Descriere CIP a Camerei Naționale a Cărții Cipileaga, Vitali În umbra paș ilor tăi : roman / Vitali Cipileaga. – Chiș inău Editura Bestseller, 2016… [631813]

VITALI CIPILEAGA
roman

Editor: Ion Bargan
Redactor: Rodica Roșca
Foto copertă: Alex Iordache
Concept foto: Walter Hirsch
Design copertă: Ina Moroșanu
Tehnoredactare: Ina Moroșanu
© Vitali Cipileaga
© Editura Bestseller
Descriere CIP a Camerei Naționale a Cărții
Cipileaga, Vitali
În umbra paș ilor tăi : roman / Vitali Cipileaga. – Chiș inău
Editura Bestseller, 2016
(Tipogr. „Bons Offices”). – 250 p.
ISBN: 978-9975-4150-2-6
821.135.1(478)-31
C 54

Dianei,
alături de pașii tăi.

71
2014
—Mai e mult până ajungem?
—Vive la Roumanie, replică tânărul de la volan. Am
și trecut de Pitești.
—Bănuiesc că asta e singura expresie cunoscută în
franceză, Ștefan.
Fata de lângă el, o blondă cu părul creț, schiță o
grimasă plictisită.
—Săracul de tine, după șapte zile petrecute pe pământ
francez…
—Nu-i adevărat, Andreea, se apără tânărul. Te-aș
putea uimi la câte cuvinte franțuzești cunosc.
—Așa este. Presupun însă că n-ai fi reușit să comanzi
nicio apă plată fără noi, se auzi din spate o voce masculină,
râzând.
—Mulțumesc, scump prieten, că mă susții, răspunse
tânărul pe același ton glumeț.
—Aș fi jurat că vorbești serios.
Râseră zgomotos. Mașina se îndrepta spre București

8
VITALI CIPILEAGApe Autostrada A1, înaintând pe asfaltul încă umed după
o ploaie zdravănă. Tinerii, patru la număr, se întorceau
entuziasmați din Franța, unde se aventurară într-o
călătorie pe care nu aveau s-o uite atât de ușor. Ai fi zis
că sunt prieteni și atât, dacă blonda din față nu se juca
cu degetele pe piciorul tânărului șofer, iar perechea din
spate nu profita de presupusa intimitate ca să-și mai fure
un sărut discret și evadat.
—Nu vrei să vii în locul meu?
Tânărul de la volan făcu o privire rugătoare către băr –
batul de pe bancheta din spate, Theodor, un brunet trecut
de douăzeci și cinci de ani.
—Mulțumesc, dar nu insista. Ai uitat că am condus
din Marseille până aproape de hotarul cu Ungaria. Ar ieși
mai bine de șaptezeci la sută din tot traseul. Ți-au rămas o
sută de kilometri, dacă continui cu aceeași viteză ajungem
la București în cel mult o oră și jumătate.
—Un mare mulțumesc pentru calcul, mormăi
bărbatul din față cu jumătate de gură.
Prieteni buni, tinerii împărtășeau pasiunea călătoriei
cu automobilul. Portugalia, Turcia, Țările de Jos și, mai
nou Franța: descopereau, se distrau, inventau de fiecare
dată noi alternative în fața unei vieți plictisitoare. Până și
bărbatul brunet, cel mai sceptic dintre ei, capitulase în
cele din urmă și recunoscu că nu e chiar atât de rău să te
bucuri de viață.
—Viitoarea ta soție va fi în curând studentă, nu-i așa?
întrebă Ștefan pe un ton glumeț.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI9 —Am depus dosarul la medicină, răspunse fata,
continuând să țină strâns mâinile bărbatului de lângă ea.
Era o brunetă cu un păr strălucitor, care-i evidenția și
mai mult ochii negri.
—Pe douăzeci și trei voi susține examenul de
admitere.
—Exact a doua zi după concertul lui Julio Iglesias
de la Sala Palatului, bătu din palme plină de entuziasm
Andreea. Să nu cumva să-mi refuzați plăcerea de a vă avea
alături. Azi are concert la Constanța, drăguțul de el. Dacă
aș putea, aș fi în clipa asta acolo.
—Pe bune? făcu tânărul de lângă ea.
—Dacă-ți zic. N-ar strica și tu să-mi susții entuziasmul.
—Pe bune? repetă tânărul, manifestându-și vădit
dezinteresul.
—Hai că devii nesuferit deja.
Își întoarse capul spre fereastra din dreapta, privind
lung cum iarba parcă alerga pe alături.
—Nu știu. Eu aș prefera să merg la un recital cu Nicu
Alifantis. Sau să mai călătorim pe undeva. Sau până la
urmă să fim împreună, în doi și atât.
—Fiecare cu plăcerile lui, strâmbă din nas fata.
—Recunoaște pentru o clipă că ți-a plăcut și ție ideea.
Privi în oglinda din față, reușind astfel să remarce ce
se întâmplă pe bancheta din spate. Bruneta, pe nume
Paula, contempla profilul iubitului său cu ochii beți de
extaz, mângâindu-i cu dosul palmei fruntea înaltă. Apoi
puse capul pe umărul acestuia. Închise ochii mai mult ca

10
VITALI CIPILEAGAsă nu întrerupă starea de visare, decât ca să se odihnească,
în timp ce el îi trasa linia gâtului cu degetele pe o șuviță
de păr.
—Sunt atât de fericită, Theo, îi șopti ea.
—Și eu, minunea mea mică.
Bărbatul îi luă ambele mâini și i le duse spre buze, să –
rutându-le, moment în care cei din față scoaseră un chicot,
amintindu-le celor doi ca nu sunt singuri în idila lor.
—Hei, ce e asta?
Magia momentului a fost întreruptă de nedumerirea
lui Ștefan.
—Am intrat pe o porțiune de șosea fără marcaje
rutiere.
—Bănuiesc că a fost asfaltată recent, replică blonda.
—Posibil. Partea proastă e că benzile pot fi ușor
confundate de un șofer începător. Apropo, e o căldură
insuportabilă aici. Mai aveți puțin și adormiți, și pe urmă
nu mai e mult și adorm împreună cu voi.
Luă mâna stângă de pe volan ș i deschise geamul. Îș i
rezemă apoi cotul de margine, pornind să caute o piesă
potrivită. Se opri la un post de radio ce transmitea muzică
electronică. Mulțumit, întoarse privirea spre oglinda din
stânga, când ochii i se măriră de spaimă. Înlemni pe loc
câteva secunde, apoi brusc porni să rotească volanul spre
dreapta. Era prea târziu…
În clipa următoare automobilul se lovi frontal de o
furgonetă ce venea cu viteză dinspre București. Încurcase
benzile și trecuse pe contrasens. Impactul a fost atât de

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂIputernic, că mașina se rostogoli de câteva ori, oprindu-se
într-un sfârșit de marginea parapetului. Airbag-ul se
deschise în față, după care urmă o liniște totală.

132
—Când va ieși, oare când va ieși?…
Un domn îmbrăcat în costum își privea nerăbdător
ceasul, mormăind sub nas. Se plimba încolo și încoace
pe coridor. Respira din greu, ducându-și frecvent mâna
spre nas, dovadă a faptului că-i era insuportabil mirosul
de spital. Din când în când se oprea în dreptul salonului
din capăt, privind cu deznădejde prin broasca cheii.
După mai bine de zece minute de chin, ușa se
deschise larg. Matei Preda, șeful Clinicii de Chirurgie
Cardiovasculară de la Spitalul de Urgență Floreasca,
ieși ștergându-și transpirația de pe frunte. Domnii se
apropiară unul de celălalt, privindu-se direct în ochi.
—Îmi pare foarte rău, făcu medicul. Câteva ore, cel
mult o zi și o pierdem. E la capătul resurselor biologice,
într-o stare avansată de insuficiență cardiacă. Cum v-am și
spus anterior, are nevoie urgentă de transplant.
Domnul în costum dădu disperat din mâini.
—Păi faceți ceva, trebuie să fie o soluție. Deja de câte
ori am încercat și…
—Aveți dreptate, îl întrerupse medicul. Pacienta a

14
VITALI CIPILEAGAratat de patru ori efectuarea unui transplant, dar asta a fost
exclusiv din cauza unor diferențe antropometrice, cât și
biologice. Există probleme de compatibilitate pe care nu le
putem ignora.
—Și oare scopul vostru nu este să rezolvați această
problemă?
Domnul își desfăcu disperat nodul de la cravată,
gesticulând la fel de activ.
—Oare nu trebuie să găsiți o soluție?
Doctorul îl privi atent câteva clipe, apoi îi luă mâna,
strângând-o.
—Voi fi direct. Într-un caz de cardiomiopatie
restrictivă sunt șanse minime să găsim soluții viabile
și rapide. Știți prea bine, pacientei i-a fost inserat un
pacemaker cardiac artificial, pentru a stimula musculatura
cardiacă. Nu a fost eficient. Rămâne așadar posibilitatea
unui transplant. Problema e că pacienta are șaisprezece
ani. Intervențiile la asemenea grupă de vârstă pediatrică
sunt mult mai rare, deci și donarea este mai problematică.
Dar insist să mă înțelegi că vom face tot posibilul să fie
bine. Mă auziți?
Bărbatul însă nu-l mai auzea de ceva timp. Se prăbuși
jos, rezemându-se cu spatele de marginea peretelui. Își
frământa mâinile, repetând întruna: „Nu mai e nicio șan –
să, nu mai e nicio șansă.”
Șeful clinicii, un bărbat înalt de doi metri, cu umeri lați,
privea copleșit de emoție scena din fața lui. Se gândi preț de
o clipă, apoi fața i se îmbună într-o expresie destinsă.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI15 —Mai avem o șansă, Raphael. Mă auzi? Nu înceta să
crezi în ea, îi spuse pe un ton prietenesc, așezându-se alături.
Bărbatul îl privi pe doctor câteva clipe, apoi își îngropă
fața în umărul acestuia. Plângea în hohote, fără a încerca
să-și rețină emoțiile. Doctorul îi puse o mână pe umăr,
încurajându-l. Stăteau așa de câteva minute, când de ei se
apropie grăbit un tânăr îmbrăcat în halat alb.
—Ce s-a întâmplat, Radule?
—Două minute în urmă ne-a venit confirmarea unei
donații de cord. Un accident rutier. Victima e în moarte
clinică. Indicii primari arată compatibilitate cu pacienta
din salonul doisprezece.
Dintr-o mișcare, ambii erau în picioare.
—Am înțeles. Trimite de urgență o echipă de medici
pentru a preleva cordul. Și ia legătura cu cei de la SMURD
pentru a facilita transportul.
Întoarse capul spre bărbatul în costum.
—Vedeți, șansele apar atunci când ne așteptăm mai
puțin.
Porni în goană să pregătească toate cele necesare.
Avea îndoieli dacă era bine să-i transmită sau nu
această informație și tinerei, așteptând să se asigure de
veridicitatea ei. Îi făcuse de patru ori aceeași promisiune
și de fiecare dată fusese nevoit să și-o retragă, lăsând în
urmă un suflet și mai distrus.
Ambulanța SMURD a ajuns la clinică după miezul
nopții. Șeful clinicii în persoană verifică compatibilitatea
și remarcă cu mirare că se potrivește perfect noului corp.

VITALI CIPILEAGAAbia după asta intră în salon cu un zâmbet larg.
—Ce zici, de mâine începem o nouă viață?
Nu-i răspunse nimeni. Pacientei deja i se administrase
un anestezic general. La două dimineața începu operația,
realizând o sternotomie mediană. Conectă pacienta la un
bypass cardiopulmonar (aparat care preia funcțiile inimii)
și începu anevoioasa și, în același timp, miraculoasa
operație.
La 4:15 sfârși ultimele proceduri și medicul ieși în
coridor. Bărbatul își scosese costumul și cravata și aștepta
nervos pe un scaun. Văzându-l pe medic, se apropie cu
pași repezi de el.
—S-au confirmat investigațiile anterioare. La
începutul intervenției chirurgicale, în timpul manevrelor
de inițiere, inima era epuizată complet. Acest cord a fost
ca un dar de sus. Dar să știi, și domnul Preda răsuflă adânc
a ușurare, pacienta e salvată.
Bărbatul îl îmbrățișă pe medic cu toată puterea. Își
dădu seama că depășește anumite limite și făcu un pas
înapoi, emoționat.
—Mulțumesc, domnule. Sunteți prea bun pentru a
vă limita la umilele mele mulțumiri. Am însă o singură
întrebare.
—Spune.
—Cine este donatorul?
Doctorul îl privi direct în ochi, păstrând liniștea câte –
va clipe.
—Asta nu vă voi putea spune niciodată.

173
2016
—Ar fi bine să-mi amintesc cât mai repede de unde o
cunosc… un nume măcar.
Theodor se uită buimac la fata care dormea lângă el
și își încreți fruntea, vrând să prindă imaginar o amintire
care încă nu era convins că-i aparținea. Încet îi reveniră în
minte frânturi din seara trecută. O petrecere cu prietenii la
Hard Rock Cafe . O privire seducătoare. Un pahar de whisky
dat peste cap. Un pat. Se întoarse spre fată și o privi mai
atent. O brunetă cu păr creț ce-i cădea pe umeri, cu fața
incredibil de albă și nasul incredibil de mic. Părea atât
de tânără, ai fi zis că-i o copilă. Colțurile gurii și o parte
din obrazul drept îi erau murdare de ruj, iar un sân ieșea
îndrăzneț de sub tricoul alb. Oare pe unde se ascunde celălalt?,
se întrebă în gând. Avea chef de glume și totuși încă îi era
atât de somn. Își dădu seama că nu prea a dormit noaptea
trecută. O fi ea sau eu de vină? , își spuse. Simți în gură un
gust amar de țigară. Sau poate amândoi . Încercă să-i acopere
cu plapuma sânul dezgolit, dar înainte să-i reușească asta

18
VITALI CIPILEAGAfata deja deschisese încet ochii. Îl privi zâmbind, apoi
întinse mâinile în sus, își arcui corpul și căscă de două ori.
—Mmmm, cât e ora?
—E trecut de unsprezece. Cum ai dormit?
—Ca o pisică. Am „zgâriat” rău astă noapte?
Ea râse zgomotos. Lui i se păru curajos de vulgară
această intervenție.
Alcoolul îi alegea deseori partenere deocheate în
ultimul an, dar niciodată nu-l dădu de gol în privința
gustului estetic vizual. Îi plăceau femeile nu doar senzuale,
ci și armonioase, grațioase, un pic timide, femeile-floare,
cele care se deschideau lent și tremurând, cele ale căror
manifestări nu-ți permiteai să le ratezi, pentru că de
fiecare dată îți ofereau un deliciu vicios de apetisant.
Așa era Paula… i-ar fi sorbit fiecare mișcare și i-ar fi
prins cu buzele fiecare zâmbet sau rid de expresie, i-ar
fi contemplat la nesfârșit mișcările dezinvolte și frivole,
totuși atât de feminine și fine. Da, îi plăceau femeile, dar
putea iubi doar una și, cu siguranță, nu era cea de pe patul
său care, atunci când atenția lui o readuse în prim-plan,
încerca să-și corecteze ceva la una dintre unghii. O privi
insistent vreme de câteva clipe, vrând parcă s-o lase să-și
finalizeze ritualul.
—Pot să te întreb ceva?
—Sigur.
—Câți ani ai?
—Ai uitat? fata clipi de câteva ori nedumerită.
Nouăsprezece și jumătate, Theo.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI19 —Hu, respiră el ușurat.
Vru să se dea jos din pat, dar se răzgândi și își întoarse
privirea spre ea.
—Cu riscul să par grosolan sau amnezic, dar…
Se prefăcu că se scarpină în cap, de parcă nu-și aducea
aminte.
—Cum te numești?
—Chiar ești: un grosolan care nu-și mai aduce aminte
nimic.
Fata se ridică pe jumătate și se așeză înapoi în poziție
de yoga.
—Ieri mă numeam Lori. Cred că și azi la fel.
—Îmi pare bine, Lori. Totuși cred că prima informație
era mai importantă.
Îl privi mirată, țuguindu-și buzele și pufăind enervată o
șuviță de păr ce-i căzuse peste ochi, apoi mormăi sub nas…
—E-n regulă.
—Prea bine, îi răspunse Theo. Atunci nu văd motive
de ce nu am bea o cafea împreună.
O spuse într-un miniacces de vinovăție, pentru că as –
tăzi, sub razele matinale ale soarelui, această fetiță părea
mai degrabă o soră mai mică, o adolescentă al cărei drum
în viață nu i-l facilitase cu nimic.
De data asta se ridică dintr-o singură mișcare din pat
și o fixă cu privirea.
—Poți să faci o cafea?
Dar înainte ca ea să spună ceva, adăugă:
—Probabil că nici nu știi unde e cafeaua. Mai bine

20
VITALI CIPILEAGAmă ocup eu de asta. Până atunci poți să mergi la baie, să
faci un duș și să-ți dai jos rujul de pe obraji.
Îi arătă cu mâna locul de pe față unde era murdară de
ruj, apoi direcția băii.
—Prima ușă la stânga.
Lori puse rușinată mâinile pe față, trecu cu degetul
peste colțul gurii și apoi sări ca arsă de pe pat. Era doar
în boxeri și tricou, fără sutien. Theo o privi apatic și, sub
efectul gândurilor de mai devreme, nu exterioriză nicio
impresie.
O urmări cum dispare după ușă. Se apropie apoi de
fereastră și dădu la o parte perdeaua, privind pe geam.
Era un sfârșit de iarnă posomorât, iar zăpada aproape
că lipsea, formând pe ici-colo o mâzgă urâtă și gri.
Casele cu două sau trei etaje de pe strada Washington se
înșiruiau în ambele direcții, printre copaci dezgoliți și
triști. Dezamăgit, se îndreptă spre bucătărie. Îi păru bine
că nu o trimise pe Lori aici. Încă se vedeau urmele unei
petreceri date alaltăieri seara: câțiva prieteni, băutură,
fum de țigară. Ah, și o femeie în brațele lui. De data asta
știa sigur numele ei, pentru că-i amintea de o floare:
Margareta. Își reproșa aceste momente de diversiune,
nu-i aduceau plăcere, mai degrabă erau ocazii perfecte
pentru a se deghiza într-un actor plătit să-și uite meseria.
Așa putea să lipsească de la cele mai triste și deplorabile
scene în care se găsea de la un timp încoace.
Puse boabele de cafea în aparatul electric și ibricul cu
apă la fiert. Măcină atent boabele, apoi scoase din dulap

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI21două cești mici. Puse cafeaua măcinată în ibric, câte două
lingurițe pentru fiecare ceașcă. Căscă de trei ori în timp
ce amesteca totul cu o linguriță. S-a mai dus o noapte și o
ceașcă de cafea , se gândi. Așteptă să fiarbă apa, până dădu
în clocot. Adăugă încă un vârf de linguriță de cafea peste
cafeaua din ibric. Ieși un caimac pe care-l puse în cești.
Apoi turnă cafeaua din ibric peste caimacul din cești. Îi
plăcea întreg procesul, pentru că era unul din puținele
momente când se putea gândi la ale lui. Luă ceștile și
reveni în dormitor.
O găsi pe Lori așezată pe o margine de pat, cu un pro –
sop înfășurat în jurul capului sub formă de turban. Avea
un picior întins și altul strâns la genunchi, cu ochii ațintiți
asupra degetelor. Își refăcea unghiile cu ojă roșie.
Theodor se îndreptă nemulțumit spre fereastră și o
deschise larg. Un val de vânt rece și aspru intră în cameră.
—Hai că se răcește cafeaua. Și-apoi, ieșim în zece
minute.
—Dar, Theo…
Vocea ei deveni moale și rugătoare. Se grăbi să-și
vopsească ultima unghie, apoi acoperi oja, în același timp
suflând peste unghiile proaspăt vopsite.
—N-ai vrea și tu să mai stăm un pic? Pe timpul ăsta
chiar nu am chef să ies afară.
Și, fără să mai aștepte răspunsul lui, se ridică de pe
pat, se apropie de el și-l cuprinse cu mâinile pe la spate.
Începu să-l sărute pe gât, pe ureche…
Insistența ei îl tulbura și mai mult, avea un

22
VITALI CIPILEAGAcomportament care-l făcu să se îndepărteze cu brutalitate.
Plus la asta, stătea de prea mult timp în apartamentul lui
cu o fetișcană de nouăsprezece ani jumătate, căreia puteai
să-i dai cel mult șaisprezece. Sorbi din cafea și, uitând că
încă era fierbinte, își fripse limba. Luă asta drept un semn
decisiv.
—Mă grăbesc, Lori. Mă așteaptă un client important
la serviciu. Hai, ține ceașca.
Băură cafeaua în tăcere. Ea stătea rezemată de ușă,
privindu-și fără chef degetele de la picioare. El stătea
lângă fereastră, urmărind un bărbat care mătura strada.
Din când în când, briza de vânt arunca aburii de cafea din
stânga spre dreapta și invers.
—Ai terminat?
Fata dădu încet din cap, înghițind în sec. Cel mai pro –
babil înțelese că era mai bine să nu ceară și a doua ceașcă
de cafea.
—Nu prea ai chef de vorbă, spuse ea.
—Nu prea am ce să-ți spun, se grăbi să răspundă el.
Ea îi pricepu aluzia. Își strânse hainele și plecă la baie
să se îmbrace. Theo își trase pantalonii și îmbrăcă un
pulover gri închis cu gât. Lori apăru în fața lui îmbrăcată
într-o rochie neagră mulată, cu un decolteu mult prea
evident și o jachetă albastră, roasă la coate. Trebuie să beau
mai puțin, gândi el. O ajută să-și pună paltonul. Își luă
cheile de la mașină, geanta, se îmbrăcă la rândul lui cu
paltonul și ieșiră ambii pe ușă, tăcuți.
În stradă, se oferi să-i cheme un taxi, refuzând să o

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂIducă cu propria mașină. Lori făcu o criză expresivă tipică
unui copil care încearcă să-și manipuleaze părintele, dar
nu primi decât o privire tăioasă.
—N-ai să înțelegi, explică el. Dar crede-mă că nu pot.
Așteptară zece minute, tropăind din picioare de frig
și privind plictisiți în telefoane. Când veni taxiul, ea îl
îmbrățișă și încercă fugar să-l sărute pe buze. Theo doar
întoarse obrazul și apoi îi strânse încet mâna. Scoase
portofelul și-i dădu șoferului 50 de lei, spunându-i să
păstreze restul.
Lori urcă în mașină, vădit dezamăgită de moment.
Brusc își scoase capul pe fereastră. Vântul de afară imediat
îi ciufuli tot părul.
—Dar nu mi-ai dat numărul tău de telefon, exclamă ea.
—E mai bine așa. Îți mulțumesc pentru tot, răspunse
Theo.
Știa și ea că cel mai probabil nu îl va mai vedea
niciodată.

254
Urmări preț de câteva secunde cum dispare taxiul
după colț, apoi se întoarse și porni grăbit spre
mașina parcată lângă poartă. Chiar dacă afară erau cam
două grade cu minus, i se făcu atât de frig, încât a fost
nevoit să ridice de tot gulerul hainei. Purta un palton
Chanel bleumarin, căptușit și cu buzunare, în care își
ascundea mâinile reci. În picioare avea botine Chelsea
de culoare brun închis, pantaloni chino slim fit, un ceas
casual Tissot și o curea de culoarea botinelor. Îmbrăcat
astfel, părea unul din tipii respectabili din oraș, cu o
afacere de succes în spate sau cu suficiente relații. Dar
nu era așa. Theodor Onciu cunoscuse încă de mic cum
e să trăiești greu și de atunci încerca să se descurce
cum putea. Știa că banii, experiența și reputația valorau
mai mult decât două facultăți în cercul antreprenorilor
în care-și făcuse loc. Avea douăzeci și șapte de ani,
deși mulți îl poziționau la categoria treizeci+ , cel mai
probabil din cauza bărbii pe care nu și-o rase de ani
buni, dar pe care o tundea o dată la trei zile. Brunet,
cu păr ușor cârlionțat, cu fața uscățivă și fruntea lată

26
VITALI CIPILEAGApărea un oriental care-și găsise de treabă prin București.
Ochii îi erau căprui și expresivi, iar buzele puțin mari și
cărnoase. Cu un corp bine proporționat, umeri și piept
lat și picioare solide, era tipul de bărbat care inspira
de la prima vedere putere, în primul rând una psihică.
Avea succes la toate categoriile de femei, dar eleganța
spiritului și respectul cu care se autotrata nu-i permiteau
să profite de acest bonus decât atunci când fie nu era el
însuși, fie era cu adevărat interesat.
Trăise suficient de modest încât să nu dea un
ban pe lucrurile care nu contau. În momentele lui de
slăbiciune își plângea soarta între două pahare de vin
și așa se convinse că de la un bărbat respectabil până la
un depravat nu e decât o emoție ucigătoare. Într-o zi de
vară, în 2015, epuizat emoțional, mai mult beat decât
conștient, intrase într-un local dărăpănat din Centrul
Bucureștiului, se rezemă de unul dintre pilonii putrezi
din lemn și se lăsă cu toată puterea în jos, plângând în
hohote. Soarta făcu ca lemnul să fie prea vechi și să se
rupă sub greutatea corpului său. Atunci, căzut cu fața în
sus și cu un picior rupt, o văzu pe ea: atât de reală, atât
de frumoasă, pentru prima dată după acea clipă tragică.
Luă acest moment drept un semn venit de sus, chiar de la
ea. Timp de două luni a scos tot mucegaiul și materialele
uzate din local, a refăcut interiorul, a reparat un șemineu
din care cădeau cărămizile, a acoperit pereții cu tencuială
albă, a adus scaune și mese noi, câteva canapele din piele.
A luat autorizație pentru siguranță în caz de incendiu și

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂIa îndeplinit restul procedurilor. Iar grinda o acoperi cu
luminițe albe. Realizase acest pas știind în adâncul lui
că fără munca asta istovitoare ar fi fost demult distrus.
Făcuse ceea ce nu reușea să facă în sufletul lui — ordine,
pace, iubire. Și asta pentru că într-o zi își închise toate
amintirile din trecut, cu rănile lui dureroase, într-un loc
unde numai el avea acces. Acum gândise o metodă de a
rămâne „viu” și util. Toate lucrurile au mers spre asta și
deseori își amintea de acel început.
Localul arăta modest la exterior, cu ferestre mari
și pereți de un albastru deschis. În schimb, interiorul îi
amintea de un cămin călduț unde poți să inventezi că ești
acasă, chiar dacă nu ai una. Un șemineu cu o canapea
roșie în față, alături de care găseai o zonă de bar cu
scaune din piele. În spate era spațiu de consum, cu mese
rotunde, unde puteai mânca bucate cu specific franțuzesc
la preț bun. Gândise o combinație stranie dintre spiritul
restaurantului elegant și nebunia barului cu șemineu.
Îi dăduse și un nume ușor deghizat, ales în amintirea
comuniunii sale anterioare cu fericirea — Pariso . În mai
puțin de jumătate de an localul avea să devină unul dintre
cele mai apreciate din București…

295
Theo răsuci cheia și porni motorul unui Volvo
XC90. Ieși de pe Washington și coti dreapta pe
Calea Dorobanți. Ajunse până la intersecție, apoi o luă
spre Romană, în scurt timp ajungând în fața unui rând
lung de mașini. În București, chiar și când nu e oră de vârf
ai probleme cu ambuteiajul, mormăi enervat sub nas. Își
aminti însă că undeva prin Shanghai mașinile au rămas
blocate în stradă timp de douăsprezece zile. Se resemnă
repede și urmă rândul de mașini, gândindu-se cât de
bine-ar fi să reușească să ajungă la întrevederea ce o
avea cu un furnizor. Ura ambuteiajele din capitală, cu
excepția cazurilor când în momentele lui de singurătate
voluntar o lua pe Calea Victoriei, ca timp de jumătate
de oră să admire zecile de clădiri vechi, monumentele
și oamenii care se grăbeau. După vreo zece minute
drumul se mai eliberă, așa că în scurt timp deja cotea
pe Splaiul Independenței. Parcă pe dreapta, privind
răutăcios către un bărbat care deja se grăbea spre el.
Istoria parcagiilor îi era bine cunoscută. Aceștia cereau
ilegal bani de la șoferii care doreau să-și lase mașinile la

30
VITALI CIPILEAGAGara de Nord, Piața Unirii, Sala Palatului, la intrarea în
Centrul Vechi și în multe alte locuri. Evită problema unei
roți sparte, dându-i parcagiului zece lei, coborând apoi
printre străduțele pietonale. Inspiră aerul rece de afară
și deschise ușa localului.
—Salutare, prieteni, strigă el entuziasmat.
Îi răspunseră la salut mai multe voci din diferite
zone ale localului. Pariso își deschidea ușile clienților la
nouă dimineața și le închidea după miezul nopții sau și
mai târziu de atât, în weekend. El însă venea de fiecare
dată pe la două după-amiază, ca să rămână până la final.
Nu reușea să facă nimic bun dacă nu dormea suficient.
Mai mult, vechiul job lăsase amprente în regimul său
de acum. Și totuși, indiferent de prezență, Theo reușea
să păstreze o atmosferă debordantă, fiind, în primul
rând, un specialist în comunicarea cu oamenii și apoi un
antreprenor. Mulți dintre vizitatorii de ocazie i-au devenit
clienți fideli, ba chiar prieteni, fără a depune mare efort.
Avea asta în sânge. Semnă un contract bun pe jumătate
de an pentru livrarea produselor din carne, apoi intră în
camera din spate să-și schimbe hainele. Îmbrăcă o cămașă
în pătrățele, niște blugi și o pereche de ghete verzi. Nu
i se părea normal să iasă în evidență cu haine de firmă.
Însă chiar și așa arăta seducător. Se așeză pe un scaun
de lângă bar, făcând semn barmanului să-i aducă o bere,
când se auzi strigat de cineva. Îl văzu la una din mese pe
Marius, un vechi prieten, alături de alți amici de-ai lui. La
ai săi treizeci și cinci de ani, pleșuv și cu mâinile mult prea

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI31păroase, după câteva tentative de a se pune pe picioare
devenise un frustrat și, în consecință, rămase singur. Se
ridică de pe scaun și luă loc alături de ei.
—Theo, tocmai despre tine vorbeam.
—Zău? Care-i treaba, Marius? întrebă nedumerit.
Pe Marius îl cunoștea de mai mult timp, deși relația
lor era mai degrabă accidentală. Uneori o făcea pe curio –
sul, alteori – pe băgăciosul, ceea ce nu era foarte diferit.
—Ne gândeam că poți să ne explici ceva, făcu
bărbatul, sughițând. Fără supărare, dar cum se face că mai
mereu ai noroc la femei? Nu ești frumos și nici cel mai
bogat, și totuși se lipesc femeile de tine ca muștele de
lipitoare.
Îi privi rece pe fiecare direct în ochi, găsind cinci
indivizi care, într-un fel anume semănau unul cu celălalt.
—În primul rând, cred că ai băut prea mult, replică
Theo, arătând cu degetul spre câteva cutii goale de bere
de pe masă. Apoi, ăsta e un subiect de discuție pentru
băiețași minori, cărora li s-a făcut poftă de sex, dar nu știu
cum se face asta. În lumea atracției contează alte lucruri.
Sexul vine ca bonus.
—A, zici de emoții sincere? zâmbi Marius, convins că
tocmai spusese ceva foarte important.
—Emoții pentru toți idioții! adăugă unul dintre
bărbați, râzând.
—Nu, zic de lucruri practice, răspunse Theo, enervat.
Tocmai de-aia tu, Marius, nu prea ai noroc la femei. Prea
sentimental ești și transformi asta într-o banalitate, și nu

32
VITALI CIPILEAGAîntr-o joacă. În postura ta de bărbat frustrat s-ar putea
să nu mă înțelegi, dar femeilor le place când deții ceva
material. Cifrele contează la fel de mult pentru ele ca și
emoțiile. Îți dau exemplul meu: am acest local. Aici vin
zilnic peste cincizeci de oameni. Plus, am zece angajați.
Ce crezi că remarcă femeile? Cifre. Apoi, ele văd contul.
Iarăși cifre. Apoi, analizează ce fel de oameni vin aici, în
ce sunt îmbrăcați. Apoi, în ce mă îmbrac eu. Și tot așa.
—Ce vrei să spui cu asta? întrebă nedumerit Marius.
—Vreau să spun că noi toți suntem materialiști, dar
uneori femeile sunt mai materialiste decât noi!
Bărbații de la masă își aruncară priviri întrebătoare
unul altuia. Theo își întoarse ochii și urmărea atent cum
se descurcă chelnerii.
—Mhm… înțeleg, murmură Marius. Ar fi cazul să
ne mai întâlnim la Don Cafe , în amintirea vremurilor de
atunci, când făceam afaceri mari.
Se gândi preț de o clipă, apoi adăugă.
—Când erai cu Pa…
Theo se întunecă la față. Marius înțelese că a început
să spună ceva total aiurea, se opri, dar era prea târziu.
Theo deja se ridicase în picioare.
—Nu promit nimic, băieți. Bine, fug să văd ce se
mai aude pe la bucătărie. Nu de alta, dar erau pe sfârșite
conopida și cașcavalul, iar fără ele câteva preparate cu
adevărat speciale se exclud din meniu.
Se îndreptă spre bucătărie, simțind că se sufocă.
Bărbații ăștia, de altfel fiecare cu principii de viață,

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂIcu afaceri și cu cel puțin câte o femeie în minte, nu-l
înțelegeau: poate că nu tuturor le este dat să trăiască
pentru acea o singură femeie. Pentru majoritatea
oamenilor suferința este o stare de moment, care se
atenuează în timp. Pentru bărbații de la masă suferința
era de calibrul valorilor lor, așa cum era și dimensiunea
în care-și trăiau istoriile de dragoste nenumărate. Pentru
el însă, suferința părea nelimitată, un paravan sub care-și
derula scenariul cel mai nefericit dintre fericiți, iar acea
femeie a trecutului său părea să fie unica destinație în care
evada ca să se mai regăsească.
Pentru a-i fi mai ușor, obișnuia să disece goliciunea în
clipe. Erau acele clipe în care încerca să pară cuceritor și
șarmant. Erau acele clipe când avea în față doar o sticlă de
vin bun și câteva amintiri grele. Erau clipele în care cineva
îl trezea la realitate, îl provoca să seducă. Se lăsa condus
de propria pradă, i se oferea total, făcând fericit un suflet
rănit sau poate două. Apoi, pur și simplu, dispărea din de –
cor, luând cu el și imaginile. Regreta, însă relua același
coșmar. Până nu veneau duminicile.

356
Parcă mașina lângă poartă și era cât pe ce să atingă
cu roțile marginea trotuarului. Era întuneric
beznă, cele câteva felinare de pe stradă fiind stinse. Iar
o fi o pană de curent. Scoase câteva pungi cu produse din
portbagajul mașinii, apoi o închise cu putere. Deschise
cutia poștală, înhățând câteva plicuri și urcă anevoios
treptele de la intrare. Se dezbrăcă pe dibuite. Scotoci
prin sertare și găsi câteva lumânări, le aprinse și porni cu
ele spre baie să facă un duș. Reveni în salon în nici zece
minute, se trânti pe canapea cu un pahar de whisky într-o
mână și cu plicurile în cealaltă. Le apropie de lumina
lumânărilor și începu să le verifice. Facturi. Scrisori de
la furnizori. Câteva pliante promoționale. Se miră când
luă în mâini un plic de culoare albă, pătrat și fără nicio
inițială pe el. Habar nu avea de la cine putea fi. Îl întoarse
de pe o parte pe alta. Nimic. Se repezi să caute o foarfecă
prin dulapuri.
Poate e vreo ofertă? Sau cuiva îi arde de glume?
Tăie grăbit marginea plicului. Găsi în interior o foaie
albă A4, împăturită frumos, care mirosea prea strident a

36
VITALI CIPILEAGAparfum de bărbat. Strâmbând din nas, apropie și mai mult
foaia de ochi, reușind să deslușească în semiîntuneric un
text scris la calculator.
Sunt furioasă pe tine. Îți bați joc de viața ta, sperând
că se va găsi cineva să te salveze din fața prăpastiei. Dar
nu înțelegi că ai săpat-o cu mâinile tale luni bune, ani la
rând, refuzând să trăiești cu adevărat. Ești un fricos. Și ce
fac fricoșii? Spun că nu pot, nu vor, nu îndrăznesc, nu știu
cum. Dar ai o groază de motive să știi și să vrei. Privește în
jur, lasă-te suprins de minunile mici ale acestei lumi mari.
Nu te învinovăți pentru ceea ce nu poți duce.
Am fost și eu secătuită de puteri. Am crezut că nu mai
am nicio cale de ieșire. Plângeam, crezând că așa puteam
arăta lumii întregi cât de tristă sunt. Dar mai târziu am
înțeles că nu plângi pentru că ești trist. De multe ori
lacrimile noastre nu au nimic în comun cu tristețea. Plângi
pentru că te aștepți să fie mai frumoasă acea despărțire
și mai frumoasă acea dragoste. Poate cea mai frumoasă
dragoste.
Se rezemă cu spatele de canapea, privind neputincios
spre rândurile de pe foaie. Ritmul cardiac i-o luase razna,
mâinile îi tremurau. Se repezi apoi și înșfăcă foaia în
mâini, analizând fiecare milimetru, dar nu găsi nimic
altceva. Deși nu voia să recunoască, i se părea uluitor
cât de asemănător era textul scris și cuvintele pe care i
le spusese cu doi ani în urmă Paula, chiar cu câteva zile
înainte de călătoria la Paris. Așezați pe o bancă din parcul
IOR, planificau ultimele detalii ale marelui eveniment

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂIce urma să aibă loc în luna aprilie. Paula era culcată în
brațele lui, când brusc se ridică și privi în depărtare. Ochii
ei erau stinși.
—De ce ești tristă, Paula?
Ea îl privi lung, apoi îi atinse cu palma obrazul drept.
—Theo, de multe ori lacrimile noastre nu au nimic în
comun cu tristețea…
Își mai turnă un pahar de whisky și, în lipsa luminii,
răsturnă sticla jos, care se sparse în bucăți. Imediat
camera a fost inundată de un miros acut de băutură. Se
cutremură la gândul că însăși Paula ar fi putut tasta rând
după rând întreg textul, dar știa că era imposibil. Nu mai
avea niciun chef să strângă cioburile de sticlă. Amețit
de miros, adormi pe canapea, având impresia că cineva
intrase în viața lui fără a-i cere permisiunea, complotând
împotriva propriei tăceri. Iar asta era mai aiurea decât să
sufere de unul singur.

397
Se trezi târziu după douăsprezece, sări ca ars din
pat și porni în goană spre bucătărie. Puse la fiert
ibricul pentru cafea, apoi se îndreptă spre colțul salonului,
pornind un gramofon vechi de culoare neagră. Era fan al
discurilor de vinil, adunase o colecție întreagă pe care o
aranjase cu grijă pe câteva rafturi, o mare parte din discuri
fiind cumpărate online de pe site-uri de antichități sau de
la Antiques & Handmade din Centrul Vechi — discuri de
Lionel Richie, Josef Zsapka, Prince. Scoase un disc Elvis
Presley, 50x THE KING și-l puse pe pick-up, apoi mută acul
la mijloc.
Lăsă ușa de la salon deschisă și intră în baie. În mai
puțin de cinci minute era deja în cada cu apă fierbinte,
respirând din greu de la stropii care-i frigeau corpul.
Închise ochii, amintindu-și de prima zi în care se mutase
aici. Se culcase în aceeași cadă, își cufundase fața sub apă,
rămânând acolo până se sufocă. Și gestul ăsta îl repetă
câteva luni la rând, până nu înțelese că e prea slab pentru
a sta astfel suficient de mult. Scoase mâinile zbârcite din
apă, privind cum se scurg zeci de stropi și cum ies aburi

40
VITALI CIPILEAGAdin piele. Se gândi cât de multe lucruri s-au schimbat în
doar douăsprezece luni. Un an în urmă închiriase o casă
în Cartierul Capitalelor, sperând că aici va găsi un refugiu.
O cameră de zi, un dormitor, o baie, o bucătărie mică, dar
comodă. Mobilă veche în stil venețian. Câteva tablouri
alb-negru. O priveliște liniștită ce dădea spre alte case la
fel de singuratice.
Se ridică din apă, privindu-se absent în oglindă.
Rămase cu ochii ațintiți spre cicatricea de la brațul drept.
Îi amintea de fiecare detaliu al unui trecut trist, care i se
înfipse în creier ca o căpușă urâtă și murdară. Și totuși, rana
asta era mult mai mică comparativ cu cea pe care o purta în
suflet. Deschise dulapul și îmbrăcă singurul costum negru
pe care-l avea. Se gândea permanent la scrisoarea pe care
o primise, dar imediat regreta nemeritata atenție pe care
i-o acorda. Urcă grăbit în mașină și în câteva minute ieșea
deja din pasaj și intra pe bulevardul Dimitrie Cantemir.
Se gândi cum unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Întotdeauna era agitat când trebuia să ajungă la Cimitirul
Bellu. Făcu dreapta pe Calea Șerban Vodă și peste puțin
timp parcă în fața cimitirului, rămânând câteva clipe cu
mâinile pe volan. Coborî apoi repede, înșfăcă buchetul
de flori pe care-l cumpărase încă de cu seară și intră.
Umbre discrete alunecau pe morminte, pe monumente
și statui, formând desene stranii. Știa pe de rost drumul.
Asemeni clienților din Pariso, multe dintre acele umbre
aveau o poveste pe care o relatau prin oamenii pe care
îi surprindea uneori, aplecați de amintiri și nostalgii

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI41deasupra mormintelor. Știa totul despre vecini – cine și
ce flori prefera, cine a fost o mamă destoinică și cine un
fiu curajos, cine avea prieteni adevărați și cine fremăta
în singurătate așa cum, probabil, a făcut-o toată viața.
Mormintele sunt fotografiile care surprind lumea pe care
am construit-o, mult timp după plecarea noastră. Despre
ea, el ar fi vrut ca oamenii să știe măcar un lucru – că era
iubită. Aceasta era crucea ei, pe care el i-o purta prin viață.
Ajunse repede în fața mormântului – o cruce de
dimensiuni medii, simplă, dar desăvârșită, din lemn. Se
apropie timid și sărută încet locul unde era inscripționat
numele ei, lăsând buzele să i se lipească de plăcuța de
fier. Se aplecă apoi și scoase dintr-o vază câțiva trandafiri
aproape intacți, pe care îi aduse duminica trecută,
punând în locul lor trandafirii proaspeți. Se așeză tăcut
pe un scaun de alături și privi orizontul și încercă să și-o
imagineze acolo, ca pe un apus frumos.
—Știi, Paula…
Nici nu remarcă când începuse să vorbească.
—Știi, în ziua în care te-am înmormântat aici, mătușa
ta ne-a oprit din drumul spre cimitir: o ținea una și bună
că trebuie să punem prosoape roșii în pomul cu daruri.
Noi însă aveam prosoape albastre. A alergat până acasă să
le aducă și s-a întors după o oră cu prosoapele. Noi însă
deja ne luasem rămas bun.
Ochii i se umplură de lacrimi. Era cea mai lungă zi
din fiecare săptămână și totuși era ziua în care putea fi
el însuși. Uneori scurgea cu greu până și ultimul pretext

42
VITALI CIPILEAGAde a-și prelungi vizita, povestind cele mai aiurite și banale
fleacuri cotidiene. Se agăța de această zi, în care se putea
victimiza, blama și refugia în umbra tăcerii, în ideea că
într-o zi golul se va umple. Doar că el era la fel de viu ca
și trandafirii pe care-i înlocuia cu grijă de fiecare dată, în
fiecare săptămână.
Tresări când telefonul începu să vibreze insistent. Știa
deja cine este. O amintire vie a unui trecut.
—Theodor, dragul meu, ce faci?
—Sunt la cimitir, spuse Theo cu jumătate de gură.
—Să nu îngheți, puiule. Când ajungi la cină? Vreau să
dau curcanul la cuptor și trebuie să știu ora, ca atunci când
vii să-l pot scoate fierbinte.
—Peste o oră sau două.
—O oră sau două, repetă femeia. Dar mai exact?
—La șase sunt la voi, răspunse Theo.
Închise telefonul. Se ridică în picioare și smulse de lângă
mormânt un firicel de iarbă uscată. Îl trecu printre degete,
apoi îl strânse puternic în palme, în loc de rămas bun.
Din ziua accidentului nu povestise nimănui despre
trecut, despre frici, despre pierderi. Închise în el durerea,
o purta pe brațe în dormitor, o tăinuia în baie și o cocea
la bucătărie, o machia la Pariso și o plimba printre gânduri
când mergea cu mașina.
În câteva minute ieșea deja pe poarta cimitirului și
în jumătate de oră ajunse acasă la mama Paulei – Mara.
Locuia în Vitan, un cartier din Sectorul 3 ce venea de-a
lungul Căii cu același nume. Știa atât de bine zona. Se

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI43plimbaseră de zeci de ori pe malul Dâmboviței sau pe
străzile din cartier: Foișorului, Moruzzi, Zizin. Aici își
făcuseră atât de multe promisiuni, ținându-se de mână
ore întregi, aici el o ceruse în căsătorie…
Ora șase. Se salutară în prag, îmbrățișându-se. Intrară
în casă, unde lumina abia de ardea, fiind aprinsă doar o
lampă mică. Nu se schimbase aproape nimic în doi ani de
zile. Tapetul, lampa cu fitil, podeaua: totul rămase blocat
în timp. Totuși, Mara avea grijă să păstreze o curățenie
impecabilă, la fel ca și amintirea Paulei.
—Nu vrei să intri în camera ei? mama Paulei îl privea
sprijinită de colțul unei uși, așteptând răspunsul.
—Da.
Vizita de la cimitir era începutul firesc pentru o astfel
de continuare. Și totuși, camera impunea o distanță
stranie. Mara o transformase într-un sanctuar dedicat
fiicei sale. Jaluzelele erau trase. Câteva lumânări ardeau
pe o masă din colț. Un miros de cocos îi gâdilă nările,
amintindu-i de mirosul ei preferat. Camera, ca și toată
casa, rămăsese neschimbată. Patul cu plapuma pe care
erau imprimate personaje Disney, relicve ale copilăriei. O
vioară dezacordată, scoasă din husă și pusă cu grijă pe un
scaun. Câteva tablouri alb-negru. Dar nicio poză cu ea.
În câteva minute se așezară la masă. Un motan bătrân
se cocoță pe scaunul unde de obicei stătea Paula, mieu –
nând a foame.
—Spune-mi, cum îți merge? îl privea cu ochii unei
mame care nu-și văzuse copilul de foarte mult timp.

44
VITALI CIPILEAGA —Nici foarte rău, nici foarte bine. Muncesc, și când
nu am ce face – iar muncesc.
—Te înțeleg, făcu femeia cu un aer de compasiune. În
țara asta trebuie să te spetești muncind, ca să supravețuiești.
Theo mânca din pastele cu sos, gândindu-se la
cuvintele ei – un adevărat imn pentru toate generațiile. La
fiecare etapă a vieții sale urările celor mai în vârstă păreau
niște amenințări, care enunțau așteptări la nivelul cărora
era riscant să nu ajungi. Ea totuși era atât de senină. O
privi pe furiș. Avea peste patruzeci de ani, dar era tânără și
frumoasă, chiar dacă i se vedeau cearcănele de insomnie
în jurul ochilor. Grațioasă în gesturi, suplă, îi amintea
mult de fata de care se îndrăgostise.
Mara era vizibil emoționată de prezența bărbatului
din fața ei. Mânca în tăcere, din când în când privind în
direcția acestuia. La un moment dat, se opri brusc. Lăsă
cuțitul jos și se întoarse cu fața spre Theo.
—Uneori nu știu de ce mai vii aici. Dar apoi înțeleg
că și tu, și eu încă suntem dependenți de prezența ei. Îți
mulțumesc ca nu ai uitat-o. E copilul meu. Singură nu aș
mai putea… Singură nu aș mai vrea să rămân…
Un nod în gât îi întrerupse la timp strigătul dramatic
de care s-ar fi rușinat mai târziu. El o privea neclintit,
chiar dacă nu empatizase niciodată atât de mult cu ea, ca
în acest moment. Tăcerea plângea, iar orice alt gest sau
cuvânt ar fi pângărit ritualul.
Într-un târziu mama Paulei arătă cu mâna spre camera
fetei.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI45 —Știi de ce nu ai găsit nicio poză cu ea? Nu am vrut
s-o păstrez nici pe cea de la înmormântare. Odată cu
panglica aia neagră de pe ea, s-a înnegrit și inima mea.
Fâșia aia neagră… a închis-o ca pe ultimul om într-o poză
veche. Oare îi este frig acolo, oare îi este trist, oare îi este
foame???
Tăcu. Dar nu pentru mult timp. Monologul acesta se
plămădea în fiecare zi, fript de tăcerea lacrimilor ei de
mamă, dar aveau nevoie de o a doua prezență, pentru a-și
lua avânt să fiarbă, să se mistuie, iar apoi să se așeze ca o
alifie miraculoasă peste sufletul ei neresemnat.
—Simt că acuș va intra pe ușă, se va așeza la masă
alături de tine și va începe să povestească în stilul ei glumeț
despre cum și-a udat hainele în drum spre casă, pentru că
ploua. Iar ei îi plăcea ploaia.
Ochii i se umplură de lacrimi de visare. Theo dădu
să se ridice, însă femeia îi făcu semn să ia loc. Își șterse
lacrimile cu un șervețel și își reluă înfățișarea firească.
—Nu cred c-ar putea cineva înțelege ce simt și ce nu
mai sunt în stare să simt. Deja am uitat numărul orelor
petrecute în Cișmigiu, pentru că era locul ei de suflet.
Nu mai țin minte de câte ori am comandat cafea cu trei
lingurițe de lapte, pentru că asta era băutura ei preferată.
Se aplecă spre Theo și-l luă de mână, privindu-l cu ochii
triști.
—Dragul meu, și tu? Suferi și atât de greu îți este.
Poate…
Oftă din greu, gândindu-se undeva departe.

46
VITALI CIPILEAGA —Poate e timpul s-o lași, să începi să vezi cu alți ochi
viața. Știu că ea și-ar fi dorit să mergem mai departe.
—Nu știu, făcu încurcat Theo.
Se ridică în picioare, puțin deranjat, deplasându-se
în alt colț al camerei, privind un tablou de pe perete. Ea
îl urmări câteva clipe, apoi veni alături și-i puse mâna pe
umăr.
—Iartă-mă. Mai bine să bem o cafea. O fac așa cum
îți place ție.
În zece minute se așezară pe canapeaua din salon.
Motanul veni și se cocoță în brațele ei.
—Știi, Mara, am primit zilele astea o scrisoare
anonimă.
Sorbea din cafea și, auzind cuvintele lui Theo, se îne –
că. O privi mirat.
—Nu-i nimic, în ultimul timp am tot mai multe
reflexe necontrolate. Ce fel de scrisoare?
—Una banală și, în același timp, stranie. Cineva
încearcă să mă aducă pe calea cea dreaptă, ca un fiu
rătăcitor ce sunt.
Vorbea cu un aer serios și o privea bănuitor.
—Pentru o clipă m-am gândit… În fine, știi cumva
despre ce este vorba?
Femeia nu mai spuse nimic. Avea ochii speriați și fața
trasă. Se ridică și se îndreptă spre fereastră, cu cafeaua
în mână. Privea lung dincolo de geam, adunându-și
gândurile. Simțea că este într-o dilemă, complice
involuntar al unor taine care nu-i aparțin.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI —Aș vrea să te pot ajuta, dar…
Theo se ridică grăbit și în doi pași ajunse în dreptul
ei. Așadar, bănuielile lui nu erau goale. Marei nu-i stătea
în fire să mintă, iar unicul lucru pe care l-a găsit a fost o
expresie speriată a ochilor ei.
—Vreau să știu ce amestec ai în toată schema asta.
Pentru Dumnezeu, spune-mi.
Ea se întoarse, lăsând imediat ochii în jos.
—Nu pot, Theo.
O privi contrariat, dar nu mai insistă. Apoi, dintr-o
mișcare, dădu jos tabloul de pe perete. Era dreptul lui la
replică.
Încă uimit de propriul gest, se îndreptă spre ieșire,
îmbrăcându-și geaca. Mama Paulei îl urmărea cu o privire
speriată.
—Ascultă-ți inima, Theo. Și ascultă și inima Paulei.
O privi furios și înfrânt, fără să priceapă ce vrea să
spună și ieși într-un acces de furie.
Era prima dată când îndrăznise să-și etaleze emoțiile
în fața ei. Era furios și, în același timp, se simțea jucat
pe degete într-o bătaie de joc de toți, de destin, de un
anonim.
Știa oricum că va reveni și duminica viitoare. Dar
pentru azi era prea mult. Se urcă în mașină, ajunse acasă
și porni muzică rock, dată la maximum. Intră în baie și,
pentru prima dată după mult timp, plânse ca un copil.

498
Mașina gonea deasupra pasajului către Centrul
Vechi, când se răzgândi din mers. Semnaliză
și parcă la Lupoaică, reușind să prindă ultimul loc liber.
Ieși din mașină și porni înapoi vreo sută de metri, intrând
la Shop&Go . Cumpără un pachet de țigări și două de
biscuiți. Se întoarse la mașină, își puse centura și porni
mai departe, ronțăind din biscuiții crocanți. Trecură
două săptămâni de când primise acea scrisoare anonimă,
o citise deja de zeci de ori, căutând indicii ascunse, dar
încă era blocat la capitolul întrebări. Într-o seară se apucă
să numere cuvintele. Se opri la jumătate și înțelese că e
un gest prostesc. Își dădea seama c-ar fi putut fi o simplă
scrisoare, în plasa căreia a căzut, dominat de iluzia că între
necunoscută și Paula ar fi fost o conexiune. Și atunci, de
ce Mara a avut un asemenea comportament? O vizitase ca
de obicei duminica, dar găsi aceeași reacție.
—Te rog, nu mă întreba, că nu am ce să-ți spun.
Ajunse la Pariso înainte de douăsprezece, pornind să
descarce produsele. După o oră se așeză la bar să bea o
bere. Focul în șemineu ardea jucăuș, câțiva tineri cântau

50
VITALI CIPILEAGApe canapea: „Te rog să nu-mi mai spui că o să pleci spre
marea albastră”. Clienții de la mese luau prânzul, alături
de el doi bărbați discutau aprins rezultatul unui meci de
fotbal. Se gândi că se sfârșește iarna și, mai mult decât
atât, e un an bisect, iar el bea o bere și nu face nimic
important. Căscă și își aruncă privirea prin local, când
fără să vrea îi apăru un zâmbet în colțul gurii. La una din
mese îl văzu pe Radu, singurul lui prieten, însoțit de o
tânără. Straniu, două minute în urmă nu era aici. Se cunoșteau
din copilărie, fiind de acceași vârstă și din același cartier,
Pantelimon. Nu s-ar fi apropiat atât de mult, dacă atunci,
în adolescență, nu ar fi fost cei mai mari concurenți din
cartier. Fiecare dintre ei dorea să aibă cea mai frumoasă
iubită, cei mai buni prieteni, cel mai scump telefon.
Într-o seară, într-o altercație cu mai multe găști, Radu fu
rănit și singurul care se oferi să-l ajute era Theo. Îl duse cu
mașina la spital, plăti cheltuielile și rămase alături până la
externare. Așa s-au și cunoscut, altfel. Nimeni nu știa că
ambii erau fără părinți și ambii aveau nevoie de căldura și
sprijinul unui apropiat. În câteva luni au părăsit cartierul,
ca după câțiva ani să ajungă în topul celor mai buni
specialiști în publicitate din București. După accident,
Radu a îndrăznit să rămână alături, chiar și atunci când
Theo îi refuza insistent compania.
Tinerei i-ar fi dat cel mult douăzeci și cinci de ani. Ar fi
jurat că-l urmărește de ceva timp, dar până la urmă dădu
vina pe starea lui somnolentă. Îmbrăcată în pantaloni
negri mulați și un pulover oranj în dungi, un ceas pe

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI51mâna dreaptă, o brățară pe cealaltă și un colier superb
la gât, dădea impresia unei femei extrem de atrăgătoare.
O roșcată superbă cu păr ușor ondulat, mâini gingașe
și buze foarte frumoase, roșii și pline, te provocau să le
privești, să le urmărești, să le vrei. Se gândi amuzat că o
fată cu buze atât de frumoase nu poate să aibă decât o voce
dumnezeiască. Și-ar fi fost mare păcat dacă rata ocazia să
o audă. Își dădu seama că femeia chiar îl urmărea atent.
Luă ultimele înghițituri de bere și se porni hotărât spre
masa lor.
—Salut, Radule.
Privind spre roșcată, adăugă:
—Bună seara! Bine ați venit la Pariso .
—Salutare, bunul meu prieten, îi răspunse tânărul,
îmbrățișându-l. Ia loc lângă noi.
—Ah, nu țin neapărat să vă stric momentul.
—Un bărbat pe care nici nu-l cunosc nu are cum să
strice ceva, spuse ea.
Avea dreptate. Tânăra avea o voce suavă, care făcea ca
orice tentă de obrăznicie să pară un compliment.
—Atunci cred că e momentul potrivit să mă prezint.
Sunt Theodor, administratorul Pariso .
—Și prieten bun de-al meu, adăugă Radu.
—Doar atât? Încântată. Laura.
Tânăra nu schiță niciun gest, doar își fixă ochii în ochii
lui. Îl privi așa câteva clipe bune, incomodându-l. Theo
privi întrebător la Radu. Acesta dădu din umeri, dând de
înțeles că nu pricepe nici el ce se întâmplă.

52
VITALI CIPILEAGA —Ce ziceți să spargem starea asta încordată cu trei
sticle de bere? spuse Radu. Din partea casei, desigur.
—O idee bună, îi răspunse Laura. Se zvonește că
patronul localului e la fel de generos pe cât e de atrăgător…
Theodor roși, dar simulă în grabă un gest chelnerului
pentru a nu atrage atenția. Prea târziu, femeia îi desco –
perise slăbiciunea. Se gândi că ar fi potrivit să schimbe
subiectul.
—Apropo, cum se dezvoltă proiectul tău, prietene?
Știa că ultima investiție al lui Radu era într-o afacere
online.
—Binișor. Recrutăm clienți la moment, mulți nu
înțeleg că anumite servicii le-ar putea ușura viața, răspunse
Radu.
—Poate pentru că nu le transmiți corect mesajul?
interveni Laura.
Era surprins de replica ei. După ani buni în vânzări,
știa să facă diferența între un răspuns banal și unul bun.
Deși știa și singur că uneori răspunsurile cele mai banale
pot părea geniale dacă vin de la o persoană de care ești
interesat.
—Ce vrei să spui cu asta? o întrebă el.
Chelnerul reveni cu trei beri reci și le așeză cu grijă pe
masă.
—Vreau să spun că produsul sau serviciul tău poate
fi foarte bun, dar dacă clienților le explici în termeni vagi
despre acesta, nu spera să crească numărul și nici fidelitatea
lor să fie mare.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI53Are perfectă dreptate, gândi Theo, purtat de val.
—Voi ține cont de părerea ta, spuse Radu, ridicând
paharul cu bere. Pentru cât mai mulți clienți!
Ciocniră paharele. Laura continua să-l fixeze cu
privirea. Avea impresia că vrea să-i spună ceva sau
dimpotrivă, că așteaptă din partea lui o destăinuire. Privi
în altă parte, fiind convins că era urmărit în continuare.
Berea începea să-și facă efectul. Discuția oscilă între
scumpirea exagerată a apartamentelor din București,
noile modificări din Codul Rutier, Ziua Îndrăgostiților și
reticența lui Radu față de acest scenariu predispus mai
mult să despartă, decât să unească. La un moment dat,
Radu se ridică, grăbindu-se să răspundă la un apel. Reveni
la masă repede.
—Din păcate sunt nevoit să plec. Am o întrevedere
de serviciu.
Se întoarse apoi spre roșcată.
—Laura, ce zici dacă te las cu Theodor? Mai vorbiți.
Iar eu îmi iau revanșa cât de curând.
Tânăra zâmbi și Radu nu mai insistă să aștepte un
răspuns, de parcă-l știa dinainte. Își luă geaca, se salută
cu Theo, îi făcu din ochi Laurei și ieși grăbit pe ușă.
Theo ar fi oprit discuția în acel moment, dar se vedea
în postura de salvator al lui Radu. Laura tasta ceva la te –
lefon.
—Aș fi putut să jur că nu ești de pe-aici.
—Scuză-mă, ce-ai zis? Laura își întoarse privirea spre
el, clipind de câteva ori din ochi.

54
VITALI CIPILEAGA —Accentul. Ai un accent englezesc rafinat și de-aia
mă gândeam că nu pari a fi din România.
—Ah, răspunse ea zâmbind, nu sunt decât aparențele
câtorva ani petrecuți în Anglia.
—Studii?
—Nu, lucrez pentru o companie internațională.
M-am specializat în consultanță de afaceri, analizez piața
Europei de Est: riscuri, posibilități de investiție. Am ajuns
acolo ca stagiară și m-am reținut câțiva ani. La început
lucram full-time, apoi am zis că nu rezist. Îmi era dor de
casă, de prieteni, așa că am ajuns la o înțelegere ca șase luni
să fiu acolo și șase aici. În mai se fac trei ani de când am
două case: Londra și București. Iar tu?
Își îndreptă o șuviță de păr a cărei onduleu se împletea
romantic pe gâtul ei. El profită și fugi de răspuns.
—Ce zici dacă mergem în fața șemineului? E cel mai
confortabil loc de la Pariso .
Ea privi mâna întinsă, după care zâmbi și dădu din
cap a aprobare. Theo o ajută să se ridice, apoi îi ceru
chelnerului să aducă două pahare cu vin roșu. Nu era o
seară pentru încă o cafea matinală, dar în prezența ei doar
un vin bun l-ar fi relaxat. Se așezară pe canapea. Laura își
rezemă cotul de o margine, punând picior peste picior.
Focul ardea, emanând o senzație plăcută de căldură.
—Deci, ce poți să-mi zici despre tine?
Theodor o privi atent. Buzele ei roșii ardeau și pe fața
ei se jucau umbre de foc.
—După cum deja știi, dețin acest local. Până a-l avea,

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI55am lucrat într-o companie de advertising. Cam asta vei
găsi în CV .
—Am înțeles, spuse Laura. Și ce nu voi găsi?
—Ceea ce se descoperă în timp, răspunse el serios,
supărat că n-a putut evita întrebarea.
Chelnerul aduse paharele cu vin, pe care le și ciocni –
ră în tăcere. Câteva minute bune au stat așa, privind spre
lemnele care ardeau.
—De când sunteți împreună? sparse Theo tăcerea.
Ea îl privi mirată, așa că el adăugă:
—Tu și Radu, de cât timp sunteți împreună?
—Păi… nu prea suntem, răspunse Laura zâmbind. E
doar un bun prieten de-al meu. Ne-am cunoscut doi ani
în urmă, la o petrecere. M-a ajutat mult. De asta și sunt
prietenii, nu-i așa?
Theodor dădu din cap. Știa prea bine de bunătatea lui
Radu.
—Să înțeleg că ești singură? o întrebă, sorbind din pahar.
Nici el nu-și dădu seama de ce o întreabă asta.
—Înțelegi bine. Sinceră să fiu, nu am fost de ceva
timp implicată într-o relație. Pur și simplu am înțeles că
orice emoție trebuie întreținută. Fie te implici și investești,
fie te lași purtat de întâmplare în bătaia sorții. Eu nu am
prea avut resurse de investit. Mai ales timp.
Ar fi contrazis-o, dar, evident, avea dreptate.
—Deranjez?
I se părea straniu comportamentul ei. Stătea acum la
telefon, tastând.

56
VITALI CIPILEAGA —Ah, nu, e doar o chestiune de serviciu.
Închise telefonul, întorcându-se spre el.
—Te rog să mă scuzi. Spune-mi, așa-i că nu ții minte
toate femeile din viața ta?
Theodor se trânti de spatele canapelei. Îi zâmbi, în
timp ce bătea cu degetele mâinii stângi pe margine.
—Să înțeleg că Radu deja ți-a spus câte ceva despre
mine?
Ea îi zâmbi șiret.
—Ce mai contează, răspunde!
—Țin minte doar femeile cărora le-am făcut eu cafea.
—Vai, atunci trebuie să fie tare amară și rară cafeaua
asta a ta.
Râseră din nou. Chelnerul se apropie și puse câteva
lemne pe foc. Theo îi ceru să umple din nou paharele cu vin.
—Crezi că succesul unei relații depinde de durată? o
întrebă el.
—Eu nu împart relațiile în de durată și nu de durată,
replică ea.
—Cum să nu, spuse Theo. Încearcă să compari un
Rolls Royce cu o Toyota: primul îl asamblezi în șase luni,
iar o Toyota în treisprezece ore.
—Nu înțeleg ce vrei să spui, răspunse ea nedumerită.
—Într-o relație serioasă te implici, investești timp,
efort, analizezi cu mare atenție orice detaliu, orice acțiune.
Îți faci griji să nu-l superi pe omul de alături. În schimb,
într-o relație banală faci lucruri banale. Totul se întâmplă
mecanic, instinctiv și mult prea repede.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI57Theo se gândi cât timp trecuse de când nu vorbise,
mai ales cu o femeie, despre așa ceva.
—Acum înțeleg, răspunse ea. Dar știi, nu întotdeauna
vrei să investești.
Luă paharul ei de vin și-l duse ușor la gură.
—Uneori tot de ce ai nevoie e o Toyota.
Râse, apoi și își intinse mâinile spre foc, dând ușor
din degete.
Fără să vrea, Laura îl provoca să-și amintească de o
promisiune pe care și-o făcuse ceva timp în urmă: dacă ar
accepta o femeie în viața lui, ar face-o fericită, dar nicio –
dată suficient de mult încât să o provoace să rămână. De
aia se aventurase în relații care se sfârșeau cel mult cu o
cafea băută în tăcere, în doi, dimineața.
—Theo, cred că trebuie să plec.
De data asta, vorbele ei îl treziră la realitate.
—Așa repede?
—Nu e repede, a trecut destul timp de când vorbim.
În plus, mâine am ceva important de făcut și trebuie să mă
trezesc devreme.
El se uită la ceas. Nici nu băgase de seamă cum trecuse
de miezul nopții.
—Ce păcat că uneori nu se oprește timpul în loc, îi
spuse el.
Ea zâmbi.
Se ridicară în același timp. El o ajută să-și pună haina:
o geacă albă, cu un guler din blană pufoasă. Își luă și el
paltonul. În trei minute erau deja afară.

VITALI CIPILEAGA —Ce primăvară frumoasă, făcu Theo. Aerul era
liniștit și neobișnuit de cald pentru un început de martie.
Ea îi zâmbi larg, privindu-l direct în ochi, cu o inocență
teatrală. Îi netezi gulerul paltonului.
—Sărută-mă.
O privi în tăcere, fiind blocat între convingerea de a
o refuza categoric și dorința de a-i atinge buzele. Laura
însă era în fața lui, privindu-l insistent. O cuprinse cu
o mână pe după spate și o trase mai aproape de corpul
lui. Cu cealaltă mână îi dădu părul roșcat într-o parte. Se
sărutară pasional. Era un sărut crud, sincer, care lăsă la o
parte toate fricile, trezind, în schimb, instincte indecente.
O conduse până la mașină, fără să mai spună nimic.
Se simțea stângaci, nesigur, avea impresia că-i explodează
capul.
—Pot să te caut? o întrebă el când ea urca în mașină.
—Nu, răspunse ea zâmbind. Dar voi mai veni pe-aici.
Porni mașina. Theodor urmări cu privirea cum aceasta
dispare după colt. Știa că, indiferent de ce se întâmplase
în noaptea asta, voia neapărat să o mai vadă.
Ajunse acasă pe la două noaptea. Se trânti în pat cu tot
cu botine. Era puțin amețit și-l durea îngrozitor spatele.
Afară începuse să plouă mărunt. Își puse perna peste cap
și adormi în mai puțin de cinci minute.

599
Deschise ochii încet, întrebându-se cât o fi ora.
Aerul cald din casă îl provoca să ațipească la loc.
O mașină claxonă chiar lângă fereastră și asta îl forță să se
trezească de-a binelea. Merse cu viteză încetinită în salon
și deschise larg fereastra. Un vânt domol îi trecu prin păr.
Se îndrăgostise de Dorobanți și mai ales de zona Capitale,
care mereu avea cu ce să îl suprindă. Îi plăcea casa cu
turn de pe strada Londra și cele două case de pe strada
Finlanda, aflate una în fața celeilalte, ce aveau dragoni de
metal pe post de felinare. Deseori prefera părculețele din
cartier în detrimentul Parcurilor Kiseleff sau Herăstrău
din apropiere. Mergea în parcul Khalil Gibran, se așeza pe
un scaun, închidea ochii și își imagina că alături de dânsul
este cineva.
Porni gramofonul și puse un disc pe pick-up. Muzica
țâșni brusc și cu mare forță în toată camera. Era Primăvara
din Cele 4 anotimpuri de Vivaldi. În duș, se miră când încurcă
șamponul cu pasta de dinți. Încă se freca la ochi când
ajunse în bucătărie, numai în boxeri. Își făcu niște ochiuri
cu bacon în tigaie. N-ar fi rău să alerg și eu un pic, mormăi.

60
VITALI CIPILEAGAÎn ultimul timp nu prea reușise să treacă pe la sală. Zis
și făcut. Îmbrăcă un trening cu glugă, pantaloni sport și
încălță adidașii. Mai aruncă o privire pe fereastră, când
remarcă o siluetă care se oprise exact lângă cutia poștală
din fața porții. Avea o glugă trasă peste cap, încât să nu-și
dea seama dacă e femeie sau bărbat. Observă cum aruncă
ceva în cutie, apoi începu să alerge în direcția opusă.
I se păru o scenă desprinsă din detectivele clasice de
la Hollywood, chiar îl amuză pentru o clipă, gândindu-se
că doar o gândire romantică și fină ar mai fi putut regiza
o asemenea scenă. Apoi își încordă zâmbetul într-o
expresie severă, amintindu-și că, ridicol sau nu, el deja era
personajul unui film anonim de prost gust și că, probabil,
și de data aceasta era vizat. Coborî scările mai mult
alergând. Privi în direcția în care fugise necunoscutul,
însă strada era deja pustie. Se apropie repede de cutie și
scoase din ea un plic. Era de culoare albă și nu avea nimic
scris pe el. De data aceasta nu-l mai luă prin surprindere
plicul, chiar îl aștepta, sigur fiind că era pista perfectă
pentru deconspirarea farsorilor. Alergă cu el în mână în
perimetrul câtorva străzi, dar nu văzu decât o doamnă
care se plimba cu copilul. Se opri pe strada Roma și rupse
marginile plicului cu mâna. Nu-i mai rămase decât să
citească grăbit rândurile de pe foaie.
Încearcă să simți fericirea unei păsări atunci când este
eliberată din colivie. Încearcă să trăiești viața unui fluture,
știind că ea durează numai o zi. Încearcă să treci prin
tine emoția omului, cu o secundă înainte de un accident

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI61fatal. Deși, la ce bun să te îndemn să încerci: singur știi
cum e asta. Theodor, avem atât de puține șanse să trăim
la intensitate maximă un moment, un sărut, un om și
crede-mă, acest moment e posibil numai în prezent. A doua
zi pasărea este înapoi în colivie, fluturele e mort și omul e
nefericit. Fericirea însăși e temporară, aproape că nu există.
La ce bun atunci să nu te bucuri astăzi de ea?
Uneori ai nevoie de doar un minut, un amărât de
minut din viața ta ca să schimbi totul. Și atunci, folosește
acest minut ca să explici unui om că-l iubești. Sau cel puțin
că ești în stare să ții la el.
Câteva clipe rămase inert, fără a ști ce vrea să facă
mai departe, să continue să alerge, să intre în casă sau să
bea ceva în primul local pe care-l va întâlni? Ce dovadă
putea reprezenta un plic și un mesaj desprins din cărțile
de citate și aforisme? Pe cine avea să caute și pe cine
avea să găsească? După minute bune de agonie, își așeză
gândurile sub pleoapele ochilor închiși. Respiră adânc.
Îl consumase prea mult mesajul de data trecută, trezind
bănuieli, frici și îndoieli pe care nu le mai avuse. Începuse
să se gândească că, exact ca în strategiile politice, cineva
încearcă să deplaseze accentele din viața lui, încolțindu-l
de slăbiciuni. Și atunci, ce era în joc? Afacerea sa, banii,
viața? Oricât de mult exagera și conștientiza că o face,
Theodor nu vroia să se detașeze. Pentru prima dată,
după mult timp, simțea că e un personaj principal, că
are o provocare și o misiune. Puse plicul în buzunar și
începu să alerge. Ieși de pe Washington și coti spre Calea

VITALI CIPILEAGADorobanților. Se pierdu apoi printre străzi, gândindu-se
unde ar putea fi în acest moment Laura.

6310
Se trezi abia după șase seara, lihnit de foame și plin
de remușcări: trebuia să ajungă la Pariso câteva ore
în urmă. O luă la goană prin casă, cu un ciorap în mână
și pe altul căutându-l buimac. Aruncă pe el o pereche de
pantaloni chino negri, o cămașă albă și un pulover maro
fără guler deasupra. Se încălță, își puse peste el o geacă
de piele și în zece minute deja era în mașină. Ar fi vrut
ca totul să fie mai simplu decât credea, ca și cum ar privi
pe geam și totul ar fi fost atât de clar. În schimb, totul
era mult prea încâlcit. Ajunse la local după o groază de
nervi pierduți în ambuteiaj, parcă mașina cu riscul să fie
amendat și intră.
Se miră să o vadă pe Laura așezată la ultima masă.
Purta o fustă galbenă și un pulover negru cu gât. Lua
cina. Theo trecu printre mese, se salută strategic mai
întâi cu câțiva cunoscuți, deși primul lucru pe care și l-ar
fi dorit era să alerge entuziasmat spre ea. Tânăra îi aruncă
o privire, apoi coborî ochii spre haine, analizându-i-le, în
timp ce el se apropia.
—Nu-i rău deloc.

64
VITALI CIPILEAGAO spuse cu aerul unui critic vestimentar, arătând cu
degetele spre eșarfă. Apoi adăugă încet:
—Ți-am spus că voi veni? zâmbi sincer.
—Da, mi-ai spus, răspunse Theodor. Și tu arăți
superb.
Habar nu avea ce face. Dar nu putea fi indiferent sau,
și mai rău, mitocan.
—Hai, fii gentleman și măcar sărută-mă pe obraz.
Replica îl debusolă. Îl electrocuta acest tratament
arogant alternat de vreun surâs sau zâmbet dulce și
inocent. Îl punea în gardă, apoi îl dezarma. La fel ca și
scrisorile anonime, Laura era o provocare, o surpriză, o
frământare.
Ea nu mai așteptă reacția lui. Se ridică încet, se aplecă
peste masă, sărutându-l pe obrazul drept. Theo nu avu
nicio reacție.
—Tocmai am început să mânânc, spuse ea.
Comandase o supă cremă de broccoli și crutoane cu
usturoi de la care venea un miros îmbietor.
Nu-i rău deloc , își spuse Theo în gând și-și dădu seama
că-i furase replica.
—Iar eu sunt lihnit de foame.
Comandă dorada la grătar cu ierburi aromatice, salată
și lămâie. Mâncarea veni în douăzeci de minute.
—Hai că-i bine. Poftă mare, exclamă Laura.
Mâncară în tăcere.
—Vreau să vorbim ceva, spuse Laura în timp ce făcu
semn chelnerului că poate să strângă masa.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI65A fost nevoit să accepte, altfel ar fi arătat nepoliticos
din partea lui.
—De data asta, eu aleg vinul și eu fac cinste. Și nu
accept comentarii în plus.
Vru să zică ceva, dar expresia categorică de pe fața
ei îl lăsă păgubaș. Laura ceru chelnerului să aducă două
pahare de Pinot Noir.
—Atunci eu, cel puțin, să te servesc cu un desert.
—Fie, răspunse Laura. Să știi că dacă ne mai așezăm și
a treia oară pe acestă canapea împreună, treaba e serioasă.
Râseră ambii în complicitate. Theo însă nu știa cum
să înceapă discuția și ce să-i spună. Plănuise în mintea lui
diverse scenarii, unul în care Laura nici nu vine la Pariso
sau chiar unul în care ea se apropie și el îi spune că s-a
terminat vinul și atunci femeia ar fi înțeles tot.
—Spune ce vrei să-mi spui.
Într-o fracțiune de secundă, toate gândurile i s-au
risipit. I le citise. Așezată pe canapea, calmă și sorbind
încet din paharul cu vin, dădea impresia că e gata să-l
pună la zid, doar să afle ceea ce dorea.
—Ce să spun, Laura?
Ea se întoarse spre el, privindu-l cu ochii triști.
—Ceea ce păstrezi în tine acum. Scoate ghemul ăla
de suferință care-ți împânzește sufletul. Eu sunt gata să te
ascult.
Se apropie și mai mult de el, mângâindu-i ușor
obrazul.
—Theo, știu de accident.

66
VITALI CIPILEAGATheodor auzi aceste cuvinte și tresări. De unde ai aflat?
Când? Un val de furie îi umplu cugetul. Radu, el e.
—Și ce-i cu asta? întrebă încet Theo.
Își pierduse controlul. Gândul că cineva s-ar fi
interesat de trecutul lui, de acel accident, de Paula, îl
sufoca.
—Nimic. Voiam doar să știi că e în regulă.
—Ce este în regulă?
Theo ridică vocea fără să vrea.
—Habar nu ai în ce încerci să te bagi acum. Nu știi
nimic, Laura, nimic.
Dădu să se ridice, însă ea se repezi și-l trase de mână
înapoi pe canapea, vărsând o parte din vin pe fusta ei.
Laura ignoră neglijența lui.
— Nu e neapărat să știu totul, Theo. Nici nu vreau să
știu tot. În schimb, vreau să știi că te înțeleg.
—E inutil, Laura. Să știi o poveste din trecut nu
înseamnă să înțelegi, îi reproșă Theo.
—Ba nu, ascultă-mă.
Laura coborî paharul de vin lângă canapea, apoi îi
puse o mână pe picior.
—Nu ți-am zis asta ca să te rănesc cumva. Vreau doar
să știi că îți înțeleg durerea. Simt vulcanul din interiorul
tău. Simt neliniștea ta. Dar simt și că meriți o altă viață. Ai
trăit prea multe ca să te forțezi să reinventezi o lume care
s-a stins. Și da, Theodor, îmi placi.
Inițial vru s-o lase să-și încheie replica și să se retragă
sfidător, dar acest „îmi placi” îl paraliză. Niciodată nu

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI67crezuse că într-o zi va întâlni pe cineva care va risca să-i
spună așa ceva atât de sigur și de debordant. Laura era
o jucătoare excentrică, o noutate pe care încerca s-o
asimileze, dar ale cărei informații cădeau ca stelele,
uneori meteoric scuipând foc, alteori suav și mângâietor
ca picăturile de ploaie. Era diferită de toate femeile din
viața lui, ceea ce o făcea de zeci de ori mai incredibilă, în
toate sensurile cuvântului.
—Asta ar însemna să mă accepți cu tot cu trecut,
reluă el, să accepți lucruri cu care probabil n-o să fii de
acord niciodată. Și mai ales, să-mi accepți tăcerile uneori.
Găsise răspunsul perfect pentru ambii.
—Fiecare dintre noi își are scheletele sale în dulap,
important e să nu ne întâlnim de Halloween.
Nu se abținură să nu râdă simultan. Ea luă paharul cu
vin de jos, bău câteva înghițituri mici, apoi adăugă:
—Iată motivul pentru care am venit în seara asta
aici. Nu ca să iau cina, dar pentru că am găsit un bărbat
de dragul căruia sunt în stare să accept ceva și să lupt. Știu
că sună siropos de tot, nici nu pretind că te cunosc. Dar
eu mă bazez pe instinct, vreau să te descopăr. Și dacă în
continuare mă interesezi, vei fi al meu.
Zâmbi cochet, suprinsă parcă de propriile cuvinte.
Theodor însă o privea și mai mirat. Din reflex luă paharul
cu vin și-l bău tot.
—Tu ești cea care îmi trimite mesaje anonime?
Laura făcu o privire mirată. Așa cum bănuise, nu era
ea.

68
VITALI CIPILEAGA —Nu. Dacă aș vrea să-ți spun ceva, ți-aș spune-o în
față.
Îl privi intrigată.
—Am concurență?
Nu avea un răspuns. Ridică doar din umeri, privind
cum arde focul.
Ea îl urmărea tăcută, încercând să-i prindă vreo
reacție. Nu vedea decât un bărbat cu fruntea încruntată,
blocat între două emoții. Se ridică, dădu peste cap ultima
înghițitură de vin, apoi se porni spre ieșire să-și ia geaca.
Theodor se simțea oribil. Ar fi încercat să o oprească,
dar nu avea niciun rost: era bulversat. O urmă tăcut. I-ar
fi vorbit despre trecut, ar fi pus capul pe umărul ei și-ar fi
depănat amintiri… Despre Paula??? Se simțea un novice
stângaci și neputincios, îi era frică de propriile cuvinte. Și
cel mai mult, nu voia să trădeze un trecut.
Laura se îmbrăcă fără grabă. În pragul ușii se întoarse
spre el, se ridică în vârful pantofilor și îl sărută tărăgănat
pe obraz.
—Ce zici, notezi numărul meu?
Îl notă, fără a reuși să dea o replică mai bună.
—Nu e cazul să mă conduci. Vreau să o iau pe străzile
astea pustii, să mă gândesc.
Dispăru discret după primul colț. El o urmări atent,
uimit de îndrăzneala și sinceritatea ei. Erau lucrurile
care-i lipseau lui cu desăvârșire, lucruri pentru care ar fi
dat o avere.
Lasă-mă să mă gândesc.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂIÎngăimă aceste cuvinte mai mult pentru sine și își
dădu seama că nu e nimic fals în ele. Nu știa ce să creadă.
Nu era bărbatul dur, dar știa să gândească la rece, să facă
rapid niște concluzii și apoi să nu mai revină niciodată la
acea decizie. În așa fel își promisese să nu spună nimănui
ce se întâmplase cu adevărat în acea noapte, așa decise
să meargă în fiecare duminică la Mara și tot așa se izolă
de darurile minunate ale acestei vieți, oferind doar doze
temporare din fericirea lui unor femei la fel de temporare.
De data asta în viața lui apăruse o emoție contradictorie,
una care îi amintea de trecut, dar care totuși era atât de vie
în prezent. Ar fi vrut să primească un semn, o direcție. Și
o primi pe Laura.
Poate era timpul să încerce să facă pace între trecut și
prezent. Cum? Încă nu știa. Dar era convins că prezentul
merită o șansă.
Intră în casă, căută un disc și-l puse pe suport. Cânta
„You are not alone” de MJ. Luă telefonul și îi scrise un
mesaj Laurei: „Hai să încercăm.” În Parcul IOR înfloreau
copacii.

7111
O ciudată senzație îți umple întreg corpul din momentul
în care știi că cineva te iubește. Te simți responsabil de
sentimentele celuilalt, de felul în care își trăiește viața, de
zâmbetul și de ochii săi triști. Vrei să atașezi o parte din
tine de spiritul lui, acea parte să-i intre sub carne, să-i
urmărească fiecare mișcare și fiecare gest. Te crezi un laș,
ascultând dorințe și planuri, știind că în această ecuație
rolul tău e superior, dar niciodată participativ. Auzi cum îți
spune despre o vacanță la mare, despre o cină luată în oraș,
despre o lume a voastră. Chiar și despre copii îți spune. Și
înțelegi că nimic din toate astea nu se vor întâmpla, pentru
că nu iubești și tu. Atunci transformi iubirea celuilalt în
spațiu de sacrificiu. Te sacrifici tu sau sacrifici o dragoste
care încă nu s-a întâmplat.
Theodor, să nu îndrăznești niciodată să jignești astfel
o femeie. Să nu o transformi în sacrificiul tău.
Citea consternat cuvintele de pe foaie, fără să mai
înțeleagă dacă e cazul să fie supărat sau mulțumitor. Era
mai simplu dacă trata superficial tema și ignora cea de-a
treia (deja) scrisoare anonimă. Adevărul e că nu avea

72
VITALI CIPILEAGAnevoie de o scrisoare pentru a se responsabiliza. O femeie
impozantă ca Laura se cerea luată în seamă din oficiu.
Pe de altă parte, știa că în orice moment ar putea face
un pas înapoi. Trăia un sentiment de refulare față de o
posibilă relație. De-ar fi fost să aleagă între două femei,
era altceva. Dar așa trebuia să aleagă între un mod de
viață și o femeie. Sau era nevoit să le combine, ceea ce era
și mai grav. Însă alegerea fusese făcută. Nu mai voia să
jignească pe nimeni.
Îi era greu uneori să răspundă mesajelor Laurei, să
caute acele cuvinte ascunse și dulci care plac femeilor și să
le livreze cu un zâmbet pe față. Avea însă convingerea că
lucrurile merg în direcția corectă. O invită în același parc
Cișmigiu, parcul speranțelor uitate. Ea veni pe la cinci.
Avea niște cercei mari, în formă de bufniță, ce-i ieșeau
exotic de sub părul creț. Când o văzu, îi luă mâna galant
și-i făcu semn să se așeze.
—Vai, cât de mult te-ai schimbat, spuse ea glumeț.
—Da, mi-am tuns barba astă noapte, poate de-aia,
glumi și el.
Râseră ambii. Se așezară pe un scaun și Theo luă
mâinile ei în mâinile lui. Ea deveni serioasă și îl privea
emoționată. Era un prim moment intim.
—Așadar, de luni te muți la mine? o întrebă el
dintr -odată.
Ea păru șocată preț de câteva clipe. Își reveni repede,
zâmbindu-i larg.
—De ce nu?

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI73Răspunsul ei veni imediat. I se părea că în acel moment
i-ar fi acceptat orice moft, doar să nu-și schimbe cumva
gândul. Dar credea în orice manifestare brută a Laurei,
pentru că o percepea ca fiind debordant de sinceră. Era
poate cel mai important motiv pentru care nu putea
spune nu.
—Bun, ne-am înțeles. Doar că te atenționez: sforăi
noaptea în somn.
—Atunci îmi voi cumpăra dopuri antizgomot mai
bune. Și tu să știi că o oră pe zi nu mă vezi ieșind din baie.
E o terapie de-a mea pentru a-mi relaxa corpul și creierul.
Apropo, ai cabină de duș sau cadă?
—Cadă. Dar dacă întinzi paravanul, ai și duș.
—Foarte bine. Altfel eram nevoită să aduc și cada de
acasă.
Au râs din nou.
—Îmi voi aduce lucrurile luni. Seara, pentru că ziua
lucrez. Apropo, am un set de tigăi noi, pe care încă nu
le-am folosit.
—Eu știu să gătesc, făcu Theo.
Laura îl privi cu îndoială, iar el adăugă:
—Cel puțin la ochiuri cu bacon nu mă bate nimeni.
Iarăși râsete. Se jucau de-a cuplul fericit și atunci
înțelese că așa era mai plăcut decât să te joci de-ascunselea
de unul singur.
—Theodor și Laura. Nu e rău, știi? exclamă ea.
—Știu, spuse el.
Au rămas pe același scaun, ținându-se de mână. Theo

VITALI CIPILEAGAse juca cu degetele ei. De luni începea o viață nouă. Mâine
însă era duminică și mama Paulei îl aștepta la cină. Își
promisese ca pentru început să nu-i spună nimic despre
noua femeie din viața lui.

7512
—Cine-o fi la ora asta? E abia trecut de opt dimineața.
În ușă bătea insistent cineva. Își puse încă buimac pe
el niște șorți și un tricou. Deschide pe jumătate ușa. În
prag o găsi zâmbind pe doamna Barbu, vecina de peste
drum, o femeie cumsecade de vreo șaizeci de ani, cu fața
incredibil de rumenă la vârsta ei, care clipea des din ochi
atunci când vorbea.
—Ți-am adus câteva discuri de colecție. Mi le-a
trimis fiica, dar sunt prea bătrână ca să le mai ascult. Știu
că-ți plac. Și n-ar strica să mai vorbim nițel, în ultimul
timp te văd numai când urci în mașină.
V-ați găsit și timpul pentru asta, mormăi prin expresia
feței Theo. Totuși îi mulțumi și îi promisese că o va invita
la o cafea cât de curând posibil. Căscă de câteva ori, însă
nu mai putu adormi la loc. Făcu o sută de abdomene, apoi
își pregăti o cafea și porni să citească o carte de Murakami
pe care o începuse săptămâna trecută. Cum ar fi să cauți o
oaie fantastică?, se miră el.
După jumătate de oră lăsă cartea jos, îmbrăcă un halat
și merse să verifice poșta. A fost surprins să găsească

76
VITALI CIPILEAGAprintre obișnuitele facturi și ziare încă un plic alb. Era
prima dată când primea o scrisoare la un interval atât de
mic. Fără să-și dea seama că afară e destul de frig pentru a
sta doar într-un halat, desfăcu plicul.
Odată și odată istoria comună a doi oameni se va
stinge. Și nu contează când, dar cum. Plecând pe ușa
din față, vei lăsa în urmă zâmbetul celuilalt, sub care se
va ascunde o durere imensă. Plecând ca un laș, vei trăi o
victorie de moment. Dar, în scurt timp, regretele vor bate la
ușa ta. Și numai atunci când nu pleci, dar nici nu vrei să
rămâi, provoci ambilor suferință. Rănești un om, și chiar
dacă celălalt se va răzbuna plecând, vei ști că rana voastră
nu se va închide niciodată. Trăiește fericirea, Theodor.
Luptă pentru o speranță comună.
Tresări. Exact la asta se gândise toată noaptea. Dar
nu avea niciun chef să se gândeasă mai mult. Se întoarse
în casă și aruncă pe el geaca și o pereche de blugi. Urcă
apoi hotărât în mașină și merse la un supermarket din
apropiere. Își luase liber la Pariso . Cumpără de acolo
prosoape, lenjerie de corp nouă, câteva obiecte pentru
bucătărie, spumă pentru baie și zece lumânări. Ieși
cu două pungi mari, le puse în portbagaj (bine că era
suficient de mare) și ieși din parcare. Se opri la o berărie,
comandă o bere, apoi încă una. Ultima zi de libertate, își
spuse în gând. În câteva ore o roșcată va sta în cada mea, va
folosi cuțitul din bucătărie și probabil va alege să asculte muzică,
alta decât ascult eu. Ajunse acasă și se apucă de curățenie.
Spălă câteva farfurii murdare, dădu cu aspiratorul, șterse

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI77praful de pe mobilă și schimbă așternuturile. Când Laura
ajunse pe strada Washington, totul se întâmplă simplu
și atât de firesc, de parcă plănuiseră asta de câteva luni
bune. Roșcata veni cu mașina la șase. Theo o aștepta deja
jos. Din urma mașinii apăru și o dubiță, din care coborâră
doi hamali cu fețe mari și cu mâini uriașe.
—Unde ducem lucrurile, șefu`?
Theo le arătă direcția. Se miră de cât de multe lucruri
poate avea o femeie. Garderoba (vreo trei genți de haine,
de la lenjerie, rochii, fuste, blugi și cămăși la pantofi și
ghete), o comodă cu sertare, tigăile, o floare, lucruri
pentru baie, câteva cutii pline cu produse cosmetice.
—Am impresia că ai adus cu tine jumătate de casă,
glumi Theo.
—Nu, sunt doar lucrurile mai importante. Fără ele nu
aș putea trăi nicio zi. Aveți grijă, se agită Laura.
Hamalii tocmai scoteau din dubiță o lampă de
ceramică de culoare neagră, care încă mirosea a ceva
straniu și câteva sticluțe cu ulei.
—Sunt o fană a aromaterapiei, explică ea. O să vezi,
o să-ți placă și ție.
Theo o privea uimit.
—Stai, mai e ceva.
Se îndreptă spre bancheta din spate a mașinii.
—Trebuie să rezolvăm cumva problema asta.
Scoase de acolo o geantă de culoare maro cu nuanțe
gălbui. Theo crezu că e o geantă sport, când auzi din
interior un lătrat. Apoi încă unul. Se uită uimit prin plasă

78
VITALI CIPILEAGAși văzu… un câine. Mai bine zis un ghemotoc de blană
roșiatică de vreo douăzeci de centimetri înălțime.
—Ce-i asta?
—Un câine. Nu-i așa că e drăguț? îl întrebă Laura și
deschise fermuarul plasei.
Scoase cu grijă un cățel pufos. Avea o față care parcă
mereu zâmbea.
—L-am adus din Anglia. Îmi ține de urât atunci când
mă simt singură.
—E un spitz? întrebă Theo.
—Nu, un pomeranian. E foarte cuminte și stă mai
mereu pe pervaz. Știu că o să-i placă aici.
—Stai, vrei să spui că trebuie să te accept cu tot cu
acest câine?
Theo nu era mulțumit de idee. Trebuia să accepte
două ființe în loc de una, dintre care una lătra și posibil
că avea și purici.
—Te rooog. Să știi că nu are purici (îi ghici gândurile),
îți garantez că nici nu-i vei simți prezența. Plus la asta,
m-am gândit că oricum te trezești târziu și vii după două
noaptea, așa că nici nu vă veți intersecta.
Theodor nu știa ce să spună. Până la urmă amână
rezolvarea problemei pe mai încolo și dădu din cap
aprobator.
—Ești un dulce, spuse ea și porni spre intrare.
Se întoarse din mers spre el.
—Știai că și Michelangelo a avut un așa câine? Stătea
lângă el când acesta picta Capela Sixtină.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI79El nu-i răspunse. Îi era suficient pe ziua de azi să mai
știe ceva despre câini. Intrară în casă. Ei îi plăcu imediat.
—Ce drăguț! spunea ea de fiecare dată.
Privea, admira, pipăia tot.
—Vai, și acest gramofon, spuse ea când intră în salon.
Seara vom asculta muzică îmbrățișați.
Se apropiară de fereastră. Laura era vădit
entuziasmată.
—Nu am fost niciodată prin Dorobanți. Dar e atât de
plăcut.
Se întoarse spre Theo și-l îmbrățișă.
—Asta e ceea ce mi-am dorit, îi șopti. O lume în care
să mă simt acasă.
—Suntem aici de doar câteva minute…
Ea nu-i spuse nimic. Se ghemui la pieptul lui, privind
în tăcere pe fereastră. Era un început de primăvară plin de
speranță pentru ambii.
Începu apoi să despacheteze lucrurile. Theo duse
comoda în dormitor, pe partea dreaptă a patului. Goli
câteva rafturi din dulap. Era trecut de nouă când Laura
sfârși de aranjat toate lucrurile.
—Gata, acum îmi merit baia din plin. De data asta
dublez minutele și stau două ore. Nu te superi?
Theo dădu din cap că nu. După el, putea să stea și mai
mult. Avea de pregătit ceva. Când ea intră în baie, el puse
un disc de The Beatles să cânte tare. Comandă două porții
de sushi Maki Deluxe. Luă lumânările ș i le înș iră în tot
dormitorul. Cumpărase din cele suficient de groase, cât să

80
VITALI CIPILEAGAțină câteva ore. Peste patruzeci de minute veni comanda
de sushi și-l puse pe un suport de lemn. Calculă să rămână
câteva minute până să iasă Laura, apoi scoase din candy
bar o sticlă de gin ș i una de vermut. Umplu shakerul pe
jumătate cu ghea ță. Puse două pahare pe masă ș i le unse
cu vermut. Scurse în shaker vermutul, laolaltă cu ginul.
Făcu așa ca propor ția să fie de 60 ml de gin ș i 7-8 ml de
vermut sec. Amestecă bine. Strecură băutura în pahare ș i
adăugă în fiecare un strop de vermut. Luă două bucă ți de
coajă de lămâie, le îndoi pu țin și le aruncă în pahar. Duse
sushi ș i băutura în dormitor. Stinse lumina ș i aprinse
lumânările. Netezi un colț de așternut, îndreptă tabloul
de pe perete.
—Theo, unde ești?
Laura tocmai ieșea din baie. Reușise deja să-și usuce
și părul. Theo o aștepta fără să spună un cuvânt. Ea merse
în salon, trecu pe la bucătărie și la urmă intră în dormitor.
—Ah, ce frumooos!
Strigătul ei îl făcu pe Theo să zâmbească. I-a plăcut.
Laura intră în camera și se uită peste tot.
—Mă gândeam că îți este foame, spuse Theo. Apăru
de după ușă și ea îi sari în brațe.
—Ești un bărbat adevărat! spuse ea și îi umplu fața
cu sărutări.
—Hai să mâncăm, o îndemnă el.
Au savurat din combinația sushi-Martini.
—Nu mi-a plăcut niciodată să mănânc cu bețișoarele
astea, spuse Laura.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI —Stai că te ajut eu.
Luă un o bucată de sushi și-o îndreptă spre gura ei.
—E mai bine-așa?
—Îhî.
Au mâncat tot. Laura se duse în salon și căută printre
discuri. Aha, ce-am zis eu. Deja ea alege muzica, se gândi el.
Dar muzica aleasă de ea îi plăcu. O colecție de melodii de
Bob Dylan.
Ea se apropie de el în pași de dans, îl luă de mână și
îl duse în dormitor. Făcură dragoste pasional, organic.
Își oferiră unul altuia trupurile, lăsând deoparte grijile și
întrebările în plus. Era prima femeie care intrase în casă
pentru mai mult de o noapte, iar ceea ce se întâmplase era
o mimare mai mult decât reușită a doi oameni care voiau
să facă dragoste. Adormiră îmbrățișați și Theo așeză pe
pernă un ultim gând – viața e plină de imprevizibil și
mereu e loc de surprize plăcute.

8313
Sunt oameni care construiesc împreună locuri.
Inventează prin amestecul emoțiilor comune
trăite în acel loc o lume paralelă, imaginară, care le inundă
creierul și îi determină să simtă într-un fel anume. O cină,
un mic dejun, un sărut, o strângere de mână, o casă, un
drum: toate astea nu sunt decât reflectări ale acestei lumi.
Doi oameni se întâlnesc, se cunosc, merg pe un drum
ținându-se de mână și, din acel moment, acesta nu mai
este un simplu drum. Devine un spațiu simbolic, o urmă
lăsată în același timp, un loc de regăsire. În timp, aceiași
oameni se despart, se implică în alte relații și când merg
de mână pe acel drum alături de alt om, își aduc aminte
de ceea ce au construit cândva. Se gândesc cum ar fi fost
dacă… Și devin triști.
Theodor deschise ochii. Se ridică și merse la bucătărie
să-și facă o cafea. Laura îi scrisese un mesaj pe frigider: „Am
plecat la serviciu. La bucătărie am lăsat mâncare pentru Foxy.
Pupici.” Așadar, pe pomeranian îl chema Foxy. Theo puse
ibricul la fiert și se gândi la situație. Mutarea ei îl făcea mai
responsabil de propriile emoții, mai conectat la realitate.

VITALI CIPILEAGAZilele petrecute împreună erau armonioase, lejere.
Nopțile erau parfumate și incendiare. Laura devenea o
pisică îmblânzită, el devenea mai flexibil, mai prezent.
Un lucru îl speria uneori: nu mai primea mesaje anonime,
iar absența intrigii de pe ambele fronturi începuse să-l
pună pe gânduri…

8514
Theo veni acasă ca de obicei, după miezul nopții.
Își lăsă geaca și ghetele, aruncă cheile spre
comodă, dar rată și acestea căzură cu zgomot pe podea.
Le ridică plictisit. Foxy alergă bucuros spre el cu un lătrat.
Îi mângâie blana stufoasă, apoi aruncă o privire prin
apartament. Era liniște. Merse la bucătărie și deschise
frigiderul: acesta era aproape gol. O sticlă de lapte, o
jumătate de varză și un iaurt.
—Laura, sunt acasă.
Nu-i răspunse nimeni. Mai strigă o dată, dar urmă
aceeași tăcere. Bănuia că ieșise după țigări sau mâncare
pentru câine, până îi văzu geaca și cheile de la mașină
atârnând dintr-un buzunar. Înțelese că nu plecase nicăieri.
Dormitorul era gol. În bucătărie se vedeau încă urmele
unei cine luate în fugă. Întoarse capul și văzu lumină în
camera de baie. Ah, pesemne că își face ritualul ei zilnic. Se
gândi să-i facă o supriză.
Întredeschise ușa, intrând în vârful picioarelor.
Perdeaua din fața căzii era trasă, dincolo de ea văzu o
umbră. Se sperie o clipă, dar înțelese că e doar profilul

86
VITALI CIPILEAGALaurei, care stătea nemișcată. Auzi sunetul unei piese
înfundate. Cel mai probabil asculta muzică în căști. Vru
să dea la o parte perdeaua, când văzu pe lavoar telefonul ei
aprins. Îl luă în mâini și fără să gândească prea mult, citi
mesajul care tocmai venise.
Fă-l să se atașeze de tine și mai mult. Demonstrează-i că nu în
zadar te-ai mutat la el. Mergeți împreună undeva, dacă e cazul. Nu
uita de înțelegerea noastră.
Privi debusolat telefonul, fără să înțeleagă despre ce
este vorba. Reciti de câteva ori mesajul, încercând să-i
deslușească sensul. Aruncă un ochi în direcția Laurei.
Silueta nu se mișcase câtuși de puțin. Dimpotrivă, muzica
se auzea și mai tare.
Vru să tragă perdeaua, să-i ceară imediat explicații,
dar ceva îl opri în loc. Înțelese că în spatele acestui mesaj
se află o poveste mult mai strategică. Instinctiv, deschise
mesageria, dar nu găsi nimic altceva decât cele câteva
mesaje trimise de el. Asta îl intrigă și mai mult. La sigur a
șters câteva. Stătea la dubii. Singurul lucru care-i veni în
minte era să noteze numărul de telefon al expeditorului.
Puse telefonul înapoi pe lavoar și ieși încet pe ușă.
Încercă să-și facă o concluzie rapidă. Nu avea decât
una singură: în mesaj se vorbea despre … El!
Demonstrează-i că nu în zadar te-ai mutat… Deschise încet
ușa și ieși în stradă. După mai multe ezitări, cumpără o
cartelă nouă din precauție, formă numărul necunoscut
și sună. Nu-i răspunse nimeni. Repetă încă de câteva
ori, dar fără niciun rezultat. Se decise să nu scrie niciun

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI87mesaj de răspuns, altfel posesorul și-ar fi dat seama că
aflase despre conspirație și ar fi avut timp să-și schimbe
planurile. Privi în sus spre fereastra de la baie, unde încă
ardea lumina. Bănuia că ceva nu este în regulă cu Laura,
dar o puse pe seama copilărismelor ei ocazionale. Acum
primul indiciu al falsității ei fusese dat în vileag. Nu
voia să-și facă concluzii pripite. Totuși, nu ar fi dat mare
importanță, îmaginându-și că e doar una dintre discuțiile
între prietene, dacă n-ar fi fost ultima parte. Nu uita de
înțelegerea noastră. Exista o latură ascunsă a acestei povești,
pe care neapărat trebuia să o descopere. Văzu cum se
stinge lumina de la baie, așteptă încă zece minute și intră
înapoi în casă.
O găsi în salon, așezată pe canapea în poziție de yoga,
cu un laptop pus pe picioare. Avea căștile în urechi. Tasta
ceva de zor, dând din cap după ritmul piesei. Îl văzu pe
Theo, schiță un zâmbet în direcția lui și continuă să
tasteze. Se apropie de ea, se aplecă și o sărută pe buze,
făcându-i semn cu degetul să-și scoată căștile.
—Nu avem nimic la cină?
—Ah, am fost toată ziua ocupată, răspunse ea,
punând laptopul alături. Dar dacă vrei, putem găti ceva
gustos. Tu ce vrei?
—E cam târziu pentru gătit. Adormim și fără.
Ea îl privi în ochi, punându-i o mână pe obraz.
—Îmi pare atât de rău, dragul meu, dar nu ne
potrivim.
Izbucniră ambii în râs. Al ei era larg, al lui crispat și forțat.

VITALI CIPILEAGA —Cum a fost azi la Pariso? Lucrezi prea mult…
Theo nu știa ce să-i răspundă. Gândurile îl purtau
într-o cu totul altă parte. Găsi un răspuns perfect la
reproșul Laurei.
—Ok, voi încerca să-mi fac mai mult timp pentru
noi, îi răspunse Theo, după câteva secunde.
Se decise să joace mai departe rolul iubitului grijuliu,
în speranța că va obține mai multe indicii.
De fapt, nici nu știa dacă îndoielile lui aveau o bază
temeinică.
Laura tăcea. Se ridică în cele din urmă și porni spre
bucătărie.
—Măcar de m-ai iubi așa cum îți iubești localul, îi
aruncă ea o replică din urmă.
Joacă bine, gândi Theo și merse după ea.
Laura strânse tacâmurile de pe masă și se apucă să le
spele. Theo se apropie de fereastră și își aprinse o țigară.
Se gândea că mâine urmează o zi încărcată, dar nu mai
încărcată decât prezentul pe care trebuia să-l împace
temporar, dacă intenționa să reușească să adoarmă.
În dormitor, dădu să o sărute pe umăr, dar ea se feri.
—Sunt dezamăgită că nu m-ai ajutat să spăl vesela, îi
spuse ea și se întoarse pe partea cealaltă.
Și eu sunt dezamăgit că dezamăgirea ta poate fi un teatru
ieftin, gândi el.
Adormi greu.

8915
Era un sfârșit de martie călduros. Soarele își făcea
simțită prezența aproape în fiecare zi, inundând
cu razele sale pereții salonului. Theo se îmbrăcă, își
puse o pereche de teniși în picioare, își luă țigările și ieși
afară. Laura era plecată la ai săi, la Ploiești. Cel puțin
asta înțelese din mesajul trimis dimineața pe Messenger.
Trecuse destul timp de când se mutase și era tot mai
suspicios. Deși se dedica cu seriozitate acestei relații,
simțea o furie alimentată de neîncredere, de care nu se
putea debarasa, dar pe care încerca s-o îmblânzească. Era
blocat în mesajul de atunci, deși roșcata nu-i mai oferise
niciun motiv de a o bănui. Totul plutea în incertitudine.
Dar trebuia să țină acest post al cumpătării tocmai de
asta, pentru a face curat în gânduri.
La radio auzi că e un trafic infernal, așa că hotărî să ia
metroul. O luă pe strada Paris și în câteva minute era la
stația de metrou Piața Victoriei. Mai multe mașini erau
parcate haotic. Avea o antipatie aparte față de cei care
alegeau să meargă cu mașina în zile cu trafic și mai și
parcau aiurea pe banda 1 pe Drumul Taberei, pe Decebal

90
VITALI CIPILEAGAsau pe lângă Herăstrău, ca să ia loc la terasă.
După două stații ieși la Universitate. Își grăbi pasul
pe asfaltul încă ud. În ajun plouase minute bune și acum
mirosul proaspăt străpungea aerul cald. O coti pe Calea
Victoriei, apoi o luă printre străzile pietonale, ajungând în
față la Pariso . Se opri și privi fațeta localului cu mândrie.
Reușise în câteva luni ceea ce alții nu au îndrăznit nici
în câțiva ani. Intră și imediat chelnerul apăru în fața lui
foarte speriat.
—Theo, avem un caz ieșit din comun.
—Prea multe comenzi și nu facem față?
—Nu, ne descurcăm. În schimb domnul de la masa
din spate face deranj. Insistă să-i aducem imediat o porție
de broaște afumate, de nu, a jurat solemn că începe să
orăcăiască. E cherchelit binișor.
Pe Theo îl pufni râsul. Îl cunoștea pe domn sau cel
puțin reușise să-l observe de la distanță de multe ori. Era
unul din clienții fideli și, cel mai straniu, singurul care
se așeza la aceeași masă, comandând aceeași porție de
cartofi cu rulou de pui și un pahar de vin roșu. Nu și-ar fi
imaginat niciodată că ar fi capabil de așa ceva.
Se apropie de acesta, amuzat de gândul că cineva
ar putea să orăcăiască în local. Era un bărbat trecut de
șaizeci de ani, cu mustața tunsă grijuliu, îmbrăcat elegant
în cămașă albă și vestă.
—Domnule, dumneavoastră ați cerut să vi se aducă
broaște?
—Iar tu ești nesuferitul care nu vrea să mi le aducă?

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI91Hm, e nostim bătrânul.
—Sunt proprietarul localului.
—Și ce dracu mai stai în fața mea? Adu-mi broaștele
alea amărâte.
Trânti cu paharul gol în masă.
—Dar…
Se răzgândi, înțelegând că nu e potrivit să polemizeze
cu un om beat. Decise să schimbe tactica.
—Eu sunt Theodor. Și promit că vă aduc afurisitele de
broaște, ba chiar le pregătesc eu singur, dacă-mi spuneți
de ce ați băut atât de mult și la asemenea oră? De ce un
domn aparent respectabil își încalcă propriile principii
morale de dragul unui spectacol de prost gust?
Bătrânul se liniști, aruncându-i priviri iscoditoare.
Apoi aplecă capul în jos, rușinat. Cel mai probabil calcula
cât de mult a depășit limita. Într-un sfârșit îi întinse mâna.
—Bogdan Lupescu. Pentru tine pur și simplu Bogdan.
—Deja e mult mai bine, Bogdan. Mie poți să-mi spui
Theo.
Bătrânul făcu semn chelnerului. Acesta se apropie
speriat, însă Bogdan ceru să i se aducă o cafea tare.
Nu spuse niciun cuvânt până chelnerul nu veni cu un
americano. Sorbi din cafea de câteva ori, apoi îl privi pe
Theo în ochi.
—Îmi pare rău dacă am spus ceva urât. Ai perfectă
dreptate, nu e de nivelul meu un asemenea comportament.
Dar vezi tu… Și arătă cu degetul spre toți oamenii de la
celelalte mese care încă îl priveau amuzați.

92
VITALI CIPILEAGA — Vezi, ei toți nu înțeleg de ce m-am dat în spectacol.
Pentru ei sunt un bețiv care și-a ieșit din minți. Un
depravat. Un nimeni. Chiar dacă port haine bune. Dar
nimeni dintre ei, te asigur, nu s-a întrebat „De ce?”. În
schimb, au reușit să-și repete de câteva ori un „Iată cum!”.
Iată cum ajung unii să degradeze: nu mai adresează
întrebări, în schimb știu neapărat toate răspunsurile.
Iată cum se comportă cei care ar trebui să fie un exemplu
pentru societate. Eu însă te asigur: nu sunt nici depravat,
nici bețiv. E prima dată după mult timp când am pus în
gură mai mult de două pahare pe zi. Dar azi se poate. Azi
îmi serbez nefericirea.
E nebun sau are dreptate, se gândi Theo. În cazul lui, mai
bine ar fi să fie nebun.
—Mă crezi nebun? îi ghicise gândurile. Nu sunt
nebun, deși poate asta ar fi simplificat lucrurile. Treaba e
că… pur și simplu azi sunt nefericit. Simt nefericirea cum
trece prin mine. Și dacă sunt nefericit, sunt și trist. Iar să
fii trist și treaz în același timp nu cred că poți mai mult
decât până la o anumită limită. Dincolo de ea cu siguranță
ajungi nebun, dacă nu iei măsuri.
—Cred că exagerezi puțin. De ce atunci atât de multă
lume reușește să fie fericită?
—Aha… Nu e decât o iluzie. Suntem în marea parte
a timpului triști și nu vrem decât să manipulăm tristețea
cu oameni, cu obiceiuri, cu triumfuri care nu sunt ale
noastre. E atât de nepotrivit acest lucru, ca și cum ai purta
o pereche de boxeri străini.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI93Sorbi încă o dată din cafea.
—Fericirea, de obicei, e multă și mare, dacă nu ne
aparține. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să luptăm
pentru fericirea proprie.
Theo simți că-și pierde răbdarea.
—Și care este ea?
—Nu știu. Adică fiecare om își are sursa lui de fericire
și nu e neapărat să fie ceva grandios. Mie, de exemplu, îmi
place să vin aici în loc să merg să mă îmbăt în vreun bar,
apoi să ajung acasă și să știu că mă așteaptă soția mea,
în loc să mă aștepte patru pereți goi. În plus, aerul ăsta
tineresc îmi dă aripi și-mi place să stau ascuns la un colț
de masă și să urmăresc cu privirea ce se petrece. Văd tot
și cred că văd mai mult decât îți reușește ție. Fericirea e o
alegere. Nefericirea, în cele mai multe cazuri, nu.
De când deschisese localul, Theo obișnuia să
urmărească de la masa de bar mișcările din Pariso: cine
sunt clienții, ce consumă, despre ce vorbesc, cu ce se
ocupă. Bogdan însă îi amintise de felul în care câștigase
simpatia și fidelitatea acestor clienți: complimente
aruncate printre mese, discuții de suflet, comportamente
analizate minuțios, întrebări puse la timpul potrivit. Apoi,
pur și simplu, se bucura de rezultat. Asta trebuia să facă și
cu Laura: să cerceteze și apoi să dea lovitura.
—Continui să meditezi așa sau comanzi și tu ceva?
Theo tresări. Făcu semn chelnerului să-i aducă o bere.
Bogdan ceru și el o ciorbă de burtă cu smântână.
— Știi, fac sport în fiecare dimineață, porni acesta

94
VITALI CIPILEAGAdiscuția fără să fie întrebat. Și merg la înot cel puțin o dată
pe săptămână. E bine când nu uiți de corpul tău, cum e la
fel de potrivit să nu uiți de partea ta spirituală. Îl privi cu
ochii amețiți. Ce zici despre asta?
Theo nu-i răspunse pentru că, în esență, nu prea avea
ce să-i spună. Bogdan însă avea chef de vorbă, găsind în
tăcutul Theo victima ideală.
Veni ciorba și domnul Lupescu începu să soarbă din
ea zgomotos. După câteva minute își îndreptă spatele,
trosnind din oase.
—Femeia știe din prima dacă vrea să se culce cu tine
sau nu, făcu acesta grav. Poți să vrei să fii cu ea enorm de
mult, dar dacă în capul ei deja ești pus pe lista neagră,
degeaba. Și invers.
Îl privi atent, mirat că nu primește niciun răspuns. Lăsă
lingura lângă farfurie și puse o mână pe umărul lui Theo.
—Tu ai pe suflet ceva care te apasă. Dar ascultă, băiete:
într-o zi această durere va avea un mare sens în viața ta.
Theo bău cu sete din berea rece, gândindu-se că
dăduse peste încă un necunoscut specializat în consultații
psihologice gratuite.
—Poate sensul e să trăiesc această durere, îi răspunse
sec, mai mult ca să încheie discuția.
—Vorbești prostii, pentru că acum nu gândești
limpede, replică Bogdan. Cândva îmi vei da dreptate.
Theodor ridică din umeri. Până la urmă, ce putea ști
un bătrân? Probabil tot ce nu știe un tânăr.
—Nu numai că îmi vei da dreptate, reluă bărbatul.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂIÎntr-o zi îmi vei povesti istoria vieții tale. Eu, așa cum sunt
de obișnuit, mereu voi fi gata să te ascult.
Lovi cu lingura de farfuria goală, făcând semn
chelnerului că poate să strângă masa.
—Acum cred că am încheiat discuția. Și cu asta s-a
terminat și timpul meu trist. Merg acasă să fiu fericit.
Bogdan se ridică, achită nota și ieși pe ușă, ținându-se
bine pe picioare. Lăsă în urma lui un bărbat derutat,
care-și punea întrebări în fața unei cești goale de cafea.

9716
Telefonul sună insistent de cinci ori, înainte ca
Theo să răspundă.
—Sunt ocupat, Laura.
—Credeam că cel puțin azi îți vei lua liber.
Vorbea agitată la telefon. Se așeză pe un scaun de lângă
bar, lipindu-și un cot de marginea mesei. Cu o mână ținea
telefonul și cu alta verifica niște facturi.
—Crezi că nu-mi doresc să fim mai mult timp
împreună?
—Vai, ce răspuns banal. Puteai cel puțin să te forțezi
și să improvizezi ceva mai credibil.
—Probabil.
Răspunse scurt, arătând în același timp chelnerului că
sunt câteva sticle goale de bere la o masă.
Laura continuă pe același ton.
—Stăm în aceeași casă, dar suntem tot mai departe.
Vorbești la telefon în timp ce mă săruți, privești televizorul
în timp ce îmi vorbești. Vrei să continui?
El tăcu. Nu era o discuție potrivită pentru telefon. De
fapt, nimic nu mai era potrivit, nici tăcerea și nici cuvintele

98
VITALI CIPILEAGAnu mai puteau bate în retragere. Cortina se cerea a fi trasă
sau urma să-și sufoce actorii.
Laura respiră adânc, sătulă parcă și ea de aerul alterat
al discuției, apoi continuă încet:
—Nu vreau atingeri siropoase, cuvinte trase la indigo,
chestii din astea mișto care merg cu fetițe îndrăgostite.
Vreau efectiv să stai cu mine atunci când ești aproape și
să nu mă împarți cu o mie de lucruri. Și apropo, când am
avut ultima discuție frumoasă? Unde sunt serile alea lungi
de pe canapea?
Începu să plângă, la început încet, apoi scâncetul se
transformă într-un bocet în toată regula.
Theo o asculta tăcut. Rămase perplex în fața gestului
ei, apoi, din reflex, își scoase pachetul de țigări. Lovi cu
el de colțul mesei și trase de o țigară. O răsuci pe toate
părțile și în cele din urmă o puse pe marginea mesei.
—Vezi, spuse el. Te-am preîntâmpinat. Se pare că nu
m-ai înțeles.
Se răzgândi și își aprinse țigara. Barmanul îi aruncă
o privire uimită, înțelese că făcuse un gest prostesc și
repede o stinse de fundul unui pahar.
—Se pare că nebunia de la început a trecut prea
repede, fără ca tu să încerci să o alimentezi câtuși de
puțin, îi răspunse ea. Relația noastră nu e un proiect sau
o afacere, Theo. Uneori vreau să mă asculți, să fii atent la
ce-ți zic eu, nu neapărat să vii cu sfaturi. Vreau să simt că
mă înțelegi.
Ar fi dat o avere celui care i-ar fi spus că Laura vorbește

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI99sincer. Lacrimile unei femei sunt îngeri.
La celălalt capăt se auzi sunetul unui telefon închis.
Theo se uită câteva clipe contrariat la telefon, vrând
parcă să-și dea seama dacă aceasta e Laura pe care
o cunoscuse aproape două luni în urmă. Făcu semn
barmanului să-i toarne un pahar de whisky. Când dădu să
bea, cineva îi strânse mâna cu putere. Din celălalt capăt de
local, Bogdan urmărise toată scena și, cel mai probabil,
auzise câte ceva. Îi luă paharul din mână și-l puse alături.
—Du-te, Theodor. Așa e cu femeile, trebuie să le
stingi cât sunt în flăcări. După, se prea poate să găsești
doar cenușa. Lasă că stau eu cu ochii pe toată lumea. Să
vezi ce istorii îți încropesc pentru data viitoare.
Și bătrânul îi dădu din ochi vulpește. Theo știa că dacă
nu face nimic riscă să piardă singurul motiv de fericire
pe care-l avea în prezent, chiar dacă nu era sigur de
autenticitatea acestuia.
Își aduse aminte că lăsase mașina în fața casei, așa
că porni pe jos. Vru să cumpere flori și ciocolată, dar se
răzgândi. Voia să-i vorbească direct și cât mai repede.
Poate totuși greșise? Urcă grăbit scările și deschise ușa
exact în momentul în care Laura era gata să iasă.
—Iartă-mă. Sunt aici.
Nu îi permise să spună nimic. Doar o sărută de multe
ori: pe buze, pe mâini, pe frunte și după câteva clipe ea îi
răspunse. O luă în brațe și coborî cu ea scările.
—Azi nu scapi de mine, roșcato, îi șopti el.
Au pornit prin București ca într-o călătorie a regăsirii.

VITALI CIPILEAGAEl îi vorbea și ea râdea întruna, amuzată. O ținea strâns de
mână, convins că lipise vasul stricat și că totul avea să fie
bine de acum înainte. Dar cât avea să se înșele.

10117
În Cișmigiu înflorise socul și apăruseră macii, iar
peste Theo dădu o răceală zdravănă, care-l ținu la
pat o săptămână întreagă. Laura avu grijă de el în fiecare
zi. Remarcase însă o plictiseală și o atitudine mecanică,
în grija ei, de parcă era un specialist care trata un pacient
și atât. Reveni la Pariso , gata să-și ia revanșa, lucrând de
dimineața până noaptea târziu. Laura devenea tot mai
neliniștită și încordată. O întrebă despre ce este vorba,
dar nu primi decât un: Păi îmi fac griji pentru tine, ce altceva.
Îndoielile reveniră, dar se instalaseră definitiv într-o altă
zi. Ziua revederii cu Radu. Acesta trecu pe la Pariso să-l
salute și să bea o bere.
—Ce-ți face roșcata? îl întrebă mai mult în glumă.
—Dimineața am lasat-o încă dormitând.
—Să înțeleg că voi…
Radu rămase cu gura căscată, fără să înțeleagă ce se
întâmplă.
—Păi, abia de vă cunoșteați.
—Iar acum ne cunoaștem un pic mai bine, făcu Theo.
Oricum, mai este până recuperăm cei doi ani ai voștri…

102
VITALI CIPILEAGA —Stai un pic. Theo, cred că trebuie să știi ceva.
Radu lăsă sticla cu bere pe masă și-l privi direct în ochi.
—Prima dată am cunoscut-o pe Laura chiar în ziua
când ai făcut tu cunoștință cu ea. Mai precis, cu cinci
minute înainte.
Theo nu avea replică.
—Cum obișnuiesc, venisem la Pariso pentru a
schimba o vorbă cu tine, când s-a apropiat roșcata și m-a
întrebat dacă știu cine este tipul care stă la masa de bar.
Adică tu. În atmosfera aia de flirt, m-am și lăudat că-ți
sunt bun prieten. După aia nu am reușit să scap de ea,
insistând să o prezint ca pe o veche prietenă și să-ți spun o
vorbă bună despre ea. Nu m-am gândit că lucrurile aveau
să meargă atât de departe, că nu mă mai predam jocului.
Acum era clar că Laura juca din start pentru un plus
de credibilitate, iar unicul lucru pe care-l descifră Theo
din discuția cu Radu era că locuia cu un om nedemn de
încredere. Oare să fi fost „angajată” să-l spioneze? De ce?
Își aminti de chinurile primelor scrisori anonime. Exact
ca și acelea, Laura devenea o glumă de prost gust.
—Ești bine? Am făcut ceva nepotrivit?
Radu îl trezi la realitate.
—Nu-ți face griji, se ridică de pe scaun și salută grăbit.
Numai că altădată te rog să nu o mai faci pe pețitorul.
Urcă în mașină, pornind spre casă. Își dădu seama
pentru prima dată că nu știa mai nimic despre femeia la
care urma să ajungă. O întrebase de câteva ori detalii, dar
primi doar răspunsuri evazive și glumețe.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI103 —Theo, ți-am zis deja unde lucrez, de unde-mi sunt
părinții. Restul e lipsit de importanță. Nu am o viață atât
de fascinantă ca a ta. Și apoi, ne-am înțeles, fiecare cu
scheletele sale…
Se porni spre baie, fiind sigur că era acolo. Laura
își scotea bigudiurile din păr. Îl văzu intrând, dar nu
reacționă în niciun fel.
—Am ajuns acasă, făcu Theo, fără a intenționa să o
sărute.
—Ah, era și timpul.
Îi răspunse sec, distrasă de dezasamblarea onduleurilor.
—Vezi că ți-au mai rămas bigudiuri prin păr.
Ridică din umeri și se duse să bea o bere la bucătărie.
Ea veni după zece minute și își turnă într-un pahar suc de
portocale. Se rezemă de marginea aragazului și-l privi pe
Theo, sorbind din pahar.
—M-am gândit că e timpul pentru o gură de aer
proaspăt în relația noastră. Ce zici dacă mergem împreună
undeva departe de București? spuse ea.
Mergeți împreună undeva, dacă e cazul. Îi veniră în minte
cuvintele din acel mesaj. Cel mai probabil propunerea ei
era parte a unui scenariu bine pus la punct.
Se apropie de el și-l cuprinse cu mâinile pe după gât.
—Uite, am un bun prieten în Barcelona pe care nu
l-am văzut de un car de ani. Îmi tot propune să îl vizitez,
dar nu găseam timp. I-am scris acum pe Facebook și ne-a
invitat pe ambii cu brațele deschise. Dacă acceptăm, un
etaj întreg e al nostru. Drăguț din partea lui, nu-i așa?

104
VITALI CIPILEAGASe bucură că nu o întrebase de ce îl mințise. Era mai
mult ca sigur că acel prieten i-ar putea fi complice, o pistă
spre adevăr.
—Îl cunosc?
—Nu, dar vei avea ocazia. Ștefan îi spune.
Văzându-i fața nehotărâtă, adăugă:
—Hai, fii și tu nițel mai dispus să accepți o provocare.
Plus că nu va dura mult, doar câteva zile.
Trebuia să ia o decizie: avea să meargă până la capăt ca
să înțeleagă ce se întâmplă.
—Dacă insiști… mergem.
Vru să iasă din cameră, dar Laura îl luă de mână. Îl
privi un timp stăruitor, de parcă avea îndoieli dacă să-i
spună sau nu ceva important.
—Theo, pe lângă ceea ce deja știu, nu mai e nimic
să-mi spui?
—Dacă mă gândesc mai bine, ar fi ceva.
Se apropie de Laura încet.
— Am uitat să duc gunoiul.
—Nu despre asta vorbesc, spuse ea zâmbind.
Pe masa din living Theo observă un plic, atât de
cunoscut. Era prea târziu ca să mascheze descoperirea.
Laura îi prinse privirea și deja invoca o explicație.
—Am găsit asta în cutia poștală. Mă întrebam de ce
nu e nimic scris pe el, dar cum nu am găsit niciun răspuns
potrivit, mă gândeam că poate tu ai o explicație.
—Probabil e vreo factură de la local, se scuză Theo. Uneori
mi-o trimit colegii ca să o verific și nu se mai obosesc să semneze.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI105O sărută rece pe frunte, dând impresia că nimic grav
nu s-a întâmplat. Luă plicul, dădu din umeri și se duse în
salon să pună ceva muzică. Dar dacă tot ea este cea care îi
scrie aceste mesaje? Fie ce-o fi.
Am văzut un bărbat zilele trecute în Cișmigiu. Stătea
rezemat de un copac și era acoperit cu frunze. Zâmbea. Îți
imaginezi: un om acoperit cu frunze, zâmbind. Unii ar fi
spus că e nebun, însă eu am citit în ochii lui fericirea. De
parcă era un copil îmbrăcat în haine de bărbat, care nu
voia decât să se bucure de soare. Rațiunea mereu vrea să ne
distragă atenția de la lucruri incredibile, să știi. Înțelegem
asta cu cât devenim mai robotizați, mai conectați la o
lume tehnologică care nu știe să separe emoția de lucruri
standartizate. Nefercirea vine de la mecanizare și de la
supraaprecierea vieții. Mereu vrem prea mult, mereu ni
se pare că ceea ce avem este prea banal. Oamenii nu se
pot bucura de prezent, într-un mod firesc și sigur. Ei au
așteptări prea mari de la viitor sau se afundă în mocirlele
trecutului. Prezentul este un adevăr și o lecție și trebuie să
fim fericiți pentru asta.
Cineva îi scria și acel cineva îl îndemna să trăiască
prezentul, să uite de prejudecăți, nemulțumiri, neliniști și pur
și simplu să încerce ceva nou. Coincidență sau (mai degrabă
nu) mesajul se plia perfect pe propunerea Laurei. Își aduse
aminte că ultima călătorie în compania unei femei se sfârșise…
Nici nu voia să-și aducă aminte cum. Dar nu era cazul să spună
nu. Știa că în câteva zile va avea niște răspunsuri, era sigur de
asta. Până la urmă, nu era nimic de pierdut.

106
VITALI CIPILEAGACumpără online două bilete la avion pentru cursa
București-Barcelona, de joi dimineața. Laura îl duse
pe Foxy la o prietenă, nu înainte să întocmească o listă
lungă cu toate preferințele cățelului. Spre seară ambii își
pregăteau bagajele. Theo își făcu un bagaj mic, cu strictul
necesar. Ba chiar îi mai rămăsese loc, așa că aruncă
deasupra câteva cărți. Laura se trezi cu două bagaje mari
în ambele mâini.
—Nu e decât strictul necesar, se apără ea de
nedumerirea lui Theo.
Îi aruncă o privire nervoasă și ea plecă îmbufnată în
dormitor. Theo se culcă târziu după miezul nopții, visând
că cineva tot vrea să îl sufoce cu o pernă. Devenea paranoic.
A doua zi, aeroportul Otopeni era plin de lume. Sute
de oameni alergau de ici-colo zâmbind, întâlnind alți
oameni sau bucurându-se de momentul plecării. Ajunseră
cu un taxi și mai c-au întârziat, din vina șoferului care
mergea cu viteza unui melc. Theo alergă cu bagajele până
la terminal și își jură să vină altă dată cu mașina proprie.
Dacă va mai fi o altă dată. Se așezară cu puțin timp înainte
de decolare și Laura insistă ca Theo să stea lângă fereastră.
—Am rău de înălțime, argumentă ea. Țin minte
ultima mea peripeție din Londra. Când am urcat pe London
Eye, am țipat de câteva ori, încât cei de jos au crezut că sunt
în cădere liberă. Au chemat ambulanța, poliția. A fost o
grozăvie.
—Și de ce te mai temi? o întrebă el, căscând a plictiseală.
—Mi-e frică de șoareci, de viespi, de tot felul de

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI107gângănii. Și de țânțari la fel. Bine că sforăi lângă mine
noaptea, așa îi sperii și eu pot dormi liniștită.
Theo se întoarse cu fața spre geam. Avionul se
îndepărta de la sol și Bucureștiul devenea tot mai mic.
Își aminti un moment atât de frumos din trecut, zâmbi și
adormi în mai puțin de zece minunte.
După nici patru ore erau deja în colorata Barcelona.
Ștefan îi întâmpină zâmbind la terminalul de ieșire,
strângându-i cu putere mâna lui Theo, care nu ezită să-l
analizeze minuțios. Un tânăr de vreo treizeci de ani, cu
fața rumenă și c-un pic de burtă ce i se vedea sub tricou.
—Hola, amiga, como estas? întrebă el, sărutând-o pe
Laura cu putere pe obraji.
—Mui bien, răspunse ea.
Theo se miră să o audă vorbind spaniola.
—Perfect! Ați ajuns exact în zilele însorite.
Ștefan luă unul din bagaje, pornind spre mașină. Se
întoarse din mers spre Laura.
—Presupun că vă este foame.
Ambii dădură din cap. Urcară gențile în portbagajul
mașinii, un SUV gri și în jumătate de oră ajunseră la
destinație. Ștefan locuia într-o casă frumoasă în stil
baroc, cu trei etaje, un balcon și o curte imensă.
—Aici locuiesc eu, răspunse el, privind încântat spre
oaspeți. Am muncit mai bine zece ani să-mi fac un nume
în arhitectură, acum culeg roadele.
Pe fața lui Theo se așternu o privire indiferentă. Și ce
dacă?

108
VITALI CIPILEAGA —V-am pregătit camera de sus. Faceți un duș și apoi
mâncăm. Aveți multe de văzut și nu trebuie să pierdeți
niciun minut.
Laura privea entuziasmată în jur, iar Theo se făcea
că răspunde la niște mesaje. Îi reproșă asta imediat cum
ajunseră în cameră.
—Fii și tu puțin mai comunicativ, dragul meu. Măcar
pentru mine fă asta.
Dar nu vreau să fac pentru tine nimic. I-ar fi repetat
cuvintele și în glas, dar se răzgândi la timp. Nu avea de
gând să dezvăluie asul din mânecă. În schimb, planifică
să nu-i piardă din ochi nicio secundă pe cei doi.
Luară masa. O doamnă cu aspect mexican le servi
prânzul, care nu dură nici jumătate de oră.
—Acum e timpul să vă bucurați ochii cu faimoasele
edificii barceloneze.
Întrucât casa era în centrul orașului, Ștefan le propuse
să pornească pe jos printre străzi.
—Ce idee bună, exclamă Laura.
Nu făcu decât să dea din umeri amândurora. Uneori
rămânea în urmă să privească în oglinda unei vitrine sau să
admire o mașină de epocă, reușind totuși să fie suficient de
aproape încât să le audă conversația. Văzându-i reticența,
Laura îl luă pe Ștefan de braț.
—Îmi place, recunoscu ea către acesta. Sagrada
Familia e unică.
—E opera lui Antoni Gaudi, făcu Ștefan. Arhitectul
m-a inspirat mult în propriile creații. Biserica e cu

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂIadevărat o lucrare desăvârșită, deși încă nici până azi nu e
terminată. Ce zici despre asta?
Se întoarse din mers către Theo, în timp ce acesta
căsca gura în fața unei statui.
—Îhî, răspunse cu jumătate de gură.
Mai bine zi că abia aștepți să rămâi în patru ochi cu ea, adăugă
în gând.
Ajunseră acasă abia spre seară: ei veseli și el cu nasul
în telefon. Spre surpinderea lui, nu văzu nimic bănuitor în
comportamentul lor.
Urcând în camera lor, Laura închise din urmă ușa și cu
un mers de pisică grațioasă se urcă în pat.
Fără să spună nimic, corpul ei alunecă încet sub
plapumă, când se opri brusc. Theo o trase înapoi.
—Sunt obosit, mormăi el. Hai s-o lăsăm pe mâine.
Se întoarse pe cealaltă parte, dezamăgit că nu se
apropiase nici cu un pas de dezlegarea misterului.

11118
Era trecut de zece când Laura se trezi. Îl căută cu
ochii pe Theo, dar acesta nu era în dormitor. Îl
găsi la etajul de jos, în bucătărie, cu o cafea în mână.
—Ce faci? întrebă ea zâmbind, îmbrățișându-l.
Îi arătă ceașca de cafea, fără a spune un cuvânt.
Expresia feței ei se schimbă brusc. Respiră adânc, veni
lângă el și-l cuprinse pe la spate.
—Deși nu înțeleg de ce, mi-am dat seama că prezența
lui Ștefan nu a fost atât de binevenită ieri. Se întoarse brusc
cu fața spre el, cu o privire de fetiță care urma să-și ceară
jucăria.
—Dar am o idee.
—???
—În timp ce tu dormeai, am dat un search pe Google.
La 100 de kilometri de aici se află Tarragona, un oraș care
sunt convinsă că o să-ți placă. Comandăm un taxi, mergem
la gară și după aia rămânem doar noi doi.
Încercă să protesteze, dar își dădu seama că nu are de
ales. Ar fi stricat totul.
Trenul avea să ajungă în mai puțin de o oră la destinație.

112
VITALI CIPILEAGALuară de la gară autobuzul care-i duse către stația Imperi
Roma, după care porniră prin oraș. Theo privi în jur curios.
Peste tot erau palmieri, verdeață, flori. În depărtare se
vedea și Marea Mediterană în toată splendoarea ei.
—Uite aici ne cazăm.
Privi spre Laura, apoi spre direcția în care arăta cu
degetul. O clădire cu trei etaje, albă și cu coloane, deasupra
căreia se vedea un cer albastru. Soarele nu se zgârcise nici
el, aruncându-și razele peste clădire și întreg orașul.
—La ce bun?
—Cum adică? îl privi contrariată. Facem un duș și
pornim să vedem orașul.
Îl luă de mână și-l trase după ea.
Ieșiră din hotel după o oră. Cumpără de la recepție o
hartă, pe care o analiza cu atenție.
—Acum la dreapta.
Ajunseră după câteva intersecții în Camp de Mart, un
parc drăguț și foarte curat, unde băură cafea la o terasă.
Porniră în scurt timp mai departe, pe străduțe înguste și
pietruite. Erau tare întortocheate, dar păstrau o liniște
aparte, care te fascina.
Laura o făcea pe ghidul, ținând cu o mână harta și cu
cealaltă mâna lui Theo.
—Acum suntem în Placa de la Seu. Uite și Catedrala.
E un fost templu roman. Trebuie să trecem și pe la
Amfiteatru.
Abia după câteva ore bune se așezară la o terasă, de
unde se vedea superb portul și Mediterana. Priviră de sus

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI113cum valurile se izbesc de stânci. Parfumul mării își făcea
efectul, iar soarele aluneca jucăuș printre copaci și clădiri.
—Theo, aș rămâne aici pentru toată viața, îi șopti Laura.
El o privi în tăcere, schițând doar un zâmbet.
—Hai cu mine.
Îl trase de mână, coborând spre plajă. Întorcând capul,
orașul se vedea pe o stâncă deasupra lor. Jos, nisipul era atât
de fin, încât părea că a fost așternut pe mal câteva ore în urmă.
Laura îi strânse brațul drept și așa se plimbară în tăcere.
În fața lor era marea. Brusc, ea se desprinse de el și aler –
gă în direcția valurilor. Băgă pumnul în apă, apoi se repezi
și-l stropi de câteva ori.
—Încetează. Nu vezi câte de rece e?
—Ce e cu tine?
Se opri și-l privi mirată. Apoi se întoarse,
ghemuindu-se pe mal. Începu să plângă.
—Te rog, nu e cazul să o faci pe nefericita.
Se aplecă ca să o ridice.
—Lasă-mă. Ești un nesuferit.
Se ridică și porni înapoi spre oraș, ștergându-și lacrimile.
O urmă în tăcere, gândindu-se oare unde greșise. Nu
mai avea încredere în Laura. Nu mai voia să comunice cu o
femeie care-l mințea, nu mai voia să împartă frumusețea
unei mări cu nimeni. Un oraș atât de frumos ca Tarragona
devenise atât de rece, de neîncăpător.
Se întoarseră în acceași seară la Barcelona, fără a
scoate un cuvânt. Au luat cina, după care Ștefan se scuză,
motivând că are treabă prin oraș.

114
VITALI CIPILEAGARămași în doi, ieșiră afară în curte. Era un cer senin și
din casa vecină se auzea muzică. Casa în care locuia Ștefan
era înconjurată de o grădină frumoasă, cu mulți copaci și
un baldachin. Laura se îndreptă încolo și se așeză. Theo se
simțea totuși vinovat. Această femeie făcuse efortul de a-l
impresiona, chiar și dacă scopul nu era unul sincer. Trebuia
să-i vorbească.
Merse la bucătărie să aducă ceva de băut. Găsi pe masă o
carafă de Sangria gata preparată, luă două pahare și se întoarse.
—Ia asta, îți va da multă energie, spuse el.
—Mulțumesc, îngăimă ea.
Îl privea cu teama unui copil căruia i se furase un lucru
de preț. Avea ochii roșii, plânsese.
—Stai lângă mine.
Luă o înghițitură de Sangria, strâmbă din nas, puse
paharul pe iarbă și-l strânse de mână.
O privi rece și totuși undeva se întreba că poate nu are
dreptate.
—Că tot am rămas singuri, cred că e momentul să-ți
dau o explicație în legătură cu comportamentul meu, făcu
Theo dintr-o răsuflare.
Bău și el din pahar, jucându-se cu degetele ei. Laura
mima excelent, el însă avea să depășească orice așteptare.
—Nu ai nimic să-mi spui?
Întoarse capul spre el. Avea aceeași expresie de mirare
ca și pe plajă.
—Asta e explicația ta? Credeam că ai argumente mai
convingătoare.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI115 —S-au topit toate în mare, făcu el.
Ea se ridică în picioare, enervată de-a binelea.
—Dacă vrei să mă acuzi, fă-o acum.
—Nu cred că vreau să-ți mai spun ceva, din moment
ce tu nu ai nimic să-mi spui.
—Dar eu nu… nu înțeleg.
—Încetează. Te rog.
Fața Laurei transmitea spaimă, neînțelegere, furie,
frică. Luă de jos paharul și porni spre casă. După câțiva
pași se opri în loc, de parcă-și amintise ceva. Se întoarse
către Theo.
—Nu știi să faci alegeri corecte, dragul meu, spuse ea.
Ți-am acceptat trecutul, viața, lumea, pasiunile, iar tu nu
vrei să mă accepți în prezentul tău.
—Știi prea bine că nu este așa. Dar nu pot să…
—Fie cum zici tu, nu poți, îl întrerupse ea. Eu însă
cum pot să te iubesc când mă tratezi de parcă ți-aș fi pus
în cârcă o iubire de care ți-e scârbă? Cum pot să continui
să fiu alături, atunci când tu mă discreditezi ca iubită? Ceva
s-a întâmplat…
Se ridică, încercând să-i vadă fața printre copaci.
Silueta lui se dispersa printre lacrimile care evadaseră din
temnița ultimelor frământări.
—Până la urmă tu hotărăști, îi spuse ea. Scoase un
oftat adânc, se întoarse și intră în casă.
A doua zi își făceau bagajele, spre uimirea lui Ștefan.
După-amiază urcau deja în avion și în aproape patru ore
ajunseră la București. Aeroportul Otopeni era plin de

VITALI CIPILEAGAlume. Numai că de data aceasta nimeni nu zâmbea.
Intrară în casă și Laura se repezi în dormitor, trântind
ușa după ea. O urmări cu privirea. Înțelese că Barcelona
fusese un test pe care viața i-l oferise gratis. Mai înțelese
că testul eșuase, din toate punctele de vedere. Se întorcea
acasă cu mâinile goale.

11719
Theo se trezi cu o durere groaznică de cap, care
cu siguranță nu era de la băutură. Se ridică de
pe canapea și își cără corpul greoi până la bucătărie,
punând ibricul să fiarbă. Căscă de câteva ori, fără să-și
ducă mâna la gură. Simțea o oboseală vie, o moleșeală
greu de explicat, de parcă urcase munți sau fusese luat la
pumni de câțiva boxeri de categorie grea. Se îndreptă spre
gramofon, să pornească muzica. Spre surprinderea lui,
găsi lângă gramofon o scrumieră, cu o groază de chiștoace
ticsite în ea. Pe masă zăcea o sticlă cu whisky plină pe trei
sferturi. Un fior rece îi trecu pe întreg spatele. Oare Laura
chiar a… Seara trecută adormise în salon, ea refuzând să
deschidă ușa de la dormitor. Doar îi aruncase de după
ușă: Ceea ce faci tu nu mă provoacă decât să plec. Se porni în
fugă spre baie și o găsi goală. Un prosop folosit zăcea pe
fundul cutiei cu rufe. Intră în dormitor, verifică dulapurile
și se convinse: hainele ei lipseau. Începu să răscolească
toată casa. Cosmeticele, lampa cu miros, lenjeria pusă la
uscat… nu era nimic. Nici Foxy nu se vedea nicăieri. Se
așeză tăcut pe un scaun din salon, având o poftă nebună

118
VITALI CIPILEAGAsă fumeze o țigară. Nu avea însă niciun pachet la el. Găsi în
scrumieră un chiștoc încă neterminat și îl aprinse. Simți
un gust ciudat de ruj și asta îl întristă și mai mult. Laura
plecase. Se gândise la o groază de scenarii despre sfârșitul
relației, dar niciunul dintre ele nu era așa. Pe ascuns, fără
să-i explice nimic. Auzi un șuierat și se repezi la intrare,
crezând că e soneria. Își dădu seama că e doar ibricul
care fierbea de ceva timp. Dezamăgit, se porni să verifice
telefonul. Niciun apel, niciun mesaj, nimic. Încercă să o
sune de câteva ori, mai mult din reflex. Numărul apelat nu
este disponibil… Mai mult furios decât disperat, își aruncă
o geacă pe el și ieși afară, trântind cu putere ușa de la
intrare. Urcă în mașină, simțind încă un miros puternic
de parfum de femeie. A plecat, perfect. Adio scrisori și
minciuni. Nu avea niciun chef să meargă la Pariso . Simțea
nevoia unui sprijin, a unor cuvinte sincere.
Ajunse la Radu în mai puțin de douăzeci de minute,
timp în care o sună aproape neîntrerupt pe Laura, fără
niciun rezultat.
—De ce nu răspunzi la telefon? îi reproșă Theo
bărbatului din fața lui, buimac și îmbrăcat doar cu un halat.
—De când în loc de Salut mă întrebi ceva? îi replică
Radu. Ațipisem și eu, iar telefonul probabil e aruncat pe
undeva.
—Exact când am și eu nevoie de tine, așa-i? spuse
supărat Theo.
Se jucă câteva clipe cu cheile de la mașină nehotărât,
apoi îl privi drept în ochi.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI119 —Pot să intru?
Radu se rezemă cu umărul de ușă, încrucișându-și
brațele și bătând ritmat cu piciorul de asfalt.
—Nu-mi place privirea asta. De obicei nu se termină
cu bine.
Îi făcu semn cu mâna.
—Hai intră, nu cred că ți-ar conveni să vorbim în prag.
Intră în casa pe care o cunoștea prea bine. Tavan înalt
și alb, pereți vopsiți în nuanță gri, un covor, o canapea
neagră. În afară de câteva tablouri, două arcuri atârnate
pe perete și macheta unei mașini de epocă, nu găseai
nimic interesant. Trăiesc într-o casă în stil minimalist și chefuri
maxime, obișnuia să glumească Radu. Și avea dreptate.
Sâmbăta și duminica se adunau în găști a câte 10-15 tineri
și petreceau până în zori. Ce nebunie a mai fost, gândi Theo.
—Hai zi, n-am dus-o rău o vreme, nu-i așa? îi citi
Radu gândurile.
—Nu, răspunse sec Theo.
—De când ți-ai deschis localul, abia dacă treci o dată
pe lună sau chiar mai rar. Să-ți fie rușine, glumi Radu,
bătându-l prietenește pe umăr. Uite exemplul meu. Pentru
mine este esențial să duc un mod de viață care-mi place, și
nu care convine…
—Radu, nu pentru asta sunt aici.
Tânărul ridică mâinile în aer a protest, dar se resem –
nă în ultima clipă și merse să aducă un pachet de țigări.
Își aprinse una, apoi se trânti pe canapea, aruncând spre
Theo întreg pachetul.

120
VITALI CIPILEAGA —Te ascult, spuse el, privind insistent în ochii lui.
Theo nu știa cum să înceapă. Îi era dificil și incomod
să spună, chiar și celui mai bun prieten, că timp de câteva
luni o femeie îl trase pe sfoară, prefăcându-se îndrăgostită
de el, că aceeași femeie intrase în casa lui, cu acceptul său.
Că cineva se folosise de emoțiile lui și apoi se șterse de
sufletul lui ca de o cârpă.
—Laura m-a părăsit.
O spuse tranșant, privind apoi în direcția bărbatului
de vis-a-vis. Acesta făcu ochii mari cât cepele.
—Ha, cine? Adică stai, tu ai fost părăsit de cineva?
—Sau poate eu am părăsit-o. E complicat. Mai bine
ascultă.
Îi povesti grăbit despre scrisorile anonime, despre
Laura, despre Mara și refuzul ei de a vorbi, despre tentativa
lui eșuată de a o face pe detectivul.
—Hm, făcu Radu scărpinându-se în cap. Bere,
whisky, ce servești?
—Prima. Deci ce crezi despre asta?
Radu reveni cu o sticlă de whisky și două pahare.
—Cred că ești puțin depășit de situație, prietene.
Te-ai înglodat în mocirlă împreună cu prea multe gânduri
și nu poți să vezi lucrurile pragmatic.
—Ce vrei să spui?
Radu se ridică de pe scaun și se așeză alături de el.
—Înțeleg că ai văzut acel mesaj. Dar un mesaj nu
e sfârșitul lumii. Mai ales atunci când nu știi ce se află în
spatele lui.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI121 —Bănuiesc…
—Putem ambii să bănuim multe lucruri, făcu Radu
gânditor. Dar îndoielile îți mănâncă toată fericirea și te lasă
gol pușcă pe marginea unei prăpăstii numită regret .
—Nu te înțeleg…
Radu își mai turnă un pahar cu whisky.
—Mi se pare bizar ca o femeie să joace atât de mult
teatru, să pară atât de grijulie și să implore dragostea ta
doar ca într-un final să dispară pur și simplu.
—Ascultă-mă, nu o cunoști.
—Pentru numele lui Dumnezeu, ascultă-mă tu,
replică Radu. Sigur că nu o cunosc. Dar nu fac decât să-ți
ofer o alternativă gândurilor tale sumbre și, probabil,
parțial corecte.
Văzu expresia dezaprobatoare de pe fața lui Theo și
dădu din umeri, lăsându-se păgubaș.
—Atunci nu am decât un sfat prietenesc pentru tine.
Îl privi în ohi.
—Theodor, acționează ca un bărbat. Găsește-o și
clarifică lucrurile, așa cum ele sunt. E momentul să dai
cărțile pe față. Știu că asta te scoate mult din zona ta de
confort, dar altă soluție nu există. Înfrunt-o cu toate
armele, dar nu uita că ele se pot întoarce împotriva ta.
Se ridică de pe canapea, simțind că are nevoie de o
gură de aer proaspăt. Îl salută pe Radu, promițându-i
că-l va ține la curent. Urcă în mașină, dar înainte să apese
pedala de accelerație, Radu îl sperie zdravăn, bătând în
fereastra laterală.

VITALI CIPILEAGA —Mi-a scăpat ceva. Am impresia că Mara știe mai
multe decât crezi.
—Sau nu știe nimic.
Acceleră și dispăru după colț, lăsându-l pe Radu în
mijlocul drumului.

12320
Era sfârșit de aprilie, neobișnuit de friguros pentru
cineva care prefera să meargă la job în cămașă, și
nu în haine groase. Trecură câteva săptămâni de când
Laura plecase și, în afară de asta, nimic nu se schimbase.
Câteva concerte la Arenele Romane și Hard Rock Cafe,
cluburi din Centrul Vechi, Pariso, casă, cina la Mara. Se
hotărî să nu-i spună nimic, deși uneori simțea că aluzia
lui Radu avea o doză de adevăr. Mai ales că de fiecare
dată când mergea la Mara, aceasta îl privea bănuitor,
devenind tot mai tăcută. În locul Laurei rămase un gol,
un spațiu imens care mai ieri era plin cu vorbe calde,
cu atingeri plăcute, cu susținere. Cât de bizar nu părea,
îi era dor de ea. Trăia sindromul îndrăgostirii victimei
de propriul călău. Uneori simțea un gol inexplicabil, o
stare confuză de neliniște amestecată cu dorința de a
o revedea. Refuzase de fiecare dată să și-o imagineze
lângă altcineva sau și mai dureros, că face dragoste cu
acel cineva.
Avuse o zi încărcată la Pariso . Urcă în mașină și nu se
opri decât în fața casei de pe Washington. Doi copii se

124
VITALI CIPILEAGAjucau pe stradă, înghiontindu-se. Brusc, unul se apropie
de poartă, punând ceva în cutia poștală.
—Ce faceți aici?
Au luat-o la goană când îl văzură că se apropie. Căută
în cutie și se miră când găsi un nou plic. Era de culoare
albă. Îl aruncă imediat la coș, furios pe cea care reușea cu
atâta nonșalanță să-l ia peste picior. După ce plecase, încă
avea tupeul să-i mai scrie ceva. Bău două cafele, fiind gata
să o bea și pe a treia. Se răzgândi, pornind spre coșul de
gunoi să scoată plicul.
Ca o pasăre Phoenix, ridică-te din propria cenușă și
oferă o șansă lucrurilor minunate care se întâmplă acum.
Îți spuneam că trebuie să trăiești total. Acum îți zic că poți
face asta de mai multe ori, uneori agățându-te de un fir de
ață.
Nu-ți fie frică de trecut, doar așa poți să-l depășești.
Du-te la mormântul ei, cum o faci în fiecare săptămână.
Mergi în Parcul Cișmigiu, pentru că și ea a fost acolo.
Trăiește cu intensitate trecutul. Și înțelege, gândindu-te
la ea, că nu suferi după o femeie. Suferi după o amintire
comună, după acel vis neîmplinit. Și atunci, oare o iubești
cu adevărat sau iubești visul?
O săgeată rece îi trecu prin tot corpul. Niciodată
nu-i spusese Laurei că mergea în fiecare săptămână la
mormântul Paulei. Cu atât mai mult nu-i vorbise că Paula
iubise atât de mult Cișmigiul. Dar știa ceva care știau foarte
puțini oameni, îi putea număra pe degete. Poate o făcuse
pe detectivul? Sau îl urmărise în una din duminici. Nu era

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂIexclus. Întoarse capul către scrisoare, privind mai atent
mesajul, când… Dar e scris de mână! Scoase un strigăt de
mirare amestecat cu fericire. Pentru prima dată anonimul
îndrăznise să-i scrie cu propria mână un întreg mesaj. Își
privi degetele cu spaimă: acestea tremurau. Necunoscutul
era încă un personaj misterios sau Laura decise să-i facă
o farsă?
Intră în dormitor și pentru prima dată de când plecase
Laura i se păru groaznic de pustiu și rece. Ar fi alergat în
acea clipă spre ea, ar fi hărțuit-o până avea să audă câteva
răspunsuri, dar habar nu avea unde este. Se trânti în pat
cu fața în jos, apoi sări ca un nebun în picioare. Își aminti
de cuvintele lui Radu. Se uită la ceas și înțelese cu regret
că e prea târziu. Mâine trec pe la Mara. Era singurul personaj
din toată povestea care i-ar fi putut da niște explicații. Îi
era atât de foame, dar adormi înainte să se mai gândească
la ce are în frigider.

12721
Theo aștepta cu înfrigurare acest moment. Se
simțea prost și incomplet, nesigur pe sine, gata să
se ia la ceartă cu propria conștiință. Ajunse în Sectorul 3
mai repede decât și-ar fi imaginat. Era, în sfârșit, o
dimineață călduroasă. Îi plăcea soarele. Simțea că așa
trupul lui își ia revanșa în fața unui suflet înghețat și rece.
Vru să sune la ușă, dar se răzgândi. Bătu încet de
câteva ori, de parcă spera să nu-i răspundă nimeni. Mara
îi deschise. Văzându-l, nici măcar nu clipi din ochi, de
parcă l-ar fi așteptat toată viața..
—Bună, Theo. Intră și descalță-te.
Închise ușa după el, apoi o încuie cu cheia de două ori,
de parcă-i era frică să nu-i surprindă cineva împreună.
—Ți-e foame? Tocmai am prăjit pâine și am făcut
niște tartine.
Îi era, dar refuză politicos. Orice clipă în plus îl seca
de energie.
Se așeză pe canapeaua din salon. Întoarse capul către
Mara și inspiră adânc. Nu știa cum să înceapă discuția.
—O cunoști pe Laura?

128
VITALI CIPILEAGALăsă privirea în jos, incomodată de întrebare. Își freca
mâinile una de cealaltă, de parcă răspunsul, indiferent de
conținutul lui, i-ar fi provocat nemulțumire.
—Da.
—Daaa?
Nu se așteptase nicio secundă la un asemenea răspuns.
Întrebase mai mult ca să elimine din start o asemenea
probabilitate. Acum însă privea consternat femeia care,
cel mai probabil, îi ascundea atât de multe lucruri.
—De unde? De când?
Ridică privirea. Era obosită și chinuită de dilema pe
care o trăia.
—Asta nu pot să-ți spun. Dar să știi că nu o cunosc
personal.
—Cum vine asta?
Tăcu câteva clipe, vrând să-și adune gândurile.
—Ascultă-mă, Theo. Sunt lucruri cărora nu am
dreptul moral să le spun pe nume. Sunt lucruri, adevăruri
care ar descoperi alte adevăruri, mult mai dificile și
apăsătoare, adevăruri care nu ne aparțin. Nu vreau să te
mint, dar nici să te ghidez pe o pârtie prea periculoasă
pentru starea ta de bine… Dar să știi că nu Laura ți-a scris
acele scrisori, inspiră profund. Și nici eu.
O privea paralizat. În sfârșit primise un răspuns, unul
cât mic, dar adevărat. Acesta însă dădu viață la o mie de alți
strigoi care mușcau cu nesaț din puțina liniște interioară
pe care o avuse de doi ani încoace.
—Dacă nu ea, atunci cine?

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI129Mara își acoperi fața cu palmele.
—Tu nu îți imaginezi cum poate promisiunea dată
unei fiice să pecetluiască buzele plânse ale unei mame.
Nu-mi cere să trec peste ea, gândește-te că asta este voința
ei: să cauți și să găsești de unul singur lumina.
—Dar merit eu asta? îngăimă Theo.
—Știu, știu, știu, repetă ea, înșfăcându-și părul cu
mâinile.
Se ridică și începu să meargă în jurul canapelei. Se
opri în dreptul lui Theo.
—Însă nu te pot ajuta.
Respira greu. Câteva minute rămase acolo, în spate.
Din când în când își sufla nasul într-o batistă.
—Te rog să nu mai vii la cină. Te implor. Așa va fi mai
bine pentru toată lumea.
Tresări. Era lipsit de singurul mod care îi putea alina
durerea, adăugându-i-se alte o mie de feluri care să-l facă
să sufere.
—Mă lași așa, dincolo de prag…
—Nu, Theo, cum aș putea îndrăzni.
Ochii Marei se umplură de lacrimi. Se gândi câteva clipe,
apoi se întoarse, luă de pe masă un stilou și o foaie, pornind
să scrie ceva. Cu mâinile tremurânde, îi întinse foaia.
—Asta e adresa unde a plecat. Dacă ea va fi în stare
să-ți spună ceva, atunci așa să fie. Glasul meu, de azi, e un
mormânt.
Se porni spre ieșire șocat, cu fruntea transpirată, cu
gândurile vraiște și cu o durere îngrozitoare de cap.

VITALI CIPILEAGA —Iartă-mă.
Îl privea dureros, cu ochii plânși și sufletul șfâșiat. Îi
puse mâna pe piept, șoptindu-i:
—Theo, îndiferent de orice, ascultă-ți inima!
Închise ușa, Theo nu mai avea nicio replică. Voia să
bea apă, multă apă, i se uscase în gât.
Desfăcu foaia și primul cuvânt pe care-l citi îl făcu să
tresară.
Londra.

13122
—Ce-o fi fost în capul meu?
Se descălță amuzat de ciorapii de iarnă, aruncându-i
în sertar. Își luă o pereche de ciorapi sport, încălță
ghetele și ieși dincolo de ușă. Rămase câteva minute bune
în prag, închizând și deschizând ochii. Avea o plăcere
aparte să simtă pe fața lui razele soarelui de vară, apoi
să le urmărească împrăștiate haotic pe asfalt, pe case,
pe copaci. Porni pe jos, spre Calea Victoriei, convins că
timpul de afară merita o plimbare mai lungă. O coti pe
Știrbei Vodă, în câteva minute intrând deja în Cișmigiu. În
parc de-acum înfloriseră lumânărelele, colorate frumos.
Lacul era înțesat de bărci și hridrobiciclete. Simți cum îl
trece prin tot corpul un fior de plăcere, amestecat cu o
stranie senzație că cineva îl urmărește. Întoarse capul,
dar nu văzu decât câteva mame care își plimbau copiii în
cărucioare. Își aminti că are treburi de rezolvat la Pariso și
ieși pe cealaltă parte, fredonând o piesă banală și aparent
stupidă ce nu-i ieșea de două zile din cap:
Na, na, na, na, na, na, na, we are London,
Na, na, na, na, na, na, na, London’s talking.

132
VITALI CIPILEAGAȘtia prea bine că, de fapt, nu și-o putea scoate din
cap pe Laura. Avea remușcări tot mai mari față de ea,
dar și o frică imensă. Voia să afle adevărul și, în același
timp, se temea de acesta. După destăinuirile Marei, cât
nu au fost ele de neînsemnate, înțelese că nu poate exista
nimic banal sau simplu în această poveste, că lucrurile
sunt mai complicate decât și-ar fi imaginat. Învățase pe
de rost adresa, ba chiar verifica în fiecare zi zborurile
București-Londra. Avea remușcări că această decizie îl
costa atât de mulți nervi.
Se miră când îl văzu pe Bogdan cocoțat pe un scaun
lângă bar și nu așezat la masa din spate, cum era obișnuit.
Se miră și mai mult când înțelese că acesta își rase mustața.
Purtând o pereche de pantaloni scurți și o cămașă deschisă,
noul look îl întinerea cu cel puțin zece ani.
—Theodor, am o veste bună, exclamă plin de
entuziasm Bogdan, făcându-i semn să se așeze pe scaunul
de alături.
—Chiar aș avea nevoie de una, răspunse Theo,
strângându-i mâna.
Bogdan îl cercetă cu privirea, vrând să afle ce se
ascunde dincolo de expresia neutră a feței lui Theo.
—Împreună cu soția ne mutăm în casă nouă, făcu
solemn bărbatul.
—Ah, asta era, mormăi Theo.
Făcu semn barmanului să-i servească cu două beri.
Bogdan încruntă din sprâncene, apoi continuă,
ignorându-i gestul:

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI133 —Locuiam într-un apartament vechi din Dristor.
Acum am găsit o căsuță la un preț bun în zona Tineretului.
Așa ne vom bucura de a doua tinerețe, glumi el. Timpul e
prea puțin ca să-l trăim condiționat.
Îl bătu prietenește pe umăr.
—Iar tu vei avea onoarea să fii primul invitat.
Văzând privirea mirată a lui Theo, adăugă:
—I-am povestit Sofiei despre tine atât de multe, că nu
voi avea liniște până nu i te prezint.
Theodor luă în mâini paharul cu bere, privind prin
sticlă. Nu avea chef să bea nimic.
—Vedem ce va fi.
Bogdan îl privi atent, înțelegând că Theo nu e în apele
sale. Se aplecă spre el.
—S-a întâmplat ceva de când nu ne-am văzut?
Theodor înghiți în sec.
—Nu prea. Doar dacă iei în calcul câteva secrete și o
destinație spre care ți-e teamă să mergi, poți spune că ceva
totuși s-a întâmplat.
—Hai că m-ai intrigat. Nu plec de aici până nu îmi
spui totul, exclamă bărbatul, lovindu-se cu palma peste
șolduri.
Îi povesti amănunțit. Fără să știe de ce, Bogdan era
unul din puținii oameni în care putea avea încredere.
—Și eu care credeam că am o viață interesantă, făcu
bărbatul la final.
Își trase scaunul mai aproape, parcă vrând să-i zică
ceva important.

VITALI CIPILEAGA —Uite ce e, băiete. Din clipa în care te-am cunoscut
mi-ai părut un tip de treabă. Recunosc, pe alocuri am și
ajuns să te văd ca pe un fiu pe care nu l-am avut niciodată.
Acum atât eu, cât și alți amici de-ai tăi am putea să-ți dăm
o groază de sfaturi: încearcă asta, refuză cealaltă. Așa e
construit omul, atunci când îi e greu, vrea să audă cât mai
multe cuvinte de încurajare. Eu însă cred că e anormală
această falsă demonstrație de empatie. Până omul nu
reușește să dea de capătul tunelului, să rămână înaintea
problemei și să-i facă față, nimic nu se schimbă.
Văzând privirile întrebătoare ale lui Theo, bătrânul se
întoarse cu tot corpul spre el și-l apucă de braț.
—Tot ce ți-a rămas acum să faci e să mergi la ea și să
cauți răspunsuri. Chiar dacă le-ai găsi la celălalt capăt de
lume.
Îi strânse mâna, mulțumindu-i din priviri. Se gândi că
totuși oamenii au nevoie de cuvinte de încurajare. Sau, cel
puțin, caută să le găsească.

13523
Nici nu-și dădu seama cu câtă rapiditate se
desfășurară lucrurile. Cert e că după jumătate
de oră de la discuția cu Bogdan rezerva deja un bilet de
avion spre Londra. A doua zi aștepta să facă check-in-ul
în aeroportul din Otopeni. Urcă plin de speranțe în avion
și în șase ore ajunse la Londra. Înțelese că e o oră prea
târzie, se cază la un hotel și adormi, sperând că în ziua
următoare o va vedea pe Laura. Și atunci lucrurile vor fi
mult mai clare.
Londra era primul indiciu și cel mai important oferit
de Mara. În cele din urmă, Radu îl ajută să găsească adresa
Laurei, folosindu-și abilitățile de hacker desăvârșit.
Aceasta locuia în Walthamstow, un cartier rezidențial din
nord-estul Londrei. Într-o seară, pe când se tolăneau în
pat, o convinse să-i povestească despre viața din capitala
engleză, dar nu erau decât cuvinte vagi despre serviciu și
străzi înguste. Păstra mereu o anumită intimitate pe care
nu voia să i-o destăinuie. Acum înțelegea de ce. Se trezi
pe la douăsprezece. Era o sâmbătă însorită, cum rar vezi
pe la Londra. Luă micul dejun ca un englez adevărat și

136
VITALI CIPILEAGAdupă ce se încurcă câteva minute printre străzi, urcă în
metrou, linia Victoria, și merse până la ultima stație. Spre
surprinderea lui, ajunse doar în douăzeci de minute. Mai
repede decât aș fi mers uneori din Dorobanți până în Centrul Vechi.
Luă autobuzul din fața liniei de metrou și în cincisprezece
minute ajunse la destinație. Laura locuia într-o casă tipic
englezească, din cărămidă, cu un patio în față de doi
metri pe unu și jumătate, plin cu flori. Doar o cărărușă din
pietre plate, lipite una de cealaltă, șerpuia până în prag.
Theo se jucă preț de câteva minute cu mânerul portiței de
la intrare, apoi se hotărî. Intră și bătu la ușă.
Laura îi deschise ușa, zâmbind. Văzându-l, scoase un
strigăt și-o trânti speriată înapoi. Zece minute nu se auzi
nimic.
—Știu că ești în spatele ușii, făcu el. Laura, trebuie să
vorbim.
După alte câteva minute, ușa se deschise din nou. Fără
să spună nimic, îi făcu semn să intre.
Își dădu sacoul jos, se descălță de pantofi și intră în
prima cameră.
Interiorul avea un aspect relaxant și sobru. Pereți
vopsiți într-o nuanță de verde pal, pe care erau câteva
tablouri aliniate într-o poziție simetrică. Un șemineu,
în jurul căruia se poziționau un divan și un fotoliu de
culoare roșie. Pe fotoliu erau câteva perne colorate, iar pe
jos un covor. Se așeză pe fotoliu, iar Laura pe marginea
divanului.
O privi. Avea ochii triști și fața trasă. Slăbise de când

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI137o văzuse ultima dată sau poate era doar impresia unei
îndelungi despărțiri. Purta o rochie mov ce-i venea până la
genunchi, fără să îi acopere în totalitate. Foxy ieși de după
ușă, gudurându-se lângă picioarele lui Theo. Îl netezi pe
cap de câteva ori.
—Vrei o ceașcă cu ceai? Sau o cafea?
—Sincer să fiu, mi-e foame, spuse Theo și se întrebă în
sinea lui dacă o asemenea abordare era de nivelul poziției
pe care ar fi vrut să înceapă conversația.
—Am sushi în frigider.
—Ca atunci?
Theo zâmbi, amintindu-și de seara în care au făcut
pentru prima dată dragoste.
—Ca atunci, răspunse Laura.
—Nu-mi imaginam că voi mânca sushi și la Londra.
—Niciodată nu poți ști ce te așteaptă mâine, replică
ea și porni spre bucătărie.
În cazul dat ai perfectă dreptate, bombăni Theo.
Reveni cu un platou de sushi. Refuza să-l privească în
ochi, încercând în mod intenționat să pară preocupată de
ceva.
Theo se ridică, îi luă platoul din mâini și-l puse pe
masă. În același timp întinse cealaltă mână și o strânse de
talie, apropiind-o de el. Laura se smunci, sărind ca arsă.
Trecu de cealaltă parte a mesei. Îl privea furioasă.
—De ce ai venit?
O privi în tăcere. Cele câteva luni nu-i știrbiseră cu
nimic din frumusețe. Dimpotrivă, părea fermecătoare, cu

138
VITALI CIPILEAGAcele câteva șuvițe roșcate de păr alunecându-i peste ochi,
cu buzele pe care și le încorda ca într-un sărut când era
deranjată de ceva.
—Am venit să-mi cer iertare, în primul rând, apoi
am venit să aflu niște răspunsuri.
Îl analiza atentă, neștiind dacă era cazul să dea
importanță omului care a izgonit-o în gol la fel de repede
pe cât i-a dăruit paradisul. În cele din urmă luă loc pe
canapea, privind spre fereastră.
—Recunosc, m-am purtat ca un idiot, porni Theo
discuția. Te-am făcut vinovată de toți demonii din capul
meu și am ruinat o călătorie frumoasă. Dar, te asigur, nu aș
fi procedat astfel dacă nu era comportamentul tău dubios.
Ea puse două degete peste buze, analizând cuvintele
lui. Apoi ridică capul.
—Bănuiesc că mi-ai găsit adresa prin intermediul
companiei?
—Da, însă…
—Bănuiesc că până nu demult credeai că eu sunt
anonimul din spatele scrisorilor.
—Da, însă…
—Și mai cred că nu găsești suficiente motive pentru a
te îndepărta definitiv de mine, odată ce ai ajuns aici.
—Da! făcu enervat Theo. Da și iar da.
Se ridică zâmbind. Îl enerva la culme zâmbetul ei,
altădată ucigaș de frumos.
—Vino cu mine.
Îl luă de mână, forțându-l să o urmeze. Ieșiră pe ușa din

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI139spate și dădură într-o grădină de vreo zece metri pătrați.
O mulțime de flori creșteau pretutindeni, mai înalte și
mai mari decât la intrarea din față. Lampe de mărimi mici
și medii zăceau prin iarbă. În dreapta era un baldachin,
legat de doi stâlpi pe care de asemenea se cățărau flori.
Lângă el, o masă de lemn și două scaune mici. Pe masă
era un radio micuț, cu două boxe. Soarele ardea jucăuș,
răsfirând mii de raze peste această bucată de rai.
—Aici, în tot acest răstimp, m-am gândit la noi.
Se așeză în baldachin, lăsând un picior să se legene în
afara lui. Coapsa i se dezgoli de îndată, lăsând la vedere
o piele fină și albă. Theo o privea halucinat, trezind în el
dorințe și pofte amorțite. Laura îl observă, dar nu făcu
altceva decât să arate cu degetul scaunul de alături.
—Theo, ceea ce a fost între noi nu poate fi explicat
acum.
Îi vorbea încet, aproape șoptind.
—M-am gândit mult la noi, la conjunctura
nefavorabilă prin care am apărut în viața ta. Ai tot dreptul
să fii supărat, ca și mine de altfel, dar să nu te îndoiești
niciodată că ceea ce simt pentru tine ar fi un sentiment fals.
Laura recunoștea că-l iubește și nu-i ușura cu nimic
misiunea.
—Dar mesajul din telefon? Mergeți împreună undeva,
dacă e cazul. Nu uita de înțe…
Îl opri, gesticulând cu mâinile vehement.
—Recunosc, era despre noi si era de la cineva cu intenții
bune și nobile. Cineva ține la tine, Theo, oriunde ai fi.

140
VITALI CIPILEAGASe aplecă spre ea.
—Îmi dau seama că tot ce vrei acum e să-ți cred
prostiile. Tu și scrisorile astea anonime n-ați făcut decât
să-mi transformați viața într-un iad!
Dădu dezaprobator din cap.
— Nu vreau să ne certăm, Theo. Vreau doar să știi că
toate sentimentele față de tine au fost sincere, începând
din prima clipă și până în această secundă.
Laura coborî și celălalt picior pe pământ, sprijinindu-se
cu mâinile de ambele părți ale baldachinului.
—Vreau să aflu adevărul. Trebuie să te întorci cu mine
la Mara, împreună îmi sunteți datoare cu niște explicații.
—Nu mă mai întorc în România, îl întrerupse Laura.
Oricum asta nu va schimba nimic. Am decis să fiu cât mai
departe de…
Se opri brusc, înțelegând că ceea ce urma să spună îl
viza direct pe bărbatul de lângă ea. Se liniști însă repede
și se aplecă în tăcere să culeagă câteva flori de jos. Le puse
într-un pahar de pe masă.
—Dacă într-o zi vei afla lucrurile așa cum sunt ele,
poate vom putea să ne regăsim și să fim împreună. Acum
te rog să pleci.
—Dar…
Ochii Laurei se umplură de lacrimi.
—Te rog, de dragul a tot ce a fost între noi, pleacă.
Îi arătă direcția spre ieșire. Theo înțelese că e în zadar
să mai întrebe ceva. Porni să-și ia pantofii și ieși trântind
poarta cu putere. Laura avea aceeași atitudine secretă ca

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂIși Mara. Porni greoi spre stație, lăsând în urmă o fată cu
ochii verzi și rochie mov până la genunchi. Nu, ea nu mai
e fata de altădată, își spuse Theo. Se despărțea de o femeie
mult mai matură, de o femeie căreia încă o dată nu i-a
fost teamă să recunoască ce simte și care purta cu ea o
mare taină.

14324
Poți schimba un om, iubindu-l!
Afecțiunea este o nevoie umană primară. În
această ecuație complicată și duală, de cerere-ofertă,
necunoscutele sunt cele care mențin echilibrul. Nu poți
forța iubirea, dar o poți câștiga, mizând pe indicii cheie ai
unei relații – timp, răbdare, implicare, iertare… Oricât de
multe bătăi de cap nu ne-ar da, iubirea are în sine esență,
pe când singurătatea este goală, unul din ultimii îngeri
izgoniți din Paradis care-și caută cu disperare drumul
înapoi. Intimitatea, starea de confort regăsită alături de
un om drag, necesitatea de a iubi și de a fi iubit constant
de cineva cântărește mai greu decât libertatea. Poate
pentru că ce-i mai rămâne unui om liber, dacă e privat de
manifestările cele mai pure și mai naturale ale spiritului
său? Ce-i mai rămâne unui om liber, dar condiționat să se
închidă în sine? E păcat… Un om liber care nu poate iubi e
un prizonier știut doar de el insuși. Dorința de a păstra un
sentiment se transpune în dorința de a păstra omul. Dar
adesea ne înșelăm crezând că odată cu omul dispare și
sentimentul. Afecțiunea adevărată, trăită prin dragoste,

144
VITALI CIPILEAGAeste o binecuvântare atemporală și transcendentă, așa
cum este și sufletul omului.
Poți schimba un om, iubindu-l. Iar alegând să iubești,
vei deveni nemuritor.
The flights have been cancelled. Theo privea descumpănit
unul dintre panourile de informare ale aeroportului
Heathrow, înțelegând că sunt șanse minime să mai urce
în avionul cu destinația București. Vremea se înrăutățise
brusc, plouase infernal noaptea întreagă și toate zborurile
fuseseră anulate. Sute de oameni epuizați și agitați alergau
în toate părțile prin labirinturile aeroportului. Câțiva
angajați de la biroul de informații încercau cu disperare
să explice unor clienți nemulțumiți că vina nu le aparține
și că cel mai probabil zborurile vor fi reluate a doua zi.
Theo nu mai voia să stea la Londra nici câteva ore. Orașul
ăsta îi ploua peste rănile dezvelite. Avea impresia că până
și rațiunea îl durea sub presiunea norilor plumburii ai
Londrei. Privea nemișcat pentru a evita orice forțare a
propriilor mecanisme defecte.
—Ia trenul, prietene. E singura variantă acceptabilă
pe vremea asta nesuferită.
—Mă scuzați?…
În dreapta lui un domn de vreo cincizeci de ani privea
și el panoul de informare unde, de sus până jos, se înșiruia
o listă cu zboruri anulate.
—Nu decolează nimic nici de pe celelalte aeroporturi,
continuă bărbatul. Ne rămâne doar să luăm trenul. Asta în
cazul în care nu vrei să rămâi blocat aici cu tot cu ploaie.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI145Se gândi dacă această soluție alternativă are un sens
logic. Nu mai mersese cu trenul până atunci decât o
singură dată pe traseul București-Iași, dus-întors. Fiind
mai mult un spirit dinamic și inovativ, trenul i se părea
un mijloc de transport bătrân și obosit, cu care trebuie
să ai răbdare, tact și, mai ales, timp. Și totuși, voia să se
îndepărteze cât mai repede de Laura. După câteva clipe
de ezitare, se trezi verificând lista trenurilor ce merg
din Londra spre Europa. Avea câteva alternative pentru
a ajunge la București: 1. Prin Paris și Munchen 2. Prin
Bruxelles și Viena 3. Prin Paris și Budapesta, cu staționare
la hotel. Era decis înainte să aleagă: Paris. Sigur, soarta
făcea să se întoarcă acolo unde încă își mai trăia prezentul.
Acolo urma să-și adune gândurile.
Cumpără un bilet la clasa business pe Eurostar.com.
Clasa îi permitea să facă check-in în doar zece minute,
ceea ce îi convenea de minune. Bine că nu am bagaje mari,
mormăi el. Își luase cu el doar câteva haine de schimb
și lucruri de primă necesitate. Ajunse în patruzeci de
minute la stația St Pancras, luându-și biletul de la unul
din automate. La 10:15 se urcă în tren cu o vădită ușurare
pe față. Deschise mesageria. Mă rețin. Nu știu cât timp.
Ajung singur. Bogdan avea să înțeleagă. În doar câteva
minute alarma sună și ușile se închiseră cu o sâsâitură.
Theo lăsă deoparte telefonul și privi în jos pe fereastră.
Zeci de bărcuțe ancorau pe malurile noroioase ale unui
râu. De partea cealaltă, prin norii denși de ploaie abia de
se întrezărea în depărtare un castel. Doi bărbați arătau cu

146
VITALI CIPILEAGAdegetul înspre acesta și din discuția lor înțelese că e vorba
de Rochester. Plictisit, întoarse capul și luă telefonul în
mână, deschizând aplicația Brain Dots. Trenul gonea prin
nordul Franței, când i-a fost servit prânzul. Mâncând cu
poftă din risotto cu ciuperci începu să numere câte prânzuri
luase cu Laura cât timp au locuit împreună. Trei-patru?
Totul îi revenea în minte organizat în spații temporale
umplute cu orice, numai nu cu ideea de împreună.
Nu timpul fusese cel mai mare dușman al nostru. Nu, cu
siguranță nu. Doar adunând puzzle-ul relației, putea
remarca o absență constantă – cel care chiulise era chiar
el. Încercase de o mie de ori să-și explice de ce deschise
ușa Laurei: o femeie specială, pe care o îndrăgea cu
fiecare zi mai mult, dar de misterul căreia îi era frică. Era
nesănătos felul în care trăise dragostea – evaziv, iar acum
îl durea și mai mult.
Ajunse la 13:40 în Gara de Nord din Paris, parcurgând
aproape cinci sute de kilometri în puțin peste două ore.
Coborî trist cele câteva scări, dar fără să simtă mare
oboseală. Bău rapid o cafea la GLUP’S și ieși în stradă. La
Paris era vreme rece, dar nu ploua.
Traversă Boulevard de Denain și se pierdu printre
străzile pariziene. Doi ani în urmă i se păreau cele mai
colorate străzi, acum nu vedea decât case ordinare,
asfalt umed și oameni posaci. Aici lumea lui se oprise în
loc. Aici durerea lui devenise vie. După aproape trei ani
revenise umil la trecut ca un sclav la stăpânul său. Și,
chiar dacă „stăpânul” îi redase libertatea, absolvindu-l

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI147de orice vină, ineluctabil îl percepea și mai departe drept
responsabil de soarta sa. Nu știa ce să facă în lipsa lui, ce
să simtă, cum să iubească, cum să fie. Avea un gol pe care
nu-l putea umple cu nimic. Și atât timp cât nu găsea un
răspuns, lăsa acest sentiment de vinovăție să plutească în
aer. Se hotărî să repete călătoria de atunci. Se plimbă pe
cheile Senei, mâncă un hot dog la terasa de la La Rotonde
și cumpără două suveniruri mici cu Turnul Eiffel și Notre
Dame. Era gata să se întoarcă spre Gară, când telefonul
vibră, anunțând recepționarea unui nou mesaj.
Dacă vrei să știi adevărul, vino la Gara de Est din Paris la 15:00.
Era 14:40. Fără să chibzuiască mult acțiunea, o luă
la goană pe străzi, în direcția Gării. Înțelese că nici dacă
aleargă ca Usain Bolt nu va reuși să ajungă la timp. Opri
din mers un taxi și urcă grăbit. Se opri în fața Gării la 14:57
și porni alergând spre peron. Încerca să vadă o privire
cunoscută sau un indiciu. Privi în direcția trenurilor,
pe lângă aparate, intră în câteva cafenele și în sala de
așteptare. Nu era nimeni care să-i dea de înțeles câtuși de
puțin că l-ar fi așteptat. Se opri în loc, înțelegând că de
fapt căuta un ac într-un car cu fân. Luă telefonul și apelă
numărul necunsocut.
Telefonul este deconectat sau se află…
Murea de nervi pe marginea peronului. Sună de zeci
de ori, dar fără rezultat. Scoase o înjurătură și urcă într-un
taxi. Îi ceru să o ia în direcția aeroportului. Cu câteva clipe
înainte să ajungă, telefonul vibră din nou.
Urcă în trenul spre Munchen la 15:40. Mâine.

148
VITALI CIPILEAGAEra gata să arunce telefonul pe fereastră, dar geamurile
erau închise. Era un număr străin. Îl apelă grăbit, cu
același rezultat.
—Spre cel mai apropiat hotel, vă rog.
Se cază, aruncă geanta pe pat și porni spre baie să facă
un duș. Reveni cu părul ud în dormitor, gândindu-se ce
să facă mai departe. Se hotărî totuși să urmeze indicațiile
și cumpără un bilet spre Munchen, la 15:40. Era la Paris,
blocat între două lumi, și nu avea niciun chef să mai iasă
din hotel.
A doua zi ajunse la Gara de Est cu o oră mai devreme
și porni să caute la fel de insistent ca și în ziua precedentă.
Nu avea nici cea mai mică idee despre ceea ce avea să facă
mai departe. Se porni spre automat și luă biletul pe care-l
cumpărase preventiv. Într-un sfârșit, dădu să urce în tren,
când întoarse capul și zâmbi. O fată cu păr brunet, care
încă nu avea atins majoratul făcea o criză de nervi lângă
aparat. Încerca să-și ia biletul, dar nu-i reușea.
Theo coborî repede, ajungând la ea în câteva secunde.
Se apropie pe la spate și, ridicând puțin capul, reuși să
citească numele de pe bilet: Carla Navarro, România.
Așadar, era româncă?
—Unde mergi, Carla Navarro?
Fata se întoarse spre el uluită. Brusc, ochii mari și
negri se măriră și mai mult. Făcu câțiva pași înapoi, puțin
speriată. Theo ridică mâinile în aer.
—Nu vreau decât să te ajut. Ți-am văzut biletul
și-nțeleg că nu te descurci singură.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI149Îi întoarse brusc spatele. Observă că scoate ceva din
buzunarul hainei, dar nu înțelese ce era. După două
minute se întoarse și se apropie de el.
Fără să-i spună ceva, arătă cu degetul spre trenul ce
staționa pe dreapta.
—Pleci la Munchen?
Fata dădu încet din cap.
—Și eu.
O ajută să introducă datele. Apoi, cu un aer victorios,
îi înmână biletul. Aștepta un gest de mulțumire din
partea ei, însă aceasta îi smulse biletul din mână, dădu
încă o dată din cap, își luă geanta și se îndreptă grăbită
spre tren. O ciudată, bombăni el din urmă. Urcă în tren pe
ușa roșie (clasa întâi) cu cinci minute înainte de pornire.
Își compostă biletul, apoi porni să-și caute locul la unul
din scaunele Club Duo (două scaune față în față), când o
observă uimit pe brunetă așezată pe scaunul din fața lui.
Citea dintr-o carte și asculta muzică în căști. Ia te uită, ce
coincidență, se gândi el. Rămase în picioare și începu să
o studieze mai atent. Carla purta o fustă cloș în carouri,
cămașă albastră și papion albastru închis, asortate cu
o pereche de cizme până la glezne. Outfit-ul îi reda pe
deplin eleganța și feminitatea. Părul și-l ținea strâns la
spate, lăsând să se vadă o pereche de cercei negri. Fața
mică, aparent necorespunzătoare celor aproximativ un
metru șaizeci, purta pe ea câțiva pistrui frumos aliniați,
de-ai fi zis că fuseseră pictați în mod intenționat. Mâinile
albe cu degete fine cuprindeau cu grație și grijă coperta

150
VITALI CIPILEAGAcărții. Nasul ascuțit era așezat perfect pe mijlocul feței,
scoțând și mai mult în evidență profunzimea ochilor.
Lectura rapid, privirea alunecându-i dintr-o parte în
alta a filelor. Ținea cu delicatețe un picior peste celălalt,
dezgolind astfel o parte din șoldul și genunchiul drept.
Trenul, un TGV Duplex, porni, accelerând. Trecu încet
pe lângă ea și începu să verifice fiecare cupeu în parte.
Mesajul îi spunea clar să ia trenul spre Munchen, deci în
unul din vagoanele acestuia se afla un indiciu important.
Le cercetă pe toate, fără să-și dea seama ce sau pe cine
anume caută.
Se întoarse în vagonul unde își avea rezervat locul și se
opri din nou în dreptul fetei. Aceasta citea mai departe, la
fel de concentrată. Theo se așeză încet, de frică parcă să
nu intervină cu ceva în aura misterioasă pe care o emana
ființa din fața lui.
Își deschise e-mailul, verificând ultimele mesaje. Se
forță să nu privească în față, dar nu-i reuși. Carla citea la
fel de concentrat, întorcând paginile cu vârful degetelor
stângi. Se aplecă puțin înainte ca să vadă titlul. Era „Umbra
vântului” de Zafon. Deși era un cititor mai sceptic, îi
plăcuse cartea. O găsise perfectă, plină de mister și se
regăsise pe alocuri în pielea lui Julian Carax, un personaj
enigmatic și neobișnuit. Acum, stând pe un scaun din
tren, o privea pe Carla și îi părea incredibil de cât de multe
stări cunoscute putea să citească pe fața ei: o ridicare din
sprânceană, un țuguit de buze, un strâmbat din nas, un
dat din cap. Mirare, mulțumire, dezgust, dezamăgire. Era

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI151gata să-și folosească observația drept pretext de discuție
când se auzi:
Stimați pasageri ai TGV Duplex, cursa Paris-Munchen. Vă
anunț ăm că cina va fi servită în jumătate de oră. Călătorie plăcută!
Carla lăsă pentru o clipă cartea în jos și îș i scoase una
din căști, încercând să deslușească de unde venise acel
sunet. Îl zări de partea cealaltă pe Theo cu un zâmbet până
la urechi. Făcu aceeași privire surprinsă ca lângă automat
și ridică brusc cartea, până peste ochi. Cu un gest stângaci
își puse piciorul drept lângă celălalt, netezindu-și fusta
cu mâna și trăgând-o peste genunchi. Theo zâmbi și mai
mult. I se părea amuzant să vadă asta la o femeie într-o
formă naturală, sinceră, fiind în mare parte obișnuit cu
reacții bine gândite sau cu măști de domnișoară alintată
trase peste față. Carla continua să țină cartea sus, cu mâna
ușor tremurândă.
—Găsesc nepotrivit să ne evităm privirile, atâta timp
cât avem de mers mai bine de cinci ore în acest tren, eu
fiind în fața ta. Mă înțelegi, Car-la?
Auzindu-și numele, ea dădu cartea într-o parte,
privindu-l furioasă.
—Deci mă înțelegi, adăugă el zâmbind. Consider și
ăsta un început de conversație.
Ea nu făcu decât să întoarcă capul pe fereastră. Încerca
să-și camufleze emoțiile, dar obrajii i se înroșiseră și
buzele începură s-o ia razna, mușcate de dinți.
—Dacă tot am avut curajul să vorbesc primul, am
și tupeul să mă prezint primul, făcu el. Sunt Theodor.

152
VITALI CIPILEAGAPrietenii îmi pun Theo. Tu poți să alegi ce-ți convine mai
mult.
Îi întinse mâna, zâmbind a X-a oară. Carla simulă
o întindere de mână – mai mult din politețe, decât cu
intenție.
—Și tu ești Carla. Deja e „clar” ca bună ziua, glumi
nereușit Theo.
Trenul gonea prin suburbiile franceze. După ce norii
se risipiră în ultimele ore, soarele se vedea coborând
încet spre asfințit. Mii de raze domoale se împrăștiau
printre case, copaci, drumuri asfaltate sau margini de
șine. Câteva trecură prin fereastra trenului, luminând fața
Carlei. Ea însă nici nu se sinchisi să-și ferească privirea,
emanând o calmitate de invidiat. Se întoarse și începu
să caute insistent prin poșetă. După câteva minute bune,
găsi un stilou și-i făcu semn lui Theo să întindă mâna.
Bucuroasă să te cunosc.
Își retrase mâna scrisă, tulburat. La un asemenea
răspuns nu se așteptase.
—Dacă nu vrei să-mi vorbești — e ok, nu insist.
Îi făcu indiferent cu mâna și luă telefonul, hotărât să
termine jocul.
Clara își duse palmele la ochi. La început Theo nu
înțelese ce vrea să facă. Imediat corpul ei începu să i se
zguduie de plâns. Nu-i curgea însă nicio lacrimă, de
parcă plângea în sinea ei. I se mototoli colțul rochiei,
ridicându-se peste genunchi, dar îl lăsă așa. Theo nici nu
observă când se apropie de el un bărbat, că în secunda

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI153următoare deja îl trăgea cu putere de gulerul gecii.
—Ce i-ai făcut, nemernicule?
Theo se uita țintă la fată. Oare ce-am mai făcut? În jurul
lor deja se adunaseră și alți pasageri. Comunicarea ei
ulterioară cu bărbatul agresiv îi dezlegă misterul. Carla
auzea, dar nu putea vorbi. Nu era nici înfumurată, nici
infantilă și nici o domnișoară cu pretenții. Pur și simplu
nu avea cum să-i spună acel „Mulțumesc” sau „Îmi pare
bine” altfel decât în formă scrisă.
Cu un efort uriaș, reușise să oprească intenția
bărbatului de a-l lua pe Theo la pumni. Ea se ridică de pe
scaun, gesticulând vehement cu mâinile. Dădea de înțeles
că „vecinul” ei nu era cu nimic vinovat, că a fost doar o
neînțelegere. Ceilalți pasageri începură să se retragă la
locurile lor.
—Îmi cer scuze, spuse bărbatul care-l înșfăcase
pe Theo. Săptămâna trecută mi s-a întâmplat o situație
neplăcută. Atunci l-am scuturat bine pe unul.
Carla se trânti înapoi pe scaun, întorcând capul spre
fereastră. Avea sprâncenele încruntate și ochii dulci și
mari în semn de părere de rău.
—Ți-a curs rimelul pe față.
Se grăbi să ia un șervețel de pe masă și se aplecă cu
grijă spre Carla, vrând să-i șteargă urmele negre de pe
obraji, dar în ultimul moment realiză că un asemenea gest
era nepotrivit. Îi întinse șervețelul și ea îl accceptă sfioasă,
înțelegând că are ceva de retușat.
Câțiva pasageri priveau scena, fără să priceapă ce se

VITALI CIPILEAGAîntâmplă. Carla le înțelese privirile bănuitoare. Se simțea
vădit incomodată de ele. Scoase din mapă o foaie și un
creion și începu să deseneze. Schița ceva, fiind concentrată
în totalitate în fața acelei hârtii de desen.
—Mai ești supărată pe mine?
O privea liniștit, de parcă ar fi vrut să-i spună că e
suficientă atâta agitație pentru o zi. Carla dădu din cap,
continuând să joace creionul pe coala de hârtie.

15525
Theo se uită la ceas, a câta oară în ultimele
minute. Trenul trecuse deja hotarul și gonea
spre Munchen, lăsând în urmă mici orașe construite în
stil german. Îl durea îngrozitor spatele. Avea impresia
că stătuse pe ace vreme bună. Decis, scoase telefonul și
rezervă un bilet de avion Munchen – București.
Privi în direcția Carlei. Aceasta citea mai departe,
sprijinită cu umărul drept de marginea ferestrei și ținând
cartea la fel de sus, în dreptul ochilor. Putea citi pe fața ei
aceleași expresii vii, multicolore. Se jucă câteva minute cu
telefonul, plictisit. Ar fi preferat să lege o conversație, fie
ea și puțin stranie, decât să moară de nervi.
—Încotro mergi?
Carla dădu cartea într-o parte. Își arcui sprâncenele,
semn că nu fusese atentă.
—Întreb încotro te duci? Rămâi la Munchen sau
mergi mai departe?
Își dădu seama că pune prea multe întrebări și că ea nu
avea cum să-i răspundă atât de ușor.
—Dacă vrei, pot să întreb eu și tu doar să dai din cap

156
VITALI CIPILEAGApentru da ori nu. Sau poți să-mi scrii pe mână. Sau pur și
simplu poți să taci și să te prefaci că ești interesată de ceea
ce zic eu.
Ea îl privea, fără să schițeze prea multe grimase.
Comunicarea cu un străin o incomoda vizibil, dar nu o
mai deranja, cel puțin. Se ridică de pe scaun, făcându-i
semn lui Theo să aștepte. El o privi întrebător din urmă.
Avea un mers de aristocrată, grațios și, în același timp,
fără prea mari complicații. Părul îi cădea elegant pe spate,
punând în evidență umerii bine conturați. Dar ce slabuță e,
făcu el.
Se întoarse din zona bagajelor cu un carnet de culoare
oranj, cu desene orientale pe el și o floare stilizată în
centru. Îl deschise exact la jumătate și luă stiloul în mâna
dreaptă.
În primul rând, îți datorez scuze.
Întoarse carnetul spre Theo doar să citească, apoi se
grăbi să scrie mai departe.
Plec la București.
—Dacă m-aș fi gândit pe-o clipă că ești bună de
spioană, aș fi zis că mă urmărești, glumi Theo. Și eu încolo
merg.
Carla nu păru surprinsă. Desenase în fugă un
emoticon zâmbet.
Theo tăcea iar. Simțea un disconfort neobișnuit când
încerca să-i spună ceva, având îndoiala că va reacționa
altfel decât s-ar fi așteptat. Fără să vrea, o discrimina,
crezând-o mai neputincioasă, mai slabă decât alte femei.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI157Se intersectase de câteva ori pe stradă sau în cafenele
cu surdo-muți. Îi vedea adunați în găști, gesticulând cu
mâinile. Viața lor însă era o lume paralelă, pe care nu
o înțelegea și pentru care nu găsise doza suficientă de
interes ca s-o cunoască. De data asta în față avea o femeie
care la fel, nu putea vorbi (dar auzea) și cu care comunica
folosind un carnet și câteva gesturi. Iar acest fel al ei de-a
fi, deosebită, într-o lume omogenă, îl lăsa mut de uimire.
—Bănuiesc că ai același traseu ca și mine, de vreme
ce avem aceeași destinație.
Carla încuviință.
—Ce-ai făcut la Paris?
Nimic important.
Theo tăcu. Își calculă șansele de a o provoca să spună
mai multe despre ea în urma unei tăceri personale mai
îndelungate. Însă, după câteva minute de liniște, se
declară învins.
—Scrie-mi ceva despre tine. Ce vrei tu.
Carla dădu din umeri.
Nu e potrivit să judecăm oamenii după ceea ce spun despre ei
inșiși, ci mai degrabă după ceea ce fac.
Se lăsă păgubaș. Până la urmă, nu avea niciun motiv
întemeiat să o descoase de ceva.
I se păru totuși straniu felul în care scria. Uneori
scrisul era curat, fără înflorituri. Alteori cuvintele erau
scrise de două ori. La început era puțin aplecat spre stânga
cu spații între literele din mijlocul cuvintelor. La sfârșit
scria deja înclinat spre dreapta, cu spații mai mari între

158
VITALI CIPILEAGAcuvinte. Și de fiecare dată mâzgălea accentuat semnele de
punctuație.
Doamnelor și Domnilor, trenul ajunge în câteva minute la
destinație. Vă mulțumim că ați ales serviciile noastre…
Anunțul păru să-i salveze pe ambii de la o situație
incomodă. O ajută să-și coboare bagajul, gândindu-se
dacă avea până-n zece kilograme. La Munchen erau puțin
peste zece grade, însă se resimțea mult mai puțin, din
cauza vântului ce bătea neîntrerupt.
—Ai rezervat o cameră la un hotel? Îți comand un
taxi?
Carla îl refuză cu un gest rapid. Se gândi o clipă,
apoi scoase carnetul, rupse o foaie pe care scrise ceva la
repezeală. Împături foaia în câteva bucăți și i-o înmână.
Apoi o luă la goană în direcția unei mașini luxoase care
staționa la intrarea în gară. La volan se afla un domn de
vreo patruzeci de ani îmbrăcat în costum, prea elegant
pentru o seară de iulie. Acesta o văzu și ieși din mașină,
deschizând tăcut portiera din spate.
Așadar, o aștepta cineva. Nu reuși să-i răspundă, că
ea deja urcase grăbită. După nici zece secunde, mașina
dispăru cu viteză după colț.
Desfăcu foaia și citi repede:
Uneori cele mai triste despărțiri au loc la Londra.
Tresări, apoi îl cuprinse panica. Nu voia să-și facă o
anumită impresie, dar simțea că e victima unei farse de
prost gust. Parcă-i furase rolul lui Michael Douglas în The
Game. Alergă până la colț, dar mașina nu se mai vedea.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂIOare Carla avea vreo legătură cu mesajele anonime? Sau
știa pe cineva implicat direct în asta?
Înfrigurat, puse hârtia în buzunarul de la blugi, își
trase gulerul gecii și opri primul taxi care a venit spre el.
—To Munchen Airport, please.

16126
Dacă am accepta intimitatea omului de lângă noi,
„goliciunea” lui spirituală, dezbrăcată de mii de
concepții netrebuincioase, am descoperi o persoană mult
mai sensibilă și mai naturală. Ar apărea în fața noastră în
forma ei firească, fără retușuri și secrete mușamalizate
prin ungherele sufletului. Dacă am avea intenția să
cunoaștem omul în adevărata lui lumină, ne-ar fi rușine
să mințim, să fim falși sau ipocriți. Am lăsa deoparte
argumentele convingătoare care să ne pună într-o situație
superioară celuilalt. Am găsi potrivit ca mai mult să ne
pese și mai puțin să ne compătimim în raport cu trecutul.
Sexul ar deveni o creație, nu un proces, dragostea – o artă
și nu un discurs declarativ, sinceritatea – o plăcere uzuală
și nu un avantaj de moment. Ne-am vedea pe aceeași
poziție, fiind intimi. Și din intimitate s-ar naște emoția,
una pură, specifică pentru doi oameni care se iubesc cu
desăvârșire.
Urcat în avion, se gândi doar să ajungă cât mai
repede acasă și să facă un duș fierbinte. Ceru un pahar
de șampanie. Remarcă suprins că este rețea wireless și

VITALI CIPILEAGAdeschise o fereastră Google . Cât făcuse check-in-ul îi
apăruse o întrebare care nu-i dădea pace: Carla deținea
cetățenie română și totuși avea un nume atât de exotic?
Se gândi că sunt lucruri care la prima vedere par lipsite
de importanță, dar dacă îți intră în creier, nu te poți
debarasa de ele decât doar când le descoperi misterul. Și
atunci, în acel moment de uimire, singur nu vei dori să
scapi de aceste lucruri. Tastă în motorul de căutare Carla
Navarro. Îi apărură o mulțime de link-uri ce duceau spre
celebra jucătoare de tenis Carla Suarez Navarro: articole,
pagina de Facebook, informații pe Wikipedia . Ultimul
articol era de pe cinci iulie, cu înfrângerea în runda a
patra la Wimbledon, în fața tenismencei americane Venus
Williams. Dădu click pe următoarele pagini. Aceleași
rezultate, cu excepția unui link ce ducea către pagina
unei studente din Filipine. Nici pe departe nu era vorba
de Carla pe care o cunoscuse în tren. Dezamăgit, închise
telefonul.
Se întrebă ce-o fi făcând Laura. Oare se vor mai vedea
vreodată?
Cine știe…
Obosit și distras, adormi. Se trezi pentru a face
escala, apoi adormi din nou, spre seară ajungând deja în
Aeroportul Otopeni.

16327
Theo decuplă ambreiajul și trecu în a patra viteză.
Îi era indiferent dacă îl vedea vreun polițist. Se
grăbea să ajungă la local, chiar dacă ar fi fost nevoit să
treacă la roșu. Apelul insistent al lui Bogdan îl făcu să sară
ca ars din pat: în mâinile acestuia era o nouă scrisoare
anonimă, după aproape două luni de pauză. Sau cel puțin
așa credea…
—Unde e? făcu el, aruncând cheile pe masa de bar.
—Nu te temi că într-o zi vei găsi în plicul ăsta o
bombă? întrebă Bogdan pe jumătate glumind, pe jumătate
îngrijorat. Stai întâi să-ți explic. Nu știam că a doua
zi după discuția noastră vei pleca la Londra. La Pariso
venise o livrare, iar responsabilul avea nevoie urgentă de
semnătura ta. Telefonul îți era deconectat. M-am oferit eu
să vin până acasă la tine, să te găsesc. Când am ajuns, casa
era încuiată. În schimb, la poartă lângă cutia poștală era
asta.
Îi înmână plicul alb cu o oarecare mândrie. Theo
rupse colțurile și…
—Dar e scris de mână!

164
VITALI CIPILEAGADescoperirea îl suprinse până și pe el. Încercă să
deslușească cuvintele.
Am visat că eram la Pariso, stăteam undeva în colț și
te urmăream. Vroiam să mă apropii, să te strâng în brațe.
Uneori cred că te ajut, dar greșesc și te rănesc. Îmi ești atât
de drag, încât promit să nu-ți mai scriu. Mi-e suficient să
știu că vei fi mai bine fără mine.
Nu uita, Theo, ascultă-ți inima.
Theo citi și reciti, până realiză că sfâșie foaia cu
degetele împăiate de nervi. Trecu de cealaltă parte a mesei
ca să-și toarne un pahar dublu de whisky. A fost salvat
de Bogdan. Acesta citi scrisoarea cu fruntea încrețită,
forțându-se la rândul lui să înțeleagă sensul cuvintelor.
Mușcă apoi degetul mare cu dinții, de parcă voia să facă o
concluzie la care tot nu ajungea.
—Două lucruri sunt certe pentru mine, Theodor.
Primul: el sau ea știe unde trăiești și cel mai probabil ce
faci la Pariso.
Privi pe fereastră, dorind să vadă dacă nu-i urmărește
nimeni.
—Celălalt: respectivul anonim a înțeles că a cam
întrecut măsura și a decis să facă un pas înapoi. Deci, fie e
cineva care te cunoaște bine, fie e cineva care încearcă să te
cunoască, ceea ce în situația de față nu înseamnă o mare
diferență.
—Asta e tot ceea ce știu despre ea astăzi.
—Deci crezi că e o Ea.
—Nu cred, sunt sigur.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI165Bogdan înțelese că treaba e serioasă și comandă pe loc
două beri.
—Trebuie să o cunosc, făcu Theo.
Își aduse aminte de cuvintele scrise pe foaie: Ascultă-ți
inima. Mara obișnuia să-i repete același mesaj. De-ar
putea-o obliga în vreun fel să vorbească… Dar știa că e
imposibil.
—Trebuie să începi de undeva, prietene. Încearcă să
gândești rațional, să vezi…
—Atunci ies în stradă și încep să caut, îl întrerupse
Theo grăbit. Scuză-mă, dar simt nevoia să iau o gură de aer.
Puse plicul în buzunar și deschise ușa. Habar n-avea
ce să facă, când îi veni o idee. Se îndreptă spre cel mai
apropiat oficiul poștal. Chiar dacă nu spera să găsească
vreun indiciu, cel puțin trebuia să înceapă de undeva. O
doamnă cu ochelari pe nas și o coafură din secolul trecut
îi dădu verdictul.
—Nu vă pot spune nimic referitor la sursa acestei
scrisori, domnule. Nu are numele expeditorului pe ea, nici
timbru, niciun cât de mic indiciu care să ne ajute să aflăm
cel puțin proviniența scrisorii.
Dezamăgit, puse plicul în buzunar și se îndreptă spre
ieșire.
—Dacă vă par aceste scrisori o amenințare sau că sunt
periculoase pentru viața dumneavoastră, puteți depune o
reclamație la poliție, îi strigă doamna din urmă.
Periculoase în mod direct? Nu avea motive reale să
creadă asta. Periculoase pentru liniștea lui interioară?

166
VITALI CIPILEAGACu siguranță că da. Și totuși, trebuia să existe o cauză a
acestor mesaje. Ajunse în Cișmigiu și se așeză pe o bancă,
mușcând dintr-un croissant cu ciocolată. Încercă să
ordoneze cronologic evenimentele care se întâmplaseră
cu el în ultimul timp. Călătoria, discuția cu Laura,
mesajele anonime din telefon, Carla… brusc sări în
picioare, speriind o doamnă ce trecea pe alături. Nu! Nu
era plauzibil! Nu putea fi!
Dar era cel puțin posibil. Scotoci prin haine nervos că
nu găsea ceea ce căuta. Își aduse aminte că lăsase perechea
de blugi în coșul de rufe și o porni la goană spre strada
Washington. Descuie ușa, lăsând-o deschisă, alergă la etajul
doi, intră grăbit în baie și scotoci prin lada cu rufe murdare.
Găsi blugii și scoase de acolo hârtia cu scrisul Carlei.
Uneori cele mai triste despărțiri chiar au loc la Londra.
O, nu! Nu! Cum??? Carla?????? Își repeta insistent cu voce
tare și ochii halucinanți. Se aruncă pe pat, apoi se ghemui
de adrenalina șocului care-i înghețase complet rațiunea.
Recitea, compara, se agita ca într-o colivie pe care ar fi
vrut s-o facă bucăți.
Nu avea aproape niciun dubiu. Carla era personajul
misterios care îi scrisese în repetate rânduri. Ea era cea
care la fel de misterios apăruse în gara din Paris. Acel scris
de mână era inconfundabil.
Imediat însă îi apărură în minte o mulțime de
întrebări. De ce s-a speriat de el, atunci când l-a văzut? De
ce a fugit la Munchen, lăsându-i o foaie care până la urmă
a și desconspirat-o? Oare și-a dat seama? Oare și-a dorit

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI167intenționat ca el s-o deconspire? Ce rol are bărbatul din
mașină în toată povestea asta? Dar cu îndoielile față de
Laura cum rămâne? Unde a dispărut Carla aproape două
luni? Și cel mai important: de ce a făcut asta?
Se plimba nervos de colo-colo, adresându-și tot felul
de întrebări aleatorii, desprinse din scenarii diferite, in –
coerente. Dar dacă nu era ea? Dacă potrivirea literelor era
doar o simplă coincidență și nimic mai mult? Avea anu –
mite bănuieli alimentate de comportamentul Carlei, dar
asta nu era suficient. Cu cât era mai aproape de a găsi un
răspuns, cu atât se îndepărta mai mult. Nu-i rămânea de –
cât să o găsească și cel mai probabil trebuia să o facă de
unul singur. Se lipsise de susținerea Marei, apoi de cea a
Laurei, iar acum era pe cont propriu.
Se întoarse la Pariso entuziasmat. Îi povesti lui Bogdan
marea descoperire.
—He-he, făcu suprins acesta. În ziua când vei închide
localul să-ți iei licență de detectiv.
—Glumești, Bogdane. Abia dacă am în mână un fir
de ață dintr-un ghem întreg.
—Firul ăsta contează cel mai mult: odată prins, ține-l
bine și ghemul se va strânge.
Îl apucă de mână.
—Și ce să fac acum? Unde să o găsesc?
Bogdan se scărpină la ceafă, gânditor.
—Experiența îmi spune că nu trebuie să extindem
atât de mult raza de căutare. Nu uita că fata nu poate să
vorbească.

168
VITALI CIPILEAGABrusc îi veni o idee genială.
—Apropo, există în București o organizație sau o
asociație care apără drepturile acestui grup de oameni?
Fie muți sau surdo-muți. Cu siguranță trebuie să fie și ea
pe-acolo, cel puțin în baza lor de date.
Ideea lui Bogdan nu era rea.
Făcu un search pe Google: Oameni nevorbitori București.
Nu găsi nimic coerent la așa subiect. Tastă din nou
Surdo -muți, Surdo-muți România, Surdo-muți București și după
câteva tentative descoperi o adresă: Asociația Națională
a Surzilor din România, Filiala București, strada Italiană,
Sectorul 2.
—E doar la câteva minute de mers pe jos, Bogdane!
exclamă Theo.
—Ce-ar fi să-mi zici: Minunat, Watson! glumi
bărbatul.
—Ești un geniu, replică Theo, strângându-i bărbătește
mâna.
Acum, mai mult ca niciodată, Theo era sigur că
adevărul nu-i va scăpa nedescoperit. Hotărî să meargă
direct la adresa găsită.
—Merg și eu cu tine, cine știe ce prostie faci pe
drum. Mai ales că fiecare detectiv, în mod normal, are un
partener.
Trecură de Universitate și cotiră pe bulevardul Carol I,
cotiră încă o dată spre Costantin Nacu și apoi pe Italiană.
Ajunseră în fața unei clădiri cu două etaje, în culori
închise. Deschise poarta, intrând ambii pe o alee micuță

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI169ce ducea în curte. Rămase surprins să vadă câțiva copii
care stăteau unul lângă celălalt. Ascultau cu atenție de o
femeie care gesticula activ cu mâinile. Privi mai atent și
o recunoscu… e Carla. Ea este, cu siguranță. Îi făcu semn
lui Bogdan, care înțelese pe loc. Își desfăcu brațele,
vrând parcă să zică: Vezi, ți-am spus eu. Theo întoarse
capul spre fată. Același păr strâns la spate, aceeași
siluetă grațioasă. Îmbrăcată într-o rochie roșie, cu o
curea neagră, îi evidenția și mai mult părul. Se abținu
cu greu să nu o strige, gândindu-se că va deranja copiii.
Carla le comunica cu mâinile, apoi mima cu buzele
unele cuvinte. Reuși să ghicească și el câteva: soare,
mamă, casă. Își dădu seama că încearcă să-i învețe pe
copii să vorbească cu buzele, chiar dacă nu puteau scoate
sunete. Nu se gândise niciodată că cei care sunt nevoiți
să trăiască într-o lume a lor, detașată, au nevoie de un
sprijin mai special, că acești copii fac un efort atât de
mare pentru bucurii atât de mici.
Nu-și explica de ce se simte atât de neobișnuit, dar
simplul fapt că o întâlnise din nou îl făcea să trăiască o
imensă liniște sufletească. Se gândi apoi la cât de aproape
a fost de ea în tot acest timp. Cine știe de câte ori s-au
intersectat prin Centrul Vechi și de câte ori ea a trecut prin
fața localului.
Fără să vrea, Bogdan strănută de câteva ori, cerându-și
scuze de fiecare dată. Carla se întoarse și, văzându-i,
înțelese că își dejucase de una singură planul. Dădu câțiva
pași înapoi, profund rușinată, aproape să se lovească de

VITALI CIPILEAGAprimul copil. Își reveni însă repede și le făcu semn să o
aștepte.
—Salut, Carla. Aș putea spune că nu ne-am văzut de
o groază de timp.
Ea îi zâmbi, dând din cap către Bogdan. Recunoscu
acel zâmbet senin, ușor copilăresc, pe care îl remarcase
încă în tren.
Făcu semn spre copii. Îi dădu de înțeles că trebuie să
continue lecția.
—E-n ordine, făcu Theo. Atunci te aștept aici.
Dădu din cap a nemulțumire. Își scoase telefonul și
notă ceva.
Tucano Coffee Guatemala. Ora 16:00.
O privi stăruitor.
—Contez că măcar de data asta vei putea să-ți onorezi
mesajele cu prezența. Acum, pe bune, nu vreau să te cert,
vreau doar să înțeleg. Te aștept.
Carla îi strânse mâna. Palma caldă, umedă, puțin
tremurândă îl făcu să se cutremure de emoție.
Deja nu mai vreau să fug nicăieri.
—Frumușică fata, chicoti Bogdan, dând colțul străzii.
Theo îl privi mirat.
—E doar o puștoaică.

17128
Theo privea zăpăcit în jurul lui, de parcă se afla
pentru prima dată în capitală. Își aduse aminte de
un butic cu flori pe Dorobanți colț cu Iancu de Hunedoara.
Alergă în fugă să cumpere un buchet de lalele, apoi se
întoarse pe Calea Dorobanților. Intră în local la 16:05,
fiind convins că ea încă nu venise. Spre surprinderea lui,
o găsi deja așezată la o masă rotundă, lângă fereastră.
Schița cu creionul pe aceleași foi albe, ca și în tren. În
local era o atmosferă plăcută, relaxantă, mirosul de cafea
îi înnebunea simțurile încă de la intrare. Îi atinse brațul
fetei în semn de atenție.
—Astea sunt pentru tine. Sper că nu m-am lăsat
așteptat.
Ea primi florile cu o bucurie de copil. Făcu apoi semn
chelnerului să aducă ceva în care să pună lalelele.
Luă vechiul ei carnet în mână.
Nu mi-am imaginat să fiu acum aici.
—De ce anume?
Mi-era teamă.
—De mine?

172
VITALI CIPILEAGAEa dădu încet din cap.
—N-ar fi cazul. Auzi, până și cântecul îți spune
despre asta.
Cânta o piesă de George Ezra: You don’t have to be
scared, babe.
O privea surprins. În loc să reacționeze agresiv sau de –
fensiv, ea invoca o stare de teamă față de el.
—Tu ești cea care îmi trimite scrisori fără nicio
explicație?
Dădu încet din cap.
Nu vroiam să te supăr! Dimpotrivă.
Acum că o găsise, nu avea decât să o supună unui
interogatoriu. O luă de mână, convins că asta ar putea să
o liniștească cumva. Ea își retrase brusc degetele, făcând
ochii mari.
Îl surprinse reacția ei.
—Scuză-mă, nu am vrut să te sperii. Și să știi că nu
cred că voi reacționa eronat, dacă îmi vei spune adevărul.
Adevărul e că nu am nimic special să-ți spun.
—Hai încetează.
Se enervă că ar putea rata încă o dată șansa să afle
adevărul.
—O femeie care face acest lucru de câteva luni bune,
cu siguranță are ceva de explicat.
Carla închise ochii. Buzele îi tremurau ușor. Mâna
chinuia foaia cu un text foarte lung și apăsat. El se
impacientă. În final citi.
Pot să-ți explic. Particip la o campanie națională, ce pre –

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI173supune ca fiecare membru al asociației să scrie mesaje unei
persoane care are nevoie de ele. Într-o zi am venit la Pariso. Te
certai atât de rău cu o femeie, încât am crezut că pot să te ajut
să scapi de acest pesimism și această ranchiună. Am înțeles
atunci că ești bărbatul căruia voiam să-i scriu acel mesaj.
Theo nu avea cuvinte. Se lăsase dus de nas de o
puștoaică care o făcea pe Maica Theresa? Un omuleț de un
metru șaizeci îi răsturnase liniștea și echilibrul pentru o
misiune atât de superficială? Ce era asta? O sectă care nu
aveau altceva mai bun a face decât să se strecoare în viața
altor oameni și s-o încerce cu degetul? Prea stupid pentru
a fi cazul său. Totul părea ridicol și absurd.
—Prostii. Au fost cinci mesaje, nu unul!
Mâna ei stăruia și mai apăsat și mai energic. Fața ei nu
spunea nimic decât o amărâtă vină expirată greoi pe gură.
Am vrut să mă opresc. Mama Paulei a fost de acord… Pe
ea am întâlnit-o întâmplător. Venisem să las plicul în cutia
poștală. A trebuit să-i spun despre ce era vorba. Atunci m-a
încurajat să-ți scriu și alte mesaje. Ea voia să te ajute… La
fel ca și mine.
—Dar Laura?
Carla făcu o față aparent uimită.
Nu-mi este cunsocut acest nume. Trasă un punct greoi,
mâzgălit excesiv.
Cine ești?, făcu Theo în gând. Îi era imposibil să accepte
un asemenea adevăr, fie el și real.
—Atunci cum se explică că te-am întâlnit în tren?
A fost o coincidență. Ai remarcat și tu cât de surprinsă

174
VITALI CIPILEAGAeram. Nu avea nimic în comun cu intenția mea. Nu te
urmăream. Am coborât la Munchen unde mă aștepta cineva.
Theo sorbi din ceaiul de ghimbir. Era timpul să se
calmeze și să trateze viața ca pe o glumă. Aceasta cu
siguranță că nu-l lua pe el în serios.
—Iar ultima scrisoare?
Roși toată.
El pufni în râs. Până la urmă, ce mai conta?
Hotărî să schimbe subiectul de dragul întâlnirii.
—Spune-mi, nu poți vorbi de la naștere?
Nu. Dar nu încerca să mă întrebi nimic mai mult. Te rog.
—De ce?
E personal. Și noi abia de ne cunoaștem.
O privi zâmbind.
—Și viața mea e ceva personal, dar cineva nu s-a
sinchisit să se gândească la asta.
Carla luă carnetul și-l ridică în fața ochilor, vrând parcă
să-și adune gândurile. I se vedea doar cotul care se mișca
cu o anumită frecvență. Scria ceva.
Nu vorbesc de la șaisprezece ani. Adică de doi ani.
Se miră că a atins deja majoratul.
—Cum așa? E posibil?
Da, e posibil. Am avut un accident și de atunci nu mai
vorbesc.
—Dar auzi.
Ea încuviință.
Mi-a fost afectată doar zona glandelor. E complicat să
explic acum.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI —Dar poți să faci ceva în privința asta? Adică există
vreun tratament? Ai consultat vreun specialist?
Carla își acoperi fața cu mâinile, vizibil stresată de
atâtea întrebări. Se calmă în scurt timp și-i răspunse scurt.
Nu sunt prea multe soluții.
—De ce ai nume spaniol?
Ea îi zâmbi. Înțelese că nu vrea să-i zică nimic despre
asta.
—Sunt tare drăgălași copiii cu care comunicai azi la
asociație.
Carla își schimbă pe loc expresia feței. Îi zâmbi larg.
Îți plac? Merg acolo de fiecare dată când am ocazia. Am
învățat limbajul mimico-gestual și încerc să-i ajut. Când ai
apărut tu, îi învățam să vorbească și cu buzele, nu doar prin
gesturi. Acești copii sunt normali, ca și alții, gesturile în sine
îi separă de ceilalți.
O privi cu admirație. Nu ar fi avut curajul să treacă
dincolo de aparențele unei comunicări cotidiene. Faptul
că-i ajuta și pe alții care aveau aceeași problemă ca și ea, era
o dovadă în plus a curajului de a-și depăși condiția. Oare se
înșela în privința ei și acum?

17729
Se răzbună cerul…
Theo își scutură picioarele la intrare, împroșcând
cu stropi de ploaie în toate părțile. Laura îi mai bântuia
gândurile. Mărturisirile Carlei o absolveau oarecum de
orice vină. Îi era dator măcar cu o părere sinceră de rău și
cu scuzele de rigoare. Nu conta pe o împăcare, dar ținea
să procedeze adecvat. În ultimele douăzeci și patru de
ore o telefonă de nenumărate ori, însă fără succes. Hotărî
să-i scrie un email, dar acesta ieșise atât de sec încât nu-și
mai amintea conținutul. Toate acțiunile legate de ea erau
precipitate încă din prima zi. Hotărî să dea un respiro
relației lor tumultoase. Era convins că avea s-o revadă
într-o zi și că timpul avea să facă ordine peste haosul pe
care-l creaseră în doi.
Acum se surprinse ținând în mână un plic, pe care voia
cât mai repede să-l deschidă. Era pentru prima dată de
mult timp când primea un plic alb și știa de la cine este.
În timpul săptămânilor trecute, Carla îl vizită la Pariso de
câteva ori. Poate că era curioasă să-și controleze victima
sau poate făcu într-adevăr o obsesie din grija pentru Theo.

178
VITALI CIPILEAGADiscuțiile lor se limitau la o curtoazie uzuală. O trata
deschis și cald, ba chiar o invită într-o zi la teatru. Derula
în minte ultimele evenimente în timp ce-și închidea
umbrela. O deschise apoi, lăsând-o în coridor să se usuce.
Se îndreptă spre salon, rupând în același timp o margine
de plic.
E rândul meu să-mi iau revanșa. Mâine (pentru că va fi
soare). Patru după-amiaza (pentru că va fi suficient de mult
soare). Parc IOR (o să înțelegi singur de ce).
Nu cred că se termină ploaia asta nici peste o săptămână,
mormăi el.
A doua zi se trezi de la o rază de soare care-i bătea
insistent în ochi, trecând prin fereastra dormitorului. Avea
timp să treacă pe la local ca să semneze niște facturi. Se
îmbrăcă într-o pereche de blugi tăiați până la genunchi
și aruncă pe el un tricou polo. În afară de facturi, pierdu
timpul pălăvrăgind cu câțiva clienți. Ajunse la IOR la ora
15:45.
Carla însă nu era nicăieri. Îi zări silueta după douăzeci
de minute, în celălalt capăt de parc. Era lângă niște copaci,
rezemată visătoare de unul dintre ei.
—Scuză-mă, dacă știam că te vei ascunde atât de bine
îmi aduceam și un GPS cu destinația Carla.
Îi făcu din mână. Era îmbrăcată într-un tricou alb și
o pereche de șorți, cu părul strâns în două cozi laterale.
Detaliul cel mai drăguț era că umbla desculță. Așa nu-i
dădeai mai mult de 15 ani.
—Să mă descalț și eu?

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI179Ea bătu din palme, fericită ca un bebeluș care încă nu-și
sincronizează bine mâinile. Apoi se întinse fără complexe
pe unul din bean bag-urile împrăștiate prin parc. El o
urmă. Stăteau aproape rezemați unul de celălalt. Theo privi
în sus și-și lăsă gândurile să zboare pe aripile păsărilor care
faceau ronduri în zonă. Se simți liber și ușor.
Și dacă una din ele e Pa?… Nu-și termină gândul, Carla
îl trase de mână. Scosese în acest timp telefonul, scriindu-i
ceva în Notes, apoi întinse mâna spre el.
Nu-i așa că e frumos?
—Cine, eu? făcu Theo mimând un truc de magie cu
degetele.
Ea îl privi tăios. Înțelese că nu e cazul să se avânte în
vreun flirt. Carla tastă din nou.
Știi că într-o toamnă am văzut un bărbat acoperit cu
frunze? Chiar aici stătea.
—Inventezi?
Dădu din cap că nu.
Toamna trecută m-am acoperit și eu cu frunze. Mă
gândeam la cei din jur, cum văd ei lumea fără mine? Oare
dacă voi sta mai mult, își va da seama cineva că lipsesc? Dacă
frunzele ar fi avut voce, ar fi căzut într-o criză profundă de
râs la auzul gândurilor mele.
Lui Theo nu i se păru foarte amuzant. Ideea de a te
ascunde într-un morman de frunze i se asocia teribil
de mult cu ritualul înmormântărilor. Încercă să se
reconecteze la realitate, oripilat de asocierea la care ajunse.
Carla îndreptă ecranul telefonului spre el. În imagine era o

180
VITALI CIPILEAGAfetiță de vreo trei ani în rochiță mov. Alături era o femeie
frumoasă, asortată vestimentar cu micuța.
—Tu ești?
Dădu afirmativ din cap.
—Și femeia de lângă tine e…
Carla suspină greu. Anticipase întrebarea. Pe ecran
scrise: Mama.
—E cu tine aici în București?
Ea lăsă telefonul deoparte, privind cerul de un albastru
intens. Punctă cu arătătorul soarele. Mama ei era acolo, în
inima celui care-i anima fiecare început de zi.
Theo o admira. Carla îmbrățisase cu seninătate
pierderea, așa cum făcea cu fiecare eșec. O luă de mână,
netezind-o încet.
—Îmi pare rău. Dar tatăl tău? El e cu tine?
Carla își încreți fruntea. Își dădu seama că era un
subiect delicat.
Acum da.
Lăsă telefonul deoparte și, forțându-se să nu schițeze
nicio emoție în plus, își trimise privirea la plimbare
în golul depărtării care se deschidea în partea de Vest a
parcului. Închise ochii, trecând parcă o amintire neplăcută
prin filtrul spiritului său altruist. În rezultat, se născu un alt
zâmbet luminos.
Theo își aduse aminte de copilăria lui. Obișnuia să se
plimbe pe străzi, să se bucure de ploaie, să joace fotbal cu
băieții pe o bucată de stradă, cu o sticlă de plastic în loc
de minge. Râdea fără să-i pese că-l aude cineva, mânca

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI181înghețată fără să-i fie teamă că se va murdări pe față. Ba
dimpotrivă, toate riscurile vieții erau adevărate oportunități
pe care cei din jur le încurajau și de care el se bucura fără
grija ulterioarelor consecințe. De mult timp nu întâlnise pe
cineva care să-i aducă copilăria atât de aproape. O aștepta,
o invoca de fiecare dată când viața îl încorseta în rutină, dar
mai ales, în deznădejde. Și acum o vedea atât de clar în fața
lui, pe ea, copilăria care tămăduia căzăturile de pe bicicletă
doar cu un surâs, copilăria ale cărei dureri nu durau mai
mult decât distanța spre o nouă jucărie sau un nou prieten,
copilăria ale cărei miracole păreau infinite și în care el, mic
și neputincios, era de fapt atotputernic.
Nu-l deranjau tăcerile ei, atât timp cât gesturile
ei sincere îi povesteau istorii frumoase, lacrimile ei
transmiteau vibrații vulcanice, iar zâmbetul ei așeza pacea
peste fronturile veșnic neîmpăcate ale vieții sale.
—Ești o fată deosebită, Carla.
Ea își întoarse capul spre el. Clipi din ochi de câteva
ori, aplecând ușor capul. Cât ar fi vrut să-i poată vorbi.
Spre deosebire de el, ea vedea în fața ei întruchiparea
propriilor dorințe de realizare, de maturizare. Ce n-ar fi
dat să iubească, să sufere, să se exprime liber, să crească.
El o inspira să-și depășească condiția de dependență care
o lega de tutorii ei, de deficiențele cu care ajunsese să se
conformeze. Lângă el glasul interior și ea însăși nu-i mai
erau de ajuns, avea nevoie să întindă mâna spre acel copac
al cunoașterii, să se urce pe ramurile lui și să descopere noi
orizonturi.

VITALI CIPILEAGAContinua să-l privească în tăcere. Theo întoarse și el
capul spre ea.
—Dacă ai putea vorbi, care ar fi primul lucru pe care
l-ai striga în gura mare?
Mulțumesc! scrise ea și se lăsă purtată de gânduri.
Mă doare uneori discriminarea și antipatia oamenilor,
dar îi accept pe toți. Nu e vina lor că poartă virusul nefericirii
în sânge.
Răspunsul ei îl tulbură. Îi luă mâna fină în palmele lui,
o mângâie, apoi o duse încet spre inimă. Din ochii ei izvorî
o lacrimă, era prima intimitate pe care i-o permise unui
bărbat. Theo se sperie de-a binelea.
—Hei, ce s-a întâmplat?
Ea continuă să plângă. Se îndepărtă de el, apoi începu
să fugă spre ieșire.

18330
Scuză-mă pentru plecarea mea nejustificată. Carla.
La marginea ferestrei, îmbrăcat doar în boxeri, cu
o ceașcă de cafea în mână și o foaie albă în cealaltă, Theo
citea mesajul Carlei. Înțelese că aceasta se referea la gestul
din parc, chiar dacă îi răspunse abia peste câteva zile. Nu
reușise atunci să o consoleze. Alergase după ea, apoi se
întoarse să-i aducă pantofii, dar nu o mai găsi. Carla pur și
simplu dispăruse. Petrecu câteva nopți în fața laptopului,
urmărind pe Y ouTube felul în care persoanele surdo-mute
explică limbajul mimico-gestual. Încercă să învețe câte
ceva, imitând semne, litere, cuvinte. Acum se atașase și
mai mult de ea. Era profund interesat de problema ei, astfel
încât nopțile de documentare îl aduseră în fața ușii unui
neuropsihiatru cunoscut din București. Voia să cunoască
mai multe din punct de vedere medical despre Carla.
Bănuia că ar putea face ceva pentru ea.
Ajunse în mai puțin de douăzeci de minute la spital.
Medicul, un domn trecut de cincizeci de ani, îl ascultă
surprins pe Theo, de vreme ce în loc să asculte istoria
pacientului, trebuia să interpreteze un caz necunsocut.

184
VITALI CIPILEAGA —Domnule Onciu, nu vă pot spune prea multe în
lipsa pacientei și, mai ales, în lipsa unor detalii clare. Ca să
pornim de undeva, să știți că oameni nevorbitori sunt mult
mai puțini în comparație cu surdo-muții.
—Și totuși, care sunt pot fi cauzele muțeniei
neereditare?
Theo se agită pe scaun, grăbind parcă răspunsul
medicului.
—Trebuie să existe o cauză.
—Mutismul poate avea multiple cauze. Dacă aș
aborda problema în cel mai simplu mod, aș zice că acesta
se manifestă când o persoană are probleme la o parte a
corpului necesară pentru vorbire. Fie e vorba de gât, corzi
vocale, plămâni, gură, limbă. Asta cred că înțelegeți. Totuși,
sunt diferite tipuri de mutism: selectiv, electiv, akinetic și
asta complică lucrurile.
Theo făcu o față întrebătoare, așa că medicul continuă.
—Nimeni nu începe să nu vorbească din senin. De
exemplu, cineva poate muți atunci când lobii frontali ai
creierului sunt deteriorați. Este o zonă în creier, aria lui Broca,
centrul de comandă al vorbirii umane. Scanarea creierului
demonstrează că trauma în această regiune modifică
structura și funcția creierului. Pe de altă parte, mutismul e
simptom al tulburărilor de anxietate mai frecvente. Sau se
poate manifesta în cazul unui Alzheimer avansat…
Medicul începu să bată cu pixul în masă.
—…Totuși, cazul doamnei despre care mi-ați povestit
este diferit și extrem de rar.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI185 —De ce credeți asta?
—Așa cum pare să nu aibă niciuna din problemele
enumerate mai sus, aș fi crezut că respectiva persoană are
mutism selectiv, adică vorbește acasă, într-un spațiu sigur
și se blochează atunci când se află într-un spațiu extern,
necunoscut. Însă din ce mi-ați povestit, pacienta refuză să
vorbească în totalitate. Bănuiesc că problema e mai mult de
natură psihologică.
—În ce sens?
—În sensul în care doamna, cel mai probabil, a suferit
o traumă psihologică profundă.
Poate să fi fost accident auto, destrămarea unei relații
importante, moartea unei persoane apropiate, experiențe
umilitoare. Această traumă efectiv paralizează emoțional
victima și aceasta încetează să vorbească. Urmează o stare
emoțională instabilă, lipsa dorinței de a lupta împotriva
bolii, nevroză isterică sau chiar depresie severă.
Theo se ridică, strângând mâna doctorului. Înțelese că
lucrurile sunt mai complicate decât credea și că îi lipseau
câteva informații cheie. Se îndreptă spre ușă, apoi se
răzgândi, pentru o ultimă întrebare.
—Care sunt modalitățile de vindecare?
Privi medicul în ochi.
—Ele există, nu-i așa?
—Există, domnule. Terapia cognitiv-comportamen –
tală, adică schimbarea intenționată a gândurilor, uneori
face minuni. De asta e foarte importantă construirea încre –
derii, creșterea respectului de sine, crearea unor strategii de

VITALI CIPILEAGAadaptare pentru a face față tensiunilor exterioare. Tratamen –
tul este individual.
Theo părăsi cabinetul medicului, hotărât să o găsească
pe Carla și să o convingă să colaboreze. Partea bună era că
acum înțelegea mult mai multe, empatiza cu starea ei și-și
dorea cu ardoare să-i fie alături.

18731
Din clipa în care găsise niște explicații, lucrurile
păreau și mai complicate. Se afla într-o postură
ingrată, când trebuia să susțină o femeie pe care abia de
o cunoștea și totuși de care reușise să se atașeze într-un
mod neobișnuit. Bănuia motivele pentru care Carla îl
evita uneori și de ce reacționa într-un mod pe care, în
alte circumstanțe, nu l-ar fi înțeles. Nu știa mai nimic din
trecutul ei, dar asta deja nu-l mai speria, ba dimpotrivă.
O găsise pe Carla la asociație, în aceeași curte. Savura
încântată o ultimă tabletă de ciocolată albă. Înainte să-i
răspundă la salut, se grăbi să-și muște jucăuș degetele încă
dulci. Împături atent ambalajul și-l strecură cu grijă într-o
cutiuță roz din buzunar. Exista atâta eleganță în acest ritual,
încât Theo nu se putu abține să nu se gândească la cât de
meticulos și atent putea păstra acest suflet o taină, oricare
ar fi fost ea.
Carla zâmbi, desenând cu ambele mâini o inimă în
partea stângă a pieptului. Nu conta că era vorba despre
ciocolată sau despre el, era captivat mai degrabă de bucuria
pe care o vedea tot mai neîmblânzită în ochii ei. Reproduse

188
VITALI CIPILEAGAgestul. Ea dădu din cap, mirată și, în același timp, plăcut
surprinsă.
—Secret de stat, glumi Theo. De fapt, am început să
mă inițiez și eu în limbajul mimico-gestual.
Ea îl apucă de mână, netezindu-l în semn de
recunoștință. Îi scrise repede un răspuns.
Te voi învăța eu. Nu e atât de greu.
—Sunt de acord, dacă ești și tu de acord cu ceva.
Vreau să-ți spun un lucru important.
Carla îl privi întrebătoare.
—Voi fi direct. Am consultat un specialist. Vreau să
poți să vorbești. Vreau să te aud.
Carla își simțea teritoriul amenințat. Făcu un pas în
spate, trasând un zid imaginar între ei.
—Carla, tu poți auzi, dar nu vorbești. Ți-ai pierdut
darul vorbirii doi ani în urmă, deci nu e o problemă
genetică. Medicul e de părere că s-ar fi putut întâmpla ca
într-o zi să fi trecut printr-o experiență cu impact negativ,
care ar fi produs asemenea efecte…
Carla dădu să se întoarcă, însă Theo o prinse de mână.
Se zbătu să iasă din prinsoare, însă nu-i reuși.
—Promite-mi că vei accepta să mergi la ședințe, să
faci terapie. Ți-o datorezi ție însăți. De ce ți-e frică? Nu știu
ce s-a întâmplat cu tine, dar vreau să-ți fiu alături.
O îmbrățișă și mai strâns, până o apropie de el. Știa și
ea foarte bine că puțin timp în urmă i se oferi o șansă care
apare o dată-n viață, șansa de a renaște, dar pe care n-o
valorificase suficient de teamă că n-ar fi fost demnă de ea.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂIScoase un geamăt, mai mult de furie și disperare. Theo îi
luă capul în mâini, privind-o direct în ochi. Fetița speriată
pe care o avea în față începu să se metamorfozeze chiar sub
ochii lui.
—Strigă, dacă asta îți dorești.
Ea îl privi contrariată fără să înțeleagă ce vrea să spună.
—Așa cum poți, așa cum știi. Strigă, Carla! Lumea nu
e numai soare și zâmbet, frumusețea clipei pe care o trăim
constă în diversitatea de care avem parte. Poți fi furioasă,
zâmbitoare, enervată, poți fi orice vrei tu să fii. Nu vei fi mai
puțin frumoasă și nici mai puțin fericită. Suntem oameni și
acesta e cel mai mare dar…
Ochii lui Theo erau ațintiți asupra ei. În cele din urmă
ea scoase un sunet răgușit, ca al unei lebede suferinde.
Plângea de fericire.
—Asta e. Promite-mi că nu vei ceda.
Se apropie cu repeziciune de ea și o cuprinse puternic,
inconștient și, în același timp, pasional. Ea se lăsă tot mai
moale în brațele lui, ca în cele din urmă să răspundă cu
aceeași implicare îmbrățișării. Așa pecetluise promisiunea
de a-și da o nouă șansă…

19132
—E bună crema?
Îi răspunse cu un zâmbet satisfăcut. Carla tocmai
savura din crema de vanilie. Erau împreună la Cofetăria
din Centru, unde se întâlniră „întâmplător” , după ce Theo
o urmări cu mașina de la asociație.
Nu mai discutară despre recuperarea ei din seara cu
pricina. Aștepta ca ea să facă primul pas.
—Ce ai aici?
Văzu lângă Carla pe scaun mapa de desen și se întinse
peste masă s-o ia, înainte ca ea să poate reacționa în vreun
fel. Carla se ridică și veni în spatele lui, fiind gata în orice
clipă să-și întoarcă bunul.
—Lasă-mă să văd. Promit să păstrez intimitatea.
Carla se resemnă într-un sfârșit, scoțând un oftat ce voia
să zică: Oricum pierzi timpul, n-o să vezi nimic interesant.
Theo deschise albumul, mai mult din curiozitate. Însă
după câteva clipe se adânci în studierea desenelor. Erau zeci
de schițe în creion ale mai multor articole vestimentare,
destinate femeilor: rochii de seară, ținute casual, sacouri.
Rămase minute bune cu ochii ațintiți spre schițe, urmărind

192
VITALI CIPILEAGAfiecare linie, fiecare curbă desenată. Deci iată ce mâzgălea
Carla mereu. Îi întoarse albumul. Avea o privire stranie,
care transmitea admirație amestecată cu stupefacție.
—Tu le-ai făcut? spuse el, arătând spre schițe.
Carla dădu rușinată din cap.
—Nu am cunoștințe serioase în materie de design
vestimentar, în schimb știu câte ceva din marketing și
vânzări. Carla, trebuie să faci ceva cu aceste schițe. Par a fi
neobișnuit de interesante. Ai deveni poate chiar un nume
în lumea modei. De ce nu? Acum toată lumea își acordă o
șansă în această industrie, de ce n-ai face-o și tu?
Aruncă brațele în părți, de parcă asta era cea mai
importantă afirmație ce o spusese până atunci. Ea o
luă ca pe o glumă, nu visa atât de departe. Desena de
obicei inspirată de fete frumoase, elegante, atrăgătoare și
seducătoare… Le îmbrăca adesea imaginar pentru diferite
ocazii și-și imagina cum acestea merg la întâlnirile pe care
în secret și-ar fi dorit să le trăiască și ea.
—Ai încercat să prezinți cuiva schițele și ai fost
refuzată?
Ea dădu din cap. Întoarse una din foi și scrise pe o
margine.
Am încercat să prezint câteva schițe unor ateliere. Voiam
să mă angajez undeva. Nu s-au prea uitat peste ele. M-au
refuzat atunci când au observat că nu pot vorbi. E de înțeles…
Oricum, voiam un post de cusătoreasă, nimic mai mult.
Își dădu seama de cât de multe s-a lipsit Carla în ultimii
doi ani, cât de singură s-a simțit, cât de mult avea nevoie

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI193de susținerea cuiva. Theo o luă cu mâinile de după umeri,
încurajând-o.
—Am o idee. Ai auzit de Amalia Răzvan? E
directoarea celei mai mari case de modă de la noi. Cândva,
eu și prietenul meu Radu am ajutat-o să implementeze pe
bani puțini o campanie de promovare online pentru una
dintre colecțiile ei. Îți pot face cunoștință cu ea. De fapt,
chiar acum pot să-i dau un telefon. Sunt sigură că n-o să
mă refuze.
Ea ridică ochii, privind mirată și cu îndoială spre
bărbatul care tocmai îi spunea ceva legat de o șansă. Theo îi
citi gândurile, așa că se grăbi să ia telefonul în mâini, până
Carla nu i-ar fi refuzat oferta.
Peste jumătate de oră urcau deja cele câteva etaje ale
unei clădiri luxoase din Sectorul 3. Amalia îi întâmpină
cu zâmbetul pe buze. Îmbrăcată într-o little black dress,
asortată cu un sacou oversize impunător, cu o pereche de
cercei din pene și pantofi cu tocuri, părea o adevărată divă.
Pe masă erau înșirate câteva zeci de reviste: People, Vogue,
Prada, iar sute de monstre de țesături erau expuse frumos
la lumina soarelui care susținea show-ul de după culisele
ferestrei largi.
—Vai, cine mi-a trecut pragul? făcu ea pertinent și
glumeț. M-ai prins în mijlocul câtorva ședințe importante,
dar ce nu faci pentru Theodor Onciu?
—Dragă Amalia, nu te reținem, avem nevoie de
câteva minute și de o apreciere, făcu acesta, sărutând-o pe
obraji.

194
VITALI CIPILEAGAÎi întinse schițele, în timp ce o prezenta pe autoarea
acestora.
—Să vedem, să vedem… Hmmm…
Netezea cu priviri intrigate fiecare foaie și aluneca
suav cu degetele lungi pe lungimea fiecăreia dintre ele,
contemplând din cap până-n picioare schițele.
—Drăguța mea, ești din altă epocă…
Din tonul ei nu puteai desprinde dacă remarca era una
pozitivă sau dimpotrivă.
—Dar ce epocă… Primitivă!
Theo începu să aibă emoții pentru Carla. Carla își
mușcă buza inferioară cu profund regret. Putea fi un eșec
pentru care nu era pregătită.
—Drăguța mea, liniștește-te, spun primitivă pentru
că sunt convinsă că moda a apărut odată cu oamenii ca
tine. Și pentru că-mi place să țin oamenii în suspans.
Se distra copios de una singură pe seama inocenței
fetei.
—Se vede că nu ai școală, continuă ea, dar ai talent și
un ochi foarte rafinat. Rar găsești așa resursă prețioasă pe
piața muncii. O spun eu, care am analizat sute de CV-uri si
am verificat probele practice ale atâtor designeri începători.
Se întoarse spre Theo, mulțumită de minispectacolul
pe care-l montă.
—Cred că am o propunere, se întoarse apoi spre
Carla, zâmbind larg. Ai putea încerca câteva schițe aici la
atelier. Pentru început ai putea fi stagiara mea. Vei asista
la tot ce se întâmplă și, desigur, mă vei asista pe mine.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI195Dacă vei fi responsabilă și serioasă, tind să cred că vei reuși
să-ți croiești treptat calea în această industrie. Apropo, a
menționat Theo că nu vorbești… Nu e o problemă. Prinde
bine pentru raportul de responsabilitate social-corporativă,
îi făcu din ochi lui Theo. În plus, un pic de PR pe seama
asta nu ar strica agenției.
Carla abia de reușea să-și rețină emoțiile. Nu prea
înțelegea termenii pe care-i menționă Amalia, așa că nu
se indispuse. Pentru Theo conta mai mult rezultatul decât
atitudinea mercantilă de care nu rămase însă surprins.
Întâi de toate, Amalia era o femeie de afaceri. Empatiza
cu fata de lângă el, care, în sfârșit trăia o bucurie ruptă de
prevăzut, ce avea s-o arunce într-o mare de așteptări și
visuri noi.
—Drăguța mea, adăugă Amalia, te aștept luni la
primul curs de induction. Te rog să fii aici la zece. Discutăm
atunci și partea contractuală… Acum, excuse-moi, I’m out
of time. Vă pup.
Amalia ieși triumfătoare din oficiu.
—Ce ziceți, domnișoară designer?
Ea scoase cu repeziciune carnetul de notițe și pixul și
înșiră cel mai tremurat scris de mână pe care-l observă
vreodată Theo la ea.
Te rog, nu-ți bate joc de mine. Vei vedea, până luni e
mult. Și dacă se răzgândește?
—Punem pariu că nu?
Luară masa la Brother. Apoi se plimbară la braț pe străzi
mai puțin cunoscute. Theo îi povesti tot ce știa despre

196
VITALI CIPILEAGAprezentările de modă de la Paris, New Y ork sau Milano.
Carla era în extaz. Asculta cu zâmbetul până la urechi și
din când în când ofta prelung. Theo însă nu-i comenta
reacția. Înțelegea că nu era nimic mai firesc decât să trăiești
cu teamă și extaz emoția unui nou început. După o oră
ajunseră pe Bulevardul Tineretului.
Hai să dăm o tură prin parc, îi scrise Carla.
—De acord. Doar că de data asta va fi o tură mai specială.
O idee spontană îi animă și mai mult starea de spirit. O
conduse spre intrarea de la Gheorghe Șincai. Se opriră în
fața unui rând de biciclete de la I’velo.
—Uite și „limuzina” noastră!
Ea încrucișă mâinile a refuz.
Eu nu pot să merg pe bicicletă.
—Atunci va fi de două ori mai interesant.
Se ținea încordată de ghidonul bicicletei, dar reuși în
cele din urmă să o pornească din loc. După câteva minute
mergea practic singură. Era doar o iluzie, de vreme ce
Theo ținea cu o mână șaua din spate. La un moment dat,
împinse bicicleta să ia viteză și dădu drumul la șa. Carla
scoase un strigăt de panică. În câteva clipe pierdu controlul
și bicicleta se lovi puternic de primul copac, iar Carla căzu
în hohote de râs.
—Ești bine? Iartă-mă. Ești bine?
Se speriase groaznic. Carla se ridică amețită. Avea
o mică zgârâietură pe braț și se ținea cu mâna de șoldul
drept. Dar cu toate astea, nu-și putea reține în continuare
hohotele de râs.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI197 —Mergem de îndată la spital!
Ea îi făcu cu mâna că nu e cazul.
—Dar trebuie cel puțin să ți se aplice un pansament.
Fără să gândească prea mult, adăugă:
—Hai la mine. Am în mașină trusa medicală.
Carla se împotrivi încă o dată, dar Theo replică
categoric.
—Nici nu se discută. Trebuie un pansament. Alege,
sau mergi la spital, sau la mine.
Avea oroare de spitale, mai ales că nu voia ca Theo să
afle cumva mai mult decât era cazul. Nemulțumită, acceptă
în cele din urmă să urce în taxi alături de Theo. În zece
minute ajunseră pe strada Washington.
Carla coborî, șchiopătând.
—Recunoști acest loc? făcu el zâmbind. Din perioada
când îmi lăsai scrisori în cutia poștală?
Carla aplecă rușinată capul. Intrară în casă, trecând de
privirile iscoditoare ale unei vecine.
—Aici e colțișorul meu de mai bine de doi ani. L-am
cam neglijat în ultimul timp.
Ea trecu în salon, privind tablourile și canapeaua. În
cele din urmă tastă ceva la telefon.
—Îți place, făcu Theo. Mă bucur.
Carla se duse în dreptul gramofonului. Îi pipăi acul,
carcasa. Se întoarse către Theo cu o privire rugătoare.
—Poți să alegi ce disc dorești, spuse acesta,
înțelegându-i intenția.
Ea căută timp de câteva minute printre discuri, trecând

198
VITALI CIPILEAGAfin cu degetele peste ele. Scoase apoi unul pe care Theo îl
ascultase cel mult de două ori.
—Nu e rea alegerea. Bine că mi-ai amintit de acest
disc. Acum așează-te pe canapea, eu vin îndată cu trusa
medicală.
Se întoarse cu o cutie de piele de culoare roșie. Scoase
de acolo verde de briliant și tifon. Deschise sticluța și unse
tifonul.
—Te va ustura puțin. Dar nu te speria.
Tamponă încetișor zona rănită. Carla începu să-și agite
din reflex piciorul.
—Stai că nu e așa grav.
Începu să sufle încetișor peste rană.
—Gata, în scurt timp nu va rămâne nici urmă de
zgârietură.
Ea îl privi cu recunoștință. Se ridică în picioare, luă de
pe masă o foaie și scrise.
Ești atât de grijuliu. Mulțumesc, Theo. Astăzi am trăit
cât pentru doi ani.
Se ridică și îl sărută pe ambii obraji, apoi dispăru la baie.
Era trecut de șapte când apăru în salon. Theo tocmai
pregătise două cafele. Se așezară pe canapea, ascultând
muzică.
—Îți place Elvis Presley?
Ea doar catadicsi să închidă ochii de plăcere. Se apropie
de Theo și își puse capul pe umărul lui. Nici nu observă
cum trecu timpul. La un moment dat, își dădu seama că pe
Carla o cuprinde somnul.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI —Hei…
Nicio reacție. O privi și remarcă suprins că adormise.
Nu îndrăzni s-o trezească. O duse în brațe până în pat, o
întinse cu grijă, învelind-o cu plapuma. Se îndreptă spre
fereastră și privi lung câteva minute bune întunericul
proaspăt de afară. Nu mai văzuse atâta lumină de mult timp
în viața sa. Apoi se întoarse să-și caute și el o plapumă. Se
ghemui pe canapea și adormi în cinci minute.

20133
Se trezi la auzul unor sunete suspecte ce veneau
dinspre bucătărie. Sări brusc, încălță papucii de
casă și alergă încolo.
—Vai, ce m-ai speriat. Am crezut că e vreun hoț. Am
și uitat că… ai dormit la mine.
Carla era agitată, era prima dată când nu dormise acasă.
Arătă cu un deget spre ceasul de pe perete, vădit supărată
pe sine, dând de înțeles că era foarte târziu.
Theo aduse pe masă croissante și biscuiți. Cafeaua era
aproape gata.
—Nici nu țin minte când am avut ultima dată
companie la micul dejun, făcu el.
Carla privea amuzată cum acesta mușcă dintr-un
croissant.
—Și bărbații au slăbiciuni…, explică el.
După ce luară dejunul, Carla reluă dialogul pe foaie:
Te rog, spune-mi povestea ta. Nu aceea pe care o știu toți,
dar adevărata ta poveste.
Theo se ridică, alese un disc și-l puse pe pick-up.
Salonul a fost inundat de „ What a wonderful day” , de Bob

202
VITALI CIPILEAGADylan. Unul din preferații săi. Nu, nu opunea rezistență,
doar își calma gândurile. Momentul dură câteva minute.
Carla aștepta răbdătoare.
—Povestea noastră a început acum patru ani, aici,
la București. Aveam o casă în Cotroceni și chiar dacă-mi
permiteam multe, eram un băiat modest, simplu, poate
puțin luat de val în anumite circumstanțe. Trecusem de
douăzeci și trei de ani și deja credeam că le știu pe toate.
Gustam din frivolitatea tinereții convins că era the time
of my life, cea mai minunată perioadă a vieții, cum ziceau
prietenii. Cluburi, relații, găști. Asta era viața mea. Și o
plăceam. Mă angajasem la una din cele mai mari agenții de
publicitate din București. Nu-mi plăcea să fiu ținut în lesă
și nu îmi plăcea să mi se impună reguli, iar acolo găsisem
suficientă libertate cât să rămân. La agenție ascensiunea
mea era doar o chestiune de timp. Ambiția și determinarea
erau lecțiile învățate în copilărie. Pe când aveam zece ani
o duceam destul de greu. Nu prea aveam bani, singura
soluție viabilă era să ies și să vând la piață. Cumpăram ce
găseam, negociam prețurile, vindeam, iarăși negociam. Și
așa au trecut câțiva ani buni. Mai vrei o cafea?
Carla dădu afirmativ din cap. Se ridică și merse să pună
ibricul la fiert, continuând să vorbească din bucătărie.
—Mă supuneam unor reguli create de mine și nu
aveam niciun motiv să le anulez. Funcționau. Să știi că a
vinde reclamă nu e atât de ușor cum pare, întrucât clienții
sunt oameni care vând și ei. Trebuie să poți vorbi în limba
lor. La început sunam peste o sută de oameni pe zi, însă

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI203fără rezultat. Apoi am început să le „ciupesc” din interese,
așa cum o fac dimineața cu croissantul.
Carla îi făcu semn să continue. Știa că acesta era doar
începutul unei mărturisiri care chiar contau pentru ea. În
câteva clipe Theo reveni cu două cești de cafea aburinde.
—Uneori reușeam să port discuțiile importante chiar
la telefon, chiar din bucătărie, zâmbi el, punând ceștile pe
masă. Apoi veneam la oficiu doar să cer factura. Îmi plăcea
ceea ce făceam, dar și mai mult, îmi plăcea modul în care
se întâmplau toate.
Carla puse cafeaua pe masă, privindu-și fără să vrea
mâinile.
—Nu duceam lipsă de bani și nici de oportunități.
Când nu era job-ul, erau femeile. Față de ele aveam o
singură atitudine: știam că în orice moment puteam să am
una alături. Așa eram înainte de a o cunoaște pe Paula.
Carla era toată o suflare. De aici încolo avea să inspire
povestea prin plămâni direct la inimă. Simțea că Paula era
acum mai importantă decât oricând, iar Theo îi dădea puls
prin pasiunea și emoția care-i apărură în glas.
—…Am cunoscut-o într-o zi de primăvară, mai exact
era un sfârșit de mai călduros. Luam prânzul la Modelier ,
înfulecam din doi burgeri gustoși, când am zărit-o intrând.
Brunetă, ochi negri, picioare fine. Purta o rochie albă și în
picioare avea o pereche de sandale. Suficient cât să o remarc
din prima. Își comandase un Chai Latte și se așezase alături
de mine, fiind unicul loc liber. Mă înnebunea parfumul ei
dulce de femeie și felul ei organizat de a mânca. Într-un

204
VITALI CIPILEAGAmoment de neatenție, m-am ridicat grăbit și în febra emoției
tava, pe care-și organizase armonios ceaiul si croissantul, se
mișcă prea mult. Nu, nu eram un stângaci, rareori acționam
sub influența emoțiilor. Dar în acel moment deja nu mai
conta – exact ca în filmele alb-negru, ceaiul se scurse imediat
pe rochia ei albă. Spre surprinderea mea, ea nu s-a speriat și
nici nu s-a supărat. A zâmbit dumnezeiește. Și atunci mi-am
zis că ea poate fi totul meu. Iar ea mi-a răspuns că aveam
să-i fiu dator cu sacoul până ajungea acasă. Așa am făcut
cunoștință cu femeia vieții mele.
Theo se ridică, îndreptându-se spre fereastră. Privea în
depărtarea timpului, regăsindu-se la fel de vulnerabil ca și
atunci.
—La început mă refuza cu delicatețe. Se juca frumos
cu sentimentul care mă acapara. Apoi ne-am convins
ambii că era inutil să fugim de frumoasa realitate pe care o
creasem. Fiecare dintre noi urma să trăiască senzații unice.
În câteva luni am ajuns să fiu bărbatul ei, iar ea – unica mea
femeie și prima mea fericire.
Se așeză pe canapea. Începu să observe muzica pe
fundal, tăcu preț de un refren, după care continuă:
—Ne cunoșteam cu fiecare zi mai mult. Știam ce
mănâncă dimineața, la amiază și seara.
Știam că se teme de șoareci și albine. Știam că nu-i plac
măslinele și nici băuturile carbogazoase. Avea o groază de
superstiții, de ticuri și obiceiuri pe care le-am învățat din
mers. La serviciu îmi mergea mai bine ca niciodată. Eram
cel mai fericit om de pe pământ.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI205În scurt timp făcusem cunoștință cu mama ei. O
cheamă Mara și e o femeie minunată. Mergeam în fiecare
duminică la ea acasă și luam cina. Mama ei gătea cât pentru
o întreagă săptămână, iar noi degustam din toate bucatele
propuse.
După aproape un an am decis să plecăm într-o
călătorie. Noi doi, un coleg de serviciu și iubita lui, cu care
ne înțelegeam bine. Nu ne-am gândit prea mult, de vreme
ce Paula era înnebunită să ajungă în Franța. A urmat o
săptămână unică. Am străbătut pe jos drumurile idilice
ale Parisului, am făcut mii de poze și ne-am delectat cu
dragostea care ne acompania pretutindeni. La Paris îmi
confirmase că era femeia pe care mi-o doream pentru o
viață, ca femeie și ca mamă a copiilor mei. La Paris mă
decisem că anume ea va fi soția mea. Urma să-i spun și ei.
Carla înțelegea acum că mărturiile lui Theo erau mai
mult decât putea duce. Dacă încolțise vreodată în ea iluzia
unei povești a lor, acum nu mai avea niciun dubiu că el nu
putea fi al ei și nici al oricărei alte femei. Oare el înțelegea
asta?
—Nu-ți face griji, Carla. Mai este puțin, a zis el, crezând
că ea e deranjată de durata neașteptată a confesiunii. Peste
trei zile eram înapoi la București. Mergeam pe Autostrada
A1, râdeam tuspatru, când o furgonetă pierdu controlul
și se izbi de mașina noastră. Eram în spate împreună cu
dânsa.
Theo închise ochii de durere.
—O țineam de mână. În clipa următoare nu mai era

206
VITALI CIPILEAGAalături, iar eu nu mai eram eu. Când am deschis ochii,
eram pe un pat de spital cu o durere cumplită de spate și
de cap. Aveam tuburi în nas și medicii îmi puneau perfuzii.
Nu-mi aminteam mai nimic, doar vedeam în fața ochilor
privirea ei înainte de catastrofă. Am întrebat de ea, însă
nimeni nu mi-a mai răspuns. Nu mai e… Nu trebuia s-o
aud de la cineva, ca s-o știu. Paula nu supraveițuise.
Relatase acest final dintr-o respirație, de parcă l-ar fi
scuipat ca pe un venin de care voia să scape demult. Se
întoarse cu fața spre Carla și o văzu cu ochii în lacrimi. Luă
un șervețel și i-l oferi.
—Iartă-mă. Nu vreau să te afecteze…
Carla însă deja se repezise spre el, îmbrățișându-l.
Lacrimile curgeau din ochii lui pe spatele ei, iar lacrimile
ei cădeau pe cămașa lui. Stătură așa preț de câteva minute,
apoi ea se desprinse. Scrise pe foaie cu litere mari: IUBIREA
E NEMURITOARE. El se simțea înțeles și zâmbi.
După minute de pauză, Carla interveni:
Ce a urmat după?
—Am decis să plec de la agenție. De fapt, după
ce mi-am revenit din comă am mai zăcut o perioadă în
spital, apoi nu am mai avut niciun chef să revin. Eram gol
pe interior, uneori îmi venea să mă arunc pe mormântul
ei, alteori mergeam în vreun bar, încercând să uit. Apoi
au apărut mesajele tale anonime care, ce-i drept, nu au
făcut decât să mă intrige. Mai târziu am descoperit o ființă
frenetică, o femeie pe nume Laura, față de care am greșit
sub influența traumelor din trecut. Iar apoi am dat de tine

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂIși iată-ne aici. Apropo, să știi că prezența ta e o terapie
pentru sufletul meu. M-ai făcut să mă văd prin oglinda
curată și cristalină a ochilor tăi și pentru prima dată, după
mult timp, m-am acceptat.
Carla schiță un gest de rușine. A fost încântată să-l
asculte, dar amintindu-și de Laura, îi apăru un nod în gât.
Fără să-și dea seama, păstrase mâna lui în mâinile ei. Și
le retrase brusc, ridicându-se în picioare. Pe fundal nu
se mai auzea nimic altceva decât zgomotul unei mașini
singuratice.
Nu, nu trebuie să-mi fii recunoscător. Eu îți mulțumesc
pentru tot. Dar mă simt vinovată.
Nu am fost sinceră cu tine în totalitate. Nu cunoști încă
multe lucruri despre mine.
—Atunci de ce nu-mi spui? Și, în fine, ce-ar putea
să-mi spulbere recunoștința și respectul față de tine?
Carla se baricadă cu mâinile, dând de înțeles că discuția
a luat sfârșit.
Ajunge. Te rog să nu mă mai întrebi nimic. Nu acum.
Theo vru să dea o replică, dar se răzgândi.
Carla se întoarse cu fața spre perete, privind în gol.
Stătu așa preț de câteva clipe, apoi se scuză și plecă grăbită,
motivând că are o programare la stomatolog.

20934
Carla nu mai dăduse niciun semn de câteva zile.
De fiecare dată când venea la Pariso, privea în
direcția ușii, cu speranța că poate apare fata în rochie
mov.
Bogdan avea și el o curiozitate.
—De ce nu am fost aici în acea zi? Voiam și eu să
schimb două vorbe cu fata care te-a lăsat mut de uimire.
—Hai, Bogdane, lasă exagerările tale…
O căutase la asociație, dar o doamnă îi explicase că fata
nu apăruse de câteva zile. Motivase că nu se simte bine și
are nevoie de mai multă odihnă.
După câteva zile găsi în poștă un plic alb. Pe foaie erau
scrise de mână câteva rânduri. Recunoscu scrisul ei.
Oamenii au emoții pe care niciodată nu le vor
transforma în stări, pentru că le este teamă de consecințe.
Oamenii vor încerca să camufleze sentimente cărora nu
le pot da de capăt. Teama este flagelul înfrângerii, sursa
neîncrederii. Ajută-mă să nu mă mai tem. Ajută-mă să-ți
spun totul. Simt că nu mai pot păstra atâtea secrete.
P.S.: Nu-ți face griji pentru mine. Sunt pe mâini bune.

VITALI CIPILEAGALucrez la noul meu vis. Totul datorită ție.
Cum putu să uite? Probabil avea o groază de lucruri de
făcut la agenția Amaliei. O sună.
—Drăguțule, fata e o bijuterie. E deja într-o misiune
de serviciu importantă.
Închise telefonul, supărat că nu reușise să anticipeze
momentul. Dar trecu repede la gândul că ea, Carla, se
împlinea ca personalitate și că el era parte din povestea ei
frumoasă.

21135
—Carla, Carla.
Theo urca grăbit scările unei clădiri locative de pe strada
Veronica Micle, ținând în mână o foaie albă. Insistase în
repetate rânduri să-i spună adresa, dar fără succes. O aflase
la asociație. Ajunse la etajul șase și se repezi să apese soneria
de la numărul treizeci și trei. Era trecut de miezul nopții.
Carla deschise ușa după câteva secunde, dar imediat ce-l
zări o închise brusc înapoi, scoțând un strigăt de suprindere.
De ce voi, femeile, procedați la fel?
Reuși totuși să remarce în acea fracțiune de secundă
felul în care era îmbrăcată: o pijama roz cu imprimeuri
florale, pe cap avea o beretă de aceeași culoare și în picioare
o pereche de papuci care semănau mai degrabă cu doi
ursuleți, datorită urechilor ce ieșeau prin părți. Se amuză,
continuând să sune. Carla apăru în câteva minute, încă
aranjându-și părul. Schimbase pijamaua pe o pereche de
blugi și un tricou.
—Ce faci, ursulețule?
Ea îl privi furioasă și Theo se întrebă dacă era din cauza
glumei lui sau a faptului că apăruse neinvitat.

212
VITALI CIPILEAGA —Pe toți oaspeții îi ții în prag?
Nu-i răspunse nimic. Se gândi câteva clipe, apoi se
dădu într-o parte, ceea ce însemna că îl lasă să intre.
Privi în jur. Un apartament micuț, dar aranjat cu gust.
Pereți albi, cu câteva tablouri pe ei. O canapea în salon. O
bucătărie de câțiva metri pătrați, dinspre care venea miros
de mâncare. Parcă era o copie a locuinței lui, doar că într-o
variantă înjumătățită. Diferența o făceau cele câteva zeci
de reviste pe care le puteai găsi oriunde: pe canapea, pe
scaune, până și pe masa de la bucătărie.
—Felicitări, Carla, spuse acesta, înmănându-i foaia.
Ea rămase nedumerită, întrebându-l din priviri ce
înseamnă asta.
—Hai citește, replică Theo cu gura până la urechi.
Carla lăsă capul în jos și, pe măsura ce citea, pe față îi
apărea un zâmbet tot mai larg. Era un pliant printat de pe
internet.
—E adevărat, Carla, îi anticipă el întrebarea. Într-o
lună de zile va avea loc marele concurs de modă de la
Geneva. Poți participa la categoria debutanșilor. De fapt,
trebuie să participi!
Carla încă nu reușise să spună nimic. Se așeză
gânditoare pe canapea. Treptat, zâmbetul îi dispăru de
pe față. Mototoli în mâini pliantul, apoi îl îndreptă la loc,
începând să scrie pe verso. O întoarse cu fața spre Theo.
Nu vreau să merg.
—Cum adică nu vrei să mergi?
Theo se opri brusc în dreptul ei. Crezu inițial că-i

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂItestează reacția, apoi își dădu seama că nu era niciun pic de
glumă în cuvintele ei.
—Cum adică nu vrei să mergi? repetă el. Îți imaginezi
ce oportunitate e asta? Una dintr-un milion.
Ea îi aruncă o privire speriată.
E doar o șansă. Vor mai fi și altele.
—Prostii! Theo se așeză alături. E munca ta, e creația
ta, e un dar unic pe care îl ai. Oare
Coco Chanel a făcut totul de una singură? Oare
Christian Dior a făcut totul de unul singur? Firește, talentul
acestor personalități e de necontestat. Dar până și în viața
lor a fost cineva care la un moment dat i-a susținut. Mai
mult, dacă accepți, te așteaptă o lună demențială. Amalia
e gata să împartă cu tine atelierul. Vrei să o dezamăgești și
pe ea?
Se apropie și mai mult de ea.
—Carla, atâția oameni au încredere în tine. Încearcă
să faci și tu la fel!
Îl luă de mână, strângându-i-o puternic.
Dar tu crezi în mine?
Theo o fixă cu privirea, zâmbindu-i.
—Mai mult ca niciodată.

21536
—Și dacă nu te întorci?
Theo se rezemă de mânerul bagajului, râzând. Ea
zâmbea stângace, ascunzându-se parcă intenționat în
spatele Amaliei. Se apropie de el cu o privire vinovată,
căutând ceva pe care să scrie.
E doar un concurs.
—Ba bine că nu, exclamă Theo.
Îi urmări expresia uimită a feței.
Zâmbi și o îmbrățișă călduros, ca un frate care-și
îmbrățișează sora. Își apropie gura de urechea ei, abia
șoptind:
—E mai mult decât un concurs. E o rampă de lansare,
Carla.
Îi luă apoi grijuliu mâinile între palme, ținându-le cât
mai aproape de pieptul său. Ea nu se mai împotrivea. Avea
ochii mari, umezi, plini de recunoștință. Stătea în fața celui
mai important test din viața ei și nu era tocmai vorba de
concurs…
Cele câteva săptămâni până la probă trecură atât de
repede și totuși o groază de lucruri se întâmplară. Starea

VITALI CIPILEAGAei de spirit evoluase încet, dar sigur, de la Nu pot la Voi
reuși. După ore și zile petrecute la atelier, Carla reușise
să finalizeze câteva zeci de schițe, dintre care selectase
exponatele unei colecție inedite. Surprinzător, dar Amalia
se dovedi a fi o persoană mult mai simplă și mai deschisă
decât păru inițial. Ea o învăță să combine materialele,
culorile, croielile și îi inspiră pasiunea pentru lecturarea
revistelor de modă la fiecare sesiune matinală de cafea.
—Dacă nu vrei să prezinți colecția în sala de așteptare,
ar fi bine să o luăm din loc.
Amalia arătă cu degetul la ceas, dând de înțeles că riscă
să rateze cursa. Porni în direcția gurii de îmbarcare și-i
făcu semn Carlei să o urmeze. Aceasta îl salută din priviri
pe Theo și se întoarse cu spatele. După câteva clipe o văzu
alergând înapoi, îndesându-i o bucată de hârtie în pumni.
O desfăcu emoționat.
Mă voi întoarce.

21737
Hai că poți. Doar nu lași un bătrân să te întreacă.
Theo apăsă ambreiajul și în scurt timp își
alinie mașina în fața semaforului, alături de cea a lui
Bogdan. Acesta îi făcu semn cu mâna, vrând să-și etaleze
competitivitatea.
O luară pe Pasajul Unirii, când Bogdan îi făcu semn
să scadă din viteză. Îi urmă instrucțiunile, suficient cât
mașina de alături să demareze în trombă. Semaforul
se făcu roșu, lăsând în urmă un bărbat furios. Ajunse
supărat la local.
—S-a întâmplat ceva? făcu îngrijorat Bogdan,
zâmbind șmecher.
—Da. Mi-a căzut o roată. De atunci o tot caut prin
Centrul Vechi.
—Și?
—Cred că va ajunge în garajul celui mai bun șofer.
Bogdan explică:
—Nu e neapărat să fii cel mai bun. Dar de ce să mint,
până la urmă contează cine ia trofeul. De data asta eu sunt
tipul.

Flutură prin fața lui Theo o sticlă de bere pe jumătate
goală. Apoi arătă cu degetul spre o cutie.
—Decât să mă contrazici, mai bine deschide coletul
de-acolo. E al tău. Am semnat pentru tine, sper că nu te
superi.
Se ridică mirat, luând cutia în mâini. Citi adresa:
Londra, Whathampton… Era de la Laura. Desfăcu coletul
FedEx în grabă, nerăbdător să afle ce-i în el. O cămașă
în pătrățele, exact ca acea pe care i-o împrumutase. I-o
returna. În cutie găsi și o foaie, împăturită în patru. O
scoase cu grijă.
Mi-e dor de tine. Atât cât erai.
—Nu-i rău.
Bogdan stătea cocoțat pe un scaun în spatele lui, cu
ochii ațintiți asupra foii.
—Aha, mormăi Theo.
—Cum să nu?
Bogdan sări jos, cu energia unui tânăr de douăzeci de
ani.
—E firesc să-i fie dor de tine. Dar oare ție îți este dor
de ea?
Îi era într-un oarecare fel. O aștepta și era împăcat că
primește o replică blândă la emailul trimis anterior.
—Uneori, pur și simplu, trebuie să îți asumi greșelile
și minciunile. Vorbesc de ambii.
Avea totuși presimțirea că lucrurile nu se vor sfârși cu
bine.

21938
Theo întră în casă, scuturându-și nervos picioarele
la intrare.
E prea multă ploaie sub cerul Bucureștiului.
Ținea în mână câteva ziare, facturi, dintre care și un
exemplar al revistei Elle. Amalia i-l trimise cu o notiță
atașată: Surprize, surprize! Își puse geaca la uscat și simți
cum îl ia frigul. Trebuie neapărat să pregătesc o cafea.
Aruncă lucrurile pe masă și porni spre bucătărie. Reveni
cu o ceașcă mare, din care ieșeau aburi și se trânti pe
canapea. Luă revista în cealaltă mână. Îmbrăcată într-o
rochie neagră mulată, o găsi pe Carla, micuța lui de un
metru șaizeci, care arăta atât de diferit de fata pe care o
cunoscuse câteva luni în urmă în tren. Părea mai matură
cu noul machiaj, îmbrăcată elegant, mai impunătoare ca
niciodată și mult mai grațioasă. Trecură două luni de când
se despărțiseră la aeroport și mai bine de o săptămână de
când discutară fugar pe Messenger.
Mai am de onorat un contract. Avuse succes la Geneva,
colecția luă primul loc în rândul proiectelor calificate
în concurs, iar acest lucru venea împreună cu șansa de

220
VITALI CIPILEAGAintra triumfător în lumea modei. Astfel, cele câteva zile
de despărțire planificate inițial se prelungiseră cu două
săptămâni, apoi cu o lună, apoi două.
Aruncă un ochi spre titlu. Suna promițător: Noua
speranță în lumea modei. Simți o mândrie nemărginită.
Succesul era doar al ei, dar fericirea era a celor care au avut
încredere în ea. A lui.
Deschise revista la pagina unde era scris articolul.
Creatoarea Carla Navarro, care în luna septembrie a
primit trofeul „Designerul anului” la Geneva, fiind prima
româncă care primește respectiva distincție, a reușit de
curând să încheie un contract cu prestigioasa casă de modă
Versace, impresionând datorită unui stil nonconformist
și revoluționar. „Este o mare onoare pentru mine să știu
că munca mi-a fost răsplătită. Însă toate astea nu s-ar fi
întâmplat dacă n-ar fi existat cineva în viața mea, care să
mă îndrume într-un moment de rătăcire. Îi mulțumesc lui
T., Amaliei Răzvan și întregii echipe care mi-a fost alături”, a
declarat Carla într-un interviu realizat anterior de redacția
Elle, fără a preciza cine este misteriosul suporter.
—Scumpa mea, Carla!
Emoționat, continuă să citească.
Menționăm că tânăra creatoare a stârnit de curând
mari controverse, refuzând în repetate rânduri să apară în
fața presei. În același timp, conform ultimelor zvonuri Carla
ar fi avut un transplant de inimă câțiva ani în urmă. Acest
lucru s-ar fi aflat din investigațiile recente făcute de Carla
Navarro într-un spital privat. Surse de încredere afirmă că

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI221designerul se află sub supravegherea medicilor, instituție în
care se află și la moment. Carla nu a fost de găsit pentru a
confirma sau infirma zvonurile… (…)
În clipa următoare era deja cu telefonul în mână.
Era furios și simțea cum se prăbușește în gol. Această
răsturnare de situație îl prinse total dezarmat. Umbla
zăpăcit dintr-o parte în alta a salonului, încercând să se
calmeze. O sună disperat pe Amelia, dar aceasta nu era la
curent cu ceea ce se întâmplase recent. Theo era în agonie.
Transplant de inimă? Carla internată? Înnebunea de grijă
pentru cea care-i devenise cel mai apropiat prieten și se
teroriza gândindu-se că nu insistase suficient s-o cunoască
mai bine. Spre seară primi un mesaj.
Nu am vrut să știi, pentru că totul ar fi fost mult mai
complicat, poate chiar imposibil. E timpul să ne luăm rămas
bun. Carla.
Viața lui se transformase într-o carte în care autorii
erau trei femei. El alerga printre rândurile scrise de ele,
făcând-o pe naratorul, pe detectivul ori pe bărbatul atent,
cuminte sau rece, gata să ajute sau să respingă, dispus să
inspire și să demoralizeze. Avuse mereu pregătite cuvintele
potrivite și toate rolurile îi veneau perfect. Acum se întreba
cu cine va scrie finalul. Avea încredere în Carla mai mult
decât în oricine altcineva și totuși, de fiecare dată, ea reușea
să-l dezbată de la credința pe care și-o clădea în interior.
Se zbătu câteva zile ca peștele pe uscat, creându-și tot
felul de scenarii. Căuta din oră în oră pe internet, în reviste
și ziare informații despre ea, dar totul părea inutil. Nu

VITALI CIPILEAGAcăuta în locul potrivit și nu-și putea explica inepția. Sună
la toate spitalele din București, încercând să verifice dacă
aveau înregistrat un pacient cu acest nume. Nici vorbă.
Abia peste două zile avea să audă la telefon un răspuns
grav. Carla era internată la Spitalul de Urgență Floreasca.
Nu mai ținea minte cum își îmbrăcă pardesiul încă ud și în
două minute era deja în mașină, gonind pe șosea.

22339
—Stai puțin, te cunosc. Theo se repezi către bărbat,
înșfăcându-l de geacă.
Îl zărise imediat ce intrase pe holul Secției de Chirurgie
Cardiovasculară. L-ar fi recunoscut dintr-o mie, era
bărbatul pe care-l zărise în Munchen, la volanul mașinii în
care urcase Carla.
—Soy el padre de Carla. Sunt tatăl Carlei, îi traduse
acesta într-o engleză stâlcită.
Îi întinse mâna:
—Rafael Navarro. Iar tu ești Theo.
Theo îi eliberă geaca și rămase perplex în fața lui. Carla
avea un tată și, mai mult decât atât, acesta îl cunoștea.
—Ce s-a întâmplat? spuse el repede. Unde e Carla? A
vrut să înainteze, dar Rafael îl opri cu toată puterea.
—Ascultă-mă, Theo. Trebuie să vorbim.
Theo nu-l ascultă. Se aruncă înainte, dorind să intre în
salon.
De data asta Rafael nu-l mai menajă. Îi smunci mâna,
trăgându-l într-o parte.
—Stai pe loc. Am zis că înainte să intri, trebuie să

224
VITALI CIPILEAGAvorbim, indiferent dacă ești dispus să mă asculți sau nu.
Theo se opri în loc, respirând greoi. Îi făcu semn lui
Rafael că e gata să-l asculte. Acesta însă îi dădu de înțeles că
nu e locul potrivit pentru genul acesta de discuție.
—Carla e mai bine acum, te asigur. A avut o nouă
complicație. Dar acum starea ei s-a stabilizat, să lăsăm
somniferele să-și facă efectul. Așa vom avea timp să
vorbim, ca între bărbați.
Încuviință fără să spună nimic. Rafael se îndreptă spre
aparatul de cafea, umplându-și paharul cu un americano.
Theo îi repetă gestul. Se așezară pe unul din scaunele din
hol.
—Te ascult, făcu Theo arogant.
Nu era în stilul său, dar nici situația nu era una obișnuită.
Rafael Navarro tocmai își descheia un un nasture de la
cămașă. Se răzgândi și își mai descheie unul.
—Te rog de la bun început să-mi scuzi accentul. Am
învățat puțină engleză la insistența Carlei.
Theo nu avu nicio reacție. Îl fixa cu o privire dură,
așteptând un răspuns. Bărbatul înțelese mesajul.
—Sunt Rafael Navarro, originar din Spania, tatăl
Carlei. Felicia, soția mea și mama Carlei, a fost româncă.
Acum mai bine de doi ani Felicia a plecat dintre noi. Un
accident tragic în urma căruia întreaga noastră viața s-a
năruit.
—De atunci Carla nu mai vorbește?
Rafael oftă din greu.
—Da, de atunci. Ele două aveau o relație specială.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI225Uneori puteam spune că ele erau mai mult decât mamă
și fiică, erau suflete-pereche. Pierderea a fost insuportabilă
pentru Carla. A trebuit s-o internez din nou în spital.
Înțelegi? Nu ne-a fost ușor.
Rafael bău cu sete din paharul de cafea.
—Carla de mic copil a avut probleme cu inima, însă
după moartea mamei starea ei de sănătate s-a înrăutățit
brusc. Un transplant devenise iminent, mai ales că trecusem
deja prin trei tentative eșuate. Am salvat-o în ultima clipă,
și chiar și așa era cât pe ce să rateze transplantul, de vreme
ce însăși Carla refuza orice operație. Îmi spunea mai
mereu că nu mai vrea să trăiască. Între timp, apăruse și
problema cu muțenia. La început am crezut că e doar o
stare trecătoare. Chiar consultasem un specialist și mi-a zis
că se mai întâmplă ca uneori copiii, chiar și adolescenții,
să se închidă în ei pentru o perioadă de timp atunci când
suferă o traumă severă. Abia când au trecut câteva luni
mi-am data seama cât e de grav. Din păcate, relația noastră
se deteriorase destul de mult. Nu știam ce pot face pentru
ea…
— Și ce s-a întâmplat atunci?
Theo abia reușea să-și stăpânească emoțiile, dar nu
încetă să-l asalteze cu întrebări. Bărbatul de lângă el îi
spunea mai mult decât i-a spus Carla în câteva luni.
—Am plecat. N-am mai rezistat, Carla îmi amintea
prea mult de mama ei, iar tăcerea ei era și mai chinuitoare.
În tot acest timp i-am trimis bani, i-am scris, am sunat-o,
dar nu a mai interesat-o. S-a simțit abandonată și era,

226
VITALI CIPILEAGApe bună dreptate. Abia peste un an Carla m-a contactat,
solicitându-mi ajutorul.
—Ce fel de ajutor?
—Apăruseră primele complicații după transplant.
Cu fiecare răspuns, Theo avea tot mai multe întrebări.
—Și ce făceați la Munchen?
—Atunci când m-ai văzut la gară, tocmai trebuia să
mergem la o consultație. Era perioada când luam la rând
spitalele din Europa, în căutarea celui mai bun tratament.
Rafael bău ce mai rămăsese din cafea, vru să mai ia
una, dar se răzgândi.
—Cât despre tine, am fost la fel de intrigat să-ți știu
numele. Când am întrebat-o cine e Theo, mi-a zis că ești al
doilea ei înger păzitor.
—Al doilea?
Rafael respiră adânc.
—Carla era o fire mai retrasă. Totuși, la liceu reușise
să-și facă o prietenă. Au fost de nedespărțit, chiar dacă acea
fată era cu câțiva ani mai mare decât ea. După moartea
Feliciei, Carla nu suporta pe nimeni în preajmă. Cu
excepția ei.
Luă câteva înghițituri mici de cafea.
—Când am citit articolul din revistă, nu mi-a venit
să cred că e despre fiica mea. Acum, mai mult ca oricând
Carla are nevoie de susținerea noastră. Am sunat de îndată
la Londra. Vai, uite că a și sosit.
Rafael se grăbi să se ridice.
—Cine?

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI —Laura.
Se întoarse în direcția în care privea Rafael și rămase
împietrit. Tânăra se apropia de ei, distrasă de geanta grea
care-i cădea de pe umăr. Dădu prea târziu cu ochii de cei
doi bărbați.
—Domnule Navarro, Theo… murmură ea terifiată.
—Vă cunoașteți?
Rafael dădu să o salute pe Laura care înlemnise lângă
masa celor doi.
Theo avea privirea de gheață. Într-un final se întoarse
și dispăru după ușă. Ea își lăsă geanta să cadă cu neglijență
pe podea și alergă din urma lui. Îl ajunse din urmă abia la
ieșirea din clinică.
—Theo, Theodor, te implor să mă asculți!

22940
Cafeneaua era plină la acea oră târzie. Zgomote
de veselă, voci încâlcite, tropăit de picioare.
Laura sufla încet în cafeaua care deja era mai mult rece
decât caldă. Nu știa de unde să înceapă. El privea în gol
așteptând pentru a nu știu câta oară explicații. De fiecare
dată spera că va fi ultima oară.
—Așadar, Laura, prietena cea mai bună a Carlei, eu
nu am toată ziua la dispoziție.
Ea se opri din suflat, ridicându-și privirea.
—Probabil vei spune că e o nebunie, dar… Am fost
de acord să te întâlnesc la insistențele ei. Am întrebat-o în
repetate rânduri de ce. Niciodată nu mi-a răspuns. Mi-a
zis să am încredere în ea. Și firește că aveam. Și să nu
îndrăznești să mă judeci. Aș fi gata să fac orice pentru ea.
I-o spuse rapid și hotărât.
—Orice?
Era mai mult decât furios.
—Să te arunci în fața unui tren? Să cazi de la al nouălea
etaj? Să-ți sacrifici viața? Să simulezi o poveste de dragoste?
Până unde poate ajunge această dedicare bolnavă?

230
VITALI CIPILEAGAEa tăcu o vreme, jucându-se anxioasă cu vârful dege –
telor pe marginea ceștii.
—Da. Theo, dar nu e totul așa cum crezi acum. Carla
e unul dintre cele mai sincere și curate suflete pe care
le-am întâlnit în viață. Dar n-aș fi acceptat niciodată să
fiu alături de tine, dacă nu te-aș fi îndrăgit cu adevărat.
Prietenia cu ea e un miracol, ea mi te-a scos în cale…
El refuza s-o mai asculte.
—Spune-mi, cât de des vă întâlneați? De câte ori ați
râs de naivitatea mea?
Îi zâmbi din nou ironic, păstrându-și cu greu calmul.
—Theo, acesta a fost doar începutul. Chiar îi sunt
recunoscătoare că m-a trimis în ziua aceea la Pariso. Așa
te-am întâlnit pe tine. Crede-mă, tot ceea ce simțeam
pentru tine a fost sincer…
—Am mai auzit asta. Dar știi ceva? Nu te cred. Nici
atunci nu te-am crezut.
Îl privi în liniște, senină și fericită.
—Fie, Theo. Am venit de la Londra pentru a-i fi
alături. Și asta urmează să fac. Îmi doream atât de mult să
te întâlnesc și pe tine, dar în alte circumstanțe.
Întinse mâinile și îi luă fața între palme.
Voia să se împotrivească, dar rămase blocat în această
emoție a revederii.
—Theo, unele întâmplări sunt pentru a demonstra
dacă merită să forțezi sau nu soarta. Fiind departe de
tine, am înțeles că nu a trecut testul niciunul dintre noi.
Dincolo de cum s-a început această poveste, trebuie să

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂIrecunoaștem că nici Carla și nici altcineva nu poartă vina
eșecului nostru.
Își dădu seama că tocmai o pierduse definitiv.
—Nu mai am nimic de adăugat. Adio, Laura.

23341
Stătuse așa toată noaptea, sprijinit de marginea
patului pe care dormea Carla. Încă nu-și
revenise după discuția cu Laura. Intrase în salon plin
de compasiune, văzând-o și aproape speriindu-se. Era
slăbită, cu o groază de aparate în jur, cu mâinile uscate și
lăsate prin părți. Îi părea rău că nu ajunse aici din prima
clipă, că nu aflase el primul despre internare. Dormise cel
mult două ore. În rest privise neclintit ochii ei, ascultând
cum ticăie aparatul de monitorizare a bătăilor inimii și
întrebându-se întruna: Ce nu-mi mai spui? Ce îmi ascunzi,
Carla? Oare era cinic din partea lui să se victimizeze într-un
asemenea moment? Carla avea totuși nevoie de el. Și el
simțea că nu poate s-o abandoneze.
Se ridică încet, uitându-se la femeia care-l schimbase
atât de mult. Avea să o vegheze, indiferent de ce i-ar fi spus…
Laura intră în vârful picioarelor cu câteva portocale
într-o pungă.
—S-a trezit? E bine?
—Stai liniștită, încă doarme. Dar starea ei este satis –
făcătoare.

234
VITALI CIPILEAGA —Hai că stau eu cu ea…
—Nu!
Răspunse grav, aproape tăios.
—Atunci voi aștepta jos, la cafenea.
Laura înțelese, dădu încet din cap, dispărând după ușă.
Văzu cum dincolo de fereastră cădeau primii fulgi
de nea. I se părea că undeva prin sita aceea albă curgea
sufletul frumos al Paulei. Se întoarse, luă un scaun și-l
puse lângă patul Carlei. O privi îndelung, apoi căzu răpus
de gânduri. După câteva minute lăsă capul pe marginea
patului, adormind strâns. Visă cum Paula se apropie de el
cu repeziciune, strigându-l întruna: Theo, Theo, Theo.
—Theo.
Își ridică buimac capul, încercând să deslușească de
unde se aude sunetul. Carla era în fața lui, întinsă pe același
pat, cu ochii închiși.
Își culcă la loc capul, crezând că auzul îl înșelase.
—Theo.
De data asta privi țintă la Carla. Avea certa impresie că
de la ea venea sunetul înăbușit și sec. Se aplecă deasupra ei,
încercând să se convingă că încă respiră.
—Theo.
De data asta nu mai era loc de nicio îndoială. Vocea îi
sună în ureche, făcându-l să tresară puternic.
—Carla, vorbești? Carla, te-ai trezit? Carla, sunt aici!
Nu știa ce să spună întâi. Carla întredeschise ochii. O
clipă privi amețită, fără să înțeleagă unde se află. Îl văzu pe
Theo și-l fixă cu privirea câteva clipe bune.

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI235 —Vorbești???
Ea îi zâmbi, dând încet din cap. Vru să spună ceva, dar
șiroaiele de lacrimi îi tăiau glasul. Îi făcu semn să-i dea
carnetul care zăcea pe un colț de masă. Dădu să se ridice
puțin, iar Theo se repezi să o ajute.
Nici mie nu-mi vine să cred.
—Dar când s-a întâmplat asta?
La Roma. Am apelat la serviciile unui terapeut celebru.
Când am scos primul sunet și am înțeles că seamănă a
cuvânt, am plâns. Știam doar că aș fi vrut ca primele mele
cuvinte să le auzi tu.
—Cât de mult mă bucur pentru tine.
O îmbrățișă. Își aduse însă aminte de discuțiile cu
Rafael și cu Laura.
—De ce m-ai mințit? De ce nu mi-ai spus că Laura e
prietena ta?
Îl privi fără să fie suprinsă.
Theo, cred că acum e momentul. Nu mai vreau să tac.
Am făcut-o suficient.
Se așeză comod pe pat, apoi reîncepu să scrie.
Theo, Laura e cea mai bună prietenă a mea. Nu a ezitat
nicio clipă atunci când am rugat-o să intre la Pariso și să-ți
capteze atenția.
—Cu ce scop?
Nu înțelegea unde vrea să ajungă.
Cu scopul de a te face să iubești din nou, Theo. Vroiam
atât de mult să-ți mai acorzi o șansă.
—???

236
VITALI CIPILEAGAÎl privi în tăcere.
Am făcut transplantul la scurt timp după ce mama
murise. Eram devastată. Mi-am revenit abia după câteva
luni și a trebuit să treacă un an de zile, ca să am îndrăzneala
să discut cu Mara… Ea mi-a spus adevărul și mi-a povestit
și despre tine. Cât de mult suferi, că te simți pierdut, că vă
vedeți în fiecare duminică. Mi se părea că-mi vorbește despre
o dragoste utopică, o iubire cum nu mai întâlnisem. Atunci
mi-a încolțit în minte ideea să te ajut. Am început prin a-ți
trimite scrisori. Am rugat-o pe Mara să păstreze tăcerea,
promițându-i în schimb că nu te voi face mai nefericit decât
erai. Nu mi-a reușit însă…
—Dar de ce?
Ca să-ți ofer o alternativă, ca să gândești altfel, ca să
încerci să iubești din nou. Curând însă mi-am dat seama
că pe un bărbat nu-l mai cumpără câteva scrisori stângace
și anonime. Atunci am rugat-o pe Laura să mă ajute. Ea cu
adevărat s-a îndrăgostit de tine. Asta nu făcea decât să-mi
ușureze intenția. Probabil lucrurile aveau să rămână așa,
dacă nu ne-am fi intersectat în gară la Paris. Nu știu nici azi
cui îi datorez întâlnirea noastră, dar nu regret nici pentru o
clipă că am ajuns să te cunosc…
—E încă o lecție pe care vrei să mi-o oferi gratis? E
parte din meseria ta de înger păzitor?
—Nu.
Începu să scrie mai departe.
Îndrăznind să mă apropii de tine, am găsit o motivație,
după luni de disperare și suferință. Pentru prima dată

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI237aveam un plan, să te ajut. Dar paradoxal, am sfârșit prin a
fi eu cea binecuvântată. Eu sunt responsabilă de suferința ta
de la bun început.
Deja nu mai înțelegea nimic.
—Inima.
Carla storcea epuizată cuvintele din interiorul ei cu un
efort supraomenesc. Își puse mâna pe inimă.
—Spune-mi, pentru Dumnezeu, despre ce vorbești?
Carla ezită câteva clipe. Mâinile îi tremurau de emoție.
Vru să se lase păgubașă, dar trebuia să-i spună, trebuia să
găsească forțe…
Theo, inima ei nu m-a lăsat să-ți dau voie să pleci. Paula
trăiește prin mine sau, mai bine zis, eu trăiesc datorită ei.
Gândește-te. Am făcut transplantul în ziua în care Paula a
nimerit în accident.
Își duse mâinile la gură și mii de lacrimi îi pecetluiră
tăcerea rece din urmă.
Theo își ascunse fața în palme. Nu-i mai venea nimic în
minte. Apoi privi spre geam și-și dorea să se ascundă sub
stratul rece de zăpadă. Oare chiar atât de orb fusese în tot
acest timp?
Se întoarse spre Carla. O privi încețoșat și în hohotul de
plâns nu citi decât sinceritate. Era incredibil ceea ce auzise.
Și mai incredibil era că toate minciunile, intrigile, secretele,
frământările și gândurile negre pe care le avuse se topeau
odată cu lacrimile fetei și cu fulgii de afară. Nu mai avea
nimic de aflat sau de înțeles. Simți aura unei revelații divine
care-i umplea sufletul de pace și fericire. Nu simțea ură, nu

VITALI CIPILEAGAsimțea furie, nici frică față de trecut. Avea convingerea că
lucrurile trebuiau să se întâmple anume așa, că totul avea
un sens. Își îmbrățișase viața.
Se aplecă spre Carla și puse capul pe pieptul ei.
Încet-încet, elimină din decor toate zgomotele exterioare.
O creangă de copac ce bătea în fereastră, un claxon,
oamenii care vorbeau. Închise ochii și începu să audă, să
simtă. Bum-Bum-Bum. Zâmbi larg, sincer și o recunoscu
imediat – Paula era toată numai dragoste.
Plângeau împreună, el și Carla. Plângeau cu lacrimi de
fericire.

23942
Soarele cobora spre asfințit, reflectându-se haotic
peste zecile de tarabe. Theo mergea leneș prin
mijlocul străzii, cu un rucsac în spate, lăsând intenționat
să se audă cum își roade ghetele de asfalt. Era îmbrăcat
într-o cămașă cu mânecile trase, o pereche de pantaloni
subțiri, iar pe cap purta o bandană legată după ceafă.
Căscă gura în fața unei vitrine pline cu tot felul de lucruri
decorative: lămpi, vase de diferite culori, covoare, perne
cu țesătură în stil oriental. Se opri apoi în dreptul unui
vânzător ambulant și cumpără un simit, pornind de îndată
să muște din el. Covrigul turcesc cu susan era delicios.
Ieși din zona bazarului, căutând cu ochii un loc numai
de el știut. În scurt timp ajunse în dreptul unei cafenele și
se așeză la terasă. Lăsă rucsacul jos, ștergându-și fruntea
transpirată cu o batistă. În aer plutea un miros profund
de cărbuni. Privi la furnicarul de oameni din centrul
Istanbulului și zâmbi. Era fericit, împăcat cu sine.
Scoase din rucsac un carnet de culoarea oranj, cu
desene orientale pe el și o floare stilizată pe centru. Îl atinse
cu vârful degetelor, revocând o amintire vie în care nu mai

240
VITALI CIPILEAGAera loc de regrete. Îl deschise la sfârșit, acolo unde mai găsi
câteva foi goale. Se aplecă din nou spre rucsac, scoțând din
buzunarul exterior un stilou. Verifică în palmă dacă mai
avea cerneală, respiră cu ochii zâmbind, puse picior peste
picior și începu să scrie…
Dragă mamă Mara,
Au trecut mai bine de șase luni de când am părăsit
Bucureștiul, fără a avea câtuși de puțin vreo remușcare. Nu
că ar fi un oraș nepotrivit, doar că eu însumi nu mai încap
într-un singur oraș. Dar să știi că vara e frumoasă oriunde
m-aș afla.
Paula e lângă mine. O simt în fiecare gest și în
fiecare zâmbet. Am primit-o înapoi în inima mea, caldă
și senină, după ce am reușit să accept, să respir prin
amintirea ei, să cred că totul în lumea asta are un sens și
că dragostea continuă și după moarte. Tu să nu fii tristă.
Nu te învinovăți pentru nimic. Plângi, dacă simți că vrei
să plângi. Râzi, dacă vrei să râzi. Mergi în parc, la cimitir
sau stai în camera ei. Nimeni nu are dreptul să-ți fure din
amintiri. Și nici din fericire.
Doi ani în urmă eram rătăcit și disperat. Câteva
luni în urmă eram la fel de rătăcit și disperat. Dar ceva
s-a întâmplat în mintea mea și în trupul meu. Un val
imens de recunoștință și fericire mi-a tămăduit moleșeala
cadaverică din corp și din suflet. Am trecut de cealaltă parte
a baricadei, am regăsit motive pentru care să iubesc viața
și să lupt pentru ea. După atâta timp am înțeles că nu mai
trebuie să mă tem. Iubirea deja e în mine, mi-a lăsat-o în

ÎN UMBRA PAȘILOR TĂI241dar Paula ca să-mi fie înger păzitor, mie și tuturor celor pe
care i-a iubit. Îmi curge prin vene, îmi intră prin oase și
se dăruie la infinit oamenilor care vor s-o primească. Asta
fac acum: o împrăștii în toată lumea, o împart cu cât mai
mulți. Și de-ai ști cât este nevoie de ea…
Dacă o întâlnești pe Carla, mulțumește-i încă o dată
în numele meu. Spune-i că îmi este mereu aproape în
gânduri. Efortul ei m-a marcat, m-a întors pe dos și mi-a
oferit o nouă viziune față de oameni. Am învățat de la ea
că dragostea poate naște doar dragoste, indiferent cât de
greu și întortocheat e drumul spre ea. Laurei transmite-i
felicitările mele. Nu pot decât să mă bucur că soarta a
întors-o cu fața spre Radu, care e un om deosebit și alături
de care va găsi afecțiune și grijă.
De Pariso să nu-ți faci griji, e în mâini de nădejte.
Bunul meu prieten Bogdan a reușit chiar să-l extindă,
deschizând alte trei localuri în București. Dar probabil
deja ai citit despre asta în ziare. Ceea ce nu știi e că o mare
parte din banii adunați din afacere se duc în fondul unei
asociații de susținere a copiilor cu boli cardiace. Unii dintre
ei primesc o șansă la o nouă viață prin efortul nostru
comun. Mă bucur nespus s-o știu pe Carla implicată atât
de mult, așa cum o făcea în trecut pentru copiii surdo-muți.
Acum când creațiile ei sunt atât de solicitate, nu este ușor
să găsească timp și pentru alte activități.
Mamă Mara, vezi cum toate s-au așezat la locul lor?
Toți ne-am reîntregit și, în sfârșit, putem privi cu speranță
spre viitor.

VITALI CIPILEAGAAi grijă de tine și nu uita că te port mereu în gând.
Te îmbrățișez cu dragostea unui fiu.
Theodor
Terminând de scris, închise ochii și simți cum un fior
cald îi cuprinde corpul. Urma să lase carnetul la cel mai
apropiat oficiu poștal. Ridică rucsacul de jos, îl puse în spate
și porni în josul străzii. Avea atât de multe să descopere, să
simtă, să încerce. Lumea și timpul abia începeau.

CUPRINS
Capitolul 1 7
Capitolul 2 13
Capitolul 3 17
Capitolul 4 25
Capitolul 5 29
Capitolul 6 35
Capitolul 7 39
Capitolul 8 49
Capitolul 9 59
Capitolul 10 63
Capitolul 11 71
Capitolul 12 75
Capitolul 13 83
Capitolul 14 85
Capitolul 15 89
Capitolul 16 97
Capitolul 17 101
Capitolul 18 111
Capitolul 19 117
Capitolul 20 123
Capitolul 21 127
Capitolul 22 131
Capitolul 23 135
Capitolul 24 143
Capitolul 25 155

Capitolul 26 161
Capitolul 27 163
Capitolul 28 171
Capitolul 29 177
Capitolul 30 183
Capitolul 31 187
Capitolul 32 191
Capitolul 33 201
Capitolul 34 209
Capitolul 35 211
Capitolul 36 215
Capitolul 37 217
Capitolul 38 219
Capitolul 39 223
Capitolul 40 229
Capitolul 41 233
Capitolul 42 239

Scanează codul pentru a downloada
romanul „În umbra pașilor tăi” în
format eBook pe smarphone sau
tabletă.eBook Audiobook
Scanează codul pentru a downloada
romanul „În umbra pașilor tăi” în
format Audiobook pe smarphone sau
tabletă.
Pentru a scana un QR Code, este necesar să instalați o aplicație:
•  iPhone sau iPad: Instalați aplicația  QR Code Reader by Scan .
•  Smartphone sau tabletă Android: Instalați aplicația  Google Googles .
•  Smartphone sau tabletă Windows: Instalați aplicația  QR Code Reader .