Butzulik87@yahoo.com 305 Sinteza Finala Drept Procesual Civil Text

1Drept procesual civil Lect.univ.dr. Maria Fodor Semestrele I și II Obiective Cursul de Drept procesual civil are ca obiectiv preg ătirea studen ților pentru aplicarea și realizarea dreptului. Aceast ă disciplin ă constituie dreptul comun al procedurii de judecat ă, se aplic ă oricărui litigiu care nu are o procedur ă distinctă, cum este procesul penal. Partea I Teoria General ă 1. Dreptul procesual civil – ramur ă și știință a dreptului 1.1 No țiunea dreptului procesual civil Definim dreptul procesual civil ca acea ramură a sistemului dreptului, alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementeaz ă organizarea judiciară, competen ța organelor de jurisdic ție, activitatea de judecat ă și cea de executare silit ă, precum și raporturile care se nasc între participan ții la aceste activități, desfăș urate în scopul solu ționării proceselor și cererilor privind drepturile civile ori interesele legitime care se pot realiza numai pe calea justi ției. Ansamblul normelor dreptului procesual civil (con ținutul dreptului procesual civil) este grupat în institu țiile dreptului procesual civil. Instituțiile dreptului procesual civil sunt urm ătoarele : ac țiunea civil ă; participan ții la procesul civil; competen ța organelor jurisdic ționale; actele de procedură și termenele procedurale; judecata în prim ă instanță; judecata în apel; căile extraordinare de atac; recursul în interesul legii; procedura necontencioas ă; arbitrajul; procedurile speciale și executarea silită . Obiectul dreptului procesual civil este format din raporturile juridice care se nasc între participan ții la procesul civil, numite raporturi juridice procesual civile. Raporturile procesual civile pot fi grupate în : – raporturi între instan ță și părți; – raporturi între instan ță și ceilalți participan ți la procesul civil; – raporturi între p ărți. Scopul activit ății procesuale este rezolvarea justă și temeinic ă a pricinilor civile, pentru ap ărarea drepturilor civile ori a intereselor legitime. 1.2 Terminologie Expresia „drept procesual civil” este folosit ă în sensul de : – ramură de drept, adic ă de ansamblu de norme juri dice, sens folosit în defini ția de 2mai sus; – element al con ținutului raportului juridic procesual civil, adic ă de posibilitate recu- noscută de legea procesual-civil ă persoanei al c ărei drept subiectiv civil sau interes legitim a fost nerespectat, nesocotit sau înc ălcat, precum și persoanei care a nesocotit dreptul sau interesul, de a folosi mijloacele procesuale care alc ătuiesc acțiunea civilă , în vederea protec ției sau realiz ării dreptului ori interesului respectiv ori pentru a se apăra; – ramură a științei juridice, care are ca obiect de cercetare dreptul procesual civil ca ramură de drept; 1.3 Caracterele dreptului procesual civil În literatura juridic ă sunt reținute urm ătoarele caractere ale dreptului procesual civil : a) caracterul sanc ționator b) caracterul reglementar c) caracterul formalist d) caracterul de drept comun 2. Natura dreptului procesual civil. Un drept mixt? Calificăm această disciplin ă ca având o natur ă mixtă, deoarece în realitate studiază modul de func ționare al serviciului public al justi ției, ceea ce o apropie de dreptul public, îns ă, incontestabil, ea pune în jo c interese particulare. 3. Delimitarea dreptului procesual civ il (Raporturile cu alte ramuri de drept) Raporturile juridice procesual-civile sunt raporturi juridice complexe, care au legătură cu ale raporturi juridice, ce fac obiectul reglement ării unor alte ramuri de drept, cum ar fi cu dreptul constituț ional, dreptul procesual penal, dreptul civil, dreptul financiar-fiscal, dreptul interna țional privat etc. 4. Normele dreptului procesual civil 4.1 Izvoarele (sursele) dreptului procesual civil În principiu, singurele izvoare formale ale dreptului procesual civil sunt actele normative, adic ă actele ce eman ă de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării și în care sunt concretizate norme de drept procesual civil. Astfel, pot constitui izvoare ale dr eptului procesual civil : Constitu ția, legile (constituționale, organice și ordinare), ordonanț ele Guvernului, hot ărârile Guvernului, ordinele, instruc țiunile și reglement ările conduc ătorilor organelor centrale ale administra ției de stat, actele normative emise de autorit ățile administra ției publice locale. În măsura în care mai sunt în vigoare, acte le normative anteri oare anului 1990 (legi, decrete, hot ărâri, ordine și instrucțiuni) pot constitui astfel de izvoare. De asemenea, reglement ările interna ționale și comunitare la care România este parte prin ratificare, devenind astfel parte integrant ă a dreptului intern, pot constitui izvoare de drept procesual civil. 1) Legea fundamental ă – Constituția – este cel mai important izvor de drept formal și pentru dreptul procesual civil, întrucât, a șa cum am men ționat, unele din 3principiile fundamentale ale acestei ramu ri de drept au ca izvor primar chiar dispoziț iile constitu ționale. 2) Dintre legile organice și ordinare , care con țin norme de drept procesual civil o importanță majoră au : Codul de procedur ă civilă; Legea nr.303/2004 privind statutul judec ătoriilor și procurorilor; Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară; Legea nr.317/2004 privi nd Consiliul Superior al Magistraturii; Legea nr.56/1993 a Cur ții Supreme de Justi ție (Înalta Curte de Casa ție și Justiț ie). Codul de procedură civilă , principalul izvor formal al dreptului procesual civil, a fost promulgat la data de 11 septembrie 1865 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. Codul de procedur ă civilă cuprinde în prezent, ca ș i în trecut, șapte cărți: – Cartea I – „Competen ța instanțelor judec ătorești”, subdivizat ă în ș ase titluri : competen ța după materie ; competen ța teritorial ă; dispoziț ii speciale ; conflictele de com petență; incompatibilitatea, ab ținerea și recuzarea judec ătorilor; strămu- tarea pricinilor (art.1- 40 C.proc.civ.). – Cartea a II-a – „Procedura contencioas ă”, subdivizat ă în ș ase titluri : p ărțile; dispoziț ii generale de procedur ă; procedura înaintea primei instan țe; apelul; c ăile extraordinare de atac; recursul în interesul legii (art.41 – 3304 C.proc.civ.). – Cartea a III-a – „Dispozi ții generale privitoare la procedurile necontencioase” (art.331 – 339 C.proc.civ.). – Cartea a IV-a – „Despre ar bitraj”, care cuprinde 11 capitole (art.340 – 371 C.proc.civ.). – Cartea a V-a – „Despre executarea silit ă”, subdivizat ă pe ș ase capitole (art.3711 – 5805 C.proc.civ.). – Cartea a VI-a – „Proceduri speciale”, structurat ă pe mai multe capitole (dintre care șase sunt abrogate), reglementeaz ă următoarele proceduri : ordonan ța președințială (art.581 – 582); refacerea înscrisurilor și hotărârilor disp ărute (art.583-585); despre oferta de plată și consemna țiuni (art.586-590); m ăsurile asigurătorii (art.591-601); divor țul (art.607 – 619); procedura împ ărțelii judiciare (art.6731 – 67314); cererile referitoare la pos esiune (art.674 – 676); dispozi ții privind soluț ionarea litigiilor în materie comercial ă (art.7201 – 72010). – Cartea a VII-a – „Dispozi ții finale” (art.721 -725). Norme de procedur ă civilă se găsesc și în alte acte normative, precum Legea nr.36/1995 a notarilor publici și a activit ății notariale; Legea nr.51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat; Legea nr.188/2000 privind executorii judecătoreș ti; Legea nr.514/2003 pr ivind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic; Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ; Regula- mentul de ordine interioar ă al instanțelor judec ătorești etc. Practica judiciar ă sau jurispruden ța constituie izvor al dreptului procesual civil? În principiu, jurispruden ța nu constituie izvor al dreptului procesual civil. Totuși, în situa țiile în care Curtea Constitu țională admite excep ția de neconstitu ționalitate, decizia respectiv ă va constitui izvor de drept, întrucât judec ă- torii nu vor mai putea aplica textul declarat neconstitu țional în solu ționarea unor litigii ulterioare. De asemenea, în art.329 alin.2 C.proc.civ. se prevede c ă deciziile prin care se soluționează recursul în interesul legii de Sec țiile Unite ale Înaltei Curț i de Casație și 4Justiț ie se public ă în Monitorul Oficial al României, iar potrivit alin.3 al aceluia și articol „Solu țiile se pronun ță numai în interesul legii, nu au efect asupra hot ărârilor judecătoreș ti examinate și nici cu privire la situa ția părților din acele procese. Dezlegarea dat ă problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instan țe”. Însă jurisprudenț a și doctrina sunt surse secundare ale dreptului procesual civil; ele prezint ă utilitate în interpretarea și aplicarea corectă a normelor cuprinse în actele normative, precum și în perfec ționarea legisla ției în domeniu. În consecin ță, izvoarele formale ale dreptulu i procesual civil sunt actele normative, adic ă normele juridice de drept pro cesual civil ca reguli generale ș i abstracte, care reglementeaz ă activitatea de solu ționare a pricinilor civile, conduita participan ților la raporturilor juri dice procesual-civile și, ca, o excep ție, deciziile organelor jurisdic ționale, care se apropie de caracterul general și abstract al normelor juridice. 4.2 Clasificarea normelor d reptului procesual civil A. După „obiectul normelor sau natura rapor turilor juridice pe care le reglementeaz ă”, normele de drept procesual civil se clasific ă în : a) norme de organizare judiciar ă; b) norme de competen ță; c) norme de procedur ă propriu-zis ă. B. În funcție de întinderea câmpului de aplicare ori de sfera raporturilor sociale ce intră sub inciden ța lor , normele de drept pro cesual civil se clasific ă în: a) norme generale; b) norme speciale; C. În funcție de caracterul conduitei pe care o prescriu , normele de drept procesual civil se împart în : a) norme imperative; b) norme dispozitive. 4.3 Aplicarea normelor de drept procesual civil Normele sau legile de drept procesual ci vil ca orice norme juridice, de altfel, se aplică în timp, spa țiu și asupra persoanelor, deoarece procesul civil este o activitate care se desf ășoară în timp, într-un spa țiu determinat și în legă tură cu anumite persoane. 4.3.1 Aplicarea în timp a normelor de drept procesual civil Legile, inclusiv cele de drep t procesual civil, se aplic ă în perioada de timp în care sunt în vigoare, adic ă pe durata cuprins ă între intrarea în vigoare și ieșirea din vigoare. Potrivit principiului consacrat în art.15 alin.2 din Constitu ție: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excep ția legii penale sau contraven ționale mai favorabile”. Deci, legile de drept procesual civil sunt, în principiu, de aplicare imediat ă. 4.3.2 Aplicarea în spa țiu a normelor de drept procesual civil • Aplicarea în spa țiu a normelor de drept procesual civil nu pune probleme pe plan intern, deoa rece, prin unificarea legislativ ă, la nivelul întregii ță ri se aplică aceeași lege. Aș adar instan ța română aplică „lex fori ” – legea țării. 54.3.3 Aplicarea normelor dreptului procesual civil asupra persoanelor Potrivit art.16 alin.1 din Constitu ție, cetățenii sunt egali în fa ța legii ș i a autorităților publice, fă ră privilegii și fără discrimină ri, iar în art.2 alin.1 din Legea nr.304/2004 se prevede c ă justiț ia se înfă ptuiește în numele legii, este unic ă, imparț ială și egală pentru to ți. În acest sens sunt și prevederile art.7 alin.1 din Legea nr.304/2004. Principiul egalit ății se aplic ă și cetățenilor străini și apatrizilor. 4.4 Interpretarea normelor de drept procesual civil Normele procesuale, ca toate celela lte norme juridice, au nevoie de interpretare, întrucât nici o legisla ție, oricât de perfect ă, nu poate anticipa toate cazurile care se pot ivi în practic ă și, deci, nu poate elimina necesitatea interpret ării. În interpretarea normelor procesual ci vile trebuie avute în vedere orientă rile de principiu cuprinse în teoria general ă a dreptului. Prin interpretarea normelor de drept procesual civil (interpretarea le gii de drept procesual civil) se în țelege operațiunea logico-ra țională de stabilire a con ținutului și sensului normelor de drept procesual civil, în scopul justei lor aplic ări, prin corecta încadrare a diferitelor situații în ipotezele ce le con țin. În literatura juridic ă se folosesc trei criterii de clasificare pentru stabilirea felurilor interpret ării. Astfel, în func ție de for ța obligatorie sau neobligatorie (ori în func ție de organul sau persoana de la care provine) se distinge între interpretarea oficial ă și interpretarea neoficial ă. În raport de rezultatul interpret ării se deosebe ște între interpretarea literal ă, interpretarea extensiv ă și interpretarea restrictiv ă. După metoda de interpretare folosit ă se deosebe ște între : interpretarea gramatical ă, interpretarea sistematic ă, interpretarea istorico-teleologic ă, interpretarea logică și interpretarea prin analogie. În dreptul procesual civil se folose ște atât o interpretare oficial ă a normelor juridice (interpretare autentic ă și interpretare cazual ă), cât și o interpretare neoficială, facultativ ă, științifică ori doctrinal ă. Sub aspect metodologic sunt folo site interpretarea gramatical ă, sistematic ă, istorico-teleologic ă, logică și analogic ă, iar din punctul de ve dere al efectelor interpretă rii sunt folosite atât interpretarea literal ă, cât și cea restrictiv ă, precum și cea extensiv ă. 5. Procesul civil – mijloc de înf ăptuire a justiț iei 5.1 Preciz ări introductive Scopul activităț ii procedurale este înf ăptuirea justi ției în pricinile civile, adic ă prin judecarea cauzelor civile potrivit form elor predeterminate de normele de drept procesual civil se realizeaz ă justiția. Mijlocul de înfă ptuire a justi ției este procesul civil, care se declan șează prin cererea reclamantului, adic ă a acelei persoane care pretinde c ă i s-a înc ălcat sau nesocotit dreptul subiectiv civil ori al c ărei interes legitim nu se poate realiza decât pe calea justi ției. Așadar, reclamantul ar e rolul de a declan șa procesul civil, de a 6alege instan ța competent ă, de a fixa cadrul în care se va desf ășura judecata, de a proba preten ția dedusă judecății etc. Doar în mod excep țional, instan ța poate acț iona și din oficiu, îns ă pentru aceasta este nevoie de o prevedere legal ă expresă. Este cazul : punerii sub interdic ție (art.143 și 115 C.fam.); încredin țarea copiilor minori și stabilirea pensiei de întreținere pentru ace știa, în cazul divor țului (art.42 C.fam.) și exercitării din oficiu a acțiunii civile în procesul penal, dac ă este vorba de o persoan ă fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exerci țiu restrâns ă (art.17 C.proc.pen.). 5.2 Definiția procesului civil Procesul civil este definit în doctrin ă ca fiind activitatea desf ășurată de că tre instanță, părți, organe de executare ș i alte persoane sau organe care particip ă la înfăptuirea de c ătre instan țele judecătorești a justiției în pricinile civile, în vederea realiză rii sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judec ății și execută rii silite a hot ărârilor judec ătorești sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege ( V.M.Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Teoria general ă, vol.I, Editura Na țional, Bucure ști, 1996, p.148 ). 5.3 Fazele ș i etapele procesului civil Procesul civil parcurge, de regul ă, însă nu obligatoriu, dou ă faze : faza judecății (cognitio ) și faza execut ării silite ( executio). • Faza judec ății cuprinde, de regul ă, mai multe momente : judecata în prim ă instanță, judecata în apel ș i judecata în c ăile extraordinare de atac (recursul, contestația în anulare și revizuirea). Indiferent c ă judecata se desf ășoară în primă instanță sau în căile de atac ori în contestația la executare, de regulă , ea cuprinde trei etape: etapa scris ă, etapa dezbaterilor și etapa deliber ării și pronunță rii hotărârii. • Faza execut ării silite intervine în situa ția în care debitorul nu- și execută de bună voie obligaț ia prevăzută în hotărârea judec ătorească sau în alt titlu executoriu, apelându-se, astfel, de c ătre creditor la for ța de constrângere a statului. În fine, este posibil ca faza judec ății să nu parcurgă toate etapele. Dacă reclamantul renun ță la judecat ă sau la dreptul subiectiv pretins ori las ă cererea în nelucrare și se perim ă (înainte de etapa dezbaterilor), nu va mai avea loc dezbaterea cauzei. La fel, dac ă părțile sting litigiul printr-o tranzac ție, va lipsi etapa deliber ării. De asemenea, poate să lipsească judecata în apel sau în c ăile extraordinare de atac, dacă hotărârea pronun țată nu este atacat ă prin intermediul acestora. 6. Principiile dreptului procesual civil Principiile dreptului sunt fie idei generale și comune întregului sistem de drept, fie specifice unei ramuri de drept. Fiecare sistem procedural este construit pe baza unor principii care-l fundamenteaz ă, „care determin ă structura intimă a procesului civil respectiv și pe temeiul că rora se stabilesc raporturile dintre p ărțile procesului civil între ele și dintre acestea ș i instanța de judecat ă”. În doctrin ă au fost date mai multe defini ții privind principiile dreptului procesual civil, care în esen ță au același conținut. Astfel, ele sunt definite ca „reguli esențiale ce determină structura procesului și guvernează întreaga activitate 7judiciară” ori ca „cele mai generale și esențiale reguli procesuale, care stabilesc cadrul procesului civil, înso țind toate fazele și etapele procesului, determinând modul și mijloacele de realizare a justi ției în procesele civile”. Așadar, principiile dreptului procesual civil sunt reguli esen țiale și imperative care stau la baza activit ății judiciare. Unele dintre ele guverneaz ă întregul proces civil (de exemplu, principiul legalit ății, principiul egalit ății, principiul afl ării adevărului, dreptul la un proces echitabi l etc.), iar altele numai o anumit ă etapă a procesului civil (de exemplu, principiul contradictorialit ății) ori numai anumite instituții de drept procesual civil (de exemplu, principiile care guverneaz ă organizarea judiciar ă). Toate principiile dreptului procesual civil au aceea și valoare și forță obligatorie, nerespectarea orică ruia dintre ele „atr ăgând sanc țiune procedural ă, care prezintă aceeași eficacitate juridic ă”. Unele principii sunt consacrate în Constitu ție, iar altele în Legea nr.304/2004 de organizare judiciar ă ori în Legea nr.303/2004 privind statutul judec ătorilor și procurorilor sau în Codul de procedur ă civilă , după cum pot fi deduse și pe cale de interpretare. De asemenea, unele pr incipii sunt înscrise în Declara ția Universală a Drepturilor Omului, în Conven ția european ă pentru protecț ia drepturilor omului ș i a libertăților fundamentale și în Pactul interna țional cu privire la drepturile civile și politice. 6.1 Principiul legalit ății Consacrat în art.1 alin.5 din Constituț ie, potrivit c ăruia „În România, respectarea Constitu ției, a suprema ției sale și a legilor este obligatorie”. Aș adar, principiul legalit ății reprezint ă un principiu general, el asigur ă ordinea de drept. Prin urmare, în procesul civil principiul legalit ății se manifest ă sub urm ă- toarele aspecte: – judecătorii trebuie s ă respecte ș i să facă respectate atât normele de drept material care au incidență asupra raportului juridic litigios, cât și normele de drept procesual; – judecătorii trebuie s ă interpreteze și să aplice legea în acord cu litera și spiritul ei, „precum și în consonan ță cu cerințele vieții sociale”; – justiția se înfăptuiește de către instanțele judecătorești prevăzute de lege; – competen ța instanțelor judec ătorești și procedura de judecat ă sunt prev ăzute numai prin lege (art.126 alin.2 din Constitu ție); – constituirea instan ței și compunerea completului de judecat ă se fac cu respectarea legii de organizare judiciar ă; – legalitatea și temeinicia hot ărârilor judec ătorești vor fi verificate de instan țele de control judiciar, în urma sesiz ării acestora de c ătre părțile interesate sau de c ătre Ministerul Public. 6.2 Principiul independen ței judecătorilor Acest principiu este consacrat în art.124 alin.3 din Constitu ție, potrivit c ăruia „Judecătorii sunt independenț i și se supun numai legii”, precum și în art.2 din Legea nr.303/2004 privind statutul judec ătorilor și procurorilor, care prevede c ă „Judecătorii sunt independenț i, se supun numai legii și trebuie s ă fie impar țiali” 8(alin.3); „Orice persoan ă, organiza ție, autoritate sau instituț ie este datoare s ă respecte independen ța judecătorilor” (alin.4). Principiul independen ței judecătorilor înseamn ă că nici un organ al statului, inclusiv organele de conducere judiciar ă și nici chiar o instanță ierarhic superioar ă nu are dreptul s ă oblige sau s ă dea sugestii judec ătorului. Principiul independenț ei judecătorului se aplic ă numai cât prive ște activitatea de judecat ă, deoarece din punct de vedere organizatoric și administrativ judec ătorii sunt subordona ți organelor de conducere judiciar ă. 6.3 Principiul accesului liber la justi ție Accesul liber la justi ție este un principiu cu valoare constitu țională , consacrat în articolul 21 din legea fundamentală , potrivit c ăruia „Orice persoan ă se poate adresa justi ției pentru apă rarea drepturilor, a libert ăților și a intereselor sale legitime” (alin.1). „Nici o lege nu poate îngr ădi exercitarea acestui drept” (alin.2). Art.21 alin.1 și 2 din Constitu ție reitereaz ă una din garanț iile înscrise în art.8 și 10 din Declara ția Universală a Drepturilor Omului, precum și în art.6 pct.1 din Convenția european ă a drepturilor omului. Accesul liber la justi ție, ca drept fundamental, aparț ine oricărei persoane, indiferent c ă este vorba de cet ățeni români sau stră ini ori de persoane fă ră cetățenie și, de asemenea, indiferent c ă este vorba de persoane fi zice sau juridice, întrucât textul constitu țional nu face nici o distinc ție. Accesul liber la justi ție înseamn ă posibilitatea pe care o are orice persoan ă, care se consider ă vătămată în drepturile ș i interesele sale leg itime, de a se adresa instanței competente pentru ocrotirea acestora. 6.4 Principiul egalit ății în fața justiției Egalitatea în fa ța justiției decurge din principiul constitu țional „egalitatea în drepturi”, consacrat de art.16 din Constitu ție, potrivit c ăruia „Cetățenii sunt egali în fața legii ș i a autorit ăților publice, f ără privilegii și fără discrimină ri” (alin.1). „Nimeni nu este mai pres us de lege” (alin.2). De asemenea, art.7 din Legea nr.304/2004 dispune c ă „Toate persoanele sunt egale în fa ța legii, fără privilegii și fără discrimin ări. Justiția se realizeaz ă în mod egal pentru toț i, fără deosebire de ras ă, naționalitate, origine etnic ă, limbă, religie, sex, orientare sexual ă, opinie, apartenen ță politică, avere, origine ori condi ție socială sau de orice alte crite rii discriminatorii”. Principiul egalit ății în fața justiției este consacrat și în art.124 alin.2 din Constituț ie, care dispune c ă „Justiț ia este unic ă, imparțială și egală pentru to ți”, text reluat și în art.2 alin.1 din Legea nr.304/2004. 6.5 Principiul dreptului la ap ărare Principiu cu valoare constitu țională , dreptul la ap ărare este consacrat în art.24 din legea fundamental ă. Potrivit acestui articol „Dreptul la ap ărare este garantat”. „În tot cursul procesului, p ărțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. Aliniatul 1 al te xtului constituț ional este reluat de art.15 din legea de organizare judiciar ă. Potrivit celei de-a doua teze a art.15 din Legea nr.304/2004 „În 9tot cursul procesului, p ărțile au dreptul să fie reprezentate sau, dup ă caz, asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu, potrivit legii”. Dup ă cum se poate observa din dispoziț ia citată, legea de organizare judiciar ă se referă atât la instituț ia asistării, cât și la cea a reprezent ării părților. Principiul dreptului la ap ărare depășește interesul p ărților, întrucât prin garantarea acestuia se urm ărește și faptul ca hotă rârile pronun țate de instan țele judecătoreș ti să exprime adev ărul și să fie conforme cu legea. 6.6 Principiul desfăș urării procedurii judiciare în limba român ă Constituția României consacr ă în art.128 alin.1 principiul potrivit c ăruia „Procedura judiciar ă se desfășoară în limba român ă”, limba oficial ă a statului. Acest principiu este reluat în termeni identici de art.14 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciar ă. Însă cetățenii români apar ținând minorit ăților naționale au dreptul s ă se exprime în limba maternă în faț a instanțelor de judecată , în condi țiile legii organice (art.128 alin.2 din Constitu ție și art.14 alin.2 din Legea nr.304/2004). În cazul în care una sau mai multe p ărți solicită să se exprime în limba matern ă, instanța de judecată trebuie s ă asigure, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traduc ător autorizat. În situa ția în care toate p ărțile solicit ă sau sunt de acord s ă se exprime în limba matern ă, instanța de judecat ă trebuie s ă asigure exercitarea acestui drept, precum și buna administrare a justi ției, cu respectarea principiilor contradic- torialității, oralității și publicității (art.14 alin. 3 și 4 din Legea nr.304/2004). 6.7 Principiul publicit ății Potrivit art.127 din Constituț ie „Ședințele de judecat ă sunt publice, afar ă de cazurile prev ăzute de lege”. Aceste dispozi ții sunt reproduse și în art.12 teza 1 din Legea nr.304/2004. De asemenea, ar t.121 alin.1 din Codul de procedur ă civilă dispune că : „Ședințele vor fi publice, afar ă de cazurile când legea dispune altfel”. Publicitatea e constituit ă din elemente diverse, precum : stabilitatea locului unde fiecare instan ță își desfăș oară activitatea; periodicitatea ședințelor de judecat ă, în zilele și la orele fixate; publicitatea listei proceselor ce se vor dezbate în fiecare ședință. Principiul publicit ății dezbaterilor judiciare constituie una dintre cele mai importante garan ții ale impar țialității și independenț ei judecătorilor la îndeplinirea actului de justi ție ca serviciu public. 6.8 Principiul oralit ății Principiul oralit ății este consacrat în art. 127 din Codul de procedur ă civilă, potrivit căruia „Pricinile se dezbat verbal, dac ă legea nu dispune altfel”. „Oralitatea e o consecin ță a publicit ății, pe care o ajut ă și o completeaz ă în efectele ei bune”, deoarece numai în cadrul unor dezbateri verbale a pricinilor, procesul poate fi urmă rit în tot cursul desf ășurării sale atât de că tre părți, cât ș i de eventualul public. De as emenea, oralitatea asigur ă contradictorialitatea efectiv ă a dezbaterilor, exercitarea în bune condiț ii a dreptului la ap ărare și a rolului activ al judecătorului. 10Principiul oralit ății rezultă și din alte dispozi ții ale Codului de procedură civilă . Oralitatea const ă în dreptul pă rților de a- și susține verbal preten țiile, în audierea martorilor față de părți, în interogatoriile și mărturisirile pă rților, în explicațiile date de acestea, în expune rea prin viu grai a faptelor și argumentelor cauzei, în analiza și critica verbal ă a probelor administrate, în invocarea neregularit ăților actelor de procedur ă și în punerea de concluzii privind împrejură rile de fapt sau de drept ale litigiului. 6.9 Principiul rolului activ al judec ătorului ( A se vedea V.M.Ciobanu, G.Boroi, drept procesual civil. Curs selectiv. Teste gril ă, ediția 3, Editura All Beck, Bucure ști, 2005, p.25-27) Diversele aspecte prin care se concretizeaz ă rolul activ al judecă torului se desprind din dispozi țiile Codului de procedur ă civilă, îndeosebi din art.129 alin.2-5, care reprezint ă dreptul comun, dar și din alte prevederi legale. Astfel: – judecătorul (instanț a) are obligaț ia ca, mai înainte de toate, s ă dea cererii calificarea juridic ă exactă, în funcție de conținutul său și nu în func ție de denumirea dată de parte; – judecătorul conduce desf ășurarea procesului civil, vegheaz ă la respectarea prevederilor legale și are puterea de a fixa termenele și de a ordona m ăsurile necesare judecă rii cererii. – judecătorul are dreptul de a invoca din oficiu în orice stare a pricinii, înc ălcarea normelor juridice de ordine public ă (art.108 alin.1 C.proc.civ.). Îns ă, așa cum se subliniază, la judecata în prim ă instanță și la judecata în apel, acest drept este totodată și o obliga ție pentru judec ător, deoarece, dacă instanța nu ridic ă din oficiu o excepție absolută , atunci va pronun ța o hotă râre susceptibil ă d e a f i d e s f i i n țată pe calea apelului sau, dup ă caz, a recursului, având în vedere c ă nerespectarea normelor de ordine public ă poate fi invocat ă în recurs, judec ătorul are aceast ă obligație doar în cazurile, expres prev ăzute de lege, în care încă lcarea unei norme de ordine public ă deschide posibilitatea exercit ării unei c ăi de atac împotriva hot ărârii instan ței de recurs. – în condițiile art.129 alin.2 C.proc.civ., judec ătorul va pune în vedere p ărților drepturile și obligațiile ce le revin în ca litatea lor din proces și va stărui, în toate fazele procesuale, pentru solu ționarea amiabil ă a cauzei. – cu privire la situa ția de fapt și motivarea în drept pe care p ărțile le invoc ă în susținerea preten țiilor și apărărilor lor, judec ătorul este în drept s ă le ceară acestora să prezinte explica ții, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dac ă nu sunt menț ionate în cerere sau în întâmpinare (art.129 alin.4 C.proc.civ.). – judecătorii au îndatorirea s ă stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adev ărului în cauz ă, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corect ă a legii, în scopul pronun țării unei hot ărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consider ă necesare, chiar dac ă părțile se împotrivesc (art.129 alin.5 C.proc.civ.). – atenuarea unor dispozi ții legale restrictive prin aplicarea altor dispozi ții legale. De exemplu : sanc țiunea dec ăderii va fi înlă turată prin repunerea în termen, atunci când instan ța apreciaz ă că partea nu a îndeplinit actul de procedur ă în termen 11datorită unor împrejură ri mai presus de voin ța ei (art.103 alin.1 teza a II-a C.proc.civ.); încuviinț area dovezilor ș i după prima zi de înf ățișare, în cele trei situa ții prevăzute de art.138 C.proc.civ.; nu litatea recursului poate fi înlă turată , în cazul în care, deși motivele de recurs au fost gre șit indicate, dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prev ăzute de lege (art.306 alin. ultim C.proc.civ.). 6.10 Principiul disponibilit ății Reamintim c ă, spre deosebire de procesul penal care este guvernat de principiul oficialității, procesul civil este guvernat de principiul disponibilit ății. Disponibilitatea desemneaz ă, în sens material, dreptul p ărții de a dispune de obiectul procesului, iar în sens procesual, dreptul acesteia de a dispune de mijloacele procesuale acordate de lege. Însă acest principiu trebuie core lat cu celelalte principi i ale procesului civil, cum ar fi : legalitatea, egalitatea p ărților, rolul activ al judec ătorului, întrucât prerogativele pe care le cuprin de nu sunt nelimitate în con ținut, întindere și timp, așa cum se va observa din cele ce urmeaz ă. Principiul disponibilit ății cuprinde în con ținutul său următoarele prerogative: – dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil. – dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecat ă sau ale ap ărării; – dreptul părții de a pune cap ăt procesului înainte de pronun țarea unei hot ărâri pe fond, prin încheierea unor acte procesuale de dispozi ție; – dreptul părților de a ataca sau nu hot ărârea prin intermediul c ăilor legale de atac; – dreptul p ărții care a câ știgat procesul de a solicita executarea silit ă a hotărârilor judecă torești, în situa ția în care debitorul nu- și execută de bună voie obligația. Însă, în baza principiului disponibilit ății, partea poate s ă și renunț e la executare. 6.11 Principiul contradictorialit ății Acest principiu const ă în posibilitatea acordat ă părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei care pot servi la solu ționarea ei și domină întreaga activitate de solu ționare a litigiului, cu excep ția etapei deliber ării și pronunță rii hotărârii. Contradictorialitatea presupune c ă judecătorul trebuie s ă asculte deopotriv ă pe cel care a sesizat instan ța, cât și pe cel care se ap ără. Așadar , în temeiul principiului contradictorialit ății, părțile au dreptul de a face cereri, de a propune și administra probe, de a pune c oncluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept care intereseaz ă în rezolvarea pricinii, iar instan ța este obligată să dea cuvântul p ărților asupra oric ărei cereri și să-și întemeieze hot ărârea numai pe elementele care au format obiectul dezbaterilor contradictorii. 6.12 Principiul nemijlocirii Codul nostru de procedur ă civilă consacră principiul nemijlocirii, care const ă în obligația instanței de a cerceta direct și imediat toate elementele care servesc la lămurirea împrejură rilor cauzei, în a șa fel încât între instan ță și faptele care urmeaz ă 12să fie stabilite s ă existe un num ăr cât mai redus de verigi intermediare, pentru ca probele să nu fie denaturate. 6.13 Principiul continuit ății Acest principiu, în aplicarea sa integral ă, presupune ca judecarea pricinii s ă se facă, pe cât posibil, de acela și complet de judecat ă și într-o singură ședință, care să se încheie cu deliberarea și pronunțarea hotă rârii. Continuitatea contribuie la corecta și rapida soluț ionare a litigiilor și implicit la restabilirea grabnic ă a dreptului subiectiv înc ălcat sau contestat, îns ă din motive obiective, determinate și de realizarea altor principii (afl ării adevărului, dreptului la apărare, contradictorialit ății etc.), acest principiu nu se realizeaz ă integral în sistemul nostru procesual. În prezent, continuitatea are o aplicare limitat ă, în sensul c ă hotărârea trebuie să fie pronun țată de aceia și judecători care au judecat fondul preten ției formulate. Nerespectarea acestei cerin țe atrage nulitatea absolut ă a hotărârii pronunț ate. 13II. Acțiunea civil ă 1. Defini ție În literatura juridic ă nu exist ă nici un punct de vedere unitar cât prive ște definirea ac țiunii civile. Lipsa unei defini ții legale a acț iunii civile și legă tura acesteia cu dreptul subiectiv civil că ruia îi serve ște drept mijloc de protec ție judiciară în cazul în care este contestat sau înc ălcat, a dus la conturarea a dou ă accepțiuni sau sensuri ale no țiunii de acț iune civil ă : unul obiectiv și altul subiectiv. În sens obiectiv, ac țiunea civil ă este definit ă ca fiind „mijlocul legal prin care o persoană cere instan ței judecătorești fie recunoa șterea dreptului sau, fie realizarea acestui drept, prin încetarea piedicilo r puse în exercitarea sa de o alt ă persoană sau printr-o desp ăgubire corespunz ătoare”(I.Stoenescu, S.Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol.I, Centrul de multiplicare al Universității din Bucure ști, 1973, p.204). Într-o perspectivă analitică, acțiunea civil ă este definit ă ca fiind „ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecț ia dreptului subiectiv civil – prin recunoa șterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat – ori a unor situa ții juridice ocrotite de lege” (V.M.Ciobanu, op.cit., vol.I, 1996, p.250 ). În sens obiectiv, ac țiunea const ă în „dreptul de a urm ări în justiție ceea ce ți se datorează” sau , în al ți termeni „dreptul acordat oric ărei persoane de a cere organelor judiciare, ca prin mijloace le organizate de lege ș i aplicând legea, s ă deie satisfacțiune intereselor care nu se pot realiza nici direct nici prin alte mijloace practice” ( E.Herovanu, Principiile procedurii judi ciare, Institutul de Arte Grafice „Lupta”, N.Stroil ă, București, 1932, p.128-129). 2. Elementele ac țiunii civile Elementele ac țiunii civile sunt: p ărțile, obiectul și cauza. a) Pă rțile acțiunii civile Denumirea de p ărți în procesul civil este dat ă persoanelor care au un litigiu cu privire la un drept civil, dedus în fa ța instanței și asupra c ărora se ră sfrâng efectele hotărârii judec ătorești. Așadar, orice proces civil, în materie contencioas ă, presupune în mod obligatoriu dou ă persoane: reclamantul ș i pârâtul. Reclamantul este persoana care se adresează i n s t a nței judecătorești cerând apărarea unui drept al s ău sau al unui interes ocrotit de lege. Pârâtul este persoana chemat ă în judecat ă, ca fiind presupus ă a fi încă lcat sau contestat drepturile reclamantului. b) Obiectul ac țiunii Obiectul ac țiunii civile se concretizeaz ă însă în raport de mijlocul procesual folosit sau că obiectul litigiului este determinat de preten țiile respective ale p ărților determinate prin actul introductiv de instan ță și prin concluziile ap ărării. În cazul cererii de chemare în judecat ă prin obiect se înț elege preten ția concretă formulat ă de reclamant împotriva pârâtului, cum ar fi: revendicarea unui bun mobil sau imobil, desfacerea c ăsătoriei, rezolu țiunea sau rezilierea unui contract, constatarea sau negarea unui drept, etc. 14 Excep țiile procesuale au ca obiect invocarea înc ălcării unor norme de organizare judec ătorească, de competen ță sau de procedur ă propriu-zis ă sau a unor lipsuri referitoare la exerci țiul acțiunii. Căile de atac au ca obiect desfiin țarea hotă rârilor judec ătorești care se atac ă. c) Cauza ac țiunii civile Cauza ac țiunii civile reprezint ă și ea un element important de identificare a acesteia. Con ținutul acestui element a prilejuit e xprimarea unor puncte de vedere diferite în literatura de specialitate. Cauza ac țiunii ( causa petendi ) nu este acela și lucru cu cauza raportului juridic sau al obliga țiunii puse în discu ție (causa debendi ). Altfel spus, cauza dreptului ( causa debendi ) constituie cauza cererii de chemare în judecat ă, iar nu a acțiunii civile în totalitatea ei.(de exempl u, atunci când reclamantul pretinde o sum ă de bani cu titlul de pre ț al unui lucru vândut pârâtului și în dovedirea ac țiunii prezintă contractul ce vânzare-cump ărare, vânzarea este cauza ac țiunii, iar înscrisul este temeiul cu care se dovede ște existen ța acestei cauze). Cauza ac țiunii trebuie s ă îndeplineasc ă anumite condiț ii: să existe, s ă fie reală, să fie licită și morală. 3. Condițiile de exercitare a ac țiunii civile Condiții de exerci țiu ale acțiunii civile urm ătoarele: – afirmarea unui drept sau a unei situa ții juridice ocrotite de lege; – interesul; – capacitatea procesual ă; – calitatea procesual ă. Aceste condiț ii trebuie îndeplinite cumu lativ pentru punerea în mi șcare a tuturor formelor procedurale ce intr ă în conținutul acțiunii : cererea de chemare în judecată, excepții, căi de atac etc. 4. Clasificarea ac țiunilor civile Acțiunea civil ă, ca prerogativ ă legală, obiectiv ă, impersonal ă și permanent ă, este uniform ă sub aspectul elementelor ei structurale, precum și sub aspectul funcțiilor ce-i revin. În literatura judiciar ă sunt cunoscute diferite categorii de ac țiuni. Codul nostru de procedur ă civilă , fără să facă o clasificare a ac țiunilor, folose ște uneori denumirea consacrat ă a unor ac țiuni, de care leag ă unele consecin țe procedurale ( spre exemplu, art. 13 C.proc.civ. se referă la acțiunile imobiliare). O alt ă categorie de acț iuni pe care le trateaz ă Codul de procedur ă civilă sunt acțiunea în constatare, c ăreia îi consacr ă art. 111. Acțiunile civile pot fi clasificate în func ție de criterii diferite. Astfel: a) după scopul urm ărit de reclamant prin ac țiunea sa, ac țiunile se pot împă rți în: acțiuni în realizarea dreptului, ac țiuni în constatarea dreptului și acț iuni în constituire de drepturi; b) după natura dreptului subiectiv ce se valorific ă prin acț iune se poate distinge între: acț iunile personale, ac țiunile reale și acțiunile mixte; c) în funcție de obiectul dreptului subiectiv ap ărat prin ac țiune, acț iunile se împart în: ac țiuni mobiliare și acțiuni imobiliare, iar la rândul lor ac țiunile 15imobiliare pot fi: ac țiuni posesorii sau ac țiuni petitorii, dup ă cum se ap ără dreptul de proprietate ori alt drept real sau posesia asupra bunului imobil. d) în funcție de calea procedural ă aleasă de parte, putem avea: acț iuni principale, acțiuni accesorii și acțiuni incidentale. e) în funcție de natura procesului pot fi: acț iuni civile și acțiuni comerciale. 16III. Participan ții la procesul civil Persoanele și organele care particip ă la procesul civil se numesc participan ți, dintre care unii alc ătuiesc categoria participan ților principali, fiind numi ți în doctrin ă și subiecți ai procesului civil, iar al ții alcătuiesc categoria participan ților auxiliari. Participan ții principali sau subiecț ii procesului civil sunt: instan ța judecătorească, părțile, procurorul și organul de executare. Dintre ace știa, pentru activitatea judiciară este indispensabilă prezența instanței și a părților. Din categoria participan ților auxiliari fac parte pe rsoanele care nu influen țează în mod hot ărâtor desfăș urarea procesului civil, dar care aduc o anumit ă contribu ție la soluț ionarea cauzei, cum sunt: martorii, interpre ții, experții, avocații. 1. Instanța judecătorească Pentru înf ăptuirea justi ției, instan ța are dreptul și obligația de a cerceta și de a soluționa litigiul dedus judec ății. La rândul lor, instan țele de control judiciar au dreptul ș i obligația să verifice legalitatea și temeinicia hotă rârilor pronun țate de instan țele de fond. În opera de înfă ptuire a justi ției, judecătorii sunt independenț i, se supun numai legii și trebuie s ă fie impar țiali, însă, în același timp, ei trebuie s ă respecte și celelalte principii, care guvernează procesul civil : disponibilitat ea, celeritatea, contradicto- rialitatea, dreptul la ap ărare, rolul activ al instan ței etc. Alcătuirea instan ței În literatura juridic ă s e f a c e d i s t i n c ție, cât prive ște alcătuirea instan ței, între compunerea ș i constituirea acesteia. Compunerea instan ței înseamn ă alcătuirea sau formarea completului de judecată cu numărul de judec ători prevăzut de lege. Astfel, potrivit art.54 alin.1 din Lege a nr.304/2004, „cauzele date, potrivit legii, în competen ța de prim ă instanță a judecă toriei, tribunalului și curții de apel se judecă în complet format dintr-un judec ător………”. De la aceast ă regulă sunt exceptate cauzele privi nd conflictele de munc ă și de asigur ări sociale, care, potrivit art.55 alin.1 din lege, se solu ționează în complet constituit din 2 judec ători și 2 asistenți judiciari. La judecarea apelurilor și recursurilor se aplic ă întotdeauna regula sau principiul colegialit ății. Astfel, potrivit art.54 alin.2 din Legea nr.304/2004, apelurile se judecă în complet format din 2 judec ători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excep ția cazurilor în care legea prevede altfel. Contestațiile la titlu, cererile de îndreptate a erorilor materiale, cererile de lămurire ori completare a hotă rârii, contesta țiile în anulare și cererile de revizuire, fiind cereri subsecvente pric inii în care a fost pronun țată hotărârea a cărei îndreptare, lămurire, completare, anular e ori revizuire se solicit ă, se soluționează în aceea și compunere în care s-a pronun țat hotărârea respectiv ă. La Înalta Curte de Casaț ie și Justiț ie, completul de judecat ă este format astfel : Secțiile Înaltei Cur ți de Casa ție și Justiț ie judecă în complet format din trei judecători ai aceleia și secții. Înalta Curte de Casa ție și Justiție judecă în complet format din 9 judec ători unele cauze date în competen ța sa prin lege, precum și ca instanță disciplinar ă (art.24 din lege). În cazurile prev ăzute de art.25 din Legea 17nr.304/2004, Înalta Curte de Casa ție și Justiție se constituie în Sec ții Unite. La judecată în Secții Unite, trebuie s ă ia parte cel pu țin două treimi din num ărul judecătorilor în func ție, iar decizia poate fi luat ă numai cu majoritatea voturilor celor prezenți (art.34 din Lege). Normele care reglementeaz ă compunerea instan ței sunt norme de organizare judiciară, ce au caracter imperativ, astfel că nerespectarea lor atrage sanc țiunea nulităț ii absolute. Constituirea instan ței înseamnă alcătuirea ei complex ă, cu toate organele și persoanele cerute de lege, adic ă participarea al ături de completul de judecat ă a grefierului de ședință, respectiv a magistratului-asis tent la Înalta Curte de Casa ție și Justiț ie. De asemenea, în cauzele privind conflictele de munc ă și asigurări sociale, completul se constituie și din 2 asisten ți judiciari. În constituirea instan ței va intra și procurorul, în cauzele în care acesta participă la procesul civil. Incidente procedurale privind alc ătuirea instan ței Art.23-36 C.proc.civ. reglementeaz ă următoarele incidente procedurale privind alc ătuirea instan ței: incompatibilitatea, ab ținerea ș i recuzarea. Incompatibilitatea este un incident procedural privind compunerea instan ței, deoarece, a șa cum rezult ă din dispozi țiile art.24 și ale art.36 C.proc.civ., prive ște numai pe judecă tori. Art.24 C.proc.civ. reglementeaz ă expres și limitativ trei cazuri de incompatibilitate: a) Judecătorul care a pronun țat o hotărâre într-o pricin ă nu poate lua parte la judecata aceleia și pricini în apel sau în recurs; b) Judecătorul care a pronun țat o hotărâre într-o pricin ă nu poate lua parte la rejudecarea aceleia și pricini, dup ă casarea cu trimitere. c) judecătorul care a fost martor, expert sau arbitru într-o pricin ă, nu poate lua parte la judecata aceleiaș i pricini. Recuzarea este dreptul pe care-l au pă rțile din proces de a solicita în cazurile strict determinate de lege, îndep ărtarea unuia sau a mai multor judec ători de la soluționarea unei anumite pricini. Cazurile de recuzare sunt expres și limitativ prev ăzute de art.27 C.proc.civ., potrivit căruia, ,judec ătorul poate fi recuzat : 1. când el, so țul să u, ascenden ții ori descenden ții lor au vreun interes în judecarea pricinii sau când este soț , rudă sau afin, pân ă la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din p ărți; 2. când el este so ț, rudă sau afin în linie direct ă ori în linie colateral ă, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei p ărți sau dac ă este căsătorit cu fratele ori sora so țului uneia din aceste persoane; 3. când soțul în viață și nedespă rțit este rudă sau afin a uneia din p ărți până la al patrulea grad inclusiv, sau dac ă, fiind încetat din via ță ori despă rțit, au rămas copii; 4. dacă el, soțul sau rudele lor pân ă la al patrulea grad inclusiv au o pricin ă asemănătoare cu aceea care se judec ă sau dacă au o judecat ă la instanța unde una din pă rți este judec ător; 185. dacă între acelea și persoane ș i una din pă rți a fost o judecat ă penală în timp de 5 ani înaintea recuz ării; 6. dacă este tutore sau curator al uneia dintre p ărți; 7. dacă și-a spus p ărerea cu privire la pricina ce se judec ă; 8. dacă a primit de la una din p ărți daruri sau f ăgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri; 9. dacă este vră jmășie între el, so țul sau una din rudele sale pân ă la al patrulea grad inclusiv și una din p ărți, soții sau rudele acestora pân ă la gradul al treilea inclusiv. Abținerea constă în obliga ția pe care o are judec ătorul, care știe că există un motiv de recuzare în privin ța sa, de a încuno ștința pe preș edintele instan ței despre aceasta și de a se ab ține de la judecarea pricinii (art. 25 C.proc.civ.). Cu alte cuvinte, abținerea este o autorecuzare. Cazurile de ab ținere sunt identice cu cele de recuzare reglementate de art.27 C.proc.civ.. De asemenea, ab ținerea se solu ționează potrivit normelor prev ăzute de art.30-32 C.proc.civ. pentru judecarea cererii de recuzare. 2. Părțile în procesul civil 2.1 No țiunea și poziția procesual ă a părților Părțile reprezint ă elementul subiectiv al ac țiunii civile, precum și al fiecărui mijloc procesual ce intr ă în componen ța acesteia, al că ror rol în procesul civil este esențial, realitate exprimată prin adagiul „ dacă procesul este necesar p ărților, părțile sunt deopotriv ă de necesare procesului ”, căci, practic, f ără instanță și fără părți nu se poate vorbi de existen ța unui proces. Părți în procesul civil sunt persoanele între care s-a le gat raportul juridic dedus judecății și care îndeplinesc cumulativ condi țiile de exercitare a acț iunii civile (afirmarea unui drept, justificarea unui interes, capacitatea procesual ă și calitatea procesuală ). Deși denumirea generic ă este aceea de „p ăți”, în raport de mijlocul procesual folosit sau în raport de momentele și fazele procesuale, ele poart ă o denumire specifică : reclamant și pârât în cererea de chemare în judecat ă (judecata în prim ă instanță); apelant și intimat în cererea de apel (judecata în apel); recurent și intimat în cererea de recurs (solu ționarea recursului); contestator și intimat în contesta ția în anulare (solu ționarea contesta ției în anulare); revizuient și intimat în cererea de revizuire (solu ționarea revizuirii); creditor și debitor în faza execută rii silite (în contestația la executare p ărțile se mai numesc și contestator și intimat ). Părților inițiale li se pot al ătura și terț e persoane, care intervin în proces din proprie ini țiativă (art.49-56 C.proc.civ.) sau la cer erea reclamantului, a pârâtului ori a chematului în garan ție (art.57-66 C.proc.civ.). 2.2 Coparticiparea procesuală Potrivit art.47 C.proc.civ., mai mu lte persoane pot fi împreun ă reclamante sau pârâte dac ă obiectul pricinii este un drept sau o obliga țiune comună ori dacă drepturile sau obliga țiile lor au aceea și cauză. Coparticiparea procesual ă reprezint ă aplicația pe plan procesual a pluralităț ii subiectelor raportului juridic civil de drept substan țial. 19În literatura juridic ă, coparticiparea procesual ă este clasificat ă după mai multe criterii, dintre care re ținem: a) după poziția părților, coparticiparea procesual ă poate fi : activ ă, pasivă sau mixtă, după cum mai mulț i reclaman ți acționează împreună împotriva unui singur pârât, un singur reclamant ac ționează împotriva a mai multor pârâ ți sau mai mul ți reclaman ți cheamă în judecat ă pe mai mul ți pârâți. b) după cum este rezultatul voin ței părților sau al legiuitorului ori al împrejur ărilor obiective ale cauzei, coparticiparea procesual ă poate fi facultativ ă sau obligatorie ori necesar ă. De regul ă, coparticiparea procesual ă este facultativă . Sunt, însă , și situații în care coparticiparea procesual ă este necesar ă sau obligatorie. Este cazul coparticipa ților aflați într-o leg ătură materială sau formal ă care impune soluț ionarea litigiului printr-o hot ărâre unitar ă cu privire la to ți coparticipan ții. c) după cum se refer ă la existen ța unei pluralit ăți de persoane cu interese identice, sau la reunirea într-un singur proces a dou ă sau a mai multor cereri, în care sunt și alte părți, coparticiparea poate fi subiectiv ă sau obiectiv ă. 2.3 Drepturile ș i obligațiile procesuale ale p ărților Legea procesual ă recunoaște părților o mul țime de drepturi și le impune o serie de obliga ții, în activitatea desf ășurată de acestea în procesul civil. Drepturile procesuale ale p ărților sunt clasificate în doctrin ă, astfel : drepturi comune pă rților; drepturi procesuale ce apar țin reclamantului și drepturi procesuale ale pârâtului. Dintre drepturile procesuale comune p ărților, menț ionăm , cu titlu de exemplu: a) dreptul de a adresa cereri instan ței; b) dreptul de a participa la judecata pricinii și de a fi citat ă; c) dreptul la ap ărare (care include : dreptul de a propune și de a administra probe în măsura în care instan ța le-a încuviin țat; dreptul de a invoca excep ții procesuale; dreptul de a cunoa ște toate actele dosarului și dreptul de a face copii de pe acestea; dreptul de a fi asistate și reprezentate de un avocat; dreptul de a folosi în justiț ie limba matern ă sau de a vorbi în instan ță și de a pune concluzii prin interpret); d) dreptul de a recuza pe judec ători, procurori, grefieri sau magistra ți-asistenți, ,experți, interpre ți, traducători și în faza execut ării silite , pe executorul judecătoresc; e) dreptul de a dispune de soarta procesului , prin desistare, achiesare ori tranzac ție; f) dreptul de a exercita c ăile de atac prev ăzute de lege. Cât prive ște obligațiile părților în procesul civil, a cestea sunt, în principiu, comune celor dou ă părți. Potrivit art.129 alin.1 C.proc.civ., „pă rțile au îndatorirea ca, în condi țiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obliga ția să îndeplineasc ă actele de procedur ă în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judec ător, să -și exercite drepturile procedurale conform dispozi țiilor art. 723 alin. 1 C.proc.civ., precum și să-și probeze preten țiile și apă rările”. 20Având în vedere aceste dispozi ții de principiu, putem susț ine că părțile au următoarele obliga ții sau îndatoriri procesuale : a) de a urmări desfăș urarea ș i finalizarea procesului; b) de a îndeplini actele de procedur ă în condiț iile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judec ător; c) de a exercita drepturile procesuale cu bun ă-credință și potrivit scopului în vederea c ăruia au fost recunoscute de lege; d) de a-și proba preten țiile și apărările. Nerespectarea acestor obliga ții atrage sanc țiuni ca: nulitatea, dec ăderea, perimarea, sanc țiuni pecuniare ori chiar pierderea procesului. 2.4 Participarea ter ților în procesul civil (Interven ția în procesul civil) Când vorbim de „participarea ter ților în procesul civil” avem în vedere persoanele care sunt introduse într-un proces în curs de desf ășurare și care, din acel moment, devin și ele părți, fiind denumite, în continuare, terț i ori terți intervenienț i sau intervenien ți, pentru a fi deosebite de p ărțile inițiale (reclamantul și pârâtul). Instanța nu poate s ă dispună , din oficiu, introducerea în cauz ă a unor ter țe persoane. Cel mult instan ța poate pune în discu ția părților necesitata ca ele să cheme în proces și alte persoane. În Codul de procedur ă civilă sunt reglementate urm ătoarele forme de participare a ter ților în procesul civil: – intervenția (art.49-56); – chemarea în judecat ă a altor persoane (art.57-59); – chemarea în garan ție (art.60-63); – arătarea titularului dreptului (art.64-66). 2.5 Reprezentarea p ărților în procesul civil Reprezentarea în procesul civil contribu ie la realizarea dreptului fundamental la apărare și este acea situa ție în care o persoan ă, numită reprezentant, îndepline ște acte de procedur ă în numele și în interesul altei persoane, numită reprezentat, care este parte în procesul civil. În literatura juridic ă se face distinc ția între reprezentarea legal ă sau necesar ă și reprezentarea conven țională sau voluntar ă. Reprezentarea legal ă intervine în cazul persoa nelor fizice lipsite de capacitate de exerci țiu (care sunt reprezentate de p ărinți, sau în lipsa p ărinților, de tutore), a persoanelor juridice (care, potrivit art.35 din Decretul nr.31/1954, î și exercită drepturile și își îndeplinesc obligaț iile prin organele lor de conducere, iar actele juridice f ăcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite ,sunt actele persoanei juridice îns ăși), precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege. În fața instanței de judecat ă, reprezentan ții persoanelor fizice sau juridice au obligația justific ării calității lor. Justificarea calit ății de reprezentant a persoanei juridice se face prin indicarea actului de numire sau, dup ă caz, a actului prin care persoa nele respective au primit în mod expres împuternicirea de a reprezenta în justi ție. 21Reprezentarea conven țională sau voluntar ă are la baz ă acordul de voin ță dintre parte ș i reprezentant. A șadar, reprezentarea voluntar ă implică cu necesitate un raport de natur ă contractual ă între reprezentant și reprezentat. Dovada calit ății de reprezentant se f ace prin mijloace de prob ă diferite, dup ă cum este vorba de un reprezentant legal sau de un reprezentant conven țional. Dovada calit ății de reprezentant legal se face prin copia legalizat ă de pe înscrisul doveditor al calităț ii sale (art.83 alin.3 C.proc.civ.). Dovada calit ății de reprezentant convenț ional se face prin procura în original sau în copie legalizat ă (art.83 alin.1 C.proc.civ.). Lipsa dovezii calit ății de reprezentant se invoc ă pe cale de excep ție. Excep ția lipsei calit ății de reprezentant poate fi invocat ă în orice stare a pricinii, iar titularul dreptului poate ratifica actele f ăcute de persoana ce nu avea calitatea de reprezentant. Dacă lipsurile nu se împlinesc în term enul acordat în acest scop, instan ța va anula cererea, a șa cum se prevede în art.161 alin.2 C.proc.civ. 3. Procurorul Potrivit art.131 alin.1 din Constitu ție, în activitatea judiciară , Ministerul Public reprezint ă interesele generale ale societ ății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetăț enilor. Ministerul Public îș i exercită atribuțiile prin procurori constitui ți în parchete, în condi țiile legii (alin.2). În aplicarea acestor dispoziț ii, prin art.63 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciar ă sunt precizate atribu țiile Ministerului Public, care, în ceea ce privește procesul civil , sunt urm ătoarele: – exercită acțiunea civil ă, în cazurile prev ăzute de lege; – participă , în condi țiile legii, la ședințele de judecat ă; – exercită căile de atac împotriva hot ărârilor judec ătorești, în condi țiile prevăzute de lege; – apără drepturile și interesele legitime ale minor ilor, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispă ruților și ale altor persoane, în condi țiile legii; – exercită orice alte atribu ții prevăzute de lege. Cadrul legal al particip ării procurorului la activitatea judiciară este consacrat în art.131 din Constitu ție, în art.63 din Legea nr.304/2004 de organizare judiciar ă și art.45 C.proc.civ.. Formele de participare ale procurorului în procesul civil sunt identificate în art.45 C.proc.civ. ș i sintetizate în doctrin ă, ca fiind : pornirea procesului civil; participarea la judecata procesului civil și prezentarea propriilor concluzii; exercitarea, în condi țiile legii, a c ăilor de atac; solicitarea punerii în executare a hotărârilor judecă torești. 22IV. Competen ța instanțelor judec ătoreș ti 1. Definiția competen ței În cadrul dreptului pr ocesual civil competen ța este definit ă ca fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instan țe judecătorești sau unui alt organ de jurisdic ție ori cu activitate jurisdic țională de a solu ționa un anumit litigiu. Cele mai importante norme ce reglementeaz ă competen ța se găsesc în Codul de procedur ă civilă, Cartea I “ Competen ța instanțelor judec ătorești “. De asemenea, alte legi con țin și ele reglement ări privind competen ța. 2. Clasificarea normelor de competen ță Art.126 alin.1 din Constitu ția României prevede c ă “ Justiția se realizeaz ă prin Înalta Curte de Casa ție și Justiție și prin celelalte instan țe judecătorești stabilite de lege “, principiu reluat în art.2 din Legea nr.304/2004. În doctrin ă pentru clasificarea normelor de competen ță s-au avut în vedere mai multe criterii. Astfel : a) după cum ne raport ăm la organe din sisteme diferite sau la organe din acela și sistem, distingem: – competen ță generală; – competen ță jurisdicțională . b) după cum delimitarea se face între instan țe judecătorești de acelaș i grad sau de grad diferit sau de acelaș i grad, avem : 1. competen ță materială; 2. competen ță teritorială. 1. În cadrul competen ței materiale se distinge : – competen ța material ă funcțională care se stabile ște după felul atribuțiilor jurisdic ționale ce revin fiec ărei categorii de instan țe ( judecă în primă instanță, în apel sau în recurs ); – competenta material ă procesuală care se stabile ște în raport de obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus judec ății. 2. Competen ța teritorial ă poate fi : – competen ța teritorial ă de drept comun; – competen ța teritorial ă alternativ ă și facultativ ă; – competenta teritorial ă exclusivă sau excepț ională ; – competen ța teritorial ă convențională . c) în funcție de caracterul normei care reglementeaz ă competen ța, avem: – competen ță absolută, reglementat ă prin norme de ordine public ă; – competen ță relativă, reglementat ă de norme dispozitive. Au caracter de ordine public ă (imperativ), normele de competen ță generală , normele de competen ță materială și normele de competen ță teritorial ă exclusivă sau excepțională. Au caracter de ordine privat ă (dispozitiv) normele de competen ță teritorial ă, altele decât cele de competen ță exclusivă sau excep țională . Fie explicit și distinct, fie pe calea interpret ării sistematice a regulilor de procedură, rezultă câteva principii în materie de competen ță, astfel: 23- competen ța instanțelor este aceea și pentru to ți. – competen ța instanțelor este determinat ă prin lege. – instanța nu poate delega justi ția. – instanța își exercită atribuțiile de judecat ă numai în circumscrip ția sa teritorial ă. – competen ța instanței este individualizat ă prin acțiunea civil ă. – accesoriul urmeaz ă soarta principalului ( accesorium sequitur principale ). – competen ța revine instan ței în circumscrip ția căreia se afl ă domiciliul pârâtului. – conflictele de competen ță se rezolvă în interiorul sistemului instanț elor judecătoreș ti. 3. Competenț a general ă a instanțelor judec ătoreș ti 3.1 Principiul stabilirii competen ței generale a instan țelor judec ătorești Art.126 alin.1 din Constitu ție prevede c ă „Justiț ia se realizeaz ă prin Înalta Curte de Casa ție și Justiț ie și prin celelalte instan țe judecătorești”. Consacrate stabilirii instan țelor judec ătorești, prevederile acestui text sunt deosebit de flexibile, ele permi țând legii s ă stabileasc ă tipurile de instan țe, numărul și amplasarea acestora în teritoriu. În virtutea alin.1 al art.126 din Constitu ție numai Înalta Curte de Casaț ie și Justiț ie are statut constitu țional, celelalte instan țe judecătoreș ti sunt stabilite prin lege. Competen ța generală a instanțelor judec ătorești constă în autoritatea, puterea sau funcția conferit ă de Constituț ie și de alte legi , instanț elor judec ătorești pentru realizarea sau înf ăptuirea justi ției în pricinile civile. Art.126 alin.1 din Constitu ție califică implicit justi ția înfăptuită de instan țele judecătoreș ti ca fiind o jurisdic ție de drept comun. 3.2 Delimitarea competen ței instanț elor judec ătoreș ti de cea a altor organe de jurisdic ție sau cu activitate de jurisdic ție Potrivit Constitu ției României, competen ța de a emite legi apar ține numai Parlamentului (art.73), în timp ce cel elalte organe de stat (autorit ățile publice centrale sau locale) sunt și ele competente de a em ite diferite acte normative și de dispoziț ie. Judecarea proceselor, rezolvarea conflicte lor de interese care se nasc din aplicarea legilor este dată în competen ța instanțelor judec ătoreș ti. Delimitarea general ă a competen ței între puterea legislativ ă, puterea executiv ă și puterea judec ătorească face obiectul dispozi țiilor constituț ionale. Dac ă, în principiu, rezolvarea litigiilor civile este l ăsată în competen ța instanțelor judecătoreș ti, totuși sunt cazuri în care solu ționarea unor pricini este dat ă în competen ța altor organe cu activitate jurisdic țională , spre exemplu : Curtea Constituțională , birourile notariale, birourile executorilor judec ătorești, tribunalele arbitrale etc. De ac eea, este necesar o delimitare a competen ței organelor judecătoreș ti față de celelalte organe cu activitate de jurisdic ție. Delimitarea atribu țiilor organelor judec ătorești față de atribuț iile celorlalte organe de stat poart ă denumirea de competen ță generală. Delimitarea competen ței instanțelor judec ătorești (denumite și jurisdicții de drept comun) de competen ța altor organe cu activitate de jurisdic ție (denumite jurisdicții de excep ție) poate fi exprimat ă prin aspectele urm ătoare: 24- jurisdicțiile de drept comun au voca ția rezolvării oricăror probleme care se pot ridica în cursul unui litigiu, ele pot deci s ă-și proroge competen ța fără să încalce normele imperative de competen ță; – jurisdicțiile de excepț ie nu pot, în principiu, s ă-și proroge competen ța; – jurisdicțiile de drept comun pot pronun ța hotărâri definitive și irevocabile, pe când jurisdic țiile de excep ție nu au voca ția de a pronun ța asemenea hotă râri, hotărârile acestor jurisdic ții fiind întotdeauna supuse controlului instan țelor judecătoreș ti; – numai jurisdic țiile de drept comun au și competen ța de a statua asupra realiz ării titlurilor executorii; în principiu, jurisdic țiile de excep ție nu au o asemenea competen ță, valorificarea titlurilor lor executorii f ăcându-se prin intermediul instanțelor judec ătorești. 3.3 Competen ța material ă (rationae materiae) Competen ța material ă denumit ă și competen ță de atribuț iuni implic ă delimitarea sferei de activitate între instanț ele de grad diferit pe linie vertical ă ,deci ierarhică, dar și între cele de drept comun și instanțele speciale. Competen ța material ă este reglementată de norme de ordine public ă (norme cu caracter imperativ),astfel încât p ărțile nu pot conveni s ă deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instan ței . – Competen ța material ă a judecătoriei Potrivit art.1 C.proc.civ., judecă toriile judec ă : a) în primă instanță, toate procesele și cererile, în afar ă de cele date prin lege în competen ța altor instan țe; b) plângerile împotriva hot ărârilor autorit ăților administra ției publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevă zute de lege; c) în orice alte materii date prin lege în competen ța lor. – Competen ța material ă a tribunalului Art.2 pct.1 C.proc.civ. stabile ște competenț a materială a tribunalelor în prim ă instanță. Astfel, tribunalele judec ă în primă instanță : – procesele și cererile în materie comercial ă, al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard de lei inclusiv, precum și procesele și cererile în aceast ă materie al căror obiect este neevaluabil în bani; – procesele și cererile în materie civilă al că ror obiect are o valoare de peste 1 miliard de lei; – conflictele de munc ă, cu excep ția celor date prin lege în competen ța altor instanțe; – procesele și cererile în materie de cont encios administrativ, în afar ă de cele date în competen ța curților de apel; – procesele și cererile în materie de crea ție intelectual ă și de proprietate intelectual ă; – procesele și cererile în materi e de expropriere; – cererile pentru încuviin țarea, nulitatea și desfacerea adop țiilor; 25- cererile pentru repararea prejudic iilor cauzate prin er ori judiciare s ăvârșite în procesele penale; – cererile pentru recunoa șterea, precum și pentru încuviinț area execută rii silite a hotărârilor date în țări străine. Ca instanț e de apel, tribunalele judec ă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronun țate de judec ătorii în prim ă instanță (art.2 pct.2 C.proc.civ.). Ca instanț e de recurs , tribunalele judec ă, potrivit art.2 pct.3 C.proc.civ., recursurile declarate împotriva hot ărârilor pronun țate de judec ătorii, care, potrivit legii. Potrivit art.2 pct.4 C.pr oc.civ., tribunalele judec ă în orice alte materii date prin lege în competen ța lor. Este vorba despre dispozi țiile speciale prev ăzute de codul de procedur ă civilă sau prin alte acte normative. Astfel, cu titlu de exemplu, tribunalul solu ționează : – căile de atac extraordinar e de retractare (contesta ția în anulare și revizuirea) îndreptate împotriva propriilor hot ărâri; – contestațiile la titlu care vizeaz ă hotărârile tribunalului; – cererile de îndreptare a erorilor materiale, de l ămurire sau de completare a propriilor hot ărâri și încheieri; – conflictul de competen ță dintre două judecătorii din circumscrip ția sa teritorial ă sau dintre o judec ătorie din raza sa de activitate și un alt organ cu activitate jurisdicțională; – cererea de str ămutare de la o judec ătorie la alta din raza sa teritorial ă, pe motiv de rudenie sau afinitate (art. 39 alin.1 C.proc.civ.) etc. – Competen ța Curț ilor de Apel Competen ța material ă a curților de apel este stabilit ă prin art.3 C.proc.civ. Potrivit textului, cur țile de apel judec ă: a. în primă instanță, procesele și cererile în ma terie de contencios administrativ privind actele autorit ăților și instituț iilor centrale; b. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hot ărârilor pronun țate în prim ă instanță de tribunale,solu ție consacrat ă și în art.282 alin.1 C.proc.civ.; c. ca instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva hot ărârilor pronun țate de tribunale în apel sau împotriva hot ărârilor pronunț ate în prim ă instanță de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum și în orice alte cazuri expres prev ăzute de lege; d. în orice alte materii date prin lege în competen ța lor. – Competen ța material ă a Înaltei Cur ți de Casa ție și Justiț ie Potrivit art.4 C.proc.civ ., Înalta Curte de Casa ție și Justiț ie judecă : – recursurile declarate prin lege împotriva hot ărârilor cur ților de apel ș i a altor hotărâri, în cazurile prev ăzute de lege; – recursurile în interesul legii; – în orice alte materii date prin lege în competen ța sa. Din aceste dispozi ții, precum ș i din cele cuprinse în art.21-27 din Legea nr.304/2004, rezultă că instanța supremă nu judecă în primă instanță și în apel. 263.4 Competenț a teritorial ă Odată stabilită competen ța material ă a unei instan țe judecătorești, urmeaz ă să se determine – pe linie orizontal ă – între instan țele de acela și grad care instan ță (judecătorie, tribunal, curte de apel) este chemat ă să soluționeze acel proces sau acea cerere. Exceptând instan ța suprem ă, care este unic ă și are competen ță teritorial ă pe întreaga țară, toate celelalte instan țe au o competență limitată în plan teritorial de competen ța altor instan țe de acela și grad. Normele care reglementeaz ă competen ța teritorială au în general caracter de ordine privat ă, în sensul c ă părțile pot deroga prin convenț ia lor de la ele. Exist ă însă și norme de competen ță teritorială cu caracter de ordine public ă, cum sunt cele care reglementeaz ă competen ța în materie de stare și capacitate a persoa nelor, în cazurile prevăzute la art.13-16 C.proc.civ., precum ș i în unele situa ții prevăzute de norme speciale. Competen ța teritorial ă poate fi: – competen ța teritorial ă de drept comun; – competen ța teritorial ă facultativ ă și alternativ ă; – competen ța teritorial ă exclusivă sau excepț ională ; – competen ța teritorial ă convențională . – Competen ța teritorial ă de drept comun Această competen ță se determin ă după domiciliul pârâtului, în sensul prev ăzut de art.5 C.proc.civ. “ cererea se face la instan ța domiciliului pârâtului”. Pentru determinarea competen ței teritoriale de drept comun, intereseaz ă domiciliul pe care îl are pârâtul în momentul sesiză rii instanței. În cazul în care calitatea procesual ă de pârât o are o persoană juridică de drept privat, prevede c ă competent ă aparține instan ței de la sediul principal al acesteia (art.7 alin.1 C.proc.civ.). – Competen ța teritorial ă alternativă și facultativ ă Există cazuri în care în afar ă de instan ța de la domiciliul sau, dup ă caz, sediul pârâtului mai sunt competente și alte instan țe, deci, legiuitorul a dat posibilitatea reclamantului să se adreseze instan ței la care dore ște să se judece (art.6, 7 alin.2, 9, 10, 11, 12 C.proc.civ.). – Competen ța teritorial ă exclusivă sau excep țională Competen ța teritorial ă exclusivă rezultă din termenii imperativi întrebuin țați în cazurile pe care legea le reglementeaz ă. Așadar, pentru unele categorii de pricini, legea stabile ște competen ța teritorial ă în favoarea unei anumite instan țe, fără a mai exista posibilitatea pentru p ărți de a conveni ca litigiul s ă fie soluționat de o alt ă instanță. Din coroborarea art.159 pct.3 C.pr oc.civ. cu art.19 C.proc.civ. ș i din interpretarea per a contrario a art.19 C.proc.civ., competen ța teritorial ă exclusivă este stabilită pentru urm ătoarele situa ții : a. în cazul ac țiunilor reale imobiliare (art.13 C.proc.civ.); b. în cazul mo ștenirii (art.14 C.proc.civ.); c. în cazul cererilor în materie de societate (art.15 C.proc.civ.); 27d. în cazul cererilor în materie de reorganizare judiciar ă și a falimentului (art.16 C.proc.civ.); e. în cazul pricinilor referitoare la starea și capacitatea persoanelor, precum și în cazul altor pricini ce nu sunt privitoare la bunuri. – Competen ța teritorial ă convențională Este reglementat ă de art.19 C.proc.civ. care prevede c ă “părțile pot conveni, prin înscris sau prin declara ție verbal ă în fața instanței, ca pricinile privitoare la bunuri s ă fie judecate de alte instan țe decât acelea care, potrivit legii, au competen ță teritorială, afară de cazurile prev ăzute de art.13-16 C.proc.civ.” 4. Prorogarea de competen ță Prorogarea semnifică extinderea competen ței unei instan țe, investite cu soluționarea unei cereri de chemare în judecat ă, în temeiul legii sau al unei hot ărâri judecătoreș ti ori a conven ției pă rților, și la soluționarea altor cereri care, în mod obișnuit nu sunt de competen ța sa. În func ție de temeiul în baza c ăruia intervine pror ogarea de competen ță, aceasta poate fi : – prorogare legal ă, intervenit ă în temeiul legii (art.9, art.17 și art.164 C.proc.civ.); – prorogare judecă torească, prin efectul unei hotă râri judec ătorești (art.23, art.40 alin.3, art.37, art.169 alin. final, art.312 alin.5 C.proc.civ.); – prorogare convenț ională sau voluntară , stabilită în temeiul convenț iei pă rților (art.19 și art.159 C.proc.civ.). 5. Incidente procedural e cu privire la competen ță delegării instanței ori a str ămutării pricinilor. a) Delegarea instan ței Codul de procedur ă civilă prevede în art.23 singura situa ție obiectivă în care judecarea unei cauze este vă dit imposibil ă a se desf ășura la instan ța competent ă potrivit legii. Astfel, ”când, din pricina unor împrejură ri excepționale, instan ța competent ă este împiedicat ă un timp mai îndelungat s ă funcționeze, Înalta Curte de Casaț ie și Justiț ie, la cererea p ărții interesate, va desemna o alt ă instanță de acelaș i grad care s ă judece pricina”. Institu ția delegării își găsește aplicare doar în condi țiile de excep ție care sunt desprinse din textul citat: 1. existen ța unor împrejur ări excepționale de natură să împiedice instan ța competent ă să funcționeze. 2. a doua condi ție este aceea c ă “împiedicarea instanț ei de a func ționa să se consume într-un interval de timp îndelungat”. Cererea pentru desemnarea unei alte instan țe de acela și grad este soluț ionată în toate cazurile de c ătre Înalta Curte de Casa ție și Justiț ie care va constata dac ă motivele invocate fac aplicabile dispozi țiunile art.23 C.proc.civ. În cazul admiterii cererii Înalta Curte de Casa ție și Justiț ie va desemna o alt ă instanță de același grad pentru solu ționarea cauzei civile respective. 28b) Strămutarea pricinilor Potrivit art.37 C.proc.civ., str ămutarea unei pricini de la o instan ță la alta de același grad, poate fi dispus ă în următoarele 3 situa ții : a) când una din p ărți are dou ă rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre magistra ții instanței; b) pentru motive de b ănuială legitimă; c) pentru motive de siguran ță publică. Hot ărârea asupra str ămutării se dă fără motivare (art.40 alin.4), fiind, împreună cu hotărârea de divor ț dată în condițiile art.617 alin.2 C.proc.civ singurele hotărâri care nu se motiveaz ă. Hotărârea asupra str ămutării nu este supus ă nici unei căi de atac ordinare sau extraordinare. c) Excepția de necompeten ță Excepția de necompeten ță este mijlocul procedural prin care se contestă , în cursul judec ății, competen ța instanței aleasă de către reclamant. Excepția de necompeten ță se invoc ă în mod diferit, dup ă cum norma de competen ță ce se pretinde c ă a fost înc ălcată este de ordine public ă sau de ordine privată. Dacă excepția de necompeten ță a fost admis ă instanța pronunț ându-se printr-o hotărâre de declinare a competen ței, se declar ă necompetent ă astfel încât se va dezînvesti și, totodată , va dispune trimiterea cauzei instanț ei competente sau organului cu atribu ții jurisdic ționale competent. Împotriva acestei hot ărâri, partea nemulț umită are deschis ă calea recursului în termen de 5 zile de la data pronunță rii ei (art.158 alin.3 C.proc.civ.). Trimiterea efectiv ă a dosarului la instan ța competent ă se va face de îndat ă ce hotărârea de declinare a competen ței a devenit irevocabil ă (art.158 alin.3 C.proc.civ.). Exercitarea unei c ăi de atac chiar de partea care a cerut declinarea competen ței, nu împiedic ă instanța dezînvestit ă să trimită dosarul de îndat ă instanței competente sau organului cu atribu ții jurisdic ționale competent. Dacă excepția de necompeten ță a fost respins ă, instanța se pronun ță printr-o încheiere, susceptibil ă de a fi atacat ă. potrivit legii, cu apel sau recurs dup ă darea hotărârii asupra fondului (art.158 alin.2 C.proc.civ.). d) Conflictele de competen ță Prin conflict de competen ță se înțelege situa ția în care dou ă sau mai multe instanțe judecătorești se consider ă competente s ă soluționeze aceea și pricină ,ori,din contră se consider ă necompetente declinându- și competen ța. Conflictele de competen ță pot fi pozitive sau negative. În prima situa ție, două sau mai multe instan țe sesizate cu aceea și pricină, se declară competente s ă o soluț ioneze, refuzând s ă-și decline competen ța în favoarea altei instan țe sau organ cu atribu ții jurisdic ționale. În cea de-a doua situaț ie, două sau mai multe instan țe, prin hot ărâri irevocabile, se declar ă necompetente s ă soluționeze o pricină civilă , declinându-ș i reciproc competen ța. Procedura și instanța competent ă să soluționeze conflictele de competen ță sunt prevăzute de art.21-22 C.proc.civ. Competen ța de solu ționare a conflictelor de competen ță aparține instan ței superioare comun ă instanțelor aflate în conflict (art .22 alin.1-3 C.proc.civ.). 29V. Actele de procedur ă și termenele procedurale Activitatea de judecat ă și cea de executare silit ă, desfășurată de participan ții la procesul civil, se concretizeaz ă în anumite acte ale acesto ra, care trebuie îndeplinite în anumite termene, pentru a se asigura solu ționarea rapid ă a neînțelegerilor care apar în circuitul civil. 1. Actele de procedură . 1.1 Noțiunea și condițiile actelor de procedur ă civilă Actul de procedur ă este orice act (opera țiune juridic ă sau înscris) f ăcut pentru declanșarea procesului, în cursul și în cadrul procesului civil de c ătre instan ța judecătorească, părți și ceilalți participan ți la proces, legat de activitatea procesual ă a acestora ( V.M.Ciobanu, op.cit., vol.I, 1996, p.455 ). Datorită caracterului variabil al actelor de procedură , al faptului c ă fiecare act de procedur ă se face în condi ții și termene diferite, vom men ționa, aici, doar condițiile generale, re ținute de majoritatea autorilor din literatura juridic ă: a) actele de procedur ă trebuie să îmbrace forma scris ă. De la aceast ă regulă sunt și excepții, este vorba de ac ele acte de procedură pentru care legiuitorul prevede c ă pot fi făcute și verbal în fa ța completului de judecat ă. De exemplu, cererea de recuzare a judecătorului (art.29 alin.1 C.proc .civ.), mandatul judiciar (a rt.68 alin.2 C.proc.civ.), renunț area la judecat ă sau la dreptul subiectiv (art.246 alin.1 și art.247 alin.3 C.proc.civ.), pronun țarea dispozitivului hot ărârii în ședință publică (art.258 alin.3 C.proc.civ.), renun țarea părții la calea de atac (art.267 alin.1 C.proc.civ.). b) actele de procedur ă trebuie să cuprindă mențiunea că au fost îndeplinite cerinț ele impuse de lege. c) actele de procedur ă trebuie întocmite în limba român ă, chiar dac ă părțile se exprimă în limba matern ă (art.128 alin.1 din Constitu ție și art.14 alin.5 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciar ă). 1.2 Clasificarea actelor de procedur ă În literatura juridic ă, actele de procedură sunt clasificate în func ție de mai multe criterii, dintre care re ținem : a) în funcție de persoanele sau organele de la care eman ă sau după autorul actului , actele de procedur ă se împart în : – acte ale p ărților (cererea de chemare în judecat ă, întâmpinarea, cererea reconvențională , cererile de interven ție, cererea de probe, cererea pentru lips ă de apărare, cererea de exercitare a unei c ăi de atac, cererea de punere în executare a unei hotărâri etc.); – acte ale instan ței (încheierile, hot ărârea judec ătorească, dispoziția de comunicare a hotărârii etc.); – acte ale auxiliarilor justi ției (dovezile de comunicare ale actelor de procedur ă, actele executorului judec ătoresc, procesele-ve rbale de luare a m ăsurilor asigurătorii etc.); – acte ale altor participan ți la proces (depunerea raportului de expertiz ă, depoziția de martor etc.). b) în funcție de natura lor , actele de procedur ă pot fi : 30- judiciare, dac ă se îndeplinesc în fa ța instanței (luarea depozi ției de martor, pronunț area hotă rârii, luarea interogatoriului etc.); – extrajudiciare, dac ă se îndeplinesc în cadrul procesual, însă nu în fața instanței de judecată. c) după conținutul lor , actele de procedur ă se clasific ă în : – acte de procedur ă care con țin o manifestare de voin ță (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconven țională, cererile de interven ție, renunțarea la judecat ă, renunțarea la dreptul subiectiv, cererea de exercitare a unei căi de atac); – acte de procedur ă care constată o operațiune procedural ă (citați, somaț ia). d) după modul de efectuare, actele de procedur ă se clasifică în : – acte scrise (cererea de chemare în judecat ă, cererile de interven ție, încheierile de ședință, hotărârea judec ătorească, procesul-verbal de cercetare la fa ța locului etc.); – acte orale sau verbale (sus ținerile părților, depozi țiile de martori, ră spunsul la interogatoriu etc.). Acestea se efectueaz ă în fața instanței în mod verbal ș i se consemneaz ă în scris, îns ă după consemnarea lor suntem în prezen ța altor acte de procedură. 1.3 Nulitatea actelor de procedur ă Nerespectarea formei procedurale, adic ă a condițiilor prev ăzute de legiuitor pentru îndeplinirea actelor de procedur ă, poate atrage diferite sanc țiuni, în func ție de natura normei juridice ignorate sau încă lcate, însemn ătatea formei protejate. Dintre sanc țiunile care intervin ca urmare a nerespect ării condi țiilor referitoare la îndeplinirea actelor de procedur ă, menționăm: nulitatea, obliga ția de a reface sau a completa actul, obligaț ia de a desp ăgubi partea vă tămată, sancțiuni pecuniare, sanc țiuni disciplinare sau chiar sanc țiuni penale (dac ă fapta constituie infracțiune). Întrucât o defini ție legală nu exist ă, împărtășim defini ția dată în literatura juridică, potrivit c ăreia, nulitatea actelor pr ocedurale este „sanc țiunea procedurală care intervine în cazul actului de procedur ă ce nu îndepline ște condițiile prevăzute de lege pentru validitatea lu i, lipsindu-l total sau par țial de efectele fire ști” (V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., 2005, p.179 ). Nulităț ile actelor de procedur ă sunt clasificate în doctrin ă după mai multe criterii. Astfel : a) în funcție natura interesului ocro tit prin norma juridic ă încălcată sau după caracterul normelor juridice nerespectat e la efectuarea actului de procedur ă ori potrivit cu finalitatea sanc țiunii instituite de legiuitor , nulitățile se împart în : – nulități absolute; – nulități relative. b) după cum exist ă sau nu un text de lege care s ă prevadă în mod expres sanc țiunea sau după izvorul lor ori dup ă modul de exprimare a legiuitorului , se face distinc ție între : – nulități exprese sau textuale ori explicite; – nulități virtuale sau implicite ori tacite. 31c) după cum privesc forma exterioar ă sau intrinsec ă a actului de procedur ă, nulităț ile pot fi: – extrinseci; – intrinseci. d) după cum nulitatea intervine datorit ă nerespect ării condiț iilor proprii unui act de procedur ă sau ca urmare a invalid ării unui act de procedur ă anterior ș i față de care actul în cauz ă se află într-un raport de dependen ță funcțională, avem: – nulități proprii; – nulități derivate. e) în funcț ie de întinderea efectelor, nulitățile se clasific ă în: – nulități totale; – nulități parțiale. Potrivit art.105 C.proc.civ ., actele de procedur ă îndeplinite de un judecă tor necompetent sunt nule (alin.1); actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un func ționar necompetent se vor declara nule numai dac ă prin aceasta s-a pricinuit p ărții o vă tămare ce nu se poate înl ătura decât prin anul area lor. În cazul nulităț ilor prev ăzute anume de lege, v ătămarea se presupune pân ă la dovada contrarie (alin.2). Prin aceste dispozi ții,legiuitorul stabileș te două cazuri de nulitate : necompeten ța instan ței și încălcarea formelor legale sau necompeten ța funcționarului. Însă în literatura juridic ă se admite că există și alte cazuri de nulitate, prevăzute prin alte dispoziț ii ale Codului de procedur ă civilă sau prin legi speciale (V.M.Ciobanu, op.cit., vol.I, 1996, p.474-476 ). Întrucât în sistemul nostru procesual nu exist ă nulităț i de drept, care s ă intervină în puterea legii, nulitatea actului de procedură trebuie mai întâi invocat ă și apoi declarat ă de către instanța de judecat ă. Dacă nulitatea nu se invoc ă prin mijloa- cele și în condi țiile stabilite de lege, ea se acoper ă definitiv, actul de procedur ă respectiv ră mânând în ființă (M.Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucure ști, 2005, p.322 ). Prin urmare, desfiin țarea actelor de procedură nu poate avea loc decât prin hot ărâre judec ătorească . Mijloacele de invocare a nulit ății diferă în funcție de momentul în care are loc o atare invocare și de caracterul normelor înc ălcate sau nerespectate (excep ție sau cale de atac). Efectele nulit ății se concretizeaz ă , în principal, în invalidarea actului de procedură, adică în lipsirea actului de procedur ă de efectele pe care i le d ă legea – quod nullum est, nullum producit effectum . Ineficien ța actului de procedură , anulat prin hotărârea instan ței judecătorești și suprimarea efectelor care s-au produs deja privește atât opera țiunea juridic ă, cât ș i actul încheiat pentru constatarea acelei operațiuni. De exemplu, nulitatea comunic ării citației atrage și nulitatea dovezii de primire sau a procesului-verbal în cheiat de agentul procedural. 2. Termenele procedurale 2.1 Noțiune și clasificare În accepțiunea sa procesual ă, noțiunea de termen evoc ă intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedur ă sau, dimpotriv ă, este oprită îndeplinirea altor acte de procedur ă. 32Termenele procedurale sunt clasificate în doctrină după mai multe criterii, dintre care re ținem: a) potrivit cu sursa lor sau cu modul în care sunt stabilite , termenele sunt: – legale – judecătorești – convenț ionale Termenele legale sunt cele stabilite de lege. Termenele judec ătorești sunt cele stabilite de instan ță în cursul judec ării pricinii. Termenele conven ționale sunt cele fixate de p ărți, dacă legea le permite, f ără să fie necesar ă încuviințarea instan ței. b) în func ție de caracterul lor sau potrivit cu scopul lor , termenele sunt: – imperative (peremptorii) – prohibitive (dilatorii) Termenele imperative sunt acelea în ăuntrul cărora trebuie îndeplinit un anumit act de procedur ă, precum termenul de exercitare a unei c ăi de atac. Termenele prohibitive sunt acelea în ăuntrul cărora legea interzice s ă se efectueze actul de procedur ă. c) în func ție de sanc țiunea care intervine ca urmare a nerespect ării lor sau potrivit cu efectul pe care-l produc , termenele procedurale pot fi grupate în: – termene absolute – termene relative Termenele absolute sunt acelea, a c ăror nerespectare afecteaz ă eficacitatea sau validitatea actelor de procedur ă, intervenind dec ăderea, perimarea, prescripț ia dreptului de a solicita și obține executarea silit ă sau, după caz, nulitatea. Termenele relative sunt acelea care, în caz de nerespectare, nu afecteaz ă valabilitatea actelor de procedur ă și, deci, nu atrag dec ăderea, perimarea, dar pot justifica, eventual, alte sanc țiuni, de ordin disciplinar sau pecuniar. d) după durata lor sau potrivit cu unitatea de m ăsurare a timpului , termenele procedurale pot fi stabilite pe ore, zile, s ăptămâni, luni și ani (art.101 C.proc.civ.). 2.2 Calculul termenelor procedurale Prin art.101 C.proc.civ., legiuitorul stabile ște modul de calcul al termenelor procedurale pe ore, zile, s ăptămâni, luni și ani. Potrivit alineatului 2 al art.101 C.proc.civ., termenele statornicite pe ore încep să curgă de la miezul nop ții zilei urm ătoare. Termenul de 24 de ore se calculeaz ă la fel, așa că el nu trebuie confundat cu termenul de o zi. Termenele statornicite pe zile se calculeaz ă pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua când a început s ă curgă , nici ziua când s-au împlinit (art.101 alin.1 C.proc.civ.). Termenele statornicite pe ani, luni sau s ăptămâni se sfâr șesc în ziua anului, lunii sau să ptămânii corespunz ătoare zilei de plecare (art.101 alin.3 C.proc.civ.). Termenul care, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfâr șește într-o lună care nu are o asemenea zi, se va socoti împlinit în ziua cea din urm ă a lunii (art.101 alin.4 C.proc.civ.). 33Termenul care se sfâr șește într-o zi de s ărbătoare legal ă, sau când serviciul este suspendat, se va prelungi pân ă la sfârșitul primei zile de lucru urm ătoare (art.101 alin.5 C.proc.civ.), indifere nt de modul în care este stabilit. 2.3 Durata termenelor de procedur ă Orice termen de procedur ă are un punct de plecare și un punct de împlinire, între care se situeaz ă durata termenului. * Punctul de plecare , adică momentul de la care începe s ă curgă termenul este cel al comunic ării actelor de procedur ă, dacă legea nu dispune altfel (art.102 alin.1 C.proc.civ.). * Punctul de împlinire este cel în care efectel e termenului de procedur ă se realizează, ceea ce înseamn ă că actul de procedură , în vederea c ăruia a fost acordat termenul, nu mai poate fi efectuat (în cazul termenelor imperative) sau, dimpotriv ă, se naște dreptul de a îndeplini un anumit act de procedur ă (în cazul termenelor prohibitive). Prin urmare, actul f ăcut între punctul de plecare și punctul de împlinire este un act făcut în termen, în cazul termenelor imperative. Dac ă actul nu a fost f ăcut în termenul stabilit, sanc țiunea este dec ăderea din dreptul de a-l mai face. În cazul termenelor prohibitive, dac ă actul este fă cut înainte de împlinirea termenului, el este un act prematur. Deci, dac ă actul nu trebuia f ăcut în termenul stabilit totu și, a fost efectuat, sanc țiunea este nulitatea. De regul ă, între punctul de plecare și punctul de împlinire, termenele procedurale curg continuu, f ără posibilitatea de a fi întrerupte sau suspendate. În literatura juridic ă se subliniaz ă că, prin excep ție, termenele procedurale pot fi întrerupte în urm ătoarele cazuri: 1. împiedicarea p ărții dintr-o împrejurare mai presus de voin ța ei să săvârșească actul de procedur ă în termen (art.103 C.proc.civ.). 2. moartea p ărții care are interes s ă declare apel sau recurs (art.285 alin.1 și art.316 C.proc.civ.) 3. moartea mandatarului c ăruia i s-a f ăcut comunicarea întrerupe termenul de apel sau de recurs (art.286 și art.316 C.proc.civ.) 4. îndeplinirea unui act de procedur ă făcut în vederea judec ării procesului, de c ătre partea care justific ă un interes, întrerupe terme nul de perimare (art.249 C.proc.civ.. 2.4 Decăderea – sanc țiune pentru nerespectarea termenelor procedurale Potrivit art.103 alin.1 C.proc.civ., neexercitarea oric ărei căi de atac și neîndeplinirea oric ărui alt act de procedur ă în termenul legal atrage dec ăderea, afar ă de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovede ște că a fost împiedicat ă printr-o împrejurare mai presus de voin ța ei. Aceste dispozi ții reprezint ă dreptul comun în materie, îns ă în Codul de procedură există și alte norme juridice care prev ăd expres sanc țiunea dec ăderii. Decăderea este acea sanc țiune procedural ă care constă în pierderea unui drept procedural ce nu a fost exercitat în termenul imperativ prev ăzut de lege. Din prevederile art.103 a lin.1 C.proc.civ. precum și din defini țiile date în literatura juridic ă, rezultă că sancțiunea dec ăderii intervine numai dac ă sunt îndepli- 34nite, cumulativ, urm ătoarele condi ții: – existența unui termen le gal imperativ în ăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul procedural; – neexercitarea dreptu lui procedural în ăuntrul termenului prev ăzut de lege; – inexistența unei derog ări exprese de la sanc țiunea dec ăderii (V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit.,2005, p.193 ). Prin urmare, dec ăderea intervine în urmă toarele cazuri: a) când legiuitorul a stabilit un termen fix pe ntru îndeplinirea unui act de procedur ă sau pentru exercitarea unui drept și partea a l ăsat să expire acel termen; b) când legiuitorul a stabilit c ă exercitarea unui drept trebuie s ă se facă într-o anumită etapă a procesului sau într-un anumit moment procesual și partea nu a respectat aceast ă cerință; c) când prin lege este stabilit ă o anumit ă ordine în efectuarea actelor de procedur ă, iar partea nu a respectat-o. Întrucât dec ăderea nu opereaz ă de drept, ea trebuie invocat ă și apoi pronun țată de către instan ță, în urma verific ării și constatării condițiilor men ționate mai sus, deci după dezbateri contradictorii. Regimul juridic al dec ăderii este determinat de caracterul normei de procedur ă care stabile ște termenul legal, imperativ și absolut. Dacă s-a încălcat un termen imperativ reglementat printr-o norm ă de ordine publică, decăderea poate fi invocat ă nu numai de c ătre părți, ci ș i de către procuror și de către instanță din oficiu. Dac ă norma care reglementeaz ă termenul nerespectat are caracter de ordine privat ă, decăderea poate fi invocat ă numai de partea interesată . Principalul mijloc de invocare a dec ăderii este excepț ia, însă, decăderea poate fi invocat ă și prin intermediul c ăilor de atac. Instanța se pronun ță asupra excep ției de dec ădere printr-o încheiere, care poate fi atacat ă doar odat ă cu fondul cauzei. Tardivitatea c ăii de atac se pronun ță însă printr-o hot ărâre. Decăderea are ca efect principal pierderea dreptului procedural, neexercitat în termenul legal im perativ. Ea se r ăsfrânge, deci, numai asupra drepturilor procedurale subsecvente sesiz ării instanței de judecat ă. În Codul de procedură civilă nu este consacrat ă expres „repunerea în termen”, însă în literatura juridic ă și în jurispruden ță, dispozițiile alin.1 teza a II-a și alin.2 ale art.103 sunt prezentate ca reglementând aceast ă instituție. Potrivit textului de lege men ționat, dec ăderea nu opereaz ă în situația în care partea dovede ște că a fost împiedicat ă printr-o împrejurare mai presus de voin ța ei să îndeplineasc ă actul de procedur ă în termenul legal. În acest caz, actul de procedur ă se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedic ării și în același termen vor fi arătate și motivele împiedic ării (art.103 alin.2 C.proc.civ.). Fiind un incident procedural, cerer ea de repunere în termen se solu ționează de către instan ța competent ă să soluționeze calea de atac ori s ă îndeplineasc ă actul de procedură cu privire la care a operat dec ăderea. 35Partea II JUDECATA ÎN PRIM Ă INSTAN ȚĂ ȘI ÎN CĂILE DE ATAC. PROCEDURILE SPECIALE. ARBITRAJUL Procesul civil parcurge, în principiu, dou ă faze : faza judec ății (cognitio) și faza execut ării silite ( executio). Faza judec ății cuprinde, de regul ă, mai multe momente : judecata în prim ă instanță, judecata în apel și judecata în c ăile extraordinare de atac. Indiferent de momentul în care se desf ășoară judecata, aceasta parcurge trei etape: etapa scris ă (numită și etapa preg ătitoare a judec ății), etapa dezbaterilor și etapa deliber ării și pronunță rii hotărârii. I. Etapa scris ă Etapă scrisă debuteaz ă cu introducerea cererii de chemare în judecat ă și durează , de regulă , până la prima zi de înf ățișare. Alături de cererea de chemare în judecată, etapa scris ă cuprinde: întâmpin area, cererea reconven țională sau o alt ă cerere incidental ă, citațiile și comunicarea actelor de procedur ă. 1. Reguli generale aplicabile cererilor adresate instan țelor judec ătorești În art.82-84 din Codul de procedură civilă sunt reglementate regulile generale privind întocmirea oric ărei cereri adresate instan țelor judec ătorești, indiferent c ă este vorba de o cerere introductiv ă de instan ță, prin care se declan șează procesul civil, ori de o cerere incidental ă, care se face dup ă ce procesul a început. • Potrivit art.82 alin.1 C.proc .civ., orice cerere adresat ă instanțelor judecătoreș ti trebuie s ă fie făcută în scris și să cuprindă urmă toarele elemente: – arătarea instan ței căreia îi este adresat ă; – numele, domiciliul sau re ședința părților ori, după caz, denumirea și sediul lor și ale reprezentantului; – obiectul cererii; – semnă tura. În cazul în care, din orice mo tive, cererea nu poate fi semnat ă, judecătorul va stabili mai întâi identitatea p ărții și îi va citi acesteia con ținutul cererii. Despre toate acestea judec ătorul va face men țiune pe cerere (art.82 alin.2 C.proc.civ.). • O altă regulă este instituit ă, prin art.83 C.proc.civ., potrivit c ăruia, când cererea este f ăcută prin mandatar, se va al ătura procura în original sau în copie legalizată (alin.1). Mandatarul avocat certific ă el însuș i copia de pe procura sa(alin.2). El va anexa la cerere împuternicirea avoca țială. Reprezentantul legal va alătura copie legalizată de pe înscrisul doveditor al calit ății sale (alin.3). Persoana care acț ionează atât în nume propriu, cât și ca reprezentant al celorlalț i reclaman ți, trebuie s ă prezinte procura pentru cei pe care-i reprezint ă. • Potrivit art.84 C.proc.civ., cererea de chemare în judecat ă sau pentru exercitarea unei c ăi de atac este valabil f ăcută chiar dac ă poartă o denumire gre șită. Prin textul în discu ție se protejeaz ă implicit principiul disponibilit ății, întrucât obligația trasată judecătorului urm ărește ca instan ța să se pronunț e asupra a ceea ce 36partea a dorit s ă supună judecății, însă nu a putut formula suficient de clar din lipsa cunoș tințelor juridice. 2. Îndeplinirea unor proceduri prealabile sesiz ării instan ței În unele situaț ii, expres prev ăzute de lege, reclamantul trebuie s ă îndeplineasc ă o procedur ă prealabil ă sesizării instanței judecătorești, sub sanc țiunea inadmisibilit ății cererii introductive de instan ță. La aceast ă condiție special ă și obligatorie se referă art.109 alin.2 C.proc.civ., potrivit c ăruia, în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instan ței competente se poate face numai dup ă îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condi țiile stabilite de acea lege. De exemplu, în materia contenciosului admini strativ (art.5 din Legea nr.554/2004), în materia litigiilor comerciale ev aluabile în bani (art.7201 C.proc.civ.). 3. Cererea de chemare în judecat ă 3.1 No țiune Acțiunea în justi ție este pus ă în aplicare în cadrul procesual. Ea se materializeaz ă printr-o cerere de chemare în judecat ă, numită în doctrin ă și cerere introductiv ă de instan ță sau cerere ini țială, întrucât este cererea prin care o persoană ia iniț iativa unui proces supunând instan ței pretențiile sale. În acest sens, art.109 alin.1 C.proc.civ. prevede c ă „oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instan ței competente”. Având în vedere aceste preveder i, cererea de chemare în judecat ă este definit ă în doctrin ă ca fiind „actul de procedur ă prin care partea interesat ă se adreseaz ă instanței pentru a invoca aplicarea legii la un caz determinat, punând în mi șcare acțiunea civil ă”. 3.2 Cuprinsul cererii de chemare în judecat ă Potrivit art.112 C.proc.civ., ce rerea de chemare în judecat ă va cuprinde: 1. numele, domiciliul sau re ședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, num ărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registru l persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar. Dac ă reclamantul locuie ște în străinătate, va ară ta și domiciliul ales în România, unde urmeaz ă să i se facă toate comunic ările privind procesul. 2. numele și calitatea celui care reprezint ă partea în proces, iar în cazul reprezentă rii prin avocat, numele acestuia și sediul profesional 3. obiectul cererii și valoarea lui, dup ă prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință . Pentru identificarea nemi șcătoarelor se va ar ăta comuna ș i județul, strada și numărul, iar, în lips ă, vecinătățile, etajul ș i apartamentul, sau, când imobilul este înscris în cartea funciar ă, numărul de carte funciar ă și numărul topografic. 4. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiaz ă cererea 5. arătarea dovezilor pe care se sprijin ă fiecare cap ăt de cerere 6. semnătura 3.3. Sanc țiunea pentru lipsa men țiunilor prev ăzute în art.112 C.proc.civ. Potrivit art.133 alin.1 C.proc.civ ., cererea de chemare în judecat ă care nu 37cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnă tura, va fi declarată nulă. Fiind vorba de o nulitate expres ă, înseamn ă că sunt aplicabile dispozi țiile art.105 alin.2 teza a II-a C.proc.civ., astfel c ă, în cazul lipsei numelui, obiectului sau semnă turii din cererea de chemare în judecat ă, vătămarea se presupune. Totuși, cât prive ște semnătura, în alin.2 al art.133 C.proc.civ. se prevede c ă lipsa acesteia se poate îm plini în tot cursul judec ății. Dacă pârâtul invoc ă lipsa semnă turii, reclamantul trebuie s ă semneze cel mai târziu la prima zi de înf ățișare următoare, iar când este prezent în instan ță, în chiar ș edința în care a fost invocat ă nulitatea. În situaț ia în care reclamantul nu semneaz ă, cererea va fi anulată . Din textul art.133 C.proc.civ. se observ ă că lipsa celorlalte elemente din cererea de chemare în judecat ă nu este sanc ționată expres cu nulitatea, îns ă această sancțiune intervine în condi țiile art.105 alin.2 teza I C.proc.civ., astfel c ă pârâtul trebuie să dovedeasc ă că a suferit o v ătămare care nu poate fi înl ăturată altfel decât prin anularea actului. Dacă în cererea de chemare în judecată nu sunt ar ătate dovezile, iar la primirea cererii nu s-a procedat în sensul art.1141 C.proc.civ. și nu au fost propuse nici – în condi țiile art.132 C.proc.civ. – la prima zi de înf ățișare, ele nu vor mai putea fi invocate în cursul instan ței, afară de cazurile prev ăzute în art.138 C.proc.civ. Dispozițiile art.112 C.proc.civ. se completeaz ă cu cele ale art.82-84 C.proc.civ. referitoare la cererile adresate instan țelor judec ătorești, astfel c ă cererea de chemare în judecat ă trebuie s ă cuprindă și mențiunea privind instan ța căreia i se adresează . Pe de altă parte, cât prive ște conținutul cererii de chemare în judecat ă, art.112 C.proc.civ. constituie drep tul comun în materie. 3.4 Timbrarea cererii de chemare în judecat ă 3.4.1 No țiuni generale privind taxele de timbru Potrivit art.1 din Legea nr.146/1997 și art.1 din O.G.nr.32/1995, ac țiunile și cererile introduse la instan țele judecătorești, precum și cererile adresate Ministerului Justiț iei și Parchetului de pe lâng ă Înalta Curte de Casa ție și Justiț ie sunt supuse taxelor judiciare de timbru ș i timbrului judiciar și se taxeaz ă în mod diferen țiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani. Taxele judiciare de timbru se pl ătesc anticipat. Potrivit art.20 alin.3 din lege, neîndeplinirea obliga ției de plat ă până la termenul stabilit se sanc ționează cu anularea ac țiunii sau a cererii. Dacă în momentul înregistr ării sale ac țiunea sau cererea a fost taxat ă corespunz ător obiectului să u inițial, dar a fost modificat ă ulterior, ea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui solu ționată, în limitele în care taxa judiciar ă de timbru s-a plătit în mod legal. Netimbrarea cererii se invoc ă de către pârât pe cale de excep ție, înaintea oricăror excep ții procesuale, însă ea poate fi invocat ă și din oficiu de c ătre instan ța de judecat ă. 3.4.2 Timbrul judiciar Potrivit art.1 din Ordonan ța Guvernului nr.32/1995, ac țiunilor, cererilor, actelor și serviciilor de competen ța tuturor instan țelor judec ătorești, Ministerului 38Justiț iei, Parche-tului General de pe lâng ă Înalta Curte de Casa ție și Justiț ie, precum și actelor notariale ce se îndeplinesc de c ătre notarii publici se aplic ă timbrul judiciar. În alin.2 al textului se precizeaz ă că timbrul judiciar nu se aplic ă în cazurile în care nu se percepe taxa de timbru. Timbrul judiciar este mobil și are urm ătoarele valori: 1.500 lei, 5.000 lei, 10.000 lei, 50.000 lei (art.2 alin.2 din ordonan ță). 3.5 Introducerea cererii de chemare în judecat ă și constituirea dosarului Cererea de chemare în judecat ă se depune la instan ța competent ă. La cererea de chemare în judecat ă se vor al ătura atâtea copii de pe cerere câ ți pârâți sunt. Dac ă mai mulți pârâți au un singur reprezentant sau dac ă pârâtul are mai multe calit ăți juridice, se va depune o singur ă copie de pe cererea de chemare în judecată și de pe înscrisuri (art.113 C.proc.civ.). Cererea de chemare în judecat ă, depusă personal sau prin reprezentant, sosit ă prin poștă, curier ori fax, se depune la registratura instan ței unde în aceea și zi primește dată certă, după care se pred ă președintelui sau, dup ă caz, judec ătorului de serviciu, având ata șată dovada privind modul în care a fost transmis ă (art.93 alin.1din Regulament). Ata șarea dovezii este necesar ă, deoarece în raport de aceasta se verifică dacă cererea a fost depus ă în termen. După rezoluția președintelui sau a judec ătorului de serviciu, cererea de chemare în judecat ă se înregistreaz ă. La primirea cererii de chemare în judecat ă, președintele sau judec ătorul care îl înlocuiește va verifica dac ă aceasta întrune ște cerinț ele prevăzute de lege, adic ă dacă cererea cuprinde men țiunile instituite prin art. 112 C.proc.civ. și dacă este timbrat ă corespunz ător. Când este cazul, reclaman tului i se pune în vedere s ă completeze sau să modifice cererea și să depună , dacă este cazul, copii de pe aceasta, precum și copii certificate de pe toate înscrisurile pe care î și întemeiază cererea (art.114 alin.1 C.proc.civ.). Reclamantul va completa cererea de îndat ă, iar în situa ția în care completarea nu este posibil ă, cererea se va înregistra și i se va acorda reclamantului un termen scurt. În cazul în care cererea a fost primit ă prin poș tă, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile ei, cu men țiunea că, până la termenul acordat, urmeaz ă să facă completările sau modific ările necesare. Potrivit art.114 alin.5 C.proc.civ., în procesele în care, în condi țiile art. 47, sunt mai mul ți reclaman ți sau pârâ ți, președintele instan ței, ținând cont de num ărul foarte mare al acestora, de necesitatea de a asigura desf ășurarea normal ă a activității de judecat ă, cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale p ărților, va putea dispune reprezentarea lor prin mandatar și îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor procesuale numai pe numele mandata rului, la domiciliul sau sediul acestuia. Reprezentarea se va face, dup ă caz, prin unul sau mai mulț i mandatari, persoane fizice sau persoane juridice, dispozi țiile art. 68 ș i art.1141 fiind aplicabile în mod corespunz ător. Dovada manda tului va fi depus ă de către reclaman ți, în termenul acordat în condi țiile art.114 la alin. 2, iar de c ătre pârâți, odată cu întâmpinarea. Dacă părțile nu-și aleg un mandatar sau nu se în țeleg asupra persoanei mandatarului, în cazul reclaman ților vor fi aplicabile dispozi țiile alin. 4, adic ă președintele instan ței 39va putea dispune suspendarea prin încheiere potrivit dispozi țiilor art.339 C.proc.civ., iar în cazul pârâ ților, va numi un curator special. În art.1141 alin.1 C.proc.civ. se prevede c ă președintele, îndat ă ce constată că sunt îndeplinite condi țiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecat ă, fixează termenul de judecat ă pe care, sub semn ătură, îl dă în cunoș tință reclamantului prezent sau reprezen tantului acestuia. Celelalte p ărți vor fi citate. Reclamantul va fi citat în situa ția în care el nu este prezent personal sau prin reprezentant la fixarea termenului de judecat ă. Primul termen de judecat ă va fi stabilit astfel încât, de la data primirii cita ției pârâtul să aibă la dispoziț ie cel puț in 15 zile pentru a- și pregăti apărarea, iar în procesele urgente, cel puț in 5 zile. Pentru termenele urm ătoare și primul termen fixat după casarea cu trimitere, determinat ă de necercetarea fondului, r ămân aplicabile dispoziț iile art. 89 alin. 1 C.proc.civ. Prin urmare, aceste din urm ă dispoziț ii nu sunt aplicabile pentru primul termen de judecată , ci pentru termenele ulterioare. Dacă pârâtul locuie ște în străinătate, președintele va putea fixa un termen mai îndelungat. Prin cita ție, pârâtul va fi informat c ă are obliga ția de a-și alege domiciliul în România, unde urmeaz ă să i se facă toate comunic ările privind procesul. În cazul în care pârâtul nu se conformeaz ă acestei obliga ții, comunic ările se vor face prin scrisoare recomandat ă, recipisa de predare la po șta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menț ionate actele ce se expediaz ă, ținând loc de dovad ă de îndeplinire a procedurii (art.1141 alin.4 C.proc.civ.). Cu ocazia fix ării primului termen de judecat ă, prin aceeaș i rezoluție, președintele va dispune s ă se comunice pârâtului, o dat ă cu citația, copii de pe cerere și de pe înscrisuri, punându-i-se în vedere obliga ția de a depune la dosar întâmpinare cel mai târziu cu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecat ă (art.1141 alin.2 C.proc.civ.). Sub rezerva dezbaterii la prima zi de înf ățișare, președintele, cu ocazia fix ării termenului prev ăzut la alin. 1, dac ă s-a solicitat de c ătre reclamant, poate dispune citarea pârâtului la in terogatoriu, alte m ăsuri pentru administrarea probelor, precum și orice alte m ăsuri necesare pentru desf ășurarea procesului potrivit legii (art.1141 alin.5 C.proc.civ.). De asemenea, în condi țiile legii, pre ședintele va putea încuviin ța, prin încheiere executorie, m ăsuri asigură torii, precum și măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru c onstatarea unei situa ții de fapt. 3.6 Efectele introducerii ce rerii de chemare în judecat ă Introducerea cererii de chemare în judecat ă produce anumite efecte juridice, atât pe planul dreptului procesual, cât și pe planul dreptului substan țial. În doctrin ă sunt reținute, în principiu, urm ătoarele efecte juridice: a) învestirea instan ței cu solu ționarea pricinii la care se refer ă b) determinarea cadrului pr ocesual cu privire la p ărți și la obiectul cererii, limite în care trebuie să se pronun țe instanța de judecat ă; c) în cazul competen ței teritoriale alternative, exprim ă voinț a reclamantului pentru una dintre instan țele deopotriv ă competente, alegere asupra c ăreia reclamantul nu poate reveni, iar pârâtul nu poate solicita declinarea competen ței. 40d) în anumite situa ții, cererea cu caracter strict personal poate fi transmis ă moștenitorilor, dac ă a fost introdus ă înainte de deces de c ătre titularul ei (cererea pentru stabilirea filia ției față de mam ă – art.52 C.fam., cererea în t ăgăduirea paternității – art.54 C.fam., cererea în stabilirea paternit ății – art.59 C.fam., cererea în revocarea donaț iei pentru ingratitudi ne – art.833 C.civ.). e) dreptul ce se urm ărește a fi valorificat prin cer erea de chemare în judecat ă devine un drept litigios și poate forma obiectul cesiunii; f) opereaz ă punerea în întârz iere a pârâtului 4. Întâmpinarea Întâmpinarea este actul de procedur ă prin care pârâtul r ăspunde la cererea de chemare în judecat ă, urmărind să se apere fa ță de preten țiile reclamantului. Potrivit art.115 C.proc.civ., întâmpinarea va cuprinde: – excepțiile de procedur ă ce pârâtul ridică la cererea reclamantului; – răspunsul la toate capetele de fapt și de drept ale cererii; – dovezile cu care se ap ără împotriva fiec ărui capăt din cerere; când va cere dovada cu martori, pârâtul va ar ăta numele și locuinț a lor; – semnă tura. În întâmpinare, sarcina probei revine pârâtului. Dacă pârâtul solicit ă proba prin înscrisuri, va anex a la întâmpinare copii de pe înscrisuri, certificate pentru conformitate cu originalul, în atâtea exemplare câ ți reclamanți sunt, plus un exemplar pentru instan ță, iar când cere dovada cu martori, va arăta numele ș i locuința acestora. În ipoteza în care întâ mpinarea este formulat ă de către reprezentant, se va menționa aceast ă împrejurare și se va ata șa dovada calit ății de reprezentant. Lipsa semn ăturii atrage sanc țiunea nulit ății întâmpină rii în condi țiile art.105 alin.2 C.proc.civ. Nulitatea poate in terveni, în temeiul acestor dispozi ții, și în ipoteza lipsei celorlalte elemente din întâmpinare. Întâmpinarea nu se timbreaz ă și trebuie depus ă la dosar cel mai târziu cu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecat ă (art.1141 alin.2 C.proc.civ.). La întâmpinare se vor al ătura atâtea copii de pe întâmpinare câ ți reclaman ți sunt. Dac ă mai mulți reclaman ți au un singur reprezentant, sau un reclamant st ă în judecată în mai multe calit ăți juridice, se va depune la dosar, pentru aceste p ărți, câte o singură copie (art.116 alin.2 C.proc.civ.). În caz de coparticipare procesual ă pasivă, pârâții sau numai o parte dintre ei, pot răspunde printr-o singur ă întâmpinare (art.117 C.proc.civ.). Potrivit art.118 alin.1 C.proc.civ., în tâmpinarea este obligatorie, afar ă de cazurile în care legea prev ede în mod expres altfel. Prin acest text, legiuitorul a instituit regula obligativit ății întâmpină rii la judecata în prim ă instanță, admițând totodat ă și excepții, precum: în asigurarea dovezilor (art.236 alin.3 C.proc .civ.), în procesele de divor ț (art.612 alin.5 C.proc.civ.), în ac țiunile posesorii (art.674 alin. final C.proc.civ.). Întâmpinarea este obligatorie și la judecata în apel, la judecata în recurs, în contestația în anulare și în revizuire. Pârâtul care nu a depus întâmpinare sa u care nu a depus întâmpinarea în termenul prevă zut de lege va fi dec ăzut din : 41- dreptul de a mai propune probe, cu excep ția situațiilor prev ăzute de art.138 C.proc.civ.; – dreptul de a invoca excep țiile relative (art.136 C.proc.civ.). În ipoteza în care, pârâtul, care nu este reprezentat au asistat de c ătre avocat, nu a depus întâmpinare, pre ședintele completului îi va pune în vedere, la prima zi de înfățișare, să arate excep țiile, dovezile ș i toate mijloacele sale de ap ărare, despre care se va face vorbire în încheierea de ședință. La cerere, instan ța îi va acorda pârâtului un termen pentru preg ătirea apărării și depunerea întâmpin ării (art.118 alin.3 C.proc.civ.). 5. Cererea reconven țională Potrivit art.119 C.proc.civ., dac ă pârâtul are preten ții în legătură cu cererea reclamantului, el poate s ă facă cerere reconvenț ională . Prin urmare, cererea reconvențională este actul de procedur ă prin care pârâtul invoc ă pretenții proprii fa ță de reclamant. Cererea reconven țională trebuie s ă îndeplineasc ă condițiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecat ă (art.119 alin.2 C.proc.civ. și art.10 din Legea nr.146/1997). Cererea reconven țională se depune odat ă cu întâmpinarea sau, dac ă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înf ățișare (art.119 alin.3 C.proc.civ.). Când reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată , cererea reconvențională se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviin ța pârâtului spre acest sfâr șit (art.119 alin.4 C.proc.civ.). Nerespectarea termenului înă untrul c ăruia poate fi depus ă cererea reconvențională atrage judecarea ei separat ă de cererea de chemare în judecat ă și nu respingerea ca tardiv ă. Cele dou ă cereri pot fi solu ționate împreun ă, chiar dac ă cererea reconven țională a fost depus ă tardiv, în situa ția în care amândouă părțile consimt (art.135 C.proc.civ.). Potrivit art.120 C.proc.c iv., cererea reconven țională se judec ă o dată cu cererea principal ă. Când îns ă numai cererea principal ă este în stare de judecat ă, cererea reconven țională va fi judecat ă separat. Instanța se va pronun ța asupra cererii principale și asupra cererii reconvenționale prin aceea și hotărâre. 6. Citarea și comunicarea actelor de procedur ă Prin „comunicarea actelor de procedur ă” se înțelege aducerea la cuno ștință celor interesa ți, de regul ă părților, a cuprinsului anumitor acte care se efectuează în cursul procesului. „Citarea” este actul de procedur ă prin care instan ța înștiințează părțile sau alț i participan ți la procesul civil despre : existen ța procesului, despre data ș i locul ședinței de judecat ă, iar „cita ția” este actul scris prin care se realizeaz ă citarea. Însă citarea se poate realiza și oral, prin darea termenului în cuno ștință. 6.1 Reguli generale Potrivit art.85 C.proc.civ., judec ătorul nu poate hot ărî asupra unei cereri decât 42după citarea sau înf ățișarea părților, afară numai dac ă legea nu dispune altfel. Președintele instan ței va amâna judecarea pric inii ori de câte ori constat ă că partea care lipse ște nu a fost citat ă cu respectarea cerinț elor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităț ii (art.107 C.proc.civ.). De la regula cit ării, legiuitorul prevede în mod expres și unele excep ții, când judecata poate avea loc f ără citarea părților. De exemplu, solu ționarea conflictelor de competen ță (art.22 alin.5 C.proc.civ.), suspendarea judecă rii pricinii dispus ă de către președintele instan ței sesizate cu o cerere de str ămutare (art.40 alin.2 C.proc.civ.), asigurarea dovezilor (art.236 alin.4 C.proc.civ.), ordonan ța preș edințială (art.581 alin.3 C.proc.civ.). Instanța nu are obliga ția citării nici în situa ția în care partea are termenul în cunoș tință, întrucât în aces t caz finalitatea cit ării este realizat ă. Potrivit art.153 C.proc.civ., partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoș tință, precum și partea care a fost prezentă la o înfățișare, ea îns ăși sau prin mandatar, chiar neîm puternicit cu dreptul de a cunoa ște termenul, nu va fi citat ă în tot cursul judec ării la acea instan ță, prezumându-se c ă ea cunoaște termenele ulterioare. Instituția termenului în cuno ștință nu se aplic ă, conform art.153 alin.2 C.proc.civ. : – în cazul redeschiderii judec ății după ce a fost suspendat ă; – în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu; – în cazul când procesul se repune pe rol; – în cazul militarilor în termen și al deținuților. 6.2 Citația. Cuprins Citarea participan ților la procesul civil se realizeaz ă prin actul procedural scris numit cita ție. Formularul de cita ție are dou ă părți : citația propriu-zisă , care are scopul de înștiințare și este lăsată persoanei citate; dova da de înmânare sau procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de c itare, care se restituie instan ței. Potrivit art.88 alin.1 C.proc.civ., cita ția va cuprinde: 1. numărul și data emiterii, precum și numărul dosarului; 2. arătarea anului, lunii, zilei și orei de înf ățișare; 3. arătarea instan ței și sediul ei; 4. numele, domiciliul și calitatea celui citat; 5. numele și domiciliul p ărții potrivnice și felul pricinii; 51. alte menț iuni prevă zute de lege; 6. parafa șefului instan ței și semnătura grefierului. Dovada de primire a cita ției sau procesul-verbal întocmit de agentul procedural trebuie s ă cuprindă mențiunile prev ăzute în art.100 alin.1 C.proc.civ. : 1. anul, luna și ziua când a fost încheiat; 2. numele celui care l-a încheiat; 3. funcțiunea acestuia; 4. numele, prenumele și domiciliul celui c ăruia i s-a f ăcut comunicarea, cu ar ătarea numărului, etajului, apartame ntului sau camerei, dac ă cel căruia i s-a f ăcut comunicarea locuieș te într-o cl ădire cu mai multe etaje sau apartamente sau în 43hotel și dacă actul de procedură a fost înmânat la locuin ța sa, ori a fost afi șat pe ușa acestei locuin țe; 5. arătarea instan ței de la care porne ște actul de procedur ă și identificarea lui, iar pentru cita ții și a termenului de înf ățișare. 6. arătarea înscrisurilor comunicate; 7. numele și calitatea celui c ăruia i s-a f ăcut înmânarea sau locul unde s-a f ăcut afișarea; 8. semnă tura celui care a încheiat procesul-verbal. 6.3 Persoanele care vor fi citate și modul de citare Vor fi citate p ărțile, martorii, exper ții, interpre ții, traduc ătorii și alți participan ți la procesul civil. În caz de alegere de domiciliu, dacă partea a ar ătat și persoana însă rcinată cu primirea actelor de procedură , comunicarea acestora se va face la acea persoan ă, iar în lipsa unei asemenea men țiuni, toate comunică rile se vor face la domiciliul p ărții (art.93 C.proc.civ.). Prin art.87 C.proc.civ., legiuitorul stabile ște unele reguli speciale privind modul de citare a unor anum ite categorii de persoane : 1. statul, județ ul, comuna și celelalte persoane juridice de drept public, în persoana capului autorit ății la contenciosul sediului central al administra ției respective sau, în lipsă de contencios, la sediul administra ției; 2. persoanele juridice de drept privat, prin reprezentan ții lor, la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, dup ă caz, al reprezentan ței. 3. asociațiile și societățile care nu au personalitate juridic ă, prin organele lor de conducere, la sediul administraț iei lor; 5. cei supuș i procedurii reorganiz ării judiciare și a falimentului prin administratorul judiciar ori, dup ă caz, lichidatorul judiciar; 6. incapabilii, prin reprezentan ții lor legali. În caz de numire a unui curator special, citarea se va face prin acest curator; 7. personalul misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României, cet ățenii români trimi și ca funcționari la organiza ții internaționale, precum și membrii lor de familie care locuiesc cu ei, afla ți în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe. Cetățenii români, al ții decât cei men ționați anterior, afla ți în străinătate în interes de serviciu, prin organe le centrale care i-au trimis sau în subordinea c ărora se afl ă cei care i-au trimis; 8. în cazul în care prin tratate sau conven ții interna ționale la care este parte România sau prin acte normative speciale nu se prevede o alt ă procedur ă, cei care se află în străinătate, având domiciliul sau re ședința cunoscute, printr-o cita ție scrisă trimisă cu scrisoare recomandat ă, cu dovad ă de primire. În ipoteza alegerii domiciliului în România, dac ă s-a indicat și numele mandatarului, va fi citat și acesta; 9. cei cu domiciliul sau re ședința necunoscut ă, potrivit art. 95, prin publicitate; 10. moștenitorii, pân ă la intervenirea lor în proces, printr-un curator special, numit de instanță. 446.4 Citarea prin publicitate Potrivit art.95 alin.1 C.proc.c iv., când reclamantul învedereaz ă că, deși a făcut tot ce i-a stat în putin ță, nu a izbutit s ă afle domiciliul pârâtului, pre ședintele instanței va dispune citarea acestuia prin publicitate. Citarea prin publicitate se face afiș ându-se cita ția la ușa instanței. Citația se publică și în Monitorul Oficial al României sau într-un ziar mai r ăspândit, dac ă președintele instan ței sau completul de judecat ă apreciază că o asemenea m ăsură este necesară (alin.2). Afișarea, precum și publicarea cita ției se fac cu cel puț in 15 zile înainte de data fixată pentru judecat ă, iar în cazurile urgente, aces t termen poate fi redus la 5 zile, de către președintele instan ței sau completului de judecat ă. Dacă pârâtul se înfăț ișează și dovedește că a fost citat prin publicitate cu rea- credință, toate actele de procedur ă ce au urmat încuviință rii acestei cit ări vor fi anulate, reclamantul putând fi sanc ționat cu amendă și obligat la despă gubiri (art.95 alin.4 C.proc.civ.). 6.5 Comunicarea actelor de procedură Comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedur ă (deci ș i a citației) se face din oficiu, prin agen ții procedurali ai instanț ei sau prin orice alt salariat al acesteia, precum și prin agen ți ori salaria ți ai altor instan țe, în ale c ăror circumscrip ții se află cel căruia i se comunic ă actul. Citația, sub pedeapsa nulit ății, va fi înmânat ă părții cu cel pu țin 5 zile înaintea termenului de judecat ă. În pricinile urgente, termenul poate fi și mai scurt, dup ă aprecierea instan ței (art.89 alin.1 C.proc.civ.). Potrivit art.97 C.proc.civ., nici un act de procedur ă nu se poate îndeplini în zilele de s ărbătoare legal ă, afară de cazuri grabnice, dup ă încuviințarea președintelui. Legiuitorul stabile ște în art.90 alin.4-7 C.proc.civ. ș i unele reguli speciale privind înmânarea cita ției și a altor acte de procedură . Astfel: – pentru persoanele af late sub arme, cita ția se înmâneaz ă la comandamentul superior cel mai apropiat; – pentru persoanele care alc ătuiesc echipajul unui vas de comer ț, înmânarea se face, în lipsa unui domiciliu cunoscut, la c ăpitănia portului unde se g ăsește înregistrat vasul; – pentru de ținuți, înmânarea se face la administra ția închisorii; – pentru bolnavii afla ți în spitale, ospicii ori sanatorii, înmânarea se face la direc ția așezământului. Prin art.92 C.proc.civ. se reglementeaz ă modul în care trebuie să procedeze agentul procedural în cazul în care s-ar ivi vreuna din situa țiile prevăzute în acest text. Comunicarea cita ției și a altor acte de procedur ă nu se poate realiza prin afișare în cazul persoanelor juridice, precum și al asocia țiilor sau societ ăților care, potrivit legii, pot sta în judecat ă, cu excep ția cazurilor în care se refuz ă primirea sau dacă se constat ă lipsa oric ărei persoane la sedi ul acestora (art.921 C.proc.civ.). Fiind o excepție de la regula cit ării persoanelor juridice, citarea prin afi șare se va face numai în situaț iile expres prev ăzute în text. 45Schimbarea domiciliului sa u a sediului uneia din p ărți în timpul judecăț ii trebuie, sub pedeapsa nelu ării ei în seamă , să fie adusă la cunoștința instanței prin petiție la dosar, iar p ărții potrivnice prin scrisoare recomandat ă, a cărei recipis ă de predare se va depune la dosar o dat ă cu petiția prin care se în științează instanța despre schimbarea domiciliulu i (art.98 C.proc.civ.). 46II. Etapa dezbaterilor Dezbaterea cauzei impune îndeplinirea unor acte procedurale (ca: încheieri, procese-verbale, cita ții, minute, hot ărâri) și parcurge mai multe momente : activitatea premerg ătoare ședinței de judecat ă, activitatea în timpul ședinței de judecată (încercarea de împ ăcare a părților, prima zi de înf ățișare, invocarea și soluționarea excep țiilor, administrarea probelor, punerea de concluzii asupra fondului pricinii), activitatea ulterioar ă ședinței de judecat ă. 1. Ședinț a de judecat ă 1.1 Activitatea premerg ătoare ș edinț ei de judecat ă Potrivit art.103 alin.1 din Regulamentul instan țelor judec ătorești, grefierul de ședință preia dosarele de la arhiv ă, sub semn ătură în registrul de termene, cu cel puțin două zile înaintea ședinței. Potrivit art.103 alin.3 din Regulament, pre ședintele instan ței asigur ă procurorului de ședință, părților, reprezentan ților pă rților, avoca ților și celorlalte persoane prev ăzute de lege posibilitatea consult ării din timp a dosarelor. 1.2 Activitatea în timpul ședinț ei de judecat ă Potrivit art.104 alin.1 din Regulament, gr efierul va fi prezent în sala de ședință cu jumătate de oră înainte de începerea ședinței de judecat ă pentru : – a pune la dispozi ție dosarele spre consultare și, totodată, pentru a ata șa la dosare ultimele acte de procedur ă sau coresponden ța sosită la registratur ă. După începerea ședinței de judecat ă, procurorul, p ărțile, reprezentan ții sau avocații acestora pot studia dosarele numai cu încuviin țarea președintelui de complet, dup ă o prealabil ă verificare a identit ății și calității. – a verifica buna func ționare a instala țiilor de sonorizare, pentru apelul persoanelor chemate în fa ța instanței de judecat ă. Grefierul de ședință anunță publicului din sal ă intrarea judec ătorilor. 1.2.1 Conducerea ședinț ei de judecat ă Judecarea cauzelor se face de că tre un complet, care este prezidat, prin rota ție, de unul dintre membrii acestuia (art.52 alin.2 din Legea nr.304/2004 și art.104 alin.5 din Regulament). Potrivit art.128 alin.1 C.proc.civ., pre ședintele deschide, suspend ă și ridică ședința. Judecătorii sau pă rțile pot pune întreb ări martorilor sau exper ților numai prin mijlocirea pre ședintelui, care poate îns ă încuviința ca aceștia să pună întrebările direct (art.130 C.proc.civ.). Președintele completului exercit ă, conform art.122 C.proc.civ., poli ția ședinței, putând lua mă suri pentru p ăstrarea ordinii și bunei-cuviin țe. 1.2.2 Desf ășurarea ședinț ei de judecat ă Deschiderea ședinței de judecat ă se face de c ătre președintele completului sau de judecătorul unic. Înainte de a începe dezbaterea fiec ărei cauze, p ărțile pot cere instan ței amânarea pricinilor care nu sunt în stare de judecat ă, dacă aceste cereri nu provoac ă dezbateri (art.126 teza I C.proc .civ.). Cauzele care se amân ă, fără discuții, vor putea fi strigate la începutul ședinței, în ordinea listei, dac ă toate părțile legal citate sunt 47prezente și cer amânarea sau în cauz ă s-a solicitat judecata în lips ă. La cererea părților, instan ța va putea l ăsa cauza la urm ă, fixând o anumit ă oră, când dosarul va fi strigat din nou (art.104 alin.11 și 12 din Regulament). Amânarea „f ără discuții” se poate face și de un singur judec ător (art.126 teza a II-a C.proc.civ.) și se dispune, de regulă , pentru remedierea unor neregularit ăți procedurale, precum necitarea martor ilor, nedepunerea raportului de expertiz ă, lipsă de apărare, neachitarea taxei de timbru. După momentul amân ării „fără discuții”, cauzele care nu s-au amânat și care sunt considerate în stare de judecat ă vor fi solu ționate în ordinea de pe lista proceselor, afi șată la intrarea în sala de ș edință. Însă părțile pot cere schimbarea rândului, dac ă împricina ții având pricini fixate înai ntea lor nu se împotrivesc (art.125 alin.3 C.proc.civ.). Pentru motive temeinice, pre ședintele completului poate dispune luarea cauzelor într-o alt ă ordine decât cea înscris ă pe lista de ședință (art.104 alin.13 teza a II-a din Regulament). Dezbaterea fiec ărei cauze începe cu apelul p ărților. Apelul p ărților și a celorlalte persoane cita te se face, de regul ă, de grefierul de ș edință, prin instala ția de sonorizare. După strigarea cauzei și apelul p ărților, grefierul de ședință face oral referatul cauzei, prezentând pe scurt obiectul pricinii și stadiul în care se afl ă judecata acesteia, comunic ă modul în care s-a îndeplinit pr ocedura de citare a persoanelor chemate la proces ș i dacă s-au realizat celelalte m ăsuri dispuse de instan ță la termenele anterioare (art.104 alin.9 și 10 din Regulament). În acest moment al procesului, pre ședintele completului verific ă personal dac ă procedura de citare a fost îndeplinit ă și, dacă partea lipsă nu a fost citat ă legal, va dispune amânarea judec ății și repetarea procedur ii de citare fa ță de aceasta. De asemenea, pre ședintele verifică dacă s-au respectat cerin țele privind plata taxelor de timbru. După aceea, în func ție de situa ția concretă din fiecare dosar, pre ședintele completului va putea dispune una din urmă toarele m ăsuri : amânarea judec ății, suspendarea judec ății sau solu ționarea cauzei. Prima zi de înf ățișare Potrivit art.134 C.proc.civ., este socotit ă ca prima zi de înf ățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii. Deci, pentru a exista prima zi de înf ățișare trebuie îndeplinite cumulativ dou ă condiții : părțile să fie legal citate și să poată pune concluzii. De aceea acest moment procedural nu poate fi confundat cu primul termen de judecat ă. Dar dacă la primul termen de judecat ă sunt îndeplinite cele dou ă condiții impuse de legiuitor, acest termen constituie și prima zi de înf ățișare. La prima zi de înf ățișare, reclamantul va putea solicita instan ței un termen pentru întregirea sau modificarea cererii . În acest caz, instan ța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii m odificate pârâtului, în vederea facerii întâmpină rii (art.132 alin.1 C.proc.civ.). Cererea nu se socote ște modificat ă și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale f ăcute în instan ță: 48- când se îndreapt ă greșelile materiale din cuprinsul cererii; – când reclamantul m ărește sau mic șorează câtimea obiectului cererii; – când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit; – când înlocuie ște cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă , în cazul în care cererea în constatare poate fi primit ă. 1.3 Activitatea ulterioar ă ședinț ei de judecat ă Dezbaterile din timpul unei ședințe de judecat ă se concretizeaz ă într-un act procesual, numit încheiere de ședință. Numai în situa ția când, în ședința în care au avut loc dezbaterile pe fond, se pronunță și hotărârea, nu se va mai întocmi încheiere de ședință, pentru c ă în acest caz trebuie redactat ă însăș i hotărârea, care va cuprinde și ceea ce s-a petrecut la acel termen. După redactarea și semnarea încheierilor, grefierii de ș edință predau dosarele amânate grefierului arhivar șef, care semneaz ă de primirea lor pe listele de ședință. 1.4 Încheierea de ședință 1.4.1 No țiune și cuprins Obligația întocmirii unei încheieri de ședință, pentru fiecare termen de judecată, este instituit ă în mod expres prin art.147 C.proc.civ., potrivit c ăruia, dezbaterile urmate în ședință se vor trece în încheierea de ședință. Calificată chiar de c ătre legiuitor ca fiind o hotă râre, încheierea de ș edință trebuie să cuprindă părțile principale ale unei hot ărâri judec ătorești: – practicaua sau partea introductiv ă – considerentele , în care se motiveaz ă măsura luată de instan ță, de exemplu motivele care au justificat solu ționarea unei excep ții. – dispozitivul, în care se trece m ăsura ordonată de instan ță (de exemplu, efectuarea unei expertize, solu ția data asupra unei excep ții invocate) și termenul la care s-a amânat judecata. De asemenea, încheierea de ședință trebuie s ă cuprind ă semnătura judecătorilor și a grefierului, astfel cum rezult ă expres din art.147 C.proc.civ. Neîndeplinirea acestei formalit ăți atrage nulitatea încheierii de ședință. 1.4.2 Clasificarea încheierilor de ședință De regulă, încheierile preced și pregătesc hotărârea, de aceea se numesc încheieri premergă toare. Încheierile premergă toare vor fi date cu acela și număr de voturi ca și hotărârile (art.268 a lin.1 C.proc.civ.) și orice dispoziț ie luată de instan ță prin încheiere va fi motivat ă (art.268 alin.4 C.proc.civ.). Judecătorii nu sunt lega ți prin aceste încheieri. Ei sunt lega ți de acele încheieri care, fără a hotărî în totul pricina, preg ătesc dezlegarea ei (art.268 alin.2 și 3 C.proc.civ.). Pornind de la aceste prev ederi, având în vedere ș i ansamblul reglement ărilor procedurale în materie, doctrina ș i jurisprudenț a clasifică încheierile premerg ătoare în încheieri preparatorii și încheieri interlocutorii. Încheierile preparatorii sunt acele încheieri prin care instan ța ia unele mă suri în cursul judec ății, în vederea cercet ării și soluționării cauzei, f ără să se prejudece 49fondul. Încheierile interlocutorii , spre deosebire de cele preparatorii, leag ă instanța, adică judecătorii nu pot reveni asupra m ăsurii dispuse prin ele. Sunt încheierile care lasă să se prevad ă rezultatul procesului sau care rezolv ă parțial un aspect al procesului. De exemplu, încheierea de admitere sau de respingere a unei excep ții, încheierea de admitere în principiu a interven ției voluntare. 2. Excep țiile procesuale 2.1 Noțiune și natură juridică Excepțiile fac parte din ansamblul mi jloacelor procesuale care alcă tuiesc acțiunea civil ă și la care recurge, de regul ă, pârâtul, pentru a se ap ăra împotriva cererii de chemare în judecat ă. Potrivit doctrinei, excep țiile procesuale sunt „acel e mijloace prin care, în cadrul procesului civil, partea interesat ă, procurorul sau instanț a din oficiu, invoc ă în condițiile prescrise de lege și fără a pune în discu ție fondul dreptului dedus judec ății, neregularit ăți procedurale sau lipsuri privind exerci țiul dreptului la ac țiune, urm ărind întârzierea sau împiedicarea judec ății în fond”. 2.2 Clasificarea excep țiilor procesuale Excepțiile procesuale sunt clasificate în func ție de urm ătoarele criterii: obiectul lor, caracterul normei juridice înc ălcate și efectul pe care îl produc. 2.2.1 După obiectul lor, excep țiile procesuale se împart în excepții de procedură și excepții de fond , clasificare care rezult ă, de altfel, din art.137 C.proc.civ., îns ă legiuitorul nu a instituit și un criteriu de delimitare a acestora. 2.2.2 În raport de caracterul de ordine public ă sau de ordine privată al normei juridice nerespectate, excep țiile se împart în excep ții absolute și excepții relative. 2.2.3 În funcție de efectul pe care-l produc, excep țiile procesuale se clasific ă în excepții dilatorii și excepții peremptorii . 2.3 Invocarea excep țiilor procesuale Excepțiile procesuale pot fi invocate de c ătre cei îndrept ățiți, în condi ții diferite, dup ă cum excep ția este absolută sau relativ ă. Astfel, pârâtul poate invoca prin întâmpinare excep țiile procesuale referitoare la cererea de chemare în judecat ă. În cazul în care pârâtul formuleaz ă cerere reconven țională , reclamantul va putea invoca excep țiile față de aceast ă cerere prin întâmpinare. Excepțiile de procedur ă care nu au fost propuse în condi țiile menționate nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăț ii, afară de cele de ordine public ă (art.136 C.proc.civ.). Procurorul poate s ă invoce excep țiile absolute în orice stare a procesului, dac ă acesta participă la judecat ă. Procurorul nu poate invoca excep țiile relative îns ă, dacă participă la judecat ă, poate pune concluzii cu privire la excep țiile invocate de p ărți. Instanța poate invoca din oficiu excep țiile absolute, în orice stare a pricinii (art.108 alin.1 C.proc.civ.). Îns ă, pentru a asigura respectarea principiului contradictorialit ății și a dreptului la ap ărare, excep ția invocat ă trebuie pus ă în discuția părților . 502.4 Soluționarea excep țiilor Potrivit art.137 alin.1 C.proc.civ., instan ța se va pronun ța mai întâi asupra excepțiilor de procedur ă, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Excep țiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dac ă pentru judecarea lor este nevoie s ă se administreze dovezi în leg ătură cu dezlegarea în fond a pricinii (alin.2). Asupra excep ției instan ța se va pronun ța după caz, printr-o încheiere sau printr-o hot ărâre. 3. Probele 3.1 Noțiunea probelor în procesul civil În doctrin ă recentă , atât în cea civil ă, cât ș i în cea procesual – civil ă, se face distincție între ac țiunea de stabilire a existen ței sau inexisten ței unui anumit fapt, mijlocul legal pentru dovedirea faptului și rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de prob ă. Acesta este în țelesul probei „în sens larg”, că ci, în „sens restrâns”, prin probă se înțelege fie mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt, fie faptul probator, adic ă un fapt material care, fiind dovedit printr-un alt mijloc de probă , este folosit pentru a dovedi un alt fapt material. 3.2 Reglementarea probelor Probele sunt reglementate, în principa l, în Codul civil, Codul de procedur ă civilă și Codul comercial. Aceste acte normative reprezint ă cadrul legal sau sediul materiei probelor. Codul civil reglementeaz ă probele în dispozi țiile art.1169 – 1206, Codul de procedură civilă în art.167 – 241, iar Codu l comercial în art.46 – 57. Dispoziții referitoare la probe se g ăsesc și în acte normative cu caracter special față de Codul civil și Codul de procedur ă civilă , cum ar fi : Legea nr.116/1996 privind actele de stare civilă , Codul Muncii, Codul familiei etc. 3.3. Aplicarea în timp și spațiu a normelor juridice privind probele În ce prive ște aplicarea normelor juridice referitoare la probe, trebuie s ă distingem între aplicarea în timp ș i aplicarea în spa țiu a acestor norme, întrucât legile se succed în timp și pot coexista sub aspect teritorial. 3.3.1 Aplicarea în timp a normelor juridice privind probele Aplicarea legii în timp presupune determinarea momentului intr ării și ieșirii din vigoare a legii, precum și soluționarea eventualelor conf licte de legi în timp. Cât prive ște primul aspect, acesta nu ridic ă probleme practice, întrucât legea civilă se aplică pe durata cât este în vigoare, adic ă durata cuprins ă între intrarea și ieșirea ei din vigoare. Conflictele de legi în timp se solu ționează potrivit principiului lex posteriori derogat priori, regulă de drept conform că reia „legea nou ă abrogă sau modific ă legea veche, dac ă textele nu sunt identice ( și, bineînțeles, dacă nu se prevede abrogarea expres ă”). 3.3.2 Aplicarea în spa țiu a normelor juridice privind probele Aplicarea în spa țiu a normelor juridice privind probele nu pune probleme pe 51plan intern, deoarece, prin unificarea legislativ ă, la nivelul întregii țări se aplic ă aceeași lege. În cazul în care s-ar ivi unele conflicte între leg ile interprovinc iale se va aplica regula „ locus regit actum ”. 3.4. Subiectul, obiectul și sarcina probei a) Subiectul probei e s t e j u d e c ătorul, întrucât probele se administreaz ă în proces pentru a-l convinge pe acesta de existen ța sau inexisten ța raportului juridic dedus judec ății. b) Obiectul probei Obiectul probei îl formeaz ă, întotdeauna, faptele juridi ce în sens larg din care izvoră sc drepturile ș i obligațiile cu privire la care p ărțile sunt în litigiu, deci izvoarele dreptului ce pretind, și nu dreptul subiectiv invocat și nici elementele de drept, care reprezint ă temeiul dreptului invocat. Ca o excep ție normele juridice pot constitui obiect al probei. Este vorba de legea străină. Aceasta nu se bucur ă de aceea și prezumție de cunoa ștere ca legisla ția internă sau ca dreptul interna țional aplicabil în ordinea intern ă. Legea str ăină se aplică în fața instanțelor judec ătorești române în condi țiile stabilite prin normele conflictuale cuprinse în Legea nr.105/1992. Judec ătorul aplic ă din oficiu normele care desemneaz ă legea str ăină aplicabilă litigiului, dar, odat ă aceasta declarat ă aplicabilă, trebuie s ă fie probată existența și conținutul ei. c) Sarcina probei Art.1169 C.civ. consacr ă regula potrivit c ăreia : „cel ce face o propunere înaintea judec ății trebuie s ă o dovedeasc ă”. Din aceast ă regulă rezultă că oricine evoc ă un drept, un fapt, trebuie s ă îl dovedeasc ă. Cronologic, reclamantul este primul care are sarcina probei, întrucât procesul civil este pornit de c ătre acesta prin introducerea cererii de chemare în judecat ă, regulă exprimat ă în dreptul roman prin adagiul „Onus probandi incumbit actori ” sau „Actori incumbit probatio ”. Pârâtul nu are de f ăcut nici o dovad ă, atâta timp cât nu face nici o propunere instanței de judecat ă, ci doar neag ă dreptul pretins de reclamant. Sunt situa ții în care pârâtul are mai întâi sarcina probei. Este cazul excepț iilor invocate de că tre pârât pentru a paraliza preten țiile reclamantului. Când pârâtul introduce o cerere reconven țională sau o cerere de chemare în garan ție a unui ter ț, el se transformă în reclamant atât în instan ță cât ș i în raportul probatoriu, aplicându-i-se în întregime regula comun ă privind sarcina probei. În aceast ă situație, reclamantul din cererea de chemare în judecat ă va avea sarcina probei dup ă ce pârâtul și-a dovedit afirma țiile. Prin urmare, fiecare parte, atunci când invoc ă un fapt nou în sprijinul pretenției sau apă rării sale, trebuie s ă-i dovedeasc ă existența. 3.5 Clasificarea probelor În literatura juridic ă, probele sunt clasificate dup ă mai multe criterii: a) după cum probele se efectueaz ă în fața instanței sau în afara acesteia, ele se clasifică în probe judiciare și probe extrajudiciare . b) după natura lor, probele se clasifică în probe personale și probe materiale . 52Probele personale pot fi : pozitive (declarațiile consemnate în înscrisuri sau făcute oral); negative sau de ab ținere (ascunderea sau distrugerea unui înscris ori neprezentarea înscrisului a c ărui înfăț ișare a fost ordonat ă de către instanță, lipsa sau refuzul de a r ăspunde la interogatoriu); de raționament (în cazul prezum țiilor legale și prezumțiilor simple). c) în func ție de caracterul original sa u derivat probele se împart în probe primare sau nemijlocite și probe secundare, derivate sau mijlocite . d) după cum faptul probator duce ori nu direct la stabilirea faptului principal sau după caracterul leg ăturii dintre probă și faptul care urmeaz ă să fie stabilit, probele se clasific ă în probe directe și probe indirecte . e) după modul în care judec ătorul percepe faptele sau dup ă raportul dintre judecător și fapte, probele se clasific ă în : probe care sunt rezultatul perceperii personale a faptelor de c ătre judec ător (cercetarea la fa ța locului) și probe care sunt rezultatul perceperii faptelor de alte persoane (depoziț ia martorului, expertiza). 3.6 Reguli generale și comune privind admisibilitatea, administrarea și aprecierea probelor 3.6.1 Reguli generale ș i comune privind admisibilitatea probelor Dovezile nu pot fi fo losite în dezlegarea pricinii decât dac ă îndeplinesc cumulativ anumite condi ții, care nu sunt reglementate ca atare, ci rezult ă din interpretarea dispozi țiilor privind probele. În doctrina recent ă, sunt re ținute urm ătoarele condi ții generale de admisibilitate a probelor : – proba să fie legală sau proba s ă nu fie oprit ă de lege; – proba să fie verosimil ă; – proba să fie pertinent ă; – proba să fie concludent ă . 3.6.2 Reguli privind administrarea probelor Spre deosebire de admisibilitatea probelor ca problem ă de fond, reglementat ă în Codul civil, administrarea probelor, ca problem ă de formă, este reglementat ă în Codul de procedur ă civilă, titlul III, capitolul III, sec țiunea III-a, art.167 – 241. Administrarea probelor implic ă în mod necesar ca acestea s ă fie mai întâi propuse de c ătre părți și apoi încuviin țate de către instanța de judecat ă . 1) Propunerea probelor Potrivit art.129 alin.1 teza final ă din Codul de procedur ă civilă , părțile au obligația „…… s ă-și probeze preten țiile și apărările”. De regulă, propunerea probelor se face în etapa scris ă a procesului civil, etap ă care are rolul de informare reciprocă a părților privind preten țiile lor, probele folosite în susț inerea preten țiilor, precum și rolul de informare a instan ței privind cauza ce urmează a fi soluționată și dovezile pe baza c ărora se va pronun ța. Conform dispozi țiilor legale, propunerea probelor se face prin cererea de chemare în judecat ă (art.112 C.proc.civ.), prin întâmp inare (art.115 C.proc.civ.), prin cererea reconven țională (art.119 C.proc.civ.) ori în condi țiile art.132 și ale art.138 C.proc.civ. De asemenea, probele se propun prin cererea de interven ție în cazurile în care se formuleaz ă o astfel de cerere în condi țiile art.49 – 66 C.proc.civ. 53 Potrivit art.138 C.proc.civ., probele care nu au fost propuse în condi țiile, prevăzute de art.112, 115 și 132 C.proc.civ., nu mai pot fi invocate în tot cursul instanței respective. Sanc țiunea care intervine în caz de nesocotire a acestor dispoziț ii este dec ăderea părților din dreptul de a propune probele cu care doresc s ă- și dovedeasc ă pretențiile și apărările. De la regula prev ăzută în art.138 C.proc.civ., exist ă trei excep ții în care nu va opera sanc țiunea decă derii, deși probele nu au fost propuse în condi țiile cerute de lege. Astfel: – când nevoia dovezii ar reie și din dezbateri și partea nu o putea prevedea; – când administrarea dovezii nu pricinuie ște amânarea judec ății; – când dovada nu a fost cerut ă în condițiile legii, din pricina ne științei sau lipsei de pregătire a părții, care nu a fost asistat ă sau reprezentat ă de avocat. 2) Încuviin țarea probelor Probele propuse în condi țiile arătate vor fi încuviinț ate de către instan ță, după ce aceasta a cercetat dac ă probele sunt admisibile și după ce le-a pus în discu ția contradictorie a p ărților. Art.167 alin. 1 C.proc.civ. stabile ște că „Dovezile se pot încuviin ța numai dacă instanța socotește că ele pot s ă aducă dezlegarea pricinii …..”, iar în practica judiciară s-a decis c ă ori de câte ori se solicit ă o probă sau instan ța cântărește dacă este cazul să ordone o anumit ă probă din oficiu, ea este datoare s ă verifice problema concluden ței probei. De la regula c ă probele se pot încuviin ța numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii avem o excep ție, caz în care instan ța va încuviin ța proba fă ră a mai analiza concluden ța acesteia dac ă există pericolul ca proba „să se piardă prin întârziere” (art. 167 alin.1 C.proc.civ.). Potrivit art.168 alin.1 C.proc.civ., încheierea prin care se încuviin țează dovezile va ar ăta faptele ce vor trebui dovedite ș i mijloacele de dovad ă încuviințate pentru dovedirea lor. Încheierea de încuviin țare a probelor este o încheiere preparatorie, care nu leag ă instanța. 3) Administrarea propriu-zis ă a probelor Pe lângă dispoziț iile referitoare la administrarea fiec ărei probe în parte, Codul de procedur ă civilă cuprinde și unele dispozi ții generale privind administrarea dovezilor în art. 167 – 171, di n titlul III, capitolul III, sec țiunea a III-a, intitulat ă ”Administrarea dovezilor”. În ce priveș te administrarea propriu-zis ă a probelor, legiuitorul a instituit următoarele reguli: – prima regul ă, instituită în art.169 alin.1 C.proc.civ., stabile ște că „Administrarea probelor se face în faț a instanței de judecat ă, dacă legea nu dispune altfel”; – a doua regul ă este consacrat ă în art.168 alin.2 C.pr oc.civ., care prevede c ă „Administrarea dovezilor se face în ordinea statornicit ă de instan ță”; – a treia regul ă, prevăzută de art.167 alin.2 C.pr oc.civ., este aceea c ă dovezile vor fi administrate înainte de începer ea dezbaterilor asupra fondului. 3.7 Cercetarea procesului în cazul administr ării probelor de că tre avoca ți Instituția „Cercetarea procesului în cazul administr ării probelor de c ătre avocați” a fost introdus ă în Codul de procedură civilă prin O.U.G. nr.138/2000, în 54titlul III „Procedura înaintea primei instan țe”, capitolul III, sec țiunea III1, art.2411 – 24122. Ulterior , prin O.U.G. nr .59/2001, aceste dispozi ții au fost abrogate,fiind reintroduse, apoi, prin Legea nr.219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr.138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedur ă civilă. Procedura administr ării probelor de c ătre avocați se va desfăș ura potrivit unui program încuviin țat de instan ță, în care sunt fixate și termene pentru administrarea probelor, ținându-se seama de volumul și complexitatea acestora. Astfel, îndat ă ce probele au fost administrate în modul ar ătat, se creeaz ă posibilitatea ca instan ța să treacă direct la dezbaterea în fond a cauzei. 3.8 Aprecierea probelor în procesul civil Aprecierea probelor, ca ultim ă problemă pe care o are de rezolvat instan ța cu privire la probe, const ă în operaț iunea mental ă a acesteia pentru a determina puterea doveditoare și valoarea fiec ărei probe în parte, precum și a probelor în ansamblul lor. Aceast ă operațiune are loc după ce s-au administrat probele și s-au pus concluzii pe fond de că tre părți, când instan ța se retrage pentru deliberare. Spre deosebire de admisibilitatea și administrarea probelo r care se face în ședință publică, în contradictoriu, aprecierea probelor se fa ce în secret, în camera de consiliu sau în ședință, dacă procesul nu prezint ă nici o dificultate. Aprecierea probelor s-a fă cut diferit în func ție de sistemul care guverna într-o epocă sau alta, îns ă scopul mijloacelor de prob ă era acela și: de a determina convingerea judec ătorului. Istoria dreptului probator a cu noscut mai multe sisteme de proba țiune: a) Sistemul probei libere sau morale; b) Sistemul probelor legale sau formale; c) Sistemul mixt sau eclectic ori sistemul intimei convingeri a judec ătorului combinat cu sistemul probelor formale. 3.9 Asigurarea dovezilor Procedura asigur ării dovezilor, cunoscut ă și sub denumirea de „ancheta in futurum”, este o excep ție de la regula consacrat ă în art.169 alin.1 C.proc.civ., potrivit căreia administrarea probelor se face în fa ța instanței sesizate cu judecarea fondului și în cursul dezbaterilor. Potrivit art.235 C.proc.civ. : „Oricine are interes s ă constate de urgen ță mărturia unei persoane, p ărerea unui expert, starea unor lucruri, mi șcătoare sau nemișcătoare, sau s ă dobândeasc ă recunoașterea unui înscris, a unui fapt ori a unui drept, va putea cere administ rarea acestor dovezi dac ă este primejdie ca ele s ă dispară sau să fie greu de administrat în viitor. Cererea poate fi f ăcută chiar dacă nu este primejdie în întârziere, în cazul când pârâtul își dă învoirea”. Cererea de asigurare a dovezilor poate fi formulat ă de oricine are interes, adică de oricare dintre p ărțile viitorului proces sau ale procesului în curs. Ea trebuie să cuprindă pe lângă elementele necesare oric ărei cereri adresate justi ției (art.82 C.proc.civ.) și următoarele elemente specifice acestei proceduri (art.236 alin.2 55C.proc.civ.): dovezile a că ror administrare se pr etinde; faptele ce voie ște să dovedeasc ă prin aceste probe; primejdia în târzierii sau învoirea pârâtului. Asigurarea dovezilor se poate solicita pe cale principal ă sau pe cale incidental ă. Dovezile conservate prin procedura reglementat ă de art.235-241 C.proc.civ. sunt opozabile p ărților în procesul de fond. Potriv it art.241 C.proc.civ., aceste dovezi pot fi folosite și de partea care nu a ce rut administrarea lor. 3.10. Înscrisurile 3.10.1. Considera ții generale privind înscrisurile Potrivit art. 1170 C.civ. , dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezum ții, prin mărturisirea uneia din p ărți. Din aceast ă dispoziț ie general ă reiese că înscrisurile sunt mijloace de prob ă. Ele sunt reglementate în trei acte normative cu caracter general. Astfel: – Codul civil reglementeaz ă înscrisurile în titlul III, cartea a III-a, capitolul IX, secțiunea „ Despre înscrisuri” la art. 1171– 1190; – Codul de procedur ă civilă , în titlul III din car tea a II-a, reglementeaz ă „Dovada cu înscrisuri” și „Verificarea de scripte”, la sec țiunea „Administrarea dovezilor”, art. 172–176 și respectiv 177 – 184; – Codul comercial c uprinde dispoziț ii referitoare la înscrisu ri în titlul V din cartea I, art. 46–58. De asemenea, dispoziț ii referitoare la înscrisuri se g ăsesc și în alte legi civile și comerciale cu caracter special. În lipsa unei definiț ii legale, doctrina define ște înscrisul ca fiind orice declarație, despre un act sau fapt juridic stricto sensu, f ăcută prin scriere de mân ă sau prin dactilografiere, litografiere sau imprim are cu orice litere sau sistem de scriere ori prin efectuarea de orice alte semne conven ționale, pe hârtie sau pe orice suport: carton, sticl ă, pânză, material plastic, lemn. În categoria înscrisurilor intr ă și biletele de c ălătorie (tren, autobuz, troleibuz, metrou), precum și fișele de garderob ă și răboajele. De asemenea, sunt asimilate înscrisurilor declara țiile verbale ale p ărților înregistrate pe cas ete video sau audio ori pe discuri. În literatura de specialitate, în scrisurile sunt clasificate dup ă mai multe criterii: a) după cum înscrisurile s-au întocmit cu intenț ia de a fi folosite ca mijloc de dovadă sau fă ră această intenție, deosebim : înscrisuri preconstituite; înscrisuri nepreconstituite b) după criteriul semn ăturii, înscrisurile se împart în : – înscrisuri semnate (înscrisul autentic, înscrisul sub semn ătură privată și, în principiu, scrisorile); – înscrisuri nesemnate (registre le comerciale, registrele ș i hârtiile casnice, răboajele, telexurile și diverse forme de listinguri). c) după efectul lor ( iar dup ă unii autori în funcț ie de obiectul lor), înscrisurile preconstituite semnate se subdivid în : – înscrisuri originare sau primordiale – înscrisuri recognitive – înscrisuri confirmative 56d) după raportul dintre ele, în scrisurile se clasific ă în doctrin ă în : – înscrisuri originale – copii dup ă înscrisurile originale e ) Î n f u n c ție de modul de întocmire, înscrisurile preconstituite (ș i semnate) se clasifică în înscrisuri autentice și înscrisuri sub semn ătură privată. 3.10.2. Înscrisurile autentice Înscrisul autentic, înscrisul cu cel mai important rol în proba țiune, este definit în art.1171 C.civ. ca f iind înscrisul care s-a f ăcut cu solemnit ățile cerute de lege, de un funcționar public, care are dreptul de a funcț iona în locul unde actul s-a încheiat. Înscrisuri autentice sunt toat e înscrisurile întocmite de c ătre funcționarii publici în cadrul competen ței lor ș i nu numai cele întocmite și autentificate de notarul public. Forma autentic ă nu este obligatorie în dreptul nostru, afar ă de cazurile impuse expres de lege. Îns ă, indiferent c ă această formă este adoptat ă ca urmare a voin ței părților sau a impunerii legii, însc risurile autentice au forță probantă deosebită. Puterea doveditoare a înscrisu lui autentic este stabilit ă de legiuitor și rezultă din faptul c ă a fost primit și autentificat sau întocmit și autentificat de un func ționar de stat sau de un notar public comp etent a instrumenta actul respectiv. Forț a probant ă a înscrisului autentic implic ă cercetarea urm ătoarelor aspecte: – prezumția de autenticitate; – puterea doveditoare a men țiunilor privind constat ările personale ale agentului instrumentator; – puterea doveditoare a declara țiilor pă rților făcute în fața agentului instrumentator. Înscrisul autentic face dovada deplină până la înscrierea în fals în ceea ce privește data întocmirii lui. Potrivit art.1172 C.civ.: „ Actul care nu poate fi autentic din cauza necompetentei sau a necapacit ății funcționarului, sau din lips ă de forme, este valabil ca scriptur ă sub semn ătură privată, dacă s-a iscălit de părțile contractante ” Din interpretarea acestui articol rezult ă că înscrisul nul ca înscris autentic este actul care nu îndepline ște condiț iile prevăzute de lege pentru a fi autentic, întrucât: – nu au fost îndeplinite condi țiile privind competen ța funcționarului, ori – nu au fost respectate condi țiile privind capacitatea func ționarului sau – condițiile de form ă prevăzute imperativ de că tre lege. 3.10.3 Înscrisurile sub semn ătură privată Legea nu define ște înscrisurile sub semn ătură privată, însă din interpretarea dispoziț iilor legale în materie, precum și din doctrină rezultă că acestea sunt înscrisurile întocmite de p ărți, fără intervenția unui organ al statului, semnate de cei care se oblig ă prin ele. O mare parte din actele juridice se constat ă prin înscris sub semn ătură privată. Legea nu impune condi ții deosebite privind modul de materializare a înscrisului sub semn ătură privată, astfel încât con ținutul acestuia poate fi scris pe orice suport material, sub orice form ă, de mână, de către una sau alta din pă rți, de ambele p ărți ori de o ter ță persoană sau poate fi dactilografiat, litografiat ori imprimat. 57Singura condi ție pentru valabilitatea ac tului juridic ce-l constat ă un înscris sub semnă tură privată este, în principiu, semn ătura părților, care trebuie s ă fie executat ă de mâna autorului sau au torilor înscrisului. Puterea doveditoare a înscrisului sub semn ătură privată este o problem ă esențială legată de acest înscris, putere consfin țită de art.1174 și art.1176 C.civ. Din aceste dispozi ții rezultă că actul sub semn ătură privată care îndepline ște toate formalităț ile cerute de lege are aceea și forță probantă ca ș i cel autentic, dac ă este corect întocmit. Adică actul sub semnă tură privată care îndepline ște toate formalitățile cerute de lege face dovada deplin ă a raportului consemnat. 3.10.4. Înscrisurile în form ă electronic ă Potrivit art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001, înscrisul în form ă electronic ă reprezintă o colecție de date în form ă electronic ă între care exist ă relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau ori ce alte caractere cu semnifica ție inteligibil ă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar. În sfera înscrisurilor electronice pot intra: – documente scriptice ( tipă rite, cu ajutorul imprimantei, pe hârtie) adic ă informațiile stocate sunt transpuse, prin imprimant ă, pe hârtie. – documente vizual – informațiile sunt afiș ate pe monitor, iar transmiterea acestora se poate realiza prin intermediul re țelelor închise sau prin Internet ori prin alte mijloace, cum ar fi remiterea de c ătre destinatar a suportului magnetic în care este stocată informația. – documente care ar putea fi ascultate ș i înțelese folosind doar mijloace electronice Legea nr.455/2001 con ține în art.6 o dispozi ție asemănătoare, sub aspectul forței probante, cu cea prev ăzută în art.1176 C.civ. Potrivit art.6, î nscrisul în form ă electronic ă, căruia i s-a încorporat, ata șat sau i s-a asociat logic o semn ătură electronic ă, recunoscut de c ătre cel căruia i se opune, are acela și efect ca actul autentic între cei care l-au subscris și între cei care le reprezint ă drepturile . Legiuitorul se ocup ă și de unele înscrisuri ce nu sunt întocmite cu inten ția de a servi ca mijloc de prob ă și care, în principiu, sunt nesemnate. Fac parte din această categorie: registrele comercian ților, reglementate de art.1183-1184 C.civ., precum și de art.50-54 C.com.; registrele, c ărțile sau hârtiile domesti ce, reglementate de art.1185 C.civ.; adnota țiile făcute de creditor pe titlurile de creanță sau duplicatele aflate în mâinile deb itorului ori pe chitanț e, consacrate de art.1186 C.civ.; r ăboajele, la care se refer ă art.1187 C.civ. Alături de aceste înscrisuri improprii, doctrina ș i jurisprudenț a adaugă și scrisorile. Cu excep ția răboajelor, toate celelalte înscri suri improprii fac parte din categoria înscrisuri lor nepreconstituite. 3.10.5 Înscrisurile folosi te în litigiile comerciale Potrivit art.46 C.com. „Obliga țiunile comerciale și liberațiunile se probeaz ă: cu acte autentice, cu acte sub semn ătură privată, cu facturi acceptate, prin coresponden ță, prin telegrame,cu registrele pă rților, cu martori, de câte ori 58autoritatea judec ătoreasca ar crede că trebuie să admită proba testimonială și aceasta chiar în cazurile prev ăzute de art. 1191 C.civ.”. În materie comercial ă, legea reglementeaz ă și anumite mijloace de prob ă specifice activit ății comerciale, cum sunt: fact urile acceptate, corespondenț a, telegramele și registrele comerciale, pe care doctrina le clasific ă în înscrisuri propriu-zise, neprev ăzute de legea civil ă, și înscrisuri improprii. La înscrisurile reglementate de lege, doctrina adaug ă mijloacele moderne de prob ă sau de comunicare. Din categoria înscrisurilor pr opriu-zise fac parte facturile și coresponden ța, iar din categoria înscrisurilor improprii telegramele și registrele comerciale. 3.10.6 Mijloacele moderne de prob ă Doctrina comercial ă asimileaz ă telexul și telefaxul, sub raport probatoriu, cu telegrama, adic ă cu forț a probant ă a înscrisului sub semn ătură privată, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de art.47-49 C.com. Consider ăm că și telefaxul, asemenea telexului, poate fa ce proba ca înscris sub semn ătură privată atunci când se stabilește cu certitudine primirea lui și autenticitatea textului transmis destinatarului. 3.10.7 Administrarea probei prin înscrisuri Codul de procedur ă civilă reglementeaz ă administrarea probei prin înscrisuri în secțiunea „Administrarea dovezilor”, subsec țiunea „Dovada cu înscrisuri”, art. 172–184, însă există și alte dispozi ții în Codul de procedur ă civilă referitoare la aceasta. Legea reglementeaz ă modul în care p ărțile trebuie s ă producă sau să înfățișeze instanței înscrisurile pe care le posed ă și cu ajutorul c ărora inten ționează să-și dovedeasc ă pretențiile sau ap ărările. Verificarea de scripte este procedura cu ajutorul c ăreia instan ța caută să se convingă dacă un înscris sub semn ătură privată a fost cu adev ărat scris ori semnat de persoana c ăreia îi este atribuit. Această procedură este reglementată de art.177-179 C.proc.civ. În urma verific ării de scripte, instan ța hotărăște printr-o încheiere interlocutorie, în care se va consem na rezultatul acestei proceduri. Dac ă se constat ă că înscrisul nu eman ă de la persoana c ăreia i se opune sau i se atribuie, el va fi înlăturat din proces. Partea care a cerut o ve rificare de scripte va putea fi condamnat ă la o amendă și la eventuale desp ăgubiri către adversar, dac ă se dovede ște că înscrisul provine de la ea (art.108 alin.1 lit.e C.proc.civ.). 1 Încheierea care se d ă în procedura verific ării de scripte va putea fi atacat ă doar odată cu fondul pricinii. Verificarea de scripte se poate face în fa ța primei instan țe sau a instan ței de apel ori a instan ței care judec ă fondul dup ă casarea cu re ținere. În fa ța instanței de apel se va face verificarea de scripte numai pentru înscrisurile depuse direct în această instanță, precum și atunci când apelantul contest ă rezultatul verific ării de scripte făcute de prima instan ță. Verificarea de scripte se poate face ș i în recurs, dar numai în ce prive ște înscrisurile noi înf ățișate potrivit art.305 C.proc.civ. 59 Procedura falsului Această procedur ă este reglementată de art.180-184 C.proc.civ. și poate fi folosită atât în cazul înscri surilor autentice, cât și în cazul înscrisurilor sub semnă tură privată . Cercetarea și stabilirea falsului se poate face pe cale principală de către organele de urm ărire și judecată penală sau pe cale incidental ă de către instan ța civilă care solu ționează fondul cauzei, atunci când nu este caz de judecat ă penală ori dacă acțiunea penal ă s-a stins ori s-a prescris. Dispozițiile art.180-184 C.proc.civ. au în vedere falsul incidental. 3.11 Proba testimonial ă sau proba prin declara țiile martorilor Declarațiile martorilor sau proba testimonial ă reprezint ă unul din cele mai vechi mijloace de prob ă și printre cele mai folosite. Cât prive ște mărturia sau proba testimonial ă legea nu d ă o definiție, însă, în doctrină sunt date mai multe defini ții, care, în esen ță, au acelaș i conținut. Dintre acestea o re ținem pe aceea care define ște mărturia ca fiind declara ția orală făcută de o persoană fizică, în fața instanței de judecat ă, cu privire la un fapt trecut, precis și pertinent, despre care are cuno ștință personală. Admisibilitatea probei testimoniale, ca problem ă de drept material, este reglementat ă de Codul civil în art. 1191–1198 și de Codul comercial în art. 46 și 55. 1. Admisibilitatea probei testimoniale în dovedirea faptelor juridice stricto sensu Regula este, că faptul juridic stricto sensu poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori. Excepțiile. Ca excep ții de la regula c ă faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite neîngr ădit cu martori avem unele fapte natu rale care, în principiu, nu pot fi probate prin declara țiile martorilor. Astfel, na șterea, căsătoria, decesul se dovedesc, de regulă , prin actele de stare civil ă. 2. Admisibilitatea probei testimon iale în dovedirea actelor juridice Reguli Textul art.1191 C.civ. instituie dou ă reguli restrictive privind admisibilitatea probei testimoniale în dovedirea actelor juri dice. Astfel, potrivit alin.1 al art.1191 C.civ. : „Dovada actelor juridice al c ăror obiect are o valoare ce dep ășește suma de 250 lei, chiar pentru depozit vol untar, nu se poate face d ecât sau prin act autentic, sau prin act sub semn ătură privată”. Aliniatul 2 al art.1191 C.civ. stabile ște regula c ă : „Nu se va primi niciodat ă o dovada prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde act ul, nici despre ceea ce se pretinde c ă s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confec ționării actului, chiar cu privire la o suma sau valoare ce nu depăș ește 250 lei”. Excepții Sunt considerate excep ții de la regulile restrictiv e privind admisibilitatea probei testimoniale acele situa ții în care această probă devine admisibil ă, indiferent de valoarea obiectului actului juridic, precum și în completarea sau împotriva conținutului înscrisului preconstituit de pă rți. Sunt astfel de excepț ii, următoarele situații reglementate de lege: 60- convenția părților (art.1191 alin.3 C.civ.) – dovada bunurilor proprii în raportu rile patrimoniale dintre so ți (art.5 alin.1 din Decretul nr.32/1954) – începutul de dovad ă scrisă (art.1197 C.civ) – imposibilitatea preconstituirii probei scrise (art.1198 pct.1-3 C.civ) – imposibilitatea conserv ării probei scrise (art.1198 pct.4 C.civ) – situația terților – în materie comercială (art.46 C.com). 3. Admisibilitatea probei testimoniale în litigiile comerciale Având în vedere că celeritatea și încrederea joac ă un rol deosebit de important în materie comercial ă, prin art.46 C.com. legiuitorul a consacrat principiul libert ății probei și, totodată, a înlăturat orice ierarhizare în sistemul probator comercial. Regula Potrivit art.46 C.com., obligaț iunile comerciale și liberațiunile se probează „cu martori, de câte ori autoritatea judec ătorească ar crede c ă trebuie s ă admită proba testimonial ă, și aceasta chiar în cazurile prev ăzute de art.1191 codicele civil”. Cu alte cuvinte, în materie comercial ă funcționează regula c ă proba testimonial ă este admisibil ă fără restricții. Excepții De la regula libert ății probei testimoniale în litigiile comerc iale, Codul comercial instituie o restric ție prin art.55. Este vorba de acele cazuri în care legea comercial ă cere dovada actelor comerc iale prin înscris. 4. Administrarea probei testimoniale Cât prive ște administrarea probei testimoni ale trebuie avute în vedere următoarele probleme : condi țiile în care se propun mart orii; persoanele care pot fi ascultate ca martori și cele care sunt sc utite de a depune mă rturie; încuviinț area probei cu martori, precum și administrarea propriu-zis ă a acestui mijloc de prob ă. Propunerea martorilor Propunerea martorilor, ca și a celorlalte dovezi, se face potrivit regulilor generale, de c ătre reclamant prin cererea de chemare în judecat ă, iar de către pârât prin întâmpinare sau la prima zi de înf ățișare în cazul în care nu este reprezentat sau asistat de avocat. Dac ă instanța încuviin țează probe noi în condi țiile art.132 C.proc.civ., propunerea martorilor poate fi f ăcută și la termenul acordat potrivit acestui text. Propunerea martorilor se face prin indicarea numelui fiec ărui martor și a locuinț ei acestora (art.112 alin. ultim și art.115 C.proc.civ.), nefiind suficient ă simpla men țiune „mă servesc de proba cu ma rtori”, deoarece instan ța trebuie s ă verifice, în cadrul discuț iilor contradictorii, dac ă cei propu și nu intră în categoria persoanelor care nu pot depune m ărturie sau care sunt scutite de a depune m ărturie. De asemenea, instan ța trebuie s ă cunoască adresa martorilor în vederea emiterii citațiilor. Persoanele care pot fi ascultate ca martori Regula este c ă orice persoan ă fizică, care are cunoș tință despre faptele 61litigioase, poate depune m ărturie în procesul civil. Legea prevede expres c ă pot fi ascultaț i ca martori și minorii, precum și persoanele care din cauza debilit ății mintale sau în mod vremelnic sunt lipsite de discernământ, îns ă la aprecierea depozi țiilor acestora instan ța va ține seama de situația special ă a martorului (art.195 C.proc.civ.). De la regula enun țată mai sus, legea stabile ște unele excep ții. Este vorba de persoanele care nu pot depune mă rturie și persoanele care sunt scutite de a depune mărturie. Potrivit art.189 alin.1 C.proc.civ., nu pot fi asculta ți ca martori: – rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv; – soțul, chiar desp ărțit; – interziș ii judecătorești; – cei condamna ți pentru mă rturie mincinoas ă. Cât prive ște rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv, precum și soțul sau fostul soț interdicția este numai relativ ă, întrucât alin.2 al art.189 C.proc.civ. prevede c ă părțile pot conveni, expres sau tacit, s ă fie ascultate ca martori și persoanele prev ăzute la alin.1 pct.1 și 2. În procesele referitoare la starea civil ă sau divor ț se vor putea asculta ca martori rudele și afinii până la gradul al treilea, cu excep ția descenden ților (art.190 C.proc.civ.). Potrivit art.191 C.proc.civ. sunt scuti ți de a fi martori: 1. slujitorii cultelor, medicii, moa șele, farmaci știi, avoca ții, notarii publici și orice alți muncitori pe care legea îi oblig ă să păstreze secretul cu privire la faptele încredințate lor în exerci țiul îndeletnicirii; 2. funcționarii publici și foștii funcționari publici, asupra împrejură rilor secrete de care au avut cuno ștință în această calitate; 3. cei care prin r ăspunsurile lor s-ar expune ei înș iși sau ar expune pe vreuna din persoanele ar ătate în art.189 la pct.1 și 2 la o pedeaps ă penală sau la dispreț ul public. Încuviințarea probei cu martori Proba cu martori propus ă în condi țiile prezentate trebuie pus ă în dezbaterea contradictorie a p ărților de către instan ța de judecat ă, pentru a se l ămuri faptele ce urmează a fi dovedite prin martori, admisibilitatea dovedirii lor prin m ărturie, utilitatea acestei probe, precum ș i problemele legate de interdic țiile și scutirile legale de a fi ascultat ca martor. Prezentarea și ascultarea martorilor După încuviințarea probei testimoniale sau ordonarea din oficiu a ascult ării unor martori, ace știa sunt cita ți să se prezinte în fa ța instanței de judecat ă la termenul fixat pentru audierea lor. În practic ă se încuviin țează ca martorii s ă fie aduși de către părți, însă aceasta este o măsură extraprocesual ă care nu poate înlocui citarea. Procedura ascult ării martorilor se desf ășoară după anumite reguli stabilite de lege, astfel, la cererea preș edintelui instanț ei de judecată , martorul care va fi audiat trebuie să arate, conform art.192 C.proc.civ., urm ătoarele date personale: – numele, îndeletnicirea, locuinț a și vârsta; – dacă este rudă sau afin cu una din p ărți și în ce grad; – dacă se află în serviciul uneia din p ărți; 62- dacă este în judecat ă, în dușmănie sau în leg ături de interes cu vreuna din pă rți. Dup ă ce s-au luat datele personale, înaint e de a fi audiat, martorul va depune jurământul potrivit formulei înscrise în art.193 alin.1 C.proc.civ. : „Jur c ă voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Aș a să-mi ajute Dumnezeu”. Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jur ământ, însă i se atrage aten ția să spună adevărul. După depunerea jur ământului, pre ședintele va pune în vedere martorului c ă, dacă nu spune adev ărul, să vârșește infracțiunea de m ărturie mincinoas ă. Martorii vor relata împrejur ările pe care le cunosc și vor ră spunde la întrebările puse de că tre preș edintele instan ței, de partea care i-a propus, de partea adversă și eventual de procuror. Dacă instanța are bănuieli puternice de m ărturie mincinoasă sau de mituire de martor, încheie proces-verbal și trimite pe martor în fa ța autorităților penale (art.199 C.proc.civ.). Mărturia se face oral , dar se consemneaz ă de grefier, după dictarea președintelui completului de judecat ă sau a judec ătorului, în procesul-verbal ce se încheie separat pentru fiecare martor. Depozi ția se semneaz ă pe fiecare pagin ă și la sfârșitul ei de c ătre judecător, grefier și martor după ce acesta din urm ă a luat cunoș tință de cuprinsul ei. Dac ă martorul nu vrea sau nu poate s ă semneze, se face mențiune despre aceast ă împrejurare (art.198 alin.1 C.proc.civ.). Legea prevede c ă orice ad ăugiri, ștersături sau schimb ări în con ținutul mărturiei trebuie încuviin țate și semnate de judec ător, de grefier și de martor, sub pedeapsa de a nu fi luate în seam ă. Locurile nescrise din declara ție trebuie barate, astfel încât s ă nu se poat ă adăuga nimic (art.198 alin.2 și 3 C.proc.civ.). 5. Aprecierea probei testimoniale Puterea doveditoare a probei testimoniale este l ăsată la libera apreciere a judecătorului. Pentru ca m ărturia să aibă putere doveditoare, ea trebuie s ă determine intima convingere a judecă torului despre realitatea faptelor relatate, adic ă să emane de la un martor de bun ă-credință și să corespund ă realităț ii. 3.12 Mărturisirea sau recunoa șterea Mărturisirea, ca mijloc de prob ă, este reglementat ă în art.1170 și art.1204- 1206 C.civ., iar Codul de procedur ă civilă reglementeaz ă în art.218-225 procedura interogatoriului sau a ob ținerii mărturisirii judiciare. Legea român ă nu cuprinde o defini ție a mă rturisirii, în schimb, doctrina definește mărturisirea ca fiind recunoa șterea de c ătre o parte a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază o preten ție sau o ap ărare și care este de natur ă să producă consecin țe juridice împotriva auto rului ei, întrucât m ărturisirea se face, de regulă, în fața instanței care solu ționează procesul. Mărturisirea nu trebuie confundat ă cu mărturia, deoarece m ărturisirea provine de la una din pă rțile în litigiu, pe când m ărturia apar ține martorului, adic ă unei persoane str ăine de proces. 1. Natura juridic ă a mă rturisirii În doctrin ă s-au susținut mai multe opinii privind natura juridic ă a mărturisirii. 63Împă rtășim, însă, opinia potrivit c ăreia, mărturisirea are o natur ă juridică mixtă. Ea este, în primul rând, un mijloc de prob ă, dar ș i un act de dispozi ție al părții care o face, act „care, în principiu, nu este obligatoriu pentru judec ător, ci, dimpotriv ă, trebuie s ă fie primit”. 2. Felurile m ărturisirii Potrivit art.1204 C.civ., se poate opune unei p ărți mărturisirea ce a f ăcut sau înaintea începerii judec ății sau în cursul judec ății, de unde rezultă că mărturisirea este de dou ă feluri: judiciar ă și extrajudiciar ă. La aceste dou ă forme ale mărturisirii se refer ă expres și art.1205 – 1206 C.civ. Din punctul de vedere al efecte lor pe care le produce, m ărturisirea judiciar ă provocată se clasific ă în : mărturisire simpl ă, mărturisire calificat ă și mărturisire complex ă. 3. Caracterele m ărturisirii și consecinț ele juridice ce decurg din acestea Literatura juridic ă apreciază că din defini ția și natura juridic ă a mărturisirii se desprind urm ătoarele caractere juridice ale acesteia: – este un act de voin ță unilateral; – este un act juridic personal și de dispozi ție; – este un mijloc de prob ă împotriva celui care o face și în favoarea celui care î și întemeiaz ă pretenția sau apărarea pe faptul m ărturisit; – este un act expres. Aceste caractere produc anumite consecinț e juridice, dintre care unele constituie condiț ii de valabilitate ale m ărturisirii, și anume: • Mărturisirea poate fi f ăcută numai în leg ătură cu drepturile de care partea poate să dispună; • Mărturisirea este un act de voin ță; • Mărturisirea este un act personal ș i de dispozi ție; • Un alt caracter al mă rturisirii, subliniat în doctrin ă, este acela de act expres. Ca o excep ție, mărturisirea poate fi dedus ă din tăcerea părții în situa țiile prevăzute de art.225 ș i 174 C.proc.civ.. • Mărturisirea constituie un mijloc de prob ă. 4. Admisibilitatea m ărturisirii În principiu, m ărturisirea este admis ă în toate materiile pentru care dreptul procesual civil reprezint ă dreptul comun al procedurii și pentru care nu exist ă o procedură distinctă. Așadar, mărturisirea este admisibil ă inclusiv în litigiile comerciale, litigiile de dreptul muncii, litigiile de drept administra tiv, litigiile de dreptul familiei etc., în condițiile art.1204-1206 C.civ. și ale art. 218-225 C.proc.civ. În mod excep țional, mărturisirea nu este admisibilă : a) când este expres interzis ă de lege. b) dacă prin admiterea m ărturisirii s-ar eluda dispozi țiile imperative ale legii c) dacă prin admiterea mă rturisirii s-ar putea ajunge la pierderea totală sau parțială a unui drept la care nu se poate renun ța sau care nu poate face obiectul unei tranzac ții. 64d) dacă legea cere ca unele fapte s ă fie dovedite numai prin anumite mijloace de probă . 5. Administrarea m ărturisirii Art.218-225 C.proc.civ. reglementeaz ă administrarea m ărturisirii judiciare provo-cate, prob ă care se dispune la cererea p ărții adverse ori din oficiu de c ătre instanța de judecat ă. Spre deosebire de mă rturisirea provocat ă, recunoașterea spontan ă nu necesit ă o reglementare expres ă; ea se constată de către instan ță și se consemneaz ă în încheierea de ședință. Mărturisirea provocat ă se obț ine pe calea interogatoriului, care este mijlocul procesual pus de lege în acest scop la dispozi ția părților și a instanței. 6. Forț a probantă a mărturisirii În general, atât m ărturisirea judiciar ă cât și cea extrajudiciar ă reprezint ă o probă de o valoare deosebit ă, deoarece „cea mai ra țională explicație a declara ției unei persoane, favorabil ă altei persoane și potrivnic ă intereselor ei, este aceea c ă aceasta corespunde realit ății, căci altfel, persoana respectivă n-ar fi făcut-o”. Dacă din punct de vedere legal, for ța probantă a mărturisirii judiciare și a celei extrajudiciare este aceea și, în practic ă, de multe ori, mă rturisirea judiciar ă are o putere de convingere mai mare, deoarece judec ătorul percepe personal faptul mărturisit, pe când în cazul m ărturisirii extrajudiciare, acesta este cunoscut prin intermediul unei probe, cum ar fi o depozi ție de martor, o menț iune dintr-o cerere adresată unui organ administrativ sau un pasa j dintr-o scrisoare. Apoi , o m ărturisire făcută în afara procesului în care este folosită , și despre care nu se știe totdeauna dacă va fi utilizat ă ca probă în proces, nu presupune aceea și reflectare și precizie din partea autorului ei ca ș i mărturisirea f ăcută de către acesta în procesul respectiv. 3.13 Prezum țiile Prezumțiile sunt definite în art.1199 C.civ. ca fiind „consecin țele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”. Prezumțiile sunt mijloace de prob ă, fiind reglementate ca atare de Codul civil în capitolul „Despre proba țiunea obligaț iilor și a plății”, art.1199-1203. De asemenea, art.1170 C.civ. prevede expres c ă dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezum ții, prin mărturisirea uneia din p ărți. Clasificarea prezum țiilor Din prevederile art.1199 C.civ., la care ne-am referit, precum și din dispoziț iile care urmeaz ă (art.1200-1203 C.civ.), rezult ă că legea face distinc ție între două categorii de prezum ții : prezum ții legale și prezum ții judecătoreș ti sau simple , după cum acestea sunt stabilite de lege sau sunt determinate de judec ător ori după autorul lor. De asemenea, rezult ă că prezumțiile legale sunt de două feluri : prezum ții absolute și prezum ții relative . Doctrina adaug ă și o a treia categorie de prezum ții legale. Este vorba de prezum țiile mixte sau intermediare. 653.14 Proba prin rapoartele de expertiz ă 1. Preliminarii Potrivit art.201 alin.1 C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr.138/2000, „Când pentru l ămurirea unor împrejur ări de fapt instan ța consider ă necesar s ă cunoască părerea unor speciali ști, va numi, la cererea p ărților ori din oficiu, unul sau trei experț i, stabilind prin încheiere punctele asupra c ărora ei urmează să se pronun țe și termenul în care trebuie s ă efectueze expertiza. Termenul va fi stabilit astfel încât depunerea expertizei la instan ță să aibă loc conform dispoziț iilor art. 209”. În multe situa ții se efectueaz ă expertize care nu au leg ătură nemijlocit ă cu vreun proces. Acestea sunt a șa-numitele expertize extrajudiciare. Expertizele extrajudiciare se efectueaz ă în afară de orice interven ție judecătorească , direct între părțile în litigiu ori sunt solicitate de c ătre persoane fizice sau juridice în vederea prevenirii pagubelor și păstrării integrit ății patrimoniului acestora, precum ș i în vederea stabilirii adevă rului și respectării legalității în activitatea lor În procesul civil se pot dispune di ferite feluri de expertize ,corespunz ător numeroaselor ramuri ale științei, tehnicii ș i artei. Aceste expertize se numesc expertize judiciare, deoarece se efectuează numai atunci când instanț a le consider ă necesare sau când legea prevede c ă sunt obligatorii pentru elucidarea cauzelor în curs de judecat ă ori se efectueaz ă în procedura asigur ării dovezilor. Expertiza are ca obiect numai împrejur ări de fapt asupra cărora expertului i se solicită să dea lămuriri sau s ă le constate, împrejur ări care implic ă cunoș tințe de specialitate și care ajută la soluționarea cauzei. 2. Admisibilitatea expertizei Din dispozi țiile art.201 C.proc.civ., rezultă că se poate recurge la expertiz ă ori de câte ori pentru l ămurirea unor împrejur ări de fapt este necesar s ă se cunoasc ă părerea unor speciali ști. Dacă sunt îndeplinite aceste condiț ii, expertiza poate fi admisă atât în materie civil ă, cât și în materie comercial ă. Admiterea sau dispunerea expertizei este în principiu facultativ ă, caracter care rezultă din art.201 alin.1 C.proc.civ., instan ța de judecat ă fiind liber ă să aprecieze dacă în cauză este admisibil ă și concludent ă o anume expertiz ă sau alta ori nici una. 3. Administrarea expertizei Expertiza se propune de c ătre reclamant prin cererea de chemare în judecat ă, sau cel mai târziu la prima zi de înf ățișare, în condi țiile art.132 C.proc.civ., iar de către pârât prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înf ățișare, dacă pârâtul nu este reprezentat sau asis tat de avocat, ori dac ă întâmpinarea nu este obligatorie, precum și la termenul stabilit în condi țiile art.132 alin.1 teza a II-a C.proc.civ. Partea care a propus efectuare a unei expertize trebuie s ă arate împrejur ările de fapt a că ror lămurire necesit ă cunoș tințe de specialitate, pentru a se putea discuta și aprecia pertinen ța și concluden ța probei solicitate. Expertiza se efectueaz ă de regulă într-un proces aflat pe rol, îns ă ea se poate încuviința și în cadrul procedurii asigur ării dovezilor pe cale principală . De asemenea, expertiza se poate efectua și prin comisie rogatorie de o alt ă instanță, 66situație în care numirea exper ților și stabilirea onorariilor cuvenite vor putea fi l ăsate în sarcina acelei instan țe (art.214 C.proc.civ.). Instanța se va pronun ța asupra cererii de expertiz ă printr-o încheiere care nu poate fi atacat ă decât odat ă cu fondul, dar, indiferent c ă admite sau respinge cererea, ea trebuie s ă-și motiveze solu ția. Experții numiți nu pot refuza sarcina efectu ării expertizei decât pentru motive temeinice, cum ar fi, de exemplu, existen ța vreunuia din motivele de recuzare prevăzute expres de lege, de și expertul nu a fost recuzat de nici una dintre p ărți. După ce instan ța de judecat ă aduce la cuno ștința expertului obiectul expertizei și întrebăr i l e l a c a r e a c e s t a u r m e a z ă să răspundă se va trece la efectuarea expertizei. Expertiza se poate efectua astfel : – în instanță, dacă expertul poate s ă-și dea de îndat ă părerea asupra împrejur ării de fapt nelă murite, caz în care el va fi ascultat chiar în ședință, iar declara țiile sale se vor trece într-un proces verbal, întocmit potrivit art.198 referitor la procesul- verbal de ascultare a mart orilor (art.207 C.proc.civ.). – în afara instan ței, atunci când expertiza implic ă unele lucr ări care necesită timp. Citarea p ărților este obligatorie numai atunc i când expertiza se face la fa ța locului. 4. Forț a probantă a expertizei Puterea doveditoare a raportului de expertiz ă, ca ș i a celorlalte mijloace de probă , este lăsată la libera apreciere a instan ței de judecat ă. Așadar, instan ța nu este legată de concluziile din raportul de expertiz ă și de răspunsurile date de expert la întrebările care i s-au pus. Îns ă, pentru ca hot ărârea instan ței să aibă putere de convingere și față de alții și mai ales pentru a se putea exercita controlul judiciar, este necesar ca solu ția instanței să fie motivat ă, mai ales dac ă instanța, ajungând la alte concluzii pe baza celorlalte probe, înl ătură raportul de expertiz ă ca fiind neconving ător sau îl re ține, deși una din p ărți a cerut înl ăturarea lui. 3.15 Probele materiale și cercetarea la fa ța locului 1. Probele materiale Probele materiale nu au o reglementare proprie în Codul civil român, îns ă Codul de procedur ă civilă se referă indirect la acestea prin reglementarea procedurii „Cercetarea la fa ța locului” în art.215-217, procedur ă care se folose ște de regul ă în materie imobiliar ă, iar în materie mobiliar ă doar în cazul bunurilor netransportabile în instanță. Cât prive ște cercetarea probelo r materiale transportabile în instan ță se aplică dispozițiile procedurale de drept comun privind desf ășurarea ședințelor de judecată. Probele materiale pot fi verificate de instan ță în ședința de judecat ă, când ele pot fi aduse în fa ța acesteia. Când probele materiale sunt imobile sau chiar mobile, care nu pot fi transportate în instan ță din cauza volumului sau greut ății lor, verificarea se face printr-o cercetare la fa ța locului. Când cercetarea probei implic ă elemente de tehnicita te sau este necesar ă o evaluare a daunelor, se recurge la expertiz ă. În aceste cazuri, cercetarea la fa ța locului și expertiza nu sunt ver itabile mijloace de prob ă, ci numai mijloace tehnice 67de valorificare a probelor materiale. 2. Cercetarea la fa ța locului Cercetarea la fa ța locului, numit ă și descindere locală , este reglementat ă în secțiunea „Administrarea dovezilor”, art.215-217 din Codul de procedur ă civilă. Potrivit art.215 C.proc.civ., în cazul când instanț a va socoti de trebuin ță, va putea hotărî ca în întregul ei sau numai unul din magistra ți să meargă la fața locului spre a se l ămuri asupra unor împrejur ări de fapt care se vor ar ăta prin încheiere. Cercetarea la fa ța locului se va face cu citarea p ărților, putându-se asculta martorii și experții pricinii pentru a obț ine lămuriri suplimentare , care vor fi , de asemenea, cita ți. Părțile prezente la încuviin țarea sau ordonarea din oficiu a cercetă rii la fața locului au termenul în cuno ștință și nu vor mai fi citate. P ărțile lipsă la dispunerea acesteia vor fi citate indicându-se data, locul ș i chiar ora la care urmează a se prezenta. Când instan ța merge la fa ța locului, va fi înso țită de procuror, în cazurile în care prezen ța acestuia este cerut ă de lege (art.217 C.proc.civ.). Cercetarea instanț ei la fața locului, la termenul fixat, se desf ășoară cu respectarea regulilor obi șnuite de judecat ă. Potrivit art.216 C.proc.civ., despre cele urmate la fa ța locului se va încheia proces-verbal. După întocmire, procesul-verbal se depune la dosarul cauzei, p ărțile putând să-l discute în fa ța instanței la ș edința urmă toare, care va avea lo c la sediul acesteia. 4. Incidente în desf ășurarea judec ății În cursul judec ății se pot ivi situa ții de natură a tergiversa sau a sista înfăptuirea justi ției, numite în doctrină incidente procedurale, precum : suspendarea judecății, perimarea și actele de dispozi ție ale părților în procesul civil. 1. Suspendarea judec ății 1.1 No țiune și forme Prin suspendarea judec ății se înțelege oprirea cursului judec ății datorită unor împrejurări voite de pă rți, care nu mai st ăruie în soluț ionarea cauzei sau independente de voin ța lor, când p ărțile se află în imposibilitate fizic ă sau juridic ă de a se prezenta la judecat ă. Suspendarea judec ății intervine numai în cazurile determinate de lege, fiind reglementat ă în art.242-2441 C.proc.civ. Astfel c ă, în funcție de „natura imperativ ă sau permisiv ă a normelor care reglementeaz ă suspendarea”, distingem între: suspendarea obligatorie și suspendarea facultativ ă. 1.2 Suspendarea obligatorie este reglementată prin norme imperative și se dispune de instan ță în cazurile prev ăzute de art.242-243 C.proc.civ., precum ș i în alte cazuri prev ăzute expres de lege. • Potrivit art.242 alin.1 C.proc.civ., Instan ța va suspenda judecata: 1. când amândouă părțile o cer; 2. dacă niciuna din pă rți nu se înf ățișează la strigarea pricinii. Cu toate acestea pricina se judec ă dacă reclamantul sau pârâtul au cerut în scris judecarea în lips ă (alin.2). 68• Judecata pricinilor se suspend ă de drept în cazurile prev ăzute de art.243 C.proc.civ., dac ă ele s-au ivit înainte de închiderea dezbaterilor : 1. prin moartea uneia din p ărți, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecat ă a moștenitorilor; 2. prin interdic ție sau punere sub curatel ă a unei părți până la numirea tutorelui sau curatorului; 3. prin moartea mandatarului uneia din p ărți, întâmplat ă cu mai pu țin de 15 zile înainte de ziua înf ățișării; 4. prin încetarea func ției tutorelui sau curatorului. 5. prin deschiderea procedurii reorganiză rii judiciare și a falimentului asupra reclamantului, în temeiul unei hot ărâri judec ătorești irevocabile. Faptele ar ătate mai sus nu împiedic ă pronunțarea hotă rârii, dacă ele s-au ivit după închiderea dezbaterilor (art .243 alin.2 C.proc.civ.). Suspendarea judec ății este obligatorie și în cazurile prev ăzute de art.21 C.proc.civ., art.31 C.proc.civ., art.155 alin.2 C.proc.civ. 1.3 Suspendarea facultativ ă Potrivit art.244 alin.1 C.proc.civ., instan ța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea pricinii atârn ă, în totul sau în parte, de existenț a sau neexisten ța unui drept care face obiectul unei alte judec ăți; 2. când s-a început urm ărirea penal ă pentru o infrac țiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hot ărârii ce urmeaz ă să se dea. Se poate observa c ă în aceste cazuri suspendarea judec ății este lăsată la aprecierea judec ătorului, întrucât legiuitorul folose ște sintagma „instan ța poate suspenda judecata”. Codul de procedur ă civilă reglementeaz ă și alte cazuri de suspendare facultativă a judecății. Astfel: – art.40 alin.2 C.proc.civ. prevede c ă preș edintele instan ței care solu ționează cererea de strămutare poate să ordone, f ără citarea p ărților, suspendarea judec ării pricinii, comunicând de urgen ță această măsură instanței de la care s-a solicitat str ămutarea. Suspendarea va dura pân ă la soluționarea cererii de str ămutare. – în condi țiile art.1551 alin.1 C.proc.civ., instan ța poate suspenda judecata, când constată că desfăș urarea normală a procesului este împiedicat ă din vina pă rții reclamante, prin neîndeplinirea obliga țiilor prev ăzute de lege ori stabilite în cursul judecății, instanța poate suspenda judecata, ar ătând în încheiere care anume obliga ții nu au fost respectate. Suspendarea judecății, în acest caz, poate fi dispus ă doar după ce instanța i-a pus în vedere reclamantului îndeplinirea unor obliga ții și acesta nu s-a conformat. 1.4 Procedura suspendă rii Asupra suspend ării judecării procesului, instan ța se va pronun ța printr-o încheiere care, potrivit art.2441 alin.1 C.proc.civ., poate fi atacat ă cu recurs în mod separat, cu excep ția celor pronun țate în recurs. Cât prive ște încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecă rii unui recurs de către curtea de apel, s-a apreciat c ă, totuși, în temeiul art.23 alin.2 din Legea nr.304/2004, care con ține o dispozi ție special ă în raport cu cea prev ăzută în art.2441 C.proc.civ., aceasta poate fi atacat ă cu recurs la În alta Curte de Casaț ie și Justiț ie. 69Recursul se poate declara cât timp dureaz ă suspendarea cursului judec ării procesului,atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s-a re spins cererea de repunere pe rol a procesului. 1.5 Redeschiderea judec ății Judecata se redeschide, dac ă a dispă rut împrejurarea care a dus-o la suspendarea ei. Cererea pentru redeschiderea judec ății va cuprinde: num ărul dosarului, data și cauza suspend ării, date cu privire la încetarea cauzei de suspendare, solicitarea repunerii pe rol a cauzei, precum și domiciliul la care urmeaz ă a fi citat ă partea adversă. Repunerea pe rol a cauzei după suspendare, pentru continuarea judec ății sau pentru perimare, se va realiza de c ătre completul care a dispus suspendarea. Primind cererea, instan ța va fixa termen și va dispune citarea p ărților în vederea continu ării judecății, cu excep ția părții care a luat termen în cuno ștință. Dacă instanța apreciaz ă că nu se impune reluarea judec ății, va respinge cererea de redeschidere printr-o încheiere, care poate fi atacat ă cu recurs cât timp durează suspendarea (art.2441 alin.2 C.proc.civ.). 2. Perimarea 2.1 No țiune și natură juridică Prin art.248 C.proc.civ., legiuitorul stabile ște că orice cerere de chemare în judecată, contesta ție, apel, recurs, revizuire și orice alt ă cerere de reformare sau de revocare se perim ă de drept, chiar împotriva incapabililor dac ă a rămas în nelucrare din vina p ărții timp de un an în materie civil ă sau șase luni în materie comercial ă. Perimarea este definit ă în doctrin ă ca fiind sanc țiunea procedurală ce determină stingerea procesului în faza în care se g ăsește, datorit ă rămânerii lui în nelucrare, din vina p ărții, un anumit timp, prev ăzut de lege. Cât privește natura juridic ă a perimării, în literatura juridic ă au fost exprimate mai multe puncte de vedere. Astfel, în opinia majoritar ă, pe care o împ ărtășim, se consideră că perimarea are o natur ă juridică mixtă, în sensul c ă este o sanc țiune procedural ă pentru nerespectarea termenului rev ăzut de lege și , în acela și timp, o prezumție de desistare, dedusă din faptul nest ăruinței vreme îndelungat ă în judecat ă. 2.2 Condiț iile în care intervine perimarea Din dispozi țiile art.248 C.proc.civ. rezult ă că pentru a interveni perimarea trebuie îndeplinite cumulativ urm ătoarele condiț ii: a) instan ța să fi fost învestit ă cu o cerere prin care s-a declan șat judecata în primă instanță sau într-o cale de atac; b) cauza s ă fi rămas în nelucrare din vina p ărții; c) cauza s ă fi ră mas în nelucrare timp de un an în materie civil ă sau timp de șase luni în materie comercial ă. Termenul de perimare se calculeaz ă, în lipsa unei dispozi ții speciale în acest sens, conform art.101 alin.3 C.proc.civ., potrivit c ăruia termenele statornicite pe ani sau luni se sfâr șesc în ziua anului sau lunii corespunz ătoare zilei de plecare. Potrivit art.249 C.proc.civ., perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedur ă făcut în vederea judec ării procesului de c ătre partea care justific ă un 70interes. Dacă după îndeplinirea unui act de întrerupere, pricina r ămâne din nou în stare de nelucrare din vina p ărții, va începe s ă curgă un nou termen de perimare. Timpul curs pân ă la momentul întreruperii nu se adaug ă la noul termen. Termenul de perima re este susceptibil și de suspendare. Astfel, potrivit art.250 C.proc.civ., cursul perimă rii este suspendat: – cât timp dă inuiește suspendarea judec ării, pronun țată de instan ță în cazurile prevăzute de art.244, precum și în alte cazuri st abilite de lege, dac ă suspendarea nu este cauzat ă de lipsa de st ăruință a părților în judecat ă; – timp de 3 luni de la data când s-au pe trecut faptele care au prilejuit suspendarea judecății, dacă aceste fapte s-au petrecut în cele din urm ă 6 luni ale termenului de perimare. 2.3 Procedura perim ării Deși perimarea opereaz ă de drept (art.248 alin.1 C.proc.civ.), adic ă prin simpla împlinire a termenului stabilit de lege, totu și ea trebuie constatat ă de instan ță, după verificarea, în contradictoriu , a urm ătoarelor aspecte: – cauza a ră mas în nelucrare în tot timpul stabilit de lege; – rămânerea cauzei în nelucrare se datoreaz ă culpei părții; – nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau de su spendare a termenului de perimare; – nu există o cauză de stingere a procesului, prev ăzută printr-o norm ă specială. Potrivit art.252 alin.1 teza I C.proc.civ., perimarea se constat ă din oficiu sau la cererea p ărții interesate, iar conform alin.2 al aceluia și articol, perimarea poate fi invocată și pe cale de excep ție, în camera de consiliu sau în ședință publică. În vederea constat ării perimării, președintele instan ței va dispune citarea de urgență a părților și întocmirea de c ătre grefă a unei dări de seam ă asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea (art.252 alin .1 teza a II-a C.proc.civ.). Constatarea perim ării se face de c ătre instanța învestită cu soluționarea cererii principale, în aceea și compunere și constituire. După dezbaterile contradictorii, instan ța se va pronun ța asupra perim ării printr-o încheiere sau, dup ă caz, printr-o hot ărâre. 2.4 Efectele perim ării Potrivit art.254 alin.1 C.proc.civ., perimarea are drept urmare că toate actele de procedur ă făcute în acea instan ță nu-și produc efectele. Principalul efect al perim ării constă în stingerea procesului, în faza în care se găsește, împreun ă cu toate actele de procedură efectuate în acea instan ță, părțile fiind repuse în situa ția anterioar ă. Un alt efect al perim ării este acela al suport ării cheltuielilor de judecat ă de către cel care a formulat cererea care u lterior s-a perimat, deoarece se afl ă în culpă procesuală . 5. Actele procesuale de dispozi ție ale părților 5.1 No țiunea de acte proc esuale de dispoziț ie În sens larg, conceptul de acte procesuale de dispozi ție desemneaz ă „manifes – 71tarea de voin ță a subiecților de drept cu scopul de a declan șa o anumit ă procedură în fața instanței de judecată sau de a elimina obstacolele care ar putea împiedica ori determina încetarea înc ă din start a procesului civil sau cu scopul de a evita crearea unei situa ții defavorabile uneia dintre pă rți”. În sens restrâns, prin „acte de dispozi ție ale părților” se înț eleg „actele de voință aparținând atât reclamantului, cât ș i pârâtului, prin care un proces în care părțile au interese cont rare nu mai ajunge s ă fie dezb ătut sau finalizat de c ătre instanță, iar aceasta nu mai d ă o hotărâre care s ă fie rezultatul dezbaterilor și al deliberării sale, ci ia doar act de voin ța părților (manifestat ă unilateral sau în consens) pronunț ând o hot ărâre în consecin ță; sau solu ționându-se litigiul dup ă regulile de drept comun, partea care nu a avut câ știg de cauz ă trece la executarea hotărârii, fără să o mai atace pe c ăile prevăzute de lege, ceea ce echivaleaz ă cu o recunoaștere”. Sunt considerate acte procesuale de dispozi ție ale părților : desistarea (renunț area reclamantului la judecat ă sau la însuș i dreptul subiectiv pretins), achiesarea (recunoa șterea de c ătre pârât a preten țiilor reclamantului sau aderarea părții care a pierdut procesul la hot ărârea pronun țată) și tranzacția judiciar ă finalizată printr-o hot ărâre de expedient. De altfel, aces te categorii de acte procesuale de dispoziț ie ale părților sunt reglementate în Codul de procedur ă civilă. 5.2 Desistarea În sens juridic, desistarea înseamn ă renunț area reclamantului, parte într-un proces civil, la o situa ție juridică pe care el a creat-o sau de care s-ar fi putut prevala sau „actul prin care re clamantul abandoneaz ă procesul”. Codul de procedur ă civilă reglementeaz ă în art.246-247 dou ă forme de renunț are: – renunțarea la judecat ă; – renunț area la dreptul subiectiv dedus judec ății. 5.3 Achiesarea Din perspectiva dreptului procesual ci vil, achiesarea este manifestarea de voință a pârâtului în sensul de a recunoa ște pretențiile reclamantului sau a p ărții împotriva c ăreia a fost pronun țată o hotărâre judec ătorească de a renun ța la calea de atac pe care legea i-o pune la dispozi ție. Achiesarea nu este reglementat ă ca atare în Codul de procedur ă civilă , însă rezultă din dispozi țiile art.267, 270 și 275 ale acestui act normativ. Din analiza acestor dispozi ții, rezultă că achiesarea îmbrac ă două forme: – achiesarea pârâtului la preten țiile reclamantului; – achiesarea p ărții care a pierdut procesul la hot ărârea pronun țată. 5.4 Tranzac ția judiciar ă Tranzacția este definit ă ca fiind un contract prin care p ărțile termin ă un proces început sau preîntâmpin ă un proces ce se poate na ște prin concesii reciproce, constând în renun țări reciproce la preten ții sau în presta ții noi săvârșite ori promise de că tre o parte în schimbul renun țării de către cealalt ă 72parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic. Tranzacția este reglementat ă în art.1704-1717 C.civ. și în art.271-273 C.proc.civ. Fiind un contract, pentru validitatea tranzac ției trebuie întrunite condi țiile de fond și de formă necesare încheierii actelor juridice. Potrivit art.271 alin.1 C.proc.civ., pă rțile se pot înf ățișa oricând în cursul judecății, chiar f ără să fi fost citate, pentru a cere s ă se dea o hotă râre care s ă consfințească învoiala lor. A șadar, tranzac ția poate interveni în orice etap ă procesuală , în primă instanță sau în căile de atac și chiar în faza execut ării silite. De asemenea, tranzac ția judiciar ă se poate încheia, în principiu, în fa ța oricărei instanțe, civile, comerciale, penale. Învoiala pă rților va alc ătui dispozitivul hot ărârii (art.272 C.proc.civ.). 73III. Etapa deliberării și pronunțării hotărârii Când instan ța se consider ă lămurită asupra preten țiilor deduse judec ății (după ce au fost administrate toate mijloacele de prob ă și au fost soluț ionate excepț iile procesuale, iar p ărțile au pus concluzii asupra fondului cauzei), pre ședintele completului declar ă dezbaterile închise (art.150 C. proc.civ.) în vederea deliber ării și pronunță rii hotărârii. 1. Deliberarea judec ătorilor și pronunțarea hotărârii Potrivit art.256 alin.1 C.proc.civ., dup ă sfârșitul dezbaterilor, judec ătorii chibzuiesc în secret, fie în ș edință, fie în camera de consiliu. De regulă, deliberarea are loc în camera de consiliu, îns ă în pricinile simple, când împrejur ările de fapt sunt clare ș i aplicarea legii nu comport ă discuții mai ample, deliberarea poate avea loc chiar în ședința de judecat ă, imediat dup ă finalizarea dezbaterilor într-o pricin ă. Hotărârea poate fi pronun țată de îndată. În cazul în care instan ța nu poate hotă rî în ziua judec ății, pronunț area se amână pentru un termen pe care pre ședintele îl va anun ța și care nu va putea fi mai mare de 7 zile. Nerespectarea a cestui termen nu atrage nulitatea hot ărârii, ci eventual sancțiuni disciplinare pentru judec ători. Hotărârea judec ătorească se poate da numai de judec ătorii în fa ța cărora s-a dezbătut pricina în fond, conform principiului c ă „judecătorii deliber ării sunt, sub pedeapsa nulităț ii, judecătorii dezbaterii”. Pe de altă parte, conform art.304 pct.2 C.proc.civ., când hotă rârea s-a dat de al ți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pric inii, ea este casabil ă. După ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndat ă dispozitivul hot ărârii care se semneaz ă, sub sanc țiunea nulit ății, de către judecători și în care se va ar ăta, când este cazul, opinia separat ă a judecătorilor afla ți în minoritate (art.258 alin.1 C.proc.civ.). După consemnarea în condica de ședință, minuta se pronun ță de președintele completului în ședință, chiar în lipsa p ărților, iar după pronunțare nici un judec ător nu poate reveni asupra p ărerii sale (art.258 alin.2 și 3 C.proc.civ.). Soluțiile ce pot fi pronun țate în urma deliber ării sunt: – admiterea cererii de chemare în judecat ă, așa cum a fost formulat ă, în ipoteza în care preten țiile reclamantului s-au dovedit a fi întemeiate; – admiterea în parte a cererii introductive, în situa ția în care reclamantul ș i-a dovedit doar o parte din preten țiile sale; – respingerea cererii de chemare în judecat ă ca nefondată , dacă din probele administrate rezultă că pretențiile reclamantului nu sunt întemeiate; cererea poate fi respinsă ca nesusținută în materia divor țului; – perimarea cererii, dac ă ea a fost l ăsată în nelucrare din vina reclamantului, în tot timpul prev ăzut de lege; – anularea cererii, respingerea ei ca inadmisibil ă, ca prematur ă, pentru lipsa calit ății procesuale, ca lipsit ă de interes, ca prescrisă , ca existând putere de lucru judecat etc., dacă se admite o excep ție peremptorie sau dirimant ă; – închiderea dosarului. 742. Hotărârea judec ătorească 2.1 No țiune și clasificare Hotărârea judec ătorească este actul final și de dispozi ție al instan țelor de judecată, prin care se solu ționează cu putere de lucru judecat litigiul dintre p ărți. Hotărârile judec ătorești pot fi clasificate în func ție de mai multe criterii. Astfel: a) În func ție de instan ța care pronun ță hotărârea, de momentul pronun țării și dacă soluționează sau nu fondul cauzei, hot ărârile se împart în sentin țe, decizii și încheieri. b) În func ție de durata ac țiunii hotărârilor judecă torești, sunt hotă râri propriu-zise și hotărâri provizorii. c) Din punctul de vedere al conț inutului lor, hotă rârile se împart în hot ărâri integrale și hotărâri parțiale. d) În func ție de posibilitatea de a fi sau nu atacate cu apel sau recurs, hot ărârile se împart în nedefinitive, definitive și irevocabile. e) În func ție de condamnarea pe care o con țin, hotărârile se clasific ă în hotărâri cu o singură condamnare și hotărâri cu condamnare alternativ ă. f) După cum pot fi puse sau nu în executare, hot ărârile se împart în hot ărâri executorii și hotărâri neexecutorii. 2.2 Redactarea, cuprinsul și comunicarea hot ărârii 1. Redactarea hot ărârii Hotărârea se redacteaz ă de către judecătorul unic sau, dup ă caz, de c ătre unul dintre judec ătorii completului, îns ă ea reprezintă , prin semnare, opera întregului complet. Dacă instanța a fost alc ătuită din mai mul ți magistra ți, președintele completului va putea îns ărcina pe unul dintre ei cu redactarea hot ărârii. Redactarea hotă rârii se face în termen de ce l mult 30 de zile de la pronun țare. Hotărârile se vor redacta în num ărul de exemplare necesar, spre a se asigura comunicarea acestora tuturor persoa nelor pentru care legea prevede c ă hotărârea se comunică integral. 2. Cuprinsul hot ărârii Hotărârea judec ătorească trebuie s ă îmbrace forma scris ă și să cuprindă elementele expres prev ăzute în art.261 C.proc.civ., care în doctrin ă și jurispruden ță sunt grupate în trei p ărți: practicaua, consideren tele (sau motivarea) și dispozitivul. Practicaua sau partea introductivă a hotărârii se întocme ște de către grefier pe baza men țiunilor din caietul de ședință și cuprinde elementele prevă zute în art.261 alin.1 pct.1-4 C.proc.civ. Considerentele sau motivarea reprezint ă opera judec ătorului și trebuie s ă cuprindă elementele prev ăzute în art.261 pct.5 C.proc.civ. și anume : „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instan ței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile p ărților”. Dispozitivul cuprinde soluț ia ce s-a pronunț at în cauz ă. Acest element al hotărârii este prev ăzut în art.261 alin.1 pct.6 C.proc.civ. și constă în reproducerea dezvoltată a minutei redactat e cu ocazia deliber ării. Între minută și dispozitiv trebuie să existe o deplin ă concordan ță. Hotărârea trebuie s ă cuprindă și elementele prev ăzute în art.261 pct.7 și 8 : 75- calea de atac și termenul în care se poate exercita, îns ă lipsa acestor menț iuni nu atrage nulitatea hotă rârii, deoarece calea de atac și termenul de exercitare a acesteia sunt stabilite de lege și nu de instan ță; – mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică; – semnă turile judec ătorilor și grefierului. 3. Comunicarea hot ărârii Hotărârea se va comunica p ărților, în copie, în cazu l în care este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a ap elului sau recursului (art.261 alin.3 teza I și art.266 alin.3 C.proc.civ.). Comunicarea se va face în termen de 7 zile de la pronun țarea hotă rârii (art.261 alin.3 teza a II-a C.proc.civ.), solu ție care este valabil ă numai pentru ipoteza în care hot ărârea este redactat ă anterior pronun țării, deoarece, altfel, textul ar veni în contradicție cu cel al art.261 alin.1 C.proc.civ., potrivit c ăruia hotărârea trebuie motivată în termen de cel mult 30 de zile de la pronun țare. În cazul în care procurorul a participat la judecarea cauzei, termenul de exercitare a c ăii de atac curge de la comunicarea hot ărârii (art.284 alin.4 C.proc.civ.), astfel c ă hotărârea se va comunica și către acesta. Comunicarea hot ărârilor se face pot rivit regulilor prev ăzute în art.86-98 C.proc.civ. 2.3 Termenul de gra ție Prin termen de gra ție se înțelege, potrivit doctrinei, amânarea sau e șalonarea pe care judec ătorul o acord ă debitorului, pentru executarea hot ărârii. Termenul de gra ție este reglementat în Codul civil și în Codul de procedur ă civilă . Astfel, potrivit art.1101 alin.2 C.civ. „judec ătorii pot, în considerarea pozi ției debitorului, să acorde mici termene pentru plat ă și să opreasc ă executarea urmăririlor, lăsând lucrurile în starea în care se g ăsesc”. Îns ă judecătorii „nu vor uza de aceast ă facultate decât cu mare rezerv ă” (art.1101 alin.3 C.civ.), pentru a nu prejudicia drepturile creditorului care a câ știgat procesul. În cazurile în care judec ătorii pot da termen pentru executarea hot ărârii, ei vor face aceasta prin chiar hotă rârea care dezleag ă pricina, ar ătând și motivele pentru care au încuviin țat termenul (art.262 C.proc.civ.). 2.4 Cheltuielile de judecat ă Cheltuielile de judecat ă reprezint ă sumele de bani pe care trebuie s ă le suporte părțile în legătură cu activitatea lor procesual ă și se compun din: – taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar; – sumele cheltuite pentru administrarea probelor; – sumele cheltuite pentru deplasarea p ărților și martorilor la instan ță, eventual ș i cazarea lor; – onorariile avoca ților și experț ilor; – sumele plă tite pentru deplasarea instan ței cu ocazia cercet ării locale; – salariul cuvenit pă rților sau martorilor pentru ziua când s-au deplasat la instanță și pe care nu l-au încasat de la locul de munc ă. Cheltuielile de judecat ă se acordă la cerere, nu și din oficiu. Asupra cheltuielilor de judecat ă instanța se pronun ță prin dispozitiv. Îns ă 76acordarea lor se face numai în m ăsura în care au fost dovedite, scop în care p ărțile vor prezenta, la închiderea dezbater ilor, un decont al cheltuielilor f ăcute și actele doveditoare. Hotărârea prin care instan ța obligă la plata cheltuielilor de judecat ă poate fi pusă în executare în termen de 3 ani de la data r ămânerii ei definitivă . 2.5 Efectele hot ărârii judec ătoreș ti Hotărârea judec ătorească produce urm ătoarele efecte: a) dezânveste ște instanța de judecarea cauzei cu care a fost învestit ă prin cererea de chemare în judecat ă; b) constituie, din punct de vedere pr obator, înscris autentic, fiind întocmit ă în condițiile art.1171 C.civ.; c) hotărârea pronun țată într-o acțiune în realizare sau în constituire de drepturi poate fi pusă în executare silit ă, astfel c ă, odată învestită cu formul ă executorie, ea constituie titlu executoriu (art.372, 374 ș i 376 C.proc.civ.); d) în principiu, hot ărârea produce efecte retroactive; e) hotărârea are ca efect și schimbarea obiectului prescrip ției; f) dobânde ște putere de lucru judecat. 2.6 Învestirea hot ărârii cu formulă executorie Potrivit art.374 alin.1 C.proc.civ., hot ărârea judec ătorească sau alt titlu se execută numai dac ă este învestit cu formula executorie prev ăzută de art. 269 alin. 1, afară de încheierile executorii, de hot ărârile executorii provizoriu și de alte hot ărâri sau înscrisuri prev ăzute de lege, care se execut ă fără formula executorie. Din dispozi țiile de mai sus rezult ă că, în principiu, se învestesc cu formul ă executorie hot ărârile care au r ămas definitive ori au deve nit irevocabile. Învestirea constă în aplicarea pe copia legalizat ă de pe întreaga hot ărâre a formulei executorii prevăzută de art.269 alin.1 C.proc.civ. ș i constă într-un ordin dat în numele Președintelui României. Învestirea cu formulă executorie se dispune, pe baza cererii creditorului, de către prima instan ță, printr-o încheiere (art.374 alin.2 coroborat cu art.3733 C.proc.civ.), chiar dac ă hotărârea ce se pune în ex ecutare s-a dat de instan ța ierarhic superioară . Încheierea prin care preș edintele instan ței respinge cererea de învestire cu formul ă executorie a hotă rârii judec ătorești sau a altui înscris ori cererea de eliberare de c ătre instan ță a titlului executoriu în cazurile prev ăzute de lege poate fi atacată cu recurs de că tre creditor, în termen de 5 zile de la pronun țare ori de la comunicare, dup ă cum creditorul a fost pr ezent sau a lipsit (art.3733 alin.1 C.proc.civ.). Cât prive ște încheierea prin care se admite cererea de învestire cu formul ă executorie, în art.3733 alin.11 C.proc.civ. se prevede în mod expres c ă aceasta nu este supusă niciunei c ăi de atac. Îns ă, potrivit art.399 alin.21 C.proc.civ., dup ă ce a început executarea silit ă, cei interesa ți sau vătămați pot cere, pe calea contesta ției la executare, și anularea încheierii prin care s-a dis pus învestirea cu formula executorie, dacă aceasta a fost dat ă fără îndeplinirea condi țiilor legale. După învestirea cu formula executorie, hot ărârea se va da numai p ărții care a câștigat procesul sau reprezentantului ei. 772.7 Execu ția vremelnică Execuția vremelnic ă poate să fie de drept sau judec ătorească. Execuția vremelnic ă de drept intervine în cazurile expres prev ăzute prin art.278 C.proc.civ.. Potrivit textului, hot ărârile primei instan țe sunt executorii de drept când au ca obiect: a) plata salariilor sau a altor drepturi iz vorâte din raporturile juridice de munc ă, precum și a sumelor cuvenite , potrivit legii, șomerilor; b) despăgubiri pentru accidente de muncă ; c) rente ori sume datorate cu titlu de obliga ție de întreț inere sau aloca ție pentru copii, precum și pensii acordate în cadrul asigur ărilor sociale; d) despăgubiri în caz de moarte sau v ătămare a integrit ății corporale ori s ănătății, dacă despăgubirile s-au acordat sub form ă de presta ții bănești periodice; e) reparații grabnice; f) punerea sau ridicarea pece ților ori facerea inventarului; g) pricini privitoare la poses iune, numai în ce prive ște posesiunea; h) în cazul prev ăzut de art. 270; i) în orice alte cazuri în care legea prevede c ă hotărârea este executorie. Potrivit art.279 alin.1 C.proc.civ., instanț a poate încuviin ța executarea vremelnic ă a hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va g ăsi de cuviință că măsura este de trebuință față cu temeinicia vă dită a dreptului, cu starea de insolvabilitate a debitorului sau c ă există primejdie v ădită în întârziere. Alineatul 2 al art.279 C.proc.civ. preved e cazurile în care instan ța nu poate încuviin ța execuția vremelnic ă, și anume: a) în materie de str ămutare de hotare, desfiin țare de construc ții, plantații sau a oricăror lucrări având o a șezare fixă; b) când prin hot ărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea funciară Execuția vremelnic ă judecătorească se poate încuviinț a numai la cererea scrisă sau verbal ă a pă rții, care poate fi formulată până la închiderea dezbaterilor (art.279 alin.3 C.proc.civ.). Instanț a va putea obliga partea la darea unei cau țiuni (art.279 alin.1 teza a II-a C.proc.civ.), în condiț iile art.7231 C.proc.civ.. Dacă cererea a fost respins ă de prima instan ță, ea poate fi f ăcută din nou în apel (art.279 alin.4 C.proc.civ.). Indiferent c ă este vorba de execu ție vremelnic ă de drept sau judec ătorească, ea poate fi suspendat ă în condițiile art.280 C.proc.civ. 2.8 Îndreptarea, l ămurirea și completarea hot ărârii 1. Îndreptarea hot ărârii Potrivit art.281 alin.1 C.proc.civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere. Cererea de îndreptare poate fi formulat ă oricând și nu doar în termenul de prescripție a dreptului de a solicita executarea silit ă, întrucât legiuitorul nu prevede nici o limitare în timp. Îndreptarea poate fi dispus ă și din oficiu. Solu ționarea cererii se face de c ătre instanța care a dat hotă rârea sau încheierea 78ce formeaz ă obiectul îndrept ării, în aceea și compunere, nefiind obligatoriu să participe la judecat ă aceiași judecători. Asupra cererii, instan ța se pronun ță prin încheiere dat ă în camera de consiliu. Părțile vor fi citate numai dacă instanța socotește că este necesar s ă dea anumite lămuriri (art.281 alin.2 C.proc.civ.). Pe baza încheierii, îndreptarea se va face în ambele exemplare originale ale hot ărârii (art.281 alin. ultim C.proc.civ.). Potrivit art.2813 alin.1 C.proc.civ., încheierea pronun țată în temeiul art. 281 C.proc.civ. este supus ă acelorași căi de atac ca și hotărârea în leg ătură cu care s-a solicitat îndreptarea. 2. Lă murirea hot ărârii Potrivit art.2811 alin.1 C.proc.civ., în cazu l în care sunt necesare l ămuriri cu privire la în țelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hot ărârii ori acesta cuprinde dispozi ții potrivnice, p ărțile pot cere instan ței care a pronun țat hotărârea să lămurească dispozitivul sau s ă înlăture dispozi țiile potrivnice. Instanța va rezolva cererea de urgen ță, prin încheiere dat ă în camera de consiliu, cu citarea p ărților. Încheierea se va ata șa la hotărâre, atât în dosarul cauzei, cât și în dosarul de hot ărâri al instan ței (art.2811 alin.2 și 3 C.proc.civ.). Încheierea este supus ă acelorași căi de atac ca ș i hotărârea în leg ătură cu care s-a solicitat l ămurirea sau îndreptarea dispozi țiilor potrivnice (art.2813 alin.1 C.proc.civ.). P ărțile nu pot fi obligate la pl ata cheltuielilor de judecat ă (art.2813 alin.2 C.proc.civ.). 3. Completarea hot ărârii Dacă prin hotărârea dată instanța a omis s ă se pronunț e asupra unui cap ăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hot ărârii în acela și termen în care se poate declara, dup ă caz, apel sau recurs împotriva acelei hot ărâri, iar în cazul hot ărârilor date în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronun țare (art.2812 alin.1 C.proc.civ.). Cererea de completare a hot ărârii poate fi formulată de partea interesat ă în același termen în care se poate declara, dup ă caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hot ărârii date în fond dup ă casarea cu re ținere, în termen de 15 zile de la pronun țare. Cererea se solu ționează de urgență , cu citarea p ărților, de către instanța care a pronunț at hotărârea a cărei completare se solicit ă. Instanța se va pronun ța în aceea și compunere, prin hot ărâre separat ă, care se va ata șa atât în dosarul cauzei, cât și în dosarul de hot ărâri al instan ței. Hotărârea pronun țată este supusă acelorași căi de atac ca ș i hotărârea în legătură cu care s-a solicitat completarea, iar pă rțile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de completare (art.2813 C.proc.civ.). 79IV. JUDECATA ÎN C ĂILE DE ATAC I. Noțiuni generale privind c ăile de atac. Clasificarea c ăilor de atac. Reguli comune privind instituirea și exercitarea căilor de atac. 1. Noțiuni generale privind c ăile de atac Căile de atac sunt mijloacele procesua le, puse de legiuitor la dispozi ția celui interesat, prin intermediul c ărora se poate solicita verificarea legalit ății și temeiniciei ori numai a legalit ății hotărârilor judec ătorești și înlăturarea eventualelor gre șeli săvârșite. Căile de atac sunt prev ăzute în Codul de procedur ă civilă sau în legi speciale, însă exercitarea lor nu este obligatorie, dac ă cei îndreptăț iți de lege a le declara nu le folosesc. 2. Clasificarea c ăilor de atac În doctrin ă, căile de atac reglementate prin Codul de procedur ă civilă sunt clasificate dup ă mai multe criterii. Astfel: 1) în func ție de condi țiile de exercitare , c ăile de atac sunt clasificate în ordinare și extraordinare. 2) în func ție de instan ța competent ă să judece calea de atac exercitat ă, se distinge între că i de atac de reformare și căi de atac de retractare. 3) după cum termenul de exercitare a c ăii de atac și exercitarea îns ăși a acelei c ăi de atac suspend ă sau nu executarea hot ărârii atacate, c ăile de atac sunt suspensive de executare și nesuspensive de executare. 4) căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive. 5) în fine, c ăile de atac sunt grupate în c ăi de atac comune și căi de atac speciale, după cum părțile au sau nu acces direct la exercitarea lor. 3. Reguli comune privind instituirea și exercitarea c ăilor de atac În literatura juridic ă și în jurisprudență s-au reținut următoarele reguli privind instituirea și exercitarea c ăilor de atac: 1) Legalitatea c ăilor de atac 2) Ierarhia c ăilor de atac 3) Existen ța unei hot ărâri judec ătorești pe care legea s ă o declare susceptibilă de a fi atacată 4) Unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac 5) Manifestarea de voin ță a unei părți în sensul exercit ării căii de atac 7) Neagravarea situa ției părții în propria cale de atac. 80II. Apelul 1. Noțiune și reglementare Apelul a fost reintrodus în Codul de procedur ă civilă prin Legea nr.59/1993, fiind reglementat în titlul IV, cartea a II-a, art.282-298. Apelul este o cale de atac comun ă, ordinară, suspensiv ă de executare , de reformare și devolutiv ă, prin care partea nemul țumită de hotărârea primei instan țe sau, după caz, procurorul solicit ă instanței ierarhic superioare desființ area, modificarea sau anularea hotă rârii atacate. 2. Felurile sau formele apelului În capitolul I din titlul IV art.282-2931 C.proc.civ. legiuitorul reglementeaz ă „Termenul și formele apelului”. Pe baza acestor dispozi ții, în doctrin ă se distinge între : – apelul principal, care poate fi exercitat de partea nemul țumită de hotărârea primei instanțe; – apelul incident, pe care îl poate formula intimatul împotriva p ărții adverse, care a exercitat apelul principal; – apelul provocat, care poate fi formulat de intimatul din apelul principal împotriva altui intimat sau împotriva unei persoane care a figurat în prim ă instanță și care nu este parte în apelul principal. 3. Obiectul apelului Obiectul apelului îl constituie hot ărârile pronun țate în prim ă instanță de către judecătorii și tribunale, precum și încheierile prin care s-a întrerupt cursul judecății în primă instanță. 4. Subiectele apelului Persoanele care au avut calitatea de parte la judecata în prim ă instanță pot să exercite calea de atac a apelului. Net ăgăduit acestea sunt reclamantul și pârâtul, precum și intervenienț ii. De asemenea, au calitatea de p ărți și succesorii în drepturi ai p ărților, precum și persoanele că rora legiuitorul le recunoa ște calitatea procesual ă activă „ală turi de titularii drepturilor”, în ipoteza în care au sesizat prima instan ță de fond. Părțile în apel se numesc apelant și intimat. Terții care nu au fost p ărți în proces nu au dr eptul de a ataca hot ărârea deoarece aceasta nu le este opozabil ă. Totuși, ca o excep ție, legiuitorul recunoa ște calitate procesual ă activă și unor persoane care nu au participat la solu ționarea cauzei în prim ă instanță. Potrivit art.45 alin. ultim C.proc.c iv., procurorul poate, în condiț iile legii, s ă exercite c ăile de atac împotriva oric ăror hotărâri. 5. Sesizarea instan ței de apel 5.1 Cererea de apel 5.1.1 Cuprinsul cererii de apel Potrivit art.287 alin.1 C.proc.civ., cererea de apel va cuprinde : 811. numele, domiciliul sau re ședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul, precum și, după caz, num ărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar. Dac ă apelantul locuie ște în străinătate, va ară ta și domiciliul ales în România, unde urmeaz ă să i se facă toate comunic ările privind procesul; 2. arătarea hotărârii care se atac ă; 3. motivele de fapt și de drept pe care se înainteaz ă apelul; 4. dovezile invocate în sus ținerea apelului; 5. semnă tura. 5.1.2 Timbrarea cererii de apel Potrivit art.11 alin.1 din Legea nr.146/ 1997, cererea de apel se timbreaz ă cu 50% din taxa datorat ă pentru cererea sau ac țiunea neevaluabil ă în bani, solu ționată de prima instan ță, sau din taxa datorat ă la suma contestat ă, în cazul cererilor și acțiunilor evaluabile în bani. Pentru acț iunile, cererile ș i serviciile de competen ța instanțelor judec ătorești se percepe și timbrul judiciar (art.1 alin.3 din Normele metodologice nr.2083/1997 pentru aplicarea Ordonan ței Guvernului nr.32/1995 privind timbrul judiciar). Ca urmare, dac ă apelul se timbreaz ă cu taxă judiciară de timbru, apelantul trebuie s ă aplice ș i timbru judiciar. În situația în care cererea de apel nu este timbrat ă ori este insuficient timbrat ă, deși apelantul a fost în științat despre taxa pe care o datoreaz ă, instanța va anula apelul ca atare. 5.1.3 Depunerea și înregistrarea cererii de apel Potrivit art.288 C.proc.civ., apelul se depune la instan ța a cărei hotărâre se atacă, sub sanc țiunea nulit ății, alăturându-se la cerere atâtea copii câ ți intimați sunt. Sancțiunea nulit ății vizează numai cererea de declarare a c ăii de atac, astfel c ă motivele de apel formulate separat pot fi depuse și direct la instan ța de apel. 5.1.4 Efectele cererii de apel Principalele efecte ale ce rerii de apel, relevate în literatura juridic ă, sunt: 1) învestirea instan ței de apel. 2) suspendarea execut ării hotărârii atacate 3) efectul devolutiv 5.2 Termenul de exercitare a apelului Termenul de apel reprezint ă intervalul de timp în ăuntrul căruia se poate exercita calea de atac a apelului și este un termen imperativ (peremptoriu), legal și absolut. Potrivit legisla ției în vigoare, există un termen de apel de drept comun, consacrat prin art.284 a lin.1 C.proc.civ., precum și unele termene instituite prin dispoziț ii speciale din Codul de procedur ă civilă ori prin legi speciale în raport cu legea procesual ă generală. 5.2.1 Termenul de apel de drept comun Potrivit art.284 alin.1 C.proc.civ., terme nul de apel este de 15 zile de la comunicarea hot ărârii, dacă legea nu dispune altfel. 825.2.2 Termene speciale de apel Sintagma „dac ă legea nu prevede altfel”, folosit ă în textul art.284 alin.1 C.proc.civ., trebuie în țeleasă în sensul c ă legiuitorul a dorit s ă deroge de la termenul de drept comun, fie în ceea ce prive ște durata, fie în ceea ce prive ște punctul de plecare ori atât durata cât și punctul de plecare al terme nului de apel. Sunt termene speciale, de exemplu, cele prev ăzute în art.619 alin.1 C.pr oc.civ. , art.40 alin.1 din Legea nr.64/1991, art.28 alin.1 din Leg ea nr.129/1992, art.62 alin.3 din Legea nr.58/1934, art.54 alin.4 din Legea nr.5971934. Pentru procuror, termenul de apel curge de la pronun țarea hotărârii, în afar ă de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul curge de la comunicarea hot ărârii (art.284 alin.4 C.proc.civ.). 5.2.3 Întreruperea termenului de apel În principiu, termenul de apel curge continuu, fă ră a fi întrerupt, „nici chiar în cazul celor lipsi ți de capacitate de exerciț iu, deoarece ace știa sunt ap ărați prin reprezentan ții lor legali”. De la aceast ă regulă, legiuitorul stabile ște prin art.285 și 286 C.proc.civ. dou ă excepții, situații în care termenul de apel se întrerupe. Astfel, potrivit art.285 alin.1 C.proc.civ., termenul de apel se întrerupe prin moartea p ărții care are interes s ă facă apel. Termenul de apel se întrerupe ș i prin moartea mandatarului c ăruia i s-a f ăcut comunicarea. 5.2.4 Sanc țiunea nerespect ării termenului de apel Nerespectarea termenului de apel atrage sanc țiunea dec ăderii, afar ă de cazul când partea dovedeș te că nu a putut exercita calea de atac în termen dintr-o împrejurare mai presus de voin ța sa și, în temeiul art.103 C.proc.civ., solicit ă repunerea în termen. Competen ța de soluționare a cererii de re punere în termenul de apel aparține instan ței de apel. Apelul introdus peste termen va fi respins ca tardiv. Excep ția tardivit ății apelului poate fi invocat ă de partea interesat ă, procuror sau de instan ță din oficiu. 5.3 Instanța competentă să soluționeze apelul Apelul se depune, sub sanc țiunea nulit ății, la instan ța a cărei hotărâre se atac ă, însă soluționarea acestuia se face de c ătre instan ța superioar ă aceleia care a judecat cauza în primă instanță. Judecarea apelurilor declarate împotriva hotă rârilor pronunț ate în prim ă instanță de către judec ătorie este de competen ța tribunalului, iar solu ționarea apelurilor declarate împotriva hotă rârilor pronun țate în prim ă instanță de către tribunal este de competen ța curții de apel (art.2 pct.2, art.3 pct.2 și art.282 alin.1 C.proc.civ.). De asemenea, tribunalul și curtea de apel soluț ionează apelurile date în competen ța lor prin legi speciale, iar cât prive ște Tribunalul Bucure ști și Curtea de Apel Bucure ști, acestea au și o competen ță exclusivă în soluționarea apelurilor. 836. Judecata apelului 6.1 Mă suri prealabile la instan ța de apel • Potrivit art.289 alin.4 C.proc.civ., apelurile f ăcute împotriva aceleia și hotărâri vor fi repartizate la o singur ă secție a instan ței de apel. Când apelurile fă cute împotriva aceleia și hotărâri au fost repartizate la sec ții deosebite, pre ședintele ultimei sec ții învestite va dispune trimiterea apelului la sec ția cea dintâi învestită (art.290 C.proc.civ.). Repartizarea dosarelor pe secț ii este o obliga ție ce revine pre ședintelui instanței de apel. Dup ă repartizarea dosarului c ătre o anumit ă secție, președintele secției va lua urm ătoarele m ăsuri : a) repartizează apelul în mod aleatoriu, în sistem informatizat (art.53 alin.1 din Legea nr.304/2004); b) dispune citarea p ărților pentru termenul de înf ățișare; c) va dispune să se comunice intimatului, odat ă cu citația, o copie de pe cererea de apel, împreun ă cu copiile certificate de pe înscrisurile ală turate și care nu au fost înfățișate la prima instan ță, punându-i-se în vedere obliga ția de a depune la dosar întâmpinare, cu cel pu țin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecat ă. Dispozițiile art. 113 alin. 2 sunt aplicabile în mod corespunz ător (art.289 alin. 2 și 3 C.proc.civ.). În cazul când intimatul nu a primit, în termenul prev ăzut de art. 1141, comunicarea motivelor de apel și a dovezilor invocate, va put ea cere, la prima zi de înfățișare, un termen în ăuntrul căruia să depună la dosar întâmpinare. Dacă intimatul lipsește la prima zi de înf ățișare și instanța constată că motivele de apel nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei și efectuarea comunic ării, iar dac ă motivele nu au fost comunicate în termen, instan ța va dispune amânarea cauzei cu îndeplinirea cerin țelor art. 1141 alin. 3 sau 4, dup ă caz (art.291 C.proc.civ.). 6.2 Întâmpinarea Întâmpinarea este obligatorie ș i se depune la dosar cu cel puț in 5 zile înaintea termenului stabilit pentru judecat ă, așa cum rezult ă din prevederile art.289 alin.2 C.proc.civ. Nedepunerea întâmpin ării atrage dec ăderea intimatului din dreptul de a mai invoca probe și excepții relative în fa ța instanței de apel, îns ă el poate beneficia de prevederile art.171 C.proc.c iv., discutând în fapt ș i în drept temeinicia sus ținerii și dovezilor pă rții adverse. 6.3 Compunerea completului pentru soluț ionarea apelului Potrivit art.54 alin.2 din Legea nr.304/2004, apelurile se judecă în complet format din 2 judec ători. În cazul în care judec ătorii nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmeaz ă a se pronun ța, procesul se va judeca din nou în complet de divergență (alin.3 al art.54 din Legea nr.304/2004 și art.257 C.proc.civ.). 6.4 Desfășurarea judec ății în fața instanței de apel Potrivit art.298 C.proc.civ., dispozi țiile de procedur ă privind judecata în primă instanță se aplică și în instan ța de apel, în m ăsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în titlul care reglementeaz ă apelul. 84Ca atare, la judecarea apelului se vor aplica regulile prev ăzute de legiuitor pentru judecata în prim ă instanță, cât prive ște poliț ia ședinței de judecat ă, înfățișările și dezbaterile, reprezentarea p ărților, invocarea și soluționarea excep țiilor, administrarea probelor, rezolvarea inci dentelor procedurale, deliberarea și pronunț area hotă rârii. Câteva reguli speciale sunt cuprinse în art.294 și art.295 C.proc.civ. 6.5 Soluțiile ce pot fi pronun țate în apel Potrivit art.255 alin.1 C.proc.civ., apelul , ca și recursul, se solu ționează printr-o hot ărâre numit ă decizie. Deși legiuitorul nu prevede în mod expres, în doctrin ă se precizeaz ă că soluțiile principale, pe care le poate pronun ța instanța de apel, sunt : admiterea apelului; respingerea apelului; anularea apelului ori perimarea acestuia. 85III. Recursul 1. Noțiune, reglementare și caracteristici Ca urmare a modific ărilor aduse Codului de procedur ă civilă prin Ordonan ța de urgen ță a Guvernului nr.138/2000, recursul este înscris sub titlul V „C ăile extraordinare de atac”, din cartea a II-a, art.299-316. Potrivit acestor dispozi ții, recursul constituie calea de atac prin care se solicită, în condi țiile și pentru motivele expres și limitativ prev ăzute de lege, modificarea sau desfiin țarea unei hotă râri. În consens cu prevederile legale, doctrin a a definit recursul ca fiind o „cale de atac comun ă, extraordinar ă, de reformare, nedevolutiv ă și, în principiu, nesuspensiv ă de executare, prin care se exercit ă controlul de legalitate de c ătre instan ța ierarhic superioară asupra hot ărârilor pronun țate de instan ța de apel”. Din aceast ă definiție, precum și din dispozi țiile art.299-316 C.proc.civ. se desprind urm ătoarele caracteristici ale recursului: a) este o cale de atac comună; b) este o cale de atac extraordinar ă; c) este o cale de atac de reformare ; d) este o cale de atac nedevolutiv ă. e) în principiu, este o cale de atac nesuspensiv ă de executare a hotărârii atacate, caracteristic ă ce rezult ă din interpretarea per a contrario a art.300 alin.1 C.proc.civ., potrivit c ăruia, recursul suspend ă executarea hotă rârii numai în cauzele privitoare la str ămutarea de hotare, desfiin țarea de construc ții, plantații sau a oric ăror lucrări având o a șezare fixă, precum și în cazurile anume prev ăzute de lege; f) este o cale de atac subsecventă . 2. Obiectul recursului Prin obiect al recursului în țelegem hot ărârile care pot fi atacate pe aceast ă cale. Pot forma obiect al recursului: – hotărârile date f ără drept de apel; – hotărârile date în apel; – hotărârile altor organe cu activitate jurisdic țională . Și unele încheieri de ședință pot forma, în condi țiile legii, obiect al recursului. 3. Subiectele recursului De regulă, subiecte ale recursului sunt persoanele care au figurat ca p ărți la judecata în prim ă instanță și, eventual, la judecata în ap el, denumite în recurs parte recurentă și parte intimat ă. Potrivit art.45 alin. ultim C.pr oc.civ., procurorul poate s ă exercite calea de atac a recursului împotriva oric ărei hotărâri, indiferent dac ă a avut sau nu pozi ția de parte la judecata în fond. 4. Cauza recursului – motivele de recurs Potrivit art.304 C.proc.civ., modificarea sau casarea unei hot ărâri se poate 86cere în urm ătoarele situa ții, numai pentru mo tive de nelegalitate: 1. când instan ța nu a fost alc ătuită potrivit dispozi țiilor legale; 2. când hotărârea s-a dat de al ți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii; 3. când hotărârea s-a dat cu înc ălcarea competen ței altei instan țe; 4. când instan ța a depășit atribu țiile puterii judec ătorești; 5. când, prin hot ărârea dată, instanța a încălcat formele de procedur ă prevăzute sub sancțiunea nulit ății de art. 105 alin. 2; 6. dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut. 7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijin ă sau când cuprinde motive contradictorii ori str ăine de natura pricinii; 8. când instan ța, interpretând gre șit actul juridic dedus judec ății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; 9. când hotărârea pronun țată este lipsită de temei legal ori a fost dat ă cu încălcarea sau aplicarea gre șită a legii. Recursul se va motiva prin îns ăși cererea de recurs sau în ăuntrul termenului de recurs (art.303 alin.1 C.proc.civ.). Sancțiunea nemotiv ării recursului este stabilit ă prin dispoziț iile art.3021 și 306 C.proc.civ., potrivit c ărora : – cererea de recurs este nul ă dacă nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiaz ă recursul și dezvoltarea lor sau, dup ă caz, men țiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat (art.3021 lit.c C.proc.civ.) – recursul este nul dac ă nu a fost motivat în termenul legal, cu excep ția cazurilor prevăzute în alin. 2. (art.306 alin.1 C.proc.civ.) 5. Recursul exercitat în condi țiile art.3041 C.proc.civ. Potrivit art.3041 C.proc.civ., recursul declarat împotriva unei hot ărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacat ă cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instan ța putând s ă examineze cauza s ub toate aspectele. În cazul acestui recurs, controlul judiciar vizeaz ă „orice nemul țumire”, criticile formulate de partea interesat ă sau procuror împotriva procedurii urmate în prima instan ță și a hotărârii atacate, prin cererea de recu rs sau prin memoriul separat în termenul prev ăzut de art.303 alin.1 C.proc.civ. 6. Sesizarea instan ței de recurs 6.1 Cererea de recurs 6.1.1 Cuprinsul cererii de recurs Potrivit art.3021 alin.1 C.proc.civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulit ății, urmă toarele men țiuni: a) numele, domiciliul sau re ședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, num ărul de înmatriculare în registrul comer țului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, dup ă caz, codul fiscal și contul bancar. Dac ă recurentul locuiește în străinătate, va ar ăta și domiciliul ales în România, unde urmeaz ă să i se facă toate comunic ările privind procesul; b) indicarea hot ărârii care se atac ă; 87c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiaz ă recursul ș i dezvoltarea lor sau, după caz, men țiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; d) semnă tura. 6.1.2 Timbrarea cererii de recurs Sub sancțiunea nulit ății, cererea de recurs trebuie s ă fie timbrat ă. De regul ă, potrivit art.11 alin.1 din Legea nr.146/1 997 privind taxele judiciare de timbru, recursul se timbreaz ă cu 50% din taxa datorat ă pentru cererea sau ac țiunea neevaluabil ă în bani, solu ționată de prima instan ță, respectiv din taxa datorat ă la suma contestat ă, în cazul cererilor și acțiunilor evaluabile în bani. Alături de taxa de timbru se datoreaz ă și timbru judiciar, în temeiul art.1 alin.3 din Normele metodologice nr.2083/ 1997 pentru aplicarea Ordonan ței Guvernului nr.32/1995 privind timbrul judiciar. Dovada achită rii taxei de timbru se ata șează la cerea de recurs (art.3021 alin.2 C.proc.civ.). 6.1.3 Depunerea cererii de recurs Potrivit art.302 C.proc.civ., re cursul se depune la instan ța a că rei hotărâre se atacă, sub sanc țiunea nulit ății. 6.1.4 Efectele cererii de recurs Cererea de recurs produce urm ătoarele efecte: a) înveste ște instanța cu soluționarea recursului b) în mod excep țional, suspend ă executarea hot ărârii atacate. 6.2 Termenul de recurs 6.2.1 Termenul de drept comun Potrivit art.301 C.proc.civ., „Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hot ărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozi țiile art. 284 alin. 2-4 se aplică în mod corespunz ător”. 6.2.2 Termene speciale Prin Codul de procedur ă civilă sau prin legi specia le, legiuitorul poate să dispună altfel, fie în ceea ce prive ște durata termenului de recurs, fie în ceea ce privește punctul de plecare al acestui termen, dup ă cum derog ările pot să privească în același timp atât durata cât și punctul de plecare ale termenului de recurs. 6.2.3 Întreruperea termenului de recurs În principiu, termenul de recurs, ca și cel de apel, curge continuu, f ără a putea fi întrerupt. Totuș i, în temeiul art.103 C.proc.civ., term enul de recurs se întrerupe în cazul în care partea dovede ște că a fost împiedicat ă de o împrejurare mai presus de voinț a sa să exercite calea de atac. De asemen ea, coroborând art.316 C.proc.civ., care face trimitere la dispozi țiile de procedur ă privind judecata în apel, cu art.285- 286 C.proc.civ., rezult ă că termenul de recurs se întrerupe prin moartea p ărții care are interes s ă facă recurs, precum și prin moartea mandatarului c ăruia i s-a f ăcut comunicarea hot ărârii. 6.2.4 Sancțiunea nerespect ării termenului de recurs Termenul de recurs este un termen le gal imperativ (peremptoriu), astfel că nerespectarea lui atrage sanc țiunea dec ăderii părții din dreptul de a mai exercita calea de atac, cu consecin ța respingerii recursului ca tardiv. Hot ărârea atacat ă devenind irevocabil ă pe data expir ării termenului de recurs. 88Excepția de tardivitate poate fi invocat ă în orice stare a recursului, de c ătre partea interesat ă, de procuror sau de instan ță din oficiu. 6.2.5 Instan ța competentă să soluționeze recursul Potrivit art.299 alin.2 teza a II-a C.proc.civ., recursul se solu ționează de instanța imediat superioară celei care a pronun țat hotărârea în apel. A șa fiind, rezultă , că instanța competent ă să soluționeze recursul poate fi : – tribunalul, dac ă se atacă o hotărâre pronun țată de judecătorie, care, potrivit legii, nu este supusă apelului; – curtea de apel, pentru recurs urile declarate împotriva hot ărârilor pronunț ate de tribunale în apel sau împotriva hot ărârilor pronunț ate în prim ă instanță de tribunale, care, potrivit legi, nu sunt supuse apelului, precum și în orice alte cazuri expres prev ăzute de lege. – Înalta Curte de Casa ție și Justiț ie, pentru recursurile declarate împotriva hotărârilor cur ților de apel ș i a altor hot ărâri, în cazurile prev ăzute de lege. De asemenea, competent ă să soluționeze recursul poate fi instan ța expres prevăzută prin legi speciale. În cazul în care prin aceste legi nu se prevede instan ța competent ă, se va aplica regula dreptului comun, adic ă instanța imediat superioar ă instanței a că rei hotărâre se atac ă, va fi competent ă să soluționeze recursul. 7. Procedura de judecat ă în fața instanței de recurs 7.1 Procedura prealabil ă la instan ța de recurs Reglement ările cuprinse în Codul de procedură civilă , relative la procedura prealabilă judecării recursului și la procedura de solu ționare a acestei c ăi de atac, sunt sumare, îns ă, având în vedere textul art.316 C.proc.civ., dispoziț iile de procedură privind judecata în apel se aplic ă și în instan ța de recurs, în m ăsura în care nu sunt potrivnice normelor consacrat e pentru recurs. Ca atare, pre ședintelui instanței de recurs, respectiv pre ședintelui sec ției la care a fost repartizat recursul, le revin acelea și obligații ca în etapa apelului. În art.308 alin.2 C.proc.civ. se prevede c ă intimatul este obligat s ă depună întâmpinare cu cel pu țin 5 zile înainte de termenul de judecat ă. Nedepunerea întâmpină rii în acest termen atrage sanc țiunea dec ăderii, în condiț iile art.103 C.proc.civ. 7.2 Compunerea completului de judecat ă Recursul se judec ă în complet format din 3 judec ători, cu excep ția cazurilor în care legea prevede altfel (art.54 alin.2 din Legea nr.304/2004). A șadar, indiferent care este instan ța competent ă să judece calea de atac, comp letul va fi compus din 3 judecători. Judecata continu ă în aceeaș i compunere ș i în caz de casare cu re ținere. 7.3 Desfășurarea judec ății Judecata cuprinde acelea și etape, indiferent c ă se desfăș oară în primă instanță, în apel sau în c ăile extraordinare de atac ori în contesta ția la executare. Prin urmare, în măsura în care nu sunt îndestulă toare, dispozi țiile privind judecata recursului, deliberarea judec ătorilor și pronunț area hotă rârii se completeaz ă, în mod corespunz ător, cu cele prev ăzute de legiuitor pent ru judecata în prim ă instanță (art.316 și art.298 C.proc.civ.). 7.4 Probele în recurs Potrivit art.305 C.proc.civ., în instan ța de recurs nu se pot produce probe noi, 89cu excepția înscrisurilor, car e pot fi depuse pân ă la închiderea dezbaterilor. Drept urmare, textul art.305 C.proc.civ. consacr ă regula inadmisibilit ății probelor noi în recurs, regul ă întemeiat ă pe rațiunea că recursul nu este o cale de atac devolutiv ă, ca și apelul, ci un mijloc procedural prin care se realizeaz ă doar un examen al hot ărârii atacate. Fiind o instan ță de control judiciar și nu de judecat ă în fond, instan ța de recurs va verifica hot ărârea atacat ă pe baza probelor administrate la fond, f ără a avea posibilitatea , de regul ă, de a administra probe noi. 7.5 Soluțiile pe care le poate pronun ța instanța de recurs După închiderea dezbaterilor contradictorii, instanț a de recurs delibereaz ă asupra motivelor invocate de p ărți sau ridicate de ea din oficiu, dup ă care, având în vedere și înscrisurile noi, va pronun ța hotărârea. Potrivit art.312 alin.1 C.proc.civ., instan ța poate admite recursul, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. De asemenea, instan ța de recurs se poate opri și la soluț ii care nu presupun examinarea „fondului”, cum ar fi : respingerea recursului ca inadmisibil, ca ta rdiv introdus, ca introdus de o persoan ă fără calitate, ca nesus ținut sau neavenit, anularea recursului ca netimbrat, ca neregulat introdus sau ca nemotivat, închiderea dosarului. 7.6 Judecata în fond dup ă casare 7.6.1 Preliminarii Dup ă casare, cauza va fi rejudecat ă, fie de c ătre instan ța care a soluț ionat recursul (în cazul cas ării cu reținere), fie de c ătre instanța de trimitere – care poate fi chiar instan ța ce a pronun țat hotărârea casat ă ori o altă instanță de același grad sau, în cazul cas ării pentru necompeten ță, instanța competent ă – sau de c ătre organul cu activitate jurisdic țională competent (în cazul cas ării cu trimitere). La judecarea în fond dup ă casare sunt aplicabile regulile de la judecata în primă instanță sau, după caz, de la judecata în apel. 7.6.2 Limitele rejudec ării fondului dup ă casare Limitele în care se va face judecata în fond dup ă c a s a r e s e d e t e r m i n ă în funcție de felul casării. În cazul cas ării totale, procesul se rejudec ă în întregime, iar în cazul casării parțiale se rejudec ă numai ceea ce s-a desfiin țat, iar restul hot ărârii devine irevocabil ă. Trebuie avute în vedere și prevederile art.315 alin .3 C.proc.civ., potrivit cărora, dup ă casare, instan ța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instan ței a cărei hotărâre a fost casat ă. 7.6.3 Obligativ itatea deciziei de casare Potrivit art.315 alin.1 C.proc .civ., în caz de casare, hot ărârile instan ței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesit ății administr ării unor probe sunt obligatorii pentru judec ătorii fondului. 7.6.4 Aplicarea principiului „ non reformatio in peius ” În condițiile art.315 alin.4 C.proc.civ., la judecarea recursului, precum și la rejudecarea procesului dup ă casarea hotă rârii de către instanța de recurs, dispozi țiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunz ător, respectiv c ă recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situa ție mai grea decât aceea din hot ărârea atacat ă, principiu aplicabil și în caz de rejudecare dup ă casare. 90IV. Contesta ția în anulare 1. Noțiuni generale Contestația în anulare este reglementat ă în titlul V „C ăile extraordinare de atac” , capitolul I, art.317- 321 din Codul de procedură civilă. Contestația în anulare este definit ă în doctrin ă, ca fiind acea cale de atac extraordinar ă, de retractare, comun ă și nesuspensiv ă de executare, ce poate fi exercitată numai împotriva hot ărârilor irevocabile, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege. În Codul de procedur ă civilă sunt reglementate două forme ale contesta ției în anulare: contesta ția în anulare obiș nuită sau de drept comun (art.317) și contesta ția în anulare special ă (art.318). 2. Contesta ția în anulare obi șnuită Contestația în anulare obiș nuită este acea cale extraordinar ă de atac, prin intermediul c ăreia partea interesat ă poate solicita retractarea unei hot ărâri judecătoreș ti irevocabile pentru motivele expres prev ăzute în art.317 C.proc.civ., numai dacă motivele care o legitimeaz ă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului. 2.1 Părțile contesta ției în anulare obi șnuită Din chiar termenii folosi ți în textul art.317 C.proc.civ. rezult ă că pot fi părți în contestația în anulare obiș nuită numai persoanele între care s-a stabilit raportul procesual în fa ța instanței a cărei hotărâre este atacat ă. În fine, potrivit art.45 alin.5 C.proc.c iv., procurorul poate exercita contesta ția în anulare obi șnuită, indiferent dac ă a participat sau nu la j udecarea cauzei în care s- a pronunțat hotărârea atacat ă. Persoana care exercit ă contestația în anulare poartă denumirea de contestator, iar persoana împotriva că reia se îndreapt ă această cale de atac se nume ște intimat. 2.2 Obiectul contesta ției în anulare obi șnuite Obiectul contesta ției în anulare obi șnuite îl formeaz ă hotărârile judec ătorești irevocabile, a șa cum rezult ă din art.317 alin.1 C.proc.civ., a că ror sferă este determinat ă expres în art.377 alin.2 C.proc.civ.. De asemenea, legiuitorul are în vedere ș i deciziile intermed iare de casare a unei hotărâri judec ătorești, hotărârile prin care s-a luat act de tranzac ția pă rților, cele prin care s-a pronun țat o solu ție formal ă (cum ar fi, anularea cererii, perimarea, respingerea ca tardiv ă) ori cele pronun țate în cadrul unei proceduri speciale – (ordonanța preș edințială) – sau în solu ționarea conflictelor de competen ță. 2.3 Cauza sau motivele contesta ției în anulare obi șnuite Cauza contesta ției în anulare obi șnuite este nelegalitatea hot ărârii ce se atac ă, nelegalitate constând în tr-una din deficienț ele expres și limitativ indicate în art.317 C.proc.civ., sub denumirea de motive, care reprezint ă aspecte ale aceleia și cauze. Aceste motive sunt : 1. când procedura de chemare a p ărții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerin țele legii; 912. când hotărârea a fost dat ă de judec ători cu înc ălcarea dispozi țiilor de ordine publică privitoare la competen ță. 2.4 Condiț iile de admisibilitate a contesta ției în anulare de drept comun Condițiile particulare de admisibilitate a contesta ției în anulare obi șnuite sunt: – hotărârea atacat ă să fie irevocabil ă; – motivele contesta ției, prevăzute în art.317 alin.1 pct.1 și 2 C.proc.civ., s ă nu fi putut fi invocate pe calea ap elului sau a recursului. 3. Contesta ția în anulare special ă Contestația în anulare special ă este acea cale extraordinar ă de atac, prin intermediul c ăreia partea interesat ă poate solicita retractarea unei hot ărâri judecătoreș ti irevocabile pronun țate de instan ța de recurs, pentru motivele expres prevăzute în art.318 C.proc.civ. 3.1 Părțile în contestaț ia în anulare special ă Din interpretarea dispozi țiilor art.318 C.proc.civ. rezult ă că interesul de a exercita contesta ția în anulare special ă aparține recurentului. De asemenea, în temeiul art.45 alin.5 C.proc.civ., pr ocurorul poate exercita contesta ția în anulare specială, chiar dac ă nu a participat la judecarea pricinii în care s-a pronun țat hotărârea atacat ă. 3.2 Obiectul contesta ției în anulare speciale Obiectul contesta ției în anulare speciale îl formeaz ă numai hot ărârile pronunț ate de instan țele de recurs, adic ă hotărârile irevocabile date în urma exercitării controlului judiciar pe calea recursului, nu și cele date în fond dup ă casarea cu re ținere. 3.3 Cauza sau motivele contesta ției în anulare speciale Contestația în anulare special ă poate fi exercitată numai pentru cele dou ă motive expres și limitativ prev ăzute în art.318 C.proc.civ. Potrivit textului, „hotărârile instan țelor de recurs mai pot fi atacate cu contesta ție când dezlegarea dată este rezultatul unei gre șeli materiale sau când instan ța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din gre șeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. 3.4 Condițiile de admisibilitate a contesta ției în anulare speciale Pentru admisibilitatea contesta ției în anulare speciale se cere a fi îndeplinită condiția (care vizeaz ă obiectul contesta ției) ca hot ărârea irevocabil ă atacată să fie pronunț ată de instan ța de recurs, cerin ță ce rezultă expres din art.318 C.proc.civ. 4. Sesizarea instan ței 4.1 Cererea În lipsa unor dispozi ții speciale privind cuprinsul contesta ției în anulare, devin aplicabile, prin asem ănare, prevederile dreptului comun art.82 și 112 C.proc.civ.. Ca atare, cererea pentru exercitarea contesta ției în anulare va cuprinde: – numele și domiciliul contestatorului; 92- hotărârea care se atac ă; – motivarea în fapt și în drept; – probele, dac ă este cazul; – semnă tura. 4.2 Instanța competentă Potrivit art.319 alin.1 C.proc.civ., contesta ția se introduce la instan ța a că rei hotărâre se atac ă. Astfel, contestaț ia în anulare, întemeiat ă pe dispozi țiile art.317 C.proc.civ., se va adresa : primei instan țe, instanței de apel, de recurs, contesta ție în anulare sau revizuire. Dacă contestația este întemeiat ă pe prevederile art.318 C. proc.civ., cererea se va adresa instan ței de recurs. 4.3 Termenul de exercitare a contesta ției în anulare Prin art.319 alin.2 C.proc.civ., legiuitorul distinge, cât prive ște termenul de exercitare a contesta ției, după cum hot ărârea atacat ă este sau nu susceptibil ă de executare silit ă. Dacă hotărârea irevocabil ă este susceptibil ă de executare silit ă, contesta ția în anulare se poate face oricând înainte de începerea execut ării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit prin art. 401 alin.1 lit.b sau c (art.319 alin.2 teza I C.proc.civ.). Împotriva hot ărârilor care nu se aduc la îndep linire pe cale de executare silit ă, contestația poate fi introdusă în termen de 15 z ile de la data când contestatorul a luat cunoș tință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hot ărârea a rămas irevocabil ă (art.319 alin.2 teza a II-a C.proc.civ.). 5. Procedura de solu ționare a contesta ției în anulare 5.1 Compunerea completului de judecat ă Fiind o cale de atac de retractare, contesta ția în anulare se judec ă în complet compus din acela și număr de judec ător ca ș i completul care a pronun țat hotărârea atacată. Problema incompatibilităț ii nu se pune, deoarece judec ătorii nu se afl ă în niciuna din ipotezele prev ăzute în art.24 C.proc.civ. 5.2 Regulile aplicabile la judecata contesta ției în anulare Codul de procedur ă civilă nu conț ine dispoziț ii detaliate privind judecata contestației. Înseamnă că în lipsa unor prevederi am ănunțite, normele speciale cuprinse în art.319 – 321 C.proc.civ. se completeaz ă în mod corespunz ător cu cele ale dreptului comun. Ca atare, solu ționarea contesta ției în anulare se face potrivit procedurii care se urmează la judecarea oric ărei cereri de chemare în judecat ă. După admiterea contestației, se vor urma regulile de la instan ța de fond sau, dup ă caz, cele aplicabile în fața instanței de recurs. Legiuitorul prevede îns ă, în art.320 alin.1 C.proc.civ., c ă judecata se face de urgență și cu precădere, ceea ce implică prioritatea acestor cauze pe lista de procese și acordarea unor termene scurte, în situa ția în care este necesar ă amânarea. 93Potrivit art.320 alin.2 C.proc.civ., întâmpinarea este obligatorie ș i se depune la dosar cu cel pu țin 5 zile înaintea termenului de judecat ă. Instanța poate suspenda executarea hot ărârii a cărei anulare se cere, sub condiția depunerii unei cau țiuni (art.3191 teza I C.proc.civ.). Dacă se admite contesta ția în anulare , hot ărârea atacat ă se anuleaz ă și, în funcție de motivul invocat: – pricina se va rejudeca, dac ă s-a reținut că partea nu a fost legal citat ă la termenul când a avut loc judecata; – se va pronunț a o hotărâre de declinare a competen ței în favoarea instan ței sau a organului jurisdic țional competent, în ipoteza în care s-a admis contesta ția pe motivul necompeten ței absolute a instan ței care a pronun țat hotărârea atacat ă; – recursul se rejudec ă, dacă a fost admis ă contestația pentru motivele prev ăzute în art.318 C.proc.civ. Potrivit art.320 alin.3 C.proc.civ., hotă rârea dată în contesta ție este supus ă acelorași căi de atac ca ș i hotărârea atacat ă, iar potrivit principiului unicit ății dreptului de a folosi o cale de atac, partea interesat ă nu poate exercita de mai multe ori o cale de atac împotriva aceleia și hotărâri, deci nu se poate judeca de mai multe ori în aceea și cale de atac. Hotărârile pronun țate în contesta ția în anulare special ă nu sunt susceptibile de recurs, deoarece această formă de contesta ție poate avea ca obiect numai hot ărâri irevocabile pronun țate de instan țele de recurs. 94V. Revizuirea 1. Noțiuni generale Revizuirea este reglementată în titlul V „Că ile extraordinare de atac”, capitolul II, art.322-328 din Codul de procedur ă civilă . Ea este definit ă în doctrin ă ca fiind acea cale de atac extraordinar ă, de retractare ș i nesuspensiv ă de executare , prin intermediul c ăreia se poate ob ține desfiin țarea sau modificarea unei hot ărâri definitive sau irevocabile, în cazurile și condițiile expres prev ăzute de lege. În cazul revizuirii nu se pune problema realiz ării unui control judiciar, ci a unei noi judec ăți, numai în temeiul unor noi elem ente de fapt ce nu au format obiectul judec ății finalizate cu pronun țarea hotă rârii a cărei revizuire se cere. 2. Subiectele revizuirii Revizuirea este o cale de atac deschisă părților din proces. P ărțile în revizuire se numesc revizuient și intimat. Calitatea procesual ă activă ori calitatea de revizuient poate avea oricare parte din procesul solu ționat prin hot ărârea atacat ă, care justific ă un interes. De asemenea, în condi țiile art.45 alin. ultim C.pr oc.civ., procurorul poate exercita calea de atac a revizuirii, indiferent dac ă a participat sau nu la judecata cauzei în care s-a dat hot ărârea pe care o dore ște s-o atace. 3. Obiectul revizuirii Potrivit art.322 C.proc.civ. fac obiectul revizuirii hot ărârile ră mase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și hotărârile date de o instan ță de recurs atunci când evoc ă fondul. În aceast ă din urmă categorie intră hotărârile prin care tribunalele și curțile de apel au admis recursul și au modificat hot ărârea atacat ă pe chestiuni de fapt, în baza înscrisurilor noi, în special în cazul recursului exercitat în condițiile art.3041 C.proc.civ., precum și hotărârile pronunț ate în rejudecarea fondului dup ă casarea cu reț inere. 4. Condi țiile de admisibilitate a revizuirii Condițiile de admisibilitate a revizuirii, care trebuie verificate de instan ță prealabil examin ării motivului invocat sunt: a) hotărârea atacat ă este definitivă ori este pronun țată de o instan ță de recurs; b) hotărârea atacat ă evocă fondul. 5. Cauza revizuirii Revizuirea are drept cauz ă neregularitatea hotă rârii care se atac ă, mai exact erorile să vârșite în legătură cu starea de fapt stabilit ă prin hotărâre. Revizuirea poate fi exercitată pentru motivele expres și limitativ prev ăzute în art.322 C.proc.civ., și anume: 1. Dacă dispozitivul hot ărârii cuprinde dispozi ții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire (art.322 pct.1 C.proc.civ.) 952. Dacă instanța s-a pronun țat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunț at asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut (art.322 pct.2 C.proc.civ.) 3. Dacă obiectul pricinii nu se afl ă în ființă (art.322 pct.3 C.proc.civ.) 4. Dacă un judec ător, martor sau expert, ca re a luat parte la judecat ă, a fost condamnat definitiv pentru o infrac țiune privitoare la pricin ă sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judec ății ori dac ă un magistrat a fost sanc ționat disciplinar pentru exercitarea func ției cu rea-credin ță sau gravă neglijență în acea cauz ă (art.322 pct.4 C.proc.civ.) 5. Dacă, după darea hot ărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, re ținute de partea potrivnic ă sau care nu au putut fi înf ățișate dintr-o împrejurare mai presus de voinț a părților, ori dacă s-a desfiin țat sau s-a modificat hot ărârea unei instan țe pe care s-a întemeiat hot ărârea a cărei revizuire se cere (art .322 pct.5 C.proc.civ.) 6. Dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate public ă, dispăruții, incapabilii sau cei pu și sub curatel ă nu au fost ap ărați de loc sau au fost apărați cu viclenie de cei îns ărcinați să-i apere (art.322 pct.6 C.proc.civ.) 7. Dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instan țe de acela și grad sau de grade deosebite, în una sau aceea și pricină , între acelea și persoane, având aceea și calitate (art.322 pc t.7 C.proc.civ.) 8. Dacă partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecat ă și să înștiințeze instan ța despre aceasta, dintr-o împr ejurare mai presus de voin ța sa (art.322 pct.8 C.proc.civ.) 9. Dacă Curtea European ă a Drepturilor Omului a constatat o înc ălcare a drepturilor sau libert ăților fundamentale datorat ă unei hot ărâri judec ătorești, iar consecin țele grave ale acestei înc ălcări continuă să se produc ă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hot ărârii pronun țate (art.322 pct.9 C.proc.civ.) 6. Sesizarea instan ței 6.1 Cererea de revizuire Întrucât legiuitorul nu prevede condi ții speciale pentru cererea de revizuire, înseamnă că pentru determinarea cuprinsului acesteia se vor aplica prin asem ănare dispoziț iile art.82 și ale art.112 C.proc.civ.. Ca atare, cererea de revizuire va cuprinde: – numele și domiciliul revizuientului; – obiectul cererii (adic ă hotărârea atacat ă și motivul de revizuire); – probele folosite; – semnă tura. Sub sancțiunea nulit ății, cererea de revizuire se timbreaz ă cu taxă judiciară în sumă fixă și cu timbru judiciar. 6.2 Termenul de exercitare a revizuirii Potrivit art.324 alin.1 C.proc.civ., term enul de revizuire este de o lună și se va socoti: 1. în cazurile prev ăzute de art.322 pct.1, 2 și 7 ain.1, de la comunicarea hot ărârilor definitive, iar când hot ărârile au fost date de instan țe de recurs dup ă evocarea fondului, de la pronun țare; pentru hot ărârile prev ăzute la punctul 7 alin. 2 de la pronunț area ultimei hot ărâri; 962. în cazul prev ăzut de art.322 pct.3, de la cel din urm ă act de executare; 3. în cazurile prev ăzute de art.322 pct.4, din ziua în care partea a luat cuno ștință de hotărârea instan ței penale de condamnare a judec ătorului, martorului sau expertului ori de hot ărârea care a declarat fals înscri sul. În lipsa unei astfel de hot ărâri termenul curge de la data când partea a luat cuno ștință de împrejur ările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hot ărâre penală , dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; 4. în cazurile prev ăzute de art.322 pct.5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invoc ă ori, după caz, din ziua în care partea a luat cuno ștință de hotărârea desființ ată sau modificat ă pe care s-a întemeiat hot ărârea a că rei revizuire se cere; 5. în cazurile prev ăzute de art.322 pct.6 teza I, de la comunicarea hot ărârii definitive f ăcută statului ori celorlalte persoane de drept public sau de utilitate publică. De la regula c ă termenul de revizu ire este de o lun ă, legiuitorul instituie și unele excep ții. Astfel, termenul de revizuire este de 6 luni pentru invocarea motivului prevăzut în cazul art.322 pct.5 teza a II-a C.proc.civ., când disp ăruții sau incapabilii nu au fost ap ărați deloc ori au fost ap ărați cu viclenie. Acest termen curge de la întoarcerea disp ărutului ori de la dobândirea capacit ății de exerci țiu de către incapabil, minor sau interzis judec ătoresc. În cazul prev ăzut de art.322 pct.8 termenul de revizuire este de 15 zile ș i se socotește de la înce tarea împiedic ării. Pentru motivul prev ăzut la art.322 pct.9, termenul este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curț ii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, partea I. Indiferent c ă a participat sau nu la judecat ă, procurorul trebuie s ă exercite revizuirea în termenul stabilit de lege pentru p ărți. Dacă partea nu a putut exercita revizuirea în termenul prev ăzut de lege, dintr- o împrejurare mai presus de voin ța sa, ea poate solicita repunerea în termen, în condițiile art.103 C.proc.civ. 6.3 Instan ța competentă Potrivit art.323 alin.1 C.proc.civ., cererea de revizuire se îndreapt ă la instanța care a dat hot ărârea rămasă definitivă și a cărei revizuire se cere. Ca o excep ție, legiuitorul prevede în alineat ul 2 al art.323 C.proc.civ. c ă, în cazul motivului întemeiat pe existen ța unor hot ărâri potrivnice, revizuirea se va îndrepta la instan ța mai mare în grad fa ță de instan ța sau instan țele care au pronun țat hotărârile potrivnice. Dac ă cele două instanțe care au dat hotă rârile potrivnice fac parte din circumscrip ții judecătorești deosebite, instan ța mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de re vizuire va fi aceea a instan ței care a dat prima hotărâre. În cazul în care hot ărârile potrivnice au fost pronun țate de instan țele de recurs, iar una dintre acestea este Înalta Curte de Casa ție și Justiț ie, cererea se solu ționează de către instanța supremă. 977. Judecarea cererii de revizuire 7.1 Compunerea completului de judecat ă Judecarea cererii de revizuire se face în complet compus din acela și număr de judecători ca și completul care a pronun țat hotărârea atacat ă. Nu sunt incompatibili să soluționeze revizuirea, judec ătorii care au dat hotă rârea atacat ă, cu excep ția situației în care, dup ă admiterea revizuirii, judec ătorul se găsește în una din ipotezele prevăzute în art.24 C.proc.civ. 7.2 Procedura de judecat ă a revizuirii Potrivit art.326 alin.1 C.proc.civ., cererea de revizuire se judec ă potrivit dispoziț iilor prev ăzute pentru cererea de chemare în judecat ă. De unde rezult ă că normele speciale cuprinse în art.326-328 C.proc.civ . se completeaz ă cu dispozi țiile dreptului comun de la judecata în prim ă instanță. Totuși, în alineatul 3 al art.326 C.proc.civ. se stabile ște că dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiaz ă. Întâmpinarea este obligatorie ș i se depune la dosar cu cel puț in 5 zile înaintea termenului de judecat ă (art.326 alin.2 C.proc.civ.). Referitor la probele folosite în aceast ă cale de atac, trebuie avute în vedere motivele de revizuire, îns ă, în principiu, fiind vorba de o situa ție de fapt, sunt admise orice mijloace de prob ă permise de lege. Indi ferent care este instan ța competent ă să soluționeze revizuirea, vor fi administrate acelea și mijloace de prob ă, întrucât, spre deosebire de contesta ția în anulare unde legea nu con ține dispozi ții privind judecata, în materia revizuirii legiuitorul prevede c ă cererea se solu ționează potrivit normelor prevăzute pentru cererea de chemare în judecat ă. Pe de alt ă parte, dac ă s-ar aplica regulile de la judecata în recurs, unde nu sunt admise decât înscrisurile noi, unele motive de revizuire n-ar putea fi dovedite. Potrivit art.325 C.proc.civ., instan ța poate suspenda executarea hotă rârii a cărei revizuire se cere, sub condiț ia dării unei cau țiuni. Dispozi țiile art.403 alin. 3 și 4 se aplic ă în mod corespunz ător. De unde rezult ă că instanța se va pronun ța printr-o încheiere, care poate fi atacat ă cu recurs în mod separa t. În cazuri urgente, dac ă s-a plătit cauțiunea, pre ședintele instan ței poate dispune susp endarea provizorie a executării, până la soluț ionarea cererii de suspendare de c ătre instan ță, în condi țiile art.403 alin.4 C.proc.civ.. Dacă instanța încuviin țează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hot ărârea atacat ă, iar în cazul hot ărârilor definitive potri vnice va anula cea din urmă hotărâre. Se va face ar ătare de hot ărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite (art.327 C.proc.civ.). Hotărârea asupra revizuirii este supus ă căilor de atac prev ăzute de lege pentru hotărârea revizuită (art.328 alin.1 C.proc .civ.). Ca atare, hot ărârea pronun țată în revizuire va putea fi atacat ă cu apel sau cu recurs, dac ă hotărârea revizuit ă este susceptibil ă, potrivit legii, de a fi atacat ă pe calea apelului sau a recursului. 98VI. Recursul în interesul legii 1. Noțiune și reglementare Recursul în interesul legii este reglementat în titlul VI al C ărții a II-a art.329 din Codul de procedur ă civilă , fiind eliminat din rândul c ăilor extraordinare de atac, prin Ordonan ța de urgen ță a Guvernului nr.58/2003. Potrivit art.329 alin.1 C.proc.civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaț ie și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justi ției, precum și colegiile de conducere ale cur ților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitar ă a legii pe întreg teritoriul României, s ă ceară Înaltei Curți de Casa ție și Justiț ie să se pronun țe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instan țele judecătoreș ti. Așadar, recursul în interesul le gii este o cale de atac special ă, care are drept scop interpretarea ș i aplicarea unitar ă a legii pe întreg teritoriul țării. 2. Caracteristici Din reglementarea actual ă, rezultă următoarele caracteristici ale recursului în interesului legii: – legitimarea procesuală activă aparține procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaț ie și Justiție și colegiilor de conducere ale cur ților de apel; – procurorul general poate exercita recursul în interesul legii din oficiu sau la cererea ministrului justi ției; – prin acest recurs se solicit ă Înaltei Curț i de Casa ție și Justiț ie să se pronunț e asupra chestiunilor de drept care au fost solu ționate diferit de instan țele judecătoreș ti; – scopul pentru care se exercit ă recursul în interesul legii, stabilit prin alin.1 al textului, este de a asigura interpretarea și aplicarea unitar ă a legii pe întreg teritoriul României; – obiectul recursului în interesul legii îl constituie chestiunile de drept care au fost soluționate diferit de instan țele judecătorești. Prin urmare, elementele de fapt nu pot forma obiect al acestui recurs; – competen ța de a se pronun ța asupra recursului în interesul legii revine Înaltei Curți de Casa ție și Justiț ie, în Sec ții Unite, a șa cum rezult ă expres din art.329 alin.2 C.proc.civ. ș i art.25 lit.a din Legea nr.304/2004; – recursul în interesul legii poate fi exer citat oricând, întrucât legiuitorul nu prevede un termen în acest sens; – soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hot ărârilor judecătoreș ti examinate și nici cu privire la situa ția părților din acele procese (alin.3 al art.329 C.proc.civ.). De aceea, p ărțile nu trebuie citate, chiar dac ă legiuitorul nu face nici o referire la citarea acestora; – deciziile prin care se solu ționează sesizările se public ă în Monitorul Oficial al României, partea I (art.329 alin.2 C.proc.civ.), iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instan țe. VI. Procedurile Speciale 1. Ordonan ța președințială Este o procedur ă specială în temeiul c ăreia, instan ța de judecat ă poate dispune măsuri vremelnice, î n cazuri urgente, pen tru: • păstrarea u nui drept care s-ar p ăgubi prin î ntârziere; • prevenirea unei pagube im inente și care nu s-ar putea repara; • înlăturarea piedicilor ce s- ar ivi cu prilejul unei execu tări. Sediul materiei îl constituie art.581 – 582 C.proc.civ. Condițiile ordonan ței președințiale: – urgența. Aceasta va fi apreciat ă de către instanță în raport cu situa ția existent ă în momentul judec ării cererii de ordonan ța președințială. – măsura să fie vremelnic ă. Măsurile dispuse pe calea ordonan ței președințiale sunt lim itate în tim p, p ână la soluționarea pe fond a cauzei, dar exist ă posibilitatea ca acestea s ă rămână definit ive și irevocabile, dac ă părțile nu m ai urmează calea dreptului com un. – nesoluționarea sau neprej udecarea fondului. Aceasta înseam nă ca măsura luată să nu prejudece fondul dreptului. În sol uționarea unei cereri de ordonan ță președințială, instanța nu anali zează fondul dreptului discutat de p ărți. În practica judiciar ă, în mod frecvent se recu rge la procedura special ă a ordonanței președințiale: • în materia raporturilor de fam ilie; • în materia raporturilor de vecin ătate și de proprietate; • în materia raporturilor locative; • în materia execut ării silite. 2. Refacerea înscrisurilor și hotărârilor disp ărute Procedura refacerii înscrisurilor și hotărârilor disp ărute este reglementat ă de art.583 – 585 C.proc.civ. Din dispozi țiile citate, rezult ă că această procedur ă se aplică dosarelor sau înscrisurilor privitoare la o pricin ă în curs de judecat ă, dispărute în orice chip (art.583 al in.1 C.proc.civ.), și dosarelor sau înscrisurilor disp ărute car e privesc o pricină în care s-a pronun țat o hotărâre de către prima instan ță și împotriva căreia se făcuse apel (art.584 alin.1 C.proc.civ.). De asemenea, art.54 din Legea nr.36/1995 reglem entează procedura reconstituirii actelor notariale disp ărute, procedur ă care se completează cu dispozi țiile Co dului de procedur ă civilă privind aceast ă instituție. 3. Despre oferta de plat ă și consemna țiuni Procedura ofertei de plata urmat ă de consem națiune este reglementat ă de art.586 – 590 C.proc.civ. și de art.1114 – 1121 C.civ., în scopul de a da posibil itatea liberării debitorului de bun ă-credință de obliga ția sa față de creditor, în cazul în care acest a din urmă nu va voi s ă primeasc ă plata, fie pentru a continua perceper ea dobânzilor, fie pentru a p ăstra bunul prim it în gaj ori de a g ăsi motiv pent ru desfacer ea conven ției din vina debitorului. Astfel, potrivit art.587 alin.1 C.proc.civ. , spre acest sfâr șit el va face creditorului, prin mijlocirea unui executor judec ătoresc 99 100de lângă instanța domiciliului acestuia sa u a domiciliului ales, o somaț ie, ca să primească valoarea datorat ă. Somația va cuprinde ziua, ora ș i locul, când ș i unde suma sau obiectul oferit are s ă-i fie predat. Dacă creditorul nu voie ște să se prezinte sau s ă primeasc ă suma sau obiectul oferit, executorul judec ătoresc va încheia proces-verbal și va arăta dacă creditorul a iscălit ori n-a putut sau n-a voit să iscălească. Debitorul, în acest caz, va putea, spre a se libera, s ă consemneze suma sau bunul oferit la Casa de Economii și Consem- națiuni C.E.C. – S.A. sau, dup ă caz, la o unitate specializat ă, iar recipisa se va depune la executorul judec ătoresc de pe lângă instanța domiciliului creditorului (art.588 C.proc.civ.). 4. Măsurile asigur ătorii În art.591-601 C.proc.civ. s unt reglementate trei m ăsuri asigură torii : sechestrul asigur ător (art.591-596), poprirea asigur ătorie (art.597) și sechestrul judiciar (art.598-601). M ăsurile asigur ătorii sunt mijloace procesuale care intr ă în conținutul ac țiunii civile și au ca scop asigurarea p ărții asupra posibilit ății de realizare efectiv ă a execută rii silite, dac ă va obț ine titlu executoriu. Sechestrul asigur ător este măsura asigur ătorie care se aplică în cazul în care obiectul litigiului de fond îl reprezint ă plata unei sume de bani și constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urm ăribile ale debitorului pârât pân ă la terminarea procesului, în scopul de a garanta reclamantului posibilitatea de a- și realiza crean ța constatat ă prin hotărârea ce se va pronun ța. Sechestrul asigur ător se poate încuviin ța și în situa ția în care crean ța creditorului nu este exigibil ă, dacă debitorul a mic șorat prin fapta sa asigur ările date creditorului sau nu a dat asigur ările promise ori atunci când este pericol ca debitorul s ă se sustrag ă de la urm ărire sau să- și ascundă ori să-și risipeasc ă averea (art.591 alin.3 C.proc.civ.). Procedură: Cererea de înfiin țare a sechestrului se solu ționează de către instanța care judecă procesul de fond (art.592 alin .1 C.proc.civ.), întrucât ea are caracter accesoriu acestui proces. Instan ța va hot ărî în camera de consiliu, de urgență, prin încheiere executori e ce poate fi recurat ă în 5 zile de la comunicare. Sechestrul se poate ridica dac ă cererea principal ă de încuviin țare a măsurii de asigurare a fost anulat ă, perimată ori respins ă prin hotărâre irevocabil ă. Poprirea asigur ătorie este o alt ă măsură asigurătorie care se poate înfiin ța asupra sumelor de bani, titlurilor de valo are sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoan ă sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, în condiț iile stabilite de art.591 (art.597 alin.1 C.proc.civ.). În alin.2 al art.597 C.proc.civ. se prevede c ă dispoziț iile art.592-595 se aplic ă în mod corespunz ător. Așadar, pentru înfiin țarea popririi asigură torii sunt necesare acelea și dovezi ca și în cazul înfiin țării sechestrului asigur ător : declan șarea procesului pe fond, înscrisul constatator al creanț ei sau recipisa depunerii unei cau țiuni în lipsa unui înscris. Sechestrul judiciar este măsura asigur ătorie care se încuviin țează asupra bunului sau bunurilor ce formeaz ă obiectul procesului pe fond și care const ă în încredințarea, de c ătre instan ță, a pazei sau administr ării acestor bunuri unei anumite persoane, pân ă la soluționarea procesului. 101Potrivit art.599 alin.1 C.proc.civ., sechestrul judiciar se va putea înfiin ța, chiar fără să existe un proces: a) asupra unui bun pe care debitorul îl ofer ă pentru liberarea sa; b) asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice s ă se teamă că va fi sustras, distrus ori alterat de posesorul s ău actual; c) asupra unor bunuri mobile care alc ătuiesc garan ția creditorului, când acesta învedereaz ă insolvabilitatea debitorului s ău ori când are motive temeinice s ă bănuiască că debitorul va fugi ori s ă se teamă de sustrageri sau deterior ări. În aceste cazu ri, competent ă este instan ța în circumscrip ția căreia se afl ă bunul, în faț a căreia trebuie s ă se facă dovada situa țiilor menț ionate. Cererea de sechestru judiciar se judec ă de urgen ță, cu citarea p ărților. În caz de admitere, instan ța va putea s ă oblige pe reclamant la darea unei cau țiuni, iar în cazul bunurilor imobile se va proceda potri vit art.593 alin. 3. Încheierea este supus ă numai recursului, în termen de 5 zile de la pronun țare. Dispoziț iile art.592 alin. 3 se aplică în mod corespunz ător (art.600 alin.1 C.proc.civ.). O dată cu aprobarea sechestrului, se nume ște și un administrator-sechestru (depozitar), prin acordul p ărților sau din oficiu. Administratorul-sechestru va putea face toate actele de conservare și administrare, va încasa orice venituri și sume datorate și va putea plă ti datorii cu caracter curent, precum și cele constatate prin titlu executoriu. De asemenea, el va putea sta în judecat ă în numele p ărților litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea prealabil ă a instanței care l-a numit. În cazuri urgente, pre ședintele instan ței va putea numi, prin încheiere irevocabil ă dată fără citarea părților, un administrator provizoriu pân ă la soluționarea cererii de sechestru judiciar (art.601 C.proc.civ.). 5. Procedura divor țului Dispozi ții privitoare la divor ț sunt cuprinse în Codul familiei (dispozi țiile de drept material, art.37–44) și în Codul de procedură civilă (dispoziții procedurale, art.607–619). Procedura divor țului este o procedur ă specială deoarece este condus ă de reguli derogatorii de la dreptul comun în privin ța competen ței (art.607), a cererii de divor ț, cererii reconven ționale și probelor (art.608–610 și art.612), a procedurii de judecat ă în fața instanței și a căilor de atac (art.613–619); (obliga ția reclamantului de a fi prezent la depunerea ac țiunii și respectiv în cursul procesului; posibilitatea – în sistemul probator– de a se putea audia ca martori „rudele și afinii pân ă la gradul al treilea inclusiv”; termenul de apel și de recurs este de 30 de zile; limitarea promovă rii unor c ăi de atac extraordinare, potrivit art.619 alin. 5 C.proc.civ. „hotărârea dată în materie de divor ț nu este supus ă revizuirii” etc.). 6. Procedura împ ărțelii judiciare Procedura partajului judiciar este , atât din perspectiva complet ării, cât și din aceea a derog ării, o procedur ă specială, reglementat ă în Codul de procedură civilă , Cartea a VI-a „Procedurile speciale”, Capitolul VII1 Procedura împ ărțelii judiciare, art.6731 – 67314. 102Potrivit art.6732 C.proc.civ., reclamantul este obligat s ă arate în cerere persoanele între care urmeaz ă a avea loc împ ărțeala, titlul pe baza c ăruia se cere împărțeala, toate bunurile supuse împ ărțelii, evaluarea lor, locul unde acestea se afl ă, precum și persoana care le deț ine sau le administreaz ă. La prima zi de înf ățișare, dacă părțile sunt prezente, instanț a le va cere declarații cu privire la fiecare dint re bunurile supuse împ ărțelii și va lua act, când este cazul, de recunoa șterile și acordul lor cu privire la existenț a bunurilor, locul unde se afl ă și valoarea acestora. În tot cursul procesului instan ța va stărui ca părțile să împartă bunurile prin bună învoială. În cazul în care p ărțile ajung la o în țelegere cu privire la împ ărțirea bunurilor, instan ța va hotărî potrivit învoielii lor. Împ ărțeala se poate face prin bun ă învoială și dacă printre cei interesa ți se află minori sau persoane puse sub interdic ție, însă numai cu încuviin țarea prealabil ă a autorit ății tutelare, precum și, dacă este cazul, a ocrotitorului legal. Dac ă înțelegerea prive ște împărțirea numai a anumitor bunuri, instan ța va lua act de aceast ă învoială și va pronun ța o hotă râre parțială, continuând procesul pentru celelalte bunuri. Dacă părțile nu se învoiesc, instan ța va stabili bunurile supuse împ ărțelii, calitatea de coproprietar, co ta-parte ce se cuvine fiec ăruia și creanțele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii fa ță de alții. Dacă se împarte o mo ștenire, instan ța va mai stabili datoriile transmise prin mo ștenire, datoriile și creanț ele comoștenitorilor fa ță de defunct, precum și sarcinile moș tenirii. Instanța va face împ ărțeala în natur ă, ea procedând la formarea loturilor și la atribuirea lor. În cazul în care loturile nu sunt egale în valoar e, ele se întregesc printr-o sumă de bani (art.6735 C.proc.civ.). După rămânerea irevocabil ă a încheierii prin care s-a dispus vânzarea bunului de către executorul judec ătoresc, acesta va pro ceda la efectuarea vânză rii la licita ție publică. Hotărârea de partaj judiciar este declarativ ă de drepturi, retroactive. 7. Cererile privitoare la posesiune Acțiunile posesorii sunt acele ac țiuni reale imobiliare, prin intermediul c ărora care posesorul sau, în unele cazuri, detentorul precar al unui bun imobil poate cere instanței de judecat ă să-i ocroteasc ă posesiunea asupra acelui bun împotriva oric ăror tulburări sau deposed ări, chiar dac ă acestea ar proveni de la adev ăratul proprietar al bunului (cu alte cuvinte, s ă-l oblige pe pârât s ă înceteze orice act de tulburare ori s ă-i restituie bunul de care a fost deposedat în mod ilicit). Acțiunile posesorii sunt reglementa te în art.674 – 676 C.proc.civ.. Actualele dispozi ții ale art.647 – 676 C.proc.civ. con țin o reglementare sumară a acțiunilor posesorii. Textele menț ionate enum ără condițiile acțiunilor posesorii și determin ă unele reguli de procedur ă în materie. Indicând condi țiile acțiunilor posesorii, art.674 C.proc.civ. face trimitere și la dispoziț iile art.1846 -1847 C.civ. (Codul civil reglementează în Cartea a III-a „Despre diferitele moduri prin care se dobânde ște proprietatea”, Titlul XX „Despre prescripție”, Capitolul II „Despre posesiunea cerut ă pentru a prescrie”, art.1846- 1862, aspecte privind no țiunea de posesiune și determin ă condițiile necesare pentru a putea prescrie). 103Soluționarea ac țiunilor posesorii trebuie s ă țină seama și de ansamblul acestor dispoziții de drept material. În literatura juridic ă, s-a apreciat c ă trebuie s ă fie recunoscute dou ă categorii de acțiuni posesorii, datorit ă enunțării unor condiț ii diferite, și anume: – o acțiune posesorie în complângere, denumit ă și acțiune posesorie general ă; – o acțiune în reintegrare, denumit ă și acțiune posesorie special ă. Art.674 C.proc.civ. prevede c ă pentru exercitarea ac țiunii în complângere trebuie să fie întrunite cumulativ trei condi ții: 1. nu a trecut un an de la tulburare sau deposedare; 2. reclamantul dovede ște că, înainte de aceast ă dată, el a posedat cel pu țin un an; 3. posesia reclamantului s ă fie utilă, adică neviciată. Având în vedere scopul și caracterul s ău extraordinar, de urgen ță, pentru exercitarea ac țiunilor posesorii speciale, art. 674 alin.2 C.proc.civ. prevede necesitatea existen ței unei singure condi ții : să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare. 8. Soluționarea litigiilor în materie comercial ă Judecata în litigiile comerciale prezint ă unele elemente specifice, referitoare la: a) cuprinsul cererii de chemare în judecat ă; b) întâmpinare ș i cerere reconven țională ; c) reprezentarea ș i asistarea p ărților; d) celeritate; e) stăruința instanței pentru solu ționarea procesului prin împ ăcarea părților; f) probe; g) perimarea judec ății; h) imposibilitatea acord ării termenului de gra ție; i) hotărârea judec ătorească; j) căile de atac; k) executarea silit ă; l) prescripția dreptului la ac țiune; m) retractul litigios. Sediul materiei îl constituie art.7201 – 72010 C.proc.civ. 104VII. Arbitrajul Arbitrajul este reglementat de Codul de procedur ă civilă , Cartea a IV – a „Despre arbitraj”, art.340-371. Codul de procedur ă civilă reglementeaz ă arbitrajul voluntar sub diferite forme: arbitraj intern și arbitraj interna țional, arbitraj ad-hoc și instituționalizat, arbitraj în drept și arbitraj în echitate. Potrivit prevederilor,art.340 C.proc.c iv., persoanele care au capacitatea deplină de exerci țiu a drepturilor, pot conveni s ă soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afara de acelea care privesc drepturi asupra c ărora legea nu permite a face tranzac ții. Nu sunt supuse arbitrajului litigiile care au ca obie ct statutul persoanelor, conflictele colective de munc ă, cele cu privire la bunuri care nu sunt în comerț , litigii a căror soluț ionare este de competen ța exclusiv ă a instan țelor judec ătorești, cele privind proprietatea intelectual ă, dacă pun în discu ție însuș i dreptul de proprietate intelectual ă (nu și cele care privesc. drepturi patrimoniale ce decurg din acestea) etc. Arbitrajul poate fi încredinț at, prin conven ția arbitral ă, uneia sau mai multor persoane, învestite de p ărți sau în conformitate cu acea conven ție să judece litigiul și să pronunțe o hotă râre definitiv ă și obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, dup ă caz, arbitrii învesti ți constituie, în sensul dispozi țiilor de fa ță, tribunalul arbitral (art.3401 C.proc.civ.). Arbitrajul se organizeaz ă și se desfăș oară potrivit conven ției arbitrale, încheiată conform cu prevederile din Codul de procedur ă civilă, art.343 – 3434. Constituirea tribunalului arbitral ar e loc ca urmare a încheierii conven ției între persoane care au capacitate deplin ă de exerci țiu și care hot ărăsc ca soluț ionarea litigiilor lor patrimoniale s ă se facă de către arbitrii. Părțile convin ca arbitrul sau arbitrii desemna ți a soluționa litigiului s ă pronunț e o hotărâre definitiv ă, obligatorie pentru ele. Calitatea de arbitru o poa te avea orice persoan ă fizică de cetățenie român ă care are capacitatea deplin ă de exerci țiu . Cu toate acestea, este obligatoriu ca p ărțile să se informeze reciproc, cu ocazia numirii arbitrilor sa u a arbitrului, asupra tuturor datelor personale și profesionale ale acestora (art.347 și 348 C.proc.civ.), iar neîndeplinirea condiț iilor de preg ătire profesional ă ori a celor de probitate moral ă, cât și a altor condi ții în lipsa c ărora sunt suspiciuni cu privire la o corect ă soluție, prevăzute în conven ția arbitral ă, pot constitui cauza de re cuzare a arbitrilor ori arbitrului (art.3511 alin.1 C.proc.civ.). Dacă părțile nu au prev ăzut astfel în conven ția de arbitraj, tribunalul arbitral este obligat să pronunțe hotărârea în termen de cel mult ci nci luni socotit de la data constituirii sale (art.3533 C.proc.civ.), arbitrii fiind r ăspunzători pentru daunele cauzate p ărților, în leg ătura cu aceasta judecata, dac ă: 1. după acceptarea îns ărcină rii de arbitru renun ță în mod nejustificat la îndeplinirea acestei obliga ții, răspunderea atras ă fie de nerespectarea con ținutului contractului, fie pentru fapta ilicit ă, săvârșită în legătură cu judecata; 2. fără un motiv justificat, nu particip ă la judecarea litigiului ori nu pronunță hotărârea în termenul stabilit de conven ția arbitral ă sau de lege; 3. nu respect ă caracterul confiden țial al arbitrajului, publicând sau divulgând 105date de care iau cuno ștință în calitate de arbitrii, f ără a avea autorizarea p ărților, ori încalc ă în mod flagrant îndato ririle ce le revin; Cererea de sesizare a tribunalului arbitral se face fie printr-un proces verbal, încheiat în fa ța tribunalului arb itral, semnat de p ărți, ori numai de reclamant, precum și de arbitrii, fie prin cererea scris ă, în ambele situa ții reclamantul având obliga ția să se refere la toate aspectele înserate în art.355 C.proc.civ. revenindu-i îndatorirea s ă comunice, nu numai pârâtului, dar ș i fiecărui arbitru copia cererii și a înscrisurilor anexate. În termen de cel mult o lun ă de la data pronunță rii, hotărârea tribunalului arbitral – care, potrivit art.363 alin .3 C.proc.civ., prod uce efectele unei hot ărâri judecătoreș ti definitive – se comunic ă părților. Hotărârea arbitral ă poate fi desfiin țată numai de instan ța judecătorească și numai în cadrul unei c ăi de atac cu caracter extraordinar, anume dac ă există vreuna din nulitățile pe care le preved e art.364 C.proc.civ.. Părțile nu pot renun ța prin conven ția arbitral ă la dreptul de a introduce acțiunea în anulare împotriva hot ărârii arbitrale. Renun țarea la acest drept se poate face, însă, după pronunțarea hotă rârii arbitrale (art.364 C.proc.civ.). Competen ța de a judeca în prim ă instanță acțiunea în anulare revine instanț ei judecătoreș ti imediat superioare celei competente s ă judece litigiul în fond, în prim ă instanță, în circumscrip ția căreia a avut loc arbitrajul. Acțiunea în anulare poate fi introdus ă în termen de o lun ă de la data comunicării hotă rârii arbitrale. Hotărârile arbitrale str ăine pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, prin folosirea procedurii prev ăzute de art.167 -172 din Legea nr.105/1992 cu privire la raporturile de drept interna țional privat. Hotărârile arbitrale str ăine, care nu sunt aduse la îndeplinire de bun ă voie de către cei obliga ți a le executa, pot fi puse în executare silit ă pe teritoriul României, prin aplicarea în mod corespunz ător a prevederilor art.173-177 din Legea nr. 105/1992. Hotărârile arbitrale str ăine, pronunț ate de că tre un tribunal arbitral competent, au forță probantă în fața instanțelor din România cu privire la situa țiile de fapt pe care le constat ă. 106Partea a III-a Executarea silit ă Executarea silit ă reprezintă ultima faz ă a procesului civil în cadrul c ăreia pot fi realizate efectiv drepturile stat ornicite printr-un titlu executoriu. În cazul în care debitorul nu execut ă de bună voie obligaț ia sa, stabilită prin hotărârea unei instan țe judecătorești sau printr-un alt titlu executoriu, aceasta se aduce la îndeplinire prin executarea silit ă. Pot fi executate silit obliga țiile al căror obiect const ă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori folosin ța acestuia, desfiin țarea unei construcț ii, plantații ori alte lucră ri sau luarea unei alte m ăsuri admise de lege. Executarea silit ă se poate face numai în temeiul unei hot ărâri judec ătorești ori al unui alt titlu executoriu. Prin urmare, nu se poate declan șa procedura executării silite în lipsa unui titlu executoriu. Pentru ca o hotă râre judec ătorească sau un alt titlu s ă fie puse în executare silită, trebuie s ă fie învestite cu formul ă executorie, cu excep ția încheierilor executorii, a hotă rârilor executorii provizoriu și a altor hot ărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care se execut ă fără formula executorie. Se învestesc cu formul ă executorie hot ărârile care au r ămas definitive ori au devenit irevocabile , precum și orice alte hot ărâri sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii în cadrul prev ăzut de lege. Învestirea cu formulă executorie se dispune, pe baza cererii creditorului, de către prima instan ță, chiar dac ă hotărârea ce se pune în executare s-a dat de instan ța ierarhic superioar ă. Cererea de executare silit ă însoțită de titlul executoriu se depune la executorul judecătoresc din circumscrip ția judecătoriei în care urmeaz ă să se efectueze executarea ori, în cazul urm ăririi bunurilor la executorul judec ătoresc din circumscrip ția judecătoriei în care se afl ă aceste bunuri. Dacă bunurile urm ărite se află în circumscrip țiile mai multor judec ătorii, este competent oricare dintre executorii judecă torești care func ționează pe lângă acestea. Trebuie men ționat că executorul judec ătoresc nu mai solicit ă instanței de executare, respectiv judec ătoriei în circumscrip ția căreia se va face executarea, încuviințarea execut ării silite, deoarece legiuitorul a considerat c ă este necesar s ă se treacă peste aceast ă etapă. Totodată , precizăm că, potrivit art.379 alin.1 C.proc.civ., nici o urm ărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o crean ță certă, lichidă și exigibilă. Dreptul de a cere executarea silit ă se prescrie în termen de 3 ani, dac ă legea nu prevede altfel, iar în cazul titlurilor emise în materia ac țiunilor reale imobiliare, în termen de 10 ani. Legiuitorul reglementeaz ă două modalități de executare : executarea silit ă directă și executarea silită indirectă. Această din urm ă modalitate cunoa ște mai multe forme : urm ărirea mobiliar ă, poprirea, urm ărirea silită a fructelor neculese și recoltelor prinse de r ădăcini, urmă rirea silită asupra bunurilor imobile, decontarea bancară. Formele de executare silit ă directă sunt: predarea silită a bunurilor, executarea silit ă a altor obligaț ii de a face sau a nu face. 107Împotriva execut ării silite, precum și împotriva oric ărui act de executare se poate face contesta ție de către cei interesa ți sau vătămați prin executare. De asemenea, dac ă nu s-a utilizat procedura prev ăzută de art.2811 C.proc.civ., se poate face contesta ție și în cazul în care sunt necesare l ămuriri cu privire la în țelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum și în cazul în care organul de executare refuz ă să înceapă executarea silită ori să îndeplineasc ă un act de executare în condițiile prevăzute de lege (art.399 alin.1 C.proc.civ.). 108BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Constituția României 2. Codul de procedur ă civilă 3. Codul civil 4. Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciar ă 5. Legea nr.303/2004 privind statutul judec ătorilor și procurorilor 6. Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii 7. Legea nr.51/1996 pentru exercitarea și organizarea profesiei de avocat 8. Legea nr.35/1996 a notarilor publici ș i a activităț ii notariale 9. Legea nr.188/2000 a executorilor judecă torești 10. Legea nr.514/2003 privind organizarea și exercitarea profesie i de consilier juridic 11. Maria Fodor , Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucure ști, 2006, vol.II, Editura Universul Juridic, Bucure ști, 2007. 12. V.M.Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedur ă civilă , vol.I, Editura Național, Bucure ști, 1996, vol.II, Editura Na țional, Bucure ști, 1997. 13. Gh.Dobrican, Drept procesual civil – principii și instituții generale – , Editura Continent XXI, Bucure ști, 2003 . 14. M.Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I și II, Editura Universul Juridic, București, 2005. 15. G.Boroi , Drept procesual civil. Note de curs, vol.I și II, Editura Romfeld, București, 1993. 16. V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Cu rs selectiv. Teste gril ă, ediția a 3-a, Editura All Beck, Bucure ști, 2005. 17. I.Deleanu , Tratat de procedur ă civilă , ediția a IV-a, Editura Servo-Sat, Arad, 2004. FACULTATIV Ă 1. S.Zilberstein, V.M.Ciobanu, Tratat de executare silit ă, Editura Lumina Lex, București, 2001. 2. E.Oprina, Executarea silit ă în procesul civil, Ed itura Universul Juridic, București, 2007. 3. M.Tăbârcă, Gh.Buta, Codul de procedur ă civilă – comentat și adnotat – cu legislație, jurispruden ță și doctrină , Editura Universul Juridic, Bucure ști, 2007. 4. I.Leș , Codul de procedur ă civilă. Comentariu pe articole, edi ția 2, Editura All Beck, Bucure ști, 2005.