ASPECTE TEORETICO -METODOLOGICE PRIVIND ANALIZA ECONOMICO -FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERI I 1.1. Utilizatorii informațiilor furnizate de analiza… [631297]

CAPITOLUL I .
ASPECTE TEORETICO -METODOLOGICE
PRIVIND ANALIZA ECONOMICO -FINANCIARĂ A
ÎNTREPRINDERI I

1.1. Utilizatorii informațiilor furnizate de analiza economico -financiară

Ceea ce putem constata în analizele și situațiile financiare a întreprinderi este
rezultatul cererii și a ofertei pentru această categorie de informații. Principalele grupe de
utilizatori, care alcătuiesc cererea de analiză sunt:

1. Furnizorii de capital

Acționarii sunt câțiva dintre participanții majori în piața cererii de informații
prezentate de analiza economico -financiară. Ei sunt interesați de două aspecte:
a) orientarea investiției, se referă la selecționarea portofoliului de acțiuni mai ales după
preferințele investitorului referitor la risc, lichiditate, câștigul din dividende;
b) controlul administrării investiției, se raportează la monitorizarea managementului cu
efortul de a meține acțiunile spre interesul acționarilor.
Investitorii în obligațiuni au scopuri diferite în comparație cu cei care vor participa la
capit alul întreprinderi. Cel mai important lucru pentru categoria de utilizatori este
posibilitatea de plată, potrivirea fluxului de numeral la valoarea dată a împrumutului.
Băncile și alți investitori, aceștia sunt un tip de utilizatori preocupați de situația
financiară prezentă din două motive: hotărârea de a acorda o finanțare și îndrumarea politicii
de supraveghere a creditului acordat.

2. Managementul

Managementul societăți folosesc în mod obijnuit analiza rezultatelor și a
performanțelor financiare referindu -se la nivelurile precedente, situația industriei dar și
principalii concurenți comparativ cu valorile programate. Analiza evoluției performanțelor
are o influență mare asupra politici de investiții, dar și a politici de marketing -promovare.
Polit ica fuziuni și achizițiiei are încrede în diagnosticul economico -financiar.
Managerii au încredere în informațiile date de analiza economico -financiară în mai
multe decizii acestea fiind următoarele: investiții, desfășurarea activităților operaționale și
finanțarea.

3. Partenerii de afaceri

Furnizorii urmăresc evoluția viitoare a firmei cu partenerii comerciali, dar se asigură
de poziția financiară pe care o au clienții. Legătura dintre partenerii comerciali este
importantă, deoarece situația și analiza e conomico -financiară a clientului sunt extrem de
importante.
Clienții de obicei au o poziție mai destinsă privitor la situația economico -financiară al
partenerilor lor de afaceri. Ar putea să fie afectați de eventualele consecințe a problemelor

financiare a furnizorilor. În situația relațiilor contractuale pe o perioadă mai lungă, costul
instabilităților economico -financiare a clienților este important.
Angajații dar și organizațiile sindicale, consideră prioritar siguranța locurilor de
muncă și mărirea sala riilor. În ambele situații informațiile date de analiza economico –
financiară a sectorului și a societăți pe baza negocierilor privind evaluarea nivelurilor care
vor urma a șomajului și a remunerației.

4. Statul

De regulă cererile legate de informații fin anciare vin din partea statului din diverse
motive: garantarea liberei concurențe; fixarea prețurilor și a tarifelor a produselor și
serviciilor publice; asigurarea creșterii veniturilor bugetare; implicarea statului în economie.
Statul este un utilizator valoros a informațiilor prezentate de analiza economico –
financiară din trei puncte de vedere:
a) administrația fiscală, care primește o parte din venituri cu ajutorul impozitării
companiilor;
b) autoritățile administrative locale , se ocupă cu analiza entităților sau sectoarelor
importante care sunt pe teriroriul pe care îl administrează ;
c) organizațiile cvasiguvernamentale și guvernul, au scopul de a expune politicile
economice, de a hotărâ cursul economiei și să supravegheze zonele economice.

5. Alți u tilizatori

Publicul este un utilizator secundar a informațiilor economico -financiare.
Evaluatorii și auditorii financiari, deoarece judecata de audit financiar reprezintă
dezbaterea conceptului de continuitate al exploatării, consideră că aceasta este ipoteza
contabilă elementară. Analiza economico -financiară oferă argumente necesare pentru
susținerea judecăți pentru continuitatea exploatării a întreprinderii.
Organizațiile patronale și profesionale, unul din obiectivele acestora este să scadă
interfere nțele statului cu ajutorul activităților care asigură performanța în mecanismele
economiei de piață. Aceste organizații se autocorectează și pot asigura publicul, dar de cele
mai multe ori au posibilitate de influență scăzută.
Analiștii și consultanții se găsesc ca întreprindere de consultanță sau ca agenții de
rating. Este posibil că această categorie să perceapă cât este de important informațiile date de
analiză.
Acțiunile utilizatorilor prezentați au ca și rezultat reîmpărțirea averii între părți, de
exemplu:
a) posibile neînțelegeri dintre manageri și acționari: bogăția acționarilor se
micșorează când entitatea hotărăște să facă o achiziție la un cost foarte mare
decât valoare de piață;
b) posibile neînțelegeri dintre acționari și clienți: acționarii întreprinderilor
producătoare de energie electric au averea mai mare când statul ia hotărârea să
crească prețul pe kWh, iar clienții sunt nevoiți să plătească facturi mai mari
pentru același consum;
c) posibile neînțelegeri dintre acționari și întreprinzători i în obligațiuni: plata
dividendelor ce mărește averea, iar va scădea siguranța creditorilor entități.
Prezența conflictului de interese nu reprezintă că aceștea vor acționa în dezavantaj,
deoarece se găsesc moduri pentru soluționarea situației.

1.2. Con ținutul procesului de analiz ă economico -financiară

Analiza este o metodă generală de studiere a fenomenelor și proceselor din natură și
societate. Noțiunea de analiză provine de la cuvântul grecesc „analysis” și presupune
descompunerea unui obiect sau fenomen în părțile sale componente, în elementele lui simple,
în vederea cercetării lor amănunțite1.
Analiza este un procedeu de cercetare ce presupune descompunerea unui întreg cum
ar fi: un fenomen, obiect sau a unui proces, cu ajutorul elementelor lui c omponente,
acționând la recunoașterea cauzelor, factorilor și a situației pe care le -au influențat.
Termenul de analiză provine din limba franceză și are un dublu înțeles2:
 pe de -o parte prin verbul „a analiza” se înțelege a „cerceta un întreg fenomen, etc.,
examinând fiecare element în parte…”
 pe de altă parte, prin substantivul „analiză” se înțelege o „metod ă științifică de
cercetare care se bazează pe studiul sistemati c al fiecărui element în parte; examinarea
amănunțită a unei probleme…” .
Mediul economic în care întreprinderea își desfășoară activitatea este într -o continuă
schimbare, astfel mediul economic în care întreprinderea își desfășoară activitatea, trebuie să
se adapteze la condiții noi, îndeplinind criteriile de eficiență și competivitate.
Este nevoie ca managementul enitități să știe situația actuală a acesteia, să recunoască
punctele forte și slabe a entități. Așadar analiza este prima etapă pentru a putea stabili
măsurile necesare pentru a corecta deficiențele dar și a arăta laturile pozitive a activității
întreprinderi.
Analiza economică are ca scop cercetare și analizarea unor fenomene sau a unor
procese economice. Din punct de vedere economic, analiza fe nomenelor presupune
despărțirea acesteia în elementele componente, dar și studierea legăturilor structurale și cele
cauzale a factorilor importanți.
Analiza financiară se concentrează asupra identificării și evaluării caracteristicilor
financiare cele mai relevante asupra îndeplinirii obiectivelor, a stării de sănătate financiară a
întreprinderii, a perspectivelor de dezvoltare a unei afaceri precum și a calității
managementului financiar economic3.
Analiza economico -financiară este o metodă a cunoașterii, bazată pe descompunerea
fenomenelor economico -financiare în elementele componente și factori de influență4.
Analiza economico -financiară trebuie deosebită de diagnosticul financiar.
Diagnosticul este o concluzie, cu ajutrul uni set de analize, despre stare a de sănătate a entități
și capacitatea de dezvoltare pe deosebite funcțiuni. Analiza economico -financiară dă prilejul
pentru perceperea și perfecționarea unor legături de intercondiționare între funcțiunea
financiar contabilă și dintre alte funcțiuni a în treprinderii.
Procesul de analiză economico -financiară și îmbinarea cu sinteza presupun următoarele
etape5:
a. identificarea obiectului analizei economico -financiare presupune fixarea anumitor
fenomene, rezultate, care se exprimă sub forma indicatorilor econo mico -financiari;

1 Maria Băt râncea, L.Margareta Bătrâncea, Analiza financiară a întreprinderii , Cluj-Napoca, 2004, pag. 8.
2 Idem
3 I. Cuzman, L. Păiușan, D. Buda, D. Tu rcaș, Analiza financiară a întreprinderilor industriale. Studiu de caz ,
Arad, 2007, pag. 11.
4Ion Anghel, E. Claudia Șerban, Analiza economico -financiară a firmei , București, 2014, pag. 29.
5 G. Vâlceanu, V. Robu, N. Georgescu (coord.), Analiză economico -financiară, București , 2005, pag. 27.

b. stabilirea elementelor, factorilor și cauzele fenomenului studiat. Această etapă
presupune cunoașterea aprofundată a conținutului fenomenului studiat și a legii de
formare a acestuia;
c. identificarea relațiilor de condiționare dintre factori și fenomenul cercetat și dintre
diferiții factori ai fenomenului studiat. Aceasta presupune stabilirea relației cauză -efect,
la nivelul fenomenului studiat și raporturile de condiționare dintre factori.
d. calcularea influențelor elementelor sau factorilor a supra fenomenului economico –
financiar analizat. Această etapă formează conținutul analizei cantitative, care, pe baza
unor metode specifice tipului de legătură dintre elementele/factorii fenomenului
economico -financiar studiat, permite cuantificarea influe nțelor;
e. sinteza rezultatelor obținute, ca urmare a analizei efectuate, constă în formularea
concluziilor și aprecierilor asupra evoluției fenomenului cercetat și elaborarea măsurilor
care vor forma conținutul deciziilor pentru reglarea și îmbunătățirea act ivității entității
economice cercetate.

1.3. Obiectivele și rolul analizei economico -financiare

Cât privește obiectivele compartimentului de analiză economico -financiară, acestea
trebuie să vizeze cu precădere6:

1. Maximizarea valorii de piață a acțiu nilor firmei (averii acționarilor).
În economia concurențială întreprinderea în sine constituie un activ supus legilor
pieței, valoarea acestui activ variind în timp în funcție de locul întreprinderii în sistemul
economiei naționale sau regionale, de perf ormanțele obținute în competiția dură a pieței,
precum și de încadrare în rigorile impuse de dezvoltarea durabilă.
Maximizarea valorii de piață a întreprinderii devine o necesitate a supraviețuirii firmei
pe piață și nu o dorință în sine a întreprinderilor .
2. Asigurarea echilibrului financiar.
Desfășurarea activităților firmei în condiții de dezechilibre financiare majore nu poate
conduce pe termen lung decât la pierderea controlului financiar asupra firmei.
La nivelul compartimentului de analiză economico -financiară este necesară
monitorizarea permanentă a echilibrului financiar al firmei, orice formă de dezechilibru
trebuind raportată imediat conducerii firmei.
3. Scăderea vulnerabilității firmei.
Din prima zi de existență orice firmă este supus ă efectelor negative ale instabilității
piețelor de desfacere, inflației și concurenței.
Gradul de vulnerabilitate indică rezistența firmei la condițiile vitrege ale mediului
economico -social, capacitatea de echilibrare prin forțe proprii a acesteia în urm a unor
dezechilibre apărute în viața ei economică.
4. Evitarea riscului de faliment.
Riscul de faliment reprezintă o amenințare permanentă asupra oricărei afaceri, iar
monitorizarea constantă a acestui risc este singura șansă pentru evitarea unei tragedii
economice. Neluarea în considerare a acestui risc, mai ales în faza de maturizare a afacerii,
este o greșeală fundamentală a managementului financiar ci consecințe nefaste asupra
viitorului afacerii.

6 Maria Bătrâncea, L. Margareta Bătrâncea, Analiza financiară a întreprinderii , Cluj -Napoca, 2004, pag. 22 -23.

Nevoia de avansare a eficienței activității economice duce la creșterea rolului analizei
economico -financiare. Cunoașterea postfaptică, actuală și previzională a economiei entității, a
motivelor care duce apariția lor, a rezervelor, atunci analiza economico -financiară duce la
creșterea eficenței resurselor um ane dar și celor materiale a întreprinderii.
Analiza factorială a profitabilității, producției, costului unitar, productivității muncii
dă dreptul acesteia la evaluarea, valorificarea rezervelor și evidențierea, oferă soluțiile
necesare pentru a perfecțion a activitatea entități.
Analiza, ca metodă de cercetare dar și de analiză economico -financiară ce se ocupă de
fenomenele economico -financiare este utilă în procesul de cunoaștere.
Managementul entităților au nevoie de analiza economico -financiară, aceasta
descoperind natura fenomenelor și a proceselor economice, dar și motivul schimbării lor,
putând să găsească soluții pentru a putea preveni și înlătura motivele negative și să înființeze
condiții pentru cele pozitive, care sunt râvnite de conducerea entită ților.
Analiza economico -financiară participă la realizarea funcțiilor, demonstrând rolul
important a analizei, acestea sunt următoarele:
Funcția de prevedere -planificare a conducerii entității, prin care conducerea ține cont
și de viitor în luarea decizii lor pentru realizarea obiectivelor propuse.
Funcția de previziune este o necesitate pentru conducere, aceasta cu ajutorul unor
informații științifice, analizează viito rul, dorind să înț eleagă tendințele fenomenelor, dar și
ritumul schimbărilor, pentru a pu tea alege soluții care duc la creșterea eficenței economice.
Totalitatea previziunilor care fac referire la activitatea întreprinderi cuprinde toate funcțiunile
entității.
Prima grupă de previziuni se raportează la funcțiunea de analiză științifică și cea de
dezvoltare tehnologică. În situația actuală a crescut rolul științei și a tehnicii în analiza
economică sub mai multe forme: apariția utilajelor cu caracteristici tehnico -economici
superiori, reducerea ciclului de viață a mărfurilor etc..
O altă categor ie de previziune vizează funcția de producție a entități. Producția este
efectul direct și folositor care poate intra în circuitul economic îndeplinind cerințele
consumului individual și productiv. Previziunile referitoare la producție și cifra de afaceri
constituie cerințele pieței și capacitatea de producție.
O altă categorie de previziune este funcțiunea comercială. Situația economiei de piață,
dar și studiile marketingului au un rol foarte important în strategia întreprinderi pentru
stabilirea cifrei de afaceri. Cunoașterea mediului competitiv unde entitatea acționează
presupune investigarea unor aspecte importante cum ar fi: cota de piață, beneficiul
concurenței național și internațional.
O altă categorie care face parte din previziuni este funcțiunea d e personal a entității.
Previziunile au ca obiect numărul de personal adică aspectele referitoare la calitate, de
structură care se referă la vechime, profesie etc., dar și aspecte care se referă la
comportamentul personalului, calificarea pe care o are. Î n analiză, factorul uman are o funcție
foarte importantă, fiind decisiv în rezultatele pe care întreprinderea le obține.
Funcțiunea financiară a entități, vizează mijloacele financiare utile pentru îndeplinirea
obiectivelor. Bugetele de cheltuieli și venit uri, dar și planul de investiții reprezintă un rezultat
a prevederilor din alte funcții a entității.
La efectuarea funcției de organizare participă și analiza economico -financiară, aceasta
la nivelul entități reprezintă ansamblul de acțiuni, pentru utiliza rea eficientă a resurselor
umane dar și materiale pe care entitatea le deține. Organizarea asigură funcționarea normală a
elementelor sau organelor care compun ansamblul.
Funcția de comandă reprezintă totalitatea mijloacelor unde se declanșează acțiunile î n
entitate. În luarea deciziilor, conducerea entității cuprinde analiza economică, adunarea
informațiilor economice, controlul și elaborarea aplicării deciziilor si alegerea unei soluții.

Funcția de coordonare asigură stabilitatea entității, deoarece păstr ează armonia pentru
a atinge obiectivele între activități. Armonizarea se efectuează prin organizarea principalelor
funcții sau a activități din cadrul funcțiilor prin legătura deciziilor la diverse stadii
organizatorice.
Analiza economico -financiară exam inează laturile activității economice importante a
unei entități, care sunt prezentate prin indicatorii economico -financiari a acesteia.
Funcția de control -reglare presupune procesul de verificare dar și de măsurare a unor
rezultate cantitative și calitati ve, precum și alcătuirea unor soluții pentru repararea activității
întreprinderii.
Tema controlului cuprinde și obiective a analizei economico -financiare: rentabilitatea,
producția, factorii și costul producției și situația financiară a entități.

1.4. Tipologia analizei economico -financiare

Multitudinea cerințelor unde analiza economico -financiară trebuie să găsească o
soluție, necesită folosirea unor tipuri de analiză, acestea se pot clasifica astfel:

a) după momentul analizei și momentul de desfășu rarea al fenomenului analizat, întâlnim:

Analiza post factum sau analiza diagnostic, formează un element pentru reglarea și
supravegherea modului de funcționare a entități, aceasta implică cercetarea rezultatelor
potrivit legături lor cauzal -funcționale, d emostrâ nd necesitatea în activitatea practică a entități,
prin faptul că oferă informații privind gradul de efectuare a obiectelor programate, adică
încadrarea sau neîncadrarea rezultatului în limitele apreciate ca fiind normale, presupune
verificarea feno menelor încheiate, modul de realizare a obiectivelor pe baza despărțirii în
elemente și stabilirea unor factori, vizează prezentul și trecutul, iar daca despărț im prezentul
de trecut, putem crea încă o categorie de analiză, numită analiza curentă sau conco mitentă, ce
se poate împreuna cu analiza prospectivă, se găsește analiza -diagnostic unde se primesc
aprecieri către ansamblul întreprinderi, către subdiviziuni organizatorice și către o problemă.
Analiza previzională sau prospectivă, aceasta presupune stab ilirea evoluției viitoare,
pe baza unor cercetării factoriale a unor fenomene economice, acțiunilor în perspectivă, chiar
și luarea în considerare a altor factori, reprezintă o etapă anticipată pentru elaborarea unei
strategi a activității economico -financ iare a entități, este folosită de centrele de decizie pentru
fixarea obiectivelor care trebuie verificate în perioada următoare, se bazează pe valori
nesigure.
Diferența dintre analiza post factum și analiza previzională este că analiza post factum
se fund amentează pe variabile sigure, cunoscute, iar analiza previzională se fundamentează
pe variabile nesigure, presupuse. În analiza previzională domină legăturile de tip stocastic, iar
în analiza post factum predomină legăturile de tip determinist.

b) din pu nct de vedere a însușirilor esențiale sau determinărilor cantitative a fenomenelor
analizate, distingem:

Analiza calitativă, care presupune cercetarea cibernetică și abordarea coerentă a
fenomenelor, care duce la elaborarea unor modele în care se pot găs i factorii, elemente și
legături de interdependență a fenomenelor.

Analiza cantitativă, contribuie la cercetarea fenomenului cu ajutorul determinărilor
numerice expuse în unități concrete pentru măsură. În analiza cantitativă se utilizează
metodele de mat ematică moderne.

c) în funcție de nivelul de desfășurare a analizei, avem:

Analiza microeconomică, presupune cercetarea fenomenelor economice ce are loc la
nivelul agentului economic sau la nivelul unui individ. În cadrul acestui tip de analiză are loc
studierea rezultatelor obținute, cu ajutorul factorilor de influență, dar și cu ajutorul rezervelor.
Analiza macroeconomică, această analiză se ocupă cu cercetarea fenomenelor
economice la nivelul ramurii, care au loc la nivelul economiei mondiale sau nați onale.
Analiza mezoeconomică s e ocupă cu studierea proceselor și a fenomenelor
economico -financiare la baza ramurii de activitate.

d) în funcție de modul de urmările în timp al fenomenului putem distinge:

Analiza statică, se ocupă cu studierea unor fenomene economice, dar și a l egăturilor
de condiționare, ce stabilește starea sau nivelul lor la un anumit moment dat.
Analiza dinamică, are în vedere procesele dar și fenomenele economice care se află în
mișcare, accentuând poziția pe care o are și mod ificările survenite în momentele evoluției lor.
Pe baza acesteia se determină factorii care acționează în urma schimbării poziționale și a
tendințelor evoluției viitoare.
Analiza statică și dinamică se unesc în mod reciproc și permite înțelegerea
fenomenel or economice într -un anumit moment dat, dar și evoluția acestora într -o perioadă
de timp.

e) după orizontul de timp, distingem:

Analiza pe termen scurt, transmite managementului întreprinderii către conducerea
operativă a activității într -o perioadă de u n an. Această analiză operează cu modele care sunt
de tip determinist.
Analiza pe termen lung, lucrează cu date care trec perioada de un an, folosind
metodele de tip stocastic.

f) după specificul studierii fenomenelor putem distinge:

Analiza economico -financiară, unde se îmbină relațiile în activitatea economică,
financiară, extraordinară dar și cea de exploatare.
Analiza financiară, abordează fluxurile financiare care se alcătuie sc la nivelul unei
întreprinderi , metoda de gestionare a patrim oniului și de investire a capitalului.
Analiza tehnico -economică, combină caracterul tehnic cu caracterul economic.
Mărirea producției fizice reprezintă consecința analizei tehnico -economice realizată de către
specialiști ce au pregătiri tehnice și economi ce.

g) după poziția analistului în comparație cu entitatea cercetată, există:

Analiza internă, analistul este dinauntrul întreprinderii. Analiza internă ajută
conducerea entității pentru cunoașterea stării și fundamentarea activității din viitor.
Analiza externă se realizează pentru partenerii din exterior, aceștia pentru stabilirea
deciziilor au încredere în informațiile date de analiza financiară.

În analiza economică este necesar unirea tuturor tipurilor de analiză, care determină
cunoașterea evoluția fenomenelor economice în spațiu dar și în timp, pentru fundamentarea
științifică în vederea optimizării activității economico -sociale, dar și a deciziilor pentru
reglare.

1.5. Metodologia analizei economico -financiare

Totalitatea tehnicilor, metodelor dar și procedeelor utilizate pentru analiza economico –
financiară constituie metodologia analizei economico -financiară.
Metodologia analizei economico -financiare conține metode specifice și comune, sunt
grupate în două categorii:
 Metode calitative;
 Metode cantitative.

Metodele calitative constă în realizarea obiectivului analizei calitative, adică stabilirea
fenomenului cercetat și caracteristicile sale esențiale. Metodele analizei calitative sunt
următoarele: comparația, gruparea, modelarea, descompunerea rezultatelor și divizarea.
Modelarea fenomenelor economico -financiare reprezintă metoda de cercetare care se
bazează pe prezentarea simplificată a realității, instrumentul utilizat este modelul.
Modelele, în funcție de modalitatea de prezentarea a fenomen elor, se pot grupa astfel:
modele simbolice, imitative și analogice.
Prin modelul analogic proprietățile fenomenului cercetat sunt reprezentate cu ajutorul
altor proprietăți, cum ar fi: graficele și diagramele.
Modelul imitativ determină fenomenul prin el, dar la altă scară, cum ar fi: fotografiile
și hărțile.
Modelul simbolic constă în folosirea simbolurilor alfanumerice și reprezintă
fenomenele economico -financiare ce se găsește sub forma unor ecuații. Din toate modelele
menționate cele mai utilizate sunt modelele simbolice, iar următoarele sunt modelele
analogice.

A. Diviziunea și descompunerea rezultatelor

Rezultatele economico -financiare a unei întreprinderi se pot studia și analiza cu
ajutorul diviziunii și descompunerii lor.
Prin această metodă cali tativă al analizei economico -financiare, se recunosc
următoarele tipuri:
a) diviziunea după timpul de formare a rezultatelor7, constă în stabilirea contribuției
oricărei diviziuni de timp pentru formarea rezultatelor într -o anumită perioadă. Dacă perioada
constă în anul calendaristic, diviziunile de timp pot fi: semestrul, trimestrul, lunile, decadele,
săptămânile, zilele8.
b) diviziunea după locul de formare a rezultatelor9, implică stabilirea contribuției
organizatorice a entități la constituirea rezultat ului total primit într -o perioadă. Analiza
privind divizarea rezultatului, aprobă stabilirea contribuției în dimensiuni absolute a
ponderilor.

7 Ion Anghel , E. Claudia Șerban, Analiza economico -financiară a firmei, București , 2014, pag.33.
8 Idem
9 Idem

c) descompunerea pe elemente ecomponente10, are scopul de a identifica părțile care
alcătuiesc rezultatul analizat . Scopul analizei este de fixare a contribuției fiecărui element
pentru formarea și schimbarea rezultatului total.
Descompunerea în elemente componente, constă în aprofundarea anlizei cu ajutorul
treceri nivelului întregului la cel a componentelor și recun oașterea factorilor specifici
elementului component.

B. Comparația

Pentru analizarea fiecărui fenomen economico -financiar necesită prezența unui
criteriu de referință și a unei baze comparative, cu scopul de a face o apreciere despre
fenomenul studiat.
În funcție de criteriul de referință ales, se pot întâlni următoarele tipuri de
comparații11:
a) comparații în timp, ce se bazează pe valorile fenomenului ales înregistrate într -o
anumită perioadă de timp;
b) comparații în spațiu, care presupun comparații cu firmele concurente, cu media
sectorială;
c) comparații mixte, în timp și spațiu, care presupun îmbinarea criteriilor a) și b)
meționate anterior;
d) comparații față de un criteriu prestabilit cum ar fi buget, clauze contractuale,
standarde, normative etc.;
e) alte comparații decât cele menționate anterior (de exemplu: comparații pe baza
metodei scorurilor, comparații de variante în cazul unui studiu tehnico -economic etc.).
Pentru a garanta comparabilitatea indicatorilor și al datelor utilizate este necesar ca
sfera de cuprindere al indicatorilor să fie asemănătoare, să se facă evaluarea pe acel etalon și
nu în ultimul rând să folosească tot aceleași metode de calcul.

C. Gruparea

Gruparea constă în separarea colectivități cu ajutorul grupelor omogene de unități, în
funcție de anumite criterii. Aceasta este premergătoare analizei organizatorice a fenomenelor
economico -financiare, ca și o metodă de cercetare.

Metodele cantitative constă în măsurarea influențelor elementelor componente a
factorilor către mărimile și v ariațiile fenomenului economico -financiar analizat. Metodele
cantitative sunt diferite după tipul de legături funcțional -cauzale, ele sunt de două tipuri
determinist și stocastic.
Metodele analizei cantitative sunt următoarele: metoda balanțieră, grilelor,
stubstituțiilor în lanț și analizei regresionale, cercetările operaționale și diagrama Pareto.

A. Metoda substituirilor în lanț

Metoda substituirilor în lanț denumită și metoda iterării, este utilizată dacă între
factorii fenomenului cercetat există re lații de forma produsului și a raportului care sunt de tip
determinist.
Metoda subsituirilor în lanț este formată din trei principii, respectiv:

10 Idem
11 Idem

a. ordonarea factorilor în cadrul sistemului de analiză, presupune condiționarea
economică, adică a factorilor cantitativi, calitativi și de structură;
Factorii cantitativi constituie suportul material a factorilor calitativi și a f enomenului
studiat, cum ar fi: forța de muncă care reprezintă suportul material a productivității muncii și
a producției obținute, pro ducția vândută reprezintă suportul profitului unitar și celui total.
Factorul calitativ este la fel cu fenomenu l analizat, dar conține o sferă diferită, ca și
exemplu: productivitatea muncii reprezintă factorul calitativ.
Factorul structură apare în situaț ia mărimilor agregate, alcătuit din componente
eterogene, acestea pot fi adunate cu ajutorul unui etalon de evaluare comun.
b. substituirea se face succesiv, după ordinea menționată la principiul anterior;
c. factorul substituit se păstrează în operațiunile ulterioare, utilizarea metodei se face
cu ajutorul mărimi absolute și relative. Situațiie caracteristice de utilizare a metodei sunt
raportul si pordusul dintre factori.

B. Metoda balanțieră

Metoda balanțieră este folosit atunci când fenomenul studiat dar și elementele lui sunt
legături de tip determinist, care are forma sumei și diferenței. Modelul general a fenomenului
care constă în folosirea metodei balanțiere astfel:
R = a + b – c.
Metod a balanțieră se utilizează în general pentru analiza structurală a proceselor
economico financiare, cum ar fi: analiza cifrei de afaceri, analiza structurală a costurilor.

C. Metoda ratelor

Rata expune corelația dintre doi indicatori economico -financiari . Rata se poate calcula
ca relație dintre doi indicatori care pot fi comparabili și au o semnificație superioară dacă sunt
luați separat.
După natura lor, ratele se grupează în următoarele categorii:
a) rate de eficiență, care reprezintă corelația dintre e fort și efect, aceasta poate sa fie
de două feluri: efect/efort și efort/efect;
b) rate de structură, exprimă aportul părților la constituirea fenomenului, permite
compararea dintre entități de dimensiuni diferit;
c) rate a echilibrului financiar, arată re lația între posturi și grupe de posturi bilanțiere
care pot fi de activ și de pasiv.
Ratele sunt utilizate pentru analiza poziției entității în comparație cu media ramurii de
activitate, principalii concurenți și situația economică generală. Astfel, ratele reprezintă o
importanță deosebită și o comparație a realizărilor precedente a întreprinderii.

D. Metoda scorurilor

Scorul este metoda de analiză -diagnostic al riscului, utilizată de utilizatori externi ai
informației economico -financiare și de întreprin dere, se fundamentează pe combinarea liniară
a categoriei de rate financiare semnificative.
Forma unei funcții scor este:

Z = 𝑎1𝑥1 + 𝑎2𝑥2 + ……… + 𝑎𝑛 𝑥𝑛, unde:

𝑎1𝑎2…𝑎𝑛 – coeficienții de semnificație,
𝑥1𝑥2…𝑥𝑛 – variabile independente.

Stabilirea scorului presupune parcurgerea următoarelor etape12:

a) alegerea unui eșantion de firme care să cuprindă două categorii de întreprinderi:
falimentare sau aflate în dificultate și fără probleme financiare;
b) compararea celor două grupuri de întreprinderi, pe un interval de timp suficient de
mare, pe baza unor indicatori susceptibili de a fi semnificativi;
c) selectarea indicatorilor ce realizează cea mai bună discriminare;
d) elaborarea, prin tehnica analizei discriminante, a unei combinații liniare a indicatorilor
semnificativi (funcția -scor);
e) alegerea unui punct (sau a unor puncte) de inflexiune care să realizeze clasificarea
predictivă a întreprinderilor în cele două grupuri;
f) analiza a priori și a posteriori a ratei de succes a s corului prin compararea clasificării
predictive cu situația cunoscută a firmelor din eșantion.

Scorul constant a unei întreprinderi permite evaluarea riscului de faliment într -o
anumită perioadă .

E. Metoda analizei regresionale

Metoda analizei regresio nală numită și metoda corelației, este folosită când fenomenul
studiat dar și factorii de influență formează legăturii de tip stocastic. Metoda corelației este
utilizată pentru calcularea intensității legăturii între fenomenul cercetat și factorii lui de
influență.
Pentru aplicarea metodei analizei regresionale în analiza fenomenelor economico –
financiare se parcurg următoarele etape13:
a) stabilirea conținutului economic al fenomenului analizat (y) și al factorilor săi de
influență ( 𝑥1, 𝑥2, …. 𝑥𝑛);
b) identificarea legăturilor de cauzalitate și stabilirea ecuației de regresie. Ecuațiile de
regresie pot fi de tip linear, parabolic, hiperbolic, exponențial, logaritmic etc.;
c) calculul valorii parametrilor ecuației de regresie, folosind metoda celor mai mici
pătrate;
d) determinarea intesității legăturii dintre fenomenul analizat și factorii săi de influență ;
e) cuantificarea influenței factorilor asupra fenomenului cercetat.

F. Metoda grilelor de evaluare

Folosirea metodei grilelor de evaluare implică următoarele etape:
a) selecționarea criteriilor de evaluare a activității de cercetare;
b) stabilirea coeficienților de ponderare;
c) scrierea criteriilor de evaluare;
d) calcularea notei medii ponderate.
O exemplificare al metodei grilelor de evaluare unde aceasta es te folosită, este analiza
poziției concurențiale a entități într -o anumită industrie.

G. Diagrama Pareto

12Ion Anghel, E.Claudia Șerban , Analiza economico -financiară a firmei , București, 2014, pag. 39 -40.
13 G. Vâlceanu, V. Robu, N. Georgescu (coord.), Analiză economico -financiară , București, 2005, pag. 39.

Diagrama Pareto denumită și metoda ABC, constă în acordarea în analiză a unei
importanțe proporționale cu ajutorul elementelor pentru formarea fenome nului. Domeniile în
care este utilizat frecvent diagrama Pareto sunt următoarele: analiza furnizorilor, stocurilor,
costurilor, cifrei de afaceri și analiza furnizorilor.

H. Cercetările operaționale

Cercetările operaționale sunt folosite în situațiile relațiilor cauzale de mod stocastic,
costituie un ansamblu de metode utilizate când produc numeroși factori pentru adaptarea
deciziilor. Cercetările operaționale sunt folosite în analiza previzională.
Cercetările operaționale se caracterizează prin14:
a) studierea unor sisteme organizate, influențate de un complex de factori;
b) aplicarea unor metode științifice de evidențiere a legăturilor de interdependență, de
exprimare a lor într -o formă matematică și de atribuire a unor ponderi fiecărui element sau
factor;
c) raționalizarea deciziilor.

Modelele aplicate în cercetările operaționale se pot grupa astfel:

 deterministe: programarea dinamică și liniară;
 simulative: modelul dinamic a simulării gestionare, metoda Monte Carlo;
 probabiliste: metoda PERT, lanțur ile MARCOV.

14 Ion Anghel, E. Claudia Șerban , Analiza economico -financiară a firmei , București, 2014, pag. 42.

CAPITOLUL II.
INSTRUMENTELE ANALIZEI FINANCIARE

2.1. Analiza poziției financiare

Definirea poziției financiare se face de către resursele economice care le controlează,
cum ar fi: lichiditatea și solvabilitate, de către structura financiară, dar și de capacitatea de
acomodare la schimbările mediului unde își desfășoară activitatea.
Evaluarea poziției financiare este punctul de interes pentru utilizatorii informației
financiar -contabile. Investitorii de capital sunt preocupați de pe rformanța gestiunii activelor
dar și politicii financiare adoptate. Managerii supraveghează mărimea și dinamica sistemului
de indicatori ce definesc poziția financiară pentru fundamentarea hotărâriilor operaționale și
strategice.
Analiza poziției financiar e se fundamentează cu ajutorul datelor din bilanț, aceasta
cuprinde:
 analiza resurselor economice, se referă la analiza activelor și datoriilor;
 analiza structurii financiare al activelor, capitalului și a datoriilor. Structura financiară
a capitalului sco ate în evidență felul în care profitul o să fie împărțit către diferiți
finanțatori;
 analiza lichidității și solvabilității, prezentate prin ratele acestora;
 adaptabilitatea financiară, se referă la capacitatea entității de a influența momentul dar
și volu mul cash -flows -urilor.

2.1.1. Bilanțul – sursă de informații pentru analiza poziției financiare

Bilanțul contabil este un document financiar sintetic, care se întocmește la sfârșitul
perioadei de gestiune, acesta reflectă situația patrimonială și cea a rezultatelor a unei
întreprinderi, poate fi redată pe baza contului de profit și pierdere. Alte informații cu caracter
complementar sunt reprezentate prin intermediul anexelor cum ar fi: situația creanțelor și
datoriilor, repartizarea profitului, evoluția stocurilor, dar și în raportul de gestiune care este
întocmit de conducere.
Abordarea bilanțului contabil se realizează în funcție de două aspecte: economic și
juridic.
Din punct de vedere economic, bilanțul este definit ca totalitatea resurselor deținut e de
firmă și modul de utilizare a acestor resurse, respectiv valoarea activelor și proveniența
acestor active15.
În sens juridic, bilanțul contabil este un document de sinteză care arată drepturile de
proprietate și cele de creanță a întreprinderi, dar și obligațiile întreprinderi către creditori și
proprietari.
Începând de la definiția acestuia, se deduce rolul care îl are pentru asigurarea
informațiilor privind modul de investire a fondurilor pe baza activității a unui titular de
patrimoniu, cât și modul de formare.

15 Ion Anghel, E. Claudia Șerban , Analiza economico -financiară a firmei , București, 2014, pag. 422.

Ordinul cu nr.3055/2009 definește bilanțul ca un document contabil de sinteză, în care
sunt prezentate elementele de activ, capitalul propriu și datoriile întreprinderii la încheierea
exercițiului financiar dar și a celorlalte situații care sun t prevăzute de lege.
Forma de bilanț prezentată în OMF nr. 3055/2009 implică prezentarea elementelor de
activ și cele de datorii, aranjate în funcție de natură și lichiditate, dar și în funcție de natură și
exigibilitate.
Activul bilanțier cuprinde valoare a netă a mijloacelor bănești și materiale, dar și
creanțele pe care entitatea trebuie să le încaseze de la terți. Activul bilanțier este alcătuit din
următoarele grupe:
Active le imobilizate , denumite generic imobilizări, sunt reprezentate prin resurse
controlate de entități, ca rezultat al unor evenimente trecute, de la care se preconizează că vor
decurge beneficii economice viitoare ca urmare a deținerii și utilizării continue pe o perioadă
mai mare de un an în activitatea entității16. Activele imobiliz ate, se grupează astfel:
imobilizări necorporale; imobilizări corporale; imobilizări financiare.
Active le circulante, reprezintă o componentă a elementelor din activ, care evidențiază
totalitatea stocurilor, creanțelor și a valorilor de trezorerie, care su nt legate de un singur ciclu
de exploatare.
Un activ se clasifică ca activ circulant atunci când17:
a) se așteaptă să fie realizat sau este deținut cu intenția de a fi vândut sau consumat în
cursul normal al ciclului de exploatare al entității;
b) este deținut, î n principal, în scopul tranzacționării;
c) se așteaptă a fi realizat în termen de 12 luni de la data bilanțului; sau
d) este reprezentat de numeral sau echivalente de numeral a căror utilizare nu este
restricționată.
Cheltuieli în avans , acestea sunt cheltuieli care sunt plătite în exercițiul curent, dar
care se raportează la un exercițiu financiar în viitor deoarece urmează să fie incluse în costuri,
care conține cheltuielile cu chiriile, abonamente dar și alte cheltuieli efectuate în prealabil.
Elementele din a ctivul bilanțier sunt ordonate după criteriul lichidității, astfel partea
superioară cuprinde activele cu cel mai scăzut grad de lichiditate, iar în partea inferioară sunt
activele lichide.
Pasivul bilanțier este alcătuit după cum urmează:
Capitalul și rez ervele reprezintă dreptul acționarilor asupra activelor unei entități,
după deducerea tuturor datoriilor. Capitalurile proprii cuprind: aporturile de capital, primele
de capital, rezervele, rezultatul reportat, rezultatul exercițiului financiar18.
Capitalul unei întreprinderi, este reprezentat de capitalul social subscris sau vărsat, în
funcție de forma juridică a entității 19.
Capitalul social, conține aportul acționariilor/asociațiilor pe care aceștia l -au adus la
constituirea societății. Capitalul social s e poate diviza în părți sociale sau pe acțiuni, după
forma juridică a societățiilor.
Primele legate de capital cuprind primele de emisiune, fuziune, aport, și de
conversie20.

16 O.M.F.P. 1802/2014, privind situațiile financiare individuale și situațiile financiare consolidate,
M.of.nr.963/2014, secțiunea 4.4
17 O.M.F.P. 1802/2014, privind situațiile financiare individuale și situațiile financiare consolidate,
M.of.nr.268/2014, secțiunea 4.5 .
18 O.M.F.P. 1802/2014, M.of.408/2014, secțiunea 4.13
19 O.M.F.P. 1802/2014, M.of.410/2014, secțiunea 4.13.1.

20 O.M.F.P. 1802/2014, M.of.417/2014, secțiunea 4.13.2.

Rezervele din reevaluare includ rezervele din reevaluare aferente bilanțului în pr imul
an de la aplicarea ajustării la inflație, dar și la imobilizările corporale și financiare.
Rezervele reprezintă o parte a capitalurilor proprii, care cuprinde profitul net sau brut
care este repartizat, se împart în rezerve statutare, legale dar și al te rezerve.
Rezultatul reportat, acesta se referă la pierderile înregistrate în exercițiul financiar
precedent sau la profitul amânat la repartizare.
Rezultatul exercițiului, acesta îmbracă forma profitului net sau a pierderilor totale
determinată de desfă șurarea cheltuielilor peste veniturile totale.
Provizioanele pentru cheltuieli și riscuri sunt constituite la sfârșitul exercițiului pentru
elementele de patrimoniu sau pentru cheltuieli ce devin exigibile în următoarea perioadă.
Datoriile reunește împrumu turile și datoriile asimilate, ansamblul celorlalte datorii
către buget, obligațiile către furnizori și conturi asimilate.
Veniturile în avans reprezintă venituri care se vor încasa în exercițiul curent, cum ar fi
pentru lucrări, servicii și produse, dar c are vizează exercițiul financiar viitor.
Ordonarea elementelor a pasivului bilanțier se face în funcție de criterul de
exigibilitate, în partea superioară elemente cu exigibilitate redusă cum ar fi: capitaluri proprii
și datorii pe termen mediu sau lung, iar pe cea inferioară datoriile cu exigibilitate apropiată
cum ar fi: credite bancare pe termen scurt și datoriile de exploatare.
Bilanțul contabil este o componentă importantă de informații în analiza financiară.
Cele trei puncte de vedere, care sunt asoc iate bilanțului contabil sunt următoarele:
Bilanțul patrimonial, bilanțul contabil arată situația patrimonială a întreprinderii,
prezentând în cadrul părții sale totalitatea drepturilor patrimoniale pe care întreprinderea le
are la încheierea bilanțului contabil, iar partea de pasiv grupează ansamblul angajamentelor
patrimoniale a întreprinderii.
Bilanțul financiar are la bază analiza de lichiditate și solvabilitate.
Bilanțul funcțional, clasifică elementele de activ și pasiv după funcția de apartenență
la unul dintre ciclurile economice. Practic, pentru a clasifica din punct de vedere funcțional
posturile bilanțului contabil, este suficient să stabilim apartenența acestora la unul dintre
ciclurile de funcționare, și anume21:
– Ciclul de investiții;
– Ciclul de e xploatare;
– Ciclul de finanțare.

2.1.2. Analiza structurală a bilanțului contabil

Analiza structurală al bilanțului contabil cercetează ponderea elementelor de activ sau
pasiv în totalul bilanțului și măsura în care corespund pentru specificul activității desfășurate
de întreprindere care efectuează obiectul analizei.
Indicatorii de structură a activului definesc compoziția patrimoniului dar și a
mijloacelor economice a entității și evidențiază relațiile economice, juridice și tehnice în
cadrul căreia funcționează. Indicatorii de structură a pasivului, analizează structura de
finanțare a entității, evidențiind ansamblul de resurse financiare pe care întreprinderea îl are
la un moment dat.

Ca obiect, analiza structurii patrimoniului urmărește22:

21 G. Vâlceanu, V. Robu, N. Georgescu (coord.), Analiză economico -financiară , București, 2005, pag. 346 -347.
22 A. Bulgea, Analiză economico -financiară , Timișoara, 2011, pag. 77.

 stabilirea ponderii elementelor patrimoniale, precum și a raporturilor care există între
aceste elemente;
 evidențierea schimbărilor calitative în situația mijloacelor economice și a surselor de
finanțare;
 aprecierea stării patrimoniale și financiare;
 fundamentarea politicii și strategia financiară.

Ponderile de structură al patrimoniului pot fi influențate de:

 mediul în care entitatea își desfășoară activitatea;
 strategia investițională;
 gestiunea operațională;
 specificul activității;
 accesul la resu rse financiare.

A. Indicatori de structură a activului bilanțier :

1) Ponderea activelor imobilizate:

Active imobilizate totale
Activ total×100

Această rată măsoară importanța relativă a activelor pe termen lung în totalul activelor
firmei. Acest indicator permite aprecierea flexibilității financiare a firmei, în măsura în care
evidențiază componenta de capital investit în active fixe. Dimensiunea acestui indicator este
influențat atât de factorii generali care afectează structura activului (tehnici, economici și
juridici), cât și de politicile contabile ale firmei (alegerea între capitalizare și înregistrare pe
costuri a unor investiții, sistemul de amortizare, deciziile privind reevaluarea activelor
imobilizate etc.) 23.

Ca consecință al conținutului distinct a componentelor activului imobilizat, folosim
următoarele ponderi complementare:

𝑃𝑜𝑛𝑑𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑖𝑚𝑜𝑏𝑖𝑙𝑖𝑧 ă𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑛𝑒𝑐𝑜𝑟𝑝𝑜𝑟𝑎𝑙𝑒 =Imobilizări necorporale
Activ total×100

Ponderea activelor imobilizate necorporale în total activ, acesta reflectă ponderea a
unor active ca licențe, brevete, fond comercial. Ponderea depi nde de specificul activității și de
istoria acesteia. Entitățile românești au ponderea scăzută al activelor necorporale, în
comparație cu țările dezvoltate, care evidențiază ponderi importante.

𝑃𝑜𝑛𝑑𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑖𝑚𝑜𝑏𝑖𝑙𝑖𝑧 ă𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑐𝑜𝑟𝑝𝑜𝑟𝑎𝑙 𝑒=Imobilizări corporale
Activ total ×100

Ponderea activelor imobilizate corporale în total activ, acest indicator poate atinge
valori ridicate în situația în care întreprinderea operează în anumite sectoare economice,
acestea reclamă existența a unor infr astructuri importante sau echipamente costisitoare:
transporturi, industrie hotelieră, industrie siderurgică. Valoarea acestui indicator poate să fie

23 G. Vâlceanu, V. Robu, N. Georgescu (coord.), Analiză economico -financiară , București, 2005, pag. 348.

influențat de politica de investiții a întreprinderi, metoda de amortizare utilizată sau de alte
echipamen te luate în leasing.

𝑃𝑜𝑛𝑑𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑖𝑚𝑜𝑏𝑖𝑙𝑖𝑧 ă𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑓𝑖𝑛𝑎𝑛𝑐𝑖𝑎𝑟𝑒 =Imobilizări financiare
Activ total ×100

Ponderea imobilizărilor financiare în total activ, acest indicator oferă informații
despre relațiile financiare fixate între înt reprindere și agenți economici, punând la dispoziție
informații despre politicile de investiții a întreprinderi.

2) Ponderea activelor circulante:
Active circulante
Activ total ×100

Ponderea activelor circulante în total activ, este important ca această pondere să fie
mică. Semnificația acestui indicator este una importantă, datorită calități activității de
producție, comerciale și de a recupera creanțele. Analiza acestuia este și mai importantă dacă
se face la nivelul elementelor componente a activelor c irculante.

Ca pondere complementare a analizei, se utilizează următoarele:

𝑃𝑜𝑛𝑑𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑡𝑜𝑐𝑢𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 =Stocuri
Activ total×100

Ponderea stocurilor în total activ, acest indicator arată amploarea constrângerilor
tehnico -economice, acesta rezultă din natura activității întreprinderi. Valoarea acestui
indicator este redusă mai ales în cazul întreprinderilor productive care au produse de fabricare
cu ciclu lung, sau a celor care activează în cadrul distribuției și construcțiilor. Factorii care ar
putea influența valoarea acestui indicator sunt următoarele: politica de aprovizionare a
întreprinderi, fluctuațiile sezoniere.
Analiza acestuia ar putea fi mai relevantă dacă ar fi efectuată la nivelul tuturor
categoriilor de stocuri:
 Stocuri de mărfuri;
 Stocuri de materii prime;
 Produse în curs de execuție;
 Stocuri de produse finite;
 Stocuri de materiale.

𝑃𝑜𝑛𝑑𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑐𝑟𝑒𝑎𝑛 ț𝑒𝑙𝑜𝑟 =Creanțe
Activ total ×100

Ponderea creanțelor comerciale în total activ , acest indicator scoate în evidență
politic a de creditare a clienților folosită de întreprindere. În cazul întreprinderilor care au
clenți predominant persoane fizice, iar încasările se fac în numeral, valoarea acestui indicator
este redusă.

𝑃𝑜𝑛𝑑𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑑𝑖𝑠𝑝𝑜𝑛𝑖𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡 ăț𝑖𝑙𝑜𝑟 =Disp onibilități
Activ total ×100

Ponderea disponibilităților bănești în total activ, disponibilitățile unei întreprinderi
trebuie să fie într -un volum suficient pentru a putea să -și onoreze integral dar și la termen
obligațiile. Mărimea prea mare a acestuia, p oate reprezenta folosirea neeficiență.

B. Indicatori de structură a pasivului bilanțier :

1) Ponderea stabilității financiare:

Capitaluri permanente
Pasiv total×100

Ponderea capitalurilor permanente în total pasiv, acest indicator arată gradul de
stabili tate a resurselor, de care întreprinderea dispune la un moment dat.

2) Rata autonomiei globale:

𝑃𝑜𝑛𝑑𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑐𝑎𝑝𝑖𝑡𝑎𝑙𝑢𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑝𝑟𝑜𝑝𝑟𝑖𝑖 =Capitaluri proprii
Pasiv total ×100

Ponderea capitalurilor proprii în total pasiv, indicatorul este gândit pentru a accentua
gradul de autonomie financiară a entității, cu ajutorul căruia se finanțează resursele proprii.
Gradul de autonomie redus, duce la mărirea gradului de vulnerabilitate și crește riscul de
faliment.

3) Rata de îndatorare:

𝑃𝑜𝑛𝑑 𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑑𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖𝑙𝑜𝑟 =Datorii
Pasiv total ×100

Ponderea datoriilor în total pasiv, mărimea indicatorului exprimă mărimea ratei de
rentabilitate și rata dobânzii. Ponderea este influențată de specificul activității de exploatare
și de structura de finanțare.

2.1.3. Analiza indicatorilor de echilibru financiar

Pornind de la ecuația elementară a bilanțului, acesta expune egalitatea valorii activului
cu ajutorul valorii pasivului, pot fi prezentate o succesiune de corelații structurale dintre
elementele de activ și pasiv acestea fiind gurpate după legătura lor financiară. Echilibrul
financiar poate să fie interpretat ca și o egalitate dintre cheltuieli și venituri.
Echilibrul financiar poate fi definit dintr -o succesiune de corelații dintre res ursele
financiare cu sprijinul elementelor de pasiv și volumul mijloacelor economice prezentat cu
sprijinul elementelor de activ, acestea fiind comparate și asociate după perioada de
imobilizare a activelor și perioada de stabilitate a pasivelor.
Acesta po ate să fie analizat atât static, cât și dinamic astfel: pe termen foarte scurt,
unde se compară fondul de rulment cu nevoia de fond de rulment; pe termen scurt, într -o
perioadă de până într -un an, unde se compară activele circulante și obligațiile de plată ; pe
termen mediu sau lung, se compară legătura între activele imobilizate și capitalurile
permanente.

Dereglările echilibrului financiar se pot demonstra în funcție de motivul care a
provocat. Așadar acestea pot fi: pe termen lung sau permanente, periodic e, ocazionale.

Evaluarea echilibrului financiar static se face cu ajutorul indicatorilor următori:

1. Activul net contabil , expune diferența dintre totalul activ și totalul datoriilor pe care
le are firma: ANC = At – Dt, această relație de calcul arată e valuarea contabilă a averii
acționarilor la închiderea exercițiului financiar.
Activul net contabil pozitiv evidențiază prezența a unui volum a activelor întreprinderi
satisfăcător pentru a putea fi acoperite toate datoriile, iar un rezultat negativ arată un grad a
datoriilor superior activelor totale.
2. Fondul de rulment, reprezintă valoarea resurselor permanente care susține activele
circulante. Calcularea fondului de rulment verifică și aprobă respectarea principiului
fundamental a gestiunii financiare a întreprinderii acesta reprezentând finanțarea alocărilor
permanente a întreprinderii pe baza resurselor stabile. Fondul de rulment se poate calcula
utilizand două procedee:
 folosind partea de sus al bilanțului: FR = CPE – IMO;
 folosind partea de jos al bilanțului: FR = ACR – (DEX + CTS).
Deosebim trei forme a fondului de rulment: f ondul de rulment propriu, care prezintă
cota de participare al capitalului propriu pentru finanțarea activelor circulante , care se află
astfel: FRP = CPR – IMO ; fondul de rulment străin, care prezintă contribuția datoriilor cele
pe termen mediu și lung pentru a finanța r activele circulante , care se calculează: FRS = FR−
FRP = DTML și fondul de rulment net global : FRNG = Resurse stabile – Active stabile .
3. Necesarul de fond de rulment , este caracterizat ca fiind deosebirea între activele
circulante și datoriile pe termen scurt, fiind forma necesarului de finantare a ciclului de
exploatare. Metodele în care acesta se poate calcula sunt:
 cu ajutorul bilanțului financiar, astfel: NFR = Active curente – Pasive curent;
 cu ajutorul bilanțului funcțional, astfel: NFR = Active ciclice – Pasive ciclice
4. Trezoreria netă, examinează nivelul în care resursele stabile care au rămas după
acoperirea activelor imobilizate a fost suficient pentru a putea acoperi nevoile de finanțare a
ciclului de exploatare. Acesta se calculează astfel: TN = FR – NFR.

2.1.4. Analiza solvabilității și lichidității

Analiza solvabilității și a lichidității se realizea ză cu ajutorul ratelor financiare, ce
arată posibilitatea întreprinderi de a face față obligațiilor.
Solvabilitatea unei întreprinderi exprimă capacitatea de rambursare a obligațiilor și de
a evita riscul de faliment. În funcție de perspectivele abordării, lichiditatea prezintă
semnificații distincte24:
a) abilitatea unui activ de a fi transformat în bani rapid și cu o pierdere minimă de
valoare. Această definiție este cunoscută și ca lichiditate externă, referindu -se la
posibilitatea investitorului de a transf orma în bani plasamentul în capitalul firmei
respective;
b) abilitatea unei firme de a -și onora la scadență obligațiile de plată asumate din activele
curente. Această definiție este cunoscută și sub denumirea de lichiditate internă.

24 G. Vâlceanu, V. Robu, N. Georgescu (coord.), Analiză economi co-financiară , București, 2005, pag. 369 -370.

Lichiditatea unei întrepr indere constă în capacitatea de a putea face față obligațiilor de
plată, pentru a evita incapacitatea de plată.

A. Indicatori ai autonomiei financiare sunt:

a) Autonomia financiară, prezintă gradul în care firma își poate finanța activitatea cu ajutorul
resurselor proprii. Nivelul indicatorului trebuie să fie minim 50%, arecierea se face în
corelație cu rata dobânzii și rentabilitatea economică.

𝐴𝑢𝑡𝑜𝑛𝑜𝑚𝑖𝑎 𝑓𝑖𝑛𝑎𝑛𝑐𝑖𝑎𝑟 ă=Capital propriu
Pasiv total ×100

b) Rata de îndatorare globală, acest indicator este opusul indicatorului de autonomie
financiară. Valoare acceptată pentru acesta este maxim 50%, se pot accepta valori mai mari
dar trebuie ținut cont de rentabilitatea eco nomică și de rata dobânzii a entității.

𝑅𝑎𝑡𝑎 𝑑𝑒 î𝑛𝑑𝑎𝑡𝑜𝑟𝑎𝑟𝑒 𝑔𝑙𝑜𝑏𝑎𝑙 ă=Datorii totale
Pasive totale

B. Indicatori ai lichidității sunt:

Rata curentă, este cea mai folosită rată de lichiditate, acesta arată disponibilitatea
alocărilor cic lice în relație cu datoriile exigibile.

𝑅𝑎𝑡𝑎 𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡 ă=Active curente
Pasive curente

Rata rapidă sau intermediară , pentru că unori lichiditatea este dificil de efectuat, acest
indicator trebuie apreciat pe baza creanțelor și disponibilităților. Datorită stocurilor care au un
risc de lichiditate mai mare în paralel cu celelalte elemente de activ, se reevaluează
capacitatea întreprinderi de restituire a obligațiilor curente.

𝑅𝑎𝑡𝑎 𝑟𝑎𝑝𝑖𝑑 ă=Active curente −Stocuri
Pasive curente

Rata imediată , datorită faptului că pot apărea dificultăți în cazul creanțelor în
încasarea lor, cel mai sigur indicator este acesta.

𝑅𝑎𝑡𝑎 𝑖𝑚𝑒𝑑𝑖𝑎𝑡 ă=Disponibilități
Pasive curente

2.2. Analiza rezultatelor

2.2.1. Conținutul contului de profit și pierdere

Contul de profit și pierdere propune constituirea tabloului de veniturilor dar și
cheltuieli care sunt realizate de întreprindere în urma desfășurării a ansamblului de
operațiuni, acestea sunt: economice, financiare și de investiții.
Standardele contabil e, cu ajutorul paragrafului 81 din Standardul Internațional de
Contabilitate nr. 1, dă ocazia companiilor să decidă dacă prezentarea rezultatul global o să se
facă într -o singură situație financiară sau două, respectiv situația rezultatului global și contu l
de profit și pierdere.
Conform OMFP nr.1286/2012 și OMFP nr. 881/2012, entitățile în concordanță
deplină cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară, trebuie să întocmească
situațiile financiare, în legătura cu raportarea rezultatului global.
În mod sintetic vorbind, situația rezultatului global este documentul contabil de
sinteză, care într -o anumită perioadă măsoară performanțele activității entități. Contul de
profit și pierdere arată rezultatul activității desfășurat de către entitate, cu aj utorul exercițiului
financiar, care arată dacă entitatea a înregistrat profit sau pierdere.
În funcție de conținutul informațional, există două modalități a contului de profit și
pierdere, acestea sunt următoarele: veniturile și cheltuielile sunt grupate î n funcție de natura
lor și unde cheltuielile sunt grupate în funcție de destinație.
Veniturile și cheltuielile unei întreprinderi sunt definite astfel:
Veniturile sunt sumele sau valorile unei întreprinderi care trebuie încasate sau de
încasat din activită ți curente dar și din câștiguri din alte surse.
Cheltuielile entității reprezintă valorile plătite sau de plătit pentru25:
 consumuri de stocuri și servicii prestate, de care beneficiază entitatea;
 cheltuieli cu personalul;
 executarea unor obligații legale s au contractuale.
Contabilitatea cheltuielilor și veniturilor sunt grupate astfel în funcție de natura lor :
venituri și cheltuieli din exploatare , venituri și cheltuieli financiare

Principalii utilizatori ai informațiilor financiare și de interese sunt pre zentați astfel:

Acționarii sunt de două categorii respectiv preferențiali și ordinari.
Acționarii preferențiali, aceștia în com parație cu acționarii ordinari iau asupra lor un
risc mult mai mic, încasând o sumă exactă ca dividend. Ei cer informați referit oare la:
valoarea netă a activelor, posibil itatea de a acoperi dividendele și dacă activitatea se poate
desfășura în viitor.
Acționarii ordinari fac parte din categoria în care doresc informați cu privire la:
evoluția și nivelul profitului, lichiditatea, g radul de îndatorare, riscul de exploatare și cel
financiar, valoarea activului net, capacitatea de autofinanțare etc.
Creditorii sunt de trei feluri: cei pe termen scurt, mediu și lung.
Creditorii pe termen scurt se preocupă de profit, riscul financiar și de exploatare,
valoarea acțiunilor și de lichiditate și solvabilitate.
Creditorii pe termen mediu sau lung, supraveghează informațiile viitoare cum ar fi:
autonomia financiară, rentabilitatea entități, gradul de îndatorare.
Salariații sunt preocupați de si guranța locului de muncă dar și de salariul lor, de aceea
sunt interesați de: profit, valoarea adăugată, capacitatea de a putea să reinvestească,
lichiditate. Entitățile sunt obligate prin noul cod a muncii să prezinte la cererea salarațiilor
situațiile fi nanciare.
Managementul întreprinderi, are nevoie de toți indicatorii prezentați mai sus, pentru o
colaborare mai bună și anticiparea situațiilor.

25 O.M.F.P. 1802/2014, publicat în M.of. nr.449/2014, Secțiunea 4.17.2.

Statul este preocupat de modul în care firma își poate plăti obligațiile către bugetul de
stat, acesta urmăre ște raportarea contabilității la fiscalitate pentru a afla, taxa pe valoarea
adăugată, impozitul pe profit și alte taxe și impozite.
Pe baza acestora, care sunt expuse de purtătorii de interese referitor la entitate,
elementele sunt scrise într -o ordine în care utilizatorii pot interpreta situația societății după
elementul urmărit.

2.2.2. Analiza rezultatelor prin intermediul soldurilor de gestiune

Analiza rezultatelor prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune, este metoda
de analiză a întrep rinderii cu ajutorul rezultatelor care garantează uniformizarea informațiilor
atât microeconomic cât și macroeconomic. Astfel, cumularea valorilor adăugate îndeplinite
de agenții economici reprezintă produsul intern brut.
Pe baza acestei metode se efectuea ză o retratare a elementelor ale contului de profit și
pierdere care se compune din agregarea și calculul indicatorilor, marjele de acumulare
potrivite fiind următoarele:
Marja comercială reprezintă diferența dintre venituri din vânzarea mărfurilor și dint re
cheltuieli cu mărfurile vândute.
Marja comercială brută este un indicator care stabilește rezultatul primit din vânzările
brute dinaintea reducerilor comerciale primite de entitate, cu ajutorul facturilor emise mai
tarziu decât are loc livrarea mărfuril or și diferit de facturile și costul brut a bunurilor vândute
ce nu reflectă reducerile luate în primire de entitate. Creștere acestui indicator reprezintă
îmbunătățirea performanțelor. Dac ă domeniul de activitate a entități este comerț atunci este
necesar analiza marjei comerciale pe tipur i de mărfuri sau în funcție de zona de desfacere.
Marja comercială netă, acest indicator este cel mai utilizat deoarece arată rezultatul
din vânzări, care a rămas la dispoziția întreprinderii.
Producția exercițiului constituie valoarea totală a producției care entitatea o realizează
într-un exercițiu financiar. Producția exercițiului este indicator eterogen, prod ucția stocată și
imobilizată es te reprezentate de costul de producție, componentele de vânzări care se găsesc
în cifra de afaceri care este evaluat la prețul de vânzare.
Producția exercițiului, acest indicator este necesar în managementul desfacerii, dar și
cel a producției, acest indicator permite in terpretarea unor relații utile deciziilor privind
indicatorii valorici a producției și comcercializării dar și îndrumă factorii de decizie pentru
luarea măsurilor referitoare la stadiile ciclului de exploatare.
Valoarea adăugată, măsoară rezultatul realiza t cu potențialul tehnico -economic a
entități, care are ca scop remune rarea factorului uman, investit orilor și a statului.
Excedentul brut din exploatare , reprezintă un indicator de rezultat primit după
remunerarea personalului și al statului. EBE reprezin tă o resursă financiară fundamentală
pentru întreprindere, care va fi utilizată pentru menținerea sau creșterea capacității de
producție, rambursarea împrumuturilor angajate anterior26.
Metoda de calcul a soldurilor intermediare de gestiune a deficitului br ut din
exploatare, este: EBE = VME−CME.
Capacitatea de autofinanțare se poate calcula cu ajutorul elementelor contului de
profit și pierdere, aceasta reprezintă capacitatea financiară a entității care poate sa fie
îndrumat pentru dezvoltarea activității d e exploatare.

26 Lala Popa, M. Miculeac, Analiză economico -financiară. Elementele teoretice și studii de caz , Timișoara,
2009, pag. 250.

2.2.3. Analiza ratelor de rentabilitate

Rata rentabilității economice este cea mai importantă rată de rentabilitate. Această rată
evidențiază performanțele utilizării a capitalului investit a entități în activitate, sau a activului
total utilizat pentru a obține performanțe.

𝑅𝑒𝑛𝑡𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑒𝑐𝑜𝑛𝑜𝑚𝑖𝑐 ă=Rentabilitatea economică
Cifra de afaceri ×100

Rentabilitatea financiară prezintă capacitatea întreprinderii de remunerare a
capitalurilor proprii a acționarilor. Aceasta este influențată în primul rând de structura
capitalurilor, iar în al doilea rând de modul de procurare.

𝑅𝑒𝑛𝑡𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑓𝑖𝑛𝑎𝑛𝑐𝑖𝑎𝑟 ă=Profit net
Cifra de afaceri ×100

2.3. Indicatori de gestiune

1. Rotația stocurilor, acest indicator măsoară pe baza cifrei de afaceri al stocurilor numărul
ciclurilor de reînoire, pe o anumită perioadă. Aprecierea indicatorului se poate realiza mai
bine daca se face o diferențiere a categoriilor de stocuri: materii prime, mărfuri, produse finte
etc..
𝑅𝑜𝑡𝑎ț𝑖𝑎 𝑠𝑡𝑜𝑐𝑢𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 =Stocuri
Cifra de afacerei ×365

2. Rotația creanțelor comerciale, arată perioada medie prezentată în zile, pentru încasarea
creanțelor întreprinderi. Valoarea indicatorului ridicată în comparație cu perioada de
întârzâiere l a plată arată că există perturbări în încasarea creanțelor firmei.

𝑅𝑜𝑡𝑎 ț𝑖𝑎 𝑐𝑟𝑒𝑎𝑛 ț𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑐𝑜𝑚𝑒𝑟𝑐𝑖𝑎𝑙𝑒 =Creanțe comerciale
Cifra de afaceri ×365

3. Rotația furnizorilor, arată perioada exprimată în zile când se achită obligațiile față de
furnizpri. Valoarea trebuie corelată cu numarul zilelor în care sa întarzâiat plata, în caz
contrar arată perturbări.
𝑅𝑜𝑡𝑎 ț𝑖𝑎 𝑓𝑢𝑟𝑛𝑖𝑧𝑜𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 =Datorii comerciale
Cifra de afaceri ×365

2.4. Analiza riscului

Împreună cu analiza rentabilității, pentru diagnosticarea întreprinderi un aspect
important este analiza riscului, care reprezintă cealaltă parte a rentabilității.

Riscul este o noțiune complexă, poate afecta performanțele și fiabilitatea întreprinderi
și se exprimă ca: stare de faliment, instabilitatea indicatorilor de poziție și a situației
financiare și instabilitatea rezultatelor economice. În funcție de problemele riscului, se
clasifică astfel:
Riscul economic reprezintă capacitat ea întreprinderii de adaptare la cel mai m ic cost și
la timp la variațiile determinate de mediul economic. El expune volatilitatea rezultatului la
schimbarea condițiilor de exploatare.
Riscul financiar definește variabilitatea indicatorilor de flux și rezultate grație
influenței structurii de fina nțare.
Riscul de faliment reprezintă capacitatea întreprinderi de a putea face față obligațiilor
față de terți, o analiză a solvabilități întreprinderi. Orice investitor știe că plasarea capitalului
într-o întreprindere, duce la asum area riscul ui de falim ent.
Previziunea falimentului este o problemă de m are interes, care provoacă aten ția
practicienilor dar mai ales a cercetorilor. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că:
 falimentul este un lucru real și foarte ușor de definit;
 lipsa de previziune p oate genera pie rderi mari în sistemul economic: firmele cotate ,
cu patru zile înainte de a anunța falimentul, pierd 41% din capitalul investit, iar
firmele necotate micșorarea de valoare din cauza falimentului și nevoia de vânzare
forțată poate duce la o scădere de 80% din valoarea entității.

Scorul se poate realiza cu ajutorul unei funcții de tipul: Z = 𝑎1 𝑋1 + 𝑎2 𝑋2+….+ 𝑎𝑛 𝑋𝑛,
unde:
𝑎1 – coeficienții de ponderare;
𝑋1 – variabile.

În sinteză, determinarea scorului presupune parcurgerea următoarelor etape de lucru27:

1) alegerea unui eșantion de întreprinderi care să cuprindă două grupuri: întreprinderi
falimentare sau aflate în dificultate și firme fără probleme financiare;
2) compararea de -a lungul unei perioade de timp, pe baza unui se t de indicatori susceptibili
de a fi semnificativi, a celor două grupuri de întreprinderi (falimentare/nonfalimentare);
3) selectarea indicatorilor ce realizează cea mai bună determinare;
4) elaborarea, prin tehnica analizei discriminante, a unei combinați i liniare Z a indicatorilor
semnificativi (Xi);
5) alegerea unui punct (sau a unor puncte) de inflexiune care să realizeze clasificarea
predictivă a întreprinderilor în cele două grupuri;
6) analiza a priori și a posteriori a ratei de succes a scorului, pr in compararea clasificării
predictive cu situația cunoscută a întreprinderilor din eșantion.

27 Ion Anghel, E. Claudia Șerban , Analiza economico -financiară a firmei , București, 2014, pag. 502.