30 cm lățime, conectate printr-un canal plat; între cele două gropi podeaua a fost puternic arsă pe o suprafață circulară. Se pare că era un atelier pentru turnarea metalului. De asemenea, în multe situri din Danemarca au fost găsite tipare pentru turnat bronzul. Multe situri cu dovezi de prelucrare sau chiar cuptoare de redus minereu au fost cercetate în Franța (Sorel-Moussel, Eure-et-Loire), Elveția (Auvernier, Hauterve-Cahmpreveyeres), Germania (Wasserburg, Bad Buchau, Karlstein, Nieder Neundorf). Suedia (Velem St. Vid), Italia (Fiavé, Ledro), Spania (El Ventorro, Madrid, Pena Negra), Manda, Marea Britanic etc. Bronzul era turnat în tipare bivalve în minoicul n la Vasiliki (Grecia) și Troia (Turcia), iar pentru confecționarea topoarelor se utiliza tehnica cerii pierdute la Poliochni (Grecia), în cazul pumnalelor se folosea tehnica nituirii, folosindu-se uneori nituri din argint. Vase din bronz au fost descoperite la Mallia (Creta). în mileniul 3 î.Hr. armele principale din bronz sunt pumnalele cu lame de 12-20 cm, de factură anatoliană la Troia l, Thermi și Poliochni. Din ele au derivat spadele cu lame de până la 81 cm, cum este cea de la Mallia. Uneltele realizate din bronz sunt topoarele, secerile și cârligele. Un calcul estimativ arată că pentru obținerea a l O tone de cupru pe an, la Mitterberg (Austria) erau implicați 270-400 de oameni, care ieșeau din activitatea de producție a bunurilor de subzistență pentai un timp. Depozite Depozitele de obiecte din bronz constituie unul dintre subiectele cele mai frecvente și în continuare cel mai puțin cunoscute din problematica bronzului european. Ele au fost găsite în alte contexte decât cel domestic sau funerar, în mod obișnuit conțineau unelte (seceri, târnăcoape, cuțite), arme (topoare, pumnale, spade), ornamente (aplice de centură) și alte obiecte (colane, brățări, inele, fibule, pandantivi). în bronzul D și Hallstatt-ul Al, în Croația depozitele aveau în mod obișnuit peste 50 de obiecte fiecare. Depozitele din Transilvania sunt enorme: 6 depozite conțineau peste 10.000 de obiecte și o greutate estimată la 5 tone de bronzuri. Alt tezaur impresionant este cel din Isleham (Marea Britanic) care cuprindea peste 6.000 de piese. Metalurgia fierului Puține piese din fier au ajuns în Europa epocii bronzului. Dintre acestea cel mai cunoscut este pumnalul de la Gânovce (Slovacia). probabil un import din Turcia. 106 – 52 – In perioada târzie a câmpurilor de urne, a fost descoperit un număr consistent de obiecte din fier în Europa centrală, sudică și de nord. Procesul de răspândire a fierului a fost gradual și avut un impact deosebit asupra economiei epocii bronzului. Explicația numărului mare de depozite de bronzuri în perioada târzie a epocii bronzului la Ewart Park (Marea Britanic) este tocmai introducerea fierului care a avut efect de dumping (a scos de pe piață bronzul grație prețului foarte scăzut). Producția ceramicii Roata olarului, un disc de lut ars fixat pe o roată din lemn, ea însăși fixată pe un pivot vertical, este prima dată documentată la Troia în nivelul lib. Ceramica epocii bronzului se împarte în foarte grosieră (pentru stocare și bucătărie) și fină (pentru servitul mesei). Intre puținele cuptoare de ars vase descoperite se numără cele de la Hascherkeller și Elchinger Kreuz (Germania), Sévrier și Hohlandsberg (Franța). Lemnul Lemnul se exploata oriunde erau păduri. In construirea zidurilor de incintă și locuințelor așezării de la Biskupin (Polonia) din cadrul culturii Lausitz (cea. 737 î.Hr.) au fost folosite cea. 12.000 de trunchiuri de pini tăiate de pe o suprafață de 6-12 km2. Lemnul s-a păstrat destul de rar. Totuși până în anul 1978, în aproape 200 de situri din Marea Britanic și Irlanda au fost găsite aproape 200 de fragmente de obiecte din lemn (torți, mânere de arme, vase și bărci). Menționăm aici castronul de la Caldicot (Marea Britanic), o cutie și un tub de la Islay (Scoția). De asemenea, la Fiavé (Italia) au fost găsite fragmente de cupe și castroane din lemn. Sarea Sarea este un produs necesar în fiecare zi omului într-o proporție de 3-7 g. Ea se folosea pentru a da un gust mai bun cărnii sau altor alimente, cât și pentru conservarea unor alimente. Extragerea sării s-a făcut mai ales la Hallstatt (Austria), pe văile Moselle și Seille (Franța), Weerl (Germania), Brean Down și Somerset (Marea Britanie), Ocna Mureșului (România). Textilele Prezența oilor în această perioada presupune existența unei producții de lână, care putea fi folosită la confecționarea de haine. Prezența greutăților pentru războiul de țesut și fusaiolele indică și ele existenta unei industrii textile. 107 în zonele din Alpi îmbrăcămintea era confecționată din plante textile, în timp ce în Danemarca și Marea Britanic se foloseau ambele surse de materie primă, îmbrăcăminte mixtă din in și lână a fost descoperită la West Row Fen (Marea Britanic). Din in erau țesăturile descoperite la Bohoj și Voldtofte (Danemarca). Sticla și faianța Sticla era produsă din eneolitic sau chiar neolitic târziu în Orientul Apropiat (mileniul 3 î.Hr.). în Europa mileniului 2 î.Hr., tehnologia a fost împrumutată din Orientul Apropiat. Turnarea se făcea în tipare (ca cele de la Mycene) la temperaturi de peste 1.100°C. Printre descoperirile timpurii menționăm mărgelele din sticla de la Mycene și un castron la Kakovator (Grecia). Mărgele de sticlă timpurii au mai fost găsite în tezaurul de la Cioclovina (România) și într-un mormânt de la Parkany (Ucraina), în bronzul târziu, în cultura câmpurilor de urne din Europa centrală au apărut mici mărgele de sticlă albastră sau verde. Sticla și faianța sunt compuse din același material în cantități diferite. Deosebirea este observabilă prin faptul că în timp ce la sticlă reacțiile chimice merg până la capăt și dau o pastă vitrificată, faianța este numai puțin sau chiar deloc vitrificată și rămâne opacă. Faianța a fost produsă încă din mileniul 4 î.Hr în Orientul Apro piat ca materie primă pentru mărgele și pandantivi. în mileniul 3 î.Hr. ea a ajuns în Creta, iar în Europa în jur de 2.000 î.Hr. Mici mărgele de faianță au fost găsite în Macedonia și la Troia în mileniul 3 î.Hr., Europa centrală, Franța, Spania, Marea Britanic, Irlanda, și izolat în Italia, Malta și Danemarca. Transporturile Carul ușor era utilizat în bătălii sau pentru transport rapid. El a apărut pentru prima dată într-un mormânt din Mycene. Roata și carul au ajuns în Balcani încă din mileniul 5 Î.Hr. Carele erau trase de vite și cai. Primii cai trăgând un car au apărut la Mycene în nivele minoice târzii, iar în Grecia încă din bronzul mijlociu. Primele care de război au fost introduse din Orientul Apropiat în Grecia pe la l .600 î.Hr. în perioada eneolitică roți solide (pline) au fost descoperite în Ucraina, Olanda, Danemarca, Elveția și Țările de Jos. Roți pline din trei lemne au fost găsite la Blair Drumond pe la 1.255-815 î.Hr. și Flag Fen (Marea Britanic). Roți cu deschideri semilunare au fost găsite la Mercurago (Italia), Wassenburg (Germania) și Biskupin (Polonia). Vehiculele aveau o capacitate medie de l m\ adică 700 kg și puteau parcurge zilnic 20±4 km. Roata cu spițe a marcat un progres substanțial 108 – 53 – prin reducerea greutății roții fără a scădea rezistența sa. Primele spițe au apărut în stepele Rusiei din regiunea Volga-Ural, în Georgia și Armenia încă din mileniul 2 î.Hr. în bronzul timpuriu au apărut numeroase descoperiri de care la Baden (Austria) și Boleraz (Slovacia), reprezentări de care pe vase la Mailhac (Ungaria), roți și care în morminte tumulare din întreaga Europă a bronzului. Carele de transport erau trase de boi, în timp ce caii trăgeau la carele cu funcție funerară, un mijloc de marcare a autorității locale, în Orientul Mijlociu și zona mediteraneană se foloseau măgari ca animale de tracțiune pe distanțe lungi și în teren accidentat, în același timp cu carele erau transportate cereale și produse meșteșugărești, fiind un transport terestru eficace. Transportul de apă s-a dezvoltat și el. Bărcile erau folosite pe râuri și de-a lungul coastelor maritime. Canoea se obținea foarte simplu prin scobirea unui trunchi de copac. Ea avea între 3 și 16 m lungime la Biskupin (Polonia), Clonfinlough (Marea Britanic) și Steinhausen (Elveția). Comerțul Schimburile se făceau cu materii prime și produse finite. Cel mai comune materii prime erau metalele, lemnul, lutul și piatra. Comerțul cu lemn și lut este greu de surprins, dar ușor de presupus (pentru zonele unde nu existau suficient lemn sau argilă cu proprietăți particulare). Metalul brut a circulat în zonele legate de Munții Carpați, Alpi și Herz, în Spania, Marea Britanic și Irlanda către regiunile vecine fără resurse. Astfel, în Danemarca metalul era adus din Alpi, în Ungaria din Carpați, iar în Europa nordică din Carpați și Alpi. O materie primă specială era chihlimbarul. Din zona circumbaltică el ajungea până în sudul Europei (Iugoslavia, Grecia și Italia) și chiar până în Siria. Contrar chihlimbarului care se comercializa de la nord către sud sticla și faianța se comercializau de la sud către nord. Mult mai frecvente erau obiectele din bronz și aur, care indică mișcări individuale fără a necesita un schimb regulat. Secerile erau transportate regulat dintr-o regiune în alta. Armele reflectă mișcări individuale, respectiv schimburi de bunuri de prestigiu, după cum reiese din studiul săbiilor miceniene și derivatele lor descoperite în Albania, Bulgaria, Macedonia, Kosovo și Serbia. Tot ca bunuri de prestigiu au fost importate vase de metal din zona carpatică în Scadinavia. în mileniul 3 î.Hr., când producția de ulei și vin au luat avânt, sistemul de schimb a fost înlocuit prin redistribuire, fără reciprocitate. 109 Comerțul se făcea cu ajutorul bărcilor simple pe râuri și lacuri sau cu mai multe bărci legate cu fibre vegetale, ca în Marea Britanic. Comerțul maritim de-a lungul coastelor Mării Mediterane avea loc din Marea Egee până în Sardinia, sudul Franței și Spaniei, dar se practica și în Marea Nordului, Marea Baltică și Marea Neagră, în Scandinavia au fost găsite zeci de mii de picturi pe stânci reprezentând bărci de lemn, unele cu echipaj reprezentat schematic, uneori în activități rituale (dansuri) legate de practicarea navigației. 5. VIAȚA SOCIALA Observații demografice Ca și alte populații din preistorie, oamenii aveau o speranță redusă de viață și în epoca bronzului. Decesele din cauze precum artrita sau infecțiile virale erau frecvente pretutindeni. Se adăugau inflamații ale oaselor mâinilor și osteomielita. Osteoporoza oaselor de deasupra ochilor era provocată de un parazit din carnea de vită și a fost identificată la 28% din indivizii cercetați în 125 de situri din Italia. Probabil, manifestări ale malariei au fost surprinse la Blucina (Cehia), Franzhausen I, Gemeinlebarn F și Melk-Spielberg (Austria), în siturile din Italia între 3,3% și 19,7% din subiecți sufereau de carii dentare, fiind găsite inclusiv cazuri de decese din cauza periodontitei și hipoplaziei dentare. Trepanația (excizia unui disc din cutia craniană) era o practică folosită frecvent. Exemplificăm cu scheletul unei femei de 30 din mormântul nr. 29 de la Lauingen-’am Galgenberg (Germania), încercarea de trepanație pentru repararea fracturii craniene produse de o lovitură puternică a eșuat însă, pacienta decedând. Toleranța oamenilor la durere era probabil mai mare față de cea de azi, dar în cazuri extreme puteau fi folosite băuturile alcoolice și halucinogene ca anestezice. Mortalitatea la naștere și cea infantilă erau extrem de ridicate, iar mulți dintre copii nu ajungeau la maturitate. După vârsta de 35 de ani, speranța de viață scădea dramatic, oamenii peste 45 de ani erau neobișnuiți. Analiza a 563 de schelete din cimitirul de la El Argar (Spania) arată că speranța medie de viață la naștere era de 19.9 ani, dar pentru cei ajunși la vârsta de 20 de ani ea era de încă 15,9 ani. In bronzul din Marea Britanic, D. Brotwell estima speranța de viață a bărbaților la 31,3 ani, a femeilor la 29,9 ani, iar numărul celor peste 50 de ani la numai 3,5%. Pe baza unor studii s-a constatat că cimitirul de la Tësetice-Vinohrady (Slovacia) a durat 30 de ani, iar populația constantă a așezării 110 era de 20 de familii a câte 4 persoane. La Franzhausen I un număr 714 morminte conținând 757 de schelete aparțin unei populații medii de 68 de persoane, care au continuat înmormântările timp de 300 de ani. în așezarea de la Sobiejuchi (Polonia) au trăit cea. 600 de persoane, în Pomerania (Polonia) populația totală estimată pentru întreg bronzul târziu este de cea. 30.000 de persoane, cu o densitate de 3 persoane/knr, ceea ce înseamnă l .200 de persoane la un moment dat. Grupul culturii Lausitz cu o suprafață de cea 30.555 Km2 (părți importante din Germania și Polonia) ar fi avut o populație totală de 97.500 până la 195.000 persoane. La nivelul întregii Europe pe întreaga durată a epocii bronzului au trăit cea. 10 milioane de persoane de la Bug la Atlantic. Organizarea socială – 54 – Aspectele sociale urmăresc cum societatea era structurată, cât de puternice erau relațiile, cum acționau indivizii pentru reproducerea și acceptarea normelor de comportament în relațiile lor cu alții, și cum își exprimau ei identitatea în termeni de sex. vârstă și statut, în mod normal datele arheologice nu pot umple golul cunoașterii manifestărilor sociale din preistorie. In unele așezări (Lovcicky) structuri elaborate, interpretate ca edificii publice, ar putea să fi servit de fapt pentru diferențierea unor gospodării de ranguri sociale înalte. In prima fază la Bad Buchau (Austria) locuințele cu o cameră erau dispersate, iar în faza a doua concentrate la periferii, schimbare ce ar putea fi explicată prin trecerea de la o comunitate egalitară la cea bazată pe puterea marilor familii. Descoperirile arheologice de la Sitagroi (Grecia), Plovdiv, Nebet Tepe (Bulgaria) și Vucedol (Sebia) indică, de asemenea, o societate ierarhizată. Șefii locali și elita comunității locuiau pe tell-uri la Dubene și Yunansite (Bulgaria) sau în locuri fortificate la Plovdiv, Nebet Tepe și Vucedol. Rangul într-o comunitate presupunea existența unor însemne și practici care să facă diferența față de membrii obișnuiți. Aceste însemne erau cu atât mai necesare cu cât granițele teritoriale ale unei comunități erau mai mari decât cele ale unei așezări, iar supremația trebuia recunoscută nu prin prisma persoanei cât a simbolului puterii pe care îl deținea la vedere în acest scop. însemnele care marcau autoritatea șefului suprem erau în primul rând diademele cu antene din minoicul timpuriu, cele decorate cu ibex de la Nahal Mishmar (Israel), respectiv diademele din aur sau argint cunoscute în cultura argaritică (Spania). Puterea efectivă era reprezentată prin sceptre, măciuci, piese de centură, falere, sigiliu etc., folosirea carului ceremonial în apariții publice, ritualuri speciale pentru naștere, căsătorie sau moarte, costume speciale sau alte obiecte de prestigiu. Mormintele reprezintă categoria adesea invocată pentru diferențieri sociale. Pentru mulți cercetători este clar că bunurile din morminte indică locul în cadrul piramidei sociale, în cimitirul de la Branc (Slovacia), analiza unui număr de 237 de morminte arătat o mai mare bogăție de inventar a celor feminine decât cele masculine. Aceeași situație a fost observată și în cimitrul de la Vyccapy-Opatovce (Slovacia), într-un fel se poate considera însă că bogăția mormintelor feminine indica și statutul social al soților. O excepție de la această regulă pare a fi situația din cimitirul de la Babia Gôra din cultura Mierzanowice (Polonia), unde predomină mormintele masculine cu inventar bogat. Argumentele privind statutul social înalt sunt și ringurile de pietre și menhirele de la Golyama Detelina și Mednikarovo (Bulgaria), precum și creșterea dimensiunilor tumulilor. In cadrul culturii câmpurilor de urne este greu de identificat sexul decedaților cu morminte bogate datorită ritului incinerației folosit, uneori fiind distruse și bunurile de inventar. Menționăm și cazuri izolate. Astfel, de la Velatice (Cehia) provin morminte cu spadă, cupe de bronz și ornamente, iar la Haunstetten (Germania) un mormânt cuprindea brățări, un ornament de centură, un cuțit ornamentat, mărgele de sticlă, chihlimbar, aur și alte obiecte. In ultimele decenii arheologii s-au aplecat cu mai multă atenție asupra motivației producerii unor anumite artefacte. Rolul social al unora dintre acestea a fost fixat prin termenul de „bunuri de prestigiu”. Lunulele de aur erau ornamente individuale, ca și unele coliere de mărgele din chihlimbar care aveau o semnificație particulară. Excepționale sunt bijuteriile din aur și argint, respectiv cerceii de aur de la Troianovo, cerceii și colanele din argint de la Mednikarovo, cerceii din argint de la Golyama Detelina (Bulgaria). 6. VIAȚA SPIRITUALA Interpretarea unor probleme de viata spirituală este dificilă în preistorie deoarece sunt greu de decelat în contexte a rheologice spiritul, reflecția gândurilor și emoțiilor, manifestări care disting de fapt specia umană de animale. Dacă este greu de pătruns în psihicul civilizațiilor preistorice doar prin intermediul arheologiei, pe baza datelor oferite de arheologie, etnografia poate arunca unele lumini, fără a lua însă modelele etnografice contemporane drept operante total în preistorie. 112 Religia în general se consideră că tradiția neolitică a continuat în regiunile mai puțin expuse migrațiilor. Astfel, în nord-vestul Europei (Marea Britanic, nord-vestul Franței) au continuat construirea de noi monumente megalitice sau reamenajarea celor vechi, în timp ce în Turcia a continuat construirea de capele dedicate unor divinități reprezentate pe stele. Descoperirile arheologice nu ne pot indica natura exactă a credințelor religioase, dar pun la dispoziția specialiștilor elemente ce pot contribui la reconstituirea unor aspecte ale vieții religioase (posibile clădiri cu destinație religioasă, contexte rezultate în urma unor manifestări de cult, obiecte de cult și chiar reprezentări ale unor ceremoniale religioase). Manifestări de cult în epoca bronzului au fost schimbări de substanță în natura credințelor religioase. Dintre manifestările religioase care au supraviețuit acestei schimbări enumerăm cultul vetrei și al craniului. în această perioadă a dispărut cultul Marii Mame, specific comunităților neolitice de agricultori, înlocuit de divinități masculine solare sau uraniene, ori personificări ale noilor realități economice și sociale. Astfel, la Luigiana (Italia) unele stele au fost masculinizate prin adăugarea săbiei cu antene și centurii specifice bărbaților. Soarele a fost reprezentat ca un disc la Psenicevo (Bulgaria) sau ca un cerc cu mâini la Rambla del – 55 – Anear (Spania). De asemenea, au mai fost reprezentate alte simboluri astrale precum pasărea de apă (lebăda), barca, spirala etc. Depozite votive au fost descoperite la Villethierry (Franța), Drumbset (Irlanda), Chute Hall, Flag Fen (Marea Britanic), Fogdarp (Suedia) și cuprindeau obiecte din bronz (arme, piese de armament, instrumente muzicale, scuturi, cuțite, topoare etc.). Depozite de vase ceramice au fost descoperite la Zedau și Hartmannsdorf (Germania), Plovdiv (Bulgaria) și Susani (România). Sacrificiile umane, animale și canibalismul sunt și ele prezente. Când scheletele umane nu sunt în poziție anatomică, arheologii presupun practici canibalice. Exemple de astfel de practici pot fi citate în cultura tumulilor, culturile Velatice, Knoviz și Lausitz. Cel mai cunoscut exmplu este cel de la Velim (Cehia) unde un număr mare de oase umane aveau urme de tăiere. La Ladenburg (Germania) o groapă cuprindea fragmente de la un cuțit din bronz, 3 obiecte de lut în formă de lună sparte pe podea, un cuțit de bronz întreg și un craniu uman. 113 Depozite de oase de animale au fost găsite la Neuendorf și Lubbenau (Germania). La Toppo Daguzzo (Italia) un schelet uman era depus deasupra unui nivel de oase conținând capete și membre de la 3 vite. Simboluri de cult Unul dintre cele mai importante simboluri de cult a fost toporul. Topoarele erau unelte indispensabile în viața cotidiană de la tăierea copacilor la crearea adăposturilor, transport, mobilier și război. In Marea Britanic erau stocate, în Suedia erau considerate simbol de cult. Amuletele (obiecte mici ce nu aveau un scop utilitar) au fost găsite în special în morminte de copii. Ele cuprindeau pandantiv!, mărgele din diferite materii prime (chihlimbar, sticlă, lut, os), pietre fosile, scoici și pești, dinți de animale și oase, mici inele de lut. O interpretare a acestor obiecte ar fi rolul apotropaic presuspus, dar unele dintre ele puteau fi simple ornamente sau jucării. Figurinele de obicei sunt considerate a fi în relație cu manifestări de cult. Figurine de lemn au fost găsite în câteva situri din insulele britanice (Lagore) și de pe continent (Germania). Toate sunt antropomorfe și au fost păstrate în locuri umede. La Cârna (România) au fost descoperite figurine umane considerate reprezentări ale unor divinități feminine, protectoare ale mormintelor, cu paralele în civilizațiile minoică și miceniană. Păsări și animale au fost reprezentate în cultura câmpurilor de urne. Așa-numita „pasăre-barcă” din această cultură poate fi pusă în legătură cu simbolul funerar al bărcii. Figurine de păsări de lut stilizate au fost descoperite în regiunea Dunării de mijloc la Dupljaja și Klicevac (Iugoslavia). Ceremonialul Ceremonialul religios necesita un set de obiecte rituale: vase zoomorfe, vetre portative, clopoței etc. și un personal specializat. Specialiștii consideră că ritualurile publice erau asociate în general cu sacrificii sângeroase (umane sau animale) și consumarea cărnii. Sacrificii umane au fost practicate în cadrul sanctuarelor de la Gournay sur Aronde, Ribemont sur Ancre (Franța). Rolul unor personaje variate descrise în arta rupestră a epocii bronzului pot reconstitui scenele de ceremonial în care oficiază „preoți”. Un rol important în cadrul ceremoniilor trebuie să fi avut un grup de obiecte, un fel de pălării conice înalte care erau puse pe capetele superioare ale unor stâlpi în Europa vest-centrală la Schifferstadt și Ezelsdorf (Germania), respectiv la Avanton (Franța). Scenele de 114 ceremonial sunt sugerate de unele reprezentări ale artei rupestre constând în lupte și dansuri rituale, în cultura câmpurilor de urne, carul este asociat ceremonialului, în același timp instrumente muzicale, trompete și tobe au fost descoprite la Balkâkra (Suedia) și Hasfalva (Ungaria). Sanctuare și situri ceremoniale în epoca bronzului apar ca fiind manifestări simbolice obiectele portabile, motivele decorative și arta gravurilor în stâncă. Dar locația pentru aceste manifestări cultuale sau rituale este, în general, greu de sesizat arheologic. Aceste activități puteau avea loc oriunde, fără a necesita o construcție specială. Totuși au fost identificate unele situri cu astfel de construcții pentru manifestări religioase și practici rituale. Marea majoritate a materialului consta în motive artistice găsite pe panouri, pe stânci sau artefacte portabile și depozite de materiale „votive”. Puține situri au instalații special create în acest scop. Structura de lemn elaborată descoperită în mlaștina de la Barger-Oosterveld (Germania) ar fi una dintre ele. Șirul reconstituit constă într-o podea pătrată pe stâlpi verticali, sprijiniți pe două scânduri paralele cu o suprastructură de grinzi în cruce terminate cu capete curbate. Un inel de pietre înconjoară edificiul. Topoarele neascuțite descoperite, probabil de rituale, sunt relevante pentru rolul clădirii. O clădire rituală a fost descoperită și la Monknewtown (Irlanda). Ea avea o formă ovală cu dimensiunile de 7,6×4,6 m, podeaua era adâncită în sol, 13 stâlpi din groapă susțineau acoperișul conic; în partea centrală era o vatră circulară. O altă presusupusă clădire pentru cult și ritualuri este cea de la Sălacea (România). „Templul” rectangular avea două platforme de lut, considerate a fi „altare”. Descoperirile din interiorul clădirii includ „căței de vatră”, cuțite curbate din piatră și – 56 – vase-suport cilindrice cu decupaje pe părți. De asemenea, în clădire au mai fost găsite un altar, figurine, rotițe, o barcă miniaturală și vase de cult din ceramică, în afara clădirii, un vas de provizii depus ca ofrandă conținea un alt vas în care erau oasele dezarticulate ale unui copil. O structură rectangulară cu destinație specială a fost descoperită și la Sandagergard (Danemarca). Ea avea două rânduri de pietre mari rotunde definind o arie exterioară de 18,5×7,5 m la exterior, unde 4 pietre decorate cu motivul brațului și mâinii erau așezate către sud pe alte pietre. Alte sanctuare au fost descoperite în Europa centrală la Libenice, Cercin (Cehia) și Gory Kosciuski (Polonia), iar în Europa est-centrală la Otomani (România). 115 Situri marcate prin ardere ca fiind locuri pentru ofrande, conținând mari cantități de oase de animale, au fost identificate în Germania sudică și Elveția. Majoritatea lor au fost datate în perioada câmpurilor de urne și Hallstatt. Unele fântâni, precum cele de la Berlin-Lichterfelde și Senftenberg (Germania), conțineau oase de animale și ceramica întreagă care ar indica că vasele fuseseră depuse intenționat întregi. Alte fântâni interpretate ca având un scop ritual au fost descoperite la Ganovce (Slovacia) și St. Moritz (Elveția). Mormintele de animale (câini, vite, oi, capre, porci) descoperite în culturile Vucedol și Baden indică anumite practici rituale legate de fertilitate sau poate reflectă doar grija pentru animalele favorite. Rituri și ritualuri funerare In epoca bronzului înmormântările s-au făcut intra sau extra-muros, cunoscând variații de la o comunitate la alta, precum și de-a lungul timpului. Existența anumitor cutume religioase este dovedită prin grija specială pentru înmormântarea copiilor, dar și femeilor în arii diferite ale Lumii Vechi. Ca o regulă generală, cadavrul era în întregime supus aceluiași tratament, fie înhumat, fie distrus prin foc la temperaturi înalte. Au existat însă suficient de multe de cazuri de dezmembrare și apoi manipulare a oaselor în timpul funeraliilor sau după funeralii (osuarii minoice), cât și fragmentarea prin canibalism (cultura Lausitz). Arderea se făcea într-un loc special, numit ulterior de romani ustrinwn, cenușa fiind și ea pusă în mormânt, împreună cu decedatul erau depuse o serie de obiecte: ofrande cum erau amforele (Italia), cuțitele (Mailhac, Pontecagnano; Franța), alimentele (grâu, came), bijuterii, vase etc. Obiecte artistice de excepție erau adesea depuse și ele în morminte: sculpturi cicladice, idolii în formă de vioară sau de disc descoperiți la Troia, Beycesultan, Alaca Huyuk (Turcia), cei din ceramică din cultura Gârla Mare (România). în epoca bronzului au fost practicate incinerația și inhumația (individuală sau în grup), în Europa bronzului timpuriu și mijlociu a predominat inhumația. pentru ca în bronzul final să predomine incinerația. Inhumația era ritul standard pentru cea mai mare parte a Europei centrale în bronzul timpuriu din Germania, Polonia, Cehia, Slovacia, Italia și Rusia centrală și de nord. Inhumația în gropi simple era prezentă în culturile Vucedol (iugoslavia), Baden (nord-estul Austriei, Ungaria, 116 Slovacia și sudul Poloniei). Scheletul era așezat în poziție întinsă pe spate, încrucișată pe spate sau pe o parte. Inhumația în poziție întinsă pe spate a fost identificată în Dobrogea, nordul Bulgariei, nordul Serbiei și estul Ungariei, iar cea în poziție încrucișată pe spate în regiunea Dunării mijlocii și Tisei. In cadrul culturii Baden era uzuală inhumația în poziție chircită pe partea dreaptă sau pe cea stângă, cu brațele încrucișate și palmele pe față. Mormintele individuale predomină, dar sunt prezente și cele duble sau chiar colective. La Ezero C (Bulgaria) mormintele se aflau sub podeaua caselor, între case cât și la marginea așezării. La Streim Vineyard (Iugoslavia) se menține tradiția înmormântărilor la marginea așezării ca o tranziție de la înmormântările în sau lângă locuințe la cele în cimitire. In Egeea și Grecia, în bronzul mijlociu predominau înmormântările sub sau în apropierea locuințelor, cu excepții precum cele de la Sesklo, Eleusis, Corinth sau Mycene, unde erau extra-muros. Mormintele cu tumuli au fost identificate în bronzul timpuriu în sudul Rusiei, sudul Scandinavici, nordul Germaniei, Olanda, Marea Britanic, estul Ungariei, vestul Serbiei și Albania, în bronzul mijlociu în centrul Europei, nordul Europei, zona pontică și parțial în Balcani, iar în bronzul final în Europa centrală, în unele regiuni din Balcani și zona de stepă. Tumulii din Europa de nord-vest erau de două tipuri: movile înalte înconjurate cu șanțuri și movile mici cu șanțuri la distanță, în Țările de Jos și insulele britanice erau frecvente cercurile simple, duble sau triple de stâlpi ce înconjurau mormântul central. Unele morminte aveau camere rectangulare cu stâlpi din lemn, altele aveau scheletul depus direct pe sol. Se consideră că au existat morminte lăsate deschise mult timp, după cum sugerează ceramica aparținând unor stiluri diferite. Cei mai mulți tumuli din această regiune au fost identificați în Marea Britanic, cei din Belgia și Olanda sunt comparabili ca număr, iar cei din Franța sunt mai puțin numeroși. In estul Marii Britanii au fost identificați 4.957 de tumuli, iar în Wessex 5.935. în ultima regiune cimitirele tumulare erau lineare, nucleare sau dispersate. Unele morminte aveau stânci depuse orizontal sau vertical deasupra mantalei, altele numai cercuri de stânci, în Olanda au fost estimați un număr de 1.500-2.000 de tumuli datați din bronzul timpuriu până în bronzul final, din care au fost cercetați aproximativ 500. în Europa centrală mormintele cu tumuli sunt rare în bronzul timpuriu, în Balcani tumulii sunt rari în vestul Serbiei, 117 estul Bosniei și sudul Croației și mai frecvenți în platoul Glasinac din Bosnia și în Albania. – 57 – La Jericho (Israel), cu o singură excepție, înmomântârile s-au făcut în afara așezării. Mormintele tăiate în stâncă sunt în general multiple și succesive. Ele pot fi interpretate ca aparținând unor familii și au fost utilizate pentru înmormântările succesive a 2-3 generații. în Cehia, Germania, Marea Britanic și Europa de nord au fost confecționate sicrie din lemn de copac, ca de exemplu la Beckdorf (Germania) și în cultura Unëtice la RebeSovice și Musov (Slovacia). în unele cazuri, la Disgwylfa Fawr și Ceredigion (Marea Britanic) au fost descoperite și bărci în inventarul mormintelor. Cimitirele birituale sunt contemporane în Marea Britanic, Irlanda și Europa centrală. La Dolny Peter (Slovacia) au fost descoperite 50 de morminte de inhumație și 5 de incinerație, la Streda nad Bodrogom (Slovacia) 24 de morminte de inhumație și 34 de incinerație, iar la Pitten (Austria) 74 de morminte de inhumație și 147 de incinerație. în bronzul târziu a predominat incinerația, dar au continuat și cimitirele birituale. In perioada culturii câmpurilor de urne, ritul folosit predominant a fost incinerația ca la Milavce (Cehia). La Dolny Peter (Slovacia) au fost descoperite și vetrele unde s-a efectuat incinerarea, iar la Haunstetten și Melbeck (Germania) au fost identificate arii arse în urma incinerării. în mod cu totul excepțional, în Franța, Belgia și nord-vestul Balcanilor au avut loc și înmormântări în peșteri, în peștera de la Musja Jama (Slovenia) au fost găsite cantități mari de bronzuri ale purtătorilor culturii câmpurilor de urne, unele obiecte din fier și mult cărbune; multe bronzuri afectate sau topite de foc și oase arse au fost asociate cu oase umane și de animale nearse. Descoperirile au fost datate în bronzul târziu și la începutul epocii fierului, în grota de la Bezdanjaca (Croația) au fost găsite, de asemenea, oase umane depuse alături de bronzuri și ceramică. Deși nu a fost găsită nici o nișă sau construcție cu caracter funerar, acolo au fost descoperite aproximativ 200 de morminte umane plasate individual sau în grupuri găsite de-a lungul unui braț al galeriei lung de 350 m. Ocrul a fost folosit aproape peste tot. Mormintele nu au fost acoperite cu pământ sau stânci. Printre corpuri erau unele arii arse. Tipologia bronzurilor găsite și datele radiocarbon indică bronzul mijlociu și târziu. Oase umane asociate cu obiecte de bronz sau ceramice au mai fost găsite într-o serie de grote datate în epoca bronzului în Marea Britanic, Austria, Germania, Cehia, Slovacia etc. 118 Cimitire. Morminte. Inventar Cimitirele plane de inhumație cuprindeau 312 morminte la Mokrin (Iugoslavia), 95 morminte la Singen (Germania) și 45 morminte Tèsetic-Vinohrady (Cehia), în cimitirul de la Gemeinleharn (Austria) toate mormintele erau orientate nord-sud, la Singen femeile aveau capul spre sud, iar bărbații capul spre nord. La Tesetic-Vinohradv pe lângă mormintele simple au fost găsite 2 morminte duble și l triplu. Inventarul mormintelor conținea vase ceramice (mai ales la bărbați), pumnale (mai ales la bărbați și copii) și ornamente de metal (mai ales la femei și copii). Prima serie de morminte cu tumuli din Marea Britanic este cea aparținând culturii Wessex din bronzul timpuriu. La Oakley Down au fost descoperiți un număr de 30 de tumuli dispuși neregulat. Inventarul lor cuprindea 4 pumnale de bronz, iar în tumulul nr. 8 au fost găsite peste 100 de mărgele din bronz. Tumulii au ajuns în Balcani din două direcții la începutul epocii bronzului: din nord-vestul Mării Negre și din Europa centrală. Inventarul obișnuit consta în ocru roșu, pandantivi din metal, colane, arme și cercei din metal. La Belotic-Bela Crkva (Iugoslavia) într-un tumul s-au practicat atât inhumația, cât și incinerația. La Bar (Iugoslavia) într-un tumul cu diametrul de 25 m și înălțimea de l ,40 m a fost găsit un singur mormânt de inhumație fără cap depus în centrul platformei, în locul capului erau trei vase ceramice, iar pe piept o aplică din aur. Alte vase ceramice erau lângă brațul stâng. In tumuli din Danemarca și Germania au fost descoperite fragmente de textile, lemn și materiale organice. Arta Arta epocii metalelor cuprinde foarte puține realizări în arhitectură, pictură și sculptură, iar gravurile rupestre sunt prezențe modeste. In schimb realizările artelor minore sunt frecvente (piese de port decorate, care miniaturale, obiecte uzuale decorate arme și vase din metal). A rh itectura megalitica La Avebury – o mică așezare preistorică din sudul Marii Britanii – se află cel mai mare monument neolitic din Europa, folosit și în epoca bronzului. Construcția, refacerea și utilizarea lui au început la sfârșitul neoliticului și au continuat în epoca bronzului, până în jurul anului 2.000 î.Hr. Monumentul este aproximativ circular, ca un amfiteatru delimitat de un șanț și un val exterior de pământ, înălțimea valului este de 15 m. Aria interioară are un diametru de 340 m marcat de un cerc de stânci mari verticale, în interiorul acestui cerc se află două mai mici. Un drum 119 dublu de pietre de începea de la partea sudică a monumentului și conecta cu cercurile concentrice de la Overton Hill (Marea Britanic), situate la cea. 2,4 km. Cel mai cunoscut monument megalitic din Europa este însă cel de la Stonehenge, amplasat în câmpia Salisbury (Marea Britanic), datat între 3.000 și l .000 Î.Hr. El are 4 inele concentrice de stâncă. Cel mai mare are un diametru de 30 m. în mijlocul celui mai mic inel de stânci are un altar în formă de potcoavă de cal. La exterior sanctuarul era înconjurat de un șanț circular, cu diametrul de 104 m și adâncimea de 1,5 m. In unele stânci căzute au fost găsite topoare de bronz folosite în regiune între l .600 și 1.400 î.Hr. și pumnale miceniene datate între 1.600 și 1.500 Î.Hr. în 1964 astronomul american Gerald S. Hawkins a relevat semnificațiile astronomice ale monumentului. – 58 – Pictura Pictura a cunoscut cea mai scăzută utilizare începând din paleolitic. Apariția ei este cu totul excepțională. Scene rituale au fost pictate pe plafonul grotei Larchant (Franța). Ele reprezintă un soare, un topor de bronz, un personaj filiform și un car. Arta rupestră Urme ale ariei rupestre au fost găsite mai ales în zona Alpilor (Mont Bego), insulele britanice, nord-vestul Spaniei și Scandinavia. Cele mai comune motive sunt cupele în Europa continentală, din Scoția și Scandinavia până în Italia, din Portugalia în Austria, fiind puse adesea în legătură cu unele ritualuri desfășurate în natură. Alte motive frecvente în Norvegia, Suedia și Danemarca sunt corăbii, oameni, animale, discuri, roți, mâini, picioare, vehicule cu roți, arme etc. în zona Alpilor motivele sunt la fel de diverse: animale și oameni (cele mai frecvente), arme, care, roți, clădiri și elemente geometrice. Arta metalelor Motivul carului domină Europa epocii bronzului. Faimosul Car al soarelui de bronz de la Trundholm (Danemarca) cu 6 roți, este probabil un imçort sudic. In cimitirul de la Hallstatt, pe umerii unui vas din bronz au fost aplicate o vacă și un vițel, care reprezintă o scenă pastorală, în același cimitir au fost descoperite câteva figurine de cai. Alte figurine de animale redate realist au fost descoperite în regiunea de la est de Alpi și în Ungaria, unde au fost datate în secolele 9-8 î.Hr. 120 Descoperiri excepționale toporul și discurile de aur decorate cu spirale găsite la Țufalău și sabia de aur de la Perșinari (România). Alte piese de armament au fost realizate din bronz. Printre acestea se pot enumera scuturile de paradă sau votive decorate în tehnica au répoussé cu linii și puncte, precum cel de la Yethholm și Auchmaleddie (Marea Britanic), cât și coiful de bronz în stil etrusc, cu corp conic, care avea o tablă ca o creastă descoperit la Wesser (Germania). Cupe tronconice din aur cu corp canelat la exterior au fost descoperite la Mycene (Grecia) și Rillaton (Marea Britanic). Cupe de aur cu corp hemispheric decorate cu linii punctate orizontale sau verticale în partea superioară au fost descoperite și la Angyalfo (Ungaria). Brățări din tablă de aur decorate cu motive incizate au fost găsite în Cehia, în tehnica au répoussé la Leubingen (Germania) și tubulare la Derrinbow (Irlanda). La Moulsford și Stanton (Marea Britanic) au fost găsite un colan din două b are din aur torsionate unite la capete, respectiv o brățară dintr-o bară torsionată de aur. La Barca (Slovacia) un tezaur de obiecte din aur ce conținea, pe lângă o brățară, inele pentru păr și unul pentru deget. în tezaure ascunse sau depuneri rituale, cum este cazul celui din secolul 15 Î.Hr. de la Killarney (Irlanda), erau frecvente ornamentele semilunare de aur pentru gât (lunula), decorate cu linii în zig-zag pe margini și șiruri de triunghiuri la capete. O diademă din aur decorată în tehnica au repousse cu linii orizontale de puncte în zig-zag și cercuri concentrice din secolul 10 î.Hr., a fost descoperită la Kôszeg (Ungaria). 121 EPOCA FIERULUI (1.200/800 î.Hr. – 0) l. PERIODIZARE. CRONOLOGIE – 59 – în anul 1874, la Congresul Internațional de Științe P re și Protoistorice, Hans Hildebrand a propus desemnarea a două grupuri majore distincte pentru epoca fierului: Hallstatt și La Tène. Hallstatt este o localitate în Austria situată la 50 km sud-est de Salzburg, unde la l aprilie 1734 minerii au găsit un corp uman bine conservat în sare. Se păstrau încă îmbrăcămintea și încălțămintea. Acesta a fost reînhumat în cimitirul creștin în zona pentru criminali, nefiind considerat creștin. Hallstatt-ul – numit și prima epocă a fierului sau mai corect perioada timpurie a fierului, cuprinde intervalul cronologic dintre 1.200/800 și 500 î.Hr. în cea mai mare parte a Europei. Periodizarea sa de către Paul Reinecke în faze de la A la D este artificială. Fazele A și B (1.200-800 î.Hr.) aparțin încă epocii bronzului, pe când C și D aparțin fierului timpuriu (800-500 Î.Hr.). La Tène este un sit de pe o plajă a Lacului Neuchâtel din Elveția. Cunoscut ca a doua perioadă a fierului, începe în jurul anului 500 î.Hr., în Franța se încheie pe la 200 î.Hr., dar în alte părți ale Europei continuă până la începutul erei creștine. Metalurgia fierului a fost principala invenție a acestei epoci. Primele obiecte din fier sunt două măciuci din cimitirul de la Korucutepe (Turcia), datate în mileniul 4 î.Hr. în mileniul următor numărul obiectelor din fier a crescut considerabil. Menționăm brățara de la Islahiye și pumnalele cu lama din fier și mânerul de aur de la Alaca Huyiik (Turcia). Din bronzul mijlociu datează un sceptru din fier meteoric descoperit în tezaurul L de la Troia (conținea 70% fier). O cupă din fier datând din minoicul II a fost găsită la Mavrospelio (Creta). Primele mențiuni scrise despre utilizarea fierului apar în mileniul 2 î.Hr. la Tell el Amarna (Turcia). Dar metalurgia fierului s-a răspândit abia după dispariția statului hitit, la scurt timp după l .200 î.Hr. 122 în Hallstatt A-B obiectele din fier au apărut la Dunărea inferioara la Babadag, Cernatu de Sus și Lăpuș (România). La nord și est de Alpi, la Hallstatt (Austria) și Sticna (Slovenia) fierul a ajuns pe la 750 î.Hr., iar la Heuneburg (Germania) înjur de 600 Î.Hr. 2. AȘEZĂRI Tipuri de așezări Abandonarea așezărilor lusaciene la sfârșitul secolului 5 î.Hr. și înlocuirea lor cu sate mici, deschise au putut fi provocate de exploatarea excesivă a solului. Ca exemplu, așezarea de la Sticna (Slovenia) avea o suprafață de numai 800×400 m. în Hallstatt-ul final și în La Tène membrii de rând ai societății erau așezați fie la periferia, fie în afara zidurilor așezării principale, ca la Heuneburg (Germania) și Magdalenska Gora (Slovenia). Așezările fortificate îndeplineau rolul de cetăți permanente sau de refugiu. Astfel de cetăți sunt cunoscute în întreaga Europă de la nord de Alpi și de Dunăre (din estul Franței până în Polonia și România). Pentru zidurile de incintă s-au folosit structuri de bârne (palisade) la Wicina (Polonia) și piatră la Vix, Bibrachte (Franța), Heuneburg (Germania), Magdalenska Gora (Polonia), Cotnari, Sarmizegetusa Regia, Costești, Blidaru (România) etc. Așezări fortificate de la începutul primei epoci a fierului au fost descoperite la Fossé Catuélan Salign-les-Bains și Mont Lassois à Vix (Franța), Heuneburg (Germania). Menționăm că în timp ce majoritatea aveau suprafețe modeste, la Heuneburg era un sit de refugiu de peste 5 hectare. în La Tène au apărut așezări aglomerate cu caracter protourban, cu dezvoltare naturală ca la Manching (Germania) și Condé-sur-Suippe (Franța). Incinta avea înălțimea medie de 4 m. Ea era din piatră nefasonată, fără liant, partea exterioară fiind susținută cu o structură din lemn și o masă de pământ. Civilizația celtică de tip oppida se dezvoltă brusc în Europa temperată la sfârșitul secolului 2 î.Hr. în Franța, Elveția, Valea Vltava, Valea Rhinului sudic, Dunărea mijlocie, de-a lungul marilor axe comerciale Sena, Dunăre și Vltava, în Franța au fost identificate aproximativ 200 de oppida. Dimensiunile acestor așezări sunt impresionante: 135 hectare la Beuvray și Bibrachte (Franța), 170 hectare la Zavist (Cehia), 380 hectare la Manching și 600 de hectare la Kelheim (Franța). 123 Cel mai mare oppidum celtic pare să fie cel de la Heidengraben (Germania) care avea 1.400-1.500 de hectare, din care numai 150 de hectare erau în incinta interioară. Pentru a vedea raportul dintre așezările fortificate și cele deschise menționăm că o statistică arată că în teritoriul Helveților existau 12 oppida și peste 400 de așezări deschise. Tipuri de locuințe în așezările din Hallstatt-ul timpuriu de la Sticna și Most na Soci (Slovenia) casele aveau pereții de lemn pe fundații de piatră. La celții din Irlanda, Marea Britanic și Peninsula Iberică predominau casele de formă circulară. Ele aveau infrastructura și pereții din bârne de lemn prinse cu piroane din fier, iar acoperișul din stuf. De obicei casele aveau o singură încăpere, cu o vatră în mijloc, deasupra căreia atârna un vas pentru fiert mâncarea, iar alături un suport din fier pentru friptură. Celții se așezau și dormeau pe bănci de lemn sau paie. în așezările celtice din Europa continentală, locuințele rotunde sau rectangulare aveau pereții din lemn lipiți cu lut și acoperișul de trestie. Casele și colibele hedulilor de la Bibrachte (Franța) aveau fundații din pietre, iar uneori erau puțin adâncite în pământ cu trepte la intrare. In general, au o singură încăpere, dar sunt și locuințe cu mai multe camere. Strabon arăta că gallii se – 60 – culcau pe podea, iar la masă pe paie. 3. ECONOMIA Economia a devenit mult mai complexă în epoca fierului, iar randamentul a crescut datorită utilizării uneltelor din fier. Acestea erau mai rezistente, mai fiabile și se confecționau în cantități mult mai mari decât cele din bronz. Economia agrară la celți coexista cu cea pastorală, cu un aspect nomad, în funcție de condițiile geografice predomina agricultura la galii, belgi și celții din nordul Italiei sau creșterea animalelor în Britania, Irlanda și Peninsula Iberică. Agricultura Cultivarea plantelor în Gallia se cultivau toate cerealele importante (grâu, orz, ovăz, secară), în timp ce în Irlanda era o preferință pentru orz. Plante cultivate complementar erau napul, ceapa, usturoiul, inul și cânepa. 124 Pentru arat se folosea plugul cu două roți cu brăzdar din fier, tras de boi triunghiular. De asemenea, se foloseau coase și seceri pentru recoltat plante sau fân pentru animale. Grâul se păstra în gropi ca la Ensérune și Cazla de Mailhac (Franța) sau vase din piatră pentru provizii ca în Languedoc (Franța). La Knovfz (Cehia), numeroase gropi conțineau resturi de grâu și ghindă. Creșterea animalelor, vânătoarea și pescuitul Bogăția în societatea celtică se cuantifica prin numărul de animale, vite și boi mai ales. De aceea și incursiunile de pradă vizau în special animalele. Un aspect aparte este creșterea animalelor pentru export. Vânătoarea și culesul completau dieta alimentară a comunităților, în funcție de resursele oferite de mediul natural. Pescuitul se practica atât în apa dulce din lacuri și râuri, cât și de-a lungul coastelor marine sau oceanice, ca de exemplu la Borrebjerg în Danemarca. Meșteșugurile Epoca fierului a fost o perioadă în care acumulările evidente din perioadele precedente s-au asociat cu tehnologii noi, iar metalul a devenit indispensabil fiecărei familii, indiferent de statutul economic și social. Metalurgia aurului In secolele 7-4 î.Hr., în Europa centrală, de vest și nord-vest, folosirea aurului era apanajul exclusiv al principilor celți. în secolele 2-1 î.Hr. apar depozite de colane și monede din aur. în epoca fierului se foloseau frecvent autosudura la inelele din Marea Britanic, precum și în Franța la bijuteriile princiare de la Sainte-Colombe (secolele 6-5 î.Hr.), Finistère (secolul 5 î.Hr.) și la Civray-de Touraine (la sfârșitul epocii fierului). Turnarea s-a folosit în secolele 4-1 î.Hr. în Franța. Tehnica filigranului a fost folosită în Europa mediteraneană începând cu secolul 6 î.Hr. la perlele etrusce și diademele de la Vix (Franța) și Ronce (Belgia). Casca din bronz a unui șef militar găsită la Agriș (Franța) a fost placată cu aur. Aurul respectiv avea un titlu de 98-99% și 1% argint. Metalurgia fierului Abundența minereului de fier îl făcea mai accesibil și mai ieftin, dar tehnologia de obținere a lui era mai complexă deoarece era extras la o temperatură mai mare. în perioada 1.000-800 î.Hr., fierul nu este încă un metal comun. El se găsea ca implement în obiecte din bronz precum săbiile, inelele, cuiele și cuțitele descoperite pe teritoriul Elveției. Dintre primele obiecte de fier din Europa menționam colanul de la Ruse (Bulgaria), cuțitul de la Hadersdorf (Austria), săbiile de la Musja Jama și Skocjan (Slovenia). Cu certitudine în Hallstatt C fierul a devenit metalul dominant în viața de fiecare zi. Principalele regiuni unde a fost produs fierul sunt Vace, Magdalenska Gora și Toplice (Slovenia), Waschenberg (Austria) și Bycî Skâla (Cehia), cât și situri din Turcia, Grecia, Italia și valea Dunării. Cuptoare pentru reducerea minereului din fier erau la Chzne, Podboranz și Kostomlanz (Polonia). Metalurgia bronzului în regiunea Salzburg (Austria), un număr de 5-600 de lucrători luau parte la toate operațiunile necesare pentru obținerea și prelucrarea bronzului (minerit, colectarea lemnului, separarea minereului, transportul etc.). în perioada dintre bronzul timpuriu și fierul timpuriu în Alpii Austriei au fost obținute aproximativ 50.000 tone de cupru. Tipare de piatră din bronzul târziu și prima epocă a fierului au fost descoperite la Heuneburg (Germania) și Velem Szentvid (Ungaria). Producția sticlei în regiunea Alpilor de est sticla apare încă din bronzul mijlociu în cadrul unor morminte, în Hallstatt cantitatea de sticlă din Slovenia crește considerabil. Astfel, numai în tumulul II, în mormântul nr. 2 la S ticna au fost găsite un număr de peste 2.500 de mărgele din sticlă. Extragerea sării Extragerea sării la Hallstatt (Austria) s-a făcut prin tuneluri cu ajutorul tâmacoapelor. în zonă au fost identificate un – 61 – număr de 57 de situri preistorice de unde a fost extrasă sarea. Examinarea cu C 14 pe lemn a dat următoarele grupuri cronologice: grupul nordic datat în perioada câmpurilor de urne (bronzul târziu), grupul estic datat în Hallstatt (750-400 î.Hr.) și grupul vestic datat în La Tene-ul târziu. Pentru toate cele trei grupuri au fost săpate galerii lungi de 3.750 m cu o suprafață de 156.000 m2 și un volum de 2 milioane m3 de sare extrasă. Galeriile erau sprijinite cu bușteni în unghiuri drepte. Au fost găsite și piei de animale cu care sarea era adusă la suprafață. De asemenea, au mai fost descoperite vase din lemn, haine de lână, oase de porci și vite, grâu, mere și cireșe. 126 Comerțul în epoca fierului schimbul cu obiecte de uz comun s-a dezvoltat semnificativ. Din Slovenia fierul a fost vehiculat în Italia și Austria, din Polonia spre nordul Europei centrale și de est, iar chihlimbarul din zona baltică ajungea în regiunile mediteraneene (Grecia și Italia), în cursul săpăturilor de la Hallstatt au fost descoperite obiecte produse pe întreg continentul european: fibule din nord-vestul Alpilor, chihlimbar din zona baltică, fibule, piese de armament și ornamente din Slovenia, capace de situle decorate din Italia, ceramică din Austria superioară, inferioară și Bavaria. Produse precum ceramica și uneltele de metal se distribuie prin intermediul trocului sau chiar al monedelor care apar începând din Turcia, Grecia apoi în toată regiunea Mediteranei. Mai târziu, copii ale acestor monede au fost realizate de celți și daci. La Tilișca au fost descoperite stanțe pentru realizarea unor copii ale monedelor romane republicane. în același timp, mai redus ca în epoca bronzului, comerțul cu bunuri de prestigiu (diademe, arme ceremoniale, ceramica de lux, vase din bronz etc.) pe distanțe mari a continuat. Astfel de obiecte de factură orientală au apărut în cadrul mormintelor princiare de la Agighiol și Peretu (România). Transporturile Amploarea fără precedent luată de schimburile interne și externe a avut drept condiție esențială intensificarea transporturilor pe uscat sau pe apă, și perfecționarea mijoacelor de transport. 4. ORGANIZAREA SOCIALĂ Observații demografice Așezările din Europa centrală în Hallstatt-ul timpuriu și mijlociu erau de mici dimensiuni, fiind ocupate de 4-5 familii (cea. 30 de persoane) în Bavaria și Wurtemberg (Germania). Așezările mai mari au fost considerate centre de decizie politică. Unul dintre acestea pare să fi fost la Wicina (Polonia). Acolo s-a constatat distribuția așezărilor mici în raport de fortificație. Numărul așezărilor care gravitau în jurul fortificației în perioada dintre 800 și 450 î.Hr. se ridica la 114 (pe cea. 95 km”), cu o densitate de cea. 2,2 locuitori/km2. Mărimea așezărilor este direct dependentă de importanța lor economică. Așezarea de la Hallstatt număra pe la 800 î.Hr. cea. 206 locuitori, cea mai mare parte fiind angajată în meșteșuguri, extragerea 127 sării și comerț. Populația estimată era de 577 de locuitori la Sticna (Slovenia) și 194 la Magdalenska Gora (Slovenia). înălțimea estimată la Maiden Castle (Marea Britanic) era între 164,2 și 167,8 cm pentru bărbați și 156,5 și 158,3 cm pentru femei, care erau mai scunde cu cea. 6% din înălțimea bărbaților. Mișcări de populații Principalele mișcări de populații din Europa aparțin celților. Ei sunt atrași de macedoneni în luptele cu ilirii și ajung chiar la Babylon în anul 324 î.Hr. Unele triburi celtice au fost înfrânte în Asia Mică de Attalos-regele Pergamului la mijlocul secolului 3 î.Hr. în secolul 3 î.Hr. triburi celtice au pătruns pe teritoriile actuale ale Cehiei, Slovaciei, Ungariei, României, Ucrainei, Serbiei și Poloniei, unde au intrat în contact cu populațiile locale. Structura socială Societățile agricole erau bazate pe relațiile de familie, care era unitatea economică esențială. Cu excepția a 5-10 %, cât reprezenta forța de muncă implicată în comerț, meșteșuguri, celebrări religioase etc., restul populației eraa implicată în agricultură. In Hallstatt A-B pare să se fi produs o nivelare socială după cum sugerează uniformitatea inventarului funerar, absența sau raritatea obiectelor metalice, din chihlimbar sau sticlă, apariția rară a armelor (excepție fiind la Kelheims, Germania). Mormintele bogate sunt extrem de rare, fapt ce le face a nu fi relevante din punct de vedere social. în Gallia diferențierea socială pare să se fi produs între secole 8-6 î.Hr., când cavalerii devin o categorie dominantă, în legătură cu acest fenomen este pusă apariția săbiei lungi din fier, alături de cal, atribut al cavalerilor. In afară de cavaleri societatea celtică mai cuprindea aristocrația religioasă (druizii), agricultori și meșteșugari. Evoluția societății în La Tène are avantajul apariției unor informații scrise în ultimele secole dinaintea erei creștine. Astfel, pentru societatea celtică comentariile lui Caesar în memoriile sale De bello galica oferă informații prețioase pentru reconstituirea relațiilor din interiorul societății celtice a secolului l î.Hr. Potrivit acestor texte puterea era apanajul unei pături bogate care o delega unei persoane prin hotărârea adunării restrânse. Administrarea teritoriului se făcea prin intermediul – 62 – reședințelor căpeteniilor locale. Societatea celtică avea trei categorii sociale: clienții ocupau treapta de jos a societății; zona mijlocie era ocupată de oamenii liberi; iar în vârful ierahiei se aflau căpetenia, familia sa, aristocrația laică și sacerdotală. 128 în prima jumătate a secolului 5 î.Hr. au apărut așa-numitele morminte princiare în mediul celtic de la Dunărea superioară și Rhinul mijlociu, în inventarul acestor morminte se găseau obiecte de import, vase metalice grecești sau italice, ceramică grecească. Un aspect al evidențierii statutului economic și social a continuat să fie depunerea de care în mormintele liderilor comunităților. Astfel de care funerare din Hallstatt C-D au fost descoperite la Apremont (Franța), Hochdorf (Germania), Byciskala (Cehia), iar din La Tène la Djbjerg (Danemarca), La Tène (Elveția), Peretu și Cugir (România). în Irlanda există mai multe informații cu privire la evoluția societății celtice. Unitatea socială de bază independentă era tribul, care cuprindea descendenții acelorași strămoși ce conviețuiau pe același teritoriu. Triburile cuprindeau mai multe familii mici ce conțineau patru generații și familii mari, un fel de ginți, compuse din familii mai mici. Căpetenia unei ginți avea atribuții politice, juridice și militare. Din punct de vedere social celții din Irlanda erau împărțiți în trei categorii. Acestea erau cea a druizilor, cea a nobililor războinici și oamenii liberi. Un statut aparte aveau meșteșugarii, medicii, judecătorii și poeții. Instituția regalității la celți a rămas primitivă, ea nu a fost un instrument de coeziune capabilă să ducă la apariția statului. In La Tène a continuat producția bunurilor de prestigiu care se confecționau la comandă când erau solicitate de persoane cu un anumit statut social. Astfel de bunuri descoperite la Răcătău, Bunești-Averești și Pecica (România) aparțineau liderilor comunităților locale. Femeile jucau un rol important în lumea celtică, dar și la iliri unde rangul se transmitea pe linie maternă. In general însă, șefii comunității și familiei erau bărbații. Mormintele lor erau fastuoase. Amintim aici inventarul fabulos al unor morminte scitice, celtice sau chiar dacice (Cugir). Mormintele princiare de la Maikop cuprindeau chiar și sacrificii umane. In această perioadă au apărut dinastiile, serul comunității deținând bunurile de prestigiu și autoritatea politico-militară pe care o transmitea urmașilor săi. 5. VIAȚA SPIRITUALĂ Manifestări religioase. Apariția panteonului In cadrul religiei celților supraviețuiau credințe ancestrale cum ar fi totemismul, animismul, cultul naturii, al zeiței mame și altele, preluate de la populațiile locale sau cele indoeuropene. Apariția cultelor legate de 129 genii sau zeități minore protectoare este semnalată prin depunerea de cereale, oase de animale sau umane, ex-vot-uri (arme, obiecte de metal și roți), în organizarea și desfășurarea ritualurilor religioase, la celți druizii aveau rolul principal. Ca și marii preoți la geto-daci ei aveau o influență mare asupra căpteteniilor laice și chiar constituiau o castă bine organizată. Unul din animalele totemice venerate de celți a fost calul. După unele opinii, zeița Epona din Gallia ar fi fost forma umanizată a cultului primitiv al calului. Reminiscențele totemice sau naturiste de origine străveche au supraviețuit în mediul celtic, în Gallia au fost găsite numeroase reprezentări antropomorfe în care divinitățile aveau un element de la animale (de exemplu zeul Cernunnos avea coarne de cerb), alteori divinitățile aveau asociate animale (zeița Epona avea asociat un cal, zeița Artia un urs, zeița Arduina un mistreț, zeul Moccus un porc etc.). Vechile credințe naturiste au fost și ele prezente la celți. Astfel, „Marile Mume” reprezentate în triade, erau reprezentări feminine ale străvechiului cult neolitic al fertilității și fecundității. Se credea, de asemenea, în puterea aștrilor, fulgerului, tunetului, a lunii, a cursurilor de ape etc. Ideea panteonului apare la celți, traco-daci, iberi și germani în afara influenței greco-romane. Unele principii naturale, sociale, economice și culturale capătă expresii umane, în spațiul locuit de celți au fost identificate numele a peste 400 de divinități, din care însă un număr de 300 apar o singură dată, deci aveau semnificații restrânse la comunitățile locale. Foarte răspândit a fost și fenomenul interpretatio romana. respectiv adorarea sub nume romane a unor vechi divinități celtice, tracice, ilire sau dacice. La celți ritualurile se desfășurau de obicei în aer liber, într-un loc sacru, ce putea fi un crâng sau în jurul unor altare împrejmuite, unde se aduceau ofrande. Se sacrificau animale dar și oameni, de regulă tâlhari, criminali sau prizonieri de război. Se depuneau ca ex-voto-un statuete din piatră, bronz sau ceramică ale zeităților cărora le erau oferite, precum și ofrande constând în cereale, fructe, chei, colane, monede etc. Sanctuarele sunt mult mai bine cunoscute și mai numeroase decât în perioadele anterioare. Astfel, în a doua perioadă – 63 – a fierului, în mediul geto-dacic au fost construite sanctuare din lemn la Pecica, Bărboși și Dolinean, respectiv din piatră la Grădiștea Muncelului (România). Cultul vetrei, public sau domestic, este susținut de vetrele rituale decorate descoperite la Grădiștea Muncelului, București-Radu Vodă, 130 I Cetățeni și Popești-Novaci (România). Uneori, numărul lor mare poate semnifica același lucru. Astfel, la Ostanburg (Germania) au fost descoperite un număr de 145 de vetre, dispuse pe o distanță de 310 m. Simbolurile solare sunt mult simplificate în a doua jumătate a Hallstatt-ului, când au continuat sub formă de cruce gamată în ariile culturilor Villanova, Lausitz și geometricul grecesc. Forța militară era sugerată de protome de taur, berbec, căprior, feline etc. La sciți, zeul războiului era considerat a fi o sabie. Cultul craniului este sugerat de folosirea sa în ritualuri și artă, dar și prin descoperiri arheologice la celți, sciți și sarmați. La celți, craniile celor uciși în luptă erau mai întâi atârnate la gâtul cailor, apoi îmbălsămate și depuse într-o nișă din casă ori în sanctuare. Scordiscii se pare că foloseau aceste cranii drept cupe la ospețele importante. Celții acordau o atenție deosebită morților. Cultul morților cuprindea jocuri funebre, concursuri, serbări anuale sau la trei ani în preajma cimitirului principal al fiecărui trib. Rituri și ritualuri funerare Trecerea de la incinerare la înhumare s-a făcut sub influența sudică din nordul Italiei, dar și sub influență orientală. Spre deosebire de popoarele germanice și geto-daci care își incinerau morții, celții îi înhumau. Excepție au făcut cei din nordul Galliei și din Transilvania, care au adoptat ritul incinerării către sfârșitul La Tène-ului. Căpeteniile sau războinicii erau uneori înhumați în echipament militar (spadă, lance, suliță, scut și chiar car de luptă). Mormintele tumulare sugerau statutul social special al decedaților. Unii tumuli ating înălțimi de până la 13 m ca la Hundersinger (Germania). Un mormânt princiar descoperit la Pflugfeldern (Germania) avea în inventarul său podoabe din aur, un car cu 4 roți și piese de harnașament. în cimitirul de la Hallstatt (Austria) au fost cercetate în total un număr de 980 de morminte între anii 1846 și 1863, pe o suprafață de 175×100 m. In necropola de la Hallstatt au fost practicate atât inhumația cât și incinerația. De asemenea, necropola de la Sticna (Slovenia) cuprindea un număr de 140 de tumuli, cu morminte de inhumație și incinerație. Morminte și inventar funerar Printre cele mai mari necropole se numără cele de la Sticna (Slovenia) cu o estimare de 5.610 morminte, Hallstatt (Austria) cu o estimare de cea. 2.000 morminte și Burgstall (Austria) cu aproximativ 700 morminte. In cimitirul de la Hallstatt (Austria) mormintele aveau un 131 inventar mai bogat constând în arme, fibule și cuțite de fier. Inventarul mormintelor cercetate la Sticna (Slovenia) cuprindea obiecte din bronz, sticlă și chihlimbar. Cantitativ au fost găsite 53 kg de sticlă, 82,8 kg de chihlimbar și 303 kg de bronz. Mormintele descoperite în cimitirul de la Dinkla Tepe III (Iran) aveau scheletele în poziție flexată, pe partea stângă cu capul orientat spre sud. Brațele erau flexate puse pe față, piept sau pelvis. Inventarul consta în 2-3 vase ceramice, ornamente și arme din bronz, rareori ornamente din argint și aur. La Sialk și Khurvin vasele erau depuse în jurul capului. Arta Arta celților a fost adesea greu de definit. Rațională și irațională, simplă și complexă, primitivă și rafinată, ea selecta și combina motive luate mai ales din floră și faună, cu puține reprezentări umane. Rezultatul era tendința de căutare a perfecțiunii în abstractizarea motivelor din lumea reală. Monumente de arhitectură – 64 – Așezările urbane și protourbane celtice, au avut fără excepție o arhitectură de lemn, într-o contradicție totală cu dimensiunile impresionante ale marilor aglomerații de populație și arhitectura de piatră din lumea mediteraneană sau chiar a unor regiuni din lumea tracilor. In mediul geto-dacic, marile cetări dacice de la Sarmizegetusa Regia, Costești, Blidaru, Piatra Roșie, Banița din Transilvania, cuprinzând în interiorul lor edificii publice, sanctuare și elemente de arhitectură urbană, consituie o excepție pentru lumea barbară de la nord de granițele civilizației grecești, apoi romane. Construirea acestor edificii s-a făcut, se pare, cu ajutorul unor tehnicieni și chiar meșteri greci și romani, la comanda și cu susținerea materială a căpeteniilor geto-dacice. Artele minore Populațiile din Hallstatt și La Tène au excelat în artele minore, în mod deosebit în arta metalelor. Această situație poate fi explicată prin apariția proprietății private și a statutelor individuale în cadrul comunităților, care erau sugerate în general prin obiecte de port și podoabe individuale. Arta figurativă Realizările populațiilor barbare europene în domeniul sculpturii în piatră sunt extrem de rare. In Peninsula Iberică au fost descoperite reprezentări de grupuri de animale și războinici, în schimb, sunt 132 i numeroase reprezentările de animale și mai rar umane din domeniul figurinele din ceramică și metal. Ceramica Ceramica descoperită în cimitirul de la Hallstatt copiază vasele din metal. Suprafața ei este de aceea lustruită. Pictura în negru, maron și roșu cuprinde motive geometrice, în special triunghiuri pline și linii verticale. Astfel, un castron bitronconic descoperit la Straskov (Cehia) are motive triunghiulare de culoare neagră aplicate pe suprafața cenușie deschisă. Ceramica pictată cu motive vegetale și animaliere a avut un caracter de lux la geto-daci. Ea este prezentă în marile cetăți dacice din Munții Orăștiei, dar și în afara arcului carpatic la Ocnița-Buridava, Bâtca Doamnei și Răcătău. Aria metalelor O serie de ulcioare din bronz au fost descoperite în aria locuită de celți. Cel găsit la Waldalgesheim (Germania) are corpul decorat cu motive geometrice incizate, iar la capătul torții este un cap de bătrân. Un cazan din bronz descoperit în mediul celtic la Rynkeby (Danemarca) este decorat cu protome de tauri și fețe umane de influență tracică. O piesă excepțională este coiful din aur de la Poiana Coțofenești (România), cu ochi și sprâncene puternic marcate, iar părul reprezentat prin puncte. Vasele de argint din mediul tracic de la Agigniol (România), prin decorul cu animale fantastice indică o influență persană. O influență persană se resimte și în brățările și colanul descoperite la Rheinneim (Germania) care au capetele decorate însă în stil celtic cu o pasăre deasupra unui cap de om. Din mormintele cercetate la Hallstatt provin o pereche de cercei decorați în tehnica au répoussé cu cercuri, linii și puncte, iar de la Bad Cannstadt (Austria) un colan și o cupă de aur decorată în aceeași tehnică cu linii, cercuri și puncte. Incuietoarea din bronz celtică descoperită la Hôlzelsau (Austria) a fost turnată cu nituri pe verso, decorată cu două lire terminate cu capete de animale stilizate, iar între cele două capete cu o figură umană cu mâinile îndreptate spre animale (probabil cai). Lira cu capete în formă de pasăre sau animal este un motiv oriental, dar sursa directa este Italia. Influența orientală se observă și în brățara de aur descoperită într-un mormânt de la Rodenbach (Germania). Ea este decorată cu o mască umană cu ochi mari, dar cu sprâncene puternice și mustață în stil celtic. 133 6. SFÂRȘITUL PREISTORIEI Orice perioadă are un sfârșit. De cele mai multe ori el este relativ, vechiul supraviețuind în contexte noi în același spațiu sau timp, ceea ce face dificilă o delimitare clară. Pot fi identificate însă anumite aspecte care indică finalul preistoriei. Obținerea bunurilor de subzistență a constituit dintotdeauna preocuparea prioritară a omului și a comunităților din care făcea parte. In epoca fierului s-a produs o creștere spectaculoasă a randamentului economic general datorat utilizării – 65 – uneltelor din fier, mai rezistente, mai fiabile și mai răspândite decât cele din piatră sau bronz. Creșterea explozivă a producției meșteșugărești de bunuri individuale din metal, sticlă sau ceramică a determinat existența unui comerț intens și regulat, formarea unor centre de producție și piețe de desfacere, apariția unei economii monetare bazate pe legea cererii și ofertei. In epoca fierului s-a finalizat și procesul de stratificare socială, care a început încă din neolitic și a continuat în epoca bronzului. Evoluția sa neuniformă în timp și spațiu s-a încheiat în esență prin apariția păturii dominante (aristocrația laică și religioasă) și a celei producătoare de bunuri materiale (agricultori, meșteșugari și păstori). De la o societate la alta au existat aspecte specifice, dar pretutindeni a existat o evoluție în direcția delimitării clare a diferențierilor sociale. Apariția panteonului a reprezentat finalizarea structurării credințelor religioase. Asemeni societății civile, divinitățile aveau propriul spațiu delimitat sau nu fizic, dar cu siguranță marcat în conștiința religioasă a comunităților umane. Scrierea apărută în Orientul Apropiat a avut un impact minor asupra evoluției concrete a societății umane și unul major asupra evoluției culturale a umanității. Ea exprima cel mai bine atingerea maturității în cadrul evoluției umane. Viața politică în epoca fierului se afla încă în perioada embrionară, pentru organizațiile tribale din afara lumii greco-romane în Europa ori a statelor din Asia și Africa. Decizii politice se luau cu siguranță ocazional de către autoritățile tribale (șefi militari și aristocratie), iar unele așezări devin centre ale acestor decizii. Statul era un instrument necesar pentru coordonarea economică și socială prin intermediul deciziei politice și autorității religioase. Cu excepția unor regiuni din Asia (Summer, Akkad, China, regatul hitit etc.) și Europa (orașele state grecești, Roma și Imperiul macedonean), instituția regalității nu dispunea însă de aparatul birocratic necesar pentru a asigura coeziunea și uniformitatea necesare apariției și funcționării statului. Sfârșitul preistoriei a început cu apariția primelor state și s-a încheiat cu generalizarea noii forme de organizare și coeziune socială și politică. 134 ABREVIERI Anatolia Antiqua = Anatolia Antiqua. Eski Anadolu, VII, 1999, Institut français d’études anatolienes, George Dumézil Istanbul, Paris, 1999. Ancient Anatolia = Ancient Anatolia, Roger Matthews (éd.), Exester, 1998. BAR, IS = British Archaeological Reports, International Series, Oxford. CAH = The Cambridge Ancient History, Cambridge. Humanity from African Naissance = Humanity from African Naissance toComing Millennia, Tobias, P., Raath, M. A., Moggi-Cecchi, J., Doyle, G.A., (éd.), Firenze, 2001. Late Prehistory = Late Prehistory of the Nile Basin and Sahara, L. Krzyzaniak, M. Kobusiewicz (éd.), Poznan, 1989. Les temps I — Les temps de la préhistoire, J. P. Mohen (éd.), Société Préhistorique Française, Edition Archeologia, Dijon, 1989, tome I. Les temps II = Les temps de la préhistoire, Sous la direction de J. P. Mohen (éd.), Société Préhistorique française, Edition Archeologia, Dijon, 1989, tomell. Mensch und Umwelt in der Bronzezeit Europas = Mensch und Umwelt in der Bronzezeit Europas/Man and Environément in European Bronze, B. Hansel (éd.), Kiel, 1998. Préhistoire Antropologie Méditerranéenes, 10-11, 2003 = Préhistoire Antropologie Méditerranéenes, Tome 10-11, 2001-2002, Aix-en-Provence, 2003. Science in Archaeology = Science in Archaeology, Brotwell, D., Higgs, E. (éd.), Second Edition, Leipzig, 1969. The Neolithic of Serbia = The Neolithic of Serbia: A Review of Research, Srejovié, D. (éd.), Belgrade, 1988. The Origins and Spread of Agriculture in Eurasia = The Origins and Spread of Agriculture in Eurasia, Harris, D. R. (éd.), London, 1996. 135 136 BIBLIOGRAFIE – 66 – *** Manualul inginerului de mine, Popa, A. (coordonator), București, 1984, voi. 2. *** Préhistoire en Israël. Les premiers hommes au pays de la bible (Commisaire Scientifique F. R. Valla), Villeneuve-Loubet, 1988. Aitken, M. Magnetic Location, Science in Archaeology, p. 681-694. Andouze, F., La maison protohistorique, Les temps II, p. 140-141. Anton, S. C., Aziz, F., Zaim, Y., Plio-Pleistocene Homo: Patterns and Determinants of Dispersal, Humanity from African Naissance, p. 91-102. Arbogast, R.-M, Le rôle du chien au néolithique, Les temps II, p. 74-75. Babiker, Z, H., Corrélations culturelles et problèmes chronologiques entre le Nil Soudanais et le Sahara, Late Prehistory, p. 79-86. Baillie, M. G. L., Evidence for Climatic Deterioration in the 12th and 17th Centuries, Mensch und Umwelt in der Bronzezeit Europas, p. 49-56. Balkan-Atli, N., Binder, D., Les ateliers de taille d’obsidienne fouilles de Kômùcu-Kaletepe 2000, Anatolia Antiqua, IX, 2001, p. 193-205. Banks, K. M., The Appearance and Spread of Cattle-Keeping in Saharan North-Africa, Late Prehistory, p. 57-59. Bannister, B., Dendrochronology, Science in Archaeology, p. 191-205. Bao Gibaja, J. F., Las hoces neoliticas del noreste de la Peninsula Iberica, Préhistoire, p. 83-95. Barich, B. E., Uan Muhuggiag Rock Shelter (Tadrart Acasus) and the Late Prehistory of the Libyan Sahara, Late Prehistory, p. 499-506. Bârzu, L., Curs de Preistorie Generală, București, 1991. Bellwood, P., The Origins and Spread of Agriculture in the Indo-Pacific Region: Gradualism and Diffusion or Revolution and Colonization, The Origins and Spread of Agriculture in Eurasia, p. 465-498. Berciu, D., Lumea cehilor. București, 1970. Bonifay, E., Le paléolithique ancien dans le centre de France, Les temps I, p. 248-249. 137 Bonifay, E., Les premières industries préhistoriques en Europe, Les temps H, p. 106-109. Bonifay, E.. Plages fossiles des régions litorales de la Mediteranée française, Les temps I, p. 112-113. Bonifay, M.-F., Les derniers mamouthes, Les temps H, p. 44-47. Briard, J., Des trois âges de C. J. Thomsen à la chronologie de J. Dechelette, Les temps I, p. 24-25. Brotwell, D., Higgs, E., Science in Archaeology, Science in Archaeology, p. 23-34. Brotwell, D., Molleson, T., Gray, P., Harcourt, R., Microscop}’ and Radiography, Science in Archaeology, p. 513-525. Buchenschutz, O., Oppidum, Les temps II, p. 148-150. Butzer, K. W., Environment and Archaeology. An Ecological Approach to Prehistory, Second Edition, London, 1972. Callen, E. O., Diet as Revealed by Coprolites, Science in Archaeology, p. 235-243. Carter, E., Campbell, S., Snead, J., Excavations and Survey at Domuztepe, 1996, Anatolia Antiqua, p. 1-17. Caskez, J. L., Greece and the Aegean Islands in the Middle Bronze Age, CAM, II, 1, 1973, p. 117-140. Cavalli-Sforza, L. L., The Spread of Agriculture and Nomadic Pastoralism: Insights From Genetics, Linguistics and Archaeology, The Origins and Spread of Agriculture in Eurasia, p. 12-24. Chavaillon, J., Une très longue histoire l’Acheulean, Les temps I, p. 240-242. Chenorkian, R., Art rupestre des âges des métaux, Les temps II, p. 188-192. Chertier, B., Les schémas chronologiques établis par Paul Reinecke, Les temps I, p. 26-21. Childe, G. V., De la preistorie la istorie, București, 1967. Childe, G. V., Făurirea civilizației, București, 1966. Chollet, A., Gravettien et Solutréen dans le bassin de la Loire, Les temps I, p. 283-284. Clark, A., Resistivity Surviving, Science in Archaeology, p. 695-707. Clark, G., La préhistoire de l’humanité, Paris, 1962. Glutton-Brock, J., The Origins of the Dog, Science in Archaeology, p. 303-309. Condart, A., Les premières maisons de l’est et du bassin parisien et leur évolution, Les temps II, p. 124-128. Cook, R. M., Archaeomagnetism, Science in Archaeology, p. 76-87. Coppens, Y., Hominoidés, hominidés et hommes, Les temps II, p. 2-21. Cornwal, 1. W., Soil, Stratification and Environment, Science in Archaeology, p. 124-134. – 67 – 138 Delluc, B., Delluc, G., L’âge du renne, du mamouth… de Lartet et Christy, Les temps I, p. 16-17. Delluc, G. B., La mise en place du message de Lascaux, Les temps II, p. 176-179. Delpech, F., Le temps de l’antilope saiga, Les temps H, p. 48-50. Delporte, H., L’homme et son image, Les temps II, p. 152-156. Delporte, H., La bataille Aurignaciene, Les temps I, p. 20-21. Delporte, R, La chronologie de l’art selon Piette, Les temps I, p. 18-19. Delporte, H., Pinçon, G., L’art mobilier, Les temps II, p. 157-160. Démoule, J.-P., Les âges du Néolithique français, Les temps I, p. 36-37. Dodget, H., A Suggested History of the Crops Common to Ethiopia and India, Late Prehistory, p. 27-47. Drîmba, O., Istoria culturii și civilizației, București, voi. l, 1984; voi. 2, 1987. Edwards, L. Hope, C. A., A Note on the Neolithic Ceramics from Dakhleh Oasis (Egypt), Late Prehistory, p. 233-242. Egloff, M., La roue en Europe du néolithique à l’âge du fer, Les temps II, p. 100-101. Eluère, C., L’éternité de l’or, Lestempsl,p. 196-199. Eogan, G., Homes and Homesteads in Bronze Age Ireland, Mensch und Umwelt in der Bronzezeit Europas, p. 307-326. Firmin, G., La palynologie en milieu humide, Les temps I, p. 147-150. Friedman, L, Simth, R. L., Clark, D., Obsidian Dating, Science in Archaeology, p. 6275. Galinski, T., Le mésolithique du nord de l’Europe, Les temps I, p. 332-334. Garrard, A., Paleolithic and Neolithic Survey at a South-Eastern” Gateway” Turkey, Ancient Anatolia, p. 7-16. Gejvall, N.-G., Cremations, Science in Archaeology, p. 468-479. Genovés, S., Estimation of Age and Mortality, Science in Archaeology, p. 440-452. Gentner, W., Lippolt, H., J., The Potasium-Argon Dating of Upper Tertiary and Pleistocene Deposits, Science in Archaeology, p. 88-100. Glover, I. C., Higham C. F. W., New Evidence for Early Rice Cultivation in South, Southeast and East Asia, The Origins and Spread of Agriculture in Eurasia, p. 413-441. Goldenstein, M. S., The Pathology of Human Skeletal Remains, Science in Archaeology, p. 480-489. Goodwan, M., Czelusniak, J., Page, S., Meireles, M., Where DNA Sequences Place Homo Sapiens in a Phylogenetic Classification of Primates, Humanity from African Naissance, p. 279-289. Groube, L., The Impact of Diseases Upon the Emergence of Agriculture, The Origins and Spread of Agriculture in Eurasia, p. 101-129. 139 Gutherez, X., L’évolution du village dans le néolithique du midi de la France, Les temps II, p. 118-123. Hahn, J., Aurignacien et Gravettien en Allemagne du sud et en Suisse, Les temps I, p. 278-279. Hall, E. T., Dating Pottery by Thermoluminiscence, Science in Archaeology, p. 106-108. Halstead, P., The Development of Agriculture and Pastoralism in Greece: When, How, Who and What?, The Origins and Spread of Agriculture in Eurasia, p. 296-309. Harding, A. F., European Societies in the Bronze Age, Cambridge World Archaeology, Cambridge University Press, 2000. Harding, H., Resources and their Distribution in the European Bronze Age, Mensch und Umwelt in der Bronzezeit Europas, p. 149-155. Harris, D. R., Gosden, C., The Beginnings of Agriculture in Western Central Asia, The origins and Spread of Agriculture in Eurasia, p. 370-389. Harris, D. R., The Origins and Spread of Agriculture and Pastoralism in Eurasia: An Overview, The Origins and Spread of Agriculture in Eurasia, p. 552-574. Harris, D. R, Introduction: Themes and Concepts in the Study of Early Agriculture, The origins and spread of agriculture in Eurasia, p. 1-9. Hebner, D., Meniel, P., Vigne, J.-D., La consomation de viande du mésolithique à V âge du fer, Les temps II. p. 76-79. Helbaek, H., Paleo-Ethnobotany, Science in Archaeology, p. 206-214. Henneberg, M., Kobusiewicz, Schild, R., The Early Neolithic, Quanmian burial from the Northern Fayum Desert (Egypt), Late Prehistory, p. 181-196. Herre, W., Science and History of Domestic animals, Science in Archaeology, p. 257-272. Hilman, G., Late Pleistocene Changes in Wild Plant-Foods Available to Hunthers-Gatherers on the Northern Fertile Crescent: Possible Preludes to Cereal Cultivation, The Origins and Spread of Agriculture – 68 – in Eurasia, p. 159-203. Hinout, J., Evolution et chronologie de l’art rupestre dans le Massifs Gréseux du Bassin Parisien, Les temps II, p. 186-187. Hitchens, M., Roupp, H., How to Prepare for SATll: World History, Second Edition, New York, 2001. Hodder, I., Mathews. R, Çatalhuyuk: the 1990s Seasons, Ancient Anatolia, p. 43-51. Hole, F., Heizer, R. F., An Introduction to Prehistoric Archaeology, Second Edition, Leipzig, 1969. Hours, F., Le paléolithique et l’épipaléolithique de la Syrie et du Liban, Thèse de doctorat d’Etat et Sciences humaines, Université de Paris 1-Sorbone, 1980. 140 Hublin, J. J., Les premiers Homo sapiens, Les temps II, p. 26-29. Imamura, K., Jomon and Yayoi: The Transition to Agriculture in Japanese Prehistory, The Origins and Spread of Agriculture in Eurasia, p. 442-464. Jacobi, R. M, Les recherches en Grande-Bretagne, Les temps I, p. 208-210. Jousse, H., Chenal-Velarde, I., Nouvelles données sur la faune mammalienne de Kobadi (Mali) au néolithique: Implications paléoéconomiques et paléoenviromentales. Préhistoire Antropologie Méditerranéenes, 10-11,2003, p. 145-158. Kenyon, K. M., Palestine in the Middle Bronze Age, CAH, II, 1, 1973, p. 77-116. Kozlowski, J., Aurignacien-perigordien en Europe centrale et orientale, Les temps I, p. 258-259. Kozlowski, J., Le magdalénien en Europe centrale et orientale, Les temps I, p. 301-303. Kristiansen, K., The Construction of a Bronze Age Landscape. Chronology, Economy and Social Organisation in Thy, Northwestern Jutland, Mensch and Umwelt in der Bronzezeit Europas, p. 281-291. L’Helgouach, J., Agriculture et élevage au néolithique dans l’Ouest de la France, Les temps II, p. 94-96. Laroyer, C., La palynologie aux sédiments archéologiques de milieux secs, Les temps L p. 142-146. Lazic, M., Fauna of Mammals from the Neolithic Settlements in Serbia, The Neolithic of Serbia, p. 24-39. Legge, T., The Beginning of Caprine Domestication in Soutlnvest Asia, The Origins and Spread of Agriculture in Eurasia, p. 238-262. Leoir-Gourhan, A., Dictionaire de préhistoire, Paris, 1988. Manzi, G., The Earliest Diffusion of the Genus Homo Toward Asia and Europe: a Brief Overview, Humanity from African Naissance, p. 119-124. Marinval, P., Arrivée des premières plantes cultivées en Europe occidentale, Les temps II, p. 82-85. Marinval, P., La Carpologie, Les temps I, p. 158-159. Maroto, J.. Ortega, D., Sacchi, D., Le moustérien tardif des Pyrénées Méditerranéenes, Préhistoire Antropologie Méditerranéenes, 10-11, 2003, p. 39-51. Masset, C., La démographie préhistorique, Les temps II, p. 30-32. Masurel, H., L ‘élevage du mouton, Les temps IL p. 80-81. Meadow, R. H., The Origins and Spread of Agriculture and Pastoralism in Northwestern South Asia, The Origins and Spread of Agriculture in Eurasia, p. 390-412. Medveskaia, I. N., Iran: Iron Age, BAR, IS, 126, 1982. 141 Meighat, C. W., Molluscs as Food Remains in Archaeological Sites, Science in Archaeology, p. 415-422. Meignen, L., L’évaluation Buissonnante des industries selon François Bordes, Les temps 1, p. 28-29. Mellart, J., Beycesultan, Ancient Anatolia, p. 61-68. Mellart, J., ÇatalHiïyiïk: thé 1960s Seasons, Ancient Anatolia, p. 35-41. Mellart, J., Hacilar: 1957-1960 Excavations, Ancient Anatolia, p. 53-60. Microsoft Corporation, Microsoft Encarta® Encyclopedia 2000. Mikic, Z., Antropological Remains from the Neolithic Sites From Serbia, The Neolithic of Serbia, 20-23. Mohen, J.P., Eluère, C., Les premiers métaux et sociétés, Les temps II, p. 97-99. Mohen, J.-P., La révolution de radio-carbone, Les temps I, p. 48-49. Mordant, D., Les enceintes néolithiques, Les temps II, p. 129-133. Neer Van, W., Fishing Along the Prehistoric Nile, Late Prehistory,p. 49-56. Nicolardot, J.-P., L’habitatfortifié protohistorique, Les temps II, p. 134-140. Nikolova, L., (cu contribuții Manzura, L, Schuster, C. F.), The Balkans in Later Prehistory, BAR, IS, 791, 1999. Nougier, L.-R., Artisans et artistes, abstraction et naturalisme dans le grand atelier magdalénien d’Alliât (Ariege), Eléments de pré et protohistoire européenne, Hommages à Jaques-Pierre Millotte, Paris, 1984, p. 233-240. Oakley, K. P., Analytical Methods of Dating Bones, Science in Archaeology, p. 35-45. Oakley, K., Man the Tool-maker, London, 1972. Otte, M., Le Nord-Ouest Européen, Les temps l, p. 326-327. Otte, M., Les plaines du Nord-Quest Européen, Les temps 1, p. 260-261. Patou, M., La chasse aupaléolitique, Les temps II, p. 66-71. Perellô E. R., Lopez, S. R., L’art paléolithique dans la Péninsule Ibérique, Les temps J, p. 328-331. – 69 – Perlé, C., L’aparition du feu, Les temps II, p. 110-112. Perlés, C., Le premières navigations, Les temps II, p. 102-104. Plonka, T., The Portable Art of Mesolithic Europe, Wroclaw, 2003. Poplin, F., L’âge de l’homme et de la terre au temps des encyclopédistes et de Buffon, Les temps I, p. 4-7. Powell, T. G. E., Prehistoric Art, London. 1966. Raimbauld, M., Commelin, D., La poterie du site néolithique de Kobadi dans le Sahel Malien, Préhistoire Antropologie Méditerranéenes, 10-11, 2003, p. 107-116. Renault-Miskovsky, J., Archeo-palinologie appliquée au paléolithique at au néolithique, Les temps I, p. 155-157. 142 Renfrew, C., Archaeology. Theory, Methods and Practice, Thames and Hudson, New York, 1991. Renfrew, C., The Emergence of Civilisations. The Cyclades and the Aegean in the Third Millenium B.C., London, 1972. Richard, N., Le temps catastrophiste de Boucher de Perthes, Les temps I, p. 8-9. Richard, N., Le temps transformiste de Gabriel de Mor fillet, Les temps I, p. 10-11. Rigaud. J.-P., Le paléolithique supérieur de Henri Breuil, Les temps I, p. 22-23. Rigaud, J.-P., Le paléolithique ancien en Aquitanie, Les temps I, p. 269-273. Rozoy, J.-G., L’arc et la flèche, Les temps II, p. 72-73. Rozoy, J.-G., La société des archers évolution et régionalisation, Les temps I, p. 342-343. Ryder, M. L., Remains of Fishes and Other Aquatic Animals, Science in Archaeology, p. 376-394. Sali, S. A., The Upper Paleolithic and Mesolithic cultures of Maharashta, Pune, India, 1989. Scarre, C., A Survey of the French Neolithic, în Ancient France, Neolithic Societies and their Landscapes, Edinburgh, 1983, C. Scarre (éd.), p. 324-343. Schild, R., Le paléolithique final de la plaine nord-européene, Les temps 1, p. 335-337. Schmid, E., Cave Sediments and Prehistory, Science in Archaeology, p. 151-166. Schuck, W., From Lake to Well: 5,000 Years of Settlement in Wadi Shaw (Northern Sudan), Late Prehistory, p. 421 -423. Serra-Joulin, D., Les industries lithiques de la grotte de la Terrassen à Montmaurin (Haute-Garonne), Préhistoire Antropologie Méditerranéenes, 10-11,2003,5-26. Smith, A.B., The Near Eastern Connection: Early to Mid-Holocene Relations between North Africa and the Levant, Late Prehistory, p. 69-77’. Thomas, J., The Cultural Context of the First Use of Domesticates in Continental Central and Northwest Europe, The Origins and Spread of Agriculture in Eurasia, p. 310-322. Tillet, T., La fin des temps paléolithiques dans le Bassin Tchadien nord-occidental, Late Prehistory, 1989, 507-509. Tillier, A. M., Vandermeersch, B., La question néanderthalienne, Les temps II, p.22-25. Tood, I. A., Central Anatolian Survey, Ancient Anatolia, p. 17-26. Tuffreau, A., Le paléolithique inférieur de la France septentrionale, Les temps II, p. 243-245. 143 Uerpmann, H.-P., Animal Domestication-accident or Intention? The Origins and Spread of Agriculture in Eurasia, p. 227-237. Vialou, D.. Chronologie des styles de l’art paléolithique selon André Leroi- G our han, Les temps /, p. 31- 35. Watkins, T., Parnabași, Karaman Province: Investigating the Begginnings of Settlement in Central Anatolia, Ancient Anatolia, p. 27-34. Wells, L. H., Stature in Earlier Races of Mankind, Science in Archaeology, p. 453-467. Wells, P., The Emergence of an Iron Age Economy, Harvard, 1981. Wendorf, F., Close, A. E., Schild, R., Early Domestic Cattle and Scientific Methodology, Late Prehistory, p. 61-67. Western, A. C., Wood and Charcoal in Archaeology, Science in Archaeology, p. 178-187. Willis, E. H., Radiocarbon Dating, Science in Archaeology, p. 45-61. Wolff, R., Corniformes gravés du sud Marocain, Préhistoire Antropologie Méditerranéens, 10-11, 2003, p. 167-181. Zvelebil, M., The Agricultural Frontier and Transition to Farming in the Cir cum-Baltic, The Origins and Spread of Agriculture in Eurasia, p. 323-345. – 70 – Sfarsitul documentului.