Dreptul este totalitatea condițiilor în care voința liberă a fiecăruia poate [631400]

1
Introducere

„Dreptul este totalitatea condițiilor în care voința liberă a fiecăruia poate
coexista cu voința liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertății .”
Immanuel Kant

În zilele noastre, viața oricărui om reclamă, aproape la orice pas cunoașterea
dreptului, înțeles ca îndreptar al conviețuirii sociale. Prin urmare a cunoaște dreptul nu
este un lux, ci o necesitate socială din ce în ce mai resimțită. Pentru aceast a se cere în
primul rând cunoașterea legilor, adică a regulilor de drept stabilite de puterea legiuitoare.
Conturarea raporturilor juridice civile are loc în cele mai multe cazuri prin actul
juridic civil. Sub acest aspect, actul juridic se diferențiază net de alte conduite (acțiuni)
umane. Cel ce săvârșește un act juridic civil este legat prin voința sa exteriorizată față de
ceilalți ale căror situații juridice se află într -o dependență în raport cu această atitudine
manifestă.
Dacă motivația externă a recunoașterii valabilității actului juridic civil se află în
lege, o motivație internă se află fără îndoială și în ideea de încredere: cei din jur trebuie
să se poată baza că, ceea ce s -a declarat cu prilejul încheierii unui act juridic civil, se va
respe cta (excepție: de pildă, testamentul este valabil chiar dacă nimeni în afară de testator
nu știe de existența sa). Trebuie să reținem că recunoașterea validității actului juridic civil
trebuie căutată în primul rând în principiul autonomiei de voință care, simplu spus,
stabilește că orice persoană poate decide liber dacă încheie un anumit act juridic, cu cine
îl încheie și ce conținut va avea un asemenea act.
Un complex de împrejurări relevante juridic și cel puțin o voință exteriorizată de
care legea leag ă anumite consecințe juridice alcătuiesc actul juridic. Voința exteriorizată
reprezintă „sâmburele” actului juridic civil, cea care pune în mișcare crearea actului
juridic, deci când lipsește această voință nu avem de -a face cu un act juridic.
Spre deose bire de vechiul Cod civil, care nu conținea o definiție a actului juridic
civil, decât prin raportare la contract și la diferitele specii de acte juridice, noul Cod civil
(N.C.C.) conține reglementarea expresă nu doar a noțiunii de contract, ci și pe acee a a
actului juridic unilateral.

2
Astfel, potrivit art. 1166 N .C.C. „contractul este acordul de voințe dintre două sau
mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic” .
Rezultă din conținutul art. 1166 N.C. C. că noțiune a contractului presupune
întrunirea următoarelor elemente:
prezența unei manifestări de voință provenită de la două sau mai multe persoane
fizice sau juridice;
manifestarea de voință să fi fost făcută cu intenția de a produce efecte juridice
civile;
producerea de efecte juridice înseamnă nașterea, modificarea, stingerea unui
raport juridic civil concret.
Încheierea contractului se face prin negocierea lui de către părți sau prin
acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta (acordul de voință fiind alcătuit din
doua elemente: oferta si acceptarea).
În noul Cod civil este consacrat principiul bunei -credințe de care trebuie sa dea
dovadă părțile în inițierea și desfășurarea negocierilor p entru încheierea contractului.
Pentru a fi valabil încheiat, actul juridic civil trebuie să îndeplinească anumite
condiții expres prevăzute în art. 1179 N.C.C ., care enumeră condițiile esențiale pentru
validitatea contractului : capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect
determinat și licit și o cauză licită și morală.
Aceste condiții de valabilitate ale actului juridic civil sunt condiții de fond,
esențiale, de validitate și generale ale actului juridic civil.
Prin capacitatea de a con tracta se înțelege aptitudinea subiectului de drept civil de
a deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea actelor juridice civile.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacității civile, reunind,
în structu ra sa, o parte din capacitatea de folosință a persoanei fizice sau juridice, precum
și capacitatea de exercițiu a acesteia.
Prin noțiunea de consimțământ se înțelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un
act juridic civil. Pentru a fi valabil exprimat ș i a produce efecte juridice, consimțământul
trebuie să fie exprimat în cunoștință de cauză , adică să provină de la o persoană cu
discernământ, serios sau, mai larg, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice
și liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ. Potrivit art. 1206 N .C.C.

3
consimțământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls
prin violenta, sau in caz de leziune .
Obiectul contractului este constituit din operațiunea juridică avută în vedere de
părți la momentul încheierii acestuia (art. 1.225 N.C.C. ). El trebuie sa fie determinat și
licit (adică sa nu fie proh ibit de lege sau să contravină ordinii publice ori bunelor
moravuri), sub sancțiunea nulității absolute.
Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Pentru a fi
valabi lă, cauza actului juridic trebuie să existe (cauza nu exista când lipsește
discernământul sau scopul imediat la î ncheierea contrac tului), să fie licita (conformă legii
si ordinii publice ; cauza este considerată ilicită si atunci câ nd contractul este doar
mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative ) și să fie morala (sa nu fie
contrara bunelor moravuri , respectiv regulilor de convieț uire sociala).
Din definiția actului juridic civil rezultă că esența acestui act constă în
manifestarea de voință făcută în scopul producerii de efecte juridice. Deci, element ul
fundamental al actului juridic civil îl constituie voința juridică.

4
Capitolul 1.
Aspecte introductive privind noțiunea de consimțământ

1.1. Consimțământul. Noțiune și aspecte generale
Consimțământul este o condiție de fond, esenți ală, de validitate și generală a
actului juridic civil.1
Prin consimțământ se înțelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic
civil.2
Ca regulă generală, părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței
lor, afară de excepțiil e expres prevăzute de lege, cum este cazul actelor juridice pentru
care legea cere ca manifestarea de voință să îmbrace o formă specială.3
Manifestarea voinței nu este îngrădită, în principiu, de condiții de formă. Voința
poate fi exprimată prin cuvinte, î n scris, prin semne și chiar printr -o comportare
concludentă. În acest scop se pot folosi orice fel de procedee: comunicări directe între
persoane prezente în același loc, comunicări prin telefon, etc.
Manifestarea de voință poate fi expres ă sau tacit ă, un eori însăși tăcerea putând să
aibă relevanță juridică. Libertatea de formă la săvârșirea actelor juridice este o expresie a
principiului consensualismului, potrivit căruia actele juridice se formează de regulă în
mod valabil prin exprimarea în orice mod a voinței, fără să fie necesară exteriorizarea ei
în tipare prestabilite. Fac excepție numai actele solemne, pentru validitatea cărora se cere
exprimarea voinței în forme predeterminate de lege.
Manifestarea de voință este expresă sau directă atunci când est e manifestată prin
procedee menite să o aducă nemijlocit la cunoștința terților, indiferent de mijloacele
folosite (cuvinte, înscrisuri, semne).
Manifestarea de v oința este tacită, indirectă sau implicită când se exteriorizează
prin fapte nesusceptibile d e a comunica direct voința către terți, dar care permit
deducerea ei cu certitudine, fiind incompatibilă cu o manifestare de voință în sens
contrar. Cumpărătorul care acceptă verbal sau în scris oferta făcută de vânzător sau care
ridică mâna într -o mulțime căreia i se oferă spre vânzare un obiect își manifestă expres

1 Boroi, G., Anghelescu,C.A. (2011), Curs de dr ept civil: Partea generală , București, Editura Hamangiu, p.127
2 Boroi, G. (2008), Drept civil. Partea generală. Persoanele , ediția a III -a, revizuită și adăugită, București, Editura
Hamangiu, p. 210
3 Boroi, G., Stănciulescu L. (2012), Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil , București, Editura
Hamangiu, p. 94

5
voința. Succesibilul care face un act de dispoziție cu privire la un bun succesoral acceptă
tacit moștenirea, după cum un mandant care își alege, pentru săvârșirea aceluiași act
juridic, un nou mandatar, revocă tacit mandatul.1
Pentru a se stabili dacă o manifestare de voință este expresă sau tacită trebuie să se
țină seama atât de aptitudinea intrinsecă a mijloacelor folosite de a comunica – direct sau
indirect – voința către terți (criteriu ob iectiv), cât și de intenția autorului declarației de
voință de a face cunoscută celor interesați – fie mijlocit, fie nemijlocit – voința sa
(criteriu subiectiv).
În esență, declarația de voință este expresă când cel interesat sa o cunoască ia act
de ea dir ect și imediat; ea este,dimpotrivă, tacită când poate fi dedusă numai pe cale de
raționament de la cunoscut la necunoscut.
Valoarea juridică a manifestării tacite de voință este în principiu aceeași ca și a
celei exprese, producând aceleași efecte juridice . Ambele moduri de exprimare a voinței
sunt deopotrivă admisibile, dacă legea nu dispune altfel.
Manifestarea tacită de voință prezintă avantajul economiei de timp și energie, însă,
uneori , prezintă dezavantajul echivocității, întrucât obligă la o operație de interpretare,
adeseori foarte delicată. Nu trebuie să se piardă din vedere însă că o atare operație
necesită uneori și manifestările exprese de voință.2
Pentru anumite acte juridice este necesară manifestarea expresă a voinței (actele
solemne, fiducia , scutirea de raport a donațiilor, acceptarea unei donații, revocarea
voluntară a testamentului, retractarea revocării voluntare a testamentului, indivizibilitatea
convențională, solidaritatea convențională, subrogația convențională, fideiusiunea, etc. ),
în timp ce alte acte juridice pot fi făcute fie printr -o manifestare expresă a voinței, fie
printr -o manifestare tacită a voinței (acceptarea moștenirii, relocațiunea, renunțarea la
compensație, etc.).
Consimțământul poate fi exprimat verbal, în scris sau pr intr-un comportament
care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor,
nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efecte juridice corespunzătoare (art.
1240 N.C.C. ).

1 Cosma, D. (1969), Teoria generală a actului juridic civil , București, Editura Științifică, p. 125, 126
2 Cosma, D. (1969), op.cit. , București, Editura Științifică, p. 127

6
Astfel, modalitățile de exteriori zare a consimțământului sunt : în scris, verbal și
prin gesturi sau fapte concludente.
În legătură cu exteriorizarea consimțământului, se mai ridică problema valorii
juridice a tăcerii, anume dacă în dreptul civil își găsește aplicare adagiul „ qui tacit
consentire videtur”. În principiu, răspunsul este negativ, deci tăcerea nu valorează
consimțământ exteriorizat.1
Prin excepție, tăcerea valorează consimțământ în următoarele cazuri:
Când legea prevede expres aceasta (de exemplu, art. 1810 N.C.C. );
Daca, pri n voința expresă a parților, se atribuie tăcerii o anumită semnificație
juridică (de exemplu, în cazul stabilirii modalității de reînnoire a unei convenții
sau de denunțare a acesteia) ;
Când tăcerea are valoare de consimțământ potrivit obiceiului.
De exemp lu, în materia acceptării ofertei, tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu
valorează acceptare decât atunci când acestea rezultă din lege, din acordul părților, din
practicile statornicite între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări (art. 1196 alin . (2)
N.C.C. ).

1.2. Corelația dintre consimțământ și voința juridică
Esențial pentru actul juridic civil este manifestarea de voință a părții sau părților și
intenția acesteia sau acestora ca ea să producă, în limitele dreptului obiectiv, efecte
juridice. Exam inarea voinței juridice se impune în acest context, deoarece, după cum
știm, ac tul juridic civil reprezintă tocmai o manifestare de voință săvârșită cu intenția de a
produce efecte juridice .
Voința juridică cuprinde voința internă (intenția) și manifestare a ei în exterior.
Voința internă devine, prin exteriorizare, un fapt social care angajează pe subiectul de
drept și face posibilă cunoașterea intenției sale de către celelalte persoane. Intenția,
scopul actului juridic este producerea de efecte juridice, a dică crearea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic.2
Voința este de natură psihologică și apare ca un fenomen complex. Ea interesează,
însă, direct dreptul civil, deoarece între voință și consimțământ există o strânsă corelație,

1 Boroi, G., Stănciulescu, L. (2012), op.cit. , București, Editura Hamangiu, p. 95
2 Muțiu, M. I., (2001), Drept civil. Partea generală și subiectele , Oradea, Editura Imprimeriei de Vest, p. 90

7
iar consimțământul este o condiție de fond a oricărui act juridic civil. Sub aspect juridic,
structura voinței cuprinde două elemente : consimțământul și cauza (scopul).
În domeniul dreptului, voința se întâlnește la fiecare pas: voința de stat care este
încorporată în lege (legea nefiind altceva decât expresia acestei voințe), voința
individuală (unilaterală) care se poate manifesta fie în vederea realizării unor acorduri de
voință, fie pentru că în mod excepțional produce ea singură efecte juridice ; efectele
juridice ale acțiunilor sau inacțiunilor omului diferă uneori de faptul dacă acestea sunt
voluntare sau involuntare.1
În literatura juridică de specialitate voința este considerată a fi elementul
fundamental (constitutiv) al actului juridic în construcția căreia intră două elemente:
consimțământul, constând în hotărârea de a te obliga juridicește și manifestarea ei în
exterior, și cauza adică scopul urmărit.2
Unii autori consideră ca o condiție esențială de validitate a actului juridic (sau ca
un element structural) voi nța juridică, element ce înglobează deopotrivă, atât
consimțământul cât și cauza actului juridic, alți autori, dimpotrivă analizează voința ca și
element identic cu consimțământul, cauza constituind un element distinct de voință.
Poziția tradițională în li teratura română consacrată de art.1179 Cod civil are în vedere
cauza și consimțământul ca și condiție a actului juridic civil și nu voința ca element care
include pe cele două condiții.
Foarte schematic – pentru că depășește obiectul cercetării juridice – trebuie spus
că, pentru a ajunge la hotărâre și la acțiune (la încheierea unui act juridic civil) , omul
(privit individual, ca persoana fizică, sau ca organ al unei persoane juridice) parcurge
mai multe etape succesive ale unui proces psihologic complex de formare a voinței sale
juridice, printre care:
reflectarea în conșt iința sa a unei (unor) nevoi mate riale sau spirituale ce
trebuie satisfăcute;
conturarea – sub impulsul acestor nevoi – a motivelor care îndeamnă la
acțiunile prin care nevoile sale p ot fi satisfăcute;
deliberarea sau cântărirea mentală a motivelor și a mijloacelor de satisfacere a
nevoilor respective;

1 Dogaru, I. (1986), Valențele juridice ale voinței, Bucuresti, Edit ura Știintifica și Enciclopedica, p.9.
2 Ionașcu, T., Barasch, E. (1967), Tratat de drept civil,vol.I,partea general, București, Editura Academiei, p. 252.

8

intervenția unuia sau mai multor motive determinante constând în
reprezentarea intelectuală a scopului urmărit prin acțiunea preconiz ată;
hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru împlinirea scopului urmărit,
adică pentru satisfacerea nevoilor care au constituit punctul de plecare al
întregului proces psihologic schițat mai sus;
manifestarea exterioară a acestei hotărâri.
Din tot acest proces psihologic – care nu este rareori atât de simplu cum l -am
prezentat – ne interesează pe planul dreptului civil, numai două elemente sau momente:
momentul final constând în adoptarea și manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic
avut în vedere (manifestare pe care o numim consimțământ) și momentul intervenției
motivului determinant sau al reprezentării scopului urmărit prin încheierea actului juridic,
scop care constituie cauza actului juridic. Noțiunea trebuie înțeleasă în sensul de cauză
impulsivă și determinantă a voinței, iar nu în sensul de cauză eficientă, în care este
utilizat termenul în filozofie, în relația dihotomica de cauză – efect.
Așadar voința juridică este una singură, dar pentru dreptul civil prezintă
importanță două din elementele sale componente – fiecare cu cerințe și cu consecințe
diferite: consimțământul și cauza.1
Între consimțământ și voință există, deci, o corelație de tipul parte -întreg.2

1.3. Principiile voinței juridice
Codul civil consacră implicit, dar neîndoielnic, două principii care cârmuiesc
voința juridică:3
Principiul libertății actelor juridice civile, numit și principiul autonomiei de
voință;
Principiul voinței reale, numit și principiul voinței interne.

1 Mureșan, M., Ciacli, P. (2001 ) Drept civil.Parte generala , Cluj -Napoca, Editura Cordial Lex, p.114 -115.
2 Lupan, E. (1997), Drept civil. Partea generală , Cluj -Napoca, Editura ARGONAUT, p. 165
3 Beleiu,G. (1999), Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil , ed. a VI -a, București,
Editura Șansa, p. 149 -151

9
Principiul libertății actelor juridice civile
Principiul libertății actelor juridice civile, este reglementat, în ceea ce privește
contractele de articolul 1169 N.C.C. conform căruia, „părțile sunt libere să încheie orice
contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de leg e, de ordinea
publică și de bunele moravuri.
De asemenea, este consacrat, indirect, în articolul 1270 alin. (1) N.C.C. potrivit
căruia „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, precum și
articolul 11 N.C.C. care prevede că „nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice
unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”.
Din aceste dispoziții legale rezultă, sintetic, conținutul principiului libertății
actelor juridice civile și anum e, dacă se respectă legea și bunele moravuri, subiectele de
drept civil sunt libere să încheie convenții ori să facă acte juridice unilaterale.
Analitic, conținutul principiului libertății actelor juridice civile poate fi exprimat
astfel:
subiectele de dre pt civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil;
în cazul în care încheie un act juridic civil, părțile sunt libere să stabilească, așa
cum doresc, conținutul acestuia;
părțile sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice actul juridic pe care l-au
încheiat anterior;
părțile sunt libere ca, prin acordul lor să pună capăt actului juridic pe care l -au
încheiat anterior.
Din acest principiu se desp rind două consecințe importante.1
În primul rând, subiectele de drept sunt libere să încheie nu numai acte juridice
numite, ci și acte juridice nenumite (art. 1178 N.C.C. ).
În al doilea rând, când legea nu prevede în mod expres altfel, părțile sunt libere să
aleagă forma pe care o vor da actului juridic (art. 1178 N.C.C. ).
Din articolul 11 N.C.C. și art. 1169 N.C.C. rezultă și limitele principiului libertății
actelor
juridice. Aceste limite sunt trasate de normele imperative, inclusiv de normele care
reglementează ordinea publică, precum și de morală. Sancțiunea ce intervine în cazul în

1 Boroi,G., Anghelescu, C.A. (2011), op.cit. , București, Editura Hamangiu, p.129

10
care actul juridic este încheiat cu depășirea acestor limite, constă în nulitatea absolută sau
relativă a actului respectiv.
Tot de anumite limitări ale principiului libertății de voință este vorba și în acele
cazuri în care, pe temeiul unor dispoziții legale, nu toate ele mentele unui contract sunt
rezultatul direct și nemijlocit al acordului voințelor părților.
În opinia unor reputați autori, condițiile impuse de legiuitor pentru validitatea
actelor juridice se constituie în tot atâtea limitări aduse principiului autonomie i de voință.
Limitele autonomiei de voință a părților la încheierea actelor juridice sunt date de tripla
lor obligație de a respecta (de a nu încălca sau deroga de la) ordinea publică, bunele
moravuri și normele juridice imperative.
Noțiunea de or dine publică nu e nicăieri definită cu precizie dar, se consideră în
general că ea cuprinde totalitatea principiilor și normelor referitoare la orânduirea de stat,
mai cu seamă normele constituționale și cele ținând de dreptul public (fiscal, penal,
admini strativ, etc.). De asemenea, sunt considerate ca interesând ordinea publică și unele
principii și norme de drept civil cum sunt cele privind starea civilă, normele privitoare la
capacitatea civilă, precum și alte norme ținând la ocrotirea interesului socia l general ori
la ocrotirea unor terțe persoane.1
Bunele moravuri (sau normele de conviețuire socială) care, chiar dacă nu sunt
legiferate, dau expresie unor norme etice de larg interes a căror încălcare ar antrena
perturbări inacceptabile ale vie ții sociale.2
Normele juridice imperative (atât cele onerative cât și cele prohibitive) sunt
normele de la care părțile nu pot deroga prin voința lor.
Evident, toate aceste limitări ale autonomiei de voință au un caracter istoric, ele
putând varia de la o epoca la alta, de la un popor la altul (de exemplu, referindu -ne astfel
la ordinea economică, altele erau valorile ocrotite în timpul perioadei comuniste și altele
sunt cele specifice economiei de piață).
În determinarea concretă a ac estor limite un rol deosebit revine instanțelor
judecătorești sesizate cu litigii generate de executarea necorespunzătoare sau
neexecutarea actelor juridice civile.

1 Albu, I. Libertatea contractuală , Dreptul nr.3/1993, p. 32.
2 Ibidem.

11
Principiul voinței reale
Principiul voinței reale este cel de -al doilea principiu care guv ernează formarea
voinței juridice, aceasta din urmă cuprinzând un element intern, psihologic și un element
extern, social. Dacă există concordanță între aceste două elemente, deci când există
identitate între voință internă și voință exteriorizată, nu se r idică nici o problemă de
determinare a principiului aplicabil, deoarece există, practic, o singură voință. Se pot ivi
însă situații în care între cele două elemente să nu existe concordanță, punându -se astfel
problema stabilirii elementului căruia urmează să i se dea prioritate.
Soluționarea acestei probleme depinde de concepția cu privire la raportul dintre
voința internă și voința declarată. Concepția subiectivă acordă prioritate voinței interne,
satisfăcând prin aceasta securitatea statică a circuitului civil, întrucât s -ar putea pune în
discuție valabilitatea actului juridic prin care s -a transmis dreptul subiectiv civil pe motiv
de neconcordanță între voința internă și cea exprimată. Concepția obiectivă acordă
întâietate voinței declarate, satisfăcând a stfel securitatea dinamică a circuitului civil,
deoarece, după ce a fost exteriorizată, voința juridică produce efecte ce nu ar putea să fie
înlăturate pe motiv că voința declarată nu coincide cu voința internă.
Codul civil român a consacrat, nu în mod exp res, principiul voinței reale. Astfel,
art. 1266 alin. (1) N.C.C . prevede că interpretarea contractelor se realizează după „voința
concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor”. De asemenea, potrivit art.
1289 alin. (1) N.C.C . „contract ul secret produce efecte numai între părți și, dacă din
natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor
universali sau cu titlu universal”. Rezultă că, în materie de simulație, între părți produce
efecte actul se cret, care este real,corespunzând voinței reale, iar nu actul public, ce
corespunde voinței declarate.
Un alt argument de text în sprijinul existenței principiului voinței reale îl
reprezintă art. 1206 N.C.C. , potrivit căruia, consimțământul este viciat c ând este dat de
eroare, surprins prin dol, smuls prin violență sau în caz de leziune, în sensul că din
această dispoziție legală rezultă că manifestarea de voință este producătoare de efecte
juridice dacă a fost liberă și conștientă, iar nu și atunci când a fost alterată printr -un viciu
de consimțământ.
Codul civil stabilește însă și anumite excepții de la principiul voinței reale.

12
Astfel, în caz de simulație, terților de bună -credință nu le poate fi opus actul
juridic secret, ce corespunde voinței reale a părților contractante, ci numai actul juridic
aparent, întrucât numai acesta putea fi cunoscut de terți (terții de bună -credință sunt însă
îndreptățiți să invoce în favoarea lor și împotriva părților efectele actului juridic secret –
art. 1290 N.C.C .).
A doua excepție se desprinde din dispozițiile art. 1191alin. (2) vechiul C.civ. din
18641, în sensul că ar fi posibil ca voința consemnată înscris să nu fie cea reală și totuși
această voință îți va produce efectele, cu toate că voința reală s -ar putea stabi li prin
declarațiile unor martori, dar textul de lege menționat nu permite aceasta, afară de
excepțiile expres prevăzute de lege.

1.4. Condiții de valabilitate ale consimțământului
Potrivit articolului 1204 N.C.C ., consimțământul părților trebuie să fie serios , liber
și exprimat în cunoștință de cauză.
Astfel, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele
condiții, cumulativ :2
să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la o persoană cu
discernămân t;
să fie serios sau, mai larg , să fie exprimat cu intenția de a produce efecte
juridice;
să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Unii autori consideră că ar trebui îndeplinite și alte cerințe, precum:
consimțământul să fie serios și precis.3 S-a subliniat însă, în mod justificat, că nu este
necesar să se rețină și aceste cerințe, întrucât: cerința potrivit căreia consimțământul
trebuie să fie făcut cu intenția de a produce efecte juridice o include și pe aceea de a fi
serios; cerința de a fi preci s vizează mai degrabă obiectul (să fie determinat sau
determinabil) sau oferta; manifestarea de voință poate să fie nu numai expresă, ci și

1 Potrivit art. 230 lit. a) teza a II -a din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C odul
civil, astfel cum a fost modificat prin art. II pct. 3 din O.U.G. nr. 79/2011, dispozițiile art. 1169 -1174 și 1176 -1206
Cod civil din 1864 din materia probațiunii rămân în vigoare și se vor abroga la data intrării în vigoare a Legii nr.
134/2010 privi nd Codul de procedura civilă.
2 Boroi, G., Stănciulescu,L. (2012), op.cit. , București, Editura Hamangiu, p. 98
3 Ionașcu, T. (1967), Consimțământul, ca element al voinței juridice, în Tratat de drept civil , vol. I, Partea generală,
București, Ed. Academiei , p. 263, 264

13
tacită, iar în acest din urmă caz ea nu este întotdeauna precisă, dar totuși poate avea
valoare de consimțământ.1
Consimțământul să prov ină de la o persoană cu discernămân t
Acesta cerință decurge din caracterul conștient al actului juridic, în sensul că
subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se
produc în baza manifestării s ale de voință.
Nu trebuie confundată ace astă primă ceri nță a consimțământului cu condiția
capacității, chiar dacă între ele există o strânsă legătură, deoarece prezența sau lipsa
discernământului reprezintă o stare de fapt, pe când capacitatea este o stare de drept.
Astfel, se impun urmă toarele precizări:
persoanele fizice cu capacitate deplină de exe rcițiu sunt prezumate că au
discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile;
cel lipsit de capacitate de exercițiu este prezumat a nu avea discern ământ, fie
din cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de sănătate mintală;
minorul între 1 4 și 18 ani are discernământul î n curs de formare;
pentru persoanele juridice nu se pun probleme în această privință , deoare ce
reprezentanții lor sunt întotdeaun a persoane fizice cu capacitate deplină de
exercițiu.
În afară de cazurile în care legea prezumă persoana ca lipsită de discernământ, pot
exista și cazuri în care persoane cu discernământ în drept sunt totuși, în fapt, lipsite
temporar de discernămâ nt, afl ându -se într-o stare ce le punea în neputință de a -și da
seama de urmările faptelor sale – art. 1205 alin. (1) teza a II -a N.C.C . – cazuri de
incapacitate naturală – beția, hipnoza, somnambulismul, mânia puternică.
Lipsa discernă mântului la încheierea unu i act juridic atrage ca sancțiune nulitatea
relativă a acelui act. În acest sens, art. 1205 alin (1) N.C.C . dispune ca este anulabil
contractul încheiat de o persoană, care în momentul încheierii acestuia se afla, fie și
numai vremelnic, într -o stare care o punea în neputință de a -și da seama de urmările
faptei sale.
De asemenea, potrivit art. 1205 alin (2) N.C.C ., contractul încheiat de o persoană
pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut,
cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute. Acest text ar putea

1 Pop, A. , Beleiu, G. (1980), Drept civil. Teoria generală a dreptului civil , București, p. 217

14
ridica unele dificultă ți în aplicarea sa practică, având în vedere că lipsa disc ernământului
este, conform art. 164 alin (1) N.C.C ., una dintre condițiile necesare punerii sub
interd icție.
Într-o interpretare cu care nu putem fi de acord, s -ar putea spune că pentru
anularea unui act juridic încheiat de o persoană care ulterior a fost pusă sub interdicție nu
ar fi suficientă lipsa discernământului, ci ar mai trebui îndeplinite și celelalte condiții ale
punerii sub interdicție, precum și condiția ca acestea să fie îndeobște cunoscute, evid ent
la data încheierii actului.
Nu există însă nici o rațiune ca, în ipoteza lipsei discernământului la încheierea
actului juridic, să se facă vreo distin cție după cum partea lipsită de discernământ a fost
ulterior pusă sub interdicție sau nu, iar, în plus, să existe mai multe condiții pentru
anularea actului încheiat anterior punerii sub interdicție decât pentru anularea unui act
încheiat de o persoană car e ulterior nu a fost pusă sub interdicție, cu atât mai mult cu cât
punerea sub interdicție este o măsură de ocrotire. Nu mai vorbim de situația și mai
absurdă în care, condițiile anulării unui act juridic pentru lipsa discernământului să difere
în raport d e momentul introducerii cererii în anulare, eventual și de durata soluționării
procesului.
Tocmai de aceea, preferăm să dăm art. 1205 alin (2) N.C.C . o interpretare
restrictivă, în sensul că legiuitorul, într -o formulare nefericită, a dorit să sublinieze că, în
ipoteza respectivă, anularea nu poate interveni pentru lipsa capacității de exercițiu, ci
pentru lipsa discernământului.
Consimțământul să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice (animo
contrahendi nego tii)
Această cerință se desprind e din chiar esența actului juridic civil, care este o
manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice.
Consimțământul nu este considerat a fi exprimat cu intenția de a produce efecte
juridice în următoarele cazuri:1
când manifestarea de voință a fost făcută în glumă (jocandi causa), din
prietenie, din curtoazie sau pură complezență;

1 Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu (2011), Curs de drept civil: Partea generală , București, Ed. Hamangiu,
p.133,134

15

când s -a făcut sub condiție suspe nsivă pur protestativă din partea celui care se
obligă1;
dacă manifestarea de voință este prea vagă;
dacă manifestarea de voință s -a făcut cu o rezervă mentală (reservatio
mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia.
Consimțământul să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Această cerință este impusă de caracterul conștient, liber al actului ju ridic civil.
Într-o formulă generală, putem spune că viciile de consimțământ sunt acele împrejurări
care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a încheia un act juridic. Specific
viciilor de consimțământ este faptul că există manifestare de voință, însă aceasta este
alterată fie în conținutul său intelectual, conștient, ca în cazul erorii și a dolului, fie în
caracterul său liber, ca în cazul violenței și al leziunii.2
Sub aspect terminologic, trebuie remarcat că expresia „vicii de voință”es te mai
exactă decât expresia „vicii de consimțământ”, deoarece pe de o parte viciile respective
alterează nu numai consimțământul, ci și cauza actului juridic, ori, după cum am văzut,
consimțământul și cauza alcătuiesc voința juridică iar, pe de altă parte , consimțământul
având două accepțiuni, viciile respective pot fi întâlnite nu numai în cazul actelor juridice
bilaterale sau plurilaterale, ci și în cazul actelor juridice unilaterale3. Pentru a nu crea
unele confuzii, vom folosi însă expresia tradițional ă – vicii de consimțământ – adoptată
de altfel, chiar dacă aceasta nu este riguros exactă, de majoritatea autorilor, de
jurisprudență, precum și de noul Cod civil.

1.5. Generalități despre v iciile de consimțământ
Pentru ca actul juridic să producă efecte norm ale și să fie pe deplin valabil, așa
cum rezultă din expunerea de mai sus, este necesar ca voința să fie neviciată. Această
condiție este îndeplinită atunci când voința este liberă și netulburată în manifestările ei.4
Viciile de consimțământ pot fi definite ca fiind acele împrejurări care afectează
caracterul conștient și liber al voinței de a încheia un act juridic. Specific acestor viciilor
este faptul că există manifestare de voință, însă aceasta este alterată fie în conținutul său

1 art. 1403 C. civ.
2 Boroi, G., Anghelescu, C.A. (2011), op.cit. , București, Editura Hamangiu, p.134
3 Rucăreanu, I. (1967), Viciile de consimțământ, Tratat de drept civil , vol I Teoria generală, București, Editura
Academiei, p. 281, nota 75; A. Pop, Gh. Beleiu, op. Cit. , p .223
4 Hamangiu, C., Rosetti Bălănescu, I., Baicoianu, Al. Tratat de drept civil roman , vol.I, Bucuresti, Editura All, p.81.

16
intelectual, conștient, ca în cazul erorii și al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul
violenței și al leziunii.1
Pentru a atinge validitatea actului juridic, un viciu trebuie să aibă o oarecare
gravitate. Ca regulă generală se poate spune că viciul trebu ie să fie destul de grav pentru
a determina pe autor să încheie actul juridic. Cu alte cuvinte, viciul trebuie să fie de așa
natură încât partea a cărei voință a fost viciată nu ar fi încheiat actul dacă voința sa ar fi
fot netulburată.
O voință vi ciată există în fapt și deci poate forma un act juridic însă ea nu s -a putut
manifesta în deplină libertate sau în deplină conștiință de cauză. De aceea legea permite
părții a cărei voință a fost viciată să ceară în justiție anularea actului. Atât timp cât
acțiunea nu este exercitată actul există și își produce efectele dar, de îndată ce în urma
cererii părții a cărei voință a fost viciată, justiția constată existența viciului, actul cade .
Dar fără a fi absolut inconș tientă , voința poate să fie, c hiar în momentul când ea se
manifestă, determinată printr -o întunecime internă provenind din ignoranț a autorului
actului, sau printr -o influență exterioară de constrângere sau de amăgire. În asemenea
cazuri voința există totuși, si continuă a -și produce ef ectele juridice, determinate prin
natura actului juridic, care s -a produs până când autorul actului sau acel care reprezintă
puterile sale, n u vor pretinde a se desființ a tăria și eficacitatea juridică a actului, dovedind
că voința a fost determinată prin ignoranța internă a autorului, prin eroare sau prin
influența amăgitoare manifestată prin manoperele frauduloase exercitate asupra autorului
actului de o altă persoană – prin dol, sau prin constrângere morală sau acte de violență
exercitate asupra autorulu i actului de o alta persoana – prin violență.
Voința este tulburată atunci când intervine o cauză de eroare, care, fără a fi destul
de gravă pentru a o distruge, este totuși destul de gravă pentru a o tulbura. Când cauza
erorii se datorează unui fapt fortuit, iar nu voinței unei persoane, tulburarea poartă
numele de eroare propriu -zisă, iar când cauza erorii se datorează manoperelor frauduloase
ale unei persoane, eroarea poartă numele de dol.
Voința nu este liberă atunci când una din părți a consi mțit la constituirea actului în
mod forțat, sub imperiul violenței. În anumite condiții și limite, consimțământul părților
poate fi viciat și de leziune.

1 Boroi, G., Anghelescu, C.A. (2011), op.cit. , București, Editura Hamangiu, p.134

17
Viciile voinței nu î mpiedică formarea actului juridic, prin acesta distingându -se de
absența voinței. O voință viciată există în fapt și deci poate forma un act juridic însă ea
nu s-a putut manifesta în deplină libertate sau în deplină conștiință de cauză.
Consimțământ ul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls
prin violență. De a semenea, consimțământul este viciat în caz de leziune. (art. 1206 C.
N.C.C .).

18
Capitolul 2.
Eroarea

2.1. Noțiune și reglementare
Eroarea consistă, după cum s -a remarcat în literatura de specialitate, în a crede
adevărat ceea ce este fa ls ori fals ceea ce este adevărat.1 Cu alte cuvinte eroarea este o
falsă reprezentare a realității la încheierea unui act juridic civil .2
Clasificarea erorii în viziunea Codului civil din 1864 se realiza în funcție de două
criterii, și anume natura realită ții fals reprezentate și în funcție de consecințele ce
intervin.
Conform primului criteriu, natura realității fals reprezentate, eroarea este de două
feluri: eroare de fapt și eroare de drept. Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei
stări sau situații faptice la încheierea actului juridic civil. Ea privește fie obiectul actului
juridic, fie valoarea acestuia, fie persoana cocontractantă sau beneficiară a actului juridic
unilateral.3
Eroarea de drept înseamnă falsa reprezentare a existe nței sau conținutului unei
norme juridice civile. Având în vedere dispozițiile art.1207 alin. 4, se poate constata că
eroarea de drept este esențială atunci când se referă la o normă juridică determinantă,
potrivit voinței părților, pentru încheierea cont ractului. De asemenea, din interpretarea
art. 1208 alin. 2 se deduce că pentru a putea fi invocată eroarea de drept trebuie să fie
vorba de o dispoziție legală care nu este accesibilă și previzibilă.
In funcție de cel de -al doilea criteriu, respe ctiv consecințele produse, eroarea era
de trei feluri: eroare obstacol, eroare – viciu de consimțământ și eroare indiferentă.
Eroarea obstacol, numită și distructivă de voință juridică,4 împiedică formarea
actului juridic. În funcție de natura realității asupra căreia cade, aceasta îmbrăca două
forme : eroare asupra naturii actului care se încheie (error in negotium), constând în
faptul că una din părți crede că încheie un alt act juridic, și eroare asupra identității fizice
a obiectului contrac tului (error in corpore) constând în faptul că una din părți crede că

1 Deleanu, I. Cunoașterea legii și eroarea de drep t, in Dreptul nr.7/2004, p.45.
2 Beleiu , G. op. cit ., pentru alte definiții asemănătoare a se vedea Boroi, G. op. cit ., p.171, Ionașcu, Tr., Barasch, E.
op.cit .,p.82.
3 Boroi, G. (1998), Drept civil. Parte generală , Bucuresti, Editura All Educational, p. 1 72.
4 Dumitrache, B., Nicolae, M., Popescu, R. (2001), Instituții de drept civil , București ,Editura Universul Juridic ,
p.172.

19
obiectul actului juridic îl constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte, dimpotrivă,
are în vedere un alt bun.1 La aceste două cazuri unii autori mai adaugă și un al treilea caz
de eroare obstacol, și anume eroarea asupra existenței cauzei actului juridic, oferindu -se
ca exemplu ipoteza în care o persoană se obligă să plătească o datorie care nu există.
Acest exemplu poate fi considerat și un caz particular de error in negotium .
Eroarea – viciu de consimțământ constă în alterarea consimțământului de natură să
atragă nevalabilitatea actului. Și această formă poate fi de două feluri: fie asupra
calităților substanțiale, fizice sau intelectuale ale obiectului actului (error in substantiam)
prevăzută de art.954 alin.1 Cod Civil, fie asupra identității fizice ori asupra calităților
strict personale ale persoanei cocontractante sau beneficiare a actului (error in personam) ,
prevăzută de art.954 alin.2 Cod Civil.
Eroarea indiferentă (lipsită de semnificație juridică , neesențială ) este falsa
reprezentare a unor împrejurări mai puțin importante la încheierea actului juridic,
neafectând valabilitatea acestuia (de exemplu, eroarea asupra solvabilității
cocontractantului, eroar ea asupra calităților nesubstanțiale ale actului juridic etc.).2
În viziunea Noului Cod civil nu mai prezintă importanță practică distincția dintre
eroare obstacol și eroare gravă, deoarece, în ambele cazuri, sancțiunea care intervine este
nulitatea relati vă.

2.2. Clasificare
Clasificarea erorii poate fi făcută în raport de două criterii, anume consecințele ce
intervin, precum și natura realității fals reprezentată.3
În funcție de consecințele care interv in, urmează să distingem între eroarea
esențială și ero area neesențială.
Eroarea esențială
Potrivit art. 1207 alin. 2 N.C.C ., rezultă că eroarea este esențială dacă falsa
reprezentare cade asupra4 :
naturii sau obiectului actului juridic ce se încheie ( error in negotium) , în sensul
că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că

1Boroi, G. op. cit.. p.172,
2 Idem p. 173.
3 Boroi, G., Anghelescu, C.A. (2011), op.cit. , București, Editura Hamangiu, p.135
4 Boroi, G., Anghelescu, C.A. (2011), op. cit., p.135.

20
încheie un alt act juridic. De exemplu, o parte crede că încheie un contract de
locațiune, iar cealaltă parte crede că încheie un contract de vânzare. Î ntr-o
speță, s -a admis acțiunea întemeiată pe eroare a obstacol, întrucât înstrăinătorul
a făcut dovada că a dorit să încheie un contract de întreținere, iar nu de
vânzare.1
identității fizice a obiectului prestației (error in corpore), în sensul că una dintre
părți crede că tratează cu privire la un bun, ia r cealaltă parte are în vedere un alt
bun. De exemplu, o parte vrea să vândă un imobil din provincie, iar cealaltă
pare acceptă crezând că este vorba de un imobil situat în București.
calităților substanțiale ale obiectului prestației ori alte împrejurări considerate
esențiale în absența cărora actul juridic nu s -ar fi încheiat (error in
substantiam).
asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia
contractul nu s -ar fi înch eiat (error in personam).
În cazul în care falsa reprezentare cade asupra valorii economice a contraprestației
suntem în prezența unei erori lezionare, care va fi supusă regulilor de la leziune – viciu de
consimțământ și nu regulilor de la eroare (error in substantiam), ceea ce înseamnă că
majorul nu va putea obține anularea actului juridic astfel încheiat decât în condițiile art.
1221 alin. 1 și art. 1222 alin. 2 N.C.C .
Eroarea neesențială
Eroarea neesențială (indiferentă) este falsa reprezentare a unor împrejurări mai
puțin importante la încheierea actu lui juridic, în sensul că partea flată în eroare ar fi
încheiat actul juridic și dacă ar fi avut o corectă reprezentare a acelor împrejurări, astfel
încât nu este afectată însăși valabilitatea acestuia (de exemplu, eroarea asupra stării civile
a cumpărător ului, 2 eroarea asupra solvabilității cocontractantului, eroarea asupra
calităților nesubstanțiale ale obiectului, etc., desigur dacă părțile nu au considerat
împrejurările respective esențiale pentru încheierea actului juridic.)
Eroarea neesențială poate atrage cel mult o diminuare (sau o majorare) valorică a
prestației, însă poate să rămână chiar și fără vreo consecință juridică.

1 Trib. București, s. a IV -a civ., dec. Nr. 1564/1996, în C.P.J.C. 1993 -1997, p. 45.; Trib. București, s. a IV -a civ.,
dec. Nr. 3332/1998, în C.P.J.C. 1998, p. 39.
2 Pentru o aplicație practică, a se ved ea, spre exemplu, Trib. București, s. a IV -a civ., dec. Nr. 499/1997, în C.P.J.C.
1993 -1997, p. 2.

21
În anumite cazuri, legea califică eroarea ca neesențială. Spre exemplu, potrivit art.
1207 alin. 4 N.C.C ., „eroarea care priveș te simplele motive ale contractului nu este
esențială, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost
considerate hotărâtoare.” De asemenea, conform art. 1210 N.C.C ., simpla eroare de
calcul nu atrage anularea contractului, ci num ai rectificarea la cererea oricărei părți, afară
de cazul în care, concretizându -se într -o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru
încheierea contractului.
În funcție de natura realității fals reprezentate, eroarea este de două feluri:
eroare de fapt;
eroare de drept.
Eroarea de fapt
Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situații faptice la
încheierea actului juridic civil. Ea privește fie obiectul actului juridic, fie valoarea
acestuia, fie persoana cocontractantă sau bene ficiară a actului juridic unilateral.1
Eroarea de drept
Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului juridic a existenței
sau conținutului unei norme juridice. Art. 1207 alin 4 N.C.C . dispune că eroarea de drept
este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților,
pentru încheierea contractului, iar din art. 1208 alin 2 N.C.C . rezultă că trebuie să fie
vorba de o dispoziție legală care nu este accesibilă și previzibilă.
Considerații generale
Una di n formele de manifestare ale erorii este eroare de drept. După cum am arătat
anterior, eroarea constă într -o falsă reprezentare a realității. Reperul îl constituie deci
realitatea iar factorul psihologic explică mecanismul erorii: considerarea ca adevărat a
ceea ce este fals sau considerarea ca fals a ceea ce este adevărat. Realitatea la care se
raportează poate fi una de fapt sau de drept2. Este semnificativ faptul că eroarea a fost
definită ca falsă reprezentare asupra unei situații de fapt ori asupra exi stenței unui act
normativ.3 Definiția ar putea fi întregită: eroarea poate privi nu doar existența unui act
normativ, ci și înțelesul sau sensul reglementării.

1 Boroi, G., (1998), Drept civil. Parte generală , Bucuresti, Editura All Educational, p. 172.
2 Deleanu, I. Cunoașterea legii și eroare de drept in Dreptul 7 /2004, p.45
3 Dicționarul explicativ al limbii romane (1998) ediția a II -a, Editura Univers Enciclopedic, București, p.347.

22
Problema admisibilității erorii de drept este controversată în literatura de
specialitate.1 În acest sens s -au conturat mai multe opinii.
Într-o primă opinie se susține teza inadmisibilității erorii de drept ca și viciu de
consimțământ deoarece legiuitorul prezumă că toți cunosc legea așa încât nimeni nu se
poate apăra susținând că nu o cunoaște.2
Într-o altă opinie se consideră că eroarea de drept este admisibilă și poate constitui
viciu de consimțământ și prin urmare cauză de anulabilitate a unui act juridic dacă nu se
încalcă dispozițiile unei norme imperative.3
Într-o opinie s -a considerat că, pentru a -și produce efectele nu este suficientă doar
ignoranța (criteriul subiectiv) ci este necesară și scuzabilitatea erorii (criteriul obiectiv)
astfel încât se ajunge la concluzia că eroarea de drept nu trebuie admisă ca scuzabilă atât
de ușor ca eroar ea de fapt.4 Această concluzie este consecința firească a ideii că eroarea
este scuzabilă numai atunci când subiectul aflat în eroare este lipsit de orice culpă fie ea
cât de ușoară. Deci erorii de drept (legată întotdeauna de obligația fiecărei persoane de a
se informa asupra dispozițiilor legale aplicabile) i se vor recunoaște efectele numai atunci
când judecătorul va ajunge la concluzia că persoana nu a putut cunoaște dispoziția chiar
cu toată diligența depusă pentru a se informa.5
Considerații istorice
În dreptul roman se făcea distincție între eroarea de drept și eroarea de fapt. Viciu
de consimțământ era considerată doar eroarea de fapt, nu și cea de drept. Cu toate
acestea, în unele situații, eroarea de drept putea fi invocată ca scuză de unele perso ane a
căror redusă participare la viața socială era de natură să explice neștiința lor (femeile,
minorii, soldații, țăranii). Judecătorul, în această situație, avea o libertate de apreciere
care era inerentă funcției sale dar pe care legislația a redus -o tot mai mult.6
Dreptul canonic, printr -un ansamblu elaborat de reguli, a admis într -o largă
măsură invocarea erorii de drept, ceea ce, de altfel s -a și reluat în Codul de drept canonic
din 1917.7

1 B. Dumitrache, M.Nicolae, R.Popescu op. cit . p.27. Gh.Beleiu , op. cit ., p.185 -186, G.Boroi op.cit ., p.174.
2 A.Ionașcu , Drept Civi l. Parte Generală ,Ed.Didactică și Pedagogică, Bucuresti,1963 p.83.
3 B. Dumitrache, M.Nicolae, R.Popescu, op. cit ., p.24. Gh.Beleiu , op. cit .,p.185, G.Boroi op.cit . p.174.
4 D. Gherasim, (1981) Buna credință în raporturile juridice civile , București Ed.Aca demiei, p.136 -141.
5 J. Kocsis, Unele aspecte teoretice și practice privind eroarea de drept , în Dreptul nr.8/1992, p.40.
6 Idem p. 41.
7 I.Deleanu art.cit ., p.39, nota 3.

23
Eroarea de drept in legislația română
Art. 1206 N.C.C. preve de „consimțământul este viciat când e ste dat d in eroare,
surprins de dol sau smuls prin violență . De asemenea , consimțământul este viciat în caz
de leziune”.
Art. 1207 alin. 1. N.C.C. prevede că „partea care, la momentul încheierii
contractului, se afla î ntr-o eroare esențială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă
parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial
pentru încheie rea contractului.”, iar alin. 3 „eroarea de drept este esențială atunci când
privește o normă juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea
contractului.”
Argumente care susțin teza inadmisibilității erorii de drept
Cei care susțin teza inadmisibilității erorii de drept invocă principiul „nemo
censetur ignorare legem” căruia îi atribuie o valoare absolută.1 Într-una din lucrările
recente, și mai inspirate din realitatea vieții juridice este clarificat sensul acestui adagiu.2
Deși originea adagiului este enigmatică și totodată nu a dobândit o formă scrisă
printre regulile dreptului, „acesta a dobândit valoarea unui principiu tutelar al dreptului
fiind postulat ca și prezumție absolută, irefragabilă a dreptului, pentru a stabili – cum
spunea J. Dabin – armonia provizorie distrusă între logică și viață”.3
Este impor tant de remarcat că sensul acestui adagiu este însă altul decât acela care
a fost cultivat în timp. El nu semnifică prezumția cunoașterii legii în orice circumstanțe ci
numai că legea are forță obligatorie față de toți, chiar față de aceia care au ignorat -o;
altfel spus, el semnifică faptul că în lipsa unor excepții, nimeni nu se poate sustrage de la
aplicar ea sau respectarea legii, invocâ ndu-și ignoranța sau eroarea comisă. Din acest
motiv s -a considerat că nu e un obstacol pentru invocarea erorii de drept . El semnifică
faptul că nimeni nu se poate sustrage de la aplicarea legii sub pretextul că a ignorat -o.4
Admițând sensul tradițional al adagiului – prezumția cunoașterii legii de către toți
cei interesați – se pot formula câteva „malițioase observații”: astfel, între cunoașterea
legii și posibilitatea de a o fi cunoscut nu ar fi nici o diferență; legea consideră pe fiecare
un indubitabil cunoscător al ei, deși realitatea o contrazice; orice persoană este considerat

1 J.Kocsis, art.cit .p. 41.
2 Deleanu, I. art.cit., p.39.
3 Idem p.38 -39.
4 Deleanu, I. art.cit ., p.39.

24
volens nolens jurist chiar în pofida dor inței lui deși instabilitatea legislativă cre ează
probleme chiar și celor mai pricepuți; adagiul supraviețuiește în situația în care
„multiplicarea legilor asfixiază legile”; fie acceptăm că un cizmar are toate calități le unui
doctor în drept, fie acceptăm că, de fapt, cunoașterea legilor este rezervată unui număr
mic de oameni privilegiați.
În această situație putem afirma și noi că a „pretin de cuiva să cunoască toate legi le
ar fi tot atât de pretențios ca și atunci când i s -ar pretinde să cunoască toate faptele”1
Argumente în sprijinul admisibilității erorii de drept
În esență în sprijinul admisibilității erorii de drept s -au formulat următoarele
argumente:
art.1206 Cod Civil prevede nevalabilitatea consimțământului când e dat din eroare
fără a distinge î ntre eroarea de fapt și eroarea de drept;
vechiul Cod Civil nu admite a eroarea de drept în privința mărturisirii ceea ce
înseamnă că în alte cazuri aceasta este admisibilă;
vechiul Cod Civil arăta că plata din eroare, – eroare de drept – a unei obligații
naturale dă loc la acțiunea în repetiție, în restituire, text care poate fi invocat prin
analogie;
în măsura în care se produce eroarea de drept produce aceleași efecte ca și eroarea
de fapt: falsa reprezentare a realității.
Revenind asupra argumentelor sus ținute în sprijinul admisibilității erorii de drept
ne vom opri asupra art. 1206 Cod Civil care prevede, așadar nevalabilitatea
consimțământului fără a distinge între eroarea de drept și eroarea de fapt ceea ce
înseamnă că a vizat ambele ipoteze.2
În spri jinul ideii mai sus menționate pot fi aduse două argumente de logică juridică
: „ubi lex non distinguit nec nos distingere debemus”, „ ubi eadem ratio idem ius”.3 Din
punct de vedere psihologic nu este esențial să se distingă între eroarea de drept și eroa rea
de fapt, ci de a ști dacă a fost sau nu viciat consimțământul.
De asemenea, este necesară precizarea că eroarea de drept pentru a fi cauză de
nulitate trebuie să fi provocat o eroare de fapt cu privire la obiectul convenției.4 Prin

1 Kocsis , J. art.cit ., p. 42.
2 Kocsis, J. art.cit ., p.41.
3 Deleanu, I. art.cit ., p.50.
4 Deleanu, I. op. cit., p.50.

25
urmare, pentru ca nu litatea să fie pronunțată trebuie ca eroarea de drept să fie ea însăși
eroare asupra obiectului substanței.
Eroarea despre care se face mențiune în cuprinsul art. 1206 Cod Civil nu trebuie
confundată cu ineficiența juridică a obligației pentru inexistența c auzei sau pentru cauză
falsă ori ilicită, despre care se face referire în art. 1236 Cod Civil.1
Unii doctrinari au considerat că dispozițiile art.1110 din Codul Civil francez cu
privire la eroarea asupra obiectului substanței nu semnifică decât o simplă apl icație a
art.1131 din legea civila franceză cu privire la cauză. Nulitatea pentru eroare implică o
analiză a psihologiei victimei, a comportamentului acesteia și a intenției comune a
părților, iar sancțiunea nulității, vizând protecția persoanei lezate, es te relativă. Nulitatea
pentru absenta cauzei implică o analiză obiectivă a actului, tinzând să asigure nu numai
protecția părții lezate, dar și conformitatea actelor juridice cu finalitatea lor socială, așa
încât sancțiunea nulității este absolută.
Mai exa ct trebuie să se facă distincție între următoarele situații:
atunci când eroarea privește existența, natura sau întinderea drepturilor ori când ea
a constituit mobilul determinant al operațiunii juridice, sunt aplicabile prevederile
art.954 vechiul Cod Civ il;2 De exemplu moștenitorii și -au cedat drepturile
crezând, eronat, că ei cedează numai nuda proprietate. Motivul determinant
vizează comportamentul psihologic al autorului actului (de exemplu, vânzătorul
unui teren închis se obligă să procure cumpărătoru lui un acces crezând, eronat că
el este obligat ex lege la asigurarea unui pasaj) .
atunci când eroarea privește existența drepturilor, dar în afara oricărui considerent
cu privire la substanța obiectului convenției trebuie să se recurgă la teoria cauzei,
fiind aplicabile prevederile art.966 vechiul Cod Civil.
Un alt articol invocat în sprijinul ideii admisibilității erorii de drept este art.1206
alin.2 vechiul Cod Civil. Acesta dispune că mărturisirea nu poate fi revocată „afară
numai de va proba că a făcu t-o din eroare de fapt”. Rezultă așadar că este exclusă
invocarea erorii de drept. Prima concluzie la care putem ajunge prin interpretarea a
contrario a textului este că invocarea erorii de drept rămâne posibilă în alte situații. De

1 Idem p.52 nota 44
2 Idem p.52 nota 45

26
altfel, ar fi ilogic c a printr -o dispoziție specială – esențialmente derogatorie – cu privire la
inadmisibilitatea invocării erorii de drept să se fi vrut să se confirme o regulă generală.1
Cu toate acestea inadmisibilitatea revocării mărturisirii „nu este întotdeauna atât
de categorică precum pare”. Astfel, dacă pârâtul mărturisește că nu a plătit (ignorând
împlinirea prescripției extinctive), nu va putea să mai revină asupra mărturisirii întrucât a
desființat prezumția liberării de datorie prin prescripție. De asemenea, s -a ad mis
posibilitatea invocării erorii de drept în alte cazuri, considerându -se că nu ar fi vorba de o
excepție de la irevocabilitatea mărturisirii, ci doar de constatarea că mărturisirea nu
produce efecte juridice. Aceeași idee a fost reținută și în doctrina noastră spunându -se că,
prin excepție mărturisirea având ca sursă o eroare de drept poate fi retractată dacă se va
dovedi că eroarea a fost cauzată prin dol sau violență părții adverse.2
În concluzie, regula imposibilității invocării erorii de drept pe car e explicit o
consacră art.1206 alin. 2 vechiul Cod Civil nu e întotdeauna inflexibilă.
În ipoteza plății nedatorate, însăși legea evocă eroarea.(„cel ce din eroare sau cu
bună știință primește ceea ce nu -i este debit, este obligat a -l restitui aceluia de l a care l -a
primit” – art.992 vechiul Cod Civil, ”acela care din eroare, crezându -se debitor a plătit o
datorie are drept de repetițiune în contra debitorului” – art.993 vechiul Cod Civil). În
această situație este indiferent dacă e vorba de eroare de drept s au eroare de fapt.3
Efectul produs de er oarea de drept și de fapt este același și anume falsa
reprezentare a realității. Divergența dintre voință și realitatea materială sau juridică
semnifică eroare. Dacă această contradicție între convingere și realitat e a avut o influență
determinantă la închei erea actului juridic, consimțămâ ntul părții a fost viciat și, în
consecință, se pune în discuție valabilitatea actului.4
Fundamentarea erorii
Doctrina franceză, considerând ca fiind admisibilă, în principiu, invoc area erorii
de drept, a încercat să -i fundamenteze admisibilitatea din perspective diferite.
Astfel, s -a invocat existența bunei credințe, aceasta îndeplinind rolul de mobil în
justificarea erorii; s -a invocat aparența error communis spunându -se că de vrem e ce toți
ceilalți au fost în eroare, tot în eroare s -a aflat și persoana în cauză, autor sau coautor al

1 Idem p.52
2 Alexandresco, D. (1901), Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil roman , VII, Iasi, Tipografia
Nationala
3 Deleanu , I. art.cit . p.52.
4 Deleanu, I. art.cit . p.53.

27
actului juridic; apoi s -a recurs la interpretarea dispozițiilor legale cu privire la viciile de
consimțământ asupra substanței obi ectului convenției; d e asemenea s-a încercat
transpunerea teoriei cauzei în domeniul erorii. Însă, indiferent de perspectiva abordării,
nota comună a acestora a constit uit-o justificarea admisibilităț ii erorii.
În prezent, în ceea ce privește fundamentul erorii opțiunea rămân e între două
teorii: teoria cauzei și teoria vic iilor de consimțământ.
Într-o opinie s -a considerat că cele două teorii nu numai că sunt compatibile dar,
cel puțin în unele situații ele se și complinesc.1 Astfel în cazul erorii asupra existenței
drepturilo r derivate din actul juridic încheiat în condițiile unui regim juridic diferit
aplicabil diverselor situații (plata unei datorii care nu a existat, cumpărarea lucrului
altuia, constituirea unei ipoteci asupra imobilului altuia etc.) numai teoria cauzei poate
aduce nu răspuns satisfăcă tor și cuprinzător (absența cauzei, cauza falsă sau ilicită)
eroarea având doar funcția unei probe în legătură cu un act care a priori era inutil,
nesusceptibil de executare. În cazul erorii cu privire la conținutul drepturilor ar fi vorba
de o eroare – viciu de consimțământ asupra motivului determinant; o astfel de eroare nu
mai îndeplinește doar o funcție probatorie ci este chiar condiția de fond a anulării, dar
uneori pe temeiul viciului de consimțământ, alteori pe temeiul ab senței cauzei ori a
falsității ei. După cum se afirma în doctrină, la mijlocul drumului dintre teoria vici ilor de
consimțământ și teoria cauzei, eroarea de drept împrumută de la fiecare o parte din forța
sa.2
Această teză nu mai este valabilă astăzi deoar ece nulitatea asupra calităților
substanțiale și nulitatea pentru absența cauzei sunt două cazuri de nulitate distincte și
totodată complementare.
Nulitatea asupra calităților substanțiale implică o analiză a psihologiei victimei
erorii, a comportamentului ei și a intenției comune a părților. Întrucât urmărește protecția
victimei erorii, ea este o nulitate relativă.
Nulitatea pentru absența cauzei rezultă din analiza obiectivă a actului juridic,
atașându -se existenței cauzei și urmărind nu doar protecția pă rții lezate ci o protecție mult

1 R.Decottignes, (1951), L’erreur de droit , in Revue trimestrielle de droit civil, p. 312 si urm., apud I.Deleanu
art.cit., p.45 -48.
2 Ibidem.

28
mai largă, a conformității actului juridic cu finalitatea lui socială; ea este o nulitate
absolută.1
Instanțele române, atunci când au fost puse în situația de a se pronunța asupra unei
erori de drept, au aplicat de regulă d ispozițiile art.953 -954 vechiul Cod Civil. De
exemplu: în cazul cumpărării unui autoturism care potrivit actelor normative în vigoare
nu mai putea face obiect de comerț;2 în cazul erorii asupra naturii juridice a actului
încheiat.3
Fundamentarea erorii de drept pe teoria vici ilor de consimțământ are la bază
art.1206 alin.1 Cod Civil. Calificând eroarea ca și viciu de consimțământ, dispozițiile
art.954 alin.1 vechiul Cod Civil precizează că e de natură să atragă sancțiunea nulității
când aceasta „cade asupra obiectului convenției”. Sancțiunea nulității poate interveni nu
numai în legătură cu actele juridice numite convenții sinalagmatice ci și în legătură cu
actele juridice unilaterale deoarece, fiind în egală măsură manifestări de voință, și acestea
sunt sus ceptibile de a fi sancționate pentru vicii de consimțământ.4
Prin substanța obiectului convenției trebuie să se înțeleagă nu doar bunurile
corporale ci și cele incorporale iar, într -un sens mai larg admisibil , orice prestație la care
părțile sau o parte s e îndatorează.5 În sensul termenului de sub stanță se includ nu numai
calități le intrinseci obiectului ci și natura și întinderea drepturilor cu privire la acel obiect.
În sfârșit, ceea ce interesează de fapt în acest context este că admisibilitatea erorii
de drept este de netăgăduit. Argumentele expuse anterior în cadrul secțiunii dedicate
admisibilității erorii de drept sunt acceptate de susținătorii teoriei erorii de drept ca viciu
de consimțământ.
Condițiile invocării erorii de drept
Întrucât pentru invo carea erorii de fapt se impune respectarea unor condiții, este
evident ca și pentru invocarea erorii de drept trebuie respectate anumite criterii. Altfel,
eroarea de drept ar deveni un exercițiu abuziv sau un subterfugiu periclitând astfel
angajamentele co nvenționale sau după caz, opozabilitatea legii.6

1Deleanu , I. art.cit ., p.46 -47.
2 Curtea Suprema de Justitie, s.com.,dec.nr.1574/1997, în Culegere de decizii 1997 ,p.72;.
3 Curtea de Apel Timișoara, dec.nr.1072/1998 în Culegere de decizii 1998 , p.111
4 Deleanu, I. art.cit., p.47-48.
5 Ibidem..
6 Idem, p. 57.

29
Condițiile pentru invocarea erorii de drept trebuie să aibă în vedere nu doar
eroarea de drept ca viciu de consimțământ ci și eroarea cu privire la o norma ce trebuie
respectată în afara oricăror raportur i convenționale, eroarea care a alterat comportamentul
sau atitudinea unui subiect de drept determinat.
În principiu, pentru invocarea erorii de drept trebuie întrunite aceleași condiții ca
și pentru invocarea erorii de fapt deoarece eroarea e tot eroare i ndiferent de sursa ei și are
același rezultat: vicierea voinței.
În privința erorii de drept ca viciu de consimțământ, în doctrină sunt considerate
necesare pentru justificarea anularii unui contract următoarele condiții:
să fi determinat consimțământul ce lui care s -a obligat;
să fie scuzabilă;
să fi adus atingere nu substanței obiectului în sens material, ci calităților
substanțiale expres sau tacit convenite de părți;
partea care invocă eroarea să nu fi fost de rea credință;
cealaltă parte să n u fi fost n ici ea de rea credinț ă;
eroarea trebuie să se fi produs, o renunțare anticipată la invocarea oricărei erori
fiind inadmisibilă;1
Revenind asupra condițiilor generale ale erorii de drept, atât ca viciu de
consimțământ cât și cu privire la o norma legală ce trebuie respectată în afara oricăror
raporturi convenționale, se poate remarca că sunt considerate de doctrina juridică ca fiind
esențiale următoarele condiții:
caracterul determinant al erorii – adică aceasta poate fi cauză de nulitate a
actului juridic sau ea poate fi o împrejurare de natură să provoace o falsă
reprezentare asupra unei norme legale dacă a exercitat o influentă decisivă
asupra consimțământului sau asupra voinței exteriorizată prin comportamentul
celui în cauză, în raport de exigențele nor mei.
Aprecierea caracterului determinant al erorii trebuie să se facă în funcție de
criteriul subiectiv, singurul conform cu logica sistemului consensualismului și cu ideea
de protecție a individului aflat în fața regulii ficționale de cunoaștere a legii.2 O dată
stabilit criteriul subiectiv apare întrebarea dacă aprecierea se face in abstracto sau in

1 I.Deleanu, art. cit ., p. 57, nota 47.
2 Ibidem.

30
concreto (adică dacă este vorba de o apreciere potrivit calităților individuale și a
circumstanțelor proprii unei situații determinate sau o apreciere potrivi t standardelor
opiniei comune).
Consideram și noi, alături de alți autori că cele două perspective de abordare nu
sunt contradictorii și nu se exclud reciproc. Este rezonabil să se creadă că ceea ce e
cunoscut de majoritatea oamenilor a fost cunoscut și de acea persoană iar ceea ce nu era
considerat ca atare de majoritatea oamenilor a putut provoca eroarea și pentru acel
individ. Totuși este necesar să precizăm că aprecierea in concreto nu poate fi evitată în
nici o situație; aprecierea in abstracto e posib il să nu fie necesară uneori, sau dacă se
recurge la o asemenea apreciere, ea îndeplinește doar o funcție complementară la cea
subiectivă.
Obiectul erorii îl poate constitui orice normă cu excepția celor imperative de
ordine publică, în cazul acestora prev alând interesul general. Normele dispozitive, prin
natura lor se află la dispoziția celor interesați; normele imperative, altele decât cele de
ordine publică sunt cele care cu precădere pot face obiectul erorii de drept, iar psihologic
eroarea în privința acestora nu se deosebește cu nimic de eroarea în privința normelor
dispozitive. Nu își are sensul condiția ca cel care se prevalează de eroare să distingă între
normele dispozitive și cele imperative.1
Dolul celeilalte părți din convenție va avea ca și co nsecință faptul că partea indusă
în eroare va putea cere anularea actului numai pentru motiv de dol ; în condițiile existenței
dolului, partea va putea cere nu numai anularea actului, dar și daune -interese.
În cazul în care administrația publică procură pe rsoanei, involuntar informații
inexacte sau incomplete, dacă acestea au fost determinante pentru comportamentul
ulterior al persoanei, aceasta va putea invoca eroarea de drept și o va putea proba în
condiții mai lesnicioase.
caracterul scuzabil al erorii s au, cu alte cuvinte, situarea erorii în afara oricărei
culpe aparținând aceluia care invocă eroarea.
Caracterul scuzabil al erorii se va aprecia in concreto. Eroarea nes cuzabilă există
doar atunci când ar fi vorba de o culpă grosieră și nu este altceva dec ât o eroare culpabilă.

1 Idem p.59.

31
Ea nu trebuie confundată nici cu eroarea asupra propriei prestații, care cel mai adesea își
are sursa în ignorarea legii sau în falsa reprezentare a dispozițiilor legale.1

2.3. Structura erorii esențiale
În alcătuirea erorii esențiale , intră un singur element de natură psihologică și
anume falsa reprezentare a realității.2 Datorită acestui fapt probarea erorii esențiale ridică
dificultăți reale.
Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, eroarea poate fi probată prin orice
mijloc de probă. 3
Conform principiilor din dreptul probator comun, dovada erorii incumbă celui ce
invocă acest viciu de consimțământ. Errans -ul trebuie să probeze ignorarea sau
cunoașterea greșită a realității, caracterul determinant al erorii și faptul că aceasta a avut
ca obiect un element inclus de părți în sfera actului juridic. Fiind vorba de un fapt juridic,
eroarea poate fi dovedită cu orice mijloc de prob ă, inclusiv martori și prezumții.
De cele mai multe ori motivul determinant asupra căruia a căzut eroare a va putea
fi dedus din împrejurările în care s -a încheiat actul. Spre exemplu, achiziționarea unui
obiect de artă la un preț foarte ridicat, de la un mag azin de antichități, va îndreptă ți
prezumția că autenti citatea piesei respective a constituit pentru p ărți o calitate
substanțială a obiectului, determinantă în darea consimțământului și deci susceptibilă de a
atrage anularea vânzării. 4

2.4. Cerințele erorii ese nțiale
Pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic să fie viciu de
consimțământ trebuie întrunite cumulativ două cerințe (condiții)5:
elementul de fapt sau de drept asupra căruia există eroare să fi fost hotărâtor,
determinant pentru încheierea actului juridic, în sensul că dacă ar fi fost
cunoscută realitatea actul nu s -ar fi încheiat;
în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros, este necesar
ca cealaltă parte cocontractantă să fi știut sau să fi trebuit să știe că elementul

1 Idem p.60 -61.
2 Boroi, G. op. cit .,p. 174, Dumitrache, B., Nicolae, M., Popescu, R. op. cit ., p. 26.
3 Boroi, G. op. cit .,p. 174, Dumitrache, B., Nicolae, M., Popescu, R. op. cit ., p. 26
4 Cosma, D. (1969), op.cit. , p. 163
5 Boroi, G., Anghelescu, C.A. (2011), op.cit. , p.138

32
asupra căruia cade falsa reprezentare este esențial (hotărâtor) pentru încheierea
actului juridic civil respectiv.
În legătură cu aceste condiții sunt necesare câteva observații.
Astfel, în ceea ce privește prima condiție, caracterul determinant pentru încheierea
actului juridic civil al elementului fals reprezentat se aprec iază în practică, de regulă,
după un criteriu subiectiv, adică în concret, de la caz la caz, în raport de experiența de
viață,de pregătirea și de alte date care îl privesc pe cel aflat în eroare. S -ar putea recurge
și la un criteriu abstract, anume comport amentul oricărei persoane într -o situație similară,
de exemplu, dacă vânzătorul cere un preț foarte mic pentru o mobilă pe care
cumpărătorul o consideră de epocă, acesta din urmă nu va putea invoca ulterior eroarea
asupra substanței lucrului, întrucât preț ul foarte mic nu îndreptățea un om normal să
creadă că mobila respectivă ar fi un exemplar de epocă.
De altfel, art. 1208 N.C.C . precizează că actul juridic „nu poate fi anulat dacă
faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscu t cu diligențe
rezonabile”, iar alin. 2 al aceluiași articol dispune că „eroarea de drept nu poate fi
invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile”, deci în cazul normelor
juridice clare, nesusceptibile de interpretări. De asemenea, art . 1209 N.C.C . prevede că
„nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care
riscul de eroare a fost asumat de cel ce o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie
asumat de acesta.”
Cât privește cea de -a doua cerin ță, care este prevăzută de art. 1207 alin. 1 N.C.C .,
aceasta este justificată de necesitatea asigurării stabilității circuitului civil, certitudinii
operațiilor juridice care intervin în acest circuit, fiindcă altfel cealaltă parte s -ar vedea
expusă abuzur ilor cocontractantului său, care ar putea obține cu mai multă ușurință
desființarea actului juridic. Cerința nu vizează însă actele juridice unilaterale, deoarece,
prin ipoteză, nu există un cocontractant.1
Mai mult, această cerință poate fi restrânsă numa i la contractele cu titlu oneros, iar
o asemenea soluție s -ar justifica pe ideea că principiul ocrotirii voinței dispunătorului în
contractele cu titlu gratuit trebuie sa prevaleze față de principiul stabilității raporturilor
juridice, întrucât cel de -al doilea principiu ar opera în favoarea gratificatului, care se

1 Dumitrache, B., Nicolae, M., Popescu, R. op.cit ., p.27, Boroi, G. op.cit ., p.175

33
străduiește să păstreze un avantaj (certat de lucro captando), în vreme ce dispunătorul se
străduiește să evite o pagubă (certat de damno vitando).1

2.5. Sancțiune
În cazul erorii esențiale, în oric are din formele sale, potrivit art. 1207 alin. 1
N.C.C ., intervine ca sancțiune nulitatea relativă a actului juridic.
Corespunzător reglementării anterioare, putea interveni drept sancțiune nulitatea
absolută, și anume în cazul erorii – obstacol , legiuitorul considerând că o asemenea
eroare este distructivă de voință juridică.
În cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale nu este necesar ca fiecare parte
să se găsească în eroare ci este suficient să cadă în eroare doar una dint re ele. Această
soluție este evidentă în cazul error in personam. În schimb, în cazul error in substantiam,
în doctrina franceză mai veche s -a susținut și punctul de vedere potrivit căruia o
asemenea eroare nu poate constitui un viciu de consimțământ decât atunci când este
comună ambelor părți contractante; soluția s -ar sprijini pe un argument de echitate, în
sensul că eroarea în care se găsește numai una din părți se datorează și neglijenței sale,
astfel încât anularea contractului ar fi inechitabilă pentr u cealaltă parte. Argumentul
respectiv nu este însă convingător, omițându -se faptul că, în măsura în care există o culpă
a celui aflat în eroare, iar anularea contractului pentru error in substantiam ar produce un
prejudiciu celeilalte părți, atunci aceast a din urmă are dreptul de a fi despăgubită, urmând
a se aplica regulile de la răspunderea civilă delictuală. În plus, sluția contrară ar introduce
o distincție între error in personam și error in substantiam, care însă nu este justificată de
vreun text de lege. Dacă ambele părți au fost în eroare, fiecare parte poate să ceară
anularea actului pentru eroarea căreia îi este victimă, nefiind necesar ca ambele părți să
facă acest lucru ori să fie întrunite condițiile de existență a erorii – viciu de consimțămân t
în ambele cazuri.
În situația în care faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi cunoscut cu
diligențe rezonabile, parte aflată în eroare nu poate invoca anulabilitatea contractului.
De asemenea, art. 1209 N.C.C . reglementează ero area asumată, statuând că „ nu
atrage anularea eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare

1 Boroi, G., Anghelescu, C.A. (2011), op.cit. , p.138, 139.

34
a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de
aceasta.”
Nulitatea relativă a unui cont ract nu poate interveni nici în situația in care ne aflăm
in fața unei simple erori de calcul, care poate fi înlăturată prin rectificare la cererea
oricăreia dintre părți. Excepția de la această regula are în vedere situația in care această
eroare de calcu l se concretizează intr -o eroare asupra cantității, esențială la încheierea
contractului.
Un element de noutate adus de actuala reglementare este reprezentat de
posibilitatea adaptării contractului, putându -se astfel evita anularea acestuia.
Având în ve dere dispozițiile art.1213 alin.1 N.C.C . , în situația în care
anulabilitatea contractului pentru eroare poate fi solicitată de o parte, însă cealaltă parte
contractantă își manifestă intenția de a executa sau execută contractul in sensul perceput
de parte a îndreptățită să invoce anulabilitatea acestuia, atunci contractul se consideră că a
fost încheiat așa cum l -a înțeles aceasta din urmă parte. Pentru aceasta, după ce a fost
informată asupra felului în care partea îndreptățită să invoce anulabilitatea a înțeles
contractul și înainte să fi obținut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3
luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s -a comunicat cererea de
chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau c ă execută fără
întârziere contractul, astfel cum a înțeles de partea aflată în eroare.1
De asemenea, potrivit art. 1213 alin. 3, dreptul de a obține anularea se stinge în
cazul în care această declarație de executare a contractului a fost realizată și co municată
părții aflate în eroare în termenul de 3 luni sau contractul deja s -a executat.

1 Boroi, G. , Angheles cu, C.A. op. cit., p.140.

35
Capitolul 3.
Dolul

3.1. Noțiune și reglementare
Codul civil român anterior nu definea dolul, aspecte referitoare la acesta
regăsindu -se în art. 953, 960 și 961 vechiul Cod civil . Însă noul Cod civil consacră art.
1214 acestui viciu de consimțământ, iar alin. 1 al acestui articol prevede :
„consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s -a aflat într -o eroare provocată
de manoperele frauduloase ale celeil alte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod
fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i
le dezvăluie.”
Doctrina juridică română definește dolul ca fiind acel viciu de consimțământ ce
constă inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive pentru a o
determina să încheie un anumit act juridic. Prin urmare, în esență, dolul e o eroare
provocată iar nu spontană ca în cazul erorii propriu -zise.1
Tocmai de aceea s -ar putea pune întrebar ea dacă se justifică reglementarea dolului
ca un viciu de consimțământ distinct de eroare, pe motiv că reglementarea acesteia din
urmă ar fi fost suficientă; dacă eroarea spontană constituie viciu de consimțământ, a
fortiori, eroarea provocată constituie ș i ea un viciu de consimțământ, urmând a i se aplica
și ei regulile de la eroarea spontană (de altfel, așa cum vom vedea, vom folosi acest
raționament în cazul actelor juridice bilateral, atunci când dolul nu provine de la cealaltă
parte contractantă , cărei a nu i se poate reține nici o vină, ci de la un terț). Totuși, sfera de
aplicare a dolului este mai largă decât cea a erorii, având în vedere că art. 1214 alin. 2
N.C.C . dispune că “partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea
contractului, chiar dacă eroarea în care s -a aflat nu a fost esențială”, iar, în plus, dolul
poate fi probat mai ușor decât eroarea, așa încât reglementarea distinctă a dolului este pe
deplin justificată. Se mai aduce ca argument împrejurarea că, în timp ce eroarea dă
naștere numai la o acțiune în anulare, dolul dă naștere și la o acțiune în răspundere civilă
delictuală.2

1 Boroi, G. op.cit ., p.176; Dumitrache, B., Nicolae, M., Popescu, R. op.cit ., p.27, Beleiu, G. op.cit ., p.187.
2 Hamangiu, C., Rosetti -Bălănescu, I. , Băicoianu, Al. op. cit ., vol II, p. 505.

36
Noua reglementare nu a mai preluat distincția care se făcea în dreptul privat
roman între dolus malus (dolul grav) și dolus bonus (dolul u șor), distincție care a fost
preluată și în doctrina noastră corespunz ătoare reglementării anterioare, care deosebea,
după consecințele pe care le are sau nu asupra valabilității actului juridic, între dolul
principal și dolul incident.1
Dolul principal ( dolus dans causam contractui ) era acela care privea împrejurări
importante, det erminante la încheierea actului, atrăgând nulitatea relativă a acestuia.2
Dolul incident (dolus incidens), numit și incidental sau secundar, cădea asupra
unor împrejurări nedete rminante pentru încheierea actului juridic, neatrăgând
nevalabilitatea acestuia, putându -se cere cel mult o reducere a contravalorii prestației
dacă este cazul.3

3.2. Structura dolului
Ca viciu de consimțământ, dolul este alcătuit din două elemente:
un elemen t subiectiv (intențional) ce constă în intenția de a induce în eroare o
persoană, pentru a o determina să încheie un act juridic;
un element obiectiv (material) ce constă în utilizarea de mijloace viclene
(mașinațiuni, manopere frauduloase, șiretenii etc.) pentru a induce în eroare.4
În ceea ce privește elementul obiectiv al dolului, acesta poate să constea a tât într -o
acțiune (un fapt comi siv), cât și într -o inacțiune (un fapt omisiv). Spre exemplu, în
materia liberalităților faptul comisiv se concretizea ză în sugestie sau captație, constând în
specularea unor afecțiuni sau pasiuni unei persoane pentru a o determina să facă o
donație sau un legat.5
În ceea ce privește ipoteza în care elementul obiectiv al dolului constă într -un fapt
omisiv (inacțiune) se f olosește expresia “dol prin reticență” și se concretizează în
ascunderea ori necomunicarea celeila lte părți a unei împrejurări esențiale ce ar fi trebuit
cunoscută.
Inițial, tăcerea privind elementele hotărâtoare la încheierea contractului nu a fost
recuno scută ca viciu de consimțământ decât în mod excepțional. Ulterior, s -a susținut că

1 Boroi,G., Anghelescu, C.A. (2011) , op.cit., p.141
2 Boroi, G., op. cit ., p. 177
3 Ibidem..
4 Boroi, G., Anghelescu, C. A. op.cit ., p.141.
5 Boroi, G. op. cit . , p.178.

37
se poate vorbi de dol reticent dacă legea pretinde informarea. În prezent, se consideră în
mod unanim că dolul reticent reprezintă un viciu de consimțământ care poate atrage
anulabilitatea.
Justificarea sancționării dolului prin reticență a fost legată de principiul bunei –
credințe, concepție potrivit căreia trebuie considerat dol reticent fiecare situație în care
tăcerea voluntară a cocontractantului nu e de buna -credință, ia r cealaltă parte e
îndreptățită să o conteste. O altă justificare e întemeiată pe obligația precontractuală de
informare (alături sau izvorâtă din obligația de bună -credință).
Între aceste puncte de vedere nu există de fapt nici o contradicție deoarece
obligația de informare decurge tocmai din buna -credință. În acest context, nu se poate
reține că este necesar ca legea să prevadă obligația de informare pentru a sancționa
reticența.
Trebuie să precizăm că nu orice reticență poate fi constitutivă de dol, chi ar dacă
privește elemente ale operațiunii contractuale. Suntem în prezența dolului numai dacă
circumstanțele particulare ale cazului fac condamnabilă tăcerea. De asemenea, se poate
reține în sarcina potențialei victime și o obligație minimă de a se informa ; ignoranța
victimei trebuie să fie legitimă. Pentru evaluarea acestui aspect, s -a propus următorul
criteriu de distincție: în principiu fiecare trebuie să se informeze cu privire la faptele de
natura a -l interesa, în timp ce obligația de informare există numai dacă accesul
creditorului la informație este mai costisitor decât cel al debitorului .
Cu privire la cel de -al doilea element -subiectiv, trebuie reținut faptul că
provocarea unei erori din simplă neglijență, fără rea -credință, nu constituie dol. Însă, într-
o asemenea ipoteză, partea indusă în eroare din neglijența celeilalte părți va putea să
solicite despăgubiri sau va putea cere anularea actului dacă sunt îndeplinite condițiile
acesteia.
În doctrină se consideră că elementul material al dolului îl po ate constitui și o
minciună manifestată cu intenția de a induce în eroare. Caracterul deliberat al minciunii
nu trebuie să fie însoțit de acte exterioare (de exemplu să ia forma scrisă prin inserarea
unor date inexacte în acte). Cu toate acestea, minciuna trebuie să prezinte o oarecare
gravitate pentru a constitui dol.

38
Deși morala impune ca și regulă adevărul, trebuie tolerate anumite minciuni cum
ar fi cele prin care comerciantul își laudă excesiv marfa. Acestea pot fi încadrate în ceea
ce dreptul roman nu mea dolus malus.
Lipsa discernământului și dolul sub forma captației se exclud, datorită
incompatibilității lor.1 Nu există dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de
cealaltă parte. Soluția se justifică pe considerentul că dolul, ca viciu de c onsimțământ,
este o eroare provocată, or, prin ipoteză, partea a încheiat actul juridic civil în cunoștință
de cauză, deci fără a fi în eroare.2
Dolul prin reticență
Inițial, tăcerea privind elementele hotărâtoare la încheierea contractului nu a fost
recun oscută ca viciu de consimțământ decât în mod excepțional. Ulterior, s -a susținut că
se poate vorbi de dol reticent dacă legea pretinde informarea. În prezent, se consideră în
mod unanim că dolul reticent reprezintă un viciu de consimțământ care poate atrag e
anulabilitatea.3
În literatura juridica română s -a considerat că și tăcerea constituie un dol, așadar
un mijloc viclean, o mașinație, dacă este în legătura cu unul din elementele determinante
ale actului juridic.4
Admiterea dolului prin reticență pune în discuție existența celor două elemente
constitutive – cel material și cel intențional.
În privința elementului subiectiv (intenția de a înșela), fără îndoială că tăcerea
trebuie să aibă caracterul de mașinație vicleană și să fie imputabilă cocontractantul ui,
depășind limitele unei comportări care să reprezinte un dolus bonus, ușor de descoperit.
În ceea ce privește cel de -al doilea element, constând în acțiunile viclene care
constituie mașinații se impun câteva observații. Așa cum am observat în secțiunea
dedicată dolului, și simpla minciună poate constitui dol în afara oricăror manopere
frauduloase. Dar, simpla minciună încă reprezintă un fapt pozitiv care poate fi dovedit, pe
când tăcerea nu presupune nici un fel de manifestare exterioară a uneia din părț i.
În acest context s -a ridicat problema fundamentării reticenței dolosive. Uneori
justificarea sancționării dolului prin reticență a fost legată de principiul bunei -credințe,

1 Trib. Jud. Hunedoara, dec. Civ. nr 98/1982, în R.R.D. nr. 2/1983, p. 63
2 Trib. Jud. Suceava, dec. Civ. nr 1398/1986, în R.R.D. nr. 7/1987, p. 69.
3 Popa, I.F. Obligația de informare în contractele sinalagmatice, în Dreptul nr.7/2002, p.65.
4 Andrei, P. Dolul prin reticență în literatura juridică și în practica judiciară, in R.R.D. nr.9/1982, p.36.

39
concepție potrivit căreia trebuie considerat dol reticent fiecare situație în c are tăcerea
voluntară a cocontractantului nu e de buna -credință, iar cealaltă parte e îndreptățită să o
conteste. O altă justificare e întemeiată pe obligația precontractuală de informare (alături
sau izvorâtă din obligația de bună -credință).
Între aceste puncte de vedere nu există de fapt nici o contradicție deoarece
obligația de informare decurge tocmai din buna -credință.1 În acest context, nu se poate
reține că este necesar ca legea să prevadă obligația de informare pentru a sancționa
reticența. 2
Trebui e să precizăm că nu orice reticență poate fi constitutivă de dol, chiar dacă
privește elemente ale operațiunii contractuale. Suntem în prezența dolului numai dacă
circumstanțele particulare ale cazului fac condamnabilă tăcerea. De asemenea, se poate
reține în sarcina potențialei victime și o obligație minimă de a se informa; ignoranța
victimei trebuie să fie legitimă. Pentru evaluarea acestui aspect, s -a propus următorul
criteriu de distincție: în principiu fiecare trebuie să se informeze cu privire la fapt ele de
natura a -l interesa, în timp ce obligația de informare există numai dacă accesul
creditorului la informație este mai costisitor decât cel al debitorului.3
Condițiile dolului prin reticență au la baza condițiile prezentate anterior pentru dol
în gene ral.
Astfel, tăcerea trebuie să poarte asupra unor elemente cunoscute de autorul
reticenței și totodată să existe intenția de a înșela deoarece este insuficient ca autorul
manoperelor să aibă cunoștință de conținutul informațiilor ascunse și de importanța lor
pentru cocontractant dacă nu există și intenția de a înșela, de a vătăma pe cealaltă parte.4
Prin urmare, nu exista dol când reticența se datorează neglijenței sau neatenției părții care
a provocat eroarea partenerului contractual sau când împrejurare a asupra căreia s -a
păstrat tăcerea era cunoscută de cealaltă parte. În practica judiciară s -a decis respingerea
acțiunii reclamantului prin care solicita anularea contractului de vânzare -cumpărare
datorită faptului că el știa că imobilul este situat într -o zonă supusă sistematizării.5
Elementul asupra căruia se păstrează tăcerea (obiectul erorii provocate sau mai
bine zis menținute) trebuie să aibă un rol determinant în încheierea contractului. Astfel,

1 Popa, I.F. op.cit., p.66.
2 Ibidem.
3 Popa, I.F. op.cit., p.66.
4 Ibidem.
5Tribunalul județean Suceava, s.civ., dec. 1398/1986 in RRD nr.7/1987, p.69.

40
autorul dolului poate ascunde prin tăcere calități ale propriei prestații sau ale prestației
victimei.1
Întrucât dolul este o eroare provocată, atunci varianta reticentă a dolului e o
menținere în eroare a victimei. E necesar însă ca eroarea să fie cunoscută de către autor.
Nu vom fi în prezența dolului atunc i când persoana care profită de eroare nu
cunoaște starea de eroare în care se afla cocontractantul. Este de asemenea nesemnificativ
gradul erorii sau natura acesteia, fiind suficient să se probeze că faptul ascuns de către
autorul reticenței ar fi împiedi cat victima să contracteze.2
În privința dolului reticent, proba este mai dificilă. În acest sens s -au conturat două
opinii.
Într-o opinie, se consideră că victima dolului trebuie să facă dovada unui fapt
negativ, și anume că autorul mașinațiunilor nu a s pus; cum este bine cunoscut principiul
conform căruia dovada negativă este în general inadmisibilă, e greu de imaginat în acest
caz care ar fi mijloacele de proba pe care le are la îndemână victima dolului. În concluzie,
ne aflăm în fața unor fapte negativ e indefinite, împrejurare în care dovada este
imposibilă.3
Într-o altă opinie, împărtășită și de practica judiciară, se consideră că cel care este
debitorul unei obligații de informare este ținut să facă proba îndeplinirii acesteia. În
această situație se impun anumite distincții. Astfel:
sarcina probei existenței unei obligații de informare revine celui care se
pretinde creditorul acestei obligații;
sarcina probei executării obligației (adică a transmiterii informațiilor) revine
debitorului în condițiile legale;
în sfârșit, revine creditorului proba executării incomplete a acestei obligații din
partea debitorului.4
Dolul în materie testamentară
În materie testamentară dolul îmbracă forma captației și sugestiei.
S-a remarcat în literatura juridică că temei ul de la care trebuie pornit în analiza
noțiunii de sugestie și captație în această materie ar trebui să aibă în vedere că

1 Popa, I.F. art.cit., p.67.
2 Ibidem.
3 Andrei, P. art.cit., p.38.
4 Ibidem.

41
testamentul nu poate fi asimilat cu alte acte juridice (uni – sau bilaterale), și cu atât mai
mult nu sunt binevenite împrumuturile n ecorespunzătoare din domeniul contractual.1
Teoretic, sugestia constă în folosirea influenței cuiva asupra gândirii altei persoane
pentru a -i inspira decizii pe care nu le -ar fi luat singură, iar captația este faptul de a
acapara bunăvoința unei persoane p entru a obține de la aceasta avantaje a căror cauză
unica constă în atașamentul pe care a urmărit să -l insufle acesteia.2
În materie testamentară, manoperele dolosive constau în regizarea unor situații,
minciuni sau reticențe dolosive. Asemenea manopere se pot concretiza, de exemplu, în:
sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenței acestuia, îndepărtarea de rude și
prieteni ori insinuarea unor calomnii la adresa acestora, abuzul de influență sau autoritate
(mai ales în cazul persoanelor în vârs tă sau suferinde) etc.3
Simularea de grijă sau afecțiune ca și prestarea interesată a unor servicii și îngrijiri
în favoarea dispunătorului nu sunt în sine fapte frauduloase, anormale, astfel încât nu pot
fi sancționate indiferent de impuritatea gândurilor persoanei care le prestează.4
În doctrina franceză s -au conturat mai multe opinii conform cărora, pentru
realizarea dolului este necesară o pluralitate de manopere frauduloase5 sau , conform
celeilalte opinii, e suficientă și una singură dacă are destulă pondere în luarea deciziei de
a dispune prin testament.
Pentru a fi întrunite condițiile dolului, nu e suficientă doar îndeplinirea unor
manopere frauduloase, ci e necesar ca acestea să fi constituit factorul determinant (cauza
liberalității), în sensul că fără exercitarea lor testatorul nu ar fi făcut actul de liberalitate.
În ce privește proba dolului, aceasta poate fi dovedită prin orice mijloc de dovadă.
În sine, obiectiv, nici un fapt dolosiv nu poate constitui viciu de consimțământ, ci doar în
măsura în care, subiectiv, de la caz la caz, în funcție de situația și caracteristicile
personale ale fiecărui testator se dovedește că l -a influențat pe dispunător, inducându -l în
eroare.6 Fiind un act unilateral, în cazul testamentului, dolul poate emana de la orice
persoană iar nu numai de la cel gratificat. Anularea testamentului pentru dol poate

1 Bocșan, M.D. Considerații asupra dolului în m aterie de liberalități, în Dreptul nr.7/2001, p.81.
2 Chirică, D. (2003) Drept civil.Succesiuni si testamente, Bucuresti, Editura Rosetti, p.143.
3 Idem, p.144.
4 Ibidem.
5 Chirica, D. op.cit., p.144.
6 Chirică, D. op.cit., p.144.

42
surveni chiar dacă beneficiarul acestuia nu a avut nici o înțelegere cu autorul dolului și
indiferent dacă a cunoscut sau nu faptul că testatorul a fost indus în eroa re.1

3.3. Cerințele dolului
Corespunzător dispozițiilor Codului civil din 1864, se admitea că, pentru a fi viciu
de consimțământ, dolul trebuie să întrunească cumulativ două condiții: să fie determinant
pentru încheierea actului juridic și să provină de la cea laltă parte.2
O modificare adusă de noul Cod civil o reprezintă instituirea posibilității de a cere
anularea actului juridic pentru dol și în situația în care eroarea provocată nu a fost
esențială ( art. 1214 alin. 2 N.C.C .). Ideea care se poate desprind e este că dolul nu mai
trebuie să îndeplinească cerința de a fi determinant pentru încheierea actului juridic, deci,
chiar și în situația în care manoperele frauduloase întrebuințate de una din părți nu au
determinat însăși încheierea actului juridic, ci n umai acceptarea de către cealaltă parte a
unor clauze mai puțin favorabile, se va putea invoca nulitatea relativă a actului juridic .
Prin urmare, singura cerință a dolului , care se desprinde din art. 1214 alin.1
N.C.C . „(…) manoperele frauduloase ale celei lalte părți (…)”, art. 1214 alin. 3 N.C.C .
„contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori
gerantul afacerilor celeilalte părți” și art. 1215 alin.1 N.C.C . „partea care este victima
dolului unui terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după
caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului”, este ca dolul să provină de
la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți sau
de la un te rț, însă în acest din urmă caz numai atunci când cocontractantul a cunoscut sau
ar fi trebuit să cunoască existența dolului.3
Cerința își are originea în dreptul roman – si nihil in ea re dolo malo auli agerii
factum sit neque fiat.
Deși, din această cerinț ă ar rezulta că dolul e ste aplicabil doar actelor juridice
bilaterale , deoarece numai în cazul acestora se poate vorbi de „cealaltă parte ”, este de
reținut faptul că dolul, poate fi întâlnit și în cazul actelor juridice unilaterale ( sub forma
captației sau a sugestiei).

1 Ibidem.
2 Boroi, G., A nghelescu, C. A. op. cit ., p.142
3 Boroi, G., Anghelescu, C. A. op. cit ., p.143.

43
Într-un asemenea caz, desigur că nu mai este necesară îndeplinirea cerinței în
discuție, această soluție sprijinindu -se și pe un argument de topografie a textelor, în
sensul că art.1214 – 1215 N.C.C . sunt așezate în Capitolul I, Titlul II al Cărții a V -a,
consacrat nu actelor juridice în general, ci contractelor, iar, în privința actului juridic
unilateral, art. 1325 N.C.C . stabilește că, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile
legale privitoare la contracte se aplică în mod corespu nzător actelor unilaterale.
De altfel, cu referire la un anumit act juridic unilateral, art. 1039 alin.2 N.C.C .
prevede că „dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu
au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamen tare și nici nu au fost cunoscute de
către acesta.
În cazul actelor juridice bilaterale, dacă nu ar fi îndeplinită această cerință a
dolului, actul juridic civil este totuși anulabil în măsura în care ar fi întrunite cerințele
erorii. Dacă însă nu sun t întrunite cerințele erorii, victima dolului comis de un terț are la
îndemână numai o acțiune în despăgubire împotriva terțului, autor al dolului (art. 1215
alin.2 N.C.C ., nu însă și împotriva celeila lte părți contractante, străine de dolul în cauză.1

3.4. Proba dolului
Întrucât dolul nu se prezumă ( art. 1214 alin.4 N.C.C .), persoana care solicită
anularea actului juridic civil pe motiv că a avut consimțământul viciat prin dol trebuie să
facă dovada dolului.
Fiind un fapt juridic stricto sensu , dolul poate fi dovedit p rin orice mijloc de
probă, inclusiv prin prezumții simple deduse din anumite comportamente ale părților,
chiar din fapte relevate ulterior încheierii contractului, dacă demonstrează lucruri
anterioare sau concomitente realizării acordului de voință .
Spre deosebire de proba erorii, proba dolului este mult mai ușor de făcut datorită
elementului său material.
Într-o speță, s -a solicitat anularea, pentru dol, a unui contract de vânzare având ca
obiect un teren, pe motiv că vânzătorul nu l -a înștiințat p e cumpărător de existența unor
magistrale de transport a gazului metan pe terenul respectiv, însă, din probele

1 Ibidem.

44
administrate nu a rezultat că vânzătorul avea cunoștință de existența acestora, iar dolul
presupune un element subiectiv, anume intenția de a ind uce în eroare.1

3.5. Sancțiune
În ipoteza în care consimțământul uneia dintre părți este viciat prin dol, sancțiunea
ce intervine este nulitatea relativă a actului juridic respectiv.
La fel ca și în cazul erorii, nu e necesar ca dolul să fie comun, adică să ex iste
pentru fiecare parte a actului juridic bilateral sau plurilateral. 2 Dacă ar exista reciprocitate
de dol, atunci fiecare parte are dreptul să ceară anularea actului pe ntru dolul a cărui
victima este, deci, spre deosebire de dreptul privat roman, în ca re se admitea compensația
(dolus cum dolo compensatur ori si duo dolo malo facerint, invicem de dolo non agent –
dacă două persoane sunt de rea -credință una față de cealaltă, nici una nu va putea să
exercite acțiunea care izvorăște din dol), în lipsa unei dispoziții legale exprese, dolul
uneia dintre părți nu poate fi anihilat de dolul celeilalte părți.
Existența e lementul ui material ce se regăsește în structura dolului justifică și
exercitarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, întrucât utilizar ea de mijloace
frauduloase constituie o faptă ilicită. În acest sens, art. 1257 N.C.C . dispune că „ în caz
de violență sau dol, cel al cărui consimțământ este viciat are dreptul de a pretinde, în
afară de anulare, și daune -interese sau, dacă preferă mențin erea contractului, de a solicita
numai reducerea prestației sale cu valoarea daunelor -interese la care ar fi îndreptățit.”
Așadar, victima dolului are la îndemână două acțiuni, anume, pe de o parte, o
acțiune în declararea nulității relative a actului juri dic, iar, pe de altă parte, o acțiune în
repararea prejudiciului ce i -a fost cauzat prin întrebuințarea de mijloace frauduloase în
scopul inducerii sale în eroare. Aceste două acțiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate
cere atât anularea contractului, cât și despăgubiri.3
Repararea prejudiciului poate fi cerută nu numai autorului dolului, ci tuturor
persoanelor care au cooperat cu el la săvârșirea manoperelor viclene. Acțiunea în
despăgubiri este adeseori preferabilă față de acțiunea în anulare, întruc ât pentru
admisibilitatea acesteia din urmă condițiile sunt mai riguroase. Așa, de pildă, în cazul
dolului comis la încheierea unui contract cu titlu oneros, viclenia, dacă a fost opera unui

1 I.C.C.J., s. civ., dec. Nr. 5149/2003
2 Boroi, G. op. cit ., p.179.
3 Boroi, G., Anghelescu, C. A. op. cit ., p. 144.

45
terț, nu poate fi sancționată cu nulitate relativă, pentru asemen ea acte juridice cerând ca
dolul să emane de la „una din părți”. În această situație terțul poate fi acționat însă cu
succes pe tărâm delictual.1
Indiferent dacă dolul a vizat un element hotărâtor sau nu pentru încheierea
contractului, v ictima dolului poat e opta pentru menținerea contractului, cu echilibrarea
corespunzătoare a prestațiilor, ținându -se cont de prejudiciul pe care l -a suferit ca urmare
a dolului, fiind vorba de aplicarea principiului reparării în natură a prejudiciului, în
materia răspunderii civile, în sensul că, repararea constă tocmai în înlăturarea
prejudiciului. Chiar dacă art. 1257 N.C.C . se referă doar la reducerea prestației celui a
cărui consimțământ a fost viciat prin dol, apreciem că este posibilă și majorarea
prestației celeilalte părți.
Potrivit art. 1265 alin.3 N.C.C ., confirmarea (adică renunțarea, expresă sau taci tă,
la dreptul de a invoca nulitatea relativă) unui contract anulabil pentru vicierea
consimțământului prin dol sau violență nu implică prin ea însăși renunțarea la dreptul de
a cere daune -interese.
Având în vedere că dolul este o eroare provocată, nu excl udem nici aplicarea prin
analogie a dispozițiilor art. 1213 N.C.C . referitoare la adaptarea contractului.2

1 Doru Cosma (1969), Teoria generală a actului juridic civil , București, Editura Științifică, p. 172
2 G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 145

46
Capitolul 4.
Violența

4.1. Noțiune și reglementare
Prin definiție, consimțământul presupune libertatea, autodeterminarea. Violența
reprezint ă o atingere adusă acestei condiții esențiale de validitate a consimțământului –
libertatea.1
Violența este acel viciu de consimțământ care constă în amenințarea unei persoane
cu un rău de natură să îi producă, fără drept, o temere ce o determină să înche ie un act
juridic, pe care altfel nu l -ar fi încheiat.2
Sancționarea violenței s -a impus nu numai datorită sentimentului firesc de
ostilitate împotriva folosirii violenței, de compasiune și înțelegere față de cel care e
victima violenței, ci și din nevoia protecției pe care societatea și -o datorează și o
datorează membrilor săi împotriva oricăror manifestări violente și a consecințelor lor.3
Violența aduce atingere libertății voinței, cerință esențială a acesteia pentru a fi
creatoare în condițiile legii de acte și efecte juridice. Spre deosebire de dol și eroare, în
cazul cărora victima nu -și dă seama că acționează sub imperiul lor, în cel al violenței ea e
conștientă că nu trebuie să încheie, să modifice sau să stingă actul juridic dar nu poate
rezista vio lenței astfel încât preferă să o facă pentru a evita răul cu care este amenințată.4
Prin reglementarea viciilor voinței și, în cadrul acestora, a violenței, legea
protejează pe cel care se poate găsi obligat să încheie, să modifice sau să stingă un act
juridic împotriva voinței sale sau în alte condiții decât a dorit el.
Violența nu e un viciu prin ea însăși, ci prin efectul ei: temerea care împiedică
determinarea și exprimarea liberă a voinței.5
Deși pare o noțiune ușor de definit, violența – departe de a fi atât de simplă cum s –
ar părea la prima vedere – a dus la conturarea a două concepții diferite.
Într-o prima concepție, împărtășită de o însemnată parte a doctrinei, prin noțiunea
de violență, ca viciu de consimțământ, se înțelege amenințarea unei per soane cu un rău de

1 Cosma, D. (1969), op.cit. , p. 172
2 Boroi, G., Anghelescu, C. A. op.cit ., p.145
3 Diaconescu, H. Violența -viciu al voinței juridice și efectele ei în dre ptul civil și penal, cu privire specială la
sancțiunea juridică a acesteia., în Dreptul nr.6/2003, p.65 -66.
4 Ibidem.
5 Ibidem.

47
o asemenea natură și intensitate încât să -i provoace o temere care o determină să încheie
un act juridic pe care altfel nu l -ar fi încheiat.1
Într-o altă opinie, prin violență s -a înțeles siluirea voinței unei persoane, fie prin
mijloac e de constrângere fizică, fie prin amenințarea cu asemenea mijloace sau cu altele
de natură morală cu scopul de a -i smulge și determina consimțământul la încheierea unui
act juridic pe care altfel nu l -ar fi încheiat.2
După cum se observă, ceea ce diferenț iază fundamental cele două concepții este
faptul că prima restrânge noțiunea de violență, ca viciu de consimțământ, la amenințarea
cu un rău de asemenea intensitate încât să provoace o temere care determină să se încheie
un act juridic care altfel nu s -ar fi încheiat; iar cea de -a doua opinie susține că temerea
care împiedică determinarea și exprimarea liberă a voinței juridice poate fi provocată nu
numai prin amenințarea cu un rău, ci și prin mijloace fizice de constrângere.3
Pentru a stabili o definiție c orectă a acestei noțiuni, este necesar să pornim de la
reglementarea dată prin prevederile legale violenței.
Art. 955 vechiul C.civ. stabilește că “violența în contra celui ce s -a obligat este
cauză de n ulitate, chiar când este exerci tată de altă persoan ă decât aceea în folosul cărei a
s-a făcut convenția”.
Potrivit prevederilor Art. 1216 N.C.C . alin.1 „poate cere anularea contractului
partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă
parte sau de un terț”, ali n.2 „există violență când temerea insuflată este de așa natură
încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimțământului
său, viața, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent”,
alin.3 „viol ența poate atrage anularea contractului și atunci când este îndreptată împotriva
unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei
consimțământ a fost viciat.”, alin. 4 „ în toate cazurile, existența violenței se apr eciază
ținând seama de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s -a
exercitat violența, precum și de orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia
la momentul încheierii contractului.”

1 Beleiu, Gh. op.cit., p.190; Muresan, M., Ciacli, P. op.cit., p.125; Boroi, G. op.cit., p.180, Pop, A., Beleiu, Gh.,
(1980), Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Tipografia Universității București, p.232.
2 Ionașcu, A. op.cit., p.86.
3 Diaconescu, H. art.cit., p.67-68.

48
Definirea noțiunii de violență limitată la temerea produsă prin amenințare nu
acoperă toate cazurile în care voința juridică a fost viciată prin violență; limitarea
violenței la manifestarea sa prin amenințarea cu un rău, care este forma cea mai puț in
gravă a acesteia, ar însemna ignor area violenței mai grave, și anume violența fizică.1
Împărtășim și noi cea de -a doua opinie întrucât violența fizică constă în forța
materială, în căi de fapt întrebuințate pentru a smulge un consimțământ, iar violența
morală în amenințări exercitate în ac est scop, ambele viciind consimțământul; apoi, dacă
temerea unui rău este suficientă pentru acesta, cu atât mai mult are același efect răul
produs.2
Din punct de vedere etimologic, termenul de violență ne face să ne gândim la
folosirea forței fizice (lat. vis). Dar, legea a dorit ca atunci când se folosește acest termen
referitor la formarea actelor juridice să i se dea un sens mai larg, care să desemneze orice
presiune anormală și nedreaptă care se exercită asupra voinței unei persoane cu scopul
de a o de termina să facă un act ju ridic sau să consimtă la închei erea acestuia. El
desemnează așadar, presiunea exercitată nu numai sub forma brutalității fizice, ci și a
celei morale, psihice.
Uneori violența poate fi realizată în același caz în ambele forme de ma nifestare,
prin trecerea de la una la alta, prin completarea reciprocă a acestora. Astfel, violența
fizică realizată prin loviri și rele tratamente, care au încetat la un moment dat, se poate
converti într -una morală, care o completează, determinată de tea ma de a vedea aceste acte
preluate, continuând sau agravându -se, ceea ce a avut ca urmare influențarea libertății de
voință în încheierea actului.3

4.2. Clasificare
În doctrina juridică au fost identificate două criterii de clasificare a violenței -viciu
de con simțământ: natura răului cu care se amenință și caracterul amenințării.4
După natura răului cu care se amenință, violența poate să fie fizică sau morală.
Violența fizică (vis) există atunci când amenințarea cu un rău privește integritatea
fizică ori bunuri le unei persoane.

1 Ibidem.
2 Ibidem.
3 Diaconescu, H. art.cit., p.70.
4 Beleiu, G. op.cit., p.191, Dumitrache, B., Nic olae, M., Popescu, R. op.cit., p.31, Boroi, G. op.cit., p.180, Pop, A.,
Beleiu, G . op.cit., p.233.

49
Violența morală (metus) există atunci când amenințarea cu un rău vizează onoarea,
cinstea sau sentimentele unei persoane.
În raport de caracterul amenințării, se deosebește între amenințarea legitimă și
amenințarea nelegitimă .
Amenințarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de consimțământ,
neafectând așadar valabilitatea actului juridic. Ca exemplu clasic, se reține situația în care
creditorul amenință pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu -și îndeplinește de bună
voie o bligația la care s -a îndatorat. Însă, așa cum s -a decis constant în jurisprudența mai
veche, dacă amenințarea cu exercitarea dreptului la acțiune a fost un prilej pentru creditor
de a obține un avantaj exagerat și injust, atunci este vorba de o violență ca re viciază
consimțământul. Această soluție a fost preluată de noua reglementare în art. 1217 N.C.C .,
potrivit căruia, „constituie violență și temerea insuflată prin amenințarea cu exercițiul
unui drept făcută cu scopul de a obține avantaje injuste.”
Amenin țarea nelegitimă (injustă) cu un rău urmărește să inducă o temere fără
drept, astfel încât constituie viciu de consimțământ, atrăgând nulitatea relativă a actului
juridic încheiat sub imperiul ei.

4.3. Structura violenței
Elementele care privesc structura viol enței sunt determinate de poziția adoptată în
ceea ce privește definiția dată acesteia. De aceea este firesc ca diferențierile existente în
ceea ce privește concepția despre violență și definirea acesteia să determine și diferențieri
referitoare la element ele ei structurale.
Într-o primă concepție, determinată de definiția mai restrictivă dată violenței, s -a
susținut că aceasta are două elemente componente:
un element exterior, obiectiv, care constă în amenințarea cu un rău;
un al doilea element, intern, su biectiv, de natură psihologică, care constă în
insuflarea unei temeri care determină pe cel împotriva căruia se exercită
violența să încheie un act juridic pe care altfel nu l -ar fi încheiat.1
Susținătorii acestei opinii au exclus din elementul obiectiv v iolența fizică, în
prezența căreia răul s -a produs concomitent sau imediat exercitării ei și care pe plan

1 Pop, A., Beleiu, Gh. op.cit., p.180.

50
psihologic are consecințe cel puțin egale, dacă nu mai grave din punct de vedere al
libertății voinței decât amenințarea cu un rău.1
În cea de -a doua concepție și definiție dată violenței, mai largă, mai complexă,
exprimând nu numai litera ci și spiritul legii, s -a susținut că elementul obiectiv constă fie
în mijloace de constrângere fizică, fie în amenințarea cu asemenea mijloace sau cu altele
de natu ră morală cu scopul de a determina și smulge consimțământul la încheierea actului
juridic pe care altfel nu l -ar fi încheiat.2
Ambele concepții evidențiază prezența în structura violenței a două elemente: cel
exterior, obiectiv și cel interior, subiectiv, de natură psihologică. Spre deosebire de prima,
cea de -a doua concepție dă, justificat, un conținut mai larg elementului exterior obiectiv
al violenței, el fiind dat de orice fapt sau act de constrângere fizică sau morală.3
Constrângerea fizică, formă de manifestare a elementului obiectiv, constă în
exercitarea forței materiale care, de fapt este întrebuințată pentru a smulge un
consimțământ. Ea poate consta în folosirea unor fapte, mijloace, căi fizice de
constrângere cum sunt actele și faptele de lovire , vătămare corporală sau a sănătății,
lipsire a libertății etc. fără însă să fie necesar ca acestea să îmbrace haina ilicitului penal.
Exercitarea constrângerii fizice poate îmbrăca haina actelor comisive care implică
o manifestare efectivă, o activitate constând în acte materiale dar poate consta, de
asemenea și într -o omisiune, adică în abținerea de la a face ceva, de la a presta ceva la
care autorul violenței este ținut printr -o obligație legală sau contractuală (de exemplu
există violență în fapta pers oanei care nu acordă asistența materială la care este obligată
legal sau contractual față de o persoană care din cauza vârstei sau a stării de boală este în
imposibilitate de a se îngriji singură, pentru a -l determina în schimbul prestării acesteia să
încheie un act juridic pe care altfel nu l -ar fi încheiat).
În literatura de specialitate s -a spus că violența fizică reduce victima la un simplu
instrument în încheierea actului juridic. În acest sens s -a dat ca și exemplu „forțarea
mâinii unei persoane de a semna un înscris”.4 Este neîndoielnic că în acest caz particular
(care de altfel este folosit ca și argument pentru a susține că violența fizică nu este viciu
al voinței juridice) constrângerea fizică nu are aptitudinea de a vicia consimțământul, din

1 Diaconescu, H. art.cit., p.72.
2 Ibidem.
3 Ibidem.
4 Cosma, D. op.cit ., p.173.

51
mome nt ce ea are ca efect lipsa consimțământului. Dar, exemplul menționat nu e de
natură să justifice concluzia generală că în toate cazurile violența fizică nu reprezintă un
viciu al voinței pentru că, în primul rând, un caz particular nu poate impune, nu po ate
determina o regulă generală; în al doilea rând, legea a vrut să protejeze împotriva
violenței oricare ar fi forma ei de manifestare în actul juridic civil, iar cazul dat ca
exemplu nu epuizează toate ipostazele în care o persoană ar putea fi constrânsă prin
mijloace fizice să încheie un act juridic civil pe care altfel nu l -ar fi încheiat. Astfel,
consimțământul dat la încheierea unui act juridic civil nu este exclus ca viciat de violență
în situația în care este determinat prin loviri repetate care au produs suferințe fizice sau
vătămări corporale, ori prin privare de libertate. Ar fi nereal să se susțină că în asemenea
cazuri voința juridică este exclusă, dar, totodată ar fi nedrept să se nege caracterul de
viciu pe care -l are violența fizică.1
Violența, spre deosebire de dol, poate să provină de la oricine, fapt rezultat din
prevederile art. 1216 alin.1 Cod Civil „poate cere anularea contractului partea care a
contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau d e
un terț.” Această rezolvare e justificată de fundamentarea psihologică a violenței pentru
că, de vreme ce constrângerea alterează actul volitiv e indiferent dacă emană de la
cealaltă parte sau de la terț.
În categoria persoanelor la care se referă răul ce produce temerea intra nu numai
persoana victimă a violenței, deci cea cu care se încheie actul juridic sub imperiul
temerii, ci o persoana apropiata, precum soțul, sau după caz soția, descendenții sau
ascendenții acestuia. În literatura de specialitate s-a arătat că enumerarea de la art. 1216
alin.3 Cod Civil nu trebuie socotită limitativă, textul urmând a fi interpretat extensiv,
deoarece pentru identitate de rațiune, trebuie asimilată acestor persoane și persoana de
care cel amenințat este legat de o te meinică afecțiune.2 În literatura de specialitate s -a
opinat că atunci când amenințarea ar privi una din persoanele enumerate de textul de lege
ar fi vorba de o prezumție de violență, iar dacă ar privi alte persoane, atunci cel care
invocă violența trebuie să probeze atât legătura de afecțiune cât și faptul că temerea
insuflată a fost suficientă pentru a -l determina să încheie actul juridic.3

1 Diaconescu, H. art.cit., p.73.
2 Pop, A., Beleiu, Gh. op.cit. p.234.
3 Cantacuzino, M.B. (1998) Elementele dreptului civil, București, Editura All Educational, p.415

52
Afecțiunea și comunitatea de interese care au determinat conținutul reglementării
din art. 1216 nu se întâlnesc și n u leagă numai persoanele enunțate, ci și alte categorii de
persoane. Astfel între frați, în cele mai frecvente cazuri, datorită descendenței și educației
comune, există o afecțiune deosebită și nu rareori interese comune care pot determina pe
unul dintre a ceștia ca sub presiunea violenței, exercitată împotriva fratelui său, să încheie
sau să consimtă la încheierea unui act juridic pe care altfel nu l -ar fi încheiat.
Există cazuri de concubinaj care au durat o viață întreagă, din care s -au născut și
crescut copii recunoscuți, mai trainice și mai de durată decât multe căsătorii, care au
statornicit legături afective și comunități de interese deosebite; pornind de la legătura
afectivă se justifică recunoașterea violenței ca viciu al voinței juridice și când es te
exercitată împotriva unuia dintre concubini.1
Existența unui element obiectiv în structura violenței justifică și exercita rea unei
acțiuni în răspundere civilă delictuală, amenințarea nelegitimă cu un rău constituind
delict civil.2
În raport cu preve derile legale s -a pus problema dacă, pentru a fi viciu al voinței
juridice, violența trebuie să fie exercitată exclusiv de către om sau poate proveni dintr -un
fenomen natural, obiectiv, străin de acesta, dar întrebuințat de acesta pentru a determina
pe alt ul să încheie un act juridic pe care altfel nu l -ar fi încheiat.
În literatura de specialitate s -a apreciat justificat că există violență și atunci când
amenințarea cu un rău provine dintr -o împrejurare exterioară omului și conduitei acestuia
și care con stituie o stare de necesitate.3
Recunoașterea factorilor naturali, obiectivi ca acte de violență susceptibile de a
atrage anularea actului juridic este impusă, pe de o parte de absența, și în acest caz a
libertății de voință, iar pe de altă parte de inexi stența vreunei interdicții legale, care să
deroge în ipoteza dată de la principialitatea reglementării violenței ca viciu de
consimțământ. Deoarece și în asemenea situații v oința nu este liberă, ci constrâ nsă ca și
în cazul violenței exercitată de o persoa nă, pentru identitate de rațiune soluția trebuie să
fie aceeași (ubi eadem ratio, eadem solutio esse debet).4

1 Diaconescu, H. art.cit. p.81.
2 Boroi, G. op.cit. p.181.
3 Diaconescu, H. art.cit. p.74.
4 Ibidem.

53
Pericolul din care se naște elementul subiectiv de natură psihologică, teama care
determină victima violenței să încheie un act juridic civil pe care altfel nu l -ar fi încheiat,
poate să fie determinată fie de o persoană (contractant sau terț), fie de un eveniment, o
putere naturală; esențial pentru intervenția legii este existența iar nu sursa acesteia,
justificându -se anularea actului atunci când consimțământul a fost viciat.
În ce privește elementul subiectiv s -a remarcat că tocmai temerea insuflată
victimei violenței alterează consimțământul acesteia; starea de teamă provocată de
amenințarea cu un rău este aceea care dă naștere motivului ce det ermină victima violenței
să înc heie actul. De aceea, referirea la un „ rău considerabil și prezent” nu este exactă,
deoarece temerea trebuie să fie considerabilă și prezentă la încheierea actului juridic, răul
putând fi și viitor.1 În doctrină s -a spus că această susținere este numai în parte justificată,
și numai cu privire la violența realizată prin amenințare nu și la violența fizică, în care
răul, provocându -se, viciază voința direct iar nu prin amenințarea lui; în cazul violenței
fizice, exercitată sau în curs de exercitare, aceasta constrânge voința juridică la încheierea
unui act care altfel nu ar fi fost încheiat, și nu amenințarea care este absorbită de
constrângerea fizică, pierzându -și astfel individualitatea și forța de acțiune.2

4.4. Cerințele viole nței
Pentru ca violența să constituie viciu de consimțământ, trebuie întrunite cumulativ
trei cerințe, anume: 3
temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;
amenințarea să fie injustă (nelegitimă);
în actele juridice bila terale și plurilaterale, amenințarea să provină de la
cealaltă parte sau, dacă provine de la un terț, cocontractantul cunoștea sau ar fi
trebuit să cunoască violența săvârșită de terț.
În aprecierea primei cerințe, însăși legea vine cu o serie de indicați i. Astfel, în ceea
ce privește temerea insuflată celui amenințat , art.1216 alin. 1 N.C.C . prevede că aceasta
trebuie să fie „justificată”, adică să fie hotărâtoare pentru încheierea actului juridic.
În aprecierea caracterului determinant, hotărâtor al tem erii, art.1216 alin. 4 N.C.C .
stabilește că „în toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând seama de vârsta,

1 Hamangiu, C., Rosetti B alanescu, I., Baicoianu, Al. op.cit., vol.II, p.817.
2 Diaconescu, H. art.cit., p.83.
3 Boroi, G., Anghelescu, C.A. op. cit., p. 147.

54
starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s -a exercitat violența, precum și
de orice altă împrejurare ce a putut infl uența starea acestuia la momentul încheierii
contractului”. În cazul contractului încheiat între persoane juridice, prin reprezentanții lor
legali, nu ar putea fi reținută violența ca viciu de consimțământ. 1 Nu există însă vreun
temei legal pentru a exclu de viciul de consimțământ al violenței în cazul persoanelor
juridice, având în vedere că legea nu face vreo distincție în funcție de victima amenințării
și că persoanele juridice își exprimă consimțământul tot prin intermediul unei persoane
fizice. În conc luzie, criteriul de apreciere este unul subiectiv iar nu obiectiv2, ca în dreptul
privat roman, în care aprecierea violenței se făcea în raport de tipul abstract al omului cel
mai curajos – metum non vani hominis, sed qui merito et in hominem constantissim um
cadat, ad hoc edictum pertinere dicemus.
A doua cerință trebuie înțeleasă în sensul că nu orice amenințare, prin ea însăși
constituie o violență ca viciu de consimțământ, ci numai atunci când amenințarea este
nejustificată, când reprezintă o încălcar e a legii.
Va exista însă violență ca viciu de consimțământ atunci când, deși se urmărește
realizarea unui drept, s -ar folosi mijloace ilicite (de exemplu, pentru a obține
recunoașterea datoriei de către debitor, creditorul amenință cu vătămarea integrită ții
corporale). Cât privește folosirea unui mijloc legal într -un scop ilicit, dacă acesta nu
îndeplinește condițiile violenței ca viciu de consimțământ, va putea fi sancționat ca un
abuz de drept.3
Se consideră că art. 1219 N.C.C ., care se referă la simpla temere reverențiară,
neînsoțită de violență, reprezintă tocmai o aplicare a cerințe i că violența este viciu de
consimțământ numai dacă amenințarea este nelegitimă. Temerea reverențiară nu
reprezintă o amenințare, ci mai mult un respect pe care unele perso ane îl au față de altele ,
așa încât temerea generată de un asemenea respect , neînsoțită de violență, nu mai apare
ca fiind nelegitimă.4
În doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, s -a pus problema dacă starea
de necesitate în care s -a aflat o per soană și care a determinat -o să încheie un act juridic

1 I.C.C.J., s. com., dec. Nr. 2515/2004
2 Boroi, G. op.cit. p.182.
3 Boroi, G., Anghelescu, C. A. op. cit., p. 147.
4 Ibide m.

55
poate fi asimilată sau nu viciului de consimțământ al violenței, atrăgând sau nu
nevalabilitatea actului, opiniile oferite fiind controversate.1
Art. 1218 N.C.C ., potrivit căruia „contractul încheiat de o parte aflată în stare de
necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare” nu
rezolvă decât parțial această controversă, nerezultând foarte clar dacă ar urma să se aplice
regulile de la violență sau de la leziu ne. În ce ne privește, din topografia textelor de lege,
în sensul că art. 1218 N.C.C . este așezat între dispozițiile legale referitoare la violență,
precum și din faptul că art. 1221 alin. 1 N.C.C ., cu referire la sfera de aplicare a leziunii,
vorbește de „starea de nevoie”, iar nu de „starea de necesitate ”, vom trage concluzia că,
dacă una dintre părțile actului juridic profită de starea de necesitate în care s -a aflat
cealaltă parte, actul juridic respectiv este susceptibil de anulare potrivit regulilor d e la
violență.
A treia cerință rezultă din art. 1216 alin. 1 și din art. 1220 alin. 1 N.C.C .2
Dacă violența a fost săvârșită de un terț, iar cocontractantul celui amenințat nu a
cunoscut și nici nu ar fi trebuit să cunoască violența, parte amenințată nu ma i poate
solicita anularea actului juridic, însă, potrivit art. 1220 alin. 2 N.C.C ., are la îndemână
numai o acțiune în despăgubiri împotriva te rțului, autor al violenței, nu însă și împotriva
celeilalte părți contractante, care este străină de violența în cauză .
Dispozițiile legale în materie de violență nu se referă și la situația în care aceasta
provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți, însă, pentru
identitate de rațiune, apreciem ca dispozițiile art. 1214 alin. 3 N.C.C. se aplică în mod
corespunzător, ceea ce înseamnă ca nu va fi incidentă condiția restrictivă stabilită de art.
1220 alin. 1 partea finală N.C.C ., deci violenței săvârșită de reprezentantul, prepusul ori
gerantul afacerilor celeilalte părți se asimileaz ă violenței provenite de la cocontractantul
celui amenințat și nu violenței săvârșite de un terț.

1 Boroi, G. op.cit. p.187
2 G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 148,149

56
4.5. Sancțiune
Sancțiunea care intervine în cazul violenței este, așa cum rezultă din art. 1216 alin.
1 N.C.C ., nulitatea relativă a actului juridic.
În mod excepțional, violența poate atrage și nulitatea absolută a actului juridic,
anume atunci când, din cauza ei, consimță mântul lipsește cu desăvârșire, spre exemplu, o
persoane este silită să semneze înscrisul constatator al unui act juridic prin aceea că alt e
persoane îi țin și îi conduc mâna pentru a semna .1
Existența elementului obiectiv ce se regăsește în structura violenței justifică și
exercita rea unei acțiune în răspundere civilă delictuală, ca și în cazul dolului.
Cele două acțiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât anularea
contractului, cât și despăgubiri.
Art. 1257 N.C.C . permite victimei violenței să opteze pentru menținerea
contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestațiilor, ținându -e cont de prejudiciul
pe care l -a suferit ca urmare a violenței.2
Ca și în cazul dolului, art. 1265 alin. 3 N.C.C . precizează că renunțarea , expresă
sau tacită, la dreptul de a invoca nulitatea relativă pentru violență nu implică, prin ea
însăși, renunțarea la dreptul de a cere daune – interese.

1 Hamangiu, C., Rosetti Balanescu, I., Baicoianu, Al., op.cit., vol.II, p.501; Ghimpa, N.D. op.cit ., p. 178.
2 Boroi, G., Anghelescu, C. A. op. cit ., p. 149.

57
Capitolul 5.
Leziunea

5.1. Noțiune și reglementare
Prin leziune se înțelege prejudiciul material suferit de una dintre părți ca urmare a
încheierii unui contract.
Ca regulă, leziunea constă în disproporția vădită de valoare între prestații, ce exis tă
chiar în momentul încheierii contractului (laedere – a răni; laesio – rană, vătămare,
pagubă).1
Totuși, în cazul minorului, noțiunea de pagubă primește un înțeles mai larg, putând
fi vorba nu numai de compararea prestațiilor din contractul respectiv, ci și de raportarea
obligației asumate de minor la patrimoniul său ori la alte circumstanțe.
În Codul Civil anterior, leziunea își găsea reglementarea în art.1157, unde se
prevede că „minorul poate exercita acțiunea în resciziune pentru simpla leziune în con tra
oricărei convenții” și în art.1165 care statua că „majorul nu poate, pentru leziune, să
exercite acțiunea în resciziune”. Ulterior, primul articol a fost modificat prin art.25 alin.1
și 2 din Decretul nr.32/1954. Potrivit acestui articol acțiunea în a nulare pentru leziune se
restrângea la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniți, încheie singuri acte, fără
încuviințarea părinților sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere
încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo
vătămare.
Potrivit noului Cod Civil, leziunea este reglementată în art. 1221 ce prevede că
„există leziune atunci când una din părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experiență ori de lipsa de cunoștințe a ce leilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei
alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii
contractului, decât valoarea propriei prestații.”
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care, ca regulă, leziunea îi privea
doar pe minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă, corespunzător noii reglementări
trebuie să distingem între leziune în cazul minorului și leziune în cazul majorului.2 În
ambele cazuri leziunea este tot un viciu de consimțământ, iar nu o pro blemă ce privește

1 Boroi, G., Anghel escu, C. A. op. cit., p. 149
2 Idem, p. 150.

58
capacitatea civilă de exercițiu , anularea actului juridic și, ca o consecință, restituirea sau,
după caz, adaptarea contractului, intervin nu atât pentru minoritate, cât pentru paguba
materială suferită de cel cu capacitate restrânsă de e xercițiu, adică pentru leziune – minor
restituitur non tanquam minor, sed tanquam laesus.

5.2. Structura leziunii
Structura leziunii diferă în funcție de concepția care stă la baza reglementării ei, în
această privință existând două concepții.
În cadrul conce pției obiective, leziunea presupune un singur element, și anume
prejudiciul material egal cu disproporția de valoare între contraprestații.1
Potrivit concepției subiective, leziunea presupune două elemente: un element
obiectiv, ce constă în disproporția d e valoare între contraprestații și un element subiectiv,
constând în profitarea de situația specială în care se găsește cocontractantul.
Legislația corespunzătoare vechiului cod civil consacra concepția obiectivă despre
leziune, potrivit căreia cel ce invo ca leziunea nu avea de dovedit decât vădita disproporție
de valoare între contraprestații. În cazul în care o parte a profitat de starea de nevoie în
care se afla cealaltă parte, actul juridic trebuia anulat pentru cauză imorală.2
Legislația noastră cons acră ambele concepții.
Astfel, leziunea în cazul minorului este gu vernată de concepția obiectivă. În
consecință, cel ce invocă leziunea trebuie să dovedească numai paguba suferită de minor.
În schimb, leziunea în cazul majorului beneficiază de o reglement are fundamentată
pe concepția subiectivă . Astfel, vădita disproporție de valoare î ntre prestații nemaifiind
suficientă pentru invocarea leziunii, ci mai este necesar ca una din părți să profite la
încheierea contractului de starea de nevoie, de lipsa de ex periență ori de lipsa de
cunoștințe a celeilalte părți.3

1 Boroi, G., Anghelescu, C. A. op. cit ., p. 150.
2 Beleiu, Gh. op.cit., p.195.
3 Boroi, G., Anghelescu, C. A. op. cit ., p. 150.

59
5.3. Domeniul de aplicare
Potrivit legislației anterioare, leziunea avea un domeniu restrâns de aplicare, atât
sub aspectul persoanelor ce o pot invoca drept cauza de anulare (minorii între 14 și 18
ani, deci cei cu capacitate de exercițiu restrânsă), cât și sub aspectul actelor susceptibile
de anulare pentru leziune.
Potrivit noii reglementări trebuie să distingem între leziunea în cazul minorului și
leziunea în cazul majorului.
În ceea ce privește l eziunea în cazului minorului, aceasta poate fi invocată dacă
este vorba de un act juridic care îndeplinește următoarele cerințe:
să fie un act juridic civil de administrare; 1
să fie act juridic bilateral, cu titlu oneros și comutativ;2
să fie încheiat de minorul între 14 și 18 ani singur (minorul cu capacitate de
exercițiu restrânsă), fără încuviințarea ocrotitorului legal;
să fie păgubitor pentru minor .
Art. 1221 alin. 3 N.C.C . aduce o nuanțare a caracterului păgubitor al actului
încheiat de minor, statu ând că „minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare la
starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul
circumstanțelor”. Acest caracter excesiv al obligației asumate de minor se apreciază însă
tot prin raport are la momentul încheierii contractului.3
Actele juridice încheiate de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă fără
încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, deși o asemenea încuviințare ar fi fost
necesară potrivit legii, sunt anulabile fără a mai trebui să se dovedească leziunea.4
Așadar, actul juridic de dispoziție încheiat de către minorul cu capacitate de exercițiu
restrânsă, singur (fără dubla încuviințare prealabilă: a ocrotitorului legal și a instanței de
tutelă), este lovit de nulitate relativă, indiferent dacă ar fi sau nu lezionar pentru minor.
Art. 41 alin. 3 N.C.C . recunoaște minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă
(ca, de altfel, și art. 43 alin. 3, pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu) dreptul
de a încheia sing ur anumite acte juridice de dispoziție, însă acestea trebuie să fie de mică
valoare, așa încât nu se pune problema leziunii.

1 Boroi, G. op.cit., p.185, nota 2.
2 Boroi, G. op.cit, p.185.
3 Boroi, G., Angheles cu, C. A. op. cit., p. 151
4 Trib. Suprem, s.civ., dec. Nr. 1985/1975, în C.D. 1975, p. 74

60
De asemenea, nu este susceptibil de anulare pentru leziune nici actul juridic de
conservare încheiat de către minor, deoarece un as emenea act este întotdeauna util.
Cât privește leziunea în cazul majorului, ca regulă, pot fi atacate actele juridice
bilaterale, cu titlu oneros și comutative, indiferent că sunt acte de administrare sau de
dispoziție , dacă, așa cum prevede art. 1221 alin. 1 N.C.C ., „există leziune atunci când una
din părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a
celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare
considerabil mai ma re, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații”.
Alin.2. al aceluiași articol stipulează că existența leziunii se apreciază și în funcție de
natura și scopul contractului.
Pentru ca majorul să poată invoca leziunea, trebuie sa fie îndeplinite cumulativ
două cerințe :
să probeze existența unei disproporții vădite de valoare între prestații,
sesizabile chiar din momentul încheierii contractului;
vădita disproporție să intervină ca urmare a prevederii de către cealaltă parte,
la data încheierii contractului, a unei prestații de o valoare considerabil mai
mare decât propria prestație, profitând de starea sa de nevoie, de lipsa de
experiență ori de lipsa de experiență.
În cazul majorului, acțiunea în anulare este admisibilă numai dacă l eziunea
depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului,
prestația promisă sau executată de partea lezată, iar disproporția trebuie să subziste până
la data cererii de anulare ( art. 1222 alin. 2 N.C.C . ).1
Din împrejur area că art. 1222 alin. 2 N.C.C . se referă numai la acțiunea în
anulare, s -ar putea trage concluzia, folosind argumentul per a contrario, că, dacă partea al
cărei consimțământ a fost viciat prin leziune solicită reducerea obligației sale (sau, după
caz, mă rirea prestației celeilalte părți), nu ar mai fi necesar ca disproporția de valoare
între prestații să depășească limita fixată de acest text de lege.2
Potrivit art. 1224 N.C.C ., nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii,
tranzacția, precum ș i alte contracte anume prevăzute de lege, această dispoziție legală
vizând sfera de aplicare a leziunii atât în cazul majorului, cât și în cazul minorului.3

1 Boroi, G., Anghelescu, C.A. op. cit ., p.151.
2 Boroi, G., Stănciulescu, L. (2012), op.cit., p. 114
3 Boroi G., Anghelescu, C.A. op. cit., p.152

61
5.4. Sancțiune
Art. 1222 alin. 1 N.C.C . dispune că „partea al cărei consimțământ a fost viciat prin
leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu
valoarea daunelor -interese la care ar fi îndreptățită”, însă textul are o redactare deficitară,
deoarece, în funcție de situația concretă, partea lezată ar putea să s olicite majorarea
prestației celeilalte părți.
Așadar, leziunea poate conduce la două sancțiuni alternative:
Nulitatea relativă;
Reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestații.
Potrivit art. 1222 alin. 3 N.C.C ., „în toate cazurile, instanța poat e să mențină
contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau,
după caz, o majorare a propriei obligații”, dispozițiile privitoare la adaptarea contractului
în ipoteza erorii (art. 1213 N.C.C .) aplicându -se în mod c orespunzător. Evident, textul de
lege prezintă interes practic în situația în care partea al cărei consimțământ a fost viciat
prin leziune solicită anularea contractului.
În cazul leziunii, art. 1223 alin. 1 N.C.C . instituie un termen special de prescrip ție
extinctivă, anume un an de la data încheierii contractului, indiferent dacă s -ar solicita
anularea sau reducerea (majorarea) uneia dintre obligații.
De asemenea, prin derogare de la regula stabilită de art. 1249 alin. 2 teza a II -a
N.C.C . în ceea ce p rivește invocarea nulității relative pe cale de excepție, art. 1223 alin. 2
N.C.C . prevede că anulabilitatea contractului pentru leziune „nu poate să fie opusă pe
cale de excepție când dreptul la acțiune este prescris”.

62
Capitolul 6.
Elemente de j urisprudență privind viciile de consimțământ

În capitolele expuse anterior am analizat viciile de consimțământ la încheierea
actului juridic civil în general. Această dezbatere reprezintă fundamentul studiului de caz
asupr a căruia doresc să fac referire, și anume, elemente de jurisprudență privind viciile de
consimțământ din România.

Eroare asupra substanței. Nulitatea clauzei de nerăspundere și menținerea
convenției. Condițiile erorii substanțiale. Despăgubiri. Termenul de prescripție
pentru acțiunea în anulare
Pârâta AVAS București a încheiat cu reclamanta un contract de vânzare –
cumpărare a întregului pachet de acțiuni la SC R. SA (la data de 23 decembrie 2003), în
schimbul prețului de 226.661,435 RON. În contract a fost stipulată o clauză (art. 17.1 din
Contract), conform căreia pârâta este exonerată de orice răspundere privind datoriile sau
pierderile ulterioare înregistrate de SC R. SA, cu condiția ca reclamanta să fi luat
cunoștință de situația reală (financiară) a SC R. SA la data încheierii contr actului. După
încheierea contractului, Consiliul Local S. a somat SC R. SA să achite o creanță bugetară
în sumă de 2.057.467,454 RON, reprezentând chirii restante, dobânzi și penalități de
întârziere aferente unor terenuri închiriate pentru amplasarea unor chioșcuri pentru
distribuția presei aparținând SC R. SA, conform unor contracte de închiriere încheiate în
anul 1998 (în derulare la data formulării acțiunii). Ulterior, Consiliul Local S. a trecut
chiar la executarea silită a creanței, recuperând 826.233 ,430 RON și aplicând o scutire de
plată pentru restul datoriei.
Reclamanta, prin acțiunea formulată, a solicitat anularea clauzei de nerăspundere
menționată mai sus pe motiv că nu a avut cunoștință de situația reală a pasivului SC R.
SA la data încheieri i contractului (aflându -se astfel în eroare cu privire la pasivul
societății la care a cumpărat acțiunile) și a solicitat totodată, obligarea pârâtei la plata
sumei de 826.233,430 RON cu titlu de daune, actualizată cu rata inflației, adică încă
123.935 RON . Din motivarea hotărârii se desprinde și informația relevantă conform
căreia reclamanta, înainte de achiziția acțiunilor, a procedat la efectuarea unui „audit”
financiar și cu toate acestea, nu a fost în măsură să identifice existența creanței bugetare

63
rezultată din chirii. Pe de altă parte, tot din motivarea hotărârii se desprinde și informația
conform căreia, atât înainte (în lunile ianuarie, aprilie, octombrie 2003), cât și ulterior
încheierii contractului (în luna ianuarie 2004), serviciul fiscal local a confirmat că nu
există nici o datorie în sarcina SC R. SA față de bugetul local, pretenția Consiliului Local
S. fiind ridicată abia la data de 17 iunie 2004. Curtea de Arbitraj a reținut că
necunoașterea de către reclamantă a situației reale a pasivului constituie o eroare
determinantă asupra calităților substanțiale ale obiectului convenției și în consecință a
dispus anularea clauzei de nerăspundere pentru pasivul constatat ulterior cesiunii de
acțiuni (art. 17 din contractul de vânzare -cumpărare) oblig ând pârâta la plata de
despăgubiri conform pretențiilor reclamantei.1
Faptele sunt simple și frecvente : cumpărătorul unor acțiuni descoperă ulterior
achiziției că pasivul societății este mai mare decât cel pe care l -a avut în vedere la data
contractării. Rămâne însă discutabil dacă o clauză de nerăspundere inserată într -un
asemenea contract poate sau nu să producă efecte, dar și dacă verificarea situației
financiare a societății (sau poate și a celei juridice) nu produce nici o consecință cu
privire la ad misibilitatea acțiunii în anulare. Pe de altă parte, este interesant și util să
reluam sumar și discuțiile din doctrină și jurisprudență pe tema calificării situației
juridice din speță.
Prima întrebare care se pune în legătură cu contractul de vânzare -cumpărare din
speță este legată de acțiunea proprie în vederea satisfacerii intereselor cumpărătorului în
cazul în care cumpărătorul descoperă, ulterior încheierii contractului, că pasivul financiar
al societății asupra căreia a dobândit controlul este semni ficativ mai mare decât cel care i –
a fost prezentat în momentul contractării. Achiziționarea unor acțiuni cărora le este atașat
un pasiv necunoscut la data cumpărării, a unor acțiuni a căror valoare și utilitate este mai
mică decât cea pe care conta cumpără torul, ne face să ne întrebăm dacă acesta este
îndreptățit să formuleze acțiunea în anulare pentru eroare sau aceea în garanție contra
viciilor ascunse? A doua întrebare este legată de natura erorii existente (în cazul în care
ne oprim la acțiunea în anula re pentru eroare ca acțiune proprie): este o eroare asupra
substanței sau o eroare asupra valorii (consecințele fiind evident diferite) ?

1 Popa, I.F. (2010), „Eroare asupra substanței. Nulitatea clauzei de nerăspundere și menținerea convenției. Condițiile
erorii substanțiale. Despăgubiri. Termenul de prescripție pentru acțiunea în anulare”,în Revista română de drept
privat , 2, p. 228,229

64
Deși este vorba de o mare asemănare între eroare și vicii ascunse , jurisprudența
pare atașată ideii că nu poate fi vo rba de un viciu al titlurilor achiziționate decât dacă este
vorba de o neregulă care afectează însuși titlul scăzându -i utilitatea și nu operațiunea
juridică în sine – cesiunea de acțiuni, în această din urmă situație aflându -ne în sfera
erorii și nu a vic iilor ascunse. Aceeași a fost și orientarea Curții de Arbitraj în prezenta
speță.
Odată stabilită opțiunea pentru eroare, se pune problema naturii acesteia. Eroarea
asupra substanței presupune o reprezentare falsă a calităților substanțiale ale obiectului
convenției, în speță, o reprezentare falsă asupra calităților acțiunilor de a conferi controlul
asupra unei societăți comerciale viabile și având o situație financiară determinată. Astfel
cum s -a subliniat în literatura de specialitate „dacă există eroare asupra substanței, există
întotdeauna și eroare asupra valorii; reciproca nu este valabilă”. Tocmai de aceea, eroarea
asupra substanței care a generat o eroare asupra valorii, poate fonda anularea.
În doctrina și jurisprudența recente condițiile erorii a supra calităților substanțiale
au fost supuse unei reevaluări atente.
În primul rând, pentru ca eroarea să poată fi invocată, ea trebuie să aibă un caracter
determinant – adică falsa reprezentare să cadă asupra unui element esențial: asupra a ceea
ce și-au reprezentat părțile la data încheierii contractului.
În speță, având cunoștință de o anumită situație financiară a SC R. SA, reclamanta avut
în vedere achiziționarea pachetului de acțiuni care să îi confere controlul asupra acestei
companii ținând seam a de această situație. Și numai având în vedere această situație,
reclamanta a acceptat stipularea clauzei de la pct. 17 din contract privind exonerarea de
răspundere a pârâtei pentru pasivul anterior transferului acțiunilor. Este de presupus că,
dacă recl amanta ar fi cunoscut pasivul remarcabil care afecta societatea, ea nu ar fi
acceptat stipularea clauzei în contract sau nu ar fi încheiat contractul în prezența acestei
clauze. Aceasta pare să fie și motivarea Curții.
În al doilea rând, pentru ca eroarea să poată fi invocată este esențial ca elementul
asupra căruia cade eroarea să poată fi considerat, în intenția părților ca fiind o calitate
substanțială (fără a fi necesar ca ambele părți să se afle în eroare) . Este din nou de
presupus că situația financi ară a SC R. SA a fost avută în vedere de ambele părți la
încheierea contractului. Deci, și această condiție este îndeplinită.

65
Uneori în literatura de specialitate și chiar și în jurisprudență se vorbește și de
condiția caracterului scuzabil el erorii, pe care speța noastră nu o îndeplinește, însă nici
nu este necesar ca ea să fie îndeplinită deoarece caracterul scuzabil al erorii este o
condiție pe care legea nu o prevede.
În principiu, în ceea ce privește efectele nulității pentru eroare asupra substanțe i,
răspunsul pare să fie dat de art. 954 și 961 C.civ. Primul text stabilește că este vorba de
nulitate, al doilea ne spune că existența erorii nu atrage nulitatea de drept a convenției „ci
dă loc numai acțiunii în anulare”. Pornindu -se de la ideea că în a mbele texte se vorbește
de nulitatea convenției, tendința jurisprudenței a fost aceea de a promova soluția unei
nulități relative totale. În mod excepțional însă, s -a admis că eroarea asupra substanței
poate să atragă nulitatea parțială da că ea cade asupra elementului determinant pentru o
clauză accesorie – adică atunci când reprezentarea falsă a fost cauza acceptării unei
anumite clauze contractuale. Ne întrebăm dacă în speță ne găsim într -o asemenea
situație? Soluția adoptată de instanță ni se pare extrem de interesantă. Ea poate fi
justificată pe două considerente majore.
Primul considerent favorabil este de natură procedurală. Instanța fiind învestită
doar cu o acțiune în anularea clauzei de nerăspundere, nu putea să pronunțe nulitatea
întregii convenți i chiar dacă aprecia că această sancțiune ar fi fost corectă. Pe de altă
parte, nulitatea nu poate fi invocata decât de partea care s -a aflat în eroare, ceea ce
exclude varianta formulării ulterioare a unei acțiuni în anularea a întregii convenții din
partea pârâtei care pare să fie prezumată de instanță a nu fi fost în eroare.
Al doilea considerent este dat de o pronunțată tendință jurisprudențială și
doctrinară de a da deplină semnificație unei reguli generale în materie de nulitate,
conform căreia regul a este nulitatea parțială și nu nulitatea totală, în scopul salvgardării
actului .
Termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în anulare este de 3 ani și
începe să curgă de la data la care persoana îndreptățită să invoce eroarea a cunoscut cauza
anulării, „însă cel târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”. În speță,
data la care creanța bugetară s -a făcut cunoscută este 17 iunie 2004, iar acțiunea a fost
formulată la 18 iunie 2007. Pentru a evita respingerea acțiunii ca presc risă, instanța
arbitrală motivează în sensul că „de abia la 15 decembrie 2004 reclamanta a plătit
Consiliului Local S. suma de 8.262.234.300 lei – iar existența datoriei de 20,5 miliarde a

66
devenit certă, lichidă și exigibilă pentru reclamantă, cunoscând și întinderea, cât și pe cel
ce răspunde de ea”. Creanța a fost cunoscută la data la care autoritățile au emis
certificatul care atesta existența creanței (17 iunie 2004) și tot la acea dată ar fi putut fi
considerată certă, cuantumul ei fiind stabilit print r-un act constatator al organului fiscal.
Cu toate acestea, din motivare se deduce că SC R. SA a contestat în instanță cuantumul
creanței bugetare și de aceea întinderea ei a fost c adevărat cunoscută ulterior datei de 17
iunie 2004, ceea ce este deja sufi cient pentru încadrarea în termenul de prescripție.
Dacă putem considera că demersurile judiciare amână cunoașterea întinderii
creanței, atunci putem aprecia și să termenul de prescripție a început s curgă de la data la
care a devenit limpede care este c uantumul creanței bugetare. În esență este vorba de
aplicarea regulii „contra non valentem agere non currit praescriptio” .1

Dolul – viciu de consimțământ. Invocare de către terț. Caracterul nulității
Ca sancțiune civilă care lipsește de efecte actul juri dic încheiat prin încălcarea unei
dispoziții legale imperative, edictată în vederea ocrotirii unui interes general, nulitatea
absolută intervine în următoarele situații: când actul este lipsit cu desăvârșire de un
element esențial structural ( voința, obie ctul, cauza); dacă emană de la o persoană lipsită
de capacitatea de folosință sau încalcă o prohibiție legală de a contracta instituită pentru
rațiuni sau interese generale; când obiectul sau cauza contractului încalcă dispozițiile
legale imperative fond ate pe interesul general; dacă actul s -a încheiat fără respectarea
formei solemne prevăzute de lege pentru însăși valabilitatea lui.
Prin precizarea de acțiune formulată de reclamanți la data de 18.06.2007, aceștia
nu au invocat niciunul din motivele de nulitate absolută enumerate, susținând că actul
contestat s-a încheiat prin viclenie (dol).
Dolul – viciu de consimțământ, constând în inducerea în eroare a unei persoane
prin întrebuințarea de mijloace viclene, în scopul de a o determina astfel să înc heie un act
juridic, constituie o cauză de nulitate relativă a actului juridic și nu poate fi invocată decât
de părțile între care a intervenit actul, nu și de terți, calitate pe care reclamanții o au în
raport de contractul de vânzare cumpărare nr.888/200 7.

1 Popa, I.F. (2010), „Eroare asupra substanței. Nulitatea clauzei de nerăspundere și menținerea convenției. Condițiile
erorii substanțiale. Despăgubiri. Termenul de prescripție pentru acțiunea în anulare”,în Revista română de drept
privat , 2, p. 228 -239

67
La data de 30.03.2007, reclamanții B.C. și C.C. au chemat în judecată pe pârâții
R.A.A.D.P.F.L. Craiova, Sectorul Servicii Publice de pe lângă Prefectura Dolj si P.G.,
solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să fie obligați aceștia să l e vândă
suprafața locativă de 6 m.p. pe care se află o dependință, precum și terenul aferent, cu
cheltuieli de judecată. De asemenea, au mai solicitat ca pârâtul P.G. să fie obligat să le
lase în liniștită posesie această suprafață până la soluționarea cererii.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii a câte unui
apartament cu două camere și dependințe, dobândite prin cumpărare de la pârâte în
temeiul Legii 112/1995. O dată cu cumpărarea locuinței s -a atribuit și teren aferent
construcțiilor pe durata existentei acestora, însă a mai rămas o suprafață de 6 m.p. cu
destinația de anexă -debara, situată la subsolul clădirii. Această anexă se află sub
apartamentele cumpărate de reclamanți, aceștia considerând că ei sunt mai îndreptățiț i să
o cumpere.
La data de 18.06.2007, reclamanții au depus la dosar o modificare a acțiunii, prin
care au înțeles să cheme în judecată și pe pârâta Popa Angela, solicitând ca prin sentința
ce se va pronunța să se anuleze contractul de vânzare -cumpărare nr. 888 din data de
13.03.2007, considerând că este lovit de nulitate absolută, iar, pe cale de consecință, să
fie obligată pârâta R.A.A.D.P.F.L. să încheie contract de vânzare cumpărare cu
reclamanții, aceștia fiind și proprietarii imobilului în care se află anexele cumpărate de
pârâții Popa.
Reclamanții au precizat că, în subsidiar, înțeleg să -și mențină solicitarea din
acțiunea introductivă, respectiv aceea având ca obiect "obligația de a face".
In fapt, au arătat că pârâții erau proprietarii unui imobil complet separat de cel al
reclamanților, atât ca unitate locativă cât și individualizată pe teren prin separare cu gard,
încă din anul 1974.
Au mai arătat că acel contract nr. 888/2007 este încheiat prin viclenie, fiind lovit
de nulitate.
Prin s entința civilă nr.13882 din 24.10.2007, pronunțată de Judecătoria Craiova, a
fost admisă excepția invocată de RAADPFL Craiova și respinsă acțiunea formulată de
reclamanți ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă acțiunea modificată la 18.06.2007 și formulată împotriva pârâților P.G.,
P.A. și Consiliul Județean Dolj – Direcția Județeană de Pază și Servicii și obligați

68
reclamanții în solidar către pârâții Popa, la plata sumei de 800 lei, reprezentând cheltuieli
de judecată.
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a RAADPFL Craiova, s -a
reținut că este întemeiată, astfel că, în raport de obiectul acțiunii (constatare nulitate
absolută contract de vânzare -cumpărare și obligație de a face), între această pârâtă și cel
obligat în raportul juridic dedus judecății nu există identitate, pe de o parte datorită
faptului că nu este parte contractantă în contractul de vânzare -cumpărare contestat, iar pe
de altă parte această persoană nu poate vinde încăperile în litigiu, neavând un drept de
dispoziție juridică, ci doar un drept de administrare, potrivit art. 12 din Legea nr.
213/1998.
Pe fond, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare -cumpărare nr.
888/13.03.2007, Consiliul Jude țean Dolj – Direcția Județeană de Pază și Servicii a vândut
soților P.G. și P.A. anexele locuinței situate în Craiova, str. Onești, nr. 11, respectiv o
cămară în suprafață de 7,60 mp și un WC în suprafață de 6,80 mp, atribuindu -se
cumpărătorilor în folosin ță, pe durata existenței construcției, terenul aferent în suprafață
de 7,20 mp, respectiv cota indiviză de 10 % din teren.
În speța dedusă judecății, instanța nu a putut reține nici o cauză de nulitate
absolută care să afecteze actul juridic contestat, i ar reclamanții nu pot invoca viciul de
consimțământ prev. de art. 960 Cod civil (dolul), întrucât acesta privește doar părțile
contractante, fiind vorba deci de o cauză de nulitate relativă a contractului.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat ape l reclamanții B.C și C. C, criticând -o
pentru nelegalitate, solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței civile, în sensul
de a se admite cererea precizată, respectiv anularea contractului de vânzare -cumpărare
nr.888 din 13.03.2007, făcând aplica rea disp. art.6 din Legea 213/1998.
În motivarea apelului, se arată că reclamantul B.C este proprietar al unui apartament și
dependințe, cumpărat în condițiile Legii 112/1995.
De asemenea, C.C, are o unitate locativă de sine stătătoare, dar nu beneficia ză de
folosința unei încăperi cu destinația WC și cămară. Încăperea cu destinația WC a fost
vândut pârâților, iar familia B. nu este obligată să -i permită tulburarea proprietății sale și
folosirea în comun a acestuia.
Apelanții consideră că instanța d e fond nu a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor
art.6 din Legea 213/1998, în sensul de a constata că actul de înstrăinare este anulabil, pe

69
motiv că este condiționat de dovedirea bunei credințe a dobânditorului la momentul
înstrăinării.
Arată că, d e la data cumpărării locuinței (1975) nu a mai folosit cele două
dependințe din imobil , întrucât nu erau necesare și că din acel an până în anul 1999 când
au încheiat un nou contract, nu au mai avut contract de închiriere. Apelanții consideră că
trebuia să se constate că acest act de închiriere este întocmit cu încălcarea legii, deoarece
ei erau deja proprietari, prin cumpărarea locuinței de la stat și înstrăinările intervenite
după introducerea normei care permite cenzurarea de către instanțele judecăt orești a
valabilității titlului , duc la anularea actului de înstrăinare întocmit în anul 2007.
Prin decizia civilă nr.143 din 20 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Dolj în
dosarul nr.7697/215/2007, s -a respins apelul declarat de apelanții reclamanți B .C și C.C,
ambii cu domiciliul în Craiova, str. CD Fortunescu, nr. 11, împotriva sentinței civile nr.
13882 din 24/10/2007 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 7697/215/2007, în
contradictoriu cu intimații pârâți RAADPFL CRAIOVA, CONSILIUL JUD EȚEAN
DOLJ – DIRECȚIA JUDEȚEANĂ DE PAZĂ SI SERVICII DOLJ, P.G, P.A, ultimii doi
cu domiciliul în Craiova, str. CD Fortunescu, nr. 11. S-a respins cererea intimaților -pârâți
P.G și P.A., de acordare a cheltuielilor de judecată.
S-a reținut că încheierea c ontractului de vânzare cumpărare nr.888/13.03.2007,
prin care pârâtul a dobândit proprietatea asupra anexelor (cămară în suprafață de 7,60 mp
și WC în suprafață de 6,80 mp) locuinței din Craiova str.C.D.Fortunescu nr.11, s -a făcut
cu respectarea cerințelor din Legea nr.112/1995 și ca atare actul nu este lovit de nulitate
absolută.
Împrejurarea că dependințele sunt situate sub imobilul reclamanților, sau că nu
sunt folosite în prezent de pârâți, este lipsită de relevanță, întrucât legea condiționează
vânz area numai de existența contractului de închiriere valabil, nu de amplasamentul
încăperilor locuinței.
Pe de altă parte, reclamanții nu au dovedit că dețin dependințele în baza unui
contract de locațiune, sau cu titlu de proprietari, pentru a se prevala de dispozițiile art.6
din Legea nr.213/1998.
În baza art.299 Cod pr. civilă împotriva deciziei reclamanții au declarat recurs,
susținând că ambele instanțe au respins neîntemeiat cererea de probatorii, deși cel puțin
proba cu expertiza tehnico -judiciară pentru identificarea amplasamentului și a

70
suprafețelor celor două anexe se impunea, în vederea corectei soluționări a litigiului. Au
arătat că, prin actele ce vor fi depuse în recurs, dovedesc proprietatea asupra anexelor în
litigiu.
Analizând critic ile invocate se constată nefondat recursul, pe ntru considerentele
ce urmează. Între condițiile de admisibilitate a probelor, este și aceea ca proba să fie
concludentă, ceea ce înseamnă că prin administrarea ei va duce la dezlegarea cauzei.
Dispozițiile a rt.167 Cod pr. civilă lasă la aprecierea instanței admiterea sau respingerea
probelor, prevăzând că dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot
să ducă la dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin
întârziere.
Apreciind asupra cererii de probatorii formulată în cauză de reclamanți, atât
instanța de fond cât și cea de apel, au considerat în baza atributului conferit de lege, că
dovada cu martori și respectiv expertiză tehnică nu sunt utile în d ezlegarea pricinii,
dispunând motivat respingerea probelor, prin încheiere. Măsura dispusă cu privire la
dovezile solicitate este justificată față de situația de fapt rezultată din materialul probator
administrat, și care face inutilă completarea probato riilor.
În baza titlului de proprietate nr.231/30 mai 1975, depus la fila 20 în dosarul de
fond, pârâții au dobândit în proprietate locuința din Craiova, str.Onești nr.11, compusă
din 2 camere, bucătărie, vestibul și hol. Ca urmare a faptului că această unitate locativă
nu era dotată cu dependințele necesare, așa cum rezultă și din susținerile pârâților P. și
RAADPFL Craiova, menționate în întâmpinările de la filele 16 și respectiv 50, în baza
fișei de calcul nr.22357/1.02.1975 (fila 56) și ulterior a con tractului de închiriere
nr.1491/16.08.1999, li s -au atribuit cele două camere – WC în suprafață de 6,80 mp și
cămară în suprafață de 7,60 mp. – amplasate în subsolul clădirii în care sunt locuințele
vândute ulterior reclamanților, prin contractele nr.792 /22.03.2006 și 2825/25.04.2006.
În baza calității de chiriași pentru aceste spații, pârâților li s -au vândut, conform
art.9 din Legea nr.112/1995, cele două dependințe, conform contractului de vânzare –
cumpărare nr.888/13.03.2007, a cărui nulitate absolut ă au invocat -o reclamanții.
Ca sancțiune civilă care lipsește de efecte actul juridic încheiat prin încălcarea unei
dispoziții legale imperative, edictată în vederea ocrotirii unui interes general, nulitatea
absolută intervine în următoarele situații: câ nd actul este lipsit cu desăvârșire de un
element esențial structural ( voința, obiectul, cauza); dacă emană de la o persoană lipsită

71
de capacitatea de folosință sau încalcă o prohibiție legală de a contracta instituită pentru
rațiuni sau interese general e; când obiectul sau cauza contractului încalcă dispozițiile
legale imperative fondate pe interesul general; dacă actul s -a încheiat fără respectarea
formei solemne prevăzute de lege pentru însăși valabilitatea lui.
Prin precizarea de acțiune formulată de reclamanți la data de 18.06.2007, aceștia
nu au invocat niciunul din motivele de nulitate absolută enumerate, susținând că actul
contestat s-a încheiat prin viclenie (dol). Dolul – viciu de consimțământ, constând în
inducerea în eroare a unei persoane prin întrebuințarea de mijloace viclene, în scopul de a
o determina astfel să încheie un act juridic, constituie o cauză de nulitate relativă a actului
juridic și nu poate fi invocată decât de părțile între care a intervenit actul, nu și de terți,
calitate pe care reclamanții o au în raport de contractul de vânzare cumpărare
nr.888/2007.
Raportat la circumstanțele de fapt ale speței, rezultă că încheierea contractului ce
face obiectul cererii s -a făcut cu respectarea condițiilor generale și speciale ceru te de
lege pentru validitatea lui și nu subzistă motive de nulitate absolută care să sancționeze
actul juridic în litigiu.
Ca atare, reclamanții nu justifică solicitarea de a se dispune obligarea Consiliului
Județean Dolj și RAADPFL Craiova de a le vin de dependințele care, la data când ei au
devenit proprietarii imobilului în care sunt situate, făceau obiectul contractului de
închiriere încheiat cu pârâții Popa.
Prin precizările orale făcute în re curs și consemnate în practica prezentei decizii,
reclamanții au susținut că suprafața aferentă celor două dependințe este inclusă în spațiul
ce a făcut obiectul contractelor de vânzare -cumpărare încheiate de ei pentru locuințe,
situație în care aceștia nu mai justifică un interes în promovarea cererii în obl igație de a
face.
Cu actele depuse nu s -a făcut dovada proprietății reclamanților asupra acestor
spații și de altfel, într -o atare situație aceștia au la îndemână acțiunea în revendicare,
cadru procesual în care instanța poate compara titlurile părților și acorda eficiență celui
mai bine caracterizat.
Față de aceste considerente, recursul este nefondat și va fi respins conform art.312
alin.1 Cod pr. civilă.1

1 Curtea de Apel Craio va, Decizia 629/2008

72
Acțiunea în anulare a legatului pentru violență – viciu de consimțământ
Reclamantul solicită anularea certificatului de moștenitor ca o consecință a
anulării testamentului autentificat sub nr.6302 din data de 30 mai 1984 la Notariatul de
stat al sectorului 3 București, invocând drept cauză de nulitate a acestuia violența –
presiunea psihică – exercitată de legatari asupra testatoarei – cauză de nulitate relativă.
Fiind un act juridic, testamentul trebuie să exprime o voință neviciată iar acțiunea în
anularea legatului pentru violență trebuie exercitată în termenul de prescripție prevăzut de
art.3 rap.art.9 alin.1 din Decretul nr.167/1958, respectiv în termen de 3 ani de zile de la
data la care violența a încetat. (sentința civilă nr.7732/11.12.2003).
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București în data de
09.10.200 3, reclamantul P.A. a chemat în judecată pe pârâții H.F.A., I.G., D.M., F.N.,
P.G., B.M. și D.G., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate
nulitatea absolută a testamentului autentificat sub nr.6302/1984 de Notariatul de stat al
sectorului 3 București și, pe cale de consecință, să dispună anularea certificatului de
moștenitor nr.226/17.04.1986 emis în baza respectivului testament, cu cheltuieli de
judecată.
În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile art.953, 954,966, 968 și urm. C.civ.,
reclamantul arată că prin testamentul olograf întocmit în data de 27.12.1983, I.F. a testat
în favoarea sa și a numiților D.M., F.N., P.G., B.M., D.G., H.F.A. și I.G., cu privire la
imobilul situat în București, str.Doamna Oltea nr.64, sect or 2.
Ulterior, urmare a presiunilor psihice exercitate asupra testatoarei, aceasta a
întocmit un testament autentic în care reclamantul nu mai este menționat ca legatar, cu
toate că voința sa inițială a fost în sensul de a -l include în cercul legatarilo r săi.
Cu privire la presiunile psihice ce s -ar fi exercitat asupra testatoarei I.F.,
reclamantul arată că aceasta a fost permanent amenințată că dacă nu schimbă testamentul
olograf va fi dată afară din imobilul în care locuia și care face obiectul testa mentului,
temerea insuflată de această amenințare determinând -o să-și modifice testamentul.
Se arată că sunt întrunite ambele condiții prevăzute de art.956 C.civ. pentru ca
violența să constituie viciu de consimțământ, aceasta fiind injustă și determinan tă pentru
încheierea actului juridic.
În dovedirea acțiunii s -a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri,
interogatoriul pârâților și testimonială. Alăturat cererii de chemare în judecată au fost

73
depuse, în copie: testamentul olograf întocmit la da ta de 27.12.1983, certificatul de
moștenitor nr.226 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 2 la data de 17 aprilie 1986,
testamentul autentificat sub nr.6302 și înregistrat sub nr.21.582 din 30 mai 1984 la
Notariatul de stat al sectorului 3 București .
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 06.11.2003, pârâții H.F.A., I.G. și
D.M. au solicitat introducerea în cauză a moștenitorilor pârâtului P.G., decedat la
07.06.1989, și a moștenitoarei pârâtei F.N., decedată la 29.01.1997, respectiv S.A., T .A.
și F.M. S -a învederat instanței că pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București se află
dosarul nr.3641/2003 având ca obiect ieșirea din indiviziune asupra masei succesorale
rămase de pe urma defunctei I.F. și s -a invocat excepția prescripției dreptulu i material la
acțiune.
În susținerea acestei excepții se arată că în cazul violenței viciu de consimțământ,
sancțiunea este nulitatea relativă și nu nulitatea absolută iar termenul de prescripție al
acțiunii este de 3 ani și începe să curgă de la data de schiderii succesiunii, în speță
28.07.1985.
Pe fondul cauzei se arată că acțiunea este neîntemeiată, asupra testatoarei
neexercitându -se nici un fel de constrângeri sau presiuni. S-au depus la dosar acte de
stare civilă, certificatele de moștenitor de pe urma defuncților F.G. și F.N., testamentului
autentificat sub nr.4672/02.06.1986 la Notariatul de stat al județului Dolj, Dispoziția
nr.269 din data de 27.10.2003 a Primăriei orașului D., prin care s -a instituit curatela
bolnavului I.G.
În ședința publi că de astăzi, reclamantul a depus la dosar o precizare a acțiunii,
solicitând citarea în calitate de pârâți a moștenitorilor pârâților decedați.
Față de dispozițiile art.132 C.pr.civ., fiind prima zi de înfățișare, instanța a luat act de
modificarea cere rii de chemare în judecată.
Potrivit art.88 din Legea nr.136/1995, cei ce se consideră vătămați în drepturile lor
prin emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței judecătorești anularea acestuia
și stabilirea drepturilor lor.
Reclamantul s olicită anularea certificatului de moștenitor ca o consecință a
anulării testamentului autentificat sub nr.6302 din data de 30 mai 1984 la Notariatul de
stat al sectorului 3 București, invocând drept cauză de nulitate a acestuia violența –
presiunea psih ică – exercitată de legatari asupra testatoarei – cauză de nulitate relativă.

74
Fiind un act juridic, testamentul trebuie să exprime o voință neviciată iar acțiunea
în anularea legatului pentru violență trebuie exercitată în termenul de prescripție prevă zut
de art.3 rap.art.9 alin.1 din Decretul nr.167/1958, respectiv în termen de 3 ani de zile de
la data la care violența a încetat.
Față de susținerile reclamantului în sensul că, până la deces, testatoarea a fost
amenințată de legatari că va fi dată afară din casă, rezultă că momentul la care pretinsa
violență a încetat a fost acela al decesului, respectiv data de 28.07.1985. Prin urmare,
termenul de prescripție a acțiunii în anularea testamentului, prin a cărui întocmire
reclamantul susține că a fos t prejudiciat se socotește de la această dată și s -a împlinit încă
din luna iulie 1988, astfel că instanța urmează să admită excepția prescripției dreptului
material la acțiune.1

Anularea contractului de vânzare – cumpărare pentru violență – viciu de
consimțământ și repunerea părților în situația anterioară
Instanța a reținut că , în fapt , între reclamantul S.C.D. si pârâta SC „S.L.”SRL s -a
încheiat antecontractul de vânzare – cumpărare cu privire la un teren din Bucium , fiind
achitat un avans de 500 Euro , iar diferența sumei la data încheierii actelor în forma
autentică.
În calitate de curator al numitului S.C.D. , reclamanta C.I.M. menționează ca SCD
a fost pus sub interdicție ulterior încheierii actului , ca a fost forțat de numiții PD si PE să
meargă la notariat deși nu avea reprezentarea faptelor, discernământul fiindu -i afectat de
multa vreme. Se arata ca SCD are o vârsta de 75 ani , are tulburări si manifestări
anormale , iar în anul 2005 a suferit un accident cerebral. Se susține inițiere a unor
demersuri în justiție împotriva numiților PD si PE pentru infracțiunea de lipsire de
libertate . Susține CIM ca discernământul lui SCD , a fost determinat prin dol si violenta.
Pârâta SC SL SRL invoca excepția netimbrării , inadmisibilității acțiuni i si a lipsei
calității de reprezentant al reclamantei , susținând că existență unui accident vascular nu
poate înlătura sau afecta discernământul si această acțiune este consecința unui demers în
justiție prin care se solicita obligarea lui SCD sa se prez inte la notariat si sa încheie actul
în forma autentica fiindu -i consemnata suma la CEC.

1 Jud. București, sentință civilă nr.7732/2003

75
Instanța a avut în vedere faptul ca nulitatea este o sancțiune care intervine atunci
când actul este lipsit de unul din elementele esențiale care -i condiționează for marea ,
respectiv consimțământul , obiectul si cauza , o condiție de validitate pentru
consimțământ fiind aceea , ca să provină de la o persoana cu discernământ .
Fără a da o valoare prestabilita probatoriului instanța retine ca expertiza medico –
legala – psihiatrica efectuata în cauza ulterior momentului încheierii actului care conține
contradicții între considerente si concluzii fără a putea fi coroborata cu alte probe , nu a
format convingerea lipsei discernământului raportat si , la diagnosticul stab ilit. S -a reținut
însă, că a fost viciat consimțământul prin violență. Violența ca viciu de consimțământ
poate fi fizică și morală constând în amenințarea cu un rău sub imperiul căruia , persoana
și-a dat consimțământul la încheierea actului. Este de princ ipiu ca potrivit art. 948 pct. 2
Cod civil , pentru formarea valabila a oricărui act juridic , nu este suficient sa existe
consimțământul ci , acesta trebuie sa fie liber si neviciat. Este evident ca în cazul în care ,
hotărârea de a încheia un act juridi c este luată sub imperiul unei constrângeri psihice ,
consimțământul nu este conștient și liber și nu poate produce efecte juridice ,întrucât
violența constituie o atingere adusă libertății.
Depozițiile martorilor audiați , au format convingerea ca numitu l SCD a fost
sechestrat , izolat de prieteni și familie, a fost forțat sa meargă la notariat , a fost lip sit de
îngrijiri într -o instituție medicală , ignorându -se boala si vârsta înaintata si sub imperiul
constrângerii psihice, a consimț it la încheierea an tecontractului fiind în imposibilitatea de
a-și dezvălui drama ș i frica.
Instanța a considerat neincidentă excepția inadmisibilităț ii întrucât s -a dovedit
existența violenței psihice și a considerat neîntemeiată excepția lipsei calităț ii de
reprezentant , întrucât reclamanta, prin dispoziția nr.5382/2007, a fost numită curator.1

Schimb de imobile. Disproporție vădită între valoar ea bunurilor schimbate. Leziune
– viciu de consimțământ
Într-o speță, s -a cerut, pe calea acțiunii în revendicare, restituir ea unui teren cedat
prin contract de schimb încheiat în formă autentică, cu motivarea că terenurile schimbate
nu sunt egale ca suprafață și nici echivalente valoric.

1 Jud. Iași, sentință civilă nr. 14192/2008

76
Soluția respingerii acțiunii, confirmată în recurs1, a fost motivată în sensul arătat
mai jos.
Într-adevăr, schimbul urmează regulile prevăzute pentru contractul de vânzare –
cumpărare ( art. 1409 C.civ. ), ceea ce însea mnă că, dacă există o disproporție vădită între
valoarea prestațiilor părților, vor fi aplicabile, pe planul efectelor juridice, regulile
specifice acestui contract. În acest caz, revendicarea și cu atât mai mult acțiunea în
resciziune între majori, înteme iată pe leziune, fiind inadmisibile, s -a admis totuși
posibilitatea valorificării unor pretenții, fondate pe dispozițiile art. 968 C.civ.2,
neinvocate însă în speță, pentru a putea fi examinate și a nu constitui un ultra petita . Cum
calea urmată de recurente, a revendicării bunului cedat prin schimb, a fost greșit aleasă, s –
a conchis că, temeinic și legal, a fost respinsă acțiunea.3

1 C.S.J., secția civ ilă, decizia nr. 1805/2002 (nepublicată)
2 Deak, F. Tratat de drept civil. Contracte speciale , p. 70.
3 Dreptul nr. 11/2002, p. 245

77
Concluzii

Am elaborat tema „Vicii de consimțământ la încheierea actului juridic civil”
conștienți fiind de dificultatea acesteia. Am considerat necesară studierea acestei teme,
într-o actualitate în care abundența legilor și schimbar ea lor rapidă nu au răgazul de a fi
reținute în comportamentul cotidian al individului, simțim tot mai mult nevoia certitudinii
și a siguranței marilor instituții ale dreptului civil.
Cerința ca manifestarea de voință să fie neviciată reprezintă o necesit ate juridică,
dar și o garanție a respectării principiului libertății de încheiere a actelor juridice civile și
al principiului de drept ce consacră egalitatea juridică a părților raportului juridic civil,
deoarece încheierea actului juridic civil trebuie să fie consecința unei atitudini volitive
liber și conștient exprimată.
Când voința persoanei participante la încheierea actelor juridice civile este alterată
pe parcursul formării voinței interne și aceasta se formează, fie având în vedere o falsă
reprez entare a mijloacelor prin intermediul cărora subiectul de drept își poate atinge
scopurile (eroarea și dolul), fie prin constrângerea subiectului de drept la o atitudine
manifestată în discordanță cu interesele sale de natură juridică civilă, dar determina tă de
protejarea unor interese superioare, pe care nu le poate ocroti de o altă manieră (violența),
ori există o disproporție vădită de valoare între prestații (leziunea) suntem în prezența
viciilor de consimțământ.
În urma dezbaterii acestei teme am obser vat că există anumite asemănări și
deosebiri între viciile de consimțământ, pe care doresc să le prezint în continuare. Pentru
a realiza o privire comparativă între viciile de consimțământ este necesar să pornim de la
trăsă turile lor comune.
Astfel, eroar ea, dolul, violența și leziunea sunt toate împrejurări de fapt care
împiedică formarea sau da rea, exprimarea unui consimțământ liber și în deplină
cunoștință de cauz ă.
Împrejurarea asupra căreia poartă viciul de consimțământ trebuie să fie
determinantă pentru încheierea actului juridic. Caracterul det erminat al acesteia se
apreciază, după un crit eriu subiectiv, adică în concret, de la caz la caz.
O altă condiție care se impu ne pentru a fi în prezența oricărui viciu de
consimțământ, este ca el să fi existat în momen tul încheierii actului, și nu să fi intervenit

78
la o dată ulterioară sau, chiar să fi existat anter ior încheierii actului, dar până la momentul
acordului de voință să fi încetat.
Cel ce pretinde că a avut consimță mântul viciat la încheierea actului juridic, pentru
a obține anularea acestui act, trebuie să dovedească faptul că a existat o împrejurare de
fapt care l -a adus în imposibilitatea de a -și forma sau exprima liber consimță mântul,
deoarece existența viciului de consimțământ nu se prezumă .
Nu se cere în cazul actelor juridice bilaterale sau mul tilaterale ca viciul de
consimțământ să fie comun ambelor părți contractante/tuturor pă rților contractante, ci
este suficient ca numai una din pă rți să fi avut consimță mântul viciat pentru a se putea
cere anularea actului juridic respect iv pentru acel viciu de consimțământ. Desigur, dacă
voința ambelor părți/tuturor părților a fost viciată , fiecare dintre acestea poate solicita
anularea actului jurid ic pentru viciul de consimțământ a cărui victimă a fost.
De asemenea, pentru toate viciile de consimțământ enunțate intervine, în principiu,
aceeași sancțiune, și anume, nulitatea relativă.
Între viciile de consimță mânt există și anumite deosebiri, sub o serie de aspecte.
În ceea ce privește structura lor, dol ul și violența sunt alcătuite din două elemente,
un element obiectiv (material), cât și un element subiectiv (intențional), iar eroarea și
leziunea sunt alcătuite dintr-un singur element, care diferă însă , în așa fel, încât la eroare
întâlnim un element su biectiv, iar leziunea pre supune un element obiectiv.
Dată fiind această structură , dolul, violența și leziunea, presupunând și un element
obiectiv (exterio r) sunt mai ușor de probat, față de eroare, care fiind alcătuită numai
dintr -un element obiectiv, es te mai greu de dov edit. Este de remarcat totuși că cea mai
ușoară sarcină a probei este în caz ul leziunii, unde nu trebuie arătată decât î ntinderea
pagubei suferite, însă toate cele patru vicii de consimță mânt, fiind elemente de fapt, pot fi
doved ite prin orice mijloace de probă , inclusi v prin martori și prezumții.
În ce privește domeniul de aplicare, se observă că pot fi anulate pentru eroare atât
actele juridice unilaterale, cât și cele bilaterale, pe când dolul, violen ța și leziunea
privesc, de regulă , acte juridice bilaterale. Se impun, totuși, unele preciză ri: dolul și
violența pot fi întâlnite și în cazul actelor juridice unilatera le, iar leziunea este aplicabilă
unei catego rii limitate de acte juridice. Sub un alt aspect, eroarea are o sferă de aplica re
mai mică decât cea a dolului sau a violenței, deoarece pentru a constitui viciu de
consimțământ, eroarea trebuie să cadă fie asupra calită ților esențiale ale obiectului actu lui

79
juridic, fie asupra identității sau calită ților persoanei contractante, pe c ând do lul
constituie viciu de consimțământ chiar dacă manoperele dolosive vizează și alte elemente
ale ac tului juridic (eroarea lezionară ).
Poate deosebirea cea mai importantă între viciile de consimțământ se referă la
faptul că există cerințe specifice fi ecăruia, și anume: pentru eroare, în actele juridice cu
titlu oneros, se cere ca cealalt ă parte să fi cunoscut eroarea; pentru dol, este n ecesar ca
manoperele dolosive să provină de la cocontrac tant, spre deosebire de violență care
constituie un viciu chia r și când emană de la o terță persoană ; pentru a fi în prezența
violenței – viciu de consimț ământ, amenințarea care se îndreaptă asupra părții trebuie să
fie nelegitimă (ilicită ); pentru leziune se cere o anumită capacitate a pă rții care la
încheierea actu lui respectiv suferă un preju diciu din cauza disproporției vă dite de valoare
între contraprestații.
În ceea ce privește sancțiunea pe care o atrag viciile de consimțământ, deși am
văzut că , în principiu , toate atrag nulitatea relativă a actului j uridic, m ai trebuie subliniat
că, spre deosebi re de eroare, care este spontană , dolul și violența, fii nd și fapte ilicite,
datorită elementului obiectiv pe care îl conțin în structura lor, pot atrage și răspunderea
civilă delictuală , iar leziunea, spre deos ebire de toate celelalte vicii de consimță mânt
poate antrena sancțiuni alternative: fie anularea actului, prin introducerea acțiunii în
resciziune, fie reducerea unei prestații sau sporirea celeilalte, pentru egalizarea
prestațiilor.
Pentru atingerea scopului pr opus, și anume, tratarea viciilor de consimțământ la
încheierea actului juridic civil am studiat un material bibliografic semnificativ,
cuprinzând o paletă largă a legislației românești, lucrări doctrinare deosebit de valoroase,
aparținând unor distinși au tori români, dar și un număr important de lucrări și cursuri
universitare, articole, studii.
În concluzie, putem spune că ceea ce explică și justifică viciile de consimțământ
este libertatea voinței, ca o extindere a libertății persoanei. „Liberul arbitru juridic”
desemnează posibilitatea fiecărei persoane de a alege un anumit comportament,
materializat prin încheierea unor operațiuni juridice. Viciile de consimțământ prezintă nu
doar un intere s pur teoretic, ci așa cum am observa t, au și o incontestabilă importanță
practică.

80
Bibliografie

1. Albu, I. (1993) Libertatea contractuală , Dreptul nr.3.
2. Alexandresco, D. (1901) Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român ,
Iași, Tipografia Naționala
3. Andrei, P. (1982) Dolul prin reticență în literatura juridică și în practica judiciară, in
R.R.D. nr.9
4. Beleiu, G. (1980), Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Tipografia
Universității București.
5. Beleiu, G. (1987) Drept civil.Teoria generală , Bucuresti.
6. Beleiu, G. (1999), Drept civil român. Introdu cere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, ed. a VI -a, București, Editura Șansa
7. Bocșan, M. D. (2001) Considerații asupra dolului în materie de liberalități, în
Dreptul nr.7
8. Boroi, G. (1998), Drept civil. Parte generală , București, Editura All Educ ational.
9. Boroi, G., Anghelescu, C. A. (2011), Curs de drept civil: Partea generală , București,
Editura Hamangiu
10. Boroi, G., Stănciulescu L. (2012), Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod
civil, București, Editura Hamangiu
11. Boroi. G. (2008), Drept civil. Partea generală. Persoanele , ediția a III -a, revizuită și
adăugită, București, Editura Hamangiu
12. Cantacuzino, M. B. (1998) Elementele dreptului civil, București, Editura All
Educational
13. Chelaru, E. (2007), Drept civil. Partea generală , ed. a 2 -a, București, Editura C.H.
Beck
14. Chirică, D. (2003) Drept civil .Succesiuni si testamente, București, Editura Rosetti.
15. Chirică, D. (2005), Dolul – viciu de consimțământ în materie contractuală , în C.J.
nr.2
16. Chirică, D. (2005), Eroarea – viciu de consimțământ în materie contractuală , în
Dreptul nr.7
17. Chirică, D. (2005), Violența – viciu de consimțământ în materie contractuală , în C.J.
nr.3

81
18. Codul civil și Codul de procedură civilă, (2010) , București, Editura C. H. Beck.
19. Cosma, D. (1969), Teoria generală a actu lui juridic civil , București, Editura
Științifică
20. Curtea de Apel Timișoara, dec.nr.1072/1998 în Culegere de decizii 1998
21. Curtea Suprema de Justiție, s.com.,dec.nr.1574/1997, în Culegere de decizii 1997
22. Deleanu, I. (2004) Cunoașterea legii și eroarea de dre pt, Dreptul nr.7
23. Diaconescu, H. (2003) Violența -viciu al voinței juridice și efectele ei în dreptul civil și
penal, cu privire specială la sancțiunea juridică a acesteia., în Dreptul nr.6
24. Dicționarul explicativ al limbii romane (1998) ediția a II -a, Bucure ști, Editura
Univers Enciclopedic.
25. Dogaru, I. (1986), Valențele juridice ale voinței, București, Editura Științifică și
Enciclopedică.
26. Dumitrache, B., Nicolae, M., Popescu, R. (2001), Instituții de drept civil , București
,Editura Universul Juridic.
27. Gherasi m, D. (1981) Buna credință în raporturile juridice civile , București Editura
Academiei.
28. Hamangiu, C., Rosetti Bălănescu, I., Baicoianu, Al. (1998), Tratat de drept civil
român , București, Editura All.
29. Hurbean, A. (2010), Viciile de consimțământ , București, Editura Hamangiu
30. I.C.C.J., s. civ., dec. Nr. 5149/2003
31. I.C.C.J., s. com., dec. Nr. 2515/2004
32. Ionașcu, T. (1967), Consimțământul, ca element al voinței juridice, în Tratat de drept
civil, vol. I, Partea generală, București, Editura Academiei
33. Ionașcu, T., B arasch, E. (1967), Tratat de drept civil, vol.I,partea general, București,
Editura Academiei
34. Ionescu , A. (1963), Drept Civil. Parte Generală , București, Editura Didactică și
Pedagogică
35. Kocsis, J. (1992) Unele aspecte teoretice și practice privind eroarea de drept , în
Dreptul nr.8
36. Lupan, E. (1997), Drept civil. Partea generală , Cluj -Napoca, Editura ARGONAUT
37. Muntean, I. (2003) Cauza liberalităților , SUBB nr.2

82
38. Mureșan, M., Ciacli, P. (2001 ) Drept civil. Parte generală , Cluj -Napoca, Editura
Cordial Lex
39. Muțiu, M . I. (2001), Drept civil. Partea generală și subiectele , Oradea, Editura
Imprimeriei de Vest
40. Noul Cod civil și 8 legi uzuale, (2011), București, Editura Hamangiu
41. Noul Cod civil: codul de procedură civilă, (2012), ed. a 3 -a, București, Editura
Hamangiu
42. Pop, A., Beleiu, G. (1980), Drept civil. Teoria generală a dreptului civil , București,
Tipografia Universității București
43. Popa, I. F. (2002) Obligația de informare în contractele sinalagmatice, în Dreptul
nr.7
44. Popa, I.F. (2010), „Eroare asupra substanței. Nulitatea clauzei de nerăspundere și
menținerea convenției. Condițiile erorii substanțiale. Despăgubiri. Termenul de
prescripție pentru acțiunea în anulare”,în Revista română de drept privat , 2
45. Popescu Neveanu, P. (1978) Dicționar de psihologie , București, Editura Albatros.
46. Rucăreanu, I. (1967), Viciile de consimțământ, Tratat de drept civil, vol. I Teoria
generală, București, Editura Academiei
47. Speranția, E. (1944) Introducere în filosofia dreptului , Sibiu, Editura Cartea
Românească.
48. Trib. București, s. a IV -a civ., dec. Nr. 1564/1996, în C.P.J.C. 1993 -1997
49. Trib. București, s. a IV -a civ., dec. Nr. 3332/1998, în C.P.J.C. 1998
50. Trib. București, s. a IV -a civ., dec. Nr. 499/1997, în C.P.J.C. 1993 -1997
51. Trib. Jud. Hunedoara, dec. Civ. nr 98/1982, în R.R.D. nr. 2/198 3
52. Trib. Jud. Suceava, dec. Civ. nr 1398/1986, în R.R.D. nr. 7/1987
53. Trib. Jud. Suceava, s.civ., dec. 1398/1986 in RRD nr.7/1987
54. Trib. Suprem, s.civ., dec. Nr. 1985/1975, în C.D. 1975
55. Ungureanu, O. (2001) Reflecții privind eroarea în dreptul civil , Juridica nr.4.
http://legeaz.net/dictionar -juridic/inceputul -prescriptiei -extinctive , accesat în iunie 2013
http://portal.just.ro/245/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=489 , accesat în iunie
2013
http://portal.just.ro/300/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=37 , accesat în iunie 2013
http://portal.just.ro/54/Lists/Jurisprudenta/DispForm.aspx?ID=525 , accesat în iun ie 2013

83
http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/06_01_2011__38060_ro.pdf , accesat în iunie 2013
http://www.euroavocatura.ro/articole/1188/Nou l_Cod_Civil:_Conditiile_de_fond_la
încheierea_contractului , accesat în iunie 2013
http://www.iurispedia.ro/i/CCiv:Art._1.221 , accesat în iunie 2013