PREGĂTIREA FIZICĂ DIFERENȚIATĂ A FOTBALIȘTILOR SENIORI ÎN PERIOADA PREGĂTITOARE DE IARNĂ COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: AUTOR: Vaile Augustin 2021 CUPRINS… [631170]

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRA ȘOV
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORTURI MONTANE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

AUTOR:
Vasile Augustin

2021

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRA ȘOV
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORTURI MONTANE

PREGĂTIREA FIZICĂ DIFERENȚIATĂ A
FOTBALIȘTILOR SENIORI ÎN PERIOADA
PREGĂTITOARE DE IARNĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

AUTOR:
Vaile Augustin

2021

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………….. pag. 4
1. Generalități
2. Importanța teoretică și practică a temei
3. Gradul de actualitate și motivul alegerii temei
4. Scopul lucrării
5. Ipotezele lucrării

CAPITOLUL I
FUNDAMENTAREA TEORETICA A LUCRARII ………..pag. 10
I.1. Pregătirea fizică – factor determinant și element de structură
al conținutului antrenamentului sportiv
I.2. Aspecte generale privind programarea și planificarea pregătirii
în perioada de iarnă a fotbaliștilor seniori
I.3. Modificările circulatorii, determinate de efortul specific la
fotbaliștii seniori
I.4. Principalel e forme de manifestare ale calităților motrice la
jucătorii de fotbal

CAPITOLUL II
ORGANIZAREA CERCETARII ………………………………….….pag. 45
II.1. Locul și perioada desfășurării cercetării
II.2. Date despre subiecți
II.3. Metode de cercetar e utilizate

CAPITOLUL III
PREZENTAREA, PRELUCRAREA SI
INTERPRETAREA DATELOR…………………………. pag. 51
III.1. Prezentarea și prelucrarea datelor obținute în urma experimentului
III.2. Interpretarea datelor
III.3. Interpretarea chestionarului

CONCLUZII SI PROPUNERI …………………………………..……pag. 59

ANEXE……………………………………………………………………… pag. 61

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………. pag. 80

INTRODUCERE

1. GE NERALITĂȚI

Factorul fizic a fost obiectul de studiu a multor specialiști din domeniul
sportului și implicit din domeniul fotbalului care au căutat să definească această
noțiune. Dintre opiniile referitoare la definirea pregătirii fizice, putem evidenția pe
următoarele:
Baza conținutului specific a antrenamentului o reprezintă pregătirea fizică a
sportivului, care este un proces de educare a aptitudinilor fizice necesare în
activitatea sportivă și de creștere a nivelului general a posibilităților funcționa le ale
organismului, de dezvoltare fizică multilaterală, de întărire a sănătății.
I. Șiclovan (1984) susține că ”în sensul larg al noțiunii pregătirea fizică
asigură fondul energetic necesar obținerii marilor performanțe, într -un sens restrâns
ea constitui e pregătirea organismului de așa natură încât indicii morfofuncționali,
cei de sănătate, nivelul dezvoltării calităților motrice, precum și unele deprinderi și
priceperi motrice implicate în efectuarea acțiunilor tehnico -tactice să asigure
randamentul opti m în competiții”.
Pregătirea fizică este acea componentă a antrenamentului sportiv care vizează
valorificarea aptitudinilor fizice ale sportivului, creșterea potențialului funcțional a
organismului și dezvoltarea lui multilaterală pe bază repetării sistematice a
exercițiilo r fizice.
Factorul pregătirii fizice asigură fondul energetic al performanței stimulând
creșterea indicilor morfofuncționali și în consecință a calităților motrice, deci
sporirea capacității generale de efort a organismului, care va permite evidențierea

bagajului tehnic și tactic prevăzut de regulamentul de concurs al probei în care este
specializat sportivul.
Pregătirea fizică în fotbal are că scop creșterea capacității funcționale a
organismului, dezvoltarea calităților motrice de bază ale organismu lui și îmbogățirea
fondului motric al jucătorului.
O serie de autori susțin că pregătirea fizică înglobează un întreg sistem de
măsuri, care asigură capacitatea funcțională ridicată a organismului, prin nivel înalt
de dezvoltare a calităților motrice de bază și specifice, valori optime ale indicilor
morfofuncționali, stăpânire deplină a exercițiilor utilizate și o perfectă stare de
sănătate.
V. Stănculescu, (1999) afirmă că “factorul fizic se referă la capacitatea
organismului de a acționa cu sau fără minge, după un plan tactic cât mai repede
posibil și un timp cât mai îndelungat. Deci pregătirea fizică presupune lupta
organismului cu oboseala, pe care trebuie să o învingă mai mult de 90 min. de joc”.
D. Colibaba -Evuleț și I. Bota (1998) propun util izarea în literatura de
specialitate a termenului de “capacitate fizică” în loc de pregătire fizică argumentând
acest fapt prin două motive:
a) – noțiunea de capacitate este o componentă observabilă a modelului de joc și se
distinge printr -un comportament per formanțial demonstrat, iar pregătirea fizică
este o componentă a modelului de pregătire de care se ocupă strategia
instrucțională;
b) – capacitatea fizică a unui sportiv este asemuită cu potențialul global de efort al
unui sportiv, datorită căruia acesta reuș ește să îndeplinească în mod constant
sarcinile de joc; în această conjunctură intră în discuție o serie de factori:
resursele energetice, dimensiunile somatice, capacitatea funcțională,
motricitatea, capacitatea de refacere.

În general noțiunea de capa citate este o entitate complexă care presupune
existenta unui sistem de însușiri sau aptitudini ereditare, naturale și dobândite în
prealabil și care în corelație cu celelalte structuri formative ale personalității umane
(cunoștințe, abilități, deprinderi, priceperi motrice) conduc la prestarea unor
activități eficiente și de performanță (M. Epuran, 1993).
A. Prescorniță, (2001) definește factorul fizic ca fiind unul dintre factorii de
bază ai antrenamentului sportiv, constituind suportul pe care se gre fează ceilalți
factori ai antrenamentului și care se concretizează în capacitatea organismului de a
executa acte motrice diverse, cu ușurință și cu indici sporiți de viteză, forță, rezistență
și echilibru.

2. IMPORTANȚA TEORETICĂ ȘI PRACTICĂ A TEMEI

In fiecare echipă nivelul pregătirii jucătorilor este mai mult sau mai puțin
diferențiat, astfel că atribuirea semnului de egalitate între aceștia ar fi o greșeală.
Cercetările efectuate cu jucătorii arată existența diferențelor foarte mari între ei,
chiar în cazul când prezintă un nivel de pregătire asemănător. Pe această bază se
poate trage concluzia că fiecare jucător datorează rezultatele sale diferitelor elemente
rezultate din proporțiile diferite în agilitatea generală, pregătirea fizică, tehnică,
tactică și psihică. De aceea se poate presupune că diferențierea pregătirii fizice
permite jucătorilor să obțină rezultate mult mai bune. Fără pregătirea individualizată
a jucătorilor nu vom realiza acest lucru.
Specificitatea și individualizarea antrenamentului, ridică în fața antrenorului
probleme deosebite în legătură cu alegerea stimuluilor corespunzători de
antrenament, intervențiile educaționale corespunzătoare, reglarea rațională a
frecvenței participării l a competiții și nu in ultimul rând utilizarea unui sistem de

control care să permită diagnosticarea efectelor antrenamentului și prognosticul în
viitor. (Przeweda R. 1972)
In cazul unor autori, individualizarea se împletește cu specializarea efectele ei
ducând la modificări anatomice și fiziologice legate de cerințele sportului.
Dezvoltarea multilaterală trebuie să fie baza de la care să se plece în
dezvoltarea specializării și implicit a individualizării. Planificarea cu atenție a
raportului dintre pregăt irea multilaterală și cea specializată, ia în considerare
tendința modernă de scădere a vârstei de maturizare a sportivilor.
Individualizarea este una dintre cerințele principale ale pregătirii sportive,
care se referă la faptul că antrenorii trebuie să ac orde atenție individual fiecărui
sportiv, în funcție de calitățile și potențialul acestuia, de particularitățile de învățare
și specificul sportului, indiferent de nivelul de performanță. Intreg conceptul de
pregătire, se modelează în funcție de trăsăturil e fiziologice și psihologice ale
sportivului, pentru a ameliora în mod natural obiectivele pregătirii.
Pregătirea fizică diferențiată nu trebuie înțeleasă ca o metodă ce trebuie utilizată
doar în dezvoltarea calităților fizice individuale sau în specializa rea unui individ
pentru un post în echipă, ea trebuie privită mai degrabă ca o modalitate prin care se
poate evalua obiectiv și observa subiectiv un sportiv. In acest fel, antrenorul poate
înțelege nevoile de pregătire ale sportivului și îi poate maximiza calitățile.

3. GRADUL DE ACTUALITATE ȘI MOTIVUL ALEGERII TEMEI

Modelul jucătorului de fotbal este factorul de la care trebuie să se pornească în
alegerea elementelor de bază, cu ajutorul cărora se va proceda la conceperea și
desfășurarea proceselor de an trenament. Pe fondul modelului general, există și
unele excepții date de anumite calități și însușiri care determină totuși jucătorii

respectivi să îndeplinească anumite roluri de bază în echipă (centru atacant, mijlocaș
central, libero).
Analiza literatu rii de specialitate studiată ne determină să considerăm că în
cadrul jocului de fotbal, pregătirea echipelor se realizează global, fără a se ține cont
de lucrul individual pe posturi. Fiecare post din cadrul acestui joc are pe lângă o
orientare generală de pregătire și unele particularități specifice, care la rândul său
necesită o metodică de instruire individualizată.
Aceasta reprezintă și încercarea noastră, aceea de a realiza o tratare
diferențiată a pregătirii fizice în funcție de postul jucătorilor în echipă, ceea ce
contribuie la creșterea eficienței pregătirii și obținerea de rezultate superioare în
concursuri și competiții, fapt care face din această lucrare o temă de actualitate.
Un alt motiv al alegerii acestei teme îl constituie faptul că am pra cticat jocul de
fotbal la vârsta junioratului și chiar după aceasta, fiind familiarizat cu cerințele lui.
Dorind să devin antrenor sunt convins că activitatea specifică a jucătorilor are o mare
contribuție în dinamica actuală a jocului modern, preocupându -mă în acest sens
perfecționarea jocului pe fiecare post în parte.

4. SCOPUL LUCRĂRII

Prezenta lucrare urmărește obținerea și prezentarea unor metode și mijloace
eficiente pentru dezvoltarea pregătirii fizice a jucătorilor în funcție de posturile pe
care evoluează aceștia în cadrul echipei.
Deasemenea cercetarea s -a efectuat cu scopul de a se constata dacă
antrenamentele efectuate de jucătorii echipei, au condus la o dezvoltare a
calităților motrice și implicit a pregătirii fizice.

5. IPOTEZELE LUCRĂRII

Ipotezele presupun un caracter provizoriu, fiind formulate pe baza datelor
experimentale existente la un moment dat sau pe baza intuiției, acestea urmând a
fi confirmate ulterior.
Ipotezele acestei lucrări sunt următoarele:
1. Dacă folosim în perioada pregăt itoare de iarnă sisteme de acționare și
programe fizice diferențiate, atunci obținem perfecționarea factorului
fizic în funcție de specificul fiecărui post.
2. Pregătirea fizică diferențiată a jucătorilor are un impact direct asupra
locului ocupat de echipă î n clasament.

CAPITOLUL I
FUNDAMANTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

I.1. Pregătirea fizică – factor determinant și element de structură al
conținutului antrenamentului sportiv

Studiind literatura de specialitate constatăm deplina unitate în opiniile
autorilor, conform cărora pregătirea fizică se referă și vizează valoarea indicilor
morfofuncționali ai calităților motrice. Deasemenea, părerile specialiștilor converg
către ideea că în cadrul pregătirii fizice este inclus și nivelul de dezvoltare a
depri nderilor motrice. Ințelesul principal al pregătirii fizice este formulat ca fiind
nivelul dezvoltării posibilităților motrice ale individului, nivel atins în procesul
practicării sistematice a exercițiilor fizice.
Pregătirea fizică este o componentă a ant renamentului sportiv care reprezintă
o condiție esențială pentru însușirea tehnicii și tacticii și aplicarea lor în joc.
Pregătirea fizică, are drept scop creșterea capacității morfofuncționale a
organismului, dezvoltarea calităților motrice de bază și spe cifice și îmbogățirea
fondului motric de bază și specific fotbalului.
Rolul pregătirii fizice este de a asigura capacitatea de rezistență a jucătorului,
cu indici de randament superiori pe durata întregii partide, ținând cont de exigențele
activității com petiționale, de profilul morfo -funcțional și motric al jucătorului
modern.
Putem afirma că pregătirea fizică reprezintă suportul pentru toate celelate
componente ale antrenamentului, fiind definită ca bază de plecare pentru întreg
procesul de pregătire.

Creșterea volumului de lucru în antrenamente este determinată în principal de
necesitatea acumulărilor cantitative, dar este impusă și de creșterea numărului de
acțiuni tehnico -tactice în fotbal, care au ajuns la 250 -300/meci, fapt care duce la
creșterea di namicii jocului și a intensității efortului.
Este foarte importantă selecția celor mai eficiente mijloace în vederea realizării
unei bune pregătiri fizice, care este o condiție necesară pentru realizarea
performanțelor dorite. Raportul dintre creșterea vol umului și a intensității efortului,
trebuie adaptat la paticularitățile individuale. Creșterea nejustificată, excesivă a
volumului, poate provoca o serie de neajunsuri, uneori cu efecte ireversibile, cum ar
fi: apariția supraantrenamentului, scurtarea peri oadei de menținere a formeni
sportive, epuizarea timpurie a posibilităților de adaptare, cele 24 de ore ale unei zile
pot deveni insuficiente pentru muncă și odihnă, dacă raportul volum -intensitate este
neadecvat (Oancea V., Enoiu R. 2002)
De regulă, pentr u obținerea unui randament în antrenament și concursuri, trebuie
reținute în sinteză următoarele:
 perfecționarea strategiilor de selecție;
 creșterea volumului de efort;
 realizarea unei strânse corelații între conținutul antrenamentelor și cerințele jocurilor
oficiale;
 creșterea intensității efortului, într -o cât mai bună corelație a dinamicii parametrilor
efortului;
 folosirea de aparate și stimulatoare care valorifică rezervele funcționale;
 conducerea științifică a procesului instructiv -educativ cu e chipă interdisciplinară.
Principala soluție în vederea optimizării pregătirii fizice, constă în modelarea
antrenamentului în sensul individualizării acestuia, pe cât posibil în toate
perioadele, conform cu calendarul oficial. Este necesară creșterea substa nțială a
pregătirii fizice specifice, în cadrul pregătirii integrale a jucătorilor. Pregătirea

generală are un rol deosebit în pregătirea activă, urmând ca după o anumită perioadă
să capete o specificitate evidentă. Specificitatea exercițiilor, nu se refer ă la structura
motrică (biomecanică), ci la dimensiunile efortului fizic și psihic. În acest scop se
alcătuiesc modele operaționale care reflectă caracteristicile execuțiilor tehnico –
tactice din meciuri.
Majoritatea specialiștilor din domeniul antrenament ului consideră că
elementele de conținut ale pregătirii fizice sunt următoarele:
– indicii morfologici și funcționali care se referă la dezvoltarea calitativă a
musculaturii, articulațiilor și marilor funcțiuni ale organismului;
– indicii de sănătate, care se referă la necesitatea asigurării funcționării tuturor
organelor în mod normal și la nivel superior, condiție hotărâtoare a performanței;
– nivelul calităților motrice, care se referă la gradul de dezvoltare a vitezei, forței,
rezistenței, îndemânării și mobi lității;
– unele priceperi și deprinderi motrice care se referă la ansamblul acelor acte
motrice, care prin structura lor condiționează în bună măsură efectuarea
acțiunilor tehnico -tactice.
Conform unor autori, elementele subordonate capacității fizice sunt: starea
de sănătate, înzestrarea somatică a jucătorului, motricitatea, psiho -motricitatea și
capacitatea funcțională.
In viziunea marii majorități a specialiștilor pregătirea fizică are două laturi de
bază: pregătire fizică generală și pregătire fizică sp ecifică.
O altă serie de autori susține că pregătire fizică are trei laturi: pregătire fizică
generală, pregătire fizică multilaterală, pregătire fizică specifică.
O orientare singulară este oferită de Prescorniță A. 2001, care susține că
pregătirea fizi că are patru laturi: pregătire fizică generală, pregătire fizică
multilaterală, pregătire fizică specifică, pregătire fizică specială.

Aceste laturi ale pregătirii fizice sunt definite de către specialiști în modul
următor:
L.P. Matveev, (1980) arată că “pregătirea fizică generală este un proces de
educație fizică nespecializat al cărui conținut urmărește crearea unor premise care să
favorizeze randamentul în anumite forme de activitate. Pregătirea fizică generală
urmărește educarea multilaterală a calită ților fizice, care deși nu fac parte dintre cele
specifice pentru specializare condiționează totuși succesul activității sportive.
Pregătirea fizică generală se specializează în raport cu ramură sportivă fără a deveni
specială în adevăratul sens al cuvântu lui”.
A. Dragnea, (1996) și I. Motroc (1999) afirmă același lucru și anume că:
“pregătirea fizică generală asigură dezvoltarea calităților motrice de bază și a
capacității funcționale a organismului în general, îmbogățește fondul general de
deprinderi motrice, asigură dezvoltarea armonioasă a indicilor morfofuncționali ce
condiționează practicarea unei ramuri de sport”.
Referitor la pregătirea fizică multilaterală există următoarele opinii:
– pregătirea fizică multilaterală se realizează diferențiat, potrivit
solicitărilor pentru fiecare ramură de sport în parte și mijloacele folosite sunt
selectate corespunzător capacităților morfofuncționale și motrice ale sportivului;
exercițiile caracteristice pregătirii fizice multilaterale sunt preluate și adaptate din
arsenalul mijloacelor specifice altor sporturi sau special create de către antrenori”;
– pregătirea fizică multilaterală este considerată că un principiu de bază
al antrenamentului potrivit căruia orice sportiv, indiferent de disciplina sportivă
practicată, tr ebuie să acorde o atenție deosebită dezvoltării celor patru calități fizice
de bază: forță, viteză, rezistență și îndemânarea, dacă dorește să obțină performanțe
de înalt nivel; fără o pregătire fizică multilaterală dobândită înainte de specializare
și men ținută după aceea nu se pot realiza performanțe maxime”.
Opiniile referitoare la pregătirea fizică specifică sunt:

L.P. Matveev, (1980) susține ca: “pregătirea fizică specifică este o formă de
educație specializată în raport de particularitățile unei activ ități (sportive) alese ca
obiect de specializare aprofundată. Ea urmărește dezvoltarea calităților fizice care
răspund specificului ramurii, fiind totodată orientată către un grad maxim de
dezvoltare a acestor calități. Principalele exerciții ale pregătiri i fizice specifice sunt
exercițiile de concurs, care constituie obiectul întrecerii în ramură respectivă,
precum și exercițiile speciale care se elaborează pe baza celor dintâi".
M. Bârsan evidențiază faptul că “pregătirea fizică specifică este un proce s de
prelucrare selectivă a marilor funcțiuni și a motricității în concordanță cu
caracteristicile efortului specific fiecărui joc sportiv în parte, corespunzător
cerințelor performanței”.
Alți autori afirmă că pregătirea fizică specifică cuprinde acele exerciții, acțiuni
motrice și mișcări care încorporează în forma și conținutul lor părți, faze sau
momente din exercițiile din concurs, sau laturi esențiale foarte apropiate de acestea.
Referitor la pregătirea fizică specială A. Prescorniță, susține că se adresează
segmentelor, grupelor musculare sau calităților motrice deficitare, care reclamă o
formă de pregătire specială pentru redresarea lor; pregătirea fizică specială nu
trebuie să fi e neapărat și specifică.
O opinie originală despre laturile pregătirii fizice o au autorii D. Colibaba –
Evuleț și I. Bota , care sistematizează capacitatea fizică în trei tipuri fundamentale:
– capacitatea fizică generală;
– capacitatea fizică selectivă;
– capacitatea fizică specifică.
Capacitatea fizică generală C.F.G. (obiectiv al pregătirii fizice generale), pune
în discuție potențialul fizic general al individului care -i permite să desfășoare cu
eficiență diferite activități corporale. Această activitate se identifica de multe ori cu
condiția fizică sau cu “fitness”, care înseamnă vitalitatea integrală a organismului

uman susceptibilă de a obține rezultate superioare într -o anumită activitate corporală
(respectiv proba sportivă).
Astfel, în desemnarea c apacității (condiției) fizice au apărut și alte criterii așa
cum ar fi: disponibilitățile medico -biologice, creșterea și dezvoltarea fizică,
capacitatea funcțională. In momentul de față potrivit numeroaselor definiții
menționate în literatura de specialita te, capacitatea fizică înseamnă condiție fizică
generală care implementează următoarele componente:
– starea de sănătate;
– prevenirea predispozițiilor de îmbolnăvire (morbidității);
– stagnarea fenomenelor de îmbătrânire;
– conservarea aptitudinilor profesionale sau ocupaționale;
– bunăstarea fizică și psihică câștigată și păstrată prin practicarea exercițiilor fizice
sau a activităților sportive de loisir;
– reactualizarea sau reconstrucția permanentă a propriei personalități prin
practicarea sistematică a exercițiil or fizice (frumusețea corporală, armonia
dezvoltării fizice, stabilitatea emoțională);
– integrarea în mediul social;
– capacitatea fizică generală ca fundament al rezultatelor sportive de înaltă
performanță.
Obiectivul urmărit de pregătirea fizică este de creare a modelului de jucător
pentru această vârstă, caracterizat printr -o constituție viguroasă, o mare stabilitate și
agresivitate specifice jocului.
In acest scop se vor avea în vedere câteva aspecte privind conținutul pregătirii
fizice:
a) individualizar ea pregătirii pentru valorificarea la maximum a disponibilităților
fiecărui jucător și a calităților motrice de bază, precum și ridicarea capacității de
efort anaerob;

b) solicitarea progresivă și intensivă a principalelor grupe musculare și a marilor
funcțiu ni, pentru atingerea unor indici corespunzători ai capacității de efort
anaerob;
c) dezvoltarea unor calități fizice indispensabile jocului de fotbal: mobilitatea,
suplețea, îndemânarea;
d) dezvoltarea calităților motrice luate separat, precum și integrarea lor în cadrul
execuțiilor tehnico -tactice punându -se accent pe viteza de reacție și execuție,
îndemânare și rezistență la durata jocului;
e) dezvoltarea forței de lovire a mingii cu piciorul și cu capul (portarii: prinderea și
repunerea mingii în joc cu mâna sau cu piciorul).
În fotbal, solicitările crescânde ale jocului actual, impun în pregătire:
– eforturi crescute pe toată durata anului;
– solicitări de efort la limita aerobă -anaerobă, specifică eforturilor din fotbal;
– folosirea eforturilor maximale;
– îmbinarea ju dicioasă a efortului cu odihna.
Antrenamentul de performanță presupune respectarea celor două teze
fundamentale:
– pregătirea fizică multilaterală este o condiție a obținerii rezultatelor înalte;
– antrenamentul unei calități motrice se reflectă pozitiv as upra celorlalte calități
fizice. A. Nicu (1993).
Preparatorul fizic al echipei naționale a Braziliei – campioana mondială, P.
Villa citat de V. Stănculescu 1999 afirmă că “în materie de pregătire fizică există un
principiu: antrenamentul sportiv să garanteze un capital de forțe, plus niște dobânzi
substanțiale; în jocuri trebuie consumate doar dobânzile, capitalul rămânând intact”.
.

I.2. Aspecte generale privind programarea și planificarea pregătirii în
perioada de iarnă a fotbaliștilor seniori

Conceptul de periodizare nu este nou, originea sa pierzându -se în timpuri
străvechi. Se menționează că Philostratus ar fi fost inițiatorul planificării de azi.
Termenul de periodizare provine de la perioadă care este o divizare a timpului
în segmente mai mici, ușor de controlat, numite faze de pregătire. Periodizarea se
referă la două aspecte importante. Primul aspect, reprezentat de periodizarea
planului anual îl împarte pe acesta în faze mai mici de pregătire, ușurând planificarea
și desfășurarea unui pr ogram de pregătire. Cel de -al doilea aspect este reprezentat de
periodizarea calităților biomotrice, aceasta referindu -se la structurarea fazelor de
pregătire pentru a conduce la obținerea nivelului maxim de viteză, forță și rezistență
.
Periodizarea antre namentului sportiv se referă la împărțirea (eșalonarea)
procesului de pregătire a jucătorilor pe intervale mai scurte sau mai lungi, strâns
legate între ele, fiecare urmărind realizarea anumitor priorități, aferente obținerii,
menținerii și ridicării neînc etat a disponibilităților de formă sportivă. Periodizarea
antrenamentului nu reprezintă o măsură în sine, ci este un sistem de acționare
nemijlocit legat de stabilirea celor mai oportune intervale de timp în care să se
asigure după caz obținerea, menținere a sau creșterea nivelului formei sportive.
Specific fotbalului este faptul că aceste intervale de timp sunt determinate de
calendarul competițional, care prevede desfășurarea jocurilor oficiale pe intervale
compacte (tur – retur) și în mod ritmic (de exemp lu sâmbătă – sau miercuri –
duminică).
Pornind de la realitatea că antrenamentul sportiv este un proces de lungă
durată, desfășurat pe parcursul mai multor ani, conducerea sa eficientă nu poate fi
realizată decât pe bazele prevederii științifice al ansambl urilor obiective, decizii și

mijloace. În acest sens, procesul de planificare trebuie încadrat într -o strategie pe
termene mai lungi sau mai scurte concretizate în programe. Strategia
antrenamentului sportiv de performanță pornește de la modelul competiție i de mare
amploare pentru care vor fi pregătiți sportivii selecționați pe baza programelor și
planurilor special elaborate.
Programarea antrenamentului sportiv reprezintă activitatea de elaborare a
obiectivelor procesului de antrenament, a sarcinilor pregă tirii, a formelor de
organizare, ținând cont de condițiile obiective în care urmează să se desfășoare
întregul proces. Programele de pregătire pornesc de la modelele elaborate de F.R.F.
care sunt concretizate la diferite eșaloane fotbalistice (copii, junio ri, seniori, echipe
reprezentative), astfel încât să se asigure continuitatea întregului sistem strategic de
realizare.
Fundamentală pentru îndeplinirea programului rămâne prognoza care în
sinteză cuprinde: evidențierea posibilităților proprii desprinse di n analiza exigentă a
activității, diferența între nivelul prezent și cel prevăzut, aprecierea cât mai exactă a
propriilor posibilități de progres, tempoul și evoluția performanțelor, ierarhizarea
adecvată a obiectivelor, controlul îndeplinirii programelor și planurilor pe baze
obiective.
Programele capătă caracter decisiv în cadrul planurilor de pregătire pe diferite
durate, concepute ca sistem de planuri în cadrul unei concepții de realizare. Planul
reprezintă concretizarea deciziilor de activitate, ele si ntetizează sistemul de decizii
programat asigurând continuitatea pregătirii sportive și ritmicitatea optimă a
acestuia.
Prin planificare înțelegem activitatea de elaborare amănunțită și precisă a
obiectivelor de instruire și performanță, precum și a mijloa celor metodelor și
formelor de organizare adecvate scopurilor propuse.

Planificarea este componenta programării antrenamentului sportiv, care
fracționează timpul în unități funcționale (ora, ziua, săptămâna, luna, anul), în care
mijloacele și metodele valo rificării lor optime, (referire la unitățile de timp) se repetă
continuu și gradat, în concordanță cu obiectivele pregătirii subordonate celor de
concurs.
Planificarea constituie măsura cu caracter metodic, ce materializează gândirea
antrenorului, privind eșalonarea instruirii și educării sportivilor, pe baza unor planuri
dinainte stabilite. Planurile se referă la intervale de pregătire mai lungi sau mai
scurte, dau pregătirii jucătorilor un caracter programat, pe baza cunoașterii
aptitudinilor jucătorilor și a exigențelor competiției la care urmează să participe,
antrenorii stabilind cote de prestații și mijloace de acționare în stare să asigure
jucătorilor evoluții prestigioase.
Planificarea asigură prin caracterul său temporal, organizarea desfășurării
conținutului antrenamentului, unitatea procesului, atât de necesare păstrării unei
ordini relativ stabile a structurilor sale fundamentale.
Planificarea pregătirii jucătorilor exprimă competența profesională a
antrenorului, esența gândirii sale metodice priv ind programarea instruirii jucătorilor
și a valorificării maxime a disponibilităților acestora.
Elaborarea planurilor este expresia cea mai elocventă a gândirii metodice
prospective îmbinată cu capacitatea de a selecta și programa cele mai eficiente
mijloace necesare realizării obiectivelor curente și de perspectivă.
Durata planurilor de pregătire corespunde cu intervalele de timp larg
statornicite în practica instruirii: planul de perspectivă – corespunzător ciclului
olimpic, macrociclul (planul anua l) pentru fiecare an competițional, mezociclul –
corespunzător unei etape de pregătire și microciclul – corespunzător unei săptămâni
de pregătire.

Perioadele antrenamentului sportiv sunt:
A. perioada pregătitoare.
B. perioada competițională.
C. perioada de odihnă activă (tranziție).

Aceste perioade au anumite priorități instructive; perioada pregătitoare
asigură adoptarea nivelului instruirii jucătorilor la exigențele intervalului când au loc
etapele oficiale; perioada competițională corespunde cu disputarea turul ui și
returului; perioada odihnei active răspunde cerinței de refacere a organismului și
prevenire a stării de supraantrenament.
Relația formei sportive cu perioadele antrenamentului este:
– perioada pregătitoare contribuie la creșterea gradului de instruire și
implicit la obținerea formei sportive;
– perioada competițională răspunde cerinței menținerii sau chiar depășirii
formei sportive;
– perioada de odihnă activă (tranziție) asigură răgazul de relativă liniștire
fizică și psihică a organismului.

A. Conținutu l perioadei pregătitoare este orientat spre realizarea următoarelor
sarcini:
– înlăturarea lipsurilor constatate în activitatea competițională anterioară și
perfecționarea pregătirii jucătorilor la toate componentele antrenamentului;
– consolidarea elementelor și procedeelor tehnice cunoscute și îmbogățirea
arsenalului tehnic cu noi execuții eficiente din fotbal;
– perfecționarea acțiunilor tactice potrivit concepției de joc caracteristice
echipei;

– educarea încrederii în posibilitățile de afirmare a jucătorilor; În această
perioadă lipsa concursului oficial favorizează desfășurarea unei instruiri
corespunzătoare pentru perfecționarea jucătorilor.

Perioada pregătitoare cuprinde mai multe subperioade:
a) adaptarea și readaptarea la efort + vizită medicală;
b) perioada de pregătire la munte;
c) perioada de pregătire specifică;
d) perioada jocurilor de reglaj al echipei (perioada precompetițională).

a. Perioada de adaptare și readaptare la efort are următoarele sarcini:
– revenirea la greutatea dinainte (rămân 1 -3 kg, care vor fi reglate în
antrenamentele de la munte),
– reglajul psihic al jucătorilor după perioada de concediu, examene și alte
situații din viața particulară și sportivă;
– pregătirea materialelor necesare plecării echipei la pregătirea de la munte;
– discuții individuale cu jucătorii pentru alcătuirea planurilor de pregătire (și
cele individuale);
– vizita medicală.
Mijloace de antrenament folosite în această perioadă:
– antrenament pentru alergare footing, fartlek, pentru realizarea endurance –
i (3-4-5000 m);
– program de gimnastică articulară;
– program de gimnastică cu învingerea greutății proprii;
– sporturi complementare;
– ședințe tehnice pentru explicarea concepției de joc a echipei proprii,
aspecte strategice ale pregătirii la munte.

b. Perioada de pregătire la munte durea ză 2 săptămâni, vara și 3 săptămâni,
iarna. Această perioadă este destinată pregătirii fizice generale și pregătirii tehnice
(când există condiții iarna – sală de sport). În această perioadă se folosesc sisteme
de acționare mai analitice necesare sporirii indicilor fiecărui factor de antrenament
vizat (fizic și tehnic).
În acest scop se folosesc exerciții destinate dezvoltării rezistenței, forței,
vitezei, calităților motrice combinate dezvoltării fizice, exerciții pentru dezvoltarea
marilor funcțiuni ale o rganismului și exerciții care se adresează perfecționării
factorului tehnic.
Pregătirea are loc sub formă centralizată, se efectuează mai multe
antrenamente pe zi și este strict necesar ca pregătirea să fie coroborată cu acțiuni
pentru refacerea organismul ui după efort și cu ședințe cu diferite tematici.
La sfârșitul acestei perioade se trec probe și norme de control, pentru a testa
nivelul de pregătire și eficiența sistemelor de acționare folosite.
c. Perioada de pregătire specifică are loc la club, după perioada de pregătire la
munte. În acest interval se continuă pregătirea fizică, dar devine prioritară pregătirea
fizică specifică, se perfecționează pregătirea tehnică și se lucrează și pentru
pregătirea tactică individuală și colectivă.
În această perioa dă există preocupări pentru modelarea efortului în
concordanță cu solicitările specifice competiției. De asemenea se pune accent pe
intensitatea efortului, spre deosebire de pregătirea de la munte, unde prioritar a fost
volumul efortului.
Și în perioada de pregătire specifică sunt fixate probe și norme de control, dar
acestea au conținut foarte apropiat sau chiar identic cu cerințele competiționale.
d. Perioada jocurilor de reglaj al echipei corespunde cu perioada
precompetițională în care programarea fact orilor antrenamentului în microcicluri se
face proporționat cu solicitările specifice perioadei competiționale.

În această perioadă mijloacele de pregătire specifică se îmbină cu jocurile
școală, jocurile de antrenament (pregătire), jocurile de verificare, jocurile de
omogenizare (dacă au fost aduși jucători noi). Toate aceste forme de jocuri sunt
folosite cu diferite scopuri: perfecționarea unor acțiuni colective tehnico -tactice în
condiții de joc, perfecționarea jocului bilateral, aplicarea eficientă a fa zelor,
formelor, sistemelor de joc, asamblarea unor acțiuni tactice, verificarea
comportamentului echipei în ansamblu, randamentul pe linii și posturi, acomodarea
jucătorilor nou veniți etc.
Din punct de vedere al formei sportive, scopul fundamental al per ioadei
pregătitoare, este ca la primul joc oficial jucătorii să aibă randamentul optim.
Din punctul de vedere al altor autori în cadrul perioadei pregătitoare se rezolvă
mai multe obiective care conndiționează participările cu succes în viitoarele
competiț ii. Aceste obiective sunt: creșterea capacității funcționle a organismului,
educarea încrederii în posibilitățile de afirmare, învățarea sau perfecționarea unor
procedee tehnice, completarea fondului de deprinderi și priceperi motrice,
dezvoltarea calități lor motrice specifice implicate în practicarea ramurii sportive,
înlăturarea rămânerilor în urmă constatate la diferite alte componente ale
antrenamentului sportiv, pregătirea tactică.
Prima parte a perioadei pregătitoare este de regulă îndreptată spre cre șterea
nivelului pregătirii fizice generale, creându -se premisele pregătirii fizice, tehnice,
tactice și psihice necesare antrenamentului specific ulterior. Game de exerciții este
foarte largă, incluzând mijloace pentru perfecționarea deprinderilor motrice de bază,
a calităților motrice, nelipsind exercițiile de genul celor din școala alergării, a
săriturii, a mingii, care creează premisele unei viitoare pregătiri specifice eficiente.
Pe măsură ce se înaintează în această perioadă, crește și ponderea exerci țiilor
specifice și competiționale, atât ca formă, structură și caracter .

I.3. Modificările circulatorii, determinate de efortul specific la fotbaliștii
seniori
Frecvența cardiacă, în multe momente ale antrenamentului este de 180 -190
bătăi/min.
Tensiu nea arterială, după antrenament este următoarea;
 T.A. arterială sistolică 160 -180 mmHg., rareori 200 mmHg.;
 T.A. diastolică înregistrează rareori valori maxime.
Aparatul cardiovascular prezintă modificări acute mari, determinate de efortul
din timpul antr enamentelor și competițiilor fotbalistice: creșterea pulsului, tensiunea
arterială sistolică și volumul sistolic al debitului cardiac, precum și altor indici
hemodinamici ai ECG -ului, nu depind de postul în echipă ci de angajamentul fizic
al fiecăruia, de volumul și intensitatea efortului prin care participă la atac sau
apărare.
Modificările respiratorii la fotbaliștii seniori
Orice fază, preluare, șut la poartă se realizează cu toracele blocat – apnee.
Capacitatea vitală, apneea voluntară scad în timpul antrenamentului și ceva mai mult
pe parcursul jocului.
Parametrii respirației tisulare a jucătorilor de fotbal, sunt crescuți în timpul
jocului.
Jocul de fotbal produce mari variații ale ventilației pulmonare, în sensul
creșterii sau scăderii în funcție de execuțiile tehnico -tactice.
Datoria de O 2 se lichidează parțial în pauzele din timpul meciului.
Alte modificări mai importante, determinate de antrenament în jocul de fotbal:
 excreția renală;
 secreția hormonală
Antrenamentul jucătorilor solicită intens aparatul locomotor, sistemul nervos,
aparatul cardiovascular, care la rândul lor produc modificări morfologice și

funcționale favorabile creșterii capacității de efort. Prin aceste adaptări prompte,
organismul poat e răspunde cerințelor exigente ale fotbalului moderm, în timp ce
modificările tardive vizează creșterea potențialului biologic general al sportivilor,
ridicarea capacității de efort și întărirea sănătății.
Metodica antrenamentului pentru rezistență, se ba zează pe creșterea volumlui
și intensității efortului, solicitând din ce în ce mai mult organismul jucătorului
atacant, complexitatea acestor solicitări, fiind foarte intensă.
Din punct de vedere fiziologic nu există sistem, organ sau aparat care să nu
fie solicitat într -o măsură mai mare sau mai mică. Cunoașterea mecanismului
fiziologic al fiecărui tip de efort, este necesară tuturor antrenorilor și profesorilor
pentru influențarea dezvoltării calităților motrice în mod științific, fără ca aceasta să
dăun eze organismului.
Tipul de efort întâlnit în cadrul jocului, la fotbaliștii seniori, este mixt (anaerob
și aerob), energia necesară efectuării lucrului mecanic obținându -se pe baza
proceselor metabolice aerobe, cât și prin cele anaerobe.
Efortul de tip aerob – depinde de:
 aportul de oxigen la țesutul muscular;
 utilizarea eficientă a oxigenului la nivel tisular.
Antrenamentul de anduranță trebuie să dezvolte mai întâi capacitatea
pulmonară și ulterior pereții musculari ai inimii pentru ca să crească volu mul sistolic.
Creșterea cantității de hemoglobină duce la fixarea unei cantități mai mari de oxigen,
deci o mai bună oxigenare a mușchilor angrenați în efort și o mai bună
supracompensare după efort. Utilizarea oxigenului la nivel tisular depinde de
capaci tatea de absorbție a țesutului muscular. Procesele metabolice suferă modificări
importante în privința eficienței, mărind capacitatea de efort a organismului.
In cadrul jocurilor în care rezistența este de durată medie și lungă, cantitatea
de oxigen absor bită are o importanță deosebită, deoarece lucrul în condiții aerobe

este mult mai economic decât în cele anaerobe. Datoria de oxigen nu poate fi mărită
la infinit în cazul efortului anaerob.
Efortul de tip anaerob – particularitățile acestui tip de efort depind de:
 capacitarea de utilizare a energiei în condiții anaerobe;
 rezervele de substanțe energetice din țesut;
 capacitatea de neutralizare a reacțiilor acide ale metabolismului;
 posibilitatea de contracție a mușchiului în condiții de aciditate lactică
crescută.
Se știe că transformările anaerobe duc la acumulări în organism a produșilor
arderilor incomplete, care se elimină treptat după terminarea efortului.
In eforturile de tip aerob sursa principală este glicogenul, în special cel
muscular. In urma r eacțiilor biochimice rezultă o cantitate mare de acid lactic, care
duce la scăderea ph -ului cu toată intervenția sistemului tampon. Această
hiperaciditate este cea care limitează capacitatea de efort anaerob a organismului.
Aciditatea crescută afectează și sistemul nervos al cărui sistem tampon este mai
scăzut. Sistemul nervos este afectat de însăși inexistența oxigenului și concentrației
stresante a bioxidului de carbon. Consumul energetic în condiții anaerobe crește
proporțional cu creșterea vitezei.
După eforturile de acest gen, sunt necesare pauze de odihnă pentru eliminarea
produșilor toxici din organism.
Efortul de tip aerob -anaerob
Cerințele ridicate de acest tip de efort (mixt), specific jocului de fotbal, par să
fie mai complexe din punct de vede re metabolic. Mobilitatea tuturor resurselor
cardiovasculare, respiratorii, energetice, precum și intensificarea proceselor
nervoase, în special cele vegetative solicită extrem de mult organismul. Fiind vorba
de un aport de oxigen limitat, economicitatea m ișcărilor este unul din factorii
hotărâtori ai succesului în cadrul jocului.

Orice efort începe prin consum de A.T.P. preexistent în mușchi și rezistența
lui pe calea reacției de fosfocreatină sau de degradare aerobă a glucidelor. Prezența
produșilor de degradare, scăderea concentrației de oxigen sau a glucozei,
declanșează pregătirea fiziologică și bichimică pentru intensificarea metabolismelor
oxidative.
I.4. Principalele forme de manifestare ale calităților motrice la jucătorii de
fotbal

Cunoașterea formelor de manifestare ale calităților motrice de bază și a
ponderii lor, este esențială pentru obținerea performanțelor.

VITEZA

Viteza se referă în principal la iuțeala sau rapiditatea efectuării mișcării sau
actului motric în unitatea de timp.
Viteza se determină prin lungimea traiectoriei parcurse în timp sau prin timpul
de efectuare al unei mișcări. Se aprecieză în m/s sau numai în unități de timp.
Viteza, sub diferitele ei forme de manifestare, este o calitate motrică deosebit
de importantă în toat e ramurile de sport în care este implicată ca atare sau în
combinație cu alte calități (rezistență, forță, etc.).
Cercetările efectuate și experiența practică au demonstrat că viteza este
puternic condiționată genetic, depinzând foarte mult de zestrea ered itară a
subiecților. Aceasta nu trebuie să ducă la accepțiunea că viteza nu poate fi dezvoltată,
ci din contră se poate dezvolta prin antrenament special dar și prin dezvoltarea altor
calități care să favorizeze manifestarea vitezei maxime.

Viteza, în prin cipal, este o caracteristică spațio -temporală a mișcărilor, care
nu se poate discuta fără a face referiri și la alte caracteristici temporale ale mișcărilor,
cum sunt: tempoul și ritmul.

Tempoul – reprezintă densitatea mișcărilor pe unitatea de timp. Temp oul
mișcărilor depinde de masa corpului sau de segmentele corpului aflate în mișcare,
de momentele de inerție și implicit de gradul de solicitare a organismului de către
un anumit exercițiu.
Eforturile de viteză sunt caracterizate în funcție de durată, de intensitatea
maximală și submaximală, având un loc bine -precizat în antrenamentul sportiv.

Ritmul – are ca și caracteristică principală periodicitatea repetării fenomenului,
succesiunea intervelului de timp și accentele rezultate în desfășurarea lui. Ritm ul
mișcării definește efectuarea mișcării în timp și în spațiu precum și raportul dintre
aceste mărimi.

Factorii care influențează viteza
Factorii care determină o viteză bună sunt numeroși și în același timp variați.
Aceștia sunt de natură genetică (biol ogică) și pedagogică. In ceea ce privește factorii
biologici, unii sunt de natură nervoasă și alții sunt proprii mușchilor. Dintre aceștia,
cei mai importanți sunt:
 mobilitatea proceselor nervoase, viteza alternării proceselor de excitație cu
cele de inhibiție precum și intensitatea acestora;
 viteza de conducere a influxului nervos;
 timpul de latență sau reacție, care la rândul său depinde de calitatea
nervului, mușchiului și a sinapsei;
 viteza de contracție a mușchiului în urma excitației nervoase;

 forța mușchiului care intră în contracție;
 lungimea segmentelor implicate în activitate, mobilitatea articulară și
elasticitatea musculară;
 capacitatea de coordonare a grupelor musculare;
 tipul fibrei musculare din care este alcătuit mușchiul, fibre albe s au roșii.
Prin antrenamente speciale pentru dezvoltarea vitezei, forței, detentei, s -a
constatat o îngroșare a fibrelor musculare, care devin asfel mai puternice, crescându –
le forța de contracție cu aproximațiv 25%.
Evoluția vitezei în ontogeneză este di ferită la bărbați și la femei, deasemenea
și posibilitățile ei de dezvoltare.
Performanțele în domeniul vitezei sunt în mare măsură condiționate de nivelul
forței musculare și de capacitatea de coordonare sau ușurința în efectuarea acțiunii
motrice respec tive.
Asfel o creștere a forței va determina o creștere a vitezei. Se subliniază că în
cazul mișcărilor fără îngreuieri, cu îngreuieri ușoare și medii, mărirea vitezei
depinde de nivelul forței.

Formele de manifestare a vitezei
Dintre cele mai importan te forme de manfestare a vitezei amintim:
a.Viteza de reacție (sau viteza de răspuns) – constă în iuțeala cu care un
subiect răspunde la excitanți de diferite naturi. Cu cât timpul de latență este mai
scurt, cu atât mai bună este viteza de reacție.
Vitez a de reacție are valori diferite, după dinamica ascendentă, începând de la
8-10 ani până la 20 -30 ani, când ajunge la valori maxime, după care începe să scadă
treptat.
Reacțiile la diferite semnale pot fi simple sau complexe.

Reacția simplă – un răspuns concret la un semnal dinainte cunoscut, care însă
apare inopinant.
Reacția complexă – se manifestă în două situații tipice: reacția la obiecte sau
segmente ale corpului aflate în mișcare și reacție la alegere.

b.Viteza de execuție – reprezuintă viteza cu care se efectuează o mișcare (de
exemplu șutul la poartă).
Acest tip de viteză este foarte important în majoritatea ramurilor de sport,
ciclice, aciclice și combinate intrând în relație și cu alte calități motrice.
In sport viteza de execuție este în mare măsură determinată de nivelul
deprinderilor motrice și/sau de nivelul celorlalte calități motrice, în special forța.

c.Viteza de repetiție – întâlnită frecvent și sub denumirea de deplasare , poate
fi definită astfel: frecvența cea mai înaltă cu car e se pot repeta mișcările într -un timp
cât mai scurt.
Principalul factor care condiționează viteza de repetiție este mobilitatea
proceselor nervoase. Alți factori de condiționare ar fi: execuția și ritmul. Cu cât
tempoul și ritmul sunt mai mari, cu atât viteza este mai mare, crescând proporțional
și intensitatea efortului.

INDEMÂNAREA

In literatura de specialitate, îndemânarea este definită într -o triplă direcție:
 calitate motrică complexă;
 aptitudine a individului de a învăța rapid o mișcare nouă, fiind din acest
punct de vedere sinonimă cu priceperea motrică elementară;

 capacitate de a restructura rapid mișcările în condiții variate, în funcție de
condițiile concrete de efectuare a acestora.
Indemânarea condiționează performanța în majoritatea ram urilor de sport,
nivelul ei depinzând de valoarea celorlalte aptitudini, având un caracter specific, în
sensul că îndemânarea gimnastului este diferită de cea a fotbalistului.
Se consideră că aptitudinea de a coordona fin mișcările noi, cu precizie și
indici superiori de viteză și forță, fără ca acestea să fie exersate anterior, se numește
abilitate.
Indemânarea reprezintă o formă de exprimare complexă a capacității de
performanță prin învățarea rapidă a mișcărilor noi și adaptarea rapidă la situații
variate, conform specificului fiecărei ramuri de sport sau altor deprinderi motrice de
bază și aplicative.
J. Wainek consideră că din multitudinea de factori, 3 sunt foarte importanți:
1. capacitatea de coordonare a mișcărilor;
2. capacitatea de adaptare și readapta re motrică;
3. capacitatea de învățare motrică.
R. Mano consideră capacitățile de conducere ca un grup de capacități formate
din:
1. capacitatea de învățare;
2. capacitatea de dirijare și control a mișcărilor;
3. capacitatea de adaptare și transformare a mișcării.
In sinteză, considerăm că îndemânarea este condiționată de:
1. capacitatea de orientare spațială;
2. capacitatea de analiză kinestezică, lateralitatea, echilibrul, precizia, ritmul,
percepții specializate, ambidextrie.

Factori care condiționează îndemânarea

Aceștia sunt de natură biologică, motrică și psihică.
a.Factori biologici:
 capacitatea de alternare rapidă a proceselor de excitație și inhibiție
pe scoarța cerebrală;
 viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente și
eferente;
 calitatea funcțională a analizatorilor;
 calitatea inervației musculare.

b.Factori motrici:
 nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice și a combinațiilor
dintre acestea;
 numărul și complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de subiect;

c.Factori psiho logici:
 capacitatea analizatorilor de a capta informația și de a realiza sinteza
aferentă pentru analiza situației;
 capacitatea de aniticipare a desfășurării mișcării și utilizarea în
cunoștință a proceselor tehnice cunoscute;
 reprezentarea corectă, cât m ai precisă a mișcărilor noi ce urmează a
se învăța;
 memoria de scurtă durată și de lungă durată.

La vârsta pubertară și în perioada adolescenței, ca urmare a stabilității
generale în conduita gestuală și a ameliorării capacităților de adaptare, de readap tare
și de coordonare, se manifestă posibilități sporite de învățare și perfecționare
motrico -tehnică.

REZISTENȚA

Reprezintă capacitatea psihofizică a organismului de a face față oboselii
specifice activității depuse.

Factorii care condiționează rezi stența
Pentru a se putea acționa pentru dezvoltarea rezistenței, specialiștii trebuie să
cunoască suportul morfologic cu atât mai mult cu cât rezistența solicită funcțiile
vitale: circulația, respirația și procesele metabolice complexe.
a.Capacitatea de rezistență și tipul de fibre musculare cuprinse în activitate.
Se consideră că fibrele musculare (albe și roșii) intră în acțiune diferențiat, în funcție
de gradul de solicitare, de intensitatea efortului. De exemplu, un efort izometric de
20-25% din capa citatea maximă, nu se realizează prin contrația fibrelor albe, ci
numai prin cele roșii. Peste 25 -30% intră în contracție și cele albe. In eforturile de
rezistență, cu o anumită regularitate impusă, se realizează contracții mai mari de 25 –
30%.
b.Capacitatea de rezistență depinde de resursele energetice, activitatea
enzimatică și mecanismele hormonale de reglare. Rezervele energetice există la
nivelul celulei sub formă de fosfați, de glicogen și de molecule de trigliceride sau
aceste resurse pot fi aduse de sânge din ficat sau din stratul adipos subcutanat la
celula musculară în activitate. Mobilizarea lor se face în funcție de intensitatea și
durata efortului.
Procesele de adaptare declanșate de antrenamentul sportiv nu se produc
separat, ci el e acționează în strânsă legătură, într -un sistem foarte bine pus la punct.
De aceea nu putem spune că se dezvoltă întreaga structură interesată: surse primare
energetice, enzime, transportul acestora.

Creșterea activității enzimelor este asociată cu creșt erea rezervelor
enzimatice. Antrenamentul de tip aerob va produce în fibrele musculare roșii, care
conțin o cantitate mare de mitocondrii, o sporire a acestora și chiar a suprafeței lor
până la 200 -300%, fapt care îi crește capacitatea oxidativă.
In antre namentul de rezistență trebuie acționat asupra metabolismului fibrei
musculare printr -un efort corespunzător. In acest sens, un efort de 3 -6 săptămâni își
pierde treptat eficacitatea, prin fenomenul de adaptare, devenind un excitant biologic
ineficient. Cr eșterea doar a volumului, nu va avea nici un efect favorabil asupra
structurii mitocondriale, în schimb intensitatea va acționa corespunzător. Deci se
impune reactualizarea antrenamentului din 6 în 6 sâptămâni și creșterea intensității
cu măsură, deoarece aceasta nu trebuie să crească oricum, producând alte efecte
decât cele așteptate.
Practica arată că sportivii care sunt la 90% din nivelul pragului aerob -anaerob
din capacitatea maximă, posedă pentru sportul respectiv o capacitate metabolică
foarte bună.
Pentru un antrenament de rezistență extensiv, se consideră că zona frecvenței
cardiace optime este între 140 -150 bătăi/min., când se ating valori ale consumului
de oxigen situate între 70 -75%, fără să apară acidul lactic în sânge. Frecvența
cardiacă de 160+3 bătăi/min. reprezintă limita performanței pur aerobe sau limita
inferioară a zonei de intensitate pentru antrenamentul de rezistență.
Prin adaptarea celulei musculare, ca rezultat al antrenamentului, se crează o
bază de plecare pentru dezvoltarea re zistenței, modificând intensitățile de lucru,
periodic, prin creșterea tempourilor, ori prin schimbarea mijloacelor și metodelor de
antrenament.
c.Capacitatea cardiovasculară.
Impreună cu mușchii, aparatul cardio -vascular formează un sistem în care
inima funcționează ca o pompă, ca vehicul transportor al substanțelor nutritive și a

oxigenului la mușchi, cât și cataboliților, pentru eliminarea acestora, la care se
adaugă capacitatea de schimb la nivelul capilarelor.
Absorbția maximă de oxigen este criter iul brut de apreciere a capacității de
rezistență și pe baza lui putem face aprecieri privind funcționarea bună a întregului
sistem. VO 2 maxim nu este singurul indicator al unei bune capacități de rezistență,
la el se adaugă și buna funcționare a inimii și dimensiunile acesteia care determină
minut -volumul.

d.Capilarizarea și reglarea periferică
Musculatura angajată în efort de rezistență, beneficiază de vascularizare mai
bună decât celelalte grupe musculare, care nu sunt cuprinse direct în activitate.
Irigarea sangvină la musculatura aflată în efort de rezistență, crește de 15 -20 ori față
de repaus.

e.Compoziția sângelui
Deoarece citocitele sunt purtătoare de oxigen, desigur că este avantajos ca
numărul acestora să fie crescut. Ele conțin hemoglobina care fixează direct oxigenul
și ca urmare o cantitate mărită de hemoglobină asigură o bună oxigenare a
țesuturilor.
Antrenamentul de rezistență are efecte favorabile în ceea ce privește creșterea
numărului globulelor roșii.

f.Capacitatea pulmonară
Volumul pulmonar și capacitatea de difuziune la nivelul alveolelor,
favorizează pătrunderea unei cantități mari de oxigen în sânge.
Antrenamentul de rezistență favorizează dezvoltarea musculaturii respiratorii
(toracice) și implicit al perimetrului toracic, prin amplificarea volumului plămânilor.

Rezistența este condiționată în mare parte și de factorii psihici care joacă un
rol de dinamizatori și valorificatori ai proceselor bilogice ce acompaniază activitatea
motrică de rezistență.

Formele de manifestare a rezistenței

1.In funcție de ponderea participării musculaturii corpului, rezistența este:
 rezistență generală
 rezistență locală
 rezistență regională
Rezistența generală – se manifestă atunci când în activitate este cuprinsă mai
mult de 2/3 din musculatura corpului.
Rezistența regională – se manifestă atunci când în activitate este cuprinsă 1/3
din întreaga musculatură a corpului.
Rezistența locală – implică cuprinderea în activitate a mai puțin de 1/3 din
întreaga musculatură a corpului.

2.In funcție de specificitatea ramurii de sport sau a altui tip de activitate
motrică, rezistența este:
 generală
 specifică
Rezistența generală și specifică, după specificitatea efortului se referă mai
mult la o ,,rezistență de bază’’ independentă de o activitate motrică sau alta.

3.In funcție de sursele de energie care se consumă, rezistența este:
 rezistență aerobă
 rezistență anaerobă

4.In funcție de durata efortului rezistența este:
 rezistență de scurtă durată
 rezistență de durată medie
 rezistență de lungă durată
Rezistența de scurtă durată – este necesară pentru parcurgerea unei distanțe
cuprinse între 45’’ și 2’ de efort. In acest caz procesele anaerobe se manifestă mai
intens – rezistența în acest caz depinde categoric de dezvoltarea vitezei și forței în
regim de rezistență.
Rezistența de durată medie – este impusă de parcurgerea unei distanțe în care
jucătorul depune un efort cuprins între 3 -8 min. Astfel încep să apară pe lângă
procesele aerobe din prima parte a efortului și procesele anaerobe , deoarece efortul
se desfășoară în condițiile unui deficit de oxigen.
Rezistența de lungă durată – este necesară pentru obținerea unui randament de
lungă durată – peste 8 min. – în care efortul este depus în fiecare zi la aceeași
intensitate (ex.: în caz ul Campionatelor Mondiale când se desfășoară jocuri zilnic).
Efortul se desfășoară în condiții aerobe, în care sistemul cardio -vascular și cel
respirator lucrează intens.

5.După modul de combinare cu alte activități motrice, în funcție de solicitările
diferite impuse de efortul specific avem:
 rezistență în regim de forță
 rezistență în regim de detentă
 rezistență în regim de viteză

FORȚA

Forța organismului uman constă în capacitatea de a realiza eforturi de
învingere, menținere sau de cedare în raport cu rezistența externă sau internă, prin
contracția uneia sau a mai multor grupe musculare.

Factorii care influențează forța musculară
Factorii care influențează dezvoltarea forței sunt:
a.Vârsta și sexul
Dezvoltarea forței la copii se realizează cu un ele restricții datorită
particularităților morfofuncționale ale acestora. După pubertate însă, antrenamentul
de forță capătă o importanță mai mare, fiind integrat în sistemul dezvoltării celorlalte
calități. La fete, comparativ cu băieții, forța se dezvolt ă mai puțin, aproximativ 75%
față de posibilitățile băieților.

b.Grosimea fibrei musculare
Pe măsură ce se hipertrofiază mușchiul, crește și forța acestuia.

c.Cantitatea de surse energetice pe care le deține mușchiul și enzimele ce
favorizează ardere a.

d.Inervația intramusculară.

e.Factori psihici: motivația, stările emoționale, concentrarea atenției.

f.Ritmurile diurne .
Pe parcursul a 24h, forța are oscilații determinate de ritmurile celorlalte funcții
ale corpului, care se reflectă și asupraa ctivității musculare.

g.Continuitatea procesului de instruire.
După o lună de pregătire, forța aproape se dublează iar după o săptămână de
întrerupere a antrenamentului se pierde aproximativ 80% din nivelul atins.

h.Nivelul inițial de la care se începe pregătirea .
Pentru aprecierea forței este necesară cunoașterea nivelului inițial, care se
numește și forță maximă inițială. După anumite perioade de antrenament, nivelul
forței atinge anumite limite.

i.Intensitatea contracției musculare

j.Durat a sau amplificarea contracției musculare.
Contracțiile de durată mai lungă, de exemplu 25 -30 sec. favorizează o creștere
rapidă a forței decât cele de, să zice 2 -3 sec.

k.Intensitatea formelor de organizare a instruirii.
Calitatea procesului de instrui re este dată de intensitatea acestuia, în timp ce
amplitudinea se referă la volumul de lucru. Intensitatea crescută are ca efect
dezvoltarea rapidă a forței, cu condiția ca dinamica intensității să nu stânjenească
creșterile de volum.

l.Frecvența lecțiil or în care sunt prevăzute obiective pentru dezvoltarea
forței.
m.Metode de instruire
Se consideră că prin contracțiile izometrice, un subiect atinge limita forței sale
maxime în 6 -8 săptămâni, în schimb prin eforturi dinamice aceeași limită se atinge
în 8-10 săptămâni.

In cazul contracțiilor izometrice, intensitatea este maximă. In practică se
folosesc cel mai mult combinațiile dintre contracțiile izometrice și cele izotonice,
care dau rezultate bune, corelate în funcție de cerințele specifice fiecărei r amuri de
sport.

n.Tipul de mijloace și succesiunea lor.
Exercițiile se aleg în funcție de tipul de forță ce trebuie dezvoltat și
posibilitățile executanților. Mijloacele de dezvoltare a forței se aleg în funcție de
perioada și ciclul de antrenament.

o.Valoarea unghiulară a segmentelor care lucrează și lungimea
mușchilor.
Se consideră că lungimea optimă de lucru a unui mușchi este în jur de 80 -90%
față de lungimea acestuia în repaus și de 80 -120 valoarea unghiului între segmentele
aflate în lucru.

p.Factorii endogeni și exogeni.
Dintre factorii endogeni, în afară de vârstă și sex, mai menționăm:
 tipul de experiență motrică
 tipul de fibre musculare
 tipul constituțional
 modul de desfășurare a proceselor biochimice, etc.
In ceea ce privește factorii exogeni, factorii de mediu au influențe din cele mai
variate asupra organismului și deci asupra forței.

Formele de manifestare și factorii specifici care condiționează forța

Formele de manifestare a forței:
 forța maximă
 forța explozivă
 forța în regim d e rezistență
In funcție de modul de solicitare, forța este denumită generală sau specifică.
Forța nu se manifestă niciodată în stare pură, ci în combinații cu celelalte calități
motrice.
a.Forța maximă – este prezentă ca forță maximă statică și forță maximă
dinamică. Aceasta depinde de următorii factori: ATP și CP, având în vedere că se
dezvoltă în câteva secunde un efort maximal, care va duce la epuizarea acestor
resurse iar acumularea de lactat măreșt e acidoza.
Forța maximă statică se manifestă în situațiile în care forțele externe sunt mai
mari decât capacitatea de forță maximă a musculaturii. In această situație contracția
mușchiului este izometrică și se caracterizează printr -o creștere mare a tens iunii
musculare.
Forța dinamică se manifestă prin învingere de către mușchi a rezistenței
externe și deci avem de -a face cu o contracție izotonică sau cedare.

b.Detenta (forța explozivă sau forța în regim de viteză)
Forța explozivă se definește ca fiin d capacitatea unor grupe de mușchi de a
dezvolta forța maximă într -un timp cât mai scurt.
Detenta depinde de următorii factori:
 numărul de fibre musculare care se contractă simultan;
 viteza de contracție a fibrelor musculare active;
 capacitatea de contrac ție a fibrelor musculare.
Pentru aprecierea detentei cel mai des se folosește indexul de viteză/forță,
rezultat din raportul dintre forța maximă și timpul maxim.

IV-S = F max/tmax

Forța de demaraj este capacitatea de a realiza o forță maximală la începutul
mișcării, având ca efect obținerea unei mari viteze inițiale, foarte importantă în unele
ramuri de sport ca boxul, scrima.
Pentru dezvoltarea detentei trebuie să se acționeze fie prin mărirea forței
maxime, fie prin creșterea vitezei de contracț ie a mușchiului sau prin îmbinarea
acestor două direcții de lucru.
c.Forța în regim de rezistență
Forța în regim de rezistență reprezintă capacitatea de a depune un efort de
forță timp îndelungat. Intensitatea acestui regim de lucru este determinată de
îngreuierea încărcăturii și de numărul de repetări sau timpul și ritmul de lucru.
Detenta în regim de rezistență este determinată în mare măsură de capacitatea
musculaturii implicate în efort, de a -și restabili proprietățile de lucru în regim
exploziv, niv elul rezistenței generale și locale a organismului.

MOBILITATEA

Mobilitatea este o calitate motrică, deoarece împreună cu celelalte determină
caracteristicile și parametrii mișcărilor.
Mobilitatea este capacitatea omului de a efectua, cu segmentele co rpului,
mișcări cu amplitudini diferite. Amplitudinea se exprimă în grade.
Structura și tipul articulațiilor determină natura mișcărilor ce se pot efectua
iar amplitudinea este dependentă în pricipal de calitatea ligamentelor, tendoanelor și
mușchilor. D easemenea, un rol important îl are elasticitatea musculară.

Elasticitatea musculară se poate schimba, într -o mare măsură prin influența
proceselor neuropsihice de relaxare musculară și prin exerciții de tip stretching.
Pe măsură ce crește gradul de mobil itate, simultan cu exercițiile pentru
creșterea supleței, se recomandă folosirea exercițiilor de forță, care la rândul ei
determină mobilitatea articulară.

Factorii care determină mobilitatea articulară
Mobilitatea este determinată de diferiți factori de natură internă sau externă,
cum ar fi:
 temperatura mediului ambiant;
 ritmul celor 24h influențează diferit mobilitatea, dimineața fiind
considerabil redusă față de miezul zilei;
 când organismul este obosit mobilitatea este redusă;
 la copii mobilitatea e ste mai mare comparativ cu vârstnicii și datorită
faptului că la copii se poate dezvolta mai ușor decât la adulți;
 mobilitatea este condiționată de predispozițiile genetice ale subiecților
pentru efectuarea mișcărilor de amplitudine;
 Mobilitatea este condiționată de sex; se consideră că fetele au o mobilitate
mai bună decât băieții.

Formele de manifestare a mobilității
Mobilitatea este de două feluri:
 activă
 pasivă
Primul tip reprezintă mobilitatea maximă într -o articulație, obținută prin
activitat ea musculară proprie.

Mobilitatea pasivă se realizează într -o articulație cu ajutorul unei forțe externe
(partener, aparat). Aceasta este mai mare decât mobilitatea activă, cu care se află în
relație de condiționare reciprocă.
Mobilitatea activă indică a tât forța necesară mișcării, cât și gradul de
elasticitate a mușchilor antagoniști.
Valorile de eficiență ale mobilității pasive sunt mai mari decăt ale celei pasive,
pentru că permit efectuarea mișcării până la refuz datorită forței exterioare care
acțio nează asupra segmentului interesat.
O altă clasificare a mobilității este dată de o multitudine de criterii care
vizează mai mulți parametri de structură, direcție, planuri și regimuri de efort. Astfel
avem:
 mobilitatea articulațiilor corpului;
 mobilitate a planurilor diferite în care articulațiile își manifestă
gradele de acțiune;
 mobilitatea diferitelor tipuri de mișcări permise în articulații;
 mobilitatea indicând numărul articulațiilor angajate în mișcare;
La vârsta copiiilor și juniorilor, mobilitatea constituie un obiectiv prioritar al
antrenamentului întrucât se dezvoltă mai ușor și mai rapid.

CAPITOLUL II
ORGANIZAREA CERCETĂRII

II.1. Locul și perioada desfășurării cercetării

Cercetarea s -a efectuat la baza sportivă …………………., pe terenul gazonat și
pe terenul nr.2 cu zgură.
Perioada cercetării a fost cuprinsă între 4 ianuarie – 27 martie 2021, adică în
perioada pregătitoare de iarnă, la echipa de fotbal seniori …………………., care
activează în Divizia D din Județul ………………

II.2. Date despre subiecți

Cercetarea a cuprins jucătorii componenți ai lotului de fotbal ai divizionarei
D …………………., în număr de 20, care au fost împărțiți în două grupe. Grupele,
atât prima grupă, denumită grupa experimentală, cât și cea ce -a doua grupă,
denumită grupa de control, au fost alcătuite fiecare din 10 jucători, distribuiți în
funcție de posturile pe care evoluau în cadrul echipei, astfel:
– 4 fundași;
– 4 mijlocași;
– 2 atacanți.
In tabelul de mai jos sunt prezentați jucătorii la data realizării experimentului,
grupa din care fac parte, precum și postul pe care joacă în echipă.

Nr. crt. Nume și prenume Postul în echipă
Grupa experiment
1. Fundaș central
2. Fundaș central
3. Fundaș lateral
4. Fundaș lateral
5. Mijlocaș
6. Mijlocaș
7. Mijlocaș
8. Mijlocaș
9. Atacant
10. Atacant
Grupa de control
1. Fundaș central
2. Fundaș central
3. Fundaș lateral
4. Fundaș lateral
5. Mijlocaș
6. Mijlocaș
7. Mijlocaș
8. Mijlocaș
9. Atacant
10. Atacant

In perioada desfășurării cercetării, subiecții au fost într -o stare de sănătate
relativ bună, neînregistrându -se accidentări care să indisponibilizeze jucătorii.

II.3. Metode de cercetare utilizate

Pentru realizarea acestei lucrări am utilizat următoarele metode de cercetare:
1. Metoda studierii bibliografiei de specialitate. Prin aceasta se urmărește
cunoașterea realizărilor din domeniul respectiv pe plan național și internațional
dar și evidențierea problemelor și tendințelor manifestate în ultimul timp. Prin
studierea materialului bib liografic se urmărește cunoașterea realității existente, a
experinței acumulate în trecut în scopul detectării noilor direcții de evoluție și mai
ales a valorificării acestora.
Din păcate în țara noastră literatura de specialitate este insuficientă iar ac cesul
la traduceri sau lucrări străine este foarte dificil. Datorită acestor condiții devine
foarte greu de realizat o imagine generală asupra problemei studiate. Cunoașterea
punctelor de vedere ale specialiștilor domeniului este limitată iar formularea un ei
concluzii generale cu privire la tema cercetării este destul de dificilă. Datorită
acestor aspecte am încercat ca pe parcursul perioadei de cercetare să studiez cât
mai multe lucrări din literatura de specialitate. Deasemenea am reușit să port
discuții cu persoane implicate direct în activitatea fotbalistică internă, referindu –
mă aici la profesori și antrenori ai unor echipe de fotbal brașovene și harghitene.
2. Metoda inregistrării este un proces care urmează observației, cu ajutorul
căruia se consemn ează cele văzute. Deasemenea se menționează ce anume a fost
observat, ce modificări în timp au survenit și care este raportul calitate -cantitate a
celor urmărite.

3. Metoda anchetei (chestionarul). Metodele de anchetă întregesc datele
obținute cu ajutor ul celorlalte metode și tehnici. Ele trebuiesc utilizate respectând

cerințele metodologice în scopul eliminării subiectivismului atât al anchetatorului
cât și al subiecților care răspund.
Chestionarul este direct aplicat subiecților de către anchetator, acesta având
posibilitatea de a face observații asupra subiecților în timpul formulării
răspunsurilor. Chestionarele adresate antrenorilor au fost completate în prezența
mea de către aceștia în mod individual. Am utilizat un chestionar cuprinzând 4
întrebă ri. Chestionarul a fost adresat unui număr de șase antrenori, de la echipe
divizionare brașovene. Fiecare dintre cei chestionați au completat formularul în
prezența mea și și -au exprimat părerea în raport cu întrebările chestionarului.
4. Metoda experimentului pedagogic. Este o metodă de cercetare foarte utilă
și interesantă având o pondere majoră în stabilirea concluziilor finale. În cadrul
acestei metode am efectuat două testări asupra lotului de jucători. Prima testare,
numită testare inițială, a avut loc la începutul lunii ianuarie, la începutul perioadei
pregătitoare de iarnă. Cea de -a doua testare, numită testarea finală, a avut loc la
finele lunii martie și s -a desfășurat după ce lotul de jucători a executat la
antrenamente (pe o p erioadă de 3 luni) programele de pregătire propuse de mine.
Menționez că probele care au compus cele două testări au fost concepute și
modelate la specificul jocului unei echipe de seniori. Deasemenea cele două testări
au fost efectuate de același lot de j ucători.
Cei 20 de sportivi supuși experimentului pedagogic, au efectuat cele 2 testări,
inițială și finală susținând un număr de 5 probe de control, descrise mai jos.

Proba nr. 1
Alergare de rezistență 3200m. (Testul Cooper). Se aleargă distanța de 32 00m.
o singură dată. Timpul unei alergări pe distanța de 3200 m., nu trebuie să
depășească 12min.

Proba nr.2
Forța abdominală.
La această probă jucătorul, din poziția culcat dorsal ridică trunchiul la 90  și
revine în culcat dorsal. Se execută cât mai multe repetări pe durata de 30’’.
Cronometrul este pornit în momentul în care jucătorul începe efectuarea primei
ridicări. La oprirea cronometrului, se consideră repetare și se înregistrează dacă
jucătorul și -a ridicat trunchiul la verticală.
Jucătorul tr ebuie să execute în 30’’ minim 24 de ridicări ale trunchiului la 90  și
revenire.

Proba nr. 3
Alergare de viteză (100 mp)
Se aleargă de două ori distanța de 100 m., cu pauză de 10 min. între alergări. Se
notează cel mai bun timp. Jucătorul ia startul di n picioare, cronometrul pornind la
prima mișcare a acestuia.
Timpul maxim acceptat pentru alergarea de viteză este de 13.00’’.

Proba nr. 4
Săritura în lungime de pe loc
Jucătorul efectuează 2 sărituri consecutive, fără pauză între ele, notându -se cel
mai bun rezultat. Inainte de săritură este permis elanul de brațe.
Baremul minim este de 2,35 m.

Proba nr. 5
Detentă

Jucătorul realizează o săritură pe verticală, încercând să atingă cu mâna, cât mai
sus, scala gradată. Săritura se efectuează de pe loc. Se realizează 2 sărituri,
înregistrându -se performanța cea mai bună.
5. Metoda statistico -matematică . Acestă metodă are cea mai mare
importanță pentru prelucrarea datelor culese. Statistica desprinde din studiul
fenomenelor de masă conexiuni și corelații, precum și semnificații ale rezultatelor
obținute asupra unor eșantioane și anticipează unii parametrii ai acestora.
Ca metodă de prelucrare și interpretare a datelor, statistica devine
indispensabilă oricărui cercetător. In prezenta lucrare o parte a sa este destinată
prezentării fișelor de înregistrare și a calcului statistic.

CAPITOLUL III
PREZENTAREA, PRELUCRAREA ȘI
INTERPRETAREA DATELOR

III.1. Prezentarea și prelucrarea datelor obținute în urma experimentului
In urma efectuării celor două test ări, grupele supuse experimentului au
înregistrat următoarele rezultate la probele de control:
Grupa experimentală
Jucători/medie Testare inițială Testare finală
3200m.
sec. Forță
abd. rep 100mp.
sec. SLL
m. Det.
cm 3200m.
sec. Forță
abd. rep 100mp.
sec. SLL
m. Det.
cm.
780 22 13 2,4 58 710 25 12,8 2,48 68
770 22 12,8 2,5 60 700 27 12,4 2,60 70
765 23 12,9 2,45 59 700 26 12,5 2,58 69
780 21 13,2 2,38 56 715 28 12,8 2,50 62
775 21 13 2,4 57 690 25 12,7 2,48 66
768 22 13 2,42 59 687 26 12,7 2,51 68
765 23 12,9 2,45 60 680 27 12,5 2,54 68
763 21 12,8 2,48 63 680 26 12,4 2,61 71
760 23 12,8 2,5 64 695 27 12,4 2,65 75
762 23 12,8 2,52 66 700 28 12,3 2,63 76
Medie fundași 773,7 22 12,97 2,43 58,25 706,2 26,5 12,6 2,54 67,2
Medie mijlocași 767,7 21,75 12,92 2,43 59,7 684,2 26 12,57 2,53 68,2
Medie atacanți 761 23 12,8 2,51 65 697,5 27,5 12,5 2,64 75,5
Medie totală 767,4 22,25 12,89 2,45 60,9 695,9 26,6 12,55 2,57 70,3

Grupa de control
Jucători/medie Testare inițială Testare finală
3200m.
sec. Forță
abd. rep 100mp.
sec. SLL
m. Det.
cm 3200m.
sec. Forță
abd. rep 100mp.
sec. SLL
m. Det.
cm.
775 22 13,1 2,38 56 720 24 12,9 2,45 62
780 20 13,0 2,4 58 718 24 12,8 2,48 65
770 21 12,9 2,43 60 715 24 12,8 2,48 63
768 23 12,8 2,45 62 717 25 12,6 2,5 66
770 22 12,9 2,40 59 710 25 12,7 2,46 63
760 20 13 2.38 55 708 24 12,8 2,45 60
765 23 12,8 2,44 60 710 26 12,6 2,54 64
765 22 12,9 2,45 62 712 25 12,8 2,47 65
760 22 13 2,4 60 710 25 12,7 2,47 65
760 23 12,9 2,45 64 715 26 12,7 2,5 70
Medie fundași 773,2 21,5 12,95 2,41 59 717,5 24,2 12,77 2,47 64
Medie mijlocași 765 21,75 12,9 2,41 59 710 25 12,72 2,48 63
Medie atacanți 760 22,5 12,95 2,42 62 712,5 25,5 12,7 2,48 67,5
Medie totală 766 21,9 12,93 2,41 60 713,3 24,9 12,73 2,47 64,8

La prima probă alergare de rezistență pe 3200 m., jucătorii au obținut
următoarele medii în secunde:
Grupa Experimentală Control
Testare/post Inițială Finală Inițială Finală
Medie fundași 773,7 706,2 773,2 717,5
Medie mijlocași 767,7 684,2 765 710
Medie atacanți 761 697,5 760 712,5

Medie totală 767,4 695,9 766 713,3

La cea de -a doua probă forță abdominală, jucătorii au obținut următoarele
medii în număr de repetări:
Grupa Experimentală Control
Testare/post Inițială Finală Inițială Finală
Medie fundași 22 26,5 21,5 24,2
Medie mijlocași 21,75 26 21,75 25
Medie atacanți 23 27,5 22,5 25,5
Medie totală 22,25 26,6 21,9 24,9

La cea de -a treia probă alergare de viteză pe distanța de 100m. plat, jucătorii
au obținut următoarele medii în secunde:
Grupa Experimentală Control
Testare/post Inițială Finală Inițială Finală
Medie fundași 12,97 12,6 12,95 12,77
Medie mijlocași 12,92 12,57 12,9 12,72
Medie atacanți 12,8 12,5 12,95 12,7
Medie totală 12,89 12,55 12,93 12,73

La cea de -a patra probă săritura în lungime de pe loc, jucătorii au obținut
următoarele medii în metri:

Grupa Experimentală Control
Testare/post Inițială Finală Inițială Finală
Medie fundași 2,43 2,54 2,41 2,47

Medie mijlocași 2,43 2,53 2,41 2,48
Medie atacanți 2,51 2,64 2,42 2,48
Medie totală 2,45 2,57 2,41 2,47

La cea de -a cincea probă detentă de pe loc, jucătorii au obținut următoarele
medii în centimetri:
Grupa Experimentală Control
Testare/post Inițială Finală Inițială Finală
Medie fundași 58,25 67,2 59 64
Medie mijlocași 59,7 68,2 59 63
Medie atacanți 65 75,5 62 67,5
Medie totală 60,9 70,3 60 64,8

III.2. Interpretarea datelor

La proba alergare de rezistență, se observă că față de testarea inițială, jucătorii
grupei experimentale au obținut o medie a timpilor superioară cu aproximativ 17
sec. în cazul testării finale. Astfel media timpilor realizați la testarea finală de către
grupa experimentală a fost superioară cu peste 10 sec. în cazul fundașilor, peste
25 sec. în cazul mijlocașilor și cu 15 sec. în cazul atacanților, așa cum reiese din
graficul de mai jos.

La proba de testare a forței abdominale, se observă că față de te starea inițială,
jucătorii grupei experimentale au obținut o medie a repetărilor superioară cu peste
4 repetări în cazul testării finale, față de 3 repetări, în cazul grupei de control.
Astfel media realizată la testarea finală de către grupa experimentală a fost
superioară cu 4.5 repetări în cazul fundașilor, 4,25 repetări în cazul mijlocașilor și
cu 4.5 repetări în cazul atacanților, așa cum reiese din graficul de mai jos.

660680700720
Gr. Control Gr exp.Testare finala proba 1
Fundasi
Mijlocasi
Atacanti
22242628
Gr. Control Gr exp.Testare finala proba 2
Fundasi
Mijlocasi
Atacanti

La cea de -a treia probă, alergarea de viteză, constatăm cele mai mici îmbunătă țiri
ale timpilor după perioada experimentală. Media timpilor obținuți la testarea
finală de către jucătorii grupei experimentale a fost de 12,55 sec., în timp ce
jucătorii grupei de control au înregistrat media de 12,73 sec. La finele perioadei
experiment ale, testarea finală (T.F.) a arătat că media timpilor în cazul grupei
experiment s -a îmbunătățit doar cu 3,7 zecimi de secundă, în cazul fundașilor, cu
3,5 zecimi de secundă în cazul mijlocașilor și cu 3 zecimi de sec. în cazul
atacanților.

La proba de testare a forței membrelor inferioare, se observă că față de testarea
inițială, jucătorii grupei experimentale au obținut o medie superioară cu 10 cm. în
cazul testării finale față de jucătorii grupei de control. Astfel media realizată la
testarea finală de către grupa experimentală a fost superioară cu 10 cm. în cazul
fundașilor, 5 cm. în cazul mijlocașilor și cu 12 cm. în cazul atacanților, așa cum
reiese din graficul de mai jos.
12.312.412.512.612.712.8
Gr. Control Gr exp.Testare finala proba 3
Fundasi
Mijlocasi
Atacanti

La proba de testare a detentei, se observă că față de testarea inițială , jucătorii
grupei experimentale au obținut o medie superioară cu aproape 10 cm. în cazul
testării finale față de jucătorii grupei de control, care au realizat o medie
superioară cu aproape 5 cm. Astfel media realizată la testarea finală de către grupa
experimentală a fost superioară cu 3,2 cm. în cazul fundașilor, 5,2 cm. în cazul
mijlocașilor și cu 8 cm. în cazul atacanților, așa cum reiese din graficul de mai
jos.

2.32.42.52.62.7
Gr. Control Gr exp.Testare finala proba 4
Fundasi
Mijlocasi
Atacanti
556065707580
Gr. Control Gr exp.Testare finala proba 5
Fundasi
Mijlocasi
Atacanti

In urma testărilor inițiale și finale, putem afirma că programul de pregătire a
avut influențe pozitive asupra jucătorilor, prin rezultatele obținute de jucătorii
grupei experimentale în urma probelor și normelor de control aplicate.
Caracteristica generală a acestei cercetări o reprezintă modul realist în care s –
a efectuat aceasta, toți cei 10 subiecți parcurgând cu bine perioada experimentală
și în final testele la care au fost supuși și care le -au relevat gradul de pregătire
fizică.
O contribuție deosebită pe parcursul cercetării a avut -o stimularea interesului
pentru activitate al sub iecților, lucru realizat cu măiestrie pedagogică de către
antrenorul Sorban Vencel. Deasemenea nu au existat cazuri de lipsă la
antrenamente, adaptarea la efort s -a realizat treptat, volumul și intensitatea
efortului fiind combinate cu acțiuni pentru pregă tirea tehnico -tactică.
Aspectul negativ cred că a fost constituit de lipsa unor condiții foarte bune de
refacere, jucătorii având acces la saună și bazin de 5 -6 ori pe parcursul întregii
perioade de pregătire. Pe lângă acest aspect, specificăm că jucător ii au realizat
perioada de odihnă acasă, neexistând condiții de cantonament și de alimentație .

III.3. Interpretarea chestionarului

Analizând răspunsurile antrenorilor la întrebările adresate, am constatat că
individualizarea pregătirii în periada de ia rnă, constituie o chestiune care îi
preocupă dar care manifestă și multe neajunsuri datorate condițiilor de pregătire.
Majoritatea celor chestionați consideră că ar fi necesară o tratare diferențiată
a pregătirii jucătorilor în această perioadă și că cercetarea pe care am efectuat -o este
de actualitate.
La întrebarea cum ar trebui să arate modelul jucătorului de fotbal, majoritatea
antrenorilor optează pentru um model bazat pe calități fizice deosebite, dublate de

pregătire tehnică și tactică crescute . Un singur antrenor răspunde că jucătorul ar
trebui să fie un bun marcator, și tot un singur antrenor consideră că jucătorul trebuie
să manifeste puternice trăsături de caracter.
In concluzie, din răspunsurile primite, am constatat că toți antrenorii sun t
conștienți de importanța factorului fizic, mai ales de pregătirea acestuia în perioada
de iarnă, dar că modul de realizare a acestei pregătiri diferă atunci când se are în
vedere individualizarea antrenamentului.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

In urma efectu ării experimentului pedagogic, pe baza datelor obținute, se pot
desprinde următoarele concluzii.
1. Utilizarea, în perioada de iarnă, a programului de pregătire diferențiată pe
posturi, a condus la perfecționarea factorului fizic, atât în cazul fundașilor cât
și în cazul mijlocașilor și atacanților.
2. Antrenamentele trebuiesc realizate în condiții variate, cu sarcini multiple și
solicitări crescute, în funcție de condițiile de climă, de mediu și de viață ale
jucătorilor.
3. Ponderea metodelor folosite în pregătire, în această perioadă, revine celor în
care volumul și intensitatea efortului sunt maximale și submaximale.
4. Alcătuirea judicioasă a planificării antrenamentelor, trebuie să fie influențată
de cunoașterea posibilităților reale ale sportivilor.
5. In privința c reșterii volumului de antrenament, devine necesară efectuarea încă
a unui antrenament pe zi, pe lângă antrenamentul de bază, ceea ce oferă
posibilitatea folosirii mai multor mijloace de pregătire specifice.
6. Antrenorii trebuie să conștientizeze jucătorii pr ivind participarea acestora la
efort, organizarea timpului liber, respectarea programului de odihnă și de
alimentație.
7. Ridicarea nivelului de educație și cultură al jucătorilor devine o condiție de
bază pentru realizarea unei bune activități în programul d e pregătire.

In urma concluziilor de mai sus, se impun următoarele propuneri:
1. Utilizarea în perioada pregătitoare de iarnă a programelor și a sistemelor de
acționare propuse în lucrare.

2. Să se acorde o mai mare atenție participării conștiente a sportivilo r la pregătire
(conștientizarea pregătirii).
3. Acordarea unei importanțe sporite condițiilor de refacere și de alimentație, cerințe
de bază pentru realizarea performanțelor sportive.
4. Luarea unor măsuri ferme pentru întărirea disciplinei atât în procesul de pregătire,
dar mai ales în timpul liber în ceea ce privește refacerea organismului după efort.

ANEXE

Chestionar nr. 1

Antrenor:
Echipa:
1. Ce importanță acordați factorului fizic în procesul de antrenament?
In opinia mea este factorul cel mai important al procesului de antrenament,
constituind suportul de bază care asigură atât progresul în obținerea performanțelor
sportive, cât și perfecționarea celorlalți factori ai antrenamentului.
2. Efectuați individualizarea antrenamentului cu jucătorii dvs.?
Lucrez individual cu jucătorii mei, în special cu cei mai deficitari la anumite capitole.
Trebuie să menționez, însă, că situația bazei materiale, incluzând aici terenuri, mingi,
echipament,etc., are o importanță deosebită în ceea ce privește individualizarea.
3. Cum credeți că ar trebui să arate din punct de vedere fizic modelul
jucătorului?
Mie personal îmi plac atacanții cu gabarit, peste 1,80 m. și 75 -80 kg., dar nu trebuie
să facem o regulă din aceasta.
4. Ce calități ar trebui să caracterizeze jucătorul?
In primul rând să fie un bun marcator. Pentru aceasta trebuie să aibă viteză de reacție,
viteză de deplasare, un bun plasament și să stăpânească foarte bine tehnica cu
mingea.

Chestionar nr. 2

Antrenor:
Echipa:
1. Ce importanță acordați factorului fizic în procesu l de antrenament?
O importanță foarte mare, deoarece este factorul pe baza căruia se construiește
absolut totul în jocul de fotbal.
2. Efectuați individualizarea antrenamentului cu jucătorii dvs.?
Bine -înțeles. Efectuez individualizarea în special cu jucători i care au reale
perspective de a promova în fotbalul de mare performanță.
3. Cum credeți că ar trebui să arate din punct de vedere fizic modelul
jucătorului?
Jucătorul trebuie să fie armonios dezvoltat, având o înălțime în jurul a 1,80 m.
Extremele pot fi ma i scunde, însă cu certe calități specifice postului.
4. Ce calități ar trebui să caracterizeze jucătorul?
In primul rând să aibă o bună manevrabilitate a migii cu ambele picioare. Să aibă o
bună viteză, să aibă știința demarcării și cunoștințe tactice pe măsu ră.

Chestionar nr. 3

Antrenor:
Echipa:
1. Ce importanță acordați factorului fizic în procesul de antrenament?
Este un factor deosebit de important în procesul de pregătire, mai ales în pregătirea
de iarnă. Minimalizând acest factor, rezultatele vor fi întotdeauna slabe sau în cel
mai fericit caz satisfăcătoare.
2. Efectuați individualizarea antrenamentului cu jucătorii dvs.?
Individualizarea antrenamentului ridică probleme foarte serioase. Prima dintre ele ar
fi cu ce jucători să efectuezi individualizarea , cu cei rudimentari sau cu cei evoluați
din punct de vedere tehnic? Personal încerc să lucrez cu jucătorii din ambele
categorii.
3. Cum credeți că ar trebui să arate din punct de vedere fizic modelul
jucătorului?
Cred că un jucător poate avea o înălțime înt re 1,75 -1,85 m., calitățile sale din punct
de vedere fizic, trebuind să îl ajute în joc. Nu există însă un barem minim sau maxim
în această direcție.
4. Ce calități ar trebui să caracterizeze jucătorul?
O bună viteză de deplasare, un șut puternic și exact, un joc aerian foarte bun și o
tenacitate care are rolul de a -i folosi jucătorului pentru continuarea acțiunilor în
condițiile marcajului advers.

Chestionar nr. 4

Antrenor:
Echipa:
1. Ce importanță acordați factorului fizic în procesul de antrenament?
O importanță foarte mare, pregătirea fizică constituind principalul factor al
antrenamentului sportiv.
2. Efectuați individualizarea antrenamentului cu jucătorii dvs.?
Da, atât cu jucătorii mai slabi pentru a le îmbunătăți bagajul tehnic, cât și cu jucătorii
buni, cu scopul de a -i perfecționa.
3. Cum credeți că ar trebui să arate din punct de vedere fizic modelul
jucătorului?
Cred că ar trebui să aibă o constituție puternică, să fie viguros și să aibă o anumită
abilitate în rezolvarea sarcinilor de joc.
4. Ce calită ți ar trebui să caracterizeze jucătorul?
Viteză, forță, îndemânare în conducerea mingii și rezistență în lupta cu adversarii.

Chestionar nr. 5

Antrenor:
Echipa:
1. Ce importanță acordați factorului fizic în procesul de antrenament?
Acest factor este neli psit atât în cadrul pregătirii de iarnă, cât și în perioada
competițională.
2. Efectuați individualizarea antrenamentului cu jucătorii dvs.?
Individualizarea o efectuez cu toți componenții echipei, eșalonat pe ciclul
săptămânal, câte 3 -4 jucători pe zi. Insis t asupra calităților sau deprinderilor care nu
corespund sau nu sunt suficient dezvoltate.
3. Cum credeți că ar trebui să arate din punct de vedere fizic modelul
jucătorului?
Acesta trebuie să fie viguros, să aibă capacitatea de a se lupta cu adversarii, să a ibă
o mare mobilitate și să rezolve sarcinile de joc, bazându -se și pe calitățile sale fizice.
4. Ce calități ar trebui să caracterizeze jucătorul?
Cred că modelul ideal de jucător ar trebui să aibă viteză de reacție și de execuție,
rezistență generală, îndemânare foarte bună, dublate de calități de voință și dârzenie.

Chestionar nr. 6

Antrenor:
Echipa:
1. Ce importanță acordați factorului fizic în procesul de antrenament?
Pregătirea fizică trebuie să ocupe un loc deosebit în cadrul oricărui tip de
antre nament, cunoscut fiind faptul că menținerea factorului fizic se realizează cu
diferite mijloace.
2. Efectuați individualizarea antrenamentului cu jucătorii dvs.?
Individualizarea o efectuez în primul rând cu jucătorii la care constat deficiențe în
pregătire, insistând pe remedierea acestora. Deasemenea efectuez individualizarea și
cu jucătorii care manifestă disponibilități deosebite, în scopul de a -i perfecționa și
de le face trecerea mai ușoară la nivel de performanță.
3. Cum credeți că ar trebui să arate din p unct de vedere fizic modelul
jucătorului?
Nu cred că există un anumit tip de jucător. De preferat ar fi ca acesta să aibă calități
de viteză și de forță, dublate de o bună îndemânare și de o mare rezistență în duelul
cu adversarii.
4. Ce calități ar trebui să caracterizeze jucătorul?
Viteză de deplasare, viteză de reacție, îndemânare pe spații mici, abilitate tehnică,
rezistență în regim de viteză și forță pentru a învinge rezistența adversarului.
Deasemenea factorul psihologic cred că joacă un rol foarte impo rtant.

MIJLOACE DE PREGĂTIRE A JUCĂTORILOR ATACANȚI

Considerații metodice
In alcătuirea programelor pentru pregătirea fizică trebuie ținut cont de faptul
că trebuie dezvoltate:
a. calități motrice de bază – forță, viteză, îndemânare, rezistență;
b. calități motrice specifice – mobilitatea, suplețea, echilibrul, detenta.
Dezvoltarea calităților motrice specifice este inclusă în programul de pregătire
a calităților motrice de bază. Aceasta se face fie în condiții apropiate de joc, fie prin
antrenament individual.

Sisteme de acționare pentru dezvoltarea vitezei
1.Sistem de acționare pentru dezvoltarea vitezei specifice jocului de fotbal.
Descriere: 10 m. sprint – 5 m. mers – 10 m. sprint – oprire bruscă și săritură la cap –
10 m. alergare cu spatele – mers 5 m. – alergare ușoară 5 m. – 10 m sprint înainte –
10 m. sprint înapoi – oprire și săritură la cap.
2. Sistem de acționare pentru dezvoltarea vitezei cu mijloace specifice jocului.
Descriere:
 joc 2 – 1 pe direcția porții cu șut la poartă;
 joc 3 -1 pe direcția porții cu realizarea un -doi-ului pentru al trei -lea;
 joc 3 -3 la două porți, maxim două atingeri ale mingii;
 joc 2 -1 dintr -o atingere într -un spațiu delimitat;
 joc 5 – 5 fără porți, cine păstrează posesia mingii;
3. Sistem de acționare pentru dezvoltarea vitezei prin mișcări alternative
Descriere: Jucătorul efectuează mișcări de mare intensitate timp de 5 sec. urmate de
mișcări cu intensitate mică. Această alternanță realizată prin repetări consecutive,
contribuie la dezvoltarea vitezei maxime.

4.Sistem de acționare pentru dezvoltarea vitezei specifice, folosind metoda
repetării.
Descriere: Jucătorul realizează în viteză maximă, conducerea mingii printre 3
jaloane, așezate la 5 m. unul de celălalt, pasează la panou (sau coechipier), prei a și
șutează la poartă; distanța de plecare 30 m. față de poartă. Se efectuează 5 -6 serii, o
serie având 5 repetări. Pauza între serii 4 min. și pauza între repetări 20 sec.
5.Sistem de acționare bazat pe antrenamentul sub presiune.
Descriere: 6 jucători, fiecare cu minge, sunt dispuși în jurul careului de 16 m. La
semnal, ei pasează atacantului aflat în interiorul careului, care preia și șutează la
poartă. Exercițiul se efectuează timp de 45’’.
6.Dezvoltarea vitezei prin repetarea acțiunilor de joc fără minge.
Descriere: Jucătorii sunt dispuși în teren pe posturile pe care joacă. La semnal ei
execută în viteză maximă, acțiuni specifice jocului, timp de 10 -15 sec. Se repetă
exercițiul de 6 ori cu pauze de 60 sec. între repetări.

Sisteme de acționare pent ru dezvoltarea forței
7.Sistem de acționare cu haltera.
Descriere:
 genuflexiuni cu haltera sprijinită pe umeri și menținerea poziției
intermediare timp de 5 sec. (contracție izometrică);
 fandări înainte pe ambele picioare alternativ cu haltera sprijinită pe
umeri;
 aplecari de trunchi cu haltera sprijinită și menținută pe umeri;
8.Sistem de acționare pentru dezvoltarea forței specifice adaptată la cerințele
jocului.
Descriere: Jucătorul, în poziția stând, având laba piciorului întinsă și fixată la vârf
(rezemată de bordură); Jucătorul împinge piciorul înainte, în sensul lovirii mingii;

se execută 2 repetări a 10 sec. fiecare. Intre repetări, pauză 50’’. Exercițiul se
efectuează de 3 ori pe săptămână.
9.Sistem de acționare pentru dezvoltarea forței cu ajutor ul scărilor.
Descriere:
 jucătorul aleargă pe scări în viteză maximă, mișcând energic brațele
și ridicând cât mai sus genunchii – revenire în alergare ușoară;
 10 sărituri pe piciorul stâng, 10 sărituri pe piciorul drept, 10 sărituri
pe ambele picioare – revenire în alergare ușoară;
 alergare în viteză maximă, sărind câte 2 trepte – revenire în alergare
ușoară;
 sărituri pe ambele picioare – revenire în alergare ușoară.
10.Program pentru dezvoltarea detentei cu corzi de sărit.
Descriere:
 pas sărit cu coarda 60 m.;
 sărituri pe ambele picioare cu coarda, 200 m.;
 exerciții de relaxare din culcat dorsal;
 10 sărituri pe piciorul drept, 10 sărituri pe piciorul stâng, 10 sărituri
pe ambele picioare, executate fără pauză;
 alergare cu coarda 60 m.;
 sărituri pe ambele picioare, 200x.
11.Program pentru dezvoltarea detentei în terenul de fotbal.
Descriere:
 pas sărit 30 m.;
 pas săltat numai cu piciorul drept;
 pas săltat numai cu piciorul stâng;
 sărituri pe ambele picioare 30 m.;
 alergare ușoară.

12.Program pentru dezvol tarea detentei, în jocuri cu număr redus de jucători.
Descriere:
 în atac jucătorul se demarcă în viteză maximă, prin depășirea
adversarului direct;
 schimbare de direcție dublă sau triplă;
 fente înlănțuite pentru dezechilibrarea adversarului;
 finalizare cu capul prin săritură și continuarea alergării;
 în apărare marcaj om la om și intervenție explozivă pentru
deposedare.
13.Program în circuit pentru dezvoltarea forței.
Descriere:
 urcări și coborâri de pe o bancă în viteză mare, cu o greutate de
maxim 20 kg. fixată pe umeri timp de 1 min.;
 din stând trecere în sprijin ghemuit – aruncarea picioarelor înapoi –
revenire în sprijin ghemuit – ridicare în stând, timp de 1 min.;
 sărituri pe ambele picioare peste 3 -4 obstacole, cu înălțimea de 60
cm., timp de 1 min.;
 pase în doi cu mingea medicinală din culcat dorsal, 1 min.;
 extensii ale trunchiului din culcat ventral, cu mâinile la ceafă, timp
de 1 min.
 cățărări pe frânghie și coborâri, timp de 1min.
 sărituri cu desprindere de pe ambele picioare și atingerea unui pu nct
fix, 1 min.
Indicație metodică: pauzele între exerciții sunt de 30 -40 sec. iar
pauzele după terminarea circuitului sunt de 3 min.
14.Program pentru dezvoltarea forței, prin alergare pe teren variat.
Descriere:

 alergare în pantă abruptă, prin zăpadă, 500 m.;
 coborâre în alergare, 500 m.;
 alergare 700 m.

Sisteme de acționare pentru dezvoltarea rezistenței

15.Program pentru dezvoltarea rezistenței specifice cu ajutorul
antrenamentului în careuri. Jucătorii realizează în careuri cu dimensiuni 10×10 m.,
15×15 m. și 20×20 m., exerciții care să rezolve sarcinile jocului în condiții de
rezistență. De exemplu, joc 1×1 sau 2×1 sau 3×1 într -un careu, joc 3×2 în două
careuri, joc 4×4 sau 5×5 într -unul sau în două careuri.

16.Dezvoltarea rezistenței cu ajutorul jocurilor auxiliare.
Varianta 1: handbal. Acest joc oferă cele mai multe transferuri pozitive pentru
jocul de fotbal. El solicită rezistența în regim de viteză (cu opriri, întoarceri,
schimbări de direcție), efortul de pasare a mingii și rezistența în lupta cu adversarul.
Varianta 2: baschet. Oferă transferuri pozitive pentru rezistența în regim de
viteză ș i îndemânare, în condiții de aglomerare a jocului.
Varianta 3: rugby. Se joacă numai pe zăpadă, unde căderile sunt amortizate în
scopul evitării accidentării jucătorilor. Dezvoltă în general rezistența în condiții de
luptă cu adversarul.

17. Dezvoltarea rezistenței specifice cu ajutorul jocului de fotbal propriu -zis.
Se joacă în reprize scurte de 5 min., cu o temă prestabilită (o singură atingere, două
pase scurte urmate obligatoriu de schimbarea direcției de joc, gol valabil dacă echipa
a ieșit la centrul terenului, etc.)

18.Dezvoltarea rezistenței generale și specifice cu ajutorul alergărilor.
Varianta 1: alergare pe porțiuni de 100 m., în 16 -18 sec., cu pauze de 75 sec.
între repetări.
Varianta 2: alergare specifică postului fiecărui ju cător în viteză maximă timp
de 5’’ -7’’-10’’-15’’-20’’ de 3 ori, cu pauze până la 1 min. între repetări.

19.Dezvoltarea rezistenței generale și specifice prin metoda ,,Fartlek’’:
 800 m. alergare în 2,30 min.;
 gimnastică articulară combinată cu exerciții pentru respirație și relaxare;
 program de gimnastică cu învingerea greutății proprii – 6 exerciții;
 alergare în viteză maximă 3×60 m.;
 alergare ușoară 400 m.;
Circuitul se repetă de 3 ori, cu pauze de 5 min. între repetări.

20.Dezvoltarea rezistenței gen erale prin metoda ,,Footing’’:
Varianta 1: se aleargă în grupe de jucători pe un traseu variat până se
instalează ,,stady -state’’, fiecare jucător având un anumit coeficient de rezistență
specific.
Varianta 2: alergare progresivă pe teren variat, de la 300 0-10000 m. Ritmul
alergării este individual, viteza de deplasare e reglată de ,,stady -state’’.
Varianta 3: alergare continuă pe teren plat timp de 12 min., jucătorii aleargă
în ritm individual.

METODE ȘI MIJLOACE PENTRU PREGĂTIREA MIJLOCAȘILOR

1.Metoda a lternativă se bazează pe efectuarea mișcărilor de mare intensitate,
executate în decurs de 4 -5sec., urmate de cele de intensitate mică. O astfel de

alternanță realizată prin c teva repetări consecutive, contribuie la dezvoltarea vitezei
maxime fără supraso licitarea organismului.
2.Metoda handicapului stimulează acțiunea jucătorului pus în situația de a
efectua o acțiune motrică specifică prin acordarea unui avantaj sau dezavantaj de
spațiu.
3.Metoda exersării practice
3.1.Repetări de eforturi specifice în viteză maximală și submaximală în condiții
obișnuite -sprint 10 -20-30-40-50-60-70-80-90-100m.; sprint 1,2,3,4×5.10,15,20m.;
sprint cu mingea între jaloane pe diferite distanțe.
3.2.Repetări de eforturi specifice în condiții ușurate -sprinturifără minge în linie
dreaptă și sprinturi fără jaloane pe diferite distanțe.
3.3.Repetări de eforturi specifice în condiții îngreunate -sprituri pe nisip, pe zăpadă,
pe teren moale, cu saci de nisip, cu starturi din diferite poziții.
Reguli în aplicarea metodei:
-număr ul de repetări pe serie să fie optim;
-numărul de repetări pe serie se stabilește asfel înc t să permită parcurgerea distanței
cu viteza primelor încercări;
-variația efortului este dată de intesitatea lucrului (marirea vitezei de alergare în
parcugerea un ei distanțe sau marirea vitezei de execuție în parcursul respectiv).
4.Metoda exersării acțiunilor de joc
-efectuarea eforturilor de viteză pe distanțe specifice de la 5 la 60m.;
-efectuarea eforturilor prin executarea acțiunilor tehnico -tactice (demarca re,
învăluire, marcaj);
-efectuarea eforturilor în combinări ce exerciții pentru dezvoltarea forței specifiice
și a rezistenței;
-efectuarea eforturilor cu durată și pauză variabilă;
-efectuarea efrorturilor de viteză prin diferite jocuri pregătitoare.

Grupe principale de mijloace:
-alergări și conduceri liniare pe 5 -50m.;
-alergări și conduceri dus -întors pe 5 -30m.;
-alegări în zig -zag pe 10 -30m.;
-alergări combinate cu fente intercalete cu alte acțiuni motrice;
-alergări în diferite figuri;
-alergări și conduceri în direcții și sensuri indicate spontan de antrenor.
5.Acțiune pentru dezvoltarea vitezei specifice
-conducerea mingii, depășirea a trei jaloane situate la 4 -5m. unul de celălalt, pas la
panou, preluare, șut la poartă; acțiunea se desfășoară p e distanța de 25 -30m., în 4 -5-
6 serii, numărul de repetări pe serie variind de la 3 la 5, durata pauzei între serii fiind
de 3-4min. iar între repetări de 20sec.
6.Dezvoltarea vitezei prin jocuri cu un număr redus de jucători
-3 la 3 fără porți pe teren d e 20 pe 20m., cu păstrarea mingii în circulația aceleiași
echipe; 4 -6 repetări a 20 -30sec. cu pauză de 2 -3min. între ele.
7.Metoda antrenamentului sub presiune
-un jucător este supus la efectuarea anumitor acțiuni în criză de timp și de spațiu, ca
răspuns la acțiunile partenerilor (ex: 1 -1 cu recuperarea rapidă a mingii).
8.Metoda antrenamentului celor 45sec.
-jucătorii sunt așezați în teren pe posturi, în zonele lor și la comandă execută în viteză
maximă mișcări specifice jocului lor, timp de 5-7-9-10-13-15-17-20sec. După
acțiune pulsul trebuie să revină sub 120bătăi/min.
Exemple:
-sprint 10m., săritură la cap, retragere cu spatele, sprint la mingel degajare;
-săritură la cap, aterizare pe brațe, sprint 15m., tatonare, retragere cu spatele, sprint
5m. cu degajarea mingii;

-sprint 15m. în zig -zag, deposedare prin alunecare, ridicare rapidă, sprint la minge,
pasă lungă în diagonală.
9.Metoda lucrului cu intervale
-alergare 10m. -2x5m cu întoarcere;
-alergare 20m. -2x10m și 4x5m cu întoarcere;
-alergare 30m. -3x10m, 2x15m., 6x5m cu întoarceri și ocoliri;
-alergare 40m. -2x20m., 4x10m., 8x5m. sau o combinație de 5+10+20+5m. în
direcții diferite.
Indicații metodice:
-după fiecere alergare pulsul trebuie să revină la 120bătăi/min.;
-creșterea trept ată a tempoului până la viteza maximă;
-efectuarea exercițiilor într -un tempo crescut;
-efectuarea exercițiilor contra timp.
10.Mijloace de creștere a vitezei
-efectuarea marcajului strict om la om;
-întrecerea între două echipe cu efectuarea c t mai mult or pase consecutive în cadrul
aceleiași echipe;
-pase în doi cu două mingi la distanță de 4m., în suprafață delimitată;
-pase în doi cu trei mingi;
-alergere ușoară în jurul terenului, la semnal întoarcere cu fața spre interior și
alergare în viteză maximă până la latura opusă a terenului;
-jucătorii dspuși pe două linii față în față la 10 -15m. distanță; jucătorii din fiecare
linie sunt numerotați de la 1 la 4; la comandă numerele indicate din cele două echipe
își schimbă locurile ître ele;
-în coloană c te doi, la o distanță de doi metri și un interval de doi metri între
coloane, la semnal jucătorii din spatele fiecărei coloane aleargă în viteză maximă
printre colegi p nă ajung primii;

-doi jucători, unul în spatele celuilalt, la un metru distanță; primul j ucător execută
acțiuni motrice în viteză maximă, al doilea jucător imit ndu-l;
-doi jucători aflați față în față; unul dintre ei execută acțiuni motrice în viteză
maximă, celălalt îl imită;
-doi jucători aleargă ușor umăr la umăr; la semnal unul dintre juc ători se întoarce
brusc încerc nd să -l prindă pe al doilea care încearcă să scape;
-doi jucători unul în spatele celuilalt; cel din spate aruncă mingea peste primul,
acesta trebuind să o preia înainte ca mingea să atingă solul de două ori;
-doi lucători unul în spatele celuilalt, cel din spate trimite mingea peste sau pe l ngă
primul jucător după care se va deplasa lateral 7 -8m.; primul jucător sprintează după
minge și o pasează fără preluare partenerului;
-variante de alergare în viteză pe distanța de 80 m.; 20m. alergare cu spatele; 20m.
alergare cu pași adăugați; 20m. alergare cu pași încrucișați; 20m alergare înainte;
-autopasă la 10 -20m.; sprint după minge; conducerea mingii 10 -12m. în alergare
ușoară;
-doi jucători unul în spatele celuilalt; primul co nduce mingea 5m. după care cel din
spate sprintează, preia mingea și o conduce 5m; acțiunea se repetă pe 50 -60m.;
-5 mingi la linia de 16m. și un jalon situat la 25m. de poartă; jucătorul aflat la 16m.
de poartă sprintează p nă la jalon, îl ocolește, sprin tează și șutează în prima minge,
se întoarce și continuă p nă șutează în cea de -a cincea minge.
11.Stafete și suveici pentru dezvoltarea vitezei de reacție, de execuție și de
deplasare
-ștafetă cu sprint și alergare cu spatele pe distanța de 10m. dus -întors;
-ștafetă cu alergare șerpuită printre jaloane;
-ștafetă cu conducerea mingii printre jaloane’

-concurs: mingea la mijlocul distanței de 50m.; doi participanți sprintează la semnal
din direcții opuse către minge; jucătorul care intră în posesia mingii încearcă să
ajungă cu ea la locul de start al adversarului, care încearcă recuperarea mingii;
-suveică: pasă dintr -o atingere la distanța de 10 -15m.;
-suveică: lovirea mingii cu capul, menținerea ei în aer; se poate executa și sub formă
de concurs;
-suveic ă: conducere, pasă, reprimire, întoarcere, conducere, pasă, reprimire,
întoarcere, pasă și deplasare la șirul opus.

SISTEME DE ACȚIONARE SPECIFICE, FOLOSITE ÎN PREGĂTIREA
FUNDAȘILOR

În cadrul antrenamentelor, am utilizat pentru pregătirea grupei experim ent o
serie de sisteme de acționare asemănătoare, sau chiar identice cu acțiunile tehnico –
tactice întâlnite de către fundașii laterali în jocurile oficiale. Aceste acțiuni au fost
perfecționate în condițiile prezenței adversarului semiactiv și activ pentru a simula
exact situațiile concrete din activitatea competițională.
Acțiuni tehnico -tactice:
1. Tatonare – repliere – tatonare – recuperare.
2. Tatonare – recuperare – pasă – demarcare – reprimire – depășire individuală –
finalizare.
3. Lovirea mingii cu capul – demarcare – reprimire – un-doi – finalizare.
4. Aruncare de la margine – repliere – lovirea mingii cu capul din săritură – marcaj.
5. 2 : 2 – marcaj – schimb de adversari – recuperare – deschidere pentru extrema de
pe partea opusă – sprint la finalizare.
6. Pasă cu mijlocașul – reprimire – lansarea extremei – învăluire – reprimirea mingii
– centrare.

7. Pas la extremă – învăluire – un-doi cu vârful de atac – centrare.
8. Joc doi atacanți contra trei apărători, cu dublaj.
9. Pase în trei cu schimb de locuri până la centrul terenului – diagonală pentru
fundașul lateral de pe partea opusă – centrare – vârful de atac deviază mingea
pentru celălalt fundaș lateral, venit în viteză care finalizează.
10. Mijlocașul pasează fundașului lateral – pasă la extremă – învăluire – reprimire –
un-doi cu vârful de atac – centrare pentru finalizare.
11. Pressing – repliere – tatonare – marcaj.
12. Aruncare de la margine – reprimire – diagonală – sprint la finalizare.
13. Tatonare – atac de deposedare prin alunecare – repliere – atac de deposedare.
14. Aruncare de la margine extremei – pasă la mijlocaș – deschiderea fundașului
lateral, care învăluie extrema – centrare – sprint în apărare.
15. Executarea loviturii libere la minge pasată de un coechipier.
16. Executarea loviturii libere după ce un coechipier pasează mingea l ateral iar alt
coechipier o oprește.
17. Lovitură liberă în mingea peste care au sărit unul sau doi coechipieri.
18. Lovitură liberă, fundașul lateral este în zidul advers; mijlocașul simulează o pasă
laterală și lobează mingea peste zid, pentru fundașul lateral c are se desprinde de
zid și finalizează.
19. Lovitură liberă executată de mijlocaș, care deschide fundașul lateral – sprint la
minge – conducere – centrare.
20. Fundașul lateral primește mingea de la portar, pasează cu fundașul central –
dublajul fundașului central – reprimirea mingii – pasă la celălalt fundaș lateral –
dublaj în scară – reprimirea mingii – pasă cu portarul – demarcare laterală –
reprimirea mingii – pasă cu mijlocașul – fundașul învăluie extrema – deschiderea
fundașului lateral – centrare din viteză – repliere – marcaj.

21. Marcaj – schimbul adversarilor între fundașii laterali – intercepție – pasă cu
mijlocașul – reprimire – deschidere pe partea opusă.
22. Marcaj – deposedare – sprint cu conducerea mingii pe 20 m. – un-doi cu
mijlocașul – un-doi cu vârful d e atac – finalizare.
23. 1 : 1 la minge aeriană – respingerea mingii cu capul cât mai departe – sprint la
centrul terenului.
24. Degajare – sprint la centrul terenului – dublajul mijlocașului – repliere – tatonare
– deposedare.
25. Săritură la cap – tatonare – replier e – săritură la cap cu respingerea mingii – sprint
20 m. – deposedare prin alunecare.

BIBLIOGRAFIE

1. Alexe N. – ,,Antrenamentul Sportiv Modern’’, edit. Editis, București 1993;
2. Alexe N. – ,,Studii privind pregătirea copiilor și juniorilor’’, edit. Stadion,
București 1970;
3. Bârsan M. – ,,Fotbal, probleme generale’’, edit. IEFS, Buc. 1980;
4. Bârsan M. – ,,Fotbal, metodica fotbalului în școală’’, edit. IEFS, Buc. 1979;
5. Cârstea Ghe. – ,,Teoria și metodica educației fizice și sportului’’, edit. Universul,
Buc. 1993;
6. Cojocaru V. – ,,Fotbal, strategie și tactică’’, București 1993;
7. Dragnea A. – ,,Teoria Antrenamentului Sportiv’’, București 1996;
8. Dragnea A., Mate -Teodorescu S. – ,,Teoria sportului’’, edit. Fest, București 2002;
9. Enoiu R. – ,,Inițiere în bazele ge nerale ale antrenamentului sportiv”, Universitatea
Transilvania, Brasov, 2015 ;
10. Enoiu R. – ,,Programare și planificare în antrenamentul sportiv”, Note de curs –
Universitatea Transilvania, Brașov, 2014 ;
11. Epuran M. – ,,Psihologia educației fizice’’, ANEFS – București 1994;
12. Gârleanu D. – ,,Lecții pentru dezvoltarea calităților motrice la fotbaliști’’, edit.
Sport -Turism, Buc. 1982;
13. Ionescu M. – ,,Fotbal -tehnica și stilul’’, edit. Sport -Turism, Buc. 1976;
14. Ionescu I., Dinu C. – ,,Fotbal -concepția de joc’’, edit. Sp ort-Turism, Buc. 1982;
15. Kovacs Ș, Egon H. – ,,Orientări și tendințe în fotbal’’, vol.14, C.C.E.F.S. – Buc.
1984;
16. Motroc I., Cojocaru V. – ,,Fotbal, curs de bază’’, vol. I, II, III, ANEFS – Buc.
1991;
17. Motroc I. – ,,Fotbal de la teorie la practică’’, edit. Ro dos, Buc. 1994;

18. Motroc I., Motroc F. – ,,Fotbalul la copii și juniori’’, edit. Didactică și
pedagogică, R.A., Buc. 1996;
19. Stănculescu V. – ,,Fotbal – antrenament, exerciții, jocuri’’, edit C.N.E., Buc.
1968;
20. Stănculescu V. – ,,Ghidul antrenorului de fotbal’ ’, edit. Sport -Turism, buc. 1982;
21. Țiric B. – ,,Exerciții sub formă de joc în antrenamentul de fotbal’’, edit. UCFS,
București 1965
22. Voica I. – ,,Fotbal – exerciții’’, edit. Stadion, Buc. 1973.