LUCRARE METODICO -ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: Conf. univ. dr. Chistol Aurelian CANDIDAT: Voicu Marius… [631833]

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI
DEPARTAMENTUL PENTRU PREG ĂTIREA PERSONALULUI
DIDA CTIC

LUCRARE METODICO -ȘTIINȚIFICĂ PENTRU
OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Conf. univ. dr. Chistol Aurelian

CANDIDAT: [anonimizat]
2016

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI
DEPARTAMENTUL PENTRU PREG ĂTIREA PERSONALULUI
DIDA CTIC

STRATEGII DIDACTICE UTILIZATE ÎN PREZENTAREA
CONTRIBUȚIEI JUDEȚULUI TELEORMAN LA OBȚINEREA
INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Conf. univ. dr. Chistol Aurelian

CANDIDAT: [anonimizat]
2016

CUPRINS
INTRODUCERE …………………………………………………………………….. ………………………….4
I. CONTEXTUL INTERNAȚIONAL …………………. ……………………………………………. ………6
1. Evoluția Problemei Orientale. Redeschiderea sa ………………………………………………..6
a. 1875 -Răscoala antiotomană a Bosniei și Herțegovinei …………………………… ……..7
b. 1876 -Răscoala bulgarilor …………………………………………………………………………..10
c. 1876 -Războiul antiotoman al Serbiei și Muntenegrului …………………………………12
2. Implicarea Rusiei în confl ictele balc anice sub pretextul „ protecției slavilor din Ba l-
cani‖ ……………………………………………………………………………………….. ………….. ………13
3. Conferința de la Constantino pol și rolul ei în escaladarea „ crizei oriental e" ………….17

II. OBȚINEREA INDEPENDENȚEI – PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA RĂZBOIUL
RUSO -TURC (1877 -1878) …………………………………………………………………………………..19
1. Acțiuni premergătoare participării României la conflictu l ruso -otoman ………………..19
a. Convenția ruso -română din 4/16 aprilie 1877 …………………………………………23
b. Proclamarea independenței de stat – 9-10 mai 1877 ………………………………..28
2. Participarea României la Războiul ruso-turc 1877 -1878 …………………………………….33
a. Trecerea Dunării de către armata română – crearea grupului militar „Armata
de vest‖ …………………………………………………………………………………………… ..36
b. Asediul Plevnei, bătălia de la Rahova și căderea Plevnei …………………. ………40
c. Bătăliile de la Vidin și Smârdan ……………………………………………………….. …..47
3. Recunoașterea independenței de stat a României ……………………………………………….50
a. Tratatul de pace de la San Stefano 19 februarie/3 martie 1878 ………………….50
b. Congresul de la Berlin 1/13 iunie – 1/13 iulie 1878 ………………………………..52

III. CONTRIBUȚIA JUDEȚULUI TELEORMAN LA OBȚINEREA INDEPENDENȚEI
1. Contribuția materială a județului Teleorman ……………………………………………………..56
a. Situația economică a județului Teleorman în pre ajma Războiului de indepe n-
dență …………………………………………………………………………….. …………. ……….56
b. Rechizițiile și donațiile locuitorilor județului pentru susținerea efortului de
război …………………. ……………………………………………………………………………..58

2. Atitudinea locuitorilor județului Teleorman față de prizonierii turci …………………….66
3. Contribuția umană și militară a județului Teleorman la obținerea i ndependenței ……70
4. Unități sanitare constituite în județul Teleorman pe parcursul războiului din 1877 –
1878 …………………………………………………………………………………………………………….7 9

IV. APLICAȚII METODIC E …………………………………………………………………………………….86
1. Strategii didactice: definiții, delimitări conceptuale …………………………………………..86
2. Curriculum la decizia școlii: Curs opțional „I storia Teleormanului‖ ……………………95
3. Evaluarea randamentului școlar: instrumente, importanță …………………………………112
CONCLUZII ……………………………………………………………………………………. ……………..126
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………………….128

4

INTRODUCERE

De veacuri și de milenii, disciplinele istorice se străduiesc să exprime adevă rul, în limit ele
unui simplu fapt, ori în contextul unui întreg proces, petrecut între granițele unei țări, la scara
continentală sau chiar mondială. Același lucru încearcă să -l facă și lucrarea de față, să găsească
tot mai multe elemente de adevăr, mărtur ii, trăiri ale românilor în Războiul pentru independență,
în contextul național și internațional al celei de -a doua jumătăți a secolului al XIX -lea.
Lucrarea de față a fost aleasă în speranța că va ajuta la o mai bună înțelegere a acțiunilor
locuitorilor și a autorităților județului Teleorman, în ansamblul operațiunilor militate și civile din
anii 1877 -1878.
Ca surse generale de lucru, au fost folosite lucrări istorice și militare consacrate pentru
Războiul de Independență: Tratatul de Istorie a românilo r, vol. II, tom I, Tratatul care studiază
România în războiul de independență: 1877 -1878, coordonat de Ion Coman, Monografia Județ u-
lui Teleorman, coordonată de Stan .V Cristea, Participarea județului Teleorman la cucerirea ind e-
pendenței de stat a României, coordonată de Ion Bîlă, etc.
Un mare procent, însă, îl reprezintă dosarele Direcției Județene Teleorman a Arhivelor
Naționale, fondul Primăria Alexandria și fondul Primăria Turnu Măgurele . Acestea au furnizat o
cantitate impresionantă de informații. Totu și, existând un număr deosebit de mare de dosare, nu
toate au putut fi studiate din lipsă de timp. O altă dificultate a constat în imposibilitatea de a de s-
cifra o mare parte din documentele din dosare, din pricina caligrafiei și a hârtiei deteriorate de
trecerea timpului.
Lucrarea este structurată în patru capitole, menite să evidențieze evenimentele cele mai
importante ale anilor 1875 -1878 dar și importanța studierii istoriei în general și a istoriei locale,
în special, în învățământul preuniversitar. Pr imul capitol tratează contextul internațional în care s –
au desfășurat evenimentele.
Al doilea capitol prezintă participarea României la Războiul de Independență (1877 -1878)
de la momentul încheierii Convenției ruso -române(4aprilie 1877) până la Tratatul d e pace de la
Berlin (iunie -iulie 1878). Bineînțeles că am vrut să scot în evidență eroismul militarilor și civil i-
lor români pe front și în spatele frontului, dar mai ales, trădarea din partea aliatului de la Răsărit,
în 1878.

5
Cel de -al treilea capitol înc earcă să pună în valoare contribuția județului Teleorman la o b-
ținerea independenței de stat. Astfel, acesta abordează în primul subcapitol contribuția materială a
locuitorilor acestui județ, deloc neglijabilă dacă avem în vedere nivelul slab de dezvoltare eco-
nomică a acestuia la momentul respectiv. În al doilea subcapitol, am încercat să surprind atitud i-
nea pozitivă a autorităților dar și a locuitorilor față de prizonierii otomani care au tranzitat jud e-
țul. Totuși informațiile sunt incomplete, neputând găsi toate informațiile care m -ar fi interesat
pentru această lucrare (spre exemplu, se știe că pentru o scurtă perioadă, Osman Pașa, a fost c azat
în Alexandria după capitulare, că Edhem Pașa a murit la Zimnicea în prizonierat, dar info rmații
suplimentare, de licate, nu au fost de găsit). Cel de -al treilea subcapitol se referă la contribuția
umană și militară a județului la obținerea independenței, contribuție însemnată, evidențiată de
numărul mare de victime pe front, dar și de înaltele decorații obținute de m ilitarii teleormăneni.
În ultimul subcapitol am reliefat contribuția județului din punct de vedere sanitar (crucial pe per i-
oadă de război), evidențiind numărul mare de spitale militare de campanie, dar și contribuția tel e-
ormănenilor la îngrijirea bolnavilo r și răniților.
În cel de -al patrulea capitol am tratat importanța studierii istoriei în învățământul preun i-
versitar din punctul de vedere al aplicațiilor metodice. Am evidențiat beneficiile studierii istoriei
locale în învățământul preuniversitar, și am realizat o analiză a instrumentelor folosite în evalu a-
rea randamentului școlar dar și importanța acestuia.
Întrucât spațiul și timpul destinat lucrării nu au permis, subiectul nu a putut fi epuizat, el
putând fi chiar subiectul unor noi teze (ținând cont de vastitatea și complexitatea materialului de
arhivă existent).

6
CAPITOLUL I
CONTEXTUL INTERNATIONAL
1. Redeschiderea Problemei Orientale
Pe plan internațional în anul 1853 problema orientală s -a redeschis în urma izbucnirii ră z-
boiului Crimeei dintre Ru sia și Imperiul Otoman (1853 -1856). Principatele vor dobândi în acest
context o importanță deosebită, ele fiind ocupate de Rusia (1853 -1854) și apoi de Austria
(1854 -1856). În timpul oc upației rusești domnii s -au refugi at în Austria revenind în perioada
ocupației austriece. În urma războiului Crimeei, Rusia a fost înfrântă de o largă coaliție eur o-
peană (Franța, Anglia, Regatul Piemont -Sardinia și Imperiul Otoman), iar la lucrările congres u-
lui de pace problema principatelor dunărene a fost una centrală. Astf el, Congresul de pace de la
Paris (1856) a decis:
– înlăturarea protectoratului rusesc și înlocuirea sa cu garanția colectivă a Marilor Puteri (Fra nța,
Anglia, Regatul Piemont -Sardinia, Rusia, Prusia, Austria și Imperiul Otoman)
– menținerea suzeranității otomane și garantarea independenței administrative
– dreptul la armată națională
– libertatea de navigație , a comerțului și a cultelor
– retrocedarea către Moldova a sudului Basarabiei (județele Cahul, Ismail și Bolgrad)
– convocarea unor adunări ad -hoc c are să se pronunțe în problema unirii principatelor.1
În privința unirii, Marile Puteri s -au împărțit în două tabere: Franța, Prusia, Sardinia și
Rusia au susținut unirea, în timp ce Austria și Imperiul Otoman au respins -o, iar Anglia a rămas
neutră.
Dator ită acestui fapt , în anul 1858 , Confe rința de la Paris a decis o unire formală, menită a
cuprinde ambele poziții ale Marilor Puteri: unirea Moldovei cu Țara Românească sub numele de
Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești cu 2 domni , 2 guverne și 2 adunări sep arate
pentru fiecare țară; singurele instituții comune fiind Comisia Centrală de la Focșani (rol legisl a-
tiv) și Înalta Curte de Justiție și Casație.2
Domnitorul Carol (1866 -1914) a venit la putere cu sprijinul Franței și Prusiei, după ref u-
zul de a accepta tronul românesc a lui Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei. Politica externă
românească, sub Carol I a evoluat în direcția obținerii independenței fată de Imperiul Ot o-

1 Dan Berindei (coord.), Istoria românilor, vol VII, tom. I , București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 434.
2 Ibidem , p. 466.

7
man. În 1868 a fost sem nată o convenție de colaborare cu Serbia. In dependența era dorită de î n-
treaga clasă politică românească. Liberalii (Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu) erau favor a-
bili apropierii de Rusia și acț iunii deschise împotriva otomanilor. Conservatorii doreau mențin e-
rea sistemului de garanție colectivă a marilor puteri inaugurat în 1856 cu ocazia Tratatului de la
Paris și erau pentru o apropiere de Prusia și Austro -Ungaria.3
România și -a câștigat independența în contextul noii deschideri a problemei orientale din
anii 1875 -1878. Criza a debutat în Bosnia ș i Herțegovina (1875), extinzându -se în Bulgaria,
Serbia și Muntenegru (1876), toate fiind teritorii ce aparțineau Imperiului Otoman. Pe de altă
parte aceste răscoale balcanice au coincis cu declanșarea unei revolte chiar la Istanbul care l -a
obligat pe sul tanul Abdul Hamid II să dea o constituție în 1876, deosebit de nefavorabilă, și să
convoace un parlament.4
Reacția Marilor Puteri din zonă:
– Austria viza extinderea influenței sale în Bosnia și sangeacul Novi Pazar
– Rusia a anunțat Marile Puteri că dacă nu se pun de acord în legătură evenimentele viitoare din
Imperiul Otoman, situația din Peninsula Balcanică, va interveni singură.
România a rămas neutră însă Constituția otomană din 1876 preciza că țara noastră este
considerată parte integrantă a Imperiulu i Otoman, fapt care l -a determinat pe noul premier Ion
C. Brătianu (1876 -1881) să demareze negocierile cu Rusia care dorea să traverseze România cu
armata în drumul spre câmpul de război din Bulgaria. Ion C. Brătianu s -a întâlnit cu țarul Al e-
xandru II și c u cancelarul Alexandr Gorceakov la Livadia (septembrie 1876), dar nu s -a semnat
nici o înțelegere.

I.1.a 1875 – Răscoala antiotomană a Bosniei si Herțegovinei

Răscoala din Herțegovina din anii 1875 -1876 a fost o revoltă a etnic i-
lor sârbi împotriva Imperiului Otoman , începută și desfășurată în principal în Herțegovina (de
unde și numele), de unde s -a răspândit și în Bosnia . A fost cea mai importantă răscoală antiot o-
mană din Herțegovina. Ea a fost pr ecipitată de răul tratament practicat de
beii și agalele din vilayetul otoman Bosnia — anume de ignorarea sau de opunerea de rezistență

3 Nicolae C iachir, Marile Puteri și România (1856 -1947) , București, Editura Albatros, 1996, pp.47 -48.
4 Idem, Istoria Universală Modernă, vol. II , București, Editura Oscar Print, 1998, p. 200.

8
de către latifundiarii bosniaci față de reformele anunțate de sultanul Abdülmecid I , prin care s u-
pușii creștini primeau noi drepturi, se modificau regulile de recrutare în armată și se desființau
practicile feudale în agricultură. Aceștia recurgeau adesea la măsuri mai represive împotriva s u-
pușilor lor creștini, iar povara fiscală asupra țărănimii predominant creștine era într -o constantă
creștere.5
Rebelii au fost ajutați cu arme, alimente, medicamente și voluntari din principate le aut o-
nome Muntenegru și Serbia , ale căror guverne au declarat în cele din urmă război otomanilor la
18 iunie 1876, ceea ce a dus la declanșarea Războiului Sârbo -Turc (1876 –1878) și a celui Ot o-
mano -Muntenegrean (1876 –1878), și care la rândul lor au condus la Războiul Ruso -Turc (1877 –
1878) și la Marea Criză Orientală . Conducătorii răscoalei s -au întors din Muntenegru în 1875 și
și-au continuat planurile de luptă. Ei intenționau eliberarea regiunii Nevesinje , după care să se
extind ă în restul Herțegovinei. Între timp, turcii îl căutau pe haiducul Pera Tunguz, care atacase
un convoi în munții Bišini la 5 iulie. La 9 iulie, autoritățile care îl căutau pe Tunguz au intrat într-
un conflict cu țăranii înarmați în frunte cu Jovan Gutić pe dealul Gradac la nord de Krekova.
Acest conflict avea să fie denumit Nevesinjska puška („pușca din Nevesinje‖) și a marcat decla n-
șarea răscoalei în toată Herțegovina. Mai întâi au fost implicate zonele Nevesinje, Bileća
și Stolac , după care în august și Gacko și zona de graniță dinspre Muntenegru. Cete de 50–300 de
oameni și bande de 500 –2000 se adunau și atacau posturile otomane de grăniceri și turnur i-
le beilor .6
Otomanii aveau 4 batalioane ale armatei regulate (nizami) cu un total de 1800 de soldați,
situate la Mostar , Trebinje , Nikšić , Foča și pe frontiere, dar și un număr mare
de bașıbuzuci prezenți în toată provincia. Trupele otomane sunt comandate de Selim Pașa care la
rândul lui se afla sub ordinele lui Derviș Pașa, comandantul vilayetului Bosnia. După izbucnirea
răscoalei, turcii au încercat să câștige timp până la venirea întăririlor cerând negocieri. Rebelii
doreau reducerea birurilor, ceea ce turcii au refuzat, și luptele au continuat. În august, din Bosnia
au sosit 4000 de nizami, și apoi alte 4 batalioane au venit pe mare prin la Trebinje prin Klek . Pâ-
nă în iulie și august, rebelii distruseseră majoritatea posturilor de grăniceri și asediaseră Trebinje
la 5 august. Turcii au recâștigat Trebinje la 30 august. La sfârșitul lui august, au izbucnit însă lu p-

5 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor – Secolele al XVIII -lea și al XIX -LEA, vol. I, Iași, Institutul European, 2000, p.
310.
6 A se vedea https://ro.wikipedia.org/wiki/Răscoala_din_Herțegovina_(1875 -1877).

9
te și în Bosnia, iar Serbia și Muntenegru au promis ajutor, ceea ce a dus la escaladarea violenț e-
lor.7
Principele Nikola l -a trimis pe Petar Vukotić și un număr mare de voluntari muntenegreni
au sosit sub comanda lui Peko Pavlović. Guvernul sârb nu a îndrăznit să acorde asistență fățișă
din cauza presiunilor internaționale, dar l -a trimis în secret pe Mićo Ljubibratić (care participase
la răscoala din 1852 –1862) și pe alții. A existat un conflict și între rebe li din cauza dezacordului
între reprezentanții guvernelor sârb și muntenegrean, ceea ce a dus la pierderi pentru răsculați. La
31 ianuarie 1876, Austro -Ungaria a cerut din nou Porții să implementeze reformele promise.
Poarta a acceptat, dar rebelii nu, cee a ce i -a determinat pe austro -ungari să înceapă negocierile cu
principele Nikola. Acesta dorea expansiunea teritorială a Muntenegrului și recunoașterea ca stat
independent în schimbul opririi susținerii pentru rebeli. La următoarele negocieri, turcii au of erit
rebelilor amnistie generală, scutirea de zeciuială pe un an, și de alte taxe pe 2 ani și ajutor la r e-
construcția locuințelor distruse de război. Rebelii au cerut ca o treime din teritoriu să fie atribuită
creștinilor, iar garnizoane turcești să rămână numai la Niksic, Foca, Trebinje, Mostar, Stolac și
Pljevlja. Turcii au refuzat.8
În martie 1876, turcii au pierdut o nouă bătălie la Muratovic, soldată cu 800 morți, iar i n-
surgenții au capturat 1.300 de puști. Muhtar Pașa a primit alte întăriri în martie și avea deja
22.000 de soldați. La începutul lunii aprilie, forțele sale din Gacko erau 20 de batalioane și 2000
nizami și bașbuzuci. La 13 aprilie, grosul trupelor s -a dus la Niksic și rebelii au reușit să opună
rezistență numai la ieșirea din defileu. Ul timele lupte s -au dat între 14 și 17 aprilie cu forțele r e-
bele localnice. Turcii au suferit pierderi grele și s -au retras spre Gacko. În Gacko, Muhtar Pașa a
strâns o forță și mai mare, 29 de batalioane de nizami și 5000 de bașbuzuci și cu aceste forțe a
pătruns în 28 -29 aprilie în Niksic. Acolo, a găsit trupe asediate care erau pe punctul de a se preda
din cauza foametei. Cu toate acestea, la întoarcerea în Gacko, turci au suferit alte pierderi în u rma
unui atac al rebelilor.9
În timp ce revolta încă se de sfășura, Germania, Rusia și Austro -Ungaria au propus două
luni de încetare a focului în cadrul reuniunii ce a avut loc la mijlocul lunii mai. Întrte timp, se d u-
ceau negocieri și între guvernele Serbiei și Muntenegrului, care a condus la declarația de ră zboi
dată Imperiului Otoman la 30 iunie 1876. Insurgenții herțegovineni au aderat la armata Munten e-

7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Barbara Jelavich, op. cit. , p. 311.

10
grului și au contribuit la bătălia de la Vučji Do din 28 iulie 1876 si la cucerirea orașului Niksic în
septembrie 1877. În anul 1878, armata muntenegreană a ope rat în zona litoralului, iar insurgenții
în Herțegovina.

I.1. b 1876 – Răscoala Bulgarilor

Din punct de vedere cronologic, răscoalei bosniacilor si herțegovinenilor i -a urmat, din
punctul de vedere al momentului de început, răscoala bulgarilor – aprilie 1876. Planuită încă de
mai mulți ani, aceasta a putut fi pusă in practică doar în momentul in care liderii rascoalei au co n-
siderat ca sorții de izbândă vor fi de partea lor. Aceasta insurecție fusese pregatită cu mult timp
înainte. Moartea lui G.S. Rakovsk i, insuccesul cetelor ce au trecut in Bulgaria (1867, 1868, etc.)
au arătat limitele formei violente de luptă. Astfel in istoria mișcării revoluționare bulgare de el i-
berare nțională începe o nouă perioadă, care este legată de numele lui Liuben Karavelov si Vasil
Levski.10 Aceștia, in special ultimul, sunt promotorii noii tactici de luptă – a revoluției care sa
lichideze sistemul feudal otoman, și să înfăptuiască dezvoltarea democratică a statului bulgar
printr -o formă republicană de conducere. Ei erau adepti i unei mai bune si temeinice pregătiri în a-
inte de incepe răscoala antiotomană. În acest scop Vasil Levski va continua activitatea de creare a
comitetelor revoluționare pe teritoriul Bulgariei dar, spre deosebire de G.S. Rakovski, le insuflă
un conținut nou . Conform noii concepții, comitetele secrete nu trebuie doar sa facă propagandă,
ci să organizeze și să pregătească efectiv răscoala. În acest scop, intre anii 1868 -1869, Vasil
Levski pune bazele unei întinse organizații revoluționare în Bulgaria. Îm acela și timp, la Buc u-
rești, se înființează un Comitet central revoluț ionar bulgar. Programul acestuia, publicat în ziarul
„Svoboda‖ din 14 aprilie 1870, arăta că după ce a fost obținută victoria în lupta dusă pentru o b i-
serică națională este r ândul eliberării politice și sociale a poporului bulgar.11 În același timp în
Bulgaria la Loveci, se organizează un centru care urma să conducă răscoala ce se pregătea. Dar
descoperirea de către autoritățile turcești a pregătirilor ce se făceau în vederea declanșării răsco a-
lei precum și prinderea și spânzurarea lui V. Levski (1873) produc o anumită dezorganizare în
activitatea comitetelor secrete revoluționare din Bulgaria. Între timp, în activitatea Comitetului
central revoluționar de la Bu curești survine o criză în urma că reia în cadrul său se delimitează

10 Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu, Afirmarea statelor național e independente unitare din Centrul și Sud – Estul E u-
ropei (1821 – 1923) , București, Editura Academiei RSR, 1979, p. 111.
11 Ibidem , p. 113.

11
două curente, unul condus de Liuben Karavelov, iar al doilea de Hristo Botev. În final criza se
încheie prin retragerea lui Karavelov din Comitetul central și unirea tuturor forțelor revoluționare
într-un nou comitet (1875 ). La adunarea din august 1875 a noului comitet, avându -se in vedere
situația în care se afla Imperiul otoman, ca urmare a r ăscoalelor din Bosnia si Herțegovina, se h o-
tărăște că „este necesar, în mod neîntârziat, să proclamăm răscoala generală in Bulgaria‖12. Iz-
bucnită în septembrie 1875 la Stara Zagora, răscoala nu a putut cuprinde întreaga țară , astfel că a
fost repede înăbușită de către turci.
Înfrângerea nu -i dezarmează însă pe revoluționari. Ei î și dau seama că o răscoala care să
cuprindă într eaga țar ă trebuie să fie pregătită mult mai bine. În acest scop, în noiembrie 1875, e s-
te alcătuit un nou comitet revoluționar cunoscut sub denumirea de „Comitetul central de la Giu r-
giu‖. Prima hotărâre a noului comitet a fost de a pregăti și declanșa o nouă răscoa lă în Bu lgaria în
primăvara anului 1876. Pentru mai buna pregă tire a răscoalei, țara este împă rțită în patru zone
revoluționare în fruntea cărora sunt numiți conducătorii p rincipali. În ianuarie 1876 membrii C o-
mitetului central trec în Bulgaria unde, împre ună cu conducătorii zonelor revoluționare încep a c-
tivitatea de pregătire a răscoalei. Autoritățile turcești au aflat însă de pregătirile ce se făceau,
fapt care determină pe condu cătorii răscoalei să dea semna lul de ridicare la luptă înainte de te r-
menul fixat, la data de 20 aprilie/2 mai 1876. Populația duce lupte crâncene cu trupele r egulate și
bașbuzucii turci; în ajutorul răsculaților vin din România două cete, conduse de T Stoi anov și H.
Botev. Dar cu tot eroismul manifestat, cu tot spiritul de sacr ificiu al luptătorilor, răscoala din
aprilie 1876 a fost înfrântă. 13 Înăbușirii sângeroase a răscoalei i -au urmat represalii extraordin a-
re. Astfel au fost ucise circa 30000 de persoane si 80 de sate au fost incendiate.
O ultima zvâcnire revoluționară a a vut loc in mai 1876. La 16 mai 1876 un detașament de
205 revoluționari bulgari din România, condu și de Hristo Botev si Nikola Voinovski, degh izați în
grădinar i, membrii detașamentului s -au îmbarcat pe nava cu aburi Austro -Ungară „ Radetzky ‖ și,
după un semnal special, au preluat controlul. După aceea Botev a prezentat mot ivele politice ale
acțiunii sale în fața căpitanului navei Dagobert Englander și a pasagerilor. Cauza n obilă și mani e-
rele ireproșabile ale revoluționarilor bulgari au marcat persoanele de pe ambarc ațiune. Radetzky a
atins coasta bulgară lângă Kozlodui, unde Botev și camarazii săi își iau la r evedere de la căpitan

12 Ibidem , p. 115.
13 Ibidem , p. 117.

12
și pasageri și debarcă pe pământ bulgăresc. In urma ciocnirii cu trupele ot omane Botev moare la
1 iunie 1876 iar in zilele urm ătoarele î ntreg deta șamentul este eliminat.14

I.1. c. Războiul antiotoman al Serbiei si Muntenegrului

În paralel cu răscoala antiotomană din Bosnia și Herțegovina, si după r ăscoala antiotom a-
nă din Bulgaria, încheiată prematur, s -a desf ășurat războiul antiotoman al Serbiei si Muntenegr u-
lui ( (18/30 iunie – 19/31 octombrie 1876).
Deși Rusia încerca oficial să împiedice Serbia și Muntenegru să declanșeze vreo acțiune,
cercurile panslaviste, care se implicaseră activ în problemă, susțineau adoptarea unei atitudini
opuse. În mai 1876, generalul M.G. Cerniaev, care fusese artizanul marilor victorii rusești din
Asia Centrală, a sosit la Belgrad ca să preia comanda secțiunii morave a armatei sârbe. Presiunea
opiniei publice din Serbia, la care se adăuga entuziasmul panslavist, erau prea puternice pentru
Milan Obrenovici (prințul Serbiei între 1868 -1882 si rege al Serbiei 1882 -1889). În iulie, Serbia
și Muntenegru erau în stare de răz boi cu Poarta. Părțile beligerante sperau în declanșarea unei alte
răscoale în Bulgaria și să primească ajutor din partea insurgenților din Bosnia și Herțegov ina. Cu
toate acestea, s -a demonstrat curând că aprecierea lui Milan referitor la lipsa de pregăti re a forț e-
lor lui era corectă. Armata muntenegr eană a repurtat unele succese destul de mari, dar în Serbia
era un veritabil dezastru. Cerniaev s -a dovedit un comandant slab în această situație. Existau p u-
țini soldați instruiți printre cei cinci mii de volu ntari ruși, plus că prezența lor a dat naștere unei
serii de fricțiuni și controverse15. În schimb, armata otomană întărită de reforme și mai bine ech i-
pată, a reușit să câștige mai multe lupte. Extinderea răscoalei și creșterea ei în intensitate s -a re-
flectat în Proclamația de unire a Bosniei cu Serbia si Muntenegru , semnată în iulie 1876.16
În octombrie, când calea spre Belgrad era deja liberă pentru armata otomană, guvernul rus
a intervenit. Un ultimatum comun al puterilor europene a obligat Poarta să dea Serbiei o lună de
armistițiu și să înceapă negocieri de pace. Condițiile de pace propuse de turci au fost însă r efuzate
de puterile europene deoarece erau prea dure. La începutul lui octombrie, după expirarea armist i-
țiului, armata turcă și -a reluat ofensiv a și situația sârbilor a devenit rapid disperată. Ca r ezultat, la
31 octombrie 1876, Rusia a dat Turciei un ultimatum să înceteze ostilitățile și să se mneze un nou

14 Ibidem.
15 Barbara Jelavich, op. cit., p. 314.
16 Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu , op. cit ., p. 82.

13
armistițiu cu Serbia în 48 de ore. Ultimatumul era susținut de mobilizarea parțială a armate i ruse
(până la 20 de divizii). Sultanul a acceptat condițiile ultimatumului17.
Totuși, Tratatul de la Berlin din 1878 , care a fost semnat la Congresul de la Berlin de că-
tre Marile Puteri , a acordat deplina independență doar Serbiei și Muntenegrului, lăsând Bosnia și
Raška , Austro -Ungariei , care a blocat unirea lor până la Războaiele Balcanice din 1912 și 1913
și Primul Război Mondial.

I.2. Implicarea Rusiei în conflictele balcanice sub pretextul “p rotecț iei slavilor din
Balcani”

În cea de -a doua jumătate a secolului XIX, politica externă a Rusiei a urmărit, în primul
rând revenirea la granițele de dinainte de 1856. Totuși, sub pretextul protejării slavilor in Ba l-
cani, afla ți sub st ăpânirea Imperiului otoman, Rusia urmărea diminuarea puterii Imperiului ot o-
man, câ știgarea controlului Strâmtorilor Bosfor si Dardanele. În acest sens a acordat mai mult sau
mai puțin mascat, o atenție deosebită luptei pentru independență a bulgarilor, sârbilor, bosniac i-
lor, muntenegrenilor. Obiectivul era evident încă de la semnarea umilitorului Tratat de la Paris
din 1856, primul țel al politicii externe ruse ști fusese evitarea respectării termenilor acestei păci,
în special a clauzelor care prevedeau neutralitatea Mării N egre și cedarea sudului Basarabiei. Se
ivise acum ocazia inițierii unei acțiuni favorabile. La sfârșitul lunii octombrie 1870, ministrul de
externe rus Alexander M. Gorceakov, a denunțat printr -o circulară adresată marilor puteri, prev e-
derile referitoare la Marea Neagră. Acțiunea lui a produs consternare mai ales la Londra, dat fiind
că restricțiile acestea constituiseră realiza rea majoră a Marii Britanii du pă războiul Crimeei. În
ciuda acestui fapt, a fost organizată la Londra o conferință a puterilor se mnatare ale tratatului.
Acestea au acceptat inițiativa rușilor și au fost operate unele modificări ale condițiilor referitoare
la închiderea Strâmtorilor18.
Guvernul rus era astfel scutit de respectarea limitărilor tratatului, care îi interziceau fort i-
ficarea coastelor de sud și menținerea unei flote în Marea Neagră. Cu toate că au fost luate puține
măsuri în această direcție, fusese înlăturată o piedică majoră în calea acțiunilor rusești în Balcani.
Conducătorii Rusiei nu aveau totuși intenția să adopte o p olitică aventuroasă. În schimb, după

17 Ibidem
18 Barbara Jelavich, o p. cit ., p. 312

14
unificarea Germaniei, ei sprijineau refacerea alianței conservatoare cu Viena și Berlin, al cărei
scop esențial era menținerea statu s quo-ului. Noul aliniament, cunoscut sub numele de Alianța
celor Trei Împărați ( Dreika iserbund ), nu era bazat pe acorduri semnate, ci mai curând pe stabil i-
rea unor relații strânse între cei trei monarhi, Alexandru al II -lea, Franz Joseph și Wilhelm I, și pe
pe consultări periodice între miniștrii lor. Cei trei își făceau vizite, discutau c hestiunile de impo r-
tanță curentă și cooperau în domeniul problemelor internaționale. Atât timp cât au rămas unite,
ele au format cea mai puternică combinație diplomatică din lume.19
În trecut, punctul periculos al relațiilor dintre aceste state fusese întot deauna Orientul
Apropiat, din cauza intereselor adesea contradictorii ale Rusiei și Imperiului Habsburgic. Temer i-
le austriecilor față de dominația Rusiei în Balcani erau tot timpul de actualitate, nefiind niciod ată
ignorate de Viena. Rebeliunile din Bosnia și Herțegovina au dus la instalarea aceluiași gen de s i-
tuație care avusese anterior drept rezultat, declanșarea conflictului. În plus. În Rusia acționau i n-
fluențe care puteau da naștere unor fricțiuni între cele două puteri. Chiar dacă, atât Gorceakov cât
și țarul, ca și majoritatea principalilor lor consilieri, erau în favoarea con tinuării unei politici de
restrâ ngeri bugetare în afacerile externe, alte elemente ale societății ruse susțineau inițierea unor
acțiuni mai pozitive. Alexandru al II -lea permise se întotdeauna miniștrilor săi să -și exprime op i-
niile divergente, astfel că i -a consultat pe mai mulți consilieri, experți în politică externă.
Gorceakov avea aproape optzeci de ani și era adeseori bolnav. Guvernul era deci expus presiun i-
lor exercitate as upra lui de adepții doctrinelor panslaviste, care se bucurau de o popularitate tot
mai mare după războiul Crimeei20.
Panslaviștii nu aveau un program sau un purtător de cuvânt unic. În general, ei susțineau
scoaterea tuturor popoarelor slave de sub stăpân ire străină, adică otomană sau habsburgică, și o r-
ganizarea lor într -o federație de state în cadrul căreia Rusia să dețină poziția dominantă. Ei p u-
neau accentul pe slavii ortodo cși: sârbii, bulgarii și muntenegrenii. Partizanii panslavismului nu
erau, fireș te, în favoarea eliberării teritoriului polonez de sub stăpânirea rusească; de fapt ei tr atau
pe catolicii polonezi cu foarte multă neîncredere și îi considerau drept trădători ai slavilor. În r e-
lațiile externe, ei aveau tendința de a fi mai mult anti -habsburgi decât antiotomani. Au existat
multe discuții relativ la drumul spre Constantinopol care trecea prin capitala habsburgică. Org a-
nizația centrală a mișcării era Societatea de Întrajutorare Slavă, fondată la Moscova în 1858, cu

19 Ibidem, p. 313.
20 Barbara Jelavich, o p. cit., p. 313.

15
filiale înființate ulterio r și în alte orașe. Acesta era un grup care a adus la studii în Rusia sute de
studenți bulgari și de alte naționalități slave. Susținătorii panslavismului dispuneau de o serie de
publiciști și ziariști talentați, cum erau Ivan Aksakov, M.N. Katkov, R.A. F adeev și N.I.
Danilevski. Este important să observăm că, deși erau partizanii unor acțiuni radicale peste hotare,
ei erau foarte conservatori în privința politicii interne, sprijinind energic autocrația rusească21.
Ideile panslaviste reprezentau o mare atr acție pentru numeroase elemente ale societății r u-
sești în deceniul al optulea. Rusia fusese învinsă într -un conflict major, iar marile reforme nu -și
atingeau țelurile scontate. Fusese creată o Germanie unită și, cu toate că ea era, deocamdată, un
aliat, a cest fapt însemna o reînviere a puterii germane. Programul panslavist oferea un plan dest i-
nat măreției rusești și slave într -o perioadă de evidentă slăbiciune națională și doctrinele lui atr ă-
geau un mare număr de oameni extrem de influenți. Împărăteasa și moștenitorul tronului, vi itorul
Alexandru al III -lea, aveau să joace amândoi un rol în această mișcare. Ignatiev, ambasad orul rus
la Constantinopol, era panslavist, dar, după cum am văzut, el era interesat în primul rând de fol o-
sirea slavilor în îndeplinir ea năzuințelor Rusiei. Panslavismul era practic un capriciu; I nfluența lui
în politica externă a fost de scurtă durată. O perioadă de criză iminentă care s -a declanșat în Ba l-
cani le -a permis totuși susținătorilor lui să joace un rol de frunte în politica e xternă.22
Atunci când Imperiul Otoman nu a reușit să înăbușe răscoala din Bosnia și Herțegovina,
membrii Alianței Celor Trei Împărați s -au consultat între ei. La vremea aceea, guvernul rus rec u-
noștea prioritatea intereselor habsburgice, dictată de localizar ea geografică a regiunii respective,
astfel că rolul principal din cadrul negocierilor a fost deținut de ministrul de externe habsburgic,
Gyula Andrassy. În decembrie 1875, cele trei puteri au emis o propunere de reformă. Așa – numi-
ta Notă Andrassy , ca baz ă a rezolvării situației. Acest document chema la evitarea unui co nflict
generalizat în sud -estul Europei și îl sugera sultanului să instituie o serie de reforme, printre care
și garantarea libertății religioase a creștinilor. Pentru punerea în practică a reformelor ar fi trebuit
să fie instituită o comisie mixtă musulmano -creștină. Nota, care se bucura de susținerea britanic i-
lor și francezilor, a fost transmisă sultanului, care și -a dat acordul pe 31 ianuarie 1876 pentru p u-
nerea ei în practică. Termenii ac esteia au fost respinși de insurgenți. În mai 1876 a fost formulat
un alt program, Memorandumul de la Berlin, acesta fiind însă refuzat de guvernul otoman. În

21 Ibidem.
22 Ibidem.

16
acest timp, odată cu izbucnirea revoltei bulgare și cu comiterea masacrelor ulterioare, criza se
intensificase.23
Pe parcursul anului 1876, reprezentanții Alianței Celor Trei Împărați s -au aflat în strânsă
legătură în perioada aceasta. După declanșarea conflictului balcanic, Gorceakov și Andrassy s -au
întâlnit în iulie la Reichstadt, ajungând la o înț elegere în privința intereselor lor reciproce în c a-
drul crizei. Chiar dacă vor apărea diferenduri importante între varianta austriacă și cea rusească, a
deciziei luate, oamenii de stat au căzut de acord asupra unei politici de cooperare și au rezolvat
anum ite probleme legate de războiul aflat în plină desfășurare. Ei au hotărât menținerea statu s
quo – ului teritorial în caz că Imperiul Otoman ar fi învins. Dacă statele balcanice ar fi ieșit vict o-
rioase însă, urma să fie efectuată o împărțire a posesiunilor otomane, fără ca aceasta să ducă t o-
tuși la crearea unui stat slav întins. Muntenegru și Serbia aveau să obțină extinderi ale teritoriilor
lor, iar Grecia primea Tesalia, și Creta. Restul Ținuturilor otomane urmau sa fie împărțite în trei
state autonome, B ulgaria, Rumelia și Anatolia, a căror extindere teritorială nu era precizată, iar
Constantinopolul devenea oraș liber. Cei doi diplomați își rezervau totodată anumite recompe nse.
Rusiei i se dădea înapoi sudul Basarabiei și i se acorda o extindere a grani ței în zona caucaz iană,
iar Austro -Ungaria obținea drept compensație Bosnia și Herțegovina. Tocmai în această pr ivință
vor intra mai târziu, cele două guverne, în contradicție asupra a ceea ce stabiliseră ele la
Rechstadt. Reprezentanții habsburgi aveau să pretindă ulterior dreptul de a anexa sau de a decide
soarta a aproape întregii zone a celor două provincii; în schimb, guvernul rus susținea că doar
„Croația turcească‖, o mică enclavă din nord -vestul Bosniei, adiacentă Dalmației, fusese atribuită
Vienei . Oricum, s -a stabilit că Serbia nu avea sa -și atingă principalul obiectiv teritorial.24
În momentul în care a devenit evident că cele două state balcanice vor fi învinse și când a
devenit cunoscută extinderea masacrelor în Bulgaria, în Marea Britanie și în Rusia s -a produs o
puternică reacție a opiniei publice împotriva Imperiului Otoman, care urma să influențeze atitud i-
nea ambelor guverne. La Londra, politica de sprijinire a guvernului otoman de către cabinetul
conservator al lui Disraeli a fost amplu crit icată. Și mai important era faptul că oamenii de stat
ruși au fost supuși unor puternice presiuni din partea panslaviștilor și a elementelor societății r u-
sești care considerau că popoarele slave ortodoxe trebuiau ajutate în lupta lor împotriva stăpânirii

23 Ibidem, p. 314.
24 Ibidem, p. 315.

17
otomane. Au fost declanșate pregătiri intense de război, dar oamenii de stat ruși aflați în posturi
de răspundere căutau încă o soluție pașnică.25

I.3. Conferința de la Constantino pol și rolul ei în escaladarea „c rizei orientale"

O nouă tentativă de a rez olva pe cale diplomatică criza orientală ce a început în luna d e-
cembrie 1876, la Constantinopol. Astfel a fost organizată o conferință. La această Conferință,
Marile Puteri ( în rândurile cărora fusese admisă și Italia ), ale Europei au facut propuneri pe care
le-au prezentat sultanului Abdul Hamid al II -lea. Sultanul a refuzat însă să -și compromită ind e-
pendența prin acceptarea supravegherii internaționale a aplicării reformelor în Bosnia și Herțeg o-
vina.
Conferința de la Constantinopol – ținută între 11/ 23 decembrie 1876 și 30 ianuarie/11 f e-
bruarie 1877 – nu a reușit să găsească dezlegări pentru nici una din complexele probleme înscrise
pe agenda ei, deoarece contradicțiile care confruntau puterile participante s -au dovedit ireconcil i-
abile. La acest dezno dământ a condus și lipsa totală de maleabilitate și realism a Porții. Tocmai în
perioada aceea de tensiune, în Imperiul Otoman, la 11/23 decembrie 1876, sultanul a promu lgat o
nouă Constituție a imperiului26, ,,atât de perfectă și atât de zadarnică‖.27 Aceas ta, sub ap arențe
liberale, nega drepturile naționale ale popoarelor supuse dominației Porții și declara statele aut o-
nome vasale „provincii privilegiate‖ ce ar fi făcut parte integrantă din Imperiul Otoman. Această
exprimare a produs o uriașă indignare atât în opinia publică din statele balcanice, dar mai ales în
România. În acest sens, primul ministru Ion. C. Brătianu a declarat răspicat în Aduna rea deputaț i-
lor că „ nici sabia lungă a lui Baiazet și Mohamet nu a putut să pătrundă până în munții Rom â-
niei, u nde cutează astăzi să străbată Midhat – Pașa cu constituțiunea lui” .28
Conferința de la Constantinopol a fost urmată de Conferința de la Londra în martie 1877.
Aceasta era ultima încercare de soluționare a crizei orientale pe cale diplomatică, fără ca una din
marile puteri să intervină militar împotriva Imperiului Otoman. La această conferință au partic i-
pat reprezentanții puterilor semnatare ale tratatului de la Paris din 1856. Reprezentanți sau împ u-

25 Ibidem.
26 Ion Coman (coord.), România în Războiul de Independență , Bucureș ti, Editura Militară, 1977, p. 51.
27 Nicolae Iorga, Istoria statelor balcanice în epoca modernă, Tipografia societății „Neamul românesc‖, Vălenii de
Munte, 1913, p. 302.
28 Ion C. Brătianu, Discursuri, scrieri, acte și documente , vol. II, partea 1, Bucureș ti, Imprimeriile „Independența‖,
1912, p. 252.

18
terniciți ai Imperiului Otoman, au refuzat să participe. Această absență putea fi interpretată ca
semnul unei dezaprobări a Europei – chiar a guvernelor favorabile până atunci
Constantinopulului. S -a ajuns la un protocol prin care se recomanda Porții să acorde neîntârziat
unele ușurări – în fapt limitate – popoa relor supuse dominației ei. Acest protocol stipula că „dacă
nu se îmbunătățește soarta supușilor creștini ai sultanului‖ și nu „încetează complicațiile care î n-
calcă periodic pacea în Orient‖, atunci marile puteri își arogă „dreptul de a lua cele mai adecva te
măsuri pentru îmbunătățirea soartei populației creștine din Imperiul otoman și de a asigura pacea
în general‖.29 Conducerea otomană, invitată să cosemneze protocolul, a refuzat.30
Era totuși foarte clar pentru diplomația europeană, dar si pentru opinia p ublică internați o-
nală, că Rusia, care mobilizase armata încă din toamna anului 1876 se pregătea de război în par a-
lel cu încercările diplomatice de soluționare a crizei. Ca urmare a refuzului Porții de a semna
protocolul elaborat în cadrul Conferinței de l a Londra, Rusia – care primise la Londra un „ma n-
dat‖ al marilor puteri de determina Poarta să accepte hotărârile luate – aduce la cunoștința Porții,
la 7/19 aprilie 1877, că este hotărâtă să impună cu forța hotărârile de la Londra, iar la 12/24 apr i-
lie 187 7 îi declară război.
.

29 Viorica Moisuc , Ion Calafeteanu , op. cit., p. 119.
30 Ion Coman (coord.) , op.cit ., p. 52.

19
CAPITOLUL II
OBȚINEREA INDEPENDENȚEI – PARTICIPAREA ROMÂNIEI
LA
RĂZBOIUL RUSO -TURC (1877 – 1878)

II. 1. Acțiuni premergătoare participării României la conflictul ruso -otoman

În preajma războiului de la 1877 -1878, România era un stat mic, cu o suprafața de 121000
km2 si o populație de aproximativ 5 milioane, alte 5 milioane de romani aflându -se in provinciile
românești aflate sub stăpâniri străine. Lipsa independentei reale a statului roman reprezenta o
piedica serioasa in dez voltarea lui. Cucerirea independentei de stat se impunea ca o necesitate
vitala a mersului înainte a societății românești si a realizării întregirii depline a statului roman.
Intrat in faza decisiva a realizării sale, după Unirea din 1859, dezideratul inde pendentei de stat
depline a României s -a constituit intr -o adevărată doctrină atotcuprinzătoare, care a angajat gâ n-
direa, preocupările si acțiunile întregului popor roman. Înfăptuirile transformatoare din timpul
domniei lui A. I. Cuza urmăreau, pe plan int ern, așezarea statului național roman pe baze mode r-
ne, progresul accelerat al vieții economice si social -politice. Aceste transformări contribuiau n e-
mijlocit și la consolidarea luptei pentru independență, pentru lichidarea îngrădirilor externe imp u-
se de pu terea suzerană și de tranzacțiile dintre marile puteri europene, conjugându -se intim cu
acțiunile politico -diplomatice întreprinse pentru consolidarea statutului internațional al R omâniei
si recunoașterea legitimității suveranității sale. Lupta pentru inde pendență a continuat si s -a am-
plificat și după abdicarea lui Cuza, prin variate forme politice si diplomatice: concomitent, s -a
desfășurat o amplă activitate propagandistică de către românii aflați în diferite țări europene pe n-
tru a crea in opinia publică internațională un curent favorabil susținerii dezideratelor rom ânești, s –
au intensificat legăturile poporului nostru cu mișcările de eliberare națională ale popoar elor sârb,
bulgar, muntenegrean, grec.31
Încă de la urcarea pe tronul României, prințul Carol , alături de întreaga clasă politică r o-
mânească și împreună cu întreg poporul a urmărit un moment prielnic în care să obțină indepe n-

31 Ștefan Pascu (coord.), Independența României , București, Editura Academiei RSR, 1977, p. 164.

20
dența de stat a țării de sub suzeranitatea Imperiului Otoman.32 Acest moment a apărut în condiți i-
le dezvoltării unei noi „cri ze orientale‖ în S -E Europei, pe fondul slăbirii puterii Porții.
După cum se știe, în conjunctura problemei Orientale, România, prin așezarea geografică,
deținea o poziție -cheie, deoarece, în eventualitatea unui război ruso -turc, comandamentul militar
țarist a optat totdeauna pentru frontul balcanic, cel din Caucaz sau atacarea direct de către flota
rusă a bazelor turcești prezentau riscuri suplimentare.33
Neutralitatea României în criza orientală era de natură tactică deoarece clasa politică și
cercurile conducătoare românești vedeau rezolvarea problemelor balcanice în general, și ale țării
noastre în special, pe calea armelor. O astfel de convingere reiese din scrisoarea prințului Carol
trimisă tatălui său, în august 1875, în care declara: „Orientul creș tin este sătul de reaua admini s-
trație turcească … Înalta diplomație este neputincioasă a rezolva chestiunea Orientală, care nu
poate fi rezolvată decât în Orient, chiar pe teatrul războiului, cu concursul popoarelor direct int e-
resate‖.34
În condițiile ace stea, în situația dificilă din Balcani, România trebuia să se întărească din
punct de vedere economic și militar, pentru a face față oricărei situații. În acest sens, consulul
Serbiei acreditat la București, raporta Belgradului, în decembrie 1875, că Român ia se pregătește
din punct de vedere militar, putându -se bizui în primăvara anului 1876 pe circa 50000 de soldați
apți de luptă. Opinia publică românească își manifesta din ce în ce mai mult dorința participării la
război, alături de Serbia și Muntenegru, pentru ca prin luptă să -și câștige independența.35
Chiar dacă situația din țară și mai ales conjunctura europeană au determinat pe Mihail
Kogălniceanu să continue – în mod oficial – politica de neutralitate, el urmărea să impună Porții
recunoașterea trepta tă a independenței de fapt a României. Astfel, încă de la 29 aprilie/ 11 mai
1876, M. Kogălniceanu atrăgea atenția generalului Iancu Ghica, agentul României la Constant i-
nopol, că, în schimbul neutralității promovată de guvernul liberal, Poarta otomană tre buia să dea
o rezolvare dreaptă și echitabilă problemelor care priveau România. Peste două săptămâni, el i n-
sista ca Poarta să recunoască denumirea oficială de România. Indiferent de natura lor, toate inte r-

32 Dumitru Suciu, Monarhia și făurirea României Mari 1866 -1918 , București, Editura Albatros, 1997 , p. 70.
33 Nicolae Ciachir , Marile puteri și România (1856 -1947) , București, Editura Albatros, 1996, p. 84.
34 Carol I, Memoriile regelui Carol I al României, vol. III 1876 – 1877 , București, Editura Machiavelli, 1994, p. 240.
35 Nicolae Ciachir , op. cit. , p.85.

21
vențiile diplomatice au primit răspuns negativ din partea miniștrilor otomani. Trebuia, deci, ado p-
tată o atitudine mult mai fermă în politica externă.36
Începând din vara anului 1876, guvernul român a adoptat o atitudine mai fermă față de
Poarta otomană, intensificându -se acțiunile diplomatice și de politic ă internă menite să ducă, în
fapt, la independența deplină a țării. Astfel, la 15/27 iunie 1876, M. Kogălniceanu a întocmit un
lung memoriu – conținând șapte revendicări importante ale României față de Poartă – pe care l -a
trimis, a doua zi, agenților noșt ri diplomatici din străinătate, însoțite de o notă rezumativă prin
care se cerea ca guvernele puterilor garante să fie încunoștiințate de aceste revendicări și să le
sprijine la Constantinopol.37 Aceste revendicări erau:
1 – recunoașterea individualității statului român și a denumirii sale istorice, România;
2 – admiterea reprezentantului României în corpul diplomatic;
3 – asimilarea supușilor români din Imperiul otoman, situației celorlalți supuși europeni și
recunoașterea dreptului de judecată al agențilo r României asupra conaționalilor lor;
4 – inviolabilitatea teritoriului român și delimitarea insulelor Dunării;
5 – încheierea cu Poarta otomană a unor convenții comerciale, poștale, telegrafice, pr e-
cum și de extrădare a răufăcătorilor;
6 – recunoașterea pașaportului român și abținerea consulilor turci de a se amesteca în af a-
cerile privind pe românii din străinătate;38
7 – fixarea graniței între România și Imperiul otoman la gurile Dunării, luându -se ca bază
talvegul brațului principal al fluviului.
Nota di plomatică, detaliată mai sus, se încheia cu avertizarea că, dacă aceste revendicări
legitime ale României nu erau satisfăcute, guvernul ar fi fost silit să părăsească atitudinea de ne u-
tralitate păstrată până atunci în raport cu criza din Balcani. Practic, în esența lor, revendicările nu
erau altceva decât o cerere indirectă de independență a statului român față de puterea suzerană.
Marile puteri europene, departe de a sprijini revendicările românești, le -au primit cu ind i-
ferență, iar unele chiar cu ostilit ate. Guvernul francez eticheta demersul diplomatic al României
ca „primejdios și supărător‖, cel austriac afirma că este „lucrul cel mai intempestiv din lume ―, iar
cel rus că este „nepotrivit pentru moment‖ doar la Berlin, aceste revendicări au fost consi derate

36 Dan Berindei (coord.), op. cit. , vol. VII, tom I, p. 638.
37 Ibidem , p. 640.
38 ***, Istoria României , vol. IV, București, Editura Academiei R.P.R., 1964, p. 591.

22
„drepte și moderate‖, Safvet Pașa, ministrul de Afaceri Externe otoman, eschivându -se să discute
revendicările României, afirma cu dispreț că „Poarta este ocupată cu lucruri mai de se amă‖.39
Acțiunile diplomatice ferme ale României, în dorința de ob ținere a independenței de stat,
aveau să se domolească odată cu demisia prim -ministrului Manolache Costache Epureanu la 23
iulie/4 august 1876. Domnitorul Carol a însărcinat, a doua zi, pe Ion C. Brătianu să formeze un
nou guvern. Acesta avea în componen ța sa o mare parte din miniștrii vechiului guvern, dar la M i-
nisterul Afacerilor Străine venea Nicolae Ionescu, cunoscut pentru atitudinea pro -neutralitate.40
În privința politicii externe, guvernul încerca sa urmărească atent pozițiile Rusiei și ale Austro –
Ungariei, mai ales după ce avusese loc întâlnirea celor doi împărați la Reichstadt. Pr esupunând că
cele două mari puteri se înțeleseseră în privința soluționări crizei orientale, spre sfârșitul lui a u-
gust 1876, când împăratul Franz Iosif a făcut o vizită l a Sibiu, I.C. Brătianu și E ugen Stătescu,
ministrul justiției, au venit să -l salute, pentru a -i afla intențiile în privința eventualului război r u-
so-turc. Peste o lună, primul ministru, însoțit de ministrul de Război și câțiva ofițeri, a făcut o v i-
zită la Livadia ( în Crimeea) pentru a discuta cu țarul Alexandru al II -lea, cu co ntele Gorceakov și
cu alți factori de conducere ai Rusiei în privința războiului antiotoman ce se profila la orizont.41
La Livadia, I. C. Brătianu a atras atenția miniștrilor ruși că , dată fiind situația internați o-
nală a României – garantată de cele șapte puteri ale Europei – armatele rusești nu puteau trece
peste teritoriul țării fără un consimțământ scris, fără o convenție politică și militară bine preciz a-
tă. Deși inițial atât țarul cât și principele Gorceakov s -au opus încheierii unei înțelegeri scrise –
chiar amenințând cu ocuparea țării în cazul în care guvernul s -ar fi opus treceri armatei – la fin alul
discuțiilor s -a ajuns la concluzia că, o înțelegere prealabilă era în interesu l ambelor state.42
Astfel, se poate spune că România, în contextul internațional ce evolua rapid către un vi i-
tor conflict ruso -otoman, trebuia să decidă de partea cui se va afla, neutralitatea declarată față de
evenimentele din Balcani din anii 1875 -1876 nemaifiind definitorie pentru obținerea deziderat u-
lui secular – Independența.

II.1.a. Convenția ruso -română din 4/16 aprilie 1877

39 Dan Beri ndei (coord.), op. cit. , vol. VII, tom I, p. 640.
40 Gheorghe Platon, Istoria Modernă a României, București, Editura didactică și pedagogică, p. 237.
41 Dan Berindei (coord.), op. cit., vol. VII, tom I, p. 643.
42 Ibidem.

23

Având la bază hotărârea clară că, pentru ca armata rusă să poată tranzita România, era n e-
voie de o convenție politică, l a 16/28 noiembrie, a sosit la București, incognito, contele Ale k-
sandr Nelidov, consilier al ambasadei ruse de la Constantinopol, pentru a trata încheierea conve n-
ției de trecere a armatei ruse spre Balcani. Fără știrea ministrului român al Afacerilor Străin e –
care era adversar al negocierilor cu Rusia – I.C. Brătianu a tratat, în secret, prevederile princ ipale
ale convenției care, la 23 noiembrie/5 decembrie 1876, era, în linii mari, elaborată.43
Pe fondul adoptării, la 11/23 decembrie 1876 a Constituției I mperiului Otoman – care
transforma România într -o simplă provincie privilegiată, politica externă a României a luat un
drum clar, definitiv pentru obținerea independenței de stat prin orice mijloc posibil. Protestele
Guvernului și Parlamentului României fa ță de articolele din constituție ce afectau atât de mult
statutul țării au fost ignorate de Poartă. Guvernul a cerut Porții să declare solemn că România nu
era socotită printre provinciile despre care amintea Constituția în cauză. Dar Savfet Pașa a ref uzat
să facă declarația cerută. Majoritatea puterilor garante – încunoștiițate de agenții diplomatici r o-
mâni – au aprobat protestul guvernului român împotriva prevederilor Constituției otomane,
socotindu -l legitim. Contele Andrassy (ministrul de externe al imp eriului austro -ungar) a afirmat
că România avea dreptul să refuze achitarea tributului, dacă era refuzată satisfacția cerută.44
Negocierile începute la Livadia și continuate la București au dus la elaborarea proiectului
convenției româno -ruse încă de la sf ârșitul anului 1876, dar factorii de conducere din cele două
țări n -au mai insistat pentru finalizarea și semnarea textului, așteptând să vadă mai întâi rezult atul
Conferinței internațional de la Constantinopol. Domnitorul Carol – la sugestia lui I.C. Brăt ianu –
a cerut și părerea lui Bismarck în privința oportunității convenției, iar acesta a răspunde că e ―pr e-
ferabil pentru România că trupele ruse să treacă prin țară în virtutea unei convenții decât a se
abandona țară discreției Rusiei‖.45
Marele duce Nico lae, comandantul suprem al armatei ruse în Europa, insistă pentru înch e-
ierea urgență a convenției și chiar pentru cooperarea militară româno -rusă, deoarece dorea să î n-
ceapă războiul ―cu forțe efective cât mai mari posibile‖ și consideră concursul României indis-
pensabil – dată fiind poziția sa geografică – pentru a facilita desfășurarea campaniei antiotomane.
De aceea, în raportul pe care -l făcea țarului, la 26 decembrie 1876/7 ianuarie 1877, marele duce

43 Ibidem .
44 Ibidem , p. 647.
45 Ibidem , p. 650.

24
atrăgea atenția că ―până în prezent convenția încă nu a fost semnată‖, iar principele Carol, deși ―
promite să sprijine‖ trecerea armatei ruse, refuză ―să lupte împreună cu noi‖, declarând că va pă s-
tra o ―neutralitate totală‖. ―O atare atitudine a României – accentua el – mă pune într -o situ ație
extreme de gr ea‖ în privința trecerii trupelor ―prin Principate‖, deoarece ―fără bunăvoința efectivă
a României de a ne ajuta … este imposibil de a ne aproviziona din timp cu alimente, de a lua m ă-
suri ca după ruptura cu Turcia să ne folosim de urgență de căile ferate ș i de a pregăti toate cond i-
țiile‖ pentru cartiruiri, combustibil, transporturi s.a.‖ . Aprecierea marelui duce în privi nța rolului
important pe care îl avea România în războiul antiotoman era realistă. Era dezinformat însă când
afirmă că principele Carol re fuză să lupte alături de Rusia împotriva Porții otomane. 46
Încheierea unei Convenții cu România era vitală pentru Rusia. Un război ruso -turc se p u-
tea duce prin trei direcții:Prin Peninsula Balcanică, prin Caucaz și Anatolia și cu ajutorul flotei
prin Marea Neagră. Rusia excludea posibilitatea atacului principal prin Marea Neagră și debarc a-
rea pe coastele turcești, din lipsa unei flote moderne și puternice. De asemenea, prin Transcauc a-
zia și Anatolia, teren arid locuit de o populație musulmană fanatică care ar fi opus o rezistență
acerbă. Era preferat frontul balcanic, deși armata rusă trebuia să treacă prin două bariere naturale,
Dunărea și Munții Balcani, dar politic era avantajată, căci creștinii din sud -estul Europei i -ar fi
acordat tot sprijinul47. În fon d, războiul care urma era pentru a sprijini creștinii slavi din S -E Eu-
ropei.
În realitate, domnitorul Carol dorea această colaborare militară; știind că diplomația rusă
și cea europeană se opuneau, evita să se angajeze în luptă fără condiții de alianță bi ne precizate și
înainte de toate voia ―să păstreze în mâinile sale comanda armatei române si să n -o subordoneze
generalilor ruși‖. Acest lucru l -a înțeles și generalul Nepokoicitki, șeful Marelui Stat Major rus,
care a dat instrucțiuni comandantului Corpul ui 11 cum să coopereze cu trupele române, prec izând
că ―dacă principele Carol va lua comandă trupelor‖ sale din zona Galați – Brăila, atunci și acel
corp ―va trebui să fie sub comandă supremă a lui‖. La începutul anului 1877, domnitorul scria
tatălui sau c ă prin Constituția otomană, rupându -se ―orice legătură‖ cu puterea suzerană, el și -a
schițat un program de la început: „A încheia o convențiune militară cu Rusia și, de va fi n evoie, a
ne bate alături de ruși contra turcilor‖. În cursul iernii, prin coresp ondență și emisari sp eciali, s -a
păstrat un contact permanent între domnitor și marele duce în privința pregătirii condiț iilor pentru

46 Ibidem.
47 Nicolae Ciachir, Marile puteri și România 1856 -1947 , Editura Albatros, București, 1996, p. 87.

25
trecerea armatei ruse spre Balcani și a eventualei cooperări militare. În timp ce marele duce pr o-
punea doar ―o înțelegere practică, din punct de vedere curat militar, fără nici un caracter politic‖,
domnitorul ținea să precizeze că acordul oficial ― al raporturilor armatei imperiale cu autoritățile
românești‖ va trebui să se încheie între cele două guverne si să fie ―consider at ca un act politic‖.
În mai multe rânduri, ofițeri de stat major români au fost trimiși la cartierul marelui duce de la
Chișinău și ofițeri ruși au venit la București spre a se pune de acord cele două comandamente m i-
litare, inclusiv în privința apărării unor obiective strategice.48
Spre sfârșitul lui martie 1877, când s -a văzut că războiul este inevitabil, baronul Stuart
(reprezentantul Rusiei la București) a insistat că guvernul român să semneze Convenția. I.C. Br ă-
tianu a opinat însă că e necesar să se s tabilească mai întâi modalitatea plăților pentru transportul
proviziilor și furniturilor ce se vor vinde armatei ruse, insistând că aceste plăți să fie făcute în aur,
lucru la care – peste câteva zile – va consimți și guvernul rus. Oportunitatea semnării c onvenției a
fost examinată și în cadrul guvernului român. Ministrul Afacerilor Străine, Nicolae Ionescu,
adept fervent al păstrării neutralității, și -a dat demisia la 25 martie 1877, refuzând să accepte
semnarea convenției politice cu Imperiul Țarist. Locu l sau avea să fie luat de Mihail Kogălnice a-
nu la 3/15 aprilie 1877, recunoscut ca fiind un susținător al ieșirii din neutralitate a României.
Generalul Alexandru Cernat a fost numit la Ministerul de Război în locul colonelului Gheorghe
Slăniceanu la 2/14 aprilie 1877, care va trece în fruntea marelui Stat Major al armatei. Totodată,
guvernul a cerut domnitorului să convoace un Consiliu de Coroana pentru a afla părerea mai mu l-
tor oameni politici în privința modului de rezolvare a problemelor importante pe c are evenime n-
tele le punea în fața țării și mai ales a semnării convenției de trecere a armatei ruse.49
În primele zile ale lui aprilie s -a întrunit Consiliul de Coroana (primul din istoria Român i-
ei) la care, în afara membrilor guvernului, au fost convocați foștii prim -miniștri – cu excepția c e-
lor puși sub acuzare -, precum și președintele Camerei, C.A. Rosetti. În cadrul dezbaterilor, foștii
prim -miniștri – cu excepția lui M. Kogălniceanu -, temându -se de o ocupație rusă, s -au pronunțat
împotriva încheierii convenției și pentru păstrarea neutralității față de ambii belig eranți. Aplicarea
practică a acestor păreri neutraliste ar fi transformat țară în teatru de război, ceea ce guvernul nu
putea acceptă. De aceea, toți membrii guvernului și președintele Camere i s-au pronunțat categoric
pentru semnarea Convenției.50

48 Dan Berindei (coord.), op.cit., vol. VII, tom I, p. 651.
49 Ibidem .
50 Ibidem .

26
A două zi, colonelul de stat major Bobrikov și căpitanul Popov, trimiși de marele duce la
București, au pledat în față domnitorului Carol ―pentru cooperarea armatei române cu cea rusea s-
că‖. Șeful stat ului le -a comunicat că armata română va ocupa poziții de lupta dincolo de Olt, spre
a forma ―aripa dreapta a armatei rusești‖, iar trupele din zona Giurgiu și Oltenița, apărând această
zonă, vor putea asigura marșul spre Dunăre al oștirii imperiale.
M. Kog ălniceanu, reintrat în guvern ca ministru al Afacerilor St răine, a semnat la 4/16
aprilie 1877, alături de baronul Dmitri Stuart, textul Convenției privind trecerea trupelor ruse
prin România , în ultima versiune, asupra căreia guvernele celor două state că zuseră deja de
acord.51 Prin convenție, guvernul român ―asigura armatei ruse liberă trecere prin teritoriul Rom â-
niei și tratamentul rezervat armatelor amice‖52. Cheltuielile ocazionate de transport și de cel elalte
trebuințe ale armatei imperiale reveneau guv ernului rus. Acesta se obliga „a menține și a face a se
respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare și tratatele
existente, precum a menține și a apăra integritatea actuală a României‖53. În articolul III se pre ci-
za că „toate datele relative la trecerea trupelor ruse‖ și relațiile lor cu autoritățile locale vor fi
consemnate într -o „convenție specială‖. Această „convenție specială‖ – compusă din 26 articole
și anexe la convenția politică – se referea la aprovizio nare, încartiruire, modalitatea plăților, mi j-
loacele de transport, inclusive pe calea ferată, unde trupele beneficiau de o reducere de 40% din
tariful oficial. De asemenea, se prevedea că, pe lângă comandamentele ruse, să fie numiți com i-
sari români, care s ă facă legătură cu autoritățile locale și că trupele ruse să nu treacă și nici să nu
staționeze în București. Conținutul convenției româno -ruse urma să fie păstrat secret până la rat i-
ficarea ei. 54
Mihail Kogălniceanu și Dmitri Stuart au semnat, cu același prilej, textul convenției spec i-
ale, care, în 26 de articole, reglementa toate detaliile obligațiilor reciproce asumate de cele două
guverne în acord cu prevederile convenției de bază permițând trupelor ruse să treacă prin Rom â-
nia. Guvernul român se angaja să acorde armatei ruse dreptul de a folosi căile ferate, comunicați i-
le fluviale, drumurile, poșta și telegraful, de a -si procura – din resursele românești disponibile –
subzistențe, furaje etc., de a utiliza pentru îngrijirea răniților și bolnavilor rețeau a stabilimentelor

51 Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Teleorman (în co ntinuare S.J.A.N. Teleorman), fond Primăria Turnu
Măgurele , dosar 1/1877, f. 53 -60.
52 Ibidem.
53 Ibidem.
54 Dan Berindei, op.cit ., vol. VII, tom I, p. 653.

27
sanitare existente în țară, de a beneficia de înlesniri în ceea ce privește campamentul și bivuac a-
rea trupelor, etc. În general, trupelor ruse aflate în trecere prin România li s -au asigurat condiții
identice sau foarte apropiate de cele de care se bucura și armata română. La rândul lui, guvernul
rus s -a angajat să efectueze toate plățile ocazionate de prezența armatei sale pe teritoriul Român i-
ei la prețuri calculate pe baza unității monetare române sau franceze, să asigure respectarea str ictă
a itinerarelor de marș și zonelor de staționare stabilite de comun acord, să interzică comandame n-
telor ruse de a se amesteca în exercitarea atribuțiilor administrației civile și militare românești.
Raporturile de orice natură între autoritățile milita re ruse și autoritățile militare și civ ile române
urmau să fie reglementate prin intermediul unor comisari speciali numiți de guvernul român. În
același scop, un comisar general român avea să fie delegat pe lângă comandantul de căpetenie al
trupelor țarist e pentru toată durata trecerii lor prin țara noastră. În aceeași convenție, se specifica
foarte clar că se interzicea trupelor ruse să intre în capitala României.
După semnarea convenției, M. Kogălniceanu a trimis telegrame agenților diplomatici din
străinătate, vestindu -i că „turcii se pregătesc să invadeze Romania‖ și cerându -le să roage guve r-
nele pe lângă care erau acreditați să intervină la Constantinopol pentru a opri această invazie și a
se evita astfel „relele și calamitățile unui război‖. Totoda tă, în numele guvernului, M. Kogăln i-
ceanu a trimis și scrisori directe miniștrilor Afacerilor Străine ai Austro -Ungariei, Germaniei,
Franței și Italiei, pentru a le explica necesitatea inexorabilă a reglementării trecerii armatelor ruse
spre Balcani – aprobată tacit de Europa – și pentru a -i ruga să împiedice invazia otomană și tran s-
formarea României în teatru de război. La apelurile ministrului Afacerilor Străine și ale agenților
diplomatici, s -au primit promisiuni liniștitoare de sprijin din partea Franțe i, Italiei și mai ales a
Austro -Ungariei.55 În cadrul aceluiași demers, contele Andrassy – după cum raporta agentul d i-
plomatic român de la Viena, Ion Bălăceanu – a făcut și a promis să facă încă „deme rsuri presante
la Constantinopol pentru a sfătui pe turci a nu trece Dunărea‖.56
Semnarea convenției româno -ruse a marcat un moment important în evoluția relațiilor
dintre cele două state. În primul rând, pentru că după 166 de ani de la tratatul încheiat între Dim i-
trie Cantemir și Petru cel Mare trupele ruse av eau să intre pe teritoriul românesc nu în postura
unei armate de ocupație, ci cu consimțământul guvernului român și în condiții riguros regleme n-
tate. Analiza prevederilor convenției atestă, în al doilea rând, faptul că și -au luat reciproc angaj a-

55 Ibidem.
56 Mihail Roller (coord.), Documente privind Istoria României – Războiul pentru independenț ă, vol. II, București,
Editura Academiei R.P.R., 1952, p. 152.

28
mente ca st ate libere și egale în drepturi. Deși neatârnarea față de imperiul otoman nu fusese pr o-
clamată oficial și nici recunoscută pe plan internațional, datorită unei politici externe abile a
domnitorului Carol, a guvernului condus de liberalul I . C. Brătianu, R usia era primul stat care
încheia un „tratat‖ cu România.
Convenția din 4/16 aprilie a deschis, totodată, calea spre o cooperare militară între cele
două state vecine, deși în această direcție încă rămăseseră de soluționat foarte multe posibile sit u-
ații c omplicate.

II.1.b. Proclamarea independenței de stat – 9/21-10/22 mai 1877

În cursul lunii aprilie 1877, Rusia s -a arătat favorabilă unei cooperări a armatei române.
Se prefigura astfel, o acțiune comună din care, în caz de victorie, România avea de c âștigat, din
punct de vedere politic, pe plan internațional.
Dezvoltarea economică și social -politică a statului național dovedise convingător anacr o-
nismul suzeranității otomane. În primăvara lui 1877 se maturizaseră toate condițiile interne și e x-
terne pen tru înlăturarea ei. Națiunea întreagă – toate clasele și păturile sociale – dorea și era int e-
resată în obținerea independenței depline a României. Un război victorios, care să înlăture suz e-
ranitatea Porții otomane și să consfințească independența țării, re prezenta o necesitate nu numai
de ordin istoric, ci și de ordin oral și național. Ziarul ―Romanul‖, condus de liberalul rad ical C.A.
Rosetti, sublinia că participarea la războiul antiotoman era dorită și necesară pentru ―mărirea și
ridicarea patriei‖, pent ru că ―românii să -și datorească lor înșile independența absol ută‖ a statului
lor.57
Ideea independenței României avansase si pe plan European. Majoritatea puter ilor
garantate recunoscuseră numele de România și o considerau o entitate deosebită de cea a Imper i-
ului otoman, acceptând să încheie cu ea convenții și aranjamente comerciale. Ministrul de Exte r-
ne francez declarase, încă din toamnă anului 1876, că România ―de fapt‖ era independentă, având
―toate prerogativele unui stat suveran‖. Rusia consimțise să negocieze de la egal la egal, conve n-
ția de trecere prin România a trupelor sale. Austro -Ungaria intervenise la Constantinopol spre a
opri pe turci de a muta teatrul de război pe teritoriul românesc, iar guvernul Italian își of erise și el
sprijinul în ac eeași direcție. Toate aceste puteri considerau România ca semiindepe ndentă, dar

57 Dan Berindei, op.cit ., vol. VII, tom I, p. 656.

29
nici una n -o încurajase să participe la războiul ruso -turc pentru a -și cuceri independența. De ac e-
ea, guvernele puterilor garanțe n -au primit cu satisfacție vestea despre înch eierea convenției r o-
mâno -ruse din aprilie 1877. Cu toate acestea, puterile europene, până la urmă, au înțeles că nu
există alternativă.58
Imperiul otoman, în schimb, îndată ce a aflat de existent acestei convenții –
considerându -se în stare de război c u România – a trecut la represalii. Astfel, monitoarele otom a-
ne s-au dedat la acte de piraterie pe Dunăre, trăgând asupra corăbiilor și șlepurilor care transpo r-
tau cereale și luându -le, cu silă, încărcătură; o parte dintre corăbii, mai ales cele goale, au fost i n-
cendiate. Vase militare otomane au pătruns pe gurile Ialomiței, Oltului și Jiului pentru a prăda
corăbiile care se retrăseseră de pe Dunăre și magaziile cu cereale de pe mal. Bande de cerchezi și
bașibuzuci au trecut Dunărea în multe locuri, au ata cat pichetele românești, au incendiat bunuri,
au comis jafuri și asasinate. Casele și averea multor locuitori au avut de suferit și turme întregi de
oi au fost risipite după împușcarea ori schingiuirea ciobanilor; la fel, cârduri de vaci și bivoli.
Ministr ul de Externe, informând pe agenții diplomatici din străinătate asupra acestor incursiuni,
le cerea să aducă la cunoștință puterilor garanțe că guvernul român va lua măsuri ―spre a respi nge
forța prin forță‖ și astfel va fi pus ―in stare de război cu Turci a‖.59
Opinia publică din România, presă și armată, condamnând aceste acte cereau cu insiste nță
ca guvernul să ia o hotărâre grabnică, să se implice în luptă și să proclame independența țării.
Domnitorul Carol nota în Memoriile sale la 25 aprilie/7 mai 187 7 că ―C.A. Rosetti stăruie pentru
proclamarea independenței‖ și că ziarul sau ―cere o participare directă a României la război‖. În
adevăr, condamnând incursiunile și bombardamentele de artilerie otomane, ziarul chemă pe toți
românii la acțiune ―sub drapel ul patriei‖, pentru a ieși din această luptă ―liberi in România lib e-
ră‖. Si ziarul ―Telegraful‖ arată că față de actele de agresiune ―românii nu mai pot sta indif e-
renți‖; ei trebuiau să -și revendice ―independența cea mai absolută‖.60
Prin incursiunile, jafu rile și bombardamentele efectuate, Poarta otomană, fără a declara
oficial război României, a început, de fapt, ostilitățile, rupând legăturile anterioare. Demnitatea
României, onoarea militară și dorințele națiunii impuneau guvernului să respingă acțiunile agre-
sive și să ridice astfel mănușa aruncată de puterea suzerană. De aceea, s -a dat ordin armatei r o-
mâne să răspundă bombardamentelor otomane.

58 Ibidem.
59 Ibidem, p.657.
60 Ibidem.

30
În ziua de 26 aprilie/8mai, la orele 14.15, din cetatea Vidinului s -a început din
nou, pentru a 6 -a zi, un bombardament asupra orașului Calafat. Spre a rămâne bine constatat că
ostilitățile erau declanșate de turci și că românii, ripostând, nu făceau decât să se apere, nu s -a
răspuns la primele cinci lovituri de tun. Abia la a șasea lovitură, tunarii români din bacteria ―Șt e-
fan ce Mare‖ – instalată încă din iarnă la Calafat – au răspuns provocării otomane, deschizând și
ei focul asupra Vidinului și a navelor turcești aflate în port. Se ajunsese astfel, în fapt, la starea de
război cu Poarta și începuse, neoficia l, războiul pentru înlăturarea suzeranității otomane.
Ostilitățile, inclusiv duelurile de artilerie dintre trupele otomane și române au co n-
tinuat în zilele imediat următoare în zona Giurgiului, Olteniței, Bechetului și Islazului. La 28
aprilie/10 mai, în luptele de la Oltenița, prin rănirea unu locotenent, a unui sergent și a doi so ldați,
s-au dat și primele jertfe de sânge, iar la 4/16 mai, prin schimbul de focuri de la Islaz, a c ăzut la
datorie – ucis de un proiectil al armatei otomane – sergentul maj or Florea Blejan din Reg imentul 3
dorobanți, el fiind primul ostaș român ce și -a dat viață în războiul de independență. D uelurile de
artilerie au amplificat starea de agitație pentru proclamarea independenței, chiar și în rândurile
parlamentarilor. 61
În aceste condiții, la 29aprilie/11 mai a fost declarată de către Adunare Deputaților și la
30 aprilie/12 mai de către Senat – prin adoptarea, după discuții ample, a unor moțiuni cu major i-
tate de voturi – „starea de război‖ între România și Imperiul otoman. M oțiunile votate de Parl a-
ment – în care se preciza că Poartă otomană ―prin declarațiile și actele sale de agresiune în contra
României a rupt singură vechile legături ce ne uneau cu dânsa‖ și se cerea guvernului să ia măs u-
rile de apărare ce se impuneau – cuprindeau de fapt și idea neatârnării statale.62
Proclamarea independenței de stat a României a avut loc, după cum se știe, în după ami a-
za zilei de 9/21 mai 1877. Deși, oficial, trebuia să fie o zi obișnuită a celor două camere, vestea că
în ziua aceea parl amentul avea să proclame independența s -a răspândit rapid ceea ce făcea ca tr i-
bunele rezervate publicului să fie arhipline, iar unii cetățeni care nu mai încăpuseră în incinta
înaltului for, rămăseseră în jurul edificiului.
Într-o atmosferă solemnă care cu prinsese întreaga asistență s -au deschis lucrările acelei
ședințe istorice care încununa strălucit secole de luptă și jertfe pentru păstrarea ființei naționale și
statale românești. În incintă erau prezenți mulți bărbați de seamă al căror trecut se contopi se în

61 Ibidem , p. 658.
62 Ibidem.

31
ultima jumătatea de secol cu emanciparea patriei și ale căror fapte începeau să treacă în istorie.
Printre ei, C. A. Rosetti, președintele Adunării deputaților, I.C. Brătianu, primul ministru, Mihail
Kogălniceanu, ministrul de Externe. Practic, ceea ce urma să se întâmple în acea zi avea să fie
încununarea eforturilor vizionarilor generației care se revoltase în 1848 și realizase mica unire de
la 1859.
În atmosfera descrisă mai sus, președintele Adunării deputaților a dat cuvântul lui Nic olae
Fleva – membru marcant al Partidului Liberal – pentru a adresa o interpelare – de altfel c unoscută
guvernului – care se rezuma la două întrebări: „1. Dacă guvernul a comunicat oficial tuturor p u-
terilor ruperea legăturilor noastre cu Turcia și, prin urmare, indepe ndința absolută a României.
2. Dacă, în starea de rezbel în care ne găsim, în urma provocațiunei Turciei, domnul ministru de
Externe a rechemat pe agentul român din Constantinopol și dacă a comunicat, în mod oficial,
puterilor această stare de rezbel și da că s-au luat toate măsurile necesare ‖.63
Răspunsul lui Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe, s -a ridicat la înălțimea mome n-
tului: „ În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de
sine stătătoare. Avem domn de sine stătător ‖. În aplauzele mulțimii, Kogălniceanu accentua:
„Așadar, domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara … că noi suntem o
națiune liberă și independentă ‖ iar guvernul va face tot ce îi va sta în putință pentru ca Rom âniei
să-i fie recunoscut noul statut.64
La încheierea lucrărilor ședinței solemne – la propunerea lui N. Fleva – Adunarea a votat
următoarea moțiune: „Camera, mulțumită de explicările guvernului asupra urmărilor ce a dat v o-
tului ei de la 29 aprilie anul cure nt, ia act că resbelul între România și Turcia, că ruperea legătur i-
lor noastre cu Porta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială‖. Au
votat pentru moțiune 79 deputați și s -au abținut fostul ministru de Externe N. Ionescu și N. B.
Locusteanu. În aceeași zi, Senatul – a votat, în unanimitate, o moțiune asemănătoare, prezentată
de Dimitrie Ghica. Tot la 9/21 mai, ca prime acte ale suveranității absolute a statului român, Pa r-
lamentul a votat la înființarea ordinului „Steaua României ‖ (cu cinci clase), cu care să se decor e-
ze militarii și civilii care aveau să se distingă pe toate tărâmurile în serviciul țării și, de asem enea,

63 Ion Coman (coord.), România în Războiul de Independență 1877 -1878 , Bucureșt i, Editura Militară, 1977, p. 120.
64 Dan Berindei, Diplomația românească modernă de la începuturi la proclamarea independenței de stat (1821 –
1877) , București, Editura Albatros, 1995, p. 173.

32
a adoptat un proiect de lege, în temeiul căruia tributul către Poartă urmă să fie anulat, suma re s-
pective – de 914 000 lei – fiind destinată pentru întreținerea armatei române.65
Un nou fapt împlinit era săvârșit și unul din marile idealuri ale românilor se vedea înfă p-
tuit. Proclamarea independenței României a fost comunicată puterilor europene prin intermediul
agențiilor diplomatice ale țării, Marile puteri s -au arătat, în cazul cel mai bun, rezervate și, maj o-
ritatea, răuvoitoare față de actul împlinit la București. Imperiul otoman a declarat că -și păstra
„drepturile intacte‖, iar Anglia a cerut măsuri de pedepsir e. Franța a adoptat o poziție de rezervă.
Ducele de Decazes, ministrul de externe, a evitat, un timp, să se întâlnească cu N. Callimachi –
Catargi, agentul diplomatic al României la Paris, iar apoi a declarat că actul realizat la București
dăduse „libertat e‖ puterilor, scutindu -le de garanția acordată României prin tratatele internațion a-
le aflate în vigoare. Ceva mai binevoitoare a fost Austro -Ungaria care a declarat agentului r omân,
Ioan Bălăceanu, că urma să se ia o hotărâre după război. În general, toate puterile au adoptat
această atitudine. Germania, mai pragmatică, a condiționat poziția ei în problema independe nței
statului român de felul cum erau reglementate, în România, interesele supușilor și acționarilor
germani. Rusia, a evitat să ia o atitudine clară lăsând decizia sa în baza unei recunoașteri în a n-
samblu de către celelalte puteri europene. Doar Italia, deși nu s -a angajat într -o recunoaștere, a
manifestat cel puțin o evidentă simpatie. Secretarul general al Ministerului de Externe al Italiei a
declarat agentului diplomatic român că „totul depinde de soarta armelor‖ și el mai adăugase, în
mod semnificativ, că „nimeni nu poate reîntoarce râurile, în munți, la izvorul lor‖.66
În situația astfel creată, participarea efectivă a României la război s e impunea cu întreaga
acuitate. Statul român trebuia să -și dovedească, pe această cale, capacitatea de a fi liber și să -și
susțină dreptul la deplină independență. Totuși, acest demers avea să coste România atât din
punct de vedere economic – financiar, te ritorial, dar și din punct de vedere al numărului mare de
pierderi de vieți omenești.

II. 2. Participarea României la Războiul ruso -otoman (1877 -1878)

65 Dan Berindei( coord.), op.cit ., vol. VII, tom I, p. 659
66 Idem , op. cit., p. 174

33

România nu avea la 1877 o armată prea numeroasă, dar prin mobilizarea făcută în aprilie,
ea și-a măr it simțitor efectivele. Conform decretului de mobilizare – dat la 6/18 aprilie – armata
permanentă și teritorială constituia ―armata de prima linie‖, iar gărzile civice trebuiau să realiz eze
pază în orașe. Armata chemată sub drapel era tânăra, ostașii fiin d în general sub 30 de ani și apa r-
ținând contingentelor 1869 -1876. În luna mai s -a trecut și la chemarea sub arme a continge ntului
1877. Efectivele totale mobilizate în timpul războiului au fost de circa 120 000 de oameni, din
care 58 700 au constituit ―ar mata operative‖ (sau trupele de prima linie), 30 000 efectivele bat a-
lioanelor de miliția, 16 000 gărzile civice sau orășenești, 14 000 recruții contingentului 1877 și
circa 5 000 de dorobanți și călărași lăsați pentru pază granițe și a ordinei, cât și pent ru depour ile
unităților. Este de menționat că peste 80% din efectivele armatei operative erau formate din tr u-
pele teritoriale de dorobanți și călărași cu schimbul, iar restul din unități ale armatei perm anente
(regulare). Disproporția era evident și pe pla n organizatoric. În infanterie existau 16 reg imente de
dorobanți cu schimbul și numai opt regimente de linie, plus patru batalioane de vânători (repart i-
zate câte unul la fiecare divizie), trupe permanente; iar la cavalerie erau opt regimente de călărași
cu schimbul (a patru escadroane) și doar două regimente de roșiori, trupe permanente. Artileria
(patru regimente) și geniul erau însă formate numai din trupe permanente. Instruirea și pregătirea
practică a armatei în vederea războiului era neomogenă: doroban ții și călărașii aveau o instruire
sumară, iar milițienii, aproape inexistentă. În pofida acestui lucru, luptele de la sudul Dunării vor
arăta bunul comportament al trupelor teritoriale.67
Armata a fost organizată în două corpuri, fiecare având câte două di vizii, iar fiecare div i-
zie câte două brigăzi de infanterie, o brigadă de cavalerie, trei baterii de artilerie, o companie de
geniu, o coloana de munițiuni și o ambulanță. Compunerea brigăzilor de infanterie era mixtă,
acestea fiind formate, de regulă, dint r-un regiment de linie și două de dorobanți, iar brigăzile s -au
făcut cu intenția de a compensa pregătirea mai slabă a dorobanților cu aceea – socotită că foarte
bună – a regimentelor de linie și a batalioanelor de vânători.68
Corpul ofițeresc, recrutându -se și el în mod diferit – din școala de infanterie și cavalerie și
din gradele inferioare, după absolvirea școlii divizionare – era lipsit de omogenitate din cauza
provenienței și mai ales a deosebirii mari de pregătire. S -a încercat majorarea numărului cad relor

67 Dan Berindei (coord.), op.cit ., vol. VII, tom I, p. 664.
68 Ibidem.

34
ofițerești și pe alte cai. Astfel, la câteva zile după proclamarea independenței, Corpurile legiuito a-
re au votat o lege prin care „ofițerii de origine română care au servit în armatele regulate str ăine‖
puteau fi primiți în armata, în timpul războiul ui, cu gradul și vechimea pe care o aveau, dobâ n-
dind prin aceasta cetățenia română și dreptul de pensie. Se înțelege că aceste prevederi vizau în
primul rând pe ofițerii de peste Carpați care se puteau înrola în armata română. O bună parte din
ofițeri – mai ales de artilerie, geniu și Statul Major al Armatei – erau avantajați de faptul că fre c-
ventaseră școli militare din Franța, Germania, Belgia s.a. ori făcuseră în străinătate special izări,
stagii pe lângă mari unități, asistaseră la manevre de anvergură s au chiar participaseră dirept pe
unele câmpuri de lupta din Europa, Africa și America. Nu putem ocoli însă constatarea că din cei
1 602 ofițeri mobilizați în 1877, majoritatea, provenind din sergenți și subofițeri, nu avea bineî n-
țeles o pregătire completă.69
Serviciul sanitar militar, datorită devotamentului și activității intense a doctorului Carol
Davila, a fost bine organizat. Ambulanțele au fost utilate din timp cu materialul necesar. În pr i-
măvara lui 1877, fără a mai aștepta aprobarea guvernului, Davila a comandat de urgență de la P a-
ris tot instrumentarul chirurgical atât pentru ambulanțe, cât și pentru spitalele militare. Când n u-
mărul răniților a crescut, s -a făcut însă simțită nevoia de medicamente, bandaje, vată etc. Cr ucea
Roșie – organizată pe plan național în iunie 1876 – și diferite comitete de doamne (alcătuite prin
orașe), adunând de la populație bani și material necesare răniților, au venit în ajutorul serv iciului
sanitar. Lipsa de cadre din ambulanțe a fost suplinită de doctori civili, români ș i străini, dar mai
ales de tineri medici și student care, în mod voluntar, însuflețiți de curajul și entuziasmul lui D a-
vila, și -au urmat profesorul pe front, expunându -se pericolelor pentru a da tot ajutorul posibil o s-
tașilor răniți. Mărturiile vremii sunt unanime în aprecierea că întregul personal medical român și –
a îndeplinit menirea pe câmpul de lupta.70
Nevoia de arme moderne s -a făcut simțită încă de la luptele de la Grivița în care s -a con-
statat superioritatea puștilor inamicului față de cele cu care e rau înzestrați ostașii noștri. Pentru
remedierea acestei situații și procurarea grabnică a armamentului corespunzător, guvernul a cerut
sprijinul populației. Într -un apel semnat de Mihail Kogălniceanu și afișat, la 7/19 septembrie
1877, prin sate și orașe, arătându -se că ―avem brațe‖, dar ―nu avem puști‖, le cerea locuitorilor să
contribuie benevol pentru cumpărarea de arme necesare frontului. În fiecare județ au fost organ i-

69 Ibidem, p. 667
70 Ibidem.

35
zate comitete de cetățeni care au colectat donații de la populație și le -au înaintat guvernului. Pe n-
tru cumpărarea de arme au subscris atât persoane particulare, cât și comunele urbane și rurale din
bugetele lor. În total a fost adunată (conform cifrelor oficiale) pentru cumpărare de arme suma de
1 639 798 lei. Cu această suma se puteau c umpăra circa 50 000 de puști Peabody.71
Lipsindu -i fondurile, guvernul a decis că – începând de la 1/13 iunie – atât alimentele n e-
cesare trupelor, cât și furajele pentru cai să se procure numai pe baza de rechiziții. Cele mai mu lte
produse s -au rechiziționa t de la țărani. Rechiziții masive au avut de suportat populația orășenea s-
că și în primul rând comercianții. În total, s -au rechiziționat 11 619 900 litri grâu, 1 816 200 litri
porumb, 19 548 litri orz, 1 192 445 kg mălai, 1 383 641 kg alimente diverse, 66 387 vite, 19 181
274 kg fan etc. Valoarea globală a rechizițiilor înregistrate oficial s -a ridicat la suma de 11 227
089 lei și ea a reprezentat 80% din cifra bugetului Ministerului de Război pe anul 1877.72
Căile ferate fiind slab dezvoltate, s -a recurs la rechiziționarea vitelor și căruțelor țărănești
pentru tot felul de transporturi militare. În total, s -au rechiziționat 264 394 care țărănești,
prestându -se cu ele 1 045 747 zile de lucru. Pe lângă transporturile necesare trupelor române, ț ă-
ranii au dat o mulțime de care cu boi și pentru transportarea proviziilor armatei ruse. Pe drum urile
lungi și grele – făcute uneori până la Plevna – pentru transportarea proviziilor necesare arm atelor,
au murit mii de vite. Comparativ, pe județe, cele mai multe care țără nești cu boi pentru transpo r-
turile proviziilor și munițiunilor armatei le -au dat județele din preajma frontului: Rom anați și, în
special, Dolj.73
În toată țara s -au format comitete și societăți care să adune fonduri și ofrande pentru a r-
mata ori pentru îngri jirea răniților. S -au organizat circa 40 de astfel de asociații de binefacere.
Unele dintre acestea: ―Crucea Roșie‖, ―Independența‖, ―Societatea israelită Sion‖, ―Comitetul
doamnelor din Iași‖ etc. Strângeau de la populație fonduri, îmbrăcăminte, lenjerie, scamă etc. Din
fondurile adunate, aceste asociații au înființat ambulanțe și spitale proprii în care au îngrijit răn i-
ții. Alte comitete adunau bani și ofrande pentru echiparea și aprovizionarea armatei.

II.2.a. Trecerea Dunării de către armata română – crearea grupului „Armata de
vest”

71 ***, Istoria României, vol IV, București, Editura Academiei RPR, 1964, p. 610.
72 Dan Berindei (coord.), op.cit ., vol. VII, tom I, p. 667.
73 Ibidem.

36
După mobilizarea armatei, în aprilie 1877, cele patru divizii românești și -au desfășurat
efectivele pentru a acoperi întreagă linie a Dunării de la Turnu Severin la Bărboși. Diviziile 1 și
2, constituind Corpul 1 armată, au luat poziții de luptă în Oltenia, iar diviziile 3 și 4, formând
Corpul 2, în sudul Munteniei.74 Punctele cele mai amenințate de inamic fiind Calafatul și Buc u-
reștii, s -a hotărât ca o bună parte din trupe să fie concentrate în jurul acestor orașe pentru a pre-
veni și a respinge o eventual incursiune, adică pentru a împiedica pe otomani să mute teatrul de
operațiuni pe pământul românesc. Misiunea armatei române, în prima fază a campaniei, era de a
apăra linia Dunării, implicit de a proteja înaintarea trupelo r ruse spre Balcani, unde urma să se
desfășoare principalele bătălii împotriva forțelor militare otomane. Apărarea strategică a liniei
Dunării de către trupele române a ușurat marșul armatei ruse și ocuparea dispozitivelor din stâ nga
fluviului. În fapt, tr upele române au constituit avangardă armatei ruse, care a înaintat nestingher i-
tă până la Dunăre, spre a -și putea pregăti trecerea pe malul drept. Referindu -se la această situație,
ziarul britanic ―Times‖ scria la 23 mai/4 iunie 1877, că ―trupele române, pr otejând pr opria lor
frontieră pe Dunăre, au făcut un mare serviciu rușilor, prin faptul că au împiedicat pe turci să
ocupe și să fortifice capete de pod pe malul Nordic‖.75
Deși n -a existat un tratat de cooperare militară propriu -zis între România și Rusia – pe
frontul balcanic, colaborarea dintre armatele celor două țări a funcționat, de fapt, de la începutul
până la sfârșitul războiului împotriva Imperiului otoman. Această colaborare s -a realizat în prima
faza în acțiunile întreprinse pentru apărarea linie i Dunării, iar apoi în bătăliile din Bulgaria. În
prima jumătate a lunii mai, pe măsură ce armatele ruse au ajuns la Dunăre, ele au preluat apăr area
fluviului până la vărsarea Oltului, iar cele două divizii românești s -au deplasat în sudul Olt eniei
pentru a întări unitățile de acolo și a acoperi, totodată, aripa dreapta a armatei ruse. Mai tâ rziu, tot
pe baza de înțelegere, unități românești de infanterie și artilerie vor fi aduse (la solicitarea marelui
duce Nicolae) din nou dincoace de Olt – la Turnu Măgu rele și Flămânda – pentru a pr elua de la
ruși (care trecuseră în Bulgaria) apărarea unor poziții strategice pe malul stâng al Dun ării.76
Ciocnirile militare româno -turce și în special duelurile de artilerie, începute la 26 apr ilie/8
mai la calafat, au conti nuat în săptămânile următoare în pozițiile fortificate din stânga și dreapta
Dunării. Au avut loc puternice dueluri de artilerie în mai multe rânduri – în perioada mai -iulie –
la Oltenița, Islaz, Corabia, Bechet, Rast, Gârlă Mare, Ciuperceni și în special la Calafat. De as e-

74 Ion Coman, op. cit ., p. 167.
75 Dan Berindei (coord.), op.cit ., vol. VII, tom I, p. 668.
76 Ibidem , p. 670.

37
menea, au fost respinse vasele de război otomane ce încercau să se apropie de malul românesc,
iar – împreună cu infanteriștii – au fost zădărnicite mai multe tentative de debarcare – pe timp de
noapte – a unor detașamente. Paralel cu resp ingerea incursiunilor otomane, românii au făcut r e-
cunoașteri pe malul opus pentru a află tăria și dispunerea forțelor inamice în anumite zone.77
Armata română a cooperat cu cea rusă și pentru distrugerea flotilei otomane de pe Dun ăre,
care constituia un obs tacol serios în calea forțării fluviului. Întrucât rușii nu dispuneau, la încep u-
tul războiului, de nici o nava militară pe Dunăre, guvernul român le -a cedat patru vase din flotila
sa: ―Ștefan cel Mare‖, ―România‖, ―Fulgerul‖ și ―Rândunică‖, ce se găseau at unci la gura Prut u-
lui, pentru a contribui la distrugerea bastimentelor otomane. Un cuirasat otoman – ―Lufti -Djelil‖
– a fost distrus, la 19 aprilie/1 mai, de bateriile ruse de la Brăila, iar un altul – monitorul ―Hivzi –
Rahman‖ – a fost scufundat, în noapte a de 12/24 spre 13/25 mai, de șalupa torpiloare ―Rândun i-
ca‖, manevrată de majorul român I. Murgescu (atașat la comandamentul rus) și de loc otenentul
rus Dubasov. Treptat, prin baraje de torpile, și celelalte bastimente otomane au fost făcute inofe n-
sive, ia r trupele ruse și -au început pregătirile pentru forțarea și trecerea Dunării.78
La 10/22 iunie, Corpul 14 al armatei ruse, îmbarcat pe plute și pontoane, a trecut în no rdul
Dobrogei și a cucerit, în scurt timp, localitățile Măcin, Isaccea, Tulcea și Hârșova , stabilindu -se
pe un aliniament între Cernavodă și Constanța, unde a întâmpinat o oarecare rezistență. Trec erea
principal a Dunării s -a făcut însă pe la Zimnicea, în noaptea de 14/26 spre 15/27 iunie, și a ben e-
ficiat și de un ajutor însemnat din partea tr upelor române. Conform unei înțelegeri prealabile di n-
tre comandamentele rus și român, toate bateriile românești de artilerie, instalate pe marginea D u-
nării de la Calafat la Flămânda, au ținut sub un bombardament continuu, în zilele de 14/26 și
15/27 iunie, pozițiile inamice de pe malul drept pentru a distrage atenția otomanilor și a -i împi e-
dică să trimită ajutoare unităților din jurul Șiștovului, unde s -a făcut debarcarea armatei ruse. De
asemenea, artileria română a protejat, în nopțile de 14/26 -16/28 iuni e, transportul pe fluviu al
pontoanelor rusești necesare construirii podului între Zimnicea și Șiștov.79
De altfel, în vara anului 1877, deși cooperarea armatei române era formal refuzată de R u-
sia, domnitorul și miniștrii români și -au intensificat măsurile pentru transformarea Olteniei într -o
―adevărată bază de operațiuni‖ și pentru pregătirea trupelor în vederea trecerii Dunării și a d e-
clanșării unei ofensive în zona Vidinului. Astfel, s -au creat depozite mari de provizii, muniții și

77 Ibidem .
78 Ion Coman (coord.), op.cit ., p. 138.
79 Ibidem , p. 141.

38
echipament în jurul Cal afatului, unde era concentrate și majoritatea oștirii. S -au cumpărat plute,
bărci și pontoane pentru improvizarea unor poduri peste Dunăre. La începutul lui iulie s -au făcut
și două recunoașteri pe malul drept, la nord de Vidin, în apropierea satului Flore ntin, iar o șalupă
cu aburi, câteva șlepuri și alte materiale necesare trecerii – împreună cu 50 de marinară – erau în
așteptare la Gruia, urmând a fi aduse la Salcia (în față Florentinului) la momentul oportun. Ofe n-
sivă în această zona era menită să afirm e pe plan politic acțiunea independent a României, iar pe
plan militar se degajă flancul drept al trupelor ruse (ce trecuseră Dunărea pe la Sistov) și se tăiau
comunicațiile grupării lui Osman Pașa de la Plevna cu alte forțe din preajma Sofiei. Guvernul ru s
nu a fost însă de acord cu deschiderea acestui al doilea front balcanic, de către români,
considerându -l drept ―o atingere a prestigiului Rusiei‖ și ―o îndoială în privința puterii sale‖. La
rândul sau, generalul bănățean Traian Doda – la care se apelase pentru o eventual funcție de c o-
mandă în armata română – comunica în Viena lui I.C. Brătianu că trecerea pe la Vidin ar const itui
o greșeală, indispunând și Austro -Ungaria. Totodată, otomanii, bănuind intenția românilor de a
trece pe la Flămânda, și -au tri mis noi trupe în acea zona. Aceste inconveniente n -au descurajat
guvernul român, care și -a continuat pregătirile, studiind și alte eventuale puncte de trecere a D u-
nării pe la Cibru, Palanka ori Bechet. În timp ce se analizau avantajele și riscurile acestei treceri,
a venit vestea înfrângerii armatei ruse la Plevna și cererile urgente de cooperare, care au schi mbat
întregul plan de campanie al armatei române, trupele, cu munițiile, proviziile și toate materi alele
necesare fiind dirijate spre Corabia.80
După c ucerirea Nicopolei, trupele ruse au încercat zadarnic, la 8/20 iulie, să ocupe Ple vna,
unde se instalase de curând Osman Pașa cu circa 35 000 de soldați veniți la Vidin. Pentru a atacă
cu forțe sporite Plevna, marele duce Nicolae a cerut domnitorului Carol să aprobe trecerea Div i-
ziei 4 spre Dunăre. Apoi, în urmă unei noi solicitări și a ―insistențelor personale are împăr atului‖,
domnitorul a ordonat ca o brigadă de infanterie și una de cavalerie din Divizia 4 să treacă Dun ă-
rea pentru a lua în primire orașul Nicopole și a colabora cu trupele ruse la luptele din Bu lgaria.
Această prima trecere s -a efectua în ziua de 16/28 iulie. La 18/30 iulie, rușii au dat o nouă bătălie
pentru cucerirea Plevnei; și de această dată au fost respinși cu mari pierderi, deoarece între timp
turcii ridicaseră puternice fortificații și își sporiseră forțele.81

80 Dan Berindei (coord.), op.cit ., vol. VII, tom I, p. 672.
81 Ibidem.

39
După această nouă înfrângere la Plevna (18/30 iulie) s -a produs panică în rândul trupelor
ruse, care se retrăge au în dezordine pe podul de la Ș iștov, pentru a -și caută salvarea pe malul r o-
mânesc. Situația critică a armatei ruse pe frontal balcanic a determinat guvernul de la Sankt –
Petersburg să mobilizeze și să cheme pe câmpul de lupta noi unități militare – inclusiv garda i m-
perială – și să solicite concursul urgent al întregii a rmate române, singură care, fiind în apropiere,
putea opri în acel moment o eventual învăluire din parte forțelor otomane.82
La 19/31 iulie, marele duce Nicolae a trimis domnitorului Carol cunoscuta telegramă:
„Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe l a Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, d e-
monstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum dorești. Între Jiu și Cor a-
bia demonstrațiunea această este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele ‖. Ca u r-
mare a acestei cereri u rgente, au fost trimise imediat peste Dunăre restul trupelor Diviziei 4 r o-
mâne, iar în luna următoare, după alte telegrame insistente ale marelui duce Nicolae – din 9/21 și
19/31 august – și după tratativele purtate între cele două guverne și între împărat ul Alexandru al
II-lea și domnitorul Carol – în zilele de 16/28 și 17/29 august – grosul armatei române a trecut
fluviul, la 20 august/1 septembrie, pe podul improvizat la Siliștioara, lângă Corabia, și a luat p o-
ziții de luptă, alături de trupele ruse și r omâne, dirijate spre Plevna – constituind Armata de Vest
– să fie puse sub comanda domnitorului Carol, secondat de generalul rus Zotov, ca șef de stat m a-
jor. Modul în care a avut loc negocierea preluării comenzii de principele Carol este den de a fi
mențio nat. Astfel, la 16/28 august 1877, la Gorni -Studen, a avut loc întâlnirea dintre Țarul Al e-
xandru al II -lea, Marele Duce Nicolae și Principele Carol. Domnitorul a fost primit foarte cordial
de țar și fratele său. Țarul Alexandru i -a spus că este fericit să îl vadă și mulțumit că a trecut D u-
nărea și și -a exprimat speranța că de acum, dificultățile vor fi înlăturate. După discuțiile privind
forțele armate române, Marele Duce Nicole trece la subiect, întrebându -l pe Carol dacă intenți o-
nează să -și conducă singur trupele în război. Răspunsul a fost prompt, că acest lucru este clar și
de la sine înțeles. Marele duce, abil, a replicat că acest lucru ar implica dificultăți, întrucât Princ i-
pele Carol de Hohenzollern nu putea fi pus sub comanda unui general rus. Carol a răspuns că este
de acord cu această idee, dar nu era nici o problemă dacă sub comanda sa s -ar fi aflat 10 g enerali
ruși. În acest punct fierbinte al discuției, țarul l -a condus pe principe într -un cort confortabil, m o-
tivând că este obosit după călătorie, și s-a retras. După foarte puțin timp în cortul Principelui C a-
rol a sosit Marele Duce care l -a rugat, în numele suveranului, să accepte comanda tut uror trupelor

82 Ibidem , p. 673.

40
ruse de la Plevna.83 Oricum, din discuțiile purtate a reieșit că Rusia a acceptat „participare a oșt i-
rii române în condițiile unei armate aliate‖, iar factorii politici români s -au mulțumit cu asigurăr i-
le verbale ale interlocutorilor, fără a pretinde o ―alianța scrisă‖.84

II.2.b Asediul Plevnei, bătălia de la Rahova și căderea Plevnei

Armata română , care trecuse Dunărea între 16/28 iulie și 22 august/3 septembrie 1877, se
ridica la cifra de 38 000 ostași (42 batalioane, 32 escadroane și 18 baterii) și reprezenta cam j u-
mătate din efectivul trupelor aliate îndreptate către frontul din jurul orașului f ortificat Plevna. Mai
târziu, în toamna, când vor sosi pe front și rezervele rusești si când va mai trece Dunărea încă o
divizie română, armata română urma să însemne aproximativ o treime din totalul trupelor de î n-
cercuire. Pe malul stâng al Dunării a răma s un mic corp de observație, pus sub comandă gener a-
lului Gh. Lupu, alcătuit, în majoritate, din dorobanți și milițieni, destinați să asigure posturile de
pază pe țărmurile fluviului.
Într-un Consiliu de război, ținut la Radenița, în ziua de 25 august/6 sep tembrie, la insi s-
tența unor generali ruși, s -a hotărât declanșarea, la 30 august/11 septembrie (de ziua onomastică a
țarului) atacul general asupra Plevnei. Până atunci, trupele române și ruse trebuiau să -și apropie
pozițiile de redutele turcești si să int ensifice bombardamentele de artilerie asupra acestora.
Conformându -se trupele române au executat, la 27 august/8 septembrie, un atac de amploare as u-
pra unui redan turcesc situat la circa 900 metri în fața redutei Grivița 1. La această prima lu ptă au
partic ipat: Regimentul 13 dorobanți, un batalion din Regimentul 5 infanterie de linie, Bat alionul 2
vânători și o secție din Regimentul 3 artilerie. Întreprins cu vigoare, atacul trupelor române, co n-
duse de locotenent -colonelul Sergiu Voinescu, șeful de stat maj or al Diviziei 4, s -a soldat cu un
succes: redanul a fost cucerit, otomanii au fost siliți să se retragă, lăsând în mâinile învingătorilor
numeroși morți, răniți și prizonieri, precum și material de război.85
La atacul general din 30 august/11 septembrie – cunoscut sub denumirea de cea de -a treia
bătălie de la Plevna – armatei române îi revenea sarcina de a cuceri mai întâi reduta Grivița (se
credea că este una singură), apoi să pătrundă în partea de nord a orașului, odată cu trupele ruse.
Această redută, p rin poziția ei, predominând întreaga zonă, era considerată, atât de comandame n-

83 Suciu Dumitru, op. cit ., p. 83.
84 Dan Berindei( coord.), op.cit ., vol. VII, tom I, p. 673.
85 Ibidem , p. 674.

41
tul ruso -român, cât și de otomani, drept cheia Plevnei. După o pregătire intensă de artilerie, patru
batalioane din Divizia 3 și patru din Divizia 4, conform ordinului primit, ur mau sad ea asaltul
―redutei celei mari‖. Primul batalion din Divizia 3, care trebuia să deschidă lupta, a fost condus
de maiorul G. Șonțu din Regimentul 10 dorobanți. La ora hotărâtă (15:00) acesta a inițiat atacul
în fruntea trupei urmat de alte unități. Din nefericire, obiectivul nefiind bine cunoscut, vitejia
acestor soldați va fi înecată în sânge (pregătirea de artilerie fusese făcută la întâmplare, din pric i-
na ceții dese care învăluia întreaga regiune, dar și a lipsei de informații – nu se știa de exi stența
redutei Grivița 2). Trupele au trebuit să parcurgă 1 000 m, dând înapoi peste o vale abruptă și la r-
gă de 500 m, cu mărăciniș și teren alunecos, despre care nu se știuse nimic. Soldații s -au ang ajat
în traversarea acestei vai – numită mai târziu, din cauza jertfelor numeroase ―Valea plângerii‖ sau
―Valea Sângelui‖ – și apoi în escaladarea povârnișului, în vârful căreia se află redută turcea scă.
Cu tot focul ucigător al inamicului, trupele au înaintat ―cu cea mai mare repeziciune‖ – spun d o-
cumentele – deși ostașii cădeau secerați la fiecare pas. În apropierea redutei a căzut eroic m aiorul
G. Șonțu, în fruntea batalionului său. Venind imediat din urmă, căpitanul Nicolae Valter Mărăc i-
neanu, conducând un batalion din Regimentul 8 infanterie, a luat sub com andă sa și pe dorobanții
lui Șonțu, îmbărbătându -i mai departe în luptă. Lângă redută a căzut mort și Nicolae Valter M ă-
răcineanu – alături de alți eroi – în momentul când încerca să înfigă pe parapet tricolorul rom â-
nesc. Decimate și nesusținute la timp de rezerve, batalioanele Diviziei 3 au fost nevoite să se r e-
tragă, revenind la locul de plecare cu efectivele simțitor reduse.86
Divizia 4 trebuia să atace din altă direcție aceeași redută și la aceeași oră. Atât ordinul, cât
și harta topografică a Statului M ajor indicau o singură redută. Abia în timpul atacului din 30 a u-
gust/11 septembrie s -a constatat că nu era una, ci erau două redute, numite mai târziu Grivița 1 și
Grivița 2, care se apărau reciproc prin încrucișarea focurilor. Divizia 3 a atacat reduta Gr ivița 2,
pe care o avea în față, iar Divizia 4 a atacat Grivița 1, ce se găsea la circa 350 m de cealaltă. C o-
loana de atac a Diviziei 4, alcătuită din câte un batalion din regimentele 14 și 16 dorobanți și 5
infanterie, precum și din Batalionul 2 vânători, îmbărbătată de locotenent -colonelul Sergiu Vo i-
nescu, maiorul Candiano -Popescu și de căpitanul Moise Groza, a început asaltul spre reduta in a-
mică tot la ora 15:00. Aceste trupe, deși respinse de trei ori, au dat un nou atac și, stimulate de
prezența unor u nități rusești, care le -au venit – cu două ore mai târziu decât se prevăzuse – în aju-
tor, au pătruns, în seara zilei, în fortificațiile otomane unde, la capătul unor înverșunate lupte corp

86 Ibidem , p. 677.

42
la corp, au izbutit să înfrângă pe inamic si să cucerească puternic a redută Grivița 1. În vârt ejul
luptei, soldatul Grigore Ion – ajutat de caporalul Nica Vasile și de sergentul Gheorghe Stan (tel e-
ormăneni din Uda) – din Batalionul 2 vânători a capturat un steag turcesc. Tot în această b ătălie,
trupele române au capturat trei tunuri otomane, iar cele ruse două tunuri. În ziua următoare, ot o-
manii au dat câteva contraatacuri pentru a reocupa redută, dar au fost respinși. Tot la 30 a u-
gust/11 septembrie, generalul rus Skobelev a atacat cu trupele sale întăriturile din sudul Pl evnei,
cucerind inițial câteva poziții turcești pe Colinele Verzi, pe care a fost apoi nevoit să le părăsea s-
că cu mari pierderi. Fără succes nici în celelalte sectoare ale frontului, ocuparea redutei Grivița 1
a reprezentat singură biruință a zilei de 30 a ugust/11 septembrie, plătită însă de trupele române cu
peste 2 500 de morți și răniți.87
Pierderile deosebit de mari au convins comandamentul suprem că Plevna – având o poz i-
ție strategică și fiind înzestrată cu întărituri naturale (dealuri abrupte spre exte rior) și redute p u-
ternice – nu putea fi cucerită printr -un asalt general, ci numai prin blocare și printr -un asediu si s-
tematic. Prin urmare, s -a hotărât să se sisteze orice atac general si să se aștepte aducerea noilor
trupe din Rusia, care să ajute la înc ercuirea Plevnei. Cu aceste trupe a venit și bătrânul general
Totleben, strategul de la Sevastopol, care a fost numit ad-latus al Principelui Carol pentru a co n-
duce operațiunile de blocare a Plevnei – era de fapt un mod prin care țarul dorea să controleze cât
mai mult mișcările din comanda lui Carol.
Întrucât turcii din reduta Grivița 2, prin tragerile lor de flanc, produceau pierderi trupelor
române din Grivița 1, în zilele 6/18 septembrie și 7/19 octombrie s -au dat atacuri parțiale pentru
scoaterea inamic ului din această redută. Numeroși militari români, chiar și unități întregi, s -au
oferit pentru a participa la aceste acțiuni. Dar, cu toată dorința soldaților, atacurile a fost respinse
cu pierderi însemnate, deoarece reduta avea fortificații foarte puter nice și legături directe, prin
tranșee adăpostite, cu alte întărituri turcești, de unde primeau continuu ajutoare.88
În cadrul acțiunilor de blocare a Plevnei, în lunile septembrie și octombrie, trupele rom âne
au ocupat satul Susurlu și înălțimile învecinat e, înaintat până în fața redutelor otomane de la
Opanez și amenințând chiar si cartierul general turc. Ele au înaintat, de asemenea, și spre nord –
vestul Plevnei, ocupând toată zona cuprinsă între râurile Vid, Isker și Dunăre. Trupele au exec u-
tat, totodată, lucrări de întărire a pozițiilor cucerite, inclusiv „o linie de redute și baterii pe șirul de

87 Ibidem , p. 678.
88 Ion Coman (coord.), op. cit ., p. 206.

43
coline care formează malul drept al Vidului, între Somovit și Gaureni‖. În același timp, regime n-
tele de călărași încadrate în divizia (sau detașamentul) de caval erie de sub comandă gener alului
Laskarev (înlocuit apoi cu generalul Krilov), împreună cu unitățile rusești, și -au continuat rec u-
noașterile în jurul Plevnei, împiedicând mișcările trupelor otomane și aprovizionarea acest ora.
Într-o luptă cu turcii ce a avu t loc la Kneaja, la 5/17 septembrie, călărașul Vasile Mohor a capt u-
rat și un steag otoman, iar la 12/24 octombrie o brigadă română de călărași a cucerit local itățile
Gorni și Dolni Etropol, contribuind, totodată, la cucerirea de către ruși a Dolni și Gorni
Dubnikului, implicit la completarea cercului din jurul Plevnei.89
Pentru ca spatele trupelor ruso -române de încercuire să nu fie primejduit dinspre nord –
vest, trebuia cucerită și Rahova iar garnizoana otomană de aici, eliminată, pentru că ar fi putut
veni în ajutorul ei la Plevna. Pentru cucerirea Rahovei s -a construit un detașament de circa 5 000
de ostași români, în majoritate dorobanți, pus sub comanda colonelului Slăniceanu și un detaș a-
ment ruso -român de circa 12000 soldați, format din ulani, călărași ș i dorobanți, încredințat gen e-
ralului rus Meyendorf. Luptele de la Rahova s -au desfășurat între 7/19 și 9/21 noiembrie din trei
direcții dinspre est au acționat dorobanții lui Slăniceanu, dinspre vest detașamentul lui Meyendorf
și de la nordul Dunării trupe le generalului Lupu, care a sprijinit acțiunea printr -un foc intens de
artilerie. În dimineață zilei de 7/19 noiembrie, la sunetul goarnei, dorobanții musceleni (din R e-
gimentul 4), îmbărbătați de maiorul D. Giurescu – care solicitase onoarea de a deschide lupta –
au pornit la asalt, cucerind, printr -o lupta înverșunată, inclusiv la baionetă, prima redută otomană.
Apoi, împreună cu dorobanții din alte batalioane și -au continuat înaintarea spre a doua redută de
la estul Rahovei, care era cea mai puternică. La câțiva metri de redută a căzut eroic m aiorul D.
Giurescu, apoi locotenentul Pavel Bodeanu, care preluase comanda. După reluarea atacului, a tr e-
cut în fruntea dorobanților maiorul C. Ene, care, de asemenea, a căzut după ce izbutise să înce r-
cuiască reduta p rincipală. A doua zi, timpul fiind nefavorabil, nu s -au mai reluat atacur ile, ci s -au
făcut numai recunoașteri de cavalerie spre Kozlodui, capturându -se carele cu provizii ce veneau
de la Rahova.90
În noaptea de 8/20 spre 9/21 noiembrie otomanii din Rahova, dându -și seama că nu mai
puteau rezista, au început retragerea spre podul de peste râul Ogost, unde trecerea le -a fost barată
de batalionul de dorobanți mehedințeni, condus de căpitanul Merișescu. „Toate eforturile disper a-

89 Dan Berindei(coord.), op.cit ., vol. VII, tom I,, p . 679.
90Ibidem , p. 682

44
te ale turcilor de a -și croi un d rum pe pod – raporta generalul Meyendorf – au rămas zadarnice
datorită apărării eroice a dorobanților, susținuți de cavaleria ruso -română și de artilerie‖. În cele
din urmă, lăsând o mulțime de morți pe câmpul de luptă, parte din otomani au reușit să treac ă
prin vad, retrăgându -se spre Lom Palanka. Roșiorii și lăncierii le -au capturat convoiul de muniții
și provizii (circa 150 de care), două chesoane de artilerie și au luat 54 de prizonieri. În dimineața
acelei zile, generalul Lupu, înștiințat de retragerea turcilor, a traversat Dunărea pe la Bechet și a
intrat în Rahova, aclamat de populația bulgară. Peste câteva ore, au pătruns în oraș, cu trupele,
colonelul Slăniceanu și generalul Meyendorf, venind din direcții opuse. Este de menționat că tot
la 7/19 noie mbrie, concomitent cu asaltul asupra redutelor, bateria de mortiere de pe malul stâng
al Dunării, printr -un bombardament intens, a scufundat monitorul turcesc „Podgorița‖, care circ u-
la între Rahova și Vidin.91 Luarea Rahovei, realizată de către trupele româ ne a avut o puternică
rezonanță și s -a bucurat de aprecieri elogioase, ca un moment deosebit de important al operației
de încercuire a armatei otomane de la Plevna. Marele Duce Nicolae, într -o scrisoare adresată
Principelui Carol la 18/30 noiembrie 1877, făcea următoarele aprecieri: „Binevoiți a -mi permite
să repet cu această ocaziune că am fost întotdeauna fericit să recunosc bravura și calitățile solide
militare ale armatei române (…). Izbânda de la Rahova e întru totul a armatelor române(…)‖92.
Victo ria de la Rahova a fost însă plătită cu mari jertfe de sânge: 357 ostași morți și răniți, pierd e-
rile otomane ridicându -se la 655 morți si răniți.
Ca urmare imediată a a cuceririi Rahovei de către armata română, încercuirea armatei
otomane de la Plevna s -a accentuat. Paralel cu luptele de Rahova, au fost luate măsuri de strâ n-
gere a cercului de asediu în jurul Plevnei, unde blocada, era încheiată de la sfârșitul lui octo mbrie.
Încercuirea și blocada se realizaseră de către Armata de Vest. Aceasta era alcătui tă la înc eputul
lunii noiembrie din 125 batalioane, 88 escadroane și 64 baterii rusești și din 45 batalioane, 38
escadroane și 19 baterii românești. Această forță însuma circa 100000 de oameni. Această forță a
fost regrupată din ordinul comandamentului al iat condus de domnitorul Carol, cât mai strâns (cât
mai aproape) de Plevna. Raționamentul pentru care s -a recurs la un astfel de risc (tr upele ruso –
române erau, de cele mai multe ori, în bătaia artileriei inamice) a fost aceea de a face față, cu r e-
peziciun e, unei eventuale încercări a lui Osman Pașa, de a sparge asediul.

91Ibidem , p. 683
92 Ion Coman (coord.), op. cit ., p. 275.

45
Nemaiputând face față, ajungând la capătul resurselor, la 19 noiembrie/1 decembrie, O s-
man Pașa, a cerut comandamentului Armatei de împresurare să i se permită ieșirea spre Sofia sau
Vidin, lăsând în Plevna toate armele și munițiile. I s -a răspuns că nu i se poate permite decât cap i-
tularea fără condiții. În această situație, el și -a reorganizat armata sa – de aproape 50 000 de so l-
dați -, împărțind -o în două eșaloane și pregătind -o pentru exe cutarea atacului de spargere a bloc a-
dei. Primul eșalon, constituind „elementul de ruptură‖, avea misiunea să spargă încercuirea și să
deschidă drumul spre Sofia pentru toată coloana. Urma apoi un convoi de circa 4 000 cai cu s a-
mare și 1 000 de trăsuri cu b agaje, muniții de infanterie, răniți și populația musulmană (circa 300
de familii), care n -a voit să rămână în Plevna, după retragerea trupelor otomane. Peste două ore
trebuia să înainteze și ce de -al doilea eșalon, din care făcea parte și ariergarda, de c irca 7 000 de
oameni, care avea misiunea să mai reziste la gură Plevnei și în redutele Opanez și Krisin. C o-
mandamentul Armatei de Vest, aflând însă, în seară de 27 noiembrie/9 decembrie, de intenția lui
Osman Pașa de a dirija atacul prin stânga Vidului, în direcția Sofiei, a luat contramăsuri pe ntru a-
l paraliza, întărind dispozitivul de apărare al acelui sector.93
În cursul nopții de 27 spre 28 noiembrie/9 spre 10 decembrie 1877 s -a declanșat a patra
bătălie de la Plevna, bătălie care a dus la căderea Plevn ei și la capitularea lui Osman Pașa. Primul
eșalon turcesc, care trecuse Vidul în timpul nopții, a pornit în zorii zilei un atac asupra pozițiilor
rusești la vest de Dolni Etropol, izbutind să ocupe prima linie cu toate fortificațiile și artileria din
ea 94. A avut loc apoi o luptă crâncenă – inclusiv la baionetă – între otomani și rezervele locale
rusești, care au reușit să oprească înaintarea celor dintâi. Pe la orele 10.30 au început să sosească
ajutoarele de la celelalte mari unități, inclusive o brigadă din Divizia 4 română, care au atacat din
față și din flancuri. Ca să poată trece mai departe i -ar fi trebuit lui Osman Pașa în acel moment
critic noi forțe, dar al doilea eșalon nu -i putea veni în ajutor căci fusese atacat pe dreapta Vidului
de trupele ro mâne.
În timp ce primul eșalon otoman lupta cu disperare să -și croiască drum printre grenadierii
ruși, trupele române din față Griviței 2, conduse de locotenent -colonel Ion Cotruț, observând r e-
tragerea otomanilor, au ocupat această redută. La ordinul colon elului Cerchez, întreaga Divizie 2
a pornit în urmărirea inamicului, ocupând și redutele de pe înălțimile de la Bukov. Pe la ora 9.30,
la chemarea populației bulgare, un batalion din Regimentul 6 infanterie, condus de lt. -col. Algiu,

93 Ibidem , p. 685.
94 Ion Coman (coord.), op.cit ., p. 287.

46
a fost trimis să ocupe Plevna spre a zădărnici o eventual revenire a turcilor în locurile fortificate.
Acesta acționase în urma informării unei delegații de civili, sosite la Colonelul Cerchez, coma n-
dantul Diviziei 2 române, pentru a solicita protecția împotriva bandelor de ră ufăcători care p uteau
cauza pagube orașului Plevna.95 Referindu -se la această acțiune fulgerătoare a armatei r omâne
―Journal de St. Petersburg‖ scria la 1/13 decembrie 1877 următoarele: ―Primele trupe intr ate în
Plevna sunt acelea ale Diviziei 2 române, car e dădură cea dintâi lovitură turcilor‖.96
Unități combinate din Diviziile 2 și 3 române, după lupte înverșunate, au izbutit, pe la
orele 11, să cucerească redutele de la Opanez și împrejurimile acestora, obligând ariergarda tu r-
cească să se predea. Căderea O panezului și capturarea ariergărzii, fiind simultane cu ocuparea
redutelor de la Krisin de către ruși, au dat posibilitate trupelor aliate să atace din spate și din fla n-
curi eșalonul al doilea otoman. Atacați din față, din spate și din flancuri, otomanii a u intrat în d e-
bandadă începând să se predea în masă.
Divizia 2 și -a continuat înaintarea până la podul de peste răul Vid unde, în amiaza zilei,
un parlamentar turc a adus știrea că Osman Pașa – care se află rănit într -o casă din apropiere –
cerea să vorbea scă comandantului superior. Atunci, colonelul Cerchez, comandantul Diviziei 2,
însoțit de coloneii Berindei, Arion și alți ofițeri din statul sau major, s -a dus la casa unde se afla
Osman Pașa, căruia tocmai atunci medicul îi pansa rana. Comandantul turc, declarând „Capitulez
cu armata mea, predându -mă în mâinile junei și bravei armate române‖ adăugând că se bazează
pe „mărinimia învingătorilor‖, îi întinse sabia, dar colonelul Cerchez i -o refuză, subliniind că
numai domnitorul Carol (comandantul Armatei de Vest) și marele duce Nicolae puteau „decide în
privința soartei armatei prizoniere‖, Colonelul român a adăugat că poate să -l asigure pe O sman
Pașa că soldații turci vor fi tratați cu ―considerațiunea ce merită niște ostași care, chiar in amici,
și-au îndep linit până la capăt datoria lor‖. Neștiind unde se află în acel moment domnitorul Carol,
colonelul Cerchez a trimis un ofițer să anunțe pe generalul Ganețki (comandantul sector ului 6 de
încercuire) că Osman Pașa s -a predat necondiționat. Ofițerul s -a întor s, aducându -l pe generalul
Strukov. Peste câteva minute a intrat în camera și generalul Ganetki, cerându -i lui O sman Pașa
sabia și un ordin scris de capitulare pentru întreaga armata turcă de la Plevna. Aproape 45 000 de
prizonieri otomani, cu toate armele lor, au fost capturați odată cu Plevna de către a rmatele ruso –

95 Ștefan Pascu (coord.), op. cit , p. 186.
96 Dan Berindei, op.cit ., vol. VII, tom I, p 685.

47
române. În afară de aceasta, în luptele de la 28 noiembrie/10 decembrie, turcii au pierdut circa 5
000 de morți și răniți, iar rușii și românii aproximativ 2 000 de oameni.97

II.2.c. Bătăliile de la Vidin și Smârdan

Cucerirea Plevnei a fost cea mai grea etapă a războiului din 1877. Cucerirea sa de către
armatele ruso -române făcea victoria sigură și iminentă. Pentru a grăbi această victorie s -a hotărât
ca armata rusă să -și îndrepte principalele forțe spre Sofia și Adrianopol, iar armata română spre
Vidin și Belogradcik.
În cadrul planului general de desfășurare a operațiilor militare ulterioare, trupele române
urmau să execute, acțiuni independente, sub comandament propriu. În principal, acestea constau
în deplasarea forțelor principale în zona Vidin, pentru a zdrobi gruparea de, trupe inamice din
nord-vestul Bulgariei, care amenință flancul drept al trupelor ruse și de unde se puteau întrepri nde
incursiuni în teritoriul român. Totodată, trupele ruse din Nicopole și Rahova urmau să fie înlocu i-
te de cele române devenind astfel disponibile pentru operațiile desfășurate la sud de Balcani. De
asemenea, Divizia 3 română, împreună cu Divizia 9 rusă, trebuia să escorteze prizonierii turci
peste Dunăre. D upă predarea prizonierilor către autoritățile respective, această mare unitate r o-
mână urma să ocupe poziții de apărare pe malul stâng al Dunării, pentru a face disponibile trup ele
ruse aflate între Giurgiu și Călărași.98
În vederea îndeplinirii noilor misi uni, s -a procedat la reorganizarea armatei române. As t-
fel, printr -un ordin de zi din 5 decembrie 1877, în fruntea Marelui cartier general român a fost
numit Alexandru Cernat, având că șef de stat major pe colonelul Ștefan Fălcoianu. S -a constituit
Corpul d e vest – sub comandă generalului Nicolae Haralambie, secondat, ca șef de stat major, de
colonelul Alexandru Gramont – în care intrau diviziile 1, 2, 4 și cea de la Calafat a fostului Corp
de observație. Rezerva generală era compusă dintr -o brigadă de roșio ri, o companie de geniu, una
de telegrafie și un escadron de jandarmi.99
Pentru eliminarea grupării turcești de la Vidin și cucerirea acestei cetăți, a fost desemnat
Corpul de vest. Trupele române de pe malul stâng al Dunării au primit ordin să se concentre ze în
Oltenia, cu forțele principale în zona Calafat, și să intervină cu artileria în trupelor care urmau să

97 Ibidem , p. 688.
98 Ștefan Pascu (coord.), op. cit , p. 188
99 Ibidem.

48
atace Vidinul; ele aveau, totodată, misiunea de a participa la lichidarea unor eventuale încercări
otomane de forțare a fluviului în această zona.
Marșul de apropiere a trupelor române spre Vidin s -a executat în condiții foarte grele, în
cursul căruia ostașii români au săvârșit adevărate fapte, de eroism, pe de o parte, datorită viscol u-
lui care a bântuit în prima decadă a lunii decembrie, a cantităț ilor mari de zăpadă ce au acoperit
toate drumurile, și așa greu practicabile, a gerului de până la minus 25 grade, iar pe de altă parte,
datorită faptului că drumul parcurs până la Vidin a fost o permanentă luptă cu trupele otomane. În
special brigăzile de cavalerie comandate de coloneii Pavel Cernovodeanu și Victor Crețeanu și
avangarda Diviziei 1 infanterie s -au aflat în permanentă încleștare cu inamicul, respingîndu -1 pas
cu pas spre Vidin și asigurând, prin aceasta, deplasarea Corpului de vest. Între ac estea se înscriu
la loc de frunte luptele de la Sahri Pasakioi, din 24 decembrie, unde batalionul 2 din Regimentul
1 dorobanți și un escadron din Regimentul 2 călărași au depus o dârză rezistență inamicului,
zădărnicindu -i intențiile de a opri mișcarea tru pelor noastre. Un alt moment îl constituie acțiunea
de la Nazir Mahala din 29 decembrie. Atacul de front combinat cu întoarcerea ambelor flancuri,
impetuozitatea cu care au acționat trupele noastre au surprins inamicul, încât a început retragerea
spre Vidi n nu numai de la Nazir Mahala, ci și din pozițiile de la Vitbol și împrejurimi. Odată cu
acest nou succes trupele române au ajuns la porțile Vidinului, obiectivul final de atac.100
Vidinul acoperea câteva linii de comunicație importante care conduceau spre interiorul
Peninsulei Balcanice. Spre a -și asigura legătura cu exteriorul, garnizoana otomană din cetate o r-
ganizase o bună apărare a acestor comunicații prin poziții înaintate la Tatargik, Novo – Selo,
Rupcea, Rainovcea, Smârdan, Inova și Kapitanovcea, ali niament care constituia centura princip a-
lă exterioară de apărare a Vidinului. Astfel organizată pentru apărare, cetatea Vidin dispunea de
12 000 de militari bine înarmați, aflați sub comandă lui Izzet Pașa, cunoscut că un general energic
și inteligent. Gar nizoana otomană era pregătită pentru o rezistență de lungă durată, di spunând de
suficiente cantități de alimente și muniții; pozițiile înaintate, mai ales cele de la Smâ rdan și Inova,
scoteau practic Vidinul de sub bătaia artileriei adverse amplasată dinco lo de centura fortificațiilor
exterioare.
Analizând în detaliu valoarea și dispunerea inamicului în zonă, comandantul Corpului de
vest a hotărât să încercuiască mai întâi cetatea, după care să execute un atac general pentru a c u-
ceri, într -o primă etapă, p uternicul sistem defensiv exterior al Vidinului. În acest sens, la 9/21 i a-

100 Ibidem.

49
nuarie 1878 s -a decis ca toate satele din jurul Vidinului: Tatargik, Novoselce, Rupcea, Rainovcea,
Smârdan, Inova și Kapitanovcea să fie atacate și cucerite în același timp. La aceas tă dată efectiv e-
le Corpului de vest aflate pe malul drept al Dunării în fața Vidinului se ridicau la 15435 de infa n-
teriști, 2 149 de călăreți și artileriștii ce încadrau 84 de tunuri. Urmau să participe la atac, prin
bombardament, și bateriile de artilerie amplasate pe malul românesc al Dunării, la Calafat și Ci u-
perceni. 101
În dimineața de 12/24 ianuarie 1878, la ora 7, artileria română a declanșat un foc intens
atât asupra pozițiilor inamice înaintate, cât și asupra Vidinului. Pregătirea de foc a durat 30 m inu-
te, urmată de asaltul impetuos al infanteriștilor români. Atacul asupra Tatargikului este exec utat
de ostașii Regimentului 8 infanterie de linie (Divizia 4 infanterie), întăriți cu un batalion de dor o-
banți, care înaintează cu multă bravură. După o scurt ă încercare de rezistență, inamicul se retrage
spre Vidin. Concomitent, Divizia 1 infanterie a atacat și ocupat localitățile Rupcea și Rainovcea.
Cu toate încercările combinate ale diviziilor 1 și 4 infanterie întreprinse asupra local ității Novo –
Selo, inam icul rezistă. Acțiunea eroică întreprinsă de un detașament din Regimentul 8 infanterie
se încheie cu pierderi102.
Momentul hotărâtor al luptelor pentru Vidin 1 -au constituit acțiunile de la Smârdan și
Inova. Divizia 2 infanterie a început asaltul la ora 14 cu Regimentul 4 linie și batalionul 2 din
Regimentul 6 linie. Combinând atacul de front cu manevră pe flancuri, locotenent -colonelul Ion
Cotruț, comandantul liniei întâi de atac, obține, cu toată rezistență tenace a inamicului, o victorie
de prestigiu prin cucerirea succesivă a redutelor 1 și 2, a satului Smârdan și a clădirii cu telegr aful
bine aparate de inamic. Prin introducerea în lupta a eșalonului 2, Regimentul 9 dorobanți, ofens i-
va a continuat cu și mai mare vigoare. Este cucerită reduta nr. 3 și, du pă trecerea râului Delena, a
cărui apă era numai sloiuri, satul Inova. Toate încercările inamicului de a reocupa pozițiile pie r-
dute au rămas fără rezultat. Ostașii români s -au menținut ferm pe poziții, consolidându -le.103
La trei zile după ocuparea pozițiil or înaintate din fața Vidinului, artileria română de pe
ambele maluri ale Dunării, a început bombardarea cetății Vidin. Tragerile artileriei au durat până
la 22 ianuarie, când s -a comunicat că se încheiase armistițiul ruso -turc. La 12 februarie 1878 tr u-
pele române au intrat în Vidin, unde au capturat o mare cantitate de materiale de război; a două zi
au intrat în cetatea Belogradcik unde, de asemenea, au pus stăpânire pe 22 piese de artilerie, m a-

101 Ibidem , p. 192.
102 Ion Coman (coord.), op.cit ., p. 319.
103 Ibidem , p. 323.

50
gazii cu pulbere, arme și materiale de intendență. Populația b ulgară din aceste. localități a f ăcut o
primire entuziastă trupelor române victorioase.104 Predarea către armata română a acestor cetăți a
însemnat finalul luptelor efectuate la sud de Dunăre în războiul de independență, camp anie care a
pecetluit, cu efortul întregii națiuni si cu jertfa a 10 000 de morți, răniți si dispăruți, independența
naționala a României.105

II.3. Recunoașterea independenței de stat a României

Fiind pus în situația unei iminente înfrângeri, guvernul otoman făcuse, după cea de -a patra
bătălie de la Plevna, eforturi disperate pentru a nu ajunge în situația de a trata de unul singur cu
Rusia, dar marile puteri nu au dorit sa îi acorde nici un ajutor. Drept urmare, la 19/31 ianuarie
1878, în Adrianopol, a fost încheiat un armistițiu. Prin a cesta – prin neprimirea la tratative a r e-
prezentanților României, Serbiei și Muntenegrului – Rusia dădea de înțeles că, în tratativele de
pace care urmau, avea să -și urmărească doar propriile interese, declarate sau nu, încă de la înc e-
putul războiului.

II.3.a Tratatul de pace de la San Stefano – 19 februarie/3martie 1878

Refuzul de a admite reprezentantul României la tratativele de pace și intenția Rusiei –
comunicată guvernului român atât prin intermediul agentului diplomatic român de la Petersburg,
cât și direct prin contele Ignatiev – de a reîncorpora, la sfârșitul războiului, cele trei județe din
sudul Basarabiei: Cahul, Ismail și Bolgrad (restituite Principatelor în 1856 de către Congresul de
la Paris), au stârnit în mod firesc indignare la București. Domnitorul, guvernul, Parlamentul, pr e-
sa, în general toată opinia publică din România au protestat împotriva acestei intenții a Rusiei de
a nu respecta Convenția din aprilie 1877.106
Încă de la 20 ianuarie/1 februarie 1878, atât Camera,cât și Senatul, îngri jorate de zvonur i-
le care erau răspândite mai ales în presa străină, că la negocierile de pace diplomații ruși ar pune
în discuție integritatea teritorială a României, au interpelat guvernul dacă aceste amenințări au o

104 Ibidem , p. 334.
105 Dan Berindei (coord.), op.cit ., vol. VII, tom I, p. 692.
106 Ibidem.

51
bază reală. Răspunzând, la 26 ianuarie /7 februarie I.C. Brătianu a afirmat categoric în Camera că
„niciodată națiunea română nu va consimți la cesiunea, dar nici chiar la schimbul unei părți din
teritoriul sau‖. Imediat Camera a adoptat în unanimitate o moțiune în care arată că integritatea
României este garantată de marile puteri europene și de Rusia în mod special prin Convenția din
aprilie 1877. În finalul moțiunii se preciza că Adunarea „este hotărâtă a menține integritatea ter i-
toriului țării și a nu admite o înstrăinare din pământul ei‖. Î n aceeași zi, Senatul a votat o moțiune
similară, iar guvernul a comunicat, printr -o circulară, agenților români din străinătate, această h o-
tărâre a Parlamentului.107
La 19 februarie/3 martie 1878, Rusia și Turcia au semnat Tratatul preliminar de pace de la
San Stefano, ale cărui clauze se referau și la România. Tratatul preciza, în articolul 5, că „Subl i-
ma Poartă recunoaște independența României; aceasta va valorifica drepturile sale la o despăg u-
bire ce va urma să fie dezbătută între ambele părți. Până la în cheierea unui tratat direct între Tu r-
cia și România, supușii români se vor bucura în Turcia de toate drepturile asigurate supușilor c e-
lorlalte puteri europene‖. Alte articole, referindu -se direct sau indirect la țară noastră, prev edeau
că trupele de ocupaț ie ruse din Bulgaria aveau să -și mențină comunicațiile prin România și prin
porturile de la Marea Neagră (art. 8) și că pentru o parte din despăgubirile de război, Poartă ot o-
mană ceda Rusiei Dobrogea, teritoriu pe care ―Rusia își rezervă facultatea de a -l schimbă cu pa r-
tea Basarabiei detașată la 1856‖ (art. 19).108
România a protestat împotriva prevederilor din tratat, care -i afectau interesele naționale.
La aceste proteste, cancelarul Gorceakov a amenințat cu ocuparea țării și dezarmarea armatei r o-
mâne. I s -a răspuns de către domnitor și guvern că armata care a luptat la Plevna „sub ochii împ ă-
ratului‖ nu se va lasă niciodată „să fie dezarmată‖. Mai multe unități rusești au fost aduse din s u-
dul Dunării și li s -au dat ordine secrete pentru a ocupă diferite pozi ții strategice și chiar capitala
României și a institui starea de asediu; se prevăzuse numirea unui guvernator militar al orașului și
se redactase și o proclamație către bucureșteni în care se justifică „necesitatea apărării Capitalei„
prin „complicațiile politice‖ survenite în ultimul timp.109 În situația creată, România și -a luat m ă-
suri de apărare, concentrându -și armata într -o zona strategică, de rezistență, în Olt enia și în nord –
vestul Munteniei, pe linia: Slatina – Pitești – Curtea de Argeș – Târgoviște pentru a respinge o
eventuală înaintare a trupelor imperiale ruse. Unii deputați au cerut chiar retragerea domnitorului

107 Ibidem , p. 693.
108 Ibidem , p. 694.
109 Ion Coman (coord.), op.cit ., p. 379.

52
și a guvernului la Craiova. Rezistența hotărâtă a României și protestul unor mari puteri au împi e-
dicat Rusia să -și pună în aplicare plan urile sale.

II.3.b. Congresul de la Berlin – 1/13 iunie – 1/13 iulie 1878

Între timp, unii oameni politici, ca Ion Ghica, D.A. Sturdza, I.C. Brătianu, I. Câmpineanu
au fost trimiși la Viena, Berlin, Paris, Londra, Budapesta pentru a discuta cu cabinetele respect ive
situația critică a României față de pretențiile și amenințările rusești și a cere sprijin în vederea
participării țării la viitorul congres de pace. Promisiuni și încurajări s -au primit de la marile p u-
teri, nu însă și un sprijin efectiv. Chiar și Bismarck – în care domnitorul Carol își pusese mari
speranțe110 – recomandă la 27 martie/8 aprilie, lui I.C. Brătianu să se înțeleagă direct cu țarul
Alexandru al II -lea, care ar fi dispus să ofere României, în schimbul celor trei județe, un teritoriu
dublu că întindere în sudul Dunării, inclusiv mari compensații bănești. Miniștrii români au re s-
pins însă acest târg.
Marile puteri, și în primul rând Marea Britanie și Austro -Ungaria, interesate în obținerea
unor teritorii și sfere de influență în Imperiul o toman, au contestat valabilitatea tratatului de la
San Stefano și au impus ținerea unui nou congres de pace la Berlin. Acesta s -a desfășurat între
1/13 iunie și 1/13 iulie 1878. Revizuirea clauzelor de la San Stefano s -a făcut însă înainte de de s-
chiderea l ucrărilor congresului și toate modificările s -au operat potrivit intereselor marilor puteri.
Discuțiile de la Berlin au avut mai mult un caracter formal, fiind aranjamente bilaterale anterio a-
re: Austro -Ungaria și Rusia cu acordul de la Reichstadt și Budape sta; Rusia și Marea Britanie cu
memorandul din 18/39 mai 1878, prin care cea dintâi lua în stăpânire de la a două insula Cipru;
de asemenea, Marea Britanie a semnat un acord cu Austro -Ungaria, cele două state angajându -se
să se sprijine reciproc în cadrul apropiatului congres de pace. La Congresul de la Berlin, marile
puteri au fost preocupate mai ales de propriile interese. S -a discutat deci soarta popoarelor din
Balcani, dar fără participarea reprezentanților acestora; după insistente, aceștia vor fi totu și ad-
miși, ca o concesie, numai pentru a -și expune cauza atunci când se va discuta despre țară lor.111
Delegația României, împuternicită de guvern să reprezinte țara la Congresul de la Berlin –
spre a apăra drepturile și interesele „națiunii, în conformitate cu voturile Corpurilor legiuito are‖,

110 Dumitru Suciu, o p. cit. , p. 91.
111 Dan Berindei (coord.), op.cit ., vol. VII, tom I, p. 692.

53
era alcătuită din primul ministru Ion C. Brătianu și din ministrul Afacerilor Străine, Mihail K o-
gălniceanu. Sosiți la Berlin, reprezentanții României au insistat zadarnic, încă din prima zi, să fie
admiși la lucrările Congresului. Ei n -au putut avea decât unele întrevederi cu plenipotențiarii c e-
lor șapte mari puteri spre a le capta bunăvoința, dar n -au primit decât asigurări platonice de si m-
patie. La 12/24 iunie, au înaintat un memoriu cancelarului Bismarck, președintel e Congres ului,
conținând principalele probleme pe care România le ridică dezbatere și aprobare, forumului eur o-
pean. În memoriu erau formulate cinci revendicări. Astfel, se cerea: că nici o parte din terit oriul
în ființă să nu fie deslipită din România; ter itoriul ei să nu fie supus unui drept de trecere în prof i-
tul armatelor rusești; România – în baza titlurilor ei seculare – să reintre în posesiunea gurilor
Dunării; independența să fie consfințită în mod definitiv și teritoriul sau să fie neutralizat; să p ri-
mească despăgubiri de război proporțional cu forțe militare puse în linia de bătaie. Admisă în ș e-
dința Congresului din 19 iunie/1 iulie pentru a -și expune memoriul, delegația României a ap arat
cauza independenței și a respectării integrității teritoriale a țării. Cei doi miniștri au subliniat, în
fața participanților, că România nu cerea să i se dăruiască independența națională, căci ea și -a cu-
cerit-o pe câmpul de luptă. Ea cerea ca puterile europene să i -o recunoască de jure, potrivit jertf e-
lor de sânge. Știrbirea integrității teritoriale, după ce țarul se angajase s -o respecte – accentuau
reprezentanții României – „ar dărâma în sânul națiunii orice încredere în tăria tratatelor‖ și a
„principiilor de dreptate absolută‖. Dar, după cum i se spusese anterio r, delegația română (că de
altfel și a Greciei și Serbiei) a fost numai „auzită‖, nu și „ascultată‖.112
În zilele următoare li s -a cerut delegaților români să facă o declarație de supunere la hot ă-
rârile Congresului, dar ei au refuzat; nu voiau să lege în nic i un fel țară de deciziile marilor p uteri,
dictate de ―politică interesului și egoismului care învinsese´pe aceea a dreptului, cum foarte s u-
gestiv relevă ministrul român al Afacerilor Străine. Cu toate acestea, în pofida protestelor op iniei
publice, Români a a trebuit, până la urmă, să se supună hotărârilor Congresului de la Berlin, fiind
chemată – după cum se arată în mesajul de închidere a Corpurilor legiuitoare – ―a face păcii lumii
sacrificii grele și dureroase‖.113
La 1/13 iulie, lucrările congresului de la Berlin au fost încheiate, semnându -se un tratat de
pace, care modifică simțitor prevederile stipulate la San Stefano. Principatul autonom al Bu lgariei
creat la San Stefano a fost micșorat, constituindu -se, totodată, la sud de Balcani provincia aut o-

112 Ibidem, p. 697.
113 Ibidem.

54
nomă Rumelia, cu un guvernator creștin numit direct de Poartă otomană. Bosnia și Herțeg ovina
au fost date Austro -Ungariei spre administrare. S -a recunoscut independența Serbiei și Munten e-
grului, cărora li s -au făcut și mici adaosuri teritoriale.
În privința Rom âniei – prin art. 43 -45 ale tratatului – se preciza că „înaltele părți contra c-
tante recunosc independența‖ acesteia, condiționând -o însă de retrocedarea către Rusia a Basar a-
biei și de acordarea de drepturi civile și politice tuturor locuitorilor – pământen i sau străini – indi-
ferent cărei confesiuni ori comunități religioase îi aparțineau (se aveau în vedere evreii și musu l-
manii). Totodată, Tratatul de la Berlin (prin art. 46) a statuat reunirea cu România a insulelor De l-
tei Dunării și a Dobrogei, ce fusese ocupată de otomani în secolul al XV -lea, luată fiind Țării
Românești. Și alte articole ale tratatului se refereau, direct sau indirect, la România. Se stipula,
printre altele, că România putea reglementa, prin convenții bilaterale, privilegiile și atribuți ile
consulilor străini și, de asemenea, urmă să facă parte din Comisia Europeană a Dunării – cu atr i-
buții extinse până la Galați. Toate fortificațiile de pe cursul Dunării, în aval de Porțile de Fier,
urmau să fie distruse, iar navigația vaselor de război interzisă.114
În ciuda anumitor condiționări și îngrădiri, Tratatul de pace a recunoscut independența
statului român. În lunile următoare, trei mari puteri – Austro -Ungaria, Imperiul otoman și Rusia
(după ce a fost evacuat de România sudul Basarabiei) – au recunoscut fiecare noul statut intern a-
țional al României, stabilind cu ea relații diplomatice. Italia o va face în 1879, după modificarea
articolului 7 din Constituție referitor la drepturile civile și politice, iar celelalte trei mari puteri
europene – Franța, Germania și Marea Britanie – abia în februarie 1880, după ce guvernul român
avea să accepte condițiile oneroase de răscumpărare a cailor ferate de la acționarii germani. Or i-
cum, prin obținerea statutului de independență și recunoașterea sa internațio nală, România străb ă-
tuse o etapă decisivă în procesul ei de afirmare europeană. Totodată, dobândirea independenței de
către statul român a contribuit în a pregăti desăvârșirea unificării statale a națiunii române. La
mai puțin de două decenii după constitu irea statului național, el își cucerise statutul de indepe n-
dența, recunoscut de marile puteri europene. În etapa următoare rămânea a fi realizată desăvârș i-
rea unității statale a națiunii.115

114 Ibidem.
115 Dan Berindei (coord.), op.cit ., vol. VII, tom I, p. 698.

55
CAPITOLUL III
CONTRIBUȚIA JUDEȚULUI TELEORMAN LA OBȚINEREA INDEP ENDENȚEI

În unul dintre cele mai importante momente ale istoriei poporului român, obținerea ind e-
pendenței de stat a României, județul Teleorman, a jucat un rol deosebit în această temerară î n-
cercare a românilor. Faptul că este unul din județele de la gr anița de sud dar și faptul că, din punct
de vedere strategico – tactic, armata imperială țaristă dar și armata română au folosit județul
pentru a traversa Dunărea sau pentru a gestiona trimiterea pe frontul balcanic a materialelor de
război, au făcut din acest județ un adevărat resort pentru armata română în efortul sprijinirii luptei
pentru independență. De asemenea în tot acest efort, județul Teleorman a dat prima jertfă de sâ n-
ge din acest război.

III.1. Contribuția materială a județului Teleorman
III.1.a. Situația economică a județului Teleorman în preajma Războiului de Ind e-
pendență
Alături de celelalte județe ale țării, Teleormanul reflectă pregnant structura predominant
agrară a României din primele decenii ale celei de -a doua jumătăți a secolului al XIX -lea. În
prejma Războiului pentru independență, județul Teleorman avea 200.000 de locuitori, marea lor
majoritate trăind în sate, iar 30.000 în cele patru localități urbane: Turnu Măgurele, Roșiorii de
Vede, Alexandria, Zimnicea. Este edificator fapt ul că la începutul deceniului al VII -lea existau
așa cum rezultă din analele statistice publicate în 1863 doar 962 muncitori, concentrați în portur i-
le Turnu -Măgurele și Zimnicea „întreprinderi‖ care nu depășeau stadiul manufacturier, chiar d acă
în unele lo curi este introdusă forța aburului. S -ar mai impune precizarea că din totalul muncitor i-
lor, 268 lucrau în comune rurale). Existau, de asemenea, fabrici de bere la un număr redus de s a-
lariați. Acestora li se adăugau, sub forma unor unități manufacturiere, a șa-zisele fabrici de lum â-
nări și săpun, mori cu aburi, de ape gazoase, tăbăcării, ateliere pentru reparatul mașinilor agr icole,
pive de bătut abale, nenumărate cazane de țuică. În total existau circa 56 asemenea „întrepri n-
deri‖) care foloseau sporadic munc a salariată. Caracterul predominant agricol al economiei jud e-
țului este exprimat și de numărul mare de piețe pentru vânzarea -cumpărarea cerealelor. În 1875,
Turnu -Măgurele devenise un important debușeu pentru desfacerea produselor agricole din Tel e-
orman, O lt, Argeș, Muscel. Pe aici și prin celălalt port – Zimnicea – se scurgeau anual mari cant i-

56
tăți de cereale și vite spre Ungaria, Austria, Germania. Existau în același timp numeroase piețe
cerealiere și târguri (oboare) de vite la Alexandria, Balaci, Roșiori i de Vede, Crângeni, Uda –
Clocociov, Conțești, Mavrodin. Peretu, Orbeasca, Dobrotești, Siliștea -Gumești, Tecuci, Ciol ă-
nești, Tătărăștii de Sus etc.). Banii câștigați pe cerealele vândute de țărani la preturi derizorii, tr e-
ceau, în mare parte, în tejghelel e celor nu mai puțin de 270 de cârciumi existente în comunele u r-
bane.116
Județul era străbătut de la un capăt la altul, toate în direcția Dunării, de drumuri comerci a-
le cunoscute sub denumirile „Troianul‖, „Oii‖, „Țintei‖, „Sării‖, „Untului‖ și altele, unele urmare
a faptului că, prin veacuri, produsele agricole românești se scurgeau către cămările otomane.
Sprijiniți în albia Dunării de la gurile de vărsare ale Oltului la sud -vest până la întâlnirea Vedei cu
Bătrânul fluviu la sud -est, cu punctul cel mai sud ic al țării – Zimnicea – situat aici, județul Tel e-
orman se întindea pe o suprafață de 4760 km2). Poziția lui geografică aducându -l în prim planul
operațiunilor militare ce se vor desfășura în anii 1877 -1878.
Situația țăranului din Teleorman nu se abstrage celei generale. Decretul dat de Al. I. Cuza
în august 1864 prin care promulga legea rurală se soldează cu împroprietărirea a 16.054 locuitori.
Cele 476.000 hectare erau deținute în mare parte de moșieri care posedau, fiecare, între 1000 –
15.000 de hectare. Din suprafața existentă doar 286.663 hectare erau arabile. Restul – bălți (cea
mai mare, Suhaia), terenuri neproductive, păduri și chiar pământuri nelucrate din lipsa uneltelor
și a vitelor de muncă. Statisticile vremii consemnează prezența a circa 20.00 0 bordeie. În rest,
case mai mult modeste, din pământ, inclusiv în orașe, păstrate în memoria posterității prin cel ebra
descriere făcută de Alexandru Vlahuță așezărilor din Zimnicea: „Case de olane, au aerul unor
moșnegi ce povestesc întâmplări pline de gr oază și de jale‖.117 Ca și în restul țării, și în județul
Teleorman, proprietarii marilor suprafețe arendau moșiile, iar arendașii în calitate de administr a-
tori subarendau pământul, prin diverse învoiri, țăranilor care se obligau la plata unor arende în
bani, dar și în produse și muncă. În aceste condiții, populația județului a participat activ la efortul
de război, contribuind din toate punctele de vedere, încă dinainte de trecerea Dunării de către
armata română.

116 Stan V. Cristea (coord.), Monografia județului Teleorman , Alexandria, Editura „Teleormanul Liber‖, 1998, p. 93.
117 Ion Bîlă, Alexandru Mardale, Petre Grecu, Ion Toader, Participarea județului Teleorman la cucerirea indepe n-
denței de stat a României , Alexandria, Editura „Teleormanul‖ , 1977, p. 23.

57
III.1.b. Rechizițiile și donațiile locuit orilor județului pentru susținerea efortului de
război
Parte a României, Teleormanul a participat la acest mare eveniment din istoria țării, aș e-
zarea sa geografică, la granița de sud a țării, oferindu -i un rol important pe tot parcursul desfăș u-
rării război ului.
Astfel, teritoriul județului Teleorman a fost, în timpul războiului, teatrul operațiunilor de
mobilizare și organizare a armatei române, a constituit zona strategică principală pe unde trupele
ruse și apoi o parte a celor române au trecut la sud de D unăre pe la Zimnicea și Turnu Măgurele.
Nevoia deosebit de mare a armatei a făcut ca în data de 24 aprilie/ 6 mai 1877, guvernul
să dea o lege a rechizițiilor, care stabilea modalitatea prin care armata putea rechiziționa bunurile
cetățenilor particulari. Era nevoie de o astfel de lege deoarece în fiecare zi, armata avea trebuință
de cantități impresionante de furaj: 52.500 kg fân, 47250 kg orz, 21000kg paie, 43750 oca pâine,
156 ¼ vite.118
Când ne referim la Teleorman, ca și la alte județe limitrofe cu Dună rea, trebuie să avem în
vedere eforturile făcute pentru încartiruire și întreținerea, pe anumite perioade, a armatei r omâne,
a prizonierilor de război, contribuția, sub o formă sau alta, cu alimente și furaje pentru a rmatele
rusești, rețeaua întinsă de spi tale. Drept dovadă a acestor afirmații stă comunicarea din data de 7
aprilie 1877 – făcută la ordinul guvernului – a Prefectului județului Teleorman, Constantin Kir i-
țescu, către toți primarii din județ. Astfel, a fost trimisă câte o copie din „Convențiune a care reg u-
lează trecerea armatelor rusesci prin România‖ iar prefectul transmitea acestora „vă invit să vă
conformați în această privință‖.119 Prin urmare, autoritățile locale erau pregătite să facă față ceri n-
țelor noi.
Practic, n -a existat gospodărie tele ormăneană care să nu fi fost cuprinsă în acest mare
efort material și uman. Faptele păstrate în arhivă sunt impresionante. Regulamentul din 6 aprilie
și Legea apărută puțin mai târziu, la 24 aprilie/ 6 mai 1877, referitoare la rechiziții se pun în apl i-
care și în această parte a țării, înainte de angajarea armatei române în lupte. Astfel, la 14 iunie
1877 din telegrama adresată Ministerului de Interne de prefectul județului aflăm că se făcuse deja
inventarul atelajelor:„Am onoarea a va supune respectuos la c unoștință D -voastră că în acest j u-
deț de găsesc 3933 care cu 4 boi, 9.851 cu doi boi și 326 căruțe cu cai‖ din care:

118 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. III, București, Editura Academiei RPR, 1952, doc. 492, p. 282.
119 Direcția Județeană Teleorman a Arhivelor Naționale (se va cita în continuare S.J.T.A.N.), fond Primăria Turnu
Măgurele, dosar 1/1877, f. 53-60.

58
– În plasa Călmățuiu: 971 care cu 4 boi și 2433 cu doi boi;
– În plasa Marginea: 945 care cu 4 boi și 1915 cu doi boi;
– În plasa Târgul: 1 103 care cu 4 boi și 2575 cu doi boi;
– În plasa Teleorman: 500 care cu 4 boi cu 4 boi și 1800 cu doi boi;
Pe orașe, situația se prezenta astfel:
– Alexandria: 200 care cu 4 boi și 400 care cu doi boi.
– Roșiori de Vede: 54 care cu 4 boi și 265 cu doi bo i.
– Tr. Măgurele: 70 care cu 4 boi și 123 care cu doi boi.
– Zimnicea: 90 care cu 4 boi și 330 care cu doi boi.120
Sigur, cifrele nu sunt riguros exacte și nu spun totul prin sine, mai ales că, dată fiind poz i-
ția apropiată față de front a localităților te leormănene, mijloacele de transport de aici vor fi util i-
zate cu mai mare frecvența. Numărul lor va crește în perioada desfășurării operațiunilor, practic
fiind folosite în totalitate, după cum va fi evidențiat în paginile următoare. De altfel, la sfârșitul
anului 1877 statisticile arată că, în perioada 1 septembrie – 1 decembrie, județul Teleorman a pus
la dispoziție 23.041 care pentru a transporta muniție, alimente, materiale de Cruce Roșie, răniți.
În această acțiune sunt implicate toate satele și orașele județului. Astfel, în intervalul amintit sunt
rechiziționate numai pentru nevoile armatei ruse câte 15 -20 care zilnic din localitățile: Piatră, P o-
roschia, Merenii de Jos, Crevenicu, Năsturelu, Flămânda, Ulmeni, Contești, Țigănești, Spăt ărei,
Măldăieni, Su haia, Lița, Cervenia, Ulmeni, Alexandria, Baciu, Sârbeni, Mavrodin Lisa, Bragad i-
ru, Smârdioasa, Brânceni, Voivoda etc.121
La sfârșitul războiului, când se inventariaseră sumele datorate de stat pentru despăgubirea
obiectelor rechiziționate fără plata, în vir tutea legii din 24 aprilie 1877, rezultă că Teleormanului i
se cuveneau 528.140 lei, din totalul de 11.227.098 lei pe țară.122
Trebuie să acordăm acestor date creditul necesar și pentru faptul că au fost stabilite când
evenimentele erau recente: când existau mai multe surse scrise de informare. Contribuția materi a-
lă a populației din județul Teleorman îmbracă însă multe alte aspecte. Pe teritoriul județului s -au
aflat principalele depozite de armament și de alimente ale armatei române și ruse, puncte diverse
pentru încartiruirea acestora până la trecerea peste Dunăre. Un exemplu concludent: la 15 octo m-

120 Mihail Roller (coord.), op. cit ., doc. 1389, p. 404.
121 S.J.T.A.N., fond Primăria Alexandria, dosar 8/1877, f. 34.
122 Ion Bîlă, Alexandru Mardale, Petre Grecu, Ion Toader, Participarea județului Teleorman la cucerirea indepe n-
denței de stat a R omâniei , Alexandria, 1977, p. 71.

59
brie 1877 Guardul de artilerie Periețeanu comunica Ministerului de război că în depozitele de la
Turnu -Măgurele se aflau, printre altele, 2.619.690 cartușe Krnka, M.D. 1877; peste 1.695.000
cartușe Peabody M.D. 1868; mai mult de 9100 obuze de 8 mm și 6595 de 9 mm; 5.360 șrapnele
de 8 mm M.D. 1867, mitraliere etc.123
La cererea generalului George Manu, comandantul Diviziei a 4 -a (care se încartiruise la
Islaz) se org anizaseră în zona Turnu Măgurele depozite de carne și pâine pentru 15000 de o a-
meni. Concomitent, la 21 iunie 1877 prefectura dă dispoziție primăriei orașului Turnu Măgurele
să asigure hrana ostașilor diviziei din Islaz, condusă de George Manu.124. La 25 iuli e se c o-
munică din Turnu Măgurele, ministerului de interne, de către prefectul din Teleorman, despre
măsurile luate în acest sens: „Pentru hrana a peste 3000 de oameni din trupele naționale ce înl o-
cuiesc aici pe ruși și pentru furajul a 400 cai, spre a evit a nemulțumirile și chiar plata împovăr ă-
toare a statului, am luat înțelegere cu delegatul administrațiilor domeniilor și am dispus a se ad u-
ce aici grâu, porumb, fân, pae și orz din recolta nouă de la proprietățile administrate în regie. Am
mai dat ordin a s e rechiziționa boi și vaci, iar pentru fabricarea pâinii, a înființa două cuptoare cu
oameni angajați cu plată căci era imposibil a rechiziționa zilieri cu hrană și a da soldaților neî n-
trerupt‖.125
Este cunoscut că în această zonă rețeaua de cai ferate era c a și inexistentă. Cele două or a-
șe teleormănene de la Dunăre, Zimnicea și Turnu -Măgurele, suprasolicitate cu tot felul de serv icii
legate de desfășurarea operațiunilor militare, aveau legături, pe drumul de fier, primul la Giurgiu,
iar celălalt tocmai la Ro șiori. O asemenea precizare se impune pentru că explică solicitările pe r-
manente de mijloace de transport cu tracțiune animală, circulația permanentă cu carele în interi o-
rul și în afara județului a celor apți de muncă și care nu plecaseră pe front. Autorită țile teleorm ă-
nene se adresau frecvent Ministerului de Interne cu telegrame în care arătau că nu mai pot face
față volumului mare de transport, iar ostașii ieșeau la raport arătând că cei de acasă fac zilnic
muncă de rechiziție și nu mai au timp pentru lucr ările agricole.126
Iată câteva din documentele vremii: „A se transporta productele până la Slatina cu care de
rechizițiune din acest județ este aproape imposibil, deoarece vitele sunt foarte slabe și locuitorii
pierzând un timp îndelungat, agricultura a căr ei epocă a sosit va suferi foarte mult. Am cerut, dar,

123 Ibidem.
124 S.J.T.A.N., fond Primăria Turnu Măgurele, dosar 2/1877, f. 122.
125 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. IV, București, Editura Academiei RPR, 1953, doc. 409, p. 271.
126 Astfel de documente reprezintă proporția majoritară a documentelor din SJTAN, fond Primăria Turnu Măgurele –
1877 – 1878 – (reședința județului Teleorman la acel moment), din păcate, majoritatea sunt greu de descifrat.

60
colegului nostru de la Olt ca de la latura acelui județ, vecinat cu acesta, productele să se transpo r-
te cu alte care din comunele sale până la Slatina, însă n -am văzut nici o demarsă, va rog să bin e-
voiți să ia dispozițiuni în consecință‖.127
Telegrama prefectului de Teleorman este datată 22 aprilie 1877, ceea ce oferă câteva co n-
cluzii de o deosebită importanță. Deși suntem înainte de consacrarea oficială a independenței a b-
solute, de -a lungul Dunării se fa c pregătiri intense în varianta intrării României în război, aproape
concomitent cu crearea serviciului de intendență. Sunt tot mai frecvente sesizările cole ctive sau
individuale în care se arată cererile de tot felul cărora trebuie să le facă față cu efor turi uneori i e-
șite din comun. Ele nu pot fi interpretate ca refuzuri (documentele nu ne transmit asemenea ge s-
turi din partea autorităților sau a populației civile) ci ca o situație deosebită pentru l ocuitorii din
această zonă. Rolul și locul comunei Izlaz, aflată la confluența Oltului cu Dunărea pe atunci int e-
grată județului Romanați, în desfășurarea evenimentelor este bine cunoscut. Parcurgând scriso a-
rea islăzenilor către Ministerul de Interne din 4 ianuarie 1878 avem imaginea reală a eforturilor
făcute: „ Fiind cunoscut comuna noastră Izlaz, de la ivirea evenimentelor a fost și este încontinuu
împovorată cu tot felul de rechiziții în județul nostru precum și în Teleorman, la Ple vna, Beket
fiind astăzi 20 perechi boi rămași la Nicopole. Întotdeauna cartiruim convoiuri de bo lnavi români
și turci. Am rămas fără semănături de toamna. 600 pogoane porumb stau astăzi grămădite pe
câmp și nutrețul vitelor… Parte din noi astăzi sunt în transportul pâinii la Beket, di stanță de cinci
poște. Deosebit suntem acum executa ți toți islăzenii a tara și transporta de la Br aniștea… 6 poște,
la compania 16 Dorobanți, 56.100 kilograme lemne…‖ (Semnează Preda Scorojitu, Ioan Vesalu
și toată obștea de Locuitori).128
Un conținut asemănător are cererea unui locuitor din Turnu -Măgurele, Florea Prapurgicu,
care se află în stare de nefolosință din cauza deselor transporturi pe distanțe mari. La Zimnicea,
cerințele sporesc datorită mișcărilor intense efectuate de trupele române și rusești, amenajării
drumurilor de acces din oraș spre port, t ransportului de răniți și de produse.129
Telegrama adresată de prefectul județului, pe 29 septembrie, către Ministrul de Interne e s-
te concludentă: „Pentru transportul de nisip pe șoseaua ce se construiește între Zimnicea și Dun ă-
re în trebuințele armatei ruse , comandantul respectiv îmi cere 500 care zilnic; acest imens n umăr
este imposibil a -l înlesni, mai ales față cu transporturile zilnice ale proviziilor armatei noa stre; va

127 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. II, București, Editura Academiei RPR , 1952, doc. 699, p. 362
128 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. VIII, București, Editura Academiei RPR, 1954, doc. 784, p. 442.
129 Ion Bîlă, Alexandru Mardale, Petre Grecu, Ion Toader, Op. cit ., p. 74

61
rog prin urmare să binevoiți a da ordine la alte județe pentru a trimite numărul cer ut de care‖.130
Într-o altă telegramă din aceiași luna se arată că se cer câte 200 care pe zi tot la Zimn icea pentru
transportul a 6.000 de răniți.
Din 7 decembrie 1877 se păstrează o adresă a Ministrului de Externe către Ministrul de
Interne prin care cere să se ordone prefectului de Teleorman să asigure alte 200 care zilnic pentru
transportul răniților de la Zimnicea la Frățești. În acest punct, de la forțarea Dunării de către a r-
matele rusești pe la Zimnicea (14 iunie 1877) și până la încheierea definitivă a operațiunilor sunt
mobilizate importante forțe umane și mijloace de transport, îndeosebi din oraș și comunele: Pi a-
tră, Viișoara, Suhaia, Fântânele, Năsturelu, Bujoru, Bragadiru și multe altele.131
Un alt document edificator, datat 31 ianuarie 1878, dintr -o altă comună, aflată pe drumul
Turnu Măgurele – Alexandria – București: „Va rugăm în numele umanității dați ordin a suspenda
rechizițiile de vite și care de podvadă; în comună Ologi, județul Teleorman, am rămas tot satul
fără boi, cai, care; am desperat de tractire și podvezi. Ofițeri, soldați, ce trec pe drumul Turnu –
Alexandria în comună noastră (cer) adăpostire‖. Expresia „în numele umanității‖ spune totul ar ă-
tând nivelul de implicare teleormănenilor în efortul de război.
Din statistică prin care se e valuează valoarea rechizițiilor datorate de stat la sfârșitul ră z-
boiului, pentru despăgubire, în virtutea legii din 24 aprilie, așa cum s -a arătat pentru Teleorman
însumau 528.140 lei. Pe luni situația era următoarea:132
187
7 aprilie mai iunie iulie au-
gust septem-
brie octom-
brie noiem-
brie decem-
brie
61961 32949 3315
9 10090
6 5256
3 56461 25102 30152 40751
187
8 ianua-
rie febru a-
rie mar-
tie aprilie mai iunie iulie august
20651 19209 1373
4 26493 3324 9665 996 64

130 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. VI, Bucureș ti, Editura Academiei RPR, 1952, doc. 875, p. 429.
131 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. VIII, București, Editura Academiei RPR, 1954, doc. 171, p. 164.
132 Ion Bîlă, Alexandru Mardale, Petre Grecu, Ion Toader, op. cit ., p. 82.

62

Acestea nu includ însă aprovizionările care se fac, sub o formă sau altă, direct de la sursă
sau fără ca valorile și cantitățile să fie înregistrate în actele prefecturii județului cu sediul la Tu r-
nu-Măgurele. Așa de exemplu, pentru construirea de adăposturi, încălzire, sau pentru prepararea
hranei se consumau mari cantități de lemne, cunoscut fiind că acum o sută de ani erau încă reze r-
ve importante din fosta „pădure nebună‖. Deși nu sunt consemnate, în totalitate, documentele ne
ajută să desprindem unele concluzii, din chiar formularea rapoartelor „Și astăzi, 27 ianuarie am
mai predat intendentei 765 arbori lemne, aduși în 78 sănii, în lungime naturală, de la Dor obanți…
Dar trebuie a se da numai la spitale și moară‖, sau „La 12 și 13 curent am mai predat i ntendentei
militare numai pentru trebuință spitalelor 485 arbori, în lungimea lor naturală (…) aduși în 42
care‖. Expresiile „și astăz i‖ sau „am mai predat‖ relevă o practică anterioară. Era de așteptat,
având în vedere că într -un număr însemnat de localități printre care Turnu -Măgurele, Alexandria,
Zimnicea, Mavrodin, Piatra, Izlaz și altele se amenajaseră mari cuptoare pentru pâine, ju dețul d e-
venise o intensă rețea sanitară. Cerințele erau așa de mari, încât la 21 iulie 1877 Primul Ministru a
ordonat, personal, prefecturii Teleorman că „morile aflătoare să fie rechiziți onate‖.133
La 19 august prefectul comunica Ministrului de Interne că „ am fost puși în imposibilit atea
de-a trimite oamenii ceruți de onorabilul Minister de Război pentru motiv că de aici se îndest u-
lează divizia 4 activă în care scop s -au înființat mai multe cuptoare de pâine care funcționează de
mai mult timp‖.134 Rezultă, evi dent, faptul că județul se afla la nivelul maxim de efort pe care îl
putea depune.
Încercând să așezăm pe harta punctele unde se concentrează consumurile de pâine, lemne
și furaje, reconstruim de fapt încartiruirea trupelor române și ruse, spitalele și amb ulanțele, mi ș-
carea umană legată, într -un fel sau altul, de operațiunile militare și nevoile frontului. Cele mai
multe erau dispuse de linia Cernetu, Alexandria, Peretu, Turnu -Măgurele, Zimnicea spre Dunăre,
practic în toată zona de sud.
La Poroschia, de pi ldă, din procesul verbal semnat de primarul Marin Bădescu se co n-
semnează că s -au tăiat din pădurea comunei 400 tufani evaluați la 1 leu bucata135, iar eforia spit a-
lelor civile (o organizație fără scop lucrativ care administra spitalele în Muntenia și Moldova )
solicită Ministerului de Interne prin circulară nr. 1552 despăgubire de 168,29 lei pentru copacii

133 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. V, București, Editura Academiei RPR, 1953, doc. 207, p. 102.
134 Ibidem, doc. 1004, p. 511.
135 S.J.T.A.N., fond Primăria Alexandria, dosar, 6/1878, f. 24.

63
tăiați din pădurea de la Licuriciu (circa 25 km nord -vest de Alexandria) de către soldații ruși. Un
alt exemplu foarte concludent. Numai la Alexandria, în z ilele de 6 și 7 decembrie comisia de r e-
chiziții primea, pentru prizonierii turci, 54.128 pâini. O cifra impresionantă, cât se poate de s u-
gestivă. În situații fortuite (și acestea au fost foarte frecvente, mai ales pe timp de iarnă) când
alimentele sau fura jele din restul țării nu ajungeau la timp la destinație se recurgea la sursele (din
ce în ce mai împuținate) din zona de staționare a trupelor. La 1 decembrie, de pildă, prefectura
ordona primăriei orașului Turnu -măgurele să rechiziționeze urgent pentru ne voile armatei rom âne
o treime din fanul locuitorilor.
Au fost dese cazurile când, în perioada de vară, s -au cosit suprafețe mari de culturi pentru
hrana animalelor. Actele de acest gen nu erau decât accidentale și urmare a unor situații fortuite.
Le consem năm însă pentru că fără cunoașterea lor am avea un tablou incomplet al anilor 1877 –
1878.
Vârful de cheltuieli în sprijinul efortului național de război, a venit în luna decembrie
1877, o lună cu temperaturi de peste -20 -25oC și cu un viscol deosebit de ma re care troienea z ă-
pada blocând drumurile complet. În aceste condiții meteorologice, care presupuneau costuri s u-
plimentare cu încălzirea și achiziționarea de haine călduroase, au început să curgă spre București
și cei aproape 45000 prizonieri turci care st aționează aici pe anumite perioade împreună cu ost așii
de pază români și ruși. Așa se explică de ce în arhive apare un consum extraordinar de pâine pe n-
tru zilele lui decembrie 1877: la 6 decembrie se predau comandantului de convoi 30128 pâini, iar
la 7 dec embrie 24000. Un proces -verbal încheiat la 13 decembrie consemnează numele brutarilor
Dionisie Milarezi, Ion P anait, Iordache Cicăran și Vasile Vicolan care au predat î mpreună 6174
pâini sublocotenentului Ciorbeanu din Regimentul 3 Linie. În aceeași zi, lo cuitorii din Alexandria
au mai predat armatei 5200 kg fân, și 5588 kg orz la cererea locotenent -colonelului Polizu.136
La 7/19 septembrie 1877, Mihail Kogălniceanu a adresat țării un apel prin care punea în
atenția cetățenilor nevoia urgentă ca poporul să doneze tot ceea ce armata ar putea utiliza
(îmbrăcăminte groasă, hrană solidă pentru soldați, hrană pentru animale, etc.). Încă dinainte de
apelul menționat în întreaga țară s -au înființat comitete cetățenești care au lansat liste de su bscri p-
ții pentru susținerea frontului, acțiuni cu ecouri adânci în inimile poporului român. „Pentru cu m-
părarea de arme, persoane particulare, comune rurale și urbane au subscris suma de 1639798 lei
cu care se puteau cumpăra 50000 puști. În întreaga țară s -au format comitete care au adunat fo n-

136 Ibidem , dosar 12/1877, f. 76.

64
duri și daruri pentru trupe; țăranii ofereau îmbrăcăminte groasă și alimente; comercianții, intele c-
tualii, diferite categorii de salariați – de asemenea alimente, efecte și bani: donațiile înregi strate
de guvern, afară de cele date direct unor asociații și comitete particulare – totalizează 924000 lei
sumă ce îngăduia alimentarea armatei române operative timp de 300 zile (de fapt î ntreaga durată
a războiului).137
La nivelul județului, au fost înființate comitete de cetăț eni, la comune, pe orașe și plăși,
care lansează liste de subscripții, adună fonduri de la populație și le înaintează guvernului prin
prefectură. În septembrie 1877 a sosit la prefectura Teleorman circulara ministerului de externe
prin care prefectura jude țului era rugată să adune bani pentru 2000 de puști. Acțiunea a început
imediat și a câștigat foarte mulți aderenți, astfel că, după doar 5 zile se preda statului suma de
34675 lei din care 32493 lei, anume pentru cumpărarea de arme.138
Un alt exemplu de co ntribuție, spontană, s -a desfășurat pe data de 1 mai 1877 când esc a-
dronul călărașilor din Vlașca trecea prin Roșiorii de Vede: „ … concetățenii noștri, bărbați și f e-
mei de toate stările, ieri, 1 Mai, pe când escadronul călărașilor de Vlașca trecea de la Roșiori la
Caracal, aducându -și aminte de datoria ce le impune numele ce poartă și gloria strămoșilor lor,
prin contribuțiuni spontane, pe de o parte au oferit toate cele trebuincioase la îndestularea întreg u-
lui escadron, iar pe de alta au asigurat îmbrăcă mintea cu bluze a celor 100 de milițieni ce compun
compania de aici comandați de concetățeanul nostru, locotenentul Mihail Mănciulescu;
comunicându -vă cu fericire acestea vă rugăm, Domnule ministru, să vedeți întrânsele o probă de
patriotism și devotament către țară … ce inspiră pe mult încercații locuitori ai acestui oraș.‖139
La sfârșitul războiului, când s -au întocmit listele cu ofrandele făcute direct statului rezultă
că populația Teleormanului a oferit, fără plată, 29 cai, 20 boi, și vaci. 99 hl grâu , 99 hl orz, 1976
hl porumb, 38 hl vin și rachiu, 250 flanele și cojoace, peste 25 kg de scamă, alte obiecte de î m-
brăcăminte.140Totuși, această situație nu reflectă pe deplin efortul locuitorilor județului. Astfel,
primăria din Alexandria, înainta prefecturi i, la 4 octombrie un tabel cu suma de 351 lei, urmat de
altul la 15 octombrie cu 1104 lei.141 Între 6 și 16 decembrie s -au oferit de către locuitorii acel uiași

137 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria ro mânilor din cele mai vechi timpuri până astăzi , București,
Editura Albatros, 1975, p. 635.
138 Ion Bîlă, Alexandru Mardale, Petre Grecu, Ion Toader, op. cit ., p. 92.
139 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol . II, București, Editura Academiei RPR, 1952, doc. 1069, p. 535.
140 Ion Bîlă, Alexandru Mardale, Petre Grecu, Ion Toader, op. cit ., p. 92.
141 S.J.T.A.N., fond Primăria Alexandria, dosar, 8/1877, f. 41.

65
oraș, printre altele, 1268,15 lei și 635 cojoace, urmând să se confecționeze altele, în cel mai sc urt
timp.142
Este imposibil de cuantificat exact nivelul rechizițiilor și donațiilor la nivelul județului
Teleorman, din cauza numărului mare de trupe ce au stat aici, din cauza numărului mare de spit a-
le ce au funcționat, din cauza numărului mare de prizoni eri turci care au tranzitat județul spre B u-
curești, dar și a faptului că uneori, locuitorii donau fără a avea pretenția de a fi înscriși în acte of i-
ciale, acte care, ne -ar fi ajutat astăzi să ne facem o imagine clară a adevărului istoric.

III.2. Atitudin ea locuitorilor județului Teleorman față de prizonierii turci

Un episod aparte a acestui război, l -a constituit atitudinea autorităților locale dar și a loc u-
itorilor județului Teleorman față de prizonierii turci. Documentele păstrate în arhivele statului
demonstrează eforturile făcute de teleormăneni pentru a asigura transportul, adăpostirea, hrănirea
și îngrijirea celor învinși.
Trecerea prizonierilor pe la Turnu Măgurele, oraș care a constituit una din porțile impo r-
tante ale României spre front și dins pre front începe cu mult înaintea capitulării lui Osman Pașa
când trupele noastre încă nu primiseră botezul focului. La 6 iulie 1877 generalul Manu, coma n-
dantul Div. 4, făcea cunoscut în mod oficial prefectului Kirițescu să ia măsuri pentru întreținerea
a 6000 de prizonieri turci, predați de armata rusă.143
Exodul marilor convoaie eșalonate la intervale scurte de timp începe însă în luna dece m-
brie, când Plevna a căzut. Itinerariul străbătut de cei 45000 prizonieri și 10000 de soldați și of ițeri
din escortă a fost: Plevna – Verbița – Nicopole (staționare) – Turnu Măgurele ( oprire pentru
aprovizionare și trierea bolnavilor) – Piatra – Alexandria (staționare) – Atârnați (Cernetul din z i-
lele noastre) – Frățești – Călugăreni – Jilava – București.144Treceri de prizo nieri s -a făcut și prin
punctul Zimnicea, iar unele convoaie au luat, de la Alexandria, drumul spre Pitești și Târg oviște.
Prin urmare, timp de aproape 50 de zile, mai mult de 20 de localități teleormănene adă u-
gau la grijile pentru hrana soldaților români pe cele referitoare la asigurarea condițiilor omenești
pentru prizonieri și însoțitorii lor. Ministrul de interne al României cerea, în acest sens prefecților
de Teleorman, Vlașca și Ilfov să explice populației necesitatea de a pune la dispoziție cele nec e-

142 Ibidem , f. 68, 69.
143 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. IV, București, Editura Academiei RPR, doc. 7 57, p. 419.
144 Ion Bîlă, Alexandru Mardale, Petre Grecu, Ion Toader, op. cit ., p. 97.

66
sare: „ … faceți pe locuitori să înțeleagă că prizonierii care s -au bătut ca bravii, merită a fi tratați
cu toată bunăvoința‖.145
O adresă a primăriei Alexandria din 14 decembrie 1877 către toți brutarii din localitate
creează o imagine edificatoare. B rutarii erau rugați să pregătească 6100 pâini „ de bună calitate
pentru că vin prizonierii turci‖.146
Atitudinea binevoitoare, umană, a românilor față de prizonierii turci, reiese și din raportul
lt.-col. Candiano, comandantul garnizoanei Turnu Măgurele, ad resat generalului Cernat, în leg ă-
tură cu greutățile pe care le -au întâmpinat coloanele de prizonieri în marș spre România:
„La 6 decembrie, 8000 de prizonieri aparținând armatei ruse au sosit în Turnu Măgurele esco rtați
de 3000 români. Când zilele trecut e s-au pornit prizonierii aparținând armatei române le —am dat
60 care goale pentru cei slabi, bolnavi și osteniți; prizonierilor aparținând rușilor însă nu li s -au
dat asemenea care din care cauză de la Plevna și până drumul este semănat cu cadavrele prizo nie-
rilor bolnavi; s -a cercat a se rechiziționa care bulgărești pentru dânșii până în Măgurele însă aut o-
ritățile comunale din Bulgaria au refuzat căci pretindeau mai întâi încuviințarea autorităților civ i-
le din Nicopole, formalitate nu numai absurdă dar și periculoasă în țară inamică pentru trupe care
fac marșuri și care nu pot aștepta în zăpadă și frig, hotărârile totdeauna târzii ale unor as emenea
autorități. Mâine acești prizonieri pornesc spre București prin Alexandria și Frățești‖.147În același
document, lt.-col. Candiano solicită ca o coloană să nu aibă mai mult de 3000 de oameni, pentru a
putea fi noaptea adăpostiți , căci, dormind în câmp la -20o C ar fi murit de frig. La momentul
când prizonierii soseau în Turnu Măgurele, situația li se schimba, erau î ngrijiți și hrăniți pe cât
posibil. Drumul de la Turnu la București era cel mai ușor, deoarece nopțile „ dormeau în sate și
erau hrăniți de locuitori … la București convoaiele primeau odihnă și îngrijire ce de mult nu av u-
sese‖.148
Se știe că primul convo i de 4.000 prizonieri – după înțelegerea intervenită între colonelul
Cerchez și generalul rus Skobelev și stabilirea traseului – pornește din Plevna la 1 dece m-
brie 1877, escortați de trei companii din regimentul 13 dorobanți si două escad roane din R e-
gimentul 7 călărași. Este urmat la 2 decembrie de altul, alcătuit din 3500 prizonieri.

145 S.J.T.A.N., fond Primăria Alexandria, dosar, 5/1877, f. 86.
146 S.J.T.A.N., fond Primăria Alexandria, dosar, 6/1877, f. 6.
147 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. VIII, B ucurești, Editura Academiei RPR, doc. 170, p. 121.
148 Ion Bîlă, Alexandru Mardale, Petre Grecu, Ion Toader, op. cit ., p. 100.

67
Începând cu 3 decembrie traseele se aglomerează enorm, deoarece în decurs de numai
patru zile trec pe la Turnu Măgurele spre Alexandria 20.000 de prizonieri luați de arm a-
tele ruse149, eșalonați în fiecare zi, La datele de 4 și 6 decembrie trec Dunărea, tot pe
la Turnu -Măgurele, alți 6562 soldați și ofițeri prizonieri ce aparțineau armatei române. Din
mărturisirile scrise ale epocii aflăm că din ziua de 3 decembrie a început să ningă abundent
iar temperatura a scăzut sub minus 20 de grade, aspect care trebuie luat în vedere, deo a-
rece în această situație obligațiile locuitorilor au crescut enorm. Cerințele de cazare, hr a-
nă și îmbrăcăminte, în condițiile unui frig puternic, erau foarte mari. O adresă a primarului
orașului Alexandria din 7 decembrie exprimă pregnant dificultățile momentului. El făcea
cunoscut comandantului ar matei ruse că nu mai are posibilități de cazare pentru încă 8.000
de prizonieri turci, deoarece în oraș erau deja găzduiți 7.000 prizonieri și 2.000 ostași ai a r-
matei imperiale.150 La vremea aceea, orașul cu numai câteva decenii de existență, numă ra doar
11.500 locuitori, având, deci, posibilități materiale modeste și spațiu redus de cazare. Se
face apel la locuitorii comunelor vecine, îndeosebi Nanov și Poroschia, pentru a soluționa o
asemenea cerere.
Nevoile sporesc cu fiecare zi în prima parte a lunii decembrie, deoarece atât trupele de
însoțire cât și convoaiele de prizonieri staționează mai mult decât era necesar în Alexandria și
chiar în multe sate din împrejurimi, întrucât drumurile deveniseră impracticabile din cauza vi s-
colel or.
Făcând o retrospectivă în timp putem recompune imaginea Teleormanului în acele zile
Regimentul 3 Călărași schimba, periodic, în marș câte două, escadroane în fața coloanei
pentru a tăia drum prin zăpadă. Așezările teleormănene aflate pe tras eele de deplasare erau pl ine
de răniți și bolnavi, lăsați în grija cetățenilor. Într -un raport al colonelului Grigore Roșnoveanu
către comandantul Diviziei a III -a este relatată situația ultimului convoi intrat în țară la 10
decembrie. Din totalul de 183 ofițeri și 8.162 soldați au fost lăsați pe drum pentru îngrijire
aproape 2.000 prizonieri, dintre care în județul Teleorman 429 la Turnu Măgurele, 465 la P i-
atra, 200 la Alexandria și 251 la Atârnați, iar 543 au decedat din cauza condițiilor d eosebit de
grele. Atitudinea populației față de cei rămași în grija or este mai mult decât de compasiune.
Reproducem, pentru o nouă confirmare, un proces -verbal din luna decembrie 1877:

149 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. VIII, București, Editura Academiei RPR, doc. 92, p. 101.
150 S.J.T.A.N., fond Primăria Alexa ndria, dosar 5/1877, f. 20.

68
,,Noi, locțiitor de primar al comunei Drăgănești din Plasa Câlniștea, districtul Vlașca
(azi județul Teleorman), având în vedere că din convoiul de prizonieri turci escortați de esc a-
dronul al 2 -lea activ de Prahova, sosit aseară în această comună, douăzeci și trei prizonieri f iind
bolnavi, nu s -au putut tran sporta spre București și unul a încetat din viață astă noapte în casa
locuitorului Nicu Ioana, care s -a obligat a -1 înmormânta iar pentru cei bolnavi s -a obl igat a -i
mai ține până la a lor îndreptare și a se porni înainte spre București din comună în comună,
pentru care am dresat prezentul proces -verbal care l -am dat șefului convoiului‖.151
Cazuri asemănătoare, mult mai numeroase, existau în jurul orașului Turnu -Măgurele,
zona foarte mult solicitată. Astfel, din ordinul comandantului garnizo anei, în ziua de 26 d e-
cembrie locotenentul Găiseanu adună un număr însemnat de prizonieri: 172 din Odaia, 67 din
oraș, 322 din Măgurele, 11 din F1ămânda, în total 572. Trei sute dintre ei fiind bolnavi sunt
cazați și hrăniți în orașul de reședință al județului iar restul sunt escortați spre Alexandria.152
În fiecare filă de raport sau telegramă recitite acum, întâlnim grija pentru soarta oamen i-
lor, chiar dacă cu numai câteva zile înainte erau inamici pe câmpul de luptă. Iată în acest sens
o adresă a comandantului Regimentului 7 călărași activ către primarul din Alexandria, în care se
relatează, printre altele: ,,Având în Vedere că timpul este rău și drumul ce mai avem a face p â-
nă la București cu prizonierii turci, având în vedere că în cea mai mare parte aceștia sunt
cu desăvârșire desculți, pe aceste motive am onoarea a vă ruga, domnule primar, să b inevoiți
a face ca, chiar astăzi să se rechiziționeze un număr de 500 de perechi opinci, pe
care să le distrib uim acelor ce vor fi mai în lipsa de încălțăminte.153 Autoritățile,
cu sprijinul populației, dă curs imediat cererii. După ce la dată de 7 decembrie distrib u-
iseră 420 de perechi opinci, în numai 24 de ore mai asigura încălțăminte pentru 511 prizon i-
eri a căror plată nu s -a efectuat sau nu există documente în acest sens. Același sentiment
uman se află și la baza telegramei nr. 15077 a Comisarului regional din Zimnicea prin care sol i-
cita prefectului de Teleorman asigurarea a 200 care pentru transportul prizonierilor răniți p â-
nă la Frățești.
Ordinele și dispozițiile pentru ameliorarea soartei prizonierilor circulau întregul eșalon
politic, din județe către ministerele de resort și în sens invers. Astfel, Co misarul general, Gh e-
orghe Ghica se adresa ministrului de externe, rugându -1 să dea dispozițiile de rigoare

151 Ion Bîlă, Alexandru Mardale, Petre Grecu, Ion Toader, op. cit ., p. 102.
152 Ibidem .
153 S.J.T.A.N., fond Primăria Alexandria, dosar, 5/1877, f. 22.

69
pentru a se crea condiții prizonierilor sosiți la 8 decembrie la Zimnicea din localitatea bulgară
Șipca, al căror traseu continuă spre Alexandria, Bragadiru și de acolo, prin Frățești, la Căl u-
găreni, Jilava și București.154
De asemenea într -un bilanț provizoriu, primăria Turnu Măgurele răspunde prefectului
județului în telegrama cu nr. 14370: „Până în acest moment s -au dat prizonieri lor și trupei de
escortă 20579 pâini (socotit la 39 bani una), 10 chile mari orz, 6200 oca fân, 429 perechi opinci,
15 funți lumânări; se continuă cu predarea pâinii până la 24000. În lipsă de fân s -au dat pentru
astăzi 12 stânjeni pae. Prizonierii și trup a în cartiruiri; aici viscol mare care poate să -i împiedice
a nu pleca nici mâine, casele fiind pline de prizonieri, trupă e convoaie și soldați rusești‖.155

III.3. Contribuția umană și militară a județului Teleorman la obținerea indepe n-
denței
Fiind la gra nița sudică a României, în Războiul de independență, Județul Teleorman a
avut un contact permanent și direct cu tot ceea ce se petrecea pe front. Pe lângă contribuțiile m a-
teriale, acest județ a contribuit cu tehnică, infrastructură, dar mai ales cu oameni care s -au rema r-
cat în iureșul luptelor. Astfel de oameni au reușit să dea un exemplu pentru camarazii alături de
care i -au însoțit pe câmpul de onoare.
Încă înainte de izbucnirea războiului, guvernul român a luat o serie de măsuri de ordin m i-
litar pentru a mplasarea unităților în aproape toate județele României de atunci. Astfel, la 26 n o-
iembrie 1876, prin Decretul nr.2195, sunt create încă 8 regimente de dorobanți, printre care și
Regimentul 5 dorobanți, format din fiii județelor Vlașca și Teleorman. Batali onul 1 Teleorman,
parte componentă a Regimentului 5 dorobanți, își avea reședința de garnizoană la Turnu Măgur e-
le și era alcătuit din 4 companii, cuprinzând fiecare câte o plasă administrativă de pe raza județ u-
lui: compania 1 Turnu Măgurele (compusa din pl asa Călmățui si orașul Turnu Măgurele); co m-
pania 2 Zimnicea (plasa Marginea); compania 3 Roșiorii de Vede (plasa Târgul); compania 4 T e-
leorman ( plasa Teleorman).156
În ianuarie 1877, printr -un alt decret, este numit și personalul ofițeresc, comandant al b a-
talionului fiind numit maiorul Traian Cioran. Conform schemelor de încadrare din lunile aprilie –
iunie 1877, batalionul 1 al cărui comandant a fost maiorul Traian Cioran avea 837 de ostași: 10

154 Ion Bîlă, Alexandru Mardale, Petre Grecu, Ion Toader, op. cit ., p. 103.
155 S.J.T .A.N., fond Primăria Turnu Măgurele, dosar, 5/1877, f. 29.
156 Stan V. Cristea (coord.), op. cit ., p. 95.

70
ofițeri, 4 sergenți majori, 31 sergenți, 51 caporali, 15 gorn iști si 716 soldați). Pana la 15 august,
regimentul 5 dorobanți a fost cantonat in sudul Olteniei pentru a apăra linia Dunării, data după
care este adus la Corabia cu misiunea de a participa la construirea podului de la Siliștioara. Alte
sute de fii ai jud ețului au luptat sub drapelele regimentelor de infanterie si artilerie, iar escadr onul
călăreților de Teleorman, in cadrul Regimentului 3 călărași, cantonat tot la Turnu Măgur ele.157
În contextul situației din 1877, județul Teleorman a jucat un rol deosebit chiar înainte de
începerea ostilităților. Orașul Turnu Măgurele a fost unul din „ posturile de observație‖ înainte
ale armatei române, de ținere sub supraveghere a dispozitivului militar turcesc din sectorul Nic o-
pole – Șiștov. Astfel, în telegrama expediat ă din Turnu Măgurele, în ziua de 30 noiembrie 1876,
și adresată Ministerului de resbel, se consemnează: „ Astăzi a sosit în Nicopole un escadron de
cavalerie otoman. Se mai așteaptă un batalion de infanterie‖.158
Turcii făceau mari concentrări de forțe milit are în zona localităților Nicopole – Șiștov,
deci în fața orașelor românești Turnu Măgurele și Zimnicea. Faptele sunt reținute și interpretate
ca atare de către autoritățile județului Teleorman și Ministerul de Interne:„ Familii din Nicopole
turcești și bu lgărești părăsesc orașul trecând în munți. Turcii sunt în mare temere, Ieri și astăzi
au trecut vapoare de resbel la vale. În garnizoana din Șiștov au mai sosit 400 de oameni‖. Într –
adevăr, turcii au masat între Nicopole – Șiștov unități de infanterie, cav alerie și artilerie, cu m i-
siune dublă: fie să treacă Dunărea pe teritoriul românesc, fie să opună rezistență încercării trup e-
lor române sau ruse de a forța Dunărea în acest sector. Într -o astfel de situație era de cel mai
mare interes ca, „ o parte din ar mata română să fie concentrată în acest județ și să ocupe poziții
defensive în zona Islaz – Turnu Măgurele, de unde să poată împiedica incursiunea turcea s-
că‖.159Mărturie a acestei necesități stau și următoarele evenimente care aveau să cauzeze Rom â-
niei.
Imed iat după trecerea frontierei țării noastre de către trupele ruse, turcii au început bo m-
bardamentul asupra orașelor și satelor românești de pe malul stâng al Dunării. Vapoarele de
război și monitoarele turcești „intrară în apele și porturile române, luară c u silă șlepuri și v ase
încărcate cu grâne sub pavilion român și chiar străin și le duseră în apele turcești – cum făc ură la
gura Jiului, la Bechet, la Corabia, la Zimnicea, la Giurgiu‖.160 Bande răzlețe trec noaptea cu bă r-

157 Ion Bîlă, Alexandru Mardale, Petre Grecu, Ion Toader, op. cit ., p. 49.
158 Stan V. Cristea (coord.), op. cit ., p. 94.
159 Ibidem.
160 Ion Bîlă, Alexandru M ardale, Petre Grecu, Ion Toader, op. cit ., p. 36.

71
cile, ucid locuitorii întâlniți, răp esc vite, pradă și ard satele, proprietățile și pichetele noastre. I a-
tă de ce, în cursul lunii aprilie 1877, negustorii din Izlaz solicită trimiterea de armata pentru a -i
apară de eventualele năvăliri turcești, iar primarul orașului Zimnicea, pentru sigura nța populației
și a șlepurilor din port. „Locuitorii plugari (din Zimnicea) – se spune într -un document al vremii
– stau în poziția apărării caselor, nefăcând nici o muncă agricolă; magaziile sunt pline cu pr o-
ducte, n -avem nici o pază și expuși la voia înt âmplării, aflându -ne vis -a-vis de Șiștov, rugăm
respectuos dispuneți de urgență trimiterea unei forțe armate pentru siguranță noastră și încuraj a-
rea locuitorilor, a nu părăsi lăsând orașul pustiu‖161. Într -o telegramă adresată Ministerului de
Interne, prefec tul județului Teleorman, Constantin Kirițescu, arată că‖locuitorii orașelor de pe
malul Dunării.. sunt cu drept cuvânt foarte înspăimântați de vreo încălcare a tr upelor neregulate,
aflate în orașele vecine turcești de peste Dunăre‖ și solicită, în același timp, întărirea pazei mil i-
tare pentru siguranță populației din această zona162.
În sectorul Turnu Măgurele – Islaz au fost dispuse unități din cadrul Diviziei a 4 -a, co-
mandată de generalul George Manu, care avea moșii în comuna Scrioaștea, din județul Teleo r-
man. Pe lângă această divizie au fost atașate un timp și unitățile de teleormăneni, Batalionul I d o-
robanți și Escadronul de călărași. Poziția strategică a județului Teleorman, cât și o serie de at acuri
inopinate ale turcilor, determină Comandamentul Armat ei Române să ia măsuri speciale de prot e-
jare a zonei dunărene a județului. Jurnalul de operații al Diviziei a 4 -a consemnează că, în ziua de
4 mai 1877, „Un monitor turcesc venind dinspre Nicopole, pe la orele 1 ½ după amiază trece prin
fața bateriei fără a o ataca, se oprește în fața pichetului nr.10 în dreptul ostrovului din dreptul s a-
tului Islaz și deschide focul asupra pichetului; cel dintâi proiectil străpunge pichetul și omoară pe
sergentul Florea Blejan , originar din Islaz‖. În felul acesta el poate fi considerat primul ostaș
român căzut în războiul de neatârnare. Tot din considerente de ordin militar, detașamentul c o-
mandat de colonelul Cantilli, „așează la Islaz două companii din Regimentul 2 de linie, escadr o-
nul de Teleorman și bateria a 4 -a din Re gimentul 2 artilerie‖.163
Pe 12 și 17 mai, Ministerului de Interne i se raportează că vasele de război turcești au
bombardat satul Flămânda (azi Poiana, comuna Ciuperceni) și bateria rusească aflată aici, iar pe
24 mai că două șlepuri românești încărcate au fost scufundate de un monitor inamic în dreptul

161 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. II, București, Editura Academiei RPR, 1952, doc. 482, p. 254.
162 Ibidem , doc 267.
163 Stan V. Cristea (coord.), op. cit ., p. 95.

72
aceleiași localități.164 Adeseori turcii trec Dunărea în bărci, „comit jafuri și tâlhării‖, pradă și i n-
cendiază satele noastre. Drept urmare, unitățile Diviziei a 4 -a primesc ordin să atace pe turcii c are
vin d upă pradă, după ce vor debarca pe țărmul românesc.165 Printr -o notă adresată pe 1 iunie M i-
nistrului de război, I.C. Brătianu, pe baza informațiilor prefecților județelor dunărene, reînn oiește
ordinul că „prădăciunile zilnice‖ săvârșite de turci să nu rămână nepedepsite.
Turcii aveau în fața Islazului poziții dominante la Samovit, ocupate de trupe de infanterie,
sprijinite de cetatea Nicopole din apropiere. În Nicopole„ se aflau ca la 10.000 de oameni în ga r-
nizoană, iar în port staționau două bastimente cui rasate „Podgorița‖ și „Scadra‖. Una din n avele
turcești a primit drept ripostă mai multe lovituri din partea bateriei căpitanului Lupescu‖.166
Județul Teleorman a fost, în timpul Războiului pentru independență, locul de trecere a
grosului trupelor rusești pe ste Dunăre. Itinerariul armatelor imperiale ruse spre Dunăre a fost:
București, Drăgănești Vlașca, Vitănești, Cernetu, Ștorobăneasa, Beiu, Smârdioasa, Zimnicea,
Șiștov, iar o altă parte din coloane au trecut prin Alexandria, Furculești, Dracea, Turnu Măgur ele.
În iunie 1877, corpurile de armată ruse care au debarcat la Șiștov au avut comandamentul la Zi m-
nicea; tot în iunie, Comandamentul suprem al armatei ruse din Balcani, în frunte cu marele duce
Nicolae, și -a avut sediul la Alexandria, iar după aceea în c omuna Dracea. Orașul Alexa ndria a
devenit, începând cu luna mai 1877, nu numai o importantă arteră de scurgere a trupelor ruse spre
Balcani, ci și un important centru de aprovizionare a acestor armate, punând la dispoziția lor
șetrele bâlciului, pentru a f i transformate în magazii de aprovizionare. Colaborarea dintre autor i-
tățile române și ruse pe plan local este oglindită într -o serie de corespondențe purtate între Prim ă-
ria orașului Alexandria și Ministerul de Interne. Astfel, Ministerul de Interne trimite o adresă
consilierului rus Nicolae Novoselvki, care este însărcinat cu aprovizionarea trupelor ruse dincolo
de Dunăre. În 21 iunie 1877, Prefectura Teleorman trimite o comunicare către primăria Alexa n-
dria, însoțită de un regulament relativ la transporturi le militare ruse, să intervină pe lângă popul a-
ție spre a da ajutor cât mai repede la aceste transporturi. Drept răspuns pentru acceptarea de către
România a transportului armatelor imperiale, artileria turcă a bombardat localitățile Zimnicea,
Turnu Măgurel e, Islaz, Ciuperceni și alte localități din Teleorman. La 18 iunie 1877, la Turnu
Măgurele „cad 12 ghiulele, lovind Școala publică de fete, magaziile Bildirescu și casa lui
Mavromati, cât și alte imobile particulare, fără a produce pagube umane. Artileria română, inst a-

164 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol . III, București, Editura Academiei RPR, 1952, doc. 114, p. 94.
165 Ibidem , doc. 522, p. 244.
166 Stan V. Cristea (coord.), op. cit ., p. 95.

73
lată pe teritoriul județului Teleorman, va riposta tirului turcesc venit din dreapta Dunării. Colon e-
lul Grigore Cantilli, comandantul Brigăzii I –a, informează din Turnu măgurele pe generalul G e-
orge Manu, comandantul Diviziei a 4 -a, că astă se ară, s -au tras vreo 30 de lovituri în direcția m o-
nitoarelor turcești și în bateriile învecinate; în total astăzi peste 100 de focuri‖.167
În această atmosfera de nesiguranță, se hotărăște strămutarea arhivelor și caselor publice
de la Turnu Măgurele la Alexa ndria, personalul autorităților fiind obligat să rămână pe loc, fapt
ce a contribuit la încurajarea populației. Totuși, din cauza bombardamentului artileriei turcești,
capitala județului Teleorman s -a evacuat de la Turnu Măgurele la Alexandria cu toate ins tituțiile
sale. Constantin Kirițescu, prefectul județului Teleorman, trimite în acest scop lui Pandele Zah a-
rescu, primarul Alexandriei, următoarea telegramă: „Arătați -ne dacă putem găsi acolo localuri
pentru autoritățile de aici. Aștept răspuns‖. I se răsp unde: „Localuri găsite pentru toate autorităț i-
le: prefectură, casierie, tribunal‖. În aceste împrejurări, Alexandria a fost reședință de județ până
la 7 august 1877, când autoritățile au revenit la Turnu Măgurele.168
În același timp, Teleormanul a fost unu l din marile depozite de muniții și armament ale
armatei române în timpul Războiului de independență. Acest lucru rezultă foarte clar din core s-
pondența purtată între comandantul depozitului de la Turnu Măgurele, căpitanul Mavrocordat și
generalul Alexandru Cernat, comandantul Armatei de Operații:„ Raportez că depozitul de mun iții
din Turnu Măgurele dispune de arme <<Peabody>>și<<Krnka>> cu care se pot completa lipsur i-
le unităților‖.169 I.C. Brătianu, care era prim -ministru de război (ad -interim), fixându -și biroul de
lucru la Turnu Măgurele, ca să fie mai aproape de front, comunică generalului Alexandru Cernat
cantitatea de muniții de artilerie ce i s -a repartizat: „Spre răspuns adresa d -voastră cu nr.325/3
septembrie 1877 mă grăbesc a vă face cunoscut că vi s -au expediat din depozitele de aici 7.656
obuze și 3.000 șrapnele; se mai află în depozite 19.000 obuze și 7.000 șrapnele‖.
După cum spuneam mai înainte, militarii teleormăneni au constituit un adevărat exemplu
prin vitejia de care au dat dovadă pe câmpu l de luptă. În acest sens, stau dovadă, nenumăratele
mărturii, dar și cele mai înalte distincții militare cu care au fost decorați.
Încă din prima zi în care armata română a luptat la Plevna, 30 august 1877 (atacul asupra
redutelor Grivița 1 și 2) s -au re marcat mai mulți soldați si subofițeri teleormăneni. Astfel îi ami n-
tim pe caporalul Tudorică Nicolae, din Uda -Clocociov, care a reușit să captureze un drapel de

167 Ibidem , p. 96.
168 S.J.T.A.N., fond Primăria Turnu Măgurele, dosar 6/1877, f. 82.
169 Ibidem , dosar 59/1877, f. 35.

74
luptă otoman, dar cu prețul vieții și pe soldatul Sandu Drăgșan din Peretu, căzut alături de ca pora-
lul său.170 De asemenea în aceiași zi, în vâltoarea luptei soldatul Ion Grigore, sergentul Gheo rghe
Stan și caporalul Vasile Nica, toți din Batalionul 2 vânători, au capturat un drapel otoman de lu p-
tă.171 În aceeași zi, dar și în zilele următoare victime au mai căzut ostașii teleormăneni cum ar fi:
Tudor Dumitru din Roșiorii de Vede, sublocotenentul Marin Mihăiescu din Turnu Măgurele; și
au fost răniți soldații Petre Grădinaru (Alexandria), Coman Olteanu (Bivolița), Pavel Ispas (Căl i-
nești), Marin Dumitru ( Roșiorii de Vede), Gheorghe Nicolae (Butculești), Constantin Amza
(Sfințești), Ioniță Anton (Salcia), Tănase Oprea (Rădoiești), Gheorghe Petre (Adămești), Marin
Ion (Băsești) si mulți alții.172
Batalionul 1 Teleorman din cadrul Regimentului 5 dorobanți, a pa rticipat la luptele pe ntru
cucerirea redutei Grivița 2. În ziua de 7 octombrie, s -au dat lupte grele în acest scop însă tu rcii s-
au apărat cu dârzenie. Faptele de arme ale Batalionului I Teleorman sunt descrise de T.C. Văc ă-
rescu, în lucrarea Luptele români lor în resbelul din 1877 -1877: „ Era într -o zi de vineri – 7 oc-
tombrie – când după încleștări crâncene, dorobanții teleormăneni reușiseră să ajungă până la șa n-
țurile redutei rusești. La orele 12:30, colonelul A. Angelescu da semnalul de atac printr -o salva de
mortiere. Dorobanții, în frunte cu comandanții lor, se aruncă cu baionetele „în pas gimnastic as u-
pra șanțului redutei‖, dar turcii rezistă. Se ordonă suspendarea atacului și retragerea trup elor. În
schimb, bateriile noastre de artilerie continuă cu un f oc violent bombardarea redutei și r ezervelor
inamice care țină până la orele patru după amiază. Spre seară se comandă un nou atac al redutei.
„Voinicii noștri, înfierbântați de lupta și de indemnul ofițerilor așează scările și încep a urca… Cu
bărbătesc st rigat de ura! Ei ajung pe parapet și încep a pogorî în redută‖. Sergentul major Petre
Călin, din compania a 2 -a a regimentului 5 dorobanți, care luase comandă în locul locotenentului
Petre Marotineanu ce fusese rănit, pornește înainte cu mult curaj. „Când în co mpania a 3 -a din
același regiment căzură răniți căpitanul Toporanu și locotenentul Oprea, și sold ații începeau a
slăbi, sergentul major Pascu Dimitrie asvârlindu -se în fruntea companiei, strigă tovarășilor săi să
nu facă necinste regimentului și să nu dea înapoi; și compania porni cu nouă energie în luptă.
Sergenții Marin Ion, Nica Stan și soldatul Marinescu Pârvu, tot din (regimentul) al 5 -lea de dor o-
banți, se luptaseră vitejește înconjurați de vrăjmași, în șanțul redutei‖. Port -drapelul regimentului,
sergentul Petcu Ilie se avântase și el pe coama șanțului, dar este rănit de o spărtură de obuz care

170 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. VII, București, Editura Academiei RPR, 1954, doc. 632, p. 432.
171 Ion Coman (coord.), op. cit. , p. 218.
172 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. VII, doc. 632, anexele 1, 11, pp. 432 -433.

75
rupe și prăjina drapelului. Un turc încearcă să pună mâna pe drapel. Atunci sergentul Hristea
Toader se aruncă asupra drapelului, acoperindu -l cu trupul sa u. Turcii îl lovesc cu cârligele în
cap, dar el se ridică, le arată steagul și, strigând „După drapel, copii!‖, „se repede în mijlocul
gloanțelor și inimează prin această pildă eroică pe tovarășii săi‖.173 În amintirile sale, lt. Col. Gr i-
gore Ion povestește un alt moment al acestor lupte, când „o companie din 5 dorobanți se apăra
cum putea, dar turcii tăbărâseră cu toții să -i extermine până la unul, dar nu a putut să -și ajungă
scopul căci la sosirea regimentului 13 dorobanți această companie s -a însuflețit di n nou și se î n-
cepe un măcel și prăpăd de neînchipuit. Turcii cădeau cu grămada striviți sub picioare și străpunși
de baionetele românilor‖.174
Au fost răniți atunci căpitanii Toporanu Scarlat, Scriban Ion și Dimitriu N. Vasile, locot e-
nenții Marotineanu Petre și Oprea Vasile și peste 360 trupa, iar mulți dintre soldați își dorm și
astăzi somnul cel de veci pe câmpurile Bulgariei: Gheorghe Mangu (Lisa), Gheorghe Pasache
(Voivoda), Ivan Gheorghe (Orbească), Tone Ion (Peretu), Zisu Marin (Putineiu), Grigore Flore a
(Piatră), Mitroi Crăciun (Segarcea Vale), Stoica Nica (Șoimu), Radu Tudor (Socetu), Miu Ion
(Suhaia), Nicolae Stan (Vârtoape de Jos), Ciulacu Stancu, Enache Mituș, Călin Stancu (Stej a-
rul)… Sunt doar câțiva din cei aproape 150 de teleormăneni morți și dis păruți.175
Pe 12 octombrie, regimentul 5 dorobanți împreună cu alte unități române se îndreaptă spre
satul Gorni Etropol unde atacă și cuceresc două redute turcești. În zilele următoare au ca ntonat în
valea Trestenicului, asigurând paza pe valea răului Vid p ână la satul Susurlu, ocupat de turci.
Sunt momente când se fac ample deplasări de trupe pentru încercuirea cetății Plevna și at acarea ei
pe un front comun româno -rus cu mult mai larg decât până acum. În noaptea de 30 spre 31 o c-
tombrie, împreună cu regimen tul 5 infanterie și batalionul 1 vânători, dorobanții teleorm ăneni
ocupă colinele din partea de sud -est a satului Susurlu. Către seară când regimentul 5 dor obanți a
venit să schimbe pe vânători, inamicul deschide un foc viu de artilerie, omorând un dor obanț.176
În partea de nord -vest a Plevnei se aflau satul și redută Opanez, una din întăriturile pute r-
nice turcești pe care ostașii noștri o vor asedia cu un curaj de nedescris în dimineață de 28 noie m-
brie. „Zorile unei zile de iarnă învăluită de negura și ceață începură încet a se lumina la 28 n o-
iembrie; pământul era înghețat de frigul de peste noapte. La ora 7 turcii deschid focul din bat erii

173 Ion Bîlă, Alexandru Mardale, P etre Grecu, Ion Toader, op. cit ., p. 54.
174 Ibidem.
175 Ibidem , p. 55.
176 Ibidem , p. 56.

76
din nou stabilite pe malu drept al Vidului‖. Că răspuns la acest atac, patru tunuri din bateria
Crimineanu, sub comandă directă a maiorului Vartiade, deschid un foc violent asupra redutelor
inamicului. Colonelul Fălcoianu dă imediat ordin de atac. Trupele noastre, compuse din unități
ale regimentului 6 dorobanți, batalionul 1 de vânători, o companie din regimentul 6 doroban ți și
altă din regimentul 1 linie „cu o admirabilă bravură s -au aruncat cu rezoluțiune asupra redutelor,
înfruntând un foc violent, la care au răspuns cu bărbăție și coloanele noastre, împresurând redut e-
le.‖ Coloanele conduse de coloneii Sachelarie și Dona pătrund în redută, respingându -i pe turci
care, trăsniți din toate părțile de tunurile noastre și loviți de trupele diviziilor a 2 -a și a 3 -a pe
flanc și în spate, sunt obligați să înceteze lupta și să depună armele. Când compania a 3 -a din r e-
gimentul 5 d orobanți s -a apropiat la numai 30 metri de una din redute, comandantul fortului,
Susein Aga, însoțit de toți ofițerii a ieșit și a predat sabia să acestei companii, solicitând totodată
gratitudinea dorobanților teleormăneni din plasa Târgului. Comandantul companiei a 3 -a ordonă
ca în zece minute toată trupa turcească să depună armele. Numai în acest fort au fost capturați
250 de prizonieri care, sub o escortă formată din 10 dorobanți conduși de sergentul -major Dim i-
trie Pascu, au fost transportați la întărit urile românești de pe dealul Susurlu.177
Luptele pentru cucerirea puternicelor redute de la Opanez n -au ținut decât câteva ore, dar
au fost deosebit de crâncene. Rezultatul: un pașă și peste 2000 turci prizonieri, capturarea a trei
tunuri și a unei cantități însemnate de arme și muniții. Cucerirea fortificațiilor de pe Opanez de
către trupele române a împiedicat astfel încercarea de străpungere de către turci a încercuirii pe n-
tru a se retrage spre Sofia și a permis intrarea în Plevna. La încercuirea Plevnei a fost prezent
și escadronul de călărași Teleorman, aflat în componentă Regimentului 3 călărași. În primele zile
alea lunii decembrie escadronul, împreună cu regimentele 5 dorobanți și 3 linie pornesc din
Verbita spre țară însoțind, pe o vreme rece, cu visc ole puternice, o coloana de 8 000 prizonieri
turci.178
Militarii teleormăneni au participat, în diferitele unități din care făceau parte, la aproape
toate confruntările armatei române în războiul din 1877 -1878. Dorobanții batalionului I, alte sute
de teleor măneni, cuprinși în diverse regimente, au atacat cu îndrăzneala la Grivița și Plevna, la
Rahova și Opanez, la Smârdan sau Vidin, înfrângând, cu grele pierderi și suferințe, armata ot o-
mană

177 Ibidem.
178 Ibidem , p. 58.

77
Au primit ordinul „Steaua României‖ clasa a 5 -a în grad de cavaler și ordinul rus „Stani s-
lav‖ clasa a III -a ofițerii: Cioran Traian, Toporan Scarlat, Hasnas Gheorghe, Scribian Ion, Oprea
Vasile, Marotineanu Petre, Duțescu Ion, Ionescu Mihail și Ionescu Nicolae. Arătând fapt ele de
arme ale lt. Marotineanu Petre înaltul dec ret nr. 1226 din 5 mai 1878 prin care se acordă dreptul
de a purta cu totul în mod excepțional Medalia „Virtutea militară‖ de aur se spune: „ Pentru cur a-
jul și devotamentul ce a dezvoltat în luptele de la Grivița unde a primit două răni și care a d o-
bândit u n concediu de convalescență de 2 luni, a refuzat acest concediu spre a rămâne la corp în
timpul luptelor ‖.179
Tot pentru meritorii fapte de arme prin înaltul Decret nr. 49 din 10 ianuarie 1878, s -a
acordat soldaților Iacob Stancu și Radu Drăgan „Virtutea mil itară‖ cu mult înainte de terminarea
luptelor iar sergentul major Atanasiu Petre și soldatului Ion Penciu li s -a conferit în mod cu totul
excepțional ordinul „Steaua României‖ distincție care se acordă numai ofițerilor. Prin înaltul d e-
cret nr. 2561 din 15 noiembrie 1878 s -a mai acordat dreptul de a purta medalia „Virtutea milit a-
ră‖ mai multor grade inferioare din al 5 -lea regiment pentru curajul ce au dezvoltat în luptele la
care acest regiment a luat parte. Sergenților majori: Atanase Teodor, Selin Petre, Simionescu
Ghiță, Serafin Gheorghe, Rădulescu Alecu, Marian Necea: sergenților: Petcu Ilie, Hristea Te odor,
Corpaciu Gheorghe, Ivan Tache, Neacșu Duță, Puradel Pârvu, Geană Ștefan, Biron Grigore, Fl o-
rea Nicolae, Constantin Ion; caporalilor: Niede Mihalache , Stan Stan, Moraru Dobre, Ma rchidan
Lazăr, Marinescu Pârvu, Curcă Linca, Tănase Petre, Stan Dragnea, Militaru Ion, Voicu Nicolae;
soldaților: Toader Radu, Ilie Marin, Stancu Radu, Ioniță Petre, Badea Simion, Ilie Vo icu, Zlate
Neagu, Moraru Gheorghe, Vladi mir Mitrie, Toma Constantin, Anghel Radu, Tănase Ion, Raicu
Mihai, Dobre Neacșu, Puiu Stanciu, Badea Stoica, Cercel Ion, Doncea Petre.180
De asemenea au mai fost decorați pentru faptele de arme un mare număr de ostași ai Bat a-
lionului I Teleorman din Regimen tul 5 dorobanți, după cum urmează: „Trecerea Dunării‖ – la 6
sergenți majori, 32 sergenți, 78 caporali și 475 soldați: „Apărarea Independenței‖ – la 6 se rgenți
majori, 35 sergenți, 74 caporali și 580 soldați; „Medalia Comemorativă Rusă‖ – la 6 sergenți m a-
jori, 27 sergenți, 62 caporali și 380 soldați.181

179 Ibidem , p. 60.
180 Ibidem.
181 Ibidem.

78
III.4. Unități sanitare constituite în județul Teleorman pe parcursul războiului din
1877 -1878

În timpul desfășurării războiului, serviciul sanitar roman a fost organizat în două secțiuni:
una în țară, ceala ltă alături de armată, pe teatrul de operațiuni, alcătuită din șapte ambulanțe cu
personal medical militar și provenit din rândul voluntarilor. Ele puteau da îngrijiri la circa 2.200
răniți și bolnavi. Cinci dintre aceste ambulanțe erau stabilite în imedia ta apropiere a trupelor, în
spatele platoului de la Grivița, sub conducerea doctorului Carol Davila, inspectorul general al
serviciului sanitar al armatei, și a medicilor Otremba, Ștefănescu, Velcescu, Leonte, Grigorescu,
Istrate, Cantacuzino, Aschi, Russ -junior etc. printre ei se afla și Zaharia Petrescu din Alexandria,
ca medic principal la Divizia a 2 -a, organizator de spitale temporare la Rahova, Lom -Palanca,
Arcer -Palanca și Vidbol. Celelalte două ambulanțe se aflau pe linia de evacuare Plevna – Nicop o-
le, una la Mecica (dr. Fotino) și alta la Muselim Selo (dr. Cernătescu). În țară se organizaseră în
mai multe localități, ambulanțe și spitale pentru tratamente mai îndelungate. Autoritățile locale și
central luaseră, în acest sens, măsurile cuvenite încă de la declanșarea stării de război. Pe 31 mai
1877, primarului orașului Alexandria i se ordona,, că dacă proprietarii nu vor să î nchirieze casele
pentru spital, să le fie rechiziționate‖. Câteva luni mai târziu, la data de 5 august, Minist erul de
interne c erea prefecților județelor Teleorman, Olt, Romanați, Dolj și Mehedinți să rechiz iționeze
efecte ,,pentru instalarea de spitale temporare ‖.182
Județul Teleorman, în special orașul Turnu Măgurele, a fost unul din cele mai importante
centre sanitare și spitali cești ale armatei române. Autoritățile locale, primăriile orașelor, cât și
prefectura județului, luaseră măsuri de pregătire asistenței sanitare pentru caz de război. Practic,
în timpul Războiului pentru independență, în Turnu Măgurele au existat 10 spital e, din care 6 ale
Ministerului de Resbel, un spital al Societății „ Crucea Roșie‖, un spital al Comitetului de Doa m-
ne din Iași‖, un spital al Ospiciului „ Independența‖, condus de Maria Rosetti, un spital al Soci e-
tății Israeliene. În total, aceste 10 spita le aveau 2500 de paturi, iar director al acestui mare centru
spitalicesc era doctorul Nicolae Kalinderu. În afara spitalelor de mai sus au mai funcționat spit a-
le temporare de război la Zimnicea, Piatra și Mavrodin. În primăvara anului 1877 luase ființă în
Turnu Măgurele și spitalul ―Independența‖, cu 80 de paturi. În marea grădină„ Raymond‖ se i n-
stalase Societatea de Caritate din Iași, iar două școli deveniseră spitale administrate și suprav e-

182 Ibidem , p. 105.

79
gheate de alte societăți de binefacere, conduse de medicul chiru rg Ludovic Fialla. În spitalele din
Turnu Măgurele, medicii români au fost ajutați de medici francezi, germani, englezi, danezi și
suedezi, trimiși de guvernele lor sau de asociații filantropice internaționale.183
Pentru a putea face față numărului mare de răniți care veneau de pe câmpul de luptă, zi l-
nic două trenuri sanitare plecau de la Turnu Măgurele și transportau bolnavii, cărora li se dădus e-
ră îngrijirile de urgență, la București sau în spitalele din alte orașe ale țării. Despre acele zile în
care se luau măsuri urgente pentru organizarea serviciilor sanitar și administrative ne povestește
pe larg medical Ludovic Fialla: ,,În prevederea acțiunilor militare, Turnu Măgurele a fost su rprins
de toate aceste preparative sanitare, și afară de aceasta a fost punctul unde se concentrase un î n-
semnat număr de ofițeri administrativi. În toată iuțeala s -au deschis hoteluri, birturi și orașul s -a
pomenit cu o îmbulzeală neașteptată, căci toată lungimea Dunării de la Giurgiu până la Turnu
Măgurele a fost dominate de turci și toată circulația se făcea prin acest oraș‖.
Răspunzând apelului făcut corpului medical de către Carol Davila pentru a veni în sprij i-
nul ostașilor, mulți doctori, studenți la medicină, subchirurgi, surori etc. s -au prezentat și s -au în-
scris în dife rite spitale și ambulanțe. La Turnu Măgurele, ca și în alte localități, alături de m edicii
români, o contribuție importantă la îngrijirea răniților și bolnavilor au adus și unii medici străini –
francezi, englezi, germani, danezi și suedezi – trimiși de gu vernele lor sau de asociații filantrop i-
ce internaționale. În ziua de 5 septembrie 1877, Fred Debains, agentul diplomatic al Franței la
București, anunța pe Mihail Kogălniceanu că peste câteva zile vor sosi la Slatina cu trusele și
medicamentele necesare pa tru chirurgi francezi de la Școala de medicină din Paris și anume: B a-
yard, Plateau, Mauvais și Golaz. Totodată îl ruga pe ministrul nostru de externe să ia toate măs u-
rile pentru ca medicii francezi să -și poată începe activitatea imediat, cum de fapt se va și întâ m-
pla, în spitalele și ambulanțele din Turnu Măgurele.184 Tot aici erau așteptați, la începutul lunii
noiembrie, cinci medici englezi, sub conducerea dr. Humphry Sandwith, care își exprimaseră d o-
rința de a lucra la spitalul militar. O asociație engleză de binefacere a trimis la București, pe lângă
medicamente și alimente, și pe medicul Maturen, însoțit de patru studenți care au fost r epartizați
la spitalul Crucii Roșii de la Turnu Măgurele.185
Pentru asigurarea unor condiții corespunzătoare organizării as istenței mediale, comisia
sanitară a județului Teleorman a procurat din timp materialele necesare, a rechiziționat pentru

183 Stan V. Cristea (coord.), op. cit ., p. 97.
184 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. VI, doc. 132, 154, 178, pp. 232, 235, 241.
185 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. VII, doc. 463, p. 291.

80
spitale o serie de clădiri și chiar cazarma companiei de dorobanți din Turnu Măgurele. În vederea
bunei desfășurări a activității și a dministrării spitalelor militare din Turnu Măgurele, din ordinul
ministrului de război, s -a instituit un comitet din care făceau parte prefectul județului, primarul
orașului și medicul Gheorghe Gănescu.186 Odată cu creșterea numărului de bolnavi și răniți ve niți
de pe front, autoritățile locale au luat măsuri pentru sporirea continuă a numărului de paturi și
amenajarea lor în noi clădiri, corturi sau chiar în localurile școlilor. Pentru a ușura sarcinile spit a-
lelor, sute de ostași aflați în convalescență au f ost repartizați pe gospodării țărănești în satele v e-
cine Lița, Segarcea, Olteanca, Lunca, Uda -Clocociov, Poiana, Ciuperceni. Spitalele militare din
Turnu Măgurele au funcționat până în aprilie 1878 când s -a dat dispoziție ca răniții de aici să fie
evacuați în alte unități din țară. În județul Teleorman, alte asemenea așezăminte sanitare au mai
fost organizate la Alexandria, Roșiorii de Vede, Mavrodin, Islaz, Lița, Odaia, Măgurele. Din d a-
tele oferite de dr. Michel rezultă că numai în secția de chirurgie a sp italului militar din Turnu
Măgurele s -au tratat în perioada 8 octombrie 1877 – 5 aprilie 1878, un număr de 411 soldați –
317 români, 2 ruși și 92 prizonieri turci. Printre pacienți s -au aflat și 17 teleormăneni dintre care
cinci, cu toate eforturile au mur it din cauza rănilor grave.187
De asemenea, în timpul războiului, în comuna Putineiu a staționat o mare ambulanță e n-
gleză care a aparținut societăților de binefacere din Anglia. Paturile pentru bolnavi și răniți au
fost instalate în câteva magazii și vreo ze ce corturi așezate la marginea satului Putineiu spre B ă-
neasa. Pe teritoriul județului au mai funcționat în acea vreme și câteva spitale ale armatei ruse, la
Zimnicea, Zimnicele, Piatra și Cernetu, amenajate în corturi, barăci, magazii sau case particulare
rechiziționate.188
Serviciul sanitar al armatei s -a bucurat de un sprijin deosebit din partea unor societăți și
comitete, cât și a unor persoane particulare. În acest sens un rol important l -a avut Societatea
Crucea Roșie a României, înființată în iulie 1876 . Crucea Roșie a organizat mai multe formațiuni
sanitare menite să vină direct în ajutorarea celor care -și făceau datoria pe câmpul de luptă.
Prima din cele două ambulanțe create de Crucea Roșie părăsește Capitala, cu destinația
Corabia, la 11 iunie 1877, iar peste o săptămână se instalează în corturi în localitatea Poiana, afl a-
tă la 20 km de Calafat. Ulterior ea este împărțită în mai multe secții și urmează armata noa stră la
sud de Dunăre, ocupându -se cu tratarea și evacuarea răniților și bolnavilor. Una din secții se reî n-

186 S.J.T.A.N., fond Primăria Turnu Măgurele, dosar 7/1877, f. 24.
187 Ion Bîlă, Alexandru Mardale, Petre Grecu, Ion Toader, op. cit ., p. 110.
188 Ibidem, p. 111.

81
toarce în țară pe 2 decembrie, fiind detașată la spitalele temporare ale Crucii Roșii de la Turnu
Măgurele, pentru ca apoi personalul său să fie repartizat în satele Măgurele și Flămânda pentru
îngrijirea răniților cartiruiți acolo. În ia nuarie 1878 revine în țară încă o secție care se st abilește
tot la Turnu Măgurele.189
Cea de -a doua ambulanță a Crucii Roșii și -a desfășurat activitatea pe toată durata război u-
lui la Turnu Măgurele, ca spital de campanie. Dintr -un raport al lui Dimitrie Ghi ca, președint ele
Societății Crucea Roșie, datat 20 octombrie 1877, reiese că la Turnu Măgurele unde s -a inst alat
un spital în patru barăci ,,s -au trimis 12 corturi mari, 12 diferite trăsuri cu 36 de cai, iar pentru
serviciul transportării răniților ce se t rimit în căutarea spitalelor din București s -au oprit trei tr ă-
suri cu 9 cai‖190. Deoarece timpul era foarte înaintat, consemnează în continuare Dimitrie Ghica,
,, pe lângă cele patru barace, grajdul, bucătăria, spălătoria și două încăperi pentru parte din pe rso-
nal a fost imposibil a se mai construi și alte încăperi‖. Ca urmare, una din barăci a fost împărț ită
în mai multe camere, servind ca farmacie, depozit de materiale și adăpost pentru personalul i n-
firmier; celelalte trei barăci, având o capacitate de 130 de paturi, erau destinate bolnavilor și răn i-
ților. Spitalul, se arată mai departe în raport, mai dispunea de ,,230 paturi brancarde cu saltele și
plapomele trebuincioase, cămăși, cearceafuri etc. în abundență, precum și un avut asortiment de
instrumente ch irurgicale, obiecte de pansament, medicamente și altele. Aceste articole nu înc e-
tează a se preînoi și a se adăuga după trebuință, căci Măgurelele este punctul de deposit de u nde
se alimentează și secțiunile aflate pe câmpul de resbel‖. Spitalul era înzestr at cu ,,10 doctori în
medicină, 10 interni în medicină, 12 surori de caritate, 30 călugărițe pentru serviciul de infirmieri
și brancardieri‖. În cadrul acestui așezământ, unul dintre cele mai cuprinzătoare din cadrul post u-
rilor de etapă românești în care s e evacuau răniții, și -au desfășurat activitatea medicii Constantin
Dumitrescu Severeanu, Teodor Trandafirescu, Gustav Duner (Suedia), Maturen (Anglia), Mihail
Georgescu, Alexandru Racoviceanu, Nicolae Șerbănescu etc., alături de ei fiind și mulți studenți
în medicină veniți ca voluntari.191
În primele zile ale lunii decembrie 1877 când ploaia s -a transformat într -un viscol pute r-
nice a ținut șase zile, bolnavii și răniții au fost evacuați din corturi și internați în locuințele turn e-
nilor și ale țăranilor din satele vecine. Și de această data populația locală a dat dovadă de o mare
înțelegere și mari sacrificii.

189 Ibidem , p. 112
190 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. VII, doc. 202, p. 101.
191 Ion Bîlă, Alexandru Mardale, Petre Grecu, Ion Toader, op. cit ., p. 114.

82
Pentru organizarea și întreținerea spitalului Crucii Roșii de la Turnu Măgurele s -a cheltuit
suma de 203.142,35 lei, fapt ce a făcut posibil ca de la 29 august 1877 și până la 13 februarie
1878 să fie spitalizați aici 887 răniți și bolnavi, realizându -se un total de 13.364 zile de spitaliz a-
re.192
O contribuție meritorie la sprijinirea războiului a avut și Comitetul doamnelor din Iași,
constituit la 18 apr ilie 1877, sub conducerea Mariei Rosetti -Roznovanu. Cu contribuția populaț iei
din Moldova, comitetul a constituit o ambulanță formată dintr -un medic șef, doi medici asi stenți,
patru interniști, un intedent, un contabil, personal inferior, șapte trăsuri și douăzeci și doi de cai.
Cei 4000 lei necesari întreținerii acestei formațiuni sanitare se colectau prin subscripție p ublică.
Instalată la început la Turnu Măgurele, unde a îngrijit răniții și bolnavii români, ruși și turci, la 10
august 1877 ambulanța a tr ecut Dunărea, însoțind trupele Diviziei a 4 -a în luptele de la Grivița,
apoi pe acelea ale Diviziei a 2 -a în lupta de la Lom -Palanca și ale Diviziei 1 în fața Vidinului.
Din personalul ambulanței făceau parte, printre alții, medicii Ludovic Russ și Nicolae Ursulescu.
Ei împreună cu ceilalți medici și infirmieri, prin muncă sârguincioasă și abnegație au dat primul
ajutor, până la 20 iulie, la 1.500 de suferinzi.193
Comitetul doamnelor din Iași, animat de hotărârea de a -și aduce o contribuție cât mai la r-
gă și mai direct la sprijinirea războiului, a organizat și un spital la Turnu Măgurele. El și -a înc e-
put activitatea în ziua de 20 august 1877 și era amenajat în grădina Raymond în patru corturi mari
cu o capacitate de 40 de paturi. Alte două corturi serveau ca s ală de operații și locuințe pentru
personalul medical. Așa cum raporta Ludovic Russ – senior, medicul șef al spitalului, până la 15
septembrie au fost internați și tratați 49 de răniți ( 15 ofițeri și 34 grade inferioare), iar
,,medicamentele s -au luat de la farmaciile locale, care mi -au asigurat un scăzământ de 40 la s u-
tă‖.194
Spațiul devenit neîncăpător, ninsorile ce alternau cu ploile reci de toamnă ale căror pic ă-
turi ca de gheață treceau prin pânza corturilor au creat adeseori greutăți în îngrijirea răni ților și
bolnavilor. În fața acestei situații, autoritățile din Turnu Măgurele au hotărât, la sfârșitul lunii se p-
tembrie, ca spitalul să se mute în clădirea hotelului Belford, unde a ocupat două saloane mari, d o-
uă mici și mai multe camera mici pentru ofiț eri.195 Într-un alt raport, din 27 septembrie, Nat alia

192 Ibidem.
193 Ibidem , p. 115.
194 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. V, doc. 896, p. 453.
195 Mihail Roller (coord.), op. cit ., vol. VI, doc. 1193, p. 605.

83
Șuțu semnala că ,,…întregul material se află în bună stare și … spitalul nostru funcționează în cea
mai frumoasă regulă; mai ales de când s -a permutat din corturi în una din cele mai bune case ale
orașul ui‖.196 Schimbarea spațiului fusese făcută și din cauza numărului mare de internări, pentru
că până pe 9 octombrie numărul bolnavilor îngrijiți ajunsese la 64. Pe timpul celor patru luni de
funcționare, în cadrul spitalului au fost internați 145 de răniți gr av. După ocuparea Plevnei, spit a-
lul de la Turnu Măgurele patronat de Comitetul doamnelor din Iași și -a redus capacit atea la circa
25 de paturi, iar cu începere de la 20 decembrie, puținii suferinzi rămași aici au fost evacuați în
alte spitale, personalul a uxiliar fiind lăsat la vatră.
În luna mai 1877, în casa soților Rosetti, din București, un grup de femei animate de dr a-
goste pentru țară au hotărât ca să facă tot ce era posibil pentru sprijinirea armatei române. Efort u-
rile principale au fost îndreptate î n direcția construirii unui spital la Turnu Măgurele, deci cât mai
aproape de linia frontului. Alături de Maria C. A. Rosetti s -au angajat cu toată puterea în această
muncă și alte femei, cum au fost Maria Bâlcescu, dr. Elena Dumitrescu Severeanu, Lucreția C.
Lecca, Elisa C. Djuvara și altele care au îndeplinit și oficiul de strângere a donațiilor. Eforturile
lor s -au concretizat în organizarea ,, Ospiciului (spitalului) Independența‖, amplasat la Turnu
Măgurele într -o casă cu două etaje pe strada Elena Cuz a. Pe 29 august, Maria Rosetti sosește în
orașul dunărean, iar a doua zi seara primește primii răniți ,, în două săli conținând toate cele de
trebuință‖.197 Inițial, spitalul a avut 50 de paturi; curând această capacitate dovedindu -se neînc ă-
pătoare s -a mai a menajat ,,dintr -o magazine de zid, o sală spațioasă‖ cu încă 50 de paturi. Pers o-
nalul fiind redus la început, Maria Rosetti a fost sufletul întregii activități. ,,Am văzut pe doamna
Rosetti cu multă abnegație lucrând la bucătărie, stăruind, tocând și împăr țind carnea pentru difer i-
te preparații culinare și pe lângă acestea mai preumblându -se lângă răniți, întrebându -i de dorinț e-
le lor‖ – povestește cu admirație doctorul Ludovic Fialla. Pe la începutul lunii septembrie 1877 au
venit ajutoare pentru a lucra în spital: E. Câmpineanu, soția generalului Cernat, Elena Cantacuz i-
no și altele. T.C. Văcărescu în istoria sa pe care am mai amintit -o remarca în mod deosebit activ i-
tatea Mariei Rosetti care împreună cu ,,doamnele Z. Sturdza, E. Câmpineanu, M. Fă lcoianu, A.
Kalindero etc. dau devotate îngrijiri bolnavilor și răniților cari soseau de pe câmpul de luptă‖. O
dovadă grăitoare privind opera de profund umanism pe care au realizat -o sunt cuvintele exprim a-
te de o mama într -o scrisoare de mulțumire adresată Mariei Rose tti pentru salvarea vieții fiului ei

196 Mihail Roller (coord.), op. cit ., doc. 790, p. 391.
197 Ion Bîlă, Alexandru Mardale, Petre Grecu, Ion Toader, op. cit ., p. 118.

84
în spitalul de la Turnu Măgurele. În scrisoare se arată că numele femeilor ce i -au salvat fiul ,,va fi
etern imprimat în adâncul sufletului tuturor părinților, ce, ca mine, au a le mulțumi chir viața,
poate, a fiilor lo r‖. Din documentele vremii rezultă că în acest spital înființat de Societatea
,,Independența‖ au fost spitalizați, de la 31 august 1877 până la 15 ianuarie anul următor, 606 r ă-
niți și bolnavi.198
În spitalul „ Independența‖ din Turnu Măgurele a fost tratat și dr. Carol Davilla, organiz a-
torul Serviciului sanitar al armatei române. De aici, în corespondența cu fiica sa, aflată la Buc u-
rești, el scria:„ Iată -mă pironit câteva zile la Turnu Măgurele. Căci se vede că -mi trebuie din când
în când o boală ca să mă od ihnesc și să -mi restabilesc echilibrul. Iată -mă dar, prin locuri cunosc u-
te, căci tu cunoști această frumoasă cetate de pe malul Dunării‖.199
În perioada Războiului de independență numai în centrul spitalicesc din Turnu Măgurele
au fost tratați peste 2.000 d e militari români, plus sute de militari ruși și chiar prizonieri turci.
Astfel, în spitalul „ Independența‖, în perioada 30 august 1877 – 15 ianuarie 1878, 200 de răniți
și bolnavi, iar în spitalul Crucii Roșii, în aceeași perioadă, au fost tratați 887 ră niți și bolnavi. Sp i-
talele din Turnu Măgurele au fost vizitate chiar de primul ministru al României, I.C. Brătianu,
care „a rămas profund impresionat de curățenia, atitudinea personalului și starea pacienților‖.200

198 Ibidem.
199 Stan V. Cristea (coord.), op. cit ., p. 98.
200 Ibidem.

85
CAPITOLUL IV
APLICAȚII METODICE

IV.1. Strategii didactice: definiții, delimitări conceptuale

Bunul mers al procesului de învățământ și rezultatele pe care le obținem depind de
metodele folosite. Marii pedagogi au scos în evidență faptul că folosindu -se metode diferite se
obțin diferențe esenț iale în pregătirea elevilor, că însușirea unor noi cunoștințe sau comport a-
mente se poate realiza mai ușor sau mai greu, în funcție de metodele utilizate.
Metodele sunt instrumente importante aflate la îndemâna profesorului, de a căror c u-
noștințe și utiliz are depinde eficiența muncii educative. Profesorul, cunoscând varietatea met o-
delor, particularitățile elevilor cu care lucrează, obiectivele pe care trebuie să le atingă, trebuie
să acționeze pentru a -și valorifica pe deplin personalitatea, devenind el îns uși un creator a met o-
delor și procedeelor didactice.201
Metodele interactive de grup sunt modalităț i moderne de stimulare a învăță rii și de z-
voltării personale încă de la vârstele timpurii, sunt instrumente didactice care generează inter-
schimbul de idei, de experiențe, de cunoștințe.
Interactivitatea presupune o învățare prin comunicare, prin colaborare, produce o
confruntare de idei, opinii și argumente, creează situații de învățare centrate pe disponibilitatea
și dorința de cooperare a elevilor, pe imp licarea lor directă și activă, pe influența reciprocă din
interiorul microgrupurilor și interacțiunea socială a membrilor unui grup.202
Datorită progresului tehnologic și accesului sporit la cunoaștere și la resurse ne putem
propune și realiza schimbări la care, cu câtva timp în urmă nici nu ne puteam gândi. Trebuie,
deci, să ne modificăm modul în care gândim prezentul și viitorul educației pe care îl dăm
generației următoare având în vedere aceste aspecte. Nu ne mai putem permite o unitate școlară
―muzeu‖, orientată spre trecut, care pune accent pe cunoștințe, ci avem nevoie de o școală ce -i
pregătește pe copii pentru viitor, punând accent pe competențele sociale și de comunicare.
Un învățământ modern, bine conceput permite inițiativa, spontaneitatea și cre ativit a-
tea elevilor, dar și dirijarea, îndrumarea lor, rolul profesorului căpătând noi valențe, depășind
optica tradițională prin care era un furnizor de informații.

201 Otilia Pacurari (coord.), Strategii didactice inovative , Bucuresti , Editura Sigma , 2003 , p. 46.
202 Ibidem.

86
În organizarea unui învățământ centrat pe elev, profesorul devine un coparticipant
alături de elev la activitățile desfășurate. El însoțește și încadrează elevul pe drumul spre c u-
noaștere. Elevii înșiși trebuie să organizeze ceea ce au auzit și văzut într -un tot ordonat și plin de
semnificații. Dacă elevilor nu li se oferă ocazia discuției, a i nvestigației, a acțiunii și eventual a
predării, învățarea nu are loc.203
Implementarea unu i sistem de management al calității in î nvățămâ ntul preuniversitar r e-
clama deci necesitatea organiz ării unui mediu de î nvățare stimulativ, „interactiv‖, care sa facili te-
ze participarea elevilor la procesul propriei formări.
Strategiile didactice interactive reprezintă un concept caracterizat de o pluralitate sema n-
tică, pentru a demonstra această afirmație, propunem spre analiză un scurt inventar definițional.
Strategia didactică este:
-„un ansamblu de acțiuni și operații de predare – învățare, în mod deliberat structurate sau
programate, orientate în direcția atingerii, în aceste condiții de maximă eficacitate, a obiect ivelor
prestabilite‖.204
– „o acțiune decompozabilă în tr-o suită de decizii – operații, fiecare decizie asigurând tr e-
cerea la secvența următoare pe baza valor ificării informațiilor dobândite în etapa anterioară. În
acest sens, strategia devine un model de acțiune care acceptă in initio posibilitatea schimbări i ti-
purilor de operații și succesiunea lor‖.205
– „un grup de două sau mai multe metode și procedee integrate într -o structură operațion a-
lă, angajată la nivelul activității de predare -învățare -evaluare, pentru realizarea obiectivelor ped a-
gogice generale, spe cifice și concrete ale acesteia, la parametri de calitate superioară‖.206
– „un ansamblu de procedee prin care se realizează conlucrarea dintre profesor și elevi în
vederea predării și învățării unui volum de informații, a formării unor priceperi și desprind eri, a
dezvoltării personalității umane‖.207
– „aspectul dinamic, activ, prin care cadrul didactic dirijează învățarea‖.208

203 Ibidem , p. 54.
204 Ioan Cerghit, Metode de învățământ, Iași, Ed. Polirom, 2006, p. 276.
205 Dan Potolea, Profesorul și strategiile conducerii invățării , Bucuresti, Editura Academiei, 1989, p. 144.
206 Sorin Cristea, Dicționar de termeni pedagogici, București, Editura didactică și pedagogică, 1998, p. 422.
207 Ioan Nicola, Tratat de pedagogie școlară , București, Editura Aramis, 2003, p. 441.
208 Marin Manolecu , Elemente structurale ale curriculumului școlar, semnificații și interacțiuni. Aplicații , Iași, Ed i-
tura Polirom, 2008,p. 193.

87
Există o literatură extrem de bogată, accesibilă și diversificată care pune la dispoziția
Educatorilor sinteze teoretice dar și experien țele practicienilor. De aceea vom recurge mai ales la
trimiteri spre problemele esențiale referitoare la metodologia didactică.209
Desemnează „un mod de abordare a unei situații de instruire― care permite/presupune „r a-
ționalizarea conținuturilor―; determină „structurile acționale―; o „combinatorică structurală― între
„metode, mijloace, forme, relații, decizia instrucțională― și care vizează „optimizarea instruirii―.
Ea depinde de: concepția pedagogică a cadrului didactic, obiectivele instructiv -educative, con ți-
nuturile instruirii, tipul de învățare necesară, stilul de predare al educatorului , caracteristicile ps i-
hosociale ale partenerilor ergonomia spațiului instructiv -educativ și orizontul timpului de instru i-
re (R. Iucu).210
Strategiile de instruire sunt eleme nte complexe ale realității pedagogice; ele se clasifică
după criterii diverse (după domeniul activităților instrucționale predominante: cognitive, psih o-
motorii, afectiv – motivaționale, combinatorii; după logica gândirii: inductive, deductive, analog i-
ce, transductive, mixte; după gradul de structurare a sarcinilor de instruire: algoritmice, nealg o-
ritmice, euristice ș.a.).211
Strategiile didactice presupun îmbinarea tuturor elementelor procesului instructiv –
educativ în condiții/contexte concrete. Strategia a fost definita ca un mod de combinare si organ i-
zare cronologica a ansamblului de metode si mijloace alese pentru a atinge anumite obiective.
Strategia de predare -învățare (strategii didactice) este expresia unității organice a metodelor, pr o-
cedeelor, mijlo acelor de învățământ și a modurilor de organizare a învățării (frontal, pe grupe și
individual), în derularea lor secvențială pentru atingerea obiectivelor instructiv -educative.212
Strategia didactică este un termen unificator, integrator, care reunește sar cinile de învăț a-
re cu situațiile de învățare, reprezentând un sistem complex și coerent de mijloace, metode, mat e-
riale și alte resurse educaționale care vizează atingerea unor obiective. Ea este necesară în orice
act pedagogic, ocupând un loc central în ca drul activit ății didactice, deoarece proiectarea și org a-
nizarea lecției se realizează în funcție de decizia strategică a profesorului. Ea este concepută ca
un scenariu didactic complex, în care sunt implicați actorii predării – învățării, condițiile realiz ă-
rii, obiectivele și metodele vizate. Astfel, strategia prefigurează traseul metodic cel mai potrivit,

209 http://www.psihopedagogie.blogspot.com.
210 Romița Iucu, Instruirea Școlară. Perspective teoretice și aplicative , Iași, Editura P olirom, 2008, p. 86.
211 Ibidem , p. 120.
212 Dan Potolea, op. cit ., p. 146.

88
cel mai logic și mai eficient pentru abordarea unei situații concrete de predare si învățare. În acest
fel, prin proiectare strategică se pot preveni ero rile, riscurile si evenimentele nedorite din activit a-
tea didactică. Strategiile didactice presupun combinarea (dezirabil optimă) a tuturor el ementelor
procesului instructiv -educativ în condiții/contexte concrete. În calitate de elemente faptice, met o-
dele s unt cosusubstanțiale strategiilor. Cu alte cuvinte, strategia nu se confundă cu m etoda sau cu
metodologia didactică, deoarece acestea din urmă vizează o activitate de predare -învățare –
evaluare, în timp ce strategia vizează procesul de instruire în ansamblu și nu o secvență de instr u-
ire.
Principalele componente ale strategiei didactice sunt:
 sistemul formelor de organizare și desfășurare a activitații educaționale
 sistemul metodologic respectiv sistemul metodelor și procedeelor didact ice
 sistemul mijloa celor de învățamânt, respectiv a resurselor utilizate
 sistemul obiectivelor operaționale.
Strategia didactică are urmatoarele caracteristici:
 implică pe cel care învață în situații specifice de învățare;
 raționalizează și adecvează conținutul inst ruirii la particularitățile
psihoindividuale
 creează premise pentru manifestarea optimă a interacțiunilor dintre celela l-
te componente ale procesului de instruire
 presupune combinarea contextuală, originală, unică, uneori, a elementelor
procesului instruc tiv-educativ
Construirea unei strategii adecvate intereselor elevilor si nivelului lor de preg ătire,
reste din acest punct de vedere o provocare continuă si un efort permanent de creativitate d i-
dactică din partea profesorului.
Strategiile didactice se clasifică după mai multe criterii :
a) Activitatea dominantă în procesul instruirii:
De predare :
 de prezentare, de urmărire a unor norme, prescripții, reguli de tip algori t-
mic, prin expunere,
 explicație, demonstrație, programare, exercițiu;

89
 de activizare a elevilor în predare, prin intercalarea metodelor și procede e-
lor activ -participative, a muncii independente sau în grupuri mici;
 de combinare a celor două modalități de predare, în variate proporții de
asamblare;
 de combinare a predării în mod expozitiv cu sarcini de învățare euristică
(de descoperire), prin metode expozitiv -euristice;
De învățare :
 algoritmică:
 prin imitare de modele date;
 prin repetare, exersare, memorare;
 prin cunoaștere concret -intuitivă;
 prin algoritmizare, pas cu pas
 euristică:
 prin observare nemijlocită;
 prin rezolvare de probleme deschise;
 prin experimentare;
 prin dezbateri, dialoguri euristice;
 prin cercetări în grup;
 prin simulare, modelare, aplicații;
 prin tehnici de creativitate (prezentate de noi);
 mixtă (prin comb inarea celorlalte moduri)
De evaluare
b) Natura obiectivelor dominante :
 Cognitive;
 Afective ;
 Psihomotorii;
 In combinații variate a lor;
c) Modul de dirijare a învățării:
 De dirijare pas cu pas (algoritmice);
 De semi -dirijare (semi -algoritmice);
 De nedirijare (creative).

90
d) Tipul de raționament abordat
1. Inductive;
2. Deductive;
3. Transductive;
4. Analogice;
5. Combinate

O altă clasificare împarte strategiile didactice astfel:
 strategii inductive, al c ăror demers didactic este de la particular la general
 strategii deductive, ce urmează calea raționamentului invers față de cele
inductive, pornind de la general la particular, de la legi sau principii la concretizarea
lor în exemple
 strategii analogice, în cadrul cărora predarea și învățarea se desfășoară cu
ajutorul modelelor
 strategii transductive cum sunt explicațiile prin metafore
 strategii mixte: inductiv -deductive și deductiv -inductive
 strategii algoritmice: explicativ -demonstrative, intuitive, expozitive, imit a-
tive, programate și algoritmice propriu -zise;
 strategii euristice de elaborare a cunoștințelor prin efort propriu de gând ire,
folosind problematizarea, descoperirea, modelarea, formularea de ipoteze, dialogul
euristic, experimentul de investigare, asaltul de idei, având ca efect stimularea creat i-
vității.
Pedagogii au fost preocupați permanent de perfecționarea metodologiei didactice, din
rațiuni dictate în primul rând de evoluția societății. Termenul „perfecționare―desemnează mai
multe aspecte: reconsiderarea metodelor tradiționale și adaptarea lor în raport cu „atributele
specificității populației școlarizate―, preluarea unor metode din alte domenii și adaptarea lor
la specificul educaționalului, conceperea unor metode noi de instruire -educare. Evident că
acest efort este – cel puțin practic – eficient doar din perspectiva abordărilor sistemice a el e-
mentelor procesului instructiv -educativ.213

213 Valentin Dogaru – Ulieru, Luminița Drăghicescu, Educație și dezvoltare profesională , Craiova, Editura Fundația
Scrisul Românesc, 2011, p. 125.

91
Perfecționarea metodologiei didactice trebuie să fie realizată, mai ales, respectându –
se principiile didactice. Individualizarea și diferențierea, activizare a și participarea/implicarea
conștientă în învățare (care trebuie să devină autoînvățare) sunt criterii care nu pot fi eludate.
Activizarea, spre exemplu, este o tendință dominantă în procesul de perfecționare m e-
todologică, ea reprezintă „o suită de acțiun i de instruire/autoinstruire, de dezvoltare și mod e-
lare a personalității lor (celor care învață – n.n.) prin stimularea și dirijarea metodică a activ i-
tății pe care o desfășoară― (M. Ionescu, V. Chiș). Aceste acțiuni vizează:
 stimularea și cultivarea intere sului pentru cunoaștere;
 valorificarea inteligenței celor care învață (și a celorlalte funcții psihice
implicate în învățare), prin efort propriu;
 formarea și exersarea capacităților de însușire a cunoștințelor;
 formarea și exersarea abilităților de ori entare autonomă în probleme pract i-
ce;
 cultivarea spiritului investigativ
Activizarea eficientă presupune:
 pregătire psihologică (specifică) pentru învățare,
 controlul și prevenirea surselor de distorsiune a comunicării didactice act i-
vizatoare,
 organizar e și desfășurare rațională (pe principii psihopedagogice) a învăț ă-
rii.
Eforturile cercetătorilor și ale practicienilor au urmărit perfecționarea strategiilor de pr e-
dare-învățare, valorificând achiziții ale cercetării psihopedagogice, dar și din alte domen ii de c u-
noaștere. Finalitatea acestor preocupări are în vedere realizarea unei activități de instruire și înv ă-
țare eficiente. O direcție de acțiune în acest sens o constituie reevaluarea metodelor „tradițion a-
le‖, criticate mai ales pentru caracterul pasiv al elevilor în procesul de predare -învățare. Avem în
vedere în primul rând metodele de tip expozitiv. Iată câteva procedee prin care se poate încerca
modernizarea expunerii: folosirea procedeului genetic, a explicației, ancorarea în realitatea ti m-
pului, sp rijinirea pe cercetările personale ale cadrului didactic, anunțarea prealabilă a planului și a
obiectivelor urmărite, problematizarea, folosirea unor elemente ale artei dramatice, întrebări ret o-
rice, luări de poziție, realizarea unor sondaje de opinie, for mularea unor judecăți de valoare, ilu s-

92
trarea cu ajutorul mijloacelor de învățământ, folosirea foliilor în prezentare, prezentare cu ajut o-
rul calculatorului, expunerea cu oponent, expunerea -dezbatere etc.214
De asemenea, în modernizarea conversației avem în vedere folosirea unor întrebări vari a-
te (convergente, divergente, de evaluare, problemă, retorice etc.), valorificarea experienței pers o-
nale a elevilor, folosirea permanentă a modalităților de feed -back, utilizarea convorbirii i nverse
(când elevii pun într ebări), întrebări și răspunsuri date de grupe de elevi etc.215
În ceea ce privește folosirea strategiilor de tip activ -participativ, a cestea nu trebuie rupte
de cele tradiționale, ele marchează un nivel superior în spirala modernizării strategiilor didacti ce.
Prin metode activ -participative înțelegem toate situațiile și nu numai metodele active propriu -zise
în care elevii sunt puși și care -i scot pe elevi din ipostaza de obiect al formării și -i transfo rmă în
subiecți activi, coparticipanți la propria lor fo rmare. „A activiza înseamnă, deci, a mobil i-
za/angaja intens toate forțele psihice de cunoaștere ale elevului, pentru a obține în procesul dida c-
tic performanțe maxime, însoțite constant de efecte instructiv -educative, optimale în toate co m-
ponentele personal ității.‖ Această direcție importantă de modernizare a strategiilor didactice val o-
rifică achizițiile cercetărilor psihopedagogice. Acestea subliniază că interiorizarea operațiilor în
plan mintal să se realizeze pe baza acțiunilor în plan extern cu obiectele , pun în evidență rolul
grupului în care se învață pe baza conflictului socio -cognitiv dintre participanți. Psihologia cogn i-
tivă a subliniat importanța mecanismelor de procesare intelectuală a informației primite (care pr e-
supune o implicare activă a struct urilor intelectului).216
Puși în situații variate de instruire, profesorii, împreună cu elevii trebuie să folosească
acele strategii didactice de tip activ -participativ, având în vedere și valențele formativ -educative
ale acestor metode, procedee, mijloace de învățământ, moduri de organizare a învățării. Efectele
în plan formativ -educativ se referă la implicațiile lor asupra dezvoltării structurilor intelectuale
ale copilului (care vor conduce la noi acomodări, ce vor permite – în spiritul teoriei lui Piaget –
asimilări superioare). Sunt încercări în psihopedagogia contemporană de constituire a unei adev ă-
rate didactici a intelectului, care să valorifice potențialul intelectual al individului. Omul nu este
numai intelect, el are în substanța sa originară și cap acitatea de vibra în fața lumii (prin interm e-
diul valorilor morale, estetice, religioase, profesionale, al „noilor educații‖). Acestor domenii tr e-

214 Ioan Nicola, op. cit ., p. 324.
215 Ioan Cerghit, Metode de învățământ, Iași, Ed. Polirom, 2006, p. 101.
216 Ioan Nicola, op. cit ., p. 386.

93
buie să le acordăm atenția cuvenită deoarece aici ne confruntăm cu cele mai mari probl eme, care
vor avea conse cințe negative asupra proiectării viitorului.
Folosirea unor strategii de tip euristic, similare cercetării științifice a dat rezultate bune în
planul însușirii temeinice a cunoștințelor, al formării priceperilor, deprinderilor etc. Puși în ip o-
staza unor mici cercetători, elevilor le face plăcere să redescopere adevăruri ale științei, confi r-
mând sugestia pe care o făcea Rousseau în lucrarea Emil sau despre educație.
Sub fiecare metodă de predare stă ascunsă o ipoteză asupra mecanismului de învățare al
elevului (Mircea Malița). Educatorii trebuie să se preocupe de găsirea unor metode și procedee
variate adaptate diferitelor situații de instruire în care elevii vor fi puși. Pe baza metodelor pe c are
le stăpânește, educatorul va încerca noi metode de predare. Este loc în acest domeniu pentru m a-
nifestarea imaginației și creativității didactice, cu efecte pozitive nu numai asupra elevilor, ci și
asupra dascălului.
Învățământul românesc se confruntă și cu nota sa predominantă de teoretizare, chiar cu
tendințe de supraîncărcare informațională. De aceea, efortul educatorilor trebuie canalizat în d i-
recția operaționalizării cunoștințelor, care va conduce la o creștere a interesului și motivației el e-
vilor pentru diferite domenii ale cunoașterii, îi va pregăti mai bine pe aceștia din perspectiva int e-
grării în viața socială.217

217 Ioan Cerghit, Sisteme de instruire alternative și complementare, Iași, Ed. Polirom, 2008, p. 34.

94
IV.2. Curriculum la decizia școlii: Curs opțional: „Istoria Teleormanului”

ARGUMENT

În predarea Istoriei românilor se urmăresc și elemente de istorie locală. Aceasta pentru că
istoria națională cumulează la nivel de maximă importanță faptele și evenimentele istorice petr e-
cute într -un spațiu determinat.
Istoria locală nu este o invenție, ea există în mod obiectiv și face istoria națională și chiar
pe cea universală. Iată de ce trebuie început cu „ începutul‖ în demersul didactic al descoperirii
identității. Să ne imaginăm că un om s -a rătăcit în Univers. Pentru a reveni la adresa lui, ar trebui
să cunoască că este locuitor al Pământului, al unei anumite țări și al unei anumite provincii.
Azi, când s e discută tot mai des de fenomenul globalizării, s -ar putea crede că omul no s-
tru, rătăcit în Univers, ar trăi oriunde fără a fi influențat de meleagurile natale. Asta ar echivala
cu pierderea identității. Nu este nimic exagerat în acest avertisment, deoare ce fiecare om este
produsul civilizației în care a apărut. El poartă sigiliul locului în care s -a născut. Conștient sau nu
de această determinare, omul simte și acționează în funcție și de aceasta.
Cunoașterea istoriei locale este necesară pentru formarea personalității elevului, dar se
impune să se facă încă din clasele mici. Dacă istoria locală ar fi neglijată și cunoașterea ei s -ar
face după formarea personalității copilului, ar fi ca și cum el ar crește într -o casă străină, cu p ă-
rinți adoptivi. Atunci c ând i s -ar prezenta părinții naturali și casa părintească, nu i -ar mai iubi și
nu ar mai îngriji acea casă.
În favoarea studierii istoriei locale am fi putut aduce păreri întemeiate științific, ale mar i-
lor oameni de cultură: N. Iorga, Simion Mehedinți, N. Bălcescu. Am ales însă în această pledo a-
rie cuvântul de la cadru didactic la cadru didactic, pe criteriul responsabilității imense pe care o
avem de formatori ai tinerei generații.
Programa propusă pentru un opțional de istorie locală -Istoria Teleormanul ui- este gen e-
roasă prin tematica ei, dar perfectibilă în activități de învățare. Responsabilitatea perfectării ei
revine astfel colegilor noștri care vor opta pentru această programă.

OBIECTIVE DE R E-
FERINȚĂ
ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE LA SFÂRȘITUL AN U-
LUI ELE VUL
VA FI CAPABIL:
1. Să identifice și
să analizeze surse istorice
locale  descifrarea unor documente istorice din
S.J.A.N. Teleorman: acte de proprietate, scrisori, discursuri
istorice, proclamații, cărți istorice, hărți istorice ;
 identificarea surselo r arheologice, numismatice,
sigilografice, existente în muzeele din județul Teleorman;
 contactul direct al elevilor cu comunitățile rur a-
le pentru identificarea surselor folclorice și etnografice ;
2. Să explice rel a-
ția de determinare între
mediul geografi c și de z-
voltarea comunității l o- cunoașterea mediului geografic al județului T e-
leorman;
 cunoașterea toponimului de Teleorman;
 cunoașterea și studierea profilului psihosomatic

95
cale al omului de la câmpie;
 identificarea activităților economice prioritare
în istoria Teleormanului (agricultura, creșterea animalelor,
comerțul, industria);
 exerciții de comparare a portului popular al a l-
tor zone și evidențierea specificului acestuia;
3. Identificarea
personalităților istorice
de importanță locală și
națională  studierea activității , vieții și operei personalit ă-
ților teleormănene;
 raportul dintre personajul legendar și personal i-
tatea istorică;
4. Să utilizeze în
contexte noi termenii i s-
torici însușiți  exerciții de completare a unor enunțuri lacun a-
re;
 rebusuri pe t eme istorice;
 exerciții de redactare a unor scurte compuneri
după un plan dat;
 studiu de caz al unui eveniment istoric;
5.Să analizeze c a-
uzal un fapt, un even i-
ment, un proces istoric,
pornind de la diferite
surse de informație  analiza comparată a unor doc umente istorice r e-
feritoare la un eveniment;
 studiu de caz pe o personalitate din ținuturile
Teleormanului;
 dezbateri pe grupe;
 folosirea dicționarului istoric;
 jocuri de rol pe teme date;
6. Să elaboreze și
să realizeze trasee pr i-
vind principalele mon u-
mente istorice din județ  alcătuirea unor trasee istorice (activitate în
echipă);
 realizarea unui dosar tematic;
 excursii, vizite la muzee; acțiuni de întreținere a
monumentelor istorice;
7. Să integreze i s-
toria locală în istoria n a-
țională și europeană  anali za faptelor și evenimentelor istorice locale
în raport cu istoria națională și europeană;
 contribuția comunității locale la dezvoltarea
culturii și civilizației românești;
8. Să manifeste
interes și admirație pe n-
tru istoria locală  exerciții de memorare și recitare a unor versuri
cu conținut istoric;
 exerciții de citire a textelor cu conținut istoric;
 dramatizarea unor povestiri și legende istorice;
participarea la comemorarea și sărbătorirea unor evenimente
istorice ;

LISTA DE CONȚINUTURI

I. Introducere
 Denumirea județului Teleorman
 Atestarea documentară a județului Teleorman
 Evoluția limitelor și împărțirii administrative a județului Teleorman

96
 Reședința județului Teleorman

II. Cadrul natural al județului Teleorman
 Poziția geografică
 Aspecte geologice
 Aspecte ale reliefului
 Resursele subsolului
 Aspecte ale climei
 Aspecte hidrografice

III. Cercetări și descoperiri arheologice și numismatice în Teleorman
 Cercetări și descoperiri arheologice
 Cercetări și descoperiri numismatice

IV. Teleormanul și istoria poporului român
 Teleormanul în epocile vechi
 Teleormanul în evul mediu
 Revoluția de la 1821 în Teleorman
 Revoluția de la 1848 în Teleorman
 Contribuția Teleormanului la Unirea Principatelor Române din 1859
 Aportul Teleormanului la Războiul de Independență Națională din 1877 –
1878
 Județul Teleorman între anii 1878 – 1914
 Contribuția Teleormanului la Războiul pentru făurirea României Mari
(1916 – 1918 )
 Județul Teleorman în anii celui de – al doilea război mondial (1941 – 1945
)
 Județul Teleorman în anii regim ului comunist (1948 – 1989)
 Revoluția din Decembrie 1989 în Teleorman
 Județul Teleorman după Revoluția din Decembrie 1989

V. Viața economică în Județul Teleorman
 Ocupații străvechi
 Secolul al XIX – lea – realități ale modernității economice
 Impactul primu lui război mondial asupra economiei județului Teleorman
 Economia județului Teleorman în perioada interbelică
 Viața economică a județului Teleorman în perioada comunistă
 Economia județului Teleorman după anul 1989

VI. Etnografia și folclorul Teleormanului
 Tipuri de așezări și de sate
 Ocupații și meșteșuguri tradiționale
 Gospodăria țărănească tradițională
 Locuința țărănească tradițională
 Portul popular tradițional

97
 Obiceiurile tradiționale
 Folclorul local

VII. Cultura, învățământul, arta și știința în Teleor man
 Mișcarea culturală. Așezămintele, instituțiile și asociațiile culturale
 Lectura, cartea și bibliotecile
 Mișcarea literară și publicistică
 Patrimoniul cultural. Muzee și colecții
 Cercetarea culturală și științifică locală
 Teleormănenii în spiritualitate a românească
 Învățământul și școala

FORME DE EVALUARE

 Probe orale și probe scrise;
 Observarea sistematică a elevilor;
 Alcătuirea unui portofoliu;
 Proiecte individuale și de grup;
 Studiu de caz a unui eveniment istoric;
 Confecționarea de material didactic : banda timpului, hărți istorice etc.;
 Evaluare alternativă (concursuri);
 Alcătuirea unui eseu.

BIBLIOGRAFIE

1. Stan V. Cristea, Monografia județului Teleorman , Alexandria, Editura „Teleo r-
manul Liber‖, 1998;
2. Ion Bîlă, Ion Moraru, Pentru Patrie, București, 1 982
3. Alexandru Mardale, Ion Toader, Petre Grecu, Ion Bîlă, Participarea județului T e-
leorman la cucerirea independenței de stat a României, Alexandria, 1977;
4. Ion Pătrașcu, Bibliografia arheologică și numismatică a județului Teleorman ,
Craiova, 2008;
5. Gheorghe Popa, Ion Bîlă, Ion Toader, 1848 în județul Teleorman, București,
1980;
6. Ion Toader, Ion Bîlă, Petre Grecu, Gheorghe Popa, 1907 în județul Teleorman,
București, 1977
7. Constantin Țînțariu, (coord.), Colectivizare în Teleorman (1948 -1962). Reziste nță
și acce ptare forțată, vol I și II, Onești, Editura Magic Print, 2004;
8. Serviciul Județean Teleorman al Arhivelor Naționale.

SUGESTII METODOLOGICE
Deoarece procesul didactic se centrează pe elev, ca subiect al activității instructiv – edu-
cative, aest fapt presupun e antrenarea demersurilor care caracterizează învățarea permanentă, așa
cum sunt:

98
– utilizarea unor strategii didactice care să pună accent pe: construcția progres ivă
a cunoașterii;
– flexibilitatea abordărilor și parcursul diferențiat; coerență și abordăr i inter – și
transdisciplinare
– utilizarea unor metode active care pot contribui la dezvoltarea capacității de
comunicare a elevilor, necesară în situații reale, care stimulează potențialul creativ și
capacitatea de adaptarea a acestora și care dezvoltă at itudini pozitive față de sine și față
de ceilalți;
– exersarea lucrului în echipă, a cooperării și/sau a competiției și dezvoltarea c a-
pacității de investigare și valorizare a propriei experiențe;
– realizarea unor activități care stimulează curiozitatea pe ntru studiul istoriei.
Sunt recomandate demersuri didactice bazate pe învățarea prin descoperire, simulare, st u-
dierea surselor istorice, dezbaterea, jocul de rol, care au avantajul de a permite alternarea form e-
lor de activitate și care favorizează corelare a experiențelor anterioare de învățare cu noile înv ă-
țări.
Planificarea activităților calendaristice pentru acest curs este următoarea :

Nr
crt Unitatea de
invatare/continuturi Competente specifice Nr
ore Saptamana Resurse Evaluare Obs.
SEMESTRUL I
1. Introducere 1
2. Cadrul natural
-Asezare geografica
-Relief, ape, clima
-Flora si fauna Să realizeze o lucrare
scrisă despre mediul
natural al județului 3 Monografia
județului ;
Harta
județului Observare
sistematică
Evaluare
orală
Teste
3. Cercetă ri și
descoperiri
arheologice și
numismatice Să identifice
principalele
descoperiri arheologice
și numismatice 1 Monografia
județului ;
Harta
județului Observare
sistematică
Evaluare
orală
Teste
4. Teleormanul în
epocile vechi Sa identifice surse
istori ce referitoare la i
storia județului în
antichitate 2 Monografia
județului Observare
sistematica
Evaluare
orală
Teste
5 Teleormanul în
documentele
medievale Sa identifice surse
istorice referitoare la
istoria județuluii
1 Monografia
județului Observar e
sistematică
Evaluare
orală
Teste
6. Implicarea
județului
Teleorman în
principalele
evenimente istorice
ale secolului XIX Sa manifeste interes
pentru cunoasterea și
conservarea valorilor
locale 2 Monografia
județului
Observare
sistematică
Evaluare
orală
Teste
7. Contribuția Sa identifice surse 4 Monografia Observare

99
Teleormanului la
cele două războaie
mondiale istorice referitoare la
aceste evenimente județului sistematică
Evaluare
orală
Teste
8. Teleormanul în
epoca comunistă și
post comunistă 1 Monografia
județului
9. Viața economică
-Industria
-Agricultura
-Comertul Să identifice ocupații
locale tradișionale 1 Monografia
județului Observare
sistematică
Evaluare
orală
Teste
Recapitulare – evaluare 2
SEMESTRUL AL II -LEA
1. Invatama ntul și
cultura
-Invatamantul
-Cultura Să manifeste interes
pentru cunoașterea și
conservarea valorilor
locale 2 Monografia
județului Observare
sistematică
Evaluare
orală
Teste
2. Viata religioasa Să realizeze o lucrare
despre rolul religiei in
viata sa tenilor. 1 Monografia
județului Observare
sistematică
Evaluare
orală
Teste
3. Modul de viată
-Locuința
-Portul popular
-Alimentația
Recapitulare –
Evaluare Să compare modul de
viață actual cu cel din
trecut 5 Monografia
județului Observare
sistematică
Evaluare
orală
Teste
4. Obiceiuri și tradiții
locale
-Lirica populară
tradițională
-Epica populară
-Traditii
-Recapitulare –
Evaluare Să inteleagă
semnificația
sărbatorilor în viața
locuitorilor din județ 5 Monografia
județului Observare
sistematică
Evaluar e
orală
Teste
5. Personalități ale
județului Să realizeze un
portofoliu cu
personalitățile locale
studiate 1 Monografia
județului Observare
sistematică
Evaluare
orală
Teste
6. Recapitulare –
Evaluare 3

100
In continuare voi prezenta planificare a unei unități de invățare pentru acest curs opțional:
Proiect al unității de invățare: Contribuția Teleormanului la cele două războaie mondiale

Liceul Tehnologic „Nicolae Bălcescu” Alexandria
Profesor: Voicu -Popescu Marius Florin
Clasa a X -a
Nr.
crt. Conținuturile unit ă-
ții de invățare Competențe
specifice. Nr.
ore Săpt. Activități de
invățare Resurse Evaluare Obs.
1
.

Contribuția Teleo r-
manului la Războiul
pentru făurirea R o-
mâniei Mari (1916 –
1918):
–
Teleormanul în per i-
oada neutralității
-Cofruntări
armate pe raza jud e-
țului în anul 1916
–
Teleormanul sub
ocupația militară a
Puterilor Centrale
-Contribuția
umană și materială a
județului Teleorman
la război
– Să manifeste
interes pe n-
tru cunoașt e-
rea și perp e-
tuarea istor i-
ei locale 2 Analiza unor
documente ale
epocii. Monografia
județului
Lucrarea
Pentru p a-
trie Evaluare
orală
2
.

Județul T e-
leorman în anii celui
de-al doilea război
mondial (1941 –
1945 ):
Contribuția
Teleormanului la
războiul antisovietic
Județul T e-
leorman în contextul
loviturii de stat del 23
august 1944. Oper a-
țiunile împotriva m i-
litarilor din coaliția
Axei
Studiu de
caz:Aplicarea Co n-
venției de Armistițiu
în județul Teleorman
(1944 – 1947 ) Să manife s-
te interes
pentru c u-
noașterea și
perpetuarea
istoriei loc a-
le 2 Analiza unor
docum ente ale
epocii Monografia
județului
Lucrarea
Zile fierbinți
în Teleo r-
man.Culeger
e de doc u-
mente 23
august – 2
septembrie
1944

Pornind de la această proiectare a unei unități de învățare din cursul opțional, în continu a-
re prezentăm un proiect didactic c are abordează una dintre lecții

101
Proiect didactic
– lecție mixtă –
Profesor: Voicu -Popescu Marius Florin
Liceul Tehnologic „Nicolae Bălcescu” Alexandria
Data:
Clasa a X -a

Disciplina : Istorie optional „Istoria Teleormanului‖
Unitatea de învă țare: Contribuția Teleormanului la cele două războaie mondiale
Lecția : studiu de caz – Aplicarea Convenției de Armistițiu în județul Teleorman (1944 –
1947)
Tipul lecției : de consolidare și de dobândire a noi cunoștințe
Locul de desfășurare : Sala de clasă
Timp : 50 min
Scopul lecției : – de a dobândi noi cunoștințe legate de consecințele participării la al doilea
război mondial ;
Competențe specifice : să identifice consecințele economice și sociale asupra județului,
prin aplicarea Convenției de Amistițiu

Obiective operaționale :
1. să folosească corect următoarele noțiuni istorice: război mondial,
obligații, convenție, armistițiu, cote, rechiziții, abuzuri
2. să analizeze cauzele care au determinat aplicarea Convenției de Armistițiu
3. să identifice modalitatile de aplicare a Convenției de Armistițiu ;
4. să evidențieze comportamentul sovieticilor în contextul aplicării
prevederilor Convenției de Armistițiu
5. să enumere tipurile de obligații specifice județului Teleorman;
6. să realizeze o prezentare a aplicării acesto r obligații, pornind de la
specificul economic al județului Teleorman
Strategia didactică :
a) Metode și procedee : explicația, expunerea, conversația, dezbaterea, o b-
servarea dirijată, exercițiul
b) Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, activitate
individuală
Resurse :
Harta județului Teleorman
Monografia Județului Teleorman

Desfășurarea lecției :

Nr
crt Etapele le c-
ției Obiective.
Operațio –
nale Timp Detalieri de conținut Metode și
resurse Organizare
1. Momentul
organizatoric 1’  Nota rea absențelor
 Pregătirea clasei pentru desfășurarea
orei

102

2. Verificarea
cunoștințelor
anterioare 10’  Se verifică prin întrebări directe lecția
anterioară

Explicația
Conversația
Activitate
frontală
3. Anunțarea
titlului și a
obiectivelor
lecție i 1’  Se scrie pe tablă data și titlul lecției:
Aplicarea Convenției de Armistițiu în
județul Teleorman (1944 – 1947 )
 Se precizează obiectivele lecției.
Explicația Activitate
frontală
4.

Comunicarea
/ însușirea
noilor cuno ș-
tințe
22’  Se pre zintă noile cunoștințe după u r-
mătorul plan de idei, care se notează pe
tablă și se completează ulterior:
1. Contextul general care a determinat
semnarea Convenției de Armistițiu
2. Structura textului Convenției
3. Evidențierea cadrului organizatoric în
care urma ap licarea prevederilor Conve n-
ției
4. Poziția autorităților față de cetățenii
Axei și față de etnicii germani și maghiari
de pe raza județului
5. Repatrierea basarabenilor și nord b u-
covinenilor în U. R. S. S.
6. Aplicarea obligațiilor economice prin
întreținerea mili tarilor sovietici aflați în
trecere sau staționați pe raza județului
Teleorman, achitarea cotei despăgubirilor,
și a bunurilor originare din U. R. S. S.
7. Desființarea măsurilor discriminatorii
față de cetățenii Națiunilor Unite și rem i-
terea bunurilor acest ora
8. Urmărirea pe raza județului a crimin a-
lilor de război și a organizațiilor extremi s-
te
9. Controlul asupra mijloacelor de info r-
mare poștei, tipăriturilor și activităților
artistice

Explicația
Conversația

1

1. Contextul general
-lovitura de stat de la 23 august 1944 și
aderarea la coaliția Națiunilor Unite
-semnarea Convenției de Armistițiu la 12
septembrie 1944

Conversația

Activitate
frontală 2. Structura textului Convenției de Arm i-
stițiu
-textul Convenției cuprinde 20 de artic o-
le și 6 anexe
-pentru județul Teleorman aplicabile sunt
12 articole

103

3

2

4

3. Evidențierea cadrului organizatoric în
care urma aplicarea prevederilor Conve n-
ției
– stabilirea a două subcomisii aliate (s o-
vietice) de co ntrol în județul Teleorman
– organizarea unui aparat birocratic r o-
mânesc, civil și militar românesc
– subordonarea instituțiilor publice jud e-
țene, autorității împuterniciților sovietici
4. Poziția autorităților față de cetățenii
Axei și față de etnici i germani și maghiari
de pe raza județului
– capturarea și internarea în lagăre a mil i-
tarilor Axei
– arestarea și internarea în lagăre a cet ă-
țenilor germani și maghiari domiciliați pe
raza județului
– deportarea în U. R. S. S. a cetățenilor
români de orig ine germană domiciliați în
județul Teleorman
– colectarea și transportarea în U. R. S.
S. a capturilor de război
– confiscarea bunurilor mobile și imobile
a germanilor și maghiarilor din județul
Teleorman

Explicația
Conversația
5. Repatrierea refugiaților basarabeni și
nord bucovineni în U. R. S. S.
– nu doreau să stea sub administrație s o-
vietică, fiind de origine română
– politica de forță adoptată de către del e-
gații sovietici pentru a determina autorit ă-
țile județului să – i strângă pe acești refu-
giați
– au fost cheltuiți aproximativ 147 000
000 lei pentru executarea acestei obligații Explicația
Conversația
6. Aplicarea obligațiilor economice prin
întreținerea militarilor sovietici aflați în
trecere sau staționați pe raza județului
Teleorman, achitarea cotei despăgubirilor,
și a bunurilor originare din U.R.S.S.
– Au sărăcit județul și au creat mari n e-
mulțumiri în rândul locuitorilor deoarece,
au fost confiscate animale și cereale care
constituiau singurele surse de subzistență
– Sovieti cii au abuzat de forță în multe
cazuri pentru a -i deposeda pe oameni de
bunuri
– persoanele care au refuzat să cedeze
animale și cereale au fost amendate sau
arestate și li s -au confiscat bunurile
– pentru achitarea acestor obligații, au
fost cheltuite pes te 1.500.000 lei
5. Fixarea c u- 1 3, 2, 15’  Se va face prin întrebări directe adr e-Conversația Activitate

104
noștințelor 4,
5; sate elevilor euristicăs individuală
și
frontală
6. Tema pentru
acasă 1’ Realizarea unui portofoliu cu obligațiile
ce i- au rev enit județului Teleorman

Proiect didactic
– lecție însușire cunoștințe noi –
Profesor: Voicu -Popescu Marius Florin
Liceul Tehnologic „Nicolae Bălcescu” Alexandria
Data:
Clasa a X -a

Disciplina : Istorie optional „Istoria Teleormanului‖
Unitatea de învățare : Contribuția Teleormanului la cele două războaie mondiale
Lecția : Contribuția Teleormanului la Războiul pentru făurirea României Mari (1916 –
1918)
Tipul lecției : de consolidare și de dobândire a noi cunoștințe
Locul de desfășurare : Sala de clasă
Timp: 50 min
Scopul lecției : – de a dobândi noi cunoștințe legate de implicarea autorităților și a locuit o-
rilor județuilui în Primul Război Mondial ;

Competențe specifice :
– să identifice importanța participării teleormănenilor la acest război;
– să elaboreze și să realizeze trasee privind principalele monumente istorice din județ;
– să identifice și să analizeze surse istorice locale.

Obiective operaționale :
– să folosească corect următoarele noțiuni istorice: război mondial, obligații, convenț ie,
armistițiu, cote, rechiziții, abuzuri;
– să analizeze cauzele care au determinat intrarea României în război;
– să identifice modalitatile de aplicare a Convenției de Armistițiu ;
– să enumere tipurile de obligații specifice județului Teleorman;
– să realizez e o prezentare a aplicării acestor obligații, pornind de la specificul economic al
județului Teleorman.

Strategia didactică :
– Metode și procedee : explicația, expunerea, conversația, dezbaterea, obse r-
varea dirijată, exercițiul, problematizarea, brainstormi ng-ul, expunerea
insotita de mijloace tehnice ;
– Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, activitate i n-
dividuală.
Resurse :

105
Harta județului Teleorman
Monografia Județului Teleorman

Desfășurarea lecției :

Nr
crt Etapele le c-
ției Obiective.
Operațio –
nale Timp Detalieri de conținut Metode și
resurse Organizare
1 Momentul
organizatoric 1’  Notarea absențelor
 Pregătirea clasei pentru desfășurarea
orei

2 Anunțarea
titlului și a
obiectivelor
lecției 1’  Se scrie pe tablă data și tit lul lecției:
Contribuția Teleormanului la Războiul
pentru făurirea României Mari (1916 –
1918)
 Se precizează obiectivele lecției.
Explicația Activitate
frontală
3 Comunicarea
/ însușirea
noilor cuno ș-
tințe
1 a 22’  Se prezintă noile cunoștințe după u r-
mătorul plan de idei, care se notează pe
tablă și se completează ulterior:
Teleormanul în perioada neutralității
Cauza pentru care România a intrat în
Primul Război Mondial;
Structura textului Convenției politice și
militare;
Confruntări armate pe raza județu lui în
anul 1916 – Șarja de la Prunaru (15 n o-
iembrie 1916)
Poziția autorităților față de trupele de
ocupație;
Poziția trupelor de ocupație față de autor i-
tățile locale și locuitori;
Aplicarea obligațiilor economice prin
întreținerea militarilor aparținâd Pu terilor
Centrale
Contribuția umană și materială a județului
Teleorman.
Explicația
Conversația

1

3

Teleormanul în perioada neutralității
– Consiuliul de Coroana la 3 august 1914
– declararea neutralită ții în expectativă
armată;
– mobilizările pentru instrucție a tinerilor
recruți și pentru reinstruire a rezerviștilor
din contingentele anterioare, pe teritoriul
Teleormanului.
– mobilizarea tinerilor exceptați până
atunci de la satisfacerea serviciului m ili-
tar, pe teritoriul Teleormanului.

Conversația
Problemat i-
zarea

Activitate
frontală
Cauzele pentru care România a intrat în
Primul Război Mondial
– dorința României de a întregi în trupul

106

2

4
țării Transilvania

Structura textului Convenției politice și
militare
– posibilitatea ca la sfârșitul războiului,
în caz de victorie, și fără a semna pace
separată, Transilvania să se unească cu
România;
– Contribuția militară a Franței și Rusiei
începând cu mijlocul lunii august 1916;
– ajutorul material dat de aliați (Antanta),
pe care România trebuia să îl primească și
care consta în echipamente militare, a r-
mament și muniții;
– Instruirea autorităților din județe cu
privire la colaborarea cu forțele militare
aliate;
Confruntări arma te pe raza județului în
anul 1916 – Șarja de la Prunaru (15 n o-
iembrie 1916)
– trecerea Dunării de către Puterile Ce n-
trale pe la Zimnicea și Turnu Măgurele
– refugierea unor locuitori din calea in a-
micului in București și mai târziu în Mo l-
dova
– încercarea d e rezistență a Diviziei 18
infanterie pe valea râului Teleorman, eș u-
ează
– Șarja de la Prunaru (15 noiembrie
1916) – încercare reușită de a scoate din
încercuirea trupelor germane a Diviziei 18
infanterie. Regimentul 2 Roșiori atacă
frontal inamicul adăpos tit în satul Prunaru
Urmări – Divizia este scoasă din încercu i-
re dar cu prețul vieții a 200 de militari
ofițeri și trupă

Explicația
Conversația
Problemat i-
zarea
Poziția autorităților față de trupele de
ocupație
– nu doreau să stea sub administra ție
germană
– colaborau cu forțele unamice pentru a
asigurabunurile și vițile locuitorilor jud e-
țului
Explicația
Conversația
Aplicarea obligațiilor economice prin
întreținerea militarilor aparținând Puter i-
lor Centrale
– au sărăcit județul și au cr eat mari n e-
mulțumiri în rândul locuitorilor deoarece,
au fost confiscate animale și cereale care
constituiau singurele surse de subzistență
– au fost confiscate clădiri publice și l o-
cuințe spre folosul armatei germane
– persoanele care au refuzat să cedeze
animale și cereale au fost amendate sau Brainsto r-
ming
Expunerea
insotita de
mijloace
tehnice

107
arestate și li s -au confiscat bunurile

Contribuția umană și materială a județului
Teleorman.
În noiembrie 1916, în timpul Primului
Război Mondial, ostașii Regimentului 20
Teleorman, alături de alte forțe militare
românești, fac zid în fața înaintării spre
Capitală a trupelor germane.
Teleormănenii s -au alăturat fraților din
Transilvania, prin organizarea la Alexa n-
dria, Turnu Măgurele, Roșiorii de Vede,
Zimnicea și Suhaia, secții ale „Ligii pe n-
tru unitatea culturală a tuturor românilor‖,
care au avut o însemnată contribuție în
vederea înfăptuirii, la 1 decembrie 1918, a
idealului unității naționale.
4 Fixarea c u-
noștințelor 1 3, 2,
4,
5; 15’
 Se va face prin între bări directe adr e-
sate elevilor Conversația
euristică Activitate
individuală
și
frontală
5 Tema pentru
acasă 1’ Realizarea unui portofoliu cu obligațiile
ce i- au revenit județului Teleorman

Proiect didactic
– Evaluare –
Profesor: Voicu -Popescu Marius Florin
Liceul Tehnologic „Nicolae Bălcescu” Alexandria
Data:
Clasa a X -a

Disciplina : Istorie optional „Istoria Teleormanului‖
Unitatea de învățare : Contribuția Teleormanului la cele două războaie mondiale
Lecția : Evaluare unitate de î nvățare Contribuția Teleormanului la cele două războaie
mondiale
Tipul lecției : Evaluare
Locul de desfășurare : Sala de clasă
Scopul lecției : – de a evalua cunoștințele însușite un urma studierii unității de învățare
Contribuția Teleormanului la cele două r ăzboaie mondiale ;
Competențe specifice :
– să identifice importanța participării teleormănenilor la cele două războaie mondiale;
– să elaboreze și să realizeze trasee privind principalele monumente istorice din județ;
– să identifice și să analizeze surse istorice locale.

108
Obiective operaționale :

1. să folosească corect următoarele noțiuni istorice: război mondial, obligații, convenție,
armistițiu, cote, rechiziții, abuzuri;
2. să analizeze cauzele care au determinat intrarea României în război;
3. să identifice modalitatile de aplicare a Convenției de Armistițiu ;
4. să enumere tipurile de obligații specifice județului Teleorman;
5. să realizeze o prezentare a aplicării acestor obligații, pornind de la specificul economic al
județului Teleorman.

Strategia didactică :
– Metode și procedee : explicația, expunerea, conversația, dezbaterea, obse r-
varea dirijată, exercițiul;
– Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, activitate i n-
dividuală.
Resurse :
Fișele individuale cu teste
Barem de corectare

Desfășur area lecției :

Nr.
crt.
Planul de
evaluare
Obiect i-
vul
Itemi Perfo r-
manța
minimă
admisă
(P.M.A.) Perfo r-
manța
maximă
specifică
(P.M.S.)
Punc-
te
Răspuns
1.

2.

Termeni –
cheie întâ l-
niți în c a-
drul temei

Contribuția
Teleorm a-
nului la fă u-
rirea R o-
mâniei Mari
(1916 -1917)

-Județul
Teleorman
în anii celui
de-al Doilea
Război
Mondial
(1941 -1945)
1

5

2
I. Definiți termenii:

– război mondial, armistițiu, cote,
rechiziții, abuzuri

II. Notați cu adevãrat (A) sau fals
(F) enunțurile de mai jos:
a) Regele Carol I a condus România
între 1914 -1918
b) Al doilea răzoi mondial s -a des-
fășurat între 1939 -1947.
c) Șarja de la Prunaru a fost un ev e-
niment important al Primului Ră z-
boi Mondial în Teleorman.
d) Aderarea la coaliția Națiunilor
Unite s -a realizat după 23 august
1944.

III. Încercuiți varianta corectã:
a) La începutul Primului Război
Mondial, Puterile Cent rale au cerut
României
1) să intre imediat în război; 2) să își
declare neutralitatea; 3) Nu au cerut
nimic.

3

2,5

2,5

2,5

3

2,5

2,5

6 p.

10 p.

F

F

A

A

1

109

-Aplicarea
Convenției
de Armist i-
țiu în jud e-
țul Teleo r-
man (1944 –
1947)

3

4

4

5

2

3

5

b) Județul Teleorman s -a aflat sub
ocupație germană între anii
1) 1915 -1916; 2) 1914 -1915;
3) 1916 -1918.

c) În anii 1944 -1945, au fost depo r-
tați în U.R.S.S.
1) Cetățenii de etnie rromă din jud e-
țul Teleorman; 2) cetățenii de orig i-
ne maghiară din județul Teleorman;
3) cetățenii de origine germană din
județul Teleorman.

d) Cauza pentru care România a
intrat în Primul Război Mondial a
fost:
1) dorința de a se uni cu Transilv a-
nia; 2) dorința de a se uni cu Bas a-
rabia;
3) dorința de a se uni cu Bucovina.

IV. Realizați conexiunea dintre
termenii de pe cele douã coloane!

Coloana I
Convenția de Armistițiu
Război total
Capturarea și internarea în lagăre a
militarilor Axei în Teleorman
Rechiziții
Cote

Coloana II
12 septembrie 1944
august –septembrie 1944
Materiale preluate de autorități de la
civili, pentru folosul armatei
Obligația de a ceda către URSS a
unei anumite cantități de m ateriale
și hrană
Al II -lea Război Mondials
9 mai 1945

V. Se dã textul:
„De după garduri, din
mărăcinișuri, de pe ferestrele cas e-
lor și podurilor, dușmanul, ascuns
cu zeci de mitraliere, aruncă o
grindină de gloanțe asupra falnic u-
lui regim ent. Cai și călăreți cad
grămadă unii peste alții. Regimentul
e distrus. Două sute de oameni

2,5

2

2

2
2

2.5

2,5

2
2

2

2
2

2

10 p.

10 p.

10 p.

3

3

1

1-1
2-5
3-2
4-3
5-4

110

4

2
3

4

rămân pe câmpul de luptă, formând,
împreună cu cadavrele cailor, mo r-
mane de carne sângerândă. Printre
ei, toți ofițerii regimentului în cap
cu bravul lor comandant .”
Constantin Kirițescu
Cerințe:
a) precizați despre ce luptă este vo r-
ba în text;
b) Despre care Regiment este vorba
în text?
c) în ce an s -a alăturat România A n-
tantei?

VI. Completați spațiile libere cu
termenii corespunzãtori!
a) Pentru a partic ipa la efortul de
război, locuitorii Teleormanului au
acceptat ……………
b) Pentru a – i deposeda pe o a-
meni de bunuri, soldații sovi e-
tici au …… de forță
c) Grosul trupelor germane, au
trecut Dunărea la 10 noiembrie
1916 pe la ……………
d) Încetarea temporară a luptelor
se numește…………..

abuzat; rechiziții; Zimnicea; Turnu
Măgurele; pace, armistițiu

VII. Considerați cã Teleormănenii
au suferit în timpul celor două
războaie mondiale? Argumentați!

VIII. Se dã harta alăturată:
Cerințe:
a) Precizați în ce an România
avea aceastã înfãțișare!
………..
b) Numiți evenimentul care
consacrã aceastã înfãțișare!
……….
IX. Realizați un scurt eseu cu

4

2,5

2,5

2,5

2,5

3

3

2,5

2,5

2,5

10 p.

10 p.

5 p.

5 p.

Șarja de
la Pr u-
naru

Regi-
mentul 2
Roșiori

1916

Rechiz i-
ții

abuzat

Zimni-
cea

Armist i-
țiu

1918

Marea
Adunare
Națion a-
lă de la
Alba
Iulia

111

Autoevalu a-
re

titlul
,,Aplicarea Convenției de Armist i-
țiu în județul Teleorman’’
având în vedere:
Poziția autorităților față de cetățenii
Axei și față de etnicii maghiari și
germani de pe raza județului; Apl i-
carea obligațiilor economice față de
U.R.S.S.;
Urmărirea pe raza județului a crim i-
nalilor de război și a organizațiilor
extremiste; Controlul asupra mijlo a-
celor de informare, a poștei a tipăr i-
turilor și activităților artistice.
Notã: Se puncteazã și introducere –
cuprins -încheiere, ordinea
cronologicã, concluzii, limbaj ist o-
ric.

Scorul testului: 100 puncte
Itemuri minime: 14
Itemuri maxime: 15

Condiția pentru obținerea notei
de trecere (5) est e de a răspunde
la întrebările minimale. Răspu n-
surile la întrebările maximale se
atribuie pentru notele 6 -10.
Nota (X) = n x 10/ N
(n- totalul punctelor obținute de
elev; 10 – nota atribuită pentru
rezolvarea tuturor cerințelor;
N- totalul punctelor testului).

5

5

4

5

5

24 p.

IV.3. Evaluarea randamentului școlar: instrumente, importanță

Evaluarea are rolul de a măsura și a constata eficiența procesului instructiv – educativ, r a-
portată la îndepli nirea funcțiilor ei, la cerințele economice și culturale ale societății contempor a-
ne.
Sistemul de evaluare din învățământ vizează:
– evaluarea obiectivelor pedagogice și a strategiilor educaționale utilizate în scopul
rezolvării acestora;
– evaluarea activită ții de predare – învățare ( învățător –elev);
– evaluarea nivelului structurilor psihice ale elevilor ( cognitive, operaționale,
psihomotrice, atitudinal -valorice);

112
– evaluarea performanțelor profesionale;
– evaluarea întregului sistem de învățământ;
– informarea e levilor, a părinților și a societății cu privire la rezultatele obținute și
asupra cauzelor nerealizării obiectivelor pedagogice propuse.
A evalua rezultatele școlare înseamnă a determina măsura în care obiectivele pr o-
gramului de instruire au fost atinse, precum și eficiența metodelor de predare -învățare folosite.
Evaluarea e menită să furnizeze informațiile necesare „reglării‖ și „ameliorării‖ activității de la o
etapă la alta, prin adoptarea măsurilor corespunzătoare pentru creșterea eficienței activităț ii.
Evaluarea este componentă esențială a procesului de învățământ. Din această pe r-
spectivă îndeplinește următoarele funcții:
 Funcția de constatare și diagnosticare a performanțelor obținute de elevi, e x-
plicate prin factorii și condițiile care au condus l a succesul sau insuccesul școlar
 Funcția de reglare și perfecționare continuă a metodologiei instruirii pe baza
informațiilor obținute din aplicarea factorilor și a condițiilor ce au determinat rezultatele la înv ă-
țătură.
 Funcția de predicție și decizie privind desfășurarea în viitor a activității i n-
structiv -educative în scopul ameliorării ei.
 Funcția de selecționare și clasificare a elevilor în raport cu rezultatele școlare
obținute.
 Funcția formativ -educativă de ameliorare a metodelor de învățare folosite de
elevi, de stimulare și optimizare a învățării.
Metodele și instrumentele utilizate în evaluarea performanțelor școlare sunt de mai multe
feluri. Tabelul de mai jos ilustrează o clasificare cu tipurile subsecvente.

113
Metode și i n-
strumente de
evaluar e TRADIȚIONALE  Probe orale
 Probe scrise
 Probe practice
COMPLEMENTARE  Observarea
sistematică a elevilor
 Investigația
 Proiectul
 Portofoliul
 Tema pentru
acasă
 Tema de lucru
în clasă
 Autoevaluarea

Verificarea orală
Verificarea orală constă în re alizarea unei conversații prin care profesorul urmărește ide n-
tificarea cantității și calității instrucției. Conversația poate fi individuală, frontală sau combinată.
Avantajele constau în faptul că se realizează o comunicare deplină între profesor și clasa de elevi,
iar feed-back -ul este mult mai rapid. Metoda favorizează dezvoltarea capacităților de e xprimare
ale elevilor. De multe ori, însă, obiectivitatea ascultării orale este periclitată din cauza intervenției
unei multitudini de variabile: starea de mo ment a educatorului, gradul diferit de dificultate a î n-
trebărilor puse, starea psihică a evaluaților etc. În același timp, nu toți elevii pot fi verificați, a s-
cultarea fiind realizată prin sondaj.218
Avantajul evident al acestei metode constă în aceea că ev aluarea devine și o activitate de
învățare, de corectare, de întărire, de sistematizare, de aplicare a cunoașterii captate de elevi.
Aceștia nu rămân simple „obiecte‖ constatative, de la care plecând se emit judecăți, ci devin fii n-
țe care se reconvertesc valoric în prezența și sub auspiciile unei instanțe mature – profesorul, care
– în definitiv – rămâne responsabil de ceea ce „știu‖ sau „nu știu‖ elevii la un moment dat. Ev a-

218 Adrian Stoica (coord.), Evaluarea curentă și examenele. Ghid pentriu profesori , București, Editura ProGnosis,
2001, pp.48 -49.

114
luarea orală recuperează cel mai pregnant naturalitatea și normalitatea unei rel ații specific um a-
ne.219

Verificarea scrisă
Verificarea scrisă apelează la anumite suporturi scrise, concretizate în lucrări de control
sau teze. Elevii au șansa să -și prezinte achizițiile la care au parvenit fără intervenția profesorului,
în absența unui co ntact direct cu acesta. Anonimatul lucrării, ușor de realizat, îngăduie o diminu a-
re a subiectivității profesorului. Ca avantaje, mai consemnăm posibilitatea verificării unui n umăr
relativ mare de elevi într -un interval de timp determinat, raportarea rezult atelor la un criteriu unic
de validare, constituit din conținutul lucrării scrise, avantajarea unor elevi timizi sau care se e x-
primă defectuos pe cale orală etc. Verificarea scrisă implică un feed-back mai slab, în sensul că
unele erori sau neîmpliniri nu pot fi eliminate operativ prin intervenția profesorului. Cum este și
firesc, ambele variante de verificare se cer a fi desfășurate oportun și optim de către profesori.
Inconvenientul major constă în relativa întârziere în timp a momentului în care se real i-
zează ratificarea și corectarea probelor. Cu toate acestea, timpul de care dispun elevii pentru a
intra în posesia rezultatelor evaluărilor poate fi utilizat pentru cunoașterea răspunsurilor corecte.
Pot fi concepute strategii, de către profesorii creativ i, de gratificare a acelor elevi care în răsti m-
pul scurs până la aflarea notei, identifică și cunosc răspunsurile corecte. Nu -i exclusă practica r e-
vizuirii notei – dacă elevul probează că știe, până la urmă, ceea ce trebuia să știe!220
Metode complementare d e evaluare
În afară de metodele devenite clasice vizând evaluarea, se mai pot identifica o serie de noi
metode, numite fie complementare, fie alternative. Caracterul complementar implică faptul că
acestea completează arsenalul instrumentar tradițional (met ode orale, scrise) și că se pot util iza
simultan în procesul evaluativ. Caracterul alternativ presupune o înlocuire cvasitotală a met odelor
clasice cu cele moderne, ceea ce, deocamdată, nu este oportun și nu se poate generaliza. Practica
docimologică de la noi și de aiurea demonstrează că nu se poate renunța la practicile c urente de
evaluare. Trebuie să se mizeze pe o completare reciprocă a celor două metode de evaluare, clas i-
că și alternativă.

219 Ibidem.
220Ibidem , p.49.

115
Se pare că metodele complementare de evaluare sunt mult mai su ple și permit profesor u-
lui să structureze puncte de reper și să adune informații asupra derulării activității sale, utilizând
instrumente ce se adecvează mai mult la specificul situațiilor instructiv -educative. O oarecare d i-
ficultate intervine datorită fa ptului că aceste metode de evaluare nu sunt standardizate, modul de
proiectare și aplicare depinzând în fiecare caz în parte, de la profesor la profesor.
Metode complementare de evaluare invocate, în ultimul timp, sunt următoarele:
• Referatul;
• Invest igația;
• Proiectul;
• Portofoliul;
• Observarea sistematică a activității și a comportamentului elevilor;
• Autoevaluarea.

REFERATUL

Acest instrument permite o apreciere nuanțată a învățării și identificarea unor elemente de
performanță individuală a elevului, care își au originea în motivația lui pentru activitatea desfăș u-
rată.
Se pot diferenția două tipuri de referate:
• referat de investigație științifică independentă, bazat pe descrierea demersului unei act i-
vități desfășurate în clasă și pe analiz a rezultatelor obținute;
• referat bibliografic, bazat pe informarea documentară, biografică.
Caracteristicile esențiale ale referatului sunt:
– are un pronunțat caracter formativ și creativ, reușind să înglobeze
zone întinse de conținut;
– are un profund cara cter integrator, atât pentru procesele de învățare
anterioare, cunoștințele disciplinare și interdisciplinare, metodologia inform ă-
rii și a cercetării științifice, fiind în acest fel o modalitate de evaluare foarte
sugestivă, precisă, intuitivă și predictiv ă;

116
– permite abordarea unor domenii noi, ce reprezintă extinderi ale
conținutului, în măsură în care tematica propusă este interesantă, justificată d i-
dactic și există resurse în abordarea ei;
– se pot realiza conexiuni cu alte obiecte de învățământ și cu modal i-
tăți de investigație transdisciplinare;
– are un caracter sumativ, angrenând cunoștințe, priceperi, abilități și
atitudini diverse, constituite pe parcursul unei perioade mai îndelungate de î n-
vățare;
– relevă motivația intrinsecă de învățare sau documentare, a unor
elevi, față de a majorității elevilor, care se pregătesc pe baza unor factori ext e-
riori lor;
– se pot exersa în mod organizat activități de cercetare bibliografică
independentă, care sunt utile în formarea ulterioară și în educația permanentă.
Referat ul se poate utiliza în demersul didactic, atât pentru evaluarea continuă, pe parcu r-
sul unui semestru, cât și pentru evaluarea sumativă în cadrul unui modul, încadrat într -un portof o-
liu sau independent.
Trebuie menționat faptul că acest instrument este pre tabil la clasele mari și pentru motiv a-
rea elevilor cu potențialuri înalte. Există riscul ca elementele de conținut să fie „copiate‖, transl a-
te indistinc, fără nici o intervenție sau resemnificare personală.221

INVESTIGAȚIA

Se prezintă ca un instrument ce f acilitează aplicarea în mod creativ a cunoștințele și de a
explora situații noi sau foarte puțin asemănătoare cu experiența anterioară. Investigația este o a c-
tivitate care se poate derula pe durata unei ore de curs sau a unei succesiuni de ore de curs, în
timpul căreia elevii demonstrează o gamă largă de cunoștințe și capacități.222

221 Ioan Neacșu, Adrian Stoica (coord), Ghid general de evaluare și examinare , București, Editura Aramis, 1996, p.
74

222 Ion T. Radu, Evaluarea în procesul didac tic, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1999, p. 84.

117
Elevul sau grupul de elevi primesc o temă cu sarcini precise, bine circumscrise. Se poate
formula și sub forma unor teme pentru acasă, dar definitivarea se va face în clasă, prin coment a-
rea concluziilor.
Tema trebuie conturată și înțeleasă foarte precis în legătură cu:
• ordinea de rezolvare, de notare a observațiilor parțiale;
• ordinea de prezentare a rezultatelor finale.
Evaluarea investigației se face pe baza unei scheme de not are, care va cuprinde măsur area
separată a următoarelor elemente importante:
– strategia de rezolvare;
– aplicarea cunoștințelor, principiilor, regulilor;
– acuratețea înregistrării și prelucrării datelor;
– claritatea argumentării și forma prezentării;
– inventarie rea produsele realizate;
– atitudinea elevilor în fața cerințelor;
– dezvoltarea unor deprinderi de lucru în grup /individual.
Investigația este o metodă de evaluare în care elevul este pus în situația de a căuta o sol u-
ție la exigențe și complexități diferite. Elevul trebuie să facă dovada înțelegerii cerințelor temei, a
soluției adoptate, generalizării sau transpunerii acesteia în alt context.
Caracteristicile esențiale ale investigației constau în faptul că:
– are un pronunțat caracter formativ ;
– are un profun d caracter integrator, atât pentru procesele de învățare
anterioare, cât și pentru metodologia informării și a cercetării științifice, fiind
în acest fel o modalitate de evaluare foarte sugestivă, precisă, intuitivă și pr e-
dictivă;
– are un caracter sumativ, angrenând cunoștințe, priceperi, abilități și
atitudini diverse, constituite pe parcursul unei perioade mai îndelungate de î n-
vățare;
– se pot exersa în mod organizat activități de cercetare, care sunt ut ile
în formarea ulterioară și în educația permanentă.
Și acest instrument trebuie relativizat la vârsta elevilor și experiențele lor intelectuale.223

223 Ibidem.

118

PROIECTUL

Constituie o metodă complexă de evaluare, individuală sau de grup, recomandată profes o-
rilor pentru evaluarea sumativă. Subiectul se stabilește de că tre profesor, dar după ce se obișn u-
iesc cu acest tip de activitate, elevii înșiși își vor putea propune subiectele.
Este obligatoriu ca elevii să dispună de anumite precondiții:
– să prezinte un anumit interes pentru subiectul respectiv
– să cunoască dinainte unde își vor găsi resursele materiale;
– să fie nerăbdători în a crea un produs de care să fie mândri;
– să nu aleagă subiectul din cărți vechi sau să urmeze rutina din cl a-
să;
– să spere că părinții vor fi înțelegători și interesați de subiectul ales.
Pentru a stabili strategia de evaluare a proiectului, profesorul trebuie să clarifice – în col a-
borare cu elevii – următoarele probleme:
– ce se va evalua procesul, produsul sau amândouă?
– care va fi rolul profesorului: evaluator continuu sau doar la sfârșitul proie c-
tului?
– care este politica resurselor materiale necesare?, le va oferi profesorul – ca
parte a sarcinii – sau elevii trebuie să le procure și în consecință, acestea vor fi evalu a-
te?
– care sunt activitățile intermediare impuse (exemplu: prezentarea unui plan
preliminar)?
– ce format este cerut pentru prezentarea raportului?
– care sunt standardele impuse pentru realizarea produsului?

Capacitățile care se evaluează în timpul realizării proiectului pot fi:
– capacitatea de a observa și de a alege metodele de lucru;
– capacitatea de a măsura și de a compara rezultatele;
– capacitatea de a utiliza corespunzător bibliografia;

119
– capacitatea de a manevra informația și de a utiliza cunoștințe;
– capacitatea de a raționa și de a utiliza proceduri simple;
– capacitatea de a investiga și de a analiza;
– capacitatea de a sintetiza și de a organiza materialul;
– capacitatea de a realiza un produs.
Proiectul poate avea o conotație teoretică, practică, constructivă, creativă. El se poate d e-
rula într -o perioadă mai mare de timp, pe secvențe determ inate dinainte sau structurate circu m-
stanțial. În funcție de particularitățile de vârstă, acesta poate să includă și componente ludice.

PORTOFOLIUL

Se prezintă ca o metodă de evaluare complexă, longitudinală, proiectată într -o secvență
mai lungă de timp , care oferă posibilitatea de a se emite o judecată de valoare, bazată pe un a n-
samblu de rezultate. Acest instrument reprezintă o colecție din produse ale activității elevului,
selectate de el însuși, structurate și semnificate în mod corespunzător. Portof oliul oferă o imagine
completă a progresului înregistrat de elev de -a lungul intervalului de timp pentru care a fost pr o-
iectat, prin raportarea la criterii formulate în momentul proiectării. Acesta permite investigarea
produselor elevilor, care de obicei r ămân neimplicate în actul evaluativ, reprezentând un stim u-
lent pentru desfășurarea întregii game de activități. Portofoliul se poate încadra într -o evaluare
sumativă, furnizând nu doar o informație punctuală, într -un anumit moment al achizițiilor elev u-
lui, ci chiar o informație privind evoluția și progresele înregistrate de acesta în timp, alături de
informații importante despre preocupările sale.
Portofoliul este un produs complex, format din elemente diferite, ca forme de transmitere
a informației și a me sajului: fișe de informare și documentare independentă, referate, eseuri, pl i-
ante, prospecte, desene, colaje care pot constitui subiectul unor evaluări punctuale, dar nu oblig a-
toriu. Elevul adaugă în portofoliu materialele pe care le consideră necesare, ma teriale care -l re-
prezintă, subliniind atitudinea și interesul față de domeniul abordat.
Structura și componența unui portofoliu se subordonează scopului pentru care a fost pr o-
iectat portofoliul și nu invers, scopul și criteriile de evaluare se deduc dintr -un portofoliu deja î n-
tocmit. Structura, elementele componente obligatorii și criteriile de evaluare sunt stabilite de pr o-
fesor, având ca bază de pornire preocupările elevilor. Alegerea elementelor de portofoliu oblig a-

120
torii se subordonează obiectivelor de r eferință prevăzute în programa modulului respectiv și ob i-
ectivelor de referință, suplimentare stabilite de profesor. La momentul potrivit, profesorul va pr e-
zenta elevilor un model al unui portofoliu, compatibil cu vârsta acestora, conținând elemente
asemăn ătoare cu cele propuse ca temă, criterii de apreciere formulate clar și caracteristica valor i-
că a diferitor elemente.
Portofoliul este relevant pentru creativitatea elevilor, iar profesorul trebuie să demonstr eze
flexibilitate apreciind elementele suplimen tate introduse în structura sa. La recomandarea prof e-
sorului sau la alegerea elevului, pot deveni componente ale portofoliului, elemente care au fost
evaluate anterior. Se evidențiază astfel, capacitatea elevului de realiza o lucrare unitară, de a se
racor da temei abordate.
Pentru a avea succes în demersul de utilizare a portofoliului, trebuie stabilită o tematică
care să -l conducă pe elev la surse de informații diferite de cele utilizate la școală, precum și la
forme de comunicare mai complexe. Tematica și sursele de informare recomandate trebuie să
sensibilizeze elevul și să stimuleze interesul său pentru domeniul abordat. Portofoliul nu -și ati nge
scopul, dacă tematica are un grad accentuat de generalitate, iar elevul este înlocuit de familie pe n-
tru realiz area activităților.
Există mai multe niveluri de analiză a portofoliului:
– fiecare element în parte, utilizând metodele obișnuite de evaluare;
– nivelul de competență al elevului, prin raportarea produselor realizate la
scopul propus;
– progresul realizat de el ev pe parcursul întocmirii portofoliului.
Portofoliul este un instrument euristic, putându -se evidenția următoarelor capacități:
– capacitatea de a observa și de a manevra informația;
– capacitatea de a raționa și de a utiliza cunoștințe;
– capacitatea de a obse rva și de a alege metodele de lucru;
– capacitatea de a măsura și de a compara rezultatele;
– capacitatea de a investiga și de a analiza;
– capacitatea de a utiliza corespunzător bibliografia;
– capacitatea de a raționa și de a utiliza proceduri simple;
– capacitate a de a sintetiza și de a organiza materialul;
– capacitatea de a sintetiza și de a realiza un produs.

121
Portofoliul preia, prin unele elemente ale sale, funcțiuni ale altor instrumente evaluative
care se „topesc‖ în ansamblul acestei metode. Această caracteri stică va converi portofoliului o
evidentă valoare instructivă, dar și formativă. Pentru clasele primare, portofoliul nu constituie un
instrument propriu zis de evaluare. Acesta se poate constitui într -un element de motivare și de
deschidere a apetitului de colectare a unor elemente relevante pentru cunoașterea și amplificarea
experienței (artistice, științifice, tehnice etc.) a elevului ce se cere a fi întărită.

OBSERVAREA SISTEMATICĂ A COMPORTAMENTULUI ELEVILOR

Este o probă complexă care se bazează pe următoarele instrumente de evaluare:

1. fișa de evaluare
2. scara de clasificare
3. lista de control / verificare

1. Un posibil model de fișă de evaluare cuprinde următoarele:
a) Date generale despre elev: nume, prenume, vârsta, climatul educativ în med iul
căruia îi aparține;
b) Particularități ale proceselor intelectuale: gândire, limbaj, imaginație, memorie,
atenție, spirit de observație etc.;
c) Aptitudini și interese;
d) Trăsături de afectivitate:
e) Trăsături de temperament;
f) Aptitudini față de:
– sine;
– disciplina / obligațiile școlare;
– colegi.
g) Evoluția aptitudinilor, atitudinilor, intereselor și nivelului de integrare.
In raport cu fișa de evaluare, se avansează următoarele sugestii:

122
• fișele se vor elabora numai în cazul elevilor cu proble me (care au nevoie de sprijin și î n-
drumare)
• observarea se limitează la câteva comportamente relevante.

2. Scara de clasificare indică profesorului frecvența cu care apare un anumit comport a-
ment. Scările de clasificare pot fi numerice, grafice, descripti ve. Se va răspunde la întrebări de
tipul:

a. în ce măsură elevul participă la discuții?
niciodată
rar
ocazional
frecvent
întotdeauna
b. în ce măsură comentariile au fost în legătură cu temele discutate?
niciodată
rar
ocazional
frecvent
întotdeauna

3. Li sta de control / verificare – indică profesorului, faptul că un anumit comportament e s-
te prezent sau absent. Poate fi urmat următorul model:

ATITUDINEA FAȚĂ DE SARCINA DE LUCRU A ELEVULUI D
DA N
NU
A urmat instrucțiunile.
A cerut ajutor atunci când a av ut nevoie.
A cooperat cu ceilalți.
A așteptat să -i vină rândul pentru a utiliza materialele
A împărțit materialele cu ceilalți.

123
A încercat activități noi.
A dus activitatea până la capăt.
A pus echipamentele la locul lor după utilizare.
A făcut curat la locul de muncă.

AUTOEVALUAREA

O modalitate de evaluare cu largi valențe formative o constituie autoevaluarea elevilor.
Autoevaluarea permite aprecierea propriilor performanțe în raport cu obiectivele operaționale în
procesul autoe valuării; cu acest prilej, elevul va înțelege mai bine obiectivele și conținutul sarc i-
nii ce o are de rezolvat, modul în care efortul său de rezolvare a sarcinii este valorificat. Grilele
de autoevaluare permit elevilor să -și determine în condiții de auton omie, eficiența activităților
realizate. Pornind de la obiectivele educaționale propuse, grila de autoevaluare proiectată, conț i-
ne:
• capacități vizate;
• sarcini de lucru;
• valori ale performanței.
Autoevaluarea poate să meargă de la autoaprecierea verba lă și până la autonotarea mai
mult sau mai puțin supravegheată de către profesor.
Implicarea elevilor în aprecierea propriilor rezultate are efecte benefice pe mai multe pl a-
nuri:
• profesorul dobândește confirmarea aprecierilor sale în opinia elevilor, ref eritoare la r e-
zultatele constatate;
• elevul exercită rolul de subiect al acțiunii pedagogice, de participant la propria sa form a-
re;
• îi ajută pe elevi să aprecieze rezultatele obținute și să înțeleagă eforturile necesare pe ntru
atingerea obiectivelor sta bilite;
• cultivă motivația lăuntrică față de învățătură și atitudinea pozitivă, responsabilă, față de
propria activitate.

124
Calitatea evaluării realizate de profesor se repercutează direct asupra capacității de auto e-
valuare a elevului. Interiorizarea repeta tă a grilelor de evaluare cu care operează profesorul co n-
stituie o premisă a posibilității și validității autoaprecierii elevului. Pe lângă această modalitate
implicită a educării capacității de autoevaluare, profesorii pot dispune de căi explicite de form are
și de educare a spiritului de evaluare obiectivă. Iată câteva posibilități:
1. Autocorectarea sau corectarea reciprocă. Este un prim exercițiu pe calea dobândirii
autonomiei în evaluare. Elevul este solicitat să -și depisteze operativ unele erori, scăde ri, în m o-
mentul realizării unor sarcini de învățare. În același timp, pot exista momente de corectare a l u-
crărilor colegilor. Depistarea lacunelor proprii sau pe cele ale colegilor, chiar dacă nu sunt sancț i-
onate prin note, constituie un prim pas pe drumul conștientizării competențelor în mod indepe n-
dent.
2. Autonotarea controlată. În cadrul unei verificări, elevul este solicitat să -și acorde o n o-
tă, care este negociată, apoi, cu profesorul sau împreună cu colegii. Cadrul didactic are datoria să
argumenteze și să evidențieze corectitudinea sau incorectitudinea aprecierilor avansate.
3. Notarea reciprocă. Elevii sunt puși în situația de a -și nota colegii, prin reciprocitate, fie
la lucrările scrise, fie la ascultările orale. Aceste exerciții nu trebuie neapăr at să se concretiz eze în
notare efectivă.
4. Metoda de apreciere obiectivă a personalității. Concepută de psihologul Gheorghe
Zapan, această metodă constă în antrenarea întregului colectiv al clasei, în vederea evidențierii
rezultatelor obținute de aceștia prin coroborarea a cât mai multe informații și aprecieri – event ual,
prin confruntare – în vederea formării unor reprezentări cât mai complete despre posibilitățile fi e-
cărui elev în parte și ale tuturor la un loc.

125
Concluzii

Contribuția județului Tele orman la obținerea independenței României de sub suzeranitea
imperiului otoman, a fost crucială în contextul desfășurării evenimentelor în anii 1877 și 1878.
Județul a fost o punte de legătură între România și frontul balcanic, atât pentru armata română,
dar și pentru armata rusă. Orașele Zimnicea și Turnu Măgurele au fost adevărate centre spital i-
cești pentru tratarea bolnavilor și răniților preluați de ambulanțele de pe front. Dacă Zimnicea a
constituit un adevărat centru armata rusă, Turnu Măgurele a fos t punctul forte al armatei române.
Ca întărire a celor spuse mai înainte, Ion C. Brătianu, prim ministru și ministru de război pe per i-
oada războiului de independență chiar a avut un birou de lucru în Turnu Măgurele. Din păcate,
arhivele nu mi -au dezvăluit mai multe detalii.
Din punct de vedere didactic, este deosebit de important ca elevii să cunoască și să poată
să aprecieze importanța evenimentelor întâmplate în locurile în care trăiesc și să înțeleagă dar și
să conștientizeze importanța contribuției ma teriale, umane și militare a strămoșilor lor la obțin e-
rea unui deziderat național secular, independența de stat a României.
În primul capitol am încercat să creez o introducere în atmosfera vremii, să poată fi înț eles
contextul internațional în care români i și-au proclamat, dar mai ales și -au câștigat indepe ndența
de stat. Prin urmare în acest prim capitol prezint situația internațională a Imperiului ot oman, dar
mai ales răscoalele și revoltele din Imperiu în Peninsula Balcanică, revolte care, au sl ăbit foa rte
mult puterea imperiului, pregătind oarecum terenul izbucnirii războiului ruso -otoman din 1877 –
1878. Evident că am prezentat toate tentativele marilor puteri europene de a stabiliza situația pol i-
tico-socială în S -E Europei, mai ales în condițiile în car e Rusia amenința că va porni un război
pentru a proteja creștinii din această parte a Europei. Ultimul refuz de a ajunge la o î nțelegere,
martie 1877 la Londra, a fost efectiv semnalul dat Rusiei că poate întreprinde orice acțiune mil i-
tară dorește împotriv a Porții. De altfel, Rusia mobilizase armata încă din toamna anului 1876, și
începuse tratativele cu România pentru încheierea Convenției de trecere a armatei sale pe terit o-
riul țării noastre încă din decembrie.
În cel de -al doilea capitol am prezentat c ele mai importante evenimente ale anilor 1877 –
1878. Astfel am prezentat Convenția ruso -română de la 4 aprilie 1877, de o însemnătate deoseb i-
tă, fiind primul act de politică externă, de acest fel, semnat de România cu o mare putere
nesuzerană nouă. A urmat, pe cale de consecință, prezentarea atitudinii trupelor otomane față de

126
România de la momentul în care armata rusă a trecut granița țării noastre și proclamarea, la 9 mai
1877, în Parlament, de către Ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, a ind ependenței
noastre față de Poartă dar și ratificarea acesteia la 10 mai 1877. Am încercat să acopăr cât mai
bine posibil perioada cuprinsă între proclamarea independenței și intrarea României, efectiv în
război, prin trecerea Dunării de către armata noastr ă, evidențiind faptul că Rusia, inițial, refuza
orice implicare a României în război. Ulterior, am prezentat modul în care România, a trecut D u-
nărea, în urma rugăminților repetate ale Marelui Duce Nicolae dar și ale Țarului Alexandru al II –
lea pe lângă Pri ncipele Carol. Intrarea României în Războiul ruso -otoman a înclinat definitiv b a-
lanța de forțe de partea aliaților ceea ce a făcut ca, în timp relativ scurt (mai puțin de șase luni),
războiul să se încheie cu victoria categorică a aliaților.
Al III -lea ca pitol l -am rezervat pentru prezentarea contribuției județului Teleorman la o b-
ținerea independenței de stat. Am încercat sa evidențiez faptul că atât autoritățile locale dar și l o-
cuitorii județului au contribuit din toate punctele de vedere la efortul de ră zboi, deosebit de m are
dacă ținem cont de specificul economiei județului la acel moment. Am reliefat atât dificultățile
prin care treceau cetățenii județului cât și sentimentele profund umane pe care le arătau, deopotr i-
vă, românilor din afara județului dar și prizonierilor turci.
În ultimul capitol, am arătat deosebita importanță pe care o are istoria pentru dezvoltarea
fiecărui individ. Am evidențiat strategii didactice folosite în predarea istoriei, am creat un curs
opțional de istorie locală de tipul c urriculum la decizia școlii intitulat: Istoria Teleormanului. De
asemenea am prezentat trei modele de proiecte didactice cu trei tipuri de lecții: predare, mixtă,
evaluare. În ultimul subcapitol am prezentat importanța evaluării randamentului școlar și am de-
scris metodele alternative, moderne, de evaluare.
Rolul formativ al istoriei ca obiect de învățământ, în activitatea complexă și îndelungată
de formare a personalității elevilor, a constituit principalul temei al preocupărilor de a găsi căile
și mijloac ele de optimizare a predării -învățării acestei discipline.

127
BIBLIOGRAFIE
I – IZVOARE INEDITE
 Serviciul Județean Teleorman al Arhivelor Naționale, fond Primăria Turnu Măgurele.
 Serviciul Județean Teleorman al Arhivelor Naționale, fond Primăria Alexandri a.
II – IZVOARE EDITE
a) Albume, documente, culegeri de documente și discursuri politice
 ***, 130 de ani de relații diplomatice româno -ruse (Album de documente) , București,
Editura Biblioteca Bucureștilor, 2008.
 Brătianu , Ion C., Discursuri, scrieri, acte și documente , vol. II, partea 1, Imprimeriile
„Independența‖, București, 1912.
 Mihail Roller (coord.), Documente privind Istoria României – Războiul pentru indepe n-
dență, vol. II, București, Editura Academiei R.P.R., 1952.
 Roller, Mihail (coord.), Documen te privind Istoria României – Războiul pentru indepe n-
dență , vol. III, București, Editura Academiei RPR, 1952.
 Roller, Mihail (coord.), Documente privind Istoria României – Războiul pentru indepe n-
dență , vol. IV, București, Editura Academiei RPR, 1953.
 Rolle r, Mihail (coord.), Documente privind Istoria României – Războiul pentru indepe n-
dență , vol. V, București, Editura Academiei RPR, 1953.
 Roller, Mihail (coord.), Documente privind Istoria României – Războiul pentru indepe n-
dență , vol. VI, București, Editura A cademiei RPR, 1953.
 Roller, Mihail (coord.), Documente privind Istoria României – Războiul pentru indepe n-
dență , vol. VII, București, Editura Academiei RPR, 1954.
 Roller, Mihail (coord.), Documente privind Istoria României – Războiul pentru indepe n-
dență , vol. VIII, București, Editura Academiei RPR, 1954.
b) Memorialistică
 Carol I, Memoriile regelui Carol I al României 1876 – 1877 , București, Editura Machi a-
velli, 1994.
c) Surse Web
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Răscoala_din_Herțegovina_(1875 -1877)

128
III – LUC RĂRI GENERALE
 Berindei, Dan (coord.), Istoria romanilor, Vol. VII, tom I: Constituirea Romaniei Mode r-
ne (1821 – 1878), București, Editura Enciclopedică, 2003.
 ***, Istoria României , vol. IV, București, Editura Academiei R.P.R., 1964.
 Coman, Ion (coord.), România în războiul de independență: 1877 -1878 , București, Edit u-
ra Militară, 1977.
 Ciachir, Nicolae, Istoria universală modernă, vol. II (1789 -1919) , București, Editura O s-
car Print, 1998.
 Ciachir, Nicolae, Marile puteri și România (1856 -1947) , București, Ed itura Albatros,
1996.
 Berindei, Dan, Diplomația românească modernă de la începuturi la proclamarea ind e-
pendenței de stat (1822 -1877) , Editura Albatros, București, 1995.
 Suciu, Dumitru, Monarhia și făurirea României Mari , București, Editura Albatros, 1997.
 Jelavich, Barbara, Istoria Balcanilor (secolele al XVIII -lea și al XIX -lea), vol I , Iași, Inst i-
tutul European, 2000.
 Moisuc, Viorica, Calafeteanu, Ion, Afirmarea statelor naționale independente unitare din
Centrul și Sud – Estul Europei (1821 – 1923) , Buc urești, Editura Academiei RSR, 1979.
 Iorga, Nicolae, Istoria statelor balcanice în epoca modernă , Vălenii de Munte, Tipogr afia
societății „Neamul românesc‖, 1913.
 Platon, Gheorghe, Istoria modernă a României , București, Editura didactică și pedagog i-
că, 198 5.
 Ciachir, Nicolae, Rǎzboiul pentru independenta României în contextul European: 1875 –
1878 , București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977.
 Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri
până astăzi , Bucur ești, Editura Albatros, 1975
IV – LUCRĂRI SPECIALE
 Cristea, Stan V. (coord.), Monografia Județului Teleorman , Alexandria, Editura „Teleo r-
manul liber‖, 1998.
 Bîlă, Ion, Mardale, Alexandru, Grecu, Petre, Toader, Ion, Participarea județului Teleo r-
man la cucer irea independenței de stat a României , Alexandria, Editura „Teleormanul‖,
1977.

129
 Berindei, Dan, Cucerirea Independenței (1877 -1878) , București, Editura Științifică și E n-
ciclopedică, 1977.
 Stan, Apostol, Independența României , București, Editura Albatros, 19 98.
 Pascu, Ștefan (coord.), Independența României , București, Editura Academiei R.S.R.,
1977.
V – LUCRĂRI RETORICE
 Stoica, Adrian (coord.), Evaluarea curenta și examenele. Ghid pentru profesori , Buc u-
rești, Editura ProGnosis, 2001.
 ***Programul național de dezvoltare a competențelor de evaluare a cadrelor didactice
(DeCeE), suport de curs, 2008 .
 Păcurari, Otilia (coord.), Strategii didactice inovative , București , Editura Sigma , 2003
 Cerghit ,Ioan, Metode de învățământ, Iași, Ed. Polirom, 2006.
 Potolea, Dan, Profesorul și strategiile conducerii învățării , București, Editura Academiei,
1989.
 Cristea, Sorin, Dicționar de termeni pedagogici, București, Editura didactică și pedagog i-
că, 1998.
 Nicola, Ioan, Tratat de pedagogie școlară , București, Editura Aramis, 20 03.
 Manolecu, Marin, Elemente structurale ale curriculumului școlar, semnificații și interacț i-
uni. Aplicații , Iași, Editura Polirom, 2008.
 Iucu, Romița, Instruirea Școlară. Perspective teoretice și aplicative , Iași, Editura Pol i-
rom, 2008.
 Dogaru – Ulieru, Valentin, Drăghicescu, Luminița, Educație și dezvoltare profesională ,
Craiova, Editura Fundația Scrisul Românesc, 2011.
 Neacșu, Ioan, Stoica, Adrian (coord), Ghid general de evaluare și examinare , București,
Editura Aramis, 1996.
 Cucoș, Constantin, Pedagog ie, Iași, Editura Polirom, 2006 .
 Păun, Ștefan, Didactica istoriei , București, Editura, Corint, 2002 .
 Potolea D., Neacșu L., Radu L., Reforma evaluării în învățământ, , București, 1996.
 Radu, T. Ion, Evaluarea în procesul didactic , București, Editura Didac tică și Pedagogică,
1999.
 Tanasă, Gheorghe, Metodica predării – învățării istoriei , Iași, Editura Spiru Haret, 1997.