Anatomie 20iii 20abdomen [631087]

1

AANNAATTOOMMIIAA OOMMUULLUUII
Volumul III: CAVITATEA
ABDOM INO-PELVINĂ
Semestrul II

Ediție revizuită și adăugită

Editura „Victor Babe ș”
Timișoara 2018

Prof. univ. dr. med. Sorin BOLINTIN EANU
Ș.l. dr. med. Monica VAIDA
Conf. univ. dr. med. Alina ȘIȘU
Asist. univ. dr. med. Luminioara ROȘU
Prof. univ. dr. med. Andrei MOTOC
Ș.l. dr. med. Alexandra FAUR
Conf. univ. dr. med. Izabella PETRE
Ș.l. dr. med. Elena POP
Asist. univ. dr. med. Corina MATU
Asist. univ. dr. med. Agneta PUSZTAI
Asist. univ. dr. med. Codruța PETRESCU

2

Editura „Victor Babeș”
Piața Eftimie Murgu 2, cam. 316, 300041 Timișoara
Tel./ F ax 0256 495 210
e-mail: [anonimizat]
www.evb.umft.ro

Director general: Prof. univ. dr. Dan V. Poenaru
Director: Prof. univ. dr. Andrei Motoc

Colecția: MANUALE
Coordonator colecție: Prof. univ. dr. Sorin Eugen Boia
Rerefent științific: Prof. univ. dr. Petru Matusz

ISBN general: 978 -606-786-080-1
ISBN vol. III: 978-606-786-090-0

© 2018 Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate.
Reproducerea parțială sau integrală a textului, pe orice suport,
fără acordul scris al autorilor este interzisă și se va sancționa
conform legilor în vigoare.

3
CAPITOLUL I

Cavitatea abdomino -pelvină reprezintă por țiunea subdiafragmatică a
trunchiului, la acest nivel fiind situată cea mai mare parte a aparatului digestiv,
aparatul urinar, precum și apa ratul genital.

Limite
 Superior – diafragma, care o separă de cavitatea toracică;
 Inferior – diafragmul pelvin;
 Limita artificială dintre abdomen și pelvis este reprezentată de
o linie oblică superoinferior și posteroanterior, care trece prin
promontoriu, linia arcuată și marginea superioară a pubelui.

Diviziunea cavită ții abdomino -pelvine

1. Diviziunea anatomo -clinică a pere ților antero -laterali
Se realizează prin trasarea a două linii verticale și două orizontale.
Liniile verticale sunt reprezentate de lin iile medioclaviculare.
Linia orizontală superioară se trasează prin marginea inferioară a
coastelor X.
Linia orizontală inferioară se trasează prin spinele iliace antero –
superioare.
Prin trasarea celor patru linii rezultă nouă regiuni:
 Epigastrul – regiune a superioară de pe linia mediană;
 Mezogastrul – regiunea mijlocie de pe linia mediană;
 Hipogastrul – regiunea inferioară de pe linia mediană;
 Hipocondrul drept și stâng – regiunile superioare din zona laterală;
 Flancul drept și stâng – regiunile mijlocii d in zona laterală;
 Fosa iliacă dreaptă și stângă – regiunile inferioare din zona laterală.

2. Diviziunea anatomo -chirurgicală
Se realizează prin trasarea a trei linii orizontale
Linia superioară se trasează prin baza apendicelui xifoid.
Linia mijlocie se tras ează prin marginea inferioară a coastelor X.
Linia inferioară se trasează prin spinele iliace anterosuperiore.
Prin trasarea celor trei linii rezultă trei regiuni:
 Regiunea toraco -abdominală – situată între linia superioară și cea mi j-
locie;
 Regiunea abdomi nală propriu zisă sau mijlocie – situată între linia mi j-
locie și cea inferioară;
 Regiunea abdomino -pelvină – situată sub linia inferioară.

4
3. Diviziunea anatomo -patologică

Este realizată de către colonul și mezocolonul transvers care împart
cavitatea abdomin o-pelvină în două etaje:
 Supramezocolic – situat superior fa ță de colonul și mezocolonul
transvers;
 Inframezocolic – situat inferior fa ță de colonul și mezocolonul
transvers.

Peritoneul (Peritoneum)
Este o seroasă care are aceeași origine cu pleura și pe ricardul. Peri to-
neul căptușește pereții cavității abdomino -pelvin și învelește total sau parțial
viscerele pe care această cavitate le conține. Cavitatea abdomino -pelvină este
formată din cavitatea abdominală și cavitatea pelvină, cele două ca vități
comunicând larg între ele, fiind separate doar convențional printr -un plan oblic
ce trece prin promontoriu și extremitatea superioară a simfizei pubiene.
Ca orice seroasă, peritoneul, este format din două foițe:
 Foița parietală (Peritoneum parietale) , care t apetează pereții
cavității abdomino -pelvine;
 Foița viscerală (Peritoneum viscerale) , care învelește organele
cavității abdomino -pelvine.
Foița parietală este mai groasă și mai rezistentă, dar cea viscerală este
mai aderentă. Între cele două foițe există o cavitate virtuală, numită cavitatea
peritoneală (Cavitas peritonealis) , care conține o lamă fină de lichid.
Organele care sunt învelite de peritoneu poartă numele organe
intraperitoneale iar cele sunt acoperite par țial de peritoneu poartă numele de
organe extraperitoneale. Organele extraperitoneale, după localizarea lor, pot fi
retroperitoneale (de ex. pancreasul) sau subperitoneale (de ex. vezica urinară).
La bărbat cavitatea peritoneală formează un sac închis, dar la femeie
comunică cu exteriorul pe cale a tube uterine -uter-vagin.
Între pereții cavității abdomino -pelvine și peritoneul parietal se găsește
spațiul extraperitoneal (Spatium extrapertioneale) . Acesta poate să conțină
țesut celuloadipos, formațiuni fasciale, organe extraperitoneale, vase și ner vi.
În funcție de situația sa, spațiul extraperitoneal se numește:
 Supraperitoneal;
 Preperitoneal;
 Retroperitoneal;
 Pelvi -subperitoneal (cel mai mare).
Peritoneul prezintă o serie de formațiuni peritoneale care pot fi grupate în:
 plici
 ligamente
 mezouri.

5
Plicile peritoneale sunt formațiuni peritoneale de mici dimensiuni, d e-
terminate de vase, ducte și ligamente fibroase.
Ligamentele peritoneale leagă două viscere între ele sau un viscer de
peretele abdominal.
Mezourile sunt formațiuni peritoneale care leagă segmente ale tubului
digestiv de peretele abdomenului.

Topografia abdomenului
Deschizând abdomenul prin peretele anterior, se pătrunde în cavitatea
peritoneală mare. Ea este denumită mare deoarece există și o cavitate
peritoneală mică, numită bursa omenta lă, situată posterior de stomac.
În cavitatea peritoneală mare se recunosc, în partea superioară,
stomacul și ficatul. Inferior de ele organele sunt acoperite de o formațiune
peritone ală numită omentul mare.
Între peretele anterior al abdomenului pe de o parte, și ficat, stomac și
omentul mare pe de altă parte, se găsește un spațiu virtual numit spațiu
previsceral.
Omentul mare este inserat pe colonul transvers, care este fixat pe
peretele abdominal posterior prin mezocolonul transvers. Colonul transvers
împreună cu mezoul său împart cavitatea abdominală în două etaje: unul
supramezocolic și unul inframezocolic.
Etajul supramezocolic conține următoarele organe: ficat, stomac,
splină, și un diverticul al cavității peritoneale numit bursa omentală, situată
înapoia stomacului.
Etajul inframezocolic conține următoarele viscere: jejun -ileon, cec,
colon.
Bursa omentală (Bursa omentlis)
Este un diverticul al marii cavități peritoneale situat înapoia
stomacului. Bursa omentală este o cavitate virtuală, care comunic ă cu marea
cavitate peritoneală prin orificiul omental (Foramen omentale; Foramen
epiploicum) sau orificiul epiploic (hiatul Winslow). Acest orificiu epiploic este
delimitat astfel:
 anterior: pediculul hepatic;
 posterior: vena cavă inferioară, acoperită de peritoneu;
 superior: lobul caudat al ficatului;
 inferior: porțiunea superioară a duodenului.
Bursa omentală prezintă o porțiune principală și câteva prelungiri.
Porțiunea principală este delimitată astfel:
 anterior: peretele posterior al stomacului și lig amentul gastrocolic;
 posterior: peritoneul parietal care acoperă corpul pancreasului, vasele
lienale și stâlpii diafragmatici;
 superior: ligamentul gastrofrenic;
 inferior: mezocolonul transvers.

6
Cele trei prelungiri ale bursei omentale sunt:
o prelungirea dr eaptă sau vestibulul bursei omentale
(Vestibulum) , care comunică cu etajul supramezocolic;
o prelungirea stângă sau recesul lienal (Recessus splenicus;
Recessus lienalis) ;
o un recesul superior (Recessus superior) , între esofagul
abdominal și vena cavă inferio ară.
Acestor trei prelungiri, li se adaugă la făt o prelungire inferioară
(Recessus inferior) care descinde în omentul mare. La adult această prelungire
dispare prin coalescen ța foițelor omentului mare.

Diafragmul pelvin
Diafragmul pelvin este format de c ătre mușchii ridicători anali
împreună cu mușchii coccigieni și sfincter extern al anusului. Suprafața
superioară a diafragmului pelvin este acoperită de fascia superioară a
diafragmului pelvin, iar suprafața inferioară a diafragmului pelvin este
acoperită de fascia inferioară a diafragmului pelvi.
Fascia superioară a diafragmului pelvin se inseră anterior pe suprafața
posterioară a pubelui la 2 -2,5 cm deasupra marginii inferioare a pubelui și se
extinde lateral amestecându -se cu fascia obturatoare în timp ce posterior se
continuă cu fascia piriformă. și medial cu fascia viscerală pelvină
Fascia inferioară a diafragmului pelvin se continuă lateral cu fascia
obturatoare și acoperă peretele medial al fosei ischiorectale, amestecându -și
apoi fibrele cu cele pro venite din fascia sfincterului anal extern și sfincter al
uretrei.

Mușchiul ridicător anal este format practic din trei părți:
 Mușchiul pubococcigian își are originea pe suprafața posterioară
a corpului pubelui și se orientează posterior. Fibrele mediale ale
acestui mușchi înconjoară prostata la bărbați, respectiv vagina la
femei dând naștere mușchiului puboprostatic sau ridicător al
prostatei la bărbați respectiv mușchiului pubovaginal la femei.
Fibrele posterioare se încrucișează și se amestecă cu fibrel e
longitudinale rectale formând mușchiul puboanal. Fibrele situate
inferior formează mușchiul puboperineal.
 Mușchiul puborectal are aceiași origine cu mușchiul
pobococcigian, față de care devine ulterior inferior unindu -se cu
cel de partea opusă la nivelul joncțiunii anorectale.
 Mușchiul iliococcigian își are originea pe fascia obturatoare
între canalul obturator și spina ischiadică.
În porțiunea anterioară a diafragmului pelvin, între cei doi mușchi
ridicători anali există un spațiu care poartă numele de h iat urogenital și care
este străbătut de uretră la bărbați și de uretră și vagină la femei.

7
Mușchiul coccigian este un mușchi pereche care completează
posterior spațiul dintre mușchii ridicători anali împreună cu care formează
diafragmul pelvin.
Mușchiul s fincter extern al anusului este și el considerat ca făcând
parte din diafragmul pelvin. Acest mușchi poate fi împărțit în trei porțiuni
etajate:
 Porțiunea subcutanată care formează plicile anale;
 Porțiunea superficială care înconjoară canalul anal;
 Porțiun ea profundă care este situată în unghiul dintre rect și mușchiul
ridicător anal.

Ligamentul anococcigian este o structură musculotendinoasă
situată pe linia mediană, între joncțiunea anorectală și coccige. De sus în jos
ligamentul prezintă următoarele st raturi:
 Fascia presacrală;
 Tendonul mușchilor pubococcigieni;
 Rafeul muscular al mușchilor iliococcigieni;
 Inserția porțiunii superficiale a mușchiului sfincter extern al anusului.

Mușchii abdomenului
Se împart în:
1. mușchi longitudinali așezați în partea anterioară, de o parte și de
alta a liniei mediane (mu șchii drepți abdominali) și în partea
posterioară, de o parte și de alta a coloanei vertebrale (mușchii
pătra ți lombari),
2. mușchi lați, care alcătuiesc partea laterală a peretelui abdominal și
sunt a șezați în trei planuri:
 superficial, mu șchiul oblic extern al abdomenului,
 mijlociu, mu șchiul oblic intern al abdomenului,
 profund, mu șchiul transvers al abdomenului cu fibre
transver sale.

1. Mușchiul drept al abdomenului (M. rectus abdominis) este un
mușchi lun g, turtit, situat în partea anterioară a peretelui abdominal.
Origine:
– pe fa ța anterioară a cartilajelor costale 5, 6, 7, ligamentul costo –
xifoidian și procesul xifoidian
Inser ție:
– marginea superioară a pubelui;
– pe fa ța anterioară a simfizei pubiene;
– pe creasta pubică.

8
Corpul muscular este întrerupt de 3 -4 intersec ții tendinoase
(Intersectiones tendineae) orientate transversal.
Este învelit de o teacă aponevrotică formată din aponevrozele celor
trei mu șchi lați numită teaca dreptului abdominal (Vagina mus culi recti
abdominis). Această teacă prezintă o lamă anterioară (Lamina anterior) și o
lamă posterioară (Lamina posterior) . Cele două teci sunt despăr țite intre ele de
linia albă mediană (Linea alba) .
Inerva ție:
– ultimii 6 nervi intercostali (T7 -T12) și uneori L1.
Acțiune:
– flexor al bazinului;
– coboară, apoi flectează coloana vertebrală.

2. Mușchiul piramidal (M. pyramidalis) – mic, triunghiular,
inconstant, situat deasupra pubisului, anterior de mu șchiul drept abdominal, în
teaca acestuia.

3. Mușchiul oblic e xtern al abdomenului (M. obliquus externus
abdominis) . Situat pe partea laterală și anterioară a abdomenului
Origine:
– pe fa ța externă și marginea inferioară a ultimelor 7 -8 coaste.
Inser ție:
– pe 2/3 anterioare ale buzei externe a crestei iliace;
– formează ligamentul inghinal.
Inerva ție:
– nervii intercostali (T5 -T12).
Acțiune:
– coboară coastele;
– înclinarea trunchiului de aceea și parte și rotirea în partea opusă;
– flexia bazinului.

4. Mușchiul oblic intern al abdomenului (M. obliquus internus
abdominis) . Est e acoperit superficial de oblicul extern, profund acoperă
mușchiul transvers abdominal.
Origine:
– 1/3 sau 1/2 laterală a ligamentului inghinal
– creasta iliacă.
Inserție:
– pe marginea inferioară a ultimelor patru coaste;
– se continuă cu aponevroza mu șchiului oblic intern care se inseră pe
linia albă și formează teaca dreptului abdominal;
– fibrele inferioare musculare formează cu mu șchiul transvers tendonul
conjunct. Un număr redus de fibre musculare formează mu șchiul
cremaster (M. cremaster) împreună cu fibre d in mu șchiul transvers al
abdomenului.

9
Inervație:
– ultimii 6 intercostali (T7 -T12), ilioinghinal L1.
Acțiune:
– înclină toracele;
– coboară coastele (expirator);
– flectează bazinul pe abdomen.

5. Mușchiul transvers abdominal (M. transverses abdominis) . Situat
în planul profund al peretelui anterolateral al abdomenului
Origine:
– pe ligamentul inghinal;
– pe buza internă a crestei iliace;
– pe fa ța medială a ultimelor 6 coaste.
Inserție:
– aponevroza transversului formează teaca dreptului abdominal;
– fibrele inf erioare formează tendonul conjunct și mușchiul cremaster.
Inerva ție:
– ultimii 6 intercostali (T6 -T12) și L1,L2.
Acțiune:
– comprimă con ținutul abdominal.

6. Mușchiul pătrat lombar (M. quadratus lumborum) . Este a șezat în
partea posterioară a peretelui abdom inal, între pelvis și arcul costal.
Origine:
– pe creasta iliacă;
– pe apofizele costiforme ale ultimelor 3 -4 vertebre lombare.
Inserție:
– pe procesele costiforme ale primelor 3 -4 vertebre lombare;
– pe coasta a 12 -a.
Inerva ție:
– intercostalul 12 și ramuri scurt e ale plexului lombar (T12 -L3).
Acțiune:
– coboară coasta 12;
– înclină coloana lombară de aceea și parte.

10
CAPITOLUL II . PORȚIUNEA ABDOMINO –
PELVINĂ A TUBULUI DI GESTIV
Esofagul (Oesophagus)
Esofagul este un conduct musculo -membranos, cu lungimea de
aproximativ 24 -25 cm, situat între faringe și stomac.
Conformație externă
Esofagul continuă faringele de la nivelului vertebrei C6, străbate
compartimentul esofagian al mediastinului posterior, anterior de coloana
vertebrală, străbate diafragma în dreptul verteb rei T10 și se deschide în stomac
la nivelul cardiei.
Esofagul prezintă trei porțiuni: porțiunea cervicală ( Pars cervicallis;
Pars colli ), porțiunea toracică (Pars thoracica ) și porțiunea abdominală ( Pars
abdominalis ). Diametrul esofagului este neregulat pr ezentând trei zone
îngustate la nivelul cărora diametrul sau este de 1,5 -2 cm care alternează cu
porțiuni mai dilatate la nivelul cărora diametrul este de aproximativ 2,5 cm.
Zonele îngustate sunt reprezentate de strâmtoarea cricoidiană, corespunzătoare
orificiului superior al esofagului, strâmtoarea bronho -aortică (Constrictio
parties thoracicae; Constrictio bronchoaortica ) determinată de artera aortă și
bronhia stângă și strâmtoarea diafragmatică (Constrictio phrenica; Constrictio
diaphragmatica ) situată la nivelul hiatului esofagian al diafragmei format cel
mai adesea din fibre musculare provenite de la nivelul stâlpului drept al
diafragmei, mai rar din fibre musculare provenite din stâlpii drept și stâng ai
diafragmei.

Porțiunea abdominală a esofagului
Raporturi
Porțiunea abdominală a esofagului este situată între hiatul esofagian al
diafragmei și cardia, poartă numele de esofag terminal și prezintă două fețe și
două margini.
Fața anterioară este acoperită de peritoneu și prezintă raporturi cu:
 nervul vag stâng;
 fața viscerală a lobului stâng al ficatului.
Fața posterioară, neacoperit ă de peritoneu, vine în raport cu:
 nervul vag drept;
 stâlpul stâng al diafragmei;
 artera aortă;
 partea cea mai declivă a plămânului stâng.
Marginea dreaptă vine în raport cu:
 peritoneul (care la acest nivel se dedublează formând cele două foițe,
anterioară și posterioară ale omentului mic);
 lobul caudat al ficatului.
Marginea stângă vine în raport cu:

11
 fundul stomacului;
 peritoneul;
 ligamentul triunghiular al ficatului.
În zona în care străbate diafragma este separat de pereții hiatului
esofagian prin două spații de alunecare care provin din fascia
subdiafragmatică, conțin ramuri ale vaselor frenice inferioare și constituie
membrana frenoesofagiană cu rol în fixarea esofagu lui la diafragmă.

Structură. Conformație internă
Peretele esofagului prezintă în structura sa trei tunici si doua straturi:
 Tunica seroasă ( Tunica serosa ), reprezentată de peritoneul care
acoperă doar fața anterioară a esofagului, de unde se continuă spr e
stânga pe fața anterioară a fundului stomacului, iar spre dreapta
formează omentul mic;
 Stratul subseros (Tela subserosa) format dintr -o lama subțire de țesut
conjunctiv;
 Tunica musculară (Tunica muscularis) , formată din fibre musculare
netede dispuse în tr-un strat superficial, cu fibrele orientate longitudinal
și un strat profund, cu fibrele orientate circular;
 Stratul submucos (Tela submucosa), format din țesut conjunctiv lax
care permite deplasarea tunicilor mucoasă și musculară una față de
alta în tim pul mișcărilor peristaltice și conține glande esofagiene
(Glandulae oesophageae ), fibre nervoase și o rețea vasculară
importantă;
 Tunica mucoasă (Tunica mucosa), este plicaturată și este acoperită de
un film de mucus secretat de glandele sofagiene, cu rol protector și de
a ușura alunecarea bolului alimentar. La exterior tunica mucoasă
prezintă musculara mucoasei (Lamina muscularis mucosae ) formată
din fibre musculare netede dispuse longitudinal, care se întretaie și au
rol în apărarea peretelui esofagian de pătrunderea unor corpi străini.

Vascularizație
Arterele
Porțiunea abdominală a esofagului, mai bine vascularizată la nivelul
porțiunilor anterioară și dreaptă, primește ramuri esofagiene (Rr.
oesophageales), care provin din artera gastrică stângă, din ar tera frenică
inferioară stângă, sau direct din artera aortă.
Venele
La nivelul stratului submucos există un plex venos submucos, de la
nivelul căruia sângele este drenat în plexul venos periesofagian, iar de aici în
vena gastrică stângă ( V.gastrica sinistr a). Venele plexului venos submucos pot
fi sediul varicelor esofagiene și la acest nivel se realizează o anastomoză
porto -cavă, prin intermediul venei gastrice stângi tributare venei porte și a
venelor părții toracice a esofagului tributare venei cave infer ioare.

12
Limfaticele
Limfaticele porțiunii abdominale a esofagului iau naștere la nivelul
mucoasei, formează un plex în submucoasă și drenează în nodurile limfatice
gastrice stângi ( Nodi gastrici sinistri ) și în nodurile limfatice ale inelului
limfatic al c ardiei ( Anulus lymphaticus cardiae ).
Inervație
Nervii porțiunii abdominale a esofagului provin din trunchiul vagal
anterior (Truncus vagalis anterior), și trunchiul vagal posterior (Truncus
vagalis posterior).
Anatomie clinică
Esofagul poate fi explorat p rin endoscopie și tranzit baritat esogastric.
Refluxul gastroesofagian poate fi apreciat prin pH -metrie.
Strâmtorile esofagului reprezintă obstacole mecanice la nivelul cărora
se pot opri bolurile alimentare prea mari sau corpii străini, sau pot fi sediul
stenozelor cicatriciale rezultate în urma vindecării leziunilor rămase după i n-
gestia unor lichide corozive.

Stomacul (Gaster)

Reprezintă cea mai dilatată porțiune a tubului digestiv, fiind situat
între esofag și duoden. Are rol în digestie atât prin acți une mecanica cât și
chimică, la acest nivel alimentele suferind modificări în urma cărora se
formea ză chimul gastric. Forma stomacului este variabilă, cea mai uzuală fiind
cea a literei J, iar volumul stomacului crește de la 25 -30 ml în momentul
nașterii până la 1000 -1800 ml la adulți în funcție de sex, vârstă sau de regimul
alimentar.
Din punct de vedere al localizării topografice, stomacul corespunde
epigastrului și hipocondrului stâng, fiind localizat supramezocolic, la nivelul
lojei gastrice.

Loja ga strică are forma paralelipipedică prezentând șase pereți:
 Superior – reprezentat de fata inferioară a porțiunii stângi a
diafragmului și de fața inferioară a lobului stâng și pătrat al ficatului;
 Inferior – reprezentat de colonul transvers, mezocolonul tra nsvers și
ligamentul frenocolic stâng;
 Stâng – reprezentat de loja splenică;
 Drept – reprezentat de loja hepatică;
 Anterior – reprezentat de peretele toraco -abdominal;
 Posterior – peritoneul bursei omentale.

Mijloace de fixare
 Ligamentul gastro -hepatic sa u omentul mic;
 Ligamentul gastro -colic;

13
 Ligamentul gastro -splenic;
 Ligamentul gastro -frenic;
 Continuitatea cu esofagul si duodenul;
 Perna de aer a anselor intestinale;
 Presa abdominală.

Conformație externă și raporturi
Stomacul prezintă doi pereți, două c urburi și două orificii.
 Peretele anterior (Paries anterior) al stomacului este orientat anterior
și superior, vine în raport cu diafragmul (care o separă de pleura
stângă, de baza plămânului stâng și de pericard), cu inserțiile costale
ale mușchiului tran svers abdominal, cu splina (în porțiunea sa cea mai
înaltă și stângă), cu lobul stâng și pătrat al ficatului și cu peretele
anterior al abdomenului. Tot peretele anterior este acoperit de
peritoneu.
 Peretele posterior (Paries posterior) este orientat poste rior si
inferior,vine în raport cu fața anterioară a pancreasului, mezocolonul
transvers, flexura colică stângă, artera splenică, rinichiul stâng, glanda
suprarenală stângă, splina și diafragmul care formează împreună patul
stomacului pe care se sprijină s tomacul. Peretele posterior este
acoperit de peritoneu cu excepția unei mici zone triunghiulare situate
în apropierea cardiei care este în raport cu stâlpul stâng al
diafragmului.
 Curbura mică (Curvatura minor) se întinde între cardie și pilor
reprezentând marginea dreaptă a stomacului, pe care se inseră omentul
mic. La nivelul porțiunii sale mijlocii, acolo unde por țiunea sa
verticală se continuă cu cea orizontală, prezintă incizura angulară
(Incisura angularis) . Un plan care trece prin incizura angulară s epară
corpul stomacului (în stânga) de porțiunea pilorică (în dreapta).
 Curbura mare (Curvatura major) are o lungime de 40 -42 de
centimetri. Începe la nivelul cardiei descriind un arc de cerc spre
stânga, care delimitează fundul stomacului , apoi are un tra seu
descendent până la nivelul incizurii angulare a micii curburi de unde
se orientează spre dreapta și u șor ascendent terminându -de la nivelul
pilorului. Pe curbura mare se inseră omentul mare, ligamentul gastro –
splenic și gastro -frenic.
 Porțiunea cardiac ă sau cardia (Cardia; Pars cardiaca) este prima
porțiune a stomacului, iar orificiul cardiac (Ostium cardiacum)
reprezintă deschiderea esofagului în stomac, fiind situată ușor spre
dreapta axului vertical al stomacului. Marginea dreaptă a esofagului se
continuă cu curbura mică a stomacului, iar marginea stângă a
esofagului se cont inuă cu curbura mare a stomacului cu care formează
un unghi ascuțit – incizura cardică (Incisura cardialis) . Fundul
stomacului (Fundus gastricus) este porțiunea superioară a stomacu lui
fiind situat la un n ivel mai înalt decât cardia.

14
 Porțiunea pilorică (Pars pylorica) reprezintă porțiunea terminală a
stomacului și este formată din antrul piloric (Antrum pyloricum) ,
canalul piloric (Canalis pyloricus) și pilorul (Pylorus) . Orificiul p iloric
(Ostium pyloricum) este orificiul distal al stomacului si reprezintă
comunicarea dintre stomac și duoden el fiind situat spre superior si
spre dreapta. Orificiul piloric este prevăzut cu un sfincter care reglează
cantitatea de alimente care trec din stomac în duoden.

Structură
Peretele gastric este format din trei tunici și două straturi care dinspre
exterior spre interior sunt:
 Tunica seroasă (Tunica serosa) , reprezentată de peritoneul visceral;
 Stratul subseros (Tela subsubserosa) care căptu șește tunica seroasă ;
 Tunica musculară (Tunica muscularis) care este formată din trei
straturi de fibre musculare dispuse astfel dinspre exterior spre interior:
o longitudinal (Stratum longitudinale), acest strat este mai
dezvoltat la nivelul micii curburi și a m arii curburi și mai
puțin dezvoltat la nivelul fundului stomacului;
o circular (Stratum circulare) , perpendicular pe axul vertical al
stomacului, este mai bine dezvoltat spre canalul piloric unde
va forma sfincterul piloric;
o oblic (Fibrae obliquae) , lipse ște la nivelul curburilor și al
regiunii prepilorice.
 Stratul submucos (Tela submucosa) formată din fibre de colagen și
elastină, favorizeaza alunecarea tunicii mucoase pe tunica musculară,
conține vase și plexul nervos submucos. Acest strat este din ce în ce
mai sub țire spre pilor;
 Tunica mucoasă (Tunica mucosa) este formată din epiteliu cilindric
(care secretă mucus gastric cu rol in protecția stomacului față de acțiu –
nea sucului gastric), lamină proprie și lamină musculară a mucoasei
(Lamina muscularis muco sae), și conține glandele gastrice (Glandulae
gastricae) răspândite la nivelul întregii tunici mucoase. Când stomacul
este gol mucoasa prezintă o serie de pliuri gastrice (Plicae gastricae) .
Privită la microscop, mucoasa gastrică prezintă numeroase foveole
gastrice (Foveolae gastricae) , la nivelul cărora se deschid glandele
gastrice. La nivelul micii curburi prezintă un pliu larg numit
magenstrasse, iar la nivelul cardiei proemină spre interior formând
valvula lui Gubaroff care împiedică refluxul gastro -esofagian.

Vascularizație
Vascularizația arterială a stomacului este asigurată de artera gastrică
stângă (cea mai mica ramură din trunchiul celiac), artera gastrică dreaptă care
poate fi unică sau dublă (ia na ștere din artera hepatică comună sau din artera
hepatică proprie), artera gastro -epiploică dreaptă (din artera hepatică comună),
artera gastro -epiploică stângă (din artera splenică) și arterele gastrice scurte

15
(din artera splenică). Artera gastrică stângă se anastomozează cu artera gastrică
dreaptă formâ nd cercul arterial al micii curburi, iar cele două artere gastro –
epiploice se anastomozează formând cercul arterial al marii curburi. Din cele
două cercuri arteriale iau naștere ramuri care vascularizează tunicile
stomacului. La nivelul feței anterioare a stomacului teritoriul vascular al micii
curburi este întins pe 2/3 din suprafață iar cel al marii curburi pe 1/3 din
suprafață intre ele existând o zonă slab vascular izată unde se efectuează incizii
cu sângerare minimă.
Rețeaua venoasă a stomacului începe la nivelul glandelor mucoase,
venele principale însoțesc arterele și se varsă în vena splenică, mezenterică
superioară și unele chiar direct în vena portă.
Limfaticele stomacului sunt dispuse sub forma a trei teritorii: al micii
curburi, al arterei gastroe piploce drepte si al fundului stomacului. Nodurile
limfatice sunt situate la nivelul arterei gastrice stângi, al arterei gastroepiploce
drepte și i al arterei splenice.

Inervație
Inervația stomacului este asigurată de simpatic și de parasimpatic.
 Inervați a simpatică provine în principal din plexul celiac, dar și din
plexul hepatic și plexul splenic.
 Inervația parasimpatică este asigurată de nervii vagi. Din vagul ante ri-
or iau naștere ramuri gastrice care inervează fața anterioară a stomacu –
lui (cea mai m are ramură este nervul gastric anterior mare) și ramuri
pilorice destinate pilorului. Din vagul posterior iau naștere ramuri gas –
trice (cea mai mare este nervul gastric posterior mare) destinate feței
posterioare a stomacului și ramuri celiace care pătrun d în omentul mic.
Vagul are acțiune secretorie și motorie, stimulare sa determinând o
secreție bogată în pepsină și o creștere a motilității gastrice. Simpaticul are
acțiune vasomotorie asupra vaselor gastrice.

Anatomie clinică
Investigațiile de elecție în cazul afecțiunilor gastrice sunt reprezentate
de radioscopia după ingerarea de substanță baritată (ca metodă clasică),
precum și examinarea gastroscopică (ca metodă modernă).
Clinica afecțiunilor gastrice este bogată, principalele afecțiuni ale
stomacul ui fiind reprezentate de ulcerul gastric și de cancerul gastric.
Ulcerul gastric este evidențiabil, radiologic, la examinarea cu pastă
baritată, ca un plus de substanță de contrast care depășește marginile
stomacului. Pliurile mucoasei ajung până la margin ea nișei ulceroase, iar unda
peristaltică vine și ea până la marginea nișei. În cazul unei tumori gastrice
ulceriforme, imaginea radiologică este tot de plus de substanță baritată, dar
unda peristaltică dispare la distanță de nișă datorită impregnării neop lazice a
peretelui gastric, iar pliurile mucoase au margini în pintene spre nișă. Tumorile
vegetative care proliferează în stomac se evidențiază ca minus de substanță de
contrast în conturul gastric. Durerea caracteristică afecțiunilor gastrice este
locali zată la nivelul epigastrului.

16
Intestinul subțire (Intestinum tenue)

Intestinul subțire se întinde de la nivelul pilorului până la valva
ileocecală, ocupă părțile centrală și inferioare ale cavității abdominale, are
lungimea de 6 -7 m și un calibru de 3 -4 cm la origine și de 2 -3 cm la terminare.
Intestinul subțire are trei părți: duodenul, jejunul și ileonul.

Duodenul (Duodenum)
Duodenul este prima porțiune a intestinului subțire, este situat profund
(restul intestinului sub țire este situat superficial), fixat de peretele abdominal
posterior (prin intermediul fasciei lui Treitz), se întinde între pilor și unghiul
duodeno -jejunal având forma unei potcoave în concavitatea căreia pătrunde ca –
pul pancreasului. Are lungimea de aproximativ 25 -30 cm și calibrul de 3,5 -4 cm.

Mijloace de fixare
 Continuitatea cu stomacul;
 Solidaritatea cu pancreasul;
 Canalul coledoc, canalul lui Wirsung și canalul lui Santorini care se
deschid în a doua porțiune a duodenului;
 Mușchiul lui Treitz care fixează flexura duodenojejunală de stâlpul
stâng al diafragmului;
 Rădăcina mezocolonului transvers și a mezenterului îl fixează la
peretele abdominal posterior.

Conformație externă
În traiectul său duodenul pr ezintă patru porțiuni separate î ntre ele de
trei flexuri:
 porțiunea superi oară ( Pars superior ), este situată sub ficat și are direc ție
oblică dinspre stânga spre dreapta, dinspre inferior spre superior și
dinspre anterior spre posterior. Ea se întinde de la nivelul pilorului până
la nivelul colului vezicii biliare unde cotește b rusc formând flexura
duodenală superioară. Prima sa parte este mai dilatată, fiind numită și
ampula sau bulbul duodenal ( Ampulla; Bulbus );
 porțiunea descendentă ( Pars descendens ) este situată prerenal și se
întinde de la nivelul colului vezicii biliare pân ă la nivelul extremității
inferioare a rinichiului drept, corespunzător marginii inferioare a
corpului vertebrei L3, unde cotește din nou formând flexura duodenală
inferioară ( Flexura duodeni inferior );
 porțiunea orizontală sau inferioară ( Pars horizontali s; Pars inferior )
este dispusă transversal, prevertebral, începe la nivelul extremității
inferioare a rinichiului drept de unde duodenul se îndreaptă transversal
peste coloana vertebrală și se termină la nivelul la care duodenul este
încruci șat de artera m ezenterică superioară;

17
 porțiunea ascendentă ( Pars ascendens ) începe la nivelul la care
duodenul este încruci șat de artera mezenterică superioară de unde
cotește urcând pe flancul stâng al vertebrei L2, unde formează un
unghi ascuțit reprezentat de flexura duodenojejunală ( Flexura
duodenojejunalis ) și se continuă cu jejunul.

Structură
În structura duodenului intră patru tunici și un strat:
 tunica seroasă ( Tunica serosa ) reprezentată de peritoneu acoperă în
întregime prima jumătate a părții superioare a duod enului, care este în
rest extraperitoneal, fiind acoperit de peritoneu doar pe fața sa
anterioară.
 stratul subseros ( Tela subserosa ) format din țesut conjunctiv lax care
tapetează fața profundă a peritoneului;
 tunica musculară ( Tunica muscularis ) este alcă tuită dintr -un strat
extern format din fibre longitudinale ( Stratum longitudinale; Stratum
helicoidale longi gradus ) întărite la nivelul unghiului duodenojejunal
de mușchiul lui Treitz și un strat intern format din fibre circulare
(Stratum circulare; Strat um helicoidale brevis gradus ) mai bine
reprezentat la nivelul sfincterelor duodenale. Între cele două straturi se
găsește pl exul nervos al lui Auerbach;
 tunica submucoasă ( Tela submucosa ) este formată din țesut
conjunctivo -elastic lax, conține vase, nervi, foliculi limfatici precum și
glandele duodenale Brunner ( Glandulae duodenales ).
 tunica mucoasă (Tunica mucosa ) formată din epiteliu și corion
prezintă: plicele circulare (Plicae circulares ) sau valvulele Kerckring,
care sunt absente în partea superioară a duodenului și care au rolul de
a mări suprafața de absorbție a intestinului; vilozitățile intestinale
(Villi intestinales ), formațiuni ale mucoasei cu rol în îndelinirea
funcției de absorbție; ocazional foliculi limfatici; plica longitudinală a
duodenulu i (Plica longitudinalis duodeni ), cută longitudinală a
mucoasei situată în partea medială a peretelui posterior al părții
descendente; papila duodenală mare (Papilla duodeni major ),
proeminență situată la extremitatea inferioară a plicii longitudinale la
nivelul căreia se deschid ductul coledoc și ductul pancreatic Wirsung;
papila duodenală mică (papilla duodeni minor ) localizată deasupra
plicii longitudinale la nivelul căreia se deschide ductul pancreatic
accesor Santorini. Tot aici este situată lamina mus culară a mucoasei
(Lamina muscularis mucosae ) formată din două straturi musculare,
extern longitudinal și intern circular.

Raporturi
Porțiunea superioară prezintă următoarele raporturi:
 anterior este acoperită de peritoneu și vine în raport cu lobul pătra t al
ficatului și cu vezica biliară;

18
 posterior nu este acoperită de peritoneu cu excep ția porțiunii
juxtapilorice care ia parte la formarea bursei omentale și vine în raport
cu vena portă, ductul coledoc și artera gastroduodenală;
 superior dă inserție liga mentului gastro -hepatic și participă la
delimitarea orificiului epiploic (hiatului lui Winslow);
 inferior vine în raport cu capul pancreasului care prezintă un tubercul
preduodenal și un tubercul retroduodenal.
Porțiunea descendentă prezintă următoarele ra porturi:
 anterior este încrucișată de mezocolonul transvers și vine în raport cu
fața viscerală a lobului drept al ficatului, extremitatea dreaptă a
colonului transvers și jejunul:
 posterior este situată fascia lui Treitz prin intermediul căreia vine in
raport cu vasele renale drepte, fața anterioară a rinichiului drept, vena
cavă inferioară și mușchiul psoas mare;
 medial cu capul pancreasului și canalele excretoare pancreatice
(coledoc, Wirsung, Santorini);
 lateral cu ficatul și flexura colică dreaptă.
Porțiunea orizontală prezintă următoarele raporturi:
 anterior cu rădăcina mezenterului și vasele mezenterice superioare
precum și cu ansele intestinului subțire;
 posterior, prin intermediul fasciei lui Treitz, cu ureterul drept,
mușchiul psoas mare drept, vas ele testiculare sau ovariene drepte,
vena cavă inferioară și coloana vertebrală;
 superior cu capul pancreasului și procesul uncinat;
 inferior cu ansele intestinului subțire.
Porțiunea ascendentă prezintă următoarele raporturi:
 anterior cu colonul transvers și mezocolonul transvers care le separă
prin intermediul bursei omentale de fața posterioară a stomacului;
 posterior, prin intermediul fasciei lui Treitz, cu trunchiul simpatic
stâng, mușchiul psoas mare stâng, vasele renale stângi, vasele
gonadale stângi și vena mezenterică inferioară;
 la dreapta cu aorta și porțiunea incipientă stângă a rădăcinii mezenterului;
 la stânga cu rinichiul stâng și ureterul stâng.
Porțiunea ascendentă și flexura duodenojejunală sunt sus pendate de
diafragmă și de țesutul conju nctiv din jurul trunchiului celiac prin intermediul
mușchiului suspensor al duodenului ( M. suspensorius duodeni; Lig. suspen –
sorium duodeni ) sau mușchiul lui Treitz care are două părți componente, partea
frenicoceliacă ( Pars phrenicocoeliaca ) și partea cel iacoduodenală ( Pars
coeliacoduodenalis ).

Vascularizație
Arterele
Vascularizația duodenului provine din trunchiul celiac și din artera
mezenterică superioară. Din trunchiul celiac ia na ștere artera hepatică comună
care dă na ștere arterei gastroduodenale (A.gastroduodenalis) din care provin

19
artera supraduodenal ă (A. supraduodenalis ), arterele retroduodenale (Aa.
retroduodenales) , artera pancreaticoduodenal ă superioar ă anterioar ă (A.
pancreaticoduodenalis superior anterior) și artera pancreaticoduodenal ă supe-
rioar ă posterioar ă (A. pancreaticoduodenalis superior posterior). Din artera
mezenteric ă superioar ă ia na ștere artera pancreaticoduodenal ă inferioar ă (A.
pancreaticoduodenalis inferior) care se bifurc ă într-o ramur ă anterioar ă (R.
anterior) și una posterio ară (R. post erior).
Venele
Venele urmează traiectul arterelor și drenează sângele venos în vena
splenică ( Vena splenica; V. lienalis ), vena mezenterică superioară ( Vena
mesenterica superior ) și vena portă hepatică ( Vena portae hepatis ).
Limfaticele
Limfati cele duodenului se varsă în nodurile limfatice hepatice ( Nodi
hepatici ) și celiace ( Nodi coeliaci ).

Inervație
Nervii duodenului provin din plexul celiac și mezenteric superior și
formează la nivelul peretelui duodenal plexul Meissner și plexul Auerbach.

Anatomie clinică
Duodenul și în special por țiunea sa superioară este sediul cel mai frec vent
al ulcerului duodenal, al inflamațiilor acute sau cronice (duodenite) și al can cerului
duodenal. Explorarea duodenului se poate face prin palpare, examen radio logic
sau radioscopic cu substan ță de contrast (pasaj baritat) și tubaj duodenal.

Jejunul și ileonul (Jejunum; Ileum)
Jejunul și ileonul este porțiunea intestinului subțire cuprinsă între
duoden și cec. Ocupă porțiunea superficială a etajului submezocolic al cavității
abdomino -pelvine și este legat de peretele abdominal posterior prin
intermediul mezenterului.

Conformație externă
Jejunul împreună cu ileonul are lungimea de aproximativ 6 m și un
calibru mai mare în porțiunea inițială (aproximativ 4 cm) și mai mic în
porțiunea terminală (aproximativ 2 cm). Este format din 14 -16 anse intestinale,
dintre care primele 7 -8 anse sunt dispuse orizontal, iar ultimele au dispoziție
vertic ală (cu excep ția ultimei anse care are dispoziție orizontală) Schimbarea
dispoz iției anselor intestinale se realizează la nivelul vertebrei L 5. O ansă
intestinală este o por țiune de intestin subțire dispus sub forma literei U,
prezentând un bra ț aferent și un braț eferent. Lungimea medie a unei anse
intestinale este de apr oximativ 20 cm.
Diverticulul ileal (Diverticulum ilei) sau diverticulul lui Meckel,
reprezintă o rămă șiță a ductului omfaloenteric, el realizând comunicarea între
intestin și vezicula ombilicală la embrion. Este situat la nivele unei anse
ombilicale, cam la 40 -60 cm distanță de unghiul ileocecal.

20
Mijloace de fixare
 mezenterul este cel mai important mijloc de fixare a intestinului
subțire;
 flexura duodeno -jejunala ancorată de mu șchiul lui Treitz;
 presa abdominală.

Structură
În structura jejunului și ileonului intră p atru tunici și un strat:
 tunica seroasă (Tunica serosa) formată de peritoneul visceral, care
învelește complet jejunul și ileonul și se continuă cu mezenterul între
foițele căruia se găsesc ramurile jejunale și ileale ale vaselor
mezenterice superioare, ne rvi, noduri și vase limfatice.
 stratul subseros (Tela subserosa) este o pătură de țesut conjunctiv lax
situat pe fața profundă a peritoneului;
 tunica musculară (Tunica muscularis) , alcătuită din două straturi,
extern longitudinal (Stratum longitudinale) și intern circular (Stratum
circulare). Contracția fibrelor musculare asigură amestecul conținu tu-
lui intestinal cu sucurile intestinale și progresia acestuia de -a lungul
canalului digestiv. Între cele două straturi musculare se afla plexul
nervos al lui A uerbach;
 tunica submucoasă (Tunica submucosa), alcătuită din țesut conjunctiv
lax în care se găsesc vase limfatice, vase sangvine și plexul nervos al
lui Meissner. Ea este aderentă la stratul muscular și permite alunecarea
stratului mucos;
 tunica mucoasă (Tunica mucosa), formată din epiteliu, corion și
lamina musculară a mucoasei (Lamina muscularis mucosae) conține:
plicile circulare (Plicae circulares) sau valvulele conivente a lui
Kerckring care au rolul de a cre ște suprafața de absorbție a
intestinului; vilozitățile intestinale (Villi intestinales) care au rol în
absorbția intestinală; glandele intestinale (Glandulae intestinales) sau
glandele Lieberkuhn care secretă sucul intestinal; foliculi limfatici
solitari (Noduli lymphoidei solitarii) și foliculi l imfatici agregați
(Noduli lymphoidei aggregati) .

Raporturi
 anterior cu peretele abdominal anterior prin intermediul omentului mare;
 posterior cu por țiunea descendentă și orizontală a duodenul, rinichii,
ureterele, aorta, vena cavă inferioară, coloana vert ebrală și peretele
abdominal posterior;
 superior cu mezocolonul transvers și colonul transvers;
 inferior cu colonel sigmoid, rectul, vezica urinară și organele genitale
feminine (ovare, tube uterine, uter);
 lateral, dreapta și stânga cu colonul ascendent ș i respectiv colonul
descendent

21
Vascularizație
Arterele
Vasculariza ția arterială a jejunului și ileonului provine din artera
mezenterică superioară, prin intermediul arterelor jejunale (Aa. jejunales) și a
arterelor ileale (Aa. ileales). Acestora li se ad augă ramura ileală a arterei ileo –
colice pentru porțiunea terminală a ileonului (A. ileocolica; R. ilealis) . Aceste
artere abordează jejunul și ileonul la nivelul marginii mezenteriale și se divid
anastomozându -se cu ramurile adiacente pentru a forma patru tipuri de arcade
arteriale, primare, secundare, terțiare și cuaternare. Din arcadele cuaternare iau
naștere vasele drepte care se distribuie peretelui intestinal și nu se anasto mo-
zează cu alte ramuri arteriale, astfel circula ția la acest nivel fiind de tip terminal.
Obstrucția unui asemenea vas determinând necroza ansei intestinale respective.
Venele
Venele jejunului și ileonului pleacă de la nivelul mucoasei, formează o
rețea submucoasă, apoi o rețea subseroasă, după care sunt colectate de venele
jejuna le (Vv. jejunales) și ileale (Vv. ileales) care se varsă în vena mezenterică
superioară.
Limfaticele
Vasele limfatice pleacă de la nivelul vilozităților intestinale și
formează succesiv o rețea la nivelul corionului mucoasei, apoi o rețea
submucoasă, o reț ea intramusculară și în final o rețea subseroasă. De la acest
nivel vasele se colectează către marginea mezenterică a intestinului, străbat
nodurile limfatice de la nivelul mezenterului, apoi nodurile limfatice
mezenterice superioare (Nodi mesenterici superiores) și se varsă în cisterna
chilului Pecquet (Cisterna chyli).

Inervația
Nervii jejunului și ileonului provin din plexul celiac, din care se de s-
prinde plexul mezenteric superior situat pe traiectul arterei mezenterice super i-
oare. De aici pornesc fibre nervoase care ajung la nivelul peretele intestinal, în
grosimea căruia formează cele două plexuri nervoase, plexul mienteric Aue r-
bach, ale cărui fibre controlează motilitatea intestinală și plexul submucos
Meissner care asigură inervația mucoasei intestin ale.

Anatomie clinică
Jejunul și ileonul pot fi explorate prin inspec ție, palpare, percuție,
ausculta ție și examen radiologic. Cele mai frecvente afecțiuni ale intestinului
subțire sunt reprezentate de ocluzia intestinală (caracterizată prin oprirea
compl etă și de lungă durată a tranzitului intestinal) care poate fi mecanică
(datorată unor cauze anatomice) sau dinamică (datorată unei dereglări a
sistemului nervos intramural, și care are drept consecință paralizia intestinului
sau un spasm puternic la un an umit nivel.

22
Intestinul gros (Intestinum crassum)

Intestinul gros reprezintă por țiunea terminală a tubului digestiv, cont i-
nuă ileonul terminal de la nivelul valvei ileocecale și se deschide la exterior
prin intermediul orificiului anal. Are lungimea de 1, 3-1,8 m și un calibru de la
aproximativ 7 -7,5 cm inițial până la 3 -3,5 cm în porțiunea terminală, Intestin u-
lui gros i se pot descrie trei porțiuni: cecul, colonul (divizat în colonul asce n-
dent, colonul transvers, colonul descendent și colonul sigmoidian) ș i rectul.

Conformație externă
Intestinul gros începe la nivelul fosei iliace drepte printr -o porțiune
mai dilatată, cecul de care este anexat apendicele vermiform, urcă apoi ca și
colon ascendent (Colon ascendens) corespunzător flancului drept și
hipocond rului drept până la nivelul feței inferioare a ficatului unde cotește
formând flexura colică dreaptă (Flexura coli dextra; Flexura coli hepatica) și
se continuă cu colonul transvers (Colon transversum) până la nivelul
hipocondrului stâng unde cotește din n ou formând flexura colică stângă
(Flexura coli sinistra; Flexura coli splenica). Aceasta se continuă cu colonul
descendent (Colon descendens) care coboară la nivelul flancului stâng și a
fosei iliace stângi și se continuă cu colonul sigmoidian (Colon sigmo ideum) la
nivelul pelvisului, iar acesta cu rectul (Rectum) și canalul anal (Canalis analis)
care se deschide la exterior prin anus (Anus).
Intestinul gros prezintă la exteriorul său următoarele elemente
morfologice:
 teniile colonului (Taeniae coli) sau ba ndeletele, în număr de trei (doar
două la nivelul colonului sigmoid), sunt benzi musculare urmând axul
mare al colonului. Ele iau na ștere la nivelul inserției apendicelui
vermiform marcând baza acestuia;
 haustrele colonului (Haustra coli), porțiuni bombate ale peretelui
intestinal separate de șanțuri transversale adânci, care proemină în
interiorul lumenului intestinal sub forma plicilor semilunare (Plicae
semilunares coli). Ele sunt mai mari la nivelul cecului și mai mici la
nivelul colonului sigmoidian;
 apendicele epiploice (Appendices omentales; Appendices adiposae
coli; Appendices epiploicae) reprezentă mici ciucuri grăsoși
suspenda ți de teniile colonului. Cei mai numeroși se află la nivelul
colonului descendent și sigmoidian.

23
Cecul (Caecum)
Cecul re prezintă por țiunea inițială a intestinului gros, situată sub
planul care trece prin locul de deschidere a ileonului la nivelul unghiului
ileocolic. La nivelul feței sale mediale este situat apendicele vermiform, iar
superior se continuă cu colonul ascenden t.
Lungimea sa este de 6 – 8 cm (este mai lung la vârstnici) și înălțimea
de 7 cm. De obicei este situat în fosa iliacă dreaptă, dar uneori poate avea o
poziție înaltă, respective lombară, prerenală sau subhepatică sau o poziție
joasă, în pelvis unde poate coborî până la nivelul fundului de sac Douglas.

Structură
Peretele cecului prezintă patru tunici și un strat
 tunica seroasă ( Tunica serosa ), reprezentată de peritoneu care de
obicei învele ște cecul în întregime, dar uneori doar îl acoperă.
 stratul subse ros (Tela subserosa ) căptu șește peritoneul;
 tunica musculară ( Tunica muscularis ) este formată din două straturi:
un strat extern cu fibrele longitudinale grupate în trei tenii, respective
una anterioară, una postero -laterală și una postero -medială și un st rat
intern cu fibre circulare;
 tunica submucoasă ( Tela submucosa ) conține vase sangvine și
limfatice, nervi și foliculi limfatici solitari;
 tunica mucoasă ( Tunica mucosa ), formată din epiteliu și corion,
conține glande intestinale ( Glandulae intestinales ), iar spre
submucoasă este dublată de lamina musculară a mucoasei ( Lamina
muscularis mucosae ).
În interiorul cecului, teniilor de la suprafață le corespund niște
proeminențe longitudinale, haustrelor le corespund celulele cecale, iar
șanțurilor transversale care separă haustrele le corespund plicele semilunare
ale cecului. La nivelul fe ței mediale a cecului este situat orificiul de deschidere
al ileonului ( Ostium ileale ) corespunzător valvei ileocecale, iar la aproximativ
3 cm inferior de acesta este situat orificiul de deschidere al apendicelui
vermiform ( Ostium appendicis vermiformis ). Valva ileocecală prezintă două
buze super ioară ( Labrum ileocolicum; Labrum superius ) și inferioară ( Labrum
ileocaecale; Labrum inferius ) care se unesc la nivelul extremitățil e lor
formând frâul valvei ileocecale ( Frenulum ostii ilealis ). Marginile libere ale
celor două buze delimitează între ele o deschidere ovalară cu diametrul de
aprox imativ 1 cm.

Raporturi
 anterior cu peretele abdominal anterior și în unele cazuri cu oment ul
mare;
 posterior cu recesul retrocecal când cecul este învelit în întregime de
peritoneu sau cu fascia Toldt, dacă cecul este fixat, iar prin intermediul

24
lor cu mușchiul iliopsoas, fascia iliacă, ramuri din plexul lombar
(nervul cutanat femural lateral ș i nervul femural);
 lateral cu fascia iliacă, mușchiul iliac și nervul cutanat femural lateral);
 medial cu anse ileale terminale, la acest nivel ileonul deschizându -se
la corespunzător valvei ileocecale;
 superior se continuă cu colonul ascendent;
 inferior, când cecul se află la nivelul fosei iliace drepte vine în raport
cu orificiul profund al canalului inghinal și cu fascia iliacă. Dacă cecul
are o localizare înaltă, vine în raport cu rinichiul drept și fața inferioară
a ficatului, dacă localizare sa este j oasă vine în raport cu rectul, vezica
urinară și uterul.

Vascularizație
Arterele
Arterele cecului iau na ștere din artera ileocolică care este ramură din
artera mezenterică superioară și sunt reprezentate de artera cecală anterioară
(A. caecalis anterior ) care asigură vasculariza ția feței anterioare a cecului și
artera cecală posterioară ( A. caecalis posterior ) care asigură vasculariza ția
feței posterioare a cecului.
Venele
Venele cecului se varsă în vena ileocolică ( V. ileocolica ) care este
tributară venei mezenterice superioare.
Limfaticele
Vasele limfatice iau naștere la nivelul tunicii submucoase, însoțesc
vasele sangvine și drenează limfa în nodurile limfatice prececale ( Nodi
precaecales ) și în nodurile limfatice retrocecale ( Nodi retrocaecales ) tributa re
nodurilor limfatice mezenterice superioare.

Inervație
Inervația simpatică a cecului provine din plexul celiac prin intermediul
plexului mezenteric superior, iar inerva ția parasimpatică provine din nervii
vagi.

Explorarea cecului
Explorarea cecului se poate face prin palparea peretelui abdominal,
prin explorare radiologică (pe gol sau cu substan ță de contrast) și explorare
chirurgicală .

25
Apendicele vermiform (Appendix vermiformis)

Apendicele vermiform este un organ limfoid, care are forma unui tub
cilindric, ce se deschide la nivelul fe ței mediale a cecului la aproximativ 3 cm
inferior de valvula ileocecală. Are lungimea de 8 -10 cm și un calibru de 6 -8 mm.
Baza apendicelui este situată la locul de confluen ță a celor trei tenii musculare.
Poziția ap endicelui poate fi diferită, întâlnindu -se următoarele localizări:
 apendice situat retrocecal și retrocolic, adică posterior de cec și de
colonul ascendent, când vine în raport anterior cu cecul și colonul
ascendent, iar posterior cu mușchiul iliac și fasc ia iliacă;
 apendice situat pelvin, adică inferior de cec, ajungând până la nivelul
strâmtorii superioare a pelvisului, poziție în care vârful său vine în
raport la femeie cu trompa uterină dreaptă și cu ovarul drept;
 apendice situat preileal, anterior fa ță de porțiunea terminală a ile onului
și venind în raport cu peretele abdominal anterior;
 apendice situat retroileal, localizat posterior fa ță de porțiunea
terminală a ileonului.

Structură
Peretele apendicelui prezintă patru tunici:
 tunica seroasă formată d e peritoneul care învelește apendicele și fo r-
mează un mezoapendice care se fixează pe cec și pe ileon. Peritoneul
este d ublat de stratul subseros;
 tunica musculară este formată din două straturi: un strat extern cu f i-
brele dispuse longitudinal și un strat intern cu fibrele dispuse circular;
 tunica submucoasă, care prezintă numeroși foliculi limfatici;
 tunica mucoasă formată din epiteliu și corion conține pe lângă
glandele Lieberkuhn și numeroși foliculi limfatici agregați ( Noduli
lymphoidei aggregati ) și es te dublată spre submucoasă de lamina
musculară a muco asei.

Vascularizație
Arterele
Vascularizația arterială a apendicelui este asigurată de artera apendic u-
lară ( A. appendicularis ) care ia na ștere din artera ileocolică.
Venele
Drenajul venos al apendicelui este asigurat de vena apendiculară ( V.
appendicularis ) care însoțește artera apendiculară și se varsă în vena
ileocolică.
Limfaticele
Limfaticele apendicelui iau naștere la nivelul submucoasei și drenează
limfa în nodurile limfatice apendiculare ( Nodi app endiculares ) și apoi în nod u-
rile limfatice mezenterice superioare.

26
Inervație
Inervația simpatică a apendicelui provine din plexul celiac, iar cea p a-
rasimpatică din nervul vag.

Anatomie clinică
Cea mai întâlnită afecțiune este apendicita. Pentru diagnostic area
apendicitei o mare importan ță o are cunoașterea punctelor de proiecție cutan a-
tă a sensibilității dureroase apendiculare. Aceste puncte sunt:
 punctul lui Mc Burney situat pe linia care unește spina iliacă
anterosuperioară dreaptă cu ombilicul, la unire a treimii laterale cu tr e-
imea mijlocie;
 punctul lui Lanz situat pe linia care unește cele două spine iliace
anterosuperioare, la unirea treimii drepte cu treimea mijl ocie;
 punctul lui Morris situat la 4 cm inferior și lateral fa ță de o mbilic.

Colonul (Colon)

Colonul este porțiunea intestinului gros cuprinsă între cec și rect, are lun –
gimea cuprinsă între 1,25 m și 1,5 m și un calibru care descrește de la 5 cm în por –
țiunea inițială la 2,5 -3 cm în porțiunea terminală și este împărțit în patru seg mente:
colonul ascendent, colonul transvers, colonul descendent și colonul sigmoidian.

Structură
Peretele colonului prezintă patru tunici și un strat:
 tunica seroasă este reprezentată de peritoneu care învelește parțial co lo-
nul ascendent și descendent, resp ective pe fețele anterioară, medială și
laterală și învelește în totalitate colonul transvers și colonul sigmoidian
formând mezocolonul transvers respectiv mezocolonul sigmoidian.
 stratul subseros (Tela subserosa) tapetează fa ța profundă a stratului
seros;
 tunica musculară ( Tunica muscularis ) este formată din două straturi mus –
culare, un strat extern cu fibrele dispuse longitud inal (Stratum lon gi-
tudinale ) și un strat intern cu fibrele dispuse circular ( Stratum circulare );
 tunica submucoasă conține vas e sangvine și limfatice, nervi și foliculi
limfatici solitari;
 tunica mucoasă formată din epiteliu și corion conține glande
intestinale Lieberkuhn și numeroși foliculi limfatici solitari.

Raporturi
Colonul ascendent
Colonul ascendent continuă cecul coresp unzător nivelului planului
transversal care trece prin valva ileocecală și se întinde până la nivelul feței

27
inferioare a ficatului unde cotește spre stânga formând flexura colică dreaptă.
Are lungimea de aproximativ 15 cm, un calibru de 5 -6 cm, răspunde fo sei
iliace drepte și regiunii lombare drepte și prezintă următoarele raporturi:
 anterior cu ansele intestinului subțire, omentul mare și peretele
abdominal anterior;
 posterior vine în raport, prin intermediul fasciei de coalescență
retrocolice Toldt, cu fa scia iliacă, mușchiul iliac, mușchiul pătrat al
lombelor și fața anterioară a rinichiului drept.
Flexura colică dreaptă
Flexura colică dreaptă se formează la joncțiunea dintre colonul
ascendent și colonul transvers, cele două segmente formând între ele un unghi
de 60 -80o, în dreptul extremității anterioare a coastelor 10 și 11. Ea este fixată
prin intermediul ligamentului freno -colic, a ligamentului hepato -colic și a liga –
mentului cistico -colic. Flexura colică dreaptă prezintă următoarele raporturi:
 superi or și lateral cu fața inferioară a lobului drept al ficatului pe care
determină impresiunea colică;
 antero -medial cu porțiunea descendentă a duodenului și fundul vezicii
biliare;
 posterior cu fața anterioară a rinichiului drept.
Colonul transvers
Colonul t ransvers se întinde între flexura colică dreaptă și flexura colică
stângă, este dispus oblic și ușor ascendent, de la dreapta spre stânga fiind situat
corespunzător hipocondrului drept, epigastrului și hipocondrului stâng. Are
lungimea de aproximativ 50 -60 cm și prezintă următoarele raporturi:
 anterior cu omentul mare, care se inseră la nivelul feței sale anterioare
și cu peretele abdominal anterior;
 posterior, prin intermediul mezocolonului transvers care se inseră la
acest nivel, vine în raport cu porțiun ea descendentă a duodenului,
capul și corpul pancreasului, extremitatea superioară a mezenterului,
flexura duodenojejunală și ansele intestinului subțire;
 superior cu ficatul, vezica biliară, marea curbură a stomacului și splina;
 inferior cu ansele intesti nului subțire.
Flexura colică stângă
Flexura colică stângă se găse ște la joncțiunea colonului transvers cu
colonul descendent, segmente care formează între ele un unghi de 40 -50. Ea
este situată profund la nivelul hipocondrului stâng proiec ția sa fiind mai înaltă
decât a flexurii colice drepte, corespunzător respective extremității anterioare a
coastei 8 de partea stângă. Prezintă următoarele raporturi:
 anterior cu marea curbură a stomacului;
 superior cu fața colică a splinei;
 medial și posterior cu fața an terioară a rinichiului stâng și glanda
suprarenală stângă.
Colonul descendent
Colonul descendent începe la nivelul flexurii colice stângi, străbate
hipocondrul stâng și regiunea lombară stângă și se termină la nivelul crestei

28
iliace unde se continuă cu col onul sigmoidian. Are lungimea de 15 -25 cm,
calibrul de 2,5 -3,5 cm și prezintă următoarele raporturi:
 anterior, este acoperit de peritoneu și vine în raport cu ansele jejunale
și cu peretele abdominal anterior;
 posterior vine în raport cu mușchiul pătrat al lombelor, mu șchiul
transvers al abdomenului, mu șchiul psoas mare, nervii iliohipogastric,
ilioinghinal, cutanat femural lateral, femoral și genitofemural și artera
iliacă externă.
 medial vine în raport cu rinichiul stâng;
 lateral vine în raport cu peretel e abdominal și spațiul parieto -colic
stâng.
Colonul sigmoidian
Colonul sigmoidian numit și colonul iliopelvin începe la nivelul
crestei iliace,străbate fosa iliacă stângă și pelvisul și se termină la nivelul
marginii superioare a vertebrei S3, nivel de la care se continuă cu rectul. Are
lungimea de 25 -40 cm și un calibru mai uniform decât restul colonului.
Prezintă doar două tenii musculare și numeroase apendice epiploice așezate pe
două rânduri. Colonul sigmoidian poate fi împărțit convențional în două
segmente: porțiunea iliacă (colonul iliac) și porțiunea pelvină (colonul pelvin).
Porțiunea iliacă, fixă și scurtă, se întinde de la creasta iliacă până la
marginea medială a mușchiului psoas stâng și prezintă următoarele raporturi:
 anterior cu ansele intesti nului subțire și peretele abdominal anterior;
 posterior, prin intermediul fasciei de coalescență retrocolice Toldt, cu
fascia iliacă, mușchiul iliopsoas, vasele iliace externe, vasele
testiculare sau ovariene și nervul genitofemural.
Porțiunea pelvină, se întinde de la marginea medială,a mușchiului
psoas stâng până la nivelul vertebrei S3, este învelită în totalitate de peritoneu
care formează un mezou, mezocolonul sigmoidian, ce îi conferă o mare
mobilitate și prezintă următoarele raporturi:
 superior și la dreapta cu ansele ileonului;
 inferior cu vezica urinară, iar la femeie și cu uterul;
 posterior cu vasele iliace interne stângi, ureterul stâng și cu plexul
sacral;
 lateral cu vasele iliace externe stângi, ovarul (la femeie), ductul
deferent (la bărbat) și cu peretele lateral al pelvisului.
Poziția și dimensiunile colonului sigmoidian sunt foarte variabile și
depind de lungimea sa și a mezocolonului sigmoidian, de gradul său de
distensie și de gradul de distensie al organelor din vecinătate, respective vezi ca
urinară, rectul și uterul.
Vascularizație
Arterele
Vasculariza ția colonul ascendent, a flexurii colice dreapte și a celor
două treimi drepte ale colonului transvers este asigurată de ramuri ale arterei
mezenterice superioare: ramura colică a arterei ile ocolice ( R. colicus ), artera
colică dreaptă ( A. colica dextra ), artera flexurii drepte ( A. flexurae dextrae ) și

29
artera colică medie ( A. colica media ). Ajunse în apropierea colonului aceste
artere se anastomozează între ele și dau naștere unei arcade margin ale, numită
și artera marginală ( A. marginalis coli; A. juxtacolica; Arcus marginalis coli ).
Din aceste arcade iau naștere arterele drepte, orientate perpendicular pe
traiectul colonului și care formează rețele vasculare subseroase din care iau
naștere vas e pentru toate tunicile colonului.
Vaculariza ția colonul descendent, a flexurii colice stângi și a colonul
sigmoidian este asigurată de ramuri ale arterei mezenterice inferioare ( A. mesen –
terica inferior ): artera ascendentă ( A. ascendens ), artera colică stângă ( A. colica
sinistra ) și arterele sigmoidiene ( Aa. sigmoidae ). Aceste artere se anastomozează
în apropierea colonului formând artera marginală sau arcada paracolică din care
iau naștere arterele drepte. Acestea pătrund în peretele colonului și formea ză
rețele subseroase din care iau naștere ramuri pentru toate tunicile colonului.
Venele
Venele colonului prnesc din rețele situate la nivelul tunicii
submucoase, a tunicii musculare și a stratului subseros, se varsă în venele
drepte, care însoțesc arterel e omonime și drenează în venele mezenterice
superioară și inferioară care sunt tributare venei porte hepatice.
Limfaticele
Limfa de la nivelul colonului ascendent și a colonului transvers este dre –
nată în nodurile limfatice paracolice ( Nodi paracolici ) situate de -a lungul arterei
marginale, de aici în nodurile limfatice mezocolice ( Nodi mesocolici ) și în no du-
rile limfatice colice drepte, mijlocii și stângi ( Nodi colici dextri/ medii, sinistri ).
De la nivelul lor limfa este drenată în nodurile limfatice mezenterice superioare.
Limfa de la nivelul porțiunii superioare a colonului descendent este
drenată prin intermediul nodurilor limfatice colice stângi în nodurile limfatice
mezenterice inferioare, iar cea de la nivelul părții inferioare a colonului
descen dent și de la nivelul colonului sigmoidian este drenată prin nodurile
limfatice sigmoidiene ( Nodi sigmoidei ) în nodurile limfatice mezenterice
inferioare ( Nodi mesenterici inferiores ).

Inervație
Inervația colonului ascendent și a celor două treimi drepte a colonului
transvers este asigurată de fibre simpatice provenite din ganglionii celiaci și
mezenterici superiori și de fibre parasimpatice provenite din nervii vagi. Fibrele
nervoase formează plexuri situate de -a lungul ramurilor arterei mezenterice
super ioare. Treimea stângă a colonului transvers, colonul descendent și colonul
sigmoidian primesc fibre simpatice din plexul hipogastric superior prin inter –
mediul plexurilor periarteriale situate de -a lungul ramurilor arterei mezenterice
superioare și fibre p arasimpatice provenite din nervii splanhnici pelvini.

Anatomie clinică
Explorarea colonului se face prin palpare (dintre toate segmentele intes –
tinului gros cecul și colonul sigmoidian sunt cele mai accesibile palpării),
percuție, radiografie abdominală ( simplă sau cu dublu contrast) și colonoscopie .

30
Rectul (Rectum)

Reprezintă ultima por țiune a intestinului gros. Limita superioară o re pre-
zintă locul unde se termină mezocolonul sigmoidian, corespunzător vertebrei S 3,
fiind u șor strangulată (joncțiunea recto -sigmoidiană). Limita inferioară este
reprezentată de orificiul anal prin intermediul căruia se deschide la exter ior.
Prezintă două por țiuni cu structură diferită: o porțiune pelvină, largă și
lungă, numită ampula rectului (Ampulla recti) și o por țiune perineală, mai
îngustă și mai scurtă numită canalul anal (Canalis analis) .

Loja rectală
Limite
 posterior – sacrul și coccigele, precum și mușchii piriform și
coccigian;
 lateral – mușchii ridicători anali tapetați de aponevroza profundă a
perineului;
 anterior – septul rectovezicoprostatic la bărbat, iar la femeie
parametrul;
 inferior – loja este închisă de aderen țele mușchilor ridicători anali la
pereții rectului;
 superior – peritoneul.
Mijloacele de fixare
Ale ampulei rectal:
 peritoneul;
 aderen țele la plan șeul pelvin prin mușchii ridicători anali;
 continuitatea cu colonul sigmoidian;
 pediculii vasculari (vasele rectale superioare și mijlocii).
Ale canalului anal
Sunt reprezentate de aderen țele la mușchii ridicători anali, transvers
profund al perineu lui și sfincter striat extern, dar și la fasciile și centrul
tendinos al perineului.

Conformație externă
Rectul are un traiect u șor sinuos cu inflexiuni. În plan sagital pr ezintă
două curburi: una superioară, concavă anterior, numită flexura sacrală
(Flexura sacralis ) și una inferioară, concavă posterior, numită flexura
anorectală sau perineală (Flexura anorectalis; Flexura perinealis) . În plan
frontal, prezintă trei flexuri laterale (Flexurae laterals) : flexura dreaptă
superioară laterală (Flexura supero dextra lateralis; Flexura superior
lateralis) , flexura interm ediară stângă (Flexura intermediosinistra lateralis;
Flexura intermedia lateralis) și flexura inferioară dreaptă (Flexura
inferodextra lateralis; Flexura inferior lateralis). Se deosebe ște de col on prin
lipsei haustrelor a teniilor mu sculare și apendicelor epiploice. Lungimea este
de 12 -14 cm, cu por țiunea ampulară de 9 -11 cm, iar canalul anal 3 cm.

31
Structură
Peretele rectului prezintă patru tunici și un strat:
 tunica seroasă este reprezentată de peritoneu care învelește por țiunea
superioară și anterioară a rectului pelvin;
 stratul subseros tapetează fa ța profundă a stratului seros;
 tunica musculară ( Tunica muscularis ) este formată din două straturi
musculare, un strat extern cu fibrele dispuse l ongitudinal ( Stratum
longitudinale ) și un strat intern cu fibrele dispuse circular ( Stratum
circulare );
 tunica submucoasă care conține vase și nervi;
 tunica mucoasă este formată din epiteliu și corion.
Ampula rectală prezintă plici longitudinale pasagere care dispar la rectul
destins, fiind prezente doar când rectul e gol. Prezintă cute transversale care nu
dispar pe organul destins – plice transversale ale rectului (Plicae transversae
recti) – în număr de 3, două pe peretele stâng și una pe cel drept, ce corespund
șanțurilor transversale de pe suprafața exterioară a ampulei rectale. Aceste sunt
segmente de fibre spiralate ale tunicii musculare circulare, ce ridică mucoasa și
se dispun alternativ pe pere ții laterali ai ampulei rectale. Aspe ctul interior al
canalului anal este dat de coloanele, valvulele și sinusurile anale. Coloanele
anale ( Columnae anales ) reprezintă 8 -10 plice longitudinale perm anente, de
formă piramidală, ce con țin în axul lor un fascicul de fibre longitudinale
musculare, dar și ramurile fine ale arterei și venei rectale superioare. Bazele a
două coloane vecine sunt unite între ele formând valvulelor anale ( Valvulae
analis ), o mică plic ă semilunară a mucoasei. Valvulele sunt egale ca număr cu
coloanele și delimitează împreună cu peretele c analului anal, sinusul anal ( Sinus
analis ), o fosetă ce are formă de cuib de rândunică. Coloanele și valvulele anale
sunt cute permanente ale mucoasei care nu se șterg atunci când rectul este
destins. Pectenul anal (Pecten analis) are formă circulară și re prezintă o
depresiune circulară, pu țin adâncă, care ține până la șanțul intersfincterian
(Sulcus intersphinctericus) , care indică separa ția dintre mu șchiul sfincter anal
intern (M. sphincter ani internus) și porțiunea subcutanată a mușchiului sfincter
anal extern (M. sphincter ani externus). Interiorul canalului anal prezintă o
porțiune mucoasă și una cutanată separate între ele de linia anocutanată (Linea
anocutanea) care trece prin valvulele anale .

Raporturi
Raporturile ampulei rectale
Ampula rectală es te învelită într -o teacă fibroasă proprie -fascia rectală,
groasă și rezistentă, parte a fasciei viscerale a pelvisului. Raporturile ampulei
rectale prin intermediul fasciei sale sunt:
 fața posterioară – cu concavitatea sacrului si coccigelui, pe păr țile latera-
le fiind mu șchii piriform și coccigieni, vasele sacrate mediane și late ra-
le, glomul coccigian (glanda Luschka), lan țurile simpatice sacrate unite
prin ganglionul impar, ramurile anterioare ale nervilor sacrati 3 și 4,
toate aplicate pe planul oste omuscular prin fascia parietala a pelvisului,

32
 fețele laterale – acoperite de peritoneu, care se reflectă, formând 2
șanțuri longitudinale, recesurile pararectale, și care împarte fețele
laterale în două segmente, superior, acoperit de peritoneu, în raport cu
colonul sigmoidian și ansele intestinului subțire, iar când rectul e
destins, pere ții vin în raport cu ureterele și vasele iliace interne, iar la
femeie se adaugă ovarele și tubele uterine. Acoperit de fascia rectală,
segmentul inferior,are raporturi c u plexul vegetativ hipogastric inferior
si lama sacrorectogenitopubiană.
 fața anterioară la bărbat vine în raport cu peritoneul, care se răsfrânge
pe jumătatea ei superioară, apoi pe fa ța superioară a vezicii urinare
formând excava ția recto -vezicală sau fu ndul de sac al lui Douglas,
care reprezintă punctul cel mai decliv al cavită ții peritoneale. Sub
excava ția recto -vezicală ampula rectală are raporturi cu prostata,
veziculele seminale, ductele deferente și fundul vezicii urinare. La
femeie, excava ția recto -uterină (fundul de sac Douglas) se formează
prin trecerea peritoneului de pe ampula rectală pe peretele posterior al
vaginului și uter. Inferior, ampula rectală vine în raport cu vaginul.
Raporturile canalului anal
 fața posterioară – cu mu șchii ridicători i anali, ligamentul anococcigian
și prelungirile posterioare ale foselor ischio -anale,
 fețele laterale – formează peretele medial al fosei ischio -anale de
partea respectivă.
 fața anterioară la bărbat – dinspre superior spre inferior – cu vârful
prostatei , uretra membranoasă, mu șchiul transvers profund al
perineului, glandele bulbouretrale Cowper și bulbul penisului. La
femeie vine în raport cu peretele posterior al vaginului.

Vasculariza ție
Arterele
Vasculariza ția arterială a rectului este asigurată de a rterele rectale su pe-
rioare, mijlocii și inferioare (numite și hemoroidale). Artera rectală supe rioară
este ramură terminală a arterei mezenterice inferioare și reprezintă principal
sursă de iriga ție a rectului. Arterele rectale mijlocii provin din art erele iliace
interne , iar arterele rectale inferioare iau na ștere din arterele pudendale i nterne.

Venele
Venele rectului au o mare importan ța clinică, având origine într -un
plex bogat submucos, plexul venos rectal sau hemoroidal. Din plexul venos
rectal pleacă venule ce traversează tunica musculară și dau naștere apoi
venelor rectale sau hemoroidale. Vena rectală superioară culege sângele de la
ampula rectală și îl varsă în vena mezenterică inferioară. Din porțiunea
inferioară a ampulei pleacă venele rect ale mijlocii care se varsă în venele iliace
interne. Venele rectale inferioare adună sângele din regiunea canalului anal și
îl varsă în venele pudendale interne, tributare venelor iliace interne.

33
Limfaticele
Limfaticele sunt dispuse sub forma a trei re țele:
 inferioară – care drenează în ganglionii inghinali superficiali;
 mijlocie – care drenează în ganglionii hipogastrici;
 superioară – care drenează în ganglionii colonului sigmoidian.

Inerva ție
Plexurile rectale mijlocii vin la por țiunea inferioară a am pulei rectale,
desprinzându -se din plexul hipogastric inferior, ce con ține fibre simpatice și
parasimpatice. Por țiunea inferioară a canalului anal și sfincterul intern anal
primesc fibre simpatice din plexul anal inferior. Nervii rectali inferiori (N. anal
sau hemoroidal) merg la por țiunea inferioară a canalului anal și inervează
teritoriul situat sub valvulele anale, tegumentele perianale și prezintă fibre
motorii pentru mu șchiul sfincter extern al anusului. Fibrele simpatice eferente
fac sinapsă în gangli onul mezenteric inferior, trec prin forma țiunile nervoase
descrise mai sus fără întrerupere și ajung la musculatura rectului, determinând
inhibi ția musculaturii expulzive și contracția sfincterului intern. Cele
parasimpatice trec la fel prin forma țiunile d escrise, făcând sinapsă în plexul
mienteric, cu contrac ția musculaturii expulzive și inhibiția (relaxarea)
sfincterului intern.

Anatomie clinică
Explorarea rectului se face prin tu șeu rectal în poziție de decubit dorsal
sau lateral și prin rectoscopie ca re eviden țiază aspectul mucoasei rectale.

34
CAPITOLUL III . VISCERELE
ABDOMENULUI

Ficatul (Hepar)

Ficatul face parte din glandele anexe ale tubului digestiv, reprezintă
cel mai voluminos viscer, cântărind în medie la omul viu 1500 grame și are un
rol important în secre ția bilei și în metabolism. Ficatul normal, are la omul viu
culoarea brun -roșcată, consistența fermă, dar ușor elastică și este friabil în
cazul traumatismelor.
Este situat în etajul supramezocolic al cavită ții abdominale, în loja
hepatică și ocupă regiunea hipocondriacă dreaptă, epigastrul și o mică parte
din regiunea hipocondriacă stângă.

Loja hepatică
Loja hepatică est delimitată:
– superior de fa ța inferioară a cupolei diafragmatice, tapetată de
peritoneul parietal;
– anterior, later al dreapta și posterior de peritoneul parietal, peretele
abdominal antero -lateral și baza toracelui;
– la stânga și superior loja hepatică comunică cu loja splenică, iar la
stânga și inferior loja hepatică comunică cu loja gastrică;
– inferior, în partea lat erală de peritoneul parietal care acoperă fa ța
anterioară a rinichiului drept, de por țiunea supramezocolică a
duodenului, de extremitatea dreaptă a colonului transvers și a
mezocolonului transvers și de flexura colică (hepatică) dreaptă.

Mijloace de fixar e
Mijloacele de fixare ale ficatului sunt reprezentate de:
– presa abdominală;
– forma țiunile peritoneale determinate de reflexia peritoneului de pe
ficat pe organele vecine și reprezentate de ligamentul falciform,
ligamentul coronar, ligamentele triunghiulare , ligamentul
hepatorenal, omentul mic și apendicele fibros al ficatului;
– vena cavă inferioară și elementele pediculului hepatic;
– tracturile conjunctive care leagă por țiunea posterioară a feței
diafragmatice a ficatului de diafragmă.
Ligamentul coronar ( Lig.coronarium )
Leagă ficatul de fa ța inferioară a diafragmei. Este constituit din două
foițe, una superioară și alta inferioară, care converg la extremități continuându –
se cu ligamentele triunghiulare, drept și stâng. Între cele două foițe se află aria
nuda, legată de diafragmă prin tracturi conjunctive puternice.

35
Ligamentul falciform ( Lig.falciforme )
Este o dependin ță a ligamentului coronar care leagă fața diafragmatică
a ficatului de fa ța inferioară a diafragmei și de peretele abdominal anterior.
Are formă triunghiulară și dispoziție sagitală, astfel încât foița sa stângă se
continuă cu peritoneul visceral al lobului hepatic stâng, iar foi ța dreaptă se
continuă cu peritoneul parietal de pe fa ța inferioară a diafragmei și de pe fața
posterioară a peretelui ab dominal anterior. Ligamentul falciform separă recesul
subfrenic în două compartimente, drept și stâng, iar la nivelul feței
diafragmatice a ficatului separă lobul hepatic drept, de lobul hepatic stâng.
Marginea sa liberă con ține ligamentul rotund, iar într e foi țele sale se găsesc
mici vene din grupul venelor porte accesorii.
Ligamentele triunghiulare
Ligamentele triunghiulare, în număr de două, drept ( Lig.triangulare
dextrum ) și stâng ( Lig.triangulare sinistrum ), prelungesc extremită țile dreaptă,
respectiv stângă ale ligamentului coronar, sunt dispuse în plan transversal,
prezintă o foi ță superioară și o foiță inferioară și leagă ficatul de fața inferioară
a diafragmei.
Ligamentul hepatorenal ( Lig.hepatorenale )
Se desprinde din foi ța inferioară a ligamentul ui coronar și leagă ficatul
de fa ța anterioară a polului superior al rinichiului drept.
Omentul mic ( Omentum minus )
Este un ligament peritoneal care leagă hilul hepatic de diafragmă,
esofagul abdominal, curbura mică a stomacului și porțiunea superioară a
duoden ului. Este alcătuit din două foi țe, anterioară care aparține marii cavități
periton eale și posterioară, care aparține bursei omentale. Prezintă mai multe
porțiuni: porțiunea superioară stângă, reprezentată de ligamentul hepato –
esofagian ( Lig.hepatoeso phageale ), situat între ficat și porțiunea abdominală a
esofagului și care se prelungește superior cu ligamentul hepatofrenic
(Lig.hepatophrenicum ), care leagă ficatul de diafragm; por țiunea mijlocie,
reprezentată de ligamentul hepatogastric ( Lig.hepatogas tricum ) situată între
ficat și curbura mică a stomacului și care formează peretele anterior al
vestibulului bursei omentale; por țiunea dreaptă, reprezentată de ligamentul
hepatoduodenal ( Lig.hepatoduodenale ) care con ține între foițele sale
elementele pedic ulului hepatic și se prelungește spre dreapta cu ligamentul
hepatocolic ( Lig.hepatocolicum ) care leagă regiunea fe ței viscerale a ficatului
adiacentă fosei vezicii biliare de flexura dreaptă (hepatică) a colonului.

Morfologie externă și raporturi
Din punc t de vedere descriptiv, ficatul prezintă două fe țe, fața
diafragmatică și fața viscerală separate prin marginea inferioară și patru lobi,
drept, stâng, pătrat și caudat.
Fața diafragmatică ( Facies diaphragmatica )
Fața diafragmatică a ficatului, convexă, es te divizată de inser ția
ligamentului falciform în doi lobi, lobul drept ( Lobus hepatis dexter ) mai
voluminos și lobul stâng ( Lobus hepatis sinister ) de dimensiuni mai reduse și
prezintă patru păr ți:

36
– partea superioară ( Pars superior ) este acoperită în cea m ai mare
parte de peritoneu și este situată sub diafragmă prin intermediul
căreia vine în raport cu pleura, cu baza plămânilor drept și stâng,
cu pericardul și cu inima care determină la nivelul lobului stâng al
ficatului, corespunzător centrului frenic al diafragmei, o
depresiune numită impresiunea cardiacă ( Impressio cardiaca );
– partea anterioară ( Pars anterior ) acoperită aproape în totalitate de
peritoneul visceral vine în raport prin intermediul diafragmei cu
peretele abdominal anterior, coastele VI -X, re bordurile costale și
procesul xifoidian al sternului. Aceste raporturi împart partea
anterioară a fe ței diafragmatice a ficatului în trei câmpuri, două
câmpuri laterale toracice, drept și stâng și un câmp mijlociu,
parieto -abdominal;
– partea dreaptă ( Pars d extra ) acoperită de peritoneul visceral,
corespunde coastelor VII -XI, este situată sub cupola diafragmatică
dreaptă și vine în raport cu diafragma, cu pleura și baza
plămânului drept și cu recesul costodiafragmatic drept;
– partea posterioară ( Pars posterior ) este în cea mai mare parte
neacoperită de peritoneu. În regiunea corespunzătoare lobului
hepatic drept, între foi țele ligamentului coronar, partea posterioară
prezintă o zonă de formă triunghiulară, denumită aria nuda ( Area
nuda ), extraperitoneală, legat ă de diafragmă prin tracturi
conjunctive puternice. Spre stânga aria nuda se îngustează, sub
forma unei margini ascu țite care se termină sub forma apendicelui
fibros al ficatului ( Appendix fibrosa hepatis ), care prelunge ște
extremitatea stângă a lobului st âng al ficatului și fixează ficatul la
diafragmă. Por țiunea acoperită de peritoneu este reprezentată de
lobul caudat, care prezintă raporturi cu vertebrele T10 -T11 și
stâlpul drept al diafragmei. Partea posterioară a fe ței diafragmatice
a ficatului prezint ă două șanțuri verticale, șanțul vertical stâng
reprezentat de fisura ligamentului venos ( Fissura ligamenti
venosi ), care con ține ligamentul venos ( Lig.venosum ) denumit și
ligamentul lui Arantius și șanțul vertical drept reprezentat de
șanțul venei cave ( Sulcus venae cave ), ambele șanțuri
prelungindu -se de pe fa ța viscerală.
Fața viscerală ( Facies visceralis )
Prezintă trei șanțuri dispuse sub forma literei H, două șanțuri sagitale,
drept și stâng și un șanț transversal (hilul hepatic):
– șanțul sagital drept prezintă în partea sa anterioară fosa vezicii
biliare ( Fossa vesicae biliaris; Fossa vesica felleae ) la nivelul
căreia se află vezica biliară, iar în partea sa posterioară șanțul
venei cave, la nivelul căruia se află vena cavă inferioară;
– șanțul sagital st âng prezintă în partea sa anterioară, fisura
ligamentului rotund ( Fissura ligamenti teretis ) la nivelul căreia se
află ligamentul rotund ( Lig.teres hepatis ), iar în partea sa

37
posterioară, fisura ligamentului venos în care se găse ște ligamentul
venos;
– șanțu l transversal este reprezentat de hilul hepatic ( Porta hepatis )
prin care trec elementele pediculului hepatic și pe ale cărui
margini, anterioară și posterioară se inseră foițele omentului mic.
Cele trei șanțuri delimitează pe fața viscerală a ficatului p atru lobi
anatomici:
– lobul hepatic stâng situat la stânga șanțului sagital stâng și care
prezintă în partea sa posterioară impresiunea esofagiană
(Impressio oesophageale ), determinată de esofag, anterior
impresiunea gastrică ( Impressio gastrica ), determina tă de fa ța
anterioară a stomacului, iar medial tuberozitatea omentală ( Tuber
omentale ) care răspunde prin intermediul omentului mic
tuberozită ții omentale a pancreasului;
– lobul hepatic drept situat la dreapta șanțului sagital stâng și care
prezintă patru i mpresiuni: impresiunea duodenală ( Impressio
duodenalis ) determinată de por țiunea superioară a duodenului,
impresiunea colică ( Impressio colica ) determinată de colonul
transvers și flexura colică dreaptă (flexura hepatică a colonului),
impresiunea renală ( Impressio renalis ) determinată de partea
superioară a rinichiului drept și impresiunea suprarenală
(Impressio suprarenalis ) determinată de glanda suprarenală
dreaptă;
– lobul pătrat ( Lobus quadratus ), apar ține morfologic lobului
hepatic drept, este situat ant erior de hilul hepatic, între șanțul
sagital drept și șanțul sagital stâng și vine în raport cu porțiunea
superioară a duodenului, cu partea dreaptă a colonului transvers și
cu por țiunea pilorică a stomacului;
– lobul caudat ( Lobus caudatus ), denumit și lobu l lui Spiegel,
aparține morfologic lobului hepatic drept și este situat posterior de
hilul hepatic, între șanțul sagital drept și șanțul sagital stâng.
Formează peretele superior al vestibulului bursei omentale și vine
în raport la dreapta – cu șanțul vene i cave și cu vena cavă
inferioară, la stânga – cu por țiunea abdominală a esofagului,
inferior – cu trunchiul celiac, plexul celiac, marginea superioară a
corpului pancreasului și curbura mică a stomacului, la stânga – cu
porțiunea abdominală a esofagului, iar posterior – cu corpurile
vertebrelor T10 și T 11. Posterior de hilul hepatic lobul caudat
prezintă două proeminen țe, procesul papilar ( Processus papillaris )
situat pe flancul stâng al venei porte și procesul caudat ( Processus
caudatus ) care separă fosa vezicii biliare de șanțul venei cave.
Marginea inferioară ( Margo inferior )
Separă fa ța diafragmatică a ficatului de fața viscerală și prezintă două
incizuri, incizura cistică determinată de fundul vezicii biliare și incizura
ligamentului rotund ( Incisura ligamenti teretis ).

38
Structură
Înveli șurile ficatului
Sunt reprezentate de:
– tunica seroasă ( Tunica serosa ) este reprezentată de peritoneul
visceral care acoperă cea mai mare parte a ficatului (cu excep ția
ariei nuda) și se reflectă pe organele învecinate formând
ligamentul falciform, ligamentul coronar, ligamentele
triunghiulare, ligamentul hepatorenal și omentul mic;
– tunica subseroasă ( Tunica subserosa ) este reprezentată de țesutul
conjunctiv lax situat pe fa ța profundă a peritoneului;
– tunica fibroasă ( Tunica fibrosa ) este o teacă conjunctivă care
învele ște în totalitate ficatul, iar la nivelul hilului hepatic se
invaginează, urmărind elementele vasculare, biliare și nervoase ale
pediculului hepatic, cărora le formează o teacă conjunctivă,
denumită capsul a fibroasă perivasculară ( Capsula fibrosa
perivascularis ), sau capsula lui Glisson.
Parenchimul hepatic
Unitatea structurală și funcțională a parenchimului hepatic este
reprezentată de lobulul hepatic ( Lobuli hepatis ). De forma unei prisme hexa –
gonale, fie care lobul hepatic este alcătuit din hepatocite, dispuse în jurul unei
vene centrale ( Vv.centrales ), din canalicule biliare intralobulare și din capilare
venoase sinusoide. Lobulii hepatici sunt separa ți de spațiile porte, sau peri –
lobulare, care con țin țe sut conjunctiv, vena interlobulară ( Vv.interlobulares ) –
ramură a venei porte, artera interlobulară ( Aa.interlobulares ) – ramură a arterei
hepatice, ductul biliar interlobular ( Ductus biliferi interlobulares ), vase
limfatice și nervi.

Împăr țirea segmentar ă a parenchimului hepatic
În conformitate cu Terminologia Anatomica, segmentarea ficatului în
lobi, păr ți, diviziuni și segmente, care sunt unități separabile din punct de
vedere ontogenetic, func țional și chirurgical ( Segmentatio hepatis: lobi, partes,
divisiones et segmenta ), are la bază distribu ția intraparenchimatoasă a venei
porte hepatice, a arterelor hepatice și a ductelor hepatice. Numerotarea
segmentelor se face în conformitate cu cea descrisă de Couinaud în 1957,
consid erând segmentul posterior ca re corespunde lobului caudat ca segmentul
I, iar restul segmentelor II -VIII, în sensul de mi șcare al acelor de ceasornic
începând cu segmentul posterior lateral stâng. Această segmentare are la bază
trei fisuri:
– fisura ombilicală ( Fissura ombilicalis ) core spunde inser ției
ligamentului falciform de pe fa ța diafragmatică a ficatului,
incizurii ligamentului rotund de la nivelul marginii inferioare și
șanțului sagital stâng de pe fața viscerală. În planul său se află
vena hepatică stângă;
– fisura portală princip ală (Fissura portalis principalis ) întretaie fa ța
diafragmatică de -a lungul unei linii curbe care une ște flancul stâng
al por țiunii retrohepatice a venei cave inferioare cu incizura cistică

39
de pe marginea inferioară, iar fa ța viscerală de -a lungul unei lin ii
care une ște fosa vezicii biliare cu hilul hepatic (corespunzător
nivelului de bifurcare al venei porte hepatice) și cu flancul stâng al
venei cave inferioare. În planul său se află vena hepatică
intermediară;
– fisura portală dreaptă ( Fissura portalis dex tra) întretaie fa ța
diafragmatică de -a lungul unei linii curbe care une ște flancul drept
al por țiunii retrohepatice a venei cave inferioare cu un punct de pe
marginea inferioară aflat la mijlocul distan ței între fosa vezicii
biliare și extremitatea sa drea ptă, iar pe fa ța viscerală se suprapune
scizurii portale principale. În planul său se află vena hepatică
dreaptă.
În conformitate cu Terminologia Anatomica parenchimul hepatic este
împăr țit de fisura portală principală în două părți, partea hepatică dreapt ă (Pars
hepatis dextra ) și partea hepatică stângă ( Pars hepatis sinistra ).
Partea hepatică stângă este separată de fisura ombilicală în două
porțiuni, pe de -o parte, diviziunea laterală stângă ( Divisio lateralis sinistra ),
iar pe de altă parte diviziunea medială stângă ( Divisio medialis sinistra ) și
partea posterioară ( Pars posterior hepatis; Lobus caudatus ). Diviziunea
laterală stâ ngă prezintă două segmente, un segment posterior – segmentul II
(Segmentum posterius laterale sinistrum; Segmentum II ) și un s egment
anterior – segmentul III ( Segmentum anterius laterale sinistrum; Segmentum
III). Diviziunea m edială stângă cuprinde segmentul medial stâng – segmentul
IV (Segmentum mediale sinistrum; Segmentum IV ). Partea hepatică posterioară
este reprezentată de p arenchimul lobului caudat, care formează un singur
segment – segme ntul I ( Segmentum posterius; Lobus caudatus; Segmentum I ).
Partea hepatică dreaptă este separată de fisura portală dreaptă în două
diviziuni, diviziunea medială dreaptă ( Divisio medialis dex tra) și diviziunea
laterală dreaptă ( Divisio lateralis dextra ). Diviziunea medială dreaptă are în
componen ța sa două segmente, segmentul anterior medial drept – segmentul V
(Segmentum anterius mediale dextrum; Segmentum V ) și segmentul posterior
medial dre pt – segmentul VIII ( Segmentum posterius mediale dextrum;
Segmentum VIII ). Diviziunea laterală dreaptă are în componen ța sa două
segmente, segmentul anterior lateral drept – segmentul VI ( Segmentum
anterius laterale dextrum; Segmentum VI ) și segmentul post erior lateral drept
– segmentul VII ( Segmentum posterius laterale dextrum; Segmentum VII ).

Vasculariza ție
Totalitatea elementelor vasculare, ductale și nervoase care intră sau ies
din ficat la nivelul hilului hepatic formează pediculul hepatic. Elementele
pediculului hepatic pot fi grupate într -un pedicul inferior aferent, care cuprinde
artera hepatică, vena portă, vasele și nodurile limfatice, ductele biliare și
ramurile plexului hepatic și un pedicul superior eferent, care cuprinde venele
hepatice.

40
Vena portă hepatică ( Vena portae hepatis )
Asigură circula ția funcțională a ficatului, vehiculând spre ficat sânge
provenit de la organele digestive și de la splină. Se formează posterior de colul
pancreasului, prin confluen ța venei mezenterice superioare cu t runchiul
mezentericosplenic (format prin confluen ța venei splenice cu vena mezenterică
inferioară). De la locul de formare, trunchiul venei porte se orientează
ascendent și spre lateral, posterior de colul pancreasului și de porțiunea
superioară a duodenul ui, după care pătrunde în omentul mic, unde formează
elementul posterior al pediculului hepatic și se termină la nivelul hilului
hepatic bifurcându -se în cele două ramuri, dreaptă și stângă. Având în vedere
traiectul său de la nivelul de formare, până la n ivelul hilului hepatic, trunchiul
venei porte prezintă trei por țiuni, retropancreatică, retroduodenală și
intrapediculară.
Ramura dreaptă ( R.dexter ), mai voluminoasă, continuă traiectul venei
porte hepatice și după un scurt traiect se divide în două ramuri , ramura
anterioară ( R.anterior ) care se distribuie parenchimului diviziunii mediale
drepte (segmentul anterior – V și segmentul posterior – VIII) și ramura
posterioară ( R.posterior ) care se distribuie parenchimului diviziunii laterale
drepte (segmentul an terior – VI și segmentul posterior – VII).
Ramura stângă ( R.sinister ) are două por țiuni, o porțiune transversă
(Pars transversa ) cuprinsă între bifurca ția portală și locul unde aceasta
pătrunde în fisura ligamentului rotund, de unde se continuă cu por țiune a
ombilicală ( Pars ombilicalis ). Din por țiunea transversă iau naștere ramuri
destinate lobului caudat ( Rr.lobi caudati ). Din por țiunea ombilicală iau naștere
ramuri laterale ( Rr.laterales ) destinate segmentelor II și III ale diviziunii
laterale stângi și ramuri mediale ( Rr.mediales ) destinate segmentului IV al
diviz iunii mediale stângi.
Diviziunile terminale ale venei porte alimentează venele interlobulare
ale parenchimului hepatic, vene de tip terminal din care provin capilarele
sinusoide, care se reunesc în vena centrală. Vena centrală se află la originea
venelor hepatice.
Afluen ții venei porte hepatice: vena cistică ( V.cystica ), vena pan creati-
coduodenală superioară posterioară ( V.pancreaticoduodenalis superior pos te-
rior), vena gastrică stângă ( V.gastrica sinistra ), vena gastrică dreaptă ( V.gastrica
dextra ), vena prepilorică ( V.prepilorica ) și vena ombilicală la făt ( V.umbilicalis ).
Venele porte accesorii
Sunt mici vene ce transportă spre ficat sânge din diferite regiuni ale
peretelui abdominal și de la nivelul unor viscere abdominale situate în etajul
supra mezocolic. Prezintă capilarizări la ambele capete.Sunt 5 grupe mai impor –
tante de vene porte accesorii: grupul gastrohepatic – străbate omentul mic;
grupul cistic – la nivelul fosei cistice; gru pul diafragmatic – prin foi țele liga –
mentului coronar al ficatului; grupul ligamentului falciform; grupul venelor
paraombilicale ( Vv.paraombilicales ) care însoțesc ligamentul rotund al ficatului.

41
Anastomoze porto -cave
Între sistemul venelor cave și vena portă hepatică se realizează
anastomoze porto -cave. Ele sunt de patru tipuri: rectale, cardice (esofagiene),
ombilicale și parieto -peritoneale.
Arterele hepatice
Artera hepatică comună ( A.hepatica communis )
Ia na ștere din trunchiul celiac, se orientează s pre dreapta de -a lungul
marginii superioare a corpului pancreasului, iar la nivelul tuberculului omental
al acestuia, la baza pediculului hepatic se bifurcă în artera hepatică proprie și
artera gastroduodenală.
Artera hepatică proprie ( A.hepatica propria )
Este ramura terminală superioară a arterei hepatice comune, se
orientează spre dreapta, și superior în omentul mic, iar la nivelul tuberozității
omentale a ficatului, inferior de hilul hepatic se împarte în două ramuri
terminale, ramura dreaptă și ramura s tângă. Poate da na ștere la o ramură
intermedi ară, inconstantă.
Ramura dreaptă ( R.dexter )
Dă na ștere la: artera cistică ( A.cystica ), artera lobului caudat ( A.lobi
caudati ), artera segmentului anterior ( A.segmenti anterioris ) pentru
parenchimul diviziunii me diale drepte și artera segmentului posterior
(A.segmenti posterioris ) pentru parenchimul diviziunii laterale drepte.
Ramura stângă ( R.sinister )
Dă na ștere la: artera lobului caudat ( A.lobi caudati ), artera segmentului
medial ( A.segmenti medialis ) pentru pa renchimul diviziunii mediale stângi și
artera segmentului lateral ( A.segmenti lateralis ) pentru parenchimul diviziunii
laterale stângi.
Ramura intermediară ( R.intermedius ) este destinată parenchimului
hepatic care corespunde segmentului IV și lobului cauda t.
Venele hepatice ( Vv.hepaticae )
Sângele din venele centrale drenează în venele interlobulare și apoi în
venele hepatice – dreaptă, intermediară și stângă – care se varsă în por țiunea
retrohepatică a venei cave inferioare.
Vena hepatică dreaptă ( V.hepatic a dextra )
Este cea mai voluminoasă dintre venele hepatice, este plasată în planul
fisurii portale drepte și drenează parenchimul părții hepatice drepte a ficatului.
Vena hepatică intermediară ( V.hepatica intermedia )
Este situată în planul fisurii portale p rincipale și drenează parenchimul
diviziunii mediale drepte și parțial al diviziunii mediale stângi.
Vena hepatică stângă ( V.hepatica sinistra )
Este situată în partea superioară a fisurii ombilicale și drenează
parenchimul diviziunii laterale stângi și al părții laterale a diviziunii mediale
stângi.
Sistemul de ducte biliare
Bila, produsul de secre ție exocrină a hepatocitelor este condusă în
porțiunea descendentă a duodenului printr -un sistem de ducte biliare, care

42
după localizarea topografică este împăr țit într-o por țiune intrahepatică și o
porțiune extrahepatică, descrise la capitolul de căi biliare.
Limfaticele ficatului
Ficatul este un mare producător de limfă, 25 -50% din limfa drenată de
ductul toracic provenind de la nivelul ficatului. Limfa formată în cea mai mare
parte la nivelul spa țiilor perisinusoidale este drenată de colectoare limfatice
din ce în ce mai mari prin două sisteme limfatice:
– limfaticele profunde, localizate în țesutul conjunctiv care înconjură
elementele triadei porte (ramuri ale ven ei porte, arterei hepatice și
un canalicul biliar) și venele hepatice și care conduc limfa spre
nodurile limfatice hepatice ( Nodi hepatici ) situate în omentul mic,
pe traiectul vaselor hepatice și a ductelor hepatice;
– limfaticele superficiale, localizate s ub tunica fibroasă a ficatului,
drenează limfa în mai multe direc ții: limfaticele de la nivelul părții
anterioare a fe ței diafragmatice și a feței viscerale a ficatului, spre
nodurile limfatice hepatice și de aici spre cisterna chyli (a lui
Pequet), situat ă la originea ductului toracic; limfaticele de la
nivelul păr ții posterioare a feței diafragmatice și viscerale,
drenează limfa în direc ția ariei nuda și de aici spre nodurile
limfatice frenice, sau spre nodurile limfatice cavale și de aici spre
nodurile m ediastinale posterioare, de unde ajung în ductul toracic
și în ductul limfatic drept; limfaticele de la nivelul părții
posterioare a lobului hepatic stâng drenează limfa spre nodurile
gastrice stângi; limfaticele de la nivelul păr ții centrale anterioare a
feței diafragmatice, urmează ligamentul falciform și drenează
limfa spre nodurile parasternale ( Nodi parasternales ); limfaticele
situate de -a lungul ligamentului rotund drenează limfa spre
nodurile peretelui abdominal anterior; limfaticele de la nivelul
părții anterioare drepte a feței diafragmatice drenează limfa spre
nodurile limfatice celiace ( Nodi coeliaci ).

Inerva ție
Tunica seroasă este inervată de nervii intercostali. Tunica fibroasă este
inervată senzitiv de nervul frenic drept. Parenchimul hepatic este inervat de
plexul hepatic ( Plexus hepaticus ) care con ține fibre parasimpatice din
trunchiurile vagale, anterior și posterior și fibre simpatice din plexul celiac.

Proiec ția ficatului pe peretele anterior al trunchiului
Ficatul se proiectează pe peret ele anterior al trunchiului într -o
suprafa ță triunghiulară cu următoarele limite:
– inferior – linia oblică care de la dreapta la stânga intersectează
coasta X pe linia axilară mijlocie dreaptă (planul subcostal), apoi
arcul costal drept și coasta IX pe lini a medioclaviculară, unghiul
infrasternal și arcul costal stâng la extremitatea anterioară a coastei
VII stângi;

43
– superior – linia oblică care de la dreapta la stânga încruci șează
coasta VI la nivelul liniei axilare mijlocii, apoi linia mediană la
nivelul si ncondrozei xifo -sternale și extremitatea anterioară a
coastei VII stângi (medial și inferior de mamelonul stâng);
– lateral dreapta planul vertical tangent la por țiunea inferioară a
toracelui;
Căile biliare

Sunt clasificate din punct de vedere al localizări i topografice în căi
biliare intrahepatice și căi biliare extrahepatice.

Căile biliare intrahepatice
Bila secretată de hepatocite, ajunge în ductele bilifere interlobulare din
spațiile porte, ducte care vor forma un arbore biliar intrahepatic, care
urmăre ște modul de ramificare intrahepatică al venei porte și se asociază
traiectului acesteia.
Ductele segmentare ale diviziunii mediale drepte se reunesc într -o
ramură anterioară ( R.anterior ), iar ductele diviziunii laterale drepte se reunesc
pentru a forma r amura posterioară ( R.posterior ). Ramurile anterioară și
posterioară confluează pentru a forma ductul hepatic drept ( Ductus hepaticus
dexter), în a cărui por țiune terminală se varsă ductul drept al lobului caudat
(Ductus lobi caudati dexter ).
Ductele segme ntare ale diviziunii laterale stângi confluează pentru a
forma ramura laterală ( R.lateralis ), iar ductul segmentar al diviziunii mediale
stângi formează ramura medială ( R.medialis ). Ramurile laterală și medială
confluează pentru a forma ductul hepatic stân g (Ductus hepaticus sinister ), în
a cărui por țiune terminală se varsă ductul stâng al lobului caudat ( Ductus lobi
caudati sinister ).
Cele două ducte hepatice, drept și stâng confluează inferior de hilul
hepatic pentru a forma ductul hepatic comun.

Căile biliare extrahepatice
Sunt clasificate în două componente, calea biliară principală și calea
biliară accesorie.

Calea biliară principală cuprinde ductul hepatic comun și ductul
coledoc.
Ductul hepatic comun ( Ductus hepaticus communis )
Are originea imediat inferior de hilul hepatic prin confluen ța celor
două ducte hepatice, drept și stâng, la nivelul confluentului biliar superior.
Ductul coledoc ( Ductus choledochus; Ductus biliaris )
Are originea la nivelul confluen ței dintre ductul hepatic comun și
ductul c istic (confluentul biliar inferior). Are un traiect descendent, ini țial între
foițele omentului mic, apoi posterior de porțiunea superioară a duodenului

44
(D1) și posterior de capul pancreasului și se termină împreună cu ductul
pancreatic principal în ampula hepatopancreatică (biliopancreatică) a lui Vater
(Ampulla hepatopancreatica; Ampulla biliaropancreatica ) de la nivelul
peretelui medial al por țiunii descendente a duodenului (D2), care se deschide
în lumenul duodenal la nivelul papilei duodenale mari. Man șonul de fibre
musc ulare netede transversale din por țiunea terminală a ductului coledoc se
îngroa șă formând mușchiul sfincter al ductului coledoc ( M.sphincterductus
choledochi; M.sphincter ductus biliaris ), cu o componentă superioară
(M.sphincter super ior), situată în por țiunea retropancreatică a ductului coledoc
și o componentă inferioară ( M.sphincter inferior ) situată la nivelul unde ductul
coledoc străbate peretele duodenului. În jurul ampulei hepatopancreatice se
află mu șchiul sfin cter al ampulei (sfinc terul lui Oddi) ( M.sphincter ampullae ).
Calea biliară principală și în special ductul coledoc prezintă la nivelul
mucoasei glande secretoare de mucus ( Glandulae ductus choledochi;
Glandulae ductus biliaris ).

Calea biliară accesorie cuprinde vezica biliară și ductul cistic.
Vezica biliară ( Vesica biliaris; Vesica fellea )
Este un rezervor musculo -membranos, în care se acumulează bila în
intervalul dintre prânzuri, are aspect piriform, și este situată în fosa vezicii
biliare de pe fa ța viscerală a ficatului.
I se descriu trei por țiuni:
– fundul vezicii biliare ( Fundus vesicae biliaris; Fundus vesicae
felleae ) reprezintă extremitatea anterioară, rotunjită a vezicii
biliare, acoperită de peritoneul visceral și care răspunde incizurii
cistice de pe marginea inferio ară a ficatului;
– corpul vezicii biliare ( Corpus vesicae biliaris; Corpus vesicae
felleae ) este por țiunea principală a vezicii biliare, situată la nivelul
fosei vezicii biliare. El se îngustează în por țiunea sa terminală,
formând infundibulul vezicii biliar e (Infundibulum vesicae
biliaris; Infundibulum vesicae felleae );
– colul vezicii biliare ( Collum vesicae biliaris; Collum vesicae
felleae ) reprezintă por țiunea ampulară, sinuoasă a vezicii biliare,
situată la jonc țiunea dintre corpul vezicii biliare și ductu l cistic.
Peretele vezicii biliare este constituit din patru tunici: tunica seroasă
(Tunica serosa ), tunica subseroasă ( Tela subserosa ), tunica musculară ( Tunica
muscularis ) și tunica mucoasă ( Tunica mucosa ). Tunica mucoasă este netedă
dacă vezica biliară este plină, iar după evacuarea acesteia se cudează formând
plicele tunicii mucoase ( Plicae mucosae; Rugae ).
Ductul cistic ( Ductus cysticus )
Este un conduct biliar care leagă calea biliară principală de vezica
biliară. Se une ște cu ductul hepatic comun la nivelul confluentului biliar
inferior, continuându -se cu ductul coledoc.
Suprafa ța internă a mucoasei este prevăzută cu 5 -12 valvule inserate
de-a lungul unei linii spirale ( Plica spiralis ).

45
Vasculariza ția
Arterele
Vezica biliară și ductul cistic sunt va scularizate de artera cistică, care
are originea în ramura dreaptă a arterei hepatice proprii, iar la nivelul colului
vezicii biliare se divide într -o ramură superioară și o ramură inferioară.
Ductul hepatocoledoc este vascularizat de ramura dreaptă a arte rei
hepatice proprii, de arterele pancreaticoduodenale superioare și arterele
retroduodenale ( Aa. retroduodenales ), ramuri care provin din artera
gastroduodenală.
Venele
Sunt satelite arterelor și sunt tributare venei porte hepatice.
Limfaticele
Noduril e limfatice sunt situate de -a lungul căii biliare principale și a
arterei hepatice și sunt tributare nodurilor hepatice și lombo -aortice. În cadrul
nodurilor limfatice hepatice este descris și nodul cistic situat în unghiul dintre
corpul și colul vezicii b iliare.

Inerva ția
Este asigurată de plexul celiac.

Proiec ția punctului cistic pe peretele anterior al trunchiului
Fundul vezicii biliare, care corespunde incizurii cistice de la nivelul
marginii inferioare a ficatului, se proiectează pe peretele abdomi nal anterior
într-un punct situat la unirea coastei X cu marginea laterală a mu șchiului drept
abdominal (punctul lui Murphy).

Pancreasul (Pancreas)

Este o glandă mixtă, anexată tubului digestiv, cântărind în medie, la
omul viu 80 -90 grame, de culoare roz -cenușie în perioadele de repaus digestiv
și roșiatică în timpul activității, cu suprafață lobulată și având o consistență
fermă, dar elastică.
Este dispus transversal, retroperitoneal, anterior de coloana vertebrală,
posterior de stomac, între duoden (la dreapta) și splină (la stânga).

Mijloace de fixare
Mijloacele de fixare ale pancreasului sunt reprezentate de:
– conexiunea dintre capul pancreasului și duoden, în care se deschid
ductul pancreatic și ductul pancreatic accesor;
– fascia de coalescen ță retrodu odenopancreatică a lui Treitz;
– vasele și nervii pancreasului;
– presa abdominală;
– ligamentul pancreaticosplenic.

46
Morfologie externă și raporturi
Din punct de vedere descriptiv pancreasul prezintă patru por țiuni:
capul, colul, corpul și coada.
Capul pancreas ului ( Caput pancreatis )
Reprezintă por țiunea cea mai voluminoasă a organului, situată în
concavitatea cadrului duodenal. Are forma circulară și prezintă două fețe,
anterioară și posterioară și o circumferință.
Circumferin ța aderă la concavitatea duodenului prin tracturi
conjunctive și prin porțiunea terminală a ductelor biliopancreatice. În partea sa
infero -medială prezintă o prelungire transversală, procesul uncinat ( Processus
uncinatus ), situată posterior de vasele mezenterice superioare. Între capul
pancreasului și procesul uncinat de află o depresiune, incizura pancreatică
(Incisura pancreatis ).
Fața anterioară este acoperită de peritoneul parietal posterior și este
încruci șată de rădăcina mezocolonului transvers care o împarte în două
porțiuni, o porțiu ne supramezocolică și o porțiune inframezocolică. Porțiunea
supramezocolică vine în raport prin intermediul vestibulului bursei omentale
cu por țiunea pilorică a stomacului și este încrucișată de arterele gastro –
duodenală, pancreaticoduodenală superioară an terioară și gastroomentală
dreaptă. Por țiunea inframezocolică vine în raport prin intermediul peritoneului
parietal posterior cu anselele intestinului sub țire și colonul transvers.
Fața posterioară vine în raport cu: porțiunea retropancreatică a
canalului coledoc, artera pancreaticoduodenală superioară posterioară, ramura
posterioară a arterei pancreaticoduodenale inferioare, fascia de coalescen ță
retroduodenopancreatică a lui Treitz, vena cavă inferioară, vasele renale
drepte, vena gonadală dreaptă și pili erul drept al diafragmei. Fa ța posterioară a
procesului uncinat vine în raport cu por țiunea abdominală a aortei.
Colul pancreasului ( Collum pancreatis )
Reprezintă por țiunea mai îngustată a pancreasului, situată între cap și
corp. Este delimitat superior de incizura superioară în raport cu artera
gastroduodenală, iar inferior de incizura inferioară, în raport cu vasele
mezenterice superioare, care din planul retropancreatic ajung în planul
prepancreatic. Prezintă două fe țe, o față anterioară, acoperită de pe ritoneul
parietal posterior și care vine în raport prin intermediul vestibulului bursei
omentale, cu por țiunea pilorică a stomacului și o față posterioară în raport cu
trunchiul venei porte hepatice.
Corpul pancreasului ( Corpus pancreatis )
Are forma prisma tic triunghiulară și prezintă trei fețe – antero –
superioară, posterioară și antero -inferioară și trei margini – superioară,
anterioară și inferioară.
Fața antero -superioară ( Facies anterosuperior ), acoperită de peritoneul
parietal posterior dependent de pe retele posterior al bursei omentale, prezintă
în partea dreaptă o proeminen ță care corespunde vertebrei L1, numită tubercul
omental ( Tuber omentale ), iar în partea stângă o depresiune determinată de
fața posterioară a stomacului.

47
Fața posterioară ( Facies p osterior ) vine în raport prin intermediul
fasciei de coalescen ță retroduodenopancreatice a lui Treitz cu: rinichiul stâng,
glanda suprarenală stângă, pediculul renal stâng, stâlpul stâng al diafragmei,
porțiunea abdominală a aortei, originea arterei mezent erice superio are, plexul
celiac, vena splenică, por țiunea terminală a venei gastrice stângi și nodurile
limfatice splenice.
Fața antero -inferioară ( Facies anteroinferior ), acoperită de peritoneul
parietal posterior al cavită ții abdominale, vine în raport c u flexura duodeno –
jejunală, ansele jejunale și colonul transvers.
Marginea superioară ( Margo superior ) separă fa ța antero -superioară
de fa ța posterioară a corpului pancreasului și vine în raport în porțiunea sa
dreaptă cu trunchiul celiac și plexul celiac, iar în por țiunea stângă cu artera
splenică.
Marginea anterioară ( Margo anterior ) separă fa ța antero -superioară de
fața antero -inferioară a corpului pancreasului și dă inserție rădăcinii
mezocolonului transvers.
Marginea inferioară ( Margo inferior ) separă fața antero -inferioară de
fața posterioară și vine în raport de la dreapta la stânga cu vasele mezenterice
superioare, ansele jejunale și colonul transvers.
Coada pancreasului ( Cauda pancreatis )
Este situată între cele două foi țe ale ligamentului pancreat icosplenic și
este orientată spre hilul splinei, nivel la care vine în raport cu vasele splenice.

Structură
Pancreasul este o glandă mixtă, cu secre ție exocrină și endocrină.
Pancreasul exocrin reprezintă masa principală a glandei și este format din acini
glandulari și un sistem de ducte colectoare care drenează sucul pa ncreatic.
Ductele sunt reprezentate de ductele intercalare, interlobulare și extralobulare,
acestea deschizându -se în final în două ducte pancreatice.
Ductul pancreatic ( Ductus pancreaticu s) sau canalul lui Wirsung are
două por țiuni: o porțiune intrapancreatică care străbate coada, corpul și colul
pancreasului, iar la nivelul capului pancreasului se alătură ductului coledoc; o
porțiune intraparietală care străbate peretele medial al porțiun ii descendente a
duodenului și se termină împreună cu ductul coledoc la nivelul ampulei
hepatopancreatice a lui Vater, care se deschide în lumenul duodenal la nivelul
papilei duodenale mari. Por țiunea terminală a ductului pancreatic este
înconjurată de un manșon de fibre musculare netede, care constituie mușchiul
sfincter al ductului pancreatic ( M.sphincter ductus pancreatici ).
Ductul pancreatic accesor ( Ductus pancreaticus accessorius ), sau
canalul lui Santorini are două por țiuni: o porțiune intrapancreat ică localizată la
nivelul capului pancreasului și o porțiune intraparietală care străbate peretele
medial al por țiunii descendente a duodenului și se deschide în lumenul
duodenal la nivelul papilei duodenale mici.
Pancreasul endocrin este reprezentat de in sulele pancreatice ( Insulae
pancreaticae ) sau insulele lui Langerhans, care secretă hormonii pancreatici.

48
Vasculariza ția
Arterele
Capul pancreasului este vascularizat de cele două arcade
pancreaticoduodenale, anterioară și posterioară. Arcada pancreatico duodenală
anterioară se formează prin anastomoza dintre artera pancreaticoduodenală
superioară anterioară ( A.pancreaticoduodenalis superior anterior ) (ramură din
artera gastroduodenală) și ramura anterioară ( R.anterior ) a arterei pancreatico –
duodenale infe rioare ( A. pancreaticoduodenalis inferior ) (ramură din artera
mezenterică superioară). Arcada pancreaticoduodenală posterioară se formează
prin anastomoza dintre artera pancreaticoduodenală superioară posterioară
(A.pancreaticoduodenalis superior posterior ) (ramură din artera gastro –
duodenală) și ramura posterioară ( R.posterior ) a arterei pancreaticoduodenale
inferioare (ramură din artera mezenterică superioară).
Corpul și coada pancreasului sunt vascularizate de ramurile
pancreatice ( Rr.pancreatici ) ale ar terei splenice: artera pancreatică dorsală
(A.pancreatica dorsalis ), artera pancreatică inferioară ( A.pancreatica inferior ),
artera prepancreatică ( A.prepancreatica ), artera pancreatică mare
(A.pancreatica magna ) și artera cozii pancreasului ( A.caudae panc reatis ).
Venele
Drenajul venos al capului și colului pancreasului se face prin venele
pancreaticoduodenale superioare posterioare spre trunchiul venei porte
hepatice și prin venele pancreaticoduodenale ( Vv.pancreaticoduodenales ) spre
vena mezenterică supe rioară.
Drenajul venos al corpului și cozii pancreasului se face prin
intermediul venelor pancreatice ( Vv.pancreaticae ) spre vena splenică și de aici
spre vena portă hepatică.
Limfaticele
Iau na ștere la nivelul septurilor interlobulare, conduc limfa iniți al spre
nodurile limfatice pancreatice ( Nodi pancreatici ),superioare ( Nodi superiores )
și inferioare ( Nodi inferiores ), pancreaticoduodenale ( Nodi pancreatico –
duodenales ), superioare ( Nodi superiores ) și inferioare ( Nodi inferiores ),
splenice ( Nodi splenic i; Nodi lienales ) și mezenterice superioare ( Nodi
mesenterici superiores ) și de aici spre nodurile limfatice interaortico -cave.

Inerva ția
Provine din plexul celiac, de la care pleacă fibre nervoase care ajung în
vecinătatea pancreasului pe calea plexurilo r periarteriale, hepatic, splenic și
mezenteric superior și apoi la parenchimul pancreatic pe calea plexului
pancreatic ( Plexus pancreaticus ).

Proiec ția pancreasului pe peretele anterior al trunchiului
Pancreasul se proiectează pe peretele anterior al tr unchiului
într-o suprafa ță dreptunghiulară cu următoarele limite:
– superior – linia orizontală care trece prin coastele VIII dreaptă și
stângă;

49
– inferior – linia orizontală care trece la 3 -4 cm superior de nivelul
ombilicului;
– lateral dreapta – linia vert icală care trece la 3 -4 cm de linia albă;
– lateral stânga – linia verticală care trece la 2 cm medial de linia
medioclaviculară stângă.

Splina (Lienis)

Splina este un organ abdominal intraperitoneal, cu rol limfopoetic,
hematopoietic și vascular, având a tât funcție metabolică, cât și endocrină și
care la nevoie reprezintă un depozit sanguin important pentru organism. De
regulă este unică. Pot exista uneori și cazuri de spline supranumerare (spline
accesorii), de mici dimensiuni, care iau naștere din mugur i splenici aberanți
situați pe traseul vaselor splenice sau chiar în hilul splenic.
Splina este situată profund în loja splenică, în partea stângă a etajului
supramezocolic al cavității abdominale, corespunzător hipocondrului stâng. Ea
este mascată de rebo rdul condrocostal. Axul longitudinal al splinei este paralel
cu coasta a X -a. Orientarea acestuia se modifică în funcție de poziția
individului (decubit dorsal sau lateral), în funcție de momentul respirației
(tinde să se orizontalizeze în inspir și să se verticalizeze în expir), sau în
funcție de starea de plenitudine a stomacului sau a colonului.

Loja splenică . Are formă paralelipipedică, cu șase pereți:
 pereții superior, lateral și posterior sunt reprezentați de cupola
diafragmatică tapetată de peritone ul parietal;
 peretele inferior este format de flexura colică stângă, mezocolonul
transvers și ligamentul frenicocolic stâng sau sustentaculum lienis
(Lig. frenicocolicum) ;
 pereții medial și anterior lipsesc, la acest nivel realizându -se o
comunicare largă cu loja gastrică.

Mijloace de fixare
Deși se bucură de o oarecare mobilitate, splina este menținută în loja
splenică datorită următorilor factori:
 presa abdominală și tonicitatea mușchilor pereților abdominali;
 pediculul splenic;
 ligamentul gastrosplenic (Lig. gastrolienale; Lig. gastrosplenicum) ;
 ligamentul pancreaticosplenic (Lig. pancreaticosplenicum) ;
 ligamentul frenicosplenic (Lig. phrenicosplenicum) ;
 ligamentul frenicocolic stâng (sustentaculum lienis), mezocolonul
transvers și unghiul stâng al colon ului transvers care formează
planșeul lojei splenice;
 raportul cu viscerele învecinate: glanda suprarenală stângă și rinichiul
stâng.

50
Splina are formă ovoidală, cu două fețe, două margini și două
extremități.
Dimensiunile, greutatea și volumul splinei var iază de la individ la
individ, în funcție de sex, vârstă (mai mică la femei și la vârstnici), stările
fiziologice (digestie, ciclu menstrual, sarcină) și patologice (cresc foarte mult
în bolile infecțioase). Valorile medii sunt de 12 cm lungime, 8 cm lățim e și 4
cm grosime, cu o greutate de aproximativ 150 -200 g, micșorându -se odată cu
înaintarea în vârstă. Creșterea în volum a splinei poartă numele de
splenomegalie. Uneori poate atinge dimensiuni gigantice (în malarie).
Splina are o culoare roșu -brun în fu ncție de starea fiziologică și o
consistență fermă -elastică, ușor friabilă (ceea ce explică leziunile traumatice
destul de frecvente). Friabilitatea splinei crește în anumite afecțiuni
infecțioase.

Morfologie externă și raporturi. S plinei i se descriu dou ă fețe, două margini
și două extremități.
Fața diafragmatică (Facies diaphragmatica) , convexă și netedă,
orientată postero -lateral. Ea vine în raport cu diafragma și prin intermediul ei
cu peretele toracic, cu baza plămânului stâng, cu pleura diafragmatică stângă
precum și cu recesul costo -diafragmatic stâng;
Fața viscerală (Facies visceralis) , traversată de un șanț longitudinal și
subîmpărțită la rândul ei în trei porțiuni: gastrică, renală și colică.
 Fața gastrică (Facies gastrica) , ușor concavă, orientat ă antero –
medial, vine in raport cu stomacul. Pe această față este situat hilul
splenic (Hilus lienis) . Acesta este un șanț longitudinal, prevăzut cu
6-8 fosete, prin care trec vasele și nervii splinei care împreună
formează pediculul splenic. La nivelul hi lului splenic se termină
recesul lienal al bursei omentale;
 Fața renală (Facies renalis) , de asemenea ușor concavă, orientată
postero -medial, este în raport cu rinichiul stâng și cu glanda
suprarenală stângă;
 Fața colică (Facies colicum) , plană, vine în r aport cu ligamentul
frenicocolic stâng și flexura colică stîngă.
 Inconstant, mai poate prezenta și față pancreatică , în raport cu
coada pancreasului.
Marginea superioară (Margo superior) este subțire, ascuțită și
crenelată, orientată anterior, superior și lateral. Ea separă fața diafragmatică de
fața gastrică și vine în raport cu marea curbură a stomacului. Incizurile
(creneluri) acestei margini se presupune că ar fi vestigii ale lobulației splinei,
din timpul dezvoltării embriofetale;
Marginea inferioară (Margo inferior) este groasă și rotunjită,
orientată posterior, medial și inferior, fiind paralelă cu marginea inferioară a
coastei a XI -a. Ea separă fața diafragmatică de fața renală și vine în raport cu
rinichiul stâng.

51
Extremitatea anterioară (sau polul antero -inferior) (Extremitas
anterior) privește anterior, inferior și lateral și este lărgită și ușor excavată.
Extremitatea posterioară (sau polul postero -superior) (Extremitas
posterior) este situată la 2 cm de vârful procesului transvers al vertebrei T1 0 și
privește posterior, superior și medial.

Structură
Splina este un organ parenchimatos, acoperit la suprafață de o tunică
seroasă (Tunica serosa) reprezentată de peritoneul visceral.
Sub tunica seroasă, prezintă o capsulă sau tunică fibroasă (Tunica
fibrosa) subțire, formată din fibre colagene, fibre elastice și fibre musculare
netede care intervin în contracția splinei.
Din tunica fibroasă pleacă spre interior o serie de prelungiri
conjunctive numite trabecule splenice (Trabeculae lienis) care delimi tează o
serie de spații în care se află situat parenchimul splenic reprezentat de pulpa
roșie și pulpa albă. La nivelul hilului, tunica fibroasă emite teci perivasculare,
care pătrund în parenchimul splenic odată cu vasele.
Trabeculele conțin arterele și v enele trabeculare și formează practic
scheletul conjunctiv al splinei.
Pulpa roșie (Pulpa rubra) reprezintă 75% din volumul total al splinei
și este formată din cordoane splenice (Billroth) (Chorda splenica) , separate
prin sinusuri venoase (Sinus venularis ), vase largi cu perete subțire, care
drenează în afluenții de origine ai venei splenice.
Pulpa albă (Pulpa alba) este formată din țesut limfatic dispus în jurul
ramificațiilor arteriale. Țesutul limfatic este dispus sub formă de foliculi
splenici (corpus culii lui Malpighi) (Foliculii limphatici lienalis) și sub formă
de teci periarteriale limfatice (Vagina periarterialis limphatica).
Zona de joncțiune dintre pulpa roșie și pulpa albă este denumită zona
marginală, zonă în care are loc formarea de anticorp i, ca răspuns la agresiunea
antigenilor.

Vascularizația
Artera splenică (Artera lienalis) , cea mai voluminoasă ramură a
trunchiul celiac, realizează vascularizația arterială a splinei.
De la origine, urmează un traiect sinuos, retroperitoneal de -a lungul
marginii superioare a corpului și cozii pancreasului, superior de vena splenică.
Ea prezintă trei segmente: suprapancreatic, retropancreatic și prepancreatic.
În apropiere de hilul splenic, artera splenică se bifurcă în două ramuri,
superioară și inferioar ă care pătrund în hil. Aceste ramuri se subdivizează la
rândul lor în parenchimul splenic în ramuri segmentare.
Actualmente se consideră că ramurile splenice au caracter terminal,
parenchimul splenic fiind divizat în 3 -7 segmente arteriale. Prin urmare,
obstrucția unui ram producând necroza teritoriului deservit.
Vena splenică (Vena lienalis) asigură drenajul venos al splinei către
vena portă hepatică (Vena portis hepatis).

52
Ea ia naștere prin confluența a 6 -7 vene cu originea la nivelul pulpei
splenice și ca re ies din hilul splenic, posterior de ramurile arterei splenice.
Vena splenică are un traiect mai puțin sinuos decât artera splenică,
descinde transversal spre dreapta, inferior de arteră, depărtându -se treptat de
ea.
După un scurt traiect se unește cu ve na mezenterică inferioară (Vena
mesenterica inferior) și formează trunchiul splenomezenteric, care ulterior se
anastomozează cu vena mezenterică superioară (Vena mesenterica superior) și
dă naștere venei porte hepatice.

Limfaticele splinei sunt reprezenta te de două rețele:
 superficială, subcapsulară aferentă tunicii fibroase și sistemului
trabecular;
 profundă, care drenează limfa pulpară.
Vasele limfatice splenice drenează în nodurile limfatice
pancreaticosplenice și celiace (Nodi lymphatici splenici/liena lis).

Inervația
Este asigurată preponderent de fibre vegetative simpatice, dar și
parasimpatice, provenite din plexul celiac. Acestea ajung la splină sub forma
unor plexuri periarteriale care constituie plexul splenic (Plexus lienalis).
Aceste fibre sunt în principal vasomotorii, reglând fluxul sanguin din splină.
Plexul splenic asigură inervația vaselor și a fibrelor musculare netede
din trabecule și capsulă, având rol în splenocontracție.

Glanda suprarenală (Glandula suprarenalis)

Glandele suprarenale sunt glande endocrine situate retroperitoneal,
paravertebral, în loja renală, la polul superior al rinichilor. Ele sunt învelite de
fascia renală și separate de rinichi prin intermediul țesutului fibros care
formează septul reno -suprarenal.
Uneori pot exis ta și glande suprarenale accesorii (Glandulae
suprarenales accessoriae) , evidențiate în apropierea glandelor suprarenale, la
nivelul rinichilor, ficatului sau pelvisului.
Glanda suprarenală dreaptă are formă tetraedrică, iar cea stângă are
formă semilunară și este situată superior față de cea dreaptă. Are dimensiuni
de aproximativ 5 cm înăl țime, 3 cm lățime și 1 cm grosime, culoare gălbuie și
consi stență friabilă.

Mijloace de fixare
Sunt reprezentate de:
 Pediculii vasculonervo și;
 Ligamentele perivasculare ;
 Fascia renală care deasupra glandei se fixează pe diafragmă;

53
 Peritoneul parietal;
 Presa abdominală.

Morfologie externă și raporturi
Glanda suprarenală prezintă trei fe țe: anterioară (Facies anterior) ,
posterioară (Facies posterior), și renală (Facies re nalis), și două margini:
superioară (Margo superior) și medială (margo medialis).
Glanda suprarenală prezintă la nivelul fe ței anterioare un hil (Hilum) la
nivelul căruia pătrunde în glandă pachetul vasculonervos suprarenal.
Glanda suprarenală dreaptă prezintă următoarele raporturi:
Fața anterioară intră în raport cu:
 Vena cavă inferioară (medial);
 Ficatul (lateral);
 Duodenul.
Fața posterioară intră în raport cu:
 Diafragmul (superior);
 Polul superior al rinichiului (inferior).
Marginea medială intră în rapo rt cu:
 Ganglionul celiac drept;
 Artera frenică inferioară dreaptă.
Glanda suprarenală stângă prezintă următoarele raporturi:
Fața anterioară:
 Zona sa superioară este acoperită de peritoneul bursei omentale care o
separă de cardie și de polul posterior al s plinei;
 Zona sa inferioară, neacoperită de peritoneu, estre în contact cu
pancreasul și cu artera splenică.
Fața posterioară intră în raport cu:
 Rinichiul (lateral);
 Stâlpul stâng al diafragmului (medial).
Marginea medială intră în raport cu:
 Ganglionul ce liac stâng;
 Artera frenică inferioară stângă;
 Artera gastrică stângă.
Fața renală vine în raport cu polul superior al rinichiului de partea
respectivă.

Structură
Glanda suprarenală este formată din corticală și medulară.
Corticala (Cortex)
Este formată di n trei zone celulare:
 Zona glomerulară, situată extern, are rol în producția de hormoni
mineralocorticoizi;
 Zona fasciculată, situată sub precedenta, produce hormoni
glucocorticoizi;

54
 Zona reticulată, situată în profunzime, are rolul de a secreta hormoni
sexuali.
Medulara (Medulla)
Este formată din coloane de celule cromafine separate între ele de
sinusuri venoase. Celulele cromafine ale medularei secretă adrenalină și
noradrenalină, care ajung în sinusurile venoase și de aici în vena suprarenală.
Producția de noradrenalină și adrenalină este controlată de sistemul simpatic.

Vascularizație
Vascularizația arterială a glandei suprarenale este asigurată de regulă
de trei artere suprarenale (superioară, mijlocie și inferioară) care provin din
artera frenică infe rioară, aorta abdominală și respectiv din artera renală.
Majoritatea acestor ramuri se ramifică la exteriorul capsulei, după care pătrund
în interiorul glandei și formează plexuri subcapsulare care se continuă cu
capilare sinusoide fenestrate în profunzime a glandei.
Venele confluează pentru a forma vena centrală (Vena centralis) , care
se continuă spre hil cu vena suprarenală care se varsă în vena cavă inferioară
(în dreapta) și în vena renală stângă (în stânga).
Limfaticele formează două re țele: corticală ș i medulară, care drenează
apoi în nodurile limfatice aortice laterale.

Inervație
Este asigurată de câte un plex nervos suprarenal situat de fiecare parte,
între marginea medială a glandei și ganglionii celiac și aorticorenal de partea
respectivă. Acesta e ste format preponderent din fibre nervoase mielinizate
preganglionare simpatice provenite din plexul celiac și din nervul splanhnic
mare, și care formează plexuri nervoase în interiorul glandei.

55
CAPITOLUL IV . APARATUL URINAR

Rinichiul (Ren; Nephros)

Rinichii sunt viscere retroperitoneale situate în loja renală, de o parte
și de alta a coloanei vertebrale, rinichiul stâng fiind situat puțin superior față
de cel drept. Ei au ca func ție principală secreția și excreția de urină și secundar
producerea de eritropoietină și renină.
Rinichii au formă caracteristică de bob de fasole, cu dimensiuni de
aproximativ 12 cm lungime, 6 cm lățime și 3 cm grosime, au culo are brun –
roșcată și consistență fermă. Axul mare al rinichiului este orientat oblic de sus
în jos și dinspre medial spre lateral.

Loja renală
Rinichiul este învelit de o fascie fibro -conjunctivă, fascia
renală (Fascia renalis) , care este formată dintr -o lamă anterioară și una
posterioară, unite între ele la nivelul marginii laterale a rinichiului. Într e cele
două lame ale fasciei renale se delimitează loja renală.
Lama anterioară, prerenală, sub țire, acoperă fața anterioară a
rinichiului, apoi pediculul renal și trece anterior de aortă și vana cavă
inferioară, pentru ase continua cu lama anterioară din partea opusă.
Lama posterioară, mai groasă, se îndreaptă medial, între fața
posterioară a rinichiului și fascia mușchilor pătrat al lombelor și psoas mare
pentru a se prinde pe coloana lombară. Fascia renală este solidarizată de
capsula fibroasă, proprie, a rinichiului prin intermediul a numeroase trabecule
care traversează capsula adipoasă (Capsula adiposa).
Capsula adipoasă sau grăsimea perirenală, se găse ște între pereții lojei
și rinichi, mai abundentă pe fa ța posterioară a organului și reprezintă grăsi me
de rezervă. Inflama ția ei poartă denumirea de perinefrită.
Deasupra glandei suprarenale, cele două lame se unesc și se fixează pe
fascia diafragmatică, între cele două lame formându -se un sept reno –
suprarenal, care separă rinichiul de glanda suprarenală .
În jos, cele două lame nu mai fuzionează, ci se aplică una pe cealaltă și
se pierd în țesutul celular extraperitoneal al fosei iliace. Prin urmare, cele două
loji comunică între ele pe linia mediană și rămân deschise în partea lor
inferioară, de -a lungul ureterelor.
Loja renală este subîmpăr țită în două spații secundare de o serie de
tracturi conjunctive întinse între marginea laterală a rinichiului și fața profundă
a fasciei renale.
Posterior de fascia renală se găsește o masă de grăsime numită
grăsimea pararenală Gerota sau corpul adipos pararenal (Corpus adiposum
pararenale).

56
Mijloace de fixare
Deși rinichii prezintă o oarecare mobilitate legată de mișcările
respiratorii, urcă în expira ție și coboară în inspirație, ei sunt menținuți în
poziție datorită următorilor factori:
 fascia renală;
 corpul adipos pararenal;
 capsula adipoasă;
 presa abdominală;
 pediculul renal reprezentat de vasele sanguine (artera și vena
renală ancorează rinichiul de aorta abdominală și de vena cavă
inferioară), nervii și limfatice le renale;
 peritoneul parietal posterior (fascia retrocolică Toldt, ligamentele
hepatorenal, duodenorenal și colorenal).
Cu toate acestea, rinichiul stâng este mai bine fixat decât rinichiul
drept datorită unor cauze anatomice:
• Presiunea exercitată de fi cat asupra rinichiului drept;
• Prezen ța unei fascii retrocolice mai extinse în partea stângă;
• Corpul pancreasului situat pe fa ța anterioară a rinichiului stâng;
• Dispozi ția venoasă diferită în dreapta față de stânga:
– vena centrală a glandei supraren ale drepte se varsă direct în vena
cavă inferioară;
– vena centrală a glandei suprarenale stângi se varsă în vena renală
stângă fixând pediculul renal stâng la glanda suprarenală care aderă
la diafragmă.
Există și cazuri de rinichi ectopic, situat congenit al la distan ță de
poziția sa normală: înaintea coloanei lombare, a sacrului, a articulației
sacroiliace, sau în pelvis. Poate fi:
o Ectopie directă, dacă rinichiul se găse ște de aceeași parte;
o Ectopie încruci șată, dacă rinichiul se găsește în partea opu să.
În cazul rinichiului flotant (mobil), acesta este deplasat patologic, nu
congenital, cel mai adesea datorită scaderii presiunii abdominale prin relaxarea
musculaturii peretelui anterolateral al abdomenului.

Conformație externă
Rinichiul prezintă două fețe, două margini și două extremități sau poli.
 Fața anterioară (Facies anterior) , ușor convexă și boselată este
orientată antero -lateral.
 Fața posterioară (Facies posterior) , plană și netedă este orientată
postero -medial.
 Marginea laterală (Margo lateral is) este convexă.
 Marginea medială (Margo medialis) este concavă și prezintă hilul
rinichiului (Hilum renale) care are o buză anterioară și una
posterioară, unite prin intermediul unei comisurii superioare și a
unei comisurii inferioare. Prin hilul renal s e pătrunde în sinusul
renal (Sinus renalis) care cuprinde ramurile arterei și venei renale

57
și porțiunea inițială a aparatului excretor învelită într -o masă de
țesut gras.
 Extremitatea superioară sau polul superior ( Extremitas superior;
Polus superior) este mai mare decât cea inferioară și vine în raport
cu glanda suprarenală.
 Extremitatea inferioară sau polul inferior (Extremitas inferior;
Polus inferior) este ușor alungită și vine în contact cu ureterul prin
intermediul ligamentului renoureteral.

Raportur i
Fața anterioară are raporturi diferite în dreapta față de stânga.
Fața anterioară a rinichiului drept prezintă raporturi cu:
 Glanda suprarenală dreaptă;
 Lobul drept al ficatului;
 Porțiunea descendentă a duodenului;
 Flexura colică dreaptă;
 Jejunul.
Fața a nterioară a rinichiul stâng are raporturi cu:
 Glanda suprarenală stângă;
 Splina;
 Corpul pancreasului;
 Vasele splenice;
 Stomacul;
 Porțiunea terminală a colonului transvers;
 Flexura colică stângă;
 Porțiunea inițială a colonului descendent;
 Jejunul.
Fața post erioară prezintă aceleași raporturi de ambele părți cu:
 Diafragmul;
 Ligamentul arcuat lateral;
 Mușchiul psoas mare;
 Mușchiul pătrat al lombelor;
 Vasele subcostale;
 Nervii iliohipogastric și ilioinghinal.
Polul supe rior corespunde coastei a XII -a și este ac operit de glanda
suprarenală. Diafragmul separă polul superior de plămân, pleură și recesurile
costo -diafragmatice.
Polul inferior este situat la 2.5 cm deasupra crestei iliace în dreapta și la 4
cm deasupra crestei iliace în stânga.
Marginea laterală a ri nichiului stâng vine în raport cu:
 Splina;
 Colonul descendent.
Marginea medial vine în raport cu:
 Glanda suprarenală (superior);

58
 Ureterul (care părăsește rinichiul);
 Aorta (în dreapta);
 Vena cavă inferioară (în stânga).

Structura rinichiului
Rinichiul est e format dintr -o capsulă renală fibroasă și parenchim
renal.
Capsula fibroasă (Capsula fibrosa) tapetează rinichiul la exterior în
întregime și pătrunde în interiorul sinusului renal. Ea este albicioasă,
translucidă și poate fi ușor desprinsă de pe suprafa ța rinichiului. Această
capsulă devine aderentă în cazuri patologice.
Rinichiul fetal prezintă aproximativ 12 lobi renali (Lobi renales) avînd
un aspect lobulat, dar după vârsta de 5 ani lobulația dispare, la adult suprafața
rinichilor fiind netedă.
Parenc himul renal este format din corticala renală și medulara renală.
Corticala renală (Cortex renalis) este situată la periferia rinichiului,
sub capsula fibroasă. Porțiunea corticalei care se interpune între piramidele
renale și capsula fibroasă poartă denumi rea de arcuri corticale, iar por țiunea
corticalei dispusă între piramidele renale, până la sinusul renal, formează
coloanele renale Bertin (Columnae renalis). Arcurile corticale prezintă o serie
de radiații medulare (Radii medullares) sau piramidele Ferrei n, separate între
ele de țesut mai închis la culoare, reprezentat de labirintul cortical
(Labyrinthus corticis).
Medulara renală (Medulla renalis) situată profund, este discontinuă,
formată din 7 -14 piramide renale (Pyramides renalis) , separate prin coloan ele
renale Bertin și dispuse cu baza spre periferia rinichiului și cu vârful, papila
renală spre sinusul renal. La nivelul papilelor renale, piramidele renale se
deschid în calicele mici prin intermediul orificiilor papilare (Foramina
papillaris) , a căror totalitate formează la acest nivel aria ciuruită (Area
cribrosa).
Sinusul renal este o excava ție situată în interiorul rinichiului, care
conține canalele excretoare ale rinichiului, vase, nervi și țesut adipos abundent
care se continuă cu capsula adipoasă. Pereții sinusului prezintă două tipuri de
proeminen țe: papilele renale, ce aparțin medularei și care pătrund în calicele
mici și proeminențele interpapilare, care aparțin coloanelor renale ale
corticalei.
Piramidele renale pot fi împărțite într -o zonă lim itantă sau externă
(Zona externa) striată, de culoare ro șu închis și o zonă papilară sau internă
(Zona interna), de culoare gălbuie. Zona externă prezintă o strie externă (Stria
externa) și o strie internă (Stria interna) alcătuită din fascicule vasculare
(Fasciculi vasculares) și regiuni interfasciculare (Regio interfascicularis).
Zona internă este formată din papilele renale (Papilla renalis) și crestele renale
(Crista renalis).

59
Segmentele renale (Segmenta renalia)
În funcție de distribuția ramurilor ar terei renale, rinichiul prezintă
patru segmente anterioare și unul posterior (Segmnetum posterius).
Cele patru segmente anterioare sunt:
 Segmentul superior (Segmentum superius);
 Segmentul anterior superior (Segmentum anterius superius);
 Segmentul anterior inferior (Segmentum anterius inferius);
 Segmentul inferior (Segmentum inferius).

Vasculariza ția
Arterele
Vasculariza ția arterială a rinichiului este asigurată de arterele renale ,
ramuri colaterale viscerale ale aortei abdominale. Din artera renală iau na ștere
arterele intrarenale (Arteriae intrarenales) , ramuri situate în interiorul
rinichiului.
Artera renală dreaptă este mai lungă decât artera renală stângă
deoarece aorta abdominală este situată paramedian stânga.
Ambele artere renale sunt situate într -un plan posterior fa ță de venele
renale corespunzătoare.
Înainte de pătrunderea în hil, arterele renale emit colaterale pentru:
glanda suprarenală (artera suprarenală inferioară), capsula adipoasă (artere
capsulare sau perirenale), por țiunea proximală a ure terului (ramuri ureterale) și
ganglionii lombo -aortici (ramuri ganglionare).
În vecinătatea hilului, artera renală se divide frecvent în două ramuri
principale: anterioară și posterioară, situate prepielic și respectiv retropielic, în
raport cu pelvisul re nal. Din cele două ramuri principale iau na ștere arterele
segmentare (patru situate prepielic și provenite din ramura anterioară, și una
retropielic, din ramura posterioară). Acestea vascularizeză segmentele renale,
teritorii de formă piramidală ale parenc himului renal. Cele cinci artere
segmentare sunt:
 Artera segmentului superior
 Artera segmentului inferior
 Artera segmentului anterior superior
 Artera segmentului anterior inferior
 Artera segmentului posterior
La nivelul sinusului renal, arterele segmentar e dau na ștere arterelor
interlobare (Aa.interlobares) , care pătrund în parenchim, în interiorul
coloanelor renale și diverg pentru a ajunge pe fețele piramidelor renale (câte 5 –
6 artere în jurul fiecărei piramide), unde înaintează dinspre zona papilară spre
baza piramidelor.
La baza piramidelor renale, arterele interlobare se recurbează și se
continuă cu arterele arcuate (Aa. arcuatae). Acestea dau naștere la rândul lor
arterelor interlobulare (Aa. interlobulares) și arteriolelor drepte (Arteriolae
rectae; V ase rectae) .

60
Arerele interlobulare sau radiare provin din por țiunea convexă a
arterelor arcuate și străbat corticala renală între radiațiile medulare. Din ele iau
naștere arteriolele glomerulare aferente (Arteriola glomerularis afferens) care
pătrund prin polul vascular al corpusculului renal și se capilarizează pentru a
forma re țeaua capilară glomerulară care se continuă cu arteriola glomerulară
eferentă (Arteriola glomerularis efferens).
Arteriolele drepte (Arteriolae rectae; Vase rectae) iau naștere din
arterele interlobare la baza piramidelor renale, străbat medulara de la periferie
spre sinus și descind în interiorul piramidelor spre vârful lor.
Capsula renală este vacularizată de ramurile capsulare (Rr. capsulares)
ale arterei renale.
Venele
Venele ren ale asigura drenajul venos al rinichilor, al capsulei adipoase
a rinichiului, al glandei suprarenale stângi, al por țiunii abdominale a ureterului,
al gonadei stângi și al porțiunii stângi a feței inferioare a diafragmei către vena
cavă inferioară. Sistemul venos renal nu reproduce identic dispozi ția
sistemului arterial.
Venele intrarenale (Venae intrarenales) sunt reprezentate de:
 Venele stelate (Vv. stellatae), situate la periferia rinichiului și formate
la nivel subcapsular din confluența mai multor vene mici. De la
nivelul lor pleacă venele interlobulare (Vv. interlobulares) , care
descind spre venele arcuate;
 Venulele drepte (Venulae rectae) au originea în capilarele care
înconjoară tubii colectori și urmează un traiect ascendent prin
medulară, dinspre pa pila renală spre baza piramidelor renale, pentru a
se vărsa tot în venele arcuate;
 Venele arcuate (Vv. arcuatae) sunt situate la baza piramidelor renale și
formează o re țea venoasă suprapiramidală care primește venele
interlobulare (descendente) și venulel e drepte (ascendente) ;
 Venele interlobare (Vv. interlobares) iau naștere din periferia arcadei
venoase reprezentate de venele arcuate și afluenții lor și coboară în
spațiul interpiramidal până la nivelul sinusului renal. Ajunse la nivelul
calicelor mici, f ormează o re țea venoasă pericaliceală din care iau
naștere trei -patru trunchiuri venoase anterioare și un trunchi venos
posterior (mai redus). Prin confluen ța acestora se formează vena
renală.
Vasculariza ția venoasă a capsulei adipoase a rinichiului și a lojei
renale este asigurată de o arcadă venoasă exorenală, paralelă cu marginea
laterală a rinichiului, care drenează în venele capsulare și acestea în venele
renale.
Limfaticele
Își au originea la nivelul a trei plexuri situate în jurul lobilor renali, su b
capsula renală și în grăsimea perirenală. Trunchiurile limfatice principale
însoțesc traseul venelor renale și se varsă diferit în dreapta fa ță de stânga:

61
– în nodurile limfatice lombare drepte cavale laterale, precavale,
postcavale, sau intermediare pentr u rinichiul drept;
– în nodurile limfatice lombare stângi aortice laterale, preaortice,
postaortice, sau din vecinătatea originii arterei renale pentru rinichiul
stâng.
Inervație
Este asigurată de plexul renal situat în jurul pediculului renal. Acesta
este f ormat din fibre simpatice și parasimpatice cu origini diferite. Fibrele
parasimpatice sunt reprezentate de ramurile renale ale nervului vag, iar fibrele
simp atice provin în principal de la nivelul segmentelor toracice 11 și 12.

Sistemul pielo -caliceal

Căile excretorii
Urina secretată ajunge în calicele mici prin orificiile papilare.
Calicele renale mici (Calices renales minores) au formă cilindrică și
se inseră printr -o extremitate dilatată în jurul papilei renale. În mod normal
există un număr identic de calice mici cu numărul papilelor renale, de obicei
6-12.
Calicele renale mari (Calices renales majores) se formează prin
confluen ța calicelor mici și sunt în număr de trei la nivelul fiecărui rinichi:
 Caliciul superior (Calyx superior);
 Caliciul mijlociu (Calyx medius);
 Caliciul inferior (Calyx inferior).
Calicele mari se varsă în pelvisul renal (Pelvis renalis) situat între ele
și ureter.
Pelvisul renal (Pelvis renalis) are formă de pâlnie aplatizată antero –
posterior, a cărui bază ia na ștere prin unirea calicelor mari, iar vârful său se
continuă cu ureterul.
El prezintă: două fe țe, anterioară și posterioară, două margini,
superioară, convexă și inferioară, concavă, aproape orizontală, o bază spre
calicele mari și un vârf inferior, spre ureter.
Există două tipuri de pelvis renal: ramificat (cu calice mari lungi) și
ampular (cu calice mari scurte sau chiar absente).
Pelvisul renal ocupă planul posterior al pediculului renal.
În structura sa intră trei tunici:
 Adventicea (Tunica adventitia);
 Tunica musculară (Tunica muscularis);
 Tunica mucoasă (Tunica mucosa).

62
Ureterul (Ureter)

Ureterul este un conduct musculo -membranos lung prin care urina ajunge
din pelvisul renal până în vezica urinară, în traiectul său abdominal ureterul
este un organ retroperitoneal . În traiectul său parcurge succesiv regiunea
lombară, partea medială a regiunii iliace, apoi pelvisul osos, motiv pentru care
i se descriu ureterului două porțiuni: abd ominală și pelvină.

Mijloacele de fixare sunt reprezentate de: continuitatea cu pelvi sul renal,
ligamentul renoureteral, pediculii vasculonervoși, continuitatea cu vezica
urinară, adventiția și peritoneul.

Conforma ție externă
Traiectul și regiunile străbătute. Ureterul continuă porțiunea declivă a
pelvisului renal și descinde aproape vert ical și puțin medial. El este aplicat pe
peretele abdominal posterior și este acoperit de peritoneul parietal. Când
ajunge la strâmtoarea superioară a pelvisului ei încrucișează vasele iliace. Apoi
coboară în pelvis, fiind orientat infero -lateral și se mul ează pe peret ele pelvin.
Cu puțin deasupra spinei ischiatice, el se inflectează din nou, având o direcție
anterioară, inferioară și medială. La sfârșit se deschide în vezica urinară.
– în plan frontal, ureterul are o direcție oblică inferolaterală.
– în plan sagital curburile sunt mai accentuate: în porțiunea lombară
urmărește forma mușchiului psoas, descriind o curbură cu concavitatea
posterioară; în porțiunea iliacă descrie o flexură mar ginală și se apropie foarte
mult de peretele abdominal anterior; în por țiunea pelvină descrie o curbură în
formă de "S".
Ureterul prezintă două porțiuni: porțiunea abdominală (Pars
abdominalis) și porțiunea pelvină (Pars pelvica) . El străbate regiunea
lombară, iliacă, pelvină pa rietală, pelvină viscerală și intramurală (vezi cală).

Forma. În traiectul său, ureterul prezintă o serie se segmente dilatate și
îngustate. Ureterul se aseamănă cu o venă goală și ușor deprim ată, cu care
poate să fie confundat. El prezintă însă pereții mult mai groși, iar la palpare dă
impresia unui c ordon. Se recunosc următoarele porțiuni dilatate și îngustate,
dinspre superior spre inferior. Acestea sunt:
 colul sau istmul de joncțiune cu pelvisul renal;
 fusul lomboiliac sau principal, în porțiunea abdominală și iliacă;
 la nivelul liniei terminale – strâmtoarea marginală;
 fusul pelvin din pelvis;
 orificiul vezical sau meatul ureteral.
La nivelul strâmtărilor, calibrul ureterului e mai redus (2 -3 mm), iar la
nivelul dilatărilor ajunge la 3 -5 mm și poate atinge până la 10 mm.

63
Structură
Diferitele seg mente ale acestor conducte, de la calicii până la vezica,
sunt constituite din trei tunici: adventicea, musculara și mucoasa.

Vasculariza ție
Ramurile ureterului (Rami ureterici) au surse multiple.
Arterele se anastomozează și formează un plex arterial pe riuretral:
– arterele ureterale superioare provin din artera renală. Ele coboară pe fața
anterioară a conductului urinar până spre încrucișarea cu vasele genitale;
– arterele ureterale mijlocii au originea fie în aortă, fie în artera iliacă comună,
în arte ra iliacă internă sau artera genitală;
– arterele ureterale inferioare iau naștere din artera vezicală inferioară la bărbat
și din artera uterină la femeie.
Venele ureterului sunt omoloage arterelor pe care le însoțesc. Ele sunt
drenate de vena renală, de vena cavă inferioară, de venele iliace și de plexurile
venoase din jurul vezicii urinare și din jurul veziculelor seminale.
Limfaticele ureterului își are originea în plexurile limfatice situate în
stratul submucos, stratul muscular și în adventice. Plexur ile sunt
anastomozate. Limfaticele sunt drenate în felul următor:
 cele pornite de la segmentul ureteral superior de nodurile lateroaortice;
 cele din segmentul abdominal inferior de nodurile iliace comune;
 cele din segmentul pelvin de nodurile iliace intern e, externe și comune.
Toate elementele vasculare ureterale sunt continuate într -o lamă
fibroconjunctivă, denumită mezoureter.

Inerva ție
Nervii ureterului sunt ramuri ce provin din plexurile vegetative renale,
aortic, hipogastric superior și mai ales din p lexul hipogastric inferior și
urmează traiectul arterelor. Nervii formează în tunica musculară, plexul
ureteral, care conține și celule ganglionare, mai numeroase în porțiunea
inferioară. Plexul conține fibre simpatice și parasimpatice. Fibrele senzitive
numeroase conferă ureterului o mare sensibilitate.
Ureterul se află conținut în loja renală care își continuă pereții în fosa
iliacă. El are o situație profundă și este aplicat în dreptul vârfurilor proceselor
transverse ale vertebrelor lombare. În pelvis e l este înconjurat de țesutul
celular subperitoneal.

Raporturi
Raporturile sunt descrise în patru porțiuni: lombară, iliacă, pelvină și
vezicală
În porțiunea iliacă. Cel mai important raport al ureterului este cu
vasele iliace. Ureterul drept încrucișează artera iliacă externă, pe când ureterul
stâng intersectează artera iliacă comună. Lateral se găsesc vasele genitale iar
medial promontoriul, nervul presacrat și nodurile limfatice . În porțiunea
pelvină raporturile sunt diferite la bărbat și la femeie. La bărbat, în segmentul
parietal, peritoneul acoperă ureterul, aplicându -l pe peretele lateral al

64
pelvisului și lăsând posterior artera iliacă internă. Lateral de ureter se găsesc
apoi vena iliacă externă, nervul obturator, artera obturatorie și artera
ombilic ală. Medial de ureter se află, mai la distanță, ampula rectală. În
segmentul visceral, ureterul își continuă traiectul spre vezicula seminală și
spre vezica urinară. El trece anterior de rect și este înconjurat de artera rectală
mijlocie și artera vezicală inferioară, precum și de venele plexului seminal și
plexului vezicoprostatic. În fața ureterului se află duetul deferent cu care se
încrucișează, înainte de a pătrunde în vezică, ureterul străbate "fronda
nervoasă" a plexului hipogastric inferior, care in ervează bogat și acest
conduct. La femeie, în segmentul parietal, reporturile ureterului se aseamănă
cu cele de la bărbat. Aici însă există foseta ovariană – anterior, și artera uterină
– posterior. La femeie, în segmentul visceral, ureterul intră în baza
ligamentului larg și se apropie de peretele anterior al vaginei. În porțiunea
subligamentară ureterul se încrucișează cu artera uterină. Anterior se găsește
pediculul venos preureteric, iar posterior, pediculul venos retroureteric. În
porțiunea preligament ară, ureterul tr ece către peretele anterior al vaginei, apoi
abordează vezica urinară. Aici, el este însoțit de ramuri arteriale și venoase
vezico -vaginale și de ramuri nervoase ale plexului hipogastric inferior.
Ureterele ating per etele posterior al vezic ii urinare. Apoi ele străbat pereții
vezicii ca să se deschidă în vezică. Orificiile ureterale se găsesc în unghiurile
laterale ale trigonului vezical.

Vezica urinară (Vesica urinaria)

Vezica urinară este un rezervor musculo -membranos, în care urina,
secretată în mod continuu de rinichi și adusă prin uretere, se acumulează în
intervalul dintre micțiuni. Din vezică, urina este expulzată la ext erior prin
uretră. Prin structura membranoasă își asigură funcția de depozit, iar prin
structura musculară exerci tă evacuarea intermitentă. Ea este un organ cavitar
interpus între uretere și uretră.

Mijloace de fixare
Vezica urinară se află în conexiune directă cu aracul și cu uretra, între
peritoneu și între planșeul pelvin.
Mijloacele de fixare sunt multiple: supe rior, uracul (Ligamentum
umbilicale medianum) , cordoanele fibroase ce rămân din involuția arterelor
ombilicale (Ligamenta umbilicalae mediale) și fascia ombilicoprevezicală;
inferior ligamentul pubovezical (Lig.pubovesicale) , blocul uretroprostatic și
planșeul pelvin; poste rior și superior, peritoneul pelvin. Cel mai important
mijloc de fixare pentru toate organele pelviene, inclusiv pentru vezica, este
perineul. Lamele sacrorectogenitopubiene și septul rectovezicoprostatic
contribuie și ele la alcătuirea lojei vezicale.

65
Între pereții fibroseroși ai lojei și între vezica urinară se găsește un
țesut celular bogat, cu vase și cu nervi. La femeie, loja vezicală este larg
deschisă în jos,unde comunică cu loja vaginală, iar peretele lojii fiind mai slab,
va per mite vezicii, în anumite împrejurări, să prolabeze în vagin. Între vezică
și pere ții lojii se găsește o masă de țesut conjunctiv lax care formează țesutul
celular perivezical.

Conforma ție externă
Vezica urinară este situată în cavitatea pelvină, posterior de simfiza
pubiană. Ea depășește însă cavitatea pelvină și "crește" spre abdomen, atunci
când este destinsă. La bărbat ea se sprijină pe planșeul pelvin și pe prostată. La
femeie ea este plasată deasupra vaginei și a uretrei, anterior de uter.
Configurați a exterioară a vezicii urinare este diferită în funcție de
gradul său de umplere. Vezica goală are o formă piramidală. Prezintă de
descris un vârf (Apex vesicae) este orientat anterosuperior și se continuă cu
uracul. Baza piramidei este formată de fundul v ezicii (Fundus vesicae), orientat
posteroinferior. Fundul prezintă o porțiune conică n umită colul vezicii (Cervix
vesicae) care se c ontinuă cu uretra. Porțiunea cuprinsă între vârf și fund
constituie corpul vezicii (Corpus vesicae) .
Vezicii goale i se descr iu trei fețe: anterioară, posterioară și inferioară
sau fundul vezicii. La unirea fețelor anterioare și posterioare se delimitează
marginile laterale. La unirea feței anterioare cu fundul se găse ște colul vezicii
urinare. Fața posterioară, de cele mai mult e ori este înfundată și vezica are
forma unei farfurii adânci.
Vezica plină are forma unui ovoid cu vârful orientat anterosuperior. în
descrierea vezicii urinare se respectă cele trei fețe, doar marginile laterale sunt
descrise ca fete laterale

Conforma ție internă
Suprafața interioară a vezicii prezintă: un vârf, o bază și un corp.
Vârful (Apex vesicae) se prezintă ca o depresiune infundibuliformă ce
conduce într -un orificiu închis de uracă .
Baza (Fundus vesicae) prezintă următoarele elemente: trigonul
vezical, orificiile ureterale, colul vezical.
Trigonul vezical (Trigonum vesicae) apare ca un triunghi, cu baza
orientată posterior și cu trei laturi inegale. In unghiul anterior se plasează colul
vezical cu ostiumul uretrei; în unghiurile posterioare se des chid cele două
uretere.
Orificiile ureterale inferioare (Ostium ureteris) se găsesc la
extremitățile laterale ale plicei interureterice adică la marginea posterioară a
trigonului vezical.
Colul vezicii urinare (Cervix vesicae) cu orificiul intern al uret rei,are o
formă de fantă transversală la adult. Prezintă o buză anterioară și o buză
posterioară. Buza posterioară la bărbat este ușor ridicată de lobul prostatic
median. Ridicătura este numită uvulă sau luetă vezicală (Uvula vesicae) .

66
Structură
În consti tuția pereților intră patru tunici, de la exterior spre interior: o
tunică exterioară , o tunică musculară, o tunică submucoasă și o tunică
interioară sau mucoasă.
Tunica seroasă sau exterioară (Tunica serosa) este formată de
peritoneu și nu acoperă vezica în întregime, ci numai fața posterioară și
porțiunile ridicate ale marginilor laterale. Pe vezica plină peritoneul determină
un reces prevezical, un reces vezicorectal și două recesuri laterale.
Tunica musculară (Tunica muscularis) cuprinde trei straturi
concentrice.
Stratul extern sau superficial are fibrele longitudinale, paralele cu axul
mare al vezicii. Cuprinde fibre longitudinale anterioare, laterale și posterioare.
Fibrele anterioare se îndreaptă spre simfiza pubială formând mușchiul
pobovezical (M. pubovesicaiis) . Fibrele posterioare formează un fascicul
numit mușchiul rectovezical (M. rectovesicalis).
Stratul mijlociu este alcătuit de fibre circulare. Acestea se condensează
la nivelul colului ca să formeze sfincterul vezical (M.sphincter vesicae) sau
sfincterul neted sau intern al uretrei. Sfincterul are o dispoziție inelară și
pătrunde în prostată, înconjurând uretra.
Stratul intern sau plexiform determină coloanele și celulele din
interiorul vezicii urinare, precum și proeminența posterioară a colu lui cu lueta
vezicală. Totalitatea straturilor din tunica musculară, prin solidar itatea lor, mai
poartă și denumirea de mușchiul expulsor al urinei sau detrusor al urinei (M.
detrusor vesicae); el este antagonist cu cele două sfinctere ale uretrei.
Tunica mucoasă (Tunica mucosa) tapetează întreaga suprafață inte –
rioară a vezicii urinare. Ea se continuă cu mucoasa ureterelor și a uretrei și este
despărțită de tunica musculară printr -un strat de țesut lax (Tela submucosa).

Vasculariza ție
Arterele vezicii fo rmează trei rețele: perimusculară, submucoasă și
subepitelială. Ele au următoarele origini: artera vezicală superioară din artera
ombilicală; artera vezicală inferioară din artera iliacă internă; artera vezicală
posterioară din artera rectală mijlocie la b ărbat și din artera uterină sau
vaginală ia femeie; artera vezicală anterioară din artera pudendală internă.
Venele corespund arterelor Sângele venos este drenat în plexul
vezical. Acesta comunică cu plexul venos prostatic la bărbat și cu plexul venos
uterin și vaginal la femeie. In final sângele este drenat de vena iliacă in ternă.
Limfaticele se găsesc în submucoasă și în tunica musculară. Ele sunt
drenate de noduri perivezicale și apoi de nodurile iliace interne, externe și
comune.

Inerva ție
Nervii vez icii sunt vegetativi și provin din plexul vezical. Simpaticul
provine din plexul aortic și din plexurile hipogastrice iar parasimpaticul
provine din nervii erectori. Atât simpaticul cât și parasimpaticul conțin fibre
motorii și vegetative.

67
Raporturi
Relați ile privesc fața anterioară, fața posterioară, marginile laterale,
vârful și baza.
Raporturile feței anterioare
Când vezica este goală, ea se află în raport cu: fața posterioară a
simfizei pubiene; cele două oase pubiene; inserțiile mușchilor obturatori
interni și mușchii ridicători anali; spațiul prevezical.
Când vezica este plină, ea vine în raport și cu peretele anterior al
abdomenului: mușchii drepți abdominali și linia albă a abdomenului; cavum
suprapubicum; fascia transversalis; spațiul prevezical sau cavum retropubicum
prelungit spre ombilic; fascia ombilicoprevezicală. Segmentul inferior al
spațiului prevezical se desfășoară în potcoavă, fiind dispus anterior și lateral de
vezica urinară, până la spinele ischiadice.
Raporturile feței posterioare
Prin intermediul peritoneului, vezica se găsește în contact cu ansele
intestinului subțire, cu colonul sigmoid, iar mai infe rior cu ampula rectală. La
femeie se află fața anterioară a corpului istmului și colului ut erului, precum și
porțiunea superioară a pe retelui anterior al vaginei.
Raporturile fețelor laterale
Ele cuprind două segmente, în funcție de inserția peritoneului, pe
mijlocul lor. Segmentul superior, acoperit de peritoneu, vine în raport prin
recesurile laterale, cu ansele intestinului subțire ș i cu colonul sigmoid.
Segmentul inferior, scăldat în țesutul celular din spațiul pelvisubperitoneal, se
află în contact cu: ductul deferent care merge orizontal spre fața posterioară a
vezicii; arterele ombilicale, de asemenea cu traiect orizontal, dar car e urcă apoi
oblic spre ombilic; artera obturatoare și nervul obturator care sunt așezate mai
decliv.
Raporturile vârfului vezicii
Vârful se găsește în raport cu peritoneul, cu uracul și cu recesul
prevezical al cavității peritoneale.
Raporturile fundului v ezicii
La bărbat, fundul vezicii se întinde între colul vezicii și excavația
rectovezicală. În partea superioară a bazei se găsește triunghiul interdeferențial
cu veziculele seminale și ampulele duetelor deferente; porțiunea terminală a
ureterelor; fața an terioară a ampulei rectale.
La femeie, fundul vezicii este în raport cu fața anterioară a vaginei și
septul vezicovaginal; colul uterin, prin segmentul său supravaginal, în partea
superioară a fundului vezicii.

68
Uretra (Urethra)

Uretra reprezintă cana lul prin care urina este expulzată din vezică la
exterior. Este porțiunea terminală a conductului excretor urinar și diferă la cele
două sexe. Ea se întinde de la colul vezicii urinare până la extremitatea liberă a
penisului la bărbat. La femeie prin uretr ă trece numai urina, pe când la bărbat
ea este o cale comună pentru urină și spermă.

Uretra masculină (Urethra masculina)
Uretra se poate împărți din mai multe puncte de vedere:
 morfologic: uretra prostatică, membranoasă și spongioasă;
 topografic: uretra pelvină, perineală și peniană;
 clinic: uretra anterioară (spongioasă) – mobilă; uretra posterioară
(membranoasă și prostatică) fixă.

Conforma ție externă
Uretra ia naștere la colul vezicii prin orificiul intern al uretrei (Ostium
urethrae internum) travers ează prostata și perforează diafragmul urogenital;
intră apoi în corpul spongios, în șanțul anterior dintre corpii cavernoși și
străbate penisul; la sfârșit se termină prin meatul urinar. în cursul traiectului
său uretra descrie forma literei “S" italic, c u două curburi:
 o curbură posterioară (Curvatura subpubica), cu concavitatea
anterosuperioară, aproape fixă. Ea este menținută în poziție de către prostată,
diafragma urogenitală și ligamentul suspensor al penisului;
 o curbură anterioară (Curvatura prepu bica) cu concavitatea inferioară.
Ea este variabilă, în funcție de poziția penisului și cuprinde ur etra mobilă.
Între cele două curburi se află unghiul pubian.
La aceste curburi principale se adaugă încă două curburi accesorii:
 curbura intraprostatică, ce corespunde deschiderii duetelor
ejaculatoare;
 curbura de sub diafragmul pelvin.

Conforma ție internă
Când uretra este în stare de vacuitate pereții săi vin în contact și
lumenul are aspectul unei fante care variază ca formă și ca orientare, după
regiunil e străbătute: orificiul intern al uretrei are forma circulară. La nivelul
porțiunii inițiale, deasupra coliculului seminal, fanta devine trans versală.
Aspectul interior al uretrei, în afară de plicile longitudinale care se șterg în
distensie, prezintă cât eva particularități în uretra prostatică, în uretra
membranoasă și în uretra spongioasă.

Uretra prostatică (Urethra prostatica)
Pe peretele posterior al porțiunii dilatate, se constată o creastă alungită,
numită creasta uretrală proximală (Crista uret hralis) . Ea urmează imediat sub
uvula sau lueta vezicală și se îndreaptă spre colicului seminal (Colliculus

69
seminalis). în jurul crestei uretrale se află șanțurile laterale cu orificiile
glandulare posterioare.
Extremitatea superioară, rotunjită, din care se ridică două plici numite
frâurile verului. Între plici se găsește o depresiune mai adâncă ce alcătuiește
foseta prostatica (Sinus prostaticus),. în foseta prostatică se deschid orificiile
conductelor excretoare ale glandelor prostatice (lobul mijlociu). Superior de
foseta prostatică se ridică spre colul vezicii creasta uretrală proximală.
Extremitatea inferioară ascuțită, se pierde într -o altă creastă uretrală
distală, ce se prelungește spre uretra membranoasă.
Baza reprezintă locul de implantare al proem inenței coliculului și face
corp comun cu peretele posterior al uretrei.
Vârful privește spre lumenul uretrei.
Uretra membranoasă (Urethra membranacea)
In jurul său se află sfincterul striat al uretrei. în interior, se găsesc
două plici ce se continuă în jos de colicului seminal. Tot aici se mai deschid
orificiile glandelor mucoase numite glande uretrale (Glandulae urethrales) .
Uretra spongioasă (Urethra spongiosa)
Pe secțiune are aspectul unei fante transversale. Uretra spongioasă
prezintă două dilatații ia cele două extremități: una este în porțiunea bulbară,
numită sinus intrabulbar. Meatul urinar are aspectul unei fante verticale.

Structură
În constituția uretrei intră trei tunici concentrice, dispuse de la interior
spre exterior: tunica mucoasă, tuni ca vasculară sau spongioasă și tunica
musculară.
Tunica mucoasă (Tunica mucosa) sau interioară.
Tunica vasculară sau spongioasă.
Tunica musculară (Tunica muscularis) conține fibre musculare netede
și striate.
Fibrele circulare (Stratum circulare) continu ă fibrele circulare ale
vezicii urinare. Î n jurul porțiunii inițiale a uretrei, ele constituie sfincterul
vezicii.
Sfincterul intern al uretrei prin suprafața sa exterioară este inclus în
baza prostatei. Mușchiul asigură, prin tonicitatea și contracția sa , ocluzia
ostiumului superior al uretrei. Când el se deschide se permite evacuarea
urinei. Sfincterul neted se opune ca lichidul spermatic din uretra prostatică să
urce spre vezica urinară.
Sfincterul extern al uretrei înconjoară loja prostatică ca un semi inel cu
concavitatea posterioară, de la vezica urinară până la diafragmul urogenital.

Raporturi
Urmărind cele trei porțiuni ale uretrei, ele prezintă următoarele relații:
Uretra prostatică este mai aproape de fața anterioară a prostatei decât
de fața pos terioară. Ea are o curbură ușoară cu concavitatea anterioară.
Anterior ea vine în raport cu lama preprostatică, cu sfincterul striat al uretrei,
cu plexul venos prostatic și cu simfiza pubiană. Posterior se află septul

70
rectovezical și rectul. Lateral se gă sesc ligamentele pubovezicale și mușchii
ridicători anali.
Uretra membranoasă traversează diafragmul urogenital, fiind
înconjurată de mușchiul sfincterul striat al uretrei. Anterior ea vine în raport
cu simfiza pubiană, ligamentul transvers al perineului, vena posterioră
profundă a penisului și plexul venos prostatic. Posterior se află mușchiul
transvers profund al perineului, centrul tendinos al perineului și rectul

Vasculariza ție
Arterele provin din mai multe trunchiuri arteriale. La uretra prostatică
sosesc ramuri din artera rectală medie și din artera vezicală inferioară. La
uretra membranoasă vine o arteră din pudendala internă. La uretra spongioasă
ajung ramuri din artera uretrală și artera posterioară a penisului, precum și
ramuri din artera pudendal ă internă.
Venele, plecate din tunica vasculară a spongioasei, merg în vena
posterioră profundă a penisului, în plexul venos prostatic și în vena pudendală
internă. în final, sunt colectate de vena iliacă internă.
Limfaticele ajung la: nodurile limfatice i nghinale și iliace externe,
pentru uretra spongioasă; nodurile limfatice iliace externe și interne, pentru
uretra prostatică și membranoasă.

Inerva ție
Nervii își au originea în plexul hipogastric și în parasimpaticul pelvin.

Uretra feminină ( Urethra fem inina)
Uretra la femeie serve ște exclusiv la eliminarea urinei și este mult mai
scurtă decât uretra la bărbat. Ea are core spondent numai cu uretra prostatică și
cu uretra membranoasă masculină. Este rectilinie sau descrie o curbura cu
concavitatea anterio ara. Se întinde între colul vezicii și vulvă. Corpul uretrei
prezintă o porțiune pelvină în raport cu sfinct erul striat al uretrei. Către colul
vezicii se găsește înconjurată de sfincterul vezical. Orificiul intern sau
superior (Ostium urethrae internum) este rotunjit. Orificiul extern sau inferior
(Ostium urethrae externum) se deschide în porțiunea posterioară a vestibulului
vulvar, înaintea tube rculului vaginal.. În interior, mucoasa este roză cu pliuri
longitudinale și prezintă o plică me diană longitudi nală numită creasta uretrală
(Crista urethralis).

Structură
Uretra este compusă din trei tunici concentrice. Tunica musculară
(Tunica muscularis) conține fibre netede și fibre striate. Fibrele netede sunt
reprezentate de un strat de fibră longitudinală ca re continuă fibrele
longitudinale ale vezicii urinare. Acestea sunt dispuse în interior. La exterior
se găsește un al doilea strat de fibre. Acestea sunt circulare și continuă
sfincterul vezicii. Ele formează sfincterul neted. Fibrele musculare striate
circumscriu fibrele netede și formează sfincterul striat al uretrei(extern,striat –
sub controlul vointei). între fibrele musculare netede se găsesc plexuri

71
venoase însoțite de țesut conjunctiv. Tunica mucoasă (Tunica mucosa) are o
culoare cenusie -rosiatica si este rezistentă și elastică. între tunica mucoasă și
cea musculară se găsește un bogat țesut conjunctiv lax care conține vene cu
aspect cavernos și împreună cu venele din tunica musculară formează tunica
spongioasă (Tunica spongiosa) a uretrei. Lamina pro prie (corionul) mucoasei
contine n umeroase fibre elastice iar epiteliul este de trecere (uroteliu) in partea
superioara si devine cilindric stratificat in partea inferioara. Raporturile uretrei
sunt următoarele. Porțiunea pelvină vine în raport: ante rior, cu plexul venos
vezical, cu ligamentele pubovezicale și cu simfiza pubiană; posterior, cu
peretele anterior al vaginei de care este separată prin septul uretrovaginal. Mai
jos, sub diafragmul pelvin, se află constrict orul inferior al vaginei. Lateral se
găsesc marginile interne ale mușchilor ridicători anali și fascia pelvină
parietală.

Vasculariza ție
Arterele provin din vezicala inferioară și din vaginală. Venele se varsă
în plexurile vezical și vaginal. Limfaticele cu o bogată rețea se îndreaptă spre
nodurile iliace interne și inghinale.

Inerva ție
Nervii provin din nervul rușinos și din plexul hipogastric inferior.

72
CAPITOLUL V . APARATUL GENITAL
Organele genitale masculine
(Organa genitala ma sculina)

Aparatul genital masculin este alcătuit din gona dă, căile spermatice și
organele genitale externe și cuprind: testiculele, scrotul, ductele seminale,
prostata, glandele bulbourtrale, veziculele seminale și penisul.
Testiculul (Testis)
Testiculul este glanda sexuală masculină cu rol în producerea și
maturizarea spermatozoizilor precum și secreția testosteronului, iar împreună
cu epididimul alcătuiește complexul epididimotesticular.
Fiecare testicul prezintă la extremitatea superioară, în dreptul marginii
posterioare câte un corp alungit numit epididim ca re este segmentul inițial al
ductului excretor al spermatozoizilor. Cei doi testiculi sunt cuprinși într -un
sistem de învelișuri ce alcătuiesc scrotul.

Conforma ție externă
Testiculul prezintă două fețe, două margini și două extremități.
Fața laterală (Facies lateralis) este convexă și este acoperită în cea
mai mare parte de tunica vaginală a testiculului. Epididimul o acoperă par țial.
Fața medială (Facies medialis) este uneori convexă, alteori plană, și
este de asemenea învelită de tunica vaginală.
Margi nea anterioară (Margo anterior) este convexă și se orientează
anterior și inferior. Este acoperită în întregime de tunica vaginală.
Marginea posterioară (Margo posterior) se orientează posterior și
superior . Este rectilinie și răspunde epididimului care ad eră de testicul prin cap
și coadă, ocupând partea laterală a acestei margini. Corpul epididimului se
arcuiește formând o boltă peste această margine.
Extremitatea superioară (Extremitas superior) sau polul superior este
neted și orientat anterior și later al.
Extremitatea inferioară (Extremitas inferior) sau polul inferior,
rotunjit, orientat inferior, posterior și medial, dă naștere unei lame care se
atașează de scrot, este ligamentul scrotal.

Structură
Testiculul este alcătuit dintr -un înveliș, tunica a lbuginee, din stroma
conjunctivă și din parenchim. La suprafață testiculul este învelit în tunica
vaginală care a provenit din peritoneul parietal ajuns aici o dată cu coborârea
testiculului în scrot, coborâre ce începe la sfârșitul lunii a III -a spre rădă cina
membrelor inferioare și după ce străbat peretele abdominal în regiunea
inghinală, se așează în scrot.

73
 tunica albuginee (Tunica albuginea) e un înveliș fibros, rezistent,
de culoare albicioasă – albăstruie, ce se reflectă și pe epididim. Pe
marginea po stero -inferioară a testiculului, albugineea pătrunzând
în interiorul acestuia, formează o îngroșare, ce poartă denumirea
de mediastinul testiculului (Mediastinum testis) . De la aceasta
pornesc, radiar numeroși pereți despărțitori ce împart țesutul
propriu al testiculului în porțiuni de formă piramidală: lobulii
testiculului, în număr de 200 – 300;
 stroma conjunctivă este alcătuită din septele testiculului (Septula
testis) . În grosimea septelor merg vase sanguine destinate
parenchimului;
 parenchimul testiculului (Parenchymus testis) este format din 200 –
300 de lobuli testiculari (Lobuli testis) conici sau piramidali, mai
mari sau mai mici. Lobulii au consistență moale. Culoa rea lor este
galbenă – roșiatică. Un lobul este alcătuit din tuburi foarte subțiri
și întortocheate care se numesc tubi seminiferi contor ți (Tubuli
seminiferi contorti) . Canalul seminifer are o lungime de 30 cm
până la 1,75 m. Peretele lui este format dint r-o teacă conjunctivă
(membrană bazală) căptușită, la adult, cu un epiteliu alcătuit din
mai multe straturi de celule seminale – spermatogonii,
spermatocite și spermatide – care formează spermatozoizii; printre
acestea se găsesc niște celule alungite, numi te celule Sertoli, care
au rol de susținere și de hrănire.
Canalele seminifere dintr -un lobul (2 -3 la număr) se unesc într -un
singur canal care părăsește lobulul – canalul drept (Tubuli seminiferi recti) .
Între tubii seminiferi, în lobulul testicular, se g ăsește țesut conjunctivo –
vascular, în care, din loc în loc, se află celule glandulare, numite celule
interstițiale (Leydig). Canalele drepte ale tuturor lobulilor se adună în
mediastinul testiculului, formând o rețea de canalicule – rețeaua testiculară
(Rete testis) . Din această rețea iau naștere niște canale (8 -18), numite canale
eferente (Ductuli efferentes testis) , care străbat albugineea și trecând spre capul
epididimului, confluează pentru a forma canalul epididimar.

Vasculariza ție și inervație
Artere le
Sunt în număr de trei: artera testiculară, ramură din aorta abdomi nală
cu destinație specială pentru testicul; artera ductului deferent, ramură din
artera iliacă internă, pentru extremitatea inferioară a testiculului, epididim și
canalul deferent; art era cremasteriană, r amură din artera epigastrică inferioară.
Venele
Sunt profunde și superficiale. Ele se plasează anterior și posterior de
ductul deferent și intră în constituția funiculului spermatic sub numele de
plexul venos pampiniform. Din acest ple x se formează vena testiculară drenată
de vena cavă inferioară, cea din dreapta și de vena renală în partea stângă.
Venele posterioare sunt tributare ale venei epigastrice inferioare.

74
Venele profunde sunt reprezentate de vene scurte cu originea în
capilare le testiculului și care converg către mediastinul acestuia unde vor
forma venele centrale.
Limfaticele
Drenează limfa în nodurile limfatice preaortice și lateroaortice.

Nervii
Inervația testiculului este asigurată de ramuri vegetative provenite din
plexul testicular. Fibrele senzitive ale acestui plex asigură sensibilitatea
albugineei și a tunicii vaginale. Fibrele motorii au rol vasoconstrictor și
determină contracția musculaturii duetelor eferente și a ductului epididimar în
momentul eliminării lichidu lui seminal. Epididimul este inervat și de fibre
nervoase provenite de la nivelul plexului deferen țial.

Scrotul (Scrotum)
Scrotul se prezintă ca un sac voluminos, impar și median, situat în
porțiunea cea mai ridicată a spațiului unghiular dintre coapse. Scrotul este
așezat înaintea perineului, sub rădăcina penisului. Proeminența scrotului este
liberă inferior și anterolateral. Prin extremitatea sa superioară el apare
pediculat și atașat de regiunea pubiană. Pe linia mediană se recunoaște un șanț,
ca o dep resiune ce desparte doi lobi. în profunzimea șanțului se observă rafeul
scrotal (Raphe scroti) care indică duplicitatea organului. Rafeul se continuă în
profunzime cu un sept (Septum scroti) care este format din toate tunicile
scrotului cu excepția pielii.

Structură
Pielea reprezintă primul strat al scrotului. Ea este subțire, semi –
transparentă, de culoare mai închisă, foarte extensibilă și brăzdată de plici
transversale.
Tunica dartos (Tunica dartos) este o membrană fină musculară, de
colorație roșietic ă, care aderă intim de fața profundă a pielii.
Fascia spermatică externă (Fascia spermatica externa) sau tunica
celuloasă conține vasele și nervii supe rficiali.
Fascia cremasterică (Fascia cremasterica) este alcătuită de mușchiul
cremaster.
Fascia sperm atica internă (Fascia spermatica interna) sau fibroasa
comună
Tunica vaginală (Tunica vaginalis testis) este o seroasă derivată din
peritoneu. Lama parietală (Lamina parietalis) căptușește fascia spermatică in –
ternă. Lama viscerală (Lamina visceralis) acoperă testiculul.

75
Căile spermatice
Căile spermatice sunt căile de excreție ale spermei. Ele se întind de la
tubii seminiferi din testicul până la uretră. Sunt reprezentate de: tubii drepți,
rete testis, ductele eferente, ductul epididimal, ductul defere nt, veziculele
seminale, ductele ejaculatoare și uretra. Primele, până la jumătate din ductul
deferent sunt căi spermatice extrapelvine. Ultimele, de la jumătatea ductului
deferent, sunt căi spermatice intrapelvine.
Căile spermatice sunt intratesticulare ș i extratesticulare . Căile
spermatice intratesticulare sunt reprezentate de tubii seminiferi drepți și
rețeaua testiculară care constituie primele două segmente ale căilor spermatice.
Căile spermatice extratesticulare sunt: ductele eferente, ductul epididim ar,
ductul deferent, ductul ejaculator și uretra.

Tubii seminiferi drepți (Tubuli semniferi recti)
Mai mulți tubi seminiferi contorți (Tubului seminiferi contorti) dintr-
un lobul se strâng într -un singur tub colector, care este drept (rectiliniu) și care
se numește tub seminifer drept. Pentru fiecare lobul există câte un tub drept.
Tubii seminiferi drepți se anastomozează formând rețeaua testiculară.

Rețeaua testiculară (Rete testis)
Reprezintă o rețea de ducte excretoare anastomozate, situată în
porțiunea interioară a mediastinului test iculului. Ele se încrucișează cu vasele
ce trec prin med iastinul testiculului.

Ductele eferente (Ductuli efferentes testis)
Reprezintă primul segment al căilor spermatice extratesticulare și
formează împreună cu ductul epididimar capul epididimului . Ductele eferente
continuă rețeaua testiculară, străbat albugineea și se termină în ductul
epididimar.

Epididimul (Epididymis)
Este o componentă a căilor spermatice, plasată pe marginea
posterioară a testiculului, în conti nuarea ductelor eferente testiculare. I se
descrie un cap, un corp și o coadă.
Capul (Caput epididymidis) este partea cea mai anterioară și mai
voluminoasă. El apare neted, rotunjit și este situat pe extremitatea superioară a
testiculului.
Corpul (Corpus epididymidis) ușor aplatizat, de forma unei virgule,
este pris matic triunghiular. Fața superioară este convexă. Baza este concavă și
orientată către fața externă a testiculului. Marginea laterală este subțire și
tranșantă, formând cu vaginala un reces . Marginea medială este mai groasă și
răspunde vaselor ce intră și ies din hilul testiculului.
Coada (Cauda epididymis) este situată pe extremitatea inferioară a
testiculului. Se continuă cu ductul deferent, cu care face un unghi deschis
anterior.

76
Structură
În structura epididimului se găsește ductul epididimar (Ductus
epididymidis) , foarte sinuos. La nivelul capului sosesc ductele eferente care
apar ca "dinții de pieptene". între sinuozitățile ductului epididimar se află țesut
conjunctiv foarte dens.

Vascul arizația și inervația complexului epididimotesticular
Circulația arterială a complexului epididimotesticular este asigurată de
o arteră principală și două artere accesorii.
Nervii complexului testiculo -epididimar provin din plexul spermatic
situat la nivel ul aortei abdominale și din plexul deferențial care se distribuie
epididimului și canalului deferent.
Ductul deferent (Ductus deferens)
Ductul deferent reprezintă un conduct musculo -membranos care
transportă spermatozoizii de la epididim la duetul ejaculat or. El începe la
coada epididimului, pe care de altfel îl continuă și se termină la punctul de
joncțiune dintre vezicula seminală și ductul ejaculator.
Cu excepția ampulei, ductul deferent are o consistență fermă,
caracteristică, semănând la palpare cu "un băț de chibrit". Această duritate îl
deosebește net de restul formațiunilor din funiculul spermatic. Totuși el nu
rezistă la tracțiune și se rupe ușor.
În funcție de regiunile străbătute, ductul deferent este împărțit în cinci
porțiuni: p orțiunea epididim ară; porțiunea scrotală ; porțiunea inghinală ;
porțiunea abdominală; p orțiunea pelvină.
Vasculariza ția sa arterială provine din artera vezicală inferioară.
Venele din jurul ductului deferent înconjoară ductul și constituie un
plex. Ele sunt drenate de vena epigastrică inferioară și de plexul venos
prostatic.
Ductul ejaculator (Ductus ejaculatorius)
Ductul ejaculator rezultă din unirea în unghi foarte ascuțit a ampulei
ductului deferent cu ductul excretor al veziculei seminale. Ele străbat prostata
ca să se d eschidă în uretra prostatică. Sunt în număr de două: unul drept și altul
stâng.
Cele două ducte ejaculatoare au o direcție anteroinferioară. După ce
străbat prostata se deschid prin două orificii abia vizibile, în dreapta și în
stânga utriculului prostatic , pe colicului seminal.
Raporturile . Ductul ejaculator, în porțiunea incipientă, se găsește
superior de prostată. Cele două ducte ejaculatoare străbat țesutul prostatic.
Ductele ejaculatoare sunt situate între lobul mediu și cei doi lobi laterali ai
prosta tei.

77
Glandele seminale
Glandele seminale sunt reprezentate de veziculele seminale, prostată și
glandele bulbouretrale

Veziculele seminale (Vesicula seminalis)
Veziculele seminale sunt organe diverticulare ale căilor
spermatice,sunt pereche, produsul lor de secreție participând la formarea
lichidului seminal, la nivelul veziculei seminale acumulându -se și lichidul
secretat de căile spermatice . Ele au o formă de pară, cu gâtul îndreptat anterior
și inferior. Sunt așezate profund în pelvis, deasupra bazei p rostatei, posterior
de vezica urinară și anterior de rect.
Prezintă o suprafață neregulată și boselată. Vezicula seminală prezintă
două fețe, două margini și două extremități. Extremitatea inferomedială sau
vârful se continuă ductul excretor (Ductus excret orius) și se unește cu ductul
deferent pentru a forma ductul ejaculator care pătrunde în prostată.
Arterele provin din artera vezicală inferioară și artera rectală mijlocie.
Venele din rețeaua submucoasă sunt tributare plexurilor venoase
vezical și prostat ic.
Limfaticele din rețeaua mucoasă și musculară ajung la nodurile
limfatice iliace interne.
Nervii provin din plexul hipogastric inferior, vezical și prostatic.
Fibrele parasimpatice din aceste plexuri determină contracția veziculelor
semin ale și elimina rea lichidului seminal.

Prostata (Prostata)
Prostata este un organ musculo -glandular, cu rol în formarea
lichidului spermatic și în excreția lichidului prostatic. Prostata împreună cu
glandele bulbouretrale sunt formațiuni glandulare anexate aparatului ge nital
masculin. Ele au rolul de a secreta un lichid ce se amestecă cu sperma
ejaculată, pentru a -i mări viabilitatea. Prostata este o glandă dezvoltată în
jurul și în grosimea porțiunii inițiale a uretrei. Ea se află situată în spațiul
pelvisubperitoneal, între vezica urinară, situată superior și între diafragmul
urogenital situat inferior. Lateral, prostata este încadrată de mușchii
ridicători anali.
Loja prostatică
Loja prostatică este constituită din șase pereți:
 anterior, format de oasele și simfiza pubiană;
 posterior, corespunde septului rectovezicoprostatic;
 superior, de ligamentele puboprostatice, fundul vezicii urinare,
veziculele seminale;
 inferior, diafragma urogeitală;
 doi pereți laterali formați mușchii ridicători anali, acoperiți de fascia
pelvină parietală.

78
Mijloace de fixare
Prostata este fixată în centrul spațiului pelvisubperitoneal, într -o lojă, prin
următoarele formațiuni:
 aderența la vezica urinară și uretră;
 este susținută de perineu,
 prin formațiunile fibroase din jurul său precum și prin vase și nervi.

Conforma ție externă
Prostata prezintă: o față anterioară, o față posterioară, două fețe
inferolaterale, o bază și un vârf. Fața anterioară (Facies anterior) este scurtă și
are o direcție ușor oblică anteroinferior și răspunde simfiz ei pubiene. Fața
posterioară (Facies posterior) este mai lungă și oblicitatea sa este mai mare
descriind o convexitate îndreptată posterior. Pe ea se găsește un șanț me dian,
situat între cei doi lobi laterali. Acest șanț este mai adâncit în porțiunea
superioară unde se află incizura prostatică. Posterior de această față se găsește
ampula rectală. Fețele inferolaterale (Facies inferolaterales) sunt mai înguste
și rotunjite, semănând cu niște margini. Ele se apropie din ce în ce, pe măsură
ce descind către v ârf și sunt aplicate pe mușchii ridicători anali. Baza (Basis
prostatae) este împărțită în mai multe câmpuri: un câmp anterior, foarte
îngust; al doilea câmp ocupat de orificiul uretrei; al treilea câmp cu un versant
în raport cu fundul vezicii; al patrule a câmp cu o depresiune sau hil în care se
află ampulele duetelor deferente și veziculele seminale. Vârful (Apex
prostatae) este centrat de uretră este situat pe diafragma uro genitală și pe
fascia superioară a acesteia . În interiorul prostatei există următ oarele
formațiuni: uretra prostatică, duetele ejaculatoare și utriculul prostatic. Acestea
nu pot fi despărțite de corpul glandei. Uretra prostatică se întinde de la colul
vezical până la diafragmul urogenital. Pe fața posterioară a uretrei se află
colicul ui seminal, utriculul prostatic, orificiile ductelor ejaculatoare.

Vasculariz ție și inervație
Arterele provin din arterele vezicale inferioare precum și din arterele
rectale mijlocii. Ramurile vezicoprostatice abordează prostata mai ales prin
unghiurile posterosuperioare și se împart apoi în doua grupuri:
 ramuri capsulare – superficiale – trec pe toată suprafața organului și
apoi pătrund în parenchimul acestuia
 ramuri trabeculare – profunde – pătrund în interiorul prostatei și se
capilarizează în jurul gl andelor.
Venele alcătuiesc în jurul prostatei un plex foarte voluminos – plexul
venos prostatic. Venele î și au originea în capilarele periglandulare și au traiect
invers arterelor. Ele se adună pe suprafața prostatei unde formează un plex
venos prostatic bine reprezentat.
Plexul venos prostatic este tributar prin venele vezicale inferioare și
rectale mijlocii, venelor rușinoase interne.
Limfaticele formează plexuri perialveolare apoi periprostatice și sunt
drenate de nodurile iliace externe, interne și sac rate. Limfaticele sunt împărțite
în trei grupe: grupul anterolateral drenat de nodurile limfatice prevezicale;

79
grupul poste – rolateral care ajung la nodurile din bifurcația vaselor iliace
comune; grupul poste rior care se îndreaptă spre nodurile presacrate și
preaortice.
Nervii prostatei provin din plexul prostatic, situat pe fețele laterale și
posterioară ale glandei. Ramurile acestui plex provin din plexul hipogastric
inferior care conține fibre simpatico -parasimpatice. Nervii conțin fibre
senzitivo -motor ii care merg de -a lungul vaselor, realizând astfel inervația
glandei.

Glandele bulbouretrale
Sunt organe pereche de formă ovoidă sau aplatizate sunt situate în
spațiul perineal profund. Secretă un lichid vâscos care se adaugă lichidului
spermatic în timp ul ejaculării. Dispuse pe fa ța dorsală a porțiunii terminale a
uretrei pelvine se varsă fiecare în uretră, de obicei printr -un singur conduct
extern.

Penisul (Penis)
Penisul este organul copulației la bărbat. El cuprinde organele erectile
și este parcurs de porțiunea terminală a uretrei având rol și în micțiune.
Penisul este situat imediat deasupra scrotului, anterior de simfiza
pubiană. El este legat de formațiunile perineului anterior, dar suspendat de
simfiza pubiană printr -un ligament fibros și printr -un ligament elastic.
Penisul prezintă de studiat un corp și două extre mități: una anterioară
și alta posterioară
Corpul (Corpus penis) prezintă: o față postero -superioară sau dosul
penisului (Dorsum penis) o față anteroinferioară sau uretrală (Facies
urethralis) pe care proemină corpul spongios; două margini laterale rotunjite.
Extremitatea posterioară sau rădăcina penisului (Radix penis) , intră în
constituția perineului anterior și este fixă. Ea este alcătuită: de inserțiile
corpilor cavernoși pe ramurile ischiopubiene și din bulbul penis ului.
Extremitatea anterioară este formată de glandul penisului, acoperit de
prepuțiu.

Mijloace de fixare
Corpul este menținut în poziție de legătura sa cu rădăcina și de două
ligamente:
 ligamentul suspensor al penisului – are formă triunghiulară; are
originea anterior de simfiza pubiană și se împarte în două lame care se
insera pe fața laterală a corpului cavernos;
 ligamentul fundiform – are originea în partea inferioară a liniei albe,
apoi se împarte în două lame care tre c lateral de lig.suspensor al
penisului; fibrele profunde ale lig.fundiform se unesc pe fața uretrală a
penisului, iar cele superficiale se termină în septul scrotal.

80
Glandul ( Glans penis) penisului este o formațiune conoidă. El prezintă
de studiat:
Vârful . Pe el se găsește meatul urinar (Ostium urthrae externum) ,cu o
fantă verticală.
Baza este tăiată oblic dinspre posterior înspre anteroinferior, ea
depășește în diametru corpul penisului și formează un relief circular – coroana
glandului (Coroana giandis) . Această coroană este mai înaltă spre dosul
penisului decât pe fața uretrală. între coroana propriu -zisă și corpul penisului
se găsește colul glandului (Cellum giandis) .
Lungimea feței sale posterosuperioare este de două ori mai mare decât
a feței anteroin ferioare. Pe linia me diană a feței sale anteroinferioare se găsește
un șanț longitudinal median care se întinde din apropierea meatului urinar până
la colul glandului. în șanț există o plică mucoasă triunghiulară care poartă
numele de frâul prepuțiului (Fremulum prepuții) .
Prepuțiul penisului (Preputium penis) reprezintă manșonul tegumentar
dispus în jurul glandului. Acest manșon are o suprafață exter ioară, o suprafață
interioară, o circumferință posteroinferioară și o circumferință antero –
superioară.
Supr afața exterioară se continuă cu pielea penisului fără nici o
demarca ție. Suprafața interioară este acoperită de mucoasă care se mulează pe
glandul penisului, fără a adera de acesta. Circumferința posteroinferioară
răspunde șanțului balano -prepuțial. Circum ferința anterosuperioară este liberă
și alcătuiește orificiul prepuțial.

Structură
În structura penisului intră organele erectile și învelișurile. Organele
erectile cuprind corpii cavernoși și corpul spongios.
Corpii cavernoși (Corpus cavernosum penis) ai penisului sunt două
forma țiuni cilindrice, alipite pe linia mediană. Între cei doi corpi cavernoși nu
există decât o singură despărțitoare care poartă numele de septul penisului
(Septum penis) .Corpii cavernoși se inseră prin extremitatea lor posterioară pe
ramurile ischiopubiene. Pe fața dorsală a penisului, între corpii cavernoși se
găsește un șanț pentru vase și nervi. Pe fața uretrală, între ei, se găsește șanțul
destinat uretrei; cele două fețe laterale sunt rotunjite.
În structura corpilor cavernoși se găsește un înveliș fibros numit
albuginea corpilor cavernoși (Tunica albugineea corporum cavernosorum) și
un sistem de trabecule cu caverne în care circulă sângele. Fibrele albugineei
sunt dispuse pe două planuri. Unul superficial cu fibre longitudinale și altul
profund cu fibre circulare. Acesta nu este continuu, prezintă numeroase
ferestre care îi dau un aspect pectinat. De pe sept și de pe albuginee se
desprind o serie de trabecule (Trabeculae corporum cavernosorum) care se
întretaie haotic și formeaz ă cavernele corpului cavernos (Cavernae corporum
cavernosorum) .
Corpul spongios al penisului (Corpus spongiosum penis) este un corp
cilindric, impar, situat median, pe fața uretrală, între cei doi corpi cavernoși.
Corpul spongios al penisului este străbătu t de uretră. Extremitatea sa

81
posterioară, piriformă numită bulbul corpului spongios. Bulbul penisului are
un vârf situat între cei doi corpi cavernoși alăturați, acesta se continuă cu
porțiunea intermediară a corpului spongios; o bază orientată către rafeu l
posterior și median dintre cei doi mușchi transverși ai perineului. Este acoperit
de fascia perineală superficială și de mușchii bulbospongioși.
Corpul spongios prezintă la extremitatea sa anterioară o dilatație
numită glandul penisului. în structura cor pului spongios intră de asemenea o
albuginee (Tunica albugineea corporis spongiosi) și formațiuni septale, care
alcătuiesc cavernele (Cavernae corporis spongiosi) ca și la corpii cavernoși ai
penisului.
Învelișurile penisului sunt în număr de patru, pornin d de la exterior
către interior.
 Învelișul cutanat (Cutis penis) cu pielea fină și mobilă, cu un rafeu
median (Raphe penis) ce continuă rafeul median al scrotului.
 Tunica dartos (Tunica dartos)
 Fascia superficială a penisului sau celuloasa (Fascia penis
superficialis) este formată din țesut conjunctiv lax.
 Fascia profundă (Fascia penis profunda) a penisului este dispusă
imediat în jurul celor trei formațiuni erectile
Prepuțul este format din următoarele straturi, din exterior spre interior:
pielea (Cutis g landis) , tunica dartos, fascia peniană superficială și mucoasa.
între mucoasa prepuțului și mucoasa glandului, la nivelul șanțului
balanoprepuțial, se deschid glande sebacee rudimentare numite glandele
prepuțiale (Glandulae preputiales) .

Vase și nervi
Arterele provin din arterele dorsale ale penisului și artera pudendală
externă pentru învelișurile penisului; artera profundă a penisului, artera dorsală
a penisului, artera bulbului penisului, artera uretrală – toate cu origine în artera
pudendală internă p entru organele contractile.
Venele se strâng în două sisteme, unul superficial și celălalt profund
care comunică între ele.
Limfaticele drenează limfa în limfaticele tunicilor penisului,
limfaticele glandului și limfaticele organelor erectile.
Inervația pe nisului este subordonată centrilor medulari lombosacrați.

82
Organele genitale feminine
(Organa genitalia fem inina)

Aparatul sau sistemul urogenital feminin (Apparatus urogenitalis) este
constituit atât din organele genitale interne, cât și din organe le genitale
externe.
Organele genitale ale femeii, îndeplinesc funcția de reproducere și sunt
următoarele:
 Ovarele – care reprezintă cele două glande sexuale generatoare de
ovocite – celulele sexuale feminine.
 Tubele uterine, uterul și vagina grupate sub numele de căi genitale.
Ovarele și căile genitale reprezintă organele genitale interne.
 Vulva – care alcătuiește organul genital extern.

Ovarul (Ovarium)
Ovarul reprezintă glanda genitală a femeii cu rol în maturarea
ovulelor, dar în același timp are și o importantă funcție endocrină, prin
intermediul căreia asigură dezvoltarea tractului genital, determină apariția
caracterelor sexuale secundare feminine și menține sarcina.
Este un organ pereche (drept și stâng), așezat în micul bazin, de o parte
și de alt a a uterului și rectului, sub bifurcațiile arterelor iliace comune.
Ovarul are forma unei amigdale, având o lungime de 3 -5 cm și o
greutate de 4 -8 g. La femeia adultă are culoare roșiatică, iar pe suprafață
prezintă o cicatrice având aspectul unui sâmbure de piersică.

Conforma ție externă
Ovarele se găsesc în cavum -ul retrouterin, pe pereții laterali ai cavității
pelvisului minor, anterior rectului și posterior ligamentelor largi. Ovarul
prezintă: o față laterală (Facies lateralis) sau parietală, o față med ială (Facies
medialis) sau uterină; o margine anterioară (Margo mesovaricus) care conține:
hilul ovarului (Hilum ovarii) o margine liberă (Extremitas tubaria) – superior
și o extremitate uterină (Extremitas uterina) – inferior.

Mijloace de fixare
 Ligament ul tuboovarian reunește polul superior al ovarului cu
pavilionul trompei și conține artera ovariană.
 Ligamentul propriu al ovarului (Lig.ovarii proprium) sau ligamentul
utero -ovarian este un cordon rotunjit, care conține ramura ovariană din
artera uterină . El leagă unghiul uterului de extremitatea uterină a
ovarului și ocupă marginea liberă a aripioarei posterioare a ligamentului
larg.

83
 Mezovariul (Mesovarium) este un mezou scurt care unește foița
posterioară a peritoneului, care alcătuiește ligamentul lar g, de marginea
mezoovarică a ovarului.
 Ligamentul suspensor al ovarului (Lig.suspensorium ovarii) este
mijlocul de fixare cel mai eficace. El cuprinde artera ovariană și plexul
său nervos vegetativ.
 Ligamentul apendiculoovarian este o plică peritoneală c are leagă
apendicele descendent de ovarul drept.

Structură
Pe secțiune, ovarul apare constituit astfel: la suprafață este acoperit de
un epiteliu, sub care se găsește un înveliș conjunctiv. Sub aceste învelișuri se
găsesc cele două zone caracteristice ale ovarului: una ce ntrală, medulară, și
alta periferică, corticală.
Substanța corticală a ovarului (Cortex ovarii) are culoare galben ă-
cenușie și con ține elementele cele mai caracteristice și mai importane ca valoare
funcțional ă ale glandei: cordoane celular e cu foliculii ovarieni ai lui De Graaf
(Foliculiovarici) în diferite stadii evolutive sau involutive; corpii galbeni
(Corpus luteus) și corpii albicans (Corpus albicans) – focare cicatriciale.
La suprafața corticalei se constată o "membrană epitelială" si mplă,
cubică, care la femeia matură devine turtită.
Substanța medulară a ovarului (Medulla ovarii) are culoare
roșiatică , iar în constituția sa se află țesut conjunctiv lax, multe vase sanguine
și limfatic și fibre nervoase ce sunt situate chiar la nivelul hilului. Din vasele
hilului se desprind arterele care asigură nutriția corticalei. Aici li psesc foliculii
ovarieni.
Foliculii ovarieni
La naștere se găsesc 70.000 -400.000 foliculi ovarieni primordiali,
localizați strict în corticală. Din aceștia numai 300-400 ajung la maturație în
cursul vieții sexuale active a femeii. Restul degenerează.
Epiteliul germinativ al cordoanelor corticale se fragmentează și rezultă
foliculii ovarieni primordiali. La început ei sunt "plini" sau "primari" (Foliculi
ovariciprim arii), pentru ca ulterior să devină "cavitari" și să poarte numele de
"foliculii secundari cavitari" (Foliculi ovarici vesiculosi) . La sfârșit, aceștia se
transformă în "foliculi terțiari maturi sau Graaf". Foliculii primordiali și
primari se află în corti cala profundă. Pe măsură ce evoluează spre maturitate,
ei se plasează tot mai superficial în corticală. Foliculii terțiari se maturizează
câte unul, alternativ, din ovarul drept și stâng.
Foliculul ovarian matur are atât o funcție de "ovogeneză" cât și o
funcție de elaborare a hormonului sexual "foliculină". Corpus luteum posedă
numai funcția endocrină, producând "progesteron" – hormonul maternității și
"estrogeni".
În corticala ovarului unei femei mature există: foliculi primari inactivi
sau activați; foli culi ovarieni veziculoși și un folicul matur; foliculi pe cale de
involuție; corpus luteum în stadii evolutive și de dezintegrare; corpi albicans.

84
Vase și nervi
Arterele sunt reprezentate de artera ovariană, ramură a aortei și artera
uterină, prin ramura ovariană.
Venele formează plexul pampiniform; de la acesta, vena ovariană din
ovarul stâng se varsă în vena renală stângă iar cea de la ovarul drept, direct în
vena cavă inferioară.
Limfaticele formează un plex subovarian; apoi formează trunchiuri ce
merg la ganglionii lombari, preaortici și lateroaortici (în stânga).

Inervația: nervii ovarului vin din plexul renal și inter -mezenteric (aortic) și
formează plexul ovarian.

Raporturi
Fața laterală este convexă și răspunde peretelui lateral al cavității
pelvine.
Fața medială este convexă și privește spre uter. Ea este acoperită de
trompa uterină care face o ansă peste ovar.
Marginea mezoovarică formează hilul ovarului și este alcătuită din
aripioara posterioară a ligamentului larg. Prin ea trec vasele și ner vii care
penetrează în ovar.
Marginea liberă are un aspect convex și răspunde anselor intestinului
subțire. Ea se poate pune în contact și cu marginea liberă a colonului
ileopelvin.
Extremitatea tubară este învelită de ansa trompei uterine. Ea dă
inserție ligamentului tubo -ovarian și ligamentului lomboovarian.
Extremitatea uterină este legată de uter prin ligamentul propriu al
ovarului.

Tuba uterină (Salpinx)
Tuba uterină (Salpinx) sau trompa uterină a lui Fallope este un conduct
musculomembranos cu funct ie de oviduct, spermatozoidoduct si zigotoduct.
Tuba uterină culege ovulul de la suprafața ovarului și îl transportă până în
cavitatea uterină. Prin tubă trec spermatozoizii ca să fecundeze ovulul în
treimea externă a cavității sale. Sunt două tube uterine , una dreaptă și alta
stângă, și ele se întind de la extremitatea tubară a ovarelor până la unghiurile
superioare ale uterului.

Conforma ție externă
Tuba uterină se găsește în aripioara superioară a ligamentului larg. Ea
este un conduct cilindric care înce pe de la cavitatea uterină cu o "porțiune
interstițială" și se termină în vecinătatea ovarului cu un "pavilion".
Prezintă de studiat următoarele segmente:
 Porțiunea uterină (Pars uterina) intestițială sau intraparietală, indică
traiectul străbătut în grosi mea uterului. Ea ocupă limita dintre fundul

85
uterului și marginea laterală a uterului. În interior se află un mic
orificiu de 1 mm, numit ostium uterin (Ostium uteri) . Scurtă (1 cm) și
îngustă (1 mm), este separată de peretele uterin printr -o teacă de țesut
conjunctiv.
 Istmul (Isthmus tubae uterinae) este porțiunea incipientă a corpului
tubei.
 Ampula (Ampulla tubae uterinae) sau porțiunea ampulară a corpului.
 Pavilionul (Infundibulum tubae uterinae) se prezintă ca o pâlnie.

Structura
Tuba este alcătuită din trei tunici:
 Tunica externă este formată din peritoneul ligamentului larg care se
reflectă la acestnivel,trompa formând muchia superioară a
ligamentului larg (aripioara superioară). Acest peritoneu se continuă
cu cel a ligamentului larg prin cele două foițe ce se realipesc după ce
îmbracă trompa, formând mezosalpingele prin care se realizează
vascularizaț ia trompei. Trompa și mezosalpingele cad peste ovar
acoperindu -l.
 Tunica medie este formată din fibre netede dispuse pe două straturi:
circular intern și longitudinal extern – ce se continuă cu cel al uterului.
 Tunic a internă (mucoasa) este forma tă dintr-un epiteliu cilindric
unistrat ificat dispus pe un corion foarte boga t.

Vasculariza ție și inervație
Arterele provin din artera ovariană și artera uterină . Ele alcătuiesc în
ligamentul larg, în lungul marginii oviductului, o anastomoză simplă sau
dublă în grosimea mezosalpingelui.
Venele urmează în general traiectul arterelor și își au originea în
capilarele venoase din tunica mucoasă și din tunica muscular ă și au traiect
paralel cu arterele. Ele se îndreaptă spre mezosalpinge și formează
anastomoze în lungul axului trompei. Din aceste ochiuri largi, sâng ele venos
este drenat spre venele ovariene: cea dreaptă se varsă direct în vena cavă
inferioară, iar cea stângă în vena renală stângă. Venele tubei merg paralel cu
arterele, formând o rețea subtubară.
Limfaticele de la trompă sunt conduse în mezosalpinge, iar de acolo
se unesc cu limfaticele ovarului și uterului ca să ajungă în nodulii limfatici
juxta – și preaortici. Alte limfatice trec spre limfaticele uterine, în special spre
cele din segmentul istmic.
Nervii sosesc prin adventicea arterei ovariene – din plexul ovarian, și
prin adventicea arterei uterine – din plexul hipogastric inferior și formează un
plex nervos în mezosalpinge.

86
Uterul (Uterus)
Este organul gestației și al parturiției. Cele două funcții ale uterului
explică modificările profunde suferite de gonofor la acest nivel.
Uterul este un organ median,nepereche, musculos, cavitar, cu perete
gros și contractil, ce are rolul să găzduiască oul în tot timpul stadiilor evolutive
ale acestuia și să -l expulzeze în momentul când a ajuns la dezvoltarea sa
completă. Este situat în pelvis, înapoia vezicii urinare, înaintea rectului și
deasupra vaginei, în i nteriorul căreia proemină.
Uterul are forma unui trunchi de con turtit anteroposterior, cu vârful
orientat inferior si baza superior. Cu puțin sub partea sa mijlocie uterul
prezintă o zonă strâmtată, ce poartă denumirea de istm.
În raport cu istmul, uterul arc două porțiuni: una superioară, numită
corp și alta inferioară, colul.
Corpul uterului are o formă triunghiulară și este turtit în sens
anteroposterior. Baza corpului este orientată superior iar vârful trunchiat
corespunde istmului.
Colul uterului este mai puțin voluminos și mai îngust decât corpul.
Raportul dintre uter și pelvis
Axul uterului este înclinat supero – inferior și anteroposterior. Axul
pelvisului mic este reprezentat de linia care urmărește o concavitate deschisă
anterior. Istmul uterului sau centrul uterin, situat la întâlnirea dintre corp și col,
se găsește în centrul excavației pelvine, anterior de planul frontal ce trece prin
cele două spine ischiadice.
Prin anteflexie se înțelege înclinarea corpului uterin față de colul
uterin; astfel ia naștere un unghi de 140 -170°, cu deschiderea orientată anterior
spre simfiza pubiană și cu vârful la nivelul istmului. în anteflexia exagerată,
corpul presează vezica urinară iar colul rămâne în poziție normală. In
anteversie corpul uterului împr eună cu colul uterin, ca un tot, este înclinat mult
față de axul vaginei. între axul uterului și axul vaginei se formează unghiul de
anteversie de 90 -110°. Corpul se îndreaptă înainte iar colul, înapoi.

Mijloace de fixare
Uterul este menținut în poziția de antev ersie-anteflexie prin trei
perechi de ligamente principale: ligamentele largi – situate lateral, ligamentele
rotunde – dispuse anterior și ligamentele uterosacrate – așezate posterior.
Ligamentele largi și ligamentele rotunde constituie veritabile mijloac e
de suspensie ale uterului. Ligamentele uterosacrate – trebuie să fie considerate
mai mult ca mijloace de susținere și ancorare ale uterului, decât ca mijloace de
suspensie.
 Ligamentele largi (Ligamentum latum uteri)
Peritoneul ce tapetează fețele și fund ul uterului trece de la marginile
uterului la pereții laterali ai excavației pelvine. unde se continuă cu peritoneul
ce căptușește pereții pelvisului. Astfel, între marginile uterului și pereții
laterali ai pelvisului, atât în dreapta cât și în stânga, se întinde câte o plică
transversală, ce poartă denumirea de "ligament larg".

87
Ligamentele largi prezintă o foiță peritoneală anterioară și alta
posterioară, reunite în porțiunea lor s uperioară.
Ligamentele largi sunt orientate superoinferior și anteroposterio r. Ele nu
sunt perfect transversale, ci ușor oblice mediolateral și anteroposterior. Fiecare
ligament larg prezintă: o față anteroinferioară, o față posterosuperioară, o
margine medială, o margine laterală, o margine superioară și o margine infe –
rioară.
Porțiunea superioară a ligamentului larg, unde cele două foițe
(anterioară și posterioară) sunt foarte apropiate, poartă numele de mesosalpinx.
Acesta are o formă triunghiulară: cu vârful la unghiul lateral al uterului; cu
baza liberă reprezentată de "ligame ntul tubo -ovarian" ce leagă pavilionul
trompei de extremitatea superioară a ovarului; cu o margine superioară ce
conține trompa uterină și care determină "aripioara superioară" a ligamentului
larg; cu o margine inferioară ce se continuă cu mezometrium de -a lungul
ligamentului utero -ovarian și a mezovariumului
Mezomet rium – în porțiunea inferioară, foițele anterioară și posterioară
ale ligamentului larg se depărtează una de alta. Ele delimitează un spațiu care
se lărgește superoinferior și poartă denumirea d e mezometrium.
 Ligamentele rotunde (Ligamentum teres uteri)
Ele se desprind din porțiunea anterioară a unghiului lateral al uterului,
anterior și puțin inferior de trompa uterină. De la origine, ligamentele teres se
îndreaptă oblic anterior și lateral, rid icând foița anterioară a ligamentului larg.
Ele formează aripioarele anterioare. Ligamentele teres încrucișează vasele și
nervii obturatori și apoi vasele iliace externe, trec deasupra arterei epigastrice
și pătrund în canalul inghinal prin orificiul profu nd al acestuia. Ele străbat
canalul inghinal acompaniate de ramura genitală a nervilor ilîoinghinal,
iliohipogastric și genitofemural și de artera funiculară. Părăsind canalul
inghinal prin orificiul superficial, ligamentele teres se divizează în numeroase
fascicule care se termină pe tuberculul pubelui, în țesutul celulo -adipos al
muntelui lui Venus și al labiilor mari.
 Ligamentele uterosacrate
Cele mai puternice mijloace de susținere sunt ligamentele uterosacrate.
Ele constituie porțiunea superioară a lam elor sacrorectogenitopubiene.
Ligamentele uterosacrate iau naștere pe fața posterioară a colului uterin, lângă
marginile laterale ale colului, în vecinătatea istmului. De la origine, se
îndreaptă posterosuperior, înconjoară fețele laterale ale rectului și se termină
pe fața anterioară a sacrului, în dreptul primelor două vertebre sacrate.

Conforma ție externă
Corpul (Corpus uteri).
Corpul are un aspect conoid, turtit antero -posterior, și i se descriu
două fețe, trei margini și trei unghiuri.
Fața anteroi nferioară sau fața vezicală (Facies vesicalis) , netedă și
ușor bombată, este acoperită de peritoneu până la nivelul istmului, unde acesta
se reflectă pe vezică și formează fundul de sac vezicouterin. Este acoperita de
peritoneu care coboară până la nivelul istmului,la nulipare, pe când, la

88
multipare, peritoneul acoperă și o parte din col. La acest nivel, peritoneul
formează fundul de sac vezicouterin, de unde se îndreaptă spre fața
posterioară a vezicii urinare.
Fața posterosuperioară sau fața intestinală (Facies intestinalis) este
convexă. Ea prezintă pe linia mediană o creastă rotunjită care separă doi
versanți laterali. Peritoneul ce acoperă această față descinde mai jos de istm,
până pe fața posterioară a vaginei, pe o distanță de aproximativ 2 cm. Apoi,
peritoneul se reflectă pe rect și formează excavația rectouterină.
Marginea superioară (Fundus uteri) numită și baza sau fundul
uterului, este groasă și rotunjită în sens anteroposterior. Ea este ușor concavă
în sens transversal până la pubertate, dreaptă sau foarte puțin convexă la
nulipare și net convexă la multipare. Este acoperită de peritoneu.
Marginile laterale dreaptă și stângă (Margo uteri dexter/sinister) sunt
largi și rotunjite în sens anteroposterior.
Unghiul inferior se confundă cu istmul.
Unghiurile laterale sau coarnele uterine (Cornu uteri dexter/sinister) ,
drept și stâng se continuă cu istmul trompei uterine de partea respectivă.

Istmul (Isthmus uteri)
Este reprezentat printr -un sant semicircular, adesea putin adanc,vizibil
numai pe fata anterioara si pe fetele laterale. Face legătură între corpul și colul
uterului. Porțiunea care marchează istmul este mai pronunțată anterior și pe
părțile laterale.

Colul (Cervix uteri)
Prezintă o formă cilindrică, ușor bombat la mijloc ca un butoiaș. Ar e
două fețe, anterioară și posterioară, care sunt convexe, și două margini
laterale, groase și rotunjite.
Prin legăturile cu vagina, colul uterului este împărțit în trei segmente:
Segmentul supravaginal (Portio supravaginaiis cervicis) este scurt, se
găseș te în spațiul pelvisubperitoneal și prezintă o față anterioară, o față
posterioară acoperită de peritoneu și două margini laterale.
Segmentul aderent -vaginal, este reprezentat de zona de inserție a
vaginei pe col. Vagina aderă posterior, la jumătatea dista nței dintre
extremitățile colului sau la locul unde treimea superoară întâlnește cele două
treimi inferioare. Anterior, inserția se află la nivelul unde treimea mijlocie
întâlnește treimea inferioară a col ului. în consecință, segmentul vaginal este
mai îna lt posterior decât anterior.
Segmentul intravaginal (Portio vaginalis cervicis) Pe vârf se află
orificiul extern al colului (Ostium uteri) prin care se pătrunde în cavitatea
uterină.
La nulipare, colul este neted și de consistență fermă. Orificiul extern
al colului se prezintă fie circular, fie ca o fantă transversală. Marginile acestui
orificiu sunt netede și regulate și au o consistență foarte fermă. Orificiul
extern al colului este mărginit de două buze: anterioară și posterioară (Labium
anterius, labium posterius) unite prin două comisuri laterale.

89
Conforma ție internă
Uterul prezintă în interior o cavitate îngustă, turtită in sens
anteroposterior, ce poartă denumirea de cavitate uterină si ocupa atat corpul
cat si colul uterin. La nivelul unghiurilor ut erine cavitatea se continua cu
canalele tub are,iar prin ostiul uterin se deschide in vagină.
O denivelare corespunzătoare istmului, împarte cavitatea uterină în
două: cavitatea corpului și cavitatea colului.
Cavitatea corpului (Cavum uteri) este netedă și pe secțiune frontală
prin uter are formă triunghiulară. Fețele anterioară și posterioară, plane și
netede, sunt alipite. Baza, corespunzătoare fundului uterului, este convexă la
nulipare și dreaptă sau convexă la multipare. Marginile laterale sunt convexe.
La unghiurile superioare sau laterale (drept și stâng) se află orificiile de
comunicare cu trompele uterine de partea respectivă.
Cavitatea colului (Canalis cervicis uteri) sau canalul cervical este
fuziformă,fiind mai larg in partea mijlocie si ingustat la cele doua extremitati,
dar turtită în sens anteroposterior. Pe cele două fețe ale sale, anterioară și
posterioară, se observă o proeminență longitudinală mediană sau ușor
paramediană pe care se implantează de o parte și de alta o serie de plici sau
proeminențe secundare, orientate oblic în sens lateral.
Extremitatea superioară a cavității colului se continuă la nivelul
istmului cu cavitatea corpului, iar extremitatea inferioară poartă denumirea de
"orificiul e xtern" al colului (Ostium uteri) .

Structu ră
Peretele uterului, gros, este format din trei tunici, care de la exterior
spre interior sunt:
 Tunica seroasă (Tunica serosa – perimetrium) este reprezentată de
foița peritoneală care tapetează uterul iar inflamația acesteia determină
perimetrita. Peri toneul este foarte aderent la fundul uterului și la
regiunile învecinate lui de pe fața anterioară și posterioară a corpului.
Zona aderentă este întotdeauna mai întinsă pe fața posterioară decât pe
cea anterioară. Pe fața posterioară, zona aderentă descind e inferior, în
special în porțiunea mijlocie.
Pe fața posterioară a colului și la nivelul istmului se află un strat
celulo -seros care facilitează decolarea ușoară a peritoneului. între
zona aderentă și zona decolabilă se află o zonă intermediară, unde
peritoneul poate fi izolat cu ajutorul bisturiului.
Peritoneul este dublat pe fața sa profundă de un strat de țesut
conjunctiv slab reprezentat care alcătuiește tunica subseroasă (Tela
subserosa) .
 Tunica musculară (Tunica muscularis -myometrium) este formată din
fibre musculare netede, care în ansamblul lor formează mușchiul
uterin. Dispoziția fibrelor musculare diferă puțin de la nivelul corpului
la cel al colului. La nivelul corpului fibrele sunt dispuse în trei
straturi: extern, mijlociu și intern. Fibrele car e alcătuiesc musculatura
colului sunt reprezentate de un strat mijlociu circular, cuprins între

90
câteva rare fascicole longitudinale, unele superficiale și altele
profunde.
 Tunica mucoasă (Tunica mucosa -endometrium) , subțire și friabilă,
este aderentă la s tratul muscular și a fost descrisă parțial la
configurația interioară. Ea se continuă cu mucoasa trompelor.
Mucoasa uterină suferă transformări în timpul ciclului menstrual și
mai ales în timpul sarcinii.
Endometrul are o structură complexă, fiind hormono -dependent.
În structura endometrului se află un epiteliu de acoperire
monostratificat, prismatic, situat pe o membrană bazală subțire.
Glandele uterine (Glandulae uterinae) sunt invaginații ale epiteliului
de acoperire și sunt de tip tubular. în stare no rmală glandele colului
secretă mucusul foarte vâscos care obstruează colul și formează
butonul mucos.

Raporturi
Corpul uterin
 Fața anteroinferioară vine în raport cu fața posterioară a vezicii
urinare, de care este separată prin excavația vezicouterină care este în
mod normal virtuală, dar poate deveni reală în retroversia uterină,
când este umplută de ansele intestinale.
 Fața posterosuperioară este în raport cu ansele intestinale și cu colonul
sigmoid, iar în retroversie cu rectul (acest raport explică posibilitatea
producerii fistulelor rectouterine).
 Marginea superioară sau fundul uterului, ca și fața posterosuperioară,
este în relație cu ansele intestinale și colonul sigmoid.
 Marginile laterale sunt în raport cu ligamentele largi, vasele uterine și
țesutul celular pelvisubperitoneal.
 Unghiul inferior se află la nivelul istmului uterin.
 Unghiurile laterale vin în raport cu istmul trompei, ligamentul teres al
uterului și ligamentul propriu al ovarului.
 Fundul uterului, acoperit de peritoneu,vine in rapor t cu ansele
intestinului subtire si cu colonul sigmoidian. Este usor explorabil prin
intermediul peretelui abdominal. El se afla sub planul stramtorii
superioare a pelvisului.
Istmul uterului
 anterior, este în raport cu vezica urinară și excavația vezico uterină;
 posterior, are raporturi cu ansele intestinale, colonul sigmoid și rectul;
 lateral, se găsesc ligamentele largi, vasele uterine, ureterul și țesutul
celular pelvi -subperitoneal.
Colul uterului
Segmentul supravaginal este în raport:
 anterior, cu v ezica urinară, de care este separat printr -un țesut celular
străbătut de ramificații vasculare.

91
 posterior, cu rectul, prin intermediul excavației rectouterine, care este
punctul decliv al cavității peritoneale. El poate avea raporturi cu
ovarele și trompe le.
 lateral, cu ligamentele largi, cu țesutul celular pelvisubperitoneal și cu
încrucișarea dintre artera uterină și ureter (artera uterină trece anterior
de ureter. Segmentul aderent -vaginal este în raport cu vagina, care se
inseră pe col.
Segmentul int ravaginal vine în raport cu pereții vaginei.

Vasculariza ție și inervație
Arterele provin din artera uterină, din artera ovariană și din artera
ligamentului rotund.
Venele au originea in tunicile peretilor uterini,cu precadere in
musculatura.Ele se varsă în "plexurile uterine" situate pe marginile uterului si
formează un curent spre "plexul preuretral" și altul ce trece în "plexul
retrouretral".
Sângele venos al uterului se colectează în sinusurile uterine din stratul
plexiform al uterului; de la acest niv el pleacă vene care vor forma plexul venos
uterin care comunică larg cu plexurile venoase vezical și vaginal. Din plexul
uterin sângele venos este drenat astfel:
 din porțiunea superioară sângele este drenat prin venele ovariene
 din porțiunea inferioară sân gele este drenat prin venele uterine către
vena iliacă internă
 mica parte din sângele venos este colectat și de vena ligamentului
rotund care se deschide în vena epigastrică inferioară
Limfaticele își au originea într -o rețea limfatică situată în peretele
uterin. Limfaticele corpului și cele ale colului se anastomozează prin rețeaua
limfatică de origine, prin numeroase anastomoze tronculare situate la limita
dintre corp și col, și, prin trunchiurile anastomotice laterouterine care se
găsesc lateral de arter a uterină, de -a lungul marginilor laterale ale uterului.
Nervii provin din plexul hipogastric inferior, simpaticul sacrat și
plexul uteroovarian.

Vagina (Vagina)
Vaginul sau vagina este un conduct musculo -membranos care prin
extremitatea sa superioara se insera pe colul uterin iar prin extremitatea
inferioara se deschide în vulvă. El reprezintă organul copulației la femeie, în
același timp, servește la trecerea fluxului menstrual, a produselor de secreție
ale uterului, cât și la expulzia fetusului și a an exelor sale.
Vagina este un organ impar și median, așezat în excavația pelvină și în
perineul anterior. Anterior de el se află vezica urinară și uretra, iar posterior,
rectul. Apare ca un cilindru aplatizat în sens anteroposterior, îngustat în
porțiunea in ferioară și cupuliform în porțiunea sup erioară.

92
În condiții normale, datorită presiunii abdominale, peretele anterior și
peretele posterior al canalului se aplică unul peste celălalt, iar cavitatea devine
virtuală. în porțiunea mijlocie a sa, pe o secțiune orizontală, apare sub forma
literei "H" fiindca la extremitatile fisurii transversale se mai adauga doua fisuri
sagitale.. La nivelul vulvei, vagina este turtită transversal iar deschiderea ei are
aspectul unei fante eliptice cu axul mare anteroposterior. Spre uter,
extremitatea sa superioară ia o formă cilindrică în jurul colului uterin.
Loja vaginală
Este limitată astfel:
 anterior de vezică și uretră;
 posterior de rect;
 lateral de mușchii ridicători anali.

Mijloace de fixare
Sunt reprezentate de elem ente ce mențin poziția verticală și ușor
oblică anteroinferior a vaginei. Ele sunt comune cu ale uterului:
 superior, prin conexiunile cu colul uterin ce este menținut strâns prin
lamelele sacrorectogenitopubiene și prin ligamentele transversale;
 inferior, prin aderențele cu diafragmul urogenital și cu mușchiul
transvers profund;
 anterior, prin raporturile cu vezica urinară și cu uretra;
 posterior, prin raporturile față de rect. Vagina este suspendată prin
colul uterin, țesutul celular pelvisubperitoneal, v ezica urinară, uretră și
rect.
Vagina este susținută prin conexiuni cu planșeul perineal în care este
cuprins. Ea este bine fixată în porțiunea inferioară, pentru ca în porțiunea
superioară să d evină mobilă prin deplasările pe care le pot avea colul uteri n,
vezica urinară și rectul.

Conforma ție externă
Vagina prezintă de studiat o față anterioară (Paries anterior ), o față
posterioară (Paries posterior ), 2 fețe sau margini laterale, o extremitate
superioară și o extremitate inferioară.

Conforma ție inter nă
Suprafața interioară a vaginei este plisată la vârste tinere și devine
netedă la vârste înaintate. În mod normal, pe peretele anterior și pe peretele
posterior se constată "plici" . Ele alcătuiesc coloanele vaginei (Columnae
rugarum) și plicile transvers ale ale vaginei (Rugae vaginales) .
Coloana de pe peretele anterior (Columna rugarum anterior) este mai
proeminenta decat cea a peretelui posterior si începe la ostiumul vaginal cu o
dilatație -carina urethralis vaginae sau tuberculul vaginal.Coloana de pe
peretele posterior (Columna rugarum posterior) apare mai puțin dezvoltată. Ea
se observă până la jumătatea vaginei, unde începe să se piardă. Cele două
coloane nu sunt dispuse una în fața celeilalte, pe linia med iană.

93
Plicile transversale ale vaginei sunt m ai evidente în jumătatea
inferioară. La nou născută ele sunt mai înalte și ocupă toți pereții, semănând cu
valvulele conivente. Plicile scad în înălțime și rămân dispuse numai în
jumătatea inferioară a organului, la femeia nulipară. Ele dispar treptat, în timp,
după sarcini multiple. La femeile în vârstă înaintată vagina apare netedă din
cauza atrof iei regresive a plicilor.
Extremitatea superioară a canalului vaginal are forma de orificiu
circular, dispus oblic superoinferior și posteroanterior. El îmbrățiș ează colul
uterin la unirea 1/3 inferioare cu 2/3 superioare ale acestuia. Astfel, se crează
în jurul colului uterin un șanț circular cu numele de "fornix" (Fornix vaginae)
sau bolta vaginei sau fundul de sac al vaginei. Aici, musculara vaginei se
continuă cu musculara uterină iar mucoasa vaginei cu mucoasa uterină.
Fornixul se divide topogr afic în patru funduri de sac:
 Fundul de sac vaginal anterior (Pars anterior) este redus.
 Fundul de sac vaginal posterior (Pars posterior) sau "receptaculul
spermei"
 Fundurile de sac vaginale laterale (Pars lateralis) leagă cele două
funduri de sac, anterior și posterior
Extremitatea inferioară formează orificiul vulvovaginal (Ostium
vaginae).

Structură
Cu excepția peritoneului care îmbracă porțiunea cea mai ridicată a
peretelui posterior al fundului de sac dorsal al vaginei, pereții vaginei sunt
compuși din trei tunici concentrice:
 Tunica spongioasă (Spongiosa) sau "paracolpium" înconjoară vagina
și se confundă cu țesutul celular al regiunilor vecine.
 Tunica muscular ă (Tunica muscularis) , conține fibre musculare
longitudinale superficiale și fibre musculare circulare profunde.
 Tunica mucoasă (Tunica mucosa) căptușește suprafața interioară a
vaginei.

Vasculariza ție și iner vație
Arterele vaginei își au originea în ar tera uterină prin artera vaginală
lungă și în artera rectală mijlocie.
Artera uterină participă la irigația arterială prin ramura
cervicovaginală și vaginală, pentru porțiunea superioară a vaginei. Artera
vaginală lungă vascularizează porțiunea inferioară a vaginei, căreia îi dă o
ramură longitudinală numită "artera azigos a vaginei". Artera rectală mijlocie
emite ramuri pentru fața posterio ară a vaginei.
Venele vaginei ocupă marginile laterale, sunt numeroase și formează
plexuri bogate. Plexurile venoase s unt satelite pentru cele două artere azigos.
Ele se varsă în venele uterine la nivelul istmului și comunică cu venele rectale
mijlocii. în timpul sarcinii plexurile vag inale se măresc considerabil iar la
naștere pot da hem atoame apreciabile.

94
Limfaticele se îndreaptă spre o rețea exterioară sau perivaginală. Din
aceasta, ramurile eferente sunt dirijate: spre nodulii limfatici iliaci externi,
prin grupul superior; spre nodulii iliaci interni, prin grupul mijlociu; spre
nodulii presacrați, prin grupul inferior . Vaginul prezintă două rețele limfatice
de origine: mucoasă si musculară.
Nervii pornesc din porțiunea anteroinferioară a plexului hipogastric
inferior. Porțiunea inferioară a vaginei primește filete din nervul pudendal
intern.

Organele genitale externe
Totalitatea organelor genitale externe alcătuiesc vulva, care este
compusă din următoarele forma țiuni:
 labiile mari;
 labiile mici;
 vestibulul;
 himenul;
 glandele Bartholin;
 clitorisul

Labiile
Labiile sunt pliuri ale pielii; mărginesc părțile laterale al e vulvei și
sunt de două feluri: labiile (buzele) mari și mici.
Labiile mari (Labium majus pudendi) sunt 2 cute tegumentare având
o formă ovoidă alungită, acoperite cu păr pe fa ța lor externă; fața lor internă
are aspect de mucoasă și prezintă numeroase gl ande sebacee care secretă
smegma vulvară. La femeia nupilară (care nu a născut) labiile mari sunt
aplicate una pe alta, ascunzând restul organelor genitale externe și sunt
îndepărtate delimitând o u șoară fantă vulvară la femeia care a născut. Labiile
mari se unesc la cele două extremită ți formând o comisură anterioară și alta
posterioară. Comisura anterioară se continuă cu muntele lui Venus; cea
posterioară este mai aparentă decât prima și este cunoscută sub numele de
furculi ță.
În structura labiilor mari i ntră următoarele componente:
 Pielea, e pigmentată, bogată în glande sebacee și sudoripare; poate
fi sediul furunculelor.
 Dartosul labial, similar cu cel scrotal, e mai evident pe partea
laterală și inferioară a labiilor.
 Țesutul celular subcutanat
 Sacul el astic, dă forma și consistența caracteristică a labiilor mari.
E format dintr -un înveliș fibroelastic, mai voluminos spre
comisura posterioară, mai îngust și deschis spre inelul superficial
al canalului inghinal. În in terior conține un corp grăsos în care se
termină răsfirându -se, ligamentul rotund al uterului.

95
Labiile mici (Labium minus pudendi ) sunt două repliuri cutanate cu
aspect de mucoasă, care sunt situate în interioarul labiilor mari, fiind acoperite
în mare parte de acestea. Anterior ele se unesc sub clitoris formând frâul
clitoridian, iar pe fa ța dorsală a clitorisului formează căpișonul sau prepuțul
clitoridian; posterior labiile mici se pierd treptat în labiile mari.
Vestibulul vulvar este delimitat de clitoris, labiile mici și orificiul
extern al uretrei (meatul). Este o regiune de formă triunghiulară în care se
deschid uretra și canalele glandelor Skene.
Himenul este un sept membraniform care închide intrarea în vagin.
Prezintă un orificiu a cărui formă poate fi: inelară, cribiformă (ciuruit), semi lu-
nară. Prin orificiul himenului se scurge la exterior sângele menstrual. La pri –
mul raport sexual himenul se rupe în mai multe locuri, dând na ștere după cica –
trizare la carunculii himenali; la na ștere, rupturile se accentuează și mai mult.
Glande le Bartholin , în număr de două, sunt situate la baza labiilor
mari, de fiecare parte câte una. Fiecare glandă are un canal excretor care trece
prin baza labiilor mici și al cărui orificiu extern se deschide în șanțul dintre
labii și himen, șanțul nimfo -himenal. Rolul glandei este de a secreta un lichid
filant care lubrifiază organele genitale externe.
Aparatul erectil este reprezentat de clitoris și bulbii vaginului.
Clitorisul (Clitoris) reprezintă organul omolog al penisului de la
bărbat. El este situat î n porțiunea anterioară și superioară a vulvei. Este format
din două rădăcini (Crura clitoris) care includ corpii cavernoși ce iau naștere de
pe ramurile ischiopubiene și din corpul spongios (foarte rudimentar). Cei doi
corpi cavernoși converg și formează p e linia mediană "corpul clitorisului"
(Corpus) . Corpul clitorisului se cudează la "unghiul clitoridian" și se termină
prin"gland" (Glans clitoris) care este mult mai mic decât glandul penisului de
la bărbat. Unghiul clitorisului este menținut prin "ligament ul suspensor al
clitorisului".
Prezintă o porțiune mascată de labiile mari și o porțiune liberă.
Poțiunea liberă este acoperită de "prepuțiu" (Preputium clitoridis) ,iar inferior
se află o plică mucoasă numită "frâul clitorisului" (Frenulum clitoridis).
În constituția clitorisului intră cei doi corpi cavernoși (Corpus
cavernosum clitoridis dextrum et sinistrum) , înveliți de albuginee, septul
corpilor cavernoși (Septum corporum cavernosum) și "fascia clitoridiană"
(Fascia clitoridis) .
Bulbii vaginului (Bulbu s vestibuli) fac parte din aparatul erectil și
înconjoară uretra și intrarea în vagin. Fața lor internă vine în raport cu glandele
Bartholin și cu vaginul.

Vulva
Vulva reprezintă partea externă a organelor genitale feminine. Este
formată din fanta vulvară anterioară, fanta vulvară posterioară, labiile mari și
labiile mici.
Vulva ( Pudendum femininum = rușinea feminină ) este partea externă a
vaginului , fiind compusă din muntele lui Venus (Mons pubis/Mons veneris ),
labiile mari sau buzele mari (Labia majora pudendi ), aflate la deschiderea

96
largă exterioară, fiind înconjurate de o zona pubiană acoperită cu păr și labiil e
mici sau buzele mici (Labia minora pudendi ) care delimitează de schiderea an –
terioară vaginală, unde se varsă urina venită prin deschiderea meatului urinar.
În treimea inferioară a vestibulului vaginal se află glandele Bartholine,
care asigură umiditatea mucoasei vaginale.
La comisura superioară a labiilor mici se află clitorisul , o forma țiune
bogat inervată erectilă de formă cilindrică, care corespunde glandului penisului
de la bărbat, fiind învelit de o teacă pieloasă. Zona de trecere de la deschiderea
vulvară la orificiul anal este denumit perineu .
Spațiul dintre lab iile mari poartă denumirea de deschidere vulvară; iar
spațiul mărginit de labiile mici determină vestibulul vaginului. La nivelul
vestibulul vaginal se deosebesc două zone:
 zonă anterioară, unde se observă deschiderea orificiului extern al
uretrei;
 zonă po sterioară, unde se observă orificiul vaginal cu himenul sau
cu carunculii himenali (resturi cicatrizate ale himenului).
De o parte și de alta a orificiului vaginal, există două orificii în care se
deschid canalele glandelor vulvovaginale (Bartholin). Secre ția lor și a
glandelor din labiile mici păstrează umedă intrarea în vagin, facilitând intrarea
penisului în vagin.

Vascularizația și inervația vulvei
Arterele provin din artera femurală și cele mai multe din artera
pudendală internă. Artera femurală, prin arterele pudendale externe irigă
muntele pubian și partea anterioară a labiilor mari și mici (ramurile labiale
anter ioare). Artera pudendală internă dă: arterele labiale pos terioare pentru
labii; artera bulbului vestibulului; artera profundă a clitorisu lui și artera dorsală
a clitorisului pentru corpii erectili.
Venele vulvei conduc sângele spre venele femurală și pudendală
internă. Vena femurală primește sângele părții anterioare a formațiunilor
labiale (prin venele labiale anterioare) și din rețeaua su perficială a clitorisului
(prin ve nele dorsale superficiale ale clitorisului). Vena pudendală internă
culege sângele din: porțiunea posterioară a formațiunilor labiale (prin venele
labiale posterioare) și de la corpii erectili. Venele bulbilor vestibululu i, larg
anast omozate cu cele ale clitorisului și ale labiilor, precum și rețeaua profundă
a clitorisului (prin vena dor sală profundă) se varsă în plexul vezico -vaginal, iar
acesta în vena rușinoasă internă.
Limfaticele cu numeroase anastomoze bilaterale, conduc spre nodurile
inghinale superficiale. Glandul clitorisului își trimite limfa spre nodurile
inghinale profunde și iliace externe.

Inervația senzitivă este asigurată prin ra murile genitale ale nervilor ilio -hipo-
gastric, ilio -inghinal și genitor -femural (dau ramuri labiale anterioare) și de
nervul rușinos (dă ramuri la biale posterioare și nervul dorsal al clitorisului).
Există și o componentă vegetativă (simpatică) ce provine din plexul
hipogastric inferior.

97
CAPITOLUL VI . ARTERELE CA VITĂ ȚII
ABDOMINO -PELVINE
Arterele abdomenului
Aorta abdominală (Pars abdominalis aortae; Aorta
abdominalis)
Porțiunea abdominală a aortei începe la nivelul hiatului aortic al
diafragmului, la nivelul marginii inferioare a vertebrei toracale 12 și se termină
la nivelul ce lei de -a 4-a vertebre lombare unde aorta se bifurcă (Bifurcatio
aortae) , dând naștere celor două artere iliace comune. Aorta abdominală este
înconjurată de țesut conjunctiv lax și de plexul simpatic periaortic.

Raporturi:
Anterior (dinspre superior spre i nferior):
 trunchiul celiac și ramurile sale;
 plexul celiac;
 bursa omentală (care o separă de procesul papilar al ficatului și de
omentul mic);
 capul pancreasului și vasele splenice (o încrucișează, fiind separate de ea
prin intermediul arterei mezenterice superioare și a venei renale stângi);
 porțiunea orizontală a duodenului;
 peritoneul parietal posterior;
 inserția parietală a mezenterului (o încrucișează).
Posterior:
 coloana vertebrală (de la nivelul marginii inferioare a T12 la L4);
 arterele lombare;
 venele lombare stângi trei și patru (o încrucișează în traiectul lor spre
vena cavă inferioară);
Lateral dreapta:
 vena cavă inferioară care are un traiect divergent cu aorta dinspre
inferior spre superior și trece de partea dreaptă a coloanei vertebrale;
 lanțul ganglionar limfatic latero -aortic drept;
 cisterna chili;
 ductul toracic;
 vena azygos;
 stâlpul drept al diafragmului (care se interpune între vena cavă
inferioară și aortă);
Lateral stânga:
 stâlpul stâng al diafragmului;
 flexura duodenojejunală și mușc hiul lui Treitz care ancorează flexura
duodenojejunală;

98
 simpaticul lombar;
 marginea medială a rinichiului stâng și ureterul stâng;
 vasele mezenterice inferioare.
Ramuri colaterale:
Viscerale:
 trunchiul celiac;
 artera mezenterică superioară;
 artera mezenter ică inferioară;
 arterele suprarenale mijlocii;
 arterele renale;
 arterele ovariene (la femei) sau arterele testiculare (la bărbați).
Parietale:
 arterea frenică inferioară;
 arterele lombare;
 artera sacrală mediană.

În func ție de emergența lor, ramurile col aterale ale aortei abdominale
sunt următoarele:
Artera frenică inferioară (A. phrenica inferior)
Ia naștere din aorta abdominală superior de originea trunchiului celiac.
De la origine se orientează superior, anterior și lateral spre stâlpul cores –
punzător al diafragmului, în apropierea marginii mediale a glandei suprarenale,
vascularizând diafragmul. Artera frenică inferioară stângă trece posterior de
diafragm, în timp ce artera frenică inferioară dreaptă trece posterior de vena
cavă inferioară. În apropier ea marginii posterioare a diafragmului, se divide
dând o ramură medială, care se anastomozează cu arterele musculofrenică și
cardiofrenică, și o ramură laterală care se anastomozează cu arterele inter –
costale posterioare inferioare și musculofrenică. Ramur a laterală a arterei
frenice inferioare drepte vascularizează vena cavă inferioară, iar ramura
laterală a artere frenice inferioare stângi vascularizează porți unea distală a
esofagului.
Fiecare arteră frenică inferioară dă naștere la două, trei artere
suprarenale superioare (Aa. suprarenales superior) destinate glandelor
suprarenale.
Uneori, arterele frenice inferioare, pot lua naștere din trunchiul celiac,
sau una din aorta abdominală și alta din artera renală.
Trunchiul celiac (Truncus coeliacus)
Este o r amură nepereche, care ia naștere din peretele anterior al aortei
abdominale la 1 -1,25 cm sub nivelul hiatului aortic al diafragmului. De la
origine se orientează anterior și ușor la dreapta, iar după un traiect scurt dă
naștere celor trei ramuri terminale ale sale: artera gastrică stângă, artera
hepatică comună și artera splenică.

99
Raporturi:
Anterior:
 bursa omentală;
 plexul celiac (care înconjoară trunchiul celiac).
În dreapta:
 ganglionul celiac drept;
 stâlpul drept al diafragmului;
 procesul caudat al ficat ului.
În stânga:
 ganglionul celiac stâng;
 stâlpul stâng al diafragmului;
 mica curbură a stomacului.
Inferior:
 pancreasul;
 vena splenică.
Artera gastrică stângă (A. gastrica sinistra)
Este cea mai mică ramură a trunchiului celiac. De la origine se
îndreaptă oblic superior și la stânga, posterior de bursa omentală, până la
nivelul cardiei, în dreptul curburii mici a stomacului. Aici dă naștere la câteva
mici ramuri esofagiene (Rr. oesophageales), care străbat hiatul esofagian al
diafragmului și se anastomozea ză cu ramurile esofagiene care iau naștere din
aorta toracică și la câteva ramuri mici care se anastomozează cu ramuri
provenite din artera lienală, vascularizând zona cardiei. Apoi, artera gastrică
stângă se îndreaptă anterior și inferior, de -a lungul mic ii curburi a stomacului,
până în apropierea pilorului, unde se anastomozează cu artera gastrică dreaptă,
ramură din artera hepatică comună.
Artera gastrică stângă asigură împreună cu artera gastrică dreaptă
vascularizația ambilor pereți ai stomacului, de p artea micii curburi.
Artera hepatică comună (A. hepatica comunis)
De la origine se orientează lateral spre dreapta, încrucișează vena
portă, iar apoi, urcă spre hilul hepatic, divizându -se într -o ramură stângă și o
ramură dreaptă.

Ramuri:
1. Artera gastroduo denală (A. gastroduodenalis), ia naștere, cel mai
frecvent,deasupra porțiunii superioare a duodenului, se orientează
inferior, între duoden și colul pancreasului, iar la nivelul marginii infe –
rioare a duodenului se bifurcă dând naștere la artera pancreatic o-
duodenală superioară anterioară (A. pancreaticoduodenalis superior
anterior) și la artera gastroomentală dreaptă (A. gastroomentalis
dextra) . Înainte de a se bifurca, ea emite arterele retroduodenale (Aa.
retroduodenalis) , artera supraduodenală (A. supra duodenalis) și artera

100
pancreaticoduodenală superioară poste rioară (A. pancreatico –
duodenalis superior posterior) , care descinde posterior de capul
pancresului, dă naștere la ramuri pancreatice (Rr. pancreatici) și
ramuri duodenale (Rr. duodenalis) și se a nastomozează cu ramura
posterioară a arterei pancreatico duodenale inferioare. Artera
pancreaticoduodenală superioară anterioară, coboară între capul
pancreasului și duoden, dă naștere la ramuri pancreatice (Rr.
pancreatici) și ramuri duodenale (Rr.duodena lis) și se anastomozeză
cu ramura anterioară a arterei pancreaticoduodenale inferioare.
Artera gastroomentală dreaptă este cea mai mare ramură a arterei
gastroduodenale, se orientează spre stânga lateral și merge de -a lungul
curburii mari a stomacului (la aproximativ 2 cm distanță), întretaie
structurile omentului mare și se anastomozează în final cu artera
gastroduodenală stângă, ramură a arterei splenice. Ea dă naștere la
ramuri gastrice ( Rr. gastrici ) care vascularizează ambii pereți ai
stomacului de par tea marii curburi și ramuri omentale ( Rr. omentales )
destinate omentului mare. De asemenea, vascularizează și zona
inferioară a porțiunii inferioare a d uodenului.
2. Artera gastrică dreaptă ( A. gastrica dextra ) Ia naștere deasupra
porțiunii superioare a duode nului, cel mai frecvent după originea
arterei gastroduodenale. Descinde împreună cu omentul mic până la
nivelul pilorului, apoi se orientează spre stânga având traiect de -a
lungul micii curburi și anastomozându -se cu artera gastrică stângă.
Vascularizează pereții anterior și posterior ai porțiunii distale a
stomacului, înspre mica curbură.
3. Artera hepatică proprie .
Artera hepatică proprie (A. hepatica propria )
Continuă artera hepatică comună după emergența arterei gastrice
drepte, astfel încât se poate afirm a că bifurcația într -o ramură dreaptă și una
stângă aparține de fapt arterei hepatice proprii și nu a arterei hepatice comune.
1. Ramura dreaptă ( R. dextra ) dă naștere la:
 artera cistică ( A. cystica ) destinate vezicii biliare, ductului
hepatic și porțiunii s uperioare a ductului coledocului;
 artera segmentului medial, lobului caudat ( A. lobi caudat );
 artera segmentară anterioară ( A. segmenti anterioris );
 artera segmentară posterioară ( A. segmenti posterioris ).

2. Ramura stângă ( R. sinister ) dă naștere la:
 artera lobului caudat ( A. lobi caudati );
 artera segmentală medială ( A. segmenti medialis );
 artera segmentară laterală ( A. segmenti lateralis );
 ramura intermediară ( R. intermedius ).

101
Artera splenică (lienală) (A.splenica; A. lienalis)
Este cea mai voluminoasă ramu ră a trunchiului celiac. De la origine se
îndreaptă ușor ascendent spre stânga, posterior de stomac și de bursa omentală,
de-a lungul marginii superioare a pancreasului. În apropierea splinei se divide
dând naștere la mai multe ramuri splenice (Rr. splenic i; Rr. lienalis) , care
pătrund în hilul splinei.

Ramurile arterei splenice sunt următoarele:
1. Ramurile pancreatice ( Rr. pancreatici ) sunt destinate vascularizației
gâtului, capului și cozii pancreasului. Ele iau naștere din artera splenică
de-a lungul marg inii superioare a pancreasului și sunt repreze ntate de:
 artera pancreatică dorsală ( A. pancreatica dorsalis );
 artera pancreatică inferioară ( A. pancreatica inferior );
 artera prepancreatică ( A. prepancreatica );
 artera pancreatică mare ( A. pancreatica magna );
 artera cozii pancreasului ( A. caudae pancreatis ).
2. Artera gastroomentală stângă ( A. gastroomentalis sinistra ) ia naștere în
apropierea hilului splinei, se orientează anteroinferior și se anastomozează
cu artera gastroduodenală dreaptă. Dă naștere ramuri g astrice ( Rr. gastrici )
destinate pereților anterior și posterior ai stomacului în șaua marii curburi,
și ramurilor omentale ( Rr. omentales ), destinate omentului mare.
3. Arterele gastrice scurte ( Aa. gastricae breves ), în număr de cinci până la
șapte, iau naș tere din porțiunea finală a arterei splenice. Pătrund între
straturile ligamentului gastrosplenic și vascularizează fundul stomacului,
anastomozându -se cu ramuri ale arterelor gastrică stângă și
gastroduodenală
4. Artera gastrică posterioară ( A. gastrica post erior ) ia naștere cel mai
frecvent din porțiunea mijlocie a arterei splenice. Se orientează ascendent,
posterior de bursa omentală și vascularizează peretele posterior al
stomacului.

Artera mezenterică superioară (A. mesenterica superior )
Ia naștere din aorta abdominală la aproximativ 1 cm sub originea
trunchiului celiac și trece anterior de vena renală stângă. Se orientează inferior,
și ușor anterior și spre dreapta, trecând în fața porțiunii transverse a duodenului
și apoi în traiectul său descendent î ncrucișează cava inferioară, ureterul drept
și mușchiul psoas mare. În traiectul ei este însoțită de vena mezenterică
superioară și este înconjurată de un plex nervos. Artera mezenterică superioară
vascularizează întregul intestin subțire, colonul ascenden t și jumătatea dreaptă
a colonului transvers.

102
Ramuri:
1. Artera pancreaticoduodenală inferioară ( A. pancreaticoduodenalis
inferior ) ia naștere din artera mezenterică superioară la nivelul
marginii superioare a porțiunii orizontale a duodenului. Se bifurcă și
dă naștere unei ramuri anterioare ( R. anterior ) care se anastomozează
cu artera pancreaticoduodenală superioară anterioară și a ramurii
posterioare ( R. posterior ) care se anastomozează cu artera
pancreaticoduodenală superioară posterioară. Ambele sistem e
anastomotice asigură vascularizația capului pancreasului și a
duodenului adiacent.
2. Arterele jejunale ( Aa. jejunales ) în număr de 4 – 6 iau naștere din fața
stângă a arterei mezenterice superioare și asigură vascularizația
jejunului. Arterele jejunale au un traiect paralel în interiorul
mezenterului și se divid formând arcade arteriale din care pleacă artere
de gradul II. Această dispoziție continuă formându -se arcade de gradul
II, III, IV. Din aceste ultime arcade pleacă vasele drepte care
vascularizează jejunul. Vasele drepte sunt v ase de tip terminal.
3. Arterele ileale ( Aa. ileales ) în număr de 8 – 10, se dispun similar cu
arterele jejunale, asigurând nutriția ileonului.
4. Artera ileocolică ( Aa. Ileocolica ) se orientează inferior și spre dreapta
îndreptându -se spre fosa iliacă dreaptă încrucișând ureterul drept,
vasele testiculare sau ovariene și mușchiul psoas mare. Dă naștere
următoarelor ramuri:
 artera cecală anterioară ( A. caecalis anterior );
 artera cecală posterioară ( A. caecalis posterior );
 artera apend iculară ( A. appendicularis );
 ramura ileală ( R. ilealis );
 ramura colică ( R. colicus ).
Artera ileocolică asigură vascularizația cecului, a apendicelui, a
porțiunii terminale a ileonului (prin anastomoza ramurii sale ileale cu
arterele ileale) și a colonului ascendent (prin anastomoza ramurii sale
colice cu artera colică dreaptă)
5. Artera colică dreaptă ( A. colica dextra ) ia naștere din porțiunea
mijlocie a arterei mezenterice superioare, se orientează inferior și spre
dreapta dând naștere unei ramuri superioare care se anastomozează cu
artera colică mijlocie și o ramură inferioară care se anastomozează cu
ramura colică a arterei ileocolice. În urma celor două anastomoze se
formează două arcade marginale ( Arci marginali coli ) din care se
desprind vase ce asigură vascularizația colonului ascendent și a
flexurii colice drepte. Artera care realizează vascularizația flexurii
colice drepte este artera flexurii drepte ( A. flexurae dextra ).
6. Artera colică mijlocie ( A. colica media ) ia naștere inferior de pancreas,
se ori enteză inferior și spre dreapta, dând naștere unei ramuri drepte,
care se anastomozează cu artera colică dreaptă și unei ramuri stângi,
ce se anastomozează cu o ramură a arterei mezenterice inferioare.

103
Artera mezenterică inferioară (A.mesenterica inferior )
Ia naștere la 3 -4 cm deasupra bifurcației aortei, este mai mică decât
artera mezenterică superioară și asigură vascularizația 1/3 stângi a colonului
transvers, a colonului descendent, a colonului sigmoid și a unei mari porțiuni a
rectului. De la origine se orientează inferior în spatele peritoneului, inițial
anterior și apoi la stânga aortei, încrucișează artera iliacă comună stângă,
pătrunde în mezocolonul sigmoid și ajunge în pelvis ca artera rectală superioară.
Distal, vena mezenterică inferioară este situată lateral față de arteră.

Ramuri
1. Artera ascendentă ( A. ascendens );
2. Artera colică stângă ( A. colica sinistra ) se orientează superior și spre
stânga, dând o ramură ascendentă și o ramură descendentă. Ramura
ascendentă trece anterior de mezocolonul tr ansvers și se anasto mozea-
ză cu artera colică mijlocie asigurând vascularizația colonului trans –
vers. Ramura descendentă se anastomozează cu artera sigmoidiană
superioară, asigurând vascularizația colonului descendent;
3. Arterele sigmoidiene ( Aa. sigmoidea e), frecvent în număr de trei
(superioară, mijlocie și posterioară) se orientează oblic spre stânga,
încrucișează anterior ureterul, vasele testiculare (sau ovariene) și
mușchiul psoas mare, asigurând vascularizația porțiunii inferioare a
colonului descend ent și a colonului sigmoid. Ele realizează superior
anastomoze cu artera colică stângă și inferior cu artera rectală
superioară. Aceste anastomoze formează artera marginală a colonului
stâng din care pleacă vase drepte care asigură vascularizația 1/3 stâng i
a colonului transvers, a flexurii splenice, a colonului descendent și
sigmoid și a porțiunii super ioare a rectului;
4. Artera rectală superioară ( A. rectalis superior ) continuă practic artera
mezenterică inferioară, pătrunzând în pelvis în interiorul
mezoco lonului sigmoid. În apropierea celei de -a treia vertebre sacrale
dă naștere la două ramuri, câte una de fiecare parte a rectului. Din
aceste ramuri vor lua naștere vase mici care perforează peretele rectal
și descind în interiorul stratului submucos până l a nivelul sfincterului
anal intern. Aici se anastomozează cu ramuri din artera rectală
mijlocie (din artera iliacă internă) și cu ramuri din artera rectală
inferioară din artera pudendală internă.
Artera suprarenală mijlocie (A. suprarenalis media )
Arterel e suprarenale mijlocii, în număr de două, iau naștere pe fețele
laterale ale aortei abdominale, aproximativ la același nivel cu artera mezenterică
superioară. Se orientează ușor ascendent și lateral spre glandele suprarenale
corespunzătoare și se anastomoz ează cu ramuri din arterele renale și frenice.
Artera suprarenală dreaptă trece posterior de vena cavă inferioară și în apropiere
de ganglionul celiac drept. Artera suprarenală stângă vine în raport cu ganglionul
celiac stâng, cu artera splenică și cu marg inea superioară a pancre asului.

104
Artera renală (A. renalis )
În număr de două, iau naștere de pe fețele laterale ale aortei
abdominale sub originea arterei mezenterice superioare. Artera renală dreaptă
este mai lungă decât cea stângă, se orientează lateral și ușor descendent,
posterior de vena cavă inferioară, vena renală stângă, capul pancreasului și
porțiunea descendentă a duodenului. Artera renală stângă trece posterior de
vena renală stângă, capul pancreasului și vena splenică.
Ramurile colaterale sunt reprezentate de:
1. ramuri capsulare ( Rr. capsulaes ) destinate capsulei renale;
2. artera suprarenală inferioară ( A. suprarenalis inferior ) care se
anastomozează cu artera suprarenală mijlocie;
3. ramuri ureterice ( Rr. ureterici ) destinate uretrelor.

Ramurile term inale , în număr de două, iau naștere în apropierea hilului renal:
1. ramura anterioară ( R. anterior ) – dă naștere la:
 arterei segmentului superior ( A. segmenti superioris );
 arterei segmentului anterosuperior ( A. segmenti anterioris
superioris );
 arterei segme ntului anteroinferior ( A. segmenti anterioris
inferioris );
 arterei segmentului inferior ( A. segmenti inferioris ).
2. ramura posterioară ( R. posterior ) – dă naștere arterei segmentare
posterioare ( A. segmenti posterioris )
Artera ovariană (A. ovarica )
Există do uă artere ovariene care iau naștere din aorta abdominală,
inferior față de originea arterelor renale. Se orientează inferior și lateral,
pătrund în pelvis, încrucișează artera și vena iliacă externă și ajung la nivelul
ovarelor, unde pătrund în mezoovarium unde dau naștere la ramuri destinate
ovarelor. Din artera ovariană iau naștere ramuri ureterice ( Rr. ureterici ) des –
tinate ureterului și ramuri tubare ( Rr. tubari ), destinate tubei uterine. O ramură
din artera ovariană se poate anastomoza cu artera uterin ă, iar o altă ramură
poate acompania ligamentul rotund pentru a vasculariza pielea labiilor mari.
Artera testiculară (A. testicularis )
Arterele testiculare sunt corespondentele arterelor ovariene de la
femei. Iau naștere inferior față de originea arterei m ezenterice. Cea dreaptă
trece anterior de vena cavă inferioară și posterior față de porțiunea.terminală a
duodenului, artera colică dreaptă și porțiunea terminală a intestinului subțire.
Cea stângă trece posterior față de vena mezenterică inferioară, arter a colică
stângă și porțiunea distală a colonului descendent. Arterele testiculare
încrucișează anterior nervul genitofemural, ureterul și artera iliacă externă și
pătrund în cordonul spermatic ajungând în scrot la nivelul extremității
posterosuperioare a t esticulului unde se bifurcă dând naștere apoi la ramuri

105
terminale care pătrund în interiorul testiculului, asigurându -i vascularizația.
Din artera testiculară emerg ramuri ureterice ( Rr. ureterici ) destinate uretrei și
la ramuri epididimare ( Rr. epididymal es) destinate epididimului.
Arterele lombare (Aa. lumbales )
Frecvent în număr de 4 -5. Iau naștere din zona postero -laterală a aortei
corespunzător vertebrelor lombare.
Arterele lombare se îndreaptă postero -lateral, în spatele trunchiului
simpatic, până la nivelul spațiilor dintre procesele transverse lombare și apoi
se continuă în peretele abdominal. Ele se anastomozează între ele și cu arterele
intercostale posterioare inferioare, subcostale, iliolombare, circumflexe iliace
profunde și epigastrice inferio are. Fiecare arteră lombară dă naștere la două
ramuri:
 ramura dorsală ( R. dorsalis ) care vascularizează mușchii dorsali și
pielea regiunii dorsale;
 ramura spinală ( R. spinalis ) destinată porțiunii terminale a măduvei,
cozii de cal, meningelui și canalului vertebral. Din această ramură ia
naștere artera medulară segmentală ( A. medullais segmentalis ).
Artera sacrală mediană (A. sacralis mediana )
Ia naștere la nivelul feței posterioare a aortei puțin deasupra bifurcației
acesteia. Se orientează descendent, me dian și anterior de ultimele vertebre
lombare, sacru și coccige și se termină la nivelul glomusului coccigian
(Glomus coccygeum ). La nivelul ultimei vertebre, dă naștere arterelor lombare
ima ( Aa. lumbales imae ). Din ea iau naștere și ramuri sacrale latera le (Rr.
sacrales laterales ) care se anastomozează cu arterele sacrale laterale.

Artera iliacă comună (A. iliaca comunes )
Bifurcația aortei ( Bifurcatia aortae ) este situată anterolateral stâng de
corpul celei de -a patra vertebre lombare, la acest nivel lu ând naștere cele două
artere iliace comune.
Raporturi:
Pentru artera iliacă comună dreaptă:
 Anterior
o ureterul;
o ramuri nervoase simpatice;
o peritoneul parietal (o separă de ansele intestinului subțire).
 Posterior
o trunchiul simpatic;
o vena cavă inferioară;
o nervul obturator
o trunchiul lombosacrat;
o artera iliolombară.

106
 Lateral
o vena cavă inferioară;
o vena iliacă comună dreaptă.
 Medial
o vena iliacă comună stângă.
Pentru artera iliacă comună stângă:
 Anterior
o peritoneul;
o ileonul;
o artera rectală superioară;
o ureterul.
 Posterior
o trunchiul simpatic;
o vertebrele L4 – L5;
o nervul obturator;
o trunchiul lombosacral;
o artera iliolombară.
 Medial
o artera iliacă comună stângă (proximal).
 Lateral
o artera iliacă comună stângă (distal).

Artera iliacă comună se bifurcă , dând naștere la ar tera iliacă externă și
artera iliacă internă. Dă naștere și la ramuri colaterale destinate peritoneului,
mușchiului psoas mare, ureterului și nervilor ad iacenți.

Arterele pelvisului
Artera iliacă internă (A.iliaca interna)
Artera iliacă internă sau arter a hipogastrică reprezintă ramura de
bifurcație postero -medială sau postero -internă a arterei iliace comune, care
asigură vascularizația pelvisului, perineului, regiunii gluteale și regiunii
obturatorii.
Ramuri
Se împarte în 2 ramuri terminale: trunchiul a nterior -ischiopudendal si
trunchiul posterior -gluteal.
Trunchiul anterior are un traiect descendent vertical, urmând traiectul
marginii anterioare a marii incizuri ischiadice a osului coxal și pare să
continue direcția arterei iliace interne. Din trunchiul anterior se desprind
următoarele ramuri: artera obturatoare, artera ischiadică sau gluteală (fesieră)
inferioară, artera ombilicală, artera vezicală inferioară cu artera veziculo –
deferențială și artera prostatică (la bărbat), respectiv artera uterină și a rtera
vaginală (la femeie) artera rectală mijlocie și artera pudendală internă.

107
Din trunchiul posterior se desprind următoarele ramuri : artera
iliolombară, arterele sacrale laterale și artera gluteală superioară.
Artera iliolombară (A.iliolumbalis)
Artera iliolombară, ramură a trunchiului posterior al arterei iliace
interne, participă la vascularizația mușchilor regiunii lombare.
Arterele sacrale laterale (Aa.sacrales laterales)
În număr de două, una superioară și alta inferioară participă la
vascularizaț ia părților moi ale regiunii sacrale, elementelor nervoase
constitutive ale cozii de cal și durei mater corespunzătoare.
Ramuri
La nivelul găurilor sacrale anterioare (pelvine), arterele sacrale dau
naștere ramurilor anastomotice cu ramurile similare ale a rterei sacrale mijlocii,
precum și ramurilor spinale (Rr.spinales) destinate vascularizației cozii de cal
și conținutului canalului vertebral. Din segmentul intrarahidian al arterei
sacrale laterale superioare, o ramură traversează prima gaură sacrală
posterioară și se distribuie părților moi ale regiunii sacrale. In afară de
anastomoza de ia nivelul feței anterioare a coccisului, arterele sacrale laterale
se anastomozează cu artera sacrală mijlocie, prin intermediul ramurilor sacrale
laterale transversale a le acesteia.
Artera gluteală superioară (A.glutealis superior)
Artera gluteală superioară sau artera fesieră face parte din ramurile
parietale extrapelvine ale arterei iliace interne si participă la vascularizația
regiunii gluteale.
Ramuri
După ce a traversat spațiul suprapiriform al marii incizuri ischiadice,
artera gluteală superioară se împarte în cele două ramuri terminale ale sale:
ramura superficială și ramura profundă:
 Ramura superficială (R. superficialis)
 Ramura profundă (R. profundus)
 Ramura s uperioară (R. superior)
 Ramura inferioară (R. inferior)
Artera obturatoare (A.obturatoria)
Este o ramură a trunchiului anterior al arterei iliace interne destinată
vascularizației regiunii obturatorii și articulației șoldului. Are un diametru
mediu de 2-3 mm, fiind mai voluminoasă la sexul feminin.
Ramuri
La ieșirea din canalul obturator, artera obturatoare dă naștere celor
două ramuri terminale ale sale: ramura anterioară și ramura posterioară.

108
Artera gluteală inferioară (A.glutealis inferior)
Arter a gluteală inferioară face parte din ramurile parietale
extrapelvine ale arterei iliace interne și participă la vascularizația regiunilor
gluteală și posterioară a coapsei, reprezentând la făt ramura arterială
principală a membrului inferior.
Ramuri
În re giunea gluteală, din trunchiul arterei se desprind mici ramuri
destinate mușchiului piriform, ramuri pentru mușchii gemeni și mușchii
obturator intern și pătrat femural precum și ramuri destinate articulației
șoldului. Inferior de mușchiul piriform, în spa țiul dintre tuberozitatea
ischiadică și trohanterul mare al femurului, artera gluteală inferioară se
bifurcă în cele două ramuri terminale ale sale: ramura gluteală sau ramura
ascendentă de dimensiuni reduse este destinată feței profunde a jumătății
inferi oare a mușchiului gluteu mare; artera satelită a nervului ischiadic
(sciatic) (A. comitans nervi ischiadici – sciatici) este o ramură descendentă,
variabilă ca lungime și diametru.
Artera ombilicală (A.ombilicalis)
Artera ombilicală sau artera ombilico -vezicală este prima ramură a
trunchiului anterior. Reprezintă principala sursă arterială a vezicii urinare.
Ramur i
 Artera ductului deferent (A.ductus deferentis ) considerată clasic ca
luând naștere din artera vezicală inferioară, este actualmente
considerată ca fiind ramură colaterală a arterei ombilic ale.
 Ramurile ureterice (Rr. ureterici) sunt mici ramuri segmentare
destinate porțiunii pelvine a ureterului.
 Arterele vezicale superioare (Aa. vesicales superiores) în număr de 2 –
3 iau naștere din segmentul te rminal al porțiunii permeabile a arterei
ombilicale, înainte ca aceasta să atingă marginile laterale ale vezicii
urinare. De la origine, arterele vezicale superioare se orientează
inferior și anterior, pentru a aborda fața superioară a corpului vezicii
urinare căreia îi sunt destinate.
Artera vezicală inferioară (A.vesicalis inferior)
Artera vezicală inferioară este o ramură variabilă a trunchiului anterior
al arterei iliace interne. Are traiect descendent și medial, pe sub ureter, având
lateral vasele obt uratoare până nivelul fundului vezicii urinare. Ea participă la
vascularizația vezicii urinare dând la bărbat ramuri pentru veziculele seminale
și prostată, iar la femeie ramuri pentru vagină.
Ramuri
 Artera vezico -prostatică sau artera prostato -vezicală dă naștere la
rândul său la două ramuri: ramura prostatică și ramura v ezicală
interioară.

109
 Ramura prostatică înconjoară fața inferolaterală a prostatei și se
termină la nivelul feței anterioare a acesteia. La rândul său, ramura
prostatică dă naștere la ramuri descendente destinate vârfului prostatei
și ramuri ascendente care se distribuie atât bazei prostatei cât și
corpului vezicii urinare.
 Ramura vezicală inferioară , mult mai subțire ca precedenta, are un
traiect paralel cu ramura prostatică dar este sit uată superior de ea, la
nivelul fețelor laterale ale corpului vezicii urinare. Ea se distribuie
fețelor laterale ale corpului vezicii urinare , în special trigonului
vezical (triunghiul lui Lieutaud) și fundului vezicii urinare
 Ramura veziculară continuă tr aiectul arterei veziculodeferențiale și se
distribuie veziculelor seminale.
 Ramura deferenți ală, situată între veziculele seminale și ampula
ductului deferent. Artera ductului deferent (A.ductus deferentis ) este
considerată ca fiind ramură a porțiunii per meabile a arterei ombilicale.
Artera uterină (A.uterina)
Artera uterină, prezentă la femeie, este corespondenta arterei vezicale
inferioare de la bărbat. Ea vascularizează în special uterul, și în mod accesor
ovarul, tuba uterină, vagina și vezica urinară.
Ramurile colaterale
Din trunchiul arterei uterine iau naștere ramuri colaterale atât la
nivelul segmentului transversal, cât și la nivelul segmentului juxtauterin.
Din segmentul transversal al arterei uterine se desprind:
Ramurile vaginale ( Rr. vaginales – aa.azygos vaginae) iau naștere din
segmentul transversal sau de la nivelul "arcului arterei uterine. Ramurile
vezicale sau ramurile vezico -vaginale, provin din segmentul ransvers al
arterei uterine după ce aceasta încrucișează porțiunea pelvină a ureteru lui și
irigă atât vezica urinară cât și fornixul vaginal.
Din segmentul juxtauterin al arterei uterine își au emergența:
Ramurile uterine (helicine) (Rr. helicine), iau naștere de pe fața
medială a segmentului juxtauterin al arterei.
Ramuri terminale
Ajunsă la nivelul cornului uterin, între istmul tubei uterine și
ligamentul propriu al ovarului, artera uterină dă naștere celor două ramuri
terminale ale sale, ovariană și tubară.
Ramura ovariană (R.ovaricus) sau ramura ovariană medială se
orientează lateral și descinde în mezoovar, inferior de ligamentul propriu al
ovarului, pentru a se anastomoza prin inosculație, inferior de ovar, cu
porțiunea terminală a arterei ovariene.
Ramura tubară (R. tubarius – tubalis) sau ramura tubară medială se
orientează later al în mezosalpinx.

110
Artera vaginală (A.vaginalis)
Artera vaginală sau artera vaginală lungă, participă la vascularizația
vaginei, alături de ramurile vaginale (arterele azigos ale vaginei) din artera
uterină (Rr. vaginales – Aa. azygos vaginae ), ramurile v aginale (Rr. vaginales)
din artera rectală mijlocie și artera bulbului vestibul ului (vaginei) (A. bulbi
vestibuli – vaginae) din artera pudendală internă.
Artera vaginală poate avea originea în trunchiul anterior al arterei
iliace interne, uneori putându -se desprinde și din artera vezicală inferioară,
artera rectală mijlocie sau artera uterină.
Ramuri
La nivelul marginii laterale a vaginei artera vaginală dă naștere la 3 -5
ramuri, fiecare bifurcându -se într -o ramură anterioară și o ramură posterioară ,
ce se distribuie fețelor omonime ale vaginei. La nivelul fețelor anterioară și
posterioară ale vaginei cele două artere vaginale se anastomozează bogat prin
ramurile lor.
Artera rectal ă mijlocie (A.rectalis media)
Artera rectală mijlocie sau artera hemoroida lă mijlocie participă la
vascularizația rectului împreună cu artera rectală superioară (A.rectalis
superior) din artera mezenterică inferioară și artera rectală inferioară
(A.rectalis inferior) din artera pudendală internă, ramură a arterei iliace
interne.
Ramuri
Vascularizează rectul împreună cu artera rectală superioară (ramură a
arterei mezenterice inferioare) și cu artera rectală inferioară (ramură a arterei
pudendale interne) și emite 4 ramuri colaterale: -ramuri vaginale
(Rr.vaginales) , ramuri vezical e, ramuri prostatice, ramuri pentru muschiul
ridicător anal.
Ramurile terminale se bifurcă într -o ramură anterioară și una
posterioară. Artera rectală mijlocie asigură vascularizația rectului împreună cu
artera rectală superioară, ramură din artera mezent erică inferioară, și artera
rectală inferioară, ramură din artera pudentală internă. În traiectul său emite
următoarele ramuri colaterale: ramuri vaginale, ramuri vezicale, ramuri
prostatice, ramuri pentru mușchiul ridicător anal.
Ramurile terminale se bif urcă într -o ramură anterioară și o ramură
posterioară ce vascularizează fețele respective ale porțiunii mijlocii ale
ampulei rectale.
Artera pudendală internă (A.pudenda interna)
Artera pudendală internă sau artera rușinoasă internă, reprezintă artera
principală a perineului și organelor genitale externe și în special a
formațiunilor erectile ale acestora și, împreună cu artera gluteală inferioară
sau ischiadică, pot fi considerate ca ramuri terminale ale trunchiului anterior
al arterei iliace interne.

111
Ramurile colaterale
 Ramurile gluteale dintre care una este mai voluminoasă se distribuie
feței profunde a mușchiului gluteu mare.
 Artera rectală inferioară (A.rectalis inferior) sau artera hemoroidală
inferioară ia naștere din artera pudendală internă; se d istribuie
mușchilor ridicător anal și sfincter anal extern, precum și canalului
anal.
 Artera perineală (A.perinealis) sau artera perineală superficială
reprezintă artera principală a părților moi ale perineului.Din artera
perineală se desprind:
o ramuri sc rotale posterioare (Rr.scrotales posteriores) la bărbat
sau ramuri labiale posterioare (Rr.labiales posterioare) la
femeie,
o ramuri musculare pentru mușchii transverși ai perineului ,
ichiocavernos și bulbospongios,
o ramuri destinate glandei vestibulare mar i.
 Artera uretrală (A. uretralis) sau artera bulbo -uretrală, de dimensiuni
reduse, este destinată vascularizației porțiunii spongioase a uretrei.
 Artera bulbului penisului (A.bulbi penis) , artera bulbului uretrei, artera
bulbară sau artera perineală profu ndă patrunde în bulbul penian la
nivelul extremității sale posterioare și participă la vascularizația
glandei bulbouretrale și a bulbului penian.
 Artera bulbului vestibulului vaginei (A.bulbi vestibuli vaginae) , artera
bulbului vaginei, artera bulbară sau artera perineală profundă
corespunde la barbat cu artera bulbului penisului și pătrunde în bulbul
vestibulului la nivelul extremității sale posterioare.
 Artera profundă a penisului (A.profunda penis) sau artera cavernoasă
se desprinde din artera pudendală internă și mergând oblic inferior și
anterior, pătrunde în corpul cavernos al penisului la nivelul feței sale
mediale, stabilindu -se apoi în centrul său. Este artera responsabilă cu
producerea erecției. Artera profundă a clitorisului (A. profunda
clitoridi s) sau artera cavernoasă reprezintă corespondenta la femeie a
arterei profunde a penisului de la bărbat dar are dimensiuni mult mai
reduse și ocupă porțiunea centrală a corpului c avernos al clitorisului.
Ramuri terminale
La nivelul marginii inferioare a simfizei pubiene, inferior de
ligamentul transvers al perineului , artera pudendală internă se continuă cu
ramura sa terminală, artera dorsală a penisului (A.dorsalis penis) la bărbat,
respectiv a clitorisului (A.dorsalis clitoridis) la femeie.

112
CAPITOLU L VII . VENELE CA VITĂ ȚII
ABDOMINO -PELVINE
Venele abdomenului
Vena cavă inferioară (Vena cava inferior)
Vena cavă drenează sângele de la toate structurile situate sub nivelul
diafragmului și îl conduce până la nivelul atriului drept. Vena cavă inferioară
se formează prin unirea celor două vene iliace comune, anterior de capul
vertebrei L5 și se orientează ascendent, anterior de coloana vertebrală.
Perforează porțiunea tendinoasă a diafragmului și apoi parenchimul fibros, se
curbează și se varsă la nivelul por țiunii anteroinferioare a atriului drept printr –
un orificiu prevăzut cu valvele semilunare ale venei cave inferioare.

Raporturi:
La nivelul abdomenului
 Anterior
o Artera iliacă comună dreaptă (la originea venei cave
inferioare);
o Rădăcina mezenterului cu vas ele și nervii pe care le conține;
o Artera testiculară (sau ovariană) dreaptă;
o Capul pancreasului;
o Porțiunea superioară a duodenului (de care este separată prin
ductul biliar și vena portă);
o Peritoneul peretelui posterior al găurii epiploice o separă de
marg inea dreaptă a omentului mic și de conținutil său;
o Ficatul.
 Posterior
o Corpul ultimelor trei vertebre lombare;
o Ligamentul longitudinal anterior;
o Mușchiul psoas mare drept;
o Trunchiul simpatic drept;
o A treia și a patra arteră lombară;
o Artera renală dreaptă, a rtera suprarenală dreaptă și artera
frenică inferioară.
 Lateral dreapta
o Ureterul drept;
o Porțiunea descendentă a duodenului;
o Marginea medială a rinichiului drept;
o Lobul drept al ficatului.
 Lateral stânga
o Aorta;
o Lobul caudat al ficatului.

113
Venele tributare ca vei inferioare sunt: iliacele comune (din a căror
unire, practic, se formează cava inferioară), venele frenice inferioare, venele
lombare, vena lombară ascendentă, venele hepatice, venele renale, vena
suprarenală dreaptă și vena testiculară sau ovar iană dr eaptă.

Venele frenice inferioare (Vv. phrenicae inferiores)
Urmăresc traiectul arterelor frenice inferioare pe fața inferioară a
diafragmului. Cea dreaptă se varsă în vena cavă inferioară, în timp ce vena
stângă este frecvent dublă, una vărsându -se în ven a renală sau suprarenală
stângă, iar alta în vena cavă inferioară.

Venele lombare (Vv. lumbales)
Sunt patru perechi de vene care drenează sângele venos preluat de la
mușchii lombari și pielea acestei regiuni precum și de la pereții abdominali. În
apropie rea coloanei vertebrale, ele drenează plexurile vertebrale fiind conec –
tate de vena ascendentă lombară. A patra și a treia venă lombară trec anterior
de corpulvertebrelor corespunzătoare și se varsă la nivelul feței posterioare a
cavei inferioare. Prima și a doua venă lombară se varsă fie în cava inferioară,
fie în vena ascendentă lobară, fie în vena azygos. În multe cazuri, prima venă
lombară nu se varsă direct în cava inferioară ci se unește cu a doua venă
lombară și se varsă în cava inferioară în apropie re de niv elul venei renale.

Vena ascendentă lombară (V. lumbalis ascendent)
Conectează venele iliace comune, vena iliolombară și venele lombare.
Trece între mușchiul psoas mare și procesele transverse lombare, se
anastomozează superior cu vena subcostală, se orientează anterior deasupra
corpului vertebrei T12 și se continuă cu vena azygos în dreapta și vena
hemiazygos în stânga.

Venele hepatice (Vv. hepaticae)
Iau naștere ca vene intralobulare care drenează sinusoidele lobulilor
ficatului și se continuă ca vene sublobulate care se unesc dând naștere venelor
hepatice care se varsă în vena cavă inferioară. Venele hepatice pot fi împărțite
într-un grup superior și unul inferior. Grupul superior include o venă hepatică
dreaptă (V. hepaticae dextra) , una stâng ă (V. hepaticae sinistra) și una
intermediară (V. hepaticae intermedia) , aceasta din urmă provenind de la
nivelul lobului caudat. Grupul inferior este format dintr -un număr variabil de
vene, de dimensiuni mai mici, provenind de la lobul drept și de la lobu l caudat.
Vena hepatică accesorie există în unele cazuri, în grupul inferior, și drenează
sânge provenind de la lobul drept.

114
Venele renale (Vv. renales)
Sunt situate anterior de arterele renale și drenează în vena cavă
inferioară. Vena renală stângă are o lungime de trei ori mai mare decât vena
renală dreaptă, se orientează spre capul pancreasului și aproape de terminarea
sa este situată anterior de aortă, sub originea arterei mezenterice superioare.
Vena renală stângă primește venele capsulare, vena testic ulară sau ovariană
stângă, vena suprarenală stângă și uneori venele frenice inferioare (care
drenează frecvent în suprarenala stângă). Vena renală dreaptă este situată
posterior față de porțiunea descendentă a duodenului sau uneori față de
porțiunea latera lă a capului pancreasului.

Venele capsulare (Vv. capsulares)
Drenează sângele venos provenit de la capsulei renale și a structurile
adiacente acesteia în venele renale.

Venele suprarenale
Pornesc de la nivelul hilului glandelor suprarenale. Vena supraren ală
dreaptă (V. suprarenalis dextra) are un traiect curbat și se varsă în vena cavă
inferioară. Vena suprarenală stângă (V. suprarenalis sinistra) descinde oblic
spre medial, trece posterior de corpul pancreasului și se varsă în vena renală
stângă. Deși va scularizația arterială a glandelor suprarenale este asigurată de
mai multe ramuri arteriale, sângele venos este drenat de către o singură venă
suprarenală de fiecare parte.

Venele testiculare
Iau naștere de la nivelul testiculelor, drenează sângele epidid imului
formând plexurile pampiniforme (Plexus pampiniformis), componente
principale ale cordonului spermatic, care urcă anterior de ductul deferent.
Distal de orificiul inghinal superficial, plexurile sunt colectate de trei sau patru
vene care traversează canalul inghinal spre abdomen prin orificiul inghinal
profund. Aceste vene se unesc dând naștere la două vene care urcă anterior de
mușchiul psoas mare și ureter, posterior de peritoneu, de fiecare parte a arterei
testiculare. Vena testiculară dreptă (V. t esticularis dextra) se varsă în vena
cavă inferioară, în timp ce vena testiculară stângă (V. testicularis sinistra) se
varsă în vena renală stângă. Vena testiculară stângă trece între porțiunea
distală a colonului descendent și marginea inferioară a pancre asului, fiind
încrucișate de vasele colice stângi. Vena testiculară dreaptă trece între ileonul
terminal și porțiunea orizontală a duodenului, fiind încrucișată de rădăcina
mezenter ului, de vasele colice drepte, precum și de vasele ileocolice.

115
Venele ova riene
Iau naștere la nivelul plexurilor situate în jurul ovarului, tubei uterine
și ligamentului rotund și comunică cu plexurile uterine. Pornind de la acest
nivel, cele două vene ovariene se orientează ascendent încrucișând artera iliacă
externă. Traseul lor este asemănător în continuare cu cel al venelor testiculare,
vena ovariană stîngă (V. ovarica dextra) vărsându -se în cava inferioară, iar
vena ovariană stângă (V. ovarica sinistra) în venele renale stângi. Ca și venele
uterine, venele ovariene își măre sc calibrul în cursul sarcinii.

SISTEMUL PORT HEPATI C

Este format de multitudinea de vene care drenează sângele de la
porțiunea abdominală a tubului digestiv (cu excepția porțiunii distale a
canalului anal), de la splină, pancreas și vezica biliară.
Aceste vene se varsă în vena portă care conduce sângele venos la ficat,
de unde, prin intermediul venelor hepatice, va ajunge la vena cavă inferioară.
Vena portă și venele sale tributare nu prezintă valve.

Vena portă (Vena portae hepatis)
Ia naștere în drep tul vertebrei L2 prin unirea venei mezenterice
superioare cu vena splenică, anterior de vena cavă, inferior și posterior de
colul (gâtul) pancreasului.
Se îndreaptă ascendent și ușor spre dreapta, posterior de porțiunea
superioară a duodenului, ductul bili ar și artera gastroduodenală și anterior de
vena cavă inferioară. Pătrunde în marginea dreaptă a omentului mic, urcă
anterior de gaura epiploică și se divide într -o ramură dreaptă (R. dextra) și una
stângă (R. sinistra) care însoțesc ramurile corespunzătoa re ale arterei hepatice
în interiorul ficatului. La nivelul omentului mic, este înconjurată de plexul
venos hepatic, de mai multe vase limfatice și de câțiva noduli limfatici.
Ramura dreaptă primește vena cistică și apoi pătrunde în lobul drept al
ficatul ui, unde se divide într -o ramură anterioară (R. anterior) și o ramură
posterioară (R. posterior)
Ramura stângă, mai lungă decât cea dreaptă, se divide în ramuri
pentru lobul stâng, lobul caudat și lobul pătrat. Ramura stângă prezintă o
porțiune transversă (Pars traversa) și o porțiune ombilicală (Pars umbilicales).
Porțiunea transversă prezintă o serie de ramuri destinate lobului caudat (Rr.
lobi caudati). Porțiunea ombilicală prezintă ramuri laterale (Rr.laterales) și
mediale (Rr. mediales) și primește li gamentul venos (Lig. venosum) , vena
ombilicală (V. umbilicales) și ligamentul rotund hepatic (Lig. teres hepatis).
Vena portă realizează o legătura cu vena cavă inferioară prin intermediul
ligamentului venos, un vestigiu al ductului venos obliterat.
Vena p ortă se formează prin unirea venei mezenterice superioare cu
vena splenică și primește următorii afluenți vena cistică, venele

116
paraombilicale, vena pancreatico duodenală superioară posterioară, vena
gastrică stângă, vena gastrică dreaptă și vena prepiloric ă.

Vena cistică (V. cystica)
Drenează sângele venos de la nivelul vezicii urinare. Ea pătrunde în
ficat fie singură, fie după ce se unește cu venele care drenează ductul hepatic și
porțiunea superioară a ductului biliar. Uneori poate exista o venă cistică care
se varsă în ramura dreaptă a venei porte.

Venele paraombilicale (Vv. paraumbilicales)
Conectează venele peretelui abdominal anterior cu vena portă
întinzându -se de -a lungul ligamentului rotund și a ligamentului ombilical
median. Una dintre ele încep e la nivelul ombilicului, merge de -a lungul
ligamentului rotund și se varsă în ramura stângă a venei porte.

Vena pancreatico duodenală superioară posterioară
(V. pancreaticoduodenalis superior posterior)
Drenează sângele provenit de la nivelul feței post erioare a capului
pancreasului și a feței posterioare a primei porțiuni a duodenului în vena portă.

Vena gastrică stângă (V. gastrica sinistra)
Drenează sângele venos de la ambele fețe ale stomacului, merge spre
stânga de -a lungul micii curburi în omentul mic, spre hiatul esofagian unde
primește venele esofagiene. Se curbează apoi inferior și spre stânga, posterior
de bursa omentală și se varsă în vena portă la nivelul marginii superioare a
porțiunii superioare a duodenului.

Vena gastrică dreaptă (V. gast rica dextra)
Mai mică decât cea stângă, merge spre dreapta de -a lungul micii
curburi a stomacului în omentul mic și se varsă în vena portă hepatică. În ea se
varsă vena prepilorică, anterior de pilor.

Vena prepilorică (V. prepylorica)
Este situată la nive lul șanțului prepiloric, împreună cu artera
prepilorică și drenează, în vena portă, sângele provenit de la fața anterioară a
primei porțiuni a duodenului.

117
Vena mezenterică superioară (Vena mesenterica
superior)
Drenează sângele venos de la nivelul intesti nului subțire, cecului,
colonului ascendent și colonului transvers. Începe la nivelul fosei iliace drepte,
prin unirea câtorva vene provenite de la ileonul terminal, cec și apendicele
vermiform. Urcă apoi la dreapta arterei mezenterice superioare, trece an terior
de ureterul drept, vena cavă inferioară, porțiunea ascendentă a duodenului și
procesul uncinat al pancreasului, pentru a se uni cu vena splenică, posterior de
colul pancreas ului și a forma vena portă.
În vena mezenterică superioară se varsă venele: jejunale, ileale, gastro –
epiploică dreaptă, pancreatice, pancreatico duodenale ileo colică, colică
dreaptă și colică mijlocie.

Venele jejunale (Vv. jejunales)
Iau naștere la nivelul marginilor jejunului, însoțesc arterele jejunale,
străbat rădăcina mezen terului și se varsă în vena mezenterică superioară.

Venele ileale (Vv. ileales)
Colectează sângele venos de la nivelul ileonului și îl transportă în vena
mezenterică superioară, însoțind în traiectul lor arterele ileale –

Vena gastroepiploică dreaptă (V. gastroepiploica dextra)
Drenează porțiunea distală a stomacului și omentul mare. Se
orientează spre dreapta, de -a lungul marii curburi a stomacului, între f oițele
omentului mare și se varsă în vena mezenterică superioară în apropierea
colului pancreasului.

Venele pancreatice (Vv. pancreaticae)
Uneori, unele ramuri venoase provenite de la nivelul corpului și cozii
pancreasului se varsă în artera mezenterică superioară.

Venele pancreaticoduodenale (Vv. pancreaticoduodenales)
Însoțesc arterele pancreatico du odenale în traiectul lor. Cea inferioară
se varsă în vena gastroepiploică dreaptă, iar cea superioară se varsă frecvent în
vena portă hepatică.

118
Vena ileocolică (V. ileocolica)
Drenează sângele venos de la nivelul porțiunii terminale a ileonului,
cecului ș i porțiunea inițială a colonului ascendent. În vena ileo colică se varsă
și vena apendiculară (V. appendicularis) care colectează sângele de la nivelul
apendicelui vermiform.

Vena splenică (Vena splenica V. lienalis)
Ia naștere prin unirea a cinci -șase ramuri provenind de la nivelul
splinei. Străbate ligamentul lienorenal împreună cu artera lienală și coada
pancreasului, descinde oblic spre dreapta, de -a lungul peretelui abdominal
posterior, posterior de corpul pancreasului, primind numeroase ramuri scu rte
de la acesta. Trece apoi anterior de rinichiul stâng, de care este separat prin
intermediul trunchiului simpatic stâng și la nivelul colului pancreasului se
unește cu vena mezenterică sup erioară formând vena portă.

Venele pancreatice (Vv. pancreaticae )
Drenează sângele provenit de la corpul și coada pancreasului, se
orientează direct spre vena splenică în care se varsă. Uneori pot forma două
arcade venoase – superioară și inferioară – la nivelul pancreasului, acestea
drenând în final sângele tot în ven a splenică.

Venele gastrice scurte (V. gastricae breves)
Pot fi în număr de trei -cinci. Drenează sângele provenit de la nivelul
porțiunii stângi a marii curburi a stomacului și de la nivelul fundului stomacal.
Ele traversează ligamentul gastrolienal și se varsă în vena splenică.

Vena gastroepiploică stângă (V. gastroepiploica sini stra)
Drenează sângele venos de la ambele fețe ale stomacului și porțiunea
adiacentă a omentului mare, se îndreaptă dinspre dreapta spre stânga, de -a
lungul marii curburi a stoma cului, între cele două foițe ale omentului mare și
se varsă în porțiunea inițială a venei splenice.

Vena mezenterică inferioară (V. mesenterica inferior)
Drenează sângele venos de la nivelul colonului descendent, colonului
sigmoid și a rectului. Ia nașter e la nivelul plexului rectal, ca venă rectală
superioară (V. rectalis superior) , părăsește pelvisul, încrucișează vasele iliace
comune stângi, medial de ureterul stâng, continuă apoi ca venă mezenterică
inferioară. Urcă apoi posterior de peritoneu, anterio r față de mușchiul psoas

119
mare, încrucișează vasele testiculare sau ovariene, apoi trece posterior de
flexura duodeno -jejunală și se varsă în vena splenică, posterior de corpul
pancreasului. Prin intermediul plexului rectal, vena rectală superioară
comunică cu cea rectală mijlocie și inferioară.
În vena mezenterică inferioară se varsă venele sigmoidiene (Vv.
sigmoideae) , care drenează sângele venos de la colonul sigmoid și vena colică
stângă (V. colica sinistra) care drenează sângele venos de la colonul
descendent și flexura colică stângă.

Venele pelvisului

Principalul trunchi venos al pelvisului este reprezentat de vena iliac ă
intern ă, care împreun ă cu vena iliac ă extern ă formeaz ă vena iliac ă comun ă.

Vena iliacă internă
Ia na ștere la nivelul marii scobit uri ischiadice din confluenta mai
multor vene, se orientează ascendent si medial unindu -se cu vena iliacă
externă si formând vena iliacă comună.

Raporturi
 Anterior cu ureterul;
 Posterior cu articulatia sacroiliaca.
Afluenți
Afluenții venei iliace interne, după originea și traiectul lor, sunt
reprezentați de ramuri parietale și viscerale, care se subdivid fiecare în
intrapelvine și extrapelvine. Ramurile intrapelvine, parietale și viscerale, bogat
anastomozate, dau naștere la numeroase plexuri venoase:sacra l, rectal, vezical,
prostatic, uterin și vaginal.
Afluenții parietali extrapelvini .
 Venele gluteale superioare (Vv.gluteales superiores) sau venele fesiere
drenează sângele venos din regiunea gluteală, pătrund în pelvis prin
spațiul suprapiriform.
 Venele g luteale inferioare (Vv.gluteales inferiores) sau venele
ischiadice
 Venele obturatorii ( Vv.obturatoriae)
 Afluenții parietali intrapelvini
 Venele sacrale laterale (Vv.sacrales laterales) ,
 Vena iliolombară (Vv.i liolumbalis)
Afluenții viscerali extrapelvin i
 Vena dorsală profundă a penisului (V.dorsalis profunda penis)

120
 În vena dorsală profundă a penisului se varsă venele profunde ale
penisului (Vv.projundae penis) care participă la drenajul venos al
glandului, corpilor cavernoși și corpului spongios. Vena d orsală
profundă a clitorisului (V.dorsalis profundas clitoridis ) În vena
dorsală profundă a clitorisului se varsă venele profunde ale clitorisului
(Vv. profundae clitoridis) ce participă la drenajul venos al glandului și
al corpilor cavernoși ai clitorisul ui.
 Venele scrotale posterioare (Vv.scrotales posteriores)
 Venele labiale posterioare (Vv.labialesposteriores)
 Vena bulbului penisului (V.bulbi penis
 Vena bulbului vestibulului (V.bulbi vestibuli)
Afluenții viscerali intrapelvini
 Venele vezicale (Vv.ves icales ) drenează plexul venos vezical spre
vena iliacă internă si se anastomozează atât între ele cât și cu plexul
venos prostatic la bărbat și plexurile venoase uterin și vaginal la
femeie.
 Venele uterine (Vv. uterinae)
 Vena rectală mijlocie (V.rectalis media) sau hemoroidală mijlocie
 Vena rectală inferioară (V.rectalis inferior) sau vena hemoroidală
inferioară
Afluenți micști (parietali și viscerali)
 Vena pudendală internă (V.pudenda interna) sau vena rușinoasă
internă
 Plexurile venoase ale pelvisului
 Vasta rețea venoasă a pelvisului dă naștere unui sistem de plexuri
venoase: plexul venos sacral, plexul venos rectal, plexul venos
vezical, plexul venos prostatic, plexul venos uterin și plexul venos
vaginal.
 Plexul venos sacral (Plexus venosus sacralis)
 Plexul venos rectal (Plexus venosus rectalis)
 Plexul venos vezical (Plexus venosus vesicalis)
 Plexul venos prostatic (Plexus venosus prostaticus)
 Plexul venos uterin (Plexus venosus uterinus)
 Plexul venos vaginal (Plexus venosus vaginalis)

Venele pelv isului care se varsă în cava inferioară au fost prezentate la
venele abdomenului.

121
CAPITOLUL VIII . LIMFATICELE
CA VITĂ ȚII ABDOMINO -PELVINE
Limfaticele abdomenului
Nodurile limfatice abdominale (Nodi lymphoidei
abdominis)
Nodurile limfatice ale abdomenu lui se împart în noduri parietale și
noduri viscerale.
Nodurile limfatice parietale (Nodi lymphoidei parietales)
Nodurile lombare stângi (Nodi lumbales sinister)
Sunt reprezentate de nodurile limfatice dispuse în jurul aortei și care
pot fi împărțite în tr ei grupe de noduri:
 Nodurile aortice laterale (Nodi aortici laterales);
Drenează viscerele și alte structuri vascularizate de ramurile splahnice
laterale și somatice dorso -laterale, primind eferențe de la grupe intermediare
mari asociate cu vase iliace; Co mponentele lor superioare sunt astfel grupele
terminale pentru glandele suprarenale, rinichi, uretere, testicule, ovare,
viscerele pelvine (excepție intestinul) și țesuturile profunde ale peretelui
abdominal posterior, întreaga grosime a peretelui abdomina l subombilical,
pelvin și per ineal și în întregime membrele inferioare.
 Nodurile preaortice (Nodi preaortici);
Drenează viscerele vascularizate de ramurile splahnice ventrale ale aortei,
adică partea abdominală a canalului alimentar (în jos până în partea mijlocie a
rectului) și derivatele sale.
 Nodurile retroaortice sau postaortice (Nodi retroaortici; Nodi
postaorici).
Nu are o arie specială de drenaj; deși el poate fi în principal asociat cu
drenajul peretelui abdominal posterior, el poate fi privit ca ș i cuprinzând noduri
periferice ale grupelor latero -aortice și grupuri înconjurătoare de legătură.

Nodurile lombare intermediare (Nodi lumbales intermedii)
Sunt câteva noduri dispuse între aortă și vena cavă inferioară., care
drenează limfa de la peretele abdominal posterior.

Nodurile lombare drepte (Nodi lumbales dexter)
Sunt dispuse în jurul venei cave inferioare și, similar cu nodurile
lombare stângi, pot fi împărțite în trei grupe:
 Nodurile cave laterale (Nodi cavales laterales);
 Nodurile precave (Nod i precavales);
 Nodurile retrocave sau postcave (Nodi retrocavales; Nodi
postcavales).

122
Nodurile frenice inferioare (Nodi phrenici inferiores)
Sunt reprezentate de trei grupe ganglionare situate pe traiectul arterei
frenice inferioare și care dreneată limfa de la nivelul feței inferioare a
diafragmei.

Nodurile epigastrice inferioare (Nodi epigastrici inferiores)
Constau în 2 -3 ganglioni situați în apropierea arterei epigastrice
inferioare, care drenează limfa de la porțiunea infero -laterală a peretelui
abdom inal.

Nodurile limfatice viscerale (Nodi lymphoidei viscerales)
Nodurile celiace (Nodi coeliaci)
Sunt situate anterior de aorta abdominală. În jurul originii trunchiului
celiac. Ele primesc aferențe de la nodurile limfatice situate de -a lungul celor
trei artere care iau naștere din trunchiul celiac: gastrică stângă, splenică și
hepatică. Eferențele nodurilor celiace formează trunchiurile limfatice
intestinale drept și stâng.

Nodurile gastrice drepte și stângi (Nodi gastrici dextri \sinistri)
Sunt situate d e-a lungul arterei gastrice stângi, sunt divizibile în
subgrupe:superior la nivelul originii arterei și inferior cu ramurile descendente
de-a lungul jumătății cardiace a micii curburi în omentul mic și paracardiale,
un lanț în jurul orificiului cardiac. El e primesc limfa atât de la stomac cât și de
la partea superioară a esofagului;eferențele lor merg la grupul celiac al
nodurilor preaortice.

Nodurile gastroomentale drepte și stângi (Nodi gastroomentales
dextri \sinistri)
Între 4 și 7, sunt situate în oment ul mare de -a lungul jumătății pilorice
a marii curburi și primesc aferențe de la stomac; eferențele lor merg în cea mai
mare parte în nodurile pilorice. 4 sau 5 noduri limfatice pilorice sunt situate în
apropierea bifurcației arterei gastroduodenale, în un ghiul dintre părțile
superioară și descendentă ale duodenului; un nod extern este situat uneori
deasupra duodenuluiîn apropierea arterei gatsrice drepte. Aceste noduri
drenează partea pilorică a stomacului, prima parte a duodenului și în final
nodurile gas troomentale; eferențele lor se termină în nodurile celiace.

Nodurile pilorice (Nodi pylorici)
Sunt reprezentate de 4 -5 noduri situate la nivelul unghiului dintre
prima și a doua porțiune a duodenului, în apropierea bifurcației arterei
gastroduodenale. În aceste noduri drenează porțiunea pilorică a stomacului,
prima porțiune a duodenului și nodurile gastroepiploice. De la nivelul
nodurilor pilorice limfa se îndreaptă către nodurile celiace.

123
Nodurile pancreatice (Nodi pancreatici)
Se împart în două grupe:
 Noduri superioare (Nodi superiores)
 Noduri inferioare (Nodi inferiores)
Drenează limfa provenită de la nivelul corpului pancreasului.
Eferențele ajung la nodurile celiace.

Nodurile splenice sau lienale (Nodi splenici; Nodi lienales)
Acompaniază artera sple nică în apropierea feței posterioare și a
marginii superioare a pancreasului; unul sau două se află în ligamentul
gastrosplenic. Aferențele lor sunt de la stomac, splină și pancreas; eferențele
ajung la nodurile celiace.

Nodurile pancreaticoduodenale (Nod i pancreaticoduodenales)
Se împart în două grupe:
 Noduri superioare (Nodi superiores) localizate de -a lungul arterei
pancreaticoduodenale superioare;
 Noduri inferioare (Nodi inferiores) situate pe traiectul arterei
pancreaticoduodenale inferioare.
Nodurile pancreaticoduodenale primesc limfa de la capul, gâtul și o mică
partea corpului pancreasului, precum și de la nivelul duodenului.

Nodurile hepatice (Nodi hepatici)
Sunt situate în omentul mic, de -a lungul arterelor hepatice și a ductului
biliar. Ele var iază ca număr și localizare dar aproape constant sunt: unul la
joncțiunea ductelor cistic și hepatic comun, nodul cistic; un altul de -a lungul
marginii ductului biliar superior, nodul marginii anterioare a orificiului
epiploic.

Nodurile mesenterice superi oare (Nodi mesenterici superiores)
Situate anterior de aortă în apropierea originii acestor artere, nodurile
mezenterice inferioare și superioare fiind grupe preterminale pentru canalul
alimentar de la flexura duodenojejunală la partea superioară a canalul ui. Ele se
varsă în nodurile celiace și astfel în trunchiurile intestinale, confluentul și
ductul toracic.
 Nodurile juxtaintestinale (Nodi juxtaintestinales) ;
 Nodurile superioare centrale (Nodi superiores centrales);
 Nodurile ileocolice (Nodi ileocolici);
Formează un lanț de 10 -20 în jurul arterei ileocolice dar tind să
formeze două grupe: în apropierea duodenului și de -a lungul părții
terminale a arterei. Lanțul se divide împreună cu artera în:
 Nodurile ileale în apropierea ramurii ileale;
 Nodurile ileocol ice anterioare (de obicei 3) în pliul ileocecal
în apropierea peretelui cecal;

124
 Nodurile ileocolice posterioare, majoritatea în unghiul dintre
ileon și colon, dar parțial înapoia cecului la joncțiunea sa cu
colonul ascendant;
 Un nod apendicular în mezoapend ice.
 Nodurile prececale (Nodi precaecales);
 Nodurile retrocecale (Nodi retrocaecales);
 Nodurile apendiculare (Nodi appendiculares). De la corpul și vârful
apendicelui 8 – 15 vase urcă în mezoapendice, câteva întrerupte de 1
sau mai multe noduri situate la nivelul lor. Ele se unesc pentru a forma
3 sau 4 vase mai mari, care se termină în nodurile inferior și superior
ale lanțului ileocolic. Vasele de la rădăcina apendicelui și de la nivelul
cecului sunt anterioare și posterioare. Vasele anterioare merg înain tea
cecului la nodurile ileocolice anterioare și la nodurile lanțului
ileocolic; vasele posterioare urcă înapoia cecului la nodurile ileocolice
inferioare și posterioare.
 Nodurile mesocolice (Nodi mesocolici)
o Nodurile paracolice (Nodi paracolici) situate de-a lungul
marginilor mediale ale colonului ascendent și descendent și
de-a lungul marginilor mezenterice ale colonului transvers și
sigmoid
o Nodurile colice drepte \mijlocii \stângi (Nodi colici dexter \
medii \ sinistri) sunt situate de -a lungul arterei coli ce drepte,
mijlocii și stângi
 Nodurile mesenterice inferioare (Nodi mesenterici inferiores)
o Nodurile sigmoidiene (Nodi sigmoidei) situate pe părțile
laterale ale colonului sigmoid
o Nodurile rectale superioare (Nodi rectales superiores) situate
pe traiectul arterei rectale superioare.

Limfaticele pelvisului

Pelvisul prezintă două rețele limfatice, una parietală și alta viscerală,
constituite din vase limfatice (Vas lymphatica) și noduri limfatice (Nodi
lymphatici) care colectează limfa pelvisului și o tran sportă spre nodurile
limfatice parietale lombare (Nodi lymphatici parietales lumbales) .
Rețeaua limfatică a perineului și organelor genitale externe se
drenează în nodurile limfatice inghinale superficiale inferioare (Nodi
lymphatici inguinales superficial es inferiores) și din acestea în nodurile
limfatice iliace externe (Nodi lymphatici iliaci externi ) alăturându -se rețelei
limfatice a pelvisului.

125
Nodurile limfatice ale pelvisului
Nodurile limfatice ale pelvisului, după localizarea lor, se împart în
două g rupe, parietale și viscerale.

Nodurile limfatice parietale (Nodi lymphatici parietales)
Nodurile limfatice parietale pelvine însoțesc principale trasee
vasculare ale pelvisului, fapt care a determinat, împărțirea acestora în trei
grupe: noduri limfatice i liace interne, noduri limfatice iliace externe și noduri
limfatice iliace comune.
Nodurile limfatice iliace interne (Nodi lymphatici iliaci interni)
Se află în jurul arterei și venei iliace interne și a ramurilor acestora,
dar mai ales la nivelul unghiur ilor de emergență ale ramurilor acestor vase.
Nodurile limfatice iliace interne cuprind noduri limfatice gluteale superioare
(Nodi lymphatici gluteales superiores) , noduri limfatice gluteale inferioare
(Nodi lymphatici gluteales inferiores) și noduri limfa tice sacrale (Nodi
lymphatici sacrales).
Vasele limfatice aferente acestor noduri limfatice provin de la
viscerele pelvine (uter, vagin, ampulă rectală, canal anal), de la porțiunea
profundă a perineului și pereții pelvisului, precum și de la mușchii din
regiunea gluteală și regiunea posterioară a coapsei. Eferențele lor drenează în
nodurile limfatice iliace comune.
Nodurile limfatice iliace externe (Nodi lymphatici iliaci externi)
Se găsesc în jurul arterei și venei iliace externe. Sunt descrise trei
grupe de lanțuri de noduri limfatice iliace externe: medial -dispus medial de
vena iliacă externă; lateral -situat superolateral de artera iliacă externă;
intermediar -pozitionat între artera și vena iliacă externă. Fiecare dintre lanțuri
posedă 3 noduri limfatic e (superior, mijlociu și inferior), din care poate lipsi
uneori unul. Nodul limfatic superior al lanțului medial, prin poziția sa inferior
de bifurcația arterei iliace comune.
Nodurile limfatice iliace externe mediale (Nodi lymphatici iliaci
externi medial es)
Nodurile limfatice iliace externe intermediare (Nodi lymphatici iliaci
externi intermedii
Nodurile limfatice iliace externe laterale (Nodi lymphatici iliaci
externii laterales)
Nodurile limfatice iliace externe interiliace (Nodi lymphatici iliaci
externi interiliaci)
Nodurile limfatice iliace externe obturatoare (Nodi lymphatici iliaci
externi obturatorii)
Nodurile limfatice iliace com une (Nodi lymphatici iliaci communis )
Se găsesc în vecinătatea vaselor iliace comune, se împart după
localizarea lo r în cinci grupe de noduri limfatice iliace comune:
Nodurile limfatice iliace comune mediale (Nodi lymphatici iliaci
comunes mediales) așezate medial de vasele iliace comune vin în contact cu
fața anterioară a ultimelor două vertebre lombare.

126
Nodurile limf atice iliace comune intermediare (Nodi lymphatici iliaci
communes intermedii)
Nodurile limfatice iliace comune laterale (Nodi lymphatici iliaci
communes laterales)
Nodurile limfatice iliace comune subaortice (Nodi lymphatici iliaci
communes subaortici) și nodurile limfatice iliace comune ale promontoriuiui
(Nodi lymphatici iliaci communes promotorii)
Nodurile limfatice iliace comune drenează prin eferențele lor sângele
spre nodurile limfatice parietale lombare (stângi, intermediare și drepte) ale
abdomen ului (nodurile limfatice lombo -aortice).

Nodurile limfatice viscerale (Nodi lymphatici viscerales)

Limfa colectată de nodurile limfatice pelvine viscerale este drenată
prin intermediul nodurilor limfatice pelvine parietale iliace (externe, interne și
comune) către nodurile limfatice abdominale, lombare.
Nodurile limfatice paravezicale (Nodi lyymphatici paravesiculares)
Se află în spațiul pelvisubperitoneal, în jurul vezicii urinare, și
alcătuiesc patru grupe de noduri limfatice:
 Nodurile limfatice prevez icale (Nodi lymphatici prevesiculares)
 Nodurile limfatice postvezicale (Nodi lymphatici postvesiculares)
 Nodurile limfatice vezicale laterale (Nodi lymphatici vesiculares
laterales)
Nodurile limfatice parauterine (Nodi lymphatici parauterini)
Adună li mfa celor trei rețele limfatice ale uterului (mucoasă,
musculară și seroasă).
Nodurile limfatice paravaginale (Nodi lymphatici paravaginales )
Colectează limfa de la nivelul vaginei
Nodurile limfatice pararectale (Nodi lymphatici pararectales)
Colectează limfa de la nivelul ampulei rectal și a canalului anal.

127
CAPITOLUL IX . NERVII CA VITĂ ȚII
ABDOMINO -PELVINE

Regiunea celiacă (Regio coeliaca )

Situată profund, retroperitoneal, în etajul supramezocolic al cavității
abdominale, este delimitată ast fel:
Limite superficiale:
 Superior, ficatul;
 La dreapta, pediculul hepatic (cuprins în marginea liberă a micului
epiplon sau ligamentul gastro -hepatic), format din vena portă, artera
hepatică proprie și canalul coledoc;
 La stânga, porțiunea verticală a mic ii curburi a stomacului;
 Inferior, porțiunea orizontală a micii curburi a stomacului, marginea
superioară a pilorului și a primei porțiuni a duodenului;
 Anterior, peritoneul parietal care acoperă vena cavă inferioară, aorta
abdominală, plexul celiac și pan creasul.
Regiunea este închisă de ligamentul gastrohepatic ( lig.
hepatogastricum ) (omentul mic sau micul epiplon) ( omentum minus ) care
separă această regiune de marea cavitate peritoneală.
Limite profunde:
 Lateral dreapta și stânga, două verticale coborâte prin vârful
proceselor transverse ale vertebrelor toracale T11, T12 si lombară L1;
 Superior, orizontală dusă între vertebrele T10 și T11;
 Inferior, orizontală între vertebrele L1 și L2.
Baza regiunii celiace este formată de un plan osteo -fibro -muscular
alcătuit din jumătatea inferioară a vertebrei T11, T12 și L1 acoperite anterior
de ligamentul vertebral comun anterior și de pilierii drept și stâng ai
diafragmei și de mușchii psoas și pătrat lombar.
Conținut
La nivelul regiunii celiace, se găsesc următoar ele elemente anatomice:
 Aorta abdominală ( Aorta abdominalis ) și plexul nervos preaortic;
 Trunchiul celiac ( Truncus coeliacus ) cu ramurile sale (artera gastrică
stângă, artera hepatică comună și artera splenică);
 Canalul toracic ( Ductus thoracicus ) și ciste rna chilului ( Cisterna
chyli ) (posterior de aortă);
 Vena cavă inferioară ( Vena cava inferior );
 Vena portă (Vena portis hepatis) ;
 Ganglionii celiaci ( Ganglia coeliaca ) (semilunari) stâng și drept;
 Trunchiul vagal posterior numit și nerv vag abdominal (conți ne fibre
în special din vagul drept);

128
 Nervii splanhnici mari ( Nervus splanchnicus major ), stâng și drept (cu
originea din ganglionii toracici T6 -T9);
 Nervii splanhnici mici (cu originea în ganglionii toracici T10, T11);
 Nervii splanhnici inferiori sau mini mi, inconstanți (cu originea din
ganglionii T12, L1);
 Ansele Wriesberg și Laignel -Lavastine;
 Ganglionii limfatici celiaci (reprezintă stația finală pentru tot etajul
supramezocolic);
 Plexul celiac ( Plexus coeliacus );
 Simpaticul lombar ( Truncus sympatheticu s) drept și stâng.
Planul vasculo -nervos al regiunii este acoperit de peritoneul parietal
care tapetează fața anterioară a peretelui posterior al abdomenului.
Din punct de vedere clinico -medical, la nivelul regiunii celiace se
găsesc trei formațiuni deoseb it de importante:
 Centrul vascular abdominal reprezentat de trunchiul celiac;
 „Creierul abdomenului” reprezentat de plexul celiac;
 Marele confluent limfatic abdominal spre care converg metastazele
ganglionare.

Plexul celiac (Plexus coeliacus)

Al doile a element definitoriu al regiunii celiace, alături de trunchiul
celiac, este plexul celiac sau plexul solar. Acesta reprezintă o formațiune
nervoasă complexă situată pe fața anterioară a aortei abdominale, la nivelul
vertebrelor T12 – L1, constituind o rețe a densă mai bine reprezentată la nivelul
originii trunchiului celiac din aortă.
Situa ție și raporturi
Plexul celiac este situat posterior de stomac și bursa omentală, anterior
de pilierii diafragmei și de porțiunea inițială a aortei abdominale, între
gland ele suprarenale.
Constitu ție
Plexul celiac este constituit din ganglioni simpatici împreună cu
ramurile aferente și eferente ale acestora.
Ganglionii simpatici primesc fibre vegetative simpatice din nervii
splanhnici mari și mici de pe ambele părți și fibr e vegetative parasimpatice din
trunchiurile vagale (în special din trunchiul vagal posterior numit și nervul vag
abdominal), precum și nervii frenici.
Plexul celiac se extinde ca numeroase alte plexuri secundare în lungul
arterelor adiacente și inervează stomacul, splina, ficatul și căile biliare,
duodenul, pancreasul, jejun -ileonul, cecul și apendicele cecal, colonul
ascendent și cele 2/3 drepte ale colonului transvers.

129
Datorită importanței sale în inervația viscerelor abdominale, plexul
celiac a mai fost denumit și „creierul abdomenului”.
În patologia traumatismelor abdominale este cunoscut faptul că în
contuziile de plex celiac, apărute în urma unor lovituri la nivelul epigastrului,
se poate produce moartea subită prin stop cardio -respirator, datorită in ducerii
unor reflexe cu consecințe grave asupra inimii și a centrilor respiratori.
Tulburările funcționale ale plexului celiac determină modificări patologice
funcționale ale tubului digestiv și a glandelor sale anexe, ale rinichilor și
glandelor suprarena le, crizele viscerale tabetice.

Ganglionii simpatici ai plexului celiac sunt reprezentați de:
 Ganglionii celiaci sau semilunari drept și stâng;
 Ganglionii aortico -mezenterici superiori drept și stâng;
 Ganglionii aortico -renali drept și stâng;
 Ganglionii r etro-renali.

Ganglionii celiaci ( Ganglia coeliaca ) (semilunari) sunt situați
paraaortic, la dreapta și la stânga originii trunchiului celiac din aorta
abdominală.
Ganglionul celiac drept este situat între aortă și vena cavă inferioară,
iar cel stâng, în imediata vecinătate a aortei.
Acești ganglioni au formă de semilună, cu concavitatea orientată în
sus, inegali ca mărime, cel drept fiind mai voluminos. Fiecare ganglion
prezintă două fețe (anterioară și posterioară), două coarne (corn lateral și corn
medial), și două margini (superioară concavă și inferioară convexă).
Cornul medial (inferior) se află în contact cu aorta, iar cornul lateral
(superior) este aplicat pe fața anterioară a pilierului diafragmatic
corespunzător.
Între coarnele mediale ale celor doi ganglioni semilunari se întinde o
dublă punte de legătură ce trece deasupra și respectiv, dedesubtul originii
trunchiului celiac.

Ganglionii aortico -mezenterici ( Ganglion mesentericum superius ),
de formă sferică, sunt plasați latero -aortic, la nivelu l originii arterei
mezenterice superioare, fiind uniți între ei printr -o punte de legătură care trece
pe sub emergența arterei mezenterice superioare.

Ganglionii aortico -renali ( Ganglia aorticorenalia ), tot de formă
sferică, se găsesc anterior față de por țiunea de origine a arterei renale din aorta
abdominală. Sunt legați printr -o punte de legătură ce trece pe fața anterioară a
aortei abdominale.

Ganglionii retro -renali sunt mici, inconstanți, situați posterior de
artera renală și se leagă de ganglionii a ortico -renali de partea respectivă.

130
Fibrele nervoase vegetative aferente ale plexului celiac
Aferențele ganglionilor plexului celiac sunt reprezentate de trei
contingente de fibre nervoase provenite din nervul frenic, din nervul vag
abdominal și din simpa ticul paravertebral toracic (nervii splanhnici
abdominali).

Nervul frenic drept participă inconstant la formarea plexului celiac.
Atunci când participă, el abordează marginea superioară a ganglionului
semilunar drept, în imediata vecinătate a cornului lat eral al acestuia.

Nervul vag abdominal. În porțiunea superioară a toracelui, cei doi
nervi vagi coboară pe flancurile esofagului. Pe măsură ce descind, nervii vagi
se torsionează, vagul stâng trecând anterior și vagul drept posterior.
În porțiunea distală a esofagului, nervii vagi își răsfiră fibrele și se
anastomozează între ele, constituind astfel un veritabil plex vagal
periesofagian, în cadrul căruia nervii vagi își pierd identitatea. Fibre din acest
plex se condensează în două trunchiuri vagale:
 Trunc hiul vagal anterior;
 Trunchiul vagal posterior sau nervul vag abdominal.
Trunchiul vagal anterior are ca ramură principală nervul curburii mici
a stomacului.
Trunchiul vagal posterior dă naștere printre altele și la trei ramuri
celiace:
 Ramura celiacă drea ptă, groasă, este destinată cornului medial al
ganglionului semilunar drept;
 Ramura celiacă stângă, mai subțire, ajunge la cornul medial al
ganglionului semilunar stâng;
 Ramura celiacă mijlocie, descinde pe fața anterioară a aortei și fiind
foarte subțire se pierde în plexul periaortic.

Nervii splanhnici abdominali. Lanțul simpatic paravertebral toracic
trimite cei trei nervi splanhnici și anume:
 Nervul splanhnic mare;
 Nervul splanhnic mic;
 Nervul splanhnic minim (inferior).

Nervul splanhnic mare (N. spla nchnicus majo) . Este destinat
cornului lateral al ganglionului semilunar de partea respectivă.
Nervul splanhnic mare drept împreună cu marginea superioară a
ganglionului semilunar drept și cu ramura celiacă dreaptă din nervul vag
abdom inal, constituie ansa memorabilă a lui Wrisberg.
Nervul sp lanhnic mare stâng împreună cu marginea superioară a
ganglionului semilunar stâng și cu ramura celiacă stângă din nervul vag
abdominal conturează ansa lui Laignel -Lavastine.

131
Nervul splanhnic mic (N. splanchnicus minor ). Se distribuie
plexului celiac prin trei ramuri:
 Ramura superioară ajunge la marginea inferioară a ganglionului
semilunar, în imediata vecinătate a cornului lateral;
 Ramura mijlocie este destinată ganglionului aortico -mezenteric;
 Ramura inferioară merge la ganglionul aortico -renal, precum și la cel
retro-renal, dacă acesta din urmă există.

Nervul splanhnic minim (N. splanchnicus imus) . Participă
inconstant la formarea plexului celiac. Atunci când există, el este destinat
ganglionului aortico -renal.

Fibrele nervoase vegetative eferente ale plexului celiac
Din plexul celiac se desprind numeroase ramuri eferente formate din
fibre nervoase vegetative atât simpatice, cât și parasimpatice. Aceste ramuri
merg de -a lungul vaselor spre viscerele abdominale și for mează plexuri:
 Plexul diafragmatic (frenic) inferior, dispus în jurul fiecărei artere
diafragmatice inferioare, este singurul plex parietal, celelalte fiind
viscerale.
 Plexul celiac, dispus în jurul trunchiului celiac, dă naștere
plexului gastric stâng, pl exului hepatic și plexului splenic. Plexul
hepatic furnizează și filete nervoase destinate vezicii biliare
(nervii laterali ai vezicii biliare), căii biliare principale, venei
porte, pilorului și primei porțiuni a duodenului (nervii
suprapilorici).
 Plexul mezenteric superior este un plex foarte dens ce înconjoară
artera mezenterică superioară și ramurile sale. El însoțește în
mezenter ramurile arterei mezenterice superioare și arcadele
arteriale. Se distribuie intestinului subțire, cecului, apendicelui,
colonului descendent și jumătății drepte a colonului transvers.
 Plexul suprarenal și nervii suprarenali sunt foarte numeroși și
majoritatea foarte subțiri.
 Plexul renal este dispus în jurul arterei renale și a ramurilor sale
de diviziune.
 Plexul genital: test icular la bărbat și ovarian la femeie, însoțesc
artera testiculară la bărbat și respectiv artera ovariană la femeie.
 Plexul mezenteric inferior înconjoară artera mezenterică
inferioară și ramurile ei. Ramurile plexului mezenteric inferior se
distribuie: ju mătății stângi a colonului transvers, colonului
descendent, colonului sigmoid și rectului. La nivelul părții
mijlocii a colonului transvers nervii celor două plexuri
mezenterice se anastomozează între ele. La nivelul fețelor laterale
ale rectului, plexul n ervos care însoțește ramurile arterei rectale
superioare se anastomozează cu ramurile rectale ale plexurilor
hipogastric și sacrat.

132
Simpaticul lombar

Situație
Lanțul simpatic lombar (abdominal) este situat retroperitonal, de o
parte și de alta a coloanei vertebrale, anterior de inserțiile mușchiului psoas. Se
întinde de la nivelul diafragmului și până la promontoriu, continuând lanțul
simpatic toracic și continuându -se cu lanțul simpatic sacral sau pelvin.
El este reprezentat de două lanțuri ganglionare pa ravertebrale,
constituite din cinci perechi de ganglioni simpatici (uneori 3 sau 4, rareori 6
sau 7), de aspect fusiform, uniți între ei prin cordoane intermediare.
Cordoanele simpatice lombare sunt mai subțiri decât cele toracice, cu
dedublări sau triplăr i în porțiunea inferioară, aproape de promontoriu.

Raporturi
Simpaticul lombar este situat paravertebral, retroperitoneal, posterior
de aorta abdominală în partea stângă, iar în dreapta posterior de vena cavă
inferioară și de vena iliacă comună dreaptă.

Ramuri
Simpaticul lombar dă următoarele ramuri:
 Ramuri osoase și musculare pentru corpii vertebrali, ligamentul
vertebral anterior și mușchiul psoas;
 Ramuri vasculare, în jurul aortei și a arterelor lombare;
 Ramuri comisurale, dispuse transversal în porți unea inferioară a
regiunii lombare, care fac legătura între cele două lanțuri lombare;
 Nervii splanhnici lombari (sau pelvini) iau naștere din cei 4 -5
ganglioni lombari. Ei prezintă:
– două rădăcini superioare (provenite din primii doi ganglioni), care
fuzio nează pe fața anterioară a aortei abdominale. În apropierea arterei
mezenterice inferioare se anastomozează cu fibrele plexului
mezenteric inferior și formează plexul hipogastric superior (sau
interiliac), sau nervul presacrat.
– două rădăcini inferioare (ca re provin din ultimii doi ganglioni) și care
trec posterior de aorta abdominală și ajung direct la plexul hipogastric
superior.
Plexul hipogastric superior sau nervul presacrat este impar și plasat
anterior de vertebra L5, promontoriu și sacru. Din porțiu nea sa inferioară iau
naștere în bazin nervii hipogastrici drept și stâng, care se termină la unghiul
postero -superior al plexului hipogastric inferior de partea respectivă.
 Ramuri comunicante ( R. comunicantes ) cu rădăcinile plexului lombar.
Ele pornesc di n ganglionii lombari, trec pe sub arcadele mușchiului
psoas sau prin mușchi și însoțesc arterele lombare. Prin intermediul
lor, simpaticul lombar acționează asupra sensibilității, vaso –
motricității și tonusului muscular al membrelor inferioare;

133
 Ramuri anas tomotice, care se răsfiră și se anastomozează între ele,
constituind o vastă rețea în jurul aortei abdominale realizând plexul
periaortic (plexul aortico -abdominal). Acesta comunică superior cu
plexul celiac și inferior cu plexul hipogastric. Uneori rețeau a este doar
preaortică sau intermezenterică, între emergența celor două artere
mezenterice (plexul intermezenteric al lui Hovelaque).

Plexul lombar (Plexus lumbalis)

Constituție
Plexul lombar se formează din ramurile anterioare (Rami
anteriores;Rami ve ntrales ) ale primilor patru nervi lombari (Nervi lumbales).
Ramura anterioară a primului nerv lombar se anastomozează cu al
doisprezecelea nerv intercostal și cu ramura anterioară a celui de -al doilea nerv
lombar și dă apoi naștere nervului iliohipogastric și nervului ilioinghinal.
Ramura anterioară a celui de -al doilea nerv lombar se anastomozează
cu ramura anterioară a primului nerv lombar și ramura anterioară a celui de -al
treilea nerv lombar dând apoi naștere nervului genitofemural, nervului cutanat
femural lateral, unei ramuri anterioare și unei ramuri posterioare.
Ramura anterioară a celui de -al treilea nerv lombar se anastomozează
cu ramura anterioară a celui de -al doilea nerv lombar și cu ramura anterioară a
celui de -al patrulea nerv lombar dând apoi naștere unei ramuri anterioare și
unei ramuri posterioare.
Ramura anterioară a celui de -al patrulea nerv lombar se
anastomozează cu ramura anterioară a celui de -al treilea nerv lombar și cu
ramura anterio ară a celui de -al cincilea nerv lombar dând apoi na ștere unei
ramuri anterioare și unei ramuri posterioare.
Ramurile de bifurcație anterioară ale nervilor lombari doi, trei și patru
se unesc dând naștere nervului obturator.
Ramurile de bifurcație posterioară ale nervilor lombari doi, trei și patru
se unesc dând naștere nervului femural.
Din plexul lombar iau naștere câteva mici ramuri colaterale, destinate
mușchiului pătrat al lombelor și mușchiului psoas.

Nervul iliohipogastric sau iliopubian (N.iliohypogastricus;
N.iliopubicus)
Ia naștere din ramura ant erioară a primului nerv lombar, la nivelul
marginii laterale a mușchiului psoas și trece anterior de mușchiul pătrat al
lombelor, până la nivelul crestei iliace. Perforează apoi mușchiul transvers al
abdomenului și se divide, între acesta și mușchiul oblic intern, dând naștere
unei ramuri cutanate laterale și unei ramuri cutanate anterioare.
Ramuri

134
Ramura cutanată laterală (R.cutaneus lateralis) perforează mușchii
oblic intern și oblic extern, deasupra crestei iliace și inervează tegumentele
porțiunii later ale și anterioare a regiunii gluteale.
Ramura cutanată anterioară (R.cutaneus anterior) se orientează
superior, între mușchii oblic intern și transvers al abdomenului, perforează
apoi mușchiul oblic intern și aponevroză mușchiului oblic extern, desupra
orificiului inghinal superficial, devenind cutanată și distribuindu -se la
tegumentul regiunii hipogastrice.
Teritoriu
Senzitiv, pentru tegumentele porțiunii anterolaterale ale regiunii
gluteale și tegumentul regiunii hipogastrice.

Nervul ilioinghinal (N.ili oinguinales)
Mai mic decât precedentul,ia naștere din primul nerv lombar, la
nivelul marginii laterale a mușchiului psoas, sub nervul iliohipogastric. De la
origine se îndreaptă oblic față de mușchii pătratul lombelor și iliac, iar în
apropi erea crestei il iace perforează mușchiul transvers al abdomenului, apoi
mușchiul oblic intern (căruia îi dă câteva filamente) și acompaniază cordonul
spermatic (sau ligamentul rotund) prin orificiul superficial al canalului
inghinal, distribuindu -se în final tegumentelor porțiunii superioare și mediale
ale coa psei precum și la tegumentul scrotului sau al labiilor mari.
Ramuri
Nervii labiali anteriori (Nn.labiales anteriores), la femei, inervează
tegumentele labiilor mari.
Nervi scrotali anteriori (Nn.scrotales anteriores), la bărbați, se
distribuie la tegumentul porțiunii anterioare a scrotului.
Teritoriu
Senzitiv, pentru tegumentele porțiunii superioare și mediale a coapsei
și pentru tegumentul porțiunii anterioare a scrotului sau tegumentul labiilor
mari.

Nervul genitofe mural (N.genitofemorales)
Ia naștere din ramura anterioară a celui de -al doilea nerv lombar.
Coboară oblic, traversând mușchiul psoas, lateral față de artera iliacă comună
și anterior de vasele spermatice sau ovariene.
Ramuri
Ramura genitală (R.genitalis) străbate canalul inghinal, posterior față
de cordonul spermatic(sau ligamentul rotund) și inervează mușchiul cremaster
la bărbați și labiile mari, la femei.
Ramura femurală (R.femoralis) străbate lacuna vasculară, anterior față
de artera femurală, perforea ză fascia lata și se distribuie la tegumentele
porțiunii superioare a trigonului Scarpa.
Teritoriu
Senzitiv, pentru tegumentele porțiunii superioare a trigonului Scarpa și
pentru labiile mari (la femei).
Motor, pentru mușchiul cremaster (la bărbați).

135
Nervu l cutanat femural lateral (N.cutaneus femoris lateralis)
Ia naștere, împreună cu nervul genitofemural, din ramura anterioară a
celui de -al doilea nerv lombar. Se orientează inferior și lateral, trece oblic de
mușchiul iliac și părăsește pelvisul prin spați ul dintre spinele iliace
anterosuperioară și anteroinferioară. La nivelul coapsei încrucișează fața
anterioară a mușchiului sartorius și se divide în două ramuri.
Ramuri
Ramura anterioară, perforează fascia lata și se distribuie tegumentelor
porțiunii ante rioare și laterale a coapsei, până la nivelul genunchiului.
Ramura posterioară, perforează fascia lata și se îndreaptă posterior
pentru a inerva tegumentele porțiunii laterale a coapsei și a regiunii gluteale.
Teritoriu
Senzitiv, pentru tegumentele porțiun ii anterioare și laterale a coapsei și
a porțiunii laterale a regiunii gluteale.

Nervul obturator (N.obturatorius)
Ia naștere din unirea ramurilor de bifurcație anterioară ale ramurilor
anterioare ale nervilor lombari doi trei și patru. De la origine, de scinde de -a
lungul fibrelor mușchiului psoas și pătrunde în pelvis încrucișând articulația
sacroiliacă. Apoi merge de -a lungul peretelui lateral al pelvisului, deasupra
vaselor obturatoare,î mpreună cu care pătrunde în canalul găurii obturate și se
divide dând o ramură anterioară și una posterioară.
Ramuri
Ramura anterioară (R.anterior) coboară între mușchii adductor
scurt(posterior) și pectineu și adductor lung (anterior). Dă naștere următoarelor
ramuri:
– ramuri musculare (Rr. musculares), pentru mușchii în vecinați;
– ramura cutanată (R.cutaneus), care descinde de -a lungul marginii
mediale a mușchiului sartorius, pentru a inerva tegumentul treimii
mijlocii a porțiunii mediale a coapsei;
– ramură articulară, destinată articulației șoldului.
Ramura posterioară (R.posterior) perforează mușchiul obturator
extern, căruia îi dă câteva filete și coboară apoi între mușchii adductor scurt și
adductor mare pe care îi inervează.
Dă naștere următoarelor ramuri:
– ramuri musculare (Rr.musculares), pentru mușchii obturator
extern adductor scurt și adductor mare;
– ramura articulară (R.articulares), destinată articulației
genunchiului.
Teritoriu
Senzitiv, pentru tegumentul treimii mijlocii a porțiunii mediale a
coapsei, pentru articulația șoldului și a genunchiului.
Motor, pentru m ușchii obturator extern, adductor scurt, adductor lung,
adductor mare și gracilis. Nervul obturator este nervul adducției coapsei.

136
Nervul obturator accesor (N.obturatorius accesorius)
Este un nerv inconstant, care ia naștere din două filamente provenite
din ramurile anterioare ale nervilor lombari trei și patru. Coboară de -a lungul
marginii mediale a mușchiului psoas, încrucișează ramura ascendentă a
pubelui și ajunge la marginea laterală a mușchiului pectineu unde se divide.
Ramuri
Ramura musculară, des tinată mușchiului pectineu.
Ramura articulară, destinată articulației șoldului.
Teritoriu
Senzitiv, pentru articulația șoldului.
Motor, pentru mușchiul pectineu.

Nervul femural (N.femoralis)
Este cea mai mare ramură a plexului lombar și ia naștere din unirea
ramurilor de bifurcație posterioară a ramurilor anterioare ale nervilor lombari
doi, trei și patru. El apare la nivelul porțiunii inferioare a marginii laterale a
mușchiului psoas și coboară apoi între mușchiul psoas și mușchiul iliac. Nervul
femura l pătrunde la coapsă posterior de ligamentul inghinal, străbătând lacuna
musculară, unde este situat anterior față de mușchiul psoas și lateral față de
artera femurală (de care este despărțit prin arcul iliopectineu). Imediat inferior de
ligamentul inghina l, nervul femural se împarte în ramurile sale terminale.
Ramuri
Ramuri musculare (Rr.musculares), destinate mușchilor cvadriceps,
pectineu și sartorius;
Ramuri cutanate anterioare (Rr.cutanei anteriores), care perforează
fascia lata la diferite nivele și i nervează tegumentele feței anteromediale a
coapsei;
Nervul safen (N.saphenus) este cea mai mare ramură a nervului
femural și acompaniază artera femurală la nivelul canalului subsartorial și al
canal ului adductorilor (Hunter). Perforează apoi membrana vasto adductorie,
trece pe fața medială a genunchiului devenind subcutan și descinde de -a lungul
porțiunii mediale a gambei însoțind vena safenă mare până la nivelul treimii
inferioare a gambei unde se divide dând naștere la ramuri care inervează pielea
porțiunii mediale a piciorului până în apropierea halucelui. Nervul safen dă
naștere următoarelor ramuri:
– ramura infrapatelară (R.infrapatellaris), destinată tegumentului
regiunii anterioare a genunchiului;
– ramuri cutanate crurale mediale (Rr.cutanei cruris medial is), care
inervează tegumentul feței mediale a gambei.
Teritoriu
Senzitiv, pentru tegumentele porțiunii anteromediale a coapsei,
porțiunii anterioare a genunchiului, porțiunii mediale a gambei și porțiunii
(marginii) mediale a piciorului.
Motor, pentru muș chii psoas iliac, pectineu, sartorius și cvadriceps.
Nervul femural este nervul flexiei coapsei pe pelvis și al extensiei gambei pe
coapsă.

137
Plexul sacral (Plexus sacralis)

Constituție
Ia naștere din unirea trunchiului lombosacral și a ramurilor anterioa re
(Rami anteriores; Rami ventrales) ale nervilor sacrali (Nervi sacrales) unu, doi
și trei.
Trunchiul lombosacral (Truncus lumbosacralis) este format prin
unirea ramurii anterioare a celui de -al cincilea nerv lombar cu o ramură
anastomotică provenită di r amura anterioară a celui de -al patrulea nerv lombar.
El corespunde medial celei de -a cincia vertebre lombare. Trunchiul
lombosacral se unește cu ramurile anterioare ale nervilor sacrali unu, doi și trei
formând plexul sacral care dă o singură ramură termin ală – nervul ischiadic –
și mai multe ramuri colaterale.

Ramuri colaterale
 nervul mușchiului obturator intern;
 nervul mușchiului piriform;
 nervul mușchiului pătrat femural;
 nervul gluteal superior;
 nervul gluteal inferior;
 nervul cutanat femural posterior ;
 nervul cutanat perforant;
 nervul pudendal(la formarea căruia participă și fibre din S4);
 nervul coccigian(la formarea căruia participă și plexul coccigian).
Ramuri terminale
 nervul ischiadic

Nervul mu șchiului obturator intern (N. musculi obturatorii int erni)
Ia naștere din fibre ce provin din trunhiul lombosacral și din ramurile
anterioare ale nervilor sacrali unu și doi. Părăsește pelvisul prin marea
scobitură ischiadică, înconjoară spina ischiadică și se termină în mușchiul
obturator intern. Nervul muș chiului obturator intern ia naștere printr -un trunchi
comun cu nervul mușchiului gemen pelvin superior,sau dă naștere acestuia în
traseul său.

Nervul mu șchiului piriform (N. musculi piriformis)
Se formează din fibre provenind din ramurile anterioare al e nervilor
sacrali unu, doi și trei. Se orientează posterior și ajunge la nivelul feței
anterioare a mușchiului piriform pe care îl inervează.

Nervul mu șchiului pătrat femural (N.musculi quadratis femoris)
Ia naștere din fibre provenind din trunchiul lomb osacral și din ramura
anterioară a primului nerv sacral. Părăsește pelvisul prin marea scobitură
ischiadică și inervează mușchii pătrat femural și gemen pelvin inferior.

138
Nervul gluteu superior (N.gluteus superior)
Ia naștere din fibre provenite din trunchi ul lombosacral și din ramura
anterioară a primului nerv sacral. Părăsește pelvisul prin marea scobitură
ischiadică, deasupra mușchiului piriform, însoțit de vasele gluteale superioare.
Dă naștere la două ramuri:
– ramura superioară, destinată mușchiului glut eu mijlociu
– ramura inferioară, destinată mușchilor gluteu mijlociu, gluteu mic
și tensor al fasciei lata.

Nervul gluteu inferior (N. gluteus inferior)
Ia naștere din fibre provenind din trunchiul lombosacral și din
rădăcinile anterioare ale nervilor sacr ali unu și doi. Părăsește pelvisul prin
marea scobitură ischiadică, prin spațiul infrapiriform și ajunge la fața profundă
a mu șchiului gluteu mare pe care îl inervează.

Nervul cutanat femural posterior (N.cutaneus femoris posterior)
Ia naștere din fibr e provenite din ramurile anterioare ale nervilor
sacrali unu,doi și trei. Părăsește pelvisul prin spațiul infrapiriform al marii
scobituri ischiadice,descinde la coapsă prin interstițiul dintre mușchii biceps
femural și semitendinos și se termină la nivelu l unghiului inferior al spațiului
popliteu,unde perforează fascia și devine cutanat. Dă naștere următoarelor
ramuri:
– nervii cutanați inferiori (Nn.clunium inferiores), care inervează
tegumentul porțiunii laterale și inferioare a regiunii gluteale;
– ramuri p erineale (Rr.perineales), destinate tegumentului
perineului.

Nervul cutanat perforant (N.cutaneus perforans)
Este o ramură mică care ia naștere din fibre provenite din ramurile
anterioare ale nervilor sacrali doi și trei. De la origine se orientează infer ior,
înconjoară marginea inferioară a mușchiului gluteu mare și inervează
tegumentul porțiunii mediale și inferioare a regiunii gluteale.

Nervul pudendal (N.pudendus)
Ia naștere din fibre provenite din ramurile anterioare ale nervilor
sacrali unu,doi și trei. Părăsește pelvisul prin spațiul infrapiriform al marii
scobituri ischiadice, înconjoară spina ischiadică și reintră în pelvis prin mica
scobitură ischiadică. Se orientează apoi anterior și superior, însoțind vasele
pudendale de -a lungul peretelui lat eral al fosei ischiorectale, învelit de o foiță
provenită din fascia obturatoare și se divide ulterior dând naștere nervilor
perineali. Înainte de a se diviza dă naștere nervilor anali sau rectali inferiori.
Ramuri
Nervi anali sau rectali inferiori (Nn.ana les inferiores; Nn.rectales
inferiores), străbat oblic fosa ischiorectală până la nivelul porțiunii terminale a
rectului și inervează sfincterul anal extern și tegumentul din jurul anusului.

139
Nervii perineali (Nn.prineales), acompaniază artera perineală
superficială în perineu și dau naștere următoarelor ramuri:
 nervii labiali posteriori (Nn. labiales posteriores), la femei,
inervează labiile mari;
 nervii scrotali posteriori (Nn.scrotales posteriores), la bărbați,
inervează tegumentul porțiunii posterioare a scrotului;
 ramuri musculare (Rr.musculares), destinate mușchiului transvers
al perineului și compresor al uretrei;
 nervul dorsal al clitorisului (N.dorsalis clitoridis), la femei,
inervează clitorisul;
 nervul dorsal al penisului (N.dorsalis penis), la băr bați, dă ramuri
pentru corpul cavernos și se distribuie la glandul penisului

Nervul ischiadic (N.ischiadicus)
Este cel mai voluminos nerv al corpului uman și este unica ramură
terminală a plexului sacral, în constituția sa intrând fibre provenite din
trunchiul lombosacral precum și din ramurile anterioare ale nervilor sacrali
unu, doi și trei. Părăsește pelvisul prin spațiul infrapiriform al marii scobituri
ischiadice, descinde între trohanterul mare și tuberozitatea ischionului și apoi
la nivelul regiuni i posterioare a coapsei până la nivelul unghiului superior al
spațiului popliteu, unde se bifurcă și dă naștere celor două ramuri terminale ale
sale nervul peronier (fibular) comun și nervul tibial.

Porțiunea pelvină a sistemului autonom
(Pars pelvica autonomica)

Porțiunea pelvină a sistemului autonom sau porțiunea pelvină a
sistemului nervos vegetativ este reprezentată de două porțiuni: simpatică și
parasi mpatică.

Porțiunea simpatică (Pars sympathetica)
Trunchiul simpatic (Truncus sympatheticus) sau lanțul ganglionar
simpatic, situat de o parte și de alta a corpurilor vertebrale, de la craniu la osul
coccis, cuprinde patru porțiuni: cervicală, toracică, lombară și sacrală.
Porțiunea sacrală cuprinde de obicei un număr de patru (rareori cinci)
perech i de ganglioni sacrali (Ganglia sacralia) situați pe fața pelvină a osului
sacru, în raport:
– posterior , cu fața pelvină a osului sacru;
– anterior , cu peritoneul parietal pelvin posterior;

140
– lateral , cu găurile sacrale anterioare (pelvine), plexul sacral și
vasele sacrale laterale;
– medial , cu vasele sacrale mijlocii (mediane).

Porțiunea parasimpatică (Pars parasympathetica)
Porțiunea parasimpatică pelvină a sistemului autonom sau porțiunea
pelvină (Pars pelvica) parasimpatică își are originea la nivelul zonei
vegetative a măduvei spinării, în cadrul coloanei intermedio -mediale a
segmentelor medulare sacrale S1-S3.
Căile porțiunii parasimpatice a sistemului autonom au în componența
lor doi neuroni, unul preganglionar și altul postganglionar. Axonul neuronului
preganglionar împrumută la nivel pelvin traiectul nervilor sacrali S 2, S3, S4 și
face sinapsă cu neuronul postganglionar în ganglionii pelvini (Ganglia
pelvica) , ce sunt reprezentați de mici mase de substanță nervoasă situate în
ochiurile plexului hipogastr ic inferior, în vecinătatea sau în interiorul
viscerului pelvin căruia îi sunt destinați.

Plexurile por țiunii pelvine a sistemului autonom

În porțiunea pelvină, sistemul autonom prezintă două plexuri: plexul
hipogastric superior (nervul presacral) și ple xul hipogastric inferior (plexul
pelvin).

Plexul hipogastric superior -nervul presacral (Plexus
hypogastricus superior – N.presacralis)
Este un plex nervos impar, situat anterior de ultima vertebră lombară,
promontoriu și osul sacru.
Ramuri colaterale. Din plexul mezenteric superior iau naștere ramuri
vasculare destinate arterelor iliace comune și ramuri peritoneale .
Ramuri terminale . Porțiunea inferioară a plexului hipogastric superior
se grupează în două trunchiuri nervoase cu traiect descendent intrape lvin –
nervul hipogastric (drept/stâng) (N. hypogastricus -dexter /sinister) sau nervul
hipogastric al lui Hovelacque.

Plexul hipogastric inferior -plexul pelvin (Plexus hypogastricus
inferior – Plexus pelvicus )
Este un plex pereche, spre deosebire de celel alte plexuri ale sistemului
autonom, care sunt unice. Este destinat inervației viscerelor pelvine și
perineului.
Aferențe . Fiecare plex hipogastric inferior, primește patru grupe de
aferențe: nervul hipogastric (N.hypogastricus) , ramură terminală a plexulu i
hipogastric superior, la nivelul unghiului postero -superior; nervii splanchnici
sacrali (Nn.splanchnici sacrales ), ramuri colaterale ale ganglionilor sacrali,
aparținând porțiunii simpatice a sistemului autonom, la nivelul marginii
posterioare; nervii sp lanchnici pelvini.

141
Eferențe. Majoritatea ramurilor eferente ale plexului hipogastric inferior
iau naștere la nivelul marginii anterioare a acestuia și se distribuie atât
viscerelor pelvine, în dreptul cărora vor forma plexuri periviscerale, cât și
perineului:
 Plexul rectal mijlociu (Plexus rectalis medius)
 Plexul rectal inferior (Plexus rectalis inferior)
 Plexul prostatic (Plexus prostaiicus)
 Plexul deferențial (Plexus deferentialis)
 Plexul uterovaginal (Plexus uterovaginalis)
 Plexul vezical (Plexus v esicalis)
 Nervii cavernoși ai penisului (Nn.cavernosi penis) sunt ramuri
eferente ale plexului hipogastric inferior, care au în componența lor
fibre nervoase parasimpatice. Nervii cavernoși ai clitorisului
(Nn.cavernosi clitoridis) : pentru corpii cavernoș i ai clitorisului, sunt
corespondenții la femeie ai nervilor cavernoși ai penisului de la
bărbat.

142
BIBLIOGRAFIE SELECTI VĂ

1. ANDERHU BER F., PERA F., STREICHER J. -WALDEYR – Anatomie
des Menschen, 19. Auflage, de Gruyter, Berlin -Boston, 2012.
2. BENNINGHOFF , A., GOERTTLER, K. – Lehrbuch der Anatomie des
Menschen, Ed. Urban und Schwarzenberg, Munchen , 1967.
3. BENNINGHOFF, A. – Anatomie, Makroskopische Anatomie,
Embryologie und Histologie des Menschen, Detlev Drenkhanh und
Wolfgang Zenker, Ed. 15 Urb an und Schwarz enberg, Munchen -Wien –
Baltimore , 1994.
4. BOLINTINEANU , S., VAIDA , M., PUSZTAI , A., PETRE , I., MATU ,
C., BOSCU , A. – Anatomia trunchiului și membrelor, Ed. Eurostampa,
Timi șoara, 2015 .
5. BOLINTINEANU, S., VAIDA, M., POP, E., PUSZTAI, A., MATU, C.,
BOSCU, A. – Anatomia trunchiului și a membrelor, Ed. Eurostampa,
Timi șoara, 2017 .
6. BRAUS, M., ELZE, K. – Anatomie des Menschen, Ed. Springer Berlin ,
1956.
7. CLEMENTE, D.C. – Gray's Anatomy, 30 American Edition,
Lea&Febiger Philadelphia , 1985.
8. LAZORTHES, G. – Traite d'anato mie humaine, Masson & Cie Ed.,
Paris , 1967.
9. MOORE, KEITH, L. – Clinically Oriented Anatomy, Third Edition,
Williams and Wilkins, Baltimore , 1992.
10. MOORE, KEITH, L. PERSAUD. T.N. – The Developing Human.
Clinically Oriented Embryology, Fifth Edition, W.B. Sou nders,
Philadelphia -London -Montreal -Tokio , 1993.
11. MOTOC, A., BOLINTINEANU, S., VAIDA, M., NICULESCU M. –
Anatomia abdomenului, Ed. V. Babe ș, Timi șoara, 2009 .
12. NETTER F. – Atlas de anatomia omului, Elsevier , 2001.
13. PATURET,G. – Traite d anatomie humaine, Ed. M asson, Paris , 1970.
14. PICKERING PICK, T., HOWDEN, R. – Gray's Anatomy, A Revised
American, From the Fiftheen English Edition, Bounty Books, New –
York , 1977.
15. ROUVIERE, H. DELMAS, A. – Anatomie humaine, Ed. Masson, Paris ,
1974.
16. SNELL, R., S. – Clinical Anatomy, Ed. Lippincott -Raven, New -York ,
1995.
17. TERMINOLOGIA ANATOMICA, F.C.A.T., Thieme Stuttgart -New-
York , 1998.
18. VOSS -HERRLINGER – Taschenbuch der Anatomie, 17 Auflag, Gustav
Fischer Verlag , 1986.
19. WALDEYR, A., MAYET, A. – Anatomie des Menschen, 2 Teil, de
Gruyter , Berlin -New -York, 1979.
20. WILLIAMS, PETER, L. – Gray's Anatomy, Churchill Livingstone New –
York -Edinburgh -London -Tokyo -Madrid & Melburne , 1995.

143
CUPRINS

CAPITOLUL I ………………………….. ………………………….. ……………….. 3
Diviziunea cavită ții abdomino -pelvine (S. Bolintineanu) ………………………….. 3
Peritoneul (E. Pop) ………………………….. ………………………….. ……………………… 4
Bursa omentală (E. Pop) ………………………….. ………………………….. ……………… 5
Diafragmul pelvin (S. Bolintineanu) ………………………….. ………………………….. 6
Mușchii abdomenului (A. Pusztai) ………………………….. ………………………….. … 7
CAPITOLUL II. PORȚIU NEA ABDOMINO -PELVINĂ A
TUBULUI DIGESTIV ………………………….. ………………………….. …… 10
Esofagul (S. Bolintineanu) ………………………….. ………………………….. …………. 10
Stomacul (S. Bolintineanu) ………………………….. ………………………….. ………… 12
Intestinul subțire (S. Bolintineanu) ………………………….. …………………………. 16
Intestinul gros (S. Bolintineanu) ………………………….. ………………………….. …. 22
Cecul (S. Bolintineanu) ………………………….. ………………………….. ……………… 23
Apendicele vermiform (S. Bolintineanu) ………………………….. ………………….. 25
Colonul (S. Bolintineanu) ………………………….. ………………………….. ………….. 26
Rectul (C. Petrescu ) ………………………….. ………………………….. ………………….. 30
CAPITOLUL III. VISCE RELE ABDOMENULUI …………………… 34
Ficatul (M. Vaida ) ………………………….. ………………………….. …………………….. 34
Căile biliare (M. Vaida) ………………………….. ………………………….. …………….. 43
Pancreasul (M. Vaida ) ………………………….. ………………………….. ………………. 45
Splina (L. Roșu) ………………………….. ………………………….. ……………………….. 49
Glanda suprarenală (L. Roșu) ………………………….. ………………………….. ……. 52
CAPITOLUL IV. APARAT UL URINAR ………………………….. ……. 55
Rinichiul (L. Roșu ) ………………………….. ………………………….. ……………………. 55
Ureterul (L. Roșu ) ………………………….. ………………………….. …………………….. 62
Vezica urinară (A. Șișu) ………………………….. ………………………….. …………….. 64
Uretra (A. Șișu ) ………………………….. ………………………….. ………………………… 68

144
CAPITOLUL V. APARATU L GENITAL ………………………….. …… 72
Organele genitale masculine (A. Șișu ) ………………………….. ……………………. 72
Testiculul ………………………….. ………………………….. ………………………… 72
Scrotul ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 74
Căile spermatice ………………………….. ………………………….. ……………….. 75
Glandele seminale ………………………….. ………………………….. …………….. 77
Penisul ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 79
Organele g enitale feminine (I. Petre) ………………………….. ……………………… 82
Ovarul ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 82
Tuba uterină ………………………….. ………………………….. …………………….. 84
Uteru l ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 86
Vagina ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 91
Organele genitale externe ………………………….. ………………………….. …… 94
CAPITOLUL VI. ARTERE LE CAVITĂ ȚII ABDOMIN O-
PELVINE ………………………….. ………………………….. …………………….. 97
Arterele abdomenului (S. Bolintineanu) ………………………….. ………………….. 97
Arterele pelvisului (A. Faur) ………………………….. ………………………….. …….. 106
CAPITOLUL VII. VENEL E CAVITĂ ȚII
ABDOMINO -PELVINE ………………………….. ………………………….. 112
Venele abdomenului (A. Motoc) ………………………….. ………………………….. … 112
Venele pelvisului (A. Șișu) ………………………….. ………………………….. ………… 119
CAPITOLUL VIII. LIMF ATICELE CAVITĂ ȚII
ABDOMINO -PELVINE ………………………….. ………………………….. 121
Limfaticele abdomenului (A. Mot oc) ………………………….. ……………………… 121
Limfaticele pelvisului (A. Șișu) ………………………….. ………………………….. …. 124
CAPITOLUL IX. NERVII CAVITĂ ȚII
ABDOMINO -PELVINE ………………………….. ………………………….. 127
Regiunea celiacă ( L. Roșu ) ………………………….. ………………………….. ……….. 127
Plexul celiac (L. Roșu ) ………………………….. ………………………….. …………….. 128
Simpaticul lombar (C. Matu) ………………………….. ………………………….. ……. 132
Plexul lombar (S. Bolintineanu) ………………………….. ………………………….. … 133
Plexul sacral (M. Vaida ) ………………………….. ………………………….. ………….. 137
Porțiunea pelvină a sistemului autonom (A. Șișu ) ………………………….. …… 139
BIBLIOGRAFIE SELECTI VĂ ………………………….. ………………… 142