CAPITOLUL I – COMUNICAREA ȘI COMUNICAREA POLITICĂ 1.1 Comunicarea – delimitări conceptuale Pentru a putea analiza și descrie manipularea politică,… [631268]

1
CAPITOLUL I – COMUNICAREA ȘI COMUNICAREA POLITICĂ
1.1 Comunicarea – delimitări conceptuale
Pentru a putea analiza și descrie manipularea politică, este necesar să definim
pentru început comunicarea în general, precum și comunicarea politică în particular .
Dicționarul de Sociologie , lucrare coordona tă de Cătălin Zamfir și Lazăr
Vlăsceanu, definește comunicarea1 ca fiind ”procesul de emitere a unui mesaj și de
transmitere a acestuia într -o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în
vede rea receptării ”. Scopul emiterii mesajului este deobicei cel de a transmite o informație .
Importanța informației și a comunicării era recunoscută încă din antichitate, primele tactic i
de război, regăsite în celebra ”Arta Războiului” atribuită lui Sun Tzu dovedesc din plin
relevanța decodării corecte, respectiv avantajel e pe care le poate oferi manipularea
informației .
1.1.1 Considerații generale

Atribuită lui Sir Francis Bacon, afirmația conform căreia „info rmația este putere”,
amintită după mai bine de 400 de ani de Robert Keohanne și Joseph Nye2, vine să
sublinieze importanța comunicării și raportul acesteia cu puterea politică. Moderniștii
anilor 70, precum și Peter Drucker, soții Toffler și alți prevestitori ai revoluției
informaționale ai anilor 90 , citați de Keohanne și Nye, lansau teorii despre modul în care
această revoluție va eclipsa organizările teritoriale tradiționale. Deși statul teritorial s -a
dovedit mai rezistent decât se spunea în aceste teorii, direcția previzionată pare cea corectă.
Deținerea unei cantități însemnate de informații de calitate poate fi așadar crucială.
Revoluția informațională a generat într-adevăr o cantitate imensă de informație
liberă, aspect care a ridicat însă o serie de alte probleme, existând chiar opinii care susțin
că cel mai numeros deșeu al zilelor noastre este cel informațional. Robert Keohanne și
Joseph Nye susțin că, în aceste condiții, resursa cu adevărat rară este atenția.3 Totodată,
abundența de informație a sporit importanța credibilității, sporind în continua re atenția
acordată calității informației și modalităților de transmitere a acesteia.

1 Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr, Dicțio nar de Sociologie , Editura Babel, București, 1998, p. 123
2 Keohanne, Robert O. Nye; Joseph S, Putere și Interdepență , Editura Polirom, Iași, 2009, p. 276
3 Keohanne, Robert O. Nye; Joseph S, op.cit , p. 283

2
Cablul și Internetul oferă emițătorilor posibilitatea de a segmenta și ținti publicul.
Și mai important, în plan politic, este rolul interactiv al Internetului; acesta n u doar
concentrează atenția, ci și facilitează coordonarea acțiunilor peste granițe.
Interactivitatea cu costuri reduse permite dezvoltarea unor noi comunități virtuale:
oamenii își imaginează că fac parte dintr -un singur grup, indiferent cât de departe fi zic
sunt unul de celălalt.4
Toate aceste considerente au schimbat și vor schimba în continuare paradigma
comunicării. Pentru a putea valorifica informațiile, acestea trebuiesc comunicate alegând
metodele optime. Recunoscându -se aportul comunicării în soci etate, începând în special
cu a doua jumătate a secolului XX, au fost elaborate o serie de modele teoretice cu scopul
de a exprima relațiile dintre elementele procesului de comunicare.
1.1.2 Elementele comunicării de masă și rolul în schimbarea atitudinilor

Conform modelului propus de H.D. Lasswell5, procesul de comunicare poate fi
analizat în funcție de cinci întrebări.
a. Cine?
b. Ce spune?
c. Pe ce canal?
d. Cui?
e. Cu ce efect?
Pe baza acestui model, Cris tina Pripp a enum erat e lementele procesului de co municare:
a. Comunicatorul (Cine?) – poate modifica atitudini și comportamente dacă este o
persoană puternică, dinamică, și nu în ultimul rând are un mesaj credibil . Ceea ce
convinge alegătorul este adeseori chiar imaginea pe care comunicatorul o afișează.
”Competența și dinamismul ce străbat discursul vorbitorului determină ascultătorul
să-l accepte ca fiind credibil”, susține Cristina Pripp.6

4 Keohanne, Robert O. Nye; Joseph S, op.cit , p. 285
5 Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, op. cit , p. 168
6 Pripp, Cristina, Marketingul politic, Editura Nemira, București, 2002, p. 104

3
b. Mesajul (Ce spune ?) – Interesant de remarcat este faptul că i nformația ca atare nu
este mesaj. Pentru ca un mesaj să fie eficient, emițătorul și receptorul vor folos i
coduri identice. Emițătorul va trebui să ajungă la sensibilitatea receptorului. În plus,
mesajul va trebui să conțină și un îndemn la acțiune. ”Au sens numai cuvintele care
duc spre o acțiune, restul căzân d, mai devreme sau mai târziu, în categoria acelor
”vorbe, vorbe…”, denunțate de cântec”.7

c. Canalul de comunicare (Pe ce canal?) – În opinia Cristinei Pripp, canalul de
comunicare este reprezentat de specialiștii în mass media. Trebuie să ținem cont
însă că volumul ”Marketingul politic” a fost publicat în anul 2002, cu câțiva ani
înainte de izbucnirea revoluției din social media. Cea mai populară rețea socială din
România, Facebook, a fost fondată abia în 2004, devenind între timp un adevărat
canal de com unicare , ale cărui reguli de funcționare sunt în continuă schimbare .

d. Receptorul (Cui?) – Este cel care primește și decodifică mesajul. Denumirea de
receptor nu este însă cea mai adecvată deoarece, prin mecanismul de feed -back,
receptorul devine emițător și invers. Pe de altă parte, în comunicarea politică
receptorul mesajului este mai degrabă grupul, întrucât mesajele electorale/politice
se adresează în special grupului , datorită tendinței g rupuril or de a elimina
comunicările disonante.8 (Putem remarca ai ci, în contextul noilor canale de
comunicare, veridicitatea acestei constatări. Pe grupurile de Facebook, alcătuite
tocmai pe criteriul aderenței la crezuri asemănătoare, fenomenul ”blocării”
persoanelor care nu vor să adere la același sistem de valori est e unul extrem de
răspândit, utilizatorii în cauză fiind adeseori chiar excluși din grup.)

e. Efectul comuni cării (Cu ce efect ?) – În teorie, e fectul comunicării poate fi definit
drept ansamblul de procese și consecințe petrecute fie la nivel individual, fie social,
în urma receptării mesajelor.9 Demnă de amintit în acest context este și constatarea
lui Nye și Keohanne, care afirmă că ”efectul net al revoluției informației este acela

7 Bougnoux, Daniel, Introducere în științele comunicării , Editura Polirom, Iași, 2000, p. 54
8 Pripp, Cristina, op.cit , p.111
9 https://bogdanmandru.wordpress.com/comunicare -efecte -ale-mass -media -o-abordare -teoretica/ , accesat la
15 mai 2018

4
de a schimba procesele politice într -un mod în care puterea soft devine mai
importantă în raport cu cea hard decât era cazul în trecut”.10
1.1.3 Modele ale comunicării. Curentul transmisionist – modelul lui Shannon și
Weaver
Definiți a comunicării amintită anterior (11) este oarecum legată de curentul
transmisionist, concentrat în spe cial pe studiul comunicării ca proces, curent inițiat de
Claude Shannon și Warren Weaver . Modelul creat de aceștia , și care, î n literatura de
specialitate le poartă numele, este un model line ar, asemănător transmisiilor radio, în care
sensul comunicației s e considera a fi inclus în mesaj . Pe de altă parte, linearitatea acestuia
este cea mai apropiată de modelul enunțat de Lasswell.
Modelul enunțat în 1949 al cercetătorilor americani , a fost dezvoltat ulterior de mai
mulți sociolog i și specialiști în comunic are. Melvin DeFleur a îmbogățit de exemplu
modelul amintit prin introducerea elementului de feed -back, cu rol de reglare și completare
a procesului de comunicare. 12
1.1.4 Modelul HUB
Modelul circular al lu i Ray Hiebert, Donald Ungurait ș i Thomas Bohn , cuno scut
sub denumirea ”modelul HUB”, se referă în special la comunicarea de masă, pe care o
definește drept un ansamblu de elemente concentrice implicate într -o serie de acțiuni și
reacții, și în interiorul cărora se desfăș oară negocieri și tranzacții de info rmații permanente.
În mijlocul acestei spirale se află mass -media, ca fiind cel mai important canal de
transmitere a mesajelor către public.
Acest model vede transmiterea mesajelor în dou ă faze, prima referindu -se la
comunicatorii care transmit mesajele, pe când în faza a doua apare intervenția regulatorilor
care influențează procesul, uneori afectând conținutul și denaturând sensul inițial.
Ca o noutate în teoriile comunicării, modelul se referă și la receptori , despre care
spune că pot avea disponibilit atea de a primi sau de a respinge un anum it tip de mesaj. O
altă noutate a fost introducerea conceptului de amplificare și selecție a informațiilor.

10 Keohanne, Robert O. Nye; J oseph S, op.cit , p. 288
11 Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr, op.cit .
12 Arhip, Odette, Comunicare interculturală , Editura Junimea, Iași, 2006, p 27.

5
Ca orice model, și acesta a re unele lipsuri. Modelul nu face nicio referire la
contextul procesului de com unicare și nu ia în calcul aspecte deloc lipsite de importanță în
contextul prezentei lucrări, cum ar fi: istoria, cultura, stadiul de dezvoltare economic ă sau
regimul politic.13
1.1.5 Modelul lui Paul Watzlawick și cele cinci axiome ale comunicării
Așa – numita ”Școală de la Palo Alto” a fost cea care a enunțat teza celebră
conform căreia ”totul este comunicare”, comunicarea fiind cea care reflectă ”întregul joc al
rațiunii și al activităților ei”14. Modelul psihologului , filozofului, specialistului în teori i ale
comunicării , membru al Colegiului Invizibil al Școlii amintit e, Watzlawick se plasează în
curentul semiotic, deoarece este axat pe relația interumană dintre sursă și receptor și
urmărește mai degrabă înțelesul și modul de receptare al mesajului . Deo arece c ontribuția
lui Watzlawick la teoria comunicării urmărește astfel disfuncționalit ățile comunicării
interumane, disfuncționalități care duc la receptarea eronată a mesajului, având ca efect
posibil distanțarea sau chiar neînțel egerea totală a particip anților, modelul propus de acesta
are o importanță deosebită pentru economia prezentei lucrări.
a) Imposibilitatea non -comunicării (”The Impossibility of Not Communicating”)
Watzlawick stabilește din start că o proprietate adeseori ig norată a
comportamentulu i este ace ea că nu există ceva opus acestuia. Nu există non –
comportament, o persoană nu poate exista fără a se comporta în orice fel. Astfel,
susține autorul, dacă admitem că , într-o situație de interacțiune, orice
comportament are valoare de comunicare, r ezultă că, oricât de mult ne -am strădui,
nu putem să nu comunicăm. Indiferent de context, când cel puțin d oi indivizi se
întâlnesc, în mod inevitabil are l oc o comunicare , fie ea verbală sau non -verbală.
Totodată, comunicarea nu presupune nici intenționali tatea.15
b) Orice comunicare are un conținut și implică o relație16
În esență, această axiomă susține că, în fapt, c omunicarea între sursă și receptor se
desfășoară pe două planuri , respectiv cel al conținutului și cel al relației dintre

13 Bernard, J, Cl, O introducere în presa scrisă și vorbită , Editura Polirom, Iași, 2001, p 24
14 Stânciu gelu, Irina; Tran, Vasile, Teoria comunicării, București, Editura comunicare.ro, 2003, p. 56
15 Watzlawick Paul, Helmick Beavin Janet, Jackson Don D., Pragmatics of Human Communication, New
York, 1967, p.49
16 Ibidem, p. 54 ”Every communication has a content and a relationship aspect such that the latter classifies
the former and is therefore a metacommunication”

6
participanții la pro cesul de comunicare. În cazul în care relația dintre aceștia este
pozitivă sau neutră, conținutul comunicării nu va fi denaturat. În schimb, dacă între
participanți există o relație negativă, planul relației va prevala conținutului
mesajului. Succesul procesului de comunicare este astfel condiționat de
armonizarea celor două planuri.
Această axiomă se verifică cu ușurință în toate situațiile de comunicare, fie că ne
gândim la nivelul comunicării în familie, fie la receptarea comunicărilor politice. În
mod inconștient de multe ori, receptorul mesajului sau alegătorul, este predispus la
a accepta chiar și păreri și informații care vin în contradicție cu propriile crezuri, în
condiția în care aceste păreri și informații vin de la emițători pe care îi apreciază
sau îi simpatizează. În domeniul comunicării politice, această axiomă ridică un
pericol greu de evitat, receptorul fiind mult mai ușor de manipulat în cazul
comunicărilor deceptive venite din partea unui emițător acceptat în prealabil.
c) Fiecare particip ant își definește propriul punct de început al comunicării17
În caz de conflict între participanții la comunicare, fiecare își motivează acțiunile ca
fiind o reacție la acțiunea celuilalt , ambii fiind așadar atât efect, cât și cauză.
Axioma se verifică mai degrabă la nivelul comunicărilor primare, în interiorul
familiei și al comunităților, și, în opinia mea, mai puțin la nivelul comunicării
politice.
d) Comunicarea se poate realiza digital sau analog18
În viziunea lui Watzlawick, termenul ”digital” desemnea ză comunicarea cu sens
bine definit și fără echivoc, pe când comunicarea de tip ” analog” se referă la un
conținut interpretabil. Omul este singurul capabil să utilizeze ambele categorii,
animalele folosind exclusiv comunicarea analogică, iar mașinile intel igente, pe cea
digitală.19

17 Ibidem, p. 59 ”The nature of a relationship is contingent upon the punctuation of the communicational
sequences between the communicants”
18 Ibidem , p. 66, ”Human beings communicate both digitally and analogically”
19 Ibidem, p. 62

7
e) Comunicarea poate fi simetric ă sau complementar ă20
Caracterul simetric sau complementar al unui proces de comunicare este dat de
relația de egalitate sau de subordonare a participanților la comunicare. În cazul
comunicării simet rice, de la egal la egal, între parteneri cu po ziții ierarhice similare,
comunicarea este echilibrată, iar ambianța este una democratică. Ca atare, într -o
astfel de comunicare diferențele di ntre parteneri se minimalizează. Fiind o
comunicare ”în oglindă”, atât aspectele pozitive cât și cele negative ale comunicării
se amplifică, crescând astfel posibilitățile de cooperare, dar și cele de conflict.
Pe de altă parte, în cazul comunicării complementare, unul dintre parteneri are o
poziție inferioară, iar comu nicarea va fi inegală. Diferențele dintre parteneri se
maximizează. Această situație reduce pericolul de conflict, cooperarea fiind însă
posibilă doar în anumite condiții.
Am ales să prezint câteva dintre ș colile și modelele de comunicare importante
pentru a exemplifica modul în care au evoluat teoriile comunicării, de la simplu la
complex, de la modele centrate strict pe transmiterea de mesaj până la cele complexe care
includ aspecte psihologice legate atât de emitere a, cât și de receptare a mesajului, și
implicit, relevante în ce privește efectul receptării mesajului. L iteratura d e specialitate
consemnează mult mai multe astfel de școli și modele , care însă nu sunt relevante pentru
contextul acestei lucrări .
Am insistat în schimb pe modelul lui Paul Watzl awick deoarece acesta, de formație
psiholog și filozof, a efectuat cercetări extinse î n ce privește modul în care comunicarea
influențează dinamica familiilor, dinamică care poate fi extinsă, desigur cu limitările de
rigoare, la toate tipurile de relații ș i procese de comunicare.
În opinia mea, pentru contextul acestei lucrări, prima axiomă enunțată de
Watzlawick are o importanță deosebită, alături de corolarul axiomei, respectiv că, la fel
cum non -comunicarea este imposibilă, și non -influențarea procesulu i de comunicare este
imposibilă.

20 Ibidem, p. 70 ”All communicational interchanges are either symmetrical or complementary, depending on
whether they are based on equality or difference”

8
1.2 Comunicarea politică – scurt istoric

Așa cum comunicarea este punctul central al unei culturi, fără de care aceasta nu ar
putea supraviețui, la fel și politica este de neconceput în lipsa proceselor de comunicare.
Pentru a defini corect conceptul de comunicare politică, o dată definit conceptul de
comunicare în general, va trebui să definim și cel de politică.
În volumul ”Enciclopedia Blackwell a Gândirii Politice”, politica este definită ca
fiind ”procesul prin care un grup de oameni cu opinii și interese inițial divergente ajung la
decizii socotite obligatorii pentru respectivul grup și impuse ca o linie de conduită
comună. ”21 În definiția amintită, se regăsesc și elemente care țin de comunicare și
marketing , respectiv ” persuasiune, negociere și un mecanism de decantare a unei decizii
finale”22, ca fiind relevante pentru înțelegerea conceptului de politică .
Sub rezerva recunoașterii faptului că utilizarea forței nu poate fi considerată o
relație politică, fenomenul comuni cării politice a fost prezent întotdeauna atât în
exercitarea puterii, cât și cu scopul de a accede la putere, scopul primordial al oricărei
activități politice.
Fenomenul comunicării cu scop și mesaj politic nu este de factură recentă. Am
amintit deja de volumul ”Arta războiului”, atribuit lui Sun Tzu. Interesantă ar putea fi și
aminti rea aici a scrisor ii adresat e în anul 64 î.e.n. de Quintus Tullius Cicero fratelui său,
Marcus, pe când acesta candida pentru funcția de consul. În lucrarea amintită, Quintu s
afirmă, de exemplu, că politica este un spațiu plin de înșelăciune și trădări23 și, ca atare, să
nu uite să amintească alegătorilor toate scandalurile la care au fost expuși
contracandidații24. Deasemeni, sugerează să obțină susținerea tineretului și să se folosească
de entuziasmul și energia acesto ra pentru a răspândi știrile, a atrage noi susținători și, nu în
ultimul rând, să contribuie la crearea unei imagini pozitive a candidatului.25 Totodată,

21 Miller , David, Enciclopedia Blackwell a Gândirii Politice, Editura Humanitas, București, 2006, p 575
22 Miller, David, loc. cit.
23 Freeman, Philip, How to win an election. An Ancient Guide for Modern Politicians, Princeton University
Press, 2012, p. 57 “politics is full of deceit, treachery, and betrayal”
24 Freeman, Philip, op. cit , “remind them [voters] of what scoundrels your opponents are and to smear these
men at every opportunity with the crimes, sexual scandals, and corruption they have brought on themselves”
(p.79).
25 Freeman, Philip, op.cit , “It will help your campaign tremendously to have the enthusiasm and energy of
young people on your side to canvass voters, gain supporters, spread news, and make you look good” ( p.
51)

9
pentru contextul acestei lucrări, ar putea fi interesantă a mintirea modalităților recomandate
de atragere a suporterilor, prin care recomandă să ofere alegătorilor speranță , să promită
orice dar totodată să fie cât mai vag și să evite pe cât posibil dezbaterea unor probleme
concrete.
Model celebru de comunicare p olitică poate fi considerat și ”Principele” lui
Niccolo Machiavelli. Deși acesta nu a folosit expresia care îi este atribuită, ”Scopul scuză
mijloacele”, Machiavelli susține a că faptele principilor trebuiesc privite numai din punctul
de vedere al rezultate lor. Iar pentru a atinge aceste rezultate, principele trebuie să fie
”vulpe, pentru a recunoaște cursele, și să fii leu, pentru a -i speria pe lupi.” 26
Toate a ceste cuvinte au o conotație deosebit de actuală. Astăzi, comunicarea
politică corectă este consid erată factor important de democratizare și componentă
indispensabilă a statului de drept , după cum arată Leonardo Morlino .
La aceste instrumente instituționale, însă, trebuie adăugată referința esențială la
legalitate, sau la rule of law, reafirmată de O` Donnell (1998), care înglobează nu doar
respectul față de legile existente, dar și o administrație eficientă, existența unei justiții
independente și a unui sistem funcțional de rezolvare a conflictelor private și publice,
absența corupției și a criminalit ății răspândite pe întreg teritoriul (național), prezența unui
sistem de inf ormare pluralist bine dezvoltat.27
1.2.1 Comunicarea politică – delimitare conceptuală

După acest scurt istoric, putem concluziona că u n proces de c omunicare devine
politic prin conținut și scop, și mai puțin datorită emițătorilor, oamenii politici. Putem
afirma deasemeni și că un proces de comunicare politică bine structurat este absolut
necesar. Cum putem totuși defini această comunicare?
Cu tot istoricul venit încă din Antichitate, com unicarea politică recunoscută ca atare
este un domeniu de studiu de factură relativ recentă. Camelia Beciu de finește comunicarea
politică drept o interacțiune instituțională, o interacțiune între actorii politici, mass -media,

26 Machiavelli, Niccolo, Principele, Editura Antet XX Press, p. 63
27 Morlino, Leonardo, Democrație și Democratizări, Institutul European, 2015, p. 34

10
public și electorat28. Pe de al tă parte, autorul remarcă și asimilarea comunicării politice
unei acțiuni dramaturgice29.
Nu este însă mai puțin adevărat că modul în care un politician își organizează
comunicarea politică poate fi adesea crucial în ceea ce privește răspunsul electoratulu i. În
mod cert, avem de -a face cu un p uternic mecanism de influențare.30
Într-o altă lucrare, același autor introduce în definiția precedentă elemente noi,
respectiv normele juridice, ritualurile, valorile, simbolurile, tehnologiile, organizațiile,
rețelel e și practicile31.
În completarea acestei definiții, Dan Mihalache precizează 32 că
Prin comunicare politică se înțeleg nu doar declarațiile scrise ori verbale, ci și
mijloacele vizuale cu semnificație precum îmbrăcămintea, logo -ul, etc., toate acele
elem ente de comunicare despre care se poate spune că reprezintă „imaginea” politică
sau identitatea.33
Această constatare, precum și amintita ”acțiune dramaturgică” (apud Camelia
Beciu), ne aduce aproape de un domeniu de studiu relativ recent, cel al marketing ului
politic.
1.2.2 Marketingul politic

În măsura în care, după cum spuneam(3), resursa cu adevărat rară a ultimilor ani
este atenția, specia liștii în comunicare s -au găsit în fața provocării de a găsi metode din ce
în ce mai eficiente de transmitere a mesaje lor. Astfel, c omunicarea politică a fost adaptată
gradual, pe parcurs fiind adoptate strategii de comu nicare publicitare și de marketing. Spre
exemplificare, aș aminti de francezul Jacques Seguela, supranumit ”guru al publicității
mondiale”, care susținea că o comunicare politică eficientă trebuie să urmeze regula celor
trei “S”, respectiv “simplitate” – pentru ca mesajul politicienilor să fie ușor de asimilat
pentru cetățeni; “spectacol” – pentru a atrage atenția și interesul, precum și pentru a

28 Beciu, Camelia, Politica Discursivă. Practici politice într -o campanie electorală, Editura Polirom, Iași,
2000, p. 28
29 Beciu, Camelia, loc.cit
30 Beciu, Camelia, op.cit , p. 31
31 Beciu, Camelia, Comunicare și discurs mediatic , Editura Comunicare.ro, București, 2009, p. 126
32 https://marketingpolitic.files.wordpress.com/…/tema -4-comunicarea..
33 Ibidem

11
estetiza d iscursul politic; și, în contradicție cu Quintus Tullius Cicero, mesajele să aibă
“substanță” – adică, să conțină idei despre cele mai importante probleme de pe agenda
publică34.
Dacă în anii di n prima parte a secolului XX, marii politicieni ai vremii au f ost
caracterizați p rintre altele și de capacități retorice și oratorice deosebite, în ultimele
decenii, sau chiar și ani, d iscursurile oamenilor politici au fost din ce în ce mai
simplificate, adaptate pe tipologii ale publicului țintă. În plus, urmând tac tici bine stabilite,
accentul este pus adese ori pe imagine și provocare la nivelul afectelor, tipic procedeelor de
marketing , și mai puțin pe discursul de tip argumentativ, rațional .
Marketingul este definit de C. Florescu35 drept ”concepție modernă în ori entarea
structurilor întreprinderilor, concretizată într -un ansamblu coerent de activități practice,
programate și organizate prin utilizarea unor metode și tehnici științifice”. Marketingul este
la rândul lui structurat în marketingul domeniului economic și cel al domeniilor
nelucrative, referindu -se în acest caz atât la marketingul social, cât și la cel politic. 36
Cristina Pripp, în ”Marketingul politic” explică mixul de marketing politic, folosind
termeni ca ”politică de ofertă”, ”politică de preț ”, ”p olitică de distribuție” și ”politică de
promovare”.
Eforturile de promovare a produselor politice – fie programe politice, fie
personalități – în campanii electorale sau pe perioada desfășurării mandatului converg
spre un singur scop, acela de a influenț a comportamentul și atitudinile electoratului, iar
acolo unde este cazul, de a le menține .37
Putem să ne întrebăm dacă această influențare se petrece în cadrul unei încercări de
convingere, persuasiune sau, în anumite cazuri, de manipulare a comportamentulu i și
atitudinilor electoratului. Deși la o privire sumară, diferențele pot să nu fie notabile,
limitele fiecărui concept sunt riguros trasate.
Convingerea are loc în fața evidențelor și se bazează pe rațiune.

34 Seguela , Jacques , apud Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi , Editura Antet, București, 1996, p. 5
35 Florescu, C, Marketing, Editura Marketer, 1992, p. 20, apud Pripp, Cristina, Marketingul Politic, Editura
Nemira, București, 2002, p. 11
36 Pripp, Cristina, Marketingul Politic, Editura Nemir a, București, 2002, p. 12
37 Pripp, Cristina, op.cit , p. 81

12
În cazul convingerii, decizia înseamnă renunț are la propria ta teză. Momentul
deliberării care caracterizează prima fază a actului volitiv, este redus la maximum
datorită evidenței, fiindcă nu deliberăm împotriva ei. Încercarea de a explica acest
fapt marcat de cele mai adânci și mai delicate întrepă trunderi ale logicii cu
psihologia eșuează și suntem nevoiți să ne mulțumim cu atribuirea unei virtuți
excepționale evidenței, fiindcă în fața ei orice spirit normal trebuie să cedeze.
Decizia este deci unică și obligatorie.
Cu totul altul este cazul pers uasiunii, în care deliberarea este amplă. Subiectul este
multă vreme pradă ezitării, iar decizia care urmează este rezultatul unui proces în
care psihologia experimentală identifică șase faze distincte. Decizia înseamnă, în
acest caz, alegere liberă și poa rtă numele de adeziune38
Înțelegem astfel că persuasiunea va păstra dimensiunea rațională, adăugându -i o
dimensiune emoțională. În aceste condiții, putem admite că eforturi le de promovare prin
metodele marketingului politic se bazează pe fenomen ul cunoscut drept ”persuasiune”. În
mod cert, fenomenul persuasiunii este unul foarte comun atât în viața politică, cât și în cea
de zi cu zi . Totuși, în momentul în care fenomenul se manifestă pe calea mijloacelor de
comunicare în masă, persuasiunea primește conotați i negative și este asimilat unei forme
de manipulare, susține Rémy Rieffel.39
Cu toate acestea, în opinia mea, î n măsura în care există un sistem democratic
funcțional, în care canalele de informare sunt echidistante și libere, promovarea prin aceste
metode a ofertei politice poate conduce la valorizarea superioară a proiectelor democratice.
Cristina Pripp susține că oamenii politici implicați în viața de partid dedică până la
80 de procente din timpul de stinat vieții politice, comunic ării40. Pentru eficient izarea
acestor eforturi de comunicare/ promovare, s -a impus adaptarea unor strategii de
comunicare care să promoveze politicienii și programele acestora într -o manieră pozitivă,
și de adaptare a mesajelor acestora în funcție de publicul țintă. Răspunsul ele ctoratului
depinde și de m odul în care politicienii își organizează comunicarea politică. ”În mod cert,
avem de -a face cu un puternic mecanism de influențare” (apud Camelia Beciu, op.cit.)

38 Florescu, Vasile , Retorica și neoretorica , Editura Academiei, București, 1973 , p. 44
39 Rieffel, Rémy, Sociologia Mass -media, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 60
40 Pripp, Cristina, op. cit , p. 99

13
1.2.3 Barierele comunicaționale

Pentru atingerea scopurilor comunicării politice, respectiv păstrarea puterii sau
câștigarea acesteia, Cristina Pripp vorbește din punctul de vedere al specialistului în
marketing, identificând o serie de bariere comunicaționale. Unele dintre aceste bariere
comunicaționale, cum ar fi cea a preze ntării incorecte a mesajului, a distorsionă rii
informației – ”comunicarea trunchiată – i se mai spune manipulare a informației”41, lipsei
canalelor de comunicare, nesiguranței asupra conți nutului mesajului, incapacității de
absorbție a mesajului sau a incom patibilit ății comunicatorului cu segmentul – țintă precum
și cea referitoare la interferențele cu alte surse de comunicare pot fi considerate tehnice și,
ca atare, pot și trebuiesc să fie evitate de comunicator printr -o organizare riguroasă.
Există însă ș i astfel de bariere comunicaționale care, în anumite situații, pot fi
utilizate, explică aceeași Cristina Pripp, vorbind despre situația denumită ”Telefonul fără
fir”. Situația este descrisă ca fiind distorsionarea vizibilă prin propagare a mesajului,
distorsionarea fiind cu atât mai semnificativă cu cât sunt mai multe verigile de transmitere.
”Acest fenomen își pierde inocența prin utilizarea lui în scopul clar al deturnării
comunicării, și este specific zvonurilor”, susține autoarea.42 În acest caz, victim a
dezinformării nu poate cere explicații sursei, pentru că nu se cunoaște exact sursa
mesajului. Cu toate acestea, fenomenul ”se pretează mai ales în structuri organizaționale
politice ca ”tehnică” electorală, consideră Cristina Pripp.43
1.2.4 Canalele de comunic are – trecut și prezent

Se poate afirma că epoca comunicației de masă a început cu apariția și extinderea
tiparului, în a doua jumătate a secolului al XV -lea.44 Tot în Europa a apărut și prima
publicație lunară, editată în 1556 de guvernul Republicii Vene ția, și al cărei cost era de o
”gazetă”, o mică monedă aflată în circulație la acea vreme. Prima referire la o publicație de
știri se regăsește în China, fiind vorba despre o publicație lunară, apărută în premieră în
1582.

41 Pripp, Cristina, op. cit, p. 112
42 Pripp, Cristina, op. cit, p. 114
43 Pripp, Cristina, loc. cit.
44 https://en.wikipedia.org/wiki/Newspaper , accesat la 18 mai 2018

14
Revenind însă la canalele de com unicare, d acă până la apariția fenomenului World
Wide Web, specialiștii în mass media puteau fi considerați într -adevăr ”canale de
comunicare”, indiferent de mediul fizic în care se manifestau – presă scrisă, radio sau
televiziune – , în urma migrării comu nicării în special în mediile online și profitând de
libertatea de gândire și de exprimare, mass media tradițională a fost copleșită de cantitatea
imensă de informație (verificată sau nu) din online, în dauna reflectării corecte a realității.
Răspândirea f enomenului blogurilor a diminuat în continuare audiența canalelor de
comunicare tradiționale, iar rețeaua socială Facebook a devenit extrem de rapid principalul
canal de comunicare.
Fenomenul are, desigur, atât avantaje, cât și deza vantaje. Toate structur ile mass
media au pagini dedicate pe rețeaua socială, de la cele mai prestigioase publicații, agenții
de știri, trusturi media, reușind astfel să ajungă la un număr crescut de cititori. Pe de altă
parte, la fel au și publicațiile obscure, care supraviețuie sc grație informației prezentate într –
o manieră senzaționalistă, și adeseori deformată.
În plus, puține sunt personalitățile și chiar și instituțiile publice care să nu posede o
pagină dedicată pe rețeaua de socializare. Președinți de state, premieri, lid eri ai celor mai
importante organizații și organisme naționale sau internaționale, profită de atmosfera
informală oferită de Facebook, comunicând în mod direct cu cetățenii. Mai mult, nu puține
sunt cazurile în care chiar și comunicarea inter -instituțional ă se manifestă în văzul
publicului general , și în aceeași manieră informală.
În legătură cu aceste realități ale comunicării cotidiene, avantajul care poate fi
identificat este cel al multitudinii surselor și mai puțin cel al transparenței, după cum au
confirmat recentele probleme legate de funcționarea rețelei Facebook, aflate în 2018 în
dezbatere la cel mai înalt nivel, și unde s -au pus în discuție posibile manipulări politice ale
opiniei publice, cu scopul de a ajuta unii candidați la diferite funcții i mportante să acceadă
la putere.

15

CAPITOLUL II – MANIPULAREA ȘI MANIPULAREA POLITICĂ

2.1 Manipularea – delimitări conceptuale

Conceptul de manipulare este definit în Dicționarul de Sociologie45 drept acțiunea
prin care un actor social, fie acesta o per soană, un grup sau o colectivitate, poate fi
determinată să renunțe la propriile interese și să adere la interesele inițiatorului. Pentru
succesul acțiunii se utilizează tehnici de persuasiune care denaturează adevărul în mod
deliberat, lăsând receptorului impresia gândirii și deciziei libere. Prin manipulare,
emițătorul dorește o înțelegere conformă propriilor interese, recurgând pentru asta la
argumente falsificate, precum și la toată gama de emoții . Ca fenomen, manipularea se
evidențiază prin faptul că i ntențiile reale ale emițătorului rămân ascunse receptorului
mesajului.
Având ca bază definiția amintită(42), Irina Stă nciugelu r ealizează o analiză
aprofundată și de finețe a fenomenului de manipulare , apelând la studii din domeniile
psihologiei și socio logiei. Stănciug elu stabilește astfel că una dintre diferențele constatate
între persuasiune și manipulare este intenția46. O altă diferență notabilă, dar nu și ultima,
este cea a tehnicilor folosite .
Este vorba de recurgerea la argumente falsif icate: din punctul de vedere al
analizei, această precizare nu este problematică: oda tă ce intenția este de a induce
în eroare, recurgerea la argumente falsificate nu mai ridică probleme morale, fiind
consistentă cu intenția; minciuna este o tehnică de manipulare pri ntre altele (ca
dezinformarea, minciuna, zvonul, intoxicarea).47
Autoarea distinge trei forme de manipulare, acestea fiind în ordine:

45 Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Laz ăr, Dicționar de Sociologie , Editura Babel, București, 1998, p. 332 -333
46 Stănciugelu, Irina, Măștile comunicării. De la etică la manipulare și înapoi, Editura Tritonic, București,
2009, p. 123
47 Stănciugelu, Irina, loc. cit.

16
a. Manipularea psihologică – aceasta afectează capacitatea persoanei manipulate de a
raționa, de a alege și de a -și pune în v aloare alegerile, în urma necunoașterii
alternativelor și a consecințelor.
b. Manipularea informațională – se poate manifesta fie prin ascunderea informațiilor,
fie prin denaturarea acestora.
c. Manipularea situației – modifică alegerile obiective ale receptor ului, prin
schimbarea structurii alternativelor. 48
Robert Goodin (apud Irina Stănciugelu , op. cit. ) a arătat c ă cea mai ofensivă din
punct de vedere moral este manipularea psihologică, cu atât mai mult cu cât este cea față
de care receptorul se poate apăra cu cea mai mare greutate.49
Rémy Rieffel este , pe de altă parte, mult mai tranșant,50 asimilând fără
menajamente manipularea acțiunil or violente și constrângătoare, privative de libertate față
de receptorul neavizat. ”Nu se încearcă argumentarea, realizare a unui schimb de idei sau de
opinii, ci impunerea lor, intrând oarecum prin efracție în mintea cuiva”, susține autorul
francez.51
Ca dimensiuni specifice manipulării , Rémy Rieffel aminte ște52:

a. Manipularea afectelor – Se face apel la sentimente, fie mizând pe capacitatea de
seducție a emițătorului, fie prin înfrumusețarea, stilizarea, estetizarea mesajului.
Alteori se folosește un amalgam afectiv, în care o opinie este alăturată unui
element exterior de natură să interfereze cu afectele receptorului, dar lip sită de
legătură reală cu mesajul enunțat. O altă tehnică des utilizată este cea a
repetării, care provoacă sentimentul evidenței.

b. Manipularea cognitivă – Presupune trucarea raționamentelor. Drept procedee,
autorul identifică cadrajul manipulator și amalg amul cognitiv. Într-un cadraj manipulator,
elementele cunoscute și acceptate de către receptor sunt aranjate într -un mod în care acesta
nu li se mai poate opune. Amalgamul cognitiv funcționează într -un mod asemănător celui
afectiv. Diferența este dată de v eridicitatea informației, căreia însă i se adaugă o cauzalitate
neîntemeiată. Exemplul dat de Rieffel, respectiv asocierea prezenței străinilor în Franța cu

48 Stănciugelu, Irina, op.cit , p. 126
49 Stănciugelu, Irina, op.cit , p. 127
50 Rieffel, Rémy, op.cit , p. 60
51 Ibidem
52 Rieffel, Rémy, op.cit , p. 61

17
șomajul și delincvența, este extrem de răspândit în Europa ultimilor ani . Ar fi greu de găsit
astăz i o democrație de tip occidental în care astfel de retorici xenofobe să nu fie folosite fie
pentru acapar area, fie pentru păstrarea puterii.

2.1.1 Manipularea politică – delimitări conceptuale

Pentru a păstra echilibrul acestei lucrări, vom folosi pentr u definirea conceptului
manipulării politice termenii utilizați de Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, în Dicționarul
de Sociologie. Astfel, din punct de vedere politic, manipularea este o ”formă de impunere a
intereselor unei clase, unui grup sau unei cole ctivități , nu prin mijloacele coerciției, puterii,
ci prin cele ideologice, prin in ducere în eroare ”53.
Rémy Rieffel a constatat că tehnicile de persuasiune și manipulare au cunoscut un
adevărat avânt în secolul XX, subliniind modul în care cei care ajung la putere pun
stăpânire pe m ijloacele de comunicare în masă54, prin urmare , definirea riguroas ă a
conceptelor de persuasiune și manipulare politică devenind extrem de necesară .
În acest sens, Ștefan Buzărnescu vine cu câteva precizări esențiale. Buzărnesc u
define ște astfel „o dublă implicare în opinie” , una fiind implicarea sursei care emite
mesajul, a doua în schimb ap arținând receptorului, adică țintei vizate. Receptorul devine
astfel parte a manipulării. T oată atenția este concentrată pe „convertirea” receptorului, pe
care îl face dependent de influența emițătorului. Autorul consideră că manipulările sunt
ușor de recunoscut, deoarece mesajul distorsionează adevărul intenționat, sunt folosite
false argumente pentru inducerea în eroare a receptorului și, î n plus, apelează deobicei la
zona non -rațion ală, care funcționează la nivelul maselor .55
Rémy Rieffel ofer ă câteva exemple ilustrative ale conceptului de manipulare
politică. Autorul amintește, de exemplu, de numeroasele tentative ale lui Hitler de a
convin ge opinia publică germană și internațională de binefacerile politicii lui. Pe lângă
acest exemplu, readuce în atenția noastră regizarea existenței unei uriașe gropi comune la
Timișoara, în care ar fi fost ascunse pretinsele victime ale Revoluției din 1989.56

53 Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr, op.cit , p. 333
54 Rieffel, R émy, op. cit , p. 59
55 Buză rnescu, Ștefan, Sociologia opiniei publice , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 90
56 Rieffel, Rémy, op.cit , p. 62

18
Toate aceste considerente subliniază necesitatea studierii modului în care, și prin
intermediul mass media, au fost modificate tehnicile de manipulare, precum și efectul
instrumentelor moderne de comunicare asupra transmiterii informației.
2.1.2 Te orii ale manipulării

În chiar primele pagini ale volumului ”Structura minciunii”, Piotr Wierzbicki
afirmă următoarele:
Minciunile nu circulă separat. Minciunile umblă în turmă. În turme organizate.
Minciunile se constituie în sistem. Există multe astfel de s isteme. Minciuna
reprezintă modul natural al omului. Omul se naște și moare printre minciuni,
printre diferite minciuni, minciuni aparținând unor sisteme variate ale minciunii.
Ele ne chinuie și ne înșeală, ne irită și ne induc în eroare. Căile vieții noas tre se
întretaie mereu cu ele. Sistemele minciunii funcționează în viața noastră
particulară și în viața noastră intelectuală, în viața noastră artistică și în cea
publică. Unele dintre ele se susțin și se completează reciproc, altele se iau la
întrecere.57
O imagine evocatoare a modului în care omul este înconjurat de manipulări mari, și
de manipulări mai mici. Aceștia sunt și termenii prin care definește Bogdan Ficeac
tehnicile de manipulare , în volumul omonim.
Bazându -se pe sistemul elaborat de profesorul Philip Zimbardo, profesor la
Universitatea Stanford, California, în care drept criteriu principal al manipulării se utiliza
amplitudinea efectelor generate de respectiva manipulare58, Bogdan Ficeac constată că
manipulările pot fi mici, medii sau mari.
a. Mani pulările mici sunt realizate prin modificări minore care pot avea efecte
ample. Autorul oferă câteva exemple din viața de zi cu zi, amintind de metoda
prin care membrii unor grupări colectau fonduri oferind în prealabi l un mic
cadou – o floare, o ilustrată , un obiect cu valoare mică – , după care cereau o
donație.

57 Wierzbicki , Piotr, Structura Minciunii , Editura Nemira, București, 1996, p.11.
58 Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 1997, p. 16

19
În plus, Ficeac vorbește aici despre o altă manipulare catalogată drept mică, dar
care a avut efecte considerabile. Concret, este vorba despre o serie de știri
difuzate de postul național de tele viziune, conform căreia ar fi existat un deficit
de grâu, capabil să genereze o criză de pâine. În realitate, în România exista
suficient grâu pentru a acoperi necesarul populației, însă producătorilor li se
oferise un preț mult prea mic față de cel real , preț pe care desigur producătorii
nu l -au putut accepta . Astfel a fost justificat importul unor cantități
impresionante de grâu la costuri de trei ori mai mari decât cele de pe piața
autohtonă, în schimbul unor comisioane generoase.
Drept una dintre tehni cile utilizate în manipulările mici, Bogdan Ficeac
vorbește despre tehnica Piciorul în ușă , care presupune acceptarea unei mici
concesii, care pe urmă să îl determine pe cel vizat să accepte o concesie mai
mare. În mod asemănător funcționează și tehnica Trântitul ușii în față, în care
se începe cu o cerere imposibil de acceptat, urmând ca abia după aceea să fie
prezentată cererea reală, de amplitudine mai mică, dar care are astfel toate
șansele să fie acceptată.

b. Manipulările medii sunt relativ simple ca mo d de punere în practică, dar
generează efecte importante. În această categorie, Ficeac prezintă drept
exemplu cazul Revoluției din 1989 din România , în timpul căreia au fost
utilizate o serie de tehnici de manipulare care au dus, în final, la eliminarea
fizică a lui Nicolae Ceaușescu împreună cu soția, precum și la un număr mare
de victime, majoritatea după fuga dictatorului, dar și la imposibilitatea depistării
exacte a vinovaților pentru aceste victime. Printre tehnicile identificate, Ficeac
vorbește desp re războiul radioelectronic, despre rolul televiziunii naționale în
magnetizarea populației , dar putem aminti și de starea neîntreruptă de încordare
îndreptată asupra populației printr -o multitudine de zvonuri alarmiste, toate
având ca efect final acceptar ea de-a dreptul entuziastă a noului regim.
Tot în această categorie s -ar încadra tehnicile de dezumanizare a inamicului,
tehnici puse în practică deobicei prin intermediul canalelor de comunicare în
masă. Ficeac relatează în acest sens experiența psiholog ului Elliot Aronsor cu
un fost luptător în Vietnam, ajuns zugrav după război. Zugravul, deși descris
drept o persoană decentă, onestă și cu bun -simț, a recunoscut că ucisese și el

20
vietnamezi și a afirmat că ”ăia nu sunt oameni, ăia sunt vietnamezi!”59,
demo nstrând că fostul soldat s-a putut împăca cu amintirea omorurilor doar
dezumanizând victimele. Un proces asemănător s -a petrecut și în timpul
regimului nazist, când evreii erau descriși drept monștri, ca atare, nedemni și
periculoși față de întreaga specie umană.
Dezindividualizarea este, să spunem, tehnica ”în oglindă” a precedentei, prin
care nu victima este dezumanizată, ci însuși atacatorul își pierde identitatea în
mulțime. Drept exemplu se pot aminti numărul mare de linșaje din Statele
Unite, petrecut e la sfârșitul secolulul XIX și începutul secolului XX, în legătură
cu care cercetătorul Brian Mullen a constatat că nivelul de cruzime era direct
proporțional cu numărul participanților la acțiune.60
În plus, procedeul dezindividualizării fie prin pierdere a în mulțime, fie prin
ascunderea identității în spatele unor măști (de exemplu Ku Klux Klan) face
individul mult mai ușor de manipu lat; din acest motiv, procedeu l a fost folosit
de unele regimuri totalitare , care și -au obligat cetățen ii la purta rea unui fel de
uniformă (cazul Chinei și al Coreei de Nord) .
Fenomenul dezindividualizării a fost descris dealtfel încă în 1895 de Gustave le
Bon, în volumul intitulat ”Psihologia mulțimilor”, citat de Rémy Rieffel.61 Deși,
concomitent cu anonimitatea din interioru l mulțimii, mulțimea dobândește
sentimentul puterii sporite, aceasta devine în același timp impulsivă, credulă,
intolerantă și ușor de m anipulat. În continuare, aceeași mulțime va simți nevoia
de a căuta autoritatea unui lider care o va putea cârmui în ce direcție doreș te, fie
și către instaurarea unor regimuri totalitare, după cum secolul XX a demonstrat.

c. În ce privește marile manipulări, acestea sunt descrise prin influența culturii
asupra individului, modul de gândire al acestuia fiind determinat de nor mele
societății. Bogdan Ficeac subliniază că aceste manipulări mari sunt mai greu de
identificat, datorită acțiunii continue asupra indivizilor.
O astfel de manipulare mare este considerat a fi sistemul de învățământ unde
cunoștințele dobândite au un rol mai degrabă secundar, elevul fiind obișnui t în
principal cu supunerea față de autorități, prin tr-o serie de condiționări graduale ,

59 Ficeac, B ogdan, op.cit , p. 22
60 Ficeac, Bogdan, op.cit , p. 23
61 Rieffel, Rémy, op.cit , p. 64

21
respectiv acordarea de recompense pentru conformarea la regu li, dar și
sancțiuni pentru comportamentele considerate neadecvat e. Ficeac subliniază că
sistemul de învățământ funcționează în așa fel încât viitorul adult să se
conformeze ideologiei regimului aflat la putere. De exemplu, î n regimurile
totalitare, cum a fost și cazul României, se impune purtarea unei uniforme
școlare standardizate, fenomen care nu există în țările democratice.
În aceste țări democratice există însă obiceiul unor instituții de învățământ de a
obliga elevii la purtarea unor uniforme distinctive, în ideea apariției
sentimentului de apartenență la un grup special, de elită, ai cărui membri se
susțin și se ajută reciproc și mai târziu.
Interesul regimurilor totalitare nu a fost însă niciodată crearea de elite și nici
diferențierea cetățenilor care, conform teoriei lui Gustave le Bon, pot fi ușor
manevrați prin fenomenul de dezindividualizare.
Un efect cu adevărat grav, ca să -l cităm pe Bogdan Ficeac, al marii manipulări
la care sunt supuși indivizii prin integrarea într -un anumit sistem este
fenomenul de anomie, concept definit de Emile Durkheim. Acest fen omen
apare atunci când sistemele sociale și politice pute rnice se dezintegrează brusc,
împreună cu întregul sistem de valori și standarde sociale.
Descrierea elocventă a fenomenului, realizată de sociologul Alfred Bulai,
potențează efectul amintit de Bogd an Ficeac al marilor manipulări.
Cei mai buni indicatori ai anomiei sunt ăia în care regulile normale, obișnuite,
nu se mai respectă. De fapt, asta înseamnă anomia. Anomia nu înseamnă să
încalci o normă. Anomia înseamnă să nu mai respecți, de principiu, no rme:
norme obișnuite. Norme ale bunului -simț. Care, cum să zic, din păcate au fost
traduse în toate felurile la noi: emancipare, libertate… Adică s -au putut da
niște etichete. Dar ele sunt, de fapt, exemplul anomiei.62
2.1.3 Tehnici de manipulare

Ștefan Stănciugelu este foarte aplicat în ce privește studiul tehnicilor de manipulare
utilizate în politica românească, definind tehnica de manipulare drept un model de

62https://www.avocatura.com/stire/11692/anomia -distru ge-romania -o-discutie -cu-sociologul -alfred –
bulai.html , accesat la 15 mai 2018

22
organizare a comunicării cu publicul, prin intermediul canalelor de comunicare.63Astfel, e l
identifică și exemplifică 29 de tehnici de manipulare , unele dintre ele, cum ar fi s loganul ,
extrem de simple și eficiente, altele complexe, cum ar fi tehnica ”Identitatea graduală a
conspiratorului”. Analizăm în cele ce urmează o parte a acestor tehnici de manipulare.
a. Marșul este una dintre cele mai eficiente tehnici de manipulare, pusă în practică
prin două componente. Prima este legată direct de participanții la acțiune care, în
condițiile unui marș organizat, se transformă în acea ”mulțime psihologică ”,
identificată de Gustave le Bon. În cazul unui marș organizat, mulțimea se raliază
personalității liderului existent deja, căruia îi atribuie caracteristici de ”Salvator”.
Coeziunea mulțimii se amplifică suplimentar prin apariția unui dușman comun –
soldați, forțe de ordine, scutieri.
A doua componentă a tehnicii se referă la efectul evenimentului asupra
participanților indirecți, telespectatorii, care involuntar se vor angaja fie prin
simpatizare, fie prin respingere.
Tehnica va crea, înainte de toate, acea identitate colectivă a participanților, dar va
va identifica și posibilii inamici.

b. Tehnica Omului de paie este cea prin care adversarului i se atribuie caracteristici
care să -l definească drept ”slab”, incapabil să conducă o acțiune, un partid sau u n
guvern.
Cazul prezentat de Stănciugelu pentru exemplificarea acestei tehnici este cel prin
care, în 2008, PD -L transfomă guvernul PNL într -un ”Om de paie”, creând o
capcană pentru toate partidele parlamentare, aflate în plină campanie electorală.
Concre t, a fost vorba despre orchestrarea unei inițiative legislative privind creșterea
cu 50 de procente a personalului din învățământ, inițiativă care a fost votată în
Parlament, deoarece niciun partid parlamentar nu își putea asuma riscul de a fi
catalogat du șman al educației. Legea a fost promulgată și de președintele Traian
Băsescu, aflat în funcție la acea vreme. Guvernul PNL, condus de Călin Popescu
Tăriceanu, a refuzat aplicarea legii, adoptând în schimb o ordonanță de urgență de
prorogare a acesteia. Drept răspuns la prorogare, același PD -L a inițiat moțiunea de
cenzură ”Educația rămâne, guvernul pleacă”, prin care guvernului PNL i s -a

63 Stănciugelu, Ștefan, Logica Manipulării: 33 de Tehnici de Manipulare Politica Românească, Editura CH
Beck, 2010, p. 93

23
construit o identitate slabă, respectiv de a fi incapabil de a gestiona guvernul și
problemele sociale. Moțiunea nu a tre cut, din lipsă de cvorum. Inclusiv PSD a lipsit
de la votarea moțiunii.
Legat de acest caz, interesant este de remarcat și faptul că, în 2008, atât președintele
Traian Băsescu, cât și președintele de atunci al PD -L, Emil Boc64, au susținut
vehement creștere a salariilor pentru personalul din educație, ca după doar doi ani,
în 2010, aceeași Traian Băsescu din poziția de președinte și Emil Boc, de data asta
din poziția de premier, să susțină tăierea unui sfert din salariile bugetarilor65,
implicit a personalului din educație.

c. Logica democrat -mafiotă este o tehnică de manipulare relativ simplu de pus în
aplicare, prin crearea unei situații în care singurele răspunsuri posibile sunt Da sau
Nu, construindu -se o stare de emoție colectiv ă.
În acest sens, Stănciugel u amintește de același caz al legii privind creșterea
salariilor profesorilor, asumat de PD -L, deși inițiat de un parlamentar PSD,
Ecaterina Andronescu. Legea a fost votată de partidele aflate în campania
electorală, aceleași partide refuzând ulterior să o pună în aplicare, acuzând o eroare
generată de campanie.
Stănciugelu constată că eroarea este în fapt rezultatul unei manipulări bazate pe o
logică de tip mafiot: ”Îți fac o ofertă pe care nu o poți refuza”66.

Ori de câte ori un actor politic sau din af ara scenei politice propune o problemă de
discutat sau de votat, căreia nu i se poate spune NU, avem de -a face cu manipulare
de tip K.O. DEMOCRATIC67.

d. Demonizarea adversarului este pusă în aplicare prin intermediul unor acțiuni de
propagandă care transform ă un actor politic sau o grupare într -un Inamic,
atribuindu -i caracteristici scandalizante. De exemplu, după căderea de la putere,
Ceaușescu a fost acuzat că și -ar fi făcut transfuzii cu sângele tinerilor, fiind chiar
poreclit ”Vampirul din Carpați”. Stănc iugelu relatează un caz asemănător din presa

64http://www.mediafax.ro/politic/pdl -face-plangere -penala -impotriva -lui-tariceanu -daca-blocheaza –
majorarea -salariilor -3380361 , 18 mai 2018
65https://stirileprotv.ro/stiri/politic/presedintele -traian -basescu -declaratie -de-presa -live-pe-stirileprotv –
ro.html , 18 mai 2018
66 Stănciugelu, Ștefan, op.cit , p. 110
67 Stănciugelu, Ștefan, Ibidem

24
de limbă engleză, în care Saddam Husein era acuzat că ar fi făcut duș cu sânge
uman.
Exemplu poate și mai elocvent de utilizare a acestei tehnici, amintit de Stănciugelu,
este cel al lui Radu Cîmpeanu , portretiz at în timpul campaniei electorale din 1990
drept proprietar de bordel la Paris, dar și descendent al unei familii de moșieri care
puneau botnițe țăranilor68, fiind ca atare dușman al moravurilor creștine și al
săracilor.

e. Tehnica contaminării negative este o altă tehnică relativ simplu de pus în
aplicare, des utilizată în politica românească . Adeseori se folosește procedeul vinei
prin asociere, răspândită prin sloganuri simple de genul ”Iliescu pentru noi este
Ceaușescu doi!”.
Într-un alt exemplu furnizat d e Stănciugelu, Mircea Geoană este asociat tot cu
Nicolae Ceaușescu, după ce Geoană a declarat la o întâlnire cu investitorii că PSD
intenționează să industrializeze satul românesc.
Se poate remarca însă, în legătură cu acest caz, că articolul citat drept sursă de
Ștefan Stănciugelu, apărut în 23 octombrie 2008 în paginile publicației
”Cotidianul”69, în 2018 nu mai apare în voluminoasa arhivă online a ziarului, știrea
supraviețuind pe Internet într -o singură sursă, o publicație locală, Monitorul de
Suceava.70 ”Cotidianul” era cunoscut și pentru politica editorială de susținere a
președintelui Băsescu și era deținut în acea perioadă , respectiv 2008, de Sorin
Ovidiu Vântu . Ziarul a fost achiziționat în 2010 de Cornel Nistorescu, care a
schimbat politica ziarului , devenind un critic al lui Traian Băsescu.71

f. Tehnica Zeflemeaua este una dintre cele mai uzitate tehnici de manipulare din
politica românească, metodă care nu necesită multe explicații suplimentare. Spre
deosebire de ironie, care lasă loc de revenire, de ”bună ziua”, zeflemeaua
desconsideră iremediabil.
Ștefan Stănciugelu aduce spre exemplificare cazul președintelui Traian Băsescu
care, în descrierea autorului, își făcuse un obicei din a -l persifla pe Mircea Geoană,

68 Stănciugelu, Ștefan, op.cit , p 112
69 Stănciugelu, Ștefan, op.cit . p.123
70https://m.monitorulsv.ro/Ultima -ora/2008 -10-23/Geoana -promite -industrializarea -satelor -si-limitarea –
salariilor -mari-din-sistemul -public , 20 mai 2018
71 https://ro.wikipedia.org/wiki/Cotidianul , 20 mai 2018

25
uneori, chiar prin intermediul unor comu nicate oficiale difuzate de Administrația
Prezidențială.72

g. Tehnica atacului la persoană este o altă metodă des utilizată, care nu necesită
multe explicații suplimentare. Aceasta vizează în principal discreditarea oponenților
politici, fie în mod direct, fi e prin intermediari, respectiv prin instituțiile de presă.
Victime ale acestui tip de manipulare au fost o mare parte dintre politicieni,
începând cu Ion Iliescu și până în zilele noastre, Klaus Johannis.

h. Tehnica omului simplu este o metodă demnă de amint it, a cărei punere în practică
nu necesită eforturi deosebite, dar care urmărește să pună politicienii într -o lumină
pozitivă, mizând pe dorința de identificare a alegătorilor . Un exemplu deosebit de
elocvent pentru utilizarea acestei tehnici a fost cea a salamului cu soia care, în
opinia autorului, a generat un mare avantaj pentru candidatul Ion Iliescu, față de
contracandidații Ion Rațiu și Radu Cîmpeanu.

Am enumerat o parte dintre tehnicile de manipulare politică utilizate în România ,
alegând spre exe mplificare câteva dintre cele mai utilizate, cu o punere în practică relativ
ușoară, dar care pot avea efecte însemnate asupra jocului politic.
În lista tehnicilor de manipulare identificate de Ștefan Stănciugelu mai apar
tehnicile denumite Vox Populi, Vox Dei, Inventarea aliatului, sondajele de opinie, băile de
mulțime, tehnica Recomandarea, Recunoașterea, tehnica vorbelor goale, Dezamorsarea,
alături de o serie de tehnici de manipulare combinate prin utilizarea simultană sau
succesivă a tehnicilor mai sim ple.
2.1.4 Dezinformare și propagand ă

Vorbind despre tehnicile de manipulare, nu putea fi omisă noțiunea de propagandă.
Vladimir Volkoff remarcă faptul că dezinformarea, considerată în primul rând o metodă de

72 http://old.presidency.ro/index.php?_RID=det&tb=date_arhiva&id=11502&_PRID=arh , 20 mai 2018

26
influențare a opiniei73, se apropie de trei teh nici aparte, una dintre ele fiind propaganda.
Definită în Dicționarul de Sociologie74, termenul desemnează o
activitate sistematică de transmitere, promovare sau răspândire a unor doctrine, teze
sau idei de pe pozițiile unei anumite grupări sociale și ideo logii, în scopul influențării,
schimbării, formării unor concepții, atitudini, opinii, convingeri sau comportamente .
Volkoff subliniază modul în care termenul a ajuns de la înțelesul original, cel de
transmitere a unei informații, la asocierea cu spălarea pe creier ș i minciuna. În opinia
autorului, aceste asocieri nu sunt justificate în toate cazurile. ”O doctrină în care credem și
pe care ne străduim s-o propagăm nu e falsă prin definiție”, spune Volkoff.75 Mai mult,
autorul afirmă că propaganda nu are nim ic de ascuns, aceasta prezentându -se ”cu fața
descoperită”, ca atare, nu poate fi considerată o formă de dezinformare.
Cu toate acestea, propaganda este considerată o tehnică de manipulare sau, după
cum arată Rémy Rieffel, o formă de condiționare a unor in divizi atomizați76, o comunicare
liniară, bazată pe schema de condiționare pavloviană, al cărei efect manipulator este
datorat și repetiției.În plus, pentru a fi eficace, propaganda trebuie să fie totală, adică să fie
prezentă în toate canalele de comunicar e, să fie durabilă și continuă.
În ce privește dezinformarea, aceasta vizează fapte prezentate fie intenționat
deformat, fie informații difuzate fără a fi verificate în prealabil de jurnali ști aflați sub
presiunea timpului sau a audiențelor . Rémy Rieffel a mintește din nou de pretinsele victime
ale ”masacrului” de la Timișoara, din timpul Revoluției din 1989, caz în care jurnaliștii
occidentali au difuzat imagini cu sute de cadavre, preluate apoi în multe părți ale lumii. S -a
demonstrat ulterior că fusese vo rba despre o înscenare , regizată în mod intenționat prin
dezgroparea unui număr însemnat de cadavre dintr -un cimitir. Exemplul dat subliniază că
dezinformarea este oarecum specifică și mass mediei, și nu poate fi imputată doar
oamenilor politici.
Rémy Rieffel ridică astfel o întrebare. Nu cumva abundența de informație cu care
suntem obișnuiți, favorizează dezinformarea? Dacă așa este, ținând cont de afirmația lui

73 Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare; De la Cal ul troian la Internet, Editura Antet, 2009, p.12
74 Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr, op.cit , p. 456 -457
75 Volkoff, Vladimir, Ibidem
76 Rieffel, Rémy, op.cit, p. 68

27
Nye și Keohanne (77), care susțineau că resursa rară nu mai este informația, ci atenția , acest
rezultat al abundenței de informație poate că nu ar trebui să mire pe nimeni.
2.1.5 Despre sondaje și statistici

Comunicarea politică se află într -o permanentă transformare, constată Rémy
Rieffel . Dac ă în trecut, politicenii se adresau alegătorilor fie î n mod direct, fie prin
intermediul canalelor de comunicare, respectiv a jurnaliștilor, în prezent jocul politic are
mai mulți protagoniști78. Protagoniștilor tradiționali li s -a alăturat publicul, și nu în ultimul
rând, sondajele, ca fiind modalitatea prin care vocea publicului se face auzită.
Patrick Champagne (apud Rémy Rieffel) susține că sondajele sunt utilizate de mass
media ca instrument de legitimare al propriei importanțe, precum și ca armă în
confruntarea cu politicienii. Există păreri care susțin că manipularea prin sondaje
funcționează prin mecanismul de mimetism social, alegătorii raliindu -se oarecum instinctiv
taberei mai numeroase evidențiate prin intermediul sondajelor. Mai mult, istoria
consemnează mai multe situații în care sondajele și stat isticile au fost manipulate în sensul
obținerii unui anume rezultat (vezi cazul celebru al diagramei Rozelor, elaborat de
Florence Nightingale)79.
Sursa amintită anterior amintește de un alt caz celebru de manipulare politică prin
sondaje și statistici, î n acest caz fiind vorba despre Donald Trump. Acesta a preluat și
distribuit o statistică falsă care susținea că în 81 de procente din crimel e suferite de
victime le de rasă caucaziană din San Francisco, autorii ar fi fost ” black ” (în original) adică
negri . Emis e de sursa Donald Trump, cifrele au ajuns să fie redistribuite de peste 8.000 de
ori într -o perioadă scurtă. Întrebat la o emisiune televizată dacă știa că informația nu este
reală, Trump a declinat orice responsabilitate, oferind drept răspuns scuza că nu are cum să
verifice toate statisticile.80
Cu toate acestea, Rémy Rieffel susține că , în viața politică, nu există răspuns
definitiv la o întrebare și că diagnosticele tranșante nu își au locul în acest domeniu.81
Drept exemplu, aduce cazul referendumulu i din 1992 privind Tratatul de la Maastricht. În

77 Keohanne, Robert O. Nye; Joseph S, op.cit
78 Rieffel, Rémy, op.cit, p.18
79 https://www.ft.com/content/2e43b3e8 -01c7 -11e6 -ac98 -3c15a1aa2e62 , 5 mai 2018
80 Loc.cit, “Hey, Bill, Bill, am I gonna check every statistic?”
81 Rieffel, Rémy, op.cit , p.21

28
acest caz, sondajele indicau un scor covârșitor în favoarea taberei ”da”, cu toate acestea,
scorul a fost unul extrem de strâns. O dovadă, în opinia lui Rieffel, că publicul nu urmează
fără discernământ opin iile vehiculate în mass media.

2.1.6 Publicitatea politică și sentimentele alegătorilor

Dacă admitem constatarea lui Rieffel că publicul are discernământ în sortarea
informațiilor cu caracter politic, putem admite și că, într -o democrație, teoria alege rii
raționale dictează într -o măsură însemnată opțiunile alegătorilor. Pe de altă parte,
multitudinea de tehnici de manipulare prezentate până acum au demonstrat disponibilitatea
oamenilor politici de a se juca cu comportamentul alegătorilor, manipulând as tfel intenția
de vot.
Deși este îndeobște recunoscut faptul că politica face apel la sentimentele
alegătorilor, în continuare părerile sunt împărțite. Dacă unii cercetători (Kern, Perloff, apud
Brader82) consideră că apelul la emoții joacă un rol central î n publicitatea electorală, există
politologi (Kamber;Arterton , apud Brader ) care sunt de părere că apelul la emoții în locul
rațiunii este o practică manipulatoare care otrăvește întregul proces de luare de decizii într –
o democrație.83 În ciuda acestei dezb ateri, efectul direct al emoțiilor generate de
publicitatea politică a rămas nestudiat .
Ted Brader, cercetător la University of Michigan84, a demonstrat prin studii aplicate
dacă și în ce mod felul în care este prezentată publicitatea politică are efect dir ect asupra
comportamentului electoral.
Factorii generatori de emoții nu pot fi generalizați, răspunsul alegătorilor la stimuli
fiind unul la nivel individual, există totuși simboluri grafice și sunete care generează
răspunsuri predictibile și pe baza căro ra se pot face statistici corecte . De exemplu,
imaginile cu steaguri fluturând țintesc la nivel emoțional persoanele cu pronunțat sentiment
patriotic, sunetele de sirene sau împușcături afectează populația temătoare de siguranța
publică, iar imaginile și s unetele reprezentând manifestații amintesc de represiune.

82 Op.cit, p.388
83 ”Appeal to emotions instead of reason as manipulative and poisonous to democratic decision making”
84https://www.researchgate.net/publication/227673777_Striking_a_Responsive_Chord_How_Political_Ads_
Motivate_and_Persuade_Voters_by_Appealing_to_Emotions , 5 mai 2018

29
Introduse în momentele potrivite, aceste semnale ating alegătorii în punctele cele mai
sensibile.
În acest sens, Brader a evidențiat două sentimente importante în luarea deciziilor ,
respectiv frica și entuziasmul. Teoriile anterioare acestui studiu susțineau că publicitatea
politică pozitivă va avea drept efect un sentiment pozitiv și de susținere asupra alegătorilor
față de partidul sau candidatul vizat, iar cea negativă va avea un efect de resping ere asupra
subiectului produsului publicit ar. Studiul a demonstrat însă că publicitatea politică
generatoare de entuziasm, respectiv cele care emit chemări la acțiune privind succesul,
fericirea și bunăstarea, vor potența dorința de participare la viața po litică, implicit și la
alegeri. Pe de altă parte, cele care țintesc frica sunt reținute mai bine și au un efect de
durată asupra comportamentului politic.
Rezultatul cel mai important al studiului a fost constatarea că publicitatea politică
are capacitate a de a manipula sentimentele, și astfel de a influența comportamentul
electoral. Aceste produse publicitare nu doar afectează alegătorii în mod direct, ci modifică
mecanismele intrinseci de luare a deciziilor din partea alegătorilor, concomitent cu livrare a
mesajului ”votează -mă”.
Brader atrage atenția și asupra unor aspecte de etică politică. Acesta spune că există
politologi care susțin că persuasiunea cu ajutorul unor argumente raționale este lăudabilă,
iar cea care țintește zona afectivă este suspectă. În opinia autorului însă, ambele sunt
instrumente ale manipulării.
Nu în ultimul rând, este recunoscută preocuparea sistemelor politice democratice
asupra participării alegătorilor la viața politică, cu toate acestea prezența la vot la nivel
mondial este destul de redusă, demonstrând un interes scăzut asupra vieții politice în
general. Brader susține că, indiferent de natura sentimentelor stimulate, acestea vor afecta
în primul rând dorința de participare la viața politică, care este, fără putință de tăga dă, de
dorit.

30

2.1.7 Fenomenul fake news și globalizarea manipulării

S-ar putea trasa o paralelă între studiul realizat de Brader privind efectul
sentimentelor generate de publicitatea politică și afirmația lui Volkoff (75) conform căreia
propaganda vi ne cu ”fața descoperită”. Astfel, atât publicitatea politică, cât și propaganda
nu pot fi etichetate drept manipulare, cât timp intenția de a câștiga prin intermediul acestor
mijloace susținerea alegătorilor este anunțată din start.
Cu totul diferită este situ ația în ce privește știrile false, așa -numitele ”fake news” , a
căror proliferare a dus la etichetarea epocii contemporane drept epoca ”post -adevăr” sau
”post truth”. Expresia a fost catalogată de către Dicționarul Oxford drept ”cuvântul anului
2016”, fiind explicată printr -un cumul de circumstanțe în care faptele obiective au o
influență redusă în formarea opiniei publice față de cele bazate pe emoție și convingeri
personale85. Știrile false sunt intrumentele prin care această epocă a post -adev ărului se
generalizează .
Portalul politifact.com, specializat în verif icarea știrilor false și premiat cu premiul
Pullitzer, a desemnat drept ”minciuna anului 2016 ” nu o personalitate, ca deobicei, ci
întreg fenomenul de ”fake news”86. Într-un interv iu acordat de președint ele Barack Obama
publicației the New Y orker, acesta a arătat că este vorba despre un întreg ecosist em media,
în care ”totul este adev ărat și nimic nu este adevărat”87.
Expresia ”fake news” nu a ajuns deocamdată în paginile dicționarelor presti gioase ,
există totuși o definiție elaborată, care susține că expresia este un neologism care se referă
adesea la știrile falsificate. Acest gen de știri pot fi regăsite atât în publicațiile t radiționale,
în pagini de web false, cât și în social media, și sunt răspândite drept știri reale. Astfel de
știri au un potențial de captare a atenției ridicat și sunt accesate de un număr extrem de

85 https://en .oxforddictionaries.com/definition/post -truth , 5 mai 2018, ” Relating to or denoting circumstances
in which objective facts are less influential in shaping public opinion than appeals to emotion and personal
belief. ”
86 http://www.politifact.com/truth -o-meter/ article/2016/dec/13/2016 -lie-year-fake-news/ , 5 mai 2018
87 https://www.newyorker.com/magazine/2016/11/28/obama -reckons -with-a-trump -presidency , 5 mai 2018,
“mea ns everyth ing is true and nothing is true ”

31
mare de cititori. Acest poten țial de captare a atenției ne readuce cu gândul la afirmația lui
Nye și Keohanne , care susțineau că resursa cu adevărat rară este atenția .
Fostă director al departamentului de cercetare de la Columbia J-School, Claire
Wardle, a elaborat pentru publicația Fi rst Draft un sistem de catalogare a l știrilor false . 88

88 https://firstdraftnews.org/fake -news -complicated/ , 6 mai 2018

32