Tudor Arghezi artist al cuvântului [631074]

Tudor Arghezi –artist al cuvântului
Aprilie –Mai 2010
Colegiul Tehnic „Ion Mincu”
Timișoara

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
2Simpozionul național de literatură „Tudor Arghezi –artist al cuvântului”
Colegiul Tehnic „Ion Mincu” Timișoara
Aprili e-Mai 2010
Coordonatoarea publicației: prof. Corina STRUGARU
Redactor: lucrările au fost tehnoredactate de profesorii participanți
ISSN 2068 –469X
CUPRINS
1. Gâlceava sufletului cu Dumnezeu în poezia lui Arghezi , Achim Simona Camelia, Școala General ănr. 7,
Hunedoara
2. T.Arghezi –hotar înalt cu dou ălumi pe poale , Bălan Alina, Grup Școlar Industrial „Toma N. Socolescu”,
Ploie ști
3. “Testament” –al tuturor generatii lor,Bireescu Adriana, Colegiul Tehnic „Ion Mincu”, Timi șoara
4. Elemente de art ăpoetic ăarghezian ă, BițLavinia, Grup Școlar „Iuliu Maniu, Arad
5. Natur ăși simbol în poezia lui Tudor Arghezi, BocănețCarmen, Colegiul Na țional „ Ștefan cel Mare”, Suceava
6. Glasur i lirice ce se îngem ăneazăpeste timp: Baudelaire și Arghezi, Bojoga Ramona –Petronela, Zaharia Oana –
Simona, Școala General ă„Alecu Russo”, Ia și
7. Desacralizarea sacrului la Tudor Arghezi , Borbely Elena -Nicoleta, Colegiul Tehnic de Vest, Timi șoara
8. Teme și categorii ale crea ției lirice argheziene , Boroi Simona, Colegiul Tehnic „Alexe Marin”, Slatina
9. Tudor Arghezi –dualitatea poetului , Buic ăJulieta, Grup Școlar Energetic, Timi șoara
10. Tudor Arghezi -Artist al cuvântului , Catana Mariana, Școala cu clasele I -VIII, Sute ști
11. Lirica erotic ăîn contextul poeziei argheziene, Colceag Veturia Adina, Școala Generala „ Gheorghe Magheru”,
Caracal
12. Observa ții asupra poeziei Moliftul de T. Arghezi , Constantin Veronica, Colegiul Tehnic ,,Alexe Marin”,
Slatina
13. Ludicul arghezia n-ipostaze ale jocului în lirica lui Tudor Arghezi , Coroian Anamaria Cristina, Grup Școlar de
Industrie U șoară, Cisn ădie
14. Sensibilitatea limbajului arghezian, Dabija Carmen, Colegiul Tehnic „ Ion Mincu”, Timi șoara
15. Dincolo de aspectul ludic al tablourilor b iblice , Damian Monica Florentina, Școala Na țional ăde Gaz, Media ș
16. Psalmii arghezieni –semnul comunic ării între psalmist și divinitate , Dăteșan Diana Elena, Școala General ă,
Rapolt, Mate șNicolae, Școala General ă„Andrei Mure șanu”, Deva
17. Psalmii arghezieni sau ,,în c ăutarea identit ății pierdute”, DrăgușGeorgeta, Colegiul Tehnic de Vest, Timi șoara
18. Ruga de vecernie de Tudor Arghezi, analiz ăliterar ă, Ducu Lumini ța, Colegiul Na țional „Octavian Goga ", Sibiu
19. Cântarea cânt ărilor arghezian ă, Dumitrana Titiana, Li ceul Teologic Penticostal „Logos”, Timi șoara
20. Estetica urâtului la Tudor Arghezi , Fârd ăMioara, Grup Școlar de Po ștăși Telecomunica ții, Timi șoara
21. Testament, Tudor Arghezi , Feher Cristina, Grup Școlar de Protec ția Mediului, Cluj –Napoca
22. Arghezi –patru de cenii pentru nemurire , Florea Mariana, Școala de Arte și Meserii, Iacobeni
23. Reînv ățând alfabetul ghicitorii de la Arghezi, Gîtlan Daniela, Școala „Mihai Viteazul”, Târgovi ște
24. Drama cunoa șterii la Arghezi , Graore Bogdan, Liceul Teoretic „J. L. Calderon”, Timi șoara
25.Arta poetic ăarghezin ă. Text -suport: Testament, Grigore Gabriela ,Grup Școlar Agricol „DR C Angelescu”,
Găești
26. Universul poetic arghezian, Grozea Cristina Raluca, Școala cu clasele I -VIII, Berceni
27. Tudor Arghezi –artist al cuvântului , Gruba Floar ea,Școala „Ion Agârbiceanu”, Cluj -Napoca
28. Ipostaze ale elementelor primordiale în lirica arghezian ă, Iacob Mariana, Liceul Teoretic, Bal ș
29. Arta cuvântului în proza arghezian ă,Ilie Monica ,Colegiul Tehnic „ Ion Mincu”, Timi șoara
30. Tudor Arghezi -maestru al cu vantului , Irimia Lucica, Școala „Teodor Murasanu”, Turda
31. Psalmii –între monolog și dialog, IvănicăLavinia Alexandra, Colegiul Tehnic „ Ion Mincu”, Timi șoara
32. L’oeuvre poétique de Tudor Arghezi, Jianu Mihaela, Colegiul Tehnic „ Ion Mincu”, Timi șoara
33. Tudor Ar ghezi. Întreb ări răscolitoare despre moarte , Lambru Elena, Colegiul Economic „Ion Ghica”, Br ăila
34. Puterea cuvântului în lirica arghezian ă, Lera Angelica Adriana, Liceul Teoretic „Traian Vuia”, F ăget
35. Poezia arghezian ă–o pledoarie în favoarea cuvântului, a cărțiiși a culturii ,Loic ăLuize, Grupul Școlar Nr.1,
Câmpulung Moldovenesc

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
336. Cum s ăîl citim pe Arghezi?, Lungu Cristina Ioana, Colegiul Tehnic „Laz ăr Edeleanu”, Ploie ști
37. Lirica existen ialăîn psalmii arghezieni , Lup Tabita –Eunice, Școala General ăcls. I-VIII, C ălan
38. Tudor Arghezi –harși meșteșug, Marc Mihaela Emilia, Școala European ă„Andrei Șaguna”, Deva
39. Între credin țăși tăgadă,Mari ța Mariana, Colegiul Na țional Sportiv „Cetate”, Deva
40. Tudor Arghezi -canoanele iubirii , Mihai Violeta, C. N. „I.L.Car agiale“, Ploie ști
41. Portretul țăranului român în poezia “Bade Ioane”, Moldovan Radu, Liceul cu Program Sportiv, Bistri ța
42. Tudor Arghezi, f ăuritor al versului , Molnár Zsuzsa , Liceul Teoretic “Nagy Mózes”, Târgu Secuiesc
43. Imagini argheziene ale iubirii , Mulea Liliana , Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu”, Sibiu
44. Stihuri scrise cu unghiile de la mâna stâng ă, Munteanu Mariana, Liceul „Iancu Jianu”, Iancu Jianu
45. Arghezi sau sursa r ăzvrătirii demoniace , Munteanu T. Nicolae, Liceul „Iancu Jianu”, Iancu Jianu
46. Vârstele lec turii argheziene în cheie mitic ă( I ). Mitul ludic, al cântecului și al cuvântului , Munteanu Silvia,
Colegiul Tehnic „D. Ghika”, Com ănești
47. Erosul arghezian între ispit ăși mântuire. Glos ăla poemul Dragoste Târzie , Murariu Iulia, Colegiul Na țional
„Ștefan cel Mare”, Suceava
48. Dimensiunea religioas ăa liricii argheziene, Neme șCristina Gabriela, Grup Școlar Liviu Rebreanu, B ălan
49. Lirica arghezian ăexisten țială, Nicolae Mihaela, Liceul de Arte „B ălașa Doamna”, Târgovi ște
50. Vârstele lecturii argheziene în cheie mi tică( II ). Mitul incertitudinii, al devenirii și al toamnei , Oic ăIuliana,
Colegiul Tehnic „D. Ghika”, Com ănești
51. Ipostaze ale erosului arghezian, Peptan Carmen -Elena, Grupul Școlar „Sf. Nicolae”, Deta
52. Lumea florilor de mucigai , Petrescu Liana Carmina, Co legiul Tehnic Alexe Marin, Slatina
53. Apologia unui epigraf , Pintea Laura, Colegiul Na țional “Doamna Stanca”, Satu Mare
54. Tudor Arghezi sau infernul existen țial, Popa Elena, Gr. Sc. Ind. „E. Ungureanu”, Timi șoara
55. Religiozitatea psalmilor poetului Tudor Arghe zi, Popescu Rodica Mariana, Liceul de Informatic ă, Petro șani
56. Tudor Arghezi –între credin țăși tăgadă, Presecan Lucre ția,Școala cu Clasele I -VIII, B ăișoara
57. Copil ărirea ca ipostaz ăa creatorului Tudor Arghezi , Ra țIleana –Manuela, Școala cu cls. I –VIII „Mihai
Eminescu”, Media ș
58. Universul m ărunt în opera lui Arghezi , Resedea Nelu ța,Școala General ă„O. Densusianu”, Ha țeg
59. Cuvântul, esen țăa universului în crea ția arghezian ă,Romaga Maria, Romaga Mircea, Grupul Școlar Nr.1,
Câmpulung Moldovenesc
60. Putrea cuv ântului arghezian , Ruse Eliza, Colegiul Tehnic „Ion Mincu”, Timi șoara
61. Magicianul cuvântului ,Șerban Daniela Maria, Grupul Școlar „Korosi Csoma Sandor”, Covasna
62. Psalmii aghezieni sau de la voluptatea t ăcerii la voluptatea cuvântului , Suciu Nicolae, Liceul T eoretic,
Dumbr ăveni
63. Despre Adam și Eva în opera lui T. Arghezi și în picturile lui Michelangelo , Taifas Ramona, Colegiul Economic
F. S. Nitti, Timi șoara
64. Tudor Arghezi –ipostaze ale artistului , TănasăNicoleta, Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu”, Sibiu
65. Tudor Arghezi, artist al cuvantului –inovator al limbii romane , Tiron Mariana, Colegiul Tehnic Edmond
Nicolau, Foc șani
66. Poetica lui Tudor Arghezi , Tripe Oana Otilia, Liceul Teoretic, Buzia ș
67. Estetica urâtului de la Baudelaire la Tudor Arghezi, studiu de caz: „fl ori de mucigai”, Vincze Viorica Iulia,
Liceul Teoretic “Axente Sever”, Media ș
68. Tudor Arghezi –sentimentul destr ămării continue , Vrezgo Alina, Colegiul Na țional „Ienachit ăVăcărescu”,
Târgovi ște
69. Tudor arghezi –tentativa dramatic ăde constituire a eului po etic, Zămăcău Vasile, Școala de Arte și Meserii,
Iacobeni
70. Îndureratul joc –univers al cuvintelor argheziene , Zanfirescu Elena, Colegiul Tehnic Alexe Marin, Slatina

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
4Gâlceava sufletului cu Dumnezeu în poezia lui Arghezi
Prof. Achim Simona Camelia
Școala Generală Nr.7 ,Hunedoara
După Sadoveanu și Eminescu, Arghezi e în lumea literelor române o altă mare personalitate
pe care recunoașterea generală a trecut –o o vreme în urmă până când ecourile prețuirii
nediferențiate se vor stinge. Nu e nimic de obiectat aici și, chiar dacă am voi să fie altfel și prețuirea
să nu aibă legătură cu timpul, nu e mare lucru de făcut împotriva unei opinii ce își croiește atât de
energic drum către spiritele noastre.
Arghezi este și va rămâne cel mai mare poet român al veacului al XX -lea. Activitatea sa
literară se desfășoară pe mai bine de șapte decenii într -o varietate de forme publicistice fără
precedent. Astfel, Arghezi a alternat poezia c u ziaristica, fondând reviste și ziare și scriind pamflete.
La vremea sa, se poate spune că Arghezi a fost o personalitate singuratică și incomodă pentru
spiritul vremii care, chiar dacă a colaborat la numeroase publicații, nu a aderat afectiv și intelectu al
la spiritul lor.
Ca și Macedonski, Arghezi străbate în mod firesc mai multe școli și vârste literare, astfel încât
putem spune că a trecut prin toate curentele literare ale vremii sale fără însă să fie influențat
definitiv de vreunul dintre acestea. El s-a impus conștiinței publice într -un mod paradoxal: audiența
extraordinară de care s -a bucurat s -a datorat la început mai mult faptului de a fi fost respins decât
acceptat. Istoria literară păstrează urmele evidente ale „conflictului” dintre poet și publ icul său; ceea
ce e mai greu de explicat e faptul că rezistența a venit de obicei din partea intelectualilor, a poeților,
a criticii.
Violența de ton a lui Ion Barbu, poetul matematician, se cunoaște. Criticii s -au arătat când
circumspecți, când derutați. Într-o formă mai subtilă, poetul a început să fie contestat pentru lipsa
dramei spirituale și admis numai ca virtuoz, însă lucru tulburător, virtuozitatea s -a relevat mai ales
celor care, ca Pompiliu Constantinescu, au analizat „drama” lui Arghezi și dimp otrivă, latura de
inexplicat a poeziei a devenit limpede pentru cei convinși de facilitatea ei.
Problema esențială a liricii lui Arghezi e de fapt tocmai aceea a conștiinței, o conștiință care
caută și se frământă, punând însă totul în termenii unei înțel egeri simple, concrete, primordiale.
Dotat cu o inteligență ascuțită, suplă, poetul nu dă problemelor sale propriu -zis o soluție care să fie
rezultatul unui proces intelectual, ci preferă să sondeze străfundurile sufletului său, să se întoarcă la
momentele limită, de început, ale cunoașterii. Poeziile lui Arghezi sunt o mărturie dramatică a
efortului zadarnic prin care gândirea își cucerește adevărurile. De aceea, în ciuda stilului său de
multe ori discursiv, Arghezi nu „meditează” asupra problemelor lumii precum poeții romantici, ci
se îndreaptă spre situațiile prime, concrete și simple. Poetul privește realitatea nu prin visare, ci cu
maximă luciditate, lucru dovedit de atitudinea pe care o afișează în mod interogativ -ireverențios și
în fața Divinității. I ubirea e, în viziunea lui Arghezi, o relație între două conștiințe chinuite, iar
moartea nu înseamnă împăcarea romantică cu neființa, ci un atentat continuu la adresa conștiinței
umane.
Drama poetului rezultă la Arghezi tocmai din pierderea conștiinței, a eului, a individului. Deși
tonalitatea generală a liricii lui Arghezi e mai degrabă sumbră, poetul încearcă experiența vederii
lucide, nu aceea a amăgirii sau confuziei.
Într-un psalm, poetul se plânge de lipsa harului pentru ca, dimpotrivă în Cântec de boală,
boala e harul, iar în Inscripție pe o scripcă , din ultimul volum Noaptea, Arghezi să vorbească de un
duh străin, de un suflet ce nu -i al lui, asemănător zeului lui Platon, care sălășluiește în poet. Acestea
sunt atitudinile extreme ale poeziei arghe ziene: poetul e când beat de har, când lipsit de har, pe rând,
în grația lui Dumnezeu sau alungat departe de El, comunicând cu El sau implorând un semn
zadarnic.
Transcendența argheziană adesea este o transcendență goală. Imaginile tăcerii, al refuzului d e
a se arăta, ale nepătrunsului și zăvorârii lui Dumnezeu sunt în fond tot atâtea imagini ale absenței
Sale. Ce sens au atunci căutarea poetului, invocarea divinității, revolta ca și renunțarea, tonul

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
5blasfemator și orgolios sau adorația, evlavia, ruga? Ev ident, Psalmii și poeziile înrudite nu sunt
expresia unei îndoieli; ceea ce ne impresionează în tonul lor când îndârjit și aspru, când plin de
umilință, în clarele lor accente retorice sau în vibrarea melodioasă de rugăciune, nu este
incertitudinea existen ței, nici chiar incertitudinea existenței divine , cicertitudinea absenței divine .
Suferința poetului nu provine din faptul că Dumnezeu este sau nu este, ci din faptul că El este, dar
nu se arată, că Se descoperă doar pentru a se ascunde, ceea ce deșteaptă în sufletul fragil al
psalmistului conștiința insuportabilă a singurătății în Univers „ Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!
/ Copac pribeag uitat în câmpie, / Cu fruct amar și cu frunziș / Țepos și aspru -n îndârjire vie.”
Psalmii sunt o luptă a poetului cu sine în primul rând ca rezultat al neînțelegerii sensului ultim
al vieții sale, dar și o luptă a poetului cu Dumnezeu, pe care Îl simte ca făcând parte din viața lui,
deși de multe ori nu înțelege cum. Când invocă divinitatea, Arghezi știe că nu va prim i răspuns, dar
îi este peste putință de a se opri s -o invoce. Cu atât mai mult drama lui se adâncește, cu cât poetul
devine conștient de acest fapt paradoxal. Acest lucru izvorăște din neputința de a admite că e singur
în Univers, față în față cu un cer go l și mut, din neputința de a -și îndura condiția de ființă muritoare,
de viață redusă la ea însăși ca la o unică și disperată certitudine.
În ideea de Dumnezeu, poetul prefigurează înțelesuri diferite, cel mai important fiind
indiscutabil cel de ordin inti m al relației sale cu Divinitatea. Dumnezeul arghezian e în esență cel
afirmat de creștinismul popular, dar care dezvoltă pe alocuri o importantă notă panteistă. Atitudinea
lirică variază și uneori ne dă senzația de teroare mistică, de sete de divin dusă p ână la anularea
conștiinței de sine, alteori de solidaritate franciscană cu făpturile neînsemnate ale pământului,
creații și acestea ale misterioasei ființe divine. Credința lui Arghezi e că toate elementele au un rost
al lor adânc în Univers și ori rupi u n fir de iarbă, ori strivești o boabă de rouă, va curge „sânge
divin”.
Această imagine nu este însă unică: ficțiunea sacră față de care poetul manifestă o oscilație
dureroasă, în care se face simțită prezența unei oarecare voluptăți, ca în poemele mai noi , de la
smerenie la injurie, se identifică cu ideea de adevăr. E totuși prezentă și o latură gnoseologică a
lirismului arghezian, iar pe aceasta trebuie s -o înțelegem, spus mai simplu, cu mistuitoarea aspirație
de a ști. Dar Arghezi nu pune chestiunea cuno așterii în termeni filosofici, ca Blaga, ci transformă
totul într -o ecuație morală, chiar existențială. El dramatizează atât aspirația firească spre adevărul
absolut a oricărei ființe umane conștientă de sine însăși, ascuns intuiției noastre, cât și eșecul acestei
acțiuni cu o insistentă notă de deznădejde reflectată „ în recea mea -ncruntată suferință ”.
Dumnezeul poemelor lui Arghezi nu e așadar numai acel moș bun și blajin caracteristic
„eresurilor populare”, creatorul care se amestecă în toate frunzele și nisipurile pământului, ființa
enigmatică și retrasă din lume, ci e în același timp și imaginea adevărului absolut, pur, inaccesibil în
ființa sa, autorul însuși al enigmei existenței Universului. În Dumnezeu, Arghezi vede adesea un
incomod interlocutor ce lest, dar care îi insuflă și idei de ordin moral. Ideea de bine față de care
psalmistul arată aceleași rodnice, poetic vorbind, incertitudini, se transformă în certitudini doar în
ceea ce privește existența ființei divine care aruncă legi implacabile asupr a Universului. Arghezi
dezvoltă o personalitate fluctuantă ca unul care nu a reușit niciodată să -și determine verticalitatea.
Astfel, în ultimele volume de versuri, Noaptea șiFrunzele tale , el afișează din nou priveliștea
imperfecțiunii lumii, trăgând o i dee etică despre Creatorul biblic privit practic ca un zidar
nepriceput sau viclean pus să încurce treburile Universului, gelos pe ceea ce omul construiește într –
o nestatornică existență.
Ideea de divinitate în poezia lui Arghezi mai pune în discuție și ip ostaza estetică pe care
poetul o numește undeva ca fiind visul său „ din toate cel frumos ”. Dumnezeu, în esență, e
identificat cu ideea de perfecțiune, spiritul care insuflă ordinea și armonia în Univers. Accentuăm
faptul că Arghezi întotdeauna la nivel mac ro, L -a considerat pe Dumnezeu un priceput guvernator
al Universului, pe când la nivelul relaționării cu ființa umană, adesea Arghezi îl vede pe Dumnezeu
ca mai mult încurcând treburile oamenilor. De aceea, întrucât creația nu e din punct de vedere al
psalmistului infailibilă, intuiția merge atunci mai departe și ea sugerează existența unei lumi a
prototipurilor perfecte și pure.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
6Prin urmare, în cazul „filosofiei” argheziene avem de -a face cu o poezie de tensiuni spirituale
nemaiîntâlnite, rămasă însă în d omeniul materiei și în cadrele raționalului, spre deosebire de Blaga,
unde imaginile prind consistență într -un tărâm suprafiresc, fabulos, fluid. Nici la unul, nici la
celălalt nu vom afla extazul mistic și exaltarea paroxistică în fața divinității. Poetul este o fire
echilibrată totuși, iar tumultul sentimentelor nu cunoaște exagerarea, ci mai curând alinarea în acea
stare sufletească făcută dintr -un amestec de nostalgie, dorință de a trăi și înțeleaptă resemnare în
fața imposibilului. Arghezi trăiește și înțelege în cele mai profunde sensuri ale sale semnificația
cuvântului dor.
Versurile care ne arată, cred, cel mai bine veșnicul zbucium sufletesc al poetului, din care el
crează o permanentă stare, sunt următoarele: „ Încerc de -o viață lungă să stăm un cea s la sfat / Și
Te-ai ascuns de mine de cum m -am arătat. / Oriunde -ți pipăi pragul cu șoapta triste -i rugi, / Dau
numai de belciuge, de lacăte și drugi. / Învierșunat de piedici să le sfărâm îmi vine; / Dar trebuie, –
mi dau seama, să -ncep de -abia cu Tine ”.
Acestea sunt doar câteva moduri în care poezia argheziană, în special cea mistică, poate fi
citită, fără a avea vreodată pretenția de a crede că alt mod de a o înțelege, nu se mai poate închipui.
Poezia sa rămâne deschisă mai multor interpretări și e fire sc să fie astfel dacă ținem seama de
fluctuațiile existențiale ale poetului. Acest lucru arată cu hotărâre mai multe zone de sensibilitate și
mai multe chipuri de a traduce o idee. Arghezi nu face parte, ca să întrebuințăm limbajul său
religios, din speța tăgăduitoare a apostolului Petru, nici din aceea vicleană a lui Iuda, nici din aceea
excesiv de caldă a apostolului Ioan, ci el se trage mai degrabă din speța interogativă și bănuitoare a
apostolului Toma, primul existențialist creștin.
Paradisul arghezia n–în realitate ca și în poezie –e opera prin care un spirit nereligios se
opune zădărniciei și morții, luând în stăpânire existența ce i s -a dat, încercând să devină sieși
dumnezeu. În viața lui Arghezi nu este loc decât pentru un singur creator: el îns uși. În orice caz,
Tudor Arghezi rămâne un poet cu atât mai valoros, cu cât este un original, un poet care scrie din
propriile căutări și din neliniștea existențială a ființei sale.
Arghezi a avut puterea la timpul potrivit de a fi un poet lucid, un poet care nu s -a lăsat cuprins
de fantasmele visării și de a scrie ceea ce duhul lui neîmpăcat cu moartea veșnică i -a dictat. Poezia
lui Arghezi este pe cât artă, pe atât știință: știința căutării lui Dumnezeu cu artă.
Bibliografie:
1. Boldea, Iu lian, Simbolism, modernism, tradiționalism, avangardă, editura Aula, Brașov,
2002
2. Manolescu, Nicolae, Poezia între cele două războaie mondiale –vârsta modernă a
lirismului , în Istoria literaturii române –Studii , coord. Zoe Dumitrescu Bușulenga, editur a
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1979
3. Păcurariu, D., Clasicismul românesc , editura Minerva, București, 1971
4. Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, vol.II, editura Minerva, București, 1972
5. Simion, Eugen, Scriitori români de azi , vol. II, editura Cartea românească, București, 1976

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
7T.Arghezi −“hotar înalt cu două lumi pe poale”
Prof. Alina Balan
Gr .Șc.Industrial „Toma N.Socolescu” ,Ploiești
Poate cel mai controversat poet al perioadei interbelice, cons iderat atât un „demn urmaș al
lui Eminescu”, cât și un „poet refuzat de idee și respins de mesagiu”,T.Arghezi a fost contemporan
cu trei generații de scriitori români, de la Eminescu la N.Stănescu, străbătând spațiul a patru mari
curente literare –simbolismul, mișcarea de avangardă, tradiționalismul și modernismul, fără a
se identifica totalmente cu vreunul dintre ele.
Pe tot parcursul activității sale creatoare de mai mult de șapte decenii laborioase, T.Arghezi
a creat o operă de un suflu contradictoriu,complex, dual, fie că discutăm despre lirica erotică ,fie că
în centrul atenției noastre se află lirica meditativ -existențială.
Problematica filozofic -religioasă este conturată de poemele grupate sub titlul de psalmi.
De altfel, în studiul monografic „Argheziana”,criticul Șerban Cioculescu contura imaginea unui
„poet al credinței”, aproape 60% din lirica argheziană purtând „pecetea mai puternică sau mai
slabă a problematicii religioase” ,aspectele climatului mă năstiresc insinuându -se discret și în
„poeziile cu aspect pur liric”.
În perioada de maximă înflorire culturală -epoca interbelică -spre ortodoxism s -au aplecat
și alții,V.Voiculescu,L.Blaga, însa ceea ce îl distinge pe Arghezi de barzii lui Dumnezeu este
tocmai atitudinea duală , oscilația între „credința și tăgadă”,” zbuciumul interior între dorința aprigă
de a crede și necredința pustiitoare”
(P.Co nstantinescu, „T.Arghezi”).
În demonstrația pe care o propunem , avem în vedere o premisă de factură psihologică de
sorginte freudiană, conform căreia experiențele dobândite timpuriu au o influență crucială asupra
dezvoltării emoționale a per soanei -teorie ce contrazice ,astfel, opinii influente statuate de -a lungul
vremii.
De pildă , criticul N.Balotă nega valoarea de document biografic al psalmilor care nu se
constituie în „probe certe asupra vieții sau omului…Tot ce pu tem cunoaște pornește din operă și
privește opera”.
Cu toate acestea , abordând o viziune holistică asupra individului uman , în
genere,înzestrat cu „aparat psihic” ,fie el și creator,orice trăire, experiență, emoție se constituie
,conștient sau nu, în fermenți ai viitoarei opere.
Sinele ,echivalentul inconștientului, sursa primara a energiilor psihice care trebuie
consumate,fundamentul pe care este construită personalitatea individului, traiește intens, fierbe , se
agită fără știrea noastră.
Eul, intermediar între Sine și lumea exterioară, „o scoarță de copac”,după expresia lui
S.Freud,sub influența lumii exterioare, conciliază și reconciliază între cerințele Eului,Supraeului și
Realității, dispunând de instrume nte precum aptitudini intelectuiale și aptitudini de realizare.
În funcție de autonomia mai mare sau mai mică a Eului, după capacitatea de a gestiona
un ansamblu de contradicții, se poate vorbi de forta Eului.
Realizând t ranslația acestei actualizări a teoriei freudiene a savantului , prezentate în
„Sinele și eul”(1922) , deducem astfel pertinența unei hermeneutici a liricii religioase argheziene în
această cheie cu format psihanalitic.
În elaborarea psalmilor,T.Arghezi nu a utilizat atât sursele livrești –„Cartea lui Iov” și
cei 150 de psalmi ai lui David și Solomon ai Vechiului Testament, cât pe cele biografice -pe de o
parte, experiența monahală petrecută la Cernica, moment ascetic al existenței scriitorului , in care
învață disciplina monastică,esența creștinismului -smerenia -perspectiva cosmică, așadar scrierea
„pe dedesubt”.
Pe de altă parte , experiența traumatică din copilăria poetului -este alungat de acasă la
varsta de 11 ani -grefează în subconștientul poetului o dihotomie a personalității, povara unui „

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
8homo duplex” , o conștiință dramatică a dualității, formulată direct și pentru prima dată în „ Tatălui
meu”(1896), în care Arghezi se zbate între dragostea filială și refuzul afecțiunii.
Dintre toate motivațiile accederii la transcendent, comentate de -a lungul vremii de exegeți ,
poate cea mai impresionantă este tocmai motivația ce își găsește un suport emoțional în ființa
poetului.
Conștient de fragilitatea , de vulnerabilitatea existenței sale lipsite de protecția unei
„instanțe parentale”, psalmistul dorește certitudinea materiala a existenței lui Dumnezeu − „ de
când s -a întocmit Sfânta Scriptură Tu n -ai mai pus picior ul în bătătură” sau „Făr -a Te ști decât din
presimțire / Din mărturii și nemărturisire,/ M -am pomenit gândindu -mă la Tine/ Și m -am simțit cu
sufletul mai bine”.
Fostul monah si copilul”rănit” de răpirea dragostei filiale este , cu toate aces tea, atras de
Divinitate cu o forță căreia nu i se poate împotrivi:”Ard către Tine –ncet ca un tăciune/ Te caut mut
, Te–nchipui ,te gândesc”.
Dezideratul cunoașterii are , cu certitudine, un suport emoțional , ce își are obârșia în
căutarea subconștientă a unei ocrotiri , în anxietatea profundă de la vârsta adolescenței produsă de
sentimentul deprivării de iubirea părintească. Anxietatea de odinioară se sublimează –aspect
pozitiv de reconciliere acelor doua instanțe, Sine și Supraeu -în teama de singurătate, de a -și
pierdut nu numai etalonul moral și estetic, ci tocmai pe Părintele,singurul agent securizant al
unei existențe fragile -„ Tare sunt singur ,Doamne și pieziș”(=ocolit).Locutorul își comunică
singurătatea, la nivelul exp resiei artistice,prin intermediul metaforei coalescente, imaginându -se un
copac maiestuos solitar, înconjurat de o câmpie imensă.
Dramatismul însingurării celui abandonat de Tată este amplificat ulterior , sub veșmintele
artistice ale gradației ascendente,prin intuiția analogiei dintre copacul care, cu ale sale brațe
asemenea unor altare își construiește catapeteasma:
,, Nu -mi stau pe coajă moile omizi
Nalt candel abru, strajă la hotare,
Stelele vin și se aprind pe rând
În ramurile întinse pe altare −
Și Te slujesc; dar ,Doamne,pâna când? ”
Se adresează Divinității pentru că intuiește că Dumnezeu rămâne singurul suport moral,estetic
și protector − de la El vine harul , con știința statutului privilegiat :
„De-a fi-nflorit numai cu fo curi sfinte
Și de –a rodi metale doar, patruns
De grele porunci și -nvățaminte,
Poate că, Doamne,mi -este de ajuns.”
Locut orul își exprimă încredințarea ,poate, vanitoasă,dar legitimă, a valorii perene a creației
sale, de o profunzime unică în epocă, subliniată de versul” prins adânc între vecii și ceață”.
Dacă „ceață” devine termen -simbol al indeterminării, un stadiu evolu tiv intermediar
lipsit de consistență , din pricina noutății de viziune artistică, ce produce ezitarea receptorului,
„vecia” reprezintă un clar atribut al creației valoroase,garanția eternizării celui care a a reușit
acordul perfect între intenție și expre sie, materializarea unor intuiții profunde.
Însă „ În rostul meu Tu m -ai lăsat uitării/ Și mă muncesc din rădăcini și sânger” surprinde
atitudinea intransigentă, exasperarea îndreptate împotriva Divinității, reacție tipică frustrării ,
sentimentul vulnerabilității, percepute ca ostile creștinismului instituționalizat, dar atitudine unică
care reușește singularizarea poetului în lirica autohtonă:
„ În Paradisul Evei prin pădure/Ca și în vecii triști de mai târziu,/
Gura TA SFÂNTĂ, /Toți Parinții știu,/ Nu s -a deschis decât ca să înjure”.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
9Credem ,astfel ca , nu întâmplător, este selectat simbolul arborelui −„uitat în copac”−
analog al copilului uitat odinioară de propriul său creator.
Copacul pare a reproduce comportamentul, gesturile , aspectele ființei umane − nota
G.Călinescu − „… țintuit de pământ prin multiple rădăcini , el pare a invoca cu brațele cerul, într -o
sforțare de smulgere…”( „Principii de estetică”,G.Că linescu) , așa cum omul creator năzuiește la
nemurire prin operă,așa cum orice copil dorește să -și liniștească spaima de întuneric în brațele
părintelui , singurului om de pe pământ care știe esența dăruirii necondiționate micii creaturi.
Cu toate acestea , așa cum știm de la Yung , Dumnezeu reprezintă „ o realitate pe care nu o
putem experimenta în chip imediat „.omul modern nu poate avea pretenția absurdă de a -L
cunoaște pe Dumnezeu în mod direct − sublinia M. Eliade în „ Despre miraco lșiîntâmplare” ,
pentru că nicio logică din lume nu -L poate obliga pe Dumnezeu să ia formă și să activeze în
formule pe care I le propunem noi, făpturi create.
Tatăl ceresc își refuză revelarea, așa cum odinioară, tatăl „teluric” își refuza afecțiunea.Însă,
Părintele este sursa oricărui miracol pătruns în omenire, originea Misterului ce nu poate fi deosebit
de elementul comun, de la trimiterea Fiului în lume.
Tatăl întemeiază o constantă „ cenzură transcendentă ” , neîngăduind ființe i create
cunoașterea absolută , primejdie fatală pentru echilibrul și intenționalitatea ființei supreme.
Cu toate acestea, sublimând limitarea creator, Psalmistul își stigmatizează îndrăzneala de a fi
aspirat la ceea ce este cu neputință , regr etul fiind urmat de adânca venerație , de invocarea unor
„substitute compensatorii”: „ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când câte un pui de
înger/ Să bată din aripă la lună ,/ Să -mi dea din nou povața Ta cea bună”.
În concluz ie, atitudinea pslamistului înscrisă intre două limite ce par să se excludă reciproc,
interogația permanentă , tensiunea lăuntrică se rezolvă în concluzia conștientizării resurselor
inepuizabile ce își au izvorul nesăcătuit în unica Apă vie capabilă să ast âmpăre setea celui”pribeag”
și neistovit în a crea un univers secund mai pur, în virtutea asemănării cu Modelul Prim:
”Doamne, izvorul meu și cântecele mele
Nadejdea mea și truda mea!
Din ale carui miezuri vii de stele
Cerc să -mi îngheț o boabă de mărgean.”

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
10“Testament” –al tuturor generatiilor
Prof. Bireescu Adriana
Col. Tehnic “Ion Min cu”,Timi șoara
“Cel mai mare poet al nostru de la Eminescu incoace” (M. Ralea) a fost si unul dintre cei
mai controversati scriitori romani. Acest “classic al viitorului” dupa cum a fost numit de
postmodernisti a ramas de fapt, un “Testament” –al tuturo r generatiilor.
Modernismul de tip baudelairian sau mallarmean, punctele commune cu Maeterlinck,
Verlaine, Francis James, alaturea de Paul Claudel, Lorca sau Rilke atesta universalitatea lui
Arghezi.
Debutul editorilor tarziu (1927), cu volumul “Cuvinte potrivite”, nu ramane neobservat.
Poezia lui Arghezi apare multor contemporani socanta, prin limbaj si viziune, avangardista.
“Masiva, polifonica” (D. Nicu), opera poetului e creatia unui romantic. Debutul
instrumentalist, tonalitatea simbolista a anilor 1910, cea antisimbolista, plasticizanta, in “Cuvinte
potrivite” si “Flori de mucigai”, limbajul ludic in “Versuri de seara” si “Hore”, apoi jeluitor sau
sarcastic, cu expresivitati si inflexiuni rurale ori folclorice, in “Una suta una poeme”, reactualizand
in maniera personala limbajul hugolian in “1907. Peizaje” si “Cantare omului” sau pe cel
antonpannesc in “Ptihuri pestrite”, toate acestea se rotunjesc prin neoromantismul ultimelor volume,
clasice prin armonie si echilibru: “Frunze”, “Poeme noi”, “Cadent e”, “Silabe”, “Ritmuri”,
“Noaptea”, Crengi” (Dumitru Nicu).
Poemul ce deschide volumul “Cuvinte potrivite” defineste programatic creatia
argheziana, sintetizand conceptiile despre arta ale poetului, care scrie pe aceasta tema, de -a lungul
intregii vieti a rtistice (din 1904 pana in 1967), peste o suta de articole si numeroase ars poetica.
Acest titlu “de sfarsit, nu de inceput” (Zoe Dumitrescu -Busulenga) contrasteaza cu idea
de program, crez artistic asezat in debitul poeziei sale “aspre”.
Textul e un di scurs complex -in el se disting trei idei fundamentale: aceea a legaturii
intre generatii si a responsabilitatii urmasilor in fata mesajului primit de la strabuni; aceea a luptei
artistului cu material limbii si cea a menirii poeziei.
Cartea, ca mostenire spirituala transmisa fiului, este sinteza acumularilor in plan existential
si sufletesc. Strabunii comunica astfel cu generatia cea mai tanara si mesajul are valoarea unei trepte
pe scara devenirii. Cartea s -a nascut din razvratirea poetului care denunta un dezechilibru social –
acela al impartirii lumii in robi si domni. Dar e mesajul si al unei izbaviri, “hrisovul cel dintai” si
atestatul unei ascensiuni anevoioase, marcate de oprelisti si infrangeri: “Prin rapi si gropi adanci, /
Suite de batranii mei pe branci”, de -a lungul sutelor de ani, in truda si suferinta. Poetul tezaur de
oseminte ofera aceste “cuvinte potrivite” cu sufletul in cartea sa, generatiilor noi de robi.
Idolul inalt, devenit de piatra, simbolul statorniciei morale ca datorie si pentru urmasi, e
plamadit din “cenusa mortilor” -metafora a valorilor sacre preluate de la inaintasi: “Am luat cenusa
mortilor din vatra/ Si am facut -o Dumnezeu de piatra,/ Hotar inalt, cu doua lumi pe poale,/ Pazind
in piscul datoriei tale.”
Cautator de certiud ini, Arghezi “silabiseste divinitatea concluzionand -o din omenosul,
batranul cult al mortilor si tot atat de nobila idee a datoriei” (Zoe Dumitrescu -Busulenga).
La celalalt nivel, al menirii poeziei, atitudinea lui arghezii e una ferma: “Biciul rabdat
se-ntoarce in cuvinte/ Si izbaveste -ncet pedepsitor/ Odrasla vie -a crimei tuturor.” “Rodul durerii de
vecii intregi”, cartea, inplineste rostul iesirii din intunericul conditiei oprimate a robilor, a “ramurei
obscure”.
A treia idée fundamentala a poemului e in relatie cu cele dintai. Poezia se naste prin
efortul artistic, ea e “facuta”, muncita, mai mult decat rod al harului, al inspiratiei spontane.
Poezia se naste, deci, prin limbajul si fondul sufletesc al robilor. Sursa ei e fondul
stravechi de vocabile ce fixeaza concretul, dure si razvratite: rape,gropi ,sarici ,plavani ,sapa,
brazda ,sudoare tin de “graiul cu indemnuri pentru vite”. Din seva acestui limbaj authentic, preluat
realist, poetul “iveste cuvintele potrivite”: “Veninul strans l -am preschimb at in miere/ Lasand

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
11intreaga dulcea lui putere”. Din zdrente ,venin ,ocara ,bube ,mucegaiuri ,noroi se hraneste lumea
artei: leagane (simbolul linistii si detasarii), icoane (imagini unice, spiritualizate), muguri (semnele
vitalitatii cuvintelor uitate), coroane (metaforele incununarii prin cuvintele lor la rang de
poeticitate), miere (valoarea eufemistica a limbajului poetic), frumuseti sipreturi noi ( originalitatea
ca effect al transfigurarii).
Framantarea “mii de saptamani” sugereaza munca faurarului. “Slova de foc” se marita
cu “slova faurita”. Nunta, imbratisarea aceasta o poate celebra numai artistul, “rival al divinitatii”.
“Cea mai complexa ars poetica ” (Al. Bojin), “Testament”, infatiseaza pe poet ca
exponentul celei mai vaste experiente, a omen irii intregi. El ia asupra sa durerea si cazna tuturor
inaintasilor de o lege cu el, se rastigneste si renaste solidar cu ai sai. Arta lui energetica e talent, har
si mestesug, truda, chin. Dezinvoltura cu care se misca Arghezi in toate registrele are aici una dintre
nenumaratele marturii.
“Tipat intre noaptea care ne precede si ne urmeaza, solutie provizorie doua
necunoscute”, cum spune Arghezi, poezia e nu numai limbajul sacru al omenirii, dupa conceptia
romanticilor secolului trecut, dar si cel dator sarealizeze comunicarea intre generatii care nu se vor
intalni niciodata altfel.
Bibliografie:
1.Bojin, Al., “Fenomenul arghezian”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1976;
2.Dumitrescu -Busulenga, Zoe, “Inceput si capat de in telepciune”, in “Secolul XX”,
nr.8, 1967
3.Micu, Dumitru, “Scurta istorie a literaturii romane”, Ed. Iriana, Bucuresti, 1995
4.Ralea, Mihai, “Tudor Arghezi”, in “Viata romaneasca”, XX, 6 -7, 1921

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
12Elemente de artă poetică argheziană
Prof. Biț Lavinia
Grup Ș colar Iuliu Maniu ,Arad
Arta poetică este o operă literară în versuri, un program literar realizat cu mijloace poetice.
Prima utilizare a termenilor, în lumea antică este datorată teoreticianulu i Aristotel, în lucrarea
Poetică , respectiv a lui Horațiu, primul poet care a reflectat asupra propriei arte într -o operă literară,
Epistola către Pistoni. Acest tip de reflecție nu a încetat niciodată și a marcat, prin diferitele aspecte
relevate, evoluți a concepției despre poezie în literatură universală.
La nivelul ideatic, artele poetice se axează asupra celor doi termeni: poezia și poetul. În
funcție de termenul care deține rolul determinant, ne aflam în fața unei arte poetice clasice (cum
este poezia) sau moderne (relația poetului cu lumea și opera sa)
Pentru Tudor Arghezi poezia însemna ”cuvinte potrivite” de un artist al cuvântului, care
contopește ”slova de foc” (inspirația) și ”slova făurită” meșteșugul.
De la tonul didactic al unor tablete până la ironia și sarcasmul altora, de la expresia directă din
”Testament”până la aceea mai pronunțată metaforizată din ”Nu v -am sădit” prin paginile ziarului,
poetul s -a dovedit pregătit să -și expună ideile despre limbă, actul de creație, poezie.
Opiniile sale despre artă și despre ”arta cuvântului în special”au fost comentate aproape de toți
exegeții operei, nu însă extaustiv, ci cu reflectări mai mult la tabletele și poemele mai cunoscute
Ca să vorbești de artă poetică în cazul lui Arghezi ar părea un ”gest te merar”, o încercare fără
finalitate, din moment ce materialul pe care s -ar sprijini opțiunile cercetătorului n -a fost conceput și
elaborat sub sensul rigorii sistematice și teoretice.
Totuși, din mulțimea articolelor și poemelor, se pot sintetiza câteva id ei cărora Arghezi le -a
rămas credincios de -a lungul activității scriitorești.
Se poate observa insistența cu care poetul pune în evidență ascendența artei sale. În acest sens
menționăm binecunoscutele versuri din Testament :” În seara răzvrătită care vine/ De la străbunicii
mei până la tine, / Prin râpi și gropi adânci / suite de bătrânii mei pe brânci, / și care tânăr, să le urci
te-așteaptă, / Cartea mea -i fiule o treaptă ” dar și din Arheologie ,poetul considerându -se un
”rezultat” al tăcerii
În alcătuire a ”intimă” a ființei sale sunt depuse ”oseminte” ale trecutului, întreaga istorie,
semnificată prin acele ”statui lângă statui” și ”sicriu lângă sicriu”, zăvorâte în sinea poetului, el nu
e ”o treaptă a timpului ci un învingător al lui”
Si, câteodată, tot ul se deșteapta/ Ca -ntr-o furtuna mare ca Tăria, / Și s -arată veacurile temelia /
eu priveghez pe ultima lor treapta”
Răzbaterea, prin vremuri, a artei autentice e simbolizată de ”șubredul vas de lut” din Dacia ,
purtător în ”golul” lui, a ”veci de vecii”: ”Nici oasele nu i s -au pomenit / Ale aceluia ce -n smalț te –
a-cremenit / …/ Tu ești aici El parcă nici n -a fost”
Ceea ce ne reține atenția poetului este universul limbii, originea ei primordialitatea cuvântului.
Aceste aspecte le aflam în Cântarea omului. Uimit el însuși în fața întrebării pe care și -o pune: ”
într-adevăr, pripeagă, ce -a fost întâi și întâi, / El, omul, El, Cuvântul?..” poetul răspunde că ”limba
s-a ivit în diversitatea întruchipării sale geografice și fonetice”, dintr -o nevoie a gândului de a se ex –
comunica din „sine” pentru ca „însul vorbitor” să se facă auzit și înțeles: „ O altă taină, limba, nu
știe cum răsare / Și cum se zămuilește după ținut și soare,/ Mai limpede, mai aspră, mai posacă. / De
ce nu poate în gândul , ascuns în el să t acă?”
Discutând problema vocabularului, poetul a precizat sursele lexicului întins și divers. Deși
apelul la Testament tinde să se banalizeze, e necesar să precizăm că aici găsim primele referiri la
acestă problemă. Poetul schimbă „acum, întîia oară , / Sapa -n condei și brazda -n călimară”,
plugarul, „ cu -ndemnuri pentru vite ” este păstrătorul unui tezaur lexical; va ști să facă „ muguri și
coroane” și din „zdrențe”, va preschimba ”veninul” în „miere”, -va face „frumuseți și prețuri noi”,
dintr -un materi al care nu mai constitui -se obiectul artei, „ din bube, mucegaiuri și noroi”

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
13Scriitorul a insistat adesea, în strânsă legătură cu vocabularul său poetic, asupra surselor sale
de inspirație. El se simte dator „ și lemnului uscat, și bălții stătute/ Și flori lor și pietrelor, și vitelor
bătute, / Și oamenilor din răstignire”.
Arta adevărată, confundată uneori, cu una din necesitățile primordiale ale vieții noastre
interioare, e o prezentă a existenței.
Cuvântul singur, fără harul și truda creatorului, nu poat e exprima nimic, adevăratul artist
„poate exterioriza preaplinul gândirii și al simțirii sale”. „ Lumea întreagă simte și gândește dar nu
fiecare om poate formula gândirea și simțirea”, afirma Arghezi în intervenția estetică publică Vers
și poezie, în 1904 .
Îndoiala și frica din Frunze pierdute nu sunt „o poză” ci expresia condiției de artist a lui
Arghezi: „Cincizeci de ani de când încerci, mereu, / Condeiul, gândurile și cerneala, / N -au mai
ajuns să -ți curme, fătul meu, / Frica de tine și -ndoiala. / Te temi ș -acum de ce te -ai mai temut, / de
pagina curată și de rândul, / Și de cuvântul de la început, / Te sperie și litera și gândul”.
Rolul artistului în contact cu cuvântul este de a -i descătușa acestuia forța potențială de creație
iar acest lucru presup une muncă și talent.
De mare interes sunt în arta poetică a lui Arghezi, referirile la puterea cuvântului. Rugă de
seară e citată pentru versurile incendiare: „Să -mi fie versul limbă/ De flăcări ce distrug… Cuvântul
meu să fie plug”.
Mândria cu care poetu l se proclamă, în Rugă de seară demiurg , e o parte esențială a
romantismului arghezian. În opinia creatorului, cuvântul e „ miracolul suprem”, ideea
primordialității apare în poezie ca reflex al „perceptului biblic”, dar cu toate acestea refuză să
creadă î n posibilitatea aflării divinității „ în cuvânt”, nevoia de certitudine a omului (implicit a
artistului) se spulberă în fața repetatelor eșecuri: „ O mie de neamuri, plecate, domoale, (Te caută -n
ceruri, în vis, în pământ/ Ascuns te -au găsit în Cuvânt/ Sfă râmă Cuvântul:cuvintele goale”.
Poetul n -a încercat să dea la lumină o seamă „de cuvinte despre cuvânt”, din care putem
închega o atitudine unitară a sa în ce privește materialul alcătuitor al poeziei.
Din artele poetice în versuri ale lui Tudor Arghezi pu tem sintetiza câteva componente ale
atitudinii sale față de materialul lexical, cu referire la: rolul cuvântului în poezie; dreptul fiecărui
cuvânt, de a putea deveni material al artei; intervenția scriitorului asupra cuvintelor, având ca
urmare apariția c onotațiilor; concentrarea ca mod esențial de existență a poeziei. Artistului nu i -au
fost indiferente sursele lexicului deoarece cuvântul trebuia să -și găsească locul în poezie, iar pentru
acestea mărturisește poetul „mi -am încercat cuvintele în dreptul u rechii ca niște ulcele de smalț, ca
să le văd cât ar putea să sune și cât ar putea să facă, mi le -am încercat și -n zarea soarelui, ca niște
ouă proaspete de găinușă albă. Mi -ar fi trebuit alte cuvinte, și nu am, -sărac, dar fermecat în
gospodăria mea fulger ată de patru părți, pe toate ferestrele, de soare.
Vrăjitor al cuvintelor, „alchimist”, Arghezi a încercat să -și câștige cititorii prin noutatea
intervențiilor sale asupra vocabularului, având ca rezultat „Stiluri de suflat, dintre spini culese,/
Îndurerat e-n spic și -n rădăcini a căror menire e să pătrundă „În suflete de prieteni și străini”.
Lauda supremă i se cuvine condeiului și artistului care împrospătează semnificațiile
cuvântului înconjurându -l cu dragoste și gingășie.
În ciuda „întinderii” operei sa le, Arghezi aderă la concentrarea expresiei. Pentru el, arta
concentrată e asemenea necesității de a fi elegant și curat, de a avea tăria morală „să ștergi din zece
cuvinte scrise, nouă, pentru a lăsa numai unul”.
Modalitățile specifice argheziene pe care nu le -a părăsit cât a ținut condeiul în mână, țin de
„evaporarea” prin „disciplină și severitate”, nu -i va plăcea „scrisul spălăcit în idei și diluant în ce
privește vocabularul”, nici „lucrul scris în douăzeci de pagini care poate fi strâns în patru cuvin te”;
el se declară adversar al „flecărelii”; își exprimă preferința pentru cuvântul dur și e mulțumit „dacă
nu mă lasă cuvântul în pace și -mi rupe în asprimile lui penița”
„Condeiul când e ager și nu minte
Un gând îl spune -n câteva cuvinte”.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
14Bibliog rafie
Balotă, Nicolae, Tudor Arghezi ,înArte poetice ale secolului XX , Editura Minerva, București,
1976.
Cioculescu,Șerban, Introducere în opera lui Tudor Arghezi , Editura Fundațiilor pentru
Literatură si Artă, București, 1946; ediția a II -a revizu ită și adăugită, Editura Minerva,
București, 1971.
Micu, Dumitru, Opera lui Tudor Arghezi , Editura pentru Literatură, București, 1965.
Piru, Al., Istoria literaturii române de la început până azi , Editura Univers, București, 1981
Tohăneanu, G.I., Sintaxa operei poetice a lui Tudor Arghezi , înDincolo de cuvânt , Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
15Natură și simbol în poezia lui Tudor Arghezi
Prof. dr. Carmen Bocăneț
Colegiul Național „Ș tefan cel Mare”, Suceava
Instituită ca matrice în cadrul căreia s -a constituit și s -a desăvârșit umanitatea, natura devine
în literatură obiect și subiect liric, implicând sentimente profund umane (ca în poezia romantică),
dar și sentimente estetice (ca î n poezia expresionistă), exprimând relații complexe, de la deplina
comuniune la contestare și la starea conflictuală. De aici și disocierile care se pot face între natura –
cadru (obiect al contemplației pentru poeții descriptivi), natura -suport (obiect indi rect, sprijin
reflexiv pentru poeții meditativi) și natura -subiect (reconstrucție interioară în acord cu sinele
poetic, peisaj simpatetic pentru poeții speculativi, proiectivi). Ocupând un loc privilegiat în creația
romanticilor, unde estetica pitorescului se îmbină cu estetica melancoliei , natura apare tratată de
către aceștia în maniere diferite și totuși complementare, reținând atenția predilecția poeților pentru
procedeele intensive, de tipul: suprapunerii sau aglomerării detaliilor, tehnicii contrastel or,
redimensionării imaginii reale cu inserții fantastice /fanteziste, panoramării sau deschiderii către
imaginar, către absolut etc. Peisajul a apărut relativ târziu în literatură și se pare că asistăm acum la
ocolirea lui. Ne referim la peisajul sau past elul clasic din lirica lui Alecsandri sau Eminescu.
Implicațiile filosofice ale liricii actuale acționează ca un element dezagregator pentru peisaj. Natura,
devenită peisaj interior , proiectează subiectivitatea lăuntrică în afară, devenind inversul procesu lui
obiectiv din poezia peisagistă tradițională. Arghezi este unul dintre poeții care au contribuit la
schimbarea structurii tradiționale a peisajului. Poetul receptează natura ca pe o manifestare a
divinului care sălășluiește deopotrivă în formele ei giga ntice și în cele miniaturale. Este utilă,
considerăm, analiza pe text a modalității proprii a lui Arghezi de a cuprinde natura în poeziile lui
meditative.
Arghezi nu e un peisagist în sensul clasic al termenului, deși unul din marile poeme a fost
intitula t1907 -Peizaje . Personalitate intens fremătătoare, poetul ar fi putut rezona cu armoniile
naturii, dar cum jocul artei sale merge înspre destabilizarea convențiilor prin cultivarea insolitului,
„imaginând locuri forfotind de zburătoare, tărâmuri pure, nepâ ngărite, ca în poezia Închinăciune” ,
nu-l tentează hotărâtor apele, pădurea, munții.1Ba mai mult, credem că poetul are nostalgia
simplității și elementarului, a spațiilor spirituale uitate, vegheate tutelar de înaintașii din Testament .
Însă aspectele ce p rivesc natura argheziană au implicații mult mai largi decât la antecesorul său,
Vasile Alecsandri. Emoția artistică a lui Alecsandri se bazează pe evocarea plastică exactă, în timp
ce la Arghezi primează filosofia naturii. Încă la Eminescu se putea observ a atenția față de
încărcătura simbolică a cuvintelor, față de distribuția umbrei și a luminii, deși păstrează și el
acuratețea desenului și precizia detaliului.
Arghezi nu a abandonat preceptul ut pictura poesis , dar i -a adăugat noi valențe. Pendulând
continuu între celest și teluric, poetul Testamentului își construiește tablourile de natură recurgând
la o amplă rețea de simboluri, plasându -le în asociații și combinații felurite, făcând ca șesul și
muntele, ceața, umbra, cenușa, vecia și vulturii, lumina ș i taina să coopereze la realizarea
decorurilor uneori picturale, alteori aeriene, volatile, sugerând concretul sau introducând inefabilul.
Simbolurile lui Arghezi „exprimă în același timp ordinea în microcosm și ordinea în macrocosm,
adică ordinea univers ală”,2cum observa G. Călinescu. De exemplu, în poezia Vânt de toamnă , în
care metaforele strălucesc mirific sub o explozie de lumină, se sugerează osmoza cosmică,
metamorfoza universală. La aceasta concură și descrierea naturii plină de candoare, din mijl ocul
1Despre o vocație a naturalului la Arghezi amintește și Constantin Ciopraga în Amfiteatru cu poeți , Editura Junimea,
Iași, 1995, p. 64.
2George Călinescu remarca în Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Bucu rești, Fundați a regală pentru
literatură și artă , 1941, p. 725 -736, că „perspectiva cosmică este un element al poeziei argheziene” , din care transpare
un „sentiment de oscilare materială între două lumi cu destinații deosebite, cerul și pământul.” Precizarea e cu atât m ai
pertinentă cu cât se intuiește că în planul poeziei acest lucru se traduce printr -o osmoză între spiritual și material,
„materia fiind permeabilă prin spirit și spiritul arătând tendințe de degradare.”

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
16poemului: „ Rece, fragilă, nouă, virginală /Lumina duce omenirea -n poală /Și pipăitu -i neted, de
atlaz /Pune găteli la suflet și grumaz .” Ideile sugerate de această descriere de natură nu sunt
sesizabile de la început și nu apar în plenitudinea lor decât în contextul întregii poezii. Versurile
încântă prin metaforele și plastica imaginilor. Tabloul unei grădini, scăldată în lumina toamnei cu
alei presărate cu pietriș roșu, cu arbori bătrâni pe sub care se țes plocate grele din frunzele ce cad, ar
fide ajuns pentru a ne impresiona. Poetul e mult mai profund. În covorul multicolor, frunzele s -au
îngropat, iar sufletul reînviat, sub pipăirea degetelor de atlaz ale luminii, este totuși toropit de
nostalgia amintirilor. Aceeași abundență de semnificații, care sondează adânc sensibilitatea o vom
întâlni și într -un tablou de natură moartă ( Har) sau în tabloul alegoric Bună dimineața, primăvară!
(Dă-i mâna, copilandră de -a pururi fecioară , /Că vă -ntâlniți depline, acum întâia oară , /La început
de vremuri, năd ejdi și învieri , /Două -nfloriri de muguri și două primăveri .) Tehnica aici constă nu
în suprapunerea de imagini, ci în deschiderea de neprevăzute perspective, ca și la Jules Laforgue, cu
care totuși Arghezi are afinități mărturisite. Pentru sublinierea pro fundității poeziilor menționate
mai sus, câteva comparații cu alte creații argheziene vor fi edificatoare. De exemplu, în poezia
Fiara mării , tabloul înfățișat, pe cât de sumar, este totuși pe atât de răspândit în pictura romantică:
un om, într -o luntre câ t o scoică, înfruntă stihia mării. În jur, numai „talazele adunate -n beznă”, doar
de sus „veghează -n toată lumea un singur strop de stea.” Omul despică cu fruntea sa furtuna, însă
încleștarea cu natura e veșnică: „Te iată prins de vânturi / Stihia nu te cr uță…” Versurile susțin
caracterul sugestiv, nu ilustrativ al cadrului natural, la fel ca în lirica poeților simboliști. Poezia este,
de altfel, după mărturisirea poetului însuși în Prefața la ediția Versuri alese , apărute în 1946 la
Editura de Stat, „subti lul grăunte de ceață”, care „fuge mereu, din slovă -n slovă, din stih în stih, din
caiet în caiet, pe care te chinui în deșert să -l apuci”. Lui Pompiliu Constantinescu, creatorul
Cuvintelor potrivite nu-i părea un poet muzical, cu toate că versurile lui au melodie, inclusiv cele
dedicate naturii; lirica lui e „plastică interioară, viziune, tradusă în plasticitatea figurativă a
expresiei.” Dacă e adevărat că, format la „estetica verbală simbolistă”, el „depășește mistica verbală
a poeziei moderniste”3, așa cu m o cunoaștem prin instrumentaliști sau prin Mallarme, e greu de
admis că poeme ca Morgenstimmung ,Oseminte pierdute ,Lingoare și altele ca acestea nu sunt
creațiile unui poet la care viziunea însăși este muzicală. Dar marea poezie se susține nu doar pe
ceața care estompează contururile, ci și pe uriașa amplitudine a undei poetice care pendulează între
cer și pământ, între fraza discursivă și tonalitatea solemnă, ritualică.
O deosebire există, în privința peisajului, între poeziile inundate de o problemati că filosofică
și cele precum Marină , în care viziunea scriitorului nu e decât una redusă la acuarela grațioasă a
cadrului descris. La Arghezi nu avem de -a face totuși cu o simplă descriere de natură, ci cu o
recompunere a ei. E un bun câștigat al poeziei s ecolului XX pe care poetul și l -a însușit în mod
creator. La poeții moderni efortul de recompunere a naturii este insesizabil, poetul concurând, în
peisajele sale, cu natura însăși. La Arghezi, cititorul ia contact cu un peisaj sui generis , straniu. De
exemplu, în Duhovnicească versurile „ S-au stârpit cucuruzii …Aputrezit ograda .” atrag atenția
prin stilizarea peisajului care devine aici expresia unei stări sufletești premonitorii, realizând
trecerea între diferitele planuri ale conștiinței. Mai există și alte creații în care plasticizarea unor idei
este evidentă, ca în Natură moartă : „Zăresc în mine șesuri și temelii de munți / Cu ceruri printre
piscuri și râuri pe sub punți .” Natura este prezentată sumar, se merge, de cele mai multe ori, la
noțiunile goa le; arborii sunt numiți generic „copaci”, anotimpurile sunt aproape insesizabile. Numai
toamna, ca un ecou al simbolismului, este în chip statornic circumstanțială, iar dintre arbori doar
plopul are o poziție privilegiată cu multiple înțelesuri pe care le găsim și în poezia populară. Într -un
poem, autorul însuși exprimă înrudirea omului cu plopul ( Bătrânii din insulă ): „Tălpile lui erau
satinate și el însuși s -a numit pe sine Fiul Plopilor, mirat fără îndoială de înrudirea făpturii lui zvelte
cu făptura cop acilor încremeniți…” Un soi de tristețe metafizică, o singurătate incurabilă conjugată
cu o dorință de extincție, ca expresie a neputinței omenești se întâlnește în poemul Niciodată
toamna. Senzația apare transpusă, sugerată rafinat în descripția unui peis aj autumnal de o frumusețe
aproape ireală: „șesul” e „așternut cu mătase”, „norilor copacii le urzesc brocarte”, peste case curge
3Vezi Pompiliu Constantinescu, Un mare poet roman tic, înScrieri , I, București, 1967, p. 56 -61.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
17un „râu de soare”, care dă apoi naștere unei „mocirli de aur”, la malul său albastru. Tristețea,
melancolia este comunicată a ici de natura fragilă a peisajului, în care accentul cade pe această stare
de încremenire înaintea apusului anotimpului, al luminii, al vieții. Peisajul întreg are în el ceva
efemer, nota de melancolie fiind realizată cu ajutorul epitetelor calificative, a ritmului lent, urcător
și chiar sfâșietor al versurilor.
Pendularea între afirmație și negație, un permanent sentiment al îndoielii de origine
pascaliană, contribuie la crearea acelei atmosfere stranii. Poetul nu e un solar. Iubește mai mult raza
de lună sau clipocitul misterios al îndepărtatelor stele. O spune artistul în poezia Lucefere : „Cel mai
vioi, tu sfinte și frate, dintre stele, /Rămâi oprit de -a pururi deasupra casei mele. (…) Grămezi de
giuvaere le -mprăștii dintre bolți /De câți au fost pe lume și sunt, și vii și morți .” Nu întâlnim nicio
poezie în care să se proslăvească „miezul zilei”. Poetul e un perpetuu scormonitor și galeriile sale
au o mereu o surdină pentru sunetul natural, ce se traduce în stil, printr -o anume asprime a versului
întâlnit ă și la un I. H. Rădulescu de care Arghezi se apropie și prin alte trăsături. Legătura cu poezia
populară se verifică de altfel și în funcțiile estetice de descântec, de deschidere a unor mistere pe
care le dobândește peisajul. Ieșită din comun e capacitat ea de a descifra existențele ascunse,
misterioase, vegetale și animale. Florile devin astfel „snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte”
(Tinca ); „cartofii sunt lehuzi” ( Har); „un păianjen, ca un neg, /umblă lung în șase peri.” ( Seară ).
De altfel, înghesuire a procustiană a unui poet într -un anume curent nu se verifică la Arghezi.
Legătura acestuia cu simbolismul, interstițiile romantice, alături de un ermetism voalat sunt topite
în creuzetul din care a izvorât originala sa poezie.
BIBLI OGRAFIE:
1.George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini și până în prezent , București,
Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941, p. 725 -736;
2.Constantin Ciopraga, Amfiteatru cu poeți , Editura Junimea, Iași, 1995, p. 64 -70;
3.Pompiliu Cons tantinescu, Scrieri, I, București, Editura Pentru Literatură, 1967, p. 56 -61.
4.Tudor Arghezi, Poezii , Colecția „Arcade”, Antologie și postfață de Nicolae Manolescu,
Editura „Minerva”, București, 1971.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
18Glasuri lirice ce se îngemănează peste timp : Baudelaire și Arghezi
prof. Ramona -Petronela Bojoga
prof. preuniv. dr. Oana -Simona Zaharia
Școala „Alecu Russo” ,Iași
Fiecare poet este unic prin sensibilitatea sa, prin viziunea aparte pe care o are asupra lumii,
prin imaginile inedite pe care le propune. Formali știi ruși lansau conceptul de „insolitare”, acel mod
de a conferi unui lucru sau unei teme valențe neobișnuite, de a percepe universul altfel, într -o
lumină cu totul nouă, încât cititorul să aibă surpriza de a regăsi în discursul liric mereu ceva
extraordi nar care să -l emoționeze estetic.
Despre o astfel de insolitare putem vorbi în cazul a doi mari reprezentanți ai liricii
universale :Charles Baudelaire și Tudor Arghezi.
Tudor Arghezi este unul din poeții români moderni care s -a remarcat și s -a impus prin
caracterul revoluționar al creației sale poetice, distrugând convențiile existente. Astfel, el realizează
o adevărată reformă la nivelul limbajului poetic, incluzând în creațiile sale cuvinte dure,
„compromise”, forme regionale, arhaice sau din argou, dar și neologisme. Din acest punct de vedere
el amintește de Victor Hugo, care, la rândul său și -a exprimat în mod clar și direct dorința de a
îndepărta vechile norme și forme ale limbii franceze :„J’ai mis un bonnet rouge au vieux
dictionnaire ”. Însă în acel ași timp, prin explorarea tuturor registrelor limbii, Tudor Arghezi
inaugurează la noi „estetica urâtului”, avându -l ca model tocmai pe Charles Baudelaire.
Scrierile celor doi se caracterizează prin duritatea imaginilor utilizate, prin prezentarea
realităț ii crunte, mizere, stăpânită de răul nemărginit, cu dese referiri la moartea care distruge totul:
iubire, puritate, frumusețe, natură, și care este limita stărilor de angoasă, de spleen, de disperare.
Astfel de imagini și asemănări se regăsesc și în poezii le pe care le -am selectat din creația lor,
„Niciodată toamna… ” și „ Chant d’automne ”, care abordează două teme majore ale literaturii: natura
și iubirea.
Regăsim astfel motive care apar neîncetat în imaginarul poetic baudelairian și arghezian:
anotimpuril e, din care toamna exercită o mare influență asupra sensibilității poetului, iubirea, pe
care poetul o caută ca o sursă de salvare, spleen -ul, disperarea și chiar moartea, sentimente inspirate
de anotimpul toamna, care reprezintă, prin transformările ce au loc în natură, sfârșitul unui ciclu de
viață.
Astfel, cititorul nu regăsește o descriere idilică a naturii, ci, dimpotrivă, poetul folosește o
serie de imagini funebre pentru a -și prezenta sentimentele, stările de spirit.
Motivul toamnei conotează așadar răceala, melancolia, suferința, anticipă moartea. Dar
toamna argheziană nu -i înspăimântă pe îndrăgostiți, ea devine cadrul unei reintegrări în sânul naturii
protectoare: „ Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/Sufletului nostru bucuros de moarte ”. Marca
persoanei I plural apare și în primele versuri ale poeziei lui Baudelaire :„Bientôt nous plongerons
dans les froides ténèbres;/Adieu, vive clarté de nos étés trop courts !” înglobând, de asemenea,
imaginea poetului și a femeii iubite.
În poezia argheziană, acce ntul cade pe adverbul temporal „ niciodată ” care subliniază trăirea
intensă a unui nou sentiment: acceptarea cu seninătate a morții, în spirit mioritic parcă. Frecvența
vocalelor închise ([u] și [i]) conturează o atmosferă solemnă, gravă. Metaforismul imagi nilor
intensifică plasticitatea și sugestivitatea peisajului surprins: „ Palid așternut e șesul cu
mătasă/Norilor copacii le urzesc brocarte ”. Ca în nicio altă poezie, toamna anticipă o extincție pe
care eul poetic o acceptă resemnat, uluit de frumusețea an otimpului în care vrea să se topească.
Simboluri precum „ păsările negre ”, „apus ”, „frunza bolnavă ”, „carpenul sur ” completează un
decor autumnal fermecător.
Însă Arghezi este un artizan al cuvintelor, îi place să găsească combinații neobișnuite care
șoche ază și farmecă orice iubitor de frumos: „ facla plopilor de ceară ” a transformat verticalitatea
arborilor și a îmbogățit -o cu dimensiunea sacralității, copacii devenind lumânări ce se înalță spre
infinit, într -o încercare de a uni sau de a ridica teluricul spre cosmic. În umbra acestora omul nu

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
19poate decât să -și ascundă propria umbră, în serenitate, căci el a băut din „ râul de soare ”, a cunoscut
lumina, i -a pătruns tainele, s -a lăsat transfigurat de toată această bogăție în mijlocul căreia i se pare
firesc să se reintegreze.
Toamna baudelairiană pare aparent a se înscrie în niște tipare cunoscute, dar poetul francez
reușește de fiecare dată să frapeze prin duritatea unor imagini, prin denudarea celor mai intime
trăiri. Pluralul din primele două versuri este imediat abandonat pentru persoana I singular :
„J’entends ”, trecere ce scoate în evidență sentimentul de singurătate provocat de venirea toamnei.
Aceasta este aici, mai mult decât oricând, o moarte rece și o dezintegrare: „ chocs funèbres ”, „le bois
retentis sant”, care aduce în sufletul eului liric :„colère/Haine, frissons, horreur, labeur dur et
forcé ”. Ființa umană se simte răvășită de universul ostil, înghețat. Lemnul, singurul element care
reprezintă căldura în timpul iernii, viața, este reprezentat adese a în cădere spre pământ pentru a arde
și provoacă mereu zgomote ce -l răscolesc pe poet: „ J’entends déjà tomber… le bois retentissant ”,
„J’écoute en frémissant chaque bûche qui tombe ”. Nimic din resemnarea argheziană în aceste
versuri :„Mon esprit est par eil à la tour qui succombe/Sous les coups du bélier infatigable et lourd ”.
În timp ce la Arghezi universul devenea un mormânt liniștitor, ademenitor chiar, la
Baudelaire, care ne amintește atât de mult de Bacovia, este un „ cercueil ”, un spațiu închis, din care
nu se mai poate evada. Muzicalitatea este sumbră, înspăimântătoare chiar, însoțind trecerea nedorită
spre dincolo, spre necunoscut: „ Ce bruit mystérieux sonne comme un départ ”. Avem deci aceeași
idee de plecare, însă într -un imaginar cu totul diferit.
Totuși, la Baudelaire, începutul celei de -a doua părți a poemului, ar putea deruta cititorul
prin descrierea femeii iubite: „ douce beauté ”, însă această imagine nu este utilizată decât pentru a
accentua și mai mult speen -ul eului liric, prin faptul că nic i măcar imaginea femeii iubite nu poate
înlocui căldura soarelui din timpul verii; și prin adverbul „ mais ” și adjectivul „ amer ” se revine la
imaginile din prima parte a poemului. Spiritul baudelairian este însetat de soare, de lumină, căci „ le
soleil rayon nat sur la mer ” simbolizează viața de care eul liric se desprinde cu greu, într -o
melancolie profundă. Și astfel singura scăpare ar fi iubirea, în orice ipostază: maternă, pasională, a
cărei vrajă s -ar contopi cu cea a toamnei.
Epitetul „ glorieux ” ce face trimitere la anotimp reliefează faptul că marile momente din
viața unei ființe au o măreție indescriptibilă. Pericolul este iminent, căci „ la tombe attend; elle est
avide !” și liniștea argheziană, resemnarea dulce este înlocuită cu angoasa, spaima, durere a, calmate
totuși de aceeași iamgine a unei lumini binefăcătoare: poetului român îi ajungea înălțarea, ca niște
lumânări, a plopilor pe cer, pe când pentru Baudelaire, apropierea de iubită îi poate facilita
„înfruptarea” din ceea ce înseamnă viață: „ Goûter […]/De l’arrière -saison le rayon jaune et doux ”.
Și asemănarea poate fi frapantă deoarece eul liric arghezian mărturisea, despre același soare: „ Din
mocirla cărui aur am băut ”, ilustrând totodată prin acest vers estetica urâtului.
Tot din sfera urâtului regăsim, în poezia argheziană, comparația „ ca frunza bolnavă ” ce
trimite indirect la moarte, ca și comparația din poezia baudelairiană „ comme le soleil dans son enfer
polaire ” prin care inima poetului încetează să mai bată, fiind „ rouge et glacé ”.
Deși r esemnat, prin prezența unor verbe de mișcare răspândite în poezie, eul liric arghezian
redă o oarecare stare de neliniște, de zbucium, de disconfort: „ urzesc ”, „adunate ”, „suie”,
„desfrunzește ”, „scuturând ”, „vie”, „îngroape ”. La Baudelaire, starea de ango asă, de disperare, este
transmită prin acumulări de enumerații, de interogații și exclamații retorice, aglomerări ce creează
totodată și o oarecare senzație de sufocare.
Bogăția ideatică și simbolică a ambelor texte este uimitoare, iar muzicalitatea versur ilor
încântă, ambii poeți preferând măsura versurilor de 12 silabe și rima încrucișată. Sensibilitatea lor
remarcabilă a dovedit că tratarea unui motiv frecvent întâlnit, acela al toamnei, se poate face cu o
originalitate, dintr -o perspectivă nebănuită, co nferind cuvintelor o încărcătură simbolică și lăsându -i
cititorului acea plăcere nedefinită a textului, despre care amintea și R. Barthes, de a se naște cu
fiecare lectură, de a fi permanent viu și a se menține o „operă deschisă” (Umberto Eco), cu
nenumăra te, inimaginabile și neașteptate modalități de a fi receptat.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
20Desacralizarea sacrului la Tudor Arghezi
Prof. Borbély Elena -Nicoleta
Colegiul Tehnic de Vest ,Timișoara
Arghezi și -a desfășurat activitatea literară pe mai bine de șapte decenii într -ovarietate de
forme fără precedent. Unul din cei mai controversați scriitori români, Arghezi a alternat poezia cu
ziaristica, a fondat și a condus reviste și ziare, a scris pamflete, romane și povestiri.
Personalitate singulară și incomodă, într -un moment î n care majoritatea poeților scriau ca
Eminescu, Arghezi a ținut să demonstreze că se poate scrie și altfel: frumuseților naturii le -a opus o
„estetică a urâtului” , măreției celeste –bucuria existenței banale, iar „inspirației” –măestria
artizanului. Loc ul „elocvenței" tradiționale a fost luat de o gramatică a limbii române siluită, cu
imunitatea definitiv pierdută.
Drama lui Arghezi rezultă din pierderea conștiinței, a eului, dar și din absența unei
modalități de comunicare autentice cu ceilalți. Deși t onalitatea liricii este mai degrabă sumbră,
poetul încearcă experiența unei viziuni lucide, ignorând autoiluzionarea sau amăgirea. Eșecul
efortului de clarificare lăuntrică reprezintă o dramă care conferă o tensiune unică operelor literale
scrise de Arghez i–el nu încearcă să se desprindă din infernul terestru, din mocirla cotidiană a lumii
în care trăiește.
În opera sa regăsim toate temele întâlnite la ceilalți scriitori ai vremii: poezia filozofică, cea
socială, erotică, politică, descrierea naturii și z iaristică. Ce este comun în toate acestea? Arghezi
atacă pe toți cei din jur fără excepție –și nu oricum, ci folosind un limbaj pe care ceilalți se fereau
s-o folosească în literatură. În ciuda așteptărilor, inițativa sa reformatoare a fost înțeleasă, acc eptată
și în cele din urmă integrată în ansamblul contribuților scriitoricești. Avangardiștii grupați în jurul
revistei Integral s-au grăbit să -i consacre poetului, în 1925, un număr omagial, ca un semn de totală
și fastuoasă recunoaștere. Tudor Arghezi a făcut atunci o ultimă încercare de a întreține conflictul
cu contemporanii săi: a refuzat să colaboreze la acel număr. Voia să se înțeleagă că el rămâne
inclasificabil și necooperant, că neagă tot, până și negația, că nonconformismul său este atât de
profu nd, atât de activ încât îl împiedică să intre într -o asociație a nonconformiștilor.
În ceea ce privește credința, viața și opera lui Arghezi sunt cu adevărat fascinante.
Pesupunând că totul pornește de la experiențele trăite, amintesc că de -a lungul vieți i a avut foarte
multe legături cu biserica și cu clerul. Astfel, în scrierile sale evocă cu drag de mai multe ori
numele primului său dascăl, parintele Nicolae Abramescu, care i -a predate la școala primară
„Petrache Poeteanu".
În 1990, la 5 februarie, ple acă la mănăstirea Cernica, pentru a se călugări și după un noviciat
de 4 luni este tuns și înveșmântat în haină monarhală, primind numele de Iosif, de la numele
Mitropolitului Primat Iosif Gheorghian, naș de călugărie, pe care l -a stimat și iubit. Este hir otonisit
diacon de către Mitropolitul Primat, iar mai apoi ajunge la secretariatul Mitropoliei, tânărul călugăr –
poet bucurându -se de protecție și prețuire. În calitate de diacon a oficiat atât la Catedrala Patriarhală
cât și la biserica Stavropoleos. Chiar dacă, în calitate de călugăr, nu avea acest drept, el nu renunță
la preocupările scriitoricești și scoate revista Linia dreaptă .
Diaconul Iosif nu renunță nici la alte preocupări pământene și în urma unei legături
nelegitime cu profesoara Constanța Zissu , la 30 ianuarie 1905 are un copil, Eliazar Loatar.
Întrând în conflict cu clerul monahal și îngrijorat de soarta copilului născut pe ascuns la
Paris, în noiembrie, în ciuda stăruinței mitropolitului Iosif Gheorghian, părăsește mănăstirea și
pleacă în Fra nța, iar apoi la o mănăstire catolică în Elveția. Părăsind după un an definitiv mediul
eclesiastic, duce o viață de boemă, îndeplinind în Elveția, apoi în Franța, tot soiul de munci fizice.
Mai este de amintit că după instaurarea puterii comuniste, în anii de izolare și dizgrație, are,
printre puținii prieteni care -l susțineau, pe părintele Bartolomeu Anania care, mai târziu, în
Memorii, povestește cum a fost martor la singurătatea și sărăcia, dar și la trădarea ulterioară a
scriitorului, care s -a pus în s lujba regimului totalitar.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
21Tot în aceea perioadă, părintele Dionisie Lungu, un călugăr autodidact, îi trimite o mie de lei
deoarece visase că Maica Domnului îi ceruse acest lucru; de menționat că, mai apoi, după ce
Arghezi devine un preferat al regimului, după ce primește bani, onoruri și alte privilegii, i -a returnat
suma părintelui Anania cerându -i să-i restituie călugărului deoarece el încă nu aflase adresa reală a
Maicii Domnului.
Înainte de a se stinge din viață, în ultimul său distih dedicat Paraschiv ei, fostei soții, scrie
„Mă chemi din depărtare și te -ascult, N -am să te fac, pierdut -o, să mă aștepți prea mult ”. Poetul a
fost depus la Ateneul Român și i s -au organizat funeralii naționale, fiind înhumat alături de
Paraschiva, „ soția, sora și prietena d e-o viață ", în Mărțișor. Procesiunea s -a desfășurat în acordul
corului Patriarhiei Române, serviciul religios fiind oficiat de preotul Mihai Tataram.
Deci, în viață, deși intrase de mai multe ori în conflict cu biserica, totuși pare un credincios
obișnuit, și atunci de unde se trage toată ura și vulgaritatea cu care Arghezi scrie despre cler și
divinitate?
Poetica religioasă apare cu precădere în versuri, sub forma psalmilor, și în proză, sub forma
pamfletelor. Tudor Arghezi este interpretat ca fiind un poe t al căutărilor, al incertitudinilor, al
credinței și tăgadei deopotrivă. Psalmii arghezieni au această pendulare între credința mărturisită și
tăgada ei. Lupta este pe masură, căci poetul dorește ca Dumnezeu să i se descopere așa cum este, la
fel cum îl d orea și Toma Necredinciosul.
De la destăinuirea poetului: „ Tare sunt singur, Doamne, și pieziș ”, la revolta omului
neputincios care caută și dorește să forțeze voința divină: „ Vreau să ies biruitor./Vreau să te pipăi și
să urlu: Este!” , nu este decât un pa s, pentru ca mai departe să -și recunoască și destăinuiască
păcatul. Împăcat oarecum, în ciclul psalmilor, poetul nu mai arată înverșunare ori răzvrătire ci
împăcare cu sine însuși și cu Dumnezeu.
Problema lui Arghezi este că el nu a putut să îndure o ascez ă îndelungată și aspră, nici lipsa
femeii (Psalm: Aș putea vecia cu tovărășie ), cu părul de tutun (Psalm: Sunt vinovat că am râvnit ) și
cu coapsa fină ( Mâhniri ) și nici nu a suportat durerea lepădării de sine pe care o cere Ortodoxia în
conformitate cu Eva nghelia, păstrând mereu un reputat caracter polemic, ironic și chiar mizantrop.
Prin urmare, nici legătura personală cu Dumnezeu și epifania Lui în viața sa nu s -au produs, însă
ulterior, după ieșirea din mănăstire, acest fapt a fost resimțit dureros de că tre poetul Arghezi.
Toată revolta lui Arghezi e una manifestată împotriva lui Dumnezeu pentru că nu i -a dăruit
și lui această revelație. Regăsim mereu în poezia sa versuri de genul acestora: „ Vreau să vorbești cu
robul tău mai des . /…/ Când magii au purces după o stea, / Tu le vorbeai –și se putea. / Când fu
să plece și Iosif, / Scris l -ai găsit în catastif / Și i -ai trimis un înger de povață –/Și îngerul stătu cu
el de față . / Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea / Și pruncul și bărbatul și femeia. / Dar mie, Domnul,
veșnicul și bunul, / Nu mi -a trimis, de când mă rog, niciunul. ” (Psalm: Nu -ți cer un lucru prea cu
neputință).
ÎnPsalmii reflectă asupra rostului și condiției omului în univers. Poetul pare a se adresa
unui cer din care Dumnezeu e absent, une i absențe a divinității. Credința se îmbină uneori cu
tăgada, altădată lipsește cu desăvârșire. Psalmii reflectă o atitudine de îndoială și de căutare, dar și o
situație dramatică, de criză a comunicării dintre om și divin. În lipsa unei certitudini religi oase, în
sufletul poetului ia naștere conștiința insuportabilă a solitudinii ființei umane în univers: „ Tare sunt
singur, Doamne și pieziș/ Copac pribeag uitat în câmpie …” În imaginația poetului, cerul e „ prins
în belciuge ” și „ lacăte ”. Pentru Arghezi, în afara vieții, care reprezintă bunul suprem al omului, nu
există decât neantul, moartea. Lirica filosofică argheziană e locul unor întrebări dramatice, fără
răspuns, al unor lupte cu sine ale poetului, al torturilor sufletești.
Această tortură provine din neputința poetului de a avea certitudini cu privire la existența lui
Dumnezeu. Risipit în toate, Divinul nu se revelează ca atare, nu -și arată atotputernicia, sporind
nevoia de adevăr și setea de autentic a poetului: „ Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Par i când a fi,
pari când că nu mai ești;/ Te -ntrezării în stele printre pești,/ Ca taurul sălbatec când se -adapă.//
Singuri, acum, în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies
biruitor./ Vreau să te pipăi și să urlu: «Este!» ”. Substratul demonic și dominanta rațională a lui

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
22Arghezi se apropie aici, pentru a contura imaginea unui poet măcinat de contradicții și sfâșieri
lăuntrice tulburătoare.
Om și Dumnezeu apar angajați într -o dispută fără soluție, plină de fervoarea căutării și a
identificării. Om care caută în tot ce -l înconjoară divinitatea, Arghezi își asumă o condiție
paradoxală: aceea de a nu accepta dogma, dându -și seama de imposibilitatea trăirii și simțirii
autentic religioase în afara dogmei.
Aceași temă este tratată în pamflete într-un mod mult mai acid și mai violent. Arghezi este,
probabil, cel mai incendiar și inventiv ironist român, cu neînchipuite nuanțe ale limbii, stoarsă de
conținuturile ei, îmbogățită cu fantezie grotescă, sporită cu absurd exaltat, este, cu si guranță, un
prolific creator de limbă românească, cu o frenezie debordantă la nivel verbal. El ridică înjurătura
cu valoare estetică la rangul de artă egală în drepturi cu oda sau elogiul.
Arghezi își prezintă tranșant uneltele de pamfletar, care nu sunt deloc canonice: „ Pamfletul
se lucrează cu undreaua, cu peria de sârmă, cu răzătoarea sau cu fierăstrăul bijutierului; și,
uneori, în clipele supreme, cu sculele măcelăriei ". (Pamfletul, în Lumea , an I, nr. 11, 18 ianuarie
1925). Fostul diacon se manifestă extrem de brutal lingvistic la etichetarea instituției pe care o
părăsise și în care găsise, în locul castității desfrâu, în locul pietății parvenitism, și în locul umilinței
trufia de ierarh.
Clerul parazitar, putred de vicii (cum acuza frecvent Arghezi ) este simbolizat prin două
materii: mocirlă și putregai. Arhiereul Sofronie Vulpescu (adevărat cal de bătaie al pamfletarului)
este numit „ păduche -arhiereu ", dar și „ porc model al Sinodului românesc " (Unghiile și sexul lui
popa Iapa în „Seara", 1913); sin odul seamănă cu un abator sau hală de pește, bisericile sunt
mânjite, altarele, „ alunecoase de noroi și bale ", emanând pestilență. Ierarhii unsuroși (unii dintre ei
chiar scârnavi) miros a acreală, berbec și pește, miasma hibridă care instaurează insuporta bilul.
Nici un alt segment al societății românești nu este într -atât de spurcat lingvistic de
pamfletarul Arghezi ca biserica și ierarhii ei (pe de alta parte, Arghezi va lăuda o parte din călugării
și preoții de țară, precum și câțiva ierarhi puri). Biser ica autocefală ortodoxă primește atributul de
„autofecală ", printr -un joc de cuvinte. Autoritatea bisericeasca este considerată a se găsi într -o
„stare excremențială”.
După ce devine colaborator al regimului, mai vechea și notoria lui atracție pentru
probl emele religioase și -a reprimat -o până la a o face insesizabilă, dând uneori de înțeles că
atitudinea dubitativă din „psalmi" -expresie dramatică a setei de dumnezeire -ar fi fost de fapt o
formă incipientă de ateism.
Dacă de la reabilitare și până la Re voluție aproape toți criticii au păreri superlative cu privire
la opera lui Arghezi, trebuie precizat că în ultimii 20 de ani apar tot mai multe articole critice și
foarte critice cu privire la activitatea literară a acestui autor. În ceea ce privește rela ția Arghezi –
religie, divinitate, părerile sunt foarte diverse, plecând de la cei ce afirmă că autorul a fost foarte
credincios și tocmai din aceasta se trage acest continuu zbucium, apoi, cei care vorbesc despre o
atitudine ezitantă și până la cei ce afi rmă că atitudinea sa este de -a dreptul satanică. Șerban
Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Crohmălniceanu și Nicolae Balotă îl așază pe Arghezi între
credință și tăgadă (sau între tăgadă și abdicare), iar N. Manolescu îl califică de -a dreptul ca „ poet
nereligios ”; Laurențiu Ulici îl consideră pe Arghezi iconoclast, în timp ce Roxana Sorescu vorbește
de „vocația luciferică a poetului ”.
Limbajul poetic atât de abrupt, eliptic și uneori chiar abraziv al lui Arghezi îl face însă greu
de parcurs și cu atât mai greu de înțeles, mai ales că imaginile poetice au adesea sensuri religioase
rupte din context și total necunoscute celor ignoranți în materie, fragmentate, exprimate într -un mod
de neînțeles pentru cei ce nu au măcar puțină cultură religioasă.
Această „ag ată neagră“ a literaturii române, un pamfletar înnăscut, plin de o dragoste
pătimașă de poezie și critică acidă, un inventator al limbii literare, ca om, este pocăit și răzvrătit,
blând și amenințător, binevoitor și aspru. Da, Arghezi, ca om și ca poet sa u scriitor, are multe multe
puncte negre, dar ca să judeci pe cineva trebuie să -i cunoști viața și opera; nimeni nu -i poate nega
meritele în inovația lingvistică, în dexteritatea cu care făurea imagini admirabile folosind cuvinte

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
23detestabile. Arghezi te pr ovoacă să -l cunoști și trebuie să facem în așa fel ca să stimulăm și pe elevii
noștri să să aibă curiozitatea să -l cunoască.
Bibliografie
1. Ovid S. Crohmălniceanu -Literatura română între cele două războaie mondiale , Ed. Unive rsalia,
București, 2003
2. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900 -1937) , postfață de Eugen Simion,
Ed. Minerva, București, 1989,
3. Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinși, ediția a II -a, Ed. Florile dalbe, București, 1995,
4. Cf. N icolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi , Ed. Eminescu, București, 1979,
5. Eugen Negrici, Iluziile literaturii române ,Ed. Cartea românească, București, 2008,
6. Gheorghe Grigurcu –Pamfletul arghezian apărut în România literară nr. 45 din 2002
7. Cristi na Diac –Arghezi sub surghiun literar , Jurnalul național din ianuarie 2007
8. Alex Ștefănescu –Tudor Arghezi , La o nouă lectură
9. Gianina Picioruș -Tudor Arghezi și dorința de revelare a lui Dumnezeu , July 26, 2007
10. Ruxandra Cesereanu -Instrumenta rul imaginar al pamfletarului
11. Iulian Boldea -Sacru și profan în poezia lui Tudor Arghezi

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
24Teme și categorii ale creației lirice argheziene
Prof. Boroi Simona
Colegiul Tehnic „Alexe Marin”, Slatina
Arghezi reprezintă "pl aca turnantă a liricii românești noi" (Ov. Crohmalniceanu), iar
creația sa poetică este impresionantă prin diversitatea tematică, prin profunzimea ideilor și prin
noutatea, limbajului. Cu ocazia apariției volumului Cuvinte potrivite, Mihail Ralea proclama cu
mult curaj că Tudor Arghezi este, de la Eminescu, cel mai mare poet roman și “încurcat și enervate
de rezistența pe care i_o opune expresia, d. T. Arghezi se opintește o dată brusc, sfarmă toate
lanțurile și spune mai tare și mai minuinat decât oricine ceea ce are de spus”( Viața româneasca,
1927)
O primă categorie a poeziei argheziene o constituie lirica neliniștii metafizice. În ciclul
de"Psalmi"" din volumul de debut ("Cuvinte potrivite" 1927), dar și in volumele ulterioare, poetul
se dovedește a fi o conștiință neliniștită, aflată mereu în căutarea Divinității.
În acest demers, poetul trece prin mai multe ipostaze ale omului în fața Sacrului:
1.Ipostaza adamica este cea care precede izgonirea din Paradis, timp în care com unicarea
Creatorului cu Făptura se realizează simplu și direct:
"Seara stau cu Dumnezeu
De vorbă -n pridvorul meu" ( "Denie") ".
Chiar si dupa pierderea spatiului privilegiat, poetul -om păstrează o acută sete de divin:
"Sufletul meu, deschis ca șapte cu pe,
Așteaptă o ivire din cristal". ("Psalm")
2.Ipostaza luciferică se realizează în momentul în care Cerul îi refuză întoarcerea în timpul
sacru:
"O stea era pe ceruri. in cer era tarziu" ("Între două nopți
Trăind un destin de " heruvim bolnav "aruncat în timpul urât al "bubelor" pământești, poetul
resimte, la modul acut, semnele bolii, sentimentul părăsirii ("în rostul meu, tu m-ai lăsat uitării), al
închiderii în lut ("Marea mă -nghite, lutul m-a oprit), al lirnitelor ("Sunt prins de patru lat uri de
odată").
3.Ipostaza faustiană relevă un spirit însetat de certitudinea existeței Divinului (" Vreau să te
pipăi și să urlu: Este!").
Poezia filosofică are drept temă centrală obsesia morții {"Duhovnicească", "De -a v-ați
ascuns", "Priveghere").
În perspectiva ludic -infantilă sunt așezate chiar și cele mai grave și dramatice evenimente ale
existenței. Imun la dramă, ochiul innocent al copilului reține mai degrabă aparențele, evenimentul
ca spectacol, asimilându -l lumii sale de pură invenție sau fascinată de efectele mimetismului.
Adresându -se copiilor, tatăl pregătește scenariul:
Joc viclean de bătrâni,
Cu copii ca voi, cu fetițe ca tine,
Joc de slugi și joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni”
O cercetare aten tă a liricii argheziene relevă ideea că viața este vazută ca durată
între"germinția eternă și enormă " (cum o numea Călinescu) și mormanele de oseminte în care se
transformă eforturile inutile ale Firii. La Arghezi, teama de moarte transformă universul cun oscut în
imagine apocaliptică:
"Ce noapte groasa, ce noapte grea! A batut in fundul lumii cineva. "
Înlirica erotică argheziană, iubirea este agonie, , luptă, ciocnire înfricoșătoare și
înfrângere.Ruptura, fuga din cercul de foc al e rosului, gestul de atâtea ori repetat al izolării iubirii,
nu sunt decât repetiții ale unei agonii originare. Și totuși, în ciuda acestui fapt, iubirea apare ca un

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
25început absolute, ca o deschidere ce străpunge universal închis(“ fereastra sufletului zăvor âtă
bine” -Morgenstimmung) . Omul tipic arghezian –monadă solitară, ermetic închisă –este supus, în
experiența erotică, unui cataclysm asemenea calamităților firii.
“Cu tunetul se prăbușiră și norii
În încăperea universului închis”
Poezia "florilor de mucigai" este cuprinsă în ciclul "Flori de mucigai" (1931) –
aplicare a"esteticii urâtului" enunțată în "Testament".
Titlul aminteste de "Les fleurs du mal" al lui Baudelaire, dar ideea sugerată "este cea a frumosului
care se ridică deasu pra urâtului, așa cum florile cresc deasupra mucegaiului.
Lumea înfățișată este cea a închisorilor, o faună umană alcătuită din diverse figuri: tâlharul cu chip
angelic ("Fătălăul"), hoțul cucernic ("Candori"), țigăncile Rada si Tinca.
Prin fața cititorulu i se perindă diverse momente ale vieții pușcăriașilor: scoaterea morților pe poarta
închisorii ("Morții"), momentul cinei ("Cina"), trecerea deținuților înlănțuiți prin curte ("Galere") .
–
Liniile sunt crude, parodia nu lipsește, i ar limbajul cuprinde formule argotice și violente lexicale
cum literatura noastră nu mai cunoscuse până atunci, poetul fiind un înnoitor al limbajului.
Poezia lumii miniaturale este închinata micilor viețuitoare ori animalelor curții.
Făcând parte dintre neînțeleșii aflați în contradicție cu veacul, Arghezi își exprimă
concepția cu privire la poezie și la menirea scriitorului în poezia -manifest intitulată "Testament".
Astfel, opera argheziană se singularizează prin universurile ei poetice, precum:
căutarea absolutului ( drama celor neînțeleși, damnați sau blestemați); căutarea divinității,
pendularea între credință și tăgadă; universal țărănesc, construit pe principiul ordinii, pe cultul
pământului și al muncii; lumea infernală a închisorii; microcosmosul domestic; universal ludic;
universal blestemelor și al descântecelor.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
26Tudor Arghezi –dualitatea poetului
Prof. Buic ăJulieta
Grup Școlar Energetic, Timișoara
O caracteristică a operei argh eziene este marea ei diversitate și faptul de a se înnoi
necontenit, fără a -și înstrăina trăsăturile specifice.
În monografia sa, închinată poetului, Pompiliu Constantinescu, împarte opera lui Tudor
Arghezi în mistica demonică și mistica divină. Mistica argheziană ne apare, conform afirmațiilor
criticului “mai mult ca o recreare concretă a metafizicei biblice, ca o reconstituire lirică a existenței
umane, în cadrele date și cuprinse între Facere siApocalips .”
Ciclul Flori de mucigai se integrează în cat egoria misticii demonice, poetul înscriindu –
se în baudelairiana estetică a urâtului. Volumul se caracterizează prin expresie crudă și rafinament,
sau, așa cum afirma G. Calinescu “surprinde suavitatea sub expresia de mahala”.Chiar titlul ciclului
reprezint ă un oximoron, deoarece floarea este simbolul frumuseții, al delicateței și al luminii, în
timp ce mucegaiul trimite la descompunere, la răul existențial și chiar la întuneric.Se îngemănează
deci, în aceeași sintagmă, perspectiva estetizantă cu cea degrada ntă a existenței. Din urât, poetul va
face să se nască un farmec nou:” Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat -am frumuseți și prețuri
noi”(Testament).
Dacă în Psalmi , una din atitudinile poetului față de divinitate era proslăvirea față de
harul poetic pe ca re l-a coborat deasupra sa, în ciclul Flori de mucigai poetul se vădeste total lipsit
de revelația divină, aflat sub imperiul demonicului și scriind în modalitatea și în slujba lui.
Aproape în toată opera sa, T. Arghezi se dovedeste a fi un poet dual, con tradictoriu,
pendulând între ființă și neființă, între credință și tagadă. Am putea spune că omul în imaginarul
poetic arghezian este dual. Semnificativă este în acest sens poezia Între două nopți .
Sub semnul acestui dublu metafizic, ontologia poetică arg heziană se proiectează în
viziunile separării de sine a ființei.
Universul poetic arghezian cuprinde tot ceea ce frământă dintotdeauna condiția umană.
Poetul, damnat prin origine la concret dar însetat de absolut, s -a războit o viață întreagă între
certit udine și incertitudine, între credință și tăgadă, într -un Dumnezeu care se confundă cu ideea de
adevăr, cu harul poetic.
Psalmii arghezieni ne indică o aproximare a divinității, printre îndoieli, mâhniri, revolte,
chemări patetice și așteptări istovite: sete de divin, de absolut, copleșită de o mare ariditate morală.
Psalmistul este aici o conștiință singulară, nesatisfacută de dogmă și canoane, luând o inițiativă
personală de cunoaștere a divinității.
Ciclul Psalmilor alcătuiește o confesiune nestânjeni tă, un monolog în jurul duhului
divin, în care poetul își dezvăluie individualitatea dramatic alcătuită. Conștiința religioasă a poetului
concepe lumea ca o luptă între puteri adverse, binele si răul, ca și viziunea biblică, din care
pornește.
În timp ce Psalmii arghezieni sunt străbătuți de o framântare etică, poetul Laudei
somnului e zguduit de o dramă a cunoașterii, de o tristețe metafizică fără leac. Psalmii arghezieni
imaginează un soliloc dramatic în preajma marelui duh al lumii, poemele metafizice a le lui Blaga
deapană un soliloc tragic, în fața cosmosului.
Efortul poetic se îndreaptă spre căutarea unui sens înalt al existenței. Vrea să cunoască
ce se ascunde în spatele realitații vizibile, fapt pentru care își pune întrebări și dă răspunsuri în
legătură cu o posibilă existență metafizică.
Îndoiala ce planează asupra divinității, văzută ca o forță, ca și faustică, se întemeiază pe
faptul că Dumnezeu se asimilează acelui “Deus otiosus”, care, după creație, se retrage si lasă
făptura să trăiască prin forțele sale proprii.
Poetul se simte însingurat. În absenta dumnezeirii, a dovezilor existenței sale, sufletul
poetului se simte arid si sterp, greu încercat de nevoia de a crede mereu, fără dovezi:”Trimite,
Doamne, semnul depărtării / Din când în când, câte un pui de înger”.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
27Poetul simte că este uitat și părăsit și nu își găsește locul, suspendat fiind ca un “nalt
candelabru” între un cer chemator și necucerit și pământul pentru care nu este hărăzit: “Tare sunt
singur, Doamne și pieziș! / Copac pribeag uitat în câmpie, / Cu fruct amar și cu frunziș / Țepos și
aspru -ndârjire vie.”
Oboseala datorată credinței și supunerii oarbe se cere spulberată printr -un “semn al
depărtării”, îngerul mesager al divinului.
Intr-un alt psalm (Nu -ți cer un lucru prea cu n eputință), dorința intimă a poetului este
reluarea comunicării cu divinitatea: “Nu -ți cer un lucru prea cu neputință ./ În recea mea -ncruntată
suferință, / Dacă -ncepui de -aproape să -ți dau ghes ,/ Vreau să vorbești cu robul tău mai des.”
Credinciosul rătă cit care așteaptă din nou dovada palpabilă a ființării divine nu se
limitează la a -și înalța ruga către ceruri: el reproșează divinitații că nu a mai venit în lumea pe care
el însuși a creat -o, lăsând -o pradă pierderii, durerii și morții. Dumnezeul arghezi an este umanizat,
este chemat să -și facă simțită prezența în universul familiar poetului:”De când s -a întocmit Sfânta
Scriptură / Tu n -ai mai pus picioru -n bătătură / Și anii mor și veacurile pier / Aci sub tine, dedesupt,
sub cer”.
Intr-un alt psalm (Rug a mea e fără cuvinte), modalitatea de comunicare cu Dumnezeu
este adorația mută. Mistuirea interioară este simțită ca arderea lentă a unui tăciune:”Ard către tine –
ncet, ca un tăciune, / Te caut mut, te -nchipui,te gândesc”.
Atitudinea fundamentală a poetul ui este aceea de așteptare veșnică în care sufletul
tânjeste după certitudinea locului anume în care sălășluiește ființa divină. Certitudinea poate fi
obținută doar în urma percepției concret tactile:”Vreau să Te pipăi și să urlu: Este! “Apare oscilația
între credință și tăgadă, între supunere sau dominație:”Să văd: ești șoimul meu cel căutat? / Să te
ucid? Sau să -ngenunchi a cere.”
Poetul oscilează între afirmație și negație:”Pentru credință sau pentru tagadă, / Te caut
dârz și fără de folos. / Ești visul meu, din toate, cel frumos / Și nu -ndrăznesc să te dobor din cer
grămadă.”Stihul “Ești visul meu, din toate, cel frumos” este concludent pentru întruparea ideei de
absolut în divinitate.
Dumnezeu este asimilat harului poetic inspirator, iar la urmă, înch eie cu o definiție
spirituală a lui Dumnezeu:”Tu ești și -ai fost mai mult decât în fire, / Era să fii, să stai, să viețuiești. /
Ești ca un gând, și ești și nici nu ești, / Între putință și -ntre amintire”.
Psalmii lui Arghezi sunt asadar mărturia unei stă ri agonice, a luptei interioare în
căutarea lui Dumnezeu, pe calea certitudinii materiale sau a revelației. Chiar când domină
sentimentul îndoielii, nevoia credinței se afirmă impetuoasă, ca o recunoaștere indirectă a lui
Dumnezeu, după consolatoarea afirm ație pascaliană:”Tu ne me chercherais pas sit tu ne me
possedais”.
Atitudinile poetului sunt extreme: poetul e când “beat” de har, când lipsit de har, pe
rând, în grația lui Dumnezeu sau alungat departe de el, comunicând cu el sau implorând zadarnic un
semn. Este vorba aici de drama creatorului.
Ipostazele poetului psalmist sunt variate. Poetul este protejat al divinitații, dăruit cu har
poetic și mistuit de patima cerească, dar este și un “tâlhar” de ceruri, căutând să uzurpeze locul
divinității. Rămas î ntr-o expectativă dureroasă, chinuit de absența divinității poetul devine un
individ condamnat la o singuratate absolută.
Și ipostazele divinitătii nu sunt puține la număr. Dumnezeu apare în diferite ipostaze:
este o zeitate solară, transfigurând universu l într -un fel de biserică, Dumnezeu apare și ca ziditorul
unei lumi de mare frumusețe, ca în textele biblice, El este o posibilă “ivire de cristal”, este inspirația
poetului. Dar, în contradicție cu aceste ipostaze ale Creatorului, mai apare și o altă faț ă a acestuia și
anume ca un “Deus otiosus” și “Deus absconditus”, mânios și pedepsitor, care nu intervine în viața
creaturii, retrăgându -se îndată după creație. Cea din urmă ipostază a divinității este cea
antropomorfizată, El este văzut după chipul și ase manarea omului, este umanizat.
Prin urmare, atitudinile adoptate de Tudor Arghezi față de divinitate sunt oscilatorii și
prezentate oarecum gradat. Dacă la început, poetul psalmist îl laudă pe Dumnezeu și se simte umil

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
28față de Creator, în final aceste ati tudini vor lua alte căi, transformându -se în sentimente de ironie,
revoltă și acuză la adresa Creatorului.
Într-un fel de demonism byronian, în dublu plan al eului, se evocă încaierarea spiritului
arghezian, framântat de contradicții. Conceptia argheziană despre divinitate se situează la polul
opus, față de concepția emniesciană, familiaritatea aproape bucolică sub care Dumnezeu participă la
viața umană este departe de orgoliul transcendent, demonic, al Demiurgului, de care e atins și
Luceafărul .
Poezia e rotică argheziană strabăte și ea o etapă de aprigă luptă cu sine, spre a cunoaște
“eternul feminin”, care -l contrariază în idealul desăvârșirii interioare. În afară de câteva elegii,
evocând amintirea unei iubiri defuncte, într -o muzică de dârză amărăciune și de câteva poeme de
dor bolnav, cele mai caracteristice versuri de dragoste din Cuvinte potrivite se rotesc în jurul unui
adevărat duel al spiritului cu instinctul.
Chiar dacă iubirea pare a fi sortită împlinirii desăvârșite, prin corespondențe multipl e,
trupești și spirituale, femeia rămâne îndepărtată, ca o “logodnică de -apururi, soție niciodată”.
Erosul arghezian cunoaște în volumul Cuvinte potrivite numeroase oscilații dramatice;
sentimentul că dragostea îl surprinde și -l înfrânge e mereu prezent. Poemele de dragoste se
zbuciumă între singuratatea dârză și nevoia concretă de iubire, întrupată în femeie, însă brusc după
această invazie a iubirii răsare reconcilierea dintre bărbat și femeie, esențe sufletești opuse:”Eu
veneam de sus, tu veneai de jos / Tu soseai din viață, eu veneam din morți”.
Revelația dragostei, ca păcat și inălțare, ca luptă a principiului masculin cu principiul
feminin, odată avută, devine obsesie și dor amar de contemplare, în simțuri și în spirit, a barbatului
cu femeia. Ca și obsesia divinului, setea de iubire, după ce trece prin criza durerii,se împacă simplu
cu viața, ca întrupare în Eros.
În viziunea sa metafizică, raportată la iubire, Tudor Arghezi manevrează formele
antinomice, conform structurării sale duale: barbat -feme ie, iubire fără obiect -iubire materializată,
durată nedefinită -timpul pe măsura clipei.
În concluzie, niciun alt poet nu -l egalează pe Arghezi în ceea ce privește întinderea și
vastitatea liricii sale. Specificitatea poeziei sale este dată de bogația regi strului tematic, diversitatea
de formule, modalităti de expresie și densitatea stilului ce pare a epuiza toate resursele limbii
române. Stilul arghezian se caracterizează prin mutații de sens, expresii poetice șocante, asociații
inedite de cuvinte, sintaxă ruptă și contorsionată.
BIBLIOGRAFIE:
1.Balotă Nicolae, Arte poetice ale secolului XX , BPT, Editura Minerva, București, 1997;
2.Cioculescu Șerban, Introducere în poezia lui T. Arghezi , Editura Minerva, București, 1971;
3.Constantinescu Pompiliu ,Tudor Arghezi , Editura pentru literatură și artă”Regele Carol II”,
București, 1940;
4.Manolescu Nicolae, Metamorfozele poeziei , Editura Timpul, Reșița, 1996;
5.Micu Dumitru, Tudor Arghezi , Editura Albatros, București, 1972.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
29Tudor Argh ezi-artist al cuvântului
Prof. Catana Mariana
Școala cu clasele I -VIII, Sutești
Tudor Arghezi, scriitor cu o mare personalitate artistică, formează un dialog strălucit cu
lirica eminesciană, contribuind la înnoirea lirismului românesc și universal.
„Valoarea lui nu stă în determinante psihologice, ci în ineditul expresiei, inedit ieșit din o forță
neegalată de a transforma la mari temperaturi < bubele, mucigaiurile, noroiul > în substanța poetică.
Se poate deci afirma că odată cu Tudor Arghezi începe o nouă estetică”.
Debutantul Tudor Arghezi era cucerit în mod specific macedonschian, de „muzica
cuvântului”. Mai târziu, în anul 1904, în revista „ Linia dreaptă” , Arghezi va afirma că dogmele
estetice pot conveni doar „saltimbancilor de piață publică”. În „Vers și poezie ”, Arghezi observă că
poezia implică un limbaj propriu: „o sublimizare întâmplată nu tocmai des”. Autorul „ Agatelor
negre ” propune convergența, în poezie, a aspirației spre spiritul geometric. „Poezia sintetizează în
versuri, nu știu prin c e misterioasă amalgamare, te îndrumă spre un fel de zenit pe care -l simți
adevărat. Versul e cristalizarea geometrică a Poeziei”.
Spre deosebire de alți poeți moderni, la care cuvântul e un „semn” legat mai degrabă de intelect,
Arghezi este un senzual cu voluptate de primitiv, gata să utilizeze pipăitul, văzul și celelalte simțuri,
pentru a se bucura de concretețea materiei. Cuvântul scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii. Ele
te asaltează ca viespile sau se liniștesc ca răcoarea, te strivesc ca bureț ii sau te adapă ca roua
trandafirie”.
Originalitatea poeziei lui Arghezi nu rezultă din frecvența statistică a arhaismelor și
regionalismelor, ci din ritmul acestora.
Incantația din Buna vestire , monologul metaforic din Duhovnicească, forma simbolic -alegorică din
Lingoare își extrag seva aproape integral din fondul lexical popular. Pendulând întâmplător între
pământesc și transcendental, Arghezi nu e propriu -zis un poet al naturii, deși această dimensiune
nu-i lipsește. De aceea, „muntele, vulturii, marea , copacul” au o semnificație, la fel ca „vecia,
lumina, taina”.
Imaginile picturale, nuanțele cromatice sunt orientate spre rafinament și gingășie. Ca la Blaga și
Sadoveanu, mireasma biblică tinde să creeze o atmosferă de mit autohton. Ca și Eminescu, Argh ezi
inventează unele forme verbale proprii, când acesta adaugă sentimentului o nuanță necesară
„călimarul, „Golgotă șeașă”, „băietană”.
Arghezi nu are egal în ceea ce privește limbajul metaforic. Demiurg, creator de lumi posibile cu
ajutorul „slovei făurit e”, poetul tinde să se măsoare cu „slova de foc” a naturii.
Poetul produce o adevărată „revoluție” în arta scrisului românesc, și în proză și în versuri. Forța de
pătrundere în universul lumii mărunte sau în spațiul transcendentului se sprijină în cazul lu i
Arghezi, pe o neobosită forță de plasticizare, căci poetul conferă inefabilului culoare, sunet,
dimensiune. Pentru a reprezenta viața universului mărunt, poetul, asemenea cercetătorului modern,
este posedat de aspirația dezagregării corpurilor. Poetul di spune, astfel, de „cântare, cumpeni și
măsuri/ De prețuit cenușile necurățate/din sufletul imponderabilei naturi”.
Poetul se consideră, astfel, cu magicianul al versului, se posedă chei capabile să deschidă „toate
ușile -ncuiate”.
Tehnicile poetice arghezie ne sunt de fapt împlinite, complementare astfel că incandescenta
inspirației „logosul, slova de foc” și munca artistică „slova făurită” acționează convergent,
potentând la maximum capacitatea de percepție senzorială.
Pompiliu Constantinescu observă că Argh ezi nu e pun poet muzical, chiar dacă versurile sale au
melodie: „Lirica sa e plastică interioară, viziune tradusă în plasticitatea figurativă a expresiei. Tipul
său poetic face parte din familia de spirit a lui Victor Hugo și a lui Remband. Instinctul de
meșteșugar al cuvântului oricât ar fi format la estetica verbală simbolistă, depășește mistica verbală
a poeziei moderniste, așa cum o cunoșteam prin Mallarme”.
În numeroase teste apare imaginea poetului constructor de cuvinte. Astfel, în „ Ars Poetica ”,

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
30Arghezi declarase: „Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte…” și reflectase îndelung asupra
acestei construcții. Invenția mărturisită a poetului de a împrumuta însuși materiale cuvintelor cu tot
umorul declarațiilor sale (cuvinte mirositoare, pipăi bile, săritoare) reprezintă un ninus fundamental,
ca și o intenție posibilă înscrisă în poezia sa. Scoțând la iveală aceste însușiri, poezia sa ducea la o
agresiune împotriva senzațiilor și a afectelor somnolente. Spre deosebire de avangardiștii care
demol au edificiul verbal, Arghezi pretinde o construcție cuvântătoare, un cosmos verbal bine
orânduit, gospodărit, inițiind în același timp o aventură în verb, o zgândărire a afectelor, a pasiunilor
prin cuvântul insidios.
Construcția sa se vrea, în fond, mai t ransformatoare, mai revoluționară decât distrugerea produsă de
ceilalți. Scriitorul construiește cuvinte tocmai pentru că vrea o lume nominalistă. Arghezi stă sub
semnul meșterului Manole, ziditor al unei biserici cuvântătoare.
Pentru mulți, cuvântul e un element sterp, jucându -l în mâini, minge găurită, fără aer. Sub nervii lor,
nicio vietate nu zvâcnește; ignoranți ai chimiei cuvintelor, desconsiderarea lor duce la moartea prin
inaniție a poemului, a literaturii. Pentru creatorul adevărat însă, cuvântul e în organism viu, cal
sălbatic, spumegând în zăbala scrisului. Fier, piatră, plămân cu respirație dezordonată în fugă.
Poemul nu trăiește decât prin nicovala fierarului de cuvânt. Sub mușchiul vânjos, cuvântul tresare,
pește spintecat de viu.
Firește, numa i prin efortul acesta de alăturare proaspătă a cuvintelor, ideea scânteie în creștere, ca
mercurul în termometru. De aici, plăsmuire abstractă, imagine: raport pur, a două elemente cât mai
depărtate (sau cât mai apropiate) între ele. De aici, poemul constr uit integral, inaccesibil oficialității.
Cele mai utilizate epitete sun: „greu”, „sfânt”, „vechi”, „frumos”, „viu”. De remarcat și frecvența
unor epitete ale grațiosului „zvelt”, sau „ușor”, ale grotescului și diformului „strâmb”, „scălâmb”,
„pieziș”, „slu t”, epitete ironice, simple, duble, în serii ternare sau în lanț, fiindcă fiecare epitet
adaugă o nouă dimensiune; Pustnicii tineri, triști și delicați” Epigraf „umil, senin și mulțumit” –
Rugă de seară.
Frapează în unele poezii asociațiile verbale neprevă zute. Alteori poetul forțează și inversează
topica, pentru ca lumina semnificației poetice să se concentreze asupra unui cuvânt cheie.
Fraza naiv -arhaică, în stilul cărților de cult, respiră uneori o ironie subtilă: „Și Dumnezeu, ce vede
toate, /În zori, la cinci și jumătate, /Pândind, să iasă, prin perdea, / O a văzut din cer pe ea”.
Rimele inedite argheziene ilustrează o capacitate de invenție de excepție. Limbajul poetului
surprinde astfel cele mai variate nuanțe ale sentimentului, creația sa sugerând impresia de totalitate.
În unele poezii persistă ecouri lirice eminesciene „Toamna”, Sfârșitul toamnei”; „Melancolie”.
Poet al întrebărilor fundamentale în fața existenței, moralist și creator implicat în problemele sociale
ale epocii sale, Arghezi se însc rie pe traiectoria cea mai înaltă a versului românesc. Creația sa
reprezintă o contribuție decisivă la dezvoltarea și învoirea lirismului românesc, atât prin
problematică, cât și prin mijloacele artistice folosite.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
31Lirica erotică în context ul poeziei argheziene
Prof. Colceag Veturia
Șc. „Gh. Magheru”, Caracal
După cum afirma Ov.S.Crohmălniceanu în „Literatura română între cele două războaie
mondiale” așa numitul „miracol arghezian” a deschis „principalele drumuri ale poeziei românești
interbelice. Poezia fiorului religios, poezia sentimentului cosmic, poezi a chtonică, poezia vizionară,
poezia terorii mistice, poezia primitivității, poezia sentimentului domestic, poezia răzvrătirii, poezia
metamorfozelor materiei, poezia jocului, a ingenuității sau a absurdului își află punctul de plecare în
opera lui”.
Este absolut evident că și poezia de dragoste își are un loc bine individualizat în creația poetului,
fiind prezentă începând cu volumele de debut și terminând cu cele apărute la senectute, într -un
drum bine definit, propriu poetului, tot așa de original și de bine realizat ca și drumul spinos al
cunoașterii, al întrebărilor și răzvrătirilor.
Se poate spune că niciun alt poet nu a scris poezie de dragoste în maniera în care a făcut -o el,
cel puțin în ceea ce privește oscilația permanentă, forța de a se împotrivi, crearea mai apoi a unui
univers casnic, terestru în care se regăsește la sânul femeii, devenită zeitate, dar una telurică,
înfrățită cu întreaga natură. Fie că refuză femeia, fie că o reinventează pentru că îi devine absolut
necesară, indispe nsabilă chiar, poetul exprimă toate aceste sentimente cu o fervoare ce
sensibilizează și ce nu caracterizează decât o trăire plenară, profundă.
Criticul Șerban Cioculescu era de părere că „poezia de iubire a lui Arghezi surprinde și încântă
printr -onotă dominantă de spiritualitate” și anume faptul că „dorința e sublimată în adorație”, într –
o primă parte a creației sale unde poetul idealizează cumva femeia:
„ Copil naiv, de aceea te -ador și te măngâi
Cu fața -nmormântată ca -n floarea de lămâi ,
În carnea -ți netezită de buzele dintâi!
…Aplec eternitatea spre tine, și rămân
Cu ochii -nchiși în zâmbet, copil abia -nflorit;
Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit.
Ca o dantelă scumpă pe trupu -ți adormit.”
(„Tu nu ești frumusețea”)
Trecând printr -o etapă elegiacă, ce aduce a Eminescu, ca ton folosit sau ca armonie a versurilor,
Arghezi atinge numeroase alte ipostaze: spre exemplu poetul luptă să cunoască eternul feminin, cele
mai bine realizate versuri d in „Cuvinte potrivite” rotindu -se în jurul „unui adevărat duel al
spiritului cu instinctul”, în accepția lui Pompiliu Constantinescu. Femeia reprezintă tentația către
ceva profund omenesc dar și îndepărtarea de o dimensiune spirituală, ascetică. Deși cotr opirea este
adânc resimțită (v. „Morgenstimmung”), întrebarea este tipică poetului și umbrește armonia fiorului
de dragoste:
„De ce -ai cântat?De ce te -am auzit?
Tu te -ai dumicat cu mine vaporos
Nedespărțit în bolți.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.”
În acest sens, ceea ce există însă, dincolo de faptul că o uniune propriu -zisă pare a nu avea loc,
este o atracție permanentă a „contrarelor absolute”, a „punctelor infinit îndepărtate” care dau
senzația de a nu se putea contopi.
N.Balotă chiar numește erotica argheziană drept „agonică”, pornind de la ideea radicală conform
căreia „ruptura este experiența originară” a acesteia, susținând că bărbatul și femeia sunt două
entități opuse ce au doar iluzia întâlnirii lor. Exegetul este de părere că o frază aparținând Terezei de
Avila poate să reprezinte „cheia potrivită” pentru a „deschide” intr -un sens hermeneutic, lirica
erotică argheziană: „dorim infinit de mult și ne îndepărtăm infinit de mult de ceea ce dorim”.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
32Lăsând deoparte sensul mistic -religios al acestor cuvinte, și aplicând semnificația aestei fraze
reveriei erotice argheziene, putem observa îndepărtarea poetului de persoana iubită tocmai atunci
când totul a părea că favorizează uniunea. Sensul agonic, de luptă, al iubirii apare cu claritate în
versuri ca cele din poezia „Căutare”:
„M-am apărat zadarnic și mă strecor din luptă
În umbra lunii albe, cu lacea naltă ruptă.”
Din această „confruntare” niciunul d intre îndrăgostiți nu poate ieși învingător. E practic o luptă
cu sinele ce devine un paradox al unui fel de unire în absență, între oameni ce practic sunt despărțiți
de conjuncturi, de concepții, de viață până la urmă:
„Pusei pământ și ape, zăgaze între noi
Și suntem pretutindeni, alături, amândoi”.
Neîmplinirea este înscrisă ca o fatalitate în erosul arghezian ce are menirea de a -i umbri
sentimentul, cei doi fiind și nefiind împreună. Este momentul bine delimitat de critică în care poezia
se mută în latura „domestică” a logodnei, a cununiei și roadelor sale. Căci Arghezi are și o poezie a
împlinirii prin dragoste, spre senectute chiar, care contrazice oarecum această perspectivă din prima
parte a creației sale poetice. „Pășunea mea tu să fii, cu păpădii”(„Mirele”) sau „Pământul umblă
după tine să te soarbă, cu vărfuri boante de iarbă oarbă”(„Mireasa”) –iată o altfel de abordare.
Bărbatul a înviat prin femeie, sfidând alte legi și rațiuni:
„De când mi -ai pus capul pe genunchi, mi-e bine.
Nu știam că mă voi vindeca de mine cu tine.
Vorbele, gândurile, împletirile crezusem că mi -ajung
Nu știam. Mi -au zvâcnit umerii, mi -au crescut brațele: fusesem ciung.” („Înviere”)
„Pe de o parte:transcedența goală, teroare de neant și de moarte. Pe de altă parte:un constant
instinct al vieții în toate formele ei, care împiedică obsesia de golul de dincolo să degenereze în
turmentăți absolută a spiritului”, scrie N. Manolescu în „Teme”. Deși spaimele alungate revin
mereu, mai devreme sau mai târziu, negreșit, în această etapă a poeziei de dragoste instinctul vieții,
al trăirii complete, netulburate de vechile obsesii, se manifestă total nemijlocit. E singura perioadă
poetică în care bărbatul se lasă „copleșit”de femei e, de tainele ei, hrănindu -se cu tot ce are ea de
oferit. Toate elementele constitutive ale naturii sunt străbătute de un „fior amoros”cum arată, spre
exemplu, „Creioanele”:
„Obrajii tăi mi -s dragi
Cu ochii lor ca lacul
În care se -oglindesc
Azurul și copacul.”
La polul opus contemplației de acest tip bărbatul vrea să întindă mai apoi mâna și să aibă,
imaginea femeii idealizate nemaifiindu -i suficientă:
„Domniță cu cinci turle la cetate,
Răbdai aproape a nul jumătate.
Și-n așteptare, număr ca nebunii
Luceferii rotiți din coada lunii.
Nici slut nu sunt și am destoinicie
Și la stihuri dar și la cerbicie.
Nu te cerșesc. Te vreau. Am dreptul. Sunt
Legat de umbra ochilor tăi crunt.”
Restricțiile, câte au fost, morale, psihice, fizice, poate și sociale, par a fi căzut. Uniunea are însă
în acest ciclu de urmat un ritual, căci nimic nu se desfășoară la întâmplare: cererea în căsătorie e
absolut o riginală, așa cum e întreaga lirică argheziană:
„Vrei tu să fii grădina mea
De iarbă mare și de catifea?”

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
33Sub acest semn luminozității și deschiderii stau și versurile din „Cărticica de seară”.
Restructurat, sufletul celui ce voise să traverseze veșnicia se redescoperă, purificat:
„M-am îmbătat? Am murit?
Lăsați -mă să dorm…M -am copilărit.”
Femeia umple un gol pe care alte căutări nu reușiseră să -l încarce de sens și de aceea această
etapă este singura prolifică, a scendentă, din erotica argheziană:
„Fusesem slăbănog, fusesem orb, rătăcit
Între uragane, miazănoapte și răsărit.
(…)Pentru leacurile din măceșii sânului tău
Am înfruntat mânia lui Dumnezeu”.
Surprinzător, după ce realizează astfel de versuri, poetul poate să treacă la extrema opusă, aceea
de contemplare a unei iubiri apuse, altă etapă aflată sub semnul toamnei.Timpul degradează prin
eroziunea sa chiar și mari iubiri:
„Ne-am așezat alături și brațu -i m-a cuprins.
Un luminiș în mine părea că s -ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine și sufletul mi -l caut.
Ca orbul, ca să cânte, spărturile pe flaut”.
Constatarea pare a fi definitivă: „Iubirea noastră a murit aici. Tu funză cazi, tu creangă te ridici”.
Ceea ce este și mai surprinzător este că poetul are resurse pentru a reveni, în perioada de senectute,
atunci când totul părea a fi spus, la „sentimente mai bune”. Sunt versuri scrise târziu în viață, cănd
apropierea morții re configurează în alt sens gândirea poetică. „Dragostea târzie”, poezie superbă din
volumul „Cadențe”arată că omul are un suflet tânăr și atunci când pare că trupul e uzat:
„Da, te -aș iubi cum mă iubești și tu.
Inima -ar spune da, cugetul nu…”
Sau: „Mi -e dor de tine zvelta mea femeie
De gura ta de orhidee
De sânul tău cu bumbi de dude,
De buzele -zi cărnoase, dulci și ude.
(…)Femeia mea, durerea mea și viața mea.”
Aici este vorba de un eros absolut, în care senzualitatea se împletește admirabil cu idealitatea și
cu forța de sugestie a versului arghezian. Dragostea este cea care ajută omul să facă față vieții, așa
cum este ea uneori, dură și nemiloasă, iar poetul trece prin ea și cu ajutorul ființelor dragi aflate
alături de el.
Nimic din gama sentimentelor posibile pe care un bărbat le poate avea pentru o femeie nu
lipsește așadar din erotica argheziană. Deși oscilează enorm, deși poate fi suav și trivial, misogin
sau posedat, neconvins uneori, reușește totuși să epuizeze toate modalitățile de exprimarem, să
iubească total, să simtă totul. Se poate spune orice despre Arghezi în afara faptului că ne lasă
indiferenți. Dincolo de cuvintele posterității, creația sa rămâne oricând de schisă oricăror abordări.
Mulțimea mijloacelor figurative, caracterul neașteptat al construcțiilor, alcătuire expresiilor
împrumutate de peste tot în limbă, dau masură și din punct de vedere formal exprimării acestor
sentimente.
E o dorință de drag oste imensă, chiar dacă uneori bărbatul fuge, copleșit de o forță ce pare
devoratoare uneori. Femeia iubită astfel, total, nu poate decât să fie la rândul său copleșită, „mută
însoțitoare”, pururea necesară, esențială.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
34Observații asupra poeziei Moliftul de Tudor Arghezi
Prof. Constantin Veronica
Colegiu l Tehnic,,Alexe Marin”, Slatina
,,Ți-aduci aminte, bradule și frate ? / Erai în munți o maiestate./Acopereai cuslavă și cerul și
pământul./ Erai în culmea ta Prea -Sfântul./ Se odihneau din zbo r și lungă cale/
Șoimii -osteniți pe ramurile tale./Erai și cuib de veverițe sure/Crescute în pădure./
În umbra ta, de -ți mai aduci aminte,/Citeam și căutam cuvinte .//În frumusețea ta de chiparos/Ieșea
cuvântul mai frumos./ Mă ajutai, când nu puteam găsi/Î ncrucișarea lor de miazăzi .//Cum te simțești
cubrațele tăiate,/Ajuns un stâlp cu stâlpii din cetate,/Când șoimul se rotește deasupra sfintei
moaște/Și nu te mai cunoaște ?”Scrisă pe 23 mai1966 și t ipărită în volumul Noaptea , din 1967, în
poziție secun dă, această poezie este ilustrativă pentru inegalabilul dirijor al simfoniei cuvântului
care ne rămâne, Tudor Arghezi. Titlul , în relație cu textul, plasează în prim -planul preocupării
poetice acest arbore cu multiple semnificații, surprins aici în di ferite ipostaze. Conform definiției
DEX , ediția 1998, p.647), molíftul nu se bucură de o explicație mulțumitoare, deoarece ne trimite la
molíd, cu pluralul molizi, care este ,,s.m. Arbore rășinos, înalt până la 50 de metri, cu coroana
piramidală, cu tulp ina dreaptă și cu frunzele în patru muchii, ascuțite (Picea excelsa). [Var.: molíft,
(pop.) molídv s.m.] –Cf. alb. molikë.”Din Dicționarul enciclopedic , vol.IV, p.446, aflăm
că,,Frunzele, mugurii, scoarța și rășina au utilizări terapeutice”, iar denu mirea latinească este Picea
abies (?). Dar Tudor Arghezi preferă varianta molíft, probabil mai veche și mai interesantă ,
deoarece credem că trebuie apropiată de moliftă ,,rugăciune”. Incipitul poeziei ,,Ți -aduci aminte,
bradule și frate” ilustrează relați a organică dintre om și lemn ca materie vie, dintre om și arborele
ce-i dublează existența, legătură organică ce se regăsește în creația populară orală sau în realizările
meșterilor populari. ,,Între omul din Carpați și bradul carpatin cosubstanțialitate a magico -mitică și o
comunitate de destin se manifestau în toate împrejurările vieții și ale morții, în baza credinței
generalizate că fiecare om își are un dublu vegetal în viață.”(Romulus Vulcănescu, Mitologie …, p.
186). B radul deține un rol important în mitologia vieții și cea a morții. Copilul era ritualic închinat
la brad de mic și creștea având grijă de dublul lui, bradul, deoarece destinul lor se împletea în tot
timpul vieții. Când tânărul se îmbolnăvea, părinții mergeau la brad să -i ceară ajutor. Î nvârful
bradului e scrisă soarta copilului. Copilul creștea o dată cu bradul. Când tânărul voia să se
logodească, lua drept martor al intențiilor lui față de fată un brad. În unele zone se făcea o prenuntă
în pădure, înaintea unui brad , unde tânăra perech e își jura reciproc credință și căsătorie. Pentru
nuntă, flăcăii din ceata tânărului alegeau un brad din pădure, îi cereau iertare că îl taie, dar fac
aceasta ,,să țină loc de mire” și să -i ofere întreaga glorie de care se bucură fratele său mirele". Era
împodobit cu panglici, beteală și flori de cumnatele de brad șicumnații de brad și purtat de brădar ,
juca „hora bradului". După nuntă, bradul este și astăzi păstrat cu grijă, suit pe casă pen tru protecția
vetrei mirilor sau pus la poartă și lăsat acolo tot cu rol apotropaic. În prima secvență se conturează
ipostaza arborelui cosmic, axă a lumi și arbore sacru: ,,Acopereai cuslavă și cerul și pământul./Erai
în culmea ta Prea -Sfântul.” Arborele cumulează ideea de unitate interactivă a universului mitic.
Ca stâlp ceresc reazemă bolta cerului. Ca axis mundi —osia lumii ,arborele, spe cia variind după
zonele geografice, e prezent în toate mitologiile lumii. Cu măreția staturii lui verticale și
perenitatea cetinii, este copacul marilor altitudini montane, ele însele spații sacre, adăpostind din
vechime altare .Arborele a devenit deopotrivă o axis mundi și un simbol al nemuririi. Bradul e
însă copac specific mai ales Nordului și prezent cu mare frecvență în mitologia germanică ,probabil
de la germani pr eluându -1 șimitologia romană ;vechii germani aprindeau brazi în noaptea Anului
Nou, înconjurându -i cu dansuri rituale, adesea cu carac ter războinic (Victor Kernbach, Dicționar de
mitologie generală, București, Editura științifică și enciclopedică, Bucure ști,1989, p.44). Începând
cu ultimele două versuri ale primei secvențe:,,În umbra ta, de -ți mai aduci aminte,/Citeam și
căutam cuvinte .//”se conturează ipostaza moliftului ca pom al cunoașterii. Pomul Cunoștinței sau
Arborele Științei pare să fie aici spir it și materie, configurație cosmogonică ce plasează individul în
ipostaza omului primordial, adamic, suficient sieși și ispitit de ,,păcatul” cunoașterii, la umbra

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
35ocrotitoare a fratelui arbore. Lirismul este subiectiv, fiind prezente mărci personale ale
subiectivității eului liric: ,, citeam”, ,,căutam ”-verbe la persoana I, ,,mă”, pronume personal la pers.
I, expresie a caracterului confesiv; prezența moliftului ca interlocutor este marcată de verbele la
pers.a II -a: ,,aduci”, ,,erai”, ,,acopereai ”, pronu me personale la pers. a II -a:,,Ți”, ,,te ”, adjectiv
pronominal posesiv:,,umbra ta” etc. În secvența a doua se accentuează statutul moliftului ca pom
al cunoașterii. Este reluat motivul cuvântului, devenit astfel laitmotiv, ca expresie a nevoii de logos
aproape demiurgic:,, În frumusețea ta de chiparos/Ieșea cuvântul mai frumos./ Mă ajutai, când nu
puteam găsi/Încrucișarea lor de miazăzi .//”, până la limita revelației. Având în vedere afirmația :
,,După credința românilor păstrată din moși strămoși, toate l ucrurile au vâlvă. Și holda își are
vâlvă, și pădu rea, și apele, și înțelepciunea cea mare încă își are vâlva ei…” , aparținând
Măriei Botiș -Ciobanu, Crăiasa Codrului (Maria Ioniță, Cartea vâlvelor, p.34), sentimentul pe care
îl trăiește eu l liric ne apare ca un dat și ca un dar al celor aleși. Sintagma ,,de miazăzi” dezvăluie
atitudinea eului de a pătrunde componenta apollinică, benefică a logosului. Secvența a treia este
marcată, la fel ca prima secvență, de prezența unei interogații , aici amplă, construită din cele patru
versuri ale strofei:,, Cum te simțești cu brațele tăiate,/Ajuns un stâlp cu stâlpii din cetate,/Când
șoimul se rotește deasupra sfintei moaște/Și nu te mai cunoaște ?” Co pacul e surprins în continuare
în ipostaza de dubl u vegetal, frate al omului, dar împuținat de componenta malefică , agresivă ,
sugerată de epitetul ,,tăiate”, ce permite asocierea imaginii arborelui maltratat cu cea de arbore
funerar. În ritualurile tradiționale, bradul deținea un rol important în mitol ogia morții. În Bucovina,
până la începutul secolului al XX -lea, pentru moartea survenită în așa -zișe „locuri neumblate",
când, după căutări îndelungi, rămășițele celui considerat mort nu au putut fi găsite și recuperate, i se
făcea un cenotaf, în care seîngropa , după toate regulile, un trunchi de brad la fel de falnic ca și
mortul . În vârful bradului care substituia mortul se punea o căciulă albă (simbol al purității) cu
„prim" negru (manșeta de blană, simbol al doliului). Pe două ramuri opuse ale bradul ui se
introduceau mânecile unei cămăși (Romulus Vulcănescu, Mitologie …, p. 185) cusute cu flori și
apoi ale unei bundițe. Trunchiul bradului era petrecut pe cracul unui ițar alb. Trupul improvizat din
brad era încins cu un brâu roșu. Bradul astfel înveșmân tat era așezat în sicriu și pe presupusul piept
al mortului se punea o icoană, într -o o comunitate de destin ce se manifesta în toate împrejurările
vieții și ale morții, în baza acelei credințe generalizate că fiecare om își are un dublu vegetal în
viață. La moarte se tăia un brad din munte. Flăcăii din ceată se rugau de asemeni să -i ierte că -1 taie,
dar a murit fratele lui și trebuie să -1 ducă la înmormântare. Și în procesiune funerară era purtat în
alai la casa celui decedat, de unde apoi era inclus în c onvoiul funerar la cimitir și implantat pe
mormânt. În zona Băile Herculane, în satele mai conservatoare, bradul deschide convoiul
mortuar. Acum asistăm la un ritfunerar de trecere peste pragul casei, care desparte cele două lumi,
cea familială de cea com unitară, căci moliftul din munți devine,,un stâlp…din cetate”; cuvântul
,,stâlp”ne trimite la cele mai importante însemne funerare. Pe mormânt se implantează treptat șase
însemne funerare, care îndeplinesc în economia rituală șase funcțiuni distincte : țărușul (care
marchează prezența lui apotropaică), sulița sau săgeata bradului, bradul (care marchează
cosubstanțialitatea brad -om și comunitatea de destin, uneori și arborele psihopomp), stâlpul (simplu
neornat, bărbătesc sau femeiesc, ori împodobit cu pasăr ea sufletului}, crucea (însemn solar al
mortului) și troița (însemn mitologic al credinței mortului).Toate însemnele stilimorfe funerare sunt
succedanee și simulacre ale coloanei cerului, care la rândul ei este un substitut al arborelui cosmic
(care est e totodată și arbore ceresc. Bradul simplu, sulița bradului, săgeata bradului sânt trei
variante ale bradului funerar, în aceste trei forme bradul simplu se punea la capul mormântului la
toți tinerii, indiferent dacă erau sau nu lumiți (adică însu rați), î n această fază a cultului funerar al
bradului conta numai dăruirea sau înfrățirea de la naștere a tânărului sau tinerei cu bradul, în baza
concepției cosubstanțialității arbore -om, respectiv brad -om Dar prezența șoimului conferă
moliftului statutul de arbore psihopomp , călăuzind spiritul mortului în Marea Trecere, de pe
Lumea asta pe Lumea cealaltă, pe Calea fără întoarcere, pe Apa Sâmbetei sau prin Vămile
văzduhului. Bradul în ipostaza psihopompă joacă un rol în Marea Trecere a sufletului mortului din
Lumea aceasta înLumea cealaltă. E rolul relevat în întreaga coexistență biocosmică și comuniune
spirituală a bradului cu omul. Iată ce scrie în această privință Simeon Florea Marian : ,,un bocet din

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
36Banat susține că sufletul celui răposat, în călătoria l ui din Lumea aceasta în cealaltă, trebuie să
treacă peste o mare foarte adâncă, care în conjoară pământul și care se numește (…) Sorbul
pământului. În râpa acestei mări se află un brad colosal, numit bradul zânelor. Ajungând sufletul la
acest brad, îl ro agă să -i întindă vârfurile ca să poată trece pe ele de cea laltă parte de mare. Bradul îi
răspunde întâia oară că s -a încuibat într -însul un șoimuleț, a doua oară (…) o vidră și a treia oară
(…) o șerpoană, și că, prin urmare, nu poate să -i întindă v ârfurile, căci cum i le -ar întinde ar simți
puii acestor trei vietăți, ar prinde a șuiera si a lătra, și el speriindu -se ar cădea în mare. În urmă însă
totuși « bradul se gândea / și trupinele -ntindea. / Iară mortul îmi trecea,/ unde dorul îl ducea,/
Marea fără nume, / L-aielaltă lume » " (Romulus Vulcănescu, Mitologie …, p.208) Probabil că
mitul arborelui cosmic al bradului la antecesorii româ nilor și la români, care este considerat indo –
european, să -și aibă originea într -un substrat mai vechi decât cel indo -european și turanic, comun
popoarelor străvechi din Eurasia. Arborele cosmic este deci prima creație majoră din procesul
cosmogoniei române, însă fiind vorba de mitul arborelui cosmic propriu unui popor carpatic (întâi
dac, apoi daco român și român), popor de munteni, este de presupus ca acest arbore mare să fie un
conifer, nu numai întrucât coniferele domină ecosistemul arboricol din Carpați. Și ceva mai mult,
dintre toate speciile de conifere (cu numele generic de brazi], ci și pentru că cel mai mare și mai
falnic este molidul, în conștiința folclorică și în ritologia mitică a poporului român, specia molid și
specia brad sunt omologate și considerate sfinte. Sacralitatea acestui arbore este consfințită și de
credința că spiritele rele că zute din nori pe pământ se refugiază de teama trăs netelor în
animale, în afară de oaie, bou șiporumbel, și în majoritatea plantelor , în afară de brad, alun si
tei,animale și plante considerate sfinte încă înainte de era noastră și preluate și resanctifi cate
de mitologia popu lară creștină. În finalul textului constatăm că imaginea arborelui sacru a fost
distrusă, devenind incognoscibilă relația dintre acesta și arborele anterior, într -o noapte a existenței
fără precedent.
BIBLIOGRAFIE
1.DEX , Edit ura univers enciclopedic, București,1998,
2.Dicționarul enciclopedic , vol.IV, L -N, Editura enciclopedică , București, 2001
3.Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, București, Editura științifică și
enciclopedică, București,1989
4.Ioniță, Maria, Cartea vâlvelor -Legende din Apuseni -Cu un cuvânt introductiv de Ion
Șeuleanu , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1982
5.Vulcănescu, Romulus , Mitologie română , Editura Academiei Republicii Socialiste România,
București, 1987

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
37Ludicul arghezian -ipostaze ale jocului în lirica lui Tudor Arghezi
Prof. Coroian Anamaria Cristina
Grup Școlar de Industrie Ușoară, Cisnădie
Motto :Fă-te, suflete copil
Și strecoară -te tiptil
Prin porumb cu moț și ciucuri,
Ca să poți să te mai bucuri…
(Tudor Arghezi, Creion )
Termenul de ludic este definit de orice dicționar prin raportare la joc, însă această definiție îl
plasează într -un con de ambiguitate, datorită valențelor multiple pe care le poate primi jocul:
activitate distractivă, joc de societate, calambur, horă, joc de scenă, joc de noroc etc. Johan
Huizinga4înțelege într -un mod diferit ludicul, în sensul că îl percepe nu strict prin formele sale de
manifestare ci ca pe o atitudine umană fund amentală, care se opune existenței obișnuite, propunând
o lume fictivă, a aparenței și iluziei, delimitată într -un timp și spațiu propriu și desfășurându -și
reprezentările într -o stare de spirit ai cărei poli sunt exuberanța și extazul: ca lume a lui sau a flat sub
semnul lui ca și cum. O definiție interesantă formulează Ștefan Augustin Doinaș5: ludicul e „înțeles
ca tip de activitate umană specifică (jocul) care se leagă de o anumită vârstă reală (copilăria) sau
adoptivă (copilărirea)”. Eseistul nu numai că raportează termenul la ideea de joc, dar merge mai
departe, în sensul corelării termenului unei anumite vârste: copilăria. Atunci când această vârstă e
absentă, dar totuși spiritul ludic este prezent, se manifestă ludicul ca activitate a copilăririi . Acea stă
a doua atitudine e specifică omului matur și Doinaș o identifică în poezia lui Arghezi. Jocul
arghezian nu se obține printr -o simplă programare a unei activități ludice, ci presupune o
transfigurare existențială care e identificată copilăririi6. O imag ine plastică a transformărilor
datorate copilăririi apare în poezia intitulată sugestiv Transfigurare: „Cu toate că i -am spus că nu
vreau/ Mi -a dat noaptea -n somn să beau/ Întuneric, și -am băut urna întreagă/ Ce -o fi să fie, o să se
aleagă.// Puteam să ști u că-n zeama ei suavă / Albastră, alburie, era otravă? / M -am îmbătat? Am
murit? / Lăsați -mă să dorm … M-am copilărit [s.n.] // Cine mai bate, nu sunt acasă / Cine întreabă,
lasă… / Cui mai pot să -i ies în drum / Cu sufletul meu de acum?”.
Copilărirea cunoaște la Arghezi două forme de manifestare: pe de -o parte la nivel discursiv
și atunci scriitura este una ludică, jocul este verbal, estetic și pe de altă parte la nivel tematic prin
imaginarea desfășurării diferitelor aspecte existențiale/ acțiuni sub fo rma unui joc . Ideea aceasta a
poeziei desfășurate sub forma unui joc lexical este precizată de G. Călinescu în finalul Cursului său
de poezie: „Ca să se facă înțeleși, poeții se joacă, făcând ca și nebunii gestul comunicării fără să
comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii.”7și
eteoretizată de Huizinga, pentru că acesta subliniază că nicăieri jocul nu e mai bine reprezentat
decât în poezie: „Poesis este o funcție ludică”8.Poezia devine un joc al minții ce stabilește
dimensiuni opozitare prin raportare la dimensiunile logice ale universului, pentru că seriozității
maturului i se opune seriozitatea copilului. Apropierea aceasta între copil și poet e remarcată și de
Ovid S. Crohmălniceanu, pentru că, din p erspectiva criticului, plăcerea acestei activități pure și
4vezi Johan Huizinga, Homo ludens , București: Univers, 1977
5Ștefan Augustin Doinaș, Ludicul -vector principal al poeticii argheziene înLectura poeziei , București: Cartea
Românească, 1980, p. 114
6„Iată cop ilărirea, ca temei al jocului poetic, divulgată în natura ei zeiesc -fatală: transfigurarea interioară a poetului
echivalează cu un dulce blestem, elecțiunea lui îl scoate din seria indivizilor obișnuiți și -l înscrie între făpturile care
tânjesc după uitar e și somn. Acesta este reversul medaliei: copilărindu -se, poetul nu mai face parte dintre oamenii de
rând.” Ștefan Augustin Doinaș, op. cit. p. 119
7G. Călinescu. Pagini de estetică , București: Albatros, 1990, p. 68 -69
8Johan Huizinga, op. cit.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
38gratuite care e jocul, o are copilul, poetul și Dumnezeu.9Ovid S. Crohmălniceanu identifică
funcțiile jocului arghezian :subversivă, mimetică și izbăvitoare.
Forța subversivă a jocului e evident ă prin încercările de compromitere a activităților
serioase, prin înlocuirea logicii cu o mecanică a absurdului: „ Înmulțești? Ca și cum scazi./ Ce -a dat
ieri? Ce dă și azi. / Cum e împărțirea bună? / Când sporește și adună. // (…) Ce e cercul? Un
pătra t./ Cum e unghiul? Crăcănat.// ” În această Horă de ucenici este imaginat un examen la care
răspunsurile induc un adevărat proces de anarhie mentală. Însă acest lucru e permis în limitele
jocului. De această funcție se leagă a doua și anume ceamimetică :acțiunile mature sunt reproduse,
dar nu în chip fidel ci deformate datorită copilăririi. Altfel spus, ele sunt trecute prin ochiul
copilului, care inerent le modifică: „ (…) fantezia copilului construiește un edificiu delirant, cu
logica riguroasă a vieți i curente. Jocul produce astfel prin ricoșeu o serie de caricaturi ale
ocupațiilor „serioase”, cărora Arghezi se amuză să le releve absurditatea.”10:„În streașinele
mele/ Vrăbiile au adus perini și saltele/ Pisica bătrână/ Și -a pus ciorapii de lână, / Și torcând pe
neștiute/ Din carâmbi și căpute / S -a-mbrăcat cu tricou/ Cenușiu și nou”. Iarna blajină e
construită tocmai pe această funcție mimetică primejdioasă , pentru că acțiunile necuvântătoarelor
sunt percepute prin ochii copilăriți ai poetului. E ne cesară o precizare de ordin semantic: termenul
copilărire pe care îl folosește Ștefan Augustin Doinaș atunci când analizează vectorul ludic din
poezia argheziană nu trebuie înțeles în sens peiorativ, ci trebuie relaționat celor două trăsături sine
qua non : inocența și naivitatea. În acest context, sensul cuvântului devine unul spiritual și
existențial: „poetul nu devine realmente copil, ci –copilărindu -se–se reîntoarce , în mod
deliberat, spre izvoare, spre începuturile vieții sale și spre începutul lumii, angajându -se într -o
perspectivă mitică în care totul i se pare nou și totul i se pare că trebuie spus din nou ”11
Cea de -a treia funcție a ludicului arghezian ,cea izbăvitoare, dezvoltă ideea de joc înțeles
drept activitate benefică asupra minții -„gimnastică salutară împotriva anchilozelor minții”:
„Domnule care citești, / Multe altele povești… –spune poetul / E nevoie să -ți explic:/ Ești prea
mare. Fă -te mic. / Uită regula o dată / Și cu cartea dezvățată, / Mergi nițel de -a bușilea, // Poți
închide ușile, / De ți -e teamă și rușine / Să te faci de râs ca mine. / Ieși din dogmă și, tiptil, / Fă -te
la citit copil. / Asta, Domnule confrate, / Dă alean și sănătate. / Eu, cum vezi, încet, încet,/ M -am
făcut analfabet. ” ÎnȚara piticilor cititorul af lă o bună rețetă pentru lectura poeziilor argheziene
care se circumscriu filonului ludic: lectorul trebuie și el să se copilărească, pentru a putea exista
comunicare scriptică adecvată între cele două instanțe și pentru ca mesajul să nu fie distorsionat, s au
perceput altfel decât era intenția. Cititorul e invitat să ia parte la zbenguiala copilărească și să se
conformeze unor reguli care nu corespund celor știute de el.
Anterior am precizat cele două forme pe care le cunoaște ludicul arghezian : jocul cu le xicul
și desfășurarea unor acțiuni sub forma unui joc. Acum e momentul să dezvoltăm cele două paliere,
care la rândul lor se ramifică.
Prima formă este evidentă la nivel discursiv ,poetul se joacă cu scriitura, cu „verbul” și
jocul devine unul estetic .Înprivința statutului poetului în cazul acestei prime forme de manifestare
a ludicului, criticii au utilizat diferite sintagme: Nicolae Balotă utilizează expresia „ magister ludi ”,
împrumutată, evident de la Herman Hesse ( Jocul cu mărgele de sticlă), pe când Ștefan Augustin
Doinaș aceea de poeta ludens. Poetul, în calitate de maestru al jocului, dezvoltă un adevărat joc al
cuvintelor, care a fost sesizat de critica literară și interpretat prin relaționare cu propriile afirmații
dinArta poetică -Scrisori unei fetițe :„Toată viața am avut idealul să fac o fabrică de jucării și
lipsindu -mi instalațiile, m -am jucat cu ceea ce era mai ieftin și mai gratuit în lumea civilizată, cu
materialul vagabond al cuvintelor date”12Această mărturisire va alimenta interpretăril e ulterioare:
Nicolae Balotă în capitolul Drama cuvântului din cartea sa dedicată operei lui Arghezi, consideră
potrivirea cuvintelor un adevărat joc, cuvintele însele sunt prinse într -o universală joacă. În acest
9„Jocul e creativitate pură, gratuită, și plăcerea ei n -o au decât copilul, poetul și Dumnezeu .”vezi Ovid S.
Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale , vol II, București, Minerva, 1974, p. 72.
10ibidem. p. 70 -71
11Ștefan Augustin Doinaș , op. cit. p. 117
12Tudor Arghezi, Ars poetica , Cluj: Dacia, 1974, p. 192

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
39context poetul nu are statutul unui creato r, ci pe acela al unui maestru al jocului, de aceea din
punctul de vedere al criticului sintagma potrivită pentru Arghezi este magister ludi . Balotă atrage
atenția că în cazul acestui joc cu limbajul nu trebuie să cădem în capcană i.e. nu trebuie să îl luă m
prea în serios, pentru că atunci jocul ar deveni ridicol. Jocul acesta cu vorbele ascunde de fapt o
dramă: „Jocul cu cuvintele nu este voios -gratuită încrucișare a lor, ci e mărturia directă,
întruparea în verb a unei sfâșieri. Cuvântul arghezian nu este doar expresia unei drame, ci însăși
drama.”13
Problema ontologică pe care o amintește Balotă în cazul cuvântului arghezian, va fi
dezvoltată și de Ștefan Augustin Doinaș. Acesta pornește de la observarea ontologizării limbajului
în poeticile argheziene. Î n acest joc cu verbul, lexicul participă la conturarea lumii concrete din jur.
Eseistul a identificat mai multe niveluri ale scriiturii ludice argheziene : nivelul cuvintelor izolate,
care se prezintă ca o natură pestriță în care cuvinte din cele mai varia te sunt aduse împreună, fără să
existe un principiu unificator ( în Alfabetul apar cuvinte precum „glonț”. „păr”, „inima”, „pedală ”
care sunt perfect coerente independent). Al doilea nivel este cel al contextului, al combinări
cuvintelor în expresii și enu nțuri: „la acest al doilea nivel, limbajul pare format din cuvinte jucării,
mai exact din fraze -jucării; aspectul lui general este de bazar sau de atelier, în centrul căruia
poetul (…) își exercită vocația ca meserie”14.Acest al doilea nivel înseamnă de fapt copilărirea,
prin combinarea cuvintelor disparate ale primului nivel și de aceea dacă anumite cuvinte luate
separat sunt firești, în combinații par grotești. Iar din aceste combinații decurge jocul poetului cu
limbajul. (cuvintele combinate din Alfab etuldezvoltă un teribil ludic al limbajului: „ Are la bază un
glonț/ Sau un păr cu scârlionț”// (…)// Ca să nu -i rămâie goală/ Inima, i -am pus pedală”; acest al
doilea nivel e evident și în Hore).
Ion Pop atunci când analizează ce e joc și ce e meșteșug la Tudor Arghezi pornește de la
premisa materialității cuvântului arghezian și acordă poetului statutul unui creator: „ poetul este
pentru el [Arghezi] un zeu care muncește ca și cum s -ar juca.”15E evident că opinia lui e în
contradicție cu cea a lui Nicola e Balotă, care preciza clar că nu poate acorda statutul de creator ci
doar pe acela de magister. Pentru Balotă poetul este un homo faber și un homo ludens în același
timp. Pentru că el își poate manifesta puterea doar asupra verbului, se joacă cu acesta și dă naștere
unui microcosm care e o copie a marelui univers.
Cea de -a doua latură a ludicului arghezian vizează imaginarea unor acțiuni sub forma unui
joc.Și aici formele de manifestare sunt numeroase, începând de la universul infinitezimal care se
joacă până la imaginarea morții sub forma unui joc.
Anul 1935 va marca o experiență nouă în viața poetului, materializată în Versuri de seară,
volum care îl va orienta pe poet spre un alt orizont liric, cunoscut în general prin două sintagme:
„poezia boabei și a fărâmei” (Arghezi) sau poezia universului miniatural (critica literară). Nicolae
Balotă adaugă alte sintagme precum: „miniaturale -domestice și copilărești”, „univers
infinitezimal”, microcosm, „poezie hipocoristică”. În această poezie există un impuls ludic, iar de
cele mai multe ori imaginea este înlocuită prin cuvânt. Critica literară a fost promptă în identificarea
unei cauze pentru orientarea argheziană spre acest univers: infinitezimalul este perceput ca un
spațiu compensator. Poetul a fost refuza t de marele infinit și atunci caută refugiul în microcosm:
„Prin infinitul întors pe dos asistăm la o subversiune a marilor valori, reprezentative ale unui etos
sublim.”16Volumul „ Versuri de seară ” se deschide cu poezia Cuvânt care devine o ars poetică a
hipocoristicului: „ Vrui cititorule, să -ți fac un dar, / O carte pentru buzunar, / O carte mică, o
cărticică. / Din slove am ales micile/ Și din înțelesuri furnicile./ Am voit să umplu celule/ Cu suflete
de molecule. / Mi -a trebuit un violoncel: / Am ales un brotăcel/ Pe -o foaie de trestie îngustă. / O
harpă: am ales o lăcustă. / Cimpoiul trebuia să fie un scatiu. / Și nu mai știu… ”(Cuvânt). Această
poezie pregătește cititorul pentru universul miniatural în care va fi introdus. Această pregătire e
13Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi , București: Editura Eminescu, 1979, p. 65
14Ștefan Augustin Doinaș, op. cit. p. 125
15Ion Pop, Jocul poeziei, București: Cartea Românească, 1985, p. 101
16Nicolae Balotă, op. cit. p. 248

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
40realizată atât la nivel discursiv (prin introducerea diminutivelor, cărticică, micile etc.) cât și
semantic ( violoncel, brotăcel, lăcustă, trestie îngustă ). Suntem anunțați că spiritul arghezian se
copilărește voit printre făpturile mărunte: „ Îmbrăcați în str aie de iască, / Sunt pregătiți cartofii să
nască./ S -au pregătit o iarnă, de soroc, / Cu cârtițele la un loc, / Cu întunericul, cu coropișnița și
râmele, / Și din toate fărâmele / Au rămas grei ca mâțele, / Umflându -li-se țâțele. ” (Har). Nicolae
Balotă an alizează acest univers și aduce o observație semnificativă, care corelează acest univers
primului tip de joc discutat mai sus, și anume cel de la nivelul cuvintelor: „Bestiarul întreg se
reduce la un alfabet. Animaliculele sunt semne. Caracterul lor litera l ține de jocul la care
participă”17.Prin stilizare ia naștere o natură copilărită, dominată de brotăcei, furnici, lăcuste,
veverițe, albine, câini, copaci, oi, păianjeni. Aceste prezențe se vor prelungi și în Mărțișoare : „În
cutia de sidef și aloi/ Au v enit podoabe noi,/ Lăcuste, păianjeni, brotăcei. / Nu te speria de ei./ I -am
încremenit în stihuri blajine, / Ca să te gătească pe tine, / Stăpână. / Șopârla -i pentru glezna de la
mână, / Iar șarpele pentru grumaz, / Fetișcană de atlaz -/ Și pentru șoldul dumitale, de vioară, /
Domnișoară.”(Nu e) . Ovid S. Crohmălniceanu va analiza poezia boabei și a fărâmei din prisma
termenului de franciscanism care de fapt fusese aplicat poeziei argheziene de G. Călinescu. Arghezi
se orientează spre ceea ce este insignif iant, umil în viață, spre micile viețuitoare și lumea lor
restrânsă, în care descoperă o frumusețe plină de prospețime. În acest univers al ludicului se produc
două mișcări antinomice: pe de -o parte miniaturizarea colosalului și pe de alta mărirea
minuscul ului, a detaliului. Poetul e conștient de acțiunile întreprinse de el și le mărturisește cu o
voioșie ludică excepțională: „O șopârlă vrea să fie/ Cât un ac de gămălie. / În imperiul meu pătrat,
/ S-au mutat și așezat/ Ciute, cerbi și căprioare / Prefăcute -n mărțișoare. / Toate cele mari și vii/
Sunt făcute jucării / Și -au trecut prin făcătură / Nouă în miniatură, / Între bumbi și cuișoare, /
Fermecate să și zboare; / Vite mari, cu coarne grele, / Deochiate, în mărgele, / Viespii, muște și
lăcuste / Cu arip ile înguste;” (Parada). Alte poezii precum Drumul cu povești sauFacerea lumii
descriu o geneză metaforică a acestei lumi miniaturale, și deci dobândesc statutul de arte poetice.
O altă ipostază a ludicului arghezian este jocul divin18sau jocul pe care îl regăsim în poeziile
cu filon religios, inclusiv psalmi. Acest tip de joc presupune existența unui Creator care muncește
ca și cum s -ar juca și de cele mai multe ori psalmistul e redus în mâna lui la statutul unei simple
jucării. Nicolae Balotă este și el r eceptiv la acest tip de joc și identifică ipostaza unui Deus ludens,
iar Ștefan Augustin Doinaș motivează chiar ipostaza de deus absconditus ca pe un joc metafizic, ca
o joacă a Creatorului cu creatura: „Astfel, printr -un fel de răsfrângere a atitudinii i nfantile a
poetului, Domnul însuși se molipsește de o anume copilărire,”19.Un alt aspect pe care îl dezvoltă
criticul și cu care Ion Pop nu va fi de acord este felul în care Doinaș explică esența ludicului din
Psalmi: este vorba de jocul psalmistului car e doar se face că nu crede, mimează. Totuși poate că
interpretarea lui Doinaș este ușor forțată, de dragul identificării vectorului ludic în toată opera
argheziană.20
În poemul Adam și Eva , Arghezi ne oferă un adevărat joc al genezei în versiunea copilărit ă a
facerii omului și a perechii sale, ca și a căderii lor în păcatul originar și a izgonirii lor din Paradis.
Gesturile de început ale Creatorului par ale unuia care se joacă, asemeni unui copil care se
plictisește singur : „Urându -i-se singur în stihii, / A vrut și Dumnezeu să aibă -n cer copii/ Și s -a
gândit din ce să -i facă, / Din borangic, argint sau promoroacă, / Frumoși, cinstiți, nevinovați. / Și
puse-așezământul dintre frați.” Poetul va reveni asupra acestui mit în ficțiunile sale poetice
copilărite , precum: Balet pe șapte silabe, considerată pe bună dreptate „ singura cosmogonie, și
aceasta în manieră ludică”21.În această cosmogonie argheziană creația lumii devine o joacă, iar
Creatorul un meșter năzdrăvan care face stihii, oameni, plante, animale c opilărindu -se:„Ni-tam ni –
17ibidem p. 250 -251
18sintagma aparține lui Ion Pop, vezi op. cit. p. 100
19Ștefan Augustin Doinaș, op. cit. p. 127
20„După părerea mea, exercițiul ludic al Psalmilor stă în simularea îndoielii: Arghezi se fac e că nu crede, pentru a
putea să -și desfășoare, la adăpostul măștii scepticului Toma, apetența de negare și sacrilegiu, foamea senzorială de
divin, care bântuie orice credință ce nu se dizolvă total în extazul mistic. (vezi Ștefan Augustin Doinaș, op. cit. p. 126)
21Nicolae Balotă, op. cit.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
41sam/ Omul s -a numit Adam/ Adam era cârn / Și scund cât o coadă de târn. / Eva, cam peltică / Nu
putea să zică / Nici Petrică, nici Costică”.
Arghezi jonglează între cele două instanțe: Dumnezeu -Creator –Poet-Creator care se
deter mină una pe cealaltă în jocul lor. Pe de -o parte Dumnezeu împrumută din „obiceiurile”
poetului și se joacă scriind („ A vrut Dumnezeu să scrie/ Și nici nu era hârtie/ N -avea niciun fel de
scule/ Și nici litere destule/ C -un crâmpei de alfabet / Merge scrisu l foarte -ncet. ”,Abece ) pe de altă
parte poetul se joacă în lumea artei de -a creația și dă naștere unui alt joc, acela al lumii. Formula
aceasta de joc al lumii cunoaște mai multe delimitări terminologice: e vorba de jocul poetului, care
prin actul scrier ii imită Creația divină. Și în această situație exemplele sunt cele deja enunțate în
cazul jocului cu verbul; pe de altă parte sintagma trebuie percepută și ad literram, i.e. lumea se
joacă: „Toată lumea se joacă/ De -a un fir de promoroacă, / De -a țandăra, de-a cremenea,/ Vrând
să fie -asemenea.”(Iarnă blajină). Pe de altă parte putem percepe sensul conotativ al sintagmei și în
această situație lumea devine nu agentul ci un fel de instrument al jocului: lumea devine o jucărie în
mâna Demiurgului: „Ai văzut c um Dumnezeu ne păcălește,/ De ne trec lucrurile printre dește?/ Ce
șiret! Ce calic! Ce tertipar! / Pune un lucru tot în alt tipar!// Face pachete, sticle -nfundate, /
Cocoloșește, dă la strung și bate./ Răsucește, face mingi de ceață, / Închide fără lipitur i, coace fără
ață…” (Ai văzut?). În cazul acestui ultim exemplu se produce o asimilare a două variante ale
jocului –cel divin cu cel al lumii –: Creatorul adoptă masca unui copil și se joacă cu lumea.
O altă posibilă ipostază a ludicului arghezian o co nstituie jocul morții ,sau imaginarea morții
asemeni unui joc așa cum apare în De-a v-ați ascuns. Ca și cum ar voi cu orice chip să povestească
micilor ascultători ceva fermecător, tatăl insistă asupra laturii spectaculare a tristului eveniment.
Ștefan Aug ustin Doinaș intuiește în poezia argheziană un dublu joc: la nivel tematic, imaginarea
morții ca un joc și la nivel discursiv, jocul verbal, estetic. După cum remarcă și Ion Pop în această
poezie , „Realul e transferat în lumea iluziei, a unui ca și cum ge neralizat la sacră universală;
mișcare gradată, de la sugestia unor situații cvasiidentice cu ale jocului până la insinuarea morții
într-un spațiu ambiguu dintre joc și realitate.”22Prin intermediul acestui joc moartea încearcă să fie
mințită sau părintele se minte pe sine însuși prin ideea de joc pe care și -o inoculează.
Ion Pop vorbește de o ipostază gravă a ludicului arghezian , prezent în ciclul Horelor(1939),
care este alcătuit din opt poeme. Multe dintre sintagmele și imaginile din acest ciclu trimit l a
universul imaginar folcloric. În unele din aceste poezii sunt alăturate imagini contrastante, grotești
sau alteori se produce chiar o deconstrucție a sensului: „Zece, șapte, nouă, una/ Deopotrivă -s
totdeauna.// Ba pe cât mi se cam pare/ Nula e ceva mai m are/ Și un kil e cât un dram./ Bine. Nici nu
m-așteptam.”(Horă de ucenici ).E evident că versurile se contrazic sub aspect logic. Tot în Hore ,
Arghezi experimentează o tehnică folosită și de Ion Barbu, aceea a introducerii onomatopeelor în
textul poetic : „Într-o țară care -a fost/ Era mare cel mai prost. / Bi -ba, ba -ba/ Li -ba, la -ba// Țara
unde -i bun tutunul/ Avea proști unul și unul./ Bi -bo, bo -bi/ Ri -bo, ro -bi.”(Horă de băieți). Ovid S.
Crohmălniceanu percepe acest spațiu al Horelor ca pe unul inedit, domin at de joc, în care diatriba,
grotescul, parodia se amestecă. Horele devin forme de exteriorizare a eului, ele suscită o dispoziție
la zbenguială. La toate aceste observații Ion Pop mai adaugă și funcția ironică a Horelor , care
dezvoltă o viziune „ludic -caricaturală”. Aceste Hore sunt corelate Blestemelor23argheziene unde
gravitatea discursului e atenuată prin ludic, dar ele constituie și o prelungire a universului boabei și
a fărâmei din Versuri de seară, înHoră de șoareci sauHoră -n bătătură.
O altă față a ludicului arghezian este remarcată tot de criticul clujean, și anume: jocul ca
ritual degradat :lumea grotescă este angajată în acest ritual: „În frig și noroi/ Trec hoții -n convoi,
câte doi, / Cu lanțuri târâș, de picioare/ Muncindu -se parcă -n mocirli d e sudoare./ Fiertura e gata.
/ E seară. E ploaie. / O lingură grea, cât lopata, / Dă ciorba din două hârdaie.”(Cina). Ritualul
cinei, care mai poartă în ea reminiscențe biblice este degradat într -o manieră ce e aproape grotescă.
Nimic din sacralitatea momen tului, totul decurge mecanic în această lume a infractorilor, asemeni
unui joc ce se reiterează în fiecare după -amiază.
22Ion Pop, op. cit. p. 110
23„În timp ce ne cutremură, ele ne stârnesc râsul”, Ștefan Augustin Doinaș, op. cit., p. 124

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
42Pompiliu Constantinescu surprinde și un alt tip de joc la Arghezi: jocul iubirii ,prezent în
Tinca șiRada . ÎnTinca ludicul este mai mu lt la nivelul limbajului, prin folosirea imprecațiilor „ de
cea mai izbutită expresie a omnului Arghezi ”24:„Fă, Tinco fă! papucii de mătase/ Mărgelele,
cerceii, nu ți i -a dat Năstase -/ Și-n fiecare dești câte -un inel/ Nu ți l -a strâns cu mâinile lui, el?” În
Rada pofta carnală e transfigurată în icoane sclipitoare: „Statuia ei de chihlimbar/ Aș răstigni -o ca
un potcovar/ Mânza la pământ, / Nechezând. / Spune -i să nu mai facă / Sălcii, nuferi și ape când
joacă // (…) Adu -mi-o să joace culcată, și să geamă. ”Jocul erotic e prezentat printr -o posesiune
cvasidemonică. De asemenea sugestia implicită este că jocul este unilateral: jocul este al ei, el nu
participă activ ci doar contemplativ, el doar resimte efectele jocului ei dar nu devine parte a jocului..
Prin intermediul acestei analize, deloc exhaustive, am căutat să identificăm principalele
ipostaze ale ludicului arghezian: poezia boabei și a fărâmei, jocul creației, jocul lumii, jocul morții,
jocul Horelor, jocul ca ritual degradat, jocul iubirii, peste ca re tronează ca o constantă jocul de la
nivelul scriiturii. Ipostazele acestea variate în care se manifestă jocul la Arghezi ne îndreptățesc să
afirmăm că ludicul nu e o temă izolată în lirica sa ci se manifestă sub forma unei constante care
poate fi identi ficată în cele mai neașteptate locuri și contexte.
24Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi , București: Fundația pentru literatură și artă, 19440.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
43BIBLIOGRAFIE:
1.Ediții consultate :
Arghezi, Tudor, Versuri, (vol I+II), București: Cartea Românească, 1980.
Arghezi, Tudor, Ars poetica , Cluj: Dacia, 1974
2.Studii critice:
Balotă, Nicolae, Opera lui Tud or Arghezi , București: Editura Eminescu, 1979.
Călinescu, G., Pagini de estetică , București: Albatros, 1990.
Constantinescu, Pompiliu, Tudor Arghezi , București: Fundația pentru literatură și artă, 1940.
Crohmălniceanu, Ovid, S., Literatura română între ce le două războaie mondiale , vol II, București,
Minerva, 1974.
Doinaș, Ștefan Augustin, Lectura poeziei , București: Cartea Românească, 1980.
Huizinga, Johan, Homo ludens , București: Univers, 1977.
Pop, Ion, Jocul poeziei, București: Cartea Românească, 1985 .

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
44Sensibilitatea limbajului arghezian
Prof. Carmen Dabija
Colegiul Tehnic “Ion Mincu”, Timișoara
Unul dintre cei mai de seamă poeți români, enumerat nu o dată imediat după Eminescu,
Tudor Arghezi es te un personaj incomod în cultura primei jumătăți a secolului al XX -lea; nici după
aceea, nici după moarte n -a devenit altfel. Prin tot ce a scris, el a contribuit la desființarea
eminescianismului și la favorizarea modernismului. Această epocă a fost ilu strată de Arghezi printr –
o activitate magistrală, egală cu o sinteză a creației sale.
Creația argheziană a fost considerată drept exemplară prin adâncimea perspectivelor
interioare; ca expresie, poezia lui Arghezi solicită un cititor preg ătit. A fost denumit poet cu vocația
miturilor și a neliniștilor metafizice. Considerat simbolist, precursor si modelator al tuturor
moderniștilor români, Arghezi poate fi definit ca un mare poet, fără a -l limita la o unitate a
temperamentului său. Arghezi acoperă, biografic vorbind, mai multe epoci literare și domină mai
multe curente, fără să se integreze în vreunul. Simbolist, dar și antisimbolist, expresionist în parte ,
dar negând ușor expresionismul, autor de lieduri, explorator al grotescului, Arghez i n-are loc în nici
un curent literar.
Poet continental, dar legat structural de pământul românesc, Arghezi concepe poezia ca
o stare psihologică, ca o ipostază, ca o confidența a necunoscutului din noi. Poezia este viață , nu se
află nu mai în dragoste, este și subiect de sociologie în concepția argheziană. Poezia lui Arghezi este
o muncă trudnică a creatorului, frământat și neliniștit de toate problemele existenței umane.
Încă de la începuturile creației sale, Arghezi demonstrează că este un strigăt de revoltă
si de disperare, dictat parcă de toate fibrele pământului românesc, în perioada fascistă a poporului
roman. Apare, mai târziu, volumul “Cuvinte potrivite” , în care sensibilitatea creatoare argheziană
își continu ă versurile gândite ca un protest, chiar pamflete, de un realism crud și insinuant, aducând
în ton nu numai violența blestemelor, dar și amenințarea sfârșitului de lume. Atacul este dur și cu
adresă directă, sufletul arghezian fiind plin de venin și îndârj ire. În acest peisaj de apocalips,
lacrimile trebuie păstrate în ulcioare ca niște pietre scumpe. Revin incertitudinile din vechii psalmi,
apare o suită de inscripții care redeschide în parte dialogul dintre lumină și umbră.
Ipostaza cro matică în poezia argheziană este sugerarea culorii prin imagini în care
epitetul dispare sau își micșorează funcția stilistică, fiind într -un raport direct cu interioritatea tăcută
a sufletului. Culoarea apare definită indirect, dar odată fixată, capătă at ribute psihologice, de
atmosferă.
În interiorul arghezian se poate descoperi o mare inteligență plastică, cu referire în
primul rând la “estetica urâtului”, declanșată de apariția cunscutelor “ Flori de mucigai”, enunțață
încă prin vo lumul “Testament”. Din acest punct de vedere, Arghezi poate fi apropiat de poeții
francezi Villon, de Goya, considerând a avea geniul grotescului, dar structura muzicală a poeziilor
diferă de aceștia pentru că lirica este numai “plastică interioară”.
Extrem de interiorizat, Arghezi se retrage pentru un timp din viața literară șî politică a
vremii,fiind în același timp obosit de tot ceea ce trăise până atunci.
La revenirea pe scena vieții literare, Arghezi pare un alt ul. Scrie poezii pentru copii, de
o finețe și o gingășie aparte. Totuși, concepția stilistică rămâne aceeași, pentru că aceste versuri nu
au fost gândite deliberat ca niște jocuri ușoare; ele nu se deosebesc decât prin universul în care apar,
dar există ac eeași revoltă argheziană.
Volumul “1907” aduce un plus de revoltă a sufletului frământat al lui Arghezi, este
un fel de autor al altei “comedii umane”, un pictor vehement al diformităților omenești fizice și
morale. Arghezi este un “săgetător nemilos”, după cum afirmă George Călinescu, realizând umbre
și penumbre realiste. Poetul nu s -a gândit să facă o monografie a răscoalei, ci să dea imagini și
portrete simbolice, prin care să sugereze câteva “peizaje” politice ale vremii, profun d umane.
“1907” rămâne între operele argheziene ca o exegeză lirică, pentru că încearcă să
comenteze un infern modern, ridicându -l la viziuni magistrale. Răscoala nu e reconstituită din punct

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
45de vedere istoric, ci este gândită ca o necesi tate istorică. Principala idee, preluată de Arghezi, este
concepția despre mersul ascendent al istoriei, la care participă omenirea întreagă. Arghezi crede în
infinitul existențial al omenirii. Este evocată starea primară a umanității, starea omului speria t și
singur, care și -a descoperit umbra, văzută ca un document existențial.
În istoria lui, omul este tratat ca o ființă problematică, faustică, prin faptul că dorește
să ajungă mereu mai sus. Neastâmpărul cunoașterii a apărut ca un stadiu nou în evoluția omenirii.
În final, liber complet, omul eliberat de servituțile naturii și ale societății, gândește
singur, iar volumul este o pledoarie românească pentru consolidarea în istorie a existenței umane.
Spre finalul vieții, Arghezi publică versuri în care ființa umană pare mai puțin torturată
de incertitudini, este mai echilibrată. Poetul vorbește despre o singurătate considerată o condiție a
poeziei, de o singurătate a creatorului care trăiește sub imperiul ideii că tristețea, sentimentul intim
al omului, nu dispare în mod radical niciodată.
Cele mai interiorizate poezii sunt cele publicate sub titlul de “Psalmi”. Ele sunt cântece
de laudă adresate divinității, deci sunt o “cânta re sacră”. La Arghezi, psalmul este ca un dialog
desacralizat, aproape sălbatic, cu o divitate incertă, o poezie care exprimă îndoiala asupra existenței
divine, îndoială dusă de multe ori până la negare. Psalmii săi exprimă o luptă interioară, o credință,
dar și o tăgadă, proclamând deductiv Victoria rațiunii și adevărului uman asupra dogmelor, fiind
expresia cea mai direct a unei drame a cunoașterii.
Ca să poată exprima atâtea sentimente contradictorii, Arghezi a avut nevoie și de un
limbaj pe măsură. A transformat limba română într -o artă și a dus procedeele literare românești la
un nivel nemaiîntâlnit până la el.
Arghezi este un artist prodigios, al cărui scris are mari însușiri de forță și precizie, este
stăpân pe o imaginație ingenioasă, un meșter suveran al limbii, adusă să vibreze sub pana sa, cu
accente necunoscute până la el. Actul artistic al scrisului a sugerat mai puternic impresia libertății
creatoare. Regulile sintaxei, ordinea topică a termenilor, înțe lesul propriu al cuvintelor sunt
încălcate, fără ca scrisul lui Arghezi să trezească sentimentul unei limbi false. Tudor Vianu susține
că scriitorul își creează singur dificultăți, “pe care se complace să le rezolve cu ușurința și siguranța
unui artist de o neobicinuită abilitate. Virtuozitatea stilistică este însușirea care uimește necontenit”
pe toți cei care citesc întreaga operă argheziană. Artistul pare că se joacă, renunță la regulile
normale, înlocuindu -le cu altele noi, neașteptate, uimitoare.
Limba devine plastică în mâinile sale, apare o plăcere deosebită de a savura expresii
inedite. Poetului i -a plăcut să se înfățișeze pe sine însuși ca pe un meșter abil al cuvântului, un
artisan acre nu -si atribuie alte merite decăt cele ale hărniciei meșteșugărești.
Printre procedeele cele mai des întâlnite pot fi menționate: folosirea noelogismului
savant, intelectualizarea impresiilor, artificiozitatea imaginilor, pictura naturilor moarte,
miniaturismul, deprindere a de a crea cuvinte noi. Cu ajutorul acestora, Arghezi se poate încadra în
curentul intelec –
tualiștilor și esteților care au schimbat fizionomia literaturii românești.
Imaginația lui Arghezi se mișcă pe un registru întins, de la elib erarea asociației
vizionare până la notarea exactă și minuțioasă a lucrurilor percepute prin simțuri. Fantezia
entuziastă a artistului adună în jurul ei asociații neașteptate, evocate din domeniile cele mai
eterogene, dar cea mai impresionantă este lumea gingașă a gâzelor și a insectelor, a căror structură
minusculă și foarte diferențiată, oferă estetului prilejul să considere aspectele vieții ca pe niște
lucruri ale artei.
Aspectul uman este și el adeseori evocat, dar mai cu seamă pentr u a-l înjosi, pentru a
denunța prin el un viciu sau o nemernicie. Este în toată această parte a artei lui Arghezi expresia
unei revolte violente și a unei rele dispoziții față de oameni, care nu se manifestă prin explozia
sentimentului propriu, ci prin zug răvirea imaginilor năzărite fanteziei sale. Artistul devine un pictor
al urâtului, un caricaturist desăvârșit.
Artist al imaginii, Arghezi este în aceeași măsură artist al cuvântului. Puterea sa de a se
exprima ocolește uneori prin imagi nea închipuirii. Alteori, ea alege mijlocul deosebit al asociației
neașteptate de cuvinte, al epitetului rar, neutilizat, care poate crea o tensiune stilistică uimitoare.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
46Un alt efect stilistic îl constituie deplasarea topică și sintacti că a unor cuvinte, făcută cu
scopul de a le accentua mai puternic, de a spori încărcătura lor sentimentală.
Prin imaginație debordantă, prin imagini nebănuite, prin înlănțuirea ideilor, Arghezi dă
impresia că făurește o altă limbă, făcut ă să fie citită și prin care răbufnește o sensibilitate
desăvârșită.
Bibliografie
1.Ov. S. Crohmălniceanu, “Literatura română între cele două războaie mondiale”, vol. I., Ed.
Minerva, București, 1972.
2.Tudor Vianu, “Arta prozatorilor români”, Ed. Al batros, București, 1977.
3.***, “Literatura română contemporană. I. Poezia”, Ed. Academiei RSR, București 1980.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
47Dincolo de aspectul ludic al Tablourilor biblice
Prof. Monica Damian
Școala Națională de Gaz, Mediaș
Ca și scr iitor sau om al timpului său, Arghezi rămâne o figură emblematică în marea familie a
valorilor culturale românești. Prin întreaga sa creație, Arghezi a demonstrat că oamenii de valoare
impun tendințe și produc schimbări radicale.
Dacă avangarda a promovat un modernism de frondă, Arghezi a promovat un modernism
revoluționar, perfect viabil și funcțional, păstrat în limitele artisticului și ale frumosului.
Cu toate că, din punct de vedere al deciziilor luate de scriitor în perioada comunistă,
Arghezi poate f i ușor taxat, el rămâne un Alexis Zorba al literaturii noastre, câștigându -și o poziție
înaltă în ierarhia poeților români. Copil fiind, a înțeles de timpuriu că unora le e dat să învețe de
mici să -și poarte singuri de grijă. Ajuns la vârsta adolescenței, Arghezi știa deja până unde trebuie
să spere sau să viseze. Toate aceste neajunsuri nu au făcut altceva decât să -i dezvolte talentul de
observator al lumii, talent pe care l -a pus cu măiestrie în valoare prin intermediul penelului.
Că a scris poezie sau proză, scriitorul a adus realitatea mai aproape de artă, a sfărmat bariere
dând cuvântului puterea să preumble prin cele mai diverse medii, pentru ca mai apoi să -l redea artei
într-o formă inedită și revigorată. Estetica urâtului, a cărui părinte este, ră mâne o formă de
modernism ce nu s -a autodesființat așa cum s -a întâmplat cu alte forme de modernism extrem, cu
toate că, și în cazul lui Arghezi și al tehnicii propuse de el, întâi a fost negat și abia apoi, cu mare
dificultate i s -a recunoscut valoarea.
Ca în cazul tuturor scriitorilor, elementul biografic joacă un rol decisiv în înțelegerea
stilului artistic. Corelând toate datele, pare de la sine înțeles că Arghezi este poetul în măsură să dea
viață unei poezii solemne prin tematica metafizică, dar voit despovărată de greutatea și solemnitatea
unui astfel de demers artistic.
Ciclul Tablourilor biblice oferă o mostră de poezie în care Cuvântul biblic ajunge la noi
într-o formă dezgolită de ținuta mult prea protocolară, arborată în general de către toți s criitorii .
Așa cum Pompiliu Constantinescu susținea în cazul volumului Flori de mucigai , se remarcă în acest
gen de poezie o candoare narativă, iar pitorescul poeziei este dat tocmai de o anume atitudine
specifică celui care a cunoscut regimul carcelar și nimic nu i se mai pare înfricoșător. Însă, să poți
oricând să schimbi registrul după o astfel de experiență decisivă, să fii jucăuș în expresie și în
simțire, să dai poeziei simplitatea omului care s -a împăcat cu soarta, este o calitate rară și aproape
singulară în galeria liricii românești.
Mărțișorul , paradisul terestru al scriitorului, se află, paradoxal, în apropierea închisorii
Văcărești. Ciudat, când tendința firească a fiecăruia dintre noi este să fugă de locurile care i -au
provocat chiar și pentru un scurt moment, suferință. Arghezi vedea însă această situație cu totul
diferit și de aceea Meka argheziană prinde formă în apropierea locului în care scriitorul a poposit
pentru o vreme forțat de împrejurări. Mărțișorul stă mărturie pentru putere extrao rdinară pe care
scriitorul a avut -o de-a transforma urâtul în frumos, răul în bine și nefericirea în fericire. Arghezi
oferă inclusiv o explicație, fiind de la sine înțeles că până și prietenii au rămași surprinși de această
apropiere dintre casa de vis pe care și -a imaginat -o și inferul pe care alții i l -au oferit drept
alternativă. Explicația este cel puțin neașteptată, dacă nu ai citit măcar o poezie a marelui poet: de
acum o să -i fie mai ușor Paraschivei(soției) dacă mă va aresta și altă dată . După o astfel de
replică, nu ne mai miră faptul că poetul învăță să vorbească despre Dumnezeu cu simplitatea omului
împăcat cu soarta și cu înțelepciunea celui care a știut să își salveze sufletul din ghearele morții.
Dialogul cu Divinitatea se desfășoară cu ușu rința celui care, între credință și tăgadă, în
situații limită a putut să strige cu toata convingerea că Dumnezeu există, că El înseamă iubire. Ca și
în pilda aceea cu omul care și -a pierdut credința pentru că simțea că Dumnezeu l -a dat uitării,
psalmistul din poezia arheziană descoperă că urmele de pașii lăsate prin deșertul arid nu -i mai
aparțin lui, ci aceluia care refuză să -și mai arate semnele ca pe vremea lui Iosif și a Mariei. Puterea
de a-ți privi în ochi călăul este dovada clară că Arghezi a primi t răspunsurile așteptate, și -a găsit

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
48calea și s -a împăcat cu ideea că unele lucruri trebuie să le credem chiar și fără să le vedem și fără să
le atingem sau să le pipăim.
Ciclul Tablourilor biblice sau al Versurilor de Abecedar , este inspirat din Vechiul
Testament, cu toate astea, se înscrie în galeria poeziilor care reduc lumea la o articulare de spații
disponibile pentru joacă . Frumusețea acestui demers artistic izvorăște din abordarea laică a unor
evenimente precum apariția primilor oameni și alungarea acestora din Rai. În aceeași notă
jucăușă,cu care ne -a obișnuit, Arghezi reiterează procesul creației. Din praf și nițeluș scuipat, un
Dumnezeu plictisit de propria -i condiție, își creează niște tovarăși de joacă: Urându -i-se singur în
stihii,/ A vrut și D umnezeu să aibă -n cer copii/….Dar i -a ieșit cam somnoros și cam/ Trândav și
nărăvaș strămoșul meu Adam;/ Că l -a făcut, cum am aflat,/ Cu praf și nițeluș scuipat;/ Ca să
încerce dacă un altoi/ De stea putea să prindă pe noroi .
Imperfecțiunea acestor tova răși este de la sine subînțeleasă, dacă luăm în calcul că până și
veșnicia se dovedește a fi o haină greu de purtat. Creatorul din poezia Adam și Eva , simte și el
povara acelui veșnic repaos și plictisit peste poate oferă tovarășilor de joacă libertatea p e care El nu
o are; aceea de a trăi fără griji, de a nu se întreba cum va fi mâine: Prin rai copiii -au dus -o foarte
bine,/ Cum ar fi dus -o orișicine,/…Nici: Culcă -te devreme ! Nici: Te scoală !/ Nu era cine ține
socoteală/ Că întărzii, Adame, de la școală, / Că lecția s -o spui fără greșeală,/ Că, Evă, încă nici
te-ai pieptănat/ Și te găsește prânzul tot în pat.//…Totul era de glumă și de joacă/ Și așteptai doar
pomii să se coacă.
Dumnezeu le -a oferit tot ce El nu putea să aibă, dar și o bună parte din Sine, și anume
dorința de -a trece dincolo de limite. Era doar o chestiune de timp ca El să se plictisească de jocul
de-a joaca și să stabilească noi reguli, retrăgăndu -se în lumea lui: Dar ce -i veni -ntr-o zi lui
Dumnezeu,/ Că se -arătă închis în curcubeu/ Ș i dete -ntâile porunci,/ Anume ce -i iertat și nu e, să
mănânci. Chiar și în această lume de jucărie pedeapsa este crâncenă și dreaptă , deci mesajul sacru
al textului biblic rămâne intact. Prin urmare, El, Cel Drept lovește o singură dată și din Raiul dulce
și din tihna bună, i -a dat pe cei doi tovarăși afară , în furtună, în momentul în care porunca a fost
încălcată.
A neglijat, însă, că orice pasăre pasăre naște și că în spatele acelor forme imperfecte se află
parte din El, iar jocul imaginat în pripă a în ceput să -și impună propriile reguli, demne să -i ofere
celui plictisit în marea lui poveste, povara de -a nu mai știi ce este plictisul. Dumnezeu nu doarme
sau nu mai poate să doarmă, jocul a devenit mult prea interesant de când omul a fost alungat din
Parad is și ceea ce părea sfârșitul acestor biete vietăți a devenit un spectacol al cărui final nimeni nu
mai poată să -l prevadă, nici măcar Dumnezeu.
Așa cum imperfecțiunea cubului devine semnătura artistului, imperfecțiunea prafului
însuflețit devine semnătu ra Celui Atotputernic, bucată desprinsă din El. Cu fiecare din jucării sale,
Dumnezeu asistă la ceea ce înseamnă să poți să te înalți chiar și cu o aripă frântă. Și jocul abia acum
a devenit cu adevărat interesant, deoarece în spatele fiecărui actor stă o putere dumnezeiască, ce
caută mereu să îl trezească. Mai poți căsca de lene, iarăș, / Când ai o soră și -un tovarâș? rămâne
deci o întrebare retorică, ce nu mai are nevoie de niciun răspuns. Este evident că Dumnezeu nu lasă
nimic la voia întâmplării, nici măcar în joacă.
Dincolo de aspectul ludic al Tablourilor biblice se află chintesența unor versuri de
ABECEDAR al căror mesaj profund se desprinde cu ușurință, cu toate că stilul abordat în cele cinci
poezii pare să reducă totul la o poezie pentru copii. Î nsă, așa cum ne -a obișnuit acest artizan al
cuvântului, în versurile sale jocul devine forma supremă de sfidare a morții și a destinului. Artistul
trudește imitând actul divin și dă slovei de foc puterea să se manifeste în voie, ca în momentul
genezei când la un simplu cuvânt, rostit parcă în joacă, totul a prins contur fără cel mai mic efort:
Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină………..

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
49Psalmii arghezieni –semn al comunicării între psalmist și divinitate
Prof. Diana Elena Dăteșan
Școala Generală Rapolt
Prof. Nicolae Mateș
Școala Generală „Andrei Mureșanu” Deva
În literatura universală psalmii apar în Biblie și sunt un fel de preamărire a lui Dumnezeu.
Ei sunt înrudiți cu imnurile religioase. Ei vin dinspre poezia V edelor (Ryg Veda, Sama Veda,
Atarva Veda, Yariur Veda), din imnurile faraonice (Imnul soarelui Eknaton) . Textele vechi de
preamărire a lui Dumnezeu aveau o intenționalitate sacră și nu una estetică. Ele erau rostite doar în
templu de către preoți, de multe ori nu în fața credincioșilor. Limbajul poetic tindea să se identifice
cu Logosul inițial, creator. Prin Logos se realiza simbolic dialogul cu zeul suprem. Psalmistul
poeziei moderne încearcă prin Logos o nouă relație cu Dumnezeirea. Psalmistul vrea semne
concrete. El vrea un Dumnezeu mai coborât pe pământ, vrea un adevărat dialog. Comunicarea
simbolică nu îi mai este suficientă. Semnele, oniricul, oracolul nu -l mai satisfac. Toate i se par doar
amăgiri, iar dialogul intenționat rămâne un monolog spre „nic iunde”. Interlocutorul divin fie că este
un joc al imaginației, fie un joc al intuiției. În fața acestei nearătări poetul psalmist va avea mai
multe atitudini: de rugăciune și prosternare, de îndoială și chiar de negare. Pentru ultima atitudine
poetul împr umută afirmația lui Nietzsche: „Dumnezeu a murit!”. Începând cu omul arhaic și până în
prezent, omul are în sine obsesia realului. Cunoașterea metafizică îi este insuficientă. El vrea să
cunoască tot ceea ce există prin simțuri, dar mai ales să cunoască ce ea ce este dincolo de ceea ce
vede, ce este dincolo de ce poate cuprinde cu mâna și, poate ceea ce este dincolo de ce gândește.
Cunoașterea ar fi un fel de eliberare dar și o contopire cu Dumnezeirea, cu universalitatea.
Psalmii arghezieni s unt monologuri ale celui care glăsuiește în pustiu ( vocs clamantis in
deserto ), formula aplicată profetului ales și trimis de divinitate, dar neascultat de semeni. Vocea
poetului este vocea omului glăsuind pe un promontoriu înaintat, adresându -se Domnului în hău,
deci vocea pierzându -se în pustiu. Nici un răspuns din marele gol! Monologul nu ajunge niciodată
să devină un dialog. Dar tocmai condamnarea la singurătatea suferită, asumată, aroganța glasului ca
și imensitatea vidului în care răsună, conferă psa lmilor patos (înălțare). Ei sunt psalmi ai patimii în
toate sensurile cuvântului implicând înverșunările pasiunii și apăsările pătimirii. Ei sunt psalmii
celui care „orbecăiește” în beznă. Căutarea luminii în întuneric este chinul celui dornic de a
cunoașt e, căruia i se opune de nepătrunsul.
Verbul poetului în fața lui Dumnezeu, în fața Logosului, cuvânt mai rar implorator, mai
des violent, agresiv, nu urmează căile obișnuite ale rugăciunii creștine. Psalmii arghezieni sunt mai
aproape de Vechiul Testament decât de Noul Testament . Poetul îi reprezintă pe acei mitic –arhaici
care s -au luat la harță cu Domnul lor, au violentat cerul, s -au luptat cu îngerul. Tonul său, în genere,
este acela al unui Iov, cel care nu cedează, nu accepta nici un co mpromis, nici resemnare, care se
afirmă pe sine în fața unui Ieshua pierdut în tenebre și tăcere. Cuvântul său este stârnit chiar de
Tăcerea absolută căreia i se adresează și în care se aude pierind. Poetul nu l -ar fi părăsit pe
Dumnezeu dacă nu s -ar fi si mțit părăsit, uitat de el și nu l -ar fi blestemat dacă nu s -ar fi socotit
blestemat de el. Dar fie că nădăjduiește harul ori sfidează mânia Celui de dincolo, el nu cade
niciodată în indiferență. Psalmul este rugă și cânt ; el cere, imploră și în fața tăceri i cu care i se
răspunde, își interzice să ceară. Demersul este luptă pe limita dintre cuvânt și tăcere, este ardere
lentă, ascultare, căutare, dar și închipuire, viziune. Și mai este și revoltă când nu este invocare. Cel
care invocă, Psalmistul, cheamă și se aude pe sine chemând în gol. Ecouri interioare ale evocării
sale se fac auzite. Se declară un fidel al vechiului stăpân: „Eu, totuși, slugă veche, a Domnului
rămân” (Psalmistul). Este poziția celui care a primit har care este farmec și otravă totodată: „Mi-ai
dat pe negrăite, de ce, nu știu, un har // Pe jumătate dulce, însă mai mult amar” –ambivalența
manifestată în pendularea căutărilor sale între existența plenară și neant (Pe unde și neunde).
Relația Psalmistului cuDomnul este aceea a omului cusemnul. În ce măsură semnul este , în ce
măsură el poate fi cunoscut, iată drama psalmistului. Semnul se află chiar într -însul. Mai este el

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
50semn al altuia? Semnifică el altceva decât o preasubiectivă nălucire?: „Te -am dus de -a lungul
vremii în mine, // Ca un s emn … // Și, făr -a te cunoaște, // Mi -ai fost imbold și -ndemn”.
Drama este a înființării semnului . Are acest semn o ființă, corespunde el Ființei divine?
Unde? În ce fruct? În ce miez se întrupează acest tainic semn? Dar toate semnele acelei ființe sunt
șovăitoare, semne incerte, răzlețe, dominate de neființa morții care pe toate le șterge și nu de Ființa
absolută, eternă:
„Și toate ale tale, menite să mă -nfrunte
Au fost ca niște slove cuprinse -n umbra mare
De veșnicii rostite în câte -o scăpărare
Al tău e și cuvântul închis ca și pământul
Și-n furtuni și viscol ca și -n tăcere sfântă,
Se aude vocea lumii, că blestemă și cântă
Dar semnele, doar semne, răzlețe și adunate,
Nu mai mi -ajung, părute și nici adevărate”.
De aceea drumul Psalmistului se pierde în noapte. Niciodată „uniunea fericitoare” nu se
desăvârșește. În schimb, Psalmistul dispune de cuvânt. Și el opune cuvântului său, cuvântul
„închis ” deci tăce rii divine.
Monolog al celui ce vorbește în pustiul marii tăceri, psalmul arghezian consemnează
neputința de a da cuvântului o ființă, alta decât aceea a poeziei.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
51Psalmii arghezieni sau ,,în căutarea identității pierdute”
Prof. Drăguș Georgeta
Colegiul Tehnic de Vest, Timișoara
Identitatea goală, descompunerea și deformarea, transcendența goală, creștinismul în
ruină și irealitatea senzorială, concepte sensibil delimitate de Hugo Friedrich în Structura liricii
moderne șireperabile în Psalmii arghezieni își dezvoltă o întreagă paradigmă semantică și un traseu
interpretativ bazat pe cele mai incitante forțe magice ale cuvântului, disonanțe moderne ale
limbajului poetic sau violențe ale unei fantezii redundante:,,În descri erea liricii moderne a trebuit să
recurgem aproape mereu la concepte negative.De aici a rezultat, însă cât de consecvente sunt
filiațiile sau corespondențele fiecăreia, chiar și a celor mai anormale caracteristici ale stilului
ei.Astfel, lirica modernă poa te fi recunoscută în structura ei chiar și acolo unde încifrarea vorbirii
sau arbitrarul procedeelor ei sunt extreme.Pe de altă parte, consecvența interioară care se manifestă
în tendința ei de evadare din realitate și normalitate alături de autonomia pân ă și a celor mai riscante
aventuri de limbaj e o indicație pentru valoarea unui liric și a unui poem.”25
Psalmii arghezieni urmează strategia lirică a monologului adresat prin care se creează o
legătură retorică de ordin discursiv, între eul liric și o ins tanță superioară, absentă sau indiferentă,
care nu răspunde niciodată .
Întrucât rămâne învăluită în tăcere, divinitatea argheziană are un mare grad de
indeterminare.Atributele divinității rămânând inaccesibile, psalmistul vorbește despre sine prin
raport area dramatică la acest tuimpersonal, tăcut.Dacă turâmâne în indeterminare, eul liric își
adună diverse atribute rezultate tocmai din poziționările ambigue în fașa transcendenței.
Incipitul fiecărui psalm se poate constitui într -un subtitlu care are une ori valoare
aforistică, dar se raportează indirect la o nonidentiate modernă,fie a psalmistului, fie a creatorului:
Psalm (,,Aș putea vecia cu tovărășie” ),Psalm (,,Sunt vinovat că am râvnit”),Psalm(,,Tare sunt
singur, Doamne, și pieziș”), Psalm(,,Ruga mea e fără cuvinte”), Psalm(,,Pribeag pe șes, pe munte
și pe ape”), Psalm(,,Făr -a te ști decât în presimțire”), Psalm(,,Sătul de ce se vede, flămând de nu se
vede ), Psalm de tinerețe(,,Cu ochii Doamne -n turla -ți milostivă”).
Traseul interpretativ ar putea fi j alonat pe opzițiile identitate -nonidentitate, în care
umanul dobândește profiluri identitare multiple.Rețeaua ideatică a eului poetic arghezian în raport
cu divinitatea este axată pe efortul de a fi.Trama discursului se țese în jurul alternanței pronomina le
eu-tu.Se instalează o dualitate ontică, deoarece mulți psalmi stau sub regimul nocturnului, care este
un regim al pericolului și al fantasmelor terifiante.Prin versul ,, Și fiecare este și nu este" , existența
se ambiguizează sau se relativizează, între afiși anu fi. Se creează o antiteză, un existent și un
nonexistent care conferă Psalmilor o ambiguitate debordantă.Din această cauză și fără a forța nota ,
am putea spune că Psalmii arghezieni se tranformă în pseudo -Psalmi , iar poetul își asumă
orgolios ul statut al creatorului unui anti -limbaj format din detritusuri, din ,,rămășițe”, scopul
psalmistului fiind acela de a transforma în nonidentitate magia divină, de a folosi întrebările pentru
a face singur răspunsurile, pentru a tranforma durerea exterioa ră într -o durere interioară , pentru a
lucra psihanalitic asupra urzelilor din țesătura misterioasă a sufletului uman.
Lirica modernă autosuficientă și autarhică știe că poate tematiza orice într -un limbaj
purificat de orice referință reală.Religiozitate a devine un joc estetic în care se tematizează atitudini
umane esențiale.În poetica modernă distincția dintre semnficant și semnificat este labilă, deoarece
limbajul liric transpune în stil (semnificantul liric)ceea ce trebuie să fie adâncimea conținutului
(semnificatul liric).Chiar apelativul ,, Tu Doamne…" suspendat în forme nominale fără determinări,
expresie a refuzului semnelor divine, implică și un refuz al sememelor lingvistice .
Prin utilizarea negativului ,,nu” și a substantivelor simbolice interioa re, eul se adresează
acestui ,,tu” impersonal, mai ales din cauza fricii de moarte, de singurătate.În expresia poetică apare
conturat un plan al făpturii umane; opus și simetric apare un plan sugerat doar –planul divinității
25Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, București, Editura Univers,1998,p.210.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
52care rămâne nedeterminată, adic ă fără atribute în expresia(forma) poemelor.O interesantă opoziție și
simetrie se stabilește înter numit și determinant, (pe de o parte) și nenumit și nedeterminant (pe de
altă parte).Apare o identitate a a psalmistului conturată prin pregnanța expresivă a unei atitudini
care poate diferi de la psalm la psalm (eul liric al psalmistului) și o absență(o lipsă de identitate)
amintită printr -un vag ,, tu"sau ,, Doamne": ,,Eul se risipește, astfel, printr -un dubiu asupra
identității, prin de -personalizare și prin căutare <<în somn și amintire>> a unui suflet arheologic,
personaj din trecut cu care ar dori să converseze și să se identifice.”26,,Te-am urmărit prin stihuri,
cuvinte și silabe/Ori pe genunchi și coate târâș, pe patru labe./Zărind slugărnicia și cazna mea
umilă /Ai să primești flămândul,mi -am zis, măcar de milă.”
În relația cu divinitatea, numită, chemată, antropomorfizată, poetul arată,vag, că spaima
nu este dată de Dumnezeu, ci de teroarea morții.Atingerea cu viziunile halucinatorii ale morții
sugere ază obsesia simbolică a fricii interioare, a limitei pe care o provoacă relația cu apusul
existențial,în fața bolii, a neantului, a morții.”27
Realismul și grotescul, incluse în lumea poetului, creează un ritm și o așteptare fără
deșertăciune și fără falsi tate, înspăimântată de noncunoaștere și de nonidentitate.
Titlul și incipitul din Psalm (,,Tare sunt singur, Doamne, și pieziș…” )deschid un
orizont de așteptare tensionat.
Singurătatea și oblicitatea, poziționarea neconvențională în lume sunt exprimate, la
nivel semantic, prin paradigma ,,copacului pribeag” , care are ,,fruct amar” și,,frunziș/Țepos și
aspru -n îndârjire vie” .Primul vers are o evidentă corespondență cu distihul final, închizând, ca -ntr-
un arc de cerc tensionat conștiința dureroasă a însing urării în orizont uman.Distihul final închide
circular poemul și reprezintă o aspirație a regăsirii sinelui: ,,Să bată alb din aripă la lună/Să -mi dea
din nou povața ta mai bună.":
,,Interpretând rolul îngerului răzvrătit, poetul a contestat, e drept, conc eptul de
divinitate, propunând în locu -i un teribil neant.Dar negarea e și o uzurpare .Moralei suspendate i se
preiau tacit, unele atribute.Nihilismul e corectat printr -o mișcare constructivă în mecanismul estetic,
amoralismul satanic e zăgăzuit de compasi unea subtextuală pentru dezmoșteniți.”28
Psalmii arghezieni nu sunt itinerariul dreptcredinciosului care aspiră la desăvârșirea
interioară prin iluminare sau harul divin, ci unicul drum al unui om caree -ți caută semnul,
identitatea: .,,Dar toate semnele ac elei Ființe sunt șovăitoare, semne incerte, răzlețe, dominate de
neființa morții care pe toate le șterge, și nu de Ființa absolută, eternă:29,,…Și toate ale tale, menite
să mă -nfrunte /Au fost ca niște slove cuprinse -n umbra mare/De veșnicii rostite în câte -o
scăpărare./Izvoarele și stânca, pădurea, umbra,vântul./Al tău e și cuvântul închis ca și pământul
./Dar semnele, doar semne, răzlețe și -adunate/Nu mai
mi-ajung,părute și nici adevărate.”
Psalmii sau , ,pseudo -psalmii” devin o revelație de tip antitetic, descântec -blestem, în
spațiul cărora poetul își caută înfrigurat, identitatea, prin intermediul cuvintelor.Importanța
stăpânirii cuvintelor ține de puterea semnificantului, ce ajută, magic, să se ivească reverberații
misterioase ale semnificatului, în cău tarea febrilă a unei absențe sau a unei identități de mult
pierdute.
Bibliografie
1.Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, București, Editura Eminescu,1979.
2.Noemi Bomher, Amurgul poeților, Iași, Editura Universității ,,Al.Ioan Cuza”,2002.
3.Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, București, Editura Univers,1979.
4.Gheorghe Grigurcu, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș, București, Editura Minerva,1989.
26Noemi Bomher, Amurgul poeților, Iași, Editura Universității ,,Al.Ioan Cuza”,2002,p.58.
27Idem, ibidem ,p46.
28Gheorghe Grigurcu, De la Mihai Eminescu la Nicolae La biș,București, Editura Minerva,1989 ,
p. 79.
29Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, București, Editura Eminescu,1979, p.85.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
53Rugă de vecernie de Tudor Arghezi -analiză literară
Prof.Ducu Luminița
Colegiul Națio nalOctavian Goga , Sibiu
Rugă de vecernie este publicată în Viața românească , din octombrie 1912, apoi cuprinsă
în volumul Cuvinte potrivite (1927). Poezia debutează prin afirmarea plenară a eului liric –afirmare
subliniată de forma accentuată a pronume lui personal de persoana I: ,, În mine se deșteaptă o –
ntreagă omenire ”. Caracterul reflexiv al verbului marchează, încă din debut, condiționarea relației
eul liric –lume. Este o relație ce presupune sentimentul continuității, ce se bazează, în termenii lui
Ș. Cioculescu, pe ,, o conștiință ancestrală ”. Afirmarea eului poetic în raport cu omenirea este pusă
sub semnul eternității; poetul se joacă cu timpurile verbale în scopul de a uni prezentul și trecutul
într-un contingent etern : ,, Sunt cei ce -au fost pe vremuri, sunt cei ce sunt acum ”. În acest cadru al
originilor asumate este strecurat simbolul grădinii, simbol relaționat din nou la eul poetic: ,, Cîte-o
grădină veche, surpată -n suvenire, / Mi -aruncă dinainte belșuguri de parfum ”. Pe lângă conotațiile
deparadis terestru, grădina semnifică un centru al cosmosului, punând eul în relație cu
transcendentul, cu sacrul. Stilistic, atributele grădinii sugerează ideea de ancestralitate: pe de o parte
grădina e ,,veche”, pe de altă parte este definită printr -un p rocedeu de ,,dematerializare” (Ș.
Cioculescu), căci ruina grădinii e localizată în amintire.
Grădina, ca spațiu privilegiant pentru regnul vegetal, îi transmite ființei lirice ,, belșuguri
de miresme ”; acest ultim atribut marchează o lipsă de determinare a centrului lumii. Urmărind
demonstrația lui S. Alexandrescu, simbolul grădinii argheziene este așadar unul nedeterminat.
Concluzionând, strofa întâi certifică afirmarea eului liric în raport cu un centru sacru al lumii; dar
prin trăsăturile acestui centru, poetul sugerează o nedeterminare a lui.
Debutul strofei următoare marchează criza ființei poetice. Regimul afirmativ al verbelor
de până acum este continuat prin folosirea unei conjuncții copulative : ,, Și de la sfântul palid, sfârșit
și blând pe cruce / La biciul ce -l izbește și -l sângeră -n obraz / Pe nesimțite nu știu ce -nvecinare
duce ”. Versurile strofei sugerează trecerea de la centrul lumii sacre, caracterizat prin nedeterminare,
la lumea profană materializată dur. Traseul eului liric este acela de p endulare între extreme –lucru
remarcat de Ș. Cioculescu pentru care textul este ,,poema nehotărârii între atitudinea poeziei sociale
sau a celei individuale”.
Proiectul oscilant al poetului sfârșește în cele două extreme. Aspirația ascendentă spre
sacru și spre reflectare asupra sinelui –centru al lumii are ca finalitate sensibilizarea unui registru al
nedeterminării. Aspectul este reluat și în această strofă; atributele sfântului de pe cruce sunt
dematerializate : palid ,sfîrșit șiblînd . Patima sfântul ui, mântuirea lui –dar și cea a poetului –
sfârșește în nedeterminare. Motiv pentru care ascensiunea se metamorfizează într -o replică
descendentă, de plonjare în materialitate. Biciul resimțit de poet este situat în profanul dur, care
izbește șisângeră orice tentativă spre ascensiune.
Acest traseu între extreme al eului liric nu este asumat conștient; poetul –devenit homo
duplex –se trezește ,, pe nesimțite ” într -o condiție oscilatorie. Pendularea nu este provocată, este
doar notată și atribuită unei le gi a atracției extremelor: ,, nu știu ce -nvecinare duce ”. În această
poezie argheziană, urmând tiparul întregii lirici a poetului, extremele nu presupun automat ruptură;
eul nu alege între /sau.Criza ființei poetice nu este o ruptură, pentru că el, poetul, are puterea de a
alege și/și. Poate fi depistată aici o parte din schema ternară propusă de N. Balotă: transfigurare –
reverare –întrupare. Poezia profanului nu este ruptă de cea a eului sacralizat, este doar transfigurată
și revelată.
Grația poetică re zultată din revelare anulează, deci, criza rupturii, de unde afirmarea
dualității de la sfârșitul strofei : ,, Și rând pe rând sunt unul și celălalt ”. Falsa criză este așadar,de
fapt, o conciliere.
Strofa a treia marchează asumarea concilierii. Eul individ ual, cel ce aspira spre centrul
sacru, se definește acum drept zăplaz . Într -o limbă ,, neaoșe ” se sugerează faptul că eul poetic poate
să-și învecineze cele două tendințe, marcându -le însă granițele. Tendința spre poezia individuală,

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
54revelată, a sacrului es te realizată acum dintr -o serie de simboluri. În eul liric se individulizează
inimi care bat ,, ca niște turle de clopote ”. Prin ele, eul deschide o poartă a cerului ,,al cărui scop era
de a restabili printr -un artificiu axa primordială ruptă” ( Dicționarul de simboluri ). Încercarea
orgolioasă de a re -face lumea inițială transformă eul în erou. Orgoliul creatorului nu este în
dezacord cu tendința profană, căci : ,, n-a fost / Nu este, n -o să fie și -n van va să suspine / Eroul meu
din suflet de râsul celui pros t”. Într -o sintaxă care nu respectă o logică ușor accesibilă ideea eului
poetic este susținută și de alternarea timpurilor verbale –trecut, prezent, viitor –și prin strecurarea
unor elemente de limbă veche românească : în van ,va să suspine . Râsul prostu lui, cu trimitere
directă la râsul ironic al Sarei, nu afectează eroul –poet; există o conciliere susținută și de timpul
etern valabil.
Portretul eului conciliator este reluat în strofa următoare. Poetul își asumă atributul
suprem al Antichității, al Poe ziei : ,, voia mea de bine, frumos și adevăr ”. Poetul voluntar, aspirând
spre Ideal, permite propriei voințe ,, să-și ție și -acolo -n gînduri jugul ”. Idealul, deci ascensiunea, nu
neagă profanul, în speță jugul , deci căderea. Mai mult chiar, eul liric are voi nța de a nu lăsa să
predomine vreuna dintre extreme : ,, Simțindu -mi spinii frunții ieșind cu răni prin păr / Sunt cel
dintîi porunca s -o dau : Aprindeți rugul ! ”. Pendularea lui homo duplex trebuie să fie continuă; a
excela într -o extremă înseamnă a obține efectul contrar. Fruntea eului sfârșește prin a fi rănită de
spini; neglijarea profanului duce la o întoarcere brutală în acesta. Și atunci eul poetic își afirmă
unicitatea și originalitatea dând porunca de a se purifica.
Atributele purificării sunt tras ate printr -un ton imperativ. Sfântul sfârșește în cenușă ,
ceea ce din punct de vedere escatologic înseamnă că Idealul sfârșește în precaritatea vieții omenești.
Sfîntul își atribuie și o ,, scrâșnire ”, sacrul fiind completat de materialitatea profanului. Pu rificarea
argheziană presupune o îngropare a eului în materialitate, dar și o renaștere din focul ce -l cuprinde.
Efortul creatorului aduce, finalmente, cu munca unui Sisif. Răspunsul la tonul imperativ este dat
fără dubiu. Travaliul poetic, asumat de eul l iric–este utilizat din nou pronumele personal accentuat
–declanșează reacție în ceilalți. Universul de așteptare se împlinește; poezia argheziană contestă
mitul geniului romantic închis în sferele sale, neînțeles și rupt de realul debusolant. Eul arghez ian
își convertește chiar și statutul de poet al cetății. Poetul nu trebuie să se solidarizeze instantaneu
celorlalți, trebuie doar să -i ,,transfigureze”, în termenii lui N. Balotă. Se realizează o astfel de
transfigurare sortită să schimbe statutul maselo r. Printr -o comparație, metoda analogiei îi permite
poetului să imagineze o identitate generalizatoare; omenirea e ,, un norod de pașnici și veseli
asasini ”. Raportați la ideal, oamenii, deci poezia socială, asasinează puterea de a transcede realul.
Realul transformă poezia într -un manifest, o declarare francă a unei finalități clare : ,, dreptatea
lumii viitoare ”. Dincolo de argumentația negativă, poetul găsește liantul între extreme: ,, Unii-
nvârtesc săcurea, ceilalți desfoaie crini / Cu sufletele -n beznă și degetele -n soare ”. Prin
transfigurare, distrugerea –securea –ca și puritatea –crinul –devin atribute ale asasinilor ; bezna și
soarele sunt puse în același plan, anulând opoziția.
Poetul realizează o alternanță neobișnuită a gradului de determinare a cuvintelor.
Pronumele nehotărât și demonstrativ –unii șiceilalți –își pierd statutul de indeterminare a
termenului, căci se contopesc în globalul omenirea , cu o unicitate evidentă. Traseul este de la
nedeterminare la o netă determinare a obiectului; mai mult chiar, omenirea nu este exterioară
poetului, ea este reflectare în el a realului. Eul liric primește calitatea de poet social prin această
reflectare.
Strofa următoare propune postularea rolului privirii; ochiul înseamnă o cunoaștere
directă, nemedi ată, dar și transcendere a realului. Privirea are rolul de a rupe contopirea eului cu
ceilalți –primul cuvânt este o conjucție adversativă –. Privirea e echivalată cu o cunoaștere
superioară ,, de sus ”, dincolo de profan, localizată în ,, umbra lumii ”. Din zona crepusculului,
intermediară, se întrupează un alter -ego poetic, un suflet . Poetul social este completat din nou de cel
individualist și orgolios, dar ipostazele sunt reunite: ,, Și-atunci visez cu gloata să bat poteca humii /
Purtând în vârful lăncii, spre cer, o stea mai nouă ”. Sub imperiul visului, a acelei facultăți
generatoare de lumi imaginare, extremele se unifică : huma și steaua îl au pe poetul cu lancea în
mână drept liant.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
55Coordonatele traseului liric sunt clar conturate: eul liric evită criz a neputinței de a alege
între două extreme transfigurându -le, făcându -le învecinate, complementare. Conștiință poetică
modernă, Arghezi preferă medierea rupturii.
Penultima strofă mai tatonează doar o elucidare a cauzelor care au generat învecinarea
extre melor. Poetul pune pe același plan călăii cu iobagii și cu apostolii numindu -i generic eroi.
Pecetea eroicului aparține eului poetic; acesta este un erou întemeietor, un creator de lumi. Este un
erou ce vine din noapte, cu scopul de a face lumină, de a înt emeia lumi. Poezia însăși primește o
definire explicită în strofă : ,, De unde -această piatră cu fețe de noroi / Și scăpărând cu focuri de –
azur și de rubine ?”. Poezia este clar determinată: rolul adjectivului pronominal demonstrativ de
apropiere este acela de a sugera relația ei cu poetul. Poezia este o piatră , este ascunsă în spatele
acestui simbol : ,,piatra brută este socotită drept androgină, androginia constituind perfecțiunea
stării dintâi” ( Dicționarul de simboluri ). Poezia este starea ideală, perfect ă, care contopește două
extreme –noroiul și focul. Noroiul aparține registrului profan, sugerând o materialitate greoaie; în
același timp, el prevestește focul prin atributele lui de materie primordială (din noroi s -a făcut
geneza). Profanul prevestește s acrul și nu -l neagă; extremele sunt unite prin poezie. Piatra are
puterea purificatoare a focului dobândind la sfârșit transparența imaterială a albastrului.
Materialitatea noroiului și imaterialitatea albastrului se completează în piatră; prin această med iere
poetul vizează finalitatea artei. Focul pietrei este și ,, de rubine ”, iar rubinul în calitatea lui de piatră
prețioasă marchează trecerea de la întuneric la lumină, de la imperfecțiune la desăvârșire. Rubinul
simbolizează, după Portal –citat în Dicți onarul de simboluri –,,emblema fericirii”.
Poezia este o stare ideală, contopind lumi adverse, unind materialitatea cu
imaterialitatea și garantând fericirea eului liric.
Poezia sfârșește în regim interogativ. Creația este relaționată cu creatorul ei: , ,Le sunt
dator odihna ce pleoapa nu -mi atinge? / Le datoresc lumina și faptul crud că sunt? ”. Interogația
cade mereu pe ideea de datorie; dar verbul adatora –pus, nu întâmplător, în formă arhaică –se află
în lipsa unui complement indirect clar marcat. C ui îi este dator poetul? Pronumele personal de
persoana a III -a forma neaccentuată sugerează o ambiguitate, o nedeterminare. Poetul operează o
ascundere a eului în spatele impersonalului. Eul liric își este dator lui însuși, ipostazelor care -i
alungă odihn a și îl fac să -și conștientizeze existența. Misiunea de cântăreț implică oare o
responsabilitate covârșitoare : ,, Cu mine omenirea, Părinte, se va stinge? ”.
Singur în povestea lumii, poetul apelează la Dumnezeu. Titlul poeziei se clarifică abia
acum. Medi tația eului este o rugă spre Părintele suprem, o căutare de răspunsuri. De ce meditația
este o rugă de vecernie? Vecernia este slujba organizată ,,în ajunul sau în ziua unei sărbători”
(Dicționarul enciclopedic ). Sugestia este aceea că actul poetic este o prefigurare a unei sărbători a
spiritului. Ultimul vers își pierde regimul interogativ, eul cere doar ,, pacea și răbdarea s -o caut și s –
o cânt ”. Liniștit, eul poetic cere puterea de a cânta o omenire –una de aici, dar și una ideală.
Traseul liric este o c ăutare și o cântare.
Într-un regim al simbolurilor la care s -a recurs în acest comentariu, nu este lipsit de
importanță că o poezie pusă pe schema unei rugăciuni este construită din nouă strofe. Simbolul
cifrei nouă este unul multiplu. Nouă e perioada ges tațiilor, a încununării eforturilor. Nouă este și
numărul muzelor, simbolizând totalitatea cunoștințelor umane; nouă ar marca Idealul aspirației
argheziene. Nouă este și ultimul număr din serie, e sfârșit și început; poezia e sfârșită în Ideal, în
ascensiu ne și este începută în materialitate, printr -un ciclu perpetuu.
Textul de față este o ars poetica , o confesiune și asupra poetului. Arghezi pune în relație
un text programatic cu un titlu sugerând poezia religioasă. Explicația rezultă din legătura strânsă pe
care autorul o găsea între poezie și credință; pentru el poezia este ,,starea religioasă a sufletului
nostru” (articolul Poezia ). Din această perspectivă, Ș. Cioculescu plasa poezia în capitolul Între
credință și tăgadă din lucrarea Tudor Arghezi , defi nind-o drept ,,o poemă a nehotărârii”. Poate că
textul se poate citi și altfel; apelând la o lectură ce depistează simboluri și procedee stilistice, se
poate demonta nehotărârea argheziană. ,,Nehotărârea” transpare ca o luciditate asumată de a
pendula într e extreme, de a le învecina. Poezia socială și poezia ,, individualistă ”–în termenii lui Ș.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
56Cioculescu –, lumea obiectuală și cea a ideilor –în termenii lui Platon –, materialitatea și
imaterialitatea sunt complementare la Arghezi, relevate prin cântarea poeziei.
Bibliografie generală
1. Sorin Alexandrescu, Studii de poetică și stilistică
2. Tudor Arghezi, Ars poetica , Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1974
3. Tudor Arghezi, Versuri , Ed. Cartea Românească, București, 1985
4. Nicolae Balotă, Arte poetice ale secolului X X, Ipostaze românești și străine , Ed. Minerva,
București, 1976
5. Șerban Cioculescu, Tudor Arghezi , Ed. Minerva, București, 1971
6. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri , Ed. Artemis, București, 1994
7. ***, Dicționar Enciclopedic , Ed. Științific ă și Enciclopedică,
București, 1978

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
57Cântarea Cântărilor argheziană
Prof. Titiana Dumitrana
Liceul Teologic Penticostal „Logos” , Timi șoara
Desi s -a spus că poezia iubirii argheziene se resimte de influienta eminesciană, adevăr ce nu
poate fi pus la îndoială, dar nici absolutizat, întâlnim în multe poezii argheziene, încadrate acestei
generoase teme, dintre care am selectat doar câteva, o atitudine surprinzătoare fată de iubire, care,
în esentiale puncte, realizează filiatii fertile cu poezia iubirii biblice din cartea Cântarea Cântărilor.
Poetul cuvintelor ne -căutate, fruste, adesea lipsite de delicatetea obligatorie, Tudor Arghezi
întrebuintează un limbaj direct, dar învăluit în parfumul inefabilului, în realizarea portretului iubitei,
evidentiind puritatea, farmecul frumusetii inconstiente ce nu stă în grai, ci numai în murmurul
trupului , în ceea ce nu stii si nu poti să afli despre ea, femeia rămânând până la capăt: …copil abi a-
nflorit;/ Cu fruntea răsturnată, cu visul risipit,/ Ca o dantelă scumpă, pe trupu -ti adormit.
Spiritul se înaltă, atmosfera este de fluiditate gratioasă, armonioasă în prezenta fiintei neatinse
încă de otrava gândirii si -a vegherii , care tocmai dator ită acestei curătii naive îndeamnă la adorare
si la mângâiere: Copil naiv! De -aceea te -ador si te mângâi/ Cu fata -nmormântată ca -n floare de
lămâi/ În carnea -ti netezită de buzele dintâi! (Tu nu esti frumusetea ).
Senzualitatea spiritualizată a trupulu i lasă loc meditatiei pe marginea frumusetii perisabile si
totusi eternă a femeii fără nume, pe care însusi vântul o dezmiardă: Zburdalnică pe glezne/ Se –
ntoarce către casă./ O! vântule, ti -e lesne/ Să -i spui că e frumoasă (Creion) .
În poezia Jignire apare regretul pentru iubirea pierdută. Noul Adam, care -si făurise femeia din
lutul românesc cu gesturi atente și îndrăznete de demiurg, cu bucuria chinului dulce transferat
creatiei, constată, cu regret, că si -a rătăcit rostul creator: Femeie scumpă și ispită moale!/ Povară –
acum, când, vie, te -am pierdut,/ De ce te zămislii atunci din lut/ Si nu -ti lăsai pământul pentru
oale?
Alteori regretă că nu a putut fi de la început pentru a -si crea această fiintă plăpândă predestinată
suferintei cu propriile mâi ni, după un tipar propriu: Căci nu fui de la -nceput/ Ca să te fi fost făcut,/
Eu, cu degetele mele,/ Din luceferi și inele!/ Ti -as fi pus ca să nu suferi,/ Pleoape smulse de la
nuferi,/ Ochi câte un bob de rouă,/ Licurici în lună nouă./ Sânii, ca doi pui d e mierlă,/ I -as fi pus în
câte-o perlă./ Si de fiece obraz/ Un rubin ori un topaz (Lingoare).
Varianta biblică a frumusetii iubitei -mireasă are câteva aspecte comune cu viziunea argheziană:
Ce frumoasă esti, iubito, ce frumoasă esti!/ Ochii tăi sunt och i de porumbită, sub măhrama ta./
Părul tău este ca o turmă de capre poposită pe coama muntelui Galaad./ (…)/ obrazul tău este ca o
jumătate de rodie, sub măhrama ta/ Gâtul tău este ca turnul lui David zidit ca să fie o casă de
arme; o mie de scuturi atâr nă de el, toate scuturi de viteji./ Amândoi sânii tăi sunt ca doi pui de
cerb, ca gemenii unei căprioare, care pasc între crini (cap.4: 1,3 -5).
ÎnPsalmul de taină , capodopera liricii erotice argheziene, iubirea apare ca o formă de epifanie;
limbajul este sacralizat preluând imagini si simboluri biblice: bătut în cuie, crucea mea, căile
luminii, cunună, spinii , simboluri ce se înscriu în paradigma cristică a jertfei de sine, o imagine a
realitătii brutale a neîntelegerii, a neputintei de a accede la t aină, spinii din cununa poetului
reprezentând ceea ce iubita nu poate atinge prin propria întelegere si jertfă.
Reprezentările erotice de maximă senzualitate, în care natura, vesnicul depozitar al dorurilor
poetului, este prezentă si rezonantă, se împletesc cu imagini ale sacralitătii. Metafora femeii –
mireasmă realizează imaginea frumusetii care te invită la contemplatie mută, la supunere vasală si
închinare, la recunostintă si regret.
Femeia -slovă închipuie o lume în care prezenta inefabi lă, îmbrăcată mai mult în miresme decât
în vestminte, se instituie într -un discurs despre posibila și dorita refacere a sferei originare prin
pierdere și regăsire în cuvânt. Sirul metaforelor continuă în imaginea femeii -secure, pur trandafir,
cămin al doru rilor mele, fântâna setii -nviersunate, pământ făgăduit de ceruri, trimitând la sugestia,

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
58niciodată epuizată, a întâlnirii nesperate între cer și pământ, întâlnire intermediată de miracolul
iubirii:
Femeie răspândită -n mine ca o mireasmă -ntr-o pădur e,/ Scrisă -n visare ca o slovă, înfiptă -n
trunchiul meu: săcure,/ Tu ce mi -ai prins de cântec via a cu brate strânse de grumaji/ Și m-ai
pornit ca să mi -o caut la tine -n palme și-n obraji./ (…)/ Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe
crucea mea/ Șicare-n fiece miscare pierzi cu -o petală câte -o stea./ Cămin al dorurilor mele,
fântâna setii -nviersunate./ Pământ făgăduit de ceruri cu turme, umbră și bucate./ (…)/ Tu ce -nfiori
pe sesuri plopii cânt treci, din crestet la picioare,/ Si prinzi de tot ce te-ntâlneste o plasă caldă de
răcoare./ Tu ce scrutezi, scotându -ti sânii pe jumătate din vestminte/ Ca să -i sărute focul gurii,
cuprinsi de mâini cu luare -aminte,/ Pustia vremii, străbătută de soimi de scrum și de nisip,/ Cărora
vântul le -mprumută o -nfătisare fără chip;
Îndrăgostitul din Cântarea Cântărilor , (acest tandru poem despre iubire, care celebrează darul lui
Dumnezeu, iubirea trupească dintre femeie și bărbat), îsi aseamănă iubita cu trandafirul din Saron,
cu crinul din văi, ale căror miresme umplu nu numai grădina, valea, ci mai ales inima -pereche: Eu
sunt un trandafir din Saron, un crin din văi./ Ca un crin în mijlocul spinilor, asa este iubita mea
între fete (cap.2:1 -2).
Fata, la rândul ei, îi răspunde asemenea: Ca un măr între copacii p ădurii, asa este prea iubitul
meu între tineri. Cu asa drag stau la umbra lui si rodul lui este dulce pentru cerul gurii
mele(cap.2:3).
Împlinirea iubirii este urmărită și exprimată în ambianta universului casnic din care natura
vegetală si animală, î n toată bogătia si varietatea ei, nu poate lipsi. Sotia este invitată într -un paradis
domestic, grădina mea, în care mirodeniile sfinte creează impresia de rai biblic: Halucinata stiintei,
vino în grădina mea,/ Unde busuiocul a crescut ca brazii, si măcesi i/ Zgârâie sâmburii sânului prin
inul cămăsii.
Eadevine stăpâna acestui univers care se pătrunde de prezenta ei: Pământul umblă după tine să
te soarbă/ Cu vârfuri boante de iarbă oarbă (Mireasa).
Prezenta femeii fertilizează acest univers în care bărbatul devine, tot datorită zeitătii feminine
care-l animă, un luptător, un demiurg: În jugul bratelor tale/ As urca greul cerurilor goale/ Si
muntii lunii până -n pisc (Mirele).
Femeia este invitată să fie ea însăsi grădina în care miresmele s tăruie asemenea celor din grădina
miresei din Cântarea Cântărilor: Vrei tu să fii grădina mea,/ De iarbă mare și de catifea?
(Logodnă).// Esti o grădină închisă, soro, mireaso, un izvor închis, o fântână pecetluită./ Odraslele
tale sunt o grădină de rodii, cu cele mai alese roade, măslini negri si nard;/ nard si sofran, trestie
mirositoare si scortisoară, cu tot felul de tufari de tămâie, smirnă si aloe, cu cele mai alese miresme
(cap.4:12 -14).

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
59Estetica urâtului la Tudor Arghezi
Prof. Fârdă Mioara
Grup Școlar de Poștă și Telecomunicații, Timișoara
Tratând tema esteticului fie în domeniul artei, fie în cel al educației, termenul de „estetic” se
suprapune peste cel de „frumos”, definind ceea ce este plăcut văzului sau auzului. Nicolai Hartmann
susținea că frumosul este ,,obiectul universal al esteticii” combătând astfel obiecțiile potrivit cărora
ceea ce se atinge în realizările artistice nu este întotdeauna frumo sul, că ar exista genuri întregi ale
valabilității estetice care nu se reduc la frumos sau că estetica are de -a face și cu urâtul. Hartmann
arată că „frumosul” poate fi înțeles, în sens larg, ca fiind ceea ce are în genere valabilitate estetică,
devenind s inonim cu o categorie universală a valorii estetice, sau, altfel spus, frumosul, în această
accepție strict estetică, trebuie înțeles ca un concept suprem al tuturor valorilor estetice. În sens
restrâns, frumosul stă în opoziție cu sublimul, tragicul, graț iosul, comicul etc.
Trebuie însă acceptat că în estetică avem de -a face și cu „urâtul” ca termen de opoziție al
„frumosului”, însă tot o categorie variabilă, existentă doar prin opoziție și datorată criteriilor variate
de stabilire a categoriei, adevărate paturi procustiene . Într -un anumit grad, „urâtul” intră chiar în
toate speciile de frumos. Există trepte ale frumosului de -a lungul întregii scări, de la frumosul
desăvârșit până la urâtul notoriu. Analiza valorii a stabilit că determinarea acesteia este dată și aceea
a opusului ei, și invers.
Această categorie estetică, studiată ca noțiune nouă în procesul educativ o dată cu versurile
lui Tudor Arghezi, era impusă în literatura franceză de Charles Baudelaire, cu volumul de versuri
Fleurs du mal , apărut î n 1857, iar în literatura română de Tudor Arghezi, prin volumul Flori de
mucegai , publicat în 1931. Poezia Testament care deschidea volumul de debut, Cuvinte potrivite ,
anunța existența urâtului imanent existenței. Frumusețea se naște „din bube, mucegaiuri și noroi”,
adică din zonele abjecției, „dând în vârf ca un ciorchin de negi”, frumusețea constând în
manifestare, în înflorirea urâtului existențial.
Regăsim în poezia Flori de mucegai , care dă și titlul volumului, versuri care prezintă această
înflorire a subteranei existenței umane, în urma unor experiențe reale care dau abjecției un aer de
familiaritate: „Sunt stihuri fără an/ Stihuri de groapă,/ De sete de apă/ Și de foame de scrum,/
Stihurile de -acum.” Sunt versuri în care nu mai există nimic divin ș i care par să pună capăt
pendulării între credință șităgadă și care strigă după dispariție și purificare. Îngerilor le corespund
hoții și tâlharii care ucid și jefuiesc la drumul mare. Lumea pare atinsă de „streche” și totul este
altfel decât ceea ce își dorește: „Nu știu ce -mi vine:/ Aș mânca din fitecine/ Și mi -aș pune mintea și
cu tine,/ Ca un porc./ Mă arde, mă frământă, mă întorc.” ( Streche ) Căutarea unei ieșiri este inutilă,
iar revolta împotriva divinității mute pare a trece în plan secund: „Îmi cau t leacul/ Și la Dumnezeu
și la Dracul,/ Degeaba.” ( idem ) Absența libertății, intensificată de imposibilitatea de a alege, îi fac
pe cei încarcerați, lipsiți de orice speranță, niște morți vii, cu mâinile aparent rugându -se, însă ținute
umil din cauza lanțu rilor, a înlănțuirii și a apăsării sufletești. Răstignirea este incompletă, fără latura
divină: „O șchiopătare de vulturi căzuți din stele/ Prin oțățitul întuneric tare;/ O răstignire fără cruci
și fără schele./ O Golgotă șeasă fără altare.” Închisoarea es te reprezentată mai ales de zgomotul
lanțurilor care îi țin prinși pe vinovați ( Galere ). Candoarea ascunde crime, jafuri, furturi, chiar
fătălăul este un tâlhar de drumul mare. Timpul pare a se opri pe loc, devenind un prezent continuu,
torturant și după „ ora de praf” nu mai bate nicio oră ( Ceasul de -apoi). Moartea are ceva frumos prin
eliberarea de o existență înlănțuitoare: „În beciul cu morții, Ion e frumos./ Întins gol pe piatră, c -un
fraged surâs./ Trei nopți șobolanii l -au ros/ Și gura -i băloasă -i caun sacâs.” ( Ion Ion ) „Az -noapte,
cu luna și popii,/ Opt bòlnavi au dat ortul popii. (…)/ Cu to ții-s în pieile goale,/ Au bube cleioase pe
șale,/ Noroaie de sânge pe piept și picioare.” ( Dimineața )
Iubirea și încercarea de recuperare a sfințeniei așa cum an unța în Cuvinte potrivite („E
pardosită lumea cu lumină,/ Ca o biserică de fum și de rășină,/ Și oamenii, de ceruri beți,/ Se
leagănă -n stihare de profeți.” –Vânt de toamnă ) sunt substituite de instincte și de sluțenie. Dacă în
proza sa personajele margin ale se salvează prin iubire, Rada și Tinca, din poeziile cu aceleași titluri,

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
60se dăruiesc, deșteptând dorința, iar slutul cărat cu roaba primește statutul unui sfânt ale cărui moaște
sunt așteptate de credincioși: „Prin iarmaroc/ Trec moaștele -n roabă,/ Al e lui Hialmar, duse de -o
babă./ De douăzeci de ani întregi/ E cel mai slut dintre betegi.” ( Sfântul )
În cazul acestui poet, estetica urâtului se extinde și la nivelul limbajului prin utilizarea unor
termeni argotici și a unui lexic colorat pentru a prezent a lumea pestriță a mahalalei sau pe cea a
închisorii. Cuvinte sau sintagme precum „nu -ș cum mă -sa”, „fă, Tinco, fă!”, „Să -i saie ochii?”,
„mă”, „bă”, „Am un piron în țâță”, „scurtul (…) îl rupe de boașe”, „O fi fost mă -ta vioară”, fătălăul –
tâlhar pare făcu t „doar anapoda și spârc,/ Cine știe din ce smârc” dau plasticitate poeziilor acestui
volum. Trivialul, josnicul, abjectul conturează imagini artistice amintind de tablourile lui
Hieronymus Bosch, trezind sentimente intense, eliberatoare la nivel psihologi c de efectele negative
ale realității imediate asupra omului. Nostalgia armoniei rămâne totuși ca o umbră care mai poate
încă da speranță: „Ferestrele închise/ S -au acoperit cu ripide și antimise,/ Și odaia cu mucegai/ A
mirosit toată noaptea a rai.” ( Cânt ec mut )
Bibliografie :
Arghezi, Tudor, Versuri , prefață de Al. Piru, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980;
Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi , Editura Eminescu, București, 1979;
Hartmann, Nicolai, Estetic a, Editura Univers, București, 1974;
Rosenkranz, Karl, O estetică a urâtului. Între frumos și comic , Editura Meridiane, București, 1984;

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
61Testament, Tudor Arghezi
Prof. Feher Cristina
Grup Școlar de Protecția Mediului, Cluj –Napoca
“E miraculos cuvântul, pentru că la fiecare obiect din natură și din închipuire corespunde un
cuvânt. Vocabularul e harta prescurtată și esențială a naturii și omul poate crea din cuvinte,
din simboluri, toată natura din nou. ” (Tudor Arghezi, Tablete de cronicar , 1960)
Testament, poezi a care deschide volumul Cuvinte potrivite din anul 1927, este una
dintre artele poetice argheziene, având o valoare programatică: ea explică, în limbajul ei metaforic,
miezul estetic al întregii creații a poetului. Versurile cuprind câteva probleme de ideo logie și
tehnică literară, fără să rimeze însă, pur și simplu, niște idei. Discursul liric, organizat sub forma
dialogului imaginar dintre tată și fiu, respectiv creator -cititor, răspunde la patru întrebări: Ce este
poezia? Care sunt sursele poeziei? Cu m este creată? Care este rolul poeziei?
Ce este poezia?
Finalul celui de -al doilea vers oferă răspunsul: “un nume adunat pe -o carte” Cartea încheagă
în tiparul ei suferința umană rezultată din zbaterea pentru existență. Metafora cărții încifrează
semnifi cații multiple:
a.Pentru urmași, cartea este o treptă de inițiere în experiența străbunilor: “cartea mea -i,
fiule, o treaptă”. Treapta trebuie să fie nu numai urcată, ci și depășită. Niciodata însă uitată. Pentru
poet, treapta simbolizează conștiința apar tenenței la istorie, încadrarea în lungul șirag al
mânuitorilor cuvântului poetic ( de la cei anonimi, până la cei grupați in curente –romantic,
simbolist). Treaptă superioară, poezia argheziană marchează începutul liricii moderne, prin înnoiri
fundament ale. Dupa Eminescu, Arghezi a realizat revoluționarea limbajului poetic.
b.Conținând experiența șirului de generații, cartea este implicit o cronică, o sumă a
evenimentelor esențiale consemnate în scris, un hrisov , în care persistă ecoul celor dispăruți.
Hrisovul este un act domnesc care servea în orânduirea feudală din Țara Românească și din
Moldova, ca titlu de proprietate, de privilegiu. Cartea –Poezie este documentul primordial ce atestă
mutația efortului creator din planul material in cel spiritual, titlul de proprietate lăsat sub forma unei
dispoziții testamentare fiului.
c.Nu în ultimul rând, cartea este “un hotar înalt, cu două lumi pe poale” , adică un punct
de reper cu dublă deschidere, atât spre trecut, cât și spre viitor. “Străbunii”, “bătrâni i”, “bunii”,
“osemintele”, “cenușa morților din vatră” sunt termeni și sintagme menite să sugereze sentimentul
descendenței, al apartenenței și al dependenței de “verticala istoriei”, concret, prima lume.
“Stăpânul”, “domnița”, “domnul” pot reflecta a doua lume, grupul țintă al noului tip de lirism,
intelectualizat, care presupune un receptor avizat.
Care sunt sursele poeziei?
Cartea nu are o origine magică, ci își soarbe sevele din experiența înaintașilor (“sudoarea
muncii sutelor de ani”), suferința și um ilința lor, din limba vie a poporului (“din graiul lor cu –
ndemnuri pentru vite”) și din urât. (“bube, mucegaiuri și noroi”). Utilizarea unor cuvinte
monosilabice, dominate de consoana “r” (“prin râpi și gropi”), exprimă asprimea vieții înaintașilor,
precum și intenția creatorului de -a conferi o expresivitate dură limbajului poetic. Arhaismul
“hrisov”, termenii din fondul popular al lexicului: “rob”, “sarică”, “sapă”, “brazdă”, “plăvan”,
“grai”, “bubă”, “a izbăvi”’ “odraslă”, “slovă”, trădează sursa cre ației. Poet modern, Arghezi își
lărgește obiectul artei, aceasta cuprinde și alte zone decât cele ale frumosului. Începând cu K.
Rosenkranz ( Estetica urâtului, 1853) a fost semnalată expresivitatea urâtului ca modalitate de
avertizare asupra imperfecțiuni lor vieții și totodată sursă de efecte estetice ivite din sentimentele de
repulsie sau oroare. Oribilul, artistic exprimat, devine frumsețe ( Charles Baudelaire). “Bubele,
mucegaiul și noroiul” se preschimbă în “frumuseți și prețuri noi” prin transfigurar e artistică. Verbul
“a isca” denumește actul creației, conversiunea răului în forme ale sublimului.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
62Cum este creată?
Poezia se naște într -un proces temporal îndelungat și istovitor de transfigurare: “Și,
frământate mii de săptămâni, / Le -am prefăcut în ve rsuri și -n icoane”. Icoana reprezintă forma
sublimat artistică a trudei seculare a unui neam de robi. Revoluționarea lexicului poetic este
rezultatul unui efort de durată. Arghezi face în mod deliberat un spectacol retoric dintr -un material
lingvistic refu zat până la el: “Făcui din zdrențe muguri și coroane.”, adică podoabe ostentative;
lexemul “coroane” chiar face trimitere la modele retorice, iar prin “muguri” el definește metafora
revelatoare, cu sensuri de perspectivă
( de înflorire). Limbajul dur, arg otic, licențios, poetizat prin împletiri suave de vorbe, conservă
caracterul evocativ și pitoresc al cuvântului bubos: “veninul strâns l -am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga, dulcea lui putere.” Pentru Arghezi poezia presupune muncă (frământarea
cuvânt ului), dar și inspirație(“Slova de foc și slova făurită / Împerechiate -n carte se mărită”). În
creația sa, au fost armonizate “slova de foc”, harul divin și “slova făurită”, efortul artizanului. “Ca
fierul cald îmbrățișat în clește”, înțelesurile poetice tradiționale s -au unit cu sensurile noi,
descoperite în polisemia virtual inepuizabilă a limbajului.
Care este rolul poeziei?
Poezia are două funcții îmbinate: utilitate socială, instrucție, pe de -o parte, joc plăcut,
amuzament spontan, distracție sau desf ătare, pe de altă parte. “Cuvintele potrivite”, “leagănele”,
“canapeaua”, “biciul” sunt câteva lexeme cheie în jurul cărora se construiesc sensurile poetice.
Sintagma “cuvinte potrivite” definește o sursă și un criteriu fundamental al limbajului poetic,
proprietatea termenilor, implicând sensurile de selecție, îmbinare, meșteșug, căutare, potrivire
artistică a cuvintelor în așa fel încât să exprime cu maxim de fidelitate adevărul. (“Unde vei gasi
cuvântul / Ce exprimă adevărul?, Mihai Eminescu, Criticilor m ei)”. Rod al experienței de veacuri,
poezia acumulează nemulțumirile, neîmplinirile, efectele interdicțiilor imprimate în subconștientul
unei colectivitați: este un mod de răbufnire și eliberare, motivate istoric”Biciul răbdat se -ntoarce în
cuvinte / Și iz băvește -ncet, pedepsitor / Odrasla vie -a crimei tuturor”. Urmările repetatelor refulări,
impuse de istorie și de viață, se încheagă și urcă în lume prin intermediul artei. Comparația “ca un
ciorchin de negi” conține un termen în care sensul monstruosului ( negi) este atenuat prin imaginea
tonică a rodului bogat (“ciorchin”). T. S. Eliot spunea că răul nu poate fi ascuns: cadavrul celui ucis,
îngropat în grădină, va lăstări intr -o zi. Biciul este un instrument de răzbunare, astfel este sugerată
funcția social ă, represivă, justițiară a poeziei. Rostul artei, pe de altă parte, este este una interioară,
îl face pe om capabil să se înțeleagă pe sine în raport cu ceilalți și cu natura, înalță cititorul la
condiția de stapân. “Leagănul”, “canapeaua”sunt simbolurile prin care arta realizează înalțarea într –
o lume impersonală (Titu Maiorescu, Comediile domnului Caragiale ) prin înlăturarea egoismului,
sâmburele răului din om, ( Schopenhauer ) purificarea sufletească prin contemplația artistică, altfel
spus katharsisul aristotelic.
Literatura este scrisă de rob și citită de domn. Domnul, stăpânul, domnița sunt ipostazele
receptorului care dau viață operei prin lectură după ce aceasta s -a despărțit de creatorul ei învățând
să zboare ( Epigraf ).
Bibliografie
Firan Florea, Popa Constantin, Arghezi , (antologie comentată), Craiova, Editura Macedonski, 1993
Ruști Doina, Bacalaureat 1999. Pregătire rapidă la literatura română , București, Editura
Humanitas Educațional, 1999
Texte comentate lyceum, Tudor Arghezi, Arte poet ice, București, Editura Albatros, 1987
Simion Eugen, Rogalski Florina, Enache Daniel Cristea, Limba si literatura română, manual pentru
clasa a XI -a, Editura Corint, București, 2002

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
63Tudor Arghezi –patru decenii pentru nemurire
Prof. Mariana Florea
Școa la de Arte și Meserii Iacobeni
T udor Arghezi este făurarul ( ,, poeta faber” ) unei ” slove de foc ”, ”al slovei făurite ”-
cuvântul elaborat, trecut printr -o sită fină a sensibilității și purității expresiei, este ”slova făurită”
care va strălucicu aceeaș i uriașă putere peste veacuri , ștergând uitarea de pe numele acestui om
veșnic căutător al idealului , acest hotărât, dar totodată nehotărât, asemenea apelor Argeșului, râul
cu care s -a contopit, luându -i numele.
Al. George îl numește ” clasic al viitorul ui”, deoarece , spune acesta , Arghezi a fost
revendicat atât de clasici , cât și de moderni. Dumitru Micu afirmă că opera lui Arghezi este creația
unui romantic. Debutul său în tonalitatea simbolistă a anilor 1910 este continuată cu cea
antisimbolistă, plasticizantă, odată cu publicarea volumelor,, Cuvinte potrivite” și ,, Flori de
mucegai”, de limbajul jocului în ,, Versuri de seară” și ,, Hore”, apoi jeluitor și ironic, cu influențe
populare în ,,Una sută poeme”, limbajul hugolian este transpus într -o manieră proprie
poetului în ,,Peizaje” și ,,Cântare omului”, întâlnim apoi influențe ale limbajului lui Anton Pann în
,,Stihuri pestrițe”, iar neoromantismul și clasicul prin echilibru și armonie închid acest cerc al
curentelor literare în :,, Frunze”, ,,Poeme noi”, ,,Cadențe”, ,,Silabe”, ,,Ritmuri”, ,, Litanii”, ,,
Noaptea”, ,, Frunzele tale ”, ,, Crengi”.
Arghezi a dat naștere unei opere care impresionează, după cum afirmă Pompiliu
Constantinescu, prin varietate și prin întâlniri neașteptate, căci ,, poetica argheziană cunoaște
deopotrivă voluptatea smârcurilor și armoniile astrale”.
Poetul a așezat omul la temelia creației sale. Parcă nici un alt poet nu a reușit atât de
bine acest lucru. Arghezi este un cunoscător al sufletului omenesc, el îi surpr inde atât de bine
puterea și slăbiciunea, îndoiala și nesiguranța, căutarea, nehotărârea, credința și refuzul credinței,
toate acestea într -un limbaj unic, transformând urâtul în artă pură ca un Făt –Frumos din basmele
noastre populare care transformă mâ rțoaga într -un superb cal înaripat numai cu o mână de jeratic.
Frumosul trebuie căutat în orice loc și, cu căt sapi mai adânc descoperi lucruri uimitoare prin
frumusetea lor nemainalnita si neapreciata inca.
Tudor Arghezi iși definește concepția despre ar ta in poemul ce deschide volumul ,,
Cuvinte Potrivite’ ’ prin trei idei fundamentale: Legatura fireasca dintre generații și datoria fata de
strabuni, lupta artistului cu materia limbii si rolul poeziei in viata omului.
Moștenirea spirituală transmi să urmașului este de natura existențială și sufletească.
Strabunii comunica cu generațiile prezente și mesajul lor este acela a libertații care trebuie pastrata
chiar daca asta presupune revolta. Libertatea a fost câștigate anevoios ‘’ prin râpi și gropi
adanci/Suite de batranii mei pe branc i’’, prin truda si suferinta. Cenusa,simbol al slabiciunii este
transformata in piatra, simbol al puterii, al biruițtei, al nemuririi: ’’ Am luat cenușa mortilor din
vatra/și am facut -o Dumnezeu de piatra’’.
Poezia, in conceptia lui Arghezi, este un efort artistic, nu este doar rodul unei inspiratii
de moment; pe lânga har este nevoie și de sacrificiu. Regasim la Arghezi aceasta conceptie a
poporului român conform careia niciun lucru de valoare nu se realizeaza fara sa crificiu, idée care
apare in mitul jertfei creatoare reflectat in capodopera populara ,,Monastirea Argesului’’. Tudor
Arghezi este un ,,Manole al cuvantului’. Mesterul Manole a creat o biserica din caramida,dragoste
și sacrificiu, Tudor Arghezi creeaza o poezie, ’’iveste cuvinte potrivite’ ’ din limbajul si fondul
sufletesc al robilor, cuvinte dure și razvratite: rapi ,plavani, sapa, sudoare .
In poezia lui Arghezi exista o lume magica in care din ,, zdrențe , venin,
bube,mucegaiuri,noroi ‘ ’ isi suge sev a poezia. Din radacinile urâte cresc
icoane,muguri,miere,frumueseti si preturi noi , ceea ce duce la originalitatea poeziei, bazata pe o
mare putere de transigurare; cuvintele sunt duse pâna la rangul de poeticitate, limbajul poetic are
valoare de eufemism, sunt create imagini unice,spiritualizate,totul in liniste si detasare.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
64Dupa cum afirma Gheorge Craciun,Tudor Arghezi crede ca poezia este un limbaj sacru
al omenirii,așa cum credeau romanticii,dar este și o punte de comunicare între genera ii:’’Tipat
intre noaptea care ne precede si ne urmeaza,soluție provizorie intre doua n ecunoscute,,.
Arghezi admiră omul, încrederea în om este deplină, el aduce un imn de laudă omului în
volumul ,,Cântare omului”, dar și în volumul ,, Flori de mucigai”, Arghezi adduce un imn de slavă
procesului de transformare al omului, capacității de a p rogresa a acestuia.
Dar omul nu poate realize aceste lucruri fără ceva solid, fără natura care călăuzește
pașii îndrăgostiților, o natură sălbatică ce va fi domesticită, îmblânzită ,, natura acestei poezii este
dominată, oarecum paradoxal, de o vizi une urbană asupra ei. Căci firea vegetală și animal în
viziunea poetului nostrum se identifică, mai presus de orice , cu parcul (N. Balotă).
Arta lui Arghezi este steaua care calauzește pașii omului veșnic însetat de cunoaștere și
va străluci atâta timp cât puntea dintre generații nu va fi lăsată în uitare .
BIBLIOGRAFIE: Crăciun, Gheorghe; ” Istoria didactică a literarurii române ”, Magister/ Aula,
Brașov, 1997; Balotă, N., ” Opera lui Tudor Arghezi ” Ed. Eminescu, București 1979; xxx,
”Tudor Arghezi i nterpretat de … .”, Editura Eminescu,( ” Biblioteca critică”), București, 1979.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
65Reînvățând “alfabetul” ghicitorii de la Arghezi
Prof. Gîtlan Daniela
Școala “Mihai Viteazul” ,Târgoviște
1. Folclorul și literatura. Treptele parcurse de la ghicitoarea populară la cea cultă
Gâsca / Ară,/ Omul / Mână,/ Câmpul / Alb,/
Sămânța/ Neagră. -pana, scrierea și scrisul
(Niculescu, p.141)
Mult discutata problemă a influențelor exercitate de folclor asupra literaturii române, ca
urmare a unor circumstanțe particulare ale istoriei noastre, implică, de fapt, două aspecte diferite:
-influențele exercitate de folclorul poetic asupra literaturii;
-influențele exercitate de folclor, considerat la modul general, asupra literaturii.
Dacă îi a cceptăm simplificarea , problema influențelor exercitate de folclorul poetic asupra
literaturii ar putea fi ilustrată la trei niveluri diferite: 1. al formelor de organizare; 2. al fondului
tematic și de motive; 3. al stilului. Corespunzător celor trei nive luri, putem să distingem între :
-preluarea unor forme de organizare a enunțului poetic, echivalarea modelelor poetice ale
unor specii proprii poeziei orale cum ar fi basmul, legenda, balada, ghicitoarea etc.
-preluarea unor formule stilistice, proprii l iricii sau epicii orale, cu intenția de a obține
anumite efecte estetice pe care le presupun, spre exemplu, stilul oral, stilul paremiologic etc.
Folclorul și literatura. Treptele parcurse de la ghicitoarea populară la cea cultă
Consecința preluării de lit eratură a unor specii folclorice a constat în apariția unor dublete
“savante” sau “culte” ale formelor “populare” (Angelescu 2)30.
Evoluția ghicitorii culte a cunoscut cel puțin trei trepte , impuse, desigur, de etapele
parcurse de fenomenul literar în ansam blu.
(1) Contemporane cu primele culegeri, formele culte ale ghicitorii au avut un statut diferit,
strecurându -se în aceste colecții printre ghicitorile populare. Astfel se prezintă lucrurile în uriașa
antologie a lui Gorovei, unde stau alături, pentru ace leași subiecte, variante populare și “prelucrări”
culte, ale căror surse sunt de obicei scrierea lui Anton Pann, culegerile lui Ispirescu, Bulgărescu sau
Românul glumeț.
Cauzele acestui fenomen sunt variate : conceptul de autenticitate nu avea granițe bin e
stabilite în această epocă de început, plăcerea de a “imita” modelele și de a -și proba, astfel,
veleitățile literare, a generat o adevărată modă, iar criteriul estetic -distincția reușit / mediocru -era
departe de a se impune. Cauze asemănătoare au dus la “intervențiile” făcute în textele altor specii
folclorice, ca în cazul basmelor culese de Petre Ispirescu sau al baladelor publicate de V.Alecsandri.
Au existat, desigur, și excepții: forme culte, dezvoltând teme populare, intră în circuitul
folcloric, generând noi ghicitori populare. Exemplificăm cu povestea ghicitorii despre scriere , alese
ca motto al capitolului, care dezvoltă metafora aratului, (imaginea gâștii evocând o epocă în care nu
era cunoscut decât scrisul cu pana); uneori, se adaugă ideea c ă scrierea este stăpânită doar de acela
care o învață: Arătură albă, / Sămânță neagră; / Cine poate, / Acela seamănă . Ghicitoarea
cunoscută din publicațiile lui Ispirescu, Bulgărescu și Românul glumeț transpune amândouă temele
în domeniul pastoralei: Câmpu l alb / Oile negre; / Cin’ le vede; / Nu le crede, / Cin’ le paște, / Le
cunoaște . De aici a derivat varianta populară mai nouă, produsă prin contragere: Câmpul alb, / Oile –
s negre; / Cine le paște, / Le cunoaște .
Observațiile acestea ar putea fi o dovad ă că începuturile ghicitorii culte stau sub semnul
lipsei de interes manifestate față de calitățile modelului popular -precizia decupării imaginii de un
tipar “nărăvaș”, care nu se lasă ușor “îmblânzit”. Ori, poate că întâlnirea ghicitorii populare cu
POE TUL era doar… amânată ! …
(2) A trebuit să treacă mai mult de o jumătate de secol, dar una de excepție, pentru ca
literatura cultă să -și definească raporturile cu cea populară. Prin creațiile semnate de Arghezi și
30Silviu Angelescu , “Folclorul și literatura” , în rev. Limba și literatura română pentru elevi , nr.3 -5/1992, p.24 .

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
66de Topârceanu, ghicitoarea cultă se ri dică pe o altă treaptă de evoluție și, de data aceasta, ea
împrumută mai puțin teme și imagini; nici dimensiunile nu mai sunt întotdeauna reduse; este păstrat
în primul rând modelul -structura încifrată (descrierea unui obiect de ghicit) și limbajul metaf oric;
stilul, chiar și atunci când preia din recuzită, este personal și individualizează creațiile, făcându -le
inconfundabile.
În această etapă modelul popular nu este întotdeauna vizibil sau indicat.
(3) Găsindu -și locul și în poezia contemporană , ghici toarea pare să refacă întreaga
istorie: se hrănește cu teme, fie din creația populară (v.Gh.Tomozei), fie de la înaintași -autori de
ghicitori (“abecedarul” semnat de N.Stănescu și Gh.Tomozei după “modelul” alfabetului lui
Arghezi); creațiile se înșiră cu minți cu denumirile consacrate în mediul popular -ghicitoare, dar și
cimilitură -și se orânduiesc în veritabile culegeri tematice. E prezent, de altfel ca și la Arghezi, tot
arsenalul de formule și imagini din ghicitoarea populară, iar micul poem devine un mozaic de
variațiuni pe aceeași temă, în care putem recunoaște variantele populare reproduse aproape identic:
-Dar ce e luna, / vechea și buna ? / Poate fi mâța cu potcoave / de garoafe, / jucând șindrilele / în
toate zilele. / Ori inelul doamnei / în ochiul bulboanei, / ori oală unsă / după munte -ascunsă ? / O
prinzi în stropul de apă / și -ți scapă, / o culegi / și n -o înțelegi. / Seara se năruie, / noaptea se
sparge / dar, de -o visezi, / se întoarce…
2. Arghezi decodifică ghicitoarea
Prin petala de opal / Se străvede un cristal, / Și -ntr-un sâmbure de ceață, / Strânsă -n tainele
de viață, / Încolțește veșnicia.
ARGHEZI., Giuvaere
Chestiunea prelucrării ghicitorii nici nu s -a ivit până la Arghezi. Stau drept cauză prejudecăți
estetizante; în al doilea rând, așa cum arătăm, este o specie greu de abordat, datorită formei
concentrate și structurii gnomice, prin care se refuză unei încercări de asimilare.
În literatura sa “pentru copii”, Arghezi aplică structurii un tratament ironic: mecanismele
metaforei sunt etalate fără reținere. Prin topicalizarea funcției fatice, Arghezi decodifică ghicitoarea
(Parpală -Afana).
Arghezi procedează la o însușire a ei prin analogie (Cesereanu)31.Alfabetul , din ciclul
poemelor Copilărești , e o suită de ghicitori în tonul di dactic spiritual al fanteziei populare. Intenția
este cărturărească, dar este asimilată întru totul particularităților populare ale speciei, conținutului și
scopului ei: Cine vine mândru și călare / Și nici măcar cal nu are ? (M); O să -ți fac o întrebare: /
Cine -i gol, rotund și mare ? (O); Fuge după coadă / Și n -o poate prinde . (C); Îi atârnă, de căldură,
/ Pân -n praf limba din gură (R);Cobilița din spinare / Îi stă -n cap și nici nu -l doare (T).
Formula aceasta, prin analogie, îmbracă două aspecte: eleme nte de formă (modelul
folcloric) și, în al doilea rand, orice ghicitoare devine o analogie, adică o specie ce formulează
întrebări, așteptându -și răspunsul, pe baza unor reprezentări paralele fenomenelor existente în
realitate.
Exemple de acest fel consti tuie o serie de poezii, la care numai dispunerea grafică diferă
față de ghicitorile populare, răspunsul fiind dat la sfâșit sauîn titlu . Dezlegarea este un element nou,
dar adresarea și formulele ce cuprind îndemnuri sau invitații, uneori interogații sunt preluate din
recuzita ghicitorii populare. Cea mai cunoscută “Ghicitoare” a sa este cea a ariciului , inclusă de
multă vreme în manualele școlare: Ghicitoarea știu că -ți place. / Ce -i ca un burduf de ace ? / Ca un
pepene cu țepi ? / Ia gândește -te. Pricepi ? / Și răspunde -n doi -trei timpi, / Cine are mii de ghimpi ?
/ Cu-i ustură șoriciul ? / -N-ai ghicit că e ariciul ? . Tot în interogația finală se așază cheia și într –
una din “hore” -Horă în grădină , în care descrierea dovleacului recurge la imagini spec ifice
variantelor populare: … Domnule, nu ș’cine ești, / Dar te bate vântu -n pat / Și parcă te -ai și umflat.
/ Pune fesul, că răcești. / Dă -i mai bine -un bobârnac. / N -ai văzut că e dovleac ?; într-o ghicitoare
31Domițian Ce sereanu, Arghezi și folclorul , E.L.U., București, 1966, p. 39.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
67populară Pe dealul rotat / Șade moșul bosum flat. În poezia lui Arghezi, accentul cade pe cascada
de metafore textuale, nu pe rigorile speciei (Parpală -Afana)32.
Într-o altă “Ghicitoare”, “ Fetița” tatii, -Mitzura -pentru care par a fi scrise toate
ghicitorile, e ea însăși subiect și cheia e sugera tă într -o paranteză la formula finală (tot interogativă),
printr -o vorbă de alint: Ghici ghicitoarea mea, / S -a pogorât un păianjen dintr -o stea / … Și nu era
păianjen, era păinjeniță… Ghici (mânca -o-ar tata !) /Cine era fata ? .
Descoperim “ghicitori ” în același volum ( Versuri de seară ), care își așază -simplu și
direct -cheia în titlu . Cele mai concise descrieri, după modelul popular al sintaxei interogative sau
enunțiative, sunt ale urechelniței (Unde fugi, nebună oarbă, / Cu picioarele de barbă ? ) și a toamnei
(Cade frunza de pe nuci, / Tălpi croite, de papuci. ). În aceeași serie de poezii, vântul e descris ca un
hoț de frunze care a smuls toamna ca pe un afiș și -avârât -o-nbuzunar, iar vrăbiile apar într -un
catren în ipostaza unor pere cu coadă și cioc care fug din pom; lăcusta e o goangă cu pălărie / Și
cămașă stacojie , vopsită de cineva de sus .
În micul poem dedicat altei g âze-Vaca lui Dumnezeu -dezlegarea e reluată în text o
singură dată, în povestea “boabei de cafea” care zboară și pe car e demiurgul a creat -odin scuipat și
lut, ca să fie vaca lui;nodul de broderie / Neagră și cărămizie are gânduri ciudate, cu rezonanțe
mitice: smerită, ca orice supus al Domnului, așteaptă să cadă jertfă lumii.
Într-un alt catren, cheia -de natură verba lă-este și nucleul primei propoziții: Tună -n
cer.Prima dezvoltare amintește de ghicitoarea populară a tunetului (Moșul taie lemne… / -Se surpă,
poate, / Stive de lemne tăiate ; cea de a două secvență demitizează în stil arghezian, nu departe de
filonul popular: Că nu -ți vine chiar a crede / Că joacă Domnul popice .
“Joc de chiciuri” e un poem construit dintr -o serie de ghicitori pe aceeași temă care
începe cu un pseudo -dialog: Cine s -a jucat azi -noapte / Că ne -a uns pomii cu lapte / Și -a vopsit cu
tibișir / Coardele de trandafir ? / -Ba se poate că o mână / Le -a-nșirat c -un fir de lână / Și -a tras
crăci de corcoduș / Prin degete de mânuși. ; broboada de ciucuri, ceearceafurile și horbotele pot
sta alături de cusătura / Fără leac de tivitură și de cioar ecii noi , din cimiliturile populare ale
zăpezii .
Mimarea tehnicii ghicitorii, aluzivă în Plugule , este vizibilă în Hore , în special în Horă
de ucenici . Textul este o defilare sprințară de întrebări și răspunsuri în manieră suprarealistă ;
răspunsurile sunt aleatorii, iar jocul de -a semnele are rezonanța tragică a lumii întoarse: Ce ia cofa
din izvoare?/ Păcură și apă tare./ Cum sunt puse oasele?/ La om pe de -andoasele (Parpală –
Afana)33.
Câte-o ghicitoare, “nepăsătoare”, rămâne fără răspuns.: Ne declarăm înv inși: n -am
ghicit acea “pasăre” frumoasă, bălțată, cu cioc vioi și ochi zglobii care nu are harul cântării și nu
știe să -și spună numele, căci Nu-i pasă (titlul poeziei); Arghezi însuși mărturisește: să te ghicesc nu
poci. / Mă apropii, tu te joci.
Descri erile metaforice își au în alte poeme dezlegarea în context. Iată imaginea “ oului –
giuvaer ”:Prin petala de opal / Se străvede un cristal, / Și -ntr-un sâmbure de ceață, / Strânsă -n
tainele de viață, / Încolțește veșnicia.
E timpul să ne retragem deoparte ș i să contemplăm acest paradis biblic și păgân , în care
arborii, viețuitoarele, ploaia, pământul, cerul, grădina sunt realități primordinale . În acest paradis
terestru, toate făpturile poartă aureolă împrejurul capului; Biblia în versiune de buzunar implică nu
doar miniaturalul, ci și artificialul; creația e artizanală, creaturile, jucării. Materiile folosite sunt
sintetice, artificiale. Fluturele cu “trupul de catifea”, lăcusta un “pieptar cu solzi de țiplă /
Căptușit c -un fel de sticlă” sau vaca lui Dumne zeu, “vopsită cu faianță”, par fabricate într -un
atelier elvețian specializat în operațiuni de finețe. “Toate cele mari și vii / Sunt făcute jucării / Și –
au trecut prin făcătură / Nouă, în miniatură ”,scrie poetul în Parada (Stihuri noi), semnalând el
32Emilia Parpală -Afana, op. cit ., p. 168.
33Emilia Parpală -Afana, loc. cit ., p. 168.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
68însuși latura artizanală. (Manolescu)34. G. Călinescu a observat că această parte a operei lui
Arghezi nu e minoră, ci doar manieristă, constând în afectarea de mic și de artificial, însă cu
păstrarea unghiului cosmic. Arghezi gândește lumea în totalitate; și a repeta la dimensiunile acestea
creația divină nu înseamnă câtuși de puțin parodie sau caricaturizare, cu tot sensul ironic prezent pe
alocuri (de exemplu în Fabula obiectelor lăudăroase , care încep a se lua în serios)35.
“Stilizarea” modelelor populare se înscrie într -un anumit tip de mentalitate -modul
artistic “pilduitor” de reprezentare a experienței vieții, întemeiat deopotrivă pe valorificarea tradiției
orale, antonpannismul. Arghezi, ca și Anton Pann, “versifică” snoave, întâmplări, povestiri, fabul e
și istorioare populare, ghicitori, fiind preocupat să pună în lumină tâlcul lor practic. Toate celelalte
particularități artistice venind să înlesnească apropierea dintre cei doi poeți, derivă de aici. De pildă,
ORALITATEA.
Exemplificarea particularităț ilor orale de stil oglindește bogăția și varietatea lexicului
semnalat și în ghicitori: limbaj familial, regional, arhaic (a dumica, faur, deșt, urcior, lut, blid,
pieziș, crâmpei etc.); creații lexicale argheziene în spiritul -“modelator” -popular: “pe la greeriș”;
articularea la plural a unor adjective sau adverbe ( toatele, după -prânzele, pe -ndeletele ). Pe de altă
parte, versificația , aflată de multe ori la hotarul dintre prozodia populară neregulată și formulele
verslibriste, naște (prin asilabism, spr e exemplu) piese ce par a fi decupate dintr -o culegere de
ghicitori: La frig / Țipirig (Munca );Trei moșnegi / Cu bărbi întregi (Poveste pentru zgonbi ).
BIBLIOGRAFIE:
1. NICULESCU, Radu, Bulgăre de aur de piele de taur , Ediție îngrijită de…, Ed.Mine rva,
București, 1975.
2. ARGHEZI, Tudor, Alfabetul înScrieri , vol.4. Versuri .Copilărești , E.P.L., 1963.
3. IDEM, Versuri , cu o prefață de Al.Piru, Scrisul românesc, Craiova, 1980.
34Nicolae Manolescu, Tudor Arghezi, poet nereligios , în vol T. Arghezi . Interpretat de…, Ed. Eminescu, Buc urești,
1981, p. 214.
35G. Călinescu, op. cit . cap. „Tudor Arghezi”, p. 815.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
69Drama cunoașterii la Arghezi
Prof. Graore Bogdan
Liceul Teoretic „J. L. Calderon”, Timișoara
Tudor Vianu afirmă că: “de la Mihai Eminescu încoace lirica românească n -a cunoscut o
altă realizare mai de seamă, marcată de o originalitate mai puternică și cu repercusiuni mai întinse
asupra întregului scris lite rar al vremii, decât acelea legate de Tudor Arghezi”. Vastul spațiu
imaginar și tematica diversă și bogată au făcut să se vorbească admirativ despre “fenomenul
arghezian”, despre “miracolul arghezian” sau despre “Marele Alpha”. În viziunea critică a lui Ov . S.
Crohmălniceanu “Arghezi a deschis principalele drumuri ale poeziei românești interbelice.
Miraculoasă e siguranța cu care a intuit aproape toate formele liricii moderne. “[…] e placa
turnantă a liricii românești” Poet, prozator și publicist de marcă al literaturii române interbelice,
reprezintă o personalitate greu definibilă, controversată, însă fascinantă prin complexitatea ei.
Poeziile cu care Arghezi atrage pentru prima dată atenția sunt cele din ciclul Agate negre, un
ciclu poetic unitar, care n u excelează prin originalitate, din care autorul nu va publica în volum
decât câteva. Inspirația și tonalitatea sunt baudelairiene, existând însă și ecouri din Eminescu, ecouri
ce vor persista până târziu în creația elegiac -sentimentală a poetului. În aces te versuri de început se
fac simțite și tonalitățile de revoltă socială ( Rugă de seară ). Arghezi își consolidează în această
primă etapă o mai largă reputație de pamfletar de o mare violență verbală și de o totală lipsă de
reverență la adresa personalități lor epocii. Se poate spune că, la fel ca în cazul lui Macedonski,
omul a dăunat multă vreme operei. După apariția ziarului propriu, Bilete de papagal, scriitorul își
afirmă în mod plenar dubla sa vocație: aceea de poet și de pamfletar liric. Drama poetului rezultă, la
Arghezi, tocmai din pierderea conștiinței, eului, a individului, dar și din absența unei modalități de
comunicare autentice cu ceilalți. Deși tonalitatea generală a liricii lui Arghezi e mai degrabă
sumbră, poetul încearcă experiența unei vizi uni lucide, ignorând autoiluzionarea sau amăgirea.
Cosmicul și miniaturalul devin dimensiuni familiare ale acestei lirici care pendulează între
gingășia copilăriei și duritatea infernală a viziunilor sociale. De la puritatea misterului erotic, până
la învo lburarea metafizică în fața morții –conștiința poetului înregistrează un traseu sinuos.
Discursul poetic al lui Arghezi se manifestă prin confesiunea directă sau prin structuri metaforice
dintre cele mai neașteptate, astfel încât poetica lui Arghezi nu se amănă în sintaxa și stilistica sa cu
nici o tradiție. Flori de mucigai (1931) exprimă experiența detenției, poeziile putând fi citite și în
registru simbolic, ca anticameră a morții, evocare a unui univers închis, în care impulsurile umane
primare abandone ază măștile convențiilor și dezvăluie goliciunea disperării.
Erosul arghezian nu mai e melancolie eminesciană, ci febră fiziologică, ispită biblică și
coșmar al simțurilor ( Streche, Rada, Tinca ). Femeia e, aici, întruchiparea unei demonii, precum în
viziun ile pustnicilor. În scenele de ansamblu din aceste volume ( Cina, Dimineața, Morții, Galere,
Convoiul ) ideea dominării e ridicată la dimensiunile condiției umane înseși. Tendința fantastică e
prezentă și aici, unde viața închisorii oferă situații de un veri sm savuros, evocate narativ, cu o
mișcare a epicului ce pendulează între pitorescul pur și sugestia himericului ( Pui de găi, Ucigă -l
toaca ).Coborâre într -un infern modern, Flori de mucigai înseamnă însă și eliberarea unui imaginar
demonic. Cu imaginația s a contrastantă, răzvrătitul din Flori de mucigai se întoarce spre orizontul
universului familial în Cărticică de seară (1935) volum ce poate fi considerat o “carte a orelor”
scrisă în tonalitate reculeasă, calmă.
O temă fundamentală a liricii argheziene e aceea a marilor întrebări despre om, reprezentată
de poezia cu substrat filosofic și moral. Această temă apare în toate volumele lui Arghezi, de la
Cuvinte potrivite (1927) până la volumul Noaptea (1967). Cele mai cunoscute poezii ce prelucrează
această te mă sunt Psalmii. Noțiunea de psalmi suferă la Arghezi important schimbări, pentru că
psalmii arghezieni nu au un caracter exclusiv religios și nu se rezumă la atitudinea de laudă a ființei
divine. Psalmii sunt o poezie filosofică în care poetul își pune nu meroase întrebări asupra rostului și
condiției omului în univers. Poetul pare a se adresa unui cer din care Dumnezeu e absent, unei
absențe a divinității. Credința se îmbină adesea cu tăgada. Psalmii reflectă o atitudine de îndoială și

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
70de căutare, dar și o situație dramatică, de criză a comunicării dintre om și divin. Suferința poetului
provine din faptul că, în lipsa unei certitudini religioase, în sufletul său ia naștere conștiința
insuportabilă a solitudinii ființei umane în univers: “Tare sunt singur, D oamne și pieziș/ Copac
pribeag uitat în câmpie…” Această absență a Creatorului cheamă, printr -un joc al armoniilor
tainice, prezența Creatorului. Prin desacralizarea Cerului, Arghezi sacralizează concomitent viața,
făpturile pământești, plantele și animale le. Paradisul arghezian trebuie căutat pe Pământ, printre
ființele cele mai umile, și nu într -un Cer gol, în care nu locuiește nimeni. În imaginația poetului,
Cerul e “prins în belciuge” și “lacăte”. Dumnezeu e Domnul, Părintele, Tatăl, dar și Cineva, Care va,
Nimeni, Cine -știe-cine. Pentru Arghezi, în afara vieții, care reprezintă bunul suprem al omului, nu
există decât neantul, moartea. Lirica filosofică argheziană e locul unor întrebări dramatice, fără
răspuns, al unor lupte cu sine ale poetului, al tortu rilor sufletești, dar și al bucuriei de a trăi. O altă
temă importantă a poeziei argheziene e iubirea. În unele poezii de început ( Melancolie, Toamna,
Despărțire, Oseminte pierdute ), Arghezi cultivă un fel de elegie erotică de factură eminesciană, în
care sunt evocate întâlniri și despărțiri ale îndrăgostiților într -o atmosferă de monotonie autumnală.
Volumul care conține cele mai multe poeme erotice argheziene este Cărticică de seară din
1935. În poeziile acestui volum, poetul își imaginează spațiul terest ru ca pe un spațiu edenic în care
îndrăgostiții trăiesc în deplină armonie cu lumea, cu făpturile. Paradisul arghezian e unul laic și
păgân, rezultat al unei viziuni cosmice. Iubirea e privită de poet, în același timp, în spiritualitatea și
materialitatea ei. În acest univers, femeia apare ca o zeitate grațioasă care comunică în mod direct
cu vietățile lumii. În poezia Mireasa chemarea evocatoare în natură e pusă pe seama bărbatului care
rostește vorbe ce evocă un ritual fascinant. Arghezi e un mare evocato r al frumuseții feminine (al
“ochilor de catifea”, “tivului pleoapelor” etc.). Iubirea argheziană cunoaște toată gama de atitudini,
de la iubirea castă, candidă, la senzualitatea aprinsă. În numeroase poeme, iubirea e prezentată ca o
boală, ca o tânjire in efabilă (motivul zburătorului).
Primul volum caracteristic pentru tema socială este Flori de mucigai. În aceste poezii,
Arghezi se face ecoul “esteticii urâtului”, lărgind sfera expresivității artistice până la domenii
considerate înainte inestetice. Flori de mucigai este, cum s -a spus, cea mai masivă operă de
“recuperare” a urâtului din literatura română. Cuvinte de argou, cuvinte abjecte, delicate, suave se
împerechează într -un limbaj poetic de o extraordinară expresivitate. Mediul evocat este cel al
mahalalei, al închisorii, prezentat în viziuni diferite, grotești și amare sau, alteori, ironice.
Recuperarea estetică a acestui mediu existențial degenerat trebuie înțeleasă și ca o recuperare
morală, pentru ca, așa cum există o frumusețe estetică în laturil e “urâte” ale existenței, tot astfel
există o anume moralitate și în degenerare și abjecție. Omul e recuperabil, oricât de jos ar fi căzut –
iată una din ideile subtextuale ale Florilor de mucigai. Lirica socială a lui Arghezi e, însă, cu mult
mai cuprinză toare.
Ca în mai toți psalmii argheieni, capătă contur și în psalmul Aș putea vecia cu tovărășie…
acea dialectică a rugii și neîndurării, a smereniei și orgoliului, după cum aflăm și antinomia sacru/
demonic, antinomie ce reiese tocmai din temperamentul titanian al poetului, copleșit de
materialitatea lumii dar, pe de altă parte, căutând să iasă la lumina adevărului religios, să se înalțe la
spiritualitate, la dumnezeire. În primele strofe poetul constată o inadecvare între instrumentele
lingvistice insuf iciente pe care le posedă –cuvintele –și spațiul ilimitat, înfiorat de mister pe care
trebuie să -l desemneze: Transcendența. Dumnezeirea nu poate fi circumscrisă prin intermediul
vocabulei poetice, divinitatea scapă mereu încercărilor poetului de a o fix a în vers. Ca atare, poetul
se află într -o permenantă căutare a unor noi modalități lirice capabile să surprindă ceva din aura
dumnezeirii, dar și propriile sale frământări legate de opoziția dintre condiția sa perisabilă, efemeră
și orizontul nemărginit î n care se înscrie divinitatea: “Aș putea vecia cu tovărășie/ Să o iau părtașă
gândurilor mele;/ Noi viori să farmec, nouă melodie/ Să găsesc –și stihuri sprintene și grele.//
Orișicum lăuta știe să grăiască,/ De -o apăs cu arcul, de -o ciupesc de coarde./ Oneliniștită patimă
cerească/ Brațul mi -l zvâcnește, sufletul mi -l arde”. Nevoii irepresibile de a nota în vers zbuciumul
interior ori incandescența dumnezeirii îi corespunde, în a doua parte a psalmului o mișcare de
revoltă, de răzvrătire împotriva unui D umnezeu ce cheamă, la un moment dat, la moarte atâtea
frumuseți pământești (“Trupul de femeie, cel îmbrățișat,/ Nu -l voi duce ție, moale și bălan;/ Numai

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
71suferința cerului, păcat/ Nu -i cu ea să turburi apa din Iordan”). Ultima strofă a poeziei e o revenire ,
după momentul de înălțare anterior, la lumea beznei și a putregaiului, a materialității atroce și a
suferinței închisă în cercul infernal al trupului: “Vreau să pier în beznă și în putregai,/ Ne -ncercat de
slavă, crâncen și scârbit./ Și să nu se știe că mă dezmierdai/ Și că -n mine însuți tu vei fi trăit”.
Psalmul pune în fața cititorului câteva atitudini lirice contradictorii, una de înălțare, de avânt spre
dumnezeire și alta, opusă, de recluziune în bezna trupului, dar și de revoltă titaniană în fața unu i dat
necruțător. În psalmul Tare sunt singur, Doamne,și pieziș!… e consemnată o atitudine predilectă a
lui Arghezi în fața divinității: aceea de izolare, de neputință și resemnare, de har înțelenit și aspirație
zadarnică spre un cer ce rămâne “închis”, ce nu -și trimite nici un semn spre cel ce așteaptă,
înfrigurat, însetat, roada divină. Cuvântul “pieziș”, alături de epitetul “singur”, caracterizează cu
plasticitate poziția pe care și -o recunoaște în nelimitarea universului Arghezi: aceea de excepție, de
ieșire din normă și din firesc, de situare în margine, la fruntariile lumii. Poetul se aseamănă pe sine
unui copac cu fructe amare, lipsit de frumusețe și de forță, un copac situat la periferia vieții, aproape
mortificat, ce așteaptă mici gingășii și cânt ece, dovezi ale vieții și ale rodului bun: “Tare sunt
singur, Doamne, și pieziș!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar și cu frunziș/ Țepos și
aspru -n îndârjire vie.// Tânjesc ca pasărea ciripitoare/ Să se oprească -n drum,/ Să cânte -n mine și să
zboare/ Prin umbra mea de fum.// Aștept crâmpeie mici de gingășie,/ Cântece mici de vrăbii și
lăstun/ Să mi se dea și mie,/ Ca pomilor de rod cu gustul bun.// Nu am nectare roze de dulceață,/
Nici chiar aroma primei agurizi,/ Și prins adânc între vecii și c eață,/ Nu -mi stau pe coajă moile
omizi”. Aspirația spre fiorul divin e, așadar, a unei ființe ce -și constată cu dureroasă luciditate
propria fragilitate și mărginirea în tiparele unui trup trecător. Psalmistul are, în poezia Ruga mea e
fără cuvinte , înfior ări de taină și de armonie neauzită într -un vers delicat și sobru. În viziunea lui
Arghezi, cuvântul e incapabil să rețină misterul ultim al divinului, să exprime tulburătoarele
acorduri ale dumnezeirii fără rest, să se afle într -o totală comuniune cu stat ura înaltă, necuprinsă a
transcendentului. Tăcerea, ca manifestare majoră a unor mesaje nerostite, dar prezente in nuce în
nedefinitul absenței cuvântului e modalitatea cea mai aptă să exprime inexprimabilul divin, să
susțină comuniunea cu ființa eternă: “ Ruga mea e fără cuvinte,/ Și cîntul, Doamne, mi -e fără glas./
Nu-ți cer nimic. Nimic ți -aduc aminte./ Din veșnicia ta nu sunt măcar un ceas.// Nici rugăciunea,
poate, nu mi -e rugăciune,/ Nici omul meu nu -i, poate, omenesc./ Ard către tine -ncet, ca un tăciu ne,/
Te caut mut, te -nchipui, te gândesc”.
Umilința ia locul insurgenței, iar absența divinității provoacă, cum observă Nicolae
Manolescu, “conștiința insuportabilă a singurătății în univers”. Fervoarea interogației se preschimbă
în implorare, iar căutarea are tot mai mult caracterul unei încercări de identificare empatică a eului
cu ceea ce este deasupra firii, cu divinitatea: “Doamne, izvorul meu și cântecele mele!/ Nădejdea
mea și truda mea!/ Din ale cărui miezuri vii de stele/ Cerc să -mi îngheț o boabă de mărgea.// Tu ești
și-ai fost mai mult decât în fire/ Era să fii, să stai, să viețuiești,/ Ești ca un gând, și ești și nici nu
ești,/ Între putință și -ntre amintire”. Retras în sine, în labirintul propriilor chemări spre absolut,
Psalmistul nu contenește să-și exprime îndoielile, neliniștile, tulburătoarele întrebări asupra propriei
ființe, asupra Dumnezeirii și asupra locului său în nemărginirea universului. Comunicarea cu un
deus absconditus se transformă, treptat, într -un monolog al exasperării gnoseol ogice, al abuliei și
lipsei de semnificație ontică.
Demiurg, creator de lumi posibile, cu ajutorul slovei făurite, poetul tinde să se măsoare cu
slova de foc a naturii. Poet al întrebărilor fundamentale în fața existenței, moralist și creator
implicat în problemele sociale ale epocii sale, Arghezi se înscrie pe traiectoria cea mai înaltă a
versului românesc. Creația sa reprezintă o contribuție decisivă la dezvoltarea și înnoirea lirismului
românesc, atât prin problematică, cât și prin mijloacele artistice folosite.
BIBLIOGRAFIE :
Ovid S. Crohmălniceanu, Tudor Arghezi , ESPLA, București, 1960;
Alexandru George, Marele Alpha , Ed. Cartea Românească, București, 1970;
Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei , Ed. Timpul, Reșița, 1996;

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
72Arta poetică arghezian ă.Text-suport: Testament
Prof. Grigore Gabriela
Grup Școlar Agricol Dr C Angelescu ,Găești–Dâmbovi a
Poetul
și pas cu pas urcând o treaptă
pe brânci ,târâși, ea e înaltă
te-nfigi în sol și te–ncordezi
să nu aluneci și să pierzi
că dac -un neam tu ai în spate
îi por i în suflet doruri toate
și de o soartă tu ai parte
să le aduni toate -n-ntr-o carte.Slova de foc î i este dată
cea făurită te a șteaptă
s-o modelezi și cu migală
din zori de zi și până -n seară
să ostene știși să trude ști
ca un poet de ne am ce e ști!
Și chiar de -i cad unghiile toate
tu învii mor iși faci dreptate.
Poezia Testament deTudor Arghezi este una dintre cele mai cunoscute arte poetice
române ști. A șezată în fruntea volumului Cuvinte potrivite din1927, este o poezie program atică, în
care apar elemente de ideologie literară și de tehnică artistică, esen iale pentru definirea viziunii
poetice a lui Tudor Arghezi. Acesta consideră poetul un făuritor, un șlefuitor de cuvinte, care
filtrează trăirile neamului său prin propria l ui con știină :Mă lupt de o via ă întregă cu cuvintele.
Am căutat să le supun și din materia lor plastică să modelez, după gând și sim ire, un ve șmânt nou
pentru o idee, pentru sentiment.
Preluând modelul poetului francez, Charles Baudelaire , care a impus estetica urâtului prin
volumul Florile răului, Arghezi consideră că orice aspect al realită ii poate constitui material poetic
și intoduce această categorie estetică în literatura romănă prin volumul ce se deschide cu poezia
Testament.
Scrisă pe tema rolului poetului și al poeziei în universul spiritual, poezia are un titlu ce
poate fi interpretat în două direc ii :cu sens propriu, testamentul este un act juridic prin care se lasă
moștenire bunuri materiale,iar cu sens conotativ, testament face trimitere l a o mo ștenire spirituală,
la căr ile Bibliei ( Vechiul și Noul Testament).De altfel, poezia -carte constituie motivul central al
textului, simbolizând ideea de cunoa ștere, de legătură spirituală între genera ii, de istorie a
neamului.
Compozi ional , poezia are cinci strofe grupate în trei secven e poetice : legătura dintre poet
și cititorii -urma și ( primele două strofe), rolul etic, estetic și social al poeziei ( strofele trei și patru),
lupta asiduă a poetului asupra cuvintelor ( ultima strofă).
Prima secv enă poetică se deschide cu o adresare directă ( incipitul )a eului liric către
urma șii săi, plasându -se în chip simbolic în ipostaza unui tată / mentor ce vorbe ște cu un fiu
spiritual.Adverbul de nega ie așezat în pozi ie ini ială subliniază faptul că poe tul nu lasă mo ștenire
bunuri materiale, averi acumulate de -a lungul vie ii, ci bunuri spirituale, o carte , opera sa, ce
închide în paginile ei patimile neamului din care se trage. Celălalt adverb, decât, sugerează ipostaza
modestiei pe care oadoptă poetul inten ionat. Autorul concret, omul este un simplu nume adunat pe –
o carte și își asumă destinul poetic, materialul se pierde, spiritualul învinge timpul. Totodată, cei
doi termeni ( moarte -carte ), care încheie primele două versuri, reliefează această opoz iie, în vreme
ce fiin a poetului se va întoarce în lut, opara sa va dăinui mereu. Deoarece au această putere, poetul
pledează pentru promovarea valorilor spirituale.
Apelativul fiule desemnează cititorii virtuali, urma șii, plasând în sfera intimită ii familiale
relaia autor -cititor, sferă pe care o proiectează înspre punctul de plecare al crea iei-străbunii mei,
bătrânii mei. Această a șezare pe axa imaginară a timpului, străbunii mei –eu / tu , are la bază ideea

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
73de evolu ie, momentul originar, al geneze i,fiind seara răzvrătită, și nu este un proces încheiat, ci
unul continu. Evolu ia este grea, aspră, treptele timpului/istoriei sunt adeseori urcate pe brânci.
Enumera iarâpi, gropi adânci / treaptă, situează cartea pe o scară evolutivă, progresivă.Term enii
enumera iei sunt sinonimi cu ideea acumulării spirituale, sunt metafore ale spa iului cunoa șterii și
sugerează un parcurs dificil într -un mediu primitiv, dezordonat, deformat, necivilizat.În opozi ie,
metafora căr ii ca treaptă indică un spa iu unic, ordonat, civilizat, evoluat, modelat de for a
constructivă a cuvântului. Treapt a este o metaforă a acumulărilor materiale la început, care vor
dobâdi atribute spirituale. Cartea este un pas important, ascendent, în evolu ia spirituală a neamului
deărani din care se trage poetul.
Verbele urci, vine, a șteaptă, se -ntoarce se asociază metaforei carte , construind un scenariu
mitic al efortului omenesc de a scoate la lumină, de a purifica și de a transforma arta. Cartea este o
treptă spre cuno ștere necesră tine rilor pentru a -și descoperi propria identitate.
Cartea de poezie este valoarea spirituală în care a sublimat munca străbunilor robi, a celor
care au trăit în penumbra istoriei, într -o permanentă și chinuitoare răzvrătire, nedorind să se lase
învin și.Carte adevine documentul fundamental ce atestă muta ia muncii creatoare a unui popr din
plan material în plan spiritual -hrisovul nostru cel dintâi .
Versurile al robilor cu saricile pline/ de osemnintele vârsate -n mine subliniază, prin această
imaginea impresi onantă de osuar, strânsa legătură a poetului cu strămo șii.Cartea are rolul de a
institui un cult al acestora, fiind forma cea mai înaltă și mai rezistentă de oglindire a vie iiși a
spiritualită ii unui popor.
Așa cum reiese din prima secven ă, poezia es te o acumulare spirituală realizată în timp, cu
trudă, o treaptă, un punct de legătură cu înainta șii, dar și cu urma șii, este un rezultat al sublimării
experien ei de via ă a strămo șilor, un document fundamental.
În secven a a doua, poetul stabile ște o id entitate între carte și muncă. Cartea este muncă,
trudă asupra cuvintelor, deoarece numai astfel poate sa sune potrivit , poetic graiul cu îndemnuri
pentru vite al strămo șilor.
Schimbul instrumentelor de muncă, sapa -n condei și brazda -n călimară , s-a făcu t în timp și
cu efort, fiind dublat de o schimbare a limbajului.Instrumentele lumii ărăne ști, ale muncii fizice
sunt înlocuite cu cele ale muncii intelectuale, marcându -se astfel trecerea de la valorile materiale la
cele spirituale.
Metafora cuvinte potri vitepresupune selectare, îmbinare cu pasiune și sim de răspundere a
cuvintelor, astfel încât acestea să transmită mesaje spirituale și înalte valori morale. Actul creator
este un efort sufletesc sus inut, versurile sunt frământate mii de săptămâni , până când devin imagini
artistice cu mare putere de sugestie, adică icoane, în care cititorul să -și regăsească sufletul.
Frecven a termenilor ce indică degradarea ( zdren e, mucegai, noroi, bube,ocară, venin
etc)desemna i ca sursă a limbajului poetic, subliniază particularitatea operei lui Arghezi numită
estetica urâtului . Sintagma con ine doi termeni opu și, frumosul și urâtul, exprimând drumul
crea iei, de la sursă până la produsul final.Procesul fundamental în crea ie este metamorfoza:
veninul devine miere, oca ra poate să îmbie sau să înjure, bubele se pot transforma în frumuse i
deosebite.Ideea ce se transmite este aceea că urâtul poate deveni estetic, că frumosul poate avea
rădăcini urâte, a șa cum unele flori pot cre ște din mucegai.
Prin urmare, poezia este un proces de purificare a cuvintelor și de modelare în noua lor
substan ă a unui univers care să exprime și să răzbune realitatea. Poezia este un proces de distilare,
este esen ă de cuvinte extrasă din limbajul comun. Poetul, purificând la temperatura ridica tă a
procesului creator cuvintele, le potrive ște, obligându -le să slujească un gând, o idee.
Cartea devine acum hotar înalt, Dumnezeu de piatră , este răzbunare, este un bici răbdat ,
care întoarce prin artă un destin, izbăvindu -l de suferin ă. În concep ialui Argezi, poezia este
expresia spiritualită ii unui popor, este o sinteză etică, etnică și estetică, pe care o realizează cu efort
și suferin ă poetul.De aceea arta are și un rol social, moralizator. Poetul sublimează suferin ele
poporului, le grămăde ștesimbolic în arta sa ( pe-o singură vioară ) , purificând trecutul și făcând
dreptate( biciul răbdat se -n toarce în cuvinte). Semnul cel mai vizibil al r șzbunării este să pastrezi

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
74în floarea de cuvinte a artei parfumul rădăcinilor, Poezia este născută din b ube, mucegaiuri și noroi ,
ea trebuie să amintească mereu care -sunt izvoarele.Poezia poate fi o floare a răului, o
metamorfozare estetică a suferin ei.
Asemenea lui O. Goga, Arghezi î și pune vioara în slujba neamului, con știent de dubla
putere a cuvântului , care poate să înjure sau să îmbie , poate fi venin sau miere. Slujind neamul și
literatura, poetul î și împline ște rostul său de mânuitor talentat și de stăpân al cuvintelor, devenind o
cutie de rezonan ă a durerilor ăranilor, din rândul cărora provine.
Secven a a treia a poeziei evidentiaza tehnica poetică argheziană. Poezia nu este doar
inspira ie (slovă de foc) , ciși me șteșug(slovă făurită), nu numai talent, ci și efort intens și măgălos
, îngemănare a harului cu truda. Afirmându -se la sfâr șitul secol ului al nouăsprezece și începutul
secolului douăzeci, când aproape to i poe ii scriau ca Eminescu, Tudor Arghezi a inut să
demonstreze că se poate scrie și …invers. Frumuse ii îmbătătoare i -a opus o estetică a urâtului,
Măre iei celeste -bucuria modestă a existen ei domestice. Iar inspira iei–iscusin a artizanului (
Alex. Ștefănescu, Istoria literaturii române contemorane 1941 -2000)
Apar, în această ultimă secven ă, termeni cu valoare de simbol Domni a-poezia, Robul –
creatorul de valori estetice, Domnul -cititorul. Acesta din urmă va parcurge opera fără a ști că ea
nu-l reprezintă doar pe poet, ci și pe cei de dinaintea lui. Poetul exprimă suferin a îndurată de
neamul său de -a lungul timpului, făcând -o cunoscută urma șilor. El se consideră un depozitar al
valorilor morale și al în elepciunii celor de până la el. Vocea acestora răsună în opera lui, artistul
fiind un exponent al celor din rândul cărora se trage.
Poezia devine o modalitate de cunoa ștere. Poetul se plasează în iposaza de rob, adică de
truditor asupra cuvintelor, bunii mei îi reprezinta pe strămo și, mânia este suferin a îndelungată a
poporului pe care -l reprezintă poetul.
Experien a morală primită de poet de la genera iile anterioare va fi lăsată mo ștenire
urma șilor, ca o valoare spirituală nepr euită. Astfel, poezia poate fi considerată un testment liric , în
care autorul î și exprimă concep ia despre procesul artistic, despre rolul poeziei și despre menirea
poetului în lume.Arghezi dore ște să -și împlinească datoria de onoare pe care simte c -o are ,
asemenea lui Ienăchi ă Văcărescu -Urma șilor mei Văcăre ști/ las vouă mo ștenire /Creșterea limbii
române / Și-a patriei cinstire.
Datorie
Cu unghii mai lungi sau mai scurte
tu scrijele ști gânduri în munte
Cu un condei și-o călimară
Tu desenezi pe hartă -oară
Trecut, prezent și viitor
Le-ncremene ști în al lor zbor
Și le strângi toate într -o carte
Suflete multe, doruri, șoapte
Cu tonul cel mai vehement
Ni le la și nouă Testament.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
75Universul poetic arghezian
Prof. Grozea Cristina Raluca
Școala cu clasele I -VIII, Berceni
Tudor Arghezi aduce în literatura română o operă ce se distinge printr -o noutate
izbitoare atât în teme, cât și în limbajul poetic, săvârșind o revoluție în poetica românească. Opera
creată de el este originală și a influențat lit eratura vremii. Plecând de la aspectele tradiționale, oferă
alternative poetice moderne, precum idei, atitudini, modalități lirice. Putem afirma faptul că opera
sa impresionează prin varietate și inovație.
Inovația cea mai notabilă din poezia lui Arghez i se află în sfera limbajului poetic.
Aici, poetul manifestă o inventivitate inepuizabilă, prin care temele poetice dobândesc o profunzime
inconfundabilă. Magia limbajului și forța sa de sugestie se realizează prin schimbări esențiale la
nivel lexical și s intactic. Arghezi înnobilează limbajul poetic introducând cuvinte din toate sferele.
“Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat -am frumuseți și prețuri noi”, își anunță poetul crezul estetic
într-o definitorie artă poetică a sa, Testament , proclamând estetica u râtului, drept una dintre cele
mai șocante surse ale creației de frumos din literatura română. Acestă estetică este un reflex al
realului, având drept consecință o acută dramă a conștiinței moderne. Prin intermediul esteticii
urâtului, poetul cultivă grote scul, trivialul, atrocele alături de grațios, tonalitățile sumbre, tragice și
optimismul, încrederea în capacitățile umane. Limbajul șocant aduce neașteptate asocieri lexicale de
termeni argotici, religioși, arhaisme, neologisme, expresii populare, cuvinte banale, acumulare de
cuvinte nepoetice, care dobândesc valențe estetice. Jocul cuvintelor redă jocul ideilor, iar poezia
este, pentru Arghezi, “esența de cuvinte”, extrasă din limbajul comun. În opera poetului, rolul său
este de a “potrivi” cuvintele: “ni ci o jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe”.
Lumea lui Arghezi este demitizată, lăsată în voia neantului. Fără puterea lui Dumnezeu,
universul poetului este bolnav. Chiar îngerii decad, se supun efectului temporal, simt și ei
“dumicarea timpului u rât”, ca în “Heruvim bolnav”. Îngerii căzuți nu suferă, ca în romantism,
pedeapsa divină pentru nesupunere și revoltă, ci, ca și Blaga în “Paradis în destrămare”, ei refac
tardiv calea decăderii omului din condiția lui primordială, suferind tot calvarul os tracizării și al
păcatului biblic.
“Poarta neagră” este locul unde se duc toți nefericiții societății, este locul unde toate
cuvintele abjecte devin posibile, unde se pot petrece cele mai abominabile fapte. În volumul Flori
de mucigai , scenele tari sunt p ermise pentru că ne aflăm într -o lume infernală: dansul exhibiționist
al Radei, “Și -a dezvelit sărind/ Bujorul negru și fetia/ Parcă s -a deschis și s -a închis cutia/ Unui
giuvaer de sânge” ( Rada ), alternează cu imaginea morților aflați în pragul descompune rii: “Cu toții –
s în pieile goale,/ Au bube cleioase pe șale,/ Noroaie de sânge pe piept și picioare,/ A morții atroce
și grea impudoare,/ Dezvăluie cinic ce vor,/ În viață, organele lor” ( Dimineața ). Chipul de efeb din
Fătălăul este descris cu simpatie, im precația folosită fiind o familiaritate desprinsă din limbajul
hoților.
Pe această pantă cosmică, în care divinitatea nu se mai arată, Arghezi construiește
toposuri ale eludării destinului: universul domestic, lumea “boabei și a fărâmei”, poezia jocului,
motivul erotic, într -un spațiu edenic creat în plan terestru. Logodna, Căsnicie arată abandonarea
omului în universul domestic, al bucuriilor de scurtă durată, unde celebrarea iubirii este aproape
mistică, urmând ritualuri străvechi. Uneori, în poezia erot ică argheziană răzbat note simboliste: în
Logodnică de -a pururi, soție niciodată femeia este privită din perspectiva eternității. Panteismul,
figurat în poeziile în care caută cu disperare divinitatea, există și în versurile erotice: femeia devine
teren fe rtil: “Vrei tu să fii pământul meu/ Cu semănături, cu vii, cu heleșteu,/ Cu pădure, cu izvoare,
cu jivini?” ( Logodna ), iar primirea miresei se face într -un ceremonial fastuos, într -un tărâm bucolic,
prinsă de răsuflarea rece a gerului: “Vino să te ascund î n trestii și papuri/ Până -or sosi hainele din
cufere și dulapuri,/ Pantofii înalți/ Cu care -ai să te -ncalți,/ Ciorapii de sticlă de mătasă,/ Horbota
moale, cămeșile fumurii de acasă./ Mâinile mele vor să te -mbrace/ În aromate, calde promoroace”
(Îngenunchi ere).

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
76Într-o lume demitizată, domesticul și ludicul substituie marile aspirații, setea de absolut
din Psalmi , devenind componente ale unei atmosfere dezesențializate, unde disperarea se
disimulează în factor de resemnare. “Micșorata, subțiata și nepipăit a viață” ce se perindă prin fața
noastră este alcătuită din fragmente mărunte “câteva crâmpeie”, “o țandără de curcubeie” ( Cuvânt ).
ÎnCărticică de seară , lumea se transformă în una animalieră, supusă îmbătrânirii, prin opoziție cu
bolta cerească: “Și pe c ând îmbătrânește,/ Lumea, jos, printre cotețe,/ Într -o nouă tinerețe,/ Zilnic
cerul nopții crește” ( Miez de noapte ).
Două dintre cele mai reprezentative poezii ale lui Tudor Arghezii sunt Testament și
Flori de mucigai . Prima poezie face parte din volumul Cuvinte potrivite și a fost publicată în 1927.
Poezia este o artă poetică, care exprimă un ansamblu de trăsături ce compun viziunea despre lume și
viață a unui autor. Titlul “Testament” concentrează lexical tema poeziei, testamentul sau “ultimele
dorințe” ale autorului, moștenirea pe care o lasă “urmașilor -stăpâni”. Tema exprimă concepția
despre artă a poetului și definește programatic întreaga creație lirică a acestuia, în care cuvântul este
stăpân absolut al universului. Poezia este o sinteză a principii lor estetice referitoare la condiția
creatorului, natura referentului, existența și finalitatea artei asupra receptorului.
Poetul se definește “rob” pentru a sugera că actul creator reprezintă muncă, effort, “pe
brânci”, fiind conștient că va fi răsplătit prin recunoașterea valorilor lui, “a numelui”. Acesta
reconstituie actul creației în toate etapele lui: selecția surselor, “am luat”, sinteza acestora, “am
adunat”, “am strâns”, prelucrarea lor, “am preschimbat”, “am prelucrat”, construcția operei, “am
ivit”, “iscat -am”, “făcui” și încărcarea cu finalitate, “am pus -o să”.
Creatorul se inspiră din universul străbunilor, “bunii, bătrânii”, din universul
rudimentar, inestetic, “zdrențe, bube, mucegaiuri”, din graiul argotic, “graiul cu îndemnuri pentru
vite” , surse ce demonstrează apartenența poetului la estetica urâtului. Alte surse de inspirație mai
pot fi și suferințele acestora, “veninul”, “durerea” sau ceea ce este esențial, reprezentativ,
“oseminte”. Acesta este un univers ce nu trezește interesul estet icii tradiționale, pentru care este
precum cenușa, lipsit de valoare. În poezie, străbunii sunt numiți metaforic “ramura obscură” pentru
a sugera anonimatul acestora, pe care îi face cunoscuți prin creația sa.
Creația poetului este “testament” și are valo are documentară pentru că sintetizează
principiile predecesorului. De asemenea, este “hotar înalt cu două lumi” pentru a sugera elevația
creației și faptul că este o sinteză a realității și a ficțiunii. Metafora “Dumnezeu de piatră”, atribuită
tot creației , face referire la sacralitatea și perenitatea acesteia. Pentru poet creația are o valoare
originală, “prețuri noi”, “un bun”, este un document sacru, “hrisovul cel dintâi”, fiind comparată cu
Biblia. Ea are un caracter codificat, “cuvinte potrivite”, în c are se îmbină “slova de foc”, expresia
focului lăuntric și “slova făurită”, expresie a meșteșugului.
Poetul se adresează mai multor categorii de receptori: generației tinere, “fiul”, generației
mature, “domnu”, “stapanul”, asupra cărora creația îndeplineș te multiple finalități. Prima finalitate
este cea estetică, de a crea katharsis, sugerată de “miere”, “leagăne”, “vioare”, elemente ce produc
plăcere. Finalitatea socială pedepsește fărădelegile stăpânilor: “joacă ca un țap înjunghiat”.
Finalitatea formati vă, “să urci”, se exersează asupra tinerei generații pe care o înnobilează,
“coroane”. Finalitatea religioasă, de a cultiva credința este reliefată de metafora “icoane”, cea
terapeutică, de a vindeca durerile, de a defula răul suferit, este sugerată de me tafora “ciorchini de
negi”.
Orice act creator spiritual implică și cultul poetului pentru tradiție, pentru strămoși și
responsabilitatea creatorului față de urmași, idee susținută și de Arghezi: “Poezia e însuși viața, e
umbra și lumina care catifelează n atura și dă omului senzația că trăiește cu planeta lui în cer.
Pretutindeni în toate este poezie, ca și cum omul și -ar purta capul cuprins într -o aureolă de icoane”.
O exprimare asemănătoare a crezului artistic al poetului o întâlnim și în Flori de
muciga i, apărută în 1931 și care este tot o artă poetică. Aici, instrumentele de creație nu sunt cele
convenționale, “condeiul” și “călimara”, ci unele neconvenționale sugerate de metaforele “unghia
îngerească”, “mâna stângă”, “ghiara” sugerând apartenența la o estetică neconvențională, estetica
urâtului. Creatorul poartă amprenta vocației sacre “unghia îngerească”, însă actul creator se
desfășoară fără ajutor divin, “cu puterile neajutate”. Procesul de creație se realizează în condiții

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
77neprielnice, “pe întuneric ”, “pe perete”, “în singurătate” și presupune consumarea ființei poetului, “
mi s-a tocit unghia”, presupune sacrificiu “m -a durut”.
Poetul se inspiră din universul penitenciar, “groapa”, un univers subteran, necunoscut
esteticii tradiționale. O altă surs ă de inspirație mai sunt și vicisitudinile universului, “setea”,
“foamea”, un univers al suferinței, specific esteticii urâtului.
Metafora “stihuri fără an” sugerează perenitatea creației. Arta poetului este o oglindă a
referentului, penitenciarului, reli efată de metafora “stihuri de groapă”. Creația este un produs al
întunericului și al umezelii “flori de mucigai”, ce amintește de Le fleur du mal al lui Baudelaire.
Receptorul se bănuiește a fi cel care trăiește în penitenciar și pentru care sunt
imortali zate creațiile, “pe pereți”, asupra căruia trebuie să aibe efect de recuperare spirituală.
Despre noutatea limbajului arghezian Tudor Vianu afirma: “Renovarea liricii românești,
smulgerea ei de pe căile unde o fixase marea influență a poetului <<Luceafăru lui>>, este consecința
cea mai importantă produsă de afirmarea lui Arghezi încă din al doilea deceniu al secolului nostru”.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
78Tudor Arghezi –artist al cuvântului
Prof. Gruba Floarea
Școala „Ion Agârbiceanu” Cluj -Napoc a
De ce Tudor Arghezi și nu un alt mare scriitor al literaturii române?
Tudor Arghezi –pentru că el, ca nimeni altul, a debutat târziu ca scriitor, la vârsta de 47
de ani, deși publică prima sa poezie la 16 ani în revista lui Alexandru Macedonski, „Lig a ortodoxă”.
Tudor Arghezi –pentru că destinul a rânduit să fie singurul scriitor înmormântat în
grădina casei sale (de la Mărțișor, din București).
De ce Tudor Arghezi –artist al cuvântului?
Artist al cuvântului pentru că, așa cum sublinia Mihai Rale a într -un comentariu destinat
poetului, cu ocazia editării, în 1927, a primului său volum de versuri, „Cuvinte potrivite”, Arghezi
se ridică deasupra tuturor, iar impresia lăsată de poezia sa e singulară: „Amestecul de sublim și
stângăcie, de măreț și mize rabil, de perfecție și ratare. Imaginație aci grandioasă, atingând simbolul
sau mirajul, aci delicată și miniaturistă, […] sugestii insinuante care se strecoară pe furiș în suflet și
în tot corpul.”
Și mai ales Tudor Arghezi poate fi numit artist al cuv ântului pentru că este singurul
scriitor din literatura română care:
„Din bube, mucegaiuri și noroi”
Iscat -a „frumuseți și prețuri noi”.
„Valoare lui nu stă în determinante psihologice, ci în ineditul expresiei, inedit ieșit din o
forță neegalată de a tran sforma la mari temperaturi bubele, mucegaiurile, noroiul în substanță
poetică. De poate deci afirma că odată cu Tudor Arghezi începe o nouă estetică.”
După Eminescu, Arghezi realizează cea mai adâncă reformă a limbii poetice pe care o
poate înregistra ist oria litaraturii noastre moderne, comparabilă cu reforma făcută cândva de Victor
Hugo în literatura franceză.
Tudor Arghezi –artist al cuvântului și datorită expresivității întâlnite în „Psalmi”,
expresivitate inspirată în primul rând din literatura creșt ină, dar și din limbajul popular și din
mitologia autohtonă.
Ca sursă de inspirație pentru scrierea acestor „Psalmi”, au fost: „Psaltirea lui David”,
poet religios și creatorul acestei specii, cei patru ani petrecuți de Arghezi ca monah, mai târziu
secret ar al Episcopului de Muntenia, dar și legătura pe care însuși poetul o avea cu Dumnezeu.
Crezul artistic arghezian, dar și conștiința răspunderii pentru „cuvântul scris și trimis în
lume”, sunt explicate chiar de poet, deși acesta trecuse de vârsta de 70 de ani, în „Mărturisiri –
Tablete de cronicar”: „Răspunzi întâi față de graiul primit de -a gata de la strădaniile miilor de ani
ajunși până la călimara ta.
Neștiutorii de carte, plugarii și ciobanii, au scris cu bățul pe nisip „Miorița”.
Eminescu a dus -omai departe în „Luceafărul” … Le ești dator … să nu ieftinești
comoara primită.”
Mergând pe ideea lui Goethe că „poezia se găsește la ținta ei în fiecare moment și că nu
se pot stabili gradații decât între creații de valoare inegală, și nu între cel e care aparțin aceluiași
rang”, am ales o sumară paralelă între Tudor Arghezi –artist al cuvântului și C. Miu -Lerca, scriitor
care face parte din cei „11 poeți bănățeni” din Antologia lui Ion Stoia Udrea, din 1942.
C. Miu -Lerca, născut în 1908, profesor de matematică, e un „ poeta artifex ”, un lucid
supraveghetor al atelierului său artistic, un respectuos al meșteșugului literar, meditând atent și
continuu asupra artei sale și îndemnând -o energic atât în tematică, cât și în expresia ei –așa cum
consemna O vidiu Papadima în volumul Unde concentrice.
Prezența universului rural se face simțită și în versul arghezian și în al poetului C. Miu –
Lerca, pentru că, așa cum spunea Lucian Blaga, „veșnicia s -a născut la sat”.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
79Tudor Arghezi, considerându -se urmașul ș i purtătorul de cuvânt, în plan spiritual, al
unor întregi generații de țărani, își întemeia în 1927 crezul său artistic în strânsă legătură cu aceasta,
afirmând: „Ca să schimbăm acum, întâia oară
Sapa -n condei și brazda -n călimară.” („Testament”)
Înpoezia „Rugă de seară” subliniază obârșia sa, dar și puterea cuvântului (prin scris),
proclamându -se un demiurg care ar vrea să înalțe o lume nouă:
„Cuvântul vreau să fie plug
Ce fața soarelui o schimbă
Lăsând în urma lui belșug.”
C. Miu -Lerca se defineș te ca făcând parte dintr -un „neam de popi și țărani”, iar datina
satului, descrisă în versul său, e urmată cu sfințenie:
„Bătrân, păcurarul s -a stins.
Întâplătoare, o ploaie se puse pe plâns –
ș-o toacă porni să -și îngâne troparul solemn
în limba -i sărac ă de lemn.
Așa cum e datina -n sat,
mortul l -au fost îmbrăcat
în straie stropite cu zer
de la stână –
și-i puseră boata de corn la -ndemână,
să-și poarte oițele -n cer.” („Datina”)
Tot pentru a ilustra truda generațiilor de țărani, Arghezi se simte dator s ă reprezinte în
versurile sale truda generațiilor trecute:
„Din graiul lor cu -ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite.” („Testament”)
Munca țăranului nu este descrisă idilic, aceasta este o nesfârșită trudă, asemeni poetului
bănățean: „Mă joc cu o boabă,
o anonimă din lanul de grâu.
Ea-n palma mea -i ca o roabă.
Ci roaba acesta, infimă,
îmi ține telurica foame în frâu.” („Pâinea”)
Metafora timpului . Temporalitatea este o dimensiune majoră a poeziei celor doi poeți,
Arghezi și C. Miu-Lerca, dar și a multor alți scriitori din literatura română și universală.
Dacă la Tudor Arghezi trecerea timpului constituie o apropiere de Dumnezeu, dar în același
timp duce la disperare și măreție totodată, care -l frământă pe poet toată viața și car e-i străbate ca o
axă întreaga creație lirică, versul poetului bănățean dă senzația doar de melancolie și resemnare,
fără revoltă și zbatere sufletească:
„Blidu -n palme modelându -l,
nu-și băteau olarii gândul
că țărâna frământată
va fi fost un om odată –
și că-n calea vieții, lutul
e sfârșitul și -nceputul. ” („Un blid și -o lingură”)
Universul coplăriei . Marii poeți ai lumii nu au uitat să evoce în scrierile lor și vârsta
inocenței. Copilăria proiectată în spațiul unui sat oltenesc și altul bănățean relevă vârsta fără de
griji, dar și specificul mediului ambiant. Ambii poeți au ca „dar pentru copii” păpușa:
„Domnul doftor de păpuși
A sosit și -aduce -acuși

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
80Vată, scule, spirt și ismă;
Dar face -ntâi o clismă.” („Mici copii, mari bucurii” -Tudor Arghezi)
„Ci-ci, Tică -păpușică,
cât un porumbele de mică,
te-au vestit în zori cocoșii
c-o să vii cu toți strămoșii,
din iubire și țărână,
să ne prinzi cu ei de mână.” („Cântec de leagăn” –C. Miu -Lerca)
Limbajul poetic. Vocabularul utilizat în exprimarea ideilor poeti ce este cel al gliei
strămoșești. La Arghezi, vocabularul își are originea în vorbirea bătrânilor, în limba populară –
„Din graiul lor cu -ndemnuri pentru vite”: „călimară”, „plăvani”, „am ivit”, „icoane”, „ușure”.
La C. Miu -Lerca, vocabularul folosit este cel din comuna Grădinari, „de pe Căraș”: „băuțe”
(pietricele rotunde), „i -am petrecut” (a însoți pe cineva), „taica” (bunic), „caier”, „morminți”
(cimitir). Reprezentativă este poezia „Un blid și -o lingură”:
„Pe același drum de lut,
morții -n vremi i -am pet recut
cu-alți copii. Și le -am cântat.
[…]
Peste bulgării de glie,
noi, copiii, de -a hârjoana,
fuga să mâncăm pomana.
Jos, pe -o loitră, fiecare
c-un colac și -o lumânare.
Și-afundam cu -ortacii mei
linguri noi din lemn de tei –
în bliduțele de lut.
Rapor tat la Divinitate, în „Vântule, pământule”, cu o sinceritate debordantă, Arghezi
mărturisea: „Mă rog Ție pentru că Ți -s stelele frumoase, pentru că ai urzit azurul, pentru că ai făcut
caprele și copacii și Ți -ai răspândit ființa Ta în toate semințele și în toate făpturile, cu care, fără voia
mea, mă simt legat, fie că Tu știi sau nu știi. Mă rog Ție, Doamne, să nu mai fiu eu însumi.”
Și totuși, de ce -ar fi trist Arghezi? –o întrebare care ar rămâne permanent…
Cred că întreaga creație poetică, raportată la atitudinea filozofică a lui Arghezi, ilustrând
lirismul subiectiv, s -ar putea concentra în ultimele versuri ale poeziei „De ce -aș fi trist?”:
„De ce -aș fi trist? Că nu știu mai bine să frământ
Cu sunet de vioară urciorul de pământ?
Nu mi -e clădită casa de șiță peste Trotuș,
În pajiștea cu crânguri? De ce -aș fi trist? Și totuș…”
Și totuși Tudor Arghezi.
Tudor Arghezi poate fi numit artist al cuvântului și pentru că în versurile sale Sărbătoarea
de păpuși se începe chiar acuși, apoi s -au întins Hore,cuȘapte cântece cu gura -nchisă. Și, deși de
laFacerea lumii trebuie să nu uiți Cărticica de seară, într-unCarnet am găsit Cuvinte potrivite
pentru Făt-Frumos într-un decor de Peizaje de la Prisaca dinȚara Piticilor. Și cu Mărțișoare din
Flori de m ucigai găsite pe Drumul cu povești s-a ajuns la Una sută una poeme. Iar pentru a fi
părtaș la toate acestea, Arghezi ne -a lăsat un Testament.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
81Bibliografie
CROHMĂLNICEANU, Ovidiu, Tudor Argezi , Ed. pt. lit, 1960
FANACHE, V., Eseuri despre vârstele poez iei, Ed. Cartea românească, 1990
MIU -LERCA, C -tin,Unde concentrice , cu prefață de Ovidiu Papadima, Ed. Facla, 1975.
RADIAN, Sanda, DOGARU, Venera, Sinteze de istoria literaturii române , EDP, București
RALEA, Mihai, Tudor Arghezi (studiu despre poet în Viața românească XIX, 6 -7 iunie 1927, pp
426-440)

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
82Iposta ze ale elementelor primordiale în lirica argheziană
Prof. Mariana Iacob
Liceul Teoretic, Balș ,Județul Olt
,,Substanța poeziei și ființa ei întreagă vin
din<<mi se pare >>, << parcă >>, << m-aș fi gândit >>,
din teritoriul inclus al închipuirii, adeseori absurde, lăsând simbolului
puterea lui de luminare a unei idei, autoritatea tuturor valorilor lui.”
Tudor Arghezi
Poet al interogațiilor ontologice, moralist și creator implicat în problemele sociale ale epocii
sale, Tudor Arghezi s -a înscris pe o traiectorie superioară a liricii românești.În creația sa, aventura
cunoașterii cuprinde toate elementele firii, întregul univers se armonizează prin forța un ui magician
care știe să comunice subtil cu natura.
Pendulând întrebător între cadrul teluric și cel transcendental, Arghezi descoperă diferite
ipostaze ale elementelor primordiale: apa,aerul( vântul), focul, pământul.
Valorificând semnificațiile s imbolice ale apei( origine a vieții, mijloc de purificare, forță
regeneratoare),poezia argheziană descrie acest element vital în forme variate: unda -oglindă a
contemplației( Marină, Contemplație) ; lacul -spațiul reveriei ( Melancolie ), dar și oglindă a
sufer inței și a timpului ( Târziu de toamnă ); marea și oceanul ( Fiara mării ); apa vie( Inscripție pe
paravan ) și apa moartă( Blesteme );apa de izvor( Toamnă,Vânt de toamnă, Icoană ); fântâna -apă
sacră( Oseminte pierdute );apa blestemată( Triumful ); ploaia( Gravură, Denie cu clopote ).
Suprafața lucie a lacului devine în poezia Melancolie o perdea subțire, țesută discret de acul stelelor
reflectate în unde, surprinzând astfel coordonarea dintre momentul întâlnirii erotice și acela al
contopirii planului terestru cu cel cosmic:,,Am luat ceasul de -ntâlnire/ Când se turbură -n fund lacul/
Și-n perdeaua lui subțire/ Își petrece steaua acul.”Însă lacul poate oglindi și suferința de -a lungul
timpului:,,Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani,/ Întunecat în adâncimi un lac e -ntins.” ( Târziu de
toamnă )
Marea sau oceanul reprezintă un tărâm al tenebrelor pe care trebuie să le înfrunte luntrașul solitar
din poezia Fiara mării :,,Și legănat de mare, de fiară, ca de -o doică…/ Talazele -adunate cu bezne,
șerpi și râme,/ Și -n gloate ghe muite…/Gonind întreg oceanul, străin, din val în val,/Unde se duce
singur, urzit în marea deasă?”
Renașterea iubirii se poate împlini prin efectul benefic al apei vii a izvorului:,,Și de -am venit ca -n
timpuri,a fot ca, înc -o dată,/ S -aplec la sărutare o frunte vinovată,/Să -nvingem iarăș vremea dintr -o-
ntărire nouă/ Și să -nviem adâncul izvoarelor de rouă.” (Toamnă)
Simbol al fertilității materiale și spirituale, ploaia este invocată în poezia Denie cu clopote, ca un
semn al grației divine: ,,Ploaie caldă, ploaie mănoasă!/ Curgi darnică pe -ogorul meu.”Ploaia poate
readuce spațiul încărcat de sacralitate din vechile scripturi: ,,Căci iar Ierusalimul se -arată după
ploaie,/ Cum l -au știut întocmai, pe vremuri, cuvioșii.”( Icoană )
Aerul este un elem ent asociat în mod simbolic cu vântul, cu răsuflarea.El reprezintă lumea
subtilă, așezată între cer și pământ, lumea expansiunii, pe care, după cum spun chinezii, o umple
suflul( chi), necesar ființelor vii.
În viziunea argheziană, vântul semnifică spiritu l de origine cerească,o ființă invizibilă care ,, a
smuls toamna/ Și -a vârât -o-n buzunar.”( Vântul ), dar care este capabilă să comunice cu întruparea
minunată a feminității:,,O! Vântule, ți -e lesne/ Să -i spui că e frumoasă.”( Creion ); un mesager divin
sauîl reprezintă chiar pe Dumnezeu ori un instrument al puterii acestuia.Uneori vântul sugerează și
forța apocaliptică a stihiei dezlănțuite :,,Te iată prins de vânturi.Stihia nu te cruță.” ( Fiara mării );
,,Se scutură vântul și geme,/ Pământul e una cu cerul. ” (Cenușa visărilor ).În această ipostază
distructivă, vântul poate provoca un dezechilibru al universului:,,Te aud vântule, că ari/ Prin ogoare,
prin prăpăstii și stejari, / Zi și noapte în neștire/ Săpând gropi în cimitire.”( Curgeți,vânturi )

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
83Ca și vântul, focul este un element activ și masculin, care este învestit de T.Arghezi cu rol
purificator sau de iluminare.Diversele ipostazieri ale focului uranic se regăsesc în Psalmi. Eul liric
se simte pregătit pentru a primi focul ceresc:,,Nalt candelabru, strajă de hotare/ Stelele vin și se
aprind pe rând.”( Tare sunt singur, Doamne, și pieziș! )Focul interior, marcă a unei combustiuni
intense, nutrite de iubirea pentru Dumnezeu îi aduce psalmistului o insuficientă împlinire
abstractă:,,De -a fi–nflorit num ai cu focuri sfinte/ Și de -a rodi metale doar.”
Adeseori, focul este reprezentat în lirica argheziană prin rămășițele arderii: cenușa, scrumul,
funinginea, tăciunii.Cenușa semnifică o esență a trecutului, un fundament pentru cultul strămoșilor
în poe ziaTestament : ,,Am luat cenușa morților din vatră/Și am făcut -o Dumnezeu de piatră.”
,,Cenușa visărilor ” exprimă metaforic eșecul vieții, amplificând dezastrul interior la dimensiuni
cosmice:,,Cenușa visărilor noastre/ Se cerne grămezi peste noi/ Precum s e coboară pe glastre/
Atinse petalele -albastre/ De -o gâză căzută de sus printre foi.”
Asociată magiei vetrei, cenușa ar putea genera un foc viitor, o speranță:,,Să luăm cenușa stinsă pe
vechile altare,/ Să -i dăm din nou văpaia și -un fum mai roditor,/S -o-mprăștiem, sămânță, pe șesul
viitor, /Nădăjduind culesul târziu, cu întristare.”( Poate că este ceasul )
Stingerea apocaliptică a universului se poate materializa prin metamorfoza în scrum și
funingine: ,,Topească -se zarea ca scrumul,/Funingini, cenușă s -acoper e drumul.” ( Blesteme )
Arderea mocnită, fără flăcări,este semnul credinței nestrămutate a celui chinuit de încercările
divinității:,,Ard către tine -ncet ca un tăciune,/ Te caut mut,te -nchpui, te gândesc.”( Psalm -Ruga
mea e fără cuvinte )
Pentru că ar de și mistuie, focul este un simbol al purificării și al regenerării. Purificatoare și
regeneratoare este totodată și apa.Dar focul se deosebește de apă, fiindcă simbolizează purificarea
prin comprehensiune,până la forma sa cea mai spiritualizată, dată de lumină și adevăr. Apa
semnifică puritatea până la forma sa sublimă, bunătatea.
Lumina, asimilată cu iluminarea și ordonarea haosului primordial, devine în concepția lui T.Arghezi
un fel de leagăn al umanității:,,E pardosită lumea cu lumină…/ Lumina duce omenirea -n poală.”
(Vânt de toamnă )
Expresie a iubirii,lumina păstrată în surâs persistă în suflet, chiar dacă sentimentul a rămas doar o
amintire: ,,Ești semn că din lumina ei stinsă -n curcubeie,/A dragostei, rămâne, pribeagă, o
scânteie.”( Surâsule )
Epifanie a luminii, lebăda, pasăre uraniană simbolizează în poezia Caligula speranța argheziană
în propria creație.Îndepărtându -se de profanul strălucirii specioase, creația( imnul) poartă mesajul
renașterii sacre, similar revelației lebedei albe:,,Folos iți-vă de cântec, de lumină și de taină;”
,,Cântecul, lumina, taina, unda, -ntinsurile albastre,/ Noi le ținem, noi le strângem, cei căzniți, urâți
și goi,/ Temeliile veciei orice -ați face -s ale noastre./ Voi, întoarceți -vă veseli și slăviți, întru noroi.”
Pământul se opune simbolic cerului, așa cum principiul pasiv se opune celui activ.Pe baza
acestui raport antitetic,în poezia argheziană pământul dobândește multiple valențe: pământul
paradisiac( Dragoste, Confidență ); pământul roditor datorită efo rtului uman ( Belșug, Plugule );
pământul -mormânt ( Înviere ); pământul -infern( Blesteme ).
Pământul apare ca un paradis al roadelor:,, Pământul dă din el/ Tidve,izmă, mușețel,/
Boance,piersică, struguri,” străbătut de semne magice, precum:,,Cocorii taie brazd a stearpă și ară/
Nămolul Tăriilor de ceară./ Vin turmele,capre, mioarce…”( Dragoste ) Considerați vestitori ai
primăverii, cocorii, simbol al imortalității, sunt coborâți pe pământul care a devenit o întruchipare a
sacrului.
Ca o celebrare a fecundității , sunt enunțate în manieră hiperbolizantă roadele pomilor fructiferi sau
ale pământului:,,În pomi piersici cât dovlecii,/Pepenii,de zahăr roșu,/În grâu, spicul cât cocoșu.”(
Mamă Țară )
Prin muncă titanică, omul poate supune pământul:,,S -a-ndătina t copilul cel pitic/ Să are și să
strângă avuție./Osânda și -a schimbat -o-n bucurie,/Clădindu -și slăvi și veacuri cu nimic.”( Plugule )
Pentru a -și împlini țelul de a face pământul roditor, omul, marcat de blestemul adamic, are nevoie
de ocrotire divină:,,Că ci Dumnezeu, pășind apropiat,/ Îi vezi lăsată umbra printre boi.” ( Belșug )

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
84Evocând fapte ale lui Iisus, căci,,Un deget cerul fericit l -arată”, pământului i -a fost redată șansa
de a vorbi cu cerul, pentru ca apoi să devină mormânt, păstrând doar se mne ale statuii
sacre:,,Pământul s -așternu peste făptură/ Clipă cu clipă, neînduplecat./ Nemuritoare -n cripta lor
obscură/ Tiparele statuii s -au păstrat.” ( Înviere )
Păcatele omenirii pot transforma pământul într -un infern:,,În împărăție de beznă și lut să se facă/
Grădina bogată și -ograda săracă./ Cetatea să cadă -n nămol,/Păzită de spini și de gol.” ( Blesteme )
Condamnat la un calvar cumplit și lent, omul va fi inițial supus unui proces degenerativ:,,Pe tine,
cadavru spoit de unsoare,/ Te blestem să te -mpuți pe picioare,” până va deveni,,Mormânt cu mocirla
stătută.”
Lupta elementelor apă și pământ, reprezentate prin mare și câmpie, reliefează forța muntelui,
simbol al cutezanței îndreptate către cer: ,,Munte -ndreptat cu piscul în Tărie/ Și neclinti t în visul de
azur.”( Muntele măslinilor ) Acesta se înalță ca o axis mundi, între pământ și cer, conservând
esențele lumii, garanție a perenității:,,Tu, în hotarul marilor mistere/ Ești ca un semn de -a pururea
putere/ A vieții noastre cea fără de leac.”
Redescoperirea elementelor primordiale în surprinzătoare ipostaze meșteșugit create de
T.Arghezi ne conduce gradual către concluzia că omul nu a pierdut paradisul, ci doar simțurile
capabile să -l deceleze.De aceea, universul operei argheziene compune un mozaic de motive lirice,
permițându -ne reîntoarcerea la starea de inocență și redescoperirea poeziei ascunse în detaliile
firii.De fapt, ni se propune un alt model de viață, total diferit de cel al convențiilor civilizației.
BIBLIOGRAFIE
Balotă,Nicolae -Opera lui Tudor Arghezi, București, Ed.Eminescu, 1979
Boldea, Iulian -Istoria didactică a poeziei românești , Brașov, Ed.Aula,2008
Călinescu, George -Istoria literaturii române de la origini până în prezent , București,
Ed.Minerva, 1984
Călines cu, George -Universul poeziei , București, Ed.Minerva, 1973
Chevalier,Jean; Gheerbrant,Alan -Dicționar de simboluri , 3 vol.,București,Ed.Artemis, 1995
Constantinescu,Pompiliu -Poeți români moderni ,București, Ed.Minerva, 1974
Crohmălniceanu, Ov.S. -Literatura r omână între cele Două Războaie Mondiale , București,
Ed.Minerva, 1974
Miron,Suzana;Roșca,Elisabeta -Înnoitorii liricii românești, București, Ed.All,1999
Parpală,Emilia -Poetica lui T.Arghezi , București, Ed.Minerva, 1984
Pop,Ion -Jocul poeziei ,București,EDP,1985
Simion, Eugen -Scriitori români de azi , vol.II, București, Ed.CR,1974
Tomuș,Mircea -Cincisprezece poeți , București,EPL,1968

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
85Arta cuvântului în proza argheziană
Prof. Ilie Monica
Colegiul Tehnic “Ion Mincu” ,Timi șoara
“Mă lupt de o viață întreagă cu cuvintele. Am căutat să le supun și din materia lor
plastică să le modelez, după gând și simțire, un veșmânt nou pentru idee , pentru sentiment. Numai
Dumnezeu știe câte gânduri, câte elanuri si prezențe trec și se sting în zarea dintre condei și
călimară.”( Tudor Arghezi -Luceafărul , 1 XII 1958, pag. 10 -11)
Proza lui Tudor Arghezi, ocupă un loc privilegiat în conștiința literară, autorul fiind
considerat cel mai de seamă artist al cuvântului care a dus procedeele artistice ale prozei româneșt i
la un nivel neatins în trecut.
Scrisul lui Arghezi posedă mari însușiri de forță și precizie. Având o imaginație
ingenioasă și fiind un meșter neîntrecut al limbii, care vibrează sub pana sa cu accente necunoscute
până la dânsul, Arghezi rămâne scriitor ul la care actul artistic al scrisului sugerează puternic
impresia libertății creatoare.
După Eminescu, Arghezi obține cea mai profundă reformă a limbii poetice pe care o
poate reda istoria literaturii noastre moderne.
Dacă reforma lingvistică a lui Em inescu a mers în sensul “poetizării” vocabularului, alegând
elementele care exprimă realitățile pure și diafane, emoțiile suave alternate pe alocuri cu revolta
nobilă, Arghezi selectează alte sectoare ale lexicului, cuvintele drastice și dure, uneori forme
regionale. Scriitorul dă dreptul de “cetate” tuturor cuvintelor, chiar și celor compromise, zdrobește
convenția literară, sparge tiparele topice și sintactice.
Artist de o neobișnuită abilitate, Tudor Arghezi își uimește cititorii prozei sale printr -o
virtuozitate stilistică și prin asocierea cuvintelor după raporturi inedite. Scriitorului i -a plăcut să se
înfățiseze pe sine însuși ca pe un meșter abil al cuvântului, un artist care posedă îndemânare și
hărnicie meșteșugărească.
În bucata Slovele, elpune în gura copilului său cuvintele pe care și le adresează, de fapt,
singur: “tare -mi place în odaia ta, în care stai și îți cheltuiești luminile ochilor la lumina lămpii. Ce
faci tu? {…} Mă uit cum iei în ciocul condeiului o picătură de cerneală și cum mergi cu ea o bucată
de vreme, pe foaia de hârtie. Slove faci? Așa mi -ai spus. De ce -i fi făcând slove? Și pentru cine le
faci? Mai ai tu o fetiță pe care nu o știu, un băiat? Nu e adevărat. Tu faci slove pentru tine, fiindcă
ești, cu toate mustățile tale și cu toată vocea ta groasă, un copil bătrân. Tu nu ești serios.” ( Ce-ai cu
mine, vântule?, 1937 pag 88)
Se poate spune că, odată cu Tudor Arghezi, pătrunde în literatura română conștiința
artistului meșteșugar “ Poeta faber”, pe care Paul Valery, alt m aestru al cuvântului, a propus -o
contemporanilor săi. Uimirea cu care a fost primită, uneori, proza lui Arghezi, a fost provocată de
prezența unor procedee, nu atât inedite cât mai ales perfecționate. Artistul se încadrează în curentul
intelectualiștilor ș i estetilor care au schimbat fizionomia prozei românești prin folosirea
neologismului savant și intelectualizarea impresiilor, artificiozitatea imaginilor, miniaturismul și
deprinderea de a crea cuvinte noi.
Imaginația lui Arghezi se mișcă pe un întins re gistru de la libera asociație vizionară
până la notația exactă și minuțioasa a lucrurilor. Iată, spre exemplu, cântecul lăutarului Mitică,
figura impură a închisorii: “Mătăsuri moi se deapănă, dintr -însa furtuni de stele se iscă, dansuri de
fluturi și icoa ne cerești se învârtesc în jurul magului, care le farmecă și le stăpânește.” ( Poarta
neagra ,1930 pag 178 )
Romanele sale sunt practic succesiuni de pamflete și viziuni feerice, trădând
caricaturistul ingenios și moralistul rănit. ( Ochii Maicii Domnului) (1934) oferă posibilități de
contaminare a mitologiei creștine cu propria -i viață. Personajul principal, Tile, nu -și cunoaște tatăl.
Situația poate sugera o explicație pentru întreaga ideologie argheziană, căci artistul ar reprezenta
tipul omului cu conș tiinta responsabilității.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
86Cimitirul Buna -Vestire (1936), în care rolul principal îl au peregrinările lui Unanian, licențiat și
doctor, ajuns intendent de cimitir, constituie, de asemenea, un prilej de creionare caricaturală a unei
lumi administrative și universitare, ziaristice și mondene. Finalul –fabulos -cu imaginea morților
ieșiți din morminte simbolizează, dupa unele interpretări, primenirea universală.
Lina (1942) posedă, de asemenea, o încărcătură autobiografică. Ion Trestie lucrează la Fabrica de
zahăr din Topliceni și izbutește, prin muncă și onestitate, să ajungă director general al inteprinderii.
Deși iubit de salariați, el va părăsi totuși postul și se va însura cu Lina, florăreasă ajunsă telefonistă
în fabrică. Prin cele două personaje, firi independente și voluntare, prin conduita lor pură și destinul
fericit, se avansează o soluție idealizată de rezolvare a problemelor sociale. Caracterul predominant
liric face ca romanele să fie neînchegate epic, “având forma unor ansambluri de digresiuni și
comentarii.” (Marian Popa ,Dicționar de literatură Română contemporană .)De altfel, la
reeditarea in Scrieri, ele vor fi subintitulate Poeme .
Caracteristicile stilistice sunt frapante. Fraza rasucită și totuși spontană, cuvintele tabu sunt
integrate în formulări șocante. Procedeul de bază e hiperbolizarea, ca și în poezie. Umorul macabru
alternează cu oazele de gingășie și duioșie. Se aduc inovații importante la nivelul sintactic și
morfologic prin forțarea limbii literare. Dezacordurile gramaticale s unt de mare efect, iar asociația
contrastivă este realizată, de obicei, din termenii abstracți, intelectuali ș cei concreți, triviali.
Artist al imaginii, Arghezi este în aceași masură artist al cuvântului. Proza lui Arghezi
dă o larga întrebuințare epit etului rar, extraordinar de plastic. Scriitorul va vorbi despre un “ulcer
teoretic”, un “Pierrot jigărit” despre un “surâs caramel”, despre “bliduri concave, imnuri în
putrefacție , electricitate covasită, imensitate chircită, bale textile”.
Epitetele sun t uneori nu numai rare, ci și contradictorii și sporesc tensiunea stilistică,
impresia de neașteptat și uimitor, violența caracterizării. Astfel, în Icoane de lemn , ușa unui
paraclis, sculptată după un model corect și banal, ni se spune că este impodobită cu “ornamente
frumoase și slute”. Evocând Efemera, “zeița verzuie a libelulelor nocturne”, ni se vorbește despre
“ființa ei de neființa”, cu referire la transparența aeriană a materiei ei.
Epitetul contradictoriu este alteori un mijloc al polemistului, o armă în mâna
impulsivității lui. Astfel, în Poarta neagră ,un deținut simandicos, în jurul căruia se desfășoară
solicitudinile mamei sale, devine “ fiul adorat, licheaua strălucită a pântecului ei” .
Un alt efect stilistic bine conturat în proza lui Arg hezi este deplasarea topică și
sintactică a unor cuvinte, facută cu scopul de a spori încărcătura lor sentimentală : “Ochiul a
redevenit obraznic, ca în societatea defunctului frate, și semeț” ( Poarta neagră pag. 59)
Iată un exemplu pentru antepoziționar ea atributului “În mers, învârtită, coada atingea jumatatea
spinării” ( Cartea cu jucării, pag. 86). Alteori o întreagă propoziție secundară este mutată din locul
ei firesc: “E un joc și ei nu vor să -l joace, care totuși îi atrage, o activitate falsă în def initiv, dar
agreabilă” (Ce-ai cu mine, vântule? , pag 144).
Argezi este cel mai de seamă scriitor care redactează o proză facută pentru a fi citită, nu
ascultată, un strălucit document al stilului scriptic. Narațiunea și evocarea au devenit la el activit ăți
autonome, practicate de un artist care întrebuințează alte mijloace decat cele ale graiului comun.
“Scrii o pagină, o recitești a doua zi, a zecea zi și dacă nu -ți mai place o arunci în foc; focul ăsta îl
ții în permanență aprins ca și pe celălalt , d in amfora ființei tale. Arzi mult și păstrezi puțin, aduni
puținul cu puținul și din puțin iese multul. Nu te hrănești, aștepți și rabzi , iobag al voinței tale, tu
care-ți ești și sluga și stăpân în același timp.” ( Tudor Arghezi. Tablete de cronicar , 1960 pag.
159.)
Bibliografie
Bulgăr, Gheorghe, Scriitori români despre limbă și stil , Ed. Albator, București, 1984
Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români , Ed. Eminescu, București, 1973
Popa, Marian, Dicționar de literatură română contemporană , Ed. Albatros , București, 1977
Vianu, Tudor , Scriitori români din secolul XX , Ed. Minerva, București 1986

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
87Tudor Arghezi -maestru al cuvântului
Prof. Lucica Irimia
Școala “Teodor Murășanu” , Turda
Tudor Arghezi, poet elogiat și criticat în aceeași măsură, este văzut d e George Călinescu
ca cel mai mare poet contemporan al nostru: “ Nimeni astăzi nu îmbină […] într -o sinteză mai
desăvârșită inspirația largă, profundă, elementară, cu nuanța măruntă și nestatornică și, mai ales,
nimeni nu poate fi mai trivial cu atâta suav itate și mai elevat cu mijloace atât de materiale”. Creația
sa artistică stârnește controverse, deoarece Arghezi se dovedește un poet contradictoriu,
imprevizibil, alternând între două registre: o sensibilitate și o duioșie neașteptate în contrast cu o
duritate și o violență nemaiîntâlnite în lirica românească.
Un rol aparte în creația argheziană îl are “cuvântul”, cel care are forța capabilă să
reabiliteze existența, poetul fiind un “cuvântător” angajat într -o aventură între Ființă și Cuvânt. Așa
cum se s pune că “La început a fost cuvântul”, tot astfel înainte de a vedea omul, ființa care a
zămislit poezia, va auzi Cuvântul său, acel gând al poetului care transmite cititorului prea plinul
sufletului său însetat de absolut.
La fel ca toți marii poeți româ ni, și Arghezi a creat arte poetice prin intermediul cărora
și-a exprimat viziunea despre lume și viață, despre forța și atotputernicia cuvântului, despre menirea
poetului în univers și despre misiunea artei sale.
Două dintre artele sale poetice, care au drept temă centrală menirea artistului în lume și
a creației artistice sunt: Testament -poem programatic care deschide volumul de debut Cuvinte
potrivite , din 1927 și Cuvânt -poezie ce face parte din volumul Cărticică de seară apărut în 1935.
Ars poetica Testament este definitorie pentru concepția despre misiunea poetului și
natura poeziei, fiind considerată arta poetică argheziană cea mai importantă. Discursul fixează
esența poeticului, condiția creatorului, raportul lui cu propria artă și cu lumea, specu lând asupra
tehnicii, materialelor și practicilor poetice. Dincolo de “poezia despre poezie” textul se construiește
ca o amplă meditație asupra destinului colectivității, a relației artistului cu nația, văzută în
simultaneitatea generațiilor ei trecute și viitoare, a istoriei colective, ca progresivă înălțate prin
cultură.
În centrul discursului, vocea lirică e cea a poetului -bard, conducător al cetății și
mediator în relația ei cu Dumnezeu și cu strămoșii. Scrisă pentru a fi plasată în deschiderea
volumul uiCuvinte potrivite, această artă poetică este un monolog solemn rostit de către poetul –
patriarh, un legat artistic, un testament transmis fiului și implicit, viitorimii.
Metafora centrală a poeziei este cartea, sinonimă cu poezia. Ea este unicul bun lă sat
moștenire pentru a -și îndeplini cu prioritate rolul de liant între generații, de la eul creator la fiul
căruia îi este destinată:”Nu -ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe -o carte”.
Termenul -cheie carte, sinonim al întregii oper e argheziene are o succesiune de
echivalențe: cartea -treaptă ,cartea -hrisovul nostru cel dintâi, cartea -cuvinte potrivite, cartea –
Dumnezeu de piatră, cartea -rodul durerii de vecii întregi, cartea -slova de foc și slova făurită.
Textul arghezian este, astfel , un amplu discurs cu iz didactic -o învățătură pentru fiu, un sfat pentru
moștenitor, acest discurs se structurează prin revenirile la metafora centrală cartea (id est poezia),
fiecare dintre aceste reluări fiind amplificate prin explicații metaforice.
Cartea-treaptă, simbol al evoluției îi va da fiului, mostenitorului conștiința filiației,
așezându -l în locul cuvenit, de urmaș al poetului. Poetul evocă printr -o amplă metaforă imaginea
unei istorii chinuite (sugerată de simbolurile “ râpi”, “gropi”), a căr ei sinteză este opera sa.
Descriind această istorie, poetul și -o asumă; lectorul are datoria de a o continua cu forțe proaspete,
tinere. Numele “adunat pe -o carte” trimite la însăși ființa poetului, care se identifică cu opera lui.
Cartea devine printr -ometaforă “hrisovul cel dintâi”, prin importanță ea este asemenea
Bibliei, impunând respectul urmașilor, poetul însuși este depozitarul tuturor valorilor spirituale ale
trecutului pe care le transmite urmnașilor: “osemintele vărsate -n mine”.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
88Dacă la început ul poemului adresarea era una apropiată tată -fiu, adică “eu” –“tu”, se observă
lărgirea semnificațiilor adresării inițiale “eu -tu”, devin “noi -voi”, accentuând idea unui dialog între
generații, sau între trecut și viitor, dialog facilitat de opera poetică.
Poetul prezintă procesul de elaborare a operei precum și finalitățile ei. Astfel, cartea apare
ca o expresie a progresului de la munca fizică (“sapă”, “brazdă”, “plăvan”, “sudoare”.) la munca
intelectuală (“condei”, “călimară”.). Cartea cuprinde “sudoarea muncii sutelor de ani”, concentrează
suferințele poporului român.
Arghezi găsește “cuvinte potrivite” pentru a reda toate suferințele, tot efortul celor ce au
trudit de sute de ani să creeze ceva durabil. Opera literară apare ca un act trudnic, îndelunga t,
similar celui prin care se face pâinea “frământată mii de săptămâni”, subliniind ideea artei ca hrană
spirituală. Arghezi însuși mărturisește “Nu am talent, am o turburare. Cuvântul îmi vine greu în
condei. Îl șterg de zece ori și tot nu l -am găsit. Mă strânge fraza, mă doare”.
Poezia are capacitatea de a transfigura realitatea, elementele respingătoare, degradate pot
deveni sursă poetică prin harul creatorului, caracteristică a esteticii urâtului “zdrențe” –“mucegai și
coroane”, “veninul” –“miere”.
Arghezi definește opera poetică ca o îngemănare de har, de talent, de trudă, definiție
surprinsă în metaforele “slova de foc” și “slova făurită”.
Titlul poemului Testament este unul paradoxal pentru un început, fiind mai degrabă potrivit
pentru un final de op eră, dar poetul se află într -un moment în care realizează o sinteză a creației de
până atunci și atrage atenția prin titlu că opera lui este un bun spiritual pe care -l lasă urmașilor.
Dacă prin poemul Testament, poetul vorbește despre moștenirea culturală pe care o lasă
urmașilor, în poezia Cuvânt se regăsește preocuparea poetului de a defini creația artistică, opera
literară.
Din punct de vedere compozițional se manifestă trei idei fundamentale în poezia Cuvânt :
relația autor -cititor, lumea imaginară a cre ației artistice și creația însăși, ca rod al talentului și al
efortului creatorului artist. Poezia începe cu o adresare directă către cititor “Vrui, cititorule, să -ți
fac un dar” și cu intenția declarată de a crea această carte pentru a o dărui.
Arghezi dă viață cărții prin metafore sugestive “suflete de molecule”, “din înțelesuri
furnicile”, prin asocieri neobișnuite de cuvinte, metaforele fiind asociate cu simbolurile acestora “un
violoncel” -“un brotăcel”; “o harpă” -“o lăcustă” etc. Toate instrumentele enumerate sugerează
muzicalitatea, dorind să creeze o poezie a jocului, a boabei și fărâmei .
Poetul își mărturisește dorința arzătoare de a crea o carte atractivă pentru a ajunge la sufletul
cititorului printr -o operă inedită, originală “micșorata, subția ta și nepipăita viață /Până -n mâna,
cititorule, a dumitale”.
Versurile “nițică scamă de zare,/nițică nevinovăție, nițică depărtare”, “Măcar câteva
crâmpeie,/măcar o țandără de curcubee” sugerează sensibilitatea lirică a operei create, care trebuie
să expri me gingășie, puritate și profunzime de idei. Noua creație concepută prin jocul cuvintelor
trebuie să producă emoție și încântare în inima cititorului “Acela care tresare /Nici nu știi de unde și
cum “.
Titlul pare unul lipsit de importanță, dar dacă se găs esc semnificațiile din textul poetic, prin
cuvânt se pot identifica mai multe sensuri: gând, expresie, cugetare. Prin forța cuvântului se
exprimă orice gând al poetului, prin cuvânt se creeză o lume întreagă, prin cuvân t se creează o
legătură profundă într e cel care creează și cel care citește creația artistică.
Arghezi, un maestru al cuvântului, realizează o adevărată reformă în lirica românească, mai
ales în ceea ce privește limbajul poetic, purtător de violențe lexicale, expresii argotice, îmbinări
neașt eptate de cuvinte. Poetul, un adept al esteticii urâtului, consideră că toate categoriile urătului
(fizic și moral) pot fi înnobilate, convertite în frumos, pentru că, în realitate binele, valoarea există
mai mult sau mai puțin în om, ele sunt doar camufla te, întunecate; misiunea poetului este de a le
redescoperi. Această concepție este clar exprimată în mărturisirea poetului: “Pretutindeni și în toate
este poezie, ca și cum omul și -ar purta capul cuprins într -o aureolă de icoană. Toate lucrurile naturii
șiale omului și toate vietățile poartă țandăra lor de aureolă, pe dinafară sau pe dinăuntru”.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
89Psalmii -între monolog și dialog
Prof. Ivănică Lavinia Alexandra
Colegiul Tehnic „ Ion Mincu”, Timișoara
Prima semnifica ie a psalmului este aceea de imn relig ios biblic la vechii evrei și,
ulterior, la cre știni, cântec de laudă închinat lui Dumnezeu. Primii psalmi apar in regilor David și
Solomon și prezintă un puternic accent de odă, fiind scri și într -o tonalitate de preamărire umilă a
divinită ii.
Literatura laică a preluat această specie de la cea religioasă, transformând -oși îmbogă ind-o tematic
și expresiv, fără a -i distruge însă sensul originar. Începuturile literaturii române sunt legate de
traducerea în versuri a psalmilor biblici de către mitropolitul Dosoftei, moment ce marchează un
început de lirică filozofică autentică.
Având o atitudine nelini ștită, Tudor Arghezi găse ște în Psalmi un tip de poezie liturgică
și filozofică, o formulă adecvată personalită ii sale contradictorii, scriind șaisprezece as emenea
poeme fără titluri distincte, cărora li s -au adăugat Psalmii de tinere e,Psalmistul, Psalmul de taină,
Psalmul mut .
Psalmii ocupă un loc aparte în crea ia argheziană, concentrând momentele de vărf ale
unei probleme existen iale insolubile și obs edante. Experien a ca și călugăr la mănăstirea Cernica
se observă mai ales la nivelul vocabularului impregnat cu termeni religio și. Momentele de zbucium
sufletesc, căutările neîncetate, întrebările pe care și le pune poetul în legătură cu via a, cu natura, cu
existen a în general, solicită un limbaj adecvat -termeni care denumesc fiin e divine ce in de religia
creștină: Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului, îngeri, preo i; termeni ce denumesc obiecte și
aciuni ce in de ritualul cre știn:cruce, mătănii, pos t,rugăciune, paradis, botez ; termeni proveni i
din limba veche bisericească: a pogorî și nua coborî, pedevine pre, cer devine ceriu. ( AL. Bojin )
Dar nu perspectiva strict teologică e specifică psalmistului, mai ales că Argezi mărturise ște în
legătură cu experien a din mănăstire: Voiam să trăiesc o experien ă, nu o dogmă .Nu sunt atare om.
Mi-e indiferentă forma de religie;ceea ce mă interesează ar fi fost o nuan ă nouă de parfum de
smirnă și ceară, pe care speram să o găsesc rătăcind.( apud Ion Biberi ).Luând în considerare
aceste cuvinte ale poetului, N. Manolescu, observă că dacă cernem cu grijă motivele religiozită ii
din poezia lui Arghezi, nu ne alegem oare cu o nuan ă nouă de parfum de smirnă și ceară, cu un
vocabular îmbibat de miresmă bisericea scă?
Așa că Arghezi nu crede nici în mântuire, nici în înviere, iar despre moarte are o imagine terifiantă.
Psalmii ni-l arată singur, fa ă în fa ă cu un Dumnezeu ineficient. Transcenden a argheziană este una
goală. Imaginile tăcerii, ale refuzului de a se arăta, ale nepătrunsului și zăvorârii lui Dumnezeu sunt,
în fond, tot atâtea imagini ale absen ei. ( N. Manolescu )
Ce sens au atunci căutarea poetului, invocarea divinită ii, revolta:
Păcatul meu adevărat
E mult mai greu și neiertat.
Cercasem eu cu ar cul meu
Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!
Psalmii nu sunt expresia unei îndoieli; ceea ce ne izbe ște în tonul lor când îndârjit și aspru, când
plin de umilin ă, nu este incertitudinea existen ei, dar certitudinea inexisten ei divine. Suferin a
poetului nu provine din faptul că Dumnezeu este, fără a se arăta, că se revoltă și se ascunde în
acela și timp, ci din faptul absen ei sale, care de șteaptă în sufletul psalmistului con știina
insuportabilă a singurătă ii în univers.
Dumnezeirea îngăduie, la Arghezi, ac cepiuni multiple: religioasă, gnoseologică –
divinitatea conformându -se cu adevăratul absolut ca intă supremă a fiin ei umane -,etică –voia de
bine, frumos și adevăr.
Psalmul, de și încărcat de prezen a divinului, depă șește latura misticului, devenind o dezbatere
continuă despre condi ia umană, o luptă a omului cu el însu și, cu sentimentul de solitudine.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
90Așa cum arată Nicolae Balotă, esn ială este în Psalmi refacerea repetată, insistentă,
chiar monotonă a situa iilor aretipale ale omului în fa a divin ităii,încât patosul psalmilor derivă
din situa ia aparte a înfruntării și confruntării dintre om și divinitate. Deoarece divinitatea nu
răspunde, dialogul nu se poate înfiripa. Poetul este condamnat la singurătate, iar glasul său răsună
într-un vid ime ns:
Doar mie, Domnu, ve șnicul și bunul
Nu mi -a trimis de când mă rog nici -unul.
Absen a însă nu dezarmează fiin a. Între credin ăși tăgadă, căutarea este neobosită, chiar dacă
disperată:
În rostul meu tu m -ai lăsat uitării
Și mă muncesc din rădăcini șisânger
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când câte un pui de înger.
Să bată alb din aripi la lună,
Să-mi dea din nou pova a ta cea bună.
Din faptul educa iei monastice a poetului, din faptul că a scris numero și psalmi, s -ar putea bănui
existen a în T.Arghezi a unui misticism în sensul lui Newman, adică al unei adeziuni suflete ști
totale și nu ra ionale și al unei credin e sensibile și nu logice. Nici poezia lui T. Arghezi nu
constituie o poezie mistică în sensul adeziunii sensibile, dar nici nu voie ște să fie privită ceea ce nu
este. În ea găsim numai setea de divin, nelini ștea în privin a existen ei lui și nevoia certitudinii
materiale. ( E. Lovinescu )
Poetul, însemnat cu har( Port în mine semnul, ca o cheză șie/ Că am leacul mare al mor ii tuturor ),
este stăpânit de o sete nepotolită de a cunoa ște, care se izbe ște de zidul nepătruns .
Voin a de a -și asuma, într -un gest sfidător, condi ia de muritor, elanul vital al celui care nu ocole ște
obsacolele, ci le iese în întâmpinare sunt urmate d e îndoiala, de sentimentul acut al părăsirii:
Tare sunt singur, Doamne, și piezi ș
Copac pribeag uitat în câmpie.
Cu fruct amar și cu frunzi ș
epos și aspru -n îndârjirea vie.
Explorarea psalmistului este înfrigurată, resemnarea îi este străină și nu poa te accepta
supunerea necondi ionată la un destin:
Nici rugăciunea poate nu mi -e rugăciune
Nici omul meu nu -i poate omenesc
Ard către tine -ncet, ca un tăciune
Te caut mut, te -nchipui, te gândesc.
Absen a nu anulează credin a, speran a în relevarea sacrulu i, dar ruga și cântul sunt
opacizate, cuvintele î și trădează propriile limite. Prin însă și condi ia sa, omul este supus propriei
libertă i de a se răzvrăti. Lipsa unei mărturii sigure a existen ei divinului într -o epocă, în care
îngerii nu mai circulă prin tre oameni, duce la o patetică luptă după certitudine. Dumnezeu ajunge
un vânat, la a cărei pipăire poetul ar urla de bucurie . ( E. Lovinescu )
De când s -a întocmit Sfânta Scriptură
Tu n-ai mai pus picioru -n bătătură
Și anii mor și veacur ile pier
Aci sub tine, dedesubt, subt cer.
Disperarea caută materializare atunci când poetul exclamă, asemenea lui Toma
Necredinciosul: Vreau să te pipăi și să urlu: Este! , în vreme ce până acum Dumnezeu era numit
doar prin forme de maximă nedeterminare –cineva, nu se știe cine .
În studiul închinat lui T. Arghezi, Pompiliu Constantinescu apreciază că: Psalmii
arghezieni ne indică o aproximare a divinită ii pritnre îndoieli, mâhniri, revolte,chemări patetice și
așteptări istovite: sete de divin, de abs olut, cople șită de o mare ariditate morală. Astfel, ciclul

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
91psalmilor alcătuie șteo confesiune nestânjenită, un monolog în jurul Duhului divin, în care poetul
își dezvăluie individualitatea dramatic alcătuită.
Cunoa șterea absolută fiindu -i interzisă omului, acesta îl neagă pe Dumnezeu, devenind
tâlhar de ceruri . Nicolae Balotă vorbe ște despre un deus absconditus care nu numai că refuză să i
se arate eului cunoscător, dar nici nu -i dă vreun semn al existen ei sale.
Singuri, acum, în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor,
Vreau să te pipăi și să urlu: Este!
Monologul arghezian se construie ște treptat în jurul ideii de divinitate, amestecând umilin a
cu invectivele, tânguirile cu revolta, răceala cu binecuvântările, într -o eternă căutare a răspunsurilor.
Tu e știși-ai fost mai mult decât în fire
Era să fii, să stai, să vie uiești.
Ești ca un gând, și eștiși nici nu e ști,
Între putin ăși-ntre amintire.
Psalmii sunt o luptă a poetului cu sine însu și. Când invocă divinitat ea, Arghezi știe că nu va
primi răspuns, dar nu se poate opri să o invoce. Cu atât mai adâncă este drama lui, cu cât și ea
izvoră ște din neputin a de a admite că e singur în univers, fa ă în fa ă cu un cer de șertși mut; din
neputin a de a -și îndura condi ia, via a redusă la ea însă și ca la o unică și disperată certitudine.
Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui -care-glăsuie ște-în-pustiu. Vox clamantis in
deserto -formula s -a aplicat profetului ales și trimis de divinitate, dar neascultat de semeni.
Monologul nu ajunge niciodată să devină dialog. Nici un răspuns din marele hău. (N.
Balotă). Dar tocmai condamnarea la singurătatea suferită, asumată, conferă psalmilor arghezieni
patosul lor. Ei sunt psalmi ai patimii în toate sensurile cuvâ ntului. Poetul știe că în confruntarea sa
cu divinitatea are de ales între fervoare și răceală glacială. Va pendula, deci, între aceste extreme, ca
între doi poli. Dar, fie că dore ște harul ori sfidează mânia lui Dumnezeu, el nu cade niciodată în
indiferen ă; nu va alege în această luptă neutralitatea, nu -l vom surprinde niciodată plictisit de a
relua vechea luptă.
BIBLIOGRAFIE:
1.Antologie. T. Arghezi interpretat de: , Editura Eminescu, Bucure ști, 1971.
2.Antologie. T. Arghezi interpretat de: ,Editura Eminescu, Bucure ști, 1981.
3.Arghezi Tudor, Pagini alese. Versuri. Proză , Editurile Arghezi și Regis, Bucure ști, 2006.
4.Balotă Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, Bucure ști, 1979.
5.Bojin Alexandru, Valori artistice argheziene , Editura Didactică și pedagogică, Bucure ști, 1971.
6.Gavrilă Camelia, Dobo șMihaela, Compendiu de teorie și critică literară , Editura Polirom,
Bucure ști, 2003.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
92L’oeuvre poétique de Tudor Arghezi
Prof. Jianu Mihaela
Colegiul Tehnic « I. Mincu », Timișoara
Tudor Arghezi est né à Bucarest dans une famille paysanne. À onze ans, il s'engage dans
une vie aventureuse. Il donne, âgé de douze ans, des leçons d'algèbre, travaille chez un tailleur de
pierre, devient secrétaire d'une galerie de peinture, puis entre comme laborantin à la fabrique de
sucre de Chitila et se trouve nommé, à dix -huit ans, directeur du laboratoire. À partir de 1896, il
publie des vers dans « La Ligue orthodoxe », journal d'Alexandru Macedonski, poète symboliste,
dont il subit l'influence. En 18 99, il se fait moine au monastère de Cernica, puis est attaché comme
diacre au clergé de la métropolie –de la cathédrale. Il devient le filleul spirituel du métropolite,
Iosif Gherghian. Il fonde alors, avec V. Demetrius, la revue « La Ligne droite », où il publie un
cycle de poèmes,« Les Agates noires », qu'il se refusera d'ailleurs à insérer dans ses recueils
ultérieurs. Il est envoyé à Fribourg, en Suisse, pour parfaire ses études de théologie. Le choix de
cette ville et de la Faculté catholique, où Tud or Arghezi s'inscrit, peut surprendre. Il s'explique si
l'on pense que le métropolite Gherghian avait de telles sympathies pour le catholicisme qu'il s'y était
converti en secret –on ne le sut qu'à sa mort. Bientôt, Arghezi abandonne la vie religieuse, se rend à
Genève puis à Paris où il travaille comme marchand ambulant et comme débardeur, retourne à
Genève où il fabrique des boîtiers de montre, et rentre enfin en Roumanie, où l'appellent ses
obligations militaires, en février 1910.
Mêlé à la v ie littéraire de Bucarest, il publie des vers et chroniques dans différentes revues,
notamment dans « La Chronique » –qu'il a fondée lui -même, en 1915, avecson,ami,GalaGalaction.
En 1916, il prend parti contre l'entrée en guerre de la Roumanie aux côtés des Alliés et il est
interné dans la prison de Văcărești. Cette expérience, et notamment la fréquentation de condamnés
de droit commun, lui inspirera de nombreux poèmes.
En 1922, il prend la direction de la revue « La Pensée roumaine » puis du jo urnal « La Nation ».
À partir de 1928, il publie un périodique de format très réduit et de caractère essentiellement
polémique, « Billets de perroquet ». En 1927 paraît son premier recueil de vers, « Paroles assorties
», puis en 1931 « Fleurs de moisissur e », en 1935, « Le Petit Livre du soir »et, en
1939,«Farandoles».
En prose, il publie en 1930 « Icônes de bois » dont le sous -titre est significatif : « Souvenirs
du diacre Joseph », peinture très caricaturale de la vie des moines orthodoxes, « La Porte noire »,
recueil de ses souvenirs de prisonnier, en 1933 « Tablettes du pays de Kuty ») –kutya veut dire «
chien » en hongrois –, satire des mœurs roumaines de son temps. En 1934, avec « Les Yeux de la
Vierge Marie », il aborde le roman psycholo gique et donne en 1936, dans « Le Cimetière de
l'Annonciation », une peinture à nouveau satirique de ses contemporains, cette fois sous une fiction
: les morts d'un cimetière ressuscitent et reprennent leur place au milieu des vivants. Le roman
«Lina » (1942), qui se passe dans une fabrique de sucre, stigmatise les industriels étrangers au pays
et exalte la dure vie des ouvriers.
En marge de ces écrits, la plupart à résonance polémique. Arghezi a composé, en 1932, un
recueil d'esquisses, « Le L ivre des jouets » où il met en scène ses deux jeunes enfants.
Pendant la Seconde Guerre mondiale, Tudor Arghezi publie, en octobre 1943, un pamphlet
intitulé « Le Baron », où, s'en prenant sous un mode voilé au baron Von Killinger, agent
diplom atique de Hitler à Bucarest, il dénonce les exactions des troupes allemandes. Le maréchal
Antonescu le sauve du pire en le faisant interner dans une prison roumaine à Tîrgu -Jiu, où il reste
quelques mois.
Après la guerre, Arghezi jouit pour un temps d'une certaine notoriété : les Éditions d'État publient
en 1946 un choix de ses poèmes et une anthologie de ses « Billets de perroquet ». En 1946, la seule
pièce de théâtre qu'il ait écrite,« La Seringue », est jouée au Théâtre National.
Mais des « m alentendus », comme disent ses biographes roumains, surgissent entre le
pouvoir et lui. Pendant huit ans, il reste dans l'ombre, ne s'adonnant qu'à des traductions ou

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
93adaptations d'œuvres étrangères, telles, notamment, les Fables de La Fontaine et celles d e Krylov.
En 1955, cependant, Arghezi rentre en grâce par la publication d'un recueil de poèmes intitulé 1907,
où il célèbre la fameuse jacquerie du début du siècle et stigmatise les boyards. En 1956, il donne un
grand poème,« Hymne à l'homme », où il chan te « la naissance de l'homme et l'obscurité de son
origine, la découverte du feu, l'invention des outils, l'évolution et la lutte des classes » (Luc -André
Marcel).
Devenu poète national de la Roumanie nouvelle, il publie de nombreux volumes, en vers et en
prose. Une édition complète de ses œuvres paraît en 1959.
Sous la monarchie, Tudor Arghezi avait reçu, en 1934, le Prix national de poésie, conjointement
avec l'écrivain Bacovia. Sous le nouveau régime, il fut encore lauréat du prix d'État, et reçut le ti tre
de « Héros du travail socialiste ».
Il est mort à Bucarest le 14 juillet 1967.
On a dit que Tudor Arghezi était un Baudelaire roumain. Ce genre d'analogie, fallacieux le
plus souvent, n'est acceptable ici que dans la mesure où certains poèmes –les Fleurs de moisissure,
notamment –rappellent la manière des Fleurs du mal, non sans aller jusqu'à l'obscénité (Rava,
Tinca). Le paradoxe est que cet écrivain revendicatif, âpre dans la lutte pour la justice ou pour la
vengeance, capable par exemple de narrer comment des paysans tuent un boyard, écrasant son
cadavre de leurs pieds nus, et le font, en le piétinant toute une nuit, pénétrer dans le sol, savait
trouver des accents d'une exquise fraîcheur pour célébrer les jeux et les ris de son petit garçon et de
sa petite fille.
Par la thématique, qu’il repand tout au long de son œuvre, par ses conceptions littéraires,
religieuses, politiques etc, il privilegiera inevitablement, comme tout grand écrivain, d’ailleurs,
certains mots aux depens des autres. La complexité du vacabulaire constitue en grande partie le
style d’un auteur. Par l’intermediaire du lexique, on peut établir l’influence exercée sur cette œuvre
par d’autres auteurs, romains ou étrangers ( M. Eminescu et Charles Baudelaire ).
Deux sortes de registres lexicaux sont inclus dans le lexique dominant d’Arghezi. Autrement dit,
celui -ci comporte deux facettes : les mots au semantisme négatif, d’une part, et les mots au
semantisme positif, d’autre part. Bien qu’ils soient moins significtifs du point de vue numérique, les
mots vulgaires, argotiques ont une grande capacité à générer une vraie puissance textuelle et des
proximités lexicales des plus inattendues.
Le style, telle qu’on l’envisage dans cette étude, montre que le lexique des poèmes de Tudor
Arghezi se distingue sensiblement de celui des romans ou des pamphlets.
Bibliografie
Alexandrescu, S., Simbol si simbolizare. Observatii asupra unor procedee poetice argheziene, in
Studii de poetica si stilistica , Bucuresti 1966, Editura pentru liter atura
Balota, N., Opera lui Tudor Arghezi ,Bucuresti, 1979, Editura Eminescu
Constantinovici, S., Dictionar de termeni arghezieni ,vol I, Timisoara, 2004, Editura Universitatii
de Vest

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
94Tudor Arghezi. Întrebări răscolitoare despre moarte
Prof. Elen a Lambru
Colegiul Economic “Ion Ghica” ,Brăila
Marea întrebare fără răspuns, dureroasă și dramatică în lirica argheziană, reflectă
continua lupta a gândirii poetului cu îndoiala, cu neputința, cu setea nesățioasa de a se convinge
dacă divinitatea există sau nu cu adevărat.
Poetul, pentru care problema divinitații părea fără rezolvare, își da seama de zădărnicia
zbaterilor sale lăuntrice în goanna după marea himeră, el ajunge să proclame neexistența lui
Dumnezeu, așa cum, triumfător, ne spune în unul din ultimii săi Psalmi revocând mai întâi
îndelungatul și dramaticul drum al căutării de -o viața întreagă: „Încerc de -o viață lungă, să stăm cu
ceas la sfat, Și te -ai ascuns de mine de cum ne -am arătat ! Oricum, de -ți pipăi pragul, cu șoapta
tristei rugi ! Dau numai de belciuge, cu lacăte și drugi ”, Arghezi își anunță hotărârea nezdruncinată
de a nimici fantoma dumnezeiască de care s -a lăsat tiranizat : ”Înverșunat de piedici, să le sfărâm
îmi vine, Dar trebuie -mi dau seama, să -ncep de -abia cu tine !”
Tema mo rții o pune poetul în primul rând într -una dintre cele mai frumoase poezii din
volumul „Cuvinte potrivite”, în „De -a v-ați ascuns !”.
Poezia e un testament oral transmis copiilor cu o durere greu înăbușită. În fața
inexorabilei legi care -i în natura lucru rilor din acest univers și căreia i se supun deopotrivă și
oamenii, și animalele, de la gângania cea mai mărunta până la fiarele cele mai sălbatice, și florile
cele mai suave și buruienile otrăvitoare, cel ce adastă moartea nu se tânguie, ci, ascunzându -șicu o
deosebită grijă sfâșietoarea tristețe de care e cuprins, își obișnuiește cu delicatețe copiii cu ideea
morții inevitabile. Ferindu -se să -i întristeze, neavând nici curajul să le vorbească despre moarte ca
despre un groaznic eveniment care pune capăt pentru totdeauna existenței noastre, el le vorbește
despre moarte alegoric, ca și baciul din Miorița. Alegoria nunții din cântecul bătrânesc e înlocuită
aici cu alegoria jocului, dar un „joc viclean, de bătrâni”, tare vechi, de când lumea. Vorbindu -le
copiilor despre moartea pe care o simte apropiată, poetul recurge la expresii perifrastice si
eufemistice, ca sa nu -i sperie, ca ei să creadă realmente că nu e vorba decât de un joc ca atâtea
altele.
Dar renunțând deodată la jocul acesta de -a moartea, izbucne ște in imprecații, cu acele
accente de revoltă populară, proprie blestemelor argheziene :
„Puii mei, bobocii mei, copiii mei ! / Așa este jocul. / Îl joci în doi, în trei, / Îl joci în
câte vrei / Arde -l-ar focul ! ”
Frica de moarte care se apropie („ Nu -nchide ochii, nu adormi, / Ceasul e pe -aproape,
pe-aci…” –Priveghere ) devine în poezia Duhovnicească groază, o groază care ia forme delirante „
Ce noapte groasă, ce noapte grea ! / A bătut în fundul lumii cineva.”
Bântuit de marile probleme ale existen ței de dincoace și de dincolo de moarte,
neputându -se rupe din cercul vicios în care, orgolios, se învârtea de unul singur, poetul nu -și va găsi
liniștea decât în anii marilor înțelepciuni.
Neliniștile căutărilor trecute sunt topite într un sentiment de s plendid echilibru, mai ales
în unele poezii din volumul Frunze 1961, în care, reîntalnindu l pe poetul de altădata, descoperi o
nouă tonalitate, rezultat al vieții noi pe care o retrăiește poetul în anii deplinei realizări “ Ți -e
sufletul ca brazda, ca grâ ul și renaște. / Plugarul și sudoarea de sânge, boul, plugul, / Nădejdea
arăturii bogate către Paște, / Și ploaia -înviorata și nouă și belșugul” (Ți -e sufletul).
Poetul trăiește acum, într -adevăr, la anii marilor înțelepciuni, plenitudinea vieții,
bucuri ile inundându -i și luminându -i amurgul ca o superbă apoteoza.
O expresie artistica a acestor sentimente este poezia De ce -aș fi trist?
Încercand să răspundă întrebării răscolitoare de mai sus, poetul –printr -o succesiune de
variațiuni pe aceeași tema –constată cu o deosebită mulțumire, pe care nu înțelege deloc sa și -o
ascundă, că are numeroase motive, în anii aceștia ai vârstei înaintate, să guste din cupa plină a
marilor realizări pe care i -o oferă acum viața. Soarele însuși pare să -i fi inundat, ca o imensă

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
95fericire, existența. Regenerat de noile prefaceri din juru -i (“O prospețime nouă surâde și învie / Ca
botez, de nuntă și ca de feciorie”), înaintând spre limanurile albe ale marilor împliniri “ ca o luntre
prin liniști de lumină “, desprinzând surâ sul unei noi înțelepciuni până și din vraful de cărți un
moment abandonate, poetul își simte și mai puternic însă acum legătura cu noile generații, care -și
înnoadă firul existenței lor cu acela al străbunilor : “Vieți noi tresar vioaie din foste oseminte”.
Ideea continuitații dintre generații, întâlnită încă în poezia “Testament” și prelungită până în poezia
de fața, este evidentă.
Și ca și altădată, în anii îndepărtați ai tinereții, sufletul poetului zvâcnește din nou la
imensul foc al elementelor naturii , în care dragostea își cântă fără întreruperi triumful:
“Văd frunza că scoboară din ramuri câte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud și grânguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele”.
Sub covitirul uriaș al cerului “ca o coadă deschisă de păun”, poetul, luminându -și, în
noapte, singurătatea, cu luceferii “scăpărători”, pe care ii adună unul câte unul, simte apasându -l,
totuși, o tristețe inefabilă, a cărei cauză, în ciuda condițiilor exterioare de existență f ericită, îi
rămâne mereu insesizabilă.
În volumul “Florile răului” poetul proiectează moartea în lumea imundă a închisorii.
Aici apare Ion Ion care moare pastrând “În ochii -i deschiși, o lumină, / A satului unde -i născut / A
câmpului unde iezii -a păscut ( “Ion Ion”). În morga închisorii dezertorul a ajuns hrană șobolanilor :
“Trei nopți șobolanii l -au ros / Și gura -i băloasă ca de sacâs. “
Pornirile bestiale ale făpturilor care au ajuns în închisoare sunt curmate brusc prin
moarte. Poezia “Mor ii” deschide un aspect înfiorător al închisorilor în care existen a tragică a
deinuilor între mucedele ziduri ale temni ei se încheie zbăvitor prin moarte.
Însolită este și larga dispoziție a lui Arghezi fața de realitațile cotidiene aparent cele mai
banale sau faț a de unele întâmplări dramatice, dătătoare de fiori ca în “Pui de găi” și “Ucigă -l
toaca”, în care conținutul epic, narativ, sporește tensiunea prin naturalețea stranie cu care povestește
faptele poetul.
“Pui de găi” seamana cu o poveste despre o casă a m orților. O familie de hoți, participă
la tâlhării, ucigând fără milă țăranii ce veneau de la târg. Cruzimea întâmplărilor nu este uciderea
țăranilor și nici planul viclean al babei. Ca în poveste, cele doua fete adormite sunt confundate și
este ucisă, din greșeală fata tâlharilor. Arghezi folosește limbajul obișnuit al declosaților, care dă o
coloratură specifică întregii atmosfere. Astfel “baba întinse laba” pentru a verifica somnul fetei.
“Tacă -ți gura, le spune baba celor cinci oameni de plumb” după care “baba se linse pe buze, / Cu
poftă de sânge a unei mâțe lehuze”. Planul hoților, dornici “să o puie pe jar” pe fata cu bani, nu se
împlinește. Pe întuneric o târăsc pe fata lor în beci și o omoara. Poetul alege un final ce
înspăimântă: în închisoare pe ba bă, femeile o scuipa și o țărnuie, iar tâlharii taie -n ocnă sare.
Tragismul și calvarul pe care -l trăiesc tâlharii, amintesc de lumea înfiorătoare a declasaților din
societate.
Ucigă -l toaca este tot un text al mor ii, având aceea și forma narativă: Pe un drum de
ară, în puterea nop ii, un ăran se întoarce de la târg, unde vânduse lemne. Întâlnirea cu o cucoană
cu pălărie ce semăna a “arătare” sau “stafie” înspaimântă, căci aceasta parcă ar fi avut copite și
parcă ie șise din co șciug. Arghezi împrumută ele mente din tradi ia populara, căci spaima de moarte
a determinat oamenii să imagineze moartea sub un chip dezgustător. “Momâia cervita” cere
pomană, iar ăranul fără să știe că i se pregate ște moartea, o invită în căru ă: “Suie, Satană”
comportamentul celor doi conduce cititorul spre un final a șteptat: confruntarea e scurtă, căci cu itul
ăranului s -a înfipt în “putoarea cu bra ară” care “era muiere doar pe dinafară”. Se reechilibrează
astfel balan a morală, căci sfar șitul întâmplării ne aduce aminte de prob erbe populare care vorbesc
de confruntarea dintre bine și rau. Poetul folose ște noaptea în astfel de texte căci întunericul adaugă
un plus de spaimă celui căruia i se deschide perspectiva mor ii.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
96Mor ii “se duc, câte doi, în co șciuge, / Fără mumă, fără pop ă, fără cruce. /” Viciul social
pare să dispară odată cu moartea lor, iar drumul către groapa comună închide ciclul existen ei
acestor făpturi.
Poetul pare să -și manifeste simpatia fa a de ace ști reprezentan i ai faunei de declasa i,
căci prizonierii trăi esc în infernul închisorilor o via a de abrutizare și degradare umană. Ei sunt
privi i ca fiin e aflate la periferia societa ii, motiv pentru care, probabil, chiar și mor i, ei par
flamânzi, iar pe corp au “răni vinete, semne infame” ce vor fi vindecate la cer.
Invita ia din final : “mâine seară, poate chiar diseară,/ Mai veni i o dată/ La judecată”
invită cititorul la o atitudine tolerantă fa a de aceste fiin e despre uite, detestate totdeauna.
Poezia mor ii la Arghezi este o expunere lirică nu lipsită de retorism, în care medita ia
poetului oferă versuri de o neobi șnuită îndrăzneală, iar farmecul versurilor poate fi descoperit în
stilul oral, presărat cu expresii argotice, de mahala sau din limbajul obi șnuit al declasa ilor, care dau
o coloratură specif ică întregii atmosfere din aceste poezii.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
97Puterea Cuvântului în lirica argheziană
Prof. Lera Angelica Adriana
Liceul Teoretic „Traian Vuia” ,Făget
„Limba poetică nu întrebuințează cuvintele numai pentru darul l or expresiv -conceptual, ci
pentru unele virtuți latente ale lor, pe care tocmai poetul știe să le actualizeze.” (Lucian Blaga)
Cuvântul înseamnă putere, energie, comunicare, iar comunicarea înseamnă viață. Cuvântul
este miracolul suprem întrucât meșteșugul lucrează neîncetat dăruindu -ne, astfel, literatura. Tudor
Arghezi spunea că „niciun meșteșug nu este mai frumos și mai bogat, mai dureros și mai gingaș
totodată ca meșteșugul blestemat și fericit al cuvintelor”(Scrisoare cu tibișir). El devine o pasiune
nestăpânită a scriitorului modest, cât și a „meșteșugarului” de geniu.
Un aspect important al liricii argheziene devine „cuvântul” -entitate magică, fenomen
inexplicabil aproape, uluitor și fascinant, cu sensuri ce înlătură convenționalismul. Arghezi „ne fa ce
contemporani cu Geneza” restituind cuvântului „funcția elementară … rămasă neatinsă în
absolut”(Ilie Guțan). În această ipostază, poetul nu mai este un ataract care observă obiectiv lumea,
ci este un plăsmuitor de imagini personale, capabile să transmit ă afectiv mesajul poetic. Renunțarea
la discursul solemn, i -a permis poetului să -și extragă seva creației din colocvialitatea expresiei
țărănești, din cuvântul autentic al unui eu umil, apropiat materialității, teluricului: „Din graiuri cu
îndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”( Testament ).
Scrisul este asemenea unei geneze, unei recreeri a lumii și Arghezi pătrunde în multe din
esențele vieții. Acest lucru nu trebuie să dea naștere unui motiv de suficiență, căci artistul este „un
debutant cot idian”. Poetul nu trăiește, astfel, orgoliul creatorului, el nu se simte egalul zeilor :
„Scrisul, născut de oameni ca o zămislire din nou a lumii, are o putere egală cu aceea exprimată în
Geneză. Nu mă pot mândri că scriu și mă sfiesc ca de o îndrăzneală” se confesa lui Felix Aderca.
Tudor Arghezi este poetul care știe ca nimeni altul „a scrie pe dedesupt”, alteori „cu unghia
de la mâna stângă”, a scrie clădind, pentru că „fiecare scriitor este un constructor de cuvinte”
(Poveste cu oi ) ce lasă moștenire g enerațiilor care vin cartea cu versuri : “Nu-ți voi lăsa drept
bunuri, după moarte,/Decât un nume adunat pe -o carte…/ Cartea mea -i, fiule, o
treaptă”( Testament ).A scrie pe dedesupt poate să însemne a căuta o cale ocultă, suspectă de o
demonie oarecare, d e a submina, de a înșela, cum, mai poate să însemne o primejdioasă, temerară
tentativă de a căuta sub cuvinte un alt plan, mai pur poate, al unei scrieri. Prin acest „dedesupt” nu
se poate înțelege decât dedesubtul cuvintelor obișnuite ale vorbirii de toat e zilele : „În fiecare lucru
tăcut, auzul descifrează o șoaptă … Adie piatra, cântă lemnul, șuieră huma, de o dospire
interioară…”
Așadar, cuvântul nu este un simplu semn căruia îi corespunde un obiect desemnat prin el
„Cu același cuvânt suntem nevoiți să facem și lumină și întuneric, și foc și mocirlă, noi, care nu
avem din materialele sale decât nomenclatura și exponenții verbali, meșteri de noțiuni de fum și
ucenici îndărătnici ai apropiatului prin sinteză”( Ploaia ). Cuvintele le corespund doar în sfera
vorbirii cotidiene, în aceea a scrisului literar intervine jocul, care încrucișează simbolurile.
În „Cuvinte potrivite” se întrevede orgoliul unui estet autentic, care respinge mistificarea,
transcendentul divin și, în locul acestora, preferă materialul bru t, materia imundă : „Din bube,
mucegaiuri și noroi / Iscat -am frumuseți și prețuri noi”. Se poate constata că urâtul nu poate fi
nicicând văzut ca o limită a creației, deoarece el are pentru poeta faber o trimitere spre auroral și
inovație. Funcția estetic ă a urâtului este una de dezmărginire a semanticii poetice, cât și una de
anulare a ei, anularea semnificând eliminarea autorității limbajului. Așadar, nu limbajul guvernează,
ci instanța care o mânuiește prin conținutul proliferat de acesta. Sintagma nomi nală „cuvinte
potrivite” pare a ascunde o hermeneutică a îndoielii față de verbul poetic, de aceea, ea ar sugera, în
termeni ironici, o remodelare a canonului anterior. Arghezi nu caută perfecțiunea expresiei poetice,
nu caută potrivirea semnelor, ci se re levă tocmai în imperfecțiunile limbii, în tenebrele existenței,
deci în thanatos . Pentru a fi înțeleasă bine, sintagma trebuie citită invers,deoarece, valorile sunt
inversate.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
98În multe texte, apare imaginea poetului constructor de cuvinte. El este un făura r al
cuvântului, un obsedat ce -și jertfește viața în căutarea cuvântului -construcție. Putem spune că
destinul său este indisolubil legat de cuvânt : „Oriunde te -ai ascunde, te caută cuvântul”( Destine ).
Putem spune că artele poetice Testament ,Rugă de seară ,Portret impun un neobosit rob al slovelor,
un căutător al inefabilului liric, între vis și concret. Poetul se dorește deodată înger și demon pentru
a răstălmăci sensurile existenței dintre cer și pământ. Armele sale rămân talentul și munca asiduă,
harul și cazna, „slova de foc și slova făurită”, ele „se întrucombină ca fierul cu focul”. Munca
poetului este asemănată cu cea a albinelor deoarece potrivirea cuvintelor nu constă doar în
meșteșugul scrisului, ci în arta de a asimila, a distila și potrivi : „L uăm puțin din cer și puțin din
floare, puțin din cuget și puțin din chin, puțin din credință și puțin din necredință, și umplem
cuvintele cu măduve dulci”( Culegătorul de semne , înCe-ai cu mine, vântule? )
Cuvântul este în sine un mister, dar ca în orice mi ster intervin puteri sacre, transcendente, în
care harul sau lipsa de har produce fericiri sau dezolări extreme, în care se produc miracole, intervin
mesageri ai luminosului și se menajează taine. Scrisul este un adevărat sacrament ce trebuie săvârșit
cu pietate, înconjurat cu un anume fast ritual. Cuvântarea este comunicare cu misterul însuși : „Cine
caută un ceas pe zi, în singurătate cu un condei și o foaie de hârtie, atingerea cu marile taine,
realizează un act religios…”( Autorii ). Misterul derivă din V erbul primordial și păstrează, deși
profan, o urmă a sacrului : „Misterul începe … dintr -un sunet cu șapte note și câteva sute de limbi.
Ce-i limba însăși? –un mister”. Harul circulă sub chipurile literei, cuvântului și cărții și totul este
consacrat pri n el. Se întâmplă ca, în locurile unde se aduc supremele elogii Cărții sacre „Și paginile
tale, adevăr, / S -au tipărit cu litera cea sfântă” ( Ex libris ) , misterul să fie sfâșiat de o mână voit
sacrilegă, sacralitatea verbului să fie repudiată, iar cartea nu mai revelează nimic : „Dar jertfa lui
zadarnică se pare, / Pe cât e ghiersul cărții de frumos./ Carte iubită, fără de folos,/ Tu nu răspunzi la
nicio întrebare”( Ex libris ).
Între har și haznă, cuvântul în proiecție mitopoetică trece prin toate ipostaz ele, iar poetul,
prin definiție, om al cuvântului, întovărășește verbul în toate avatarurile sale. Arghezi privilegiază
cuvântul, atât cel cunoscut, de toate zilele, cât și cel necunoscut pe care încearcă mereu să -l
descopere. Conștiința artistică arghezia nă acordă cuvântului o mare putere. Poetul, mânuitor prin
vocație și destin al cuvântului, este un dispunător cvasidivin al acestei puteri. Nicio putere
transcendentă, nici un har nu echivalează puterea absolută pe care o are poetul.
În poezia sa, apare e xprimată și intenția de a împrumuta verbelor însușiri materiale, așa încât
„unele să miroasă, unele să supere pupila prin scânteiere, altele să fie pipăibile, dure sau musculate
și cu păr de animal”(Streinu, Vladimir, Poezie și poeți români). Poetul, cu un oarecare patos liric,
cheamă infinitul să -i pătrundă ființa și verbul pentru ca să răscolească omenirea și limbajul poetic ;
„Să-mi fie verbul, limbă/ de flăcări vaste ce distrug/ trecând ca șerpii când se plimbă/ cuvântul meu
să fie plug/ ce fața solului o schimbă,/ lăsând în urma lor belșug”. ( Rugă de seară ) Cuvântul în sine
este o măsură „cuvinte aer, cuvinte fulgi, cuvinte metal” și doar când singur nu poate exprima
intenția autorului „îl ajută versificația”. Se înțelege de la sine că „poezia și versif icația sunt lucruri
independente”.
Mare inovator la nivelul lexicului, de o materialitate masivă sau, alteori, de o surprinzătoare
suavitate, ca și al sintaxei poetice care devine una de virtuozitate, Tudor Arghezi este un poet
proteic. Surprinde prin vari etatea paletei tematice: poezia programatică, universul temniței, poezia
filosofică, sentimentul elegiac minor, alături de cel abisal, metafizic.
Volumul „Flori de mucigai” demolează o veche prejudecată estetică, potrivit căreia
frumusețea poeziei ar depin de de noblețea temei, de înălțimea sentimentelor sau de eleganța suavă a
limbajului. În cazul volumului, emoția estetică se generează, paradoxal, în acele zone considerate,
în lirica românească de dinaintea lui Arghezi, „joase”: promiscuitatea temei, stâng ăcia prozodică și
rima primitivă, neșlefuită, reflexele de vulgaritate ale sintaxei orale și ale argoului, absența
„sentimentului”. Titlul volumului, ca și poezia cu același nume, induce ideea potrivit căreia
universul insalubru al temniței ascunde rezerve le sale stranii de lumină și de frumusețe bolnavă, așa
cum viciul și degradarea au candorile lor. Prin asumarea urâtului, ca domeniu poetic, paleta liricului
se lărgește considerabil, atât tematic, cât și expresiv. Poetul are convingerea că nu există domen iu al

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
99vieții, oricât de compromis, care să nu poată genera poezie, după cum, în sens mistic, nu există vină
care să nu obțină mântuirea. Prin conversia urâtului în frumos, temnița argheziană e mântuită, cu
siguranță, în sens estetic. Toate aceste elemente subliniază pregnantul modernism al ciclului
arghezian.
În final, putem desprinde că pentru Arghezi, poezia este o expresie a spiritualității unui
popor, o inefabilă sinteză etnică, etică și estetică pe care o realizează cu efort și suferință truditorul
cuvintelor, Poetul.
Bibliografie :
1. Arghezi, Tudor, Versuri, editura Cartea Românească, București, 1980;
2. Cioculescu, Șerban, Argheziana, editura Eminescu, București, 1985;
3.Petroveanu, Mihail, Tudor Arghezi, poetul, editura pentru Literatură, Buc ., 1961.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
100Poezia argheziană –o pledoarie în favoarea cuvântului, a cărții și a culturii
Prof. Loică Luize
Grupul Școlar Nr.1, Câmpulung Moldovenesc
În cadrul orelor de literatură română dedicate poeziei argheziene la clasa a X -a, am încercat
o apropiere firească mai ales față de creațiile poetice din volumul de debut, Cuvinte potrivite
(1927), elevii remarcând noutatea expresiei poetice, precum și asociațiile verbale surprinzătoare.
Mi-am propus un demers didactic prin care să dezbat locul și rolul culturii, în general, și al cărții ,în
special, valorificând versurile unuia dintre primii poeți români, Ienăchiță Văcărescu , precum și
cunoscuta artă poetică argheziană Testament dar și poezia Ex libris.
Elevii au putut obs erva valoarea testamentară a versurilor lui Ienăchiță Văcărescu ,
adresarea directă și patriotismul care a caracterizat secolul al XVIII -lea dar și perioada imediat
următoare: ’’Urmașilor mei Văcărești!/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Ș -apatriei
cinstire.’’Două secole mai târziu, Tudor Arghezi avea să exprime înălțător , prin intermediul artei
sale poetice, versuri inegalabile despre importanța cărții și a culturii în viața noastră , a
tuturor.Valoarea testamentară a versurilor argheziene are în vedere bunurile spirituale, cartea sau
opera literară pe care poetul o lasă drept moștenire neprețuită cititorilor: ’’Nu -ți voi lăsa drept
bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe -o carte.’’Există versuri în poezia Testament care
subliniază rol ul important al cărții în viața noastră. De exemplu, ea este considerată ’’o treaptă’’
spre cunoaștere, informare,spre desăvârșire spirituală.Apoi Arghezi sfătuiește cititorul astfel :
’’Așeaz -o cu credință căpătâi,/Ea e hrisovul vostru cel dintâi’’. Deci cartea este o prima sursă
importantă de informare și de modelare spirituală pe care poetul ne -o încredințează nouă, cititorilor
cu toată convingerea, spre păstrare, prețuire și înălțare.
Și poezia Ex libris din volumul de debut, Cuvinte potrivite (1927), r eprezintă o frumoasă
pledoarie în favoarea cărții, ridicând scriitorul în rang de onoare și evidențiind, în egală măsură,
efortul creator, truda, migala: ’’Carte frumoasă, cinste cui te -a scris,/ Încet gândită, gingaș
cumpănită’’.Frumusețea de neegalat a c ărții este redată prin comparația:’’Ești ca o floare , anume
înflorită/ Mâinilor mele , care te -au deschis’’.Și în următoarea secvență poetică întâlnim o
comparație. De data aceasta poetul realizează o apropiere între frumusețea cărții și sunetul unic al
viorii:’’Ești ca vioara, singură, ce cântă/ Iubirea toată pe un fir de păr.’’În viziunea argheziană
cartea este sacră,este o sursă inepuizabilă și incontestabilă de informație, imaginație, fantezie
creatoare, un prim pas important spre cunoaștere :’’Și pagi nile tale, adevăr/ S -au tipărit cu litera cea
sfântă.’’
Prin metoda brainstorming am evidențiat ce înseamnă cartea în viața elevilor cititori de
astăzi.Răspunsurile au fost variate, de exemplu: prietenă, confidentă, sursă de delectare sau un
potențial pro fesor, un bun spiritual, principalul instrument de studiu, de cunoaștere și aprofundare,
’’un rău necesar’’etc.
Așa cum bine sublinia Charles W. Eliot, în Viața fericită :’’Cărțile sunt prietenii cei mai
liniștiți și constanți, consilierii cei mai accesibil i și ințelepți și profesorii cu cea mai multă răbdare’’,
realizând o caracterizare la superlativ a acestui univers mirific –lumea cărților.
Sir William Temple afirma :’’Cărțile ca și proverbele dobândesc valoare prin pecetea și
stima timpurilor pe care le -au străbătut’’,evidențiind faptul că timpul poate fi cel mai bun judecator
al valorilor.
La rândul său , Tudor Arghezi spunea :’’Tot ce se poate gândi despre lume încape într -o
singură carte’’, gândindu -se la cartea de căpătâi.
De asemenea, am implicat e levii în rezolvarea unor situații -problemă de tipul : locul și rolul
culturii în viața noastră, a tuturor,’’atunci și acum.’’Firește că am făcut legătura cu afirmațiile juste
ale lui Titu Maiorescu din articolul: În contra direcției de azi în cultura român ă(1868): ’’Fără
cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi și
această formă binefăcătoare a vieții omenești; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor.’’În
cadrul dezbaterii pe aceast ătemă, elevii s -au implicat în mod responsabil și conștiincios, căutând nu

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
101doar cauze ci și soluții viabile.E adevărat că trăim într -o perioadă tumultuoasă, în care ne
confruntăm cu tot felul de probleme cotidiene, însă nu trebuie neglijate viața culturală, cărțile care
ne satisfac nevoia spirituală, constituind o alternativă fericită la tumultul vieții de zi cu zi. Știm cu
toții că de -a lungul secolelor marii noștri scriitori au realizat, prin intermediul capodoperelor, o
pledoarie în favoarea cuvântului, a cărții și a culturii, pentru că ne identificăm ca națiune și prin
valorile noastre literare,culturale.
Elevii au propus și câteva slogane adecvate temei :’’Cartea -prietena noastră,a tuturor !’’,’’Să
prețuim arta cuvântului !’’,’’Să redăm cărților cinstea cuvenită !’’,’’Împreună să redescoperim
adevăratele valori culturale !’’.
Desigur că există și alte creații argheziene care se constituie într -o pledoarie în favoarea
cuvântului, a cărții și a culturii, însă atenția noastră s -a îndreptat mai ales asupra poeziilor
menț ionate, acestea constituind un pretext pentru a extinde discuția asupra necesității culturii în
viața noastră, a tuturor.
Bibliografie :
1.Tudor Arghezi, Poezii , Editura Porto -Franco, Galați,1992
2.Emanuela Ilie, Didactica literaturii român e, Editura Polirom, Iași,2008

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
102Cum să îl citim pe Arghezi?
Prof. Cristina Ioana Lungu
Colegiul Tehnic „Lazăr Edeleanu”, Ploiești
Întâi, pe Arghezi nu îl citim: îl auzim, pentru că mama este cea care ne învață, când su ntem
foarte –foarte mici poezia despre Zdreanță. Apoi creștem o dată cu el și cu versurile sale minunate
despre lumea minusculă a insectelor, fără să știm măcar că imaginația noastră se mulează pe
gândurile unuia dintre cei mai mari artiști ai cuvântului , așa cum creștem și cu basmele altor
maeștri –fie ei și anonimi –care ne ajută să pășim seara în lumea viselor, fără să ne pese cine le -a
scris și în ce epocă literară trebuie să le încadrăm. Din când în când, pe la vremea abecedarului, mai
aflăm și de spre pățaniile desprinse din realitate ale lui Mițu și Baruțu din Cartea cu jucării . Ajunși
la liceu însă, am uitat deja cât de minunat era Arghezi cel care ne luminase copilăria și învățăm să îl
redescoperim în spirit ludic de exemplu (prin ciclul Tablou ri biblice ), în care poetul ne reamintește
că Dumnezeu ne este aproape, chiar dacă el, ca om, în tinerețe a fost revoltat că nu primește nicio
confirmare din partea Divinității. Dar câți dintre noi oare, ajunși în ultima clasă a liceului, ne mai
bucurăm ci tindu -l pe Arghezi, când stresul examenului de bacalaureat, care grăbit se apropie, ne
facem să asimilăm doar niște informații ce ni se par aride despre interblicii moderniști și despre
artele lor poetice?
Savoarea liricii argheziene ar trebui gustată în pacea duminicilor sau a vacanțelor, într -un
colț de natură în care cireșii –înfloriți sau nu –să ne ocrotească gândurile și să ne izoleze pentru
câteva clipe liniștite de tumultul contemporan în care singura coordonată apreciată rămâne viteza:
de inform are, de reacție, de asimilare, de parcurgere a materiei. Din păcate însă, noi, profesorii de
limba și literatura română, oftăm de multe ori frustrați și, înghesuiți în spațiul celor 2 –3 ore
săptămânale, încercăm să sintetizăm, să concentrăm și să consoli dăm inefabilul, de parcă emoțiile
și sentimentele ar putea fi consolidate! Din fericire însă pentru noi toți –elevi și profesori –Arghezi
există în toate manualele alternative din toate clasele de liceu, fie că apare la una din temele
propuse pentru cl asa a IX -a, sau la capitolul genului liric din clasa a X -a, sau în studiile de caz
propuse celor din ciclul superior. Nu trebuie decât să îi convingem pe elevi că locul lui e aproape de
inima lor, astfel încât, la sfârșit de drum și de liceu, să poată deve ni parte a sufletului lor, iar
poeziile sale să le devină tovarăși pentru tot restul vieții.
În clasa a XII -a putem așeza astfel, peste farmecul liricii argheziene și noțiunile de teorie
literară care să îi ajute și pe ei să știe să vorbească despre Arghez i așa cum o facem noi acum, în
acest dialog al scrisului, dar mai ales să îi ajute să învețe cum să lase poezia lui Arghezi să le
vorbească, fie în ton ludic, fie grav ca în Psalmi , fie nonconformist ca în Flori de mucigai, sau ca
păstrător și transmițător al tradițiilor, ca în Testament . Pentru aceasta însă, adolescenții au nevoie de
provocare.
De aceea, pentru ei, dar și pentru noi cei care îl citim și îl recitim pe Arghezi cu aceeași
plăcere la orice vârstă, propun o incursiune în lumea artiștilor inter belici pe calea imaginației. Să ne
imaginăm, așadar, că suntem în camera unui pionier al fotografiei și luăm parte la imortalizarea
unui grup de oameni care acum există doar prin creația lor, dar care acum aproximativ 100 de ani
făceau parte din elita inte lectualității interbelice. Iată -ne deci în prezența unui aparat fotografic mare
cât o plasmă, așezat pe un trepied grosolan din lemn și acoperit cu o pânză neagră în partea din
spate, trecută peste capul fotografului, atent să fixeze corect obiectivul. În fața aparatului se află un
grup de oameni, scriitori, evident. Domnii poartă redingotă, lavalieră, ceas cu lanț în buzunarul de la
vestă, pălării și baston și au un aer important, pentru că a fi fotografiat nu e ceva obișnuit. Undeva,
în mijlocul grupului, câteva doamne (cel mult trei), așezate pe scaun; și ele poartă pălării cochete,
au la gât șiraguri lungi de perle și un aer misterios -melancolic. Într -un astfel de cadru, încercăm să –
i plasăm pe scriitorii perioadei dintre cele două războaie mondiale, de ocamdată și pe Arghezi. În
această „poză” sunt mai puține doamne pentru că ne situăm într -o vreme în care femeile nu aveau
încă drept de vot, iar prezența lor pe scena culturală era sporadică. Pe atunci femeile se mulțumeau
să fie muze, ori să dea replici (literare) discrete celebrilor tovarăși de viață (cum făcea, de exemplu,

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
103scriitoarea și pictorița Claudia Millian, soția lui Ion Minulescu). Desigur, în centrul de interes al
fotografiei, ni -l imaginăm pe nonconformistul Arghezi, așezat, să zicem, lângă fo stul său coleg de
liceu cu care a rămas bun prieten, Gala Galaction. A intrat de curând în lumea autorilor de volume
de poezii, deși are deja 47 de ani, cu volumul Cuvinte potrivite , care constituie unul dintre cele mai
importante momente pentru poezia rom ânească interbelică. Debutul său editorial târziu a fost însă
precedat de multe creații răspândite prin presa vremii. La "Facla", "Viața românească", "Teatru",
"Rampa" publică versuri, pamflete, articole polemice ș.a. Prima poezie este publicată când avea
doar 16 ani, sub influența "magistrului"Alexandru Macedonski, în "Liga ortodoxă", unde semnează
Ion Theo.
Lumea aceasta, pe care ne -am obișnuit să o numim interbelică și pe care o privim cu mirare
și nostalgie, era o lume ce se așezase pe făgașul moderni tății, pentru că perioada interbelică se
înscrie, fără îndoială, în paradigma modernității. Oamenii acestei perioade „trăgeau cu ochiul” la
modelele occidentale, încercau să refacă atmosfera pe care o „respiraseră” în călătoriile lor
europene, ca și Arghez i plecat de foarte tânăr prin Europa, încercând să se definească spiritual și
cochetând chiar cu ideea de a deveni călugăr (o vreme a îmbrățișat viața monahală la Cernica). Atât
poezia sa religioasă, cât și viziunea nonconformistă, străbătută de sarcasm pa rodic, lasă să se
întrevadă o lipsă de concordanță între rigorile traiului monahal și firea poetului. Împărțit pe tot
parcursul vieții între „credință și tăgadă”, autorul ciclului Psalmilor recurge la acest refugiu mai
mult din comoditate, unul din unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. Pleacă
apoi în străinătate, stă puțin timp la Paris, apoi la Mănăstirea Cordelierilor, unde e asaltat să devină
catolic. Plictisit de insistențe, se mută la Geneva, unde scrie poezii, asistă la cursur ile Universității
și, ca să -și câștige existența, lucrează într -un atelier dinți de aur, inele și capace de ceasornice. În
1909, vizitează Italia, iar în 1912 revine în România, aducând cu sine, ca și mulți alții, dorința să
transforme cultura românească î ntr-una cel puțin la fel de valoroasă ca cea occidentală. Datorită
acestor tineri intelectuali entuziaști, dar și minților luminate aflate la cârma treburilor sociale,
economice și politice, Bucureștiul era numit „micul Paris”, iar România, „Belgia Orientu lui”. Pe de
altă parte, existau, firește, destule așezări românești (mai ales sate, dar și orășele sau târguri) pe care
„vântul”schimbării le -a ocolit, și care continuau să păstreze ritmurile patriarhale conservând
tradițiile folclorice și religioase, dar și multe dintre obiceiurile „timpilor fanarioți”.
În poezie, modernismul a însemnat opțiunea pentru forma îndrăzneață a versului, pentru
lexicul dezinhibat (orice cuvânt are drept de existență în imperiul literaturii, nu există vocabular
„poetic” și vocabu lar „apoetic”), pentru sintaxa liberă, pentru tematici de discurs adecvate
sensibilității omului modern. Tradiționalismul a susținut forma clasicizată a versului (strofă, rimă,
măsură și ritm bine determinate), a operat o selecție lexicală mult mai strictă (fie estetizând, fie
recurgând la „graiul neaoș” –plin de regionalisme sau arhaisme).
În mod obișnuit îl încadrăm pe Arghezi în categoria moderniștilor, la loc de frunte alături de
Lucian Blaga și Ion Barbu, însă poetul depășește prin longevitate artist ică perioada interbelică
reușind (după o perioadă de constestări și interziceri) să redevină un scriitor studiat și apreciat chiar
și în perioada cenzurii comuniste, după ce, o vreme, cărțile sale fuseseră interzise cu strictețe și
chiar arse în piețele pu blice, iar Arghezi vânduse cireșe din livada de la Mărțișor în piață. El este de
altfel și unul dintre cei mai prolifici scriitori români, neobosit în introducerea noului inclusiv în
publicistică (prin insolita sa revistă –Bilete de papagal, inițiată la u n an după debutul său în volum
și în care sunt tipărite, sub forma tabletei –specie impusă de el la noi –creații ale unor personalități
de marcă ale literaturii române). Sub genericul "Bilete de papagal" ziarul "Informația zilei" publică,
în anul 1943, îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliție. Excepționalul
pamflet Baroane , în care scriitorul îl atacă pe ambasadorul german von Kilinger, face ca ziarul să
fie imediat confiscat, iar Arghezi să fie închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu, timp de un an
(în timpul realizării României Mari mai făcuse închisoare doi ani, împreună cu 11 ziariști și
scriitori, între care și Ioan Slavici, la penitenciarul Văcărești, acuzat de trădare, pentru că se
pronunțase pentru neutralitatea Ro mâniei). Patru ani mai târziu apare în ziarul PCR Scânteia,
articolul lui Sorin Toma intitulat Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei , în care, printre altele,
acuzând pestilențialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancționeaz ã un urât mirositor

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
104vocabular . Articolul se încheie cu o veritabilă amenințare cu moartea. Scriitorul va fi interzis
imediat după publicarea acestuia și se retrage din viața publică în căsuța lui de la Mărțișor unde
supraviețuiește din vânzarea cireșelor! La sugestia lui Gheo rghiu Dej, poetul este "reabilitat" treptat
și după încă patru ani, este distins cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române, iar în
anul 1965 primește Premiul Internațional Johann Gottfried von Herder și este sărbătorit ca poet
național la 80 și 85 de ani. Moare, în anul 1967, fiind înmormântat, alături de Paraschiva, soția sa,
în grădina casei din Str. Mărțișor. Casa e astăzi muzeu, întreținut de fiica sa, Mitzura.
În contemporaneitate, Arghezi a stârnit vii controverse. A fost declarat , în același timp, cel
mai important poet român de după Eminescu, dar și un autor facil, lipsit de talent, „refuzat de idee”
(Ion Barbu).
Astăzi îl citim, îl descoperim, îl analizăm și îl comentăm pe Arghezi indiferent de vârstă sau de
profesie pen tru că poezia lui își dezvăluie farmecul oricui deschide –chiar și la întâmplare –un
volum al scriitorului. Așadar, răspunsul la întrebarea: cum îl citim pe Arghezi este la fel de simplu
ca și răspunsul la întrebarea: cum cunoaștem lumea care ne înconjoa ră. Cu ochii larg deschiși ai
minții, dar mai ales cu sufletul.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
105Lirica existen ială în Psalmii arghezieni
Prof. Lup Tabita -Eunice
Școala Generală cls. I -VIII, Călan
Tudor Arghezi –artizan al cuvânt ului
Născut în Bucure ști, la data de 28 mai 1880, cu origini părinte ști în Gorj, Tudor Arghezi
(pseudonimul lui Ion N. Theodorescu), debutează la vârsta de 47 de ani cu volumul Cuvinte
potrivite (1927). Se remarcă în toate domeniile literare: poezie, proză , dramaturgie, traduceri,
traversând nu o epocă, ci o succesiune de epoci, configurând un stil, fascinând prin originalitatea sa.
În ceea ce prive ște locul lui Tudor Arghezi în poezia românească, Constantin Ciopraga, în studiul
din „Personalitatea literatu rii române”, scria: „nici simbolist, nici clasic, nici tradi ionalist –în
sensul pur al cuvântului –dar împrumutând din toate potrivit profilului propriu, poetul Arghezi
reprezintă un punct de convergen ă, fiind un polimorf magistral, asemenea nelini știilor plopi înal i
cu voci adânci șișoapte multe.”
Stilul arghezian se remarcă prin op iuni lafontaineene, baudelairene, eminesciene, folclorice
și chiar avangardiste. Dialogurile sau monologurile au ca subiect rela ia dintre „fizic” și
„metafizic”, dintre sentimentul filogenezei și al ontogenezei.
Arta poetică argheziană e subsecventă crea iei; gestul me șteșugarului primează, iar ideea
urmează actului. Poezia este un discurs făurit sub influen a „slovei de foc” (inspira iei)și „slovei
făurite” (me șteșugul scriitoricesc). Poetul e un fel de demiurg, un artizan, dar și un jucător ce
încearcă să recupereze ceva din candoarea copilăriei. Universul poetic arghezian încearcă un fel de
reconstituire a unui Univers total, în care omul poate intra în comuniune cu orice lucru. Pătruns de
spiritul religios, divinul marchează profanul, relativul. Prin coresponden e metaforice, prin asocia ii
și disocia ii, irealul devine real, binele izvoră ște din rău, iar cuvântul din necuvânt. După cum era
numit de avangardistul Ion Pop, poetul este un costructor de cuvinte, artizanul de cuvinte. Cuvântul
arghezian este omnipotent, el poate să mângâie sau să pedepsească, să aline sau să ocărască, să
exprime revolta sau să prefacă, să prefacă „mucegaiuri și noroi”, în frumuse iși pre uri noi.
Dispunând de această for ă creatoare a cuvântului, poetul este cel care revelează, de șteaptă ceea ce
doarme în obscuritate, cel care face Dumnezeu de piatră din cenu șa mor ilor din vatră”. Însă, o altă
ipostază a cuvântului la Arghezi este și ace ea a cuvântului -divin, cuvântul inspirat, dat de la
Dumnezeu, nevoia acestui cuvânt venit de Sus și problema comunicării directe, palpabile cu
Divinitatea devenind tema Psalmilor arghezieni. Aici, poetul va implora un răspuns, un Cuvânt din
partea Divinită ii ascunse.
Psalmii arghezieni –între credin ăși tăgadă
Lirica existen ială este ilustrată de Psalmii arghezieni. Definit ca poet aflat între credin ăși
tăgadă, între certitudine și îndoială, Tudor Arghezi a creat șaisprezece psalmi, nouă dintre ei f iind
publica i în volumul de debut, „Cuvinte potrivite”, iar ceilal i în volumele „Frunze”, „Poeme noi”,
„Silabe”, „Noapte”.
Psalmii arghezieni sunt „monologuri ale celui care glăsuie ște în pustiu –vox clamantis in
deserto” (Nicolae Balotă), formulă ce ami ntește de profetul ales și trimis de divinitate, dar
neascultat de semeni. Vocea poetului este aceea a omului care glăsuie ște către Divinitate,
adresându -se Domnului parcă în hău, o voce care se pierde în pustiu. Niciun răspuns nu apare din
marele gol, mon ologul nu ajunge niciodată să devină un dialog. Dar tocmai condamnarea la
singurătatea suferindă, asumată, conferă Psalmilor arghezieni patosul lor. Ei sunt Psalmi ai patimii,
în toate sensurile cuvântului, implicând atât înver șunările pasiunii, cât și apă sările pătimirii.
Spre deosbire de Psalmii davidici, în care Divinitatea este deseori adorată și responsabilă
pentru biruin ele psalmistului, Psalmii arghezieni sunt domina i de un ton de lamenta ie, de strigătul
celui părăsit, de nevoia de palpabil, sunt Psalmii celui care parcă orbecăie ște în beznă. Căutarea
luminii în întuneric este chinul celui dornic de a cunoa șteși căruia i se opune nepătrunsul, sau de –

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
106nepătrunsul. Verbul poetului în fa a lui Dumnezeu, în fa a Logosului redă adesea răzvrătirea celui
din pustiu. Tonul poetului e, în genere, acela al unui Iov, băbatul care nu cedează, nu acceptă nici
compromis, nici resemnare, care se afirmă pe sine în fa a unui Iehova pierdut în tenebre și tăcere.
Cuvântul său este stârnit chiar și de tăcerea absolută căreia i se adresează și în care se aude pierind.
„Nimic nu detestă Arghezi mai mult decât comoda indiferen ă, nepăsarea lene șă a scepticului ca și
ușurătatea credinciosului căldicel” (Nicolae Balotă) .
La Arghezi, Psalmul e rugă șicânt. Psalmul cere, im ploră și, în fa a tăcerii cu care i se
răspunde, î și interzice să ceară. Demersul psalmistului este luptă pe limita dintre cuvânt și tăcere;
este ardere lentă, ascultare ,căutare , dar șiînchipuire ,viziune șirevoltă . Dar esen ial, Psalmul
arghezian este invocare . Cel care invocă, psalmistul, cheamă și se aude pe sine chemând în gol,
ecouri ale vocii sale interioare se fac auzite din cântecul versurilor. Cu toate acestea, ceea ce apare
înesătura Psalmilor nu sunt simple afecte, reprezentări sau idei, ci situa ii arhetipale ale omului în
faa divinului.
O altă eviden ă a liricii Psalmilor este că, reluată în cele mai diverse ipostaze, sub cele mai
felurite unghiuri, poezia psalmistului arghezian se întemeiază pe repeti ie. O repeti ie a situa iei în
care se află cel care se adresează Divinită ii, o repeti ie a căutării, a îndoielii și a revoltei. Psalmistul
se situează iară șiși iară și în aceea și pozi ie. E ipostaza celui care a primit (dar se îndoie ște) un har
care este în acela și timp farmec și otravă:
„Mi-ai dat pe negrăite, de ce, nu știu, un har
Pe jumătate dulce, însă mai mult amar…”.
Această ambiguitate a harului primit –neprimit („Prins între -nchipuire și unda nălucirii”),
dulce –amar („Căci drojdia din fundul potirului ales / Dă cuminecătu rii otravă cel mai des”),
corespunde ezitării poetului –psalmist, pendulând mereu între existen a plenară și neant („ …pe
unde și neunde”).
Rela ia psalmistului cu Divinitatea este aceea a omului cu semnul , încercând să descopere în
ce măsură semnul este, în ce măsură poate fi cunoscut. În frământările sale, poetul –psalmist
descoperă că semnul se află chiar în sine:
„Te-am dus de -a lungul vremii, în mine,
ca un semn…
Și, făr -a te cunoa ște, mi -ai fost imbold și-ndemn” .
Poezia Psalmistului este u nicul drum al unui om al Semnului, care caută fiin a acestui
Semn. Dar toate semnele acelei Fiin e sunt șovăitoare, semne incerte, răzle e, dominate de nefiin a
mor ii care pe toate le șterge:
„ …Și toate ale tale, menite să mă -nfrunte,
Au fost ca ni ște slove cuprinse -n umbra mare
… Dar semnele, doar semnele, răzle eși-adunate
Nu mai mi -ajung, părute și nici adevărate.”
În lipsa certitudinii, drumul Psalmistului se pierde în noapte, în bezna singurătă ii. Monolog
al celui care vorbe ște în pust iul marii tăceri, Psalmul arghezian consemnează neputin a de a da
cuvântului o fiin ă, alta decât aceea a poeziei.
Psalm III. „ Tare sunt singur, Doamne, și piezi ș!”
Este un psalm al însingurării, al părăsirii, mai apropiat de spiritul unor Psalmi davidici , ai
lamenta iei din pricina uitării divine. Astfel, interoga ia „Și te slujesc, dar, Doamne, până când?”
aminte ște de întrebările frecvente din psalmii davidici (spre exemplu Psalmul 9, 21: „Pentru ce,
Doamne, stai departe?”, sau Psalmul 12, 1: „Până când , Doamne, mă vei uita?”).
În acest Psalm al lui Arghezi, tonul de lamento îl înlocuie ște pe acela al revoltei din primii
doi psalmi. Blasfemia este înlocuită cu tânguirea. Dar motivul, pătimirii este acela și: absen a

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
107Divinită ii. Un Deos absconditus , Dumne zeu mut, inexistent, marcând singurătatea radicală a
omului: „Tare sunt singur, Doamne, și piezi ș!”.
Singurătatea omului în ruptură, uitat de Dumnezeu, derivă din suferin a celui izgonit din
Edenul primordial și lăsat în voia lui. Singurătatea aceasta e un a agonică, pare o luptă între via ăși
moarte, psalmistul arghezian sim indu-se blestemat. El se înal ă piezi ș, asemenea fumului din jertfa
neprimită a lui Cain ce nu se ridică drept spre cer:
„Copac pribeag uitat în câmpie.
Cu fruct amar și cu frunzi ș
epos și aspru -n îndârjire vie.”
Metafora copacului blestemat, sterp (proiec ie simbolică a eului liric) care tânje ște după
semnele binecuvântării cuprinde întreg complexul izgonirii, al înstrăinării de Divinitate.
Nostalgia „păsării ciripitoare”, a unor „ crâmpeie mici de gingă șie”, a unor „cântece mici de
vrăbii și lăstun” reprezintă aspira ia după paradisul pierdut, după acea stare de unire cu divinul,
stare pierdută acum. Însingurat, „încremenit în îndârjire vie”, psalmistul visează semnele împăcării,
bunavestirea unui paradis al inocen ei, al comunicării pierdute. Însă, orice consolare îi este
interzisă, orice voluptate a rodniciei („nectare roze de dulcea ă”, „aroma primei agurizi”) îi este
refuzată. Năzuind spre uniune cu Nefiin a, el nu cere împăcarea , compromisul. Exclama ia
interogativă: „dar Doamne, până cand?”, con ine exasperarea celui care, servind o absen ă, se simte
frustrat în existen a sa. Căci singurătatea lipsită de orice consolare, de orice răspuns, servind de fapt
o nefiin ă, a veghea făr ă lumină înseamnă în cele din urmă a încerca imposibilul:
„De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Și de-a rodi metale doar, pătruns
De grelele porunci și-nvăăminte,
Pentru că, Doamne, mi -este de ajuns”.
Focul sfânt și de această dată purifică, oferă p osibilitatea de a rena ște spiritual, dar
omene ște, el ucide. De asemenea, rodirea metalelor înseamnă o rodnicie inumană; printr -o alchimie
a focului, „a rodi metale doar” înseamnă a renun a la rodul firesc, uman. A șadar, a trăi imposibilul,
nefirescul, ser vind în „ascultarea grelelor porunci și-nvăăminte”, poate să umple numai o via ă
contrară vie ii obi șnuite, o via ă paradoxală, dominată de credin ăși tăgadă.
Uitarea pe care psalmistul arghezian i -o repro șează divinită ii este cu atât mai dureroasă cu
cât ascultarea pe care i -o pretinde aceea și divinitate este mai imperioasă. Tăcerea lui Deus
absconditus e lipsa oricărui semn din partea lui, într -o lume în care totul este semn. Suferin a
psalmistului este aceea a omului ce sferă „din rădăcini”, a celui care descoperă un gol de neumplut
în „rostul său”. Aflat în această ipostază, semnul pe care îl pretinde e „semnul depărtării”. Și de
această dată, semnul cerut („Să bată alb din aripă la lună”) ca și „pova a” bună, sunt a șteptate în
zadar.
Psalm VI. „ Tedrămuiesc în zgomot și-n tăcere ”
Singura posibilitate care îi este dată omului de a căuta absolutul este în lumea terestră, în
timp, în universul său uman. Asemeni luptei cu îngerul (dintre inger și Iacov), lupta omului pentru
cunoa ștere se desfă șoară num ai în zgomotul acestei lumi sau în tăcerea ei.
Psalmistul „drămuie ște” sacrul în lumină și întuneric, în virtute și viciu, tocmai pentru a
arăta că el nu este în niciuna dintre acele entită i, că sacrul nu se află într -un loc privilegiat. Tot
astfel, psal mistul pânde ște netimpul în timp, neputând să iasă din cercul temporalită ii: „Ca -n
oglindirea unui drum de apă / Pari când a fi, pari când că nu mai e ști”. Vânatul psalmistului este
„șoimul”, pasărea fiind o metaforă pentru eternitate.
„Să te ucid? Sau s ă-ngenunchi a cere …” este dilema tipic argheziană, pendulând mereu între
hulă și laudă, între pietate și blasfemie. Dar psalmistul este înainte de toate omul însetat de a
cunoa ște, o cunoa ștere care de această dată se cere arătată: „Să vad”. În to i Psa lmii poetului răsună
acela și apel, aceea și chemare către Nenumit. Cel ce cheamă este omul cuvântului, este făuritorul
logosului si însetatul după cunoa ștere.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
108În acest psalm, ceea ce pretinde Psalmistul arghezian nu este harul spiritual al credin ei, ci
faptul material, nemijlocit, al pipăirii, al vederii: „Vreau să te pipăi și să urlu:ESTE!”). Toată
„religiozitatea” poetică argheziană respiră năzuin a de a vedea, de a sim i prin sim urile cele mai
firești ceea ce este cel mai înalt, deasupra firescului. Nev oia comuniunii directe cu Fiin a supremă
reiese din versurile acestui Psalm, cu toate că psalmistul e con știent de zădărnicia căutării sale:
„Pentru credin ă sau pentru tăgadă
Te caut dârz și fără de folos”.
Psalmul nu se încheie nicidecum printr -o lame ntaie a psalmistului, sfâ șiat de îndoieli, ci
printr -o provocare, o chemare nu pentru ajutor, ci o chemare „la luptă”:
„Singuri, acum, în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”
Un poet ce transmite o dorin ă arzătoare de a cunoa ște, un creator al versului care nu se
mul umește cu simpla tăcere și înstrăinare, Tudor Arghezi este cel care caută până în străfundurile
fiinei sale răspunsurile mult cerute, reu șind să creeze o p oezie a „frământărilor creatoare”, a setei
de cunoa ștere. Citind crea ia lirică argheziană, și în special Psalmii arghezieni, trăirea pasivă a
existen ei trece sub semnul nemul umirii, versurile transmi ând acea dorin ă de a merge mai
departe, de a pătrund e în esen a existen eiși de a tinde spre absolut.
BIBLIOGRAFIE:
 Nicolae, Balotă, Opera lui Tudor Arghezi , Editura Eminescu, 1979
 Tudor Arghezi , edi ie bilingvă, traducere și postfa ă Darie Novăceanu, prefa ă Aurel Martin,
Editura Minerva , 1977
 Ion, Pop, cursul Istoria literaturii române , Universitatea Babe ș-Bolyai, Facultatea de Litere,
Cluj-Napoca, 2008.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
109Tudor Arghezi: har și meșteșug
Prof. Marc Mihaela Emilia
Școala „Andrei Șaguna” ,Deva
Orice operă literară e un spațiu autarhic și polimorf, o provocare de a -ți exterioriza în
cuvânt abisul însingurat al interiorității, o construcție obiectivă autosuficientă sieși, care presupune
o imanență, descoperindu -și sensul prin cel care interpretează în tăvălugul unor lecturi viito are.
Opera argheziană e un purgatoriu al cuvintelor, un fel „opera omnia” nedeclarată oficial datorită
conținutului său concentrat și rotund, care tinde spre perfecțiunea expresiei, de aceea ea trebuie
perceptură ontologic, ca prezență.
Cuvintele sale au învolburări stranii pentru unii, impun imagini șocante și dinamice în
planul expresiei, exultându -și doza de morbid în ireale pete de culoare, fără alt scop decât cel
imagistic, pictural.
Cuvântul devine dublul său metafizic, el fiind cel care -i umple t eama de
dematerializare, tragica îndoială existențială tinzând spre o subversiune fatică și fatidică a verbului.
Tudor Arghezi nu se închipuie în ipostaza unui Demiurg secund, ci el se declară un „mânuitor de
cuvinte”, desferecând sensul lor în mii de imag ini adiacente, repudiind o filiație sacră, pendulând
neîncetat și haotic în plan existențial între ființă și neființare, această rotire fiind falia îngustă, acel
„hiat absconditus” reprezentând calea de acces spre interioritatea lirică a operei sale:
„Farmece -aș fi voit să fac (…)
Nimicul nepipăit să -l caut vrui,
Acela care tresare
Nici nu știu de unde și cum.
Am răscolit pulberi de fum”.
(Cuvânt)
„Nimicul” său are forță și vitalitate și afirmă neantul ca prezență, are aptitudinea de a face ca
lucrurile să pară doar absențe și de a le suscita în această negare potențialitățile. Absența lucrează în
fiecare cuvânt, fiecare strop de tăcere tăinuind rostirea, precum fructul își poartă sâmburele pentru
a-i desăvârși, a -i pârgui, rodul.
Poezia e un act sacrificial revendicându -se de la o străveche alcătuire, ea nu e viață, ci o
realitate a ființei, sublimată prin sacrificiu și neantizare a datelor concrete declanșând totul din
tenebrele în care a fost refulată. Eul liric a descoperit în sinele lui chipul absenței care -l bântuia, am
putea spune, spaima propriei vacuități, de aceea în fața acestui neant întrezărit, el începe să
comunice, să -și clădească realități din țăndări de cuvinte, imagini și sentimente pentru a -i părea
abisul mai locu it. „Marginea” ființei sale este una ontică, iar spațiul său de creație va purta mereu cu
sine, ca pe o rană, această conștiință a golului.
Vocabularul variat, de la blesteme la invocare încearcă să umple acest vid interior, actul
de a scrie fiind din ac est punct de vedere o nouă geneză și o aventură în limitele fenomenalului. El
creează însă omenește, nu își asumă prerogativele unui Creator, în sinea sa harul preschimbându -l
într-un simplu om ce construiește ex nihilo, urmărind o umbră a cuvintelor, un i mponderabil de
esență ascunsă a lumii. Autorul însuși mărturisea: „M -a nemulțumit în ceasul când am pornit să mă
țin de cuvinte ca de niște funigei, și să zbor cu ele, toată literatura ce se făcea și care se făcuse,
inexpresivă, moale, cu aderențe mucilagi noase. Îmi venise, nu știu de ce, nevoia de a întări
cuvintele și de a îngropa în fiecare din ele o alice de plumb, în jurul căreia să basculeze fix, ca
figurile de celuloid (…), m -a posedat intenția de a împrumuta vorbelor însușiri materiale, unele să
supere pupila prin scânteieri, altele să fie pipăibile, dure sau mușculate și cu păr animal” (1).
Tudor Arghezi își manifestă deschisă opțiunea pentru un nou destin al cuvântului,
perceput datorită sensibilității sale metafizice, și anume prin darul poetu lui de a simți în mod direct,
spontan lucrurile, nu pornind de la raportul logic ce se stabilește între ele, ci mai mult esenței lor și
a analogiilor spirituale pe care le sesizează imaginația (phantasia). Dar poetul are și o apetență
metapsihică din puter ea de a presimți cu ajutorul unor corzi interioare ale sufletului, misterioase

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
110,evenimentele ce se ascund în adâncurile sufletului, dincolo de gândirea conștientă și chiar de
formele superioare ale vieții afective.
Intrat în „cetate”, după cum însuși măr turisea, „ca un lup, mirosind a sălbăticie”, Tudor
Arghezi percepe lumea senzorial și îi atribuie necondiționat o valoare simbolică, conștient că în
fiecare cuvânt al operei se regăsește „harta prescurtată și esențială a naturii”. Cuvântul are un traiect
personal la nivelul sensului literal, imediat și imanent, dar și o incidență spirituală la nivelul
poeticului, acel „demon” experimental al modernismului ce aduce textul într -o aventură a
cunoașterii limitelor. Candoarea cu care poetul se apropie de lume es te o dovadă a rafinamentului
său artistic în sensul unei simplicități a ființei ce implică efort și meșteșug pentru a crea. Deși nu
este autorul unei „ars poetica” gândită și îndelung elaborată, propunând reguli, principii și
paradigme valabile pentru actu l de creație, opera argheziană este o „ars poetica” implicită ascunsă
în spatele metaforei, a sensului de dincolo de cuvinte. Tudor Arghezi „nu poetizează, el gândește
poetic. Vede și simte poetic (…). Vorbește, tot din instinct, la figurat” (2).
A scri e e un act fundamental al existenței, dar aceasta poartă în germenii săi constitutivi
o dramă a cuvântului, înțeles ca sâmbure de foc al poeticii argheziene. Lumea i se înfățișează ca un
univers de cuvinte sau ca o imensă carte în care totul se preface în text, cuvântul fiind prins într -o
aventură ontologică, într -un anumit sens scripturală. Arta sa poetică este „deformatoare și
vizionară” (3), cuvântul nu mai exemplifică și nu vehiculează noțiuni, nu exprimă o realitate, ci o
re-creează. Poezia sa nu este nominalistă, cuvântul nu este obiectul pe care -l desemnează, nu mai
există o relație de concordanță între semnificant și semnificat. Cuvântul nu e real, atunci când
poetul se referă la „pulberi de fum”, „drojdii de rouă”, „nițică scamă de zare”, „țandără d e
curcubee” (Cuvânt) , ci este doar un vehicul convențional cu trimiteri către un alt tip de comunicare.
Despicând cuvintele, revelându -le miezul, el le purifică izbăvindu -le de gratuitate și
dincolo de text. Cartea este o expansiune totală a literei, un spațiu care poate să construiască
ficțiunea. Realitatea din carte poate fi un model pentru realitatea propriu -zisă, pentru că textul, fiind
un spațiu reinventat de poet pe datele conștiinței sale artistice, reprezintă și o lume creată prin
cuvânt, un arte fact între imaginarul pur și generalitatea lui, un receptacol mintal și intrinsec al
ființei.
Poetica sa este una fecundă, proteică, obținută prin cristalizarea cuvântului ca și
concentrat pur al unei ideații. În poezia Testament , poetul indică cele două surse ale creației sale:
cea divină, reprezentată de „slova de foc”, acel tip de scriere de natură criptică și inspirată, apărută
pe peretele regelui Baltazar și pe care, prin meșteșug, a descifrat -o proorocul Daniel, dar și „slova
făurită” reprezentând p rocesul de creație elaborat, care unificate printr -o nuntire miraculoasă,
„împărecheate -n carte se mărită / ca fierul cald îmbrățișat de clește”.
Versurile sale transcend destinul orfic pentru că sunt o asceză în timp, iar poezia, cea
care presupune „sud oarea muncii sutelor de ani”, e o transfigurare apărută și sub aspectul
metamorfozării cuvântului. Poetul apare ca o verigă în lanțul temporal al generațiilor, justificând
într-un fel efortul artistic ale celui dintâi scriitor, „ca să schimbăm acum, întâia oară”, precizând
ideea de continuitate nu numai în plan filogenetic, cât și în cel al creației, pentru că geneza
individului nu este mai puțin ascetică decât cea a verbului capabil a se transforma din „bube,
mucegaiuri și noroi” în translucide „versuri și icoane”.
Doar actul artistic șlefuiește cuvintele, care, prelucrate stilistic, scot în lumină „muguri”,
„coroane”, „miere” (metafore sugestive pentru valoarea intrinsecă a creației artistice), toate
constituind fețele văzute și nevăzute ale cărții ca si mbol al efortului artistic.
Materialitatea nouă a cuvintelor înseamnă și modificarea însăși a spiritualității lumii,
Tudor Arghezi fiind convins că, prin uz îndelungat, cuvântul și -a pierdut acea vigoare originală, și -a
alterat sensul originar prin conve nție, iar adâncimile lui palpită de acea plenitudine a originalului pe
care cuvântul și -o descoperă datorită efortului creator. Cuvântul arghezian are un soi de demnitate
ontologică, e un miracol suprem iscat din viață și ca precipitat, ca esență a lucruri lor nerostite, el
este apt de inițiative demiurgice, putând reface realitatea. Dar el nu este creator în sine, doar atunci
când „vine cântărețul, povestitorul sau apostolul, cuvintele tremură ca păsările îndrăgostite la ivirea
liniștitelor dimineți; ele câ ntă, vorbesc sau amenință și blestemă. Și, după cum, sub un condei

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
111cuvintele uscate se îndulcesc, sub un condei mai viu ele înviază mai mult; focul sfânt care le -a
zămislit le dă și o vigoare mai dură. Miracolul cuvântului se împlinește cu miracolul înflăc ărării lui”
(4).
Actul său poetic e o frumoasă declarație de dragoste a omului către Creatorul său, ce
încă greșește, iartă, asemeni cuvântului ce pendulează între rostire și tăgadă. Actul de a scrie devine
un mister cultic, o mistică a cuvântului ce -șicaută întruparea așa cum însuși spunea –„poezia este
viața” –o asemenea ontologizare a poeziei impunând -o drept un suflet regăsit al poetului. Cuvântul
este asemeni unui Janus Bifrons, cu un cap privește spre lume integrând -o cu frumusețile și
mizeriile ei, cu altul contemplă propria -i transfigurare și rodire, încorporând -o în rostirea poetică a
lumii. Numai așa „poezia este umbra vieții trăite” (5).
Poezia este nuntire între har și meșteșug, de aceea poetul trebuie să fie un tehnician al
cuvântului ase meni olarului care prelucrează lutul brut devenit apoi materie sensibilă, operă de artă.
Există un text reprezentativ și anume, o legendă alegorică a autorului, cu titlul „Ulcica de porțelan”,
care, dintr -o perspectivă estetică, reprezintă „un văz al lucru rilor pe miezuri”, acest „văz” fiind
echivalentul artei în general, iar „vasul” în sine este ca și poezia cu o anume doză de fragilitate
„subțire ca peretele de catifea a florilor de trandafir”.
Pe Tudor Arghezi nu -l preocupă materialitatea cuvântului, c i spiritualitatea pe care o
presupune, inocența sa funciară, fiind un artist în duh, în sensul religios al cuvântului, pentru că el
oficiază prin poezie nuntirea dintre cuvânt și esența sa noetică, asemeni unui duhovnic al literaturii,
el spovedind expresi a, pentru a -i reda plenitudinea treimică, forța, iertarea și viețuirea în taină, de
aceea cuvântul său „are putere inițiatoare, prin care se în -ființează totul” (6). Versul e tăcere, lacăt și
literă întrupată pentru că nerostite cuvintele putrezesc, se iro sesc asemeni talanților îngropați, de
aceea sistemul său poetic este o pendulare între ființă și cuvânt, în sensul perceperii cuvântului ca
ființă, ca și concentrat vaporos între „logos” și „anima”. Ideea că Dumnezeu -Logosul -Cuvântul
întrupat s -a făcut om, fiind și Dumnezeu în același timp, reprezintă un etalon, dar nu metafizic, ci
existențial pentru că autorul nu mai găsește în sinea sa miezul sacru al acestui cuvânt întrupat,
regăsind doar tăcerea „de început de leat”, vidul ce emană din orice existență, dar nu Ființa ce i -a
dat viețuire, de aici decurgând și drama existențială prefigurată în psalmii săi.
Poezia e glasul celui care strigă în pustiu, cuvântul e rugă a smereniei, a tăcerii: „Ruga
mea e fără cuvinte / Și cântul, Doamne, mi -e fără glas” (Psalm) . El are nostalgia rostirii în duh,
cuvântul e vulnerabil pentru că este uman, de unde și „conflictul” dintre cuvântul psalmistului și
tăcerea divină, pentru că rostindu -se cuvântul își rostește de fapt, ființa. El nu propune o
deconstrucție a cuvântul ui, ca și avangardiștii, sau o sinestezie, ca și simboliștii, ci o zgândărire a
acestuiia, o provocare spre o nouă geneză verbală. Tudor Arghezi nu este un mistagog, ca și Lucian
Blaga, un adept al gândirii conceptuale, ce intuiește misterul în uniformitat ea banală a lumii, nu e
adeptul cunoașterii paradisiace și nu își concepe scrisul ca pe proiectare în absolut, ci ca o plonjare
dirijată în veșnica nesiguranță a cunoașterii.
Congener cu ființa, cuvântul nu mai aparține acesteia, el are semnificație cript ică, este o
inscripție virtuală a dumnezeirii din om, cea post -adamică, de unde decurge și viziunea
arhitectonică a operei sale, ce speculează din plin starea de gnosticism, scrisul său „fiind de tip
simbolic și anagogic” (7).
Cuvântul în sine e congener u niversului, apelor, munților, e misterios pentru că e potențial și
ascunde sâmburele de lumină al dumnezeirii, ca rostire ce se face, durează, creează. A căuta să
descifrezi misterul acestuia, doza de inefabil și comunicabil ca esență, înseamnă o brutaliza re, de
aceea el încearcă să -l scoată din sfera literaturii și să -l atribuie vieții ca existență autentică și
nefalsificată.
Textul arghezian este o continuă devenire rezultată din pluraritatea semantică a receptării, o
productivă geneză expiatoare. Poemul este entropic pentru că surprinde aventura ontologică a
ființei, devenirea sa întru ființare, asemeni cuvântului care, însuflețit, devine cuvântător prin propria
sa geneză factuală.
Conștiința artistică a poetului rătăcește departe de contingentul expres iei ca o ușoară bătaie
de aripi nocturne. Vidul cuvântului e preaplinul ființei care își afirmă încă o dată, plenar, identitatea

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
112Celui care a hotărât -o și a vrut -o. Tudor Arghezi a năzuit și a avut ambiția îngerească de a înălța
incertitudinea numirii până la decizia unui cuvânt adevărat.
Note:
1. Tudor Arghezi, Ars poetica –Scrisori unei fetițe , Cluj, Editura Dacia, 1974, pag. 99 -102
2. Dumitru Micu, Tudor Arghezi , București, Editura Institutului Central Român, 2004, pag. 87
3. Alexandru George, Marele Alpha , București, Editura Cartea Românească, pag. 177
4. Tudor Arghezi, Ars poetica -Scrisoare cu tibișirul , Cluj, Editura Dacia, 1974, pag. 81 -82
5. Tudor Arghezi, op. cit., Ce e poezia , pag. 291 -292
6. Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi , București , Editura Eminescu, 1979, pag. 58
7. Alexandru George, op. cit., pag. 144

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
113Între credință și tăgadă
Prof. Mariana Deliana Marița
Colegiul Național Sportiv “Cetate ” Deva
Menirea artistului în lume este de a da mate riei brute o formă desăvârșită, fie că este vorba
despre pictor, muzician ori scriitor. Menirea scriitorului este una cât se poate de înălțătoare, aceea
de a reda, prin intermediul cuvântului, imagini, reprezentări sensibile ale realității și a produce ac ea
”plăcere a textului”, iar cuvântul, cizelat, ”muncit cu dușmănie”, cu înverșunare, cum spune
Arghezi în poezia ”Testament ”, ajunge prin a primi o formă nouă, desăvârșită, armonioasă, asemeni
unui ”fagure de miere”.
Poetul, prozatorul și gazetarul Tudor Arghezi a fost una dintre personalitățile foarte
controversate ale literaturii române, în principal datorită noilor concepte literare adoptate, precum
estetica urâtului, dar nu în ultimul rând datorită vieții și filosofiei sale.
Marile teme ilustrate de Ar ghezi în creația sa se află într -o strânsă relație de cauzalitate cu
biografia sa. Astfel, sistemele sale lirice se conturează în jurul câtorva concepte diametral opuse
precum existența, dragostea și moartea, la fel cum drumul vieții sale îl poartă de la m unca într -o
fabrică de zahăr, la viața monahală și chiar până la meseria de ceasornicar.
Tudor Arghezi este interpretat ca fiind un poet al căutărilor, al incertitudinilor, al credinței și
tăgadei deopotrivă. Psalmii arghezieni au această pendulare între c redința mărturisită și tăgada ei.
Lupta este pe măsură, căci poetul dorește ca Dumnezeu să i se descopere așa cum este, la fel cum îl
dorea și Apostolul Toma. Psalmii publicați de Tudor Arghezi între anii 1927 și 1967 în mai multe
volume de poezii demonstr ează preocuparea permanentă a sa pentru problematica filosofică a
relației omului cu Dumnezeu, fiind definită ca lirică existențială, ca o poezie “monumentală și grea
a zborului sufletesc către lumină” (G. Călinescu).
Denumirea de psalm provine din cuvânt ul grecesc “psalmos” care înseamnă compunere
poetică cu caracter de rugăciune, odă, elegie sacră, imn. Originea psalmilor arghezieni trebuie
căutată în Psaltirea lui David , primul autor de scrieri religioase intitulate ”psalmi”, cei 151 psalmi
ai lui David fiind, în general, imnuri de laudă sau mulțumire adresate lui Dumnezeu. Psalmii lui
Arghezi însă se încadrează într -o altă categorie, total diferită, aceea a psalmilor filosofici, psalmii
săi sunt scrieri cu un caracter laic, monologuri adresate divinităț ii în care se exprimă, de obicei,
dileme legate de relația omului cu Dumnezeu.
Tema generală a psalmilor o constituie raportul spiritual dintre om și divinitate, definirea
omului și a divinității, precum și relația dintre aceștia, percepută și exprimată filozofic de poet. În
Psalmi , Arghezi exprimă o viziune complexă asupra legăturii spirituale dintre om și Dumnezeu, are
atitudini foarte variate privind atât omul, cât și divinitatea, care întruchipează mai multe ipostaze.
Pe lângă cei șaisprezece "Psalmi "fără titlu, care sunt identificați după primul vers al poeziei,
Arghezi a mai creat și alte poeme de factură existențial -religioasă: "Psalm de tinerețe",
"Psalmistul", "Psalmul de taină" și "Psalmul mut".
Spre deosebire de psalmii biblici, în care mesaj ul monologului este unul de tânguire,
psalmii arghezieni reflectă revolta eului liric la adresa divinității, ajungând chiar și la nivelul de
sfidare (“De când s -a întocmit Sfânta Scriptură, / Tu n -ai mai pus picioru -n bătătură”). Între cele
două tipuri de psalmi apare o contradicție pe care o regăsim și între omul Vechiului Testament,
credincios și smerit, și omul modern, pierdut în tumultul vieții cotidiene, care încearcă din răsputeri
să găsească un semn al prezenței divinului în lumea înconjurătoare.
Regăsim, deci, ideea că, pentru a -L regăsi pe Dumnezeu, omul modern trebuie să caute
eliberarea, ieșirea din tiparele vieții zilnice, să învingă prejudecățile sociale și, deci, să parcurgă un
drum al patimilor, o adevărată ,,Cale a Crucii’’ asemeni c elei parcurse de Iisus. Calea evoluției
spirituale a psalmilor lui David este una a credinței, în timp ce calea psalmilor arghezieni este plină
de renunțări, suferințe și zbucium sufletesc (“Trăirea mea se cheamă viață și omoară”). Calea pe
care o străbat e Tudor Arghezi este un drum menit să -l îndrepte pe “călător” de la condiția de om de
rând până la apropierea de Dumnezeu, până la dialogul direct cu Divinitatea. Ca și Calea Crucii,

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
114acest drum este unul al suferinței, însă a unei suferințe pe plan spiritu al. Iisus își acceptă suferințele,
în timp ce Arghezi se revoltă în fața lor. De aceea, drumul pe care îl conturează psalmii arghezieni
se află sub blestemul ciclicității sau chiar al căderii sufletești.
În psalmii săi, Arghezi exprimă o largă paletă de at itudini, stări și sentimente pe care acesta
le simte în legătura sa spirituală cu Dumnezeu. De la destăinuirea poetului ,,Tare sunt singur,
Doamne, si piezis !”, la revolta omului neputincios care caută și dorește să forțeze voința divină:
”Vreau să ies bir uitor./ Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”, nu este decât un pas, pentru ca mai
departe să -și recunoască și destăinuiască păcatul. Împăcat oareum, în ciclul psalmilor în proză,
poetul nu mai arată înverșunare ori răzvrătire, ci împăcare cu sine însuși și cu Dumnezeu.
Tudor Arghezi încearcă să se apropie de Dumnezeu prin negație, oscilând mereu între
“credință" și"tăgadă" , cerând, uneori imperativ, alteori smerit, dovezi palpabile din partea
divinității privind existenta Sa. Tudor Arghezi ilustrează în "Psalmi" un raport direct al omului cu
divinitatea, percepându -l pe Dumnezeu în cele mai surprinzătoare ipostaze, în funcție de starea
poetică interioară.
Ipostaza "Deus absconditus" (Dumnezeu care se ascunde) este o idee regăsită și la David,
însă Arghezi consideră că Dumnezeu se ascunde intenționat de om, ca omul să nu poată ajunge la
El:"Încerc de -o viață lungă să stăm un ceas la sfat / Și te -ai ascuns de mine de cum m -am arătat /
Oriunde -ți pipăi pragul cu șoapta tristei rugi / Dau numai de belciuge cu lacăte și drugi."
Ideea argheziană că Dumnezeu nu poate fi cunoscut de către om, acesta fiind făcut anume
limitat în simțire și inteligență, ca să nu poată pătrunde până la El, ori că Dumnezeu este numai un
gând, o speranță abstractă, este regăsită în mai mulți psalmi.
De la credință la tăgadă, de la resemnare la cutezanță, Arghezi străbate o cale a îndoielii, a
căutarii lui Dumnezeu, pentru existența căruia solicită mereu dovezi palpabile:
"Singuri, acum, în marea ta poveste, / Rămân cu tine să mă mai măso r, / Fără să vreau să ies
biruitor, / Vreau să te pipăi și să urlu: Este!"
Poetul se simte chinuit și confuz, singur și -și îndreaptă nădejdea spre altare, metafora
copacului singuratic fiind preluată din psalmii lui David, dar și din mitologia populară aut ohtonă:
"Tare sunt singur, Doamne, și piezis! / Copac pribeag uitat în câmpie, / Cu fruct amar și cu frunzis,
/ Țepos și aspru -n îndârjire vie."
Arghezi se răzvrătește și -l acuză pe Dumnezeu de inconsecvență, de înstrăinare față de om,
căruia nu i se mai a rată ca în timpurile mitice, străvechi, de aceea și omul se înstrăinează de El:
"Îngerii grijeau pe vremea ceea / Și pruncul și bărbatul și femeia. / Dar mie, Domnul, veșnicul și
bunul, / Nu mi -a trimis, de când mă rog, niciunul".
Chiar dacă în prima fază, eul liric se simte un protejat al divinității, înzestrat cu harul poetic
, el este, în același timp, dezamăgit de lumea înconjurătoare care îi pare superficială, dominată de
interese materiale și de setea de putere. El își vede moartea ca un moment de iz olare față de lume,
vrea să rămână singur cu Dumnezeu, eliberat de toate piedicile pe care societatea i le așează în cale.
(“Vreau să pier în beznă și în putregai / Ne -ncercat de slavă, crâncen și scârbit / Și să nu se știe că
mă dezmierdai / Și că -n mine tu însuți vei fi trăit.”).
Pentru poet, unicul sprijin spiritual în această existență este Dumnezeu, pentru care simte o
iubire mistuitoare (“Ard către tine -ncet ca un tăciune”) . Scopul suprem al eului liric este găsirea,
sau mai bine spus regăsirea divini tății(“Te caut mut, te -nchipui, te gândesc.”) ,“pasiunea” lui față
de Dumnezeu se transformă în patimă, în dorința de a obține cât mai mult. El se simte chinuit,
confuz și singur și devine “îndârjit” în căutarea lui, simțind parcă depărtarea care începe s ă apară
între el și Divinitate (“Țepos și aspru -n îndârjire vie”).
De la dorința arzătoare de a -l găsi pe Dumnezeu, pe poet îl încearcă și alte sentimente la fel
de puternice, el se răzvrătește și îl acuză pe Dumnezeu de înstrăinare față de om, de faptul că nu se
mai arată ca în timpurile biblice și, deci, acesta este motivul pentru care și oamenii, la rândul lor se
îndepărtează de El (“De când s -a întocmit Sfânta Scriptură / Tu n -ai mai pus picioru -n bătătură. /
Și anii mor și veacurile pier / Aici sub ti ne, dedesubt, sub cer.”).
Poetul îl caută pe Dumnezeu, cu o sete pătimașă de absolut în suflet, însă credința sa în
existența divinității nu -i mai este suficientă, el dorește o certitudine, caută o dovadă a perfecțiunii.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
115Sentimentele care -l încearcă sunt d iverse și nu de puține ori contradictorii, este cuprins de îndoieli,
de nerăbdare, îl caută, speră, se îndoiește, se simte învins. Resemnarea se accentuează cu atât mai
mult cu cât eul liric conștientizează impasul în care se află și imposibilitatea de a a tinge cunoașterea
absolută, iar arzătorul zbucium al căutării nu pare să mai aibă niciun sens (“O viață -ntreagă
zadarnic /,,,/ am străbătut /…/ Dar ajungând în piscuri și -n râpi încrucișate / Să birui înălțimea
văzui că nu se poate.”).
Dezamăgit, el renun ță la patima căutării, se simte părăsit și îi reproșează lui Dumnezeu
ca a făcut viața omului nu doar din viață și moarte, ci și din chinuri și iubire (“Dar tu mi -ai spus
odinioară / Că ne ucide moartea, nu viața și iubirea / Nu mi -ai vorbit de lacrimi nic iodată… / Tu n –
ai făcut pământul din milă și iubire, / Îți trebuia loc slobod, întins în cimitire”).
Chiar dacă la început el se simte aproape de Dumnezeu, își dorește mai mult, iubirea de
Dumnezeu devine patimă și, asemeni primilor oameni, el cade în păc at. Cu fiecare încercare de a se
apropia de idealul său, eul liric se afundă din ce în ce mai mult în necredință până când, după ce
survine dezamăgirea, el renunță la căutare.
ÎnPsalmi , fluxul lirico -dramatic nu este unul obișnuit, ci un nesfârșit specta col al minții , iar
aparentul dialog cu Dumnezeu este –de fapt –monolog, poetul zbătându -se între concret și absolut
și căutându -și partea incompletă, latura ideal -divină. Dacă la Eminescu, Luceafărul găsește un
Demiurg -Conștiința universală în cer, und e și rămâne Geniul său, Arghezi își dorește Dumnezeul
pe pământ –întru înălțarea omului concret.
BIBLIOGRAFIE
Ovid S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale , vol. II, Ed.
Universalia, București, 2003.
Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900 -1937), postfață de Eugen
Simion, Ed. Minerva, București, 1989
Nicolae Balotă , Opera lui Tudor Arghezi , Ed. Eminescu, București, 1979.
Tudor Arghezi, Versuri, vol. I și II, prefață de Ion Caraion, Ed. Cartea Românească,
București, 1980.
Mariana Badea, Limba și literatura română pentru elevii de liceu, , editura Regis, București,
2001.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
116Tudor Arghezi –canoanele iubirii
Prof. drd. Violeta Mihai
Colegiul Național „I.L.Car agiale“ Ploiești, jud. Praho va
Personalitatea lui Tudor Arghezi, proteică asemenea multor confrați aparținând literaturii
universale, este a unui poet, pamfletar, ziarist, romancier, dramaturg, ale cărui opere parcurg mai
mult de o jumătate de veac.
Timp de trei decenii (1896 -1927) Arghezi își caută expresia lirică proprie, trecută prin
experiențele succesive ale romantismului ,parnasianismului șisimbolismului , toate renegate apoi
vehement. Este în firea acestui poet revoltat să se manifeste zgomotos și vi zibil, mai ales că a
pătruns cu greu în lumea celor pe care i -a frecventat apoi până la sfârșit. Până în 1927, când i -a
apărut volumul Cuvinte potrivite , numele său circula mai mult în mediile literare disidente, în acel
underground al boemei care se pregă tea, între 1900 si 1918, de dinamitarea literaturii „oficiale“, cu
clișeele ei „tradiționale“.
Arghezi face parte din mișcarea interbelică, dar nu se identifică cu niciuna din diversele
grupări aflate în concurență, fiecare încercând să -1 atra gă și să și -l revendice. Poetul se
descătușează de fiecare dată, urmând un drum solitar și orgolios. Proclamat șef de școală de către
unii „avangardiști“, el publică în revista ce -1 omagiază o poezie cu caracter tradiționalist;
revendicat de aripa „tradiț ionalistă“, răspunde publicând în revista Ramuri un pamflet anti –
tradiționalist intitulat violent Dobitoacele noastre literare .
Drumul său nu se intersectează cu al nimănui. Scoate reviste lipsite de finanțare, aflându -se
mereu pe cont propriu , se afirmă ca gazetar și pamfletar de primă clasă, dar preferă să stea retras la
Mărțișor, mica sa proprietate de la marginea Bucureștilor, între punctele de reper simbolice ale unei
geografii sociale semnificative pentru întreaga sa operă: închisoarea Vă cărești, cimitirul și
mahalaua, spații ale expierii și violenței, Mitropolia și Parlamentul, spații ale mitului și decăderii.
De la această răspântie, privește cu înțelepciune dezvoltarea rapidă a urbei la dimensiunile unei
metropole, creându -și, prin opoz iție, o Arcadie provizorie și artificială.
Urmând parcă îndemnul voltairian din Candide , Arghezi își seamănă și își cultivă grădina,
ocupându -se de albine, de păsări, de capre, de poezie, de tiparniță și de trandafiri, de cei doi copii,
într-oatmosferă ce pare făcută să inunde însăși poezia. În mai multe puncte cruciale ale evolutiei
acesteia, pozitia lui Arghezi se va dovedi excentrică. Spirit revoltat, el nu -și permite să se desprindă
total cu privirea de la spectacolul social -istoric al ve acului.
În volumul Cuvinte potrivite lasă să se decanteze experiențele intime (estetice, sociale,
existențiale, religioase, filosofice, erotice,), ca o reacție la stimulii artisticului, istoricului și
umanului. Deși o cronologie a creației pa rcurse până la această etapă e aproape de neconceput fără
studiul manuscriselor, volumul ne permite totuși o aproximare a nivelurilor temporale, de la
accentele neresorbite de parnasianism și de simbolism din Potirul mistic șiCaligula etc., la
reflexele e minesciene din elegia erotică sau baudelairiene din Agatele negre. Arghezi le aduce însă
curând corecția unei viziuni duale de neliniște și seninatate, revoltă și împăcare, cu o răsucire spre
certitudinile bucolicului ( Belșug ), naturalismului (în numeroase „creioane“, tot atâtea pasteluri) de
aparentă afiliere la o linie clasică. Asemenea puncte de contact cu mișcarea diversă a liricii de la
răscrucea veacurilor al XIX -lea și al XX -lea pot fi citite în „filigran“; ele sunt răsturnate însă de
sentimentul une i exponențialități a noului, întâi în planul emoției, apoi în planul expresiei, ca în
poezia Rugă de seară.
Specifice mentalului românesc interbelic, imaginile care pun în contact priviri și concepții
antagonice poartă amprenta unor stimuli s enzoriali clasificabili numai cu ajutorul unor specialiști.
Astfel, dacă alăturăm poezii precum nemuritoarea Morgenstimmung șiPsalmul de taină , putem
concepe o apropiere mai plină de sens, o paralelă între aceea care și -a luat partea omenească de
suferinț ă alături de cel care se consideră a fi omul în sine, rădăcina tuturor suferințelor femeiești și
stăpânul care se lasă covârșit de fantasmele regretului. Nu putem ști niciodată care este de fapt sursa

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
117acestor bucurii nelămurite care poartă în ele semințele iubirii și ale renunțării la sine, momentul de
har care face posibilă apropierea noastră de ele.
Cele cinci strofe cu versuri inegale, cu ritm alternant și rime masculine și feminine
asimetrice, ale poeziei Morgenstimmung pun problema inechită ții între bărbatul care se claustrează
în idee ca într -o mânăstire, ținându -și sufletul ascuns de orice intrus care i -ar putea invada
intimitatea, și femeia care se preschimbă în senzații auditive, olfactive, tactile pentru a -și putea duce
la îndeplinire m enirea de ispită. Femeia nu este o prezență fizică marcată de concret, ci figura ei
este reconstituită din simțurile aflate la pândă ale bărbatului care ascultă „mierlele“ clapelor
pianului prin fereastra deschisă. Vulnerabilitatea acestuia este „vizibilă“ prin figura simbolică a
ferestrei deschise: „ Fereastra sufletului zăvorâtă bine / Se deschisese -n vânt“. Metafora odată
plecată din condei se întoarce prin cuvânt la izvoare și pune problema unei alte imagini care face
parte din recuzita simbolică arghezi ană: sufletul -mânăstire , „Au sărit zăvoarele“, făcând ca bărbatul
să devină tangibil, vul nerabil, „Ș i mânăstirea mi -a rămas descuiată“.
Ideea că femeia nu a apărut dintr -o dată, nu l -a prevenit că va deveni intrusa ce -i va tulbura
ființa și in timitatea, apare în utilizarea verbului a strecura :„Tu ți -ai strecurat cântecul în mine /
Într-o dup -amiază, când / Fereastra sufletului zăvorâtă bine / Se deschisese -n vânt, / Fără să știu
că te aud cântând.“
„Eu“ din această poezie nu este egal cu „tu“, iar aceasta este măsura pe care eul liric o ia
pentru a nu împărți „clipa“ din ceasul stelei oglindite în lac cu străina care -i invadează intimitatea.
„Tu“ intri în spațiul meu intim și mi -l răpești, „tu“ te insinuezi cu fluidul tău sonor și olfactiv în
cămara sufletului meu și „eu“ sunt silit să te accept pentru că „eu“ sunt vulnerabil, în timp ce „tu“
umpli tot spațiul cu tine, cântecu l:„Cântecul tău a umplut clădirea toată, / Sertarele, cutiile,
covoarele, / Ca o lavandă sonoră“. „Tu ți -aistrecurat cântecul“, ai umplut universul cu el și acum
„eu“ nu mai pot sta cu mine singur. Este ciudată interdicția aceasta a eului liric de a nu împărtăși
intimitatea cu o altă persoană, de data aceasta o femeie, nu una oarecare, ci femeia , cea care l -a
izgonit pe Adam din Paradis.
Posibilitatea ca acest nou Adam să -și piardă paradisul apare aici, „Și poate că nu ar fi fost
nimic / Dacă nu intra să sape / Cu cântecul și degetul tău cel mic, / Care pipăia mierlele pe clape –
/ Și-ntreaga ta făp tură aproape“. Solitudinea nu este o suferință, ci o dezmierdare, o stare de grație
care se cere degustată în taină, prețioasă și de neatins ca boaba de strugure a camerei Sambô. De
aceea, eul liric refuză apropierea intrușilor, femeia și cântecul ei, însă , asemenea lui Adam, o lasă să
îi pătrundă în cămara sufletului, în fiecare părticică a ființei -paradis, picurându -și sunetele, lăsându –
și armoniile să se prelingă pe clapele pianului nenumit, dar omniprezent în metafora mierlele pe
clape care se lasă mân gâiate de mâna darnică a femeii.
Elementele naturii vin să contribuie la răsturnarea situației inițiale, răzvrătindu -se parcă
împotriva celui care păstra lumea doar pentru el: „Cu tunetul se prăbușiră și norii / În încăperea
universului închis . / Vijelia aduse cocorii, / Albinele, frunzele… Mi -s / Șubrede bârnele, ca foile
florii.“ Tunetul ,norii ,universul închis ,vijelia sunt elementele unei lumi ce re -naște pentru a face
loc altei ființe. Ființa inițială se surpă, iar cocorii ,albinele ,frunzelepar să o coboare spre pământ.
Spațiul pe care -l și-l credea prieten, scrinul lui Rilke, cu sertarele lui de amintiri, s -a schimbat și nu –
l mai recunoaște: ,,Mi-s / Șubrede bârnele, ca foile florii.“. Incursiunea demolatoare a femeii în
spațiul iluzori u securizant al bărbatului îi provoacă acestuia o furtună interioară de proporții,
răsturnarea propriei lumi peste care se credea stăpân absolut: „De ce -ai cântat? De ce te -am auzit? /
Tu te -ai dumicat cu mine vaporos / Nedespărțit -în bolți. / Eu veneam de sus, tu veneai de jos. Tu
soseai din vieți, eu veneam din morți.“
Regretul întâlnirii cu ființa venită din altă lume pare să zduncine pentru a nu știu câta oară
sfiala primordială, nehotărârea gestului primirii darului cunoașterii, dumicare a vaporoasă , preludiul
morții înaintea eliberării finale. Gestul este recognoscibil la Arghezi, ca și în celelate poezii dedicate
erosului, deoarece pendulează între acceptare și respingere, ca și cum ar fi unica instanță a
universului, iar după ce acceptă , regretă gestul. Cântecul este un semn al umanului, este darul
cuvântului sublimat dicolo de care descoperim poezia. Comunicarea nu se realizează ca la toți
ceilalți muritori aflați în posesia darului vorbirii, ci, fiindcă este vorba de un artist, prin su nete, prin

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
118armonii, prin învățarea gestului plecării în fața celei pe care este silit să o recunoască în calitate de
stăpână a universului său interior. Chemarea femeii s -a dus cu vânturile, cocorii, foile florii, dar a
rămas regretul pentru ceea ce ar fi putut fi aceasta.
Psalmul de taină , una dintre poeziile „necanonice“ argheziene, pune în relație erosul cu
moartea, credința în divinitate cu dragostea pentru o ființă pieritoare: „ O, tu aceea de -altădată, ce
te-ai pierdut din drumul lumii! / Care mi -ai pus pe suflet fruntea și -ai luat într -însul locul mumii, /
Femeie răspândită -n mine ca o mireasmă -ntr-o pădure / Scrisă -n visare ca o slovă, înfiptă -n
trunchiul meu: săcure…“ Singurul dintre psalmi care poartă acest titlu este un monolog ce
împletește iubirea și credința în cel mai cuprinzător cântec ce s -a auzit vreodată pe pământ pentru a
preamări iubirea pentru o femeie, speranța, dorul, sentimentele care se desprind de noi și ne poartă
în eternitate.
Moartea iubitei care i -a prins de cântec viața și care i -a schimbat cărarea l -a transformat într –
un cântăreț asemenea lui Orfeu, care își caută propria Euridice în spațiile mai puțin umblate ale
eternității. Adresarea către femeia devenită un simbol al divinității, identificată în f inalul psalmului
prin invocație poetică: „Ridică -ți din pământ urechea în ora nopții când te chem. / Ca să auzi, o!
neuitată, neiertătorul meu blestem”. Poezia seamănă cu aceeasi sfâșietoare chemare eminesciană
dinRăsai asupra mea sau din Rugăciune , dar p oate la fel de bine servi ca un blestem pentru cei care
fac nerozia de a -i atribui femeii funcția recuperatoare a vieții, de a -i recunoaște puterile măiestre
care l -au îndreptat pentru totdeauna către creație, către cântecul etern al poeziei. Mijlocirea
îngerului bun -femeia -se întrerupe la moartea ei. De aici înainte, nicio chemare nu o mai poate
tulbura. Dacă Dumnezeu îi pedepsește pe cei păcătoși aici pe pământ, folosindu -se de ei, la judecata
particulară ei servesc ca instrumente ale dreptății divine. De aceea, femeia este văzută ca un element
surprins în mai multe ipostaze ale existenței sale care a pus suflet și a dus sufletul său pereche pe
înălțimile celeste ale poeziei: femeie -mireasmă ,femeie -secure ,femeie -slovă ,femeie -mamă etc.
Iubirea împlini tă face din femeie una din mamele omenirii, care, dincolo de rostul ei de a perpetua
viața, duce pe umeri omenirea asemenea Fecioarei divine, mama lui Hristos. Sunt elemente sacre și
elemente profane ce realizează simbioza între femeia -iubită ,femeia -muză ,femeia –
dumnezee, portrete în mișcare ale aceleiași ființe ce se lasă trecută în moarte tocmai prin menirea ei
de a perpetua viața. Minunea vieții s -a înfăptuit, căci femeia a participat la mister: l -a învățat
iubirea, l -a transformat în „val de mare“ , i-a„prins de cântec viața cu brațe strânse de grumaji“ , l-
a oprit să o caute la ea în palme și -n obraji. Totodată l -a crucificat, l -a vegheat în clipele de agonie,
l-a făcut să se simtă stăpânul lumii, apoi s -a risipit în cele patru zări: „-n fiece mișcare pi erzi cu -o
petală câte -o stea“. Pământul „făgăduit de ceruri cu turme, umbră și bucate“ este răsplata pe care
o primește poetul după ce se alătură femeii. Ea l -a îndrumat, i -a schimbat cărarea, i -a modificat și i –
a transformat existența, l -a tulburat atât d e tare âncât se simte asemenea mării învolburate în
furtună: „Tu care mi -ai schimbat cărarea și mi -ai făcut -o val de mare,/ De -mi duce bolta –
nsingurată dintr -o vâltoare -ntr-o vâltoare,/ Și țărmii -mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi
se-ntinde / Ș i ai lăsat să rătăcească undele mele suferinde…“
Momentul ales face să se scurgă clipe de patimă: femeia a dispărut, dar a lăsat în urma ei
cântecul, cuvântul, ecoul unei existențe care s -a dăruit. Numele ei a fost chemat și a ajuns pe buzele
tuturor prin poezie. Asemenea cuvintelor, care, cu cât sunt rostite mai des, cu atât își fac mai mult
loc în poezie, numele femeii s -a transformat în cântec, a ajuns apoi blestem, încununând durerea
celui care și -a pierdut pentru totdeauna liniștea și sing urătatea și și -a dăltuit în cuvinte replierea
dureroasă.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
119Portretul țăranului român în poezia “Bade Ioane…”
Prof. Moldovan Radu
Liceul cu Program Sportiv ,Bistrița
Tudor Aarghezi a fost considerat “placa turnată a liricii noi” intuind cu sigur anță aproape
toate formele liricii moderne: “poezia fiorului religios, poezia sentimentului casnic, poezia
vizionară, poezia universului domestic, poezia metamorfozelor materiei, poezia jocului , poezia
absurdului”. Cu o putere inepuizibilă de intervenție artistică el a realizat o fuziune între tradiție și
modernitate, s -a prezentat până în ultimii ani de viață sub fețe nebănuite, noul răsărind din ceva
străvechi. Convins că se afla neîncetat in “tindă” –că este ucenicul ce trebuie să stăruie cu migală și
neobosită trudă asupra cuvântului, Arghezi a realizat o poezie originală. Volumul “Cuvinte
potrivite” publicat in 1927, este pe bună dreptate un eveniment literar și apare când deja Arghezi
pătrunsese in conștiința literară a vremii; apariția este salutat ă de Eugen Lovinescu, G. Călinescu
sau Felix Aderca care spunea: “ A apărut între noi și cartea mult așteptată a poetului pe care de
douazeci de ani îl caută, îl suspină și îl recită cu ochii inchiși sufletele însetate”
De-a lungul unei existențe de cău tari, rătăciri și zbucium, Arghezi rămâne statornic
solidar cu cei mulți care trudesc în anonimat și care constituie temelia întregului edificiu social:
“Cine -a purces în ploaie și furtuni/ Și -a brăzdat în negură și zloată/ Șesul blajin și gras, întâiași
dată,/ Cu blesteme nadejdi și rugăciuni?” (Plugule –Cuvinte potrivite)
Poetul face să trăiască în versurile sale etica severă potrivit căreia munca aspră, dar
cinstită face să înflorească însușirile naturale, îl înfrumusețează pe om, în timp ce trândavi a
violentează firescul, degradează jalnic însușirile umane: boierul devine din cauza trândăviei “un
zgârci”, “plin de bube”. Imboldul este de a rămâne simplu, firesc în tot ceea ce faci: “Mai bine să
fii cum ești/ Să te -nțepi, să te strivești/ Prin buca te pământești”. Atâta timp cât simplitatea ilustrează
o viață de muncă cinstită este motiv de mândrie: “Ce carte știu e din țărână/ Prin slove mici cu plod
și mi le -ngână/ Și le citesc in brazdă greierii citeți/ Trei nopți întregi și două dimineți/ Și ele cresc și
dau tulpini și foi?/ De cărți înfășurate strâns, de păpușoi/ Școala mi -e câmpul, dascăl mi -e pădurea/
Și iscălesc frăția cu securea”
Poezie scrisă în marele ciclu “Cântare omului”, elogiu închinat țăranului român, cel
peste care timpul și istoria au trecut fără să -l schimbe, “Bade Ioane…” transmite cititorului
considerația pe care poetul o nutrește pentru truditorii gliei.
Autorul se adresează lui badea Ion numind prin el intreaga colectivitate pe care acesta o
reprezintă, în care insuși Argh ezi iși găsește rostul.
Vocativul folosit în titlu, vocativ după care autorul nu folosește virgula, ci punctele de
suspensie -sugerează reținerea poetului în fața unui subiect care -l depășește. Este o invitație la
taifas, la un dialog în care nu sunt aș teptate răspunsurile, pentru că ceea ce -i transmite poetul lui
badea Ion este de mult știut.
Țăranul român a muncit cu abnegație glia, purtând prin veac povara unui destin de
multe ori nedrept. Cu aceeași întelepciune, țăranul a răspuns chemării patriei, atunci când aceasta a
trebuit să fie aparată. A plecat de la campul care -i aștepta dăruirea, să apere tot ce era a lui,
înfruntând cu vitejie pe dușman: ”Că ți -ai purtat prin veacuri greu povara/ Mărturisesc ogoarele și
țara/ Clădită -n suferința și răbdare ,? I-ai dat și sânge și sudoare”
Prin badea Ion generații intregi își găsesc rostul existenței: glia pe care aceste generații
au trudit veacuri întregi și în care s -au ingropat –este leaganul existenței lor: “Ți -ai deșteptat și
morții și cu toții / V -ați dovedit mareți și strănepoții.”
Versurile de la început: “Bade Ioane, m -am gândit să -ți fac / Un cântec nou de ți -ar mai
fi pe plac” sugerează continuitatea temei lirice in creația lui Arghezi, cel care s -a adresat țăranului
în toată creația sa. Sau m ai exact, sugerează reluarea unor subiecte vechi de discuție între poet și
truditorul gliei.
De aceea îl roagă să -l asculte, să nu mai buciume, pentru că el, poetul, nu va avea putere
să strige la fel de tare tot ce vrea să -i spună.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
120Să-i cânte despre vite jie? Sau despre barbație? Toate acestea le -a mai cântat o data. Și orice
ar spune poetul, vorbele -i par goale pe lânga frumusețea cântecelor populare, creații colective ale
celor mulți.
Portretul țăranului român se incheagă incet sub pana lui Arghezi: crea tor de bunuri materiale
și spirituale, luptător pentru libertatea țării și pentru bunăstarea ei, păstrator al tradițiilor și datinilor,
depozitar al încrederii neamului. În badea Ion fiecare dintre noi găsește o particică din propriu -i
suflet, din propria aspirație spre progres și împlinire.
În imaginea monumentală a marii colectivități țărănești pe care o reprezintă badea Ion se
concentrează răbdarea, durerea, dorința de libertate și hărnicia acesteia. Actul de identitate al acestei
colectivități este țar a însăși cu ogoarele ei mănoase, cu apele limpezi, cu pădurile dese, cu munții
înalți. Această țara l -a chemat pe badea Ion s -o apere și să o pastreze neatinsă de furia năvălitorilor.
Figurile de stil folosite de poet sunt puține: epitete (pământul munci t, cântec nou, ceasul
dezrobirii), metafore (“Când ceasul dezrobirii a sunat / Și sânge și sudori le -ai înviat”)
Poezia se impune printr -o mare simplitate, printr -un stil direct și sobru, așa cum impune
conținutul de idei al poeziei. Este o creație lirică, de factură modernă, astrofică (fără strofe) careia i
se adaugă un catren cu vers rimat in rima pereche, cu masură de cinci -zece silabe.
Poezia dă glas unor sentimente de adâncă prețuire pentru cei din mijlocul cărora s -a ridicat
poetul.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
121Tudor Arghezi, făuritor al versului
Prof. Molnár Zsuzsa
Liceul Teoretic Nagy M ózes, Târgu Secuiesc
„Metalul care merge minunat poeziei e versul, idiomul celor alese si pure; poezia și versul se
întrucombină ca fierul cu focul. Dacă versu l nu mai mulțumește, pricina își are scaun în faptul că
poeții, în mare parte, au ajuns acrobați vulgari, saltimbanci de piață publică sau înjugați la doctrine
pe cari le debitează în manuale versificate, impunând itinerarii Artei, a cărei condițiune este
independența și nesocotirea legislațiunii, purcedă ea de oriunde… Poezia poate să nu fie însușirea
unei anumite pături de indivizi, însă toarcerea ei în versuri de valoare reprezintă nu mai puțină
muncă, ucenicie serioasă, răbdare… Dar versul va rămâne vecinic o înaltă țintă literară. Rima face
dialectica lucidă și -i decorează spiralele… Poezia sintetizată -n versuri nu știu prin ce misterioasă
amalgamare, te îndrumă spre un fel de zenit pe care -l simți adevărat. Versul e cristalizarea
geometrică a Poe ziei…”, iată ce afirmă poetul în „Vers și poezie” despre arta sa și rolul artei.
Debutantul Tudor Arghezi era cucerit, în mod specific macendonskian, de muzica
cuvântului. Cum afirmă în revista „Linia dreaptă”, Arghezi observă că dogmele estetice pot c onveni
doar “saltimbancilor de piață publică”. În „Vers și poezie” el mărturisește că poezia implică un
limbaj propriu: „o sublimizare întâmplată nu tocmai des”. Autorul „Agatelor negre” propune
convergența, în poezie, a aspirației spre spiritul geometric : „Poezia sintetizată în versuri, nu știu
prin ce misterioasă amalgamare, te îndrumă spre un fel de zenit pe care -l simți adevărat. Versul e
cristalizarea geometrică a Poeziei”. Luciditatea și lirismul nu sunt doar elemente compensatorii, ci
coordonatele p ersonalității însăși. Dintr -o perspectivă iau ființă psalmii, revolta existențială,
interogările acute. Din cealaltă perspectivă, ca reacție antiintelectuală, iau naștere poezia materiei,
pasiunea pentru formele primare, concilierea cu frumosul simplu, nat ural.
Deoarece contradicția e esența realității, lirica argheziană devine o proiecție în estetic a
pluralității opțiunilor metafizice. De aici rezultă continua ambiguitate, sublimul și conștiința
imperfecțiunii, suavitatea și blestemul, materia și spiritul , ca antonimii relevante ale creației.
Tonalitățile versurilor sunt, astfel, când diafane și pure, când incendiare și polemice.
Spre deosebire de alți poeți moderni, la care cuvântul e un semn legat mai degrabă de
intelect, Arghezi este un senzual cu volup tate de primitiv, gata să utilizeze pipăitul, văzul și celelalte
simțuri, pentru a se bucura de concretețea materiei: „Cuvântul scapără ca pietrele sau sunt moi ca
melcii. Ele te asaltează ca viespele sau te liniștesc ca răcoarea, te strivesc ca bureții sa u te adapă ca
roua trandafirie”.
Arghezi produce o adevărată „revoluție” în arta scrisului românesc, și în proză și în versuri.
Forța de pătrundere în universul lumii mărunte sau în spațiul transcendentului se sprijină, în cazul
lui Arghezi, p e o neobosită forță de plasticizare, căci poetul conferă inefabilului culoare, sunet,
dimensiune. Pentru a reprezenta viața universului mărunt, poetul, asemenea cercetătorului modern,
este posedat de aspirația dezagregării corpurilor. Poetul dispune, astfe l, de „cântare, cumpeni și
măsuri/ De prețuit cenușile necercetate/ Din sufletul imponderabilei naturi”. Poetul se consideră,
astfel, un magician al versurilor, ce posedă chei capabile să deschidă „ toate ușile -ncuiate”.
Tehnicile poetice argheziene sunt d e fapt împletite, complementare, astfel că incandescenta
inspirație (logosul, „slova de foc”) și travaliul artistic („slova făurită”) acționează convergent,
potențând la maximum capacitatea de percepție senzorială. Dramaticul strigăt „Vreau să te pipăi și
să urlu: Este! “ exprimă, în estetica argheziană, un deziderat suprem al poeziei care, în esență, este
cunoaștere.
În numeroase texte apare imaginea poetului constructor de cuvinte. Astfel în „Ars poetica”,
Arghezi declarase: „Fiecare scriitor este un cons tructor de cuvinte…” și reflectase îndelungat asupra
acestei construcții. Intenția mărturisită a poetului de a împrumuta însușiri materiale cuvintelor, cu
tot umorul subiacent al declarațiilor sale (cuvinte mirositoare, pipăibile, săritoare,etc.) reprezi ntă un
nisus fundamental, ca și o intenție posibilă înscrisă în poetica sa. Scoțând la iveală aceste însușiri,
poezia sa procedă la o agresiune împotriva senzațiilor și afectelor somnolente. Spre deosebire de

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
122avangardiștii care demolau edificiul verbal, Ar ghezi pretinde o construcție cuvântătoare, un cosmos
verbal bine orânduit, gospodărit, inițiind, în același timp, o aventură în verb, o zgândărire a
afectelor, a pasiunilor prin cuvântul insidios. Construcția sa va vrea, în fond, mai transformatoare,
mairevoluționară decât distrugerea produsă de ceilalți.
Pompiliu Constantinescu observă că Arghezi nu e un poet muzical, chiar dacă versurile sale
au melodie: „Lirica sa e plastică interioară, viziunea tradusă în plasticitatea figurativă a expresiei.
Tipul să u poetic face parte din familia de spirite a lui Victor Hugo și a lui Rimbaud. Instinctul de
meșteșugar al cuvântului oricât ar fi format la estetica verbală simbolistă, depășește mistica verbală
a poeziei moderniste, așa cum o cunoaștem prin Mallarmè”.
Astfel observăm că cele mai utilizate epitete sunt : „greu”, „ mare”, „sfânt”, „vechi”,
„frumos”, „vin”. De remarcat este și frecvența unor epitete ale grațiosului („zvelt” sau „ușure”), ale
grotescului și diformului („strâmb”, „scălâmb”, „pieziș”, „slut”, „gârbov” etc.), epitete ironice,
simple, duble, în serii ternare sau în lanț, fiindcă fiecare epitet adaugă o nouă dimensiune.
(„Pustnicii tineri, triști si delicați” -Epigraf, „umil, senin și mulțumit” -Rugă de seară).
În unele poezii frapează asociațiile verbale neprevăzute. Alteori poetul forțează și inversează
topica, pentru ca lumina semnificației poetice să se concentreze asupra unui cuvânt cheie. Fraza
naiv-arhaică, în stilul cărților de cult, respiră uneori o ironie subtilă: „Și Dumnezeu , ce vede toate,/
În zori, la cinci și jumătate,/ Pândind, sa iasă, prin perdea,/ O a văzut din cer pre ea”. Rimele inedite
argheziene ilustrează o capacitate de invenție de excepție. Limbajul poetului surprinde astfel cele
mai variate nuanțe ale sentiment ului, creația sa sugerând impresia de totalitate. În unele poezii
persistă ecouri lirice eminesciene („Toamna”, „Sfârșitul toamnei”, „Melancolie”).
Originalitatea poeziei lui Arghezi nu rezultă din frecvența statistică a arhaismelor și
regionalismelor, ci din ritmul acestora. Incantația din „Bunavestire”, monologul metaforic din
„Duhovnicească”, forma simbolic -alegorică din „Lingoare” își extrag seva aproape integral din
fondul lexical popular. Pendulând întrebător între pământesc și trasncendental, Arghezi nu e
propriu -zis poet al naturii, deși această dimensiune nu -i lipsește. De aceea, muntele, vulturii, marea,
copacul au o semnificație simbolică, la fel ca vecia, lumina, taina.
Imaginile picturale, nuanțele cromatice sunt orientate spre rafinament și gin gășie. Ca la
Blaga și Sadoveanu, mireasma biblică tinde să creeze o atmosferă de mit autohton. Ca și Eminescu,
Arghezi inventează unele forme verbale proprii, când acesta adaugă sentimentului o nuanță
necesară („călimarul”, „Golgota șeasă”, „băietană”, „du păprânzele” etc.). Arghezi nu are egal în
aceea ce privește limbajul metaforic. Demiurg, creator de lumi posibile, cu ajutorul „slovei făurite”,
poetul tinde să se măsoare cu „slova de foc” a naturii.
Poet al întrebărilor fundamentale în fața existenței, moralist și creator implicat în
problemele sociale ale epocii sale, Arghezi se înscrie pe traiectoria cea mai înaltă a versului
românesc. Creația se reprezintă o contribuție decisivă la dezvoltarea și înnoirea lirismului românesc,
atât prin problematică, c ât și prin mijloacele artistice folosite, devenind un model demn de urmat
generațiilor care îl urmează.
Bibliografie:
Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, București, 1979
Iulian Boldea, Istoria didactică a poeziei românești , Editura Aula, Brașov, 2005
Alexandru George, Marele Alpha , Editura Cartea Românească, București, 1970
Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei , Editura Timpul, Reșița, 1996

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
123Imagini argheziene ale iubirii
Prof. Liliana Mulea
Liceul Teoretic „Onisifor Ghi bu” Sibiu
Atât de tulburătoare a fost întâlnirea cu iubirea, că omul i -a atribuit origini exterioare
ființei lui. O trăire neobedientă, greu de controlat, imposibil de comandat nu putea fi decât opera
unei instanțe superioare. Grecii, apoi romanii au pov estit marea întâlnire în mituri nemuritoare. În
timp, marii scriitori au îmbogățit aceste reprezentări ale iubirii apelând la măști, metafore, alegorii,
simboluri sau imagini devenite, pentru fiecare, embleme ale universului poetic.
Erotica argheziană sur prinde prin abilitatea poetului de -a materializa trăiri, sentimente,
de-a da formă, culoare, parfum și sunet inefabilului.
„Ți-am povestit și ți -am adus aminte
De prin războaiele de mai nainte”
1.Războiul cu iubirea, victoria amară și învierea .
Ceea ce uimește la Arghezi este atitudinea neobișnuită și nefirească față de iubire. Nu cântarea
ei, nu întâmpinarea cu bucurie a sentimentului, ci evaziunea, resping erea sau lupta rețin atenția.
Omul arghezian e pregătit să ducă un crâncen război cu iubirea și apare pe câmpul bătăliei în două
ipostaze: una e defensiva, cealaltă e ofensiva. Apărarea se construiește cu cetăți bine încuiate, cu
fereastra sufletului „zăvo râtă bine” ( Morgenstimmung ), cu ferecarea inimii, „inima urmează s –
atârne ca un lacăt/ Cu cheile pierdute” ( Nehotărâre ) Când pregătește atacul lacătul e înlocuit cu
sabia, „Că sufletul e -o sabie sticloasă / Care trebuie trasă” ( Graiul nopții ), „Și drept su flet ți -aș fi
pus, / Sabie cu vârf în sus” ( Lingoare )
O victorie amară descrie poezia Triumf . Damnat să poarte în suflet „două puteri adânci de ură”
protagonistul poeziei își împlinește voința și devine „asasinul / Viteazului din munte” într -o scenă
de luptă care pare ruptă dintr -un film. Învinsul e una din cele două puteri care ar fi capitulat bucuros
în fața iubirii și s -ar fi lăsat învins de sentiment. Moartea lui schimbă paradisul în infern. Triumful
voinței asupra sentimentului, o voință rece ca o lamă de cuțit, e de fapt, victoria nefericirii. Lupta se
încheie atunci când e anihilată orice urmă de afectivitate: „Și ca să nu mai cerce să fie fericit / A
luat în clește insul întreg și l -a stârpit” Nimeni nu a mai descris un triumf atât de amar, nime ni nu s –
a condamnat mai dur la o astfel de victorie.
O radiografie a zbuciumului arghezian este Câinele sufletului . Lupta de aici este cea dintre
dresor și animalul aflat în bătaia biciului acestuia. Sufletul rabdă și este legat ca un câine, în lanț,
„mârâie la biciu dintr -un cui / Care scoboară pe -nserat și -l mușcă” Câinele ar vrea să învingă „voia”
dresorului care preferă rănile în locul unei bătălii pierdute. Pentru a câștiga lupta, nu e suficient să
dreseze sufletul, să -l învețe să nu iubească, ci e bine să renunțe definitiv la el. Condiția ideală a
celui care e în război cu iubirea e omul fără suflet: „Pe toată viața înnădit cu tine, / Nedespărțit de
coadă și de bot, / Sunt supărat că, strânși atât de bine, / Să te alung din bătătura mea nu pot.” D acă
la romantici întâlneam iubirea până dincolo de mormânt, la Arghezi lupta cu iubirea pare să treacă
de acest prag, pentru că promite sufletului, penitență și dincolo de viață: „Însă mă jur, când voi
cădea de moarte, […] Te voi croi și din mormânt cu b ățul”
„Oșteanul trist” și „în zale reci” este eroul și naratorul acestui roman eroic: „Mi -am stăpânit
pornirea idolatră / Cu o voință crâncenă și rece” ( Inscripție pe un portret ). Pornit să ducă un război
atât de greu, nu surprinde faptul că în invent arul vraciului întâlnim, printre altele, un adevărat
arsenal: „Spade cu vârful ars și ruginit”, „Unelte cu -ascuțișuri și cu colți”, „stilete”
În categoria victoriilor amare trebuie înscrisă și poezia Sonet de izbândă . Într -un tablou al
învingătorilor care sărbătoresc cu vin reușita, („Izbânda strânse -alături, vitejii la festin / În paloșe,
sub coifuri, cu suliți și topoare”) apare „cruntul căpitan”, privit cu invidie de toți, pentru faptele sale
care l -au smerit și pe Satan. Dar, gestul final al eroul ui nu este în concordanță cu reușita și cu faima
pe care le -a câștigat pe câmpul de luptă: „Dar ăst fără de teamă flăcău biruitor, / Se uită -n fundul
cupei ce buzele -o goliră / Și sfărâmând -o-n palmă, răcnește: <Vreau să mor!>” Cel care și -a înfrânt
iubir ea nu numai că vrea să moară, dar trăiește ca un mort. Condamnarea la viața fără iubire este

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
124echivalentă cu moartea. Când va renunța la acest război, eul liric arghezian va cunoaște învierea.
Cântare este o mărturie a retragerii din luptă. Iubirea a înfrân t și ultimul zid de apărare al celui care
își privește neputincios armele frânte și constată că femeia iubită îi este „mută însoțitoare” peste tot:
„Pusei pământ și ape, zăgaze între noi, / Și suntem pretutindeni, alături, amândoi” Despre revenirea
la viaț ă și acceptarea iubirii povestește o Inviere „De când mi -ai pus capul pe genunchi, mi -e bine, /
Nu știam că mă voi vindeca de mine cu tine” Armistițiul cu iubirea este echivalent cu o renaștere.
Capitularea presupune distrugerea armelor: „Zale rupte, firmi turi de coifuri și de scuturi” Când
omul arghezian părăsește câmpul de bătaie, sfărâmă armele și scutul lăsându -se învins de sentiment
și se întregește cu acel „ins” pe care altădată l -a ucis fără milă. Privind retrospectiv, acum, înțelege
neîmplinirea și nefericirea trecută. Cel care nu avea brațe pentru iubită era „ciung”, cel care iubește,
acum, simte că are trup: „Mi -am simțit coapsele, gleznele, spinarea tari ca un luptător. / M -am
vindecat și m -am născut, sărutându -ți talpa unui picior.” Dar chiar dac ă a depus armele și a renunțat
la luptă, sufletul arghezian are Reminescențe ale bătăliilor trecute, le retrăiește și se vede: „în
prigoană, sutaș”, încearcă din nou „cămașa de -atunci / Îngustă, cu -o rană […] Și dacă duc palma la
gaura ruptă, / Nu știu d in ce luptă / Mi -alunecă, moale, pe sânge.”
Cine a dus un astfel de război și a vrut să -și afirme „voia” împotriva sufletului pus în lanț și
biciuit, va purta veșnic cicatricele confruntării cu o forță care a fost întotdeauna mai presus de
voința omul ui. Folosind o imagine argheziană dintr -un poem în proză, Țărâna , vedem în omul ce
încearcă să reziste asediului iubirii „un nebun în război cu o ață”
„Ți-ai strecurat cântecul în mine”
2.Cântecul și mireasma
Întâlnirea cu iubirea e ilustrată sub f ormă alegorică în poezia Morgenstimmung , o confesiune
adresată direct celei care aduce cu sine sentimentul. Iubirea -cântec și parfum , „lavandă sonoră”
invadează pe neștiute ființa, într -o clipă în care aceasta rămăsese desferecată, fără apărare și creează
un puternic dezechilibru. Omul cotropit de iubire e șubred ca o clădire gata să se prăbușească.
Sub emblema imnului sfânt Heruvic apare o iubire ce se naște timid. Când se aude vioara, când
apare cântecul e semn că iubirea e pe aproape „Îmi crește -n suflet iarăși o strună de vioară, / Dar
cântecul în mine, tânjind să se deștepte, / Sfios și șovăielnic și -acum ca -ntâia oară, / Răsună -n
depărtare” Fericirea celui ce este îndrăgostit se ghicește în tabloul ce însoțește această nouă înviere,
pictat parcă de un romantic. Câmpia are „bijuerii de rouă”, pomii își pun „coroane și nimburi”, iar
cel care iubește este „altoit cu visuri ca un ocean cu stele” și „florile de aur” îi ajung până la zăbrele.
Iubita argheziană e reținută cu toate simțurile. Memori a bărbatului o păstrează, frecvent, auditiv
și olfactiv. Dar la aceste receptări se adaugă uneori percepția tactilă, ca în Jignire, unde simțul cel
mai însetat de certitudini, e capabil să ofere bucuria de -a atinge frumusețea femeii, dar și de -a o crea
asemenea unui demiurg care devine curând victima propriei creații ca sculptorul grec Pygmalion.
Imaginea femeii e surprinsă într -un portret de excepție, care nu se naște decât prin Făcătură . Forțe
magice pot împleti asemenea făptură cu podoabe nepământene și care are ceva, fără de care, n -ar fi
iubită, mireasma : „Dacă vrei să te iubească / Ia podoabă tinerească / Pune la urechi scântei,
Legănate pe cercei, / Mâinile -ntr-un roi de stele / Scăpărate de inele […] Iar făptura să -ți miroasă / A
mireasmă uleioasă. ” Peste ani și ani, trecutul se va târî în prezent asemenea unui șarpe, aducând
parfum și cântec, amintind de -o femeie care a determinat încălcarea celor mai aspre legi și
făgăduințe. Iubita floare -parfum și șoaptele ei revin într -o tulburătoare Scrisoare :„E-o proaspătă
năvală a noilor parfume / Șarpele tău pătrunde târâș, din altă lume”
„Și s -au cuprins ca râpa -ncleștată -n pisc de stâncă,
Și sărutarea gurii le -a fost în slăvi adâncă”
3.Imaginea mitică a perechii. Pământul făgăduit
Perechea arghezia năse naște dintr -o încălcare a legii ne spune Solie pierdută . Niciodată un
înger -femeie și un înger -bărbat n -au călătorit împreună. Nerespectându -se întâia oară norma, li s -a
dat voie să vestească Sfintei Marii, nașterea pruncului lumii. Dar au rătăcit c ărarea de brumă printre
stele ademeniți „de mugurii de floare” și „fermecați de zborul împreună” au început să se joace. O
lege încălcată, o cărare rătăcită, lumea ispititoare și farmecul de -a fi împreună au născut cântecul,
adică iubirea: „O melodie parcă i-a prins și -i înfășoară / Era ca de vioară și nu era vioară.” Cei doi

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
125au uitat de solia primită și s -au îmbrățișat „ca râpa -ncleștată -n pisc de stâncă”. Două imagini rare
exprimând golul și materialitatea densă, adâncul și înaltul formează întregul, suge rând că în cuplul
arghezian unul vine de „sus” și celălalt de „jos” Solii au uitat misiunea sacră pe care au primit -o, și-
au pierdut aripile, dar au descoperit farmecul de -a fi împreună.
Inscripție de femeie continuă povestea perechii și ne spune ce a urmat după ce „Orânduirea firii a
sorocit să -i fie / Copila diafană bărbatului soție” Și totul în această poveste are aură de mit, și
portretul bărbatului și al femeiii și truda lor zilnică și răsplata de la sfârșitul acesteia. Viața perechii
argheziene p are să reclădească încet -încet paradisul pierdut.
Femeia, „ Pământ făgăduit de ceruri / cu turme, umbră și bucate”( Psalmul de taină ) pierdută
cândva în drumul lumii este regăsită acum. Femeia pețită astfel: „Vrei tu să fii pământul meu / Cu
semănături, cu vii, cu heleșteu […] / Vrei tu să fii grădina mea, / De iarbă -mare și de catifea?”
(Logodnă ) în clipa în care a spus „da” a devenit raiul bărbatului. În concordanță cu imaginea de
pământ al făgăduinței, atribuită iubitei, apare simbolistica bărbatulu i din poezia Mirele : „Pășunea
mea tu să fii / Cu păpădii / Eu să fiu boul tău alb și nevinovat / care te -aș fi păscut și te -aș fi
rumegat” Metaforele nu ies din tiparul arghezian care echivalează dragostea cu „bucatele
pământești” Și dorul de ființa iubită e prezentat la fel de plastic: „Mi -e silă de toate / De rău și de
bine / Mi -e foame și sete de tine” ( Mi-e sete ) Femeia în acest univers unic este hrana și comoara cea
mai de preț: „Stăpâna mea, frumoasă ca aurul, / De care tremură taurul.” Mireasa este un pământ
roditor pe care bărbatul o apără de fiare, de tot felul de târâtoare și o împodobește cu trupul său:
„inele de mâini, brățări de picioare / Și alte veșminte dogoritoare”
„Aici, unde -a murit trecutul,
Mă plimb ca -ntr-un mormânt”
4.Trecutul, morm ântul iubirii
Spațiul rememorărilor argheziene este parcul întomnat. Anotimpul ruginiu e semnul pentru
vizitarea trecutului : „Poate că e ceasul, de vreme ce scoboară / Din arbori frunza ce -a fost și
strălucit / Să ne privim trecutul în față liniștit” (Poate că este ceasul ) Meditația elegiacă este legată,
de ceea ce ar fi putut să fie și n -a fost, de o nălucă din ce în ce mai nedeslușită pe care „timpul gol”
o fură: „Te -aud, te văd din ce în ce mai puțin / Și risipită -n mine, fărâme și crâmpeie / Te -adun și nu
pot strânge din ele pe femeie” ( Năluca )
La Arghezi, „sufletul coboară / Melancolic, pe -amintire” ( Gravură ) Uneori, locurile de
altădată, unde a trăit și a murit iubirea, sunt vizitate, la propriu. Bărbatul întreabă natura, dacă și ea,
iubita, a a vut nostalgia trecutului și a parcurs același drum: „A mai venit de -atuncea să v –
asculte, / Voi plopi adânci, cu voci și șoapte multe?” ( Oseminte pierdute ) Comun pentru aceste
incursiuni retrospective este imaginarul funerar : „mormânt”, „oseminte p ierdute”, „a murit” etc
ÎnSfârșitul toamnei locul fericirii trecute, cu flori, cu privighetori și „cărți citite cu ochi mici” sunt
de nerecunoscut, absența iubitei le -a schimbat complet. Nostalgia zilelor când erau „doi” duce la
constatări amare: „Aici, unde -a murit trecutul, / Mă plimb ca -ntr-un mormânt” Copacii nelipsiți din
vizitele făcute în acest cimitir al iubirii sunt plopii. Ei au fost martorii clipelor pline de atunci, ei
sunt confidenții prezentului gol de acum: „Și -n legănarea celor seri, / Su bt plopii negrii și
severi”( Sfârșitul toamnei ), „Tu, ce -nfiori pe șesuri plopii” ( Psalmul de taină)
Inscripție în dosul unui portret începe cu o întrebarea: „Trecutul acela e -al meu de mă
doare?” și construiește un răspuns din care aflăm că „Trecutul nu moare, se -njgheabă / Din ziua
trăită cu grabă” și că îi păstrăm în minte și în suflet pe toți cei pe care i -am întâlnit în drumul vieții,
așa cum pe peretele unei biserici s -au pictat rând pe rând, portret peste portret, ca într -un
palimpsest: „Te vezi îns utit / Cu toți câți în tine s -au fost zugrăvit / Și nu s -au cojit” Și ne mai spune
poezia că trecutul, care nu moare, își trimite semnele lui: „Ieșind din tablou ca o pată / A unei culori
de-altădată” Este exact ceea ce ne -a lăsat poetul să deslușim din tr ecutul personal, din viața trăită. În
tabloul -poeziei, din viața lui Tudor Arghezi, apare doar „o pată”, pe care fiecare interpret al operei a
încercat să o coloreze, să -i dea contur și să refacă portretul ascuns. Nimeni însă nu va putea ști
vreodată cum a fost el cu adevărat, nimeni nu va ști dacă portretul desenat de interpret este identic
cu chipul din sufletul „biserică -nchisă” al poetului. Putem bănui, ne putem imagina, dar până la

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
126urmă trebuie să acceptăm că din tablourile pictorului nu răzbate până l a noi decât „o pată” din viața
lui adevărată.
Această călătorie prin lirica erotică argheziană nu a urmărit epuizarea subiectului, ci
doar identificarea unor imagini și simboluri recurente sub semnul cărora poetul a așezat iubirea.
Poeziile scriitorului r evelă trăiri profunde, fie că e vorba de iubire, de ură sau dezamăgire: Femeia
iubită și apoi pierdută a lăsat urme adânci în inima poetului și a trecut din viața reală în literatură.
Versul devine, uneori, un imn sacru al imaginii acesteia, conștient că -idăruiește prin artă nemurirea.
E dificil și uneori imposibil să legăm firul vieții poetului de poezie, din cauza parcinomiei cu care
Arghezi a făcut mărturisiri despre propria existență. Dar, până la urmă, suveran în orice interpretare
este numai textul o perei. Este cel care a avut rolul principal în această călătorie prin opera poetului,
care în ciuda timpului care s -a așternut peste ea, încă ne emoționează, ne place și uneori o trăim
empatic.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
127Stihuri scrise cu ungh iile de la mâna stângă
Prof. Munteanu Mariana
Liceul Iancu Jianu, Județul Olt
Așa cum însuși Arghezi mărturisește,
„Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală.
……………………… ……..
Sunt stihuri fără an
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Și de foame de scrum.
…………………….
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară ,
Și mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”
( „Flori de mucigai” )
versurile din volumul „Flori de mucigai” sunt „frumuseți” iscate „din bube, mucegaiuri și
noroi”.
Realismul acestor poeme, evocând viața pușcăriei, se limitează cu predilecție la un pitoresc
trivial, dincolo de al cărui aspect sinistru, se întrezăr ește lumina. În fiecare tablou zugrăvit aici, ca și
în întreaga operă argheziană de altfel, întunericul se luptă cu lumina :
„În beciul cu morți, Ion e frumos.
În ochii -i deschiși, o lumină,
Asatului unde -i născut,
A încremenit acolo străină„
( „Ion Ion”)
Construcțiile oximoronice predomină în mai toate poemele din volumul „Flori de mucigai”. În
poezia „Galere ”, hoții ce trec prin curte sunt „O șchiopătare de vulturi căzuți din stele”, din
descrierea făcută de către poet hoților cu lanțuri la picioare răzbate sentimentul de solidaritate cu
acești năpăstuiți ai soartei.
„Flori de mucigai” reprezintă o reacție or ganică, evacuat de demonii propriei tragedii, poetul se
închide între zidurile scunde ale unei umanități în care sentimentele par să fi murit. Promiscuitatea
nivelează și uniformizează durerea: pierderea libertății alterează sufletele. De aceea, cu un inst inct
adânc, Arghezi și -a adaptat o poetică simplă, de spectator al unor suferințe claustrate.
Multe dintre poemele prezente în acest volum sunt scrise cu o intenționată candoare narativă:
„ Avea și mătușa o fată
Despieptănată
Și câteștrele femeile s -au suit în pat
Și s-au culcat.
……………………………………
Într-un timp, baba
Întinse laba.
Fata ei sforăia. Bun !
Și părea că și fata străină doarme tun.”
( „Pui de găi” )
În regimul de închisoare nimic nu mai poate părea înfricoșător: crima consumată și pedepsită,
delictu l reprimat devin elemente de conversație. În acest ton colocvial povestește Arghezi tragedia
din „Pui de găi ”sau conflictele între deținuți, ca în „La popice”, unde lupta ia aspect de fapt divers
într-un infern înlănțuit:

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
128„ O palmă grea i s-a lipit pe gură.
În creștet pumnul puse -o lovitură.
Bocancul îi ajunse până -n mațe.
O clipă, văzu numai stele și ațe –„
Narațiunea și tabloul realist nu sunt singurele mijloace din „Flo ri de mucegai” prin care intrăm în
lumea închisorii. Arghezi utilizează deseori portretul colectiv ( „Galere” ) sa u individual ( „Ion
Ion”)
Poemele din „Flori de mucegai” sunt o prelungire directă a „Porții negre”. Portretele din acest
volum sunt de o plastică minuțioasă și nedeformată de adâncimea sensibilității din „Poarta neagră”.
Portretul realist nu este însă o măsură exclusivă. În „Ion Ion” și „Fătălăul” întâlnim imagini de o
puritate lirică evidentă, alăturate unor imagini de -a dreptul naturali ste :
„ Și-al dracului ! –a miere
Și a tiparoase
Hoitul tău miroase.
…………………..
O fi fost măta vioară
Trestie sau căprioa ră
Și-o fi prins în pântec plod
De strigoi de voievod ? ”
Din pitorescul obișnuit, sensibilitatea poetului trece spre sensul unei umanități degradate, cu
mutilări sufletești peste cele fizice. Sentimentul morții este o realitate profundă din viața pușcăriei.
Moment suprem de meditație și umanizare, moartea depășește prin mister cadrele rigide ale
promiscuității de penitenciar.
În „Cântec mut”, într -un decor sufletesc înalt, poetul surprinde agonia un ui condamnat, fiind pe
drept cuvânt considerată „cea mai adâncă poemă a ciclului”(Pompiliu Constantinescu), adierea
morții coboară icoane paradisiace peste o realitate meschină :
„ La patul vecinului meu
A ven it azi -noapte Dumnezeu
Cu toiag , cu îngeri și sfinți.
Erau așa de fierbinți
Că se făcuse -n spital
Cald ca sub un șal .
…………………..
Scara din cereasca -mpărăție
Scobora în infirmerie,
Cu trepte de cleștar
Peste patul lui de tâlhar ”
Halucinație superbă, cântec sacru, culminând într -ocalmă transfigurare :
„ Zăbrelele s -au îndopat cu faguri de cer
Și atârnau candelele de stele
Printre ele
……………………………..
Și oda ia cu mucigai
A mirosit toată noaptea a Rai . ”
Ultimele două versuri sunt îmbrățișarea supremă dintre frumos și urât, prin alăturarea termenilor
„mucigai” și „Rai ”, rezultând în toată strălucirea sa , estetica urâtului.
Surse bibliografice:
1.Tudor Arghezi -Versuri , Editura Minerva , 1980
2.Pompiliu Constantinescu –„Tudor Arghezi: Flori de mucegai ”, în „Vremea”, anul IV, nr.185, 1
mai 1931, p.7 și 8

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
129Arghezi sau sursa răzvrătirii demoniace
Prof. Munteanu T. Nicolae
Liceul Ia ncu Jianu, Județul Olt
Psalmul este, conform DEX ’98,PSALM ,psalmi ,s.m.1.Imn religio sbiblic ; (lapl.)culegere
formată din151deastfel deimnuri ,cuprinsă înVechiul Testa ment șicare alcătuiește Psaltirea .2.
Imn,cântec (defactură religioasă );poezie (lirică ).-Dinsl.Psalm. Darimnul , conform aceluiași
DEX, IMN, imnuri , s.n. Poezie saucântec solemn compus pentru preamărirea unei idei, a unui
eveniment, a unui erou (legendar) etc. ♦ Spec. Cântec religios de pream ărire a divinității. ♦ Spec.
Cântec solemn apărut o dată cu formarea statelor naționale și adoptat oficial casimbol al unității
naționale de stat. –Din fr. hymne , lat. hymnus . Arghezi nu preamărește, ci e distrugător de mituri.
Cu voie sau fără de voie ?
Conștient sau nu, cu voie sau fără de v oie, creatorul Psalmilor se substituie luciferic, demoniac,
lui Dumnezeu… Metamorfoza nu e dureroasă. În ciuda frământărilor și căutărilor, Arghezi, suflet
tare,mimează căutarea, mimează răzvrătirea, credința lui rămâne fermă, inflexibilă –este credința
în creație, in propria creație, este trufia creatorului cu un „c” -mic și nu cu un „C” -mare, căci acesta
din urmă îi aparține, fără îndoială, Lui, Marelui Creator. Condiția de creator cu „c” -mic nu -i
convine, îl nemulțumește, haina ruptă -n coate e prea mică , pelerina purpurie, la care râvnește, e prea
sus…
Demitizarea e oscilantă, ezitantă, nesigură, într -o perpetuă mișcare ondulatorie, dar onestă, fără
viclenie, fără ipocrizia măruntă a muritorului, aparent inocent, inconștient vinovat, însă fără
sentimentul culpei supreme ; vina lui e măruntă, umană, specific umană ( “Sunt vinovat c ă am râvnit
/ Mereu numai la bun oprit.” ), este trufie și lăcomie( “Eu am dorit de bunurile toate.” ); revela ția
Marelui Păcat o are, oarecum prematur, în finalul psalmului care începe cu “ Sunt vinovat c ă am
râvnit… ”, dar eludând conștiința și asumarea luciferică, în pofida truismului :
“Păcatul meu adevărat
E mult mai greu și neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Să te răstorn pe tine, Dumnezeu! ”
Dumnezeu sălășuiește în el, chiar dacă Îl alungă prin păcat, sentimentul culpei, ipocrit sau nu, îl
are în voluptatea cu care se dăruiește neființei:
“Vreau să pier în beznă și în putregai,
Nencercat de slavă, crâncen și scârbit.
Și să nu se știe că mă dezmierdai
Și că în mine însuți tu vei fi trăit.”
Și totuși se roagă! În rugă “f ără cuvinte ”… Și totuși Îl cântă! În cânt “fără glas ”… Mai are și
conștiința “nemerniciei”, chiar:
“Nu-ți cer nimic. Nimic ți -aduc aminte.
Din veșnicia ta nu sunt măcar un ceas. ”
Arghezi este etern “v ânător de Dumnezeu”, obsesia căutării nu vine din necredință, ci mai
curând din interdicția “Crede și nu cerceta! ”: “Te caut mut, te -nchipui, te g ândesc. ”Absolutul i se
refuză, Dumnezeu comunică puțin cu robul Său, creatorul reproșează și se revoltă :
“Nu-ți cer un lucru prea cu neputință
În recea mea -ncruntată suferință.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
130Dacă -ncepui de -aproape să -ți dau ghes,
Vreau să vorbești cu robul tău mai des.
De când s-a întocmit Sfânta Scriptură
Tu n-ai mai pus picioru -n bătătură
Și anii mor și veacurile pier
Aci sub tine, dedesubt, subt cer.”
Căutarea este în van, zbuciumul fără rost („Pentru credință sau pentru tăgadă, /Te caut dârz și
fără de folos ”), Dumnezeu rămâne “șoimul (meu) cel căutat ”, idealul, absolutul… Fiindcă nu -L
poate atin ge, Arghezi Îl transformă într -un bătrân țâfnos, un rege Lear “amenin țând și numai
supărat ”, ca, mai apoi să -L numească “binefăcătorul”…
În relația lui cu divinitatea, Arghezi rămâne un înger căzut din vârful clopotniței de la
Mânăstirea Cernica; ipos taza creatoare devine, pe nesimțite, luciferică, el nu -L mai caută, deși o
crede, inconștient se substituie Lui și se închină sieși, el este El în sublimă metamorfoză ; acum se
caută pe sine, nu se vede, se renegă… “Mă caut! ”, ar fi putut să strige, dar rev elația n -a avut -o…
“Eusunt Domnul Dumnezeul… meu!”…
Suita întrebărilor rămase fără răspuns din “Psalmistul” rezum ă întreaga experiență a căutării și
târzia revelație a Fiului :
“Ce-mi mai lipse ște mie să știu că nu mă mint?
Să cred ce spune cartea cu scoarțe de argint?
Amestecat cu ceață și tăvălit în stele,
Să cred că viața trece și dincolo de ele?
Să mi se pară clipa de azi nemărginită,
Ostrov pierdut, cu luntrea legată de -o răchită
Încovoiată -n soare și adormită -n undă?
Să cred că nu se -nneacă și -nveci nu se scufundă,
Și că din țărm, plutită pe -o dâră de lumină,
Ar duce pân’ la tine, -ntr-o insulă vecină?
Că un sobor de îngeri m -ar aștepta, din lume,
Să-mi ia din luntre vâsla și -n stuf să mi -o îndrume?
Eu, ridicat în luntrea tăcerii în picioare (…) ”
Arghezi, de bună voie, se scufundă voluptuos în Marea de Necunoaștere, aici el este, chiar dacă
numai pentru sine, Dumnezeu….
Sursa bibliografică: Tudor Arghezi -Versuri , Editura Minerva , București, 1980

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
131Vârstele lecturii arghe ziene în cheie mitică ( I )
Prof. Munteanu Silvia
Colegiul Tehnic „D. Ghika”, Comănești
Mitul ludic, al cântecului și al cuvântului
Pornind de la concepția lui Brâncuși “Dacă nu mai ești copil, ai murit demult”, T. Arghezi
se joacă necontenit cu cuvintele, creează un univers al boabei și al fărâmei în care se copilărește,
invitându -l totodată și pe cititor să redevină copil. ”Activitatea ludică, neserioasă păstrează o
ingenuitate sufletească, o inventivitate și o libertate spirituală pe care preoc upările grave omenești
le-au pierdut. Poetul face din joc un detector ultrasensibil al proceselor de osificare morală.
Dispoziția la zbenguiala copilărească e incompatibilă cu orice formă de uscăciune lăuntrică, fiind
dușmana rutinei.”36
Intenția sa ludică este prezentată explicit în Ars poetica : ”Toată viața am avut idealul să fac
o fabrică de jucării…Am căutat cuvinte care sar și fraze care umblă –de sine stătătoare.” Prin
intermediul creației, devenită joc prin joc, poetul -artizan se joacă, dând culo are cuvintelor,
însuflețindu -le și astfel, dând sens vieții. Universul nu mai e monoton, căci cuvintele -jucării îl
înfrumusețează, îi inventează sensuri și semnificații noi.
Textele din volumul Țara piticilor constituie, cum însuși autorul le numește, nișt ejucării
pentru cei mici și pentru cei mari căci la baza lor stă intenția ludică, totuși în subtext descifrăm și un
pedagogism ascuns. În poezia „ Prefață ”, lectorul -inocent face cunoștință cu patru personaje: tătuțu,
măicuța și doi copii, Baruțu și Mițu, prin intermediul cărora construiește mici scenarii narative din
care răzbate emoția paternă stârnită de iureșul copilăresc. Cu privire la acest univers descris de
Arghezi, criticul P. Constantinescu arată că ”…presimte un miracol în copilărie, asemenea e ternelor
minuni cosmice. Ea e o treaptă de nelipsit în ordinea candorii universale, care este și singura taină a
existenței pentru poet”. Copilăria este prezentată într -o multitudine de faze și stări, de la tristețe la
bucurie, de la joc la capricii, de la naivitate la cunoaștere precoce, imaginație și spontaneitate.
Postulând ideea creației ca joc și utilizând formule voit jucăușe, Arghezi îi dă cititorului
iluzia permanentei deschideri a minții și a sufletului omenesc către farmecul inepuizabil al
copilăr iei și un spațiu al veșnicei regenerări spirituale.
Poezia „jocului, a boabei și a fărâmei” reprezintă în ansamblu „o hartă de suavități, împlinite
de o mare creație verbală, pe un înflorit paravan japonez.”37
În poezia „ Creion” adresarea directă din prim ul vers „ Fă-te, suflete, copil ” constituie un
îndemn adresat lectorului, în general, de a reveni la universul nevinovat al copilăriei pentru a re -trăi
clipele fericite „Ca să poți să te mai bucuri” și pentru a alunga tristețea înripărită de trecerea
timpul ui „Când tristețile te dor,
Uită tot și tâlcul lor”.
Dincolo de joc, poezia argheziană oferă lectorului -eficient și competent o altă cheie de
lectură în poezia „ De-a v-ați ascuns ”. Prin asociere cu ideea de ascundere, poetul atribuie acestui
joc un sens profund, grav și anume ideea morții, privită ca destin universal. Având ca exemplu jocul
copilăresc, tatăl îi inițiază pe copii în taina vieții și a morții.
Ipostaza omului va fi acum tăcerea,” muțenia blag iană”, o tentativă de reîntoarcere și de
contopire cu materia originară: „Eu o să râd și o să tac,/ O să mă culc la pământ,/ O să stau fără
cuvânt,/ De pildă, lângă copac.” Copacul sugerează aici, ca și gorunul blagian, presentimentul
morții, legătura prin rădăcini cu Pământul -mumă în care ne întoarcem cu toții.
Deși titlul denumește un joc vesel, iar poetul încearcă să mențină iluzia jocului pe tot
parcursul poemului, Lectorul sesizează zbuciumul lăuntric al celui care resimte dureros trecerea
36Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol II, cap . Miracolul arghezian,
Editura Minerva, București, 1974, p. 52.
37Ibidem, p. 56.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
132ireparabilă a timpului și amenințarea sfârșitului, de unde și imprecația „Arde -l-ar focul!” care
încheie poezia în manieră folclorică.
Permanența erosului întregește panorama creației argheziene și devine o provocare pentru
lectorul adolescent și tânăr care va fi vră jit de „ cântecul ” ce te impresoară când citești poeziile din
ciclul „Creion” sau farmecul universului domestic ce „cântă” iubirea împlinită.
Simbolul împlinirii erotice devine la Arghezi „inelul” ce sugerează perfecțiunea iubirii,
ideea cuplului, sufle tul pereche căutat cândva prin Mitul Androginului. „Inscripție în inel”
reprezintă o dedicație adresată femeii iubite, concentrată în doar două versuri care simbolizează, de
fapt, esența iubirii: dragostea:
„Trei cuvinte vi ața-ntreagă
Două puncte: Îmi ești dragă!
Aceste două versuri constituie un univers închinat iubirii, zi de zi, o viață de om, atâta timp
cât persoana iubită poartă inelul fiecare clipă.
Poezia „Inscripție pe un inel” conturează aceeași idee -a perfecțiunii iubirii și eternizarea
acesteia prin intermediul inelului:
„Nemaiputând să ți -l sărut, eu, faur,
Surâd în stihul ce ți -l scriu pe aur.”
Metal ul prețios semnifică valoarea acestui sentiment care înalță muritorii la cerurile
interzise și le întreține iluzia de a putea atinge nemurirea. Dedicația de pe inel are rol balsamic
pentru sufletul îndrăgostit, care atunci când se simte singur, e de ajuns doar să -l privească, să -l
citească și să -l sărute:
„Citește când ți -o fi urât,
Inelul strecurat pe dești
Sărută -l când ți -l scoți și când citești.”
În„Morgenstimmung” există„un cântec de dragoste”, este cântecul lui Cupidon ce
strecoară în sufletul omului sentimentul infinit al iubirii:
„Tu ți -ai strecurat cântecul în mine
Într-o după -amiază, când
Fereas tra sufletului, zăvorâtă bine
Se deschisese -n vânt,
Fără să știu că te aud cântând.”
Răzbate confesiunea tânărului îndrăgostit, copleșit fără veste de acest sentiment
atotcuprinzător ce i -a inundat întreaga fiin ță. Se pare că vântul a preluat rolul de mesager al
dragostei. Cântecul săvârșește un adevărat cutremur în sufletul ființei îndrăgostite care se
metamorfozează sub imperiul iubirii și percepe întregul univers transfigurându -se sub privirile sale,
devenind doar sunet și fragranță:
„Cântecul tău a umplut clădirea toată
Sertarele, cutiile, covoarele
Ca o lavandă sonoră.”
Poeme precum „Logodnă”, „Mirele”, „Mireasa”, „Căsnicie” descriu iubir ea împlinită,
tihnită în spațiul ocrotitor al universului domestic. Îndrăgostitul arghezian dorește eternizarea
sentimentului iubirii și, cum altfel, decât prin unirea destinului cu persoana iubită. Câtă tandrețe și
pasiune în această cerere în căsătorie:
„Vrei tu să fii pământul meu
Cu semănături, cu vii, cu heleșteu
Cu pădure, cu izvoare, cu jivini?”
Se contopesc în această declarație elementele primordiale ale întregi i naturi, pe care
îndrăgostitul vrea s -o cucerească, prin iubire, doar pentru sine:
„Vrei tu să fii grădina mea,
De iarbă -mare și de catifea?”
Astfel își întreabă îndrăgostitul femeia iubită, suger ând prospețimea și gingășia dragostei ce
înnobilizează sufletul uman. Aceeași imagine se conturează și în „Mirele” unde iubitul își invită

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
133aleasa inimii să -i fie „pășune”. Robit de sentimente, iubitul, soțul acceptă statutul de sclav al
sentimentului iub irii:
„Fă-te jugul meu de carne
Stăpâna mea, frumoasă ca aurul.”
În universul domestic arghezian, Domnița este fericită, stăpânind „dulce, zeci de
popoare” –metaforă ce ar putea sugera iubirea în genere ce guv ernează ființa umană care aspiră să
atingă, prin dragoste, fericirea în trecerea pe acest pământ.
„În poezia lui Arghezi este înscrisă, așadar, o îndoită aventură a Ființei și a Cuvântului.
Poetul este angajat în această aventură ca un cuvântător care năzuiește spre un surplus de ființă în
cuvântul său. Acesta nu se epuizează și nu trebuie să se epuizeze niciodată în sonorități… Cuvântul
e o putere a puterilor.”38
Se observă că la Arghezi, urmașul cronicarilor munteni, al lui Anton P ann și Ion Ghika, în
prelungirea lui Eminescu a realizat o veritabilă arheologie a cuvântului românesc, trezind la viață
vechi expresii, asumându -și vorbirea populară, consumând -o cu vocabule neologice, într -o
„alchimie” specifică, într -o magie care, după cum aprecia V. Cristea, „ne cufundă în reverii
medievale ”. După afirmația aceluiași critic: „Cu un act parcă faustic de vânzare -cumpărare,
scriitorul a obținut monopolul limbii române strivind cu facilitate orice concurență. În comparație
cu el, maeștrii d evin ucenici și citiți după el trec prin mari primejdii.”39
După cum nota și L. Raicu: „La Tudor Arghezi cuvântul e singura forță capabilă să
reabiliteze existența”40
Poezia „Cuvinte stricate” poate fi considerată o artă poetică ce anunță încă din titlu tema –
Cuvântul -iar epitetul „stricate” sugerează rolul de meșteșugar al poetului -creator care trebuie să –
și îndeplinească menirea de „a le repara” . Utilizând lirismul subiectiv, discursul liric e structurat
sub forma unui monolo g adresat, de aici și tonul confesiv din primele versuri:
„Toate
Cuvintele mele sunt stricate
Și s-au îmbătat.”
Sintagma „cuvintele mele” semnifică universul creației în care momentan
domnește „haosul” primordial, căci Creatorul se simte neputincios, simte că a pierdut dexteritatea
de a „asambla” cuvintele pentru a -și exterioriza gândurile și sentimentele. Lăsate libere, cuvintele
parcă „ îmbătate” , euforice „au căzut”, „s -au sculat”, „au alergat”, dar fără un temei, „s-au
prăvălit” . Cuvintele „nu mai știu ce spun și îs/ Bolnave de râs ”, încearcă prin autoironie să -și re-
creeze universul magic. Creatorul se lamentează: „S-au stricat cuvintele mele!” , iar versu l capătă
valoare de laitmotiv, accentuând ideea re -construcției și menirea de meșteșugar a poetului. Așa
„stricate” , cuvintele explorează un univers necunoscut până acum, desemnat prin sintagma
„mocirle de stele” , metaforă ce prefigurează estetica urâtulu i. Lexemele au devenit „făsticite și
neroade”, epitete ce semnifică neputința creatorului de a mai exprima aceleași idei poetice,
devenite oarecum banale, cum sunt dragostea: „să nu le mai spuie agale buzele tale ”sau cântarea
naturii: „să nu le mai cânt e cumva/ Vocea ta” .
Poezia „Cuvânt” reprezintă , în stil arghezian, „un testament” pe care Creatorul îl lasă
Cititorului, idee sugerată de întrebarea retorică ce deschide poemul:
„Vrei, cititorule, să -ți fac un dar
O carte pentru buzunar?”
Cuvântul „carte” semnifică opera poetică prin care Artistul cucerește posteritatea. Nu
contează mărimea, deși această „carte” e „mică”, o „cărticică”, valoarea reiese din ideile
exprimate. Artistul se copilărește , se joacă ca un adevărat Demiurg, culegând cele mai neașteptate
cuvinte și realizând îmbinări lexicale de o valoare poetică incontestabilă. Suntem din nou într -un
38N. B alotă, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, București, 1970, p . 73.
39Idem, cap. Magia frazei , în volumul Interpretări critice , Editura Cartea românească, București, 1970, p. 113.
40L. Raicu, cap T. Arghezi în faza târzie , în volumul Structuri literare, Editura Minerva, București, 1972, p.87.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
134univers infantil unde primează ludicul: furnicile, violoncel, brotăcel, lăcustă devin inst rumente
poetice prin intermediul cărora cititorul simte „nepipăita viață”.
Artistul nutrește năzuința de a putea cuprinde în versurile sale necuprinsul, orizontul,
infinitul și, totodată, inocența:
„Măcar câteva crâmpeie,
Măcar o țandură de curcubeie,
Măcar nițică seamă de zare
Nițică nevinovăție, nițică depărtare.”
Poezia „Ex Libris” reprezintă un veritabil elogiu adus cuvântului și operei în genere.
Creația po etică e comparată cu o floare „ești ca o floare” , sugerându -se perfecțiunea și frumusețea
artei:
„Carte frumoasă, cinste cui te -a scris
Adânc gândită, gingaș cumpănită
Ești ca o floare, anume înflorită,
Mâinilor mele care te -au deschis.”
Ce poate fi mai concret, mai istoric, mai viu, și, în același timp, mai eteric, mai
fulgurant, și mai jucăuș decât Cuvântul? Arghezi i -a dat strălucire și tărie de diamant. Însuși poetul
afirma în „tableta” „Scrisoare cu tibișir”: „Nici un meșteșug nu este mai frumos și mai bogat,
mai dureros și mai gingaș totodată ca meșteșugul blestemat și fericit al cuvintelor” , căci:
„Cuvântul permite evocarea și punerea în funcțiune a tuturor puterilor, în chipuite și sacre. O idee
se face act, coborâtă în cuvinte. Dar cuvântul însuși nealăturat unei împrejurări descrise are o
viață personală, împrumutată de la lucruri și el poate ajunge o putere de sine stătătoare.”
Așadar, Cuvântul arghezian a ajuns la o „putere de sine stătătoare” și poetul „l-a
pus” „să -njure” , dezumflând atâtea vanități și prostii. Un exemplu elocvent il constituie volumul
„Flori de mucigai” (1930), care dezvăluie un univers asupra căruia, nimeni până la Arghezi, nu se
aplecase cu interes estetic. Poetul cristalizează un mediu social sordid -al închisorilor și al
mahalalelor -zugrăvit în „lumini și umbre” .
„Stihurile de acum” , cum le numește poetul, sunt rodul unei munci chinuite,
într-un mediu î ntunecat și claustrant:
„Pe întuneric, în singurătate
Cu puterile neajutate.”
Instrumentul creației nu mai e nici el cel obișnuit, „unghia îngerească” –puterea divină a
creației, ci „unghiile d e la mâna stângă ”,sugerând latura nefirească, durerea și chinul care pot, de
asemenea, să zămislească ceva frumos în ciuda conceptelor preconcepute, că într -un astfel de
mediu domnește doar urâciunea și putreziciunea:
„Era întuneri c. Ploaia bătea departe, afară
Și mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”
Astfel, apropierea de poezia lui T. Arghezi re prezintă o fascinantă aventură a descoperirii
unui univers variat, potrivit oricărui tip de lector. Marea temă a poeziei sale este cântarea ne –
monotonă a Omului în toate ipostazele sale existențiale: copil, adolescent, tânăr, matur -Răzvrătit,
meșteșugar, c reator, bătrân, cu toate preocupările, dramele sau glumele care îi înrobesc sau îi
înfrumusețează viața. Fiecărei vârste îi corespunde un mit propriu în deplin acord cu tipul de lector
care receptează universul liric arghezian.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
135Erosul arghe zian, între ispită și mântuire. Glosă la poemul Dragoste târzie
Prof. dr. Iulia Murariu
Colegiul Național „Ștefan cel Mare”, Suceava
„Neîmplinirea este înscrisă, ca o fatalitate, ca o necesitate în erosul arghezian. De aici
echivocul oricărei iubiri, oricât de plină de fervoare. Cu cât legătura e mai strânsă, cu atât prăpastia
e mai evidentă.”, considera pe drept cuvânt Nicolae Balotă41. Lirica erotică argheziană, se știe, pe
de o parte mărturisește refuzul împlinirii iubirii: împlinirea presupune ratarea abso lutului, pe de altă
parte se constituie într -un elogiu al iubirii împlinite marital, domestice. Dacă iubirea domestică,
asociată unui cadru idilic, rustic, emană senzația blândă a regăsirii armoniei interioare și prin
racordarea la restul cosmosului, ceala ltă ipostază implică drama, dilema, sfâșierea lăuntrică. Și
atunci când iubirea se conturează ca posibilitate de cunoaștere a absolutului prin amânare,
permanentizare a tânjirii, eul liric arghezian, în postura îndrăgostitului42, e indecis, dorește ca
femei a iubită să -i fie „logodnică de -a pururi, soție niciodată”, dorește și refuză, vrea și nu vrea:
„Voiam să pleci, voiam și să rămâi.” ( De-abia plecaseși …).
Și în poemul Dragoste târzie , inclus în volumul Ritmuri din 1966, femeia apare ca „ispită
dulce”, dar iubirea e imposibilă nu din motive lăuntrice ce vizează absolutul, ci de prăpastia dintre
anii lui și anii ei ori de târziul din existența lui, a eului liric. Discursul poetic ia forma unui monolog
adresat ei, care e „femeie pătimașă, aprinsă, uscățiv ă”; adjectivele surprind trăsături aflate sub
semnul combustiei. Iubirea ei arde, patima ei pârjolește.
Incipitul ex abrupto al monologului liric adresat ei :„Da, te -aș iubi cum mă iubești și tu…”
marchează o posibilă replică răspuns la chemarea iubirii . E un răspuns dat femeii, dar, totodată, și
sinelui. Condiționalul -optativ aș iubi dezvăluie dorința gândită mai mult ca ipoteză, deși adverbul
de afirmare (ce poartă accentul stilistic în context) dacuprinde în sine și confirmare și concluzie, nu
doar r ăspuns. Eul liric, distanțat prin reflecție, dar nu și detașat, devine martorul propriei experiențe;
o dragoste măsurată, egală prin modul de manifestare și intensitate : „…cum mă iubești și tu” ar
stabili, posibil, reciprocitatea afectivă. Dar în lupta dintre ispită și puterea de a rezista ispitei, e
anihilată, pentru o clipă, ispita. Opoziția dintre afect și intelect: „Inim -ar spune da, cugetul nu” este
asociată luptei lăuntrice sfâșietoare, dramei interioare a eului artistic tentat să răspundă chemării
femeii spre iubire și dominat, în același timp, de cenzura lucidității care -i hotărnicește dorința.
Îndrăgostitul plăsmuiește și avansează ipoteze ce au ca suport realul: „Te -ai așteptat vâltoarea să mă
ia / Și să mă ardă în dogoarea ta.”. Vâltoarea ,dogo area vorbesc în fapt despre iubirea pasională,
combustie ce atrage spre tenebre. Interogația „De unde te -ai ivit să mă -mpresori / Cu -atâtea stele și
cu-atâți fiori?” dezvăluie asaltul asupra lumii lui a iubirii ardoare și a femeii iubite ivite nu se știe d e
unde. Prezentul liric ( î)mpresori permanentizează o stare și punctează forța năvalnică a iubirii, cu
înălțimile și zbaterile ei.
Iubirea târzie e o iubire ne -posibilă, o trăire ce sfidează legile nescrise ale firii și ale
sentimentului: „…de -abia / Ve deam și eu că ai putea / Să fii copila mea.”; de-abia mărturisește forța
lăuntrică a celui care, aflat pe marginea prăpăstiei, înfruntă greu ademenitoarea ispită a adâncimilor.
Femeia vine din necunoscut și tulbură echilibrul sufletului43, amenințând să dis trugă o lume.
Reflecția „Simțirea dragostei, ades nebună, / Răzlețele streine le -mpreună, / Și vârstele le face
41Vezi Opera lui Tudor Arghezi , Editura Eminescu, București, 1979, p. 143
42„La vârsta Psalmilor , poetul vedea în femeie o făptură prin care ne vine «sminteala». În Versuri de seară , ea este
înfățișată ad ucând mântuirea.”, apreciază Dumitru Micu, în vol. Tudor Arghezi , Editura Albatros, 1972, p. 67
43Ovid S. Crohmălniceanu apreciază că „lirica erotică argheziană nu traduce un sentiment de suferință. Poetul nu deplânge
neputința de identificare a obiectulu i iubirii cu idealul.” (Vezi Tudor Arghezi , Editura de Stat pentru Literatură și Artă, <1960> , p.
113); e drept că drama eului liric din lirica argheziană nu e consecința rupturii dintre idealitate și realitate, în spiritul esteticii
romantice, dar acest l ucru nu exclude absența suferinței din poezia erosului arghezian. Suferința se poate naște, în lirica erotică a
lui Tudor Arghezi, din refuzul voit al apropierii iubirii, prin trăire, de Absolut, fie pentru că se optează pentru o iubire platonică,
veșnic a mânată, fie pentru că eul liric –ca în poemul în discuție –e conștient de forța distrugătoare a unei iubiri ne -potrivite.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
136deopotrivă” concentrează în sine o viziune asupra iubirii văzute ca forță ce armonizează contrariile,
elemente disparate, și nivelează timp și v ârste. Iubirea e mai presus de coordonatele temporale și
spațiale, de circumstanțe: subjugă și transfigurează. Dezlănțuirea patimii, a simțurilor, duce spre
uitarea de sine. Inconștiența trăirii unei asemenea iubiri exclude definitiv comuniunea spirituală, dar
nu și sacrificiul, un sacrificiu inutil și total al celor doi și al lumilor lor; pe altarul dragostei, fără
șansa împlinirii, fără viitor, pot deveni zadarnică jertfă toți ceilalți: „Mă vrei al tău și -atât, și nu -ți
mai pasă / De toți ai tăi, de toți ai mei / Jertfiți unei femei.”. Obstinația femeii ca celălalt să -i
aparțină, fără a gândi însă apropierea până la capăt, sugerează ideea iubirii confruntare între două
voințe teribile, confruntare ce naște suferință celor doi. Unul asaltează pătimaș, celăl alt refuză
în-drăgostirea. Dăruirea deplină, necondiționată și pentru totdeauna, a femeii ispititoare ( detot și
toată ) e consecință a manifestării simțurilor, dezlănțuite ca o furtună nimicitoare: „Beția te prinsese
de odată, / Și vreai să fii a mea detot și toată, / Călcând o pravilă, uitând / Că ai ieșit din rând.”.
Femeia străbătură de patimă, năvalnică, crede eul liric, amenință să nimicească o lume pentru a -și
împlini chemarea trupului. Cu atât mai dramatică este trăirea celui care ar fi putut răspunde
chemării iubirii, dar nu vrea, cu cât și -a construit o rece mască a indiferenței: „M -am prefăcut că
nu-nțeleg, / Ca să rămâi ce ești, și eu întreg.”. Păstrarea integr(al)ității impune efort, tărie, și
necesită menținerea ca individualitate distinctă în fi ințare a celor doi. Ei sunt și vor rămâne un tuși
uneu, și niciodată tușieunu vor deveni noi: „să rămâi ce ești, și euîntreg” (s.n.). Eul liric,
ne-îndrăgostitul printr -un act de voință, e creatorul artistic („…Să mi te dai ca versurilor mele.”), c e
intuiește că fascinația exercitată de el, la rându -i, asupra femeii ține mai mult de ipostaza lui
demiurgică; nu atât bărbatul, cât mai ales creatorul e cel asaltat de iubirea femeii, dar cum creatorul
și bărbatul sunt «emanații» ale aceluiași eu, patima tulbură echilibrul eului ( eu întreg ). Orice
consecințe ale refuzului iubirii –ispită și cale de mântuire –sunt deplin asumate, nu fără lăuntrică
frământare: „Poți să mă blestemi și să mă cerți, / Din depărtarea care îți ascunde, / Cu plânșii ochi,
și coapsele rotunde.”. Chiar ca simplă promisiune, ca ipotetică trăire într -un timp ce nu poate exista,
dragostea, fiind târzie , adică anacronică în ordinea biografiei umane a eului liric, generează doar
suferință; e suferința − posibil ă− a lui care, dac ă ar f i răspuns chemării, și -ar fi năruit întreaga lume,
e suferința ei − real ă–, consecință a refuzului celuilalt de a -i primi dragostea. Termenii dramei se
limitează, se pare, tocmai la discrepanța dintre posibilitate și realitate, și nicidecum dintre realita te
și idealitate. Iar jocul timpurilor (prezent –imperfect –perfect compus –mai mult ca perfect) și
modurilor (indicativ –condițional -opativ –conjunctiv / gerunziul) verbale din poemul Dragoste
târzie punctează tocmai relația fluctuantă dintre un trec ut (apropiat) al chemării ispititoare întru
iubire și un prezent al suferinței și al comunicării, dintre realitate și posibilitate. Tentația de a
răspunde, chiar târziu chemării ei, femeii „tinere, trufașe și frumoase”, acum în -depărtate, dar nu și
înstră inate, e încă prezentă; e tentația patimii și pătimirii ( coapsele rotunde ), tentația mântuirii prin
suferința din iubire.
Text de referință:
Tudor Arghezi, Versuri , Editura Minerva, București, 1988,p. 281_282
Bibliografie selectivă:
Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi , Editura Eminescu, București, 1979
Crohmălniceanu, Ovid S., Tudor Arghezi , Editura de Stat pentru Literatură și Artă, <1960>
Micu, Dumitru, Tudor Arghezi , Editura Albatros, 1972

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
137Dimensiunea religioas ǎ a liricii argheziene
Prof. Cristina Gabriela Nemeș
Grup Școlar Liviu Rebreanu, Bălan, Hargita,
Drd.Universitatea București, Facultatea de Litere
Conform dicționarelor de specialitate, avem definițiile date Psalmului ,cum ar fi în (
D.E.X.) ,Psalmul este un im n religios ,un cântec de factură religioasă ,sau ,potrivit Dicționarului
Noului Testament44, acesta este o cântare sau o rugăciune inspirată de Duhul Sfânt.
Psalmul înseamnă de fapt o melodie cântată la un instrument muzical,folosit în cultul
iudaic,expr imând de regulă un sentiment de bucurie și de laudă sau de mulțumire adus lui
Dumnezeu : “Este cineva cu inimă bună între voi ,să cânte psalmi »(Iac.5,13).
Psalmii sunt cântări inspirate de către Dumnezeu, astfel că încă din perioada
veterotestamentară,Da vid , inspirat de către Dumnezeu,scrie psalmi,astăzi,cunoscuți și adunați în
cunoscuta colecție a Psaltirei. Aceasta a constituit sursă de inspirație ,de -a lungul timpului,pentru
poeți și prozatori, deopotrivă.
În perioada interbelică Tudor Arghezi se re marcă printre poeții care l -au căutat pe Dumnezeu.
Iar căutând pe Dumnezeu,acesta se revelează,se descoperă ducând la cunoaștere.
Această cunoaștere a lui Dumnezeu are diferite forme :de la convingerea că este invocat un
Dumnezeu ascuns și până la cufunda rea totală în iubirea divină,identificându -se astfel elemente
mistice în poezia religioasă.
Arghezi este poetul credinței și al tăgadei,dar al acelei tăgade care sfârșește prin a -l
mărturisi pe Dumnezeu.,problema esențială fiind a conștiinței care caută ș i se frământă.
Psalmii arghezieni surprind ecouri din Vechiul dar și din Noul Testament în care imaginează un
dialog cu divinitatea,poetul îl invocă pe Dumnezeu “pentru a fi tras la răspundere pentru misterul în
care se învăluie,pentru inaccesibilitatea lu i,pentru interdicția ce generează cunoașterea lui”45.Însă
,mereu sfârșește prin a -l mărturisi pe Dumnezeu.
Psalmul devine un puternic gen literar,astfel că în linia aceasta se înscriu și alți poeți,cum ar
fi:Dosoftei, care în poezia românească,versifică p salmii davidici,prin opera “ Psaltirea în
versuri ,”Alexandru Macedonski cu Psalmii moderni ,pornind de la motive poetice din psalmii
biblici,va scrie un ciclu de poezii pe tema neliniștilor existențiale și nemulțumirilor sale în raport cu
o contemporaneitate nedreaptă,apoi Blaga,Șt.Ag.Doinaș,sunt doar câteva nume care s -au inspirat
din Psalmii davidici,acest gen literar bucurându -se de mare receptivitate.Prin muzicalitatea lor,prin
tehnica folosită,a paralelismului,mesajul lor este unul religios , pătruns d e fiorul mistic al rugăciunii
către Dumnezeu.
Poezia religioasă românească oferă patos și sensibilitate.Locul ei este alături de celelalte specii
literare.De la formele ei cele mai simple -cântecele de stea,colindele -și până la imnele
creștine,poeții, fi e că îl laudă pe Dumnezeu ,fie că îl invocă, surprind toate manifestările omului;
manifestări care exprimă recunoștința față de Creator.
Poetul,găsește,ca modalitate de exprimare,formele cele mai sensibile,mai expressive ale limbii
române,de a transmite acest « dor»de Dumnezeu.
Acest dor nu este nimic altceva decât legătura nevăzută,tainică,caracteristică persoanei
umane,dintre om și Dumnezeu.
Tema centrală a psalmilor o constituie relația dintre divinitate și om,alături de celelalte teme
cum ar fi :viața,moartea,creația,timpul.
Tutor Arghezi a mărturisit în repetate rânduri că lui îi aparține doar meșteșugul poetic,dar
inspirația îi vine de undeva de sus,din « aripa îngerului ».Asemenea lui Iov și psalmistului
David,poetul are sentimentul păca tului și suferă că și -a întors fața de le el.
44Pr.Dr.Ioan Mircea,Dicționar al Noului Testament,Ed.IBMBOR ,București,1995,p.428.
45Iulian Boldea,,Istoria didactică a poeziei r omânești,Ed.Aula,Brașov,2005,p.235.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
138Drama omului nu se referă la absența lui Dumnezeu în sine,ci la absența oricărui semn concret prin
care El ar putea să -i fie accesibil.
Între Dumnezeu și om a tras o perdea de nepătruns iar absența semnului div in duce,nu la credință ci
la îndoială :»Ești ca un gând,și ești și nici nu ești,/Între putință și -ntre amintire »(Psalm ).
Ruga poetului e » fără cuvinte »,cântecul său e »fără glas » (Psalm ) iar absența divinului îi aduce
poetului singurătatea :»Tare su nt singur,Doamne ,și piezișș! ».Metafora însingurării
este aceea a unui copac uitat în câmpie ».
Domnul e provocat la o confruntare directă :»Singuri acum în marea ta poveste, / Cu tine am
rămas să mă măsor,/Fără să vreau să ise biruitor »(Psalm ).
Însă s e întâmplă să fie auzit și să primească un semn: »Dar eu râvnind în taină la bunurile toate,/Ți –
am auzit cuvântul zicând că nu se poate »(Psalm ) ,și de cele mai multe ori,poetul se
resemnează :»Eu,totuși,slugă veche a Domnului rămân »(Psalm ).
El vrea pre cum Toma din Evanghelie,dovezi concrete,palpabile:”Vreau să te pipăi și să urlu :
Este! ».
Întâlnirea cu Dumnezeu este prilejul celei mai mari bucurii,este momentul regăsirii pe sine,este cea
mai importantă împrejurare a vieții sale,care i -a dat puterea să învingă toate”ceasurile negre” ale
vieții sale.
Întâlnirea cu Dumnezeu a psalmistului a dăruit astfel o capodoperă literaturii noastre,pentru că
marile creații stau sub apanajul inspirației divine.
A fost Arghezi sau nu un poet religios?
Dacă este să pr ivim atitudinea sa contradictorie dintre credință și tăgadă din ciclul
Psalmilor,această întrebare este legitimă și a preocupat critica literară,într -o oarecare măsură.
Opera literară a unui autor,fie că a scris proză,fie că a scris versuri,nu poate fi in terpretată corect
decât dacă aceasta este pusă în legătură cu biografia autorului.În acest sens dacă
parcurgem biografia poetului vedem că la vârsta de douăzeci de ani,tânărul Arghezi îmbrățișează
viața monahală și devine călugăr în mănăstirea Cernica.Fun cționează
apoi ca diacon la Mitropolia din București,iar în urma unor crize spirituale declarate,părăsește
definitiv clerul.Călătorește în Elveția și Franța,revine în țară și se dedică exclusiv gazetăriei și
literaturii. O serie de pamflete virulente la adresa clerului îi creează faima unui anticlericalist.
Poetul nu face eforturi să se disculpe.Sutele de exegeze argheziene încă mai încearcă să dezlege
misterul unei personalități complexe și să vadă dacă în spatele creației sale se ascunde un credincios
sau un necredincios.Părerile sunt împărțite,dar însuși faptul că credința sau necredința sa fac
obiectul unor investigații de mare anvergură este suficient pentru a -l cataloga printre marii poeți de
inspirație religioasă.46
Aproape toată opera lui Arghezi e străbătută de interogații metafizice,însă,înălțimea operei sale
poetice nu s -ar putea concepe fără faimoșii săi Psalmi.
Bibliografie :
1.Bartolomeu al Clujului, Poezia religioasă română modernă.Mari poeți de inspirație creștină , în
Studii Teologi ce,nr.1-3,ianuarie -iunie , București,1994.
2.Boldea,Iulian, Istoria didactică a poeziei românești ,Eitura Aula, Brașov,2005.
3.Buzași,Ion, Poezia religioasă românească ,Editura Dacia,Cluj Napoca,2003.
4.Mircea,Pr.Dr.,Ioan, Dicționar al Noului Testament ,Editura IBMB OR,București,1995.
5.Moraru,Cornel, Sentimentul sacrului în lirica argheziană ,înSacrul în poezia românească ,
Studii și articole ,Aurel Pantea(coord.),Casa Cărții de Știință,Cluj Napoca,2007.
6.Pănăzan,Maria Daniela, Poezia religioasă românească -eseu monograf ic-Editura
Reântregirea,Alba Iulia,2006.
46ÎPS Bartolomeu al Clujului, op.cit .p.8.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
139Lirica argheziană existențială
Prof. Nicolae Mihaela
Liceul de Arte „Bălașa Doamna”, Târgoviște
Literatura oricărui popor oferă viziunea unei dimensiuni majore a civilizației și a evoluției
acesteia, raportând -o la cunoaștere, recunoaștere, particular și general, unicitate și universalitate.
Literatura popoarelor din Sud -Estul Europei se încadrează armonios in marea cultură universală,
distingându -se prin trăsături care o individualizează, amprentând -o puternic și viabil. Cea
românească are o mare varietate de forme, exprimate ca sinteză de gândire a generații întregi, de
concepție luminoasă asupra lumii și vieții, de filosofie raportată la ființa umană și la creație. Ea este
păstrătoare de valori universale, de ide i conservate în literatură, moștenire de necontestat a dragostei
de viață a acestui popor străvechi, a spiritului său de comuniune cu natura, de integrare armonioasă
a omului în marele cosmos.
Una dintre formele sub care s -a păstrat această moștenire spir ituală atât de diversă este
limba, care ne definește ca popor, prin tot ceea ce ne însoțește, în periplul existențial de peste două
mii de ani, în pământesc și spiritual deopotrivă. De aceea în peisajul cultural românesc, ea are un rol
determinant, ca subs trat și matcă, esență și durabilitate, marcă și valoare.
Asupra limbii române, asupra forței cuvântului, ce reprezintă legătura cu ancestra -lul din
noi, cu teluricul, cu uriașa forță spirituală a acestui popor,căruia prin graiul nostru i s -a dezvăluit
esența, s-a aplecat Tudor Arghezi, care afirma: „E miraculos cuvântul, pentru că la fiecare obiect
din natură și din închipuire corespunde un cuvânt.Vocabularul e harta prescurtată și esențială a
naturii și omul poate crea din cuvinte, din simboluri, toată nat ura din nou…”
Poetul și -a extras seva liricii din bogăția și varietatea limbii poporului, apreciind că întregul
câmp lexical al acesteia stă la dispoziția artistului, nu doar anumite grupuri de cuvinte, ce ar putea fi
considerate, în mod nejustificat, n umai ele proprii literaturii artistice.
Viziunea liricii argheziene include teme variate și complexe, critica literară apreciind
existența poeziei de inspirație religioasă, a celei cu caracter social, a liricii erotice, a poeziei „boabei
și a fărâmei” sau a celei ce are în centru universul domestic.
Neliniștea existențială, frica de moarte, părăsirea vieții, întrebările metafizice pe care poetul
și le adresează constant, își sublimează esența în poeme, care subliniază zbuciumul dramei
cunoașterii. În poezia Descântec este creionată tragedia limitării existențiale a omului: „Toți pașii se
sfârșesc și pier”, a închiderii, a spațiului finit în care viețuim: „ -n ușa noastră cheie”, „ -n încăpere
caută să vază”. Astfel, motivele poetice precum: lacătul, ușa, întun ericul, odaia, cheia, sunt
simboluri ale lumii închise, limitate, în care își duce existența ființa umană, în timp ce: termenii
lumina, cheia, lacătul, bolta, stelele devin simboluri ale ființei supreme, aflată în spațiul înalt,
nesfârșit. Incipitul și fin alul acestui text circumscriu infinitului, viețuirea finită a omului: „Lacăte,
cine te -a închis/ La ușa marelui meu vis?” și „Stea, nu poți tu intra -n veriga lui/ Și lacătul iubirii să -l
descui?” Astfel, primele două versuri evidențiază revelația tragediei ființei umane de a nu putea
trece de limitele ce i -au fost impuse, simbolul lacătului subliniind interdicția de a accede la tainele
universului. Versurile finale se constituie într -o întrebare retorică, prin care poetul încearcă să
întrezărească speranța dezlegării misterului ontologic, a rostului pentru care divinitatea îngrădește
înțelegerea de către om a misterelor cosmice, împiedicând cunoașterea.
Relația om -divinitate este subliniată pregnant și în Mă uit la flori , construită ca un monolog
adresat, pr ocedeu deseori utilizat de către Arghezi în textele a căror dominantă este tristețea
metafizică. Incipitul poeziei marchează racordarea ființei umane, fire contemplativă, la marele
univers, în căutarea divinității: „Mă uit la flori, mă uit la stele”. Inca pacitatea eului liric de a percepe
prezența acesteia se constituie într -o dramă, esență a ceea ce omul, limitat în percepția sa,
reprezintă, în raport cu Creatorul său. Oximoronul „chinul dulce” situează ființa divină la un nivel
pe care poetul nu îl poate atinge, nici înțelege pe deplin. Căutarea se realizează prin intermediul
simțurilor: „Te caut printre spinii din grădini”, „Și pipăi locul urmei tale cu zăbavă”, „Te caut cu
vederea, cu auzul”, „Mă plec la trandafiri și le miros/Bobocii”.Contemplarea univ ersului terestru

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
140este continuă: „la flori”, „în vizuini”, „printre spinii din grădini”, „buruienile”, „șesul”, „cucuruzul”,
„trandafirii”, „sulfina”, alături de înălțarea privirii către cosmic: „stele”, „în ceruri”. Nicăieri însă,
Dumnezeu nu își face simț ită prezența, deși întreaga fire respiră de divinitate. Natura umană însă
este condamnată la proiectarea divinității în plan personal, în imaginație, în spirit, fără a fi capabilă
de transcendere. Versul final al poeziei, realizat la nivel pronominal, anti tetic, capătă, în acest sens,
conotații aparte: „Toate îl știu pe Domnul: niciuna nu mi -o spune”.
Lupta nesfârșită dintre credință și îndoială, pe care poetul o duce întreaga sa viață, se
observă pregnant în ciclul Psalmilor , atent analizat de către crit ica literară. Poate nu la fel de
incisive ca spunere artistică sau ca sfâșiere lăuntrică existențială, dar cu siguranță încărcate de
tragismul ființei umane sunt Incertitudine, Marele Cioclu, Între două nopți, Muntele măslinilor,
Heruvic, Închinăciune, Pr iveghere . Alături de acestea, poezia Duhovnicească evidențiază
incapacitatea ființei umane de a înțelege forța divină, subliniază zbuciumul sufletesc determinat de
rezerva față de existența dumnezeirii: „Și cine s -a oprit?/Ce vrei?/ Cine ești?” Uneori, poe tul își
dorește să primească în sufletul său binefăcătoarea pace divină, pe care însă nu o capătă: “Cine -i
pribeag și ostenit la ușă? Abia în finalul textului pare că el înțelege că divinitatea se coboară, pentru
a i se revela, fiind o divinitate care știe și ce dramă existențială trăiește poetul: “S -ar putea să fie
Cine -știe-Cine …/Care n -a mai fost și care vine/Și se uită prin întuneric la mine/Și -mi vede cugetele
toate.”
Un alt text relevant pentru concepția artistică și pentru viziunea despre lume și vi ață a lui
Arghezi este De-a v-ați ascuns… Vocativul „Dragii mei” din incipit subliniază adresarea directă a
tatălui către fiii săi, într -un registru plin de duioșie. Adverbul „odată” pune sub semnul întrebării
momentul când se va petrece acel „să mă joc […]cu voi”, care evidențiază astfel, fie grija tatălui
pentru copii, căci el pare capabil să depărteze cât mai mult clipa trecerii sale în neființă, fie
neputința de a ști exact clipa când va avea loc acest eveniment. Totodată, alegerea alegoriei, pentru
avorbi despre moarte prin joc, explică dorința firească a părintelui de a -și ocroti copiii, de a -și
exprima dragostea, delicatețea sufletească.
Moartea este privită ca un fenomen de o simplitate tulburătoare, circumscris existențial atât
omului, cât și înt regii naturi, fenomen care uniformizează și egalizează : “Joc de slugi și joc de
stăpâni,/ Joc de păsări, de flori, de câni,/ Și fiecare îl joacă bine.”
Sintagma: „Dar, hotărât, o să ne jucăm odată”, subliniază certitudinea morții inevitabile,
integrat fi resc în existența umană, din timpuri străvechi: „E jocul sfintelor Scripturi./Așa s -a jucat și
Domnul nostru Isus Hristos”. Frumusețea jocului face mai ușoară plecarea ființei umane către o altă
lume: “Și alții, prinși de friguri și de călduri,/Care din câ teva sfinte tremurături/
Au isprăvit jocul, frumos.”
Vocativul din strofa finală, conferă simetrie textului, în raport cu incipitul: „Puii mei,
bobocii mei, copiii mei!” și subliniază, prin tripla adresare, plină de duioșie, aceeași sfâșietoare
tristețe a părintelui, care simte că își lasă singuri copiii, în fața inevitabilului său sfârșit. Ultimele
versuri dezvălui esența jocului, ce pare a avea valoare arhetipală, iterativă :”Așa este jocul./Îl joci în
doi, în trei,/ Îl joci în câte câți vrei.”
Relevant ă pentru exasperantul zbucium arghezian al cunoașterii este și poezia
Priveghere , în care incipitul exprimă dorința poetului de a nu lăsa neobservat momentul de
comuniune cu divinitatea, care pare că i se descoperă, după lungi așteptări: “Nu -nchide ochii, nu
adormi./Ceasul e pe -aproape, pe -aci./Trebuie să treacă./Poate cam pe la toacă,/Poate cam între
vecernii și utrenii.”
Alteori, precum în Denie , poetul simte că poate avea acces la ceea ce i se oferă de către
Dumnezeu: „Seara stau cu Dumnezeu/ D e vorbă -n pridvorul meu”, accentuându -se astfel coborârea
divinității în planul pământesc și capacitatea omului de a sesiza această binecuvântare. De data
aceasta -spre deosebire de Psalmi , în care Arghezi pretinde un semn de la divinitate: „Tare sunt
singur, Doamne și pieziș” , „Vreau să te pipăi și să urlu: Este! ” sau „Trimite, Doamne, semnul
depărtării” -poetul îi simte lui Dumnezeu prezența tainică și, totodată, perceptibilă: Îmi trimite
danie/Câte o gânganie”. Finalul textului aduce o resemnare plin ă de speranță: „Pe drumul de el ales/

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
141Graiul n -are înțeles”, căci, deși divinitatea nu poartă un dialog cu ființa umană, se arată acesteia pe
alte căi: „Domnul tace/Glasul nu -ți trimite -ncoace/Domnul face.”
Permanenta așteptare a divinității, împreun ă cu respingerea acesteia, neliniștea
existențială, teama organică de trecerea în neființă, zbuciumul interior, sunt tot atâtea coordonate ale
universului poetic arghezian. O îndelungată meditație asupra vieții, o profundă înțelegere și aplecare
asupra suf letului uman, conferă poeziei sale o forță uriașă, un caracter original, prin intensitatea cu
care aceste aspecte ale vieții sunt conturate. Finalul poeziei A venit este revelator, pentru exprimarea
concepției argheziene despre modul cum omul așteaptă într eaga viață coborârea cerescului în
pământesc și pierde, într -o clipă, absolutul, neintuind revelația divină: „L -ai așteptat/ Ai adormit./A
venit./ A plecat.”
Bucuria rostirii, a spunerii cuvântului care zidește, a luminării interioare prin artă, sunt
esențe poetice distilate în creația argheziană, care marchează un punct de răscruce în evoluția liricii
românești de secol XX.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
142Vârstele lecturii argheziene în cheie mitică ( II )
Prof. Oică Iuliana
Colegiul Tehnic „D. G hika”, Comănești
Mitul incertitudinii, al devenirii și al toamnei
Starea de incertitudine pare a defini Omul arghezian și este transmisă lectorului încă de la
prima lectură când mesajul textului îl învăluie într -o oarecare ambig uitate:
„Deschid cartea: cartea geme.
Caut vremea: nu e vreme.
Aș cânta: nu cânt și sînt”
Titlul poeziei „Incertitudine” pare a ilustra metaforic și, totodată, prefigura atitudinea
traversată de psalmistul arghezian: „Parc-aș fi și nu mai sunt”.
Între certitudine și incertitudine, între “credință și tăgadă” se desfășoară drama
cunoașterii la Arghezi. Pe drumul spinoaselor și dramaticelor sale căutări de ordinul cunoașterii,
psalmistul resimte nevoia palpabilă a certitudinii: „Vreau să te pipăi și să urlu :Este! ”.Psalmistul
nu poate suporta gustul amar al incertitudinii, otrava fină a îndoielii: „Mai scapă -mă, Părinte,
măcar de îndoială”.
Pentru a înțelege această dramă traversată de psalmistul arghezian, lectorul -competent
trebuie să fie un inițiat, care știe că experiența monahală a poetului l -a influențat în scrierea acestor
poeme. Ca orice poet modern, Arghezi își adresează întrebările răscolitoare asupra existenței,
asupra locului omului în univers, asupra raportului dintr e om și divinitate. Încercarea de a da
răspuns acestor întrebări generează un cutremurător tumult sufletesc exteriorizat în poemele
intitulate generic „Psalmi”.
Modelul psalmilor săi îl constituie psalmii biblici, psalmii lui David și ai lui I ov. Spirit non –
conformist și iconoclast, Arghezi se detașează de modelele biblice de la care pornește și creează o
dramă mult mai complexă ce poate fi privită din multiple perspective: religioasă, morală,
gnoseologică, antologică și creatoare.
A împleti „vecia” cu„tovărășia” într-un vers (primul vers al primului psalm) constituie nu
numai o „ potriveală poetică”, ci, mai mult, deschiderea spre „vizuina viziunii” argheziene.
Psalmul reprezintă „rugă” și „cânt” deoarece prin el cere, imploră ș i, în fața tăcerii cu care i se
răspunde, își interzice să ceară:
„Dar eu râvnind în taină la bunurile toate
I-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate.”
Demersul său este luptă pe limita di ntre cuvânt și tăcere, este ardere lentă, căutare, ascultare,
dar și închipuire, viziune, revoltă. Dar, esențial, psalmul este invocare. Cel care invocă, Psalmistul,
cheamă și se aude pe sine chemând în gol. Aceasta este drama lui homo religious:
„Nu lua în seamă cântecele grele
Cu care turbur liniștea de -apoi,
Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi
Și cântă moartea -n trîmbițele mele.”
Drama religioasă a lui Arghezi este și o dramă morală. Dumnezeu este pentru el un ideal de
bunătate, dreptate, frumusețe morală, perfecțiune și desăvârșire spirituală, întruchipând ideea de
absolut: „Ești visul meu, din toate, cel frumos .”Fără a cest ideal moral, Psalmistul n -ar mai putea
să-și continuie existența.
Aceeași dramă religioasă și morală se transformă într -o dramă gnoseologică, a cunoașterii.
Arghezi a făcut din problema existenței/non -existenței Divinității o problemă c apitală de ordinul
cunoașterii. O coordonată majoră a liricii sale o reprezintă fausticul –tocmai această dramă a
cunoașterii. Drama gnoseologică argheziană stă sub semnul fausticului. Avântul titanian al
cunoașterii, insolit de elanul faptei creatoa re în slujba umanității constituie esența mitului faustic.
„Sunt prins din patru laturi de odată
Și-oricât m -aș măguli biruitor,

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
143Cunosc ce răni și anume unde dor
Și suferin ța mea necăutată.”
În schimb, Psalmistul dispune de cuvânt. Și el opune cuvântul său cuvântului „închis” al
unui Deus Absconditus, deci tăcerii divine. Monolog al celui ce vorbește în pustiul marii tăceri,
psalmul arghezian consemnează neputința d e a da cuvântului o ființă, alta decât cea a poeziei.
În ciuda atitudinii voit negative, în ciuda dorinței de negare a Divinității, dialogând cu
aceasta, poetul nu face altceva decât să -i confirme existența și să statuteze credința ca pe un dat, ca
pe ceva aprioric ființei umane, conturându -se in extenso ideea că „Dumnezeu e măsura prin care
omul măsoară întinderea locuirii sale, a sălășluirii sale pe pământ, sub cer.” (Heidegger)
Psalmistul arghezian monologhează, confesându -și jalnic zadarnica sa căutare a Divinității,
neobosita căutare în speranța că va primi și măcar un mic sens care să -i certifice existența lui
Dumnezeu. Atitudinii umile îi urmează o atitudine de revoltă, căci căutarea disperată ia accente
tragice când Marele Gol nu răspunde implorări lor adresate de psalmist:
„Tu n -ai făcut pământul din milă și iubire
Îți trebuia loc slobod, întins, de cimitire.”
Măreția eului arghezian, un eu saturat și macerat de viața interi oară, de cultură, de cosmos,
rezidă tocmai în tăria morală și sfârșește prin a accepta concepția de sorginte folclorică, potrivit
căreia Dumnezeu ființează în tot ceea ce ne înconjoară:
„Ca-n oglindirea unui drum de ape
Pari când a fi, pari când că nu mai ești
Te-ntrezării în stele, printre pești/ Cu taurul sălbatic când s -adapă .”
Metafora „devenirii” semnifică o continuă evoluție a omului privită dintr -o dublă
perspectivă: pe de o parte, evoluția omului și a societății în raport cu istoria, cultura și tehnica, iar,
pe de altă parte, evoluția individuală sub raport biologic, psihic, social și cultural. Astfel, lectorul
competent poate distinge în creația argheziană închinată omului ambele perspective: de pildă, în
„Cântare omului” , ca într -o veritabilă sociogonie cum a numit -o T. Vianu, este urmărită istoria
umană de la origini până în epoca nucleară.
Arheologia poetului, marea sa armă, își spune răsp icat cuvântul:
„Aud țărâna doar a vocilor străbune,
Cum se desface, cum s -a desfăcut.”
„A da cuvânt” istoriei „necuvântătoare” –aceasta pare a fi misiunea istorică pe care și -a
asumat -o poetul. „Dacic a”nu mai lasă nici un dubiu în privința privirii istoriei, o privire privită
printr -o ferestruică ferestruită artistic:
„Urciorule de vis și de pământ
El ți-a dat glas. Eu îți voi da cuvânt.”
Poezia „Om cu om” sugerează devenirea umanității ca și colectivitate umană. Poetul
compară omul cu frunza, sugerând efemeritatea ființei umane și, totodată, solitudinea și
fragilitatea. De aici nevoia colectivității, sentimentul prieteniei și comunicarea devin imperative ale
ființei umane:
„numai om cu om
Au izbutit să crească și să se facă pom.”
„Copacul viețuiește și s -a făcut pădure” -acest vers simbolizează viața și eternitatea.
Deși natura are caracter etern, omul, supus deven irii, este efemer, trecător:
„Tu-ți răsplătești ursita de grabnică pieire
Făcându -te, din omul prigoanei, omenire.”
Poetul –arheolog invită lectorul la o călătorie în timp pentru a cunoaște Omul încă din
preisto rie: „Te urmăresc prin veacuri, prin vârste și milenii.” Tot poetul creează un univers și
acestui om primitiv, un semn de recunoștință pentru lupta sa de a izbândi și de a ajunge azi la
stadiul în care suntem noi.
Urmărit în evoluție, omul este surprins î n momentul în care începe a merge biped, a
conștientiza rolul de ființă superioară în univers, capabil să privească „lumina” ce -i va călăuzi de
acum încolo pașii spre progres și cunoaștere.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
144Metafora „soarelui” sugerează cunoașterea spre care omul a tins dintotdeauna:
„Îți ridicași capul de jos, chemat de soare,
Și începu îndată și cugetul să zboare
Tu ți -ai învins pământul, mormântul și destinul.”
Deci, prin cunoaștere, omul a reușit să descopere tainele pământului –mediul înconjurător,
să-și depășească propria moarte prin numele ce dăinuie posterității și totodată destinul limitat,
specific muritorilor. Prin cunoaștere omul devine nemuritor, ca și artistul -creator ce învinge
moartea prin creație.
Eul creator se simte dator față de generațiile precedente al căror urmaș este, de aceea, cu
pioasă recunoștință față de neamul său oropsit, și -a împletit „slova de foc” ieșită din „durerea
surdă și amară” și din „mâna” strămoșilor, cu „ slova făurită” –rod al migalei lui proprii,
neobosită.
Procesul de creație artistică este în concepția argheziană expresia sforțării de sublimare la
temperaturi lirice nemaipomenite, a suferinței ce a macerat veacuri n enumărate viața mulțimilor și
strigătul de revoltă –fără suprimarea clocotelor din el în melodii tulburătoare:
„Veninul strâns l -am preschimbat în miere
Lăsând întreagă dulcea lui putere.”
Poezia, acea pot rivire nouă de cuvinte, din materialul frust al limbajului țărănesc nu este
altceva decât „Rodul durerii de vecii întregi”. Pentru generațiile următoare, poetul lasă drept
testament „cartea” sa, adică opera poetică, truda asupra cuvintelor, valoarea spi rituală:
„Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte
Decât un nume adunat pe -o carte.”
În finalul „testamentului” său poetic, Creatorul se adresează pios, smerit lectorului,
invitându -l la lectură și astfel asigurând u-i nemurirea operei sale:
„Robul a scris -o, Domnul o citește
Făr-a cunoaște că -n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.”
Se observă la nivel grafematic scrierea cu majusculă a cuvântului „Domnul”, sugerându –
se respectul față de cititor. El, cititorul, asigură „viața” unei opere literare și, implicit, a artistului.
Prin actul lecturii și re -lecturii, opera capătă valoare, noi semnificații și interpretări, devine
cunoscută din generație în generație.
Toamna, l a Arghezi, devine metafora -simbol ce semnifică în corelație cu anotimpul
desemnat, „vârsta de aur” a omului, când se retrage în contemplare apolinică privind „roadele vieții
sale”. Poeziile închinate „toamnei” suscită interesul lectorului ajuns la vârsta senectuții și care, în
presentimentul sfârșitului, devine tulburat și dezorientat, experimentând stări contradictorii, neștiind
cum să întâmpine finalul. Poezia argheziană pare să ofere o „cheie” de dezlegare a acestui mister,
arătându -i omului că se poat e bucura de realizări și accepta moartea ca pe ceva firesc, ca pe o
trecere în neființă, așa cum natura, după ce a dat roade bogate, se ofilește și intră -n hibernare.
Poezia „De ce -aș fi trist?” se constituie ca o amplă interogație retorică asupra sensu lui
existenței și a morții. Încă din titlu întrebarea revine tulburător chinuind sufletul celui ajuns în
„toamna târzie” a vieții. Pentru a atenua gravitatea problemelor discutate, eul liric prezintă aspecte
pozitive ca „toamna târzie mi -e frumoasă?” ,pentru a menține atitudinea optimistă și liniștită.
Cu toate că percepe dureros scurgerea necontenită a timpului ce -l conduce inevitabil spre
moarte, adoptă o atitudine mioritică. Având credință divină, eul liric se amăgește cu gândul
reînvierii: „Vieți noi tresar vioaie din foste oseminte ”.Porumbelul devine în mod simbolic
mesager al lumii de dincolo: „Oprit cu porumbeii pe coama casei mele. ”Sufletul sfâșiat de
întrebări resimte acut solitudinea, de aici, mâhnirea și dorul tumultului vieții: „S ingurătatea -mi
doarme culcată -n somn alături.”
Poezia se încheie cum a început, sub semnul interogațiilor fără răspuns, căci, oricât de senin
ar fi omul, acceptă cu greu destinul limitat ce i -a fost hărăzit. Deși resemnat, eul liric păstrează o
umbră de regret după „primăvară” și „vară”, anotimpurile vii ce i -au luminat viața și retrăiește trist,
„toamna târzie” , oricât de frumoasă și bogată ar fi ea.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
145Tonalitatea elegiacă devine mai amară în poezia „Niciodată toamna…” , unde este
accentuată ideea sin onimiei toamnă -moarte:
„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.”
Moartea este privită ca destin universal, propriu atât naturii, cât și ființei umane:
„Palid așternut e șesul cu mătasă
Norilor copacii le urzesc brocarte.”
Poezia se încheie cu imagini auditive ce sugerează bocetul naturii și al ființei ce -și
deplânge soarta mut, încremenită în fața destinului implacabil:
„Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie s -asculte îndemnul ne -nțeles
Și ochii -n falca ploapelor cerească
Să-și îngroape umbra -n umbra lo r, în șes.”
În accente lirice delicate, în poezia „ De ziua ta”, poetul utilizează simbolul florii pentru a
denumi viața. Floarea este simbolul perfecțiunii, frumuseții, dar și al efemerității, căci viața unei
flori este intensă, dar durează pu țin și se poate ofili într -o clipă, este fragilă și nu rezistă
intemperiilor naturii.
Însuși titlul „De ziua ta” relevă lectorului -competent sugestia timpului neiertător care ne
măsoară neîncetat scurgerea anilor cu fiecare aniversare. Și, pe nesimțite, co nștientizăm , într -o zi:
„Dar într -o dimineață rumeoară
Văzuși că florile -ncepeau să moară”
Finalul este trist, dar nu se ajunge la disperare, căci omul o acceptă cu resemnare, ca pe un
dat firesc, în m anieră mioritică:
„Vezi cel puțin că de -astă dată
Moartea se face fragedă și delicată.”
Aceste mituri -simbol constituie esența poeziei argheziene și totodată câte un indiciu în
decodificarea mesajului transmis de Creator lectorului. Cele două cuvinte -cheie din ars poetica
„Testament ”-carte și moarte –dezvăluie relația dintre creator –operă –lector. Iată, deci, un
veritabil imperativ al relecturii: “Poezia trebuie recitită! Pentru a citi adecvat o poezie tr ebuie s -o
citim de două ori: mai întâi ca să descifrăm textul unic, linear și să adoptăm o atitudine potrivit
căreia textul să funcționeze ca și când ar fi mimetic, iar apoi ca să -l supunem unei lecturi
retroactive sau hermeneutice, în care semnificația p oemului, până acum ascunsă să iasă la suprafață,
dar numai pentru acel lector care reușește să sară peste gardul realului și astfel să ajungă dincolo de
mimesis la un nivel mai înalt de semiosis.”47
47M. Călinescu, A citi, a reciti , Ediția a II -a, Polirom, 2007 , p. 57.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
146Ipostaze ale erosul ui arghezian
Prof. Peptan Carmen -Elena
Grupul Școlar „Sf. Nicolae”, Deta
Iubirea pare uneori o noțiune abstractă ca și dreptatea, libertatea, adevărul, dar alteori este
legea care guvernează universul, care ne subjugă și ne transformă.
William Shakespear e afirma: „Iubirea este un fum făcut din arborii suspinelor. Purificată, e
un foc în ochii celor care se iubesc. Tulburată, e o mare hrănită cu lacrimile celor care se îndrăgesc.
Și încă ce mai e? E nebunia cea mai înțeleaptă, firea ce înăbușă, dulceața ce ne mântuie”.
Iubirea este una dintre cele mai vaste teme ale literaturii, fiind abordată din diverse unghiuri
și curente literare. Astfel, romanticii afirmă că iubirea izvorăște din sensiblitatea poetului, din
melancolie, dar și din setea arzătoare de pe rfecțiune, de absolut. Pentru simboliști iubirea nu este
proiectată ca formă a perfecțiunii, ci este traită ca un sentiment maladiv, amorul fiind „întors” sau
„carbonizat”.
În cadrul liricii de dragoste argheziene se pot defini două atitudini în trăirea se ntimentului de
dragoste: una de reticență și alta de împlinire erotică exprimată în mediul universului casnic. Erosul
arghezian nu mai e melancolie eminesciană, ci febră filozofică, ispită biblică și coșmar al simțurilor,
ce trebuie finalizat, femeia apărâ nd ca întruchipare a păcatului. Astfel o primă etapă o reprezintă
lupta cu sine spre a cunoaște „eternul feminin” , care -l contrariază în idealul desăvârșirii interioare.
Revelația dragostei, văzută ca păcat și înălțare, ca luptă a masculinității cu femini tatea, devine
obsesie și dor amar de completare a bărbatului cu femeia.
Ca și obsesia divinității, setea de iubire se împacă, până la urmă , cu viața. Un text sugestiv
pentru această ipostază a iubirii, îl găsim în „ Icoane de lemn ” („Epiharia ”)-una d intre cele mai
arzătoare cântări ale iubirii, dar și o ilustrare a „păcatului originar” (călugărul Macarie se
îndrăgostește de fecioara Epiharia). Dacă în povestea păcatului primilor oameni, Diavolul se
întrupase în șarpe și păcatul însuși era îmbiat prin femeie, aici diavolul sălășuiește în ei, „îi posedă
înverșunat”. În final, triumfă erosul, iubirea căpătând proporții cosmice, universul renăscând prin
ritualul dragostei, binele și răul contopindu -se.
Erotica argheziană cunoaște în „ Cuvinte potrivite ”, nu meroase oscilații dramatice,
sentimentul că dragostea îl surprinde și -l înfrânge pe poet.
„Psalmul de taină ” prefigurează o a doua etapă a eroticei argheziene, vitalistă, încadrată în
vegetal și animal. Se constituie într -un monolog sfâșietor în care senti mentul iubirii adevărate se
împletește cu cel al credinței, într -un cântec al speranței, al dorului, al dragostei. Iubita este învestită
cu două rosturi: de mamă și de iubită, acaparându -l total pe bărbat, ca o mireasmă ce se răspândește
rapid în toate ung herele sufletului lui. Prezența femeii este agresivă, resimțită dureros de către poet
„înfiptă -n trunchiul meu săcure”. Iubita apare ca „Muză Supremă”, deoarece ea este cea care i -a
călăuzit pașii pe calea creației, a poeziei.
Străjuită de Dumnezeu, înconj urată de plantele si animalele lui, în vastul univers al naturii,
iubirea se petrece nevinovat și arzător; senzualitatea nu mai apare ca un păcat, ci ca un har. Poezia
„Mirele ” este o „cântare a cântărilor”, în care femeia iubită obține reprezentări alegor ice dintr -o
lume bucolică, elementară. Dragostea este celebrată în amurg, iubita aflandu -se într -un mediu
umanizat.
Femeia devine complementara bărbatului, fiind acceptată în esența ei de consolatoare
maternă, de soție și de mamă, pământ roditor al vieții.
Există în „ Cuvinte potrivite ” un tulburător poem, unde invazia sentimentului erotic este
văzut ca o boală, care alarmează întreaga familie: „Fata noastră e bolnavă / Fata mea și -a dorului”
(Lingoare ). Aici femeia se naște ca Afrodita din frumusețile neobi șnuite ale naturii. Arghezi enunță,
cu suavitate, un ritual erotic ingenuu, în care include „coturnii fermecati” ai basmului și cărările
presărate cu semne de întoarcere, izolarea romantică în turnul solitudinii și aspirația către înalt și
orizonturi desch ise, fără limite terestre.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
147Volumul care conține cele mai multe poeme erotice argheziene este Cărticică de seară din
1935. În poeziile acestui volum, poetul își imaginează spațiul terestru ca pe un spațiu edenic în care
îndrăgostiții trăiesc în deplină arm onie cu lumea, cu făpturile. Paradisul arghezian e unul laic și
păgân. Iubirea e privită de poet, în același timp, în spiritualitatea și materialitatea ei. În acest
univers, femeia apare ca o zeitate grațioasă care comunică în mod direct cu vietățile lumii . Arghezi
e un mare evocator al frumuseții feminine (al “ochilor de catifea”, “tivului pleoapelor” etc.). Iubirea
argheziană cunoaște toată gama de atitudini, de la iubirea castă, candidă, la senzualitatea aprinsă.
„Morgenstimmung ” este o elegie erotică, o meditație asupra Erosului ca principiu
unificator, regenerator și creator, dar și asupra destinului Creatorului însetat de absolut. Poemul
surprinde momentul întâlnirii mistice cu o ființă nerevelată, manifestată senzorial, ca și „cântec”. În
„Morgensti mmung” idealul, odată atins, melancolizează ființa și provoacă regret. Mobilizând
spiritual și creator, „ieșirea în lume” aduce cu sine schimbarea sensului existenței și, ca orice
schimbare a unui destin asumat, ca orice început -sau sfârșit, debusolează , induce dilema asupra a
ceea ce va urma. Spirit neliniștit, Arghezi nu -și poate înfrânge setea de absolut pe care orice abatere
de la traseul firesc ar putea să o perturbe, poate ireversibil. Fascinat de marile mistere, spiritul
arghezian refuză împlinire a pământească, pentru ca nu cumva „înviețuirea” să -i domolească setea
de absolut. „Mi -am stăpânit pornirea idolatră/Cu o voință crâncenă și rece/Căci somnul tău nu
trebuie să -nnece/Sufletul meu de piscuri mari de piatră” declară cu fermitate poetul, recuzâ nd un alt
tipar existențial. Orice experiență de acest gen e sortită eșecului, cu toată participarea pe care o
implică. Dilema va stărui până la final, când poetul, în amurgul vieții, se întreabă: „dar spune -mi, la
crepuscul, încet, sunt fericit?”. Fericir ea este iluzorie, și prin urmare, ca și Hyperion, va
permanentiza în „lumea lui, nemuritor și rece”.
Poezia „Morgenstimmung ”evocă invazia sentimentului erotic în viziune argheziană, în care
chiar sufletul cel mai bine zăvorât își deschide fereas tra în așteptarea insolitei epifanii.
Șerban Cioculescu afirma că un factor nou care intervine în lirica argheziană este inhibiția,
care provine „dintr -o interdicție interioară a subiectului viril care vrea să păstreze imaginea ideală a
femeii, necoruptă de contingențele vieții”. Același critic arăta diferența dintre femeie și bărbat:
„femeia e o făptură naturală, în timp ce bărbatul e un animal metafizic”; „femeia e dătătoare de
viață, născătoare, purtătoarea rodului, matricea eternă; bărbatul e spiritul veșnic, neliniștit,
cunoscător al morții, bântuitul înăltimilor stelare”.
Nicolae Balotă susținea faptul că „iubirea pentru Arghezi este o agonie, luptă, ciocnire
înfricoșătoare, și înfrângere. Iubirea nu e o trăire triumfală. În luptă nu sunt decât înfrân ți. Iubirea în
viziunea poetului este, de cele mai multe ori murindă, moartă, tulburătoare, prin umbra ei ce se
aruncă din trecut peste prezent”. Criticul afirma că la reprezentarea iubirii servesc „Timpul, Natura,
Amintirea”. Astfel timpul iubirii nu este niciodată al lucrurilor sau al firii, natura apare când
complice, când indiferentă, anunțând cu ironie pierderea iubirii „Iubirea noastră a murit aici”, iar
amintirea nu este sursa unei reînvieri.
Lupta dintre poet și „eternul feminin”, atât de aspră în a ccentele ei, s -a încheiat printr -o pace
fermecătoare; instinctul a biruit rațiunea speculativă, iar pasiunea s -a dovedit a fi de esență
dumnezeiască.
Sub aparențe schimbătoare, temele eroticei argheziene se împletesc ca rădăcinile unui imens
arbore, hrănit e din acelasi pământ: dragostea carnală, cea domestică, suavitatea îndrăgostirii,
dragostea demonică și cea sublimă.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
148Lumea florilor de mucigai
Prof. Carmina Petrescu
Colegiul Tehnic “Alexe M arin”, Slatina
Poeziile lui Tudor Arghezi su nt de o frumusețe eternă. Cuvintele luate de el din toate sferele
vocabularului ilustrează fenomenele lumii contemporane lui, o lume zdruncinată în toate
fundamentele ei morale. Lumea lui Arghezi este abandonată de creația divină și demitizată. Nu este
demirare că găsim personaje precum Tinca, Fătălăul, Rada amestecându -se printre hoți, ocnați,
sfinți și credincioși ce fac mătănii și sfeștanii, ce dau acatiste și țin zile de post. Chinul și grotescul
predomină în lumea descompusă fizic, plină de noroi, căt ușe, cuțite care ucid, păduchi și șobolani.
Toate par parcă pe dos scrise, așa cum mărturisea însuși poetul în poezia care deschide volumul
„Flori de mucigai”: „ Le-am scris cu unghia pe tencuială, / Pe un părete de firidă goală, / Pe
întuneric, pe singură tate, / Cu puterile neajutate … ”.
În poezia „ Pui de găi… ” facem cunoștință cu o lume a hoților și tâlharilor de la periferia
societății : într -o noapte întunecoasă când totul e învăluit de o ceață groasă de „ nu se vedea până la
gleznă” un om și o fată ce se întorc de la târg, sunt atacați de cinci inși necunoscuți. Urmează o
poveste grotescă în care omul este omorât, fata profită de noaptea tenebroasă, fuge nevătămată și
este găzduită de o femeie ce se dovedește a fi complicea celor cinci rău făcători. La fel ca în marile
creații romantice tânăra călătoare schimbă locul cu fata “despieptănată” a gazdei sale și scapă din
nou. Finalul este unul moralizator: “ Baba miorlăie acum după fată -n închisoare,/ Și hoațele de la
femei o scuipă și o târnuie. / Tâlharii taie -n ocnă sare ”. Povestea prezintă o lume primitivă, a
tâlharilor capabili să jefuiască pe oricine trecea prin tinutul lor.
Poezia următoare “ Cina ”, evocă o altă lume infernală, lumea hoților, de data aceasta tratată în
manieră reali stă cu tente de baroc. Se pare că nici natura nu ține cu această patură a societății căci
chinul lor e să muncească „ în frig și noroi ” pentru „ un blid fierbinte, cu aburi gălbui ” până își
ispășesc pedeapsa potrivită faptelor: „ Câțiva au ucis, / Câțiva ispă șesc ori un furt, ori un vis ”. E o
lume care trudește din greu îndurând cele mai grele suplicii vizibile pe fețele lor îngrozitoare, livide
și galbene: „ Livizi ca strigoii și șui, / Strâmbați de la umeri, din șold și picior ”. Tot lumea infernală
a închisor ii apare și în poezia „ Galere ”. Acum sunt condamnații la galere care trec din închisoarea
terestră în închisoarea plutitoare a corăbiei. Trecerea convoiului este redată prin zgomotul fiarelor
care împovărează mersul condamnaților, zgomot ce se întețește devenind un vâjâit unic, surd, care
se descompune apoi iarăși în pași greoi, împiedicați. Deasupra lor aerul e încărcat cu nevăzute
mișcări, trăsnit în noapte de chinul biblic al răstignirii pe muntele Golgota. Chinul lor este
amplificat de încătușarea la care au fost supuși, pedeapsă cruntă inventată pentru a ușura munca
celor care îi supraveghează: „ În potcovăria cu clăbuci de lumină / Lăcătușii le -au bătut călare / o
verigă -ntre picioare / Și la glezna mâinii, / Ca să poată hodini stăpânii… ”. Deținuții sunt încătușați
într-un univers fără ieșire în care nu mai răzbate nici credința, nici speranța mântuirii.
Lumea închisorilor e condusă după regulile ei care se aplică inevitabil tuturor celor închiși.
Sunt frecvente accidentele și bătăile, doar no rocul mai scapă pe câte unul de la pedeapsă sau
mutilare “ Ceata s -a făcut, s -a desfăcut, / S -a învârtit, s -a rupt, s -a prins, / De s -a-nnodat din șase
inși un singur ins. / Duță scuipă sânge, irimie, / Zace, cu o găoază -n cap și în tichie ”. Lumea
infernal ă a luptei face parte dintr -un scenariu al faptelor lipsite de înțeles pentru omul comun.
Poezia „ La popice ”, așezată după cele două poezii care prezintă lumea condamnaților, ar
trebui să se afle înaintea lor datorită „ cazului ” expus: doi tineri , scurtul și lungul, se bat cu
sălbăticie animalică până se omoară în mijlocul străzii pentru o ambiție „ Și toată pricina / Fusese
Gherghina ”. Este o realitate crudă nu departe de lumea contemporană, în care viața unui om nu
valorează mai mult decât orgol iul propriu.
Ion, din poezia „ Ion, Ion ”, a scăpat din această lume de chin, prin singura cale posibilă la acest
nivel: moartea. Numele, predestinat unui om obișnuit, sugerează omul comun, sărăcia și umilința.
Ajuns în închisoare din motive necunos cute cade pradă mediului viciat al temniței și mai ales
viețuitoarelor subterane cele mai scârboase: șobolanii „ În beciul cu morții, Ion e frumos, / Întins gol

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
149pe piatră, c -un fraged surâs. / Trei nopți șobolanii l -au ros / Și gura -i băloasă -i ca de sacâs .”. Și
în Dicționarul de simboluri al lui Chevalier și Gheerbrant este șobolanul prezentat ca o creatură de
temut, infernală cu rol distrugător. Trupul lui Ion, aflat în decompunere de trei zile este la granița
dintre teapăn și moale nehotărât parcă într e viață și moarte. Fața lui frumoasă pe care a rămas
imortalizat un „ fraged surâs ” arată că nu trebuie să fi suferit mult; chipul său denotă o expresie
atât de senină, încât pare aproape mulțumit că s -a terminat așa. O altă faptură frumoasă este Tinca.
Ea se aseamănă Ilenei Cosânzeana la trup, căci are “gene de lapte”, “sânul ca marmura” ,
“carnea de abanos ”. Asemănarea se oprește aici căci Tinca este o femeie frivolă care apreciază
partea practică a vieții și foloasele aduse de trupul ei după care “ Îșipironeau cautătura / Domnii
zvelți din jurul mesii ”. Pentru nurii ei nu se sfiește să primească daruri deși este dezaprobată pentru
lipsa de fidelitate față de iubitul ei “ Fă, Tinco, fă ! / papucii de mătase, /Mărgelele, cerceii nu ți i -a
dat Năstase -/ Și-n fiecare dești câte -un inel / Nu ți l -a strâns cu mâinile lui, el. ” (Tinca ). Din nou
prezintă o lume degradată care nu are valori sau scrupule.
În poezia “ Fătălăul ” prezintă o ființă neobișnuită, exponent al unei lumi indecise, aflate la
limita dintre masculin și feminin, lume care nu merge înainte pentru că specia lui nu se poate
perpetua. Poetul e în dilemă, nu îl poate încadra în nicio parte, fătălăul fiind jumătate bărbat
jumătate femeie: “ Cu vreo câteva tileie, / Mă, tu semeni a femeie. / la sprânceană / Fetișcană, /
Subsuoară / De fecioară. Ai picioare / Domnișoare / Coapsa lată / Adâncată, / Ca -n zuvelci ; /
Urechile, ca doi melci ”. Într -un limbaj ironic cu note de grotesc, cu elemente populare și argotice
crează portretul fatălăului care în credința populară nu e inclus în nici un sex și are atribute ale
ambelor ipostaze în același timp. Originea lui este incertă “ O fi fost mă -ta vioară / Trestie sau
căprioară / Și -o fi prins în pântec plod / De strigoi de voievod? / Că din oamenii d e rând / Nu te -ai
zămislit nicicând ” . Din acest amestec nu putea ieși un om normal “ Din atâta -mpărechere și
împreunare, / Tu ai ieșit tâlhar de drumul mare. ”
Mult mai interiorizat decât atâția alți poeți moderni și fără a recurge la vorbe goale în creația
sa, el presară în creația literară din veacul trecut o temă nouă, o vastă lume imaginară și bogată, o
lume pe care o lasă testament posterității.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
150Apologia unui epigraf…
Prof. Pintea Laura
Colegiul Național “Doamna Stan ca”, Satu Mare
Diacronic, umanitatea a avut șansa de a învăța din experiența celor mulți a căror existență
îndrumă pașii acelora ce au conștiința alterității. În viziunea lui Miron Costin “scrisoarea” este
“iscusită oglindă minții omenești”. Cu alte cuvin te, cronicarul are revelația faptului că aidoma
trupului ce are nevoie de o oglindă ce să -i reflecte propria -i imagine de sine, tot așa mintea ca
depozitar, tezaur al ființei noastre, are nevoie de confruntarea cu ceea ce se află în afară, întrucât
numai a stfel poate rezona cu înțelepciunea milenară. Cum am putea cuteza să descifrăm tainele
lumii , dacă în ego -centrismul nostru nu ne -am ști bucura de învățăturile poeților?
Arghezi este un artist, un maestru al cuvântului nu doar datorită elementelor de orig inalitate pe
care le imprimă literaturii române, ci mai ales pentru că sub presiunea talentului său, cuvântul se
modelează în așa fel încât noi, fiii săi spirituali, beneficiarii testamentului să înțelegem că lucrarea
lui e o treaptă în calea devenirii no astre. E mai puțin important raportul dintre slova de foc șislova
făurită ; semnificativ fiind epigraful rezultat, din care fiecare poate desprinde o învățătură. Întreaga
opera literară a lui Tudor Arghezi este de o valoare incontestabilă, însă lucrarea de față nu țintește
spre exhaustivitate. Se dorește sublinierea faptului că mesajul transmis de poet viitoarelor generații
este important atât din punctul de vedere al conținutului, cât și din punctul de vedere al formei. Este
și cazul poeziei Epigraf care i mpresionează prin bogăția mijloacelor artistice, reiterând faptul că
Arghezi este un artist al cuvântului.
În sens denotativ, titlul se referă la inscripția ori citatul așezat la începutul unei cărți ori pe un
edificiu. În sens conotativ, acesta face dova da încadrării textului în sfera artelor poetice moderne.
În ciuda naturii duale a poetului:
“Sunt înger, sunt și demon și fiară și alte asemeni
Și mă frământ în mine…“( Autoportret), este interesant „dialogul” purtat cu rodul muncii sale,
cu stihurile, căci este evident lirismul de factură subiectivă.
Sub aspect tematic, ele, stihurile sunt vizate căci poemul surprinde monologul poetului, centrat
pe sfaturile, pe îndemnurile adresate versurilor aflate pe punctul de a -și lua zborul asemeni unor
păsări. Z ămislitorul de cuvinte se asigură că stihurile și -au înțels rostul în lume.
Compozițional, există patru catrene ce se articulează în jurul ideei poetice: rolul poeziei și al
scriitorului în lume. Această idee poetică este evidențiată prin numeroase mijloa ce artistice.
Dacă până nu demult, stihurile se aflau în mâna protectoare a artistului, acum, prin adresarea
directă ce denotă familiaritate și afecțiune, li se cere să -și ia uborul înspre sufletele cititorilor:
„Stihuri, zburați acum din mâna mea”
Desigu r, inițial zborul este stângaci, lăsând să se întrevadă un ușor șchiopătat în aerul plin de
viață, culoare și mireasmă. Stihurile sunt asociate unor mici și gingașe “păsări de catifea”, fiind
prețioase, sensibile și puternice în același timp. Personificate , ele încep “să-nvețe și să zboare “. Ce
au de învățat? Probabil, care le este menirea, iar mai târziu deprind cum să zboare pentru a fi
sesizate. Zborul ca metaforă pentru rostul poeziei e deosebit de interesant, căci el poate lua mai
multe forme. Poezia și implicit mesajul conținut poate «zbura » asemeni unei păsări de pradă, dar
dispărând în următoarea clipă, ori poate «zbura » lin, lăsându -se contemplată într -o așa manieră,
încât ne rămâne în minte.
Îndemnul adresat versurilor este reluat și în al doi lea catren ce se remarcă prin imagini motrice
și vizuale:
“Stihuri, acum porniți, vă scuturați,
Ca frunzele -aurite, pentru moarte.”
Dacă stihurile sunt frunzele moarte căzute de pe copac, atunci copacul este însuși poetul; e
pomul vieții rămas pustiu, î nsă nu lipsit de viață, căci fiece primăvara aduce noi frunze, noi stihuri.
Primăvara este esențială ; desemnează perioada de maximă forfotă creatoare al cărei rod este însăși
poezia. Stihurile mor asemeni frunzelor pentru că noi, cititorii, asemeni unor p ustnici însingurați în

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
151iureșul ce ne -nconjoară, nu ne bucurăm de ele, ci le păstrăm “într-un sicriu de carte”. Metafora
evidențiază un trist adevăr : acela că literatura necitită este moartă ; este închisă într -un sicriu
plămădit din coperți frumos colorat e peste care se așterne praful. Enumerația : “tineri, triși, delicați
” este reprezentativă. Deși mereu tineri în fața lucrurilor pe care le avem de învățat, suntem prea
triși, prea delicați pentru a viețui și a înțelege viața de unii singuri.
Deși “din sp ini culese”, din dese suferinți, stihurile sunt aproape de suflet ; atât de aproape, încât
ele însele sunt “îndurerate -n spic și rădăcini ”. Cu durerea ce o poartă, ele pătrund fie înțelese, fie
neînțelese “ în suflete de prieteni și străini ”. Pornind în zborul lor cu aripile de catifea, ele se
adresează tuturor : prieteni, cunoscuți, străini, nepăsători etc. Cu toate acestea, de nenumărate ori
sunt neînțelese și prea puțin apreciate.
“ Noaptea ” ce le naște poate fi asociată nu neapărat întunericului, ci mai degrabă misterului și
farmecului ce însoțește actul creației. Este vorba de același mister carre face posibil ca ele să “
semene” sfială și -ndoieli acolo unde cad. Prin rodul lor, trebuie să emane o atitudine sfioasă,
inocentă, ingenuă în fața Creației . Mai mult, îndoiala este izvorâtă din aceea că “ Cel -ce-știe”,
Atotcunoscătorul, nu cunoaște însă tocmai faptul că “ varsă -ntuneric alb” prin mâna artistului de
cuvinte. Cratima din structura oximoronică marchează elidarea vocalei î, dar conferă totodată și
muzicalitate textului. O structură de tipul varsă -n întuneric alb ar videnția cu claritate că poezia este
albul, puritatea, candoarea din negrul existențial. Însă, oximoronul “ ‘ ntuneric alb ” conferă textului
poetic nu numai expresivitate, ci și ambigui tate, putănd astfel genera o lectură plurală. Epitetul din
structura “ varsă -ntuneric ” face trimitere la mâna artistului care răsfrânge asupra noastră mister și
gingășie în același timp.
În definitiv, fiece lector percepe întunericul ori albul liricii ar gheziene sau, de ce nu, pe
amândouă. Creația este duală, asemeni făpturii umane, asemeni artistului care se frământă în sine
chiar mii de săptămâni pentru a lăsa în urma sa un epigraf.
Raportul conturat între eul creator și operă este unul indestructibil, el alegând să interacționeze
cu lectorul prin intermediul creației. Astfel, el tratează aspecte precum menirea artistului întru -un
mod diferit de limbajul uzual, valorificând multiple mijloace artisice, ce conferă textului
expresivitate.
Întrebuințarea ve rbelor la imperativ trădează tonul ferm al poetul față de stihuri, izvorât nu din
trufie, ci din responsabilitatea ce apasă pe umerii săi, căci poezia nu e orișice, este « spunerea
Ființei… este fondarea ființei prin cuvânt. »( Martin Heidegger). De a ceea, Arghezi este un artist al
cuvântului.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
152Tudor Arghezi sau infernul existențial
Prof. Elena Popa
Gr. Șc. Ind. „E.Ungureanu ”,Timișoara
Asemenea universului pascalian, cu circumferin ța în infinit și centrul pretutindeni,
imaginarul arghezian este un spațiu lipsit de un centru privilegiat și cu limite ce trimit spre alte
limite mai depărtate. Și, totuși, în interiorul acestui univers imaginar, se poate delimita un perimetru
bine determ inat având particularitățile distincte ale unui teritoriu autonom, acela al „florilor de
mucigai”. Opusă transfigurării, ca o antiestetică, estetica volumui Flori de mucigai reprezintă
echivalentul unui avangardism iconoclast. Antiestetismul este dat de va lori precum: urâtul,
grotescul, monstruosul, trivialul, atrocele etc. Ca un manifest al antiartei avangardiste, Flori de
mucigai se mărturisește a fi scris ca o scriere de mâna stângă:
„Și m -am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”
Versurile din acest volum par opera Antipsalmistului, a unui batjocoritor genial al
Cuvintelor potrivite , volum care reprezintă rațiunea însăși de a fi a poeziei. Acum, în volumul
Flori de mucigai renunțarea la „har” este evidentă:
„Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan”
Animalele emblematice ale inspirației evangheliștilor nu prezidează poezia aceasta
antitestamentară, căci inspirația este refuzată sau se refuză. În Flori d e mucigai părăsirea este starea
firească în care se consumă actul poematizării. Poetul se recunoște părăsit, adică lăsat în voia
puterilor proprii. Nicio putere „de sus”, nicio vină din afară care să -l hrănească precum animalele
mijlocitoare ale revelației . Sursa e condamnată, iar ascultarea e zadarnică. Poetul nu se mai vrea
mijlocitor al grației; nimic cultic în verbul poetului. Sacrul nu este negat, ci nu este pur și simplu.
Verbul poetului este cu desăvârșire profan. Mai mult, ca semn al unei revolte an tisacrale, potrivnice
oricărei revelații și inspirații, el se manifestă prin actul poetic ca profanizare, o profanizare a
lirismului. Orice confesiune lirică este eliminată de poetul care tinde spre o sublimare a gesturilor
proprii. Poetul se recuză pe sin e din „competența” poematizarii scriind aceste „flori” maligne, astfel
încât prezența sa este aceea a unui cronicar al infernaliilor. Primele versuri din Flori de mucigai
trimit spre o dublă scriitură: aceea exorcizatoare a inscripțiilor schimnicului în ch ilia goală și aceea
invocatoare a demonilor recluziunii întemnițatului din celulă:
„Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un perete de firidă goală”
Poezia aceasta este una a damnării, nu insă a unui poet damnat. Semnele coborârii în
infern pot fi r ecunoscute în ruptura cu aproape tot ce a însemnat pentru poet mai înainte poezia –
elevație. Poetul se rupe definitiv de orizontul familiar, de mormintele goale al unor amintiri scumpe,
de iubirile personale, de tradițiile intime, de riturile casnice, de credințele și necredințele sale în
întâlnirea cu demonia. Poetul Flori de mucigai a ajuns la zid, la peretele de firidă care închide și
dincolo de care nu sunt decât nimicul și tenebrele. Ca și alții, însă, căutând pe Dumnezeu, poetul a
întâlnit diavolul în calea sa. Pierzând „unghia îngerească”, a lăsat să -i crească o unghie demonică,
„de la mâna stângă”. Cu aceasta va scrie „pe întuneric” și „în singurătate”, poezia Florilor de
mucigai.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
153Arghezi, care a cunoscut bolgiile de dincolo de „poarta neagră” a temniței, nu face în
acest volum de poezii o simplă informare despre anotimpul petrecut de el în infern. Recluziunea,
situație ontologică dominantă, devine suferință a tuturor suferințelor, este însăși situația poetului
scriind în „firidă goală” care se u mple cu fantome. Acestea sunt fapturi în gol, amenințate de
primejdiile vidului, este o umanitate proiectată în despuierea ei, o umanitate surprinsă într -un dans
grotesc ori macabru. Închiderea este totală căci merge împreună cu întunericul și singurătatea . La
Arghezi, lumina e întotdeauna „din lumină”. Zidul „firideri” separă de izvorul oricărei surse de
lumină: dragoste, artă, virtuți, familie, rod, comunitate. Întunericul e osândă la întuneric, e obturarea
oricărei deschideri spre lumina de dincolo. Sing urătatea este și ea esențială: a omului părăsit, închis,
din care purced toate singurătățile. Cel închis, singur, în intuneric, este pradă anxietăților. Nu are
nicio consolare, niciun animal mistic –inspirator. El nu se mai posedă, e posedat, căci e pradă
demoniei.
Atmosfera infernală domină Florile de mucigai, cu unele rare insule de lumină ironică
și aceea. Izgonirea din paradisul inocențelor, tipică pentru omul arghezian, este aici pe deplin
consumată. Aceasta este o lume părăsită –de divinitate, de n atură, de oameni –și scufundată în
tenebrele propriei condiții. Întunericul este mediul universului damnat prezentat în acest univers
liric. Iată câteva exemple: în atmosfera nocturnă („Pe întuneric, în singurătate…”) din Flori de
mucigai, poetul e „.. . Cu puterile neajutate”; e „Întuneric beznă” în noaptea sângeroasă în care se
petrece drama din Pui de găi, fata celui ucis orbecăind „pe dihania nopții” iar tâlharii gâtuindu -și
fata tot pe întuneric; convoiul hoților se târăște pe vreme de seară și ploa ie (Cina ); Pătru Marin e
tulburat de strechea cărnii flămânde în noaptea temniței, visând în van: „Acum, la lună /Stau
părechile -mpreună… ”; alt convoi al celor duși la ocnă trece „Prin oțățitul întuneric tare…”( Galere );
noaptea șobolanii îl rod pe Io n în beciul cu morți ( Ion Ion ); „De cu noaptea, câte toate… ”, se
deschide o nocturnă a vieții în penitență ( Serenadă ); O alt ă tragicomedie sinistră se petrece „Pe –
nnoptate, pe câmpie” ( Ucigă -l toaca ); se face o socoteală a morților din timpul nopții, în închisoare
(Dimineața ); noaptea este timpul revelațiilor finale, al coșmarelor și halucinațiilor: „La patul
vecinului meu / Avenit az -noapte Dumnezeu… ” (Cântec mut ); abolirea orelor se petrece noaptea:
„Azi -noapte, soră, /N-a mai bătut nicio oră” ( Ceasul de -apoi).
Întunericul nu produce doar atmosfera necesară tragediei umane în desfășurare ci este
însăși substanța acestei tragedii. Poeziile abundă în culori sumbre iar imaginile sunt opacifiate sau
se dizolvă în nebulozitatea atotstăpânitoare a destin elor crepusculare.
O lumină ce mai licărește în ochi se stinge, căci ochiul e mort. E o lumină părelnică iar
noi asistăm, la obscuritatea ei, la eclipsarea astrelor, a orelor luminoase. Sinistră epopee, care se
petrece la „adăpostul” întunericului.Noaptea ține de natura însăși a lumii părăsite, în ruptură a
sfârșitului. Agonia și moartea luminii sunt semnul imediat, evident, al unei situații eschatologice.
Știm că apocalipsa argheziană recurge la noapte ca la un element esențial al scenariului ei. Dar
există o sterilitate a nopții a disperării omului închis, uitat de lume în acest infern populat de făpturi
tenebroase, de convoiul hoților în noapte de vampiri sau „arătări”: o „stafie”, o „momâie” etc., adică
un adevărat cortegiu al fantomelor.
Tenebrele ace stei lumi sfârșelnice situează lirica acestui volum la antipozii unei poezii
cultice care se revelează sub zodia începuturilor. Aici, veacul e târziu, timpul se retrage, se subțiază.
Poezia însăși se proiectează într -un gol de timp și spațiu: „Sunt stihuri fără an”. În versurile acestui
volum nu întâlnim cearta cu temporalitatea, ci căderea într -o imobilitate, o inerție a timpului mort.
Încremenirea timpului și a spațiului amintește de tânguirea folclorică născută dintr -o jale cosmică
dincolo de cea foarte personală:
„Stihuri de groapă,
De sete de apă
Și de foame de scrum…”
Versurile de mai sus sunt ale unui lamento existențial precum bocetul care e o cântarea
a morții. Crime, cadavre, descompunere, atmosferă de spital în care se moare, de beci cu l eșuri,

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
154toate acestea confirmă moartea, cea care a încremenit timpul și spațiul. Irespirabilul nu provine din
desitatea poeziei, ci din golul, din vidul pe care -l sugerează tot timpul. Aceste stihuri de „sete de apă
”, de „foame de scrum” se mulează pe golu rile existențiale, pe dorințele neîmplinite, pe viața
netrăită, pe neantul care erodează formele și făpturile. Poezie a lipsei, a setei, a foamei de a fi. La
limită, nu mai rămâne nici măcar dorința, sau se dorește Nimicul. Rămâne răceala și întunericul:
„Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară”
Poet mult controversat în lumea literelor românești, Arghezi a stârnit uimire încă de la
debutul său târziu. Contestat aprig de unii, elogiat de alții atunci, poetul este azi unul redutabil în
estetica modern istă a liricii noastre.
Bibliografie:
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Editura Minerva, București,
1982.
N. Balotă, Opera lui Tudor Arghezi , Editura Eminescu, București, 1979.
Eugen Simion, Scriitori români de azi , Volumul II, Editura Cartea Românească, București, 1976.
Tudor Arghezi, Versuri alese , Editura Eminescu, București, 1987.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
155Religiozitatea Psalmilor poetului Tudor Arghezi
Prof. Popescu Rodica Mariana
Liceul de Informatică, Petroșani
Problema religiozității Psalmilor arghezieni este axul central al tuturor exegezelor, al
acestei lucrări de cercetare, întrebare ce nu poate, în nici un fel, să fie evitată și cuprinde răspunsul
pe care oricare critic literar de -a lungul timp ului a vrut să -l nuanțeze cât mai original.
Eugen Lovinescu disocia corect poezia mistică de cea religioasă spre a semnala prezența
unor teme religioase în lirica argheziană și observa valoarea limbajului poetic religios. Pompiliu
Constantinescu, impune imaginea unui poet mistic, întrucât ,, lirica e o experiență spirituală, o
întregire a eului în ordinea cosmică ”.48Mai prudent, Șerban Cioculescu s -a mulțumit să constate
amploarea temei –religiozitatea și să -i justifice prezența atât prin educația religio asă, cât și prin
antinomia structurală care unifică ,, smerenia de afirmare a lui Dumnezeu cutrufia orgoliului
individualist al negării simbolizat prin Satan ”.49Problema religiozității a redevenit un inevitabil
nod gordian care deschide accesul spre operă. Ovidiu S. Crohmălniceanu impunea două trăsături
distincte, fundamentale, ale liricii argheziene: opoziția radicală la orice formulă poetică instaurată –
darul de a scrie ,,pe dedesubt” –și prezența masivă a filonului religios în varianta unei sensibilită ți
moderne, în spiritul teologiei negative, cu trimiteri la Pseudo –Dionisie Areopagitul și scriitori
expansioniști germani.50
Ovidiu S. Crohmălniceanu arată influența teologiei dialectice, teologie apofatică, în
centrul căreia se situeză Deus absconditus ,imaginea divinității imposibil de cunoscut prin
categoriile afirmative, ireductibilă la dimensiunile și calitățile umane, care se arată credincioșilor
doar prin intermedii. La Arghezi, se poate vorbi însă despre teologia catafatică, aplicată atributelor
revelate ale lui Dumnezeu, epifaniilor. În jurul lui Dumnezeu este un cerc de tăcere, iar a -L găsi
înseamnă a -L căuta neîncetat. De aceea cunoașterea poetică devine cunoaștere purificatoare.
Neputincios să atingă absolutul, sufletul se bucură că trăiește ,, neliniștita patimă cerească ”.51
Nicolae Manolescu consideră că Tudor Arghezi este un poet nereligios , își întemeiază
această afirmație pe o explicație mai profundă asupra substanței poeziei. Adevăratele motive ale
liricii argheziene sunt –după critic –spaima de neant, de moarte, de Nimic, de singurătate. Ele cer
,,invocarea unui Dumnezeu de legendă sau de metaforă poetică ”, religiozitatea aparținând deci
expresiei, nu și substanței.52
Rezumând ideile principale ale acestor critici în timp, putem afirma că s-au avansat
toate punctele de vedere posibile asupra poetului Tudor Arghezi: poet mistic, poet cu educație
religioasă, poet pe teme religioase, poet nereligios.
Dorința firească de a propune o interpretare personală a condus la alegerea acestei teme de
cercetare, pornind de la un evantai de opinii referitor la religiozitatea Psalmilor lui Tudor Arghezi,
având ca fundament originea psalmilor, și anume Psalmii Împăratului David.
Pentru a explica autenticitatea poeziei religioase este necesar să cunoaștem s ubstanța și
semnificațiile complexe ale religiozității ca supremă cale a sublimării ființei umane, iar pentru a
discuta ființa argheziană a trebuit să preiau din teologie observațiile privind natura omului religios.
Pornind de la această bază, am încercat să dau un răspuns în cadrul acestei lucrări la o întrebare
fundamentală : Este Arghezi o ființă religioasă? Limitele omului natural, căruia i se refuză revelația,
înțelegerea deistă uneori a divinității, individualitatea atroce, etica și morala ,,primitivă ”, angoasele
clipe de singurătate, toate sunt argumente importante care pledează pentru nereligiozitatea sa
structurală. Omul ,,natural” este prea elementar și viguros sclav al rațiunii și logicii cauzale fără să
48Marin Beșteliu, Tudor Arghezi –poet religios , Editura Cartea Românească, Craiova, 1999, p. 6.
49Ibidem ,p. 6.
50Ibidem , p. 7.
51Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale , II, Editura Minerva, București, 1972,
p. 75.
52Marin Beșteliu, op. cit . , p. 7.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
156poată depăși condiția sa de ființă a pământ ului. În sufletul său n -a coborât infinita și luminoasa
iubire prin harul divin care i -ar fi deschis calea sfințeniei explicată în cărțile cu marii martiri ai
bisericii, oferiți ca modele de viață închinată Domnului în toate mănăstirile. El știa că ilumina rea se
află la capătul unui drum lung, străbătut cu umilință, pioșenie, dar, mai ales, cu o totală lepădare de
sinele moștenit. Mai mult, trebuia să obțină lepădarea totală de lume, întrucât trebuia concentrată
ființa într -o singură iubire, cea față de Dum nezeu.53
Mai mult ca sigur, poetul nu s -a încrezut, ca totdeauna, în propriile intuiții, adaptând nevoia
de Dumnezeu la aspirațiile profunde ale individualității sale și integrând -o unui traiect al devenirii
ce are ca țel autodesăvârșirea. Tudor Arghezi și -a făurit un crez religios inspirat fiind de Biblie și
Viețile Sfinților : crede în Facere și în Dumnezeu, în existența lui Iisus Hristos, în Apocalipsă , speră
în mântuire și înțelege miezul substanțial al codului moral rostit pe muntele Sinai. Sunt elemente le
generale ale credinței conștientizate, comune oricărei ființe care a avut acces la o cultură religioasă
fundamentală și a asimilat -o profund, dirijat spre adevărurile sacre de intuiție și credința în
predestinare. Mai crede într -un Dumnezeu al pământulu i, întemeietor al miracolului lumii.
Spre alte semnificații mai adânci, nu numai că nu s -a străduit să se apropie, dar nici n -a
simțit nevoia să și le pună, întrucât credința este, pentru Arghezi, în primul rând trăire, iluminare și,
dacă este posibil, exp resie.
Prietenul său, Gala Galaction i -a intuit complexitatea, mărturisind într -o evocare că Arghezi
este religios în felul său, încercând să se apropie de Dumnezeu, dar aducând cu sine toată ,,zgura”
sufletului, ființa sa întreagă în care viețuiau la o la ltă atât tensiunea spiritului, cât și tarele plămădelii
de lut: ,, Tudor Arghezi este ca o grotă în care un hoț…și -a aruncat comorile de nestemate care s -au
amestecat cu pământ, pietre, moloz și alte impurități ”54. Personalitatea sa este reprezentativă pen tru
destinul tragic al ființei umane a secolului al XX -lea, ,,împărțită” între trăiri ireconciliabile: aspirația
religioasă vie, tenace, încrezătoare și echilibrul raționalității provenite din cultura laică și
constrângerile sociale de tot felul.
Opera lui Arghezi se impune prin procesualitatea traiectului devenirii, de la nesiguranțe la
posibile sublimări spirituale.
Relevarea fiorului mistic drept filon de aur al individualității exprese nu avansează decât o
premisă pentru înțelegerea ființei sale religi oase.
Cu totul particulară este componenta mistică a personalității argheziene. Ea izvorăște din
profunzimile eului și iradiază în toate ce -l exprimă ca pecete inefabilă ce așteaptă sau provoacă
drama religioasă propriu -zisă. Ea nu îl abate de la căutări, ci întreține flacăra acestora. Pornind de la
evidențierea capacității poetului de a intui miracolul sau a deschiderii ființei sale spre revelarea
tainelor universului se confirmă intrarea înt -un complex al căutărilor ce s -ar fi putut încheia prin
dobândir ea izbăvitoarei credințe.
Ca să fie religios, extazul creator trebuie să fie purtător al unui fior mistic și să se apropie de
intuirea prezenței divinității. De aceea, nu cred că toate creațiile geniale se integrează fără reticențe
într-o spiritualitate ev oluată. Punctul de vedere al lui Berdiaev e prea radical: ,, Genialitatea este o
altă cale religioasă, la fel de nobilă și de valoroasă ca cea a sfințeniei”55
Cultura religioasă este un domeniu impresionant al cunoașterii, cu o tradiție multimilenară și
opere excepționale, datorate unor minți strălucite. Din cărțile fundamentale, fie ele și cu o evidentă
finalitate instructivă, se pot extrage însă idei importante pentru a avea certitudinea că ne instalăm cu
instrumente mai sigure în apropierea universului poe tic arghezian. Ele oferă coerență în abordare și
posibilitatea de configurare mai corectă a problematicii. În lucrarea de față, nu mi -am propus să
realizez o cercetare interdisciplinară, ci numai o valorificare a unor sugestii împrumutate din
paradigma u nui alt univers al culturii.
În toți Psalmii poetului răsună același apel, aceeași chemare către cel nenumit.
Așteptarea, pânda, asaltul sunt ipostaze ale acestui apel. Cel ce cheamă este omul cuvântului, al
53Marin Beșteliu, op. cit . , p. 63.
54Apud Cunescu Gh., Ierodiaconul Iosif în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XXXII, nr. 7 -9, iulie -septembrie, 1980, p. 1.
55Iuri Berdiaev, Spirit și libertate , Editura Paideia, București, 1996, p. 166.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
157logosului, deci al cunoașterii. Aceasta ne ajută să interpretăm patosul vederii, atât de specific
poetului nostru, ca pe o voință de cuprindere cognitivă. A crede înseamnă, însă, a recunoaște, a
înțelege, a accepta fără să vezi. Ceea ce crede Psalmistul arghezian nu este harul spiritual al
credințe i ci, faptul material, nemijlocit, al vederii, al pipăirii.
Petru Creția într -un eseu despre credină, încearcă să definească virtutea astfel: ,,credința
este un asentiment sau o adeziune totală, neclintită și necondiționată a sufletului la o realitate ul timă
care nu poate fi supusă cenzurii intelectului sau, în alți termeni, la un adevăr indemonstrabil.56
Trădându -și vocația, cuvântul în Psalmii lui Arghezi, nici nu încălzește, nici nu unește, ci mai
degrabă pustiește și izolează. În concluzie, relația omu lui Arghezi cu Dumnezeu este o permanentă
pendulare între a crede și a tăgădui existența Lui, o continuă căutare de certitudini și de dovezi
palpabile, ceea ce denotă frământarea interioară și neliniștea fără sfârșit, de care poetul a fost
tulburat întreag a viață.
Rămâne, deci, deschisă abordarea religiozității operei argheziene dintr -o perspectivă ordonatoare.
Analiza Psalmilor , lui Tudor Arghezi depinde în măsură hotărâtoare de religiozitatea și cultura celui
care comentează textul și propune înterpretări personale. Toți oamenii simt ,,nevoia” de Dumnezeu,
toți se încred Lui în momentele de restriște. Gesturile și atitudinile lor sunt fragmentare, episodice și
au o funcție paleativă. Suntem credincioși ,,raționali”, gândim un Dumnezeu convențial ca protect or
sau confesor, adică nu traversăm o schimbare morală care să ne sublimeze în ființe religioase. Pe
același traiect, al aspirațiilor, Arghezi a început să parcurgă un traseu personal al căutării divinității
și, totodată, va traversa o experiență sufleteas că unică. Numai lui, imaginea arhetipală a Divinității i
s-a impus atroce conștiinței ca aspirație și făgăduință iluminându -i ființa, și numai el, odată simțind
chemarea, a pornit la drum cu speranța secretă în mântuire. Omul religios descoperă, mai întâi, în
sine, misterul acestei origini supranaturale a ființei și, iluminat lăuntric, trăiește prezența imanentă a
divinității în univers. Arghezi se pare că a fost înzestrat din punctul de vedere al religiozității –cu o
,,conștiință medie” care ,, este determ inată de legătura cu realitatea obișnuită, de incapacitatea
concentrării pe o altă realitate, de incapacitatea întoarcerii spre o altă lume ”.57
Schița problematicii moderne a credinței oferă o grilă pentru înțelegerea ființei
religioase argheziene pentru c ă aceleași obstacole și aceleași ezitări poetul pare că le -a descoperit
intuitiv și le -a soluționat în felul său. Fără să exagerăm cu nimic, Arghezi este exemplul complex
care ilustrează atât criza creștinismului istoric, cât și căutările de soluționare a ei înlăuntrul ființei
sale. Atât cât s -a putut înfiripa, credința în Dumnezeu, În Creație, în adevărul Cărților Sacre, în
miracolul vieții ce -l înconjoară nu l -au părăsit niciodată, chiar dacă aceste constante ale ființei
religioase sunt interferate de lim itele omului natural care întreabă, se îndoiește, cercetează. În
mentalitatea în care s -a format și intuindu -și imperfecțiunea, sufletul său arde statornic, caută
revelația mântuitoare și intuiește limitele până la care poate urca aspirația spre credință.
Tudor Arghezi este un geniu creator religios, întrucât opera sa emenă de la o ființă religioasă cu
toate imperfecțiunile ei din punctul de vedere al creștinismului istoric. El accede spre credință –așa
cum prietenul său, Gala Galaction, l -a înțeles –cu toată zgura sufletului său și arde în așteptarea
împlinirii miracolului convertirii.58
Adevărații poeți (religioși) sunt numai aceia care au intuit prezența divinității în lume și
Arghezi se consideră printre cei hărăziți cu acest dar. Acesta este gândul, p oate trufaș, cu care se
încrede Poeziei. Dacă acest gând l -a determinat să abandoneze calea sfințită, tot el i -a iluminat
împlinirea aspirațiilor profunde ale ființei sale religioase, pentru că i -a consacrat harul. Nici un alt
poet n -a reușit performanța d e a translata aspirația religioasă în poetică, în creație. Ceea ce ființei
naturale i -a fost interzis, poetului îi este accesibil, cel puțin prin șansele sublimării.
Pentru Arghezi cuvântul scris trebuia mai întâi trecut prin focul sacru al ,,chemărilor
lăuntrice”, socotind că adevăratul ,,critic” nu va fi altul decât cititorul anonim care se va identifica,
eventual cu mesajul misterios al cuvintelor folosite de scriitor. El mai zicea ,, Cuvântul este
56Petru Creția, Eseuri morale , Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2003, p. 179.
57IuriBerdiaev, Sensul creației , Humanitas, București, 1992.
58Marin Beșteliu, op. cit . , p. 77.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
158materialul principal al scriitorului alături de sentimen t, gândire și încredere în valoarea lui.
Cuvântul este un reflex interior, răstălmăcirea unui clocot în sine însuși și, apoi, izbucnirea lui într –
o formă curată și personală ”…59
Comparația cu rugăciunea este primul indiciu al includerii în poetica arghez iană a unei
mentalități religioase asupra artei.
Ea are în centru o inedită asemănare dintre ,, oamenii care se roagă pentru toți obijduiții
și remușcații și alții care suferă pentru ei ”. Atât credinciosul, cât și poetul au –crede Arghezi –o
vocație mis ionară, fundamental mesianică, de vreme ce primul se roagă pentru toți, iar cel de -al
doilea creează expresie pentru durerile și suferințele tuturor.
Eforturile poetului sunt zadarnice, Dumnezeu nu se lasă văzut. Concluzia este că, omul,
cu toată puterea minții sale, nu e în stare să străpungă universul și dumnezeiescul infinit.
Premisa de la care pornim este aceea că Tudor Arghezi este un poet religios ca și David, dar se
deosebește radical de acesta ca ființă religioasă. Credincios în esență, el nu mai p ăstrează -și nici nu
avea cum s -o facă –naivitatea, simplitatea sau candoarea ființei umane din vremea Vechiului
Testament.
După observațiile lui Iuri Berdiaev, ființa religioasă modernă este radical diferită de
imaginea arhetipală impusă prin modelele bib lice, prin două elemente de diferențiere:
individualismul pronunțat determinat de evoluția socială cu agravarea dramei existențiale și
achizițiile culturii laice prin care individualitatea s -a restructurat. În cazul lui Arghezi, se poate
adăuga fără ezitar e și orgoliul unei personalități creatoare care aspiră spectaculos la gloria unicității,
orgoliu considerat tradițional un obstacol insurmontabil în aspirația spre credință.60
Drama căutărilor absolutului, a aspirației spre ideal dezvoltă o problematică as ociată
actului de credință sau, o altă variantă a religiozității, cea specifică spiritualității moderne. Cu o
astfel de premisă a abordării, opera argheziană este, un model exemplar al noului conținut al
credinței în care s -au încrustat marile neliniști, n esiguranțe, incertitudini ale ființei umane de la
sfârșitul mileniului doi, cât și toate achizițiile din planul cunoașterii ale aceluiași interval de timp.
Se observă faptul că ceea ce -l diferențiază pe psalmistul modern de modelul său biblic
nu-i absența credinței, ci substanța ființei credincioase care se adresează lui Dumnezeu sperând în
mântuire. Și Arghezi își începe Psalmii ca și regele -poet printr -o adresare religioasă pură, în care
este prezentă smerenia, ruga, pocăința
Teologia a contribuit, fără îndoială, la înțelegerea propriei vocații religioase ca făcând
parte din aspirația eternă a ființei umane, ori la motivarea căutării ca dorință de a depăși datele
profane ale sensului vieții prin ridicarea deasupra, în transcendent.
Nu numai formulele de adresare către Dumnezeu, din începutul Psalmilor , dar și
conținutul mărturisirilor menit să despovăreze sufletul de păcate comise cu voie sau fără voie îl
plasează sigur pe Arghezi în galeria marilor spirite religioase întărite prin credință, pentru că nu mai
credința întreține sinceritatea absolută în adresarea către Dumnezeu.
Poezia lui Tudor Arghezi constituie și în acest proces al inovării o experiență unică și
exemplară. Fără să aibă legături sigure cu operele religioase reprezentative ale timpului să u, ea ne
oferă un model substanțial în care un creator religios modern își descoperă expresia adecvată.
Psalmii conțin rugăciunea autentică a unui suflet credincios care, în dorința de a se mărturisi, își
încredințează cuvintelor, dintr -un îndemn specific spre sinceritate absolută ce vine din profunzimea
credinței, întreaga sa complexitate spirituală.61Poetul arde, gândește, caută, vrea să pipăie sau să
cunoască semne într -o aspirație spirituală spre împlinire religioasă.
Dintr -o anumită perspectivă, creaț ia argheziană exprimă un poet credincios, senin,
împăcat cu destinul de ființă a pământului. Credința îi aduce pace în suflet, stări liliale de fericire
căci îl integrează în universul contopit de strălucirea luminii divine care -i decide destinul. Nici un
alt poet român n -a simțit ca Arghezi prezența divinității și n -a configurat în creație marile momente
59Baruțu T. Arghezi, Vorbiri -Convorbiri Argheziene , Editura ,,Vasile Goldiș” University Press, Arad; p. 10.
60Marin Beșteliu, op. cit. , p. 201.
61Ibidem, p. 208.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
159și tensiuni ale spiritului religios. Aproape toate ,, componentele ” substanței numinoase i -au fost
accesibile și exprimate exemplar în operă.62
BIBLIOGR AFIE
1.Marin Beșteliu, Tudor Arghezi –poet religios , Editura Cartea Românească, Craiova, 1999, p. 6.
2.Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale , II, Editura
Minerva, București, 1972, p. 75.
3. Apud Cunescu Gh., Ierodiaconul Iosif în ,,Mitropolia Olteniei”, anul XXXII, nr. 7 -9, iulie –
septembrie, 1980, p. 1.
4.Iuri Berdiaev, Spirit și libertate , Editura Paideia, București, 1996, p. 166.
5. Petru Creția, Eseuri morale , Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2003, p. 17 9.
6. Iuri Berdiaev, Sensul creației , Humanitas, București, 1992
7.ARGHEZI T. Baruțu, Vorbiri -Convorbiri Argheziene , Editura ,,Vasile Goldiș” University Press,
Arad;
62Ibidem , p. 173.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
160Tudor Arghezi -între credință și tăgadă
Prof. Lucreția P resecan
Școala Băișoara, Cluj
Tudor Arghezi este cel mai controversat poet al perioadei interbelice, fiind considerat fie cel
mai important urmaș al lui Eminescu, fie un poet „refuzat de idee” ( I.Barbu). Plecând de la
aspectele tradiționale, oferă altern ative poetice ( idei, atitudini, modalități lirice) moderne, astfel că
opera sa impresionează prin varietate și inovație.
În literatura interbelică, direcția tradițională găsea în ortodoxism o expresie a specificului
nostru național. Poeți ca Vasile Voicul escu și Lucian Blaga vor crea poezie religioasă inspirându -se
dinBiblie. Ceea ce -l deosebește pe Arghezi de poeții religioși este atitudinea lui în fața lui
Dumnezeu, care oscilează între „credință și tăgadă”. Psalmii arghezieni, 18 la număr, sunt concepu ți
ca „monologuri ale celui -care-grăiește -în-pustiu[…] Niciun răspuns din marele gol. Monologul nu
ajunge niciodată să devină dialog” (N. Balotă).
Poezia argheziană este expresia unei conștiințe frământate, aflată în perpetuă căutare,
oscilând între stări contradictorii sau incompatibile. Poetul e cuprins de tentația absolutului,
divinitatea este un ideal, iar căutarea lui Dumnezeu este menirea poetului interbelic -o conștiință
problematizantă, cuprinsă de stări contradictorii. Psalmistul exprimă sit uația dramatică a condiției
umane, căutarea dialogului cu Dumnezeu într -o lume desacralizată. Starea agonică, sentimentul
neputinței și al părăsirii de către Dumnezeu, însingurarea, conștiința propriei damnări sunt atitudini
umane reflectate în lirica mode rnă.
Arghezi a scris 18 psalmi între anii 1927 și 1967, dintre care doar 9 psalmi sunt incluși în
volumul Cuvinte potrivite , restul fiind răspândiți în celelalte volume, ceea ce atestă permanența
problematicii religioase în creația argheziană și obsesia r aportării la divinitate.
Arghezi are ca surse de inspirație cei 151 de psalmi din Psaltire , aparținând regelui David,
un capitol biblic -Cartea lui Iov , sursa livrescă fiind dublată de sursa biografică, reprezentată de cei
4-5 ani de viață monahală, asceti că la Cernica și de lecturile religioase.
În psalmii lui David, psalmistul apare în două ipostaze: ca o ființă îndurerată, chinuită,
asaltată de răutatea dușmanilor, părăsită de prieteni și ca un rege puternic, protejat de divinitate,
vestind poruncile lu i Dumnezeu.
La Arghezi, psalmistul apare în mai multe ipostaze, din toate răzbate acea oscilație a
psalmistului cuprins de frenezia credinței și măcinat imediat de „tăgadă”, de necredință asemenea
lui Toma Necredinciosul.
Din analiza psalmilor arghezieni s e identifică psalmistul –orgolios, răzvrătit, măcinat de
incertitudine, revoltat, dar și cel aflat în postura de pelerin spiritual, care se plânge de povara
dogmelor, se simte părăsit „prejmuit” și rob al ispitelor.
Poetul se dorește a fi un protejat al Divinității, e mistuit de o „neliniștită patimă cerească”,
disprețuiește lumea, dorind să piară în anonimat și păstrând în sufletul său taina comunicării intime
cu Dumnezeu: „Și să nu se știe că mă dezmierdai/ Si că -n mine, însuți Tu vei fi trăit”.
Alteori , psalmistul e un revoltat, un tâlhar de ceruri, aflat în ipostaza de vânător: „cercasem
eu cu arcul meu/ Să te dobor pe Tine, Dumnezeu”.
În versuri ca: „copac pribeag uitat în câmpie/ Cu fruct amar și cu frunziș țepos”, psalmistul
se simte părăsit de prot ecția divină, știe că este o ființă limitată, căreia îi este dat doar un crâmpei
din vasta lume: „Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină/ În care paște -un mânz”.
Deși ființă limitată, omul e măcinat adesea de oscilația între credință și tăgadă, e mistuit de
dorința de a avea un semn divin pentru a se putea dedica lui Dumnezeu: „Ard către Tine -ncet ca un
tăciune/ Te caut mut, Te -nchipui, Te gândesc”. Nefiind niciodată sigur, el devine un revoltat
imputându -i pe un ton violent lui Dumnezeu faptul că acesta și -auitat făpturile, le -a lăsat doar cu
speranța că într -o zi li se va arăta din nou: „De când s -a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n -ai mai pus
picioru -n bătătură./ Și anii mor și veacurile pier/ Aici sub tine dedesubt, sub cer”.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
161Admițând că este robul ispitelor , poetul refuză să se căiască, perseverând în atitudinea sa:
„Deprins -am gustul otrăvit și tare”. Simțindu -se egalul lui Dumnezeu, un supraom ( temă apropiată
de concepția lui Nietzsche), devine orgolios, afirmându -și puterea: „Și te slujesc; dar, Doamne,
până când?”.
Artistul, poetul blestemat, cunoaște și el o existență paradoxală, rodind, zămislind împotriva
firii, ceea ce îi provoacă suferința. Exasperarea este atitudinea prin care omul nu caută să -și
depășească sau să -și anuleze condiția, ci să și -o împlinească: „În rostul meu Tu m -ai lăsat uitării/ Și
mă muncesc din rădăcini și sânger”. Acesta este reproșul permanent adresat divinitații care nu -i dă
răspuns, care refuză să dialogheze -uitarea, golul.
Dacă psalmistul apare în ipostazele specifice murito rului de rând, Dumnezeu apare în
ipostaze mult diferite de cele ale poetului. Cea mai frecventă ipostază este aceea de spirit justițiar, în
care Dumnezeu „ceartă neamurile și stinge numele lor”. Divinitatea vine să restabilească ordinea,
reducându -l pe om ul supus deșertăciunii la materia din care l -a creat: „Prefaci în pulbere măruntă/
Puterea dârză și voința cruntă./ Faci dintr -un împărat/ Nici praf cât într -un presărat”.
În antiteză cu acel spirit justițiar, apare un Dumnezeu milostiv, ziditor de lume ca re își
protejează făpturile: „Îngerii tăi grijeau pe vremea aceea/ Și pruncul și bărbatul și femeia”.
O altă ipostază a lui Dumnezeu este reprezentarea antropomorfică ( întâlnită adesea în
basmele românilor), divinitatea e rugată ca după moartea poetului s ă coboare pe pământ: „luând
înfățișarea unui gospodar/ Să aibă grijă de iezi, cățelandri și pisoi”.
Foarte frecventă este ipostaza izolării divine (Deus Absconditus), cenzurând cunoașterea
umană. Dumnezeu se izolează într -o cetate imaginară, o cetate inacc esibilă muritorului de rând.
Divinitatea nu dă curs rugii omului dornic de cunoaștere și de aceea absența divinității produce
durere poetului: „Încerc de -o viață lungă să stăm un ceas la sfat/ Și te -ai ascuns de mine de cum m –
am arătat./ Oriunde -ți pipăi p ragul cu șoapta tristei rugi/ Dau numai de belciuge cu lacăte și drugi”.
Din versurile: „Ești ca un gând și ești și nici nu ești/ Între putință și -ntre amintire” reiese
faptul că Dumnezeu e o virtualitate, un gând, o amintire, este inefabilul, este ca o il uzie a
absolutului, acea himeră care dă sens existenței umane: „ești visul meu din toate cel mai frumos”.
În orice formă s -ar prezenta, Dumnezeu rămâne un mister cosmic fiind inaccesibil pentru
Arghezi. Constatând limitarea la care este condamnată ființa u mană, poetul este dominat de
mâhnire, devine exasperat în fața neantului, răbufnește într -o ultimă cerință, într -o ultimă rugăminte
de a ajunge la adevărul absolut: „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”.
Sufletul arghezian arde cuprins de flacăra cunoașter ii, refuzul divinității de a -i da un semn
pentru a i se putea dedica, face ca poetul să rămână un om măcinat de oscilația între credință și
necredință, face ca misterul să adâncească zbuciumul sufletesc, iar Dumnezeu să rămână un ideal,
ideal spre care râv nește orice ființă umană.
Psalmii arghezieni exprimă chinul dramatic al unui spirit însetat de cunoaștere, deschis spre
infinitul lumii, dar în același timp incapabil de a găsi căile și mijloacele pentru a realiza acest vis.
Căutarea este sisifică „fără de folos”, alimentată de cel mai frumos vis al omului, căutarea
absolutului, identificat cu divinitatea.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
162Copilărirea ca ipostază a creatorului Tudor Arghezi
Prof. Raț Ileana –Manuela
Șc.cu cls. I –VIII „Mihai Eminescu” ,Mediaș, jud.Sibiu
1.Tentația jocului
Joaca este o formă de manifestare întâlnită la copii, care încearcă să scape de rutină cu
ajutorul imaginației. Aceștia încalcă toate regulile impuse de rațiune, de natură, de tot ceea ce este
realizabil, prin crearea unor personaje sup ranaturale pe care le comandă sau în locul cărora se pun
chiar ei, impunând viziunea lor de viață. Joaca se întâlnește de cele mai multe ori în poezii cu
conținut destinat unei anumite categorii de vârstă: copilăria, dar și în proza care vizează
experiențe le și fazele formării caracterului unui personaj, de la vârstele cele mai fragede.
Fără să se confunde, în totalitatea ei, cu jocul, creația argheziană marcată, în atâtea dintre
momentele sale de tensiuni dramatice, îl propune totuși ca o componentă a atit udinii creatoare.
După apariția primului său volum de versuri, în 1927, poetul se destăinuie: “Să mă păzească
Dumnezeu, nu am căutat să fac literatură, dar am căutat cuvintele care sar și frazele care umblă, de
sine stătătoare.[…] Însă căutând cuvinte sări toare și găsind puține, am înlocuit natura lor printr -o
natură de adaos și m -am apucat să fac resorturi pentru cuvinte, ca să poată sări. Jucăria e de altfel
lesnicioasă de fasonat: constrângi cuvântul să fie strivit între un arc și un capac și când vrei s ă sară
cuvântul dai drumul la capac și când vrei să stea încordat pui capacul la loc și închizi cârligul. Atâta
tot. Recunosc că e un joc ridicul, care nu poate ispiti un om grav și jocul devine și mai ridicul când
voi mărturisi că -l făceam cu convingere ș i gravitate. Aș fi fost în stare să ucid pe omul care nu m -ar
fi lăsat să mă joc noaptea cu resorturile și maimuțele mele. […] N -am făcut altceva nimic, m -am
jucat.”63
Această confesiune insinuează un fel de ruptură în ontologia limbajului arghezian. La
acest nivel, limbajul pare format din cuvinte –substanțe și cuvinte –viețuitoare. La nivelul
contextului limbajul pare format din cuvinte –jucării, din fraze –jucării. Aspectul lui general este
acela de atelier, în centrul căruia poetul –meșteșugar își exercită vocația ca meserie.
Arghezi își prezintă arta verbală ca un joc cu arcuri și capace: “…am căutat cuvinte
virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie: le -am excitat aroma, le -am avivat rănile cu sticlă pisată
și le-am infectat pe unele complet: și cum de la ele la azur e o distanță directă, o corespondență, am
făcut pe cale artificială și cuvinte oglinditoare sau străvezii și am silit să intre în lumina lor
eterogenul, ca într -o vitrină de optician ambulant. Mai pe scurt, m -a posedat intenția de a
împrumuta vorbelor însușiri materiale, așa încât unele să miroasă, altele să supere pupila prin
scânteiere, altele să fie pipăibile, dure sau musculate și cu păr animal.”64Estetica argheziană, în
cadrul acestui articol, ar fi o estetică a jocului, rezult ată din eșuarea unui ideal mai vechi, de a face
“o fabrică de jucării”. Un sentiment delicat străbate însă pentru lucrul mâinilor lui: “Căci și jucăriile
au drama lor, călugăria lor, fecioria lor, care nu se potrivesc cu meșteșugurile nici unui
parvenitism .” Asemenea jucării “nu mai sunt obiecte manufacturate, ci adevărate făpturi spirituale,
a căror ivire nelămurită și -a găsit în temperamentul inhibativ al scriitorului neapt confesiunii
directe, sincere și explicite, acea frână a ironiei și a mistificării dispusă a servi arme neprietenilor
literari.”65
Sub acest nivel, Arghezi ne invită să -l însoțim în atelierul său de “jucării verbale”.
Fabricantul de “jucării” muncește jucându -se, vizând în universul cuvintelor, realizarea
unei noi lumi.
63Tudor Arghezi, Ars poetica ,Ediție îngrijită, prefață și note de Ilie Guțan, Cluj –Napoca, Editu ra Dacia, 1974, p.101
64Ibidem, p.102
65Șerban Cioculescu, Argheziana , Bucure ști, Editura Eminescu, 1985, p.108

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
163În calitate de meșteșugar poetul trudește pentru realizarea produselor sale, situându -se în
spațiul “seriosului” existenței. Pe acest teren plăcerea și bucuria ludică sunt aproape excluse. De
îndată însă ce artizanul își tratează cuvintele ca pe niște jucării, senzația de efort dispare.
Cel care este fascinat de jocul său, cel care face din orice obiect la îndemână o jucărie,
este copilul. În raport cu viața frământată a omului matur, jocul infantil propune o imagine a
originarei libertăți paradisiace.
Mărturisind că î și face jocul “cu convingere și gravitate”, poetul adoptă, de fapt, o
atitudine tipică jocului infantil.
Din perspectiva ușurinței și libertății muncii meșteșugarului, interpretate ludic,
potrivirea cuvintelor apare opusă gravității existențialității extr aludice.
“Meșteșugul ăsta pueril”, una dintre formulele definitorii, în “Ars poetica”, pentru actul
creator, angajează atât ipostaza artizanală, demiurgică cât și copilărească a poetului.
Reprezentându -și creația, viața, ca un joc, poetul pune în viziune o nuanță de maliție,
fără sesizarea căreia nu -i vom percepe cu adevărat sensul. În joc filistinul vede o pierdere de vreme
plăcută, arivistul o frivolitate condamnabilă, iar triburile primitive iau jocul foarte în serios, crezând
în puterile lui magice. P entru copil, jocul e o necesitate vitală. O necesitate rămâne și pentru omul
matur, dacă și -a păstrat sufletul ingenuu, cu deosebirea că preferințele acestuia merg spre jocuri mai
rafinate.
“De –naturarea, trecerea de la natură la artă, nu poate fi decât joc.”66“Copilul care
construiește castele de nisip se joacă, însă muncitoarea, care confecționează păpuși, ori mecanicul,
ce lucrează într -o fabrică de jucării –nu se joacă.”67O asemenea distincție e destul de clar sugerată
în teritoriul operei arghezien e. Situate sub semnul jocului, în înțelesul lui autentic, rămân însă
poemele în care poetul meșteșugar își uită propriul efort dureros pentru a regăsi, prin “copilărire”,
vârsta ingenuității originare și lipsa de griji.
“Ceea ce e jocul pentru copil, pent ru adulți ar fi contemplarea, interpretarea sau
producerea operei de artă. În timp ce jocul copiilor reproduce schematic și naiv activitățile
oamenilor în vârstă, arta –joc superior –reface, când e realistă, cu mijloace proprii, imaginea vieții
și, fără să posede însușiri magice, de soiul celor pe care cred primitivii că le -ar avea jocurile lor,
exercită o influență asupra existenței umane.”68
Arghezi insinua că miopia omenească se ascunde în a privi lucrurile într -un mod
copilăros, a le lua “în joacă”. J ocul are înțelesul său, ghidușiile sale sunt câteodată mai aproape de
esența omenească, decât foarte multe din îndeletnicirile considerate “serioase”.
“La nivelul poeticei implicite, analiza textuală a poeziei argheziene permite să se
degajeze o impresie de ludic, concretizată sub formă de performanță prozodică: […] răsturnarea
topicei curente prin utilizarea inedită a pronumelor relative, prin așezarea la distanță a
determinantelor; talentul pentru versul introductiv și versul final, lărgirea spațiului i nterior al
unităților prozodice, recursul la poantă, etc.”69
Jucându -se, poetul procedează tot mai mult la o explorare a lumii din jur, împreună cu
cei mici și sub unghiul candorii infantile.
Jocul posedă o facultate mimetică. Imaginația infantilă își per mite o mare libertate, dar
se complace mereu să reproducă acțiunile mature. Jocul produce o serie de caricaturi ale ocupațiilor
serioase, cărora Arghezi se amuză să le releve absurditatea. Activitatea ludică păstrează o libertate
spirituală pe care preocup ările grave omenești le -au pierdut. Plăcerea ludică este la Arghezi o
bucurie absolut curată.
66Ștefan Augustin Doinaș, Ludicul–vector principal al creației argheziene , înLectura poeziei , București, Cartea
Românească, 1980, p.126
67E.Fink, Le jeu comme symbole du monde , p.187, ap.Ștefan Augustin Doinaș, op.cit., p.117
68Dumitru Micu, Opera lui Tudor Arghezi ,Eseu despre vâ rstele interioare, Editura pentru Literatură, 1965, p.240
69Ștefan Augustin Doinaș, Ludicul –vector principal al poeticii argheziene înLectura poeziei , București, Cartea
Românească, 1980 , p.129

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
1642. Copilărirea ca stare de grație
Arghezi mărturisea că a fost obsedat treizeci de ani de o temă poetică: “E vorba de
existența neîntreruptă de nici un relief , a unei familii de ceea ce se numește oameni de
treabă…Înțelegi? Nici o tragedie, nici o complicație, nici o fatalitate: însă toată poezia unui nucleu
de viață trăită în tovărășie și solidaritate și întoarsă din vijelia civilizației bulevardiene între cop ii,
albine și curci.”70
Sursa părții celei mai reprezentative și durabile a creației marelui scriitor este formată
din nostalgia acestei vârste, din visul unei stări de copilărie mirifică, din drama căutării de sine, cu
toate implicațiile ei etico –filozo fice și sociale.
În articolul “Poezia”71Arghezi afirma că “poezia e ceva care nu e nimic” iar în “Ars
poetica”72afirma că “poezia e însăși viața”. Aceste două afirmații nu se pun de acord. Singurul
spațiu capabil să le “cuprindă pe amândouă, să le pună de acord, ar fi al ludicului, înțeles ca tip de
activitate umană specifică (jocul) care se leagă de o anumită vârstă reală (copilăria) sau adoptivă
(copilărirea).”73
Ștefan Augustin Doinaș afirma că “Ludicul constituie vectorul principal al poeticii
arghezie ne. El introduce copilăria, ca vârstă adoptivă a poetului și copilărirea ca atitudine în fața
lumii și vieții.”74
Condiția interioară a jocului este copilăria, ca vârstă adoptivă. Dar în terminologia
argheziană ea se numește “copilărire”. Această copilărir e implică inocență și naivitate. Poetul nu
devine într -adevăr copil ci, copilărindu -se, se reîntoarce în mod deliberat spre începutul lumii, unde
totul i se pare nou și totul trebuie spus din nou.
Orice mare scriitor reface lumea, pentru că se străduiește să o vadă ca și cum timpul și
istoria nu ar exista. Arghezi a subliniat că poezia are în sâmburele ei o “divină naivitate”: “Poezia e
copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur, al bătrânilor, peste durere,
dezamăgire și suferință”.75
În anul 1935, poetul mărturisește: “Nu mă miră nimic și nu tăgăduiesc nimic, poate că totul
întotdeauna e adevărat. Ultimul meu proiect este să mă reduc, să mă înec în mine și să ajung cel mai
prost om de pe lume, dar, știi. Un prost adevărat, de la alfa l a omega, un total…”76Sceptic în ceea
ce privește posibilitățile de cunoaștere ale intelectului, scriitorul ajunge să se îndoiască de utilitatea
filozofiei, de rostul învățământului teoretic, să elogieze prostia, ca fiind mai aptă să pătrundă în
filozofia v ieții decât gândirea cultivată.
Repulsia scriitorului față de filozofie, neîncrederea sa temporară în forțele rațiunii nu
sunt străine de valul de antiraționalism care a inundat cultura europeană burgheză și a pătruns între
cele două războaie mondiale și în cultura românească.
La Arghezi deprecierea sceptică a rațiunii se conjugă constant cu prețuirea ființelor cele
mai umile.
Într-o rugăciune, poetul, resemnat cu situația de a nu putea scruta cu mintea esența
lumii, roagă furnica să -i împărtășească din știința ei: “Furnică strângătoare și care ostenești fără
răgaz toată ziua, toată vara, tu care îți cunoști bobul de pământ din puzderii, cu ascunzătoarea
cuibului dedesubt, tu poate știi mai multe decât cărțile și le deschizi mai drept decât cheile mele.
70Tudor Arghezi, Bilet de papagal , înRevista fundațiilor ,nr.10, 1938
71Tudor Arghezi, Poezia , 1933
72Tudor Arghezi, Ars poetica , Cluj -Napoca, Editura Dacia, 1974
73Ștefan Augustin Doinaș, Ludicul –vector principal al poeticii argheziene ,înLectura poeziei , București, Cartea
Românească,1980, p.114
74Ștefan Au gustin Doinaș, Ludicul –vector principal al poeticii argheziene, înLectura poeziei, București, Cartea
Românească, 1980,p.130
75Tudor Arghezi, Poezia , înArs poetica , op.cit., p.164
76Tudor Ar ghezi, Însemnări de ignoranță înMuzică și poezie I, nr.1, noiem brie, 1935, p.4

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
165Suie-te pe masa mea cu garoafe și vorbește înțelesului meu, micșorat ca să te asculte și smerit ca să
primească.”77
Gândurile poetului trădează decepție și durere. Decepția de a fi răscolit în zadar
tomurile învățaților și de a nu cunoaște din viață decât latura ei exterioară.
Oricât de vag, poetul intuiește calea sigură a cunoașterii, își dă seama că numai
observația stăruitoare a vieții ne poate călăuzi către esența ei. În acest sens trebuie interpretată
continua invocare a gâzelor și dobitoacelor.
Copi lărirea se înscrie în mecanismele poeticii, este programatică:
“Fă-te, suflete, copil
Și strecoară -te tiptil
Prin porumb cu moț și ciucuri,
Ca să poți să te mai bucuri…”
(Creion )
Condiția naivității ține de o transfigur are existențială, de pogorârea unui har nedorit, dar
care face parte din destinul creatorului de poezie, dominat de gestul anonim al unui alt Creator:
“Cu toate că i -am spus că nu mai vreau
Mi-a dat noaptea -n somn să beau
Întuneric, și -am băut urna întreagă.
Ce-o să fie, o să se aleagă.
Puteam să știu că -n zeama ei suavă
Albastră alburie, era otravă?
M-am îmbăta t? Am murit?
Lăsați -mă să dorm…M -am copilărit.”
(Transfigurare )
Aceasta este copilărirea ca bază a jocului poetic. Copilărindu -se, poetul nu mai face parte dintre
oamenii de rând.
Copilărirea, ca o condiție a jocului, nu elimină sensul existenței. Dimpotr ivă, a te
copilări înseamnă a vedea lumea și viața ca un inocent.
“Copilărirea” este în primul rând, regăsire a inocenței dintâi a ființei. Jucându -se,
sufletul copilărit învață să construiască o lume. Înainte de a se juca imaginând el însuși universuri,
poetul caută și descoperă jocul în chiar spectacolul lumii.
“Ochiul copilărit reduce totul la dimensiunile universului minor, de pură imitație și de
mișcare gratuită a imaginației –univers văzut ca joc și construit ca joc; în natură poate fi descoperit
jocul unui zmeu –copil, iar poetul va fi liber, la rândul său, să se joace cu măruntele făpturi,
procedând la transformări și substituiri, după modelul demiurgic. Lumea, cu nesfârșita ei varietate,
devine o jucărie în mâna unui demiurg –artizan și iluzio nist.”78
77Tudor Arghezi, Dă-mi, Doamne înRevista Fundațiilor , I, nr.1, ianuarie 1934, p.27
78Ion Pop, Jocul poeziei –Meșteșug și joc la Tudor Arghezi , Cluj –Napoca, Editura Dacia, 1976

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
166Universul mărunt în opera lui Arghezi
Prof. Neluța Rese dea
Școala Generală „O. Densusianu” ,Hațeg
Arghezi este poetul care a reușit să se detașeze de influența covârșitoare pe care a lăsat –
o marele poet Eminescu, cu toate că admir ația pentru el se apropia de adorație exprimându -se
referitor la acesta astfel: „ Pășiți încet cu grijă tăcută feții mei/ Să nu -i călcați nici umbra nici florile
de tei/ Cel mai chemat s -aline, dintre toți și cel mai teafăr,/ Și -a înmuiat condeiul de -a drep tul în
luceafăr”.
Ceea ce rămâne uimitor și nou în opera lui Arghezi este capacitatea de a pendula mereu
între tragicul existenței omului pe acest pământ și nesiguranța, incertitudinea care îl încearcă pe cel
care cercetează taina lucrurilor și mai ales c ondiția omului, și ludic –trăsătură constantă a geniului
lui, de la tehnica versificației și a îmbinării cuvintelor și până la lumea pe care o zugrăvește.
Autorul Arghezi dovedește un spirit de copil, jucăuș precum versurile, o naivitate, dar în
același timp și o filosofie originală asupra poeziei și mai ales asupra cuvântului. Influențat de întâia
preocupare pentru munca migăloasă și dificilă a făuririi de ceasornice, Arghezi transpune concretul
acestei munci în abstractul mânuirii cuvintelor. Mărturiseș te el însuși, modul în care a potrivit
cuvintele: el caută cuvinte precum ar căuta piese pentru ceasornice,, cuvinte neobișnuite, însuflețite
ca și lumea sensibilității sale, cuvinte care „sar”, fraze care „umblă”, face resorturi pentru a -și
determina cuvi ntele să sară, făurește poezia după tehnica unui ceas, însă de acesastă dată va fi unul
însuflețit. Astfel scrie în propriile mărturisiri o adevărată alegorie a creației: „Eu, care m -am jucat,
știu și mi -am făcut socoteli , să vâr într -o pagină de versuri , ca într -o colivie cu sârmele paralele,
lucruri și viețuitoare care trebuie să se bată unele cu altele, să se extermine și să se întovărășească
rar la câte un ceas de universală hodină. N -am făcut altceva nimic, m -am jucat…”
Joaca lui Arghezi cu cuvint ele s -a inspirat de la simboliști căci asemeni lor, acesta
descătușeză forța latentă a lor, însă a mers mult mai departe erijându -se într -unceasornicar al
cuvintelor, potrivindu -le într -una, neobosit, păstrând acea prospețime inițială până la vârsta
senect uții.I. Negoițescu afirma că „ Arghezi a eliberat arhaismele de colbul trecutului îndepărtat și
neologismele de sfiala instalării lor în graiul românesc, dând tuturor cuvintelor același temerar
statut de actualitate și aceeași înaltă calificare artistică, s mulgându -le deopotrivă din sintaxa
tradițională cuviincioasă, pe care a biciuit -o, a zdrobit -o, a frământat -o altminteri, orânduind -o
după gustu său propriu și ma cu seamă conformând -o puterii sale de creație expresivă ieșită din
comun ”.
O latură a poezie i sale mai puțin adusă în atenție a fost tocmai cea care îi ținea spiritul
proaspăt și pur, o latură inspirată de oaza de căldură și liniște din strada Mărțișor, -locul din care
poetul își lua puterea.Aici trăiau viețuitoarele mărunte, aici era o lume par alelă realității, cu
Ydreanță și cu Hoțu, cu Zmeu sau mâțele Alba, Jia Linx ori Schija, cu furnicile și lăcustele din
grădină , cu brotăceleul și ariciul, cu buburuzele și mai ales cu dragii săi copii Mițu și Baruțu.
Așa cum poetul a cercetat, a atins, a frământa noroiul, mucegaiul și putreziciune, așa
cum a urcat cu spiritul până la Dumnezeu pentr a -i pipăi existența, așa a coborât cu candoare și
gingășie asupra lumii gâzelor sau a animalelor din curte, așa le -a dat glas pentru a încânta chiar și
astăzi g enerații de copii.
Arghezi mărturisește intenția sa de a dărui oamenilor crâmpeie din lumea
necuvântătoarelor, le dezvăluie și modul inedit de a picta cu cuvinte această lume prin poezia
Cuvânt, care deschide volumul Versuri de seară: „ Măcar câteva crâmp eie,/Măcar o țandără de
curcubeie, Măcar nițică scamă de zare,/ Nițică nevinovăție ,nițică depărtare…”
Aceste versuri despre care adesea părinții, copiii și chiar unii profesori afirmă că sunt
dificil de aboradt la nivelul clasei a VII -a, căci sunt incl use într -unul din manualele utilizate au rolul
de a trezi interesul elevului pentru minunatele poeme care urmează.
În acest volum Arhezi surprinde uimirea unui păianjen, care are și el „nevoi și dureri ”,
„munca lui”, „casa prinsă de urcior”, față de nimi cnicia propriei persoane în raport cu omul (Seara),

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
167redă în cel mai original mod posibil legenda vacii lui Dumnezeu, pe care acesta a făcut -o din scuipat
și lut, care cu toate că e cât o boabă de cafea și are două coji în spinare pentru a le folosi la zbor își
acceptă condiția efemeră, și așteaptă supusă să fie înghițită de lună.
Un alt portret de gâză p care îl găsim în Versuri de seară, este al lăcustei, goanga cu
pălărie, cu cămașa stacojie, cu ochii precum rubinul, lăcusta care trece prin lumea scriito rului
scuturând păpădiile, contribuind astfel la regenerarea unei noi populații de flori. Aici gingășia cu
care o descrie și seriozitatea cu care îi vorbește lăcustei, nu pot lăsa neatinsă de duioșie inima
cititorului.
Tot aici autorul vorbește cu vântul, hoț de frunze neobosit, cu o furnică naivă care
confundă picioarele scriitorului cu crengile unui copac, o furnică ocupată și grăbită ca toate suratele
ei sau cu un licurici.
Mesajele transmise prin aceste imnuri închinate micilor viețuitoare constituie o
adevărată pledoarie pentru lumea atât de ignorată de majoritatea dintre oameni, dar și o predică
pentru umanitate și sensibilitate.
Un alt volum în care Arghezi completează lumea universului mărunt, a boabei și a
fărâmei, cum a numit -o chiar el este Peo palmă de țărână în care aduce în atenția cititorului lumea
altor animale, a celor de curte, animale care zilnic ne umplu existența fără măcar să conștientizăm.
Eroii din acest volum sunt cei din strada Mărțișor, Zdreanță cu înfățișarea lui de pungaș,
care are propriile strategii pentru a -și duce la capăt năzdrăvăniile, porumbeii, murgul, găinile și
chiar furnicile care trăiesc în casă.
Sensibilitatea scriitorului se strecoară dincolo de lumea spiritului, în lumea materiei
pentru că el este capabil să c unoască, pe lângă sentimentele copiilor sau ale animalelor de casă sau
ale gâzelor, chiar și sentimentele obiectelor: tot ceea ce se află în preajma autorului trăiește și mai
ales simte: creionul și jucăriile.
Arghezi mărturisea care este secretul său în comunicarea cu aceste vietăți sau lucruri
neînsuflețite și chiar neînsemnate pentru majoritatea: „ În fiecare lucru tăcut, auzul descifrează o
șoaptă ca într -un clopoțelîncremenit pe costumul de bal, din dulapul clovnului în vacanță. Adie
piatra, cântă lem nul, șuieră huma, de o dospire interioară. Ți se pare că sunt leneș: ascult ”–
„Sâmburi din miezuri.”
Printre copii și un scriitor densibil, alături de pisici și câini se află și gâze și ierburi.
Unele prind viață, vorbesc, gândesc, simt și trăiesc. Print re aceste entități concrete mai există și
altele mai puțin obișnuite: cuvintele. Rătăcite printre pagini de joc și joacă, de sentimente exprimate
și împărtășite se află cuvintele, care se contaminează. Se joacă după voia și la îndemnul
Dumnezeului lor –poetul Arghezi.
Tot universul lui Arghezi se raportează la Universul cel adevărat, simte și trăiește după
aceleași legi, iar Atotștiutorul și Atotputernicul nu face exceptie. Ba chiar și moartea intră în joc.
Jocul este liantul care unește generații, unive rsuri și lumi, cuvinte și trăiri, realități și
abstracțiuni, este o constantă și o trăsătură a omului și a poetului Tudor Arghezi.
Arghezi rămâne autorul unei impresionante opere iar orice vers al său este un apogeu al desăvârșirii
poeziei moderne româneș ti, iar I. Dodu Bălan consideră că acesta este, pentru literatura română
omologul lui V. Hugo, din perspectiva reformei limbii.
Bibliografie:
1.I. Dodu Bălan, Momente ale liricii românești în secolul XX, Editura Fundației România de Mâine
2. Tudor Argh ezi, Opere, Editura Erc press.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
168Cuvântul, esență a universului în creația argheziană
Prof. Maria Romaga
Prof. Mircea Romaga
Grupul Școlar Nr.1 Câmpulung Moldovenesc, Jud. Suceava
În numeroase articole și poezii, Tudor Arghezi vorbește despre m unca sa de giuvaergiu . Una din
ideile afirmate de acest „ostenitor mut”, cum se autodefinește poetul, este travaliul artistic
îndelungat, aplecarea cu trudă asupra cuvântului, arta migăloasă a scrisului. Pentru artist, munca
îndelungată este una din condiț iile realizării unei creații durabile, iar cuvântul, esență a Universului
(Rugă de seară, Testament ).
Textele poetice prin care elevii iau cunoștință de arta argheziană sunt legate de tema creației și a
creatorului, desigur, la nivelul de percepere sp ecifică vârstei. În esență, ideea centrală a cuvântului
îndelung căutat o găsim de la poezia „ O furnică ”, pe care elevii o studiază din clasa a V -a, ori
„Cuvânt ”-în clasa a VII -a, la toate celelalte ce se studiază la liceu: „Testament”, „Lumină lină”,
„Epigraf”, „Cuvinte stricate”, „Ex libris”, „Postfață”, „Inscripție”, „Flori de mucigai” etc.
Desigur, va fi explorat întregul univers tematic, descoperind, de fiecare dată și mai profund, abisul
neliniștii fie din poezia filozofică ori lirica existențială, f ie din poezia iubirii ori cea socială.
Fascinația lumii înconjurătoare, a întregului Univers se relevă prin poezia boabei și a fărâmei.
Dintr -o realitate, uneori neobișnuit de banală, se naște universul ficțional, ce trece într -o altă
dimensiune: a jocului de imagini și de cuvinte, a inovațiilor lexicale neașteptate și surprinzător de
potrivite , a unei capacități de expresie nebănuite.
Adresarea directă creează afinități cu ale cititorului, ambii -creator și lector, parcurgând etapele
arderii creatoa re, ambii strecurându -se printre metafore, ca, în final, printr -un fel de magie, ambii să
rămână uimiți de forța cuvântului. Drojdiile de zare se suprapun imaginii curcubeului, slova de foc
și slova făurită nasc o creație durabilă, iar lumina lină a împăcă rii se așterne peste spiritul de
sacrificiu. Intensitatea trăirii se mai domolește parcă prin poezia peisajului ( Târziu de toamnă, Vânt
de toamnă ), ca mai apoi să ia locul reflecțiilor cu privire la datoriile oamenilor față de semenii lor –
familie, țară ( Inscripție pe o ușă ).
Pentru că în clasa a X -a am avut în vedere, mai ales, artele poetice , la clasa a XII -a ne-am axat
preocupările pe studiul liricii existențiale, atât în ce privește căutarea lui Dumnezeu din Psalmi , cât
și confruntarea cu moartea dinDuhovnicească, De -a v-ați ascuns, De ce -aș fi trist ?
Provocările textelor ne -au condus la puterea Divinității, la puterea Cuvântului din lirica
argheziană, dar și la concepția poetului: „Pretutindeni în toate este poezia, ca și cum omul și -ar
purta capul cuprins într -o aureolă de icoană ”.
Arghezi -omul este dublat de un altul, discipol al lui Dumnezeu, măcinat de îndoială și zbucium
sufletesc; când avântat în zbor de vultur măreț, când îngenuncheat de tăgadă și de neliniștea
veșnicei căutări . Poate, tocmai pentru a -și alunga temerile și a dobândi liniștea pentru oboseala zilei,
poetul abordează o astfel de specie literară.
Psalmul care deschide seria acestor poezii este cel care definește aspirația argheziană: Așputea
vecia cu tovărășie / Să o iau părtașa gândurilor mele; / Noi viori să farmec, nouă melodie / Să
găsesc –și stihuri sprintene și grele . Un altul, Tare sunt singur, Doamne, și pieziș, dezvăluie
drama poetului -om pe care Dumnezeu l -a părăsit, lăsându -l singur. Primul vers, care dă și titlul
psalmului, e strigătul deznădăjduit al celui uitat, părăsit și pribeag. În final el solicită trimiterea din
partea Divinității, din când în când, a unui semn, printr -un mesager inocent, care să -l îndrume: În
rostul meu tu m -ai lăsat uităr ii / Și mă muncesc din rădăcini și sânger. / Trimite, Doamne, Semnul
depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger, // Să bată alb, din aripă la lună, / Să -mi dea din
nou povața ta mai bună.
După lectura și interpretarea succintă a mai multor Psalmi din volumul Cuvinte potrivite , ne-am
oprit asupra unuia, relevant pentru ilustrarea oscilației între credință și tăgadă -Te drămuiesc în
zgomot și -n tăcere .Arghezi imaginează aici toate ipostazele dumnezeirii:
– Dumnezeu este creatorul lumii, șoimul meu cel căutat ;

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
169- Este zeu îndepărtat, visul cel frumos ;
– Este spiritul justițiar, Pari când a fi, pari când că nu mai ești;
– Este speranța, Vreau să Te pipăi și să urlu: Este!
Dincolo de tema pendulării poetului între a crede necondiționat și a tăgădui existența lui
Dumnezeu, rezonanța deosebită o descoperim într -o expresivitate aspră și un stil concentrat. La
nivelul sintactico -morfologic, ca și la cel lexical, poetul aglomerează raporturi coordonatoare,
complemente, verbe la prezent, expresii figurate.
Pentru a pătrunde semnificațiile poeziei și forța Cuvântului în creația argheziană, elevii au lucrat
în patru grupe, fiecare având în vedere câte o strofă și câteva aspecte asupra cărora să reflecteze:
GRUPELE ASPECTE VIZATE OBSERVAȚII ELEVI
1 1. Vânătoarea în absolut
– monologul adresat;
– sensurile verbului a drămui ;
– antinomia zgomot / tăcere;
– semnificația prezentului
pândesc ,
– comparația ca pe vânat;
– rolul conjunctivului;
– interogația retorică : Să Te
ucid?
– finalul incert: Sau să –
ngenunchi a cere?Monologul nu se transformă în dialog
iar absența replicii divine creează o
anumită stare de tensiune;
Verbul a drămui are un sens propriu:
a împărți cu minuțiozitate și unul
figurat: a cântări amănunțit cu mintea, a
cumpăni. Aici este vorba de cel figurat.
Disocierea celor doi termeni se pune
în relație cu verbul a drămui , dar și cu
cele specifice vânătorii a pândi, a
ucide ;
Prezentul intensifică dramatismul
trăirilor inter ioare;
Conjunctivul oferă o soluție posibilă,
dar puțin probabilă prin interogația
retorică;
Comparația ilustrează dorința de
concret;
Interogația filozofică e îndrăzneață,
ea presupune renunțarea la credință;
Finalul propune smerenia, ruga
fierbinte cerând îndurare în genunchi.
2 2. Căutarea și formele
divinului:
– opoziția credință / tăgadă ;
– semnificația căutării;
– de ce dârz și fără de folos? ;
– ce vă sugerează afirmația Ești
visul meu;
– semnifiația versului final:
Și nu -ndrăznesc să te dobor din c er
grămadă .Strofa începe cu nelipsitul crez
filozofic al poetului, ce sugerează
pendularea între a crede în Dumnezeu
și a tăgădui existența lui;
Poetul caută dovezi palpabile,
concrete, dar eșecul îl face
neîncrezător;
Credința rămâne pentru po et doar un
vis frumos, de neatins;
Atitudinea de revoltă alternează cu
una de venerație.
3 2. Căutarea și formele
divinului:
– rolul comparației:
Ca-n oglindirea unui drum de apă
– rolul repetițieiverbului a
părea :
Pari când a fi, pari când că nu mai ești ;Prin comparație se evidențiază doar
iluzia aflării lui Dumnezeu;
Repetiția amplifică îndoiala existenței
lui Dumnezeu, incertitudinea,
nesiguranța;
Simbolu l și elementele terestre
exprimă metaforic credința că

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
170- simbolul cosmic stele;
– elementele terestre peștii,
taurul ;
– asemănarea cu Psalmul
biblic.Dumnezeu este Creatorul lumii, al
Cerului și al Pământului;
Imaginea versului de final al strofei
aduce în prim plan pe aceea a cerbului
care se adapă ( Psalmul 41 din Vechiul
Testament).
4 3. Priveghiul psalmistului:
– poziția singulară în marea
poveste ;
– măsurarea cu Dumnezeu;
– semnificația verbelor: urlu,
Este!
– finalul –simbol al poeziei.Poetul este singur în lumea creată de
Dumnezeu, cu care vrea să se măsoare,
dar fără voința de a ieși învin gător;
Certitudinea aparentă în existența lui
Dumnezeu este insuficientă. De aici,
strigătul disperat, deznădăjduit din
final.;
Strigătul poate fi echivalent cu
certitudinea că, în sfârșit, poetul a găsit
Divinitatea.
Drama neliniștii religioas e relevată în poezia lui Arghezi este în strânsă legătură cu cea a trăirilor
cotidiene, dar și cu cea a muncii extrem de minuțioase în găsirea Cuvântului care să exprime cel
mai bine zbuciumul sufletesc.
BIBLIOGRAFIE:
1. Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, București, Editura Eminescu, 1979;
2. Tudor Arghezi, Versuri, Editura Minerva, București, 1980

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
171Puterea cuvântului arghezian
Prof. D r.Eliza Ruse
Colegiul Tehnic “Ion Mincu”, Timi șoara
Unul dintre reprezentanții de seamă ai mo dernismului românesc, Tudor Arghezi (Ion N.
Teodorescu) a scris enorm. În șapte decenii de activitate literară „și -a spus de cele mai multe ori
cuvântul despre lupta cu și … împotriva verbului.”79
Stilul arghezian are un pronunțat caracter național, vizib il în universul imagistic, constituind
prin excelență peisajul autohton, ca și în multiplele referințele la trecutul istoric sau la numeroasele
obiceiuri, învățăminte și credințe acumulate de viața colectivă a poporului de -a lungul istoriei.
Rădăcinile art ei lui sale sunt înfipte puternic în tradiția culturală, pornind de la savoarea primelor
noastre cărți bisericești și trecând prin experiența artistică a generațiilor anterioare (I. Heliade
Rădulescu, Eminescu, Caragiale, Macedonski). Dar Arghezi se folose ște din plin de tezaurul artistic
și popular, astfel că în creațiile sale regăsim forme poetice împrumutate din fondul autohton, mai
ales dacă ne referim la doine, colinde, cântece. Apar în opera sa motive populare, ritmuri și măsuri
și chiar tipuri de rim e populare. Limba argheziană însăși cuprinde toate straturile graiului românesc:
cuvinte și construcții arhaice, vorbe câmpenești, expresii argotice, dar și nenumărate neologisme.
Primele referiri la vocabularul novator cu care surprinde critica literară c ontemporană se
regăsesc în binecunoscutul poem Testament . Intenția poetului este de a schimba „acum, întâia oară,/
sapa-n condei și brazda -n călimară”. Demersul este anevoios astfel încât „veninul”, „bubele” și
„mucegaiul” să se preschimbe -n „miere”, „mugu ri și coroane”, dar rezultatul acestei așa numitei
„estetici a urâtului” avea să fie afirmarea unui „democratism” al elementelor lexicale în direcția
promovată de francezul Victor Hugo. Sursele sale de inspirație sunt din mediul înconjurător și
mulțumește „lemnului uscat și bălții stătute,/ Și florilor, și pietrelor, și vitelor bătute,/ Și oamenilor
din răstignire.”
Exigența față de sine și respectul pentru cititor au fost literă de lege pentru poet. La un
moment dat mărturisește: „Crezul meu de căpetenie este exigența aspră pe care mi -o aplic mie
însumi cu cruzime și, vreau să fiu iertat, mi -aș permite să o cer tuturor colegilor de literatură care
adeseori, și mai ades decât trebuie, preferă lucrul ușor, plăcerea extatică, pe când arta în general e o
mare plăcere, fără îndoială, dar și o adevărată asceză.”80
Am putea afirma că fiecare nou volum de poezii ar reprezenta un debut pentru poet.
Scriitorul renunță la o anumită formulă și își permite de fiecare dată să se reinventeze. Este de
remarcat modul în car e, fără a renunța la o atitudine constantă față de cuvânt, poemele și poeziile
sale propun o permanentă înnoire. Chinul Poetului a fost enorm. Împletirea inspirației cu actul
creator răzbate din toate creațiile. În mărturisirile sale atrage atenția asupra „luptei sale” cu
cuvintele în dorința de a creiona o poezie originală și novatoare. Despre artă și meșteșug și
importanța acestora alături de inspirație vorbește în poemul Testament : „Slova de foc și slova
făurită/ Împărechiate -n carte se mărită,/ Ca fieru l cald îmbrățișat în clește.” Artistul are rolul
hotărâtor. Fiecare cuvânt poate ascunde forțe nebănuite, dar artistul este cel care eliberează esența,
forța potențială de creație.
Uneori, însă, arta argheziană pare a fi un „joc”. Critica literară atrage însă atenția asupra
valențelor acestui termen. Nu poate fi vorba de un lucru facil. Arta argheziană propune „un joc” cu
vorbele, care, alături de „meșteșug” reprezintă elementele înnoitoare ale stilului marelui poet.
Amintim și alte particularități ale mod ernismului arghezian: tentația absolutului, încălcarea
convențiilor și a regulilor, expresivitatea și ambiguitatea limbajului, prezența unor asocieri lexicale
șocante, fantezia metaforică, dar și magia limbajului și puternica sa forță de sugestie.
79Tudor Arghezi, Arte poetice , versuri, tabel cronologic, pr efață, note și bibliografie de G. I. Tohăneanu și Livius Petru
Bercea, București, Editura Albatros, 1987, p.XV.
80Idem, Ibidem , p.XXI.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
172Relația cuvânt -poet-operă dezvăluie un aspect particular inedit și valoros. Cuvântul este
„miracolul suprem”. Următoarele versuri sunt reprezentative: „Era, șoptește Cartea, la început
Cuvântul,/ Purtându -se pe ape, ca negura, răzleț…” Specific marelui poet sunt corespondența dintre
lucruri și cuvinte, dar, mai ales, dintre cuvinte și gândire, astfel încât prin poezie lumea este re –
creată. Este momentul să amintim o altă mărturisire a scriitorului: „… mi -am încercat cuvintele în
dreptul urechii, ca niște ulcele de smalț, ca să le văd cât ar putea să sune și cât ar putea să tacă, mi
le-am încercat și -n zarea soarelui, ca niște ouă proaspete de găinușă albă. Mi -ar fi trebuit alte
cuvinte, și nu am, -sărac, dar fermecat în gospodăria mea fulgerată de patru părți, pe toate
ferestrele, de soare.”81
Expresia argheziană este precisă. Poetul asociază termeni aparținând unor domenii diferite
ale existenței, urmărind să exprime viziunea unei lumi supuse nesfârșitelor metafore. Epitetele
argheziene materializează, sensibili zează. Sufletul e „șubred” (ca o construcție gată să se năruiască).
Poetul este cu desăvârșire împotriva debitului verbal gratuit și nesemnificativ.
Prin poezia lui Tudor Arghezi limbajul poetic românesc a făcut un salt impresionant. Marile
teme –cunoaște rea, iubirea, problemele existențiale, renașterea frumosului din urât, relația cu
divinitatea etc. –sunt prelucrate și recreate de la volumul de debut și până la ultimele versuri. Actul
elaborării devine obsesiv și obsedant; materialul lexical este preluc rat, „muncit” pentru a reda cât
mai profund ideea, starea, emoția poetului și nu numai. O consecință imediată a acestui act creator
ar fi îmbogățirea calitativă, dar și cantitativă a vocabularului.
Remarcăm uneori atitudinea ludică a poetului, care ar pute a șoca un cititor neinițiat. Însuși
scriitorul afirmă: „… căutând cuvinte săritoare și găsind puține, am înlocuit natura lor printr -o natură
de adaos și m -am apucat să fac resorturi pentru cuvinte ca să poată sări. Jucăria e dealtfel
lesnicioasă de fason at: constrângi cuvântul să fie strivit între un arc și un capac și cînd vrei să sară
cuvântul dai drumul la capac și când vrei să stea încordat pui capacul la loc și închizi cârligul. Atâta
tot.”82
Identificăm o densitate a expresiei, chiar dacă opera sa se întinde pe mai multe decenii.
Tudor Arghezi considera că arta concentrată poate demonstra talentul unui scriitor, iar pentru a
obține cele mai rafinate versuri trebuie să ai tăria morală ca din zece cuvinte scrise, să ștergi nouă
pentru a lăsa doar unul: „Expresia cristalizează în tot felul: a ți -o alege pe cea relativ mai
geometrică nu e stil, e ținută, e higienă –dar trebuie să alegi ca să păstrezi mai mult material
interior decât mai puțin, dintr -un sens.”83
Aportul adus în dezvoltarea literaturii și cu lturii românești este indiscutabil, deschizând noi
„drumuri lirice” la început de secol XX. Prin limbajul său personal a influențat planurile profunde
ale liricii. Eugen Simion consideră că „Chiar și aceia care neagă cu înverșunare orice înrudire cu
Arghe zi, o fac voind să scape de hegemonia lui spirituală. Prețuit sau contestat, Arghezi stă, ca și
Eminescu, în calea tuturor.
O mutație s -a petrecut și în conștiința criticii. Socotit multă vreme un geniu verbal, T.
Arghezi începe să însemne pentru noi un po et al profunzimilor.”84
După o carieră impresionantă prin vastitate și valoare artistică, îmbogățind ca puțini alții
patrimoniul culturii naționale și universale Tudor Arghezi a fost mereu o vitalitate creatoare rar
întâlnită în literatură, manifestată pri ntr-o veșnică neliniște și îndoială în fața credinței.
81Tudor Arghezi, Arspoetica , ediție îngrijită de Ilie Guțan, Cluj, editura Dacia, 1974, p.125, apud Tudor Arghezi, Arte
poetice , ed. cit., p.XXXII.
82Idem, Ibidem , pp.99 -100, apud Tudor Arghezi, op. cit. , p.XXXIX.
83Idem, Ibidem , p.175, apud Tudor Arghezi, op. cit., p.XL.
84Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol.I, București Chișinău, David Litera, 1998, p.86.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
173Bibliografie:
1.Arghezi, Tudor, Arte poetice , versuri, tabel cronologic, prefață, note și bibliografie de G. I.
Tohăneanu și Livius Petru Bercea, București, Editura Albatros, 1987.
2.Paicu, L., Lupu , M., Lazăr, M., Literatura română .Eseul , Editura Art, 2008.
3.Sasu, Aurel, Dicționarul biografic al literaturii române , (A-L), vol.I, Editura Paralela 45, 2006.
4.Simion Eugen, Scriitori români de azi , vol.I, București Chișinău, David Litera, 1998.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
174Magicianul cuvântului
Prof. Șerban Daniela Maria
Grupul Școlar „Korosi Csoma Sandor”, Covasna
Un cuvânt numește, un alt cuvânt îl pune în mișcare, iar un altul poate aduce lumina. Un
cuvânt cântărește un miligram și a lt cuvânt poate cântări greutatea muntelui răsturnat din temelia
lui și înecat în patru silabe. Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal… Cuvinte întunecate ca
grotele și cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele; într -un cuvânt se face ziuă și în a ltul
amurgește. Cuvintele scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii. Chimia aplicată la culori și
parfumuri este o simplă copilărie, comparativ cu magiile foarte vechi, pe care le realizează
cuvintele de la primele cântece și basme despre Dumnezeu și om. Sunt gândurile lui Tudor Arghezi
despre puterea cuvintelor… Unii îl socotesc un fenomen, alții un geniu; cel mai potrivit ar fi să -l
socotim o părticică din Sufletul Românesc. Ambasadori ai spiritului românesc nu am avut și nici nu
avem mulți, dar cu sig uranță Tudor Arghezi este unul dintre ei. Poezia lui vine de undeva din
adâncuri de suflet și de pământ. Este o poezie pe care parcă nu ai mai auzit -o niciodată, deși îți dai
seama că o știi dintotdeauna. Versul lui cuprinde toată zbaterea milenară a acest ui neam; toate
lacrimile și dorurile, toate speranțele, înfrângerile și biruințele sunt scrise de mâna lui.
Este oare un mare poet datorită capacității extraordinare de a fructifica în opera sa o
întreagă tradiție literară sau pentru ideile, perspective le, modalitățile sale literare foarte noi? Greu
de spus. Cert este că Tudor Arghezi este al doilea mare poet român, după Mihai Eminescu, pentru
că a reușit pornind de la cunoscut, de la ceea ce era tradițional în literatură să atingă cote nebănuite.
Impres ii și sentimente diferite se îngemănează în opera sa, fără ca acest „amestec” să fie artificial.
Sensibilitatea poetului vibrează în atâtea tonalități, încât, firesc se naște întrebarea: sunt toate
autentice? O lectură repetată a poeziilor argheziene ne fa ce să descoperim sonorități nebănuite,
experiențe veridice, nicidecum simulacre.
Poetul nu se simte egalul zeilor, poate și datorită faptului că însăși ideea de divinitate a
generat atâtea întrebări și zbucium dureros eului. El caută sensul vieții, dar pen tru a găsi acest sens
are nevoie de ajutor divin. Ori pentru aceasta are nevoie de certitudini: „Vreau să te pipăi și să urlu:
<Este!>”. Între credință și tăgadă s -a scris adesea despre „Psalmii” arghezieni. Spre deosebire de
Blaga, care sporește „a lumii taină”, pe Tudor Arghezi îl descumpănește misterul, îi tulbură
conștința avidă de palpabil, de concret, de descifrabil. Cerul, pentru Arghezi, nu reprezintă o poartă
spre infinit, ci „coviltirul”, acoperișul, bolta care întrerupe zborul. Și atunci, paradox al, înălțarea
pentru Arghezi este de fapt o întoarcere spre pământ, o coborâre.
Înțelegând poezia ca pe o expresie a vieții sufletești putem descifra adâncimea
perspectivelor psihologiei creatorului de geniu, prin determinarea întregii structuri psihice a acestei
„surse de energie poetică” de factură modernă prin întreaga ei alcătuire; lirica argheziană reflectă în
esență fondul problematic al unui temperament bogat și viguros, plin de o energie torențială și
capabil de a trăi momente de încordare și de rev oltă în fața rezistenței pe care i -o opune expresia.
Ființă problematică faustică, „în care nu sălășluiesc numai două suflete, ci se ciocnesc principiile
contradictorii ale omului modern” (Eugen Lovinescu), poetul depășește dificultățile de exprimare
prin efectul pe care tensiunea neobișnuită a creației îl are asupra expresiei poetice. Sesizăm
structuri artistice vulcanice, cu toate formele de revoltă și de indignare a anarhismului creator, o
noutate de formă și de fond, remarcată de Șerban Cioculescu, pri n accentele de revoltă, suavitatea
astrală, viziunea plină de contraste asupra vieții, cu dualismul notelor extrem opuse. Poetul face
parte din familia vracilor, „a căutătorilor de esențe ultime, de elixiluri și filtre”, acesta e „mai
aproape de Doctorul F aust decât de Saint Francois d’Assise”, „în Evul Mediu, Tudor Arghezi ar fi
fost ars de viu”, aprecia Mihai Ralea.
Tudor Arghezi a simțit nevoia, poate mai mult decât oricare alt poet, să -și exprime concepția
despre cuvânt, despre poezie, despre misterul c reației, despre rolul creatorului ca făuritor de frumos;
a încercat în nenumărate rânduri să definească poezia, recunoscând de fiecare dată inutilitatea unui
atare demers. „Vers și poezie”, „Scrisoare cu tibișirul”, „Poezia”, „Ars poetica –Scrisori unei

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
175fetițe” sunt doar câteva articole teoretice din care se desprind idei precum deosebirea dintre vers
(prozodie) și poezie (idee), care, totuși, „se întrucombină ca fierul cu focul”, poezia ca inspirație
unită cu talentul, cuvântul ca miracol suprem, arta scr isului ca „meșteșug blestemat și fericit al
cuvintelor” sau poezia identificată cu un copil „care rămâne în sufletul adolescentului, al omului
matur și al bătrânului, peste durere, dezamăgire și suferință”.
Cu toate acestea, mărturisirile literare sunt dub late de texte poetice cu caracter programatic,
în care este aproximat inefabilul poetic. Contribuția majoră a lui Tudor Arghezi la înnoirea
limbajului poetic, prin estetica urâtului, este elocventă în volumul „Cuvinte potrivite”. Poetul a ales
o formă orig inală pentru a marca din start schimbarea de concepție privind limbajul poetic. Alături
de volumul de proză „Poarta neagră”, „Flori de mucigai” este efectul anilor de încarcerare la
Văcărești, atmosfera detenției și universul infernal determinând inflexiun ile inegalabile ale
limbajului poetic arghezian, care străbate toate straturile, nobile ori periferice, ale limbii.
Dacă în „Testament” poezia este o sinteză strălucită între har, inspirație, talent, „slova de
foc” și potrivirea trudnică a rimei, „slova fă urită”, poezia „Florilor de mucigai” a fost denumită
lirica „mâinii stângi” de Nicolae Balotă, tocmai pentru că se naște într -o zodie lipsită de har: „Flori
de mucigai este operă de inspirație și realitate terestră.” (Al. George).
Privită ca artă poetică, poezia „Flori de mucigai” transmite ideea că opera poetică nu se mai
supune unei determinări cu dublu sens, exterior (divin) și interior (uman), ci este o sforțare peste
fire, supunere la un canon lăuntric, act sublim și cu atât mai tragic, conturând statu tul eului liric
modern: ființă sfâșiată între slăbiciuni pe care trebuie să le depășească. Compozițional, poezia este
construită din două secvențe, corespunzător celor două strofe. Prima debutează abrupt, conturând
circumstanțele scrierii, ale procesului c reator, motiv pentru care predomină câmpul semantic al
creației. Primul vers vine direct în continuarea titlului, reluând metafora „florilor de mucigai” prin
pronumele personal, cu formă neaccentuată „Le -am scris cu unghia pe tencuială”. De asemenea,
proce sul este văzut retrospectiv, idee susținută de prezența verbelor la trecut (am scris, s -a tocit, am
lăsat, nu a mai crescut). Treptat, se ajunge la identificarea „florilor de mucigai”cu „stihurile de
acum”. Din acest punct de vedere, întregul proces creato r descris este marcat de schimbări
fundamentale, față de cel cunoscut: suportul („pe tencuială”), instrumentul („cu unghia”), locul („pe
un părete”), timpul („pe întuneric”), starea („în singurătate”), modul („cu puterile neajutate”).
Versurile rezultate s unt cosmogenetice, ele evocând elemente primordiale („groapa” –pământul,
„scrumul” –focul și apa, care sunt numite în text direct sau indirect), ca la nașterea unei lumi noi,
cea a creației poetice. Dintre elementele primordiale, lipsește aerul, lipsă ex plicabilă prin altă
absență, al patrulea Evanghelist, Matei, reprezentat ca un înger întrupat. De asemenea, absența e cu
atât mai apăsătoare cu cât se inserează un alt simbol conex, firida, spațiu care apare gol.
Simbolul arhitectural universal ce evocă pe ștera sacră pe care se sprijină cerul, conform
„Dicționarului de simboluri”, firida face legătura cerului cu pământul. La hinduși, este locul
prezenței zeului, iar la creștini este locul prezenței Duhului Sfânt simbolizat prin lumina candelei.
Firida semni fică și cuvântul divin, dar și harul insuflat Evangheliștilor și se apropie, ca simbolism,
de aureolă. În textul arghezian, dimpotrivă, este legată de absența inspirației, idee transmisă și prin
negarea prezenței animalelor sacre: leul este asociat lui Mar cu și simbolizează puterea
împărătească, taurul îl reprezintă pe Luca, mesager al virtuții și al jertfei, iar vulturul este legat de
Ioan și pogorârea Sfântului Duh.
Acestea sunt determinări exterioare ale operei, ale actului creator, dar ele nu răzbat în spațiul
închis, ermetic, „de groapă”, de infern omenesc. Dacă prima subsecvență exprimă refuzul inspirației
și, deopotrivă, calmul „puterilor neajutate”/Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/Care au
lucrat împrejurul/Lui Luca, lui Marcu și lui Ioa n”, a doua subsecvență, ultimile patru versuri ale
primei strofe, redau tragismul creatorului care se vede nevoit să coboare în alt infern, cel demonic,
al unghiei, ca semn al revoltei, dar și al durerii asumate, dovadă prezența verbului „m -au silit”, din
final.
Cea de -a doua secvență anticipează tragismul creației prin amplificarea forțelor exterioare
(ploaie, întuneric), dar și prin transcrierea stărilor interioare: durere, neputință, slăbiciune depășită.
Tragismul este transformat într -o virtute, iar ac tul creator se interiorizează, se supune imperativelor

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
176interioare și devine pe deplin conștient de mutațiile înregistrate, care conduc spre găsirea noutății și
ieșirea din impasul creator, idee modernă exprimată și de Baudelaire în celebra afirmație: „Exis tă în
fiecare om, în orice clipă, două tendințe simultane, una către Dumnezeu, alta către Satana;
invocarea lui Dumnezeu sau spiritualitate este o dorință de înălțare, cea către Satana sau animalitate
este bucuria de a coborî.”
Tudor Arghezi a trăit la o r ăspântie de epoci în care schimbările sociale și de mentalitate au
fost generate de trecerea la o societate industrializată, în care accentul nu se mai punea pe
individualități, ci pe mulțime. Fiind un poet revoltat, adept și promotor al inovației, el s -adovedit o
conștiință sensibilă la transformările de mentalitate, fapt vizibil și în formulele artistice variate pe
care le utilizează. Modul de a recepta arta trebuie primenit prin refuzul respectării regulilor. În artă
este permis orice și această libert ate este fecundă actului creator și în egală măsură celui receptor.
Cadrele convenționale ale comunicării sunt abrogate grație libertății pe care Măria Sa Cuvântul o
permite, căci, spunea Arghezi…
Toate cuvintele lăsate în voia singurătății lor sunt ca niște timbre uzate și nu pot evoca
nimic. Când apare cântărețul, povestitorul sau apostolul cuvintele tremură ca păsările îndrăgostite
la ivirea liniștitelor dimineți; ele cântă, vorbesc sau amenință și blesteamă… Și după cum sub un
condei cuvintele usca te se îndulcesc, sub un condei mai viu ele înviază mai mult; focul sfânt care le –
a zămislit le dă și o vigoare mai dură. Miracolul cuvântului se împlinește cu miracolul înflăcărării
lui. Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte, de catapitesme de cu vinte, de turle și de
sarcofagii de cuvinte…

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
177Psalmii arghezieni sau de la voluptatea tăcerii la voluptaea cuvântului
Prof. Nicolae Suciu
Liceul Teoretic Dumbrăveni, Județul Sibiu
Motto: “Mai mult decât oricine, poetul ca ută
Iluzia fără a reuși vreodată să se fixeze în ea”
Emil Cioran
1. CÂTEVA REPERE
Dacă “ arta reprezintă modalitatea umană de a ordona materia sensibilă sau
inteligibilă în vederea unui scop estetic”( 1), atunci problema artistică din psalmii arghezieni este
aceea a actualizării acestei ordini; iar dacă actualizarea la o ordine înseamnă o redimensionare a
vocabularului poetic, nu în raport cu lucrurile, ci “în raport cu cuvintele care exprimă lucrurile”,(2 )
atunci “ materia sensibilă ” sau “ inteligibilă ”–în ceea ce privește lirica lui Tudor Arghezi, din
ciclul psalmilor -este tot ceea ce ține de trăirea religioasă a eului liric refugiat pe alocuri, în
misticul, în iconoclastul sau dimpotrivă, în credinciosul certat cu dogmele, aceasta cu atât mai mult
cu cât religiosul -cum arată Georg Brandes -ar fi” starea de experimentare a totalității
fenomenelor posibile ”(3). Dacă punctul de rezistență al vizionari smului arghezian propulsat de criza
ontică a modernului, pare a fi fără îndoială, religiozitatea strâns legată de experiența de ecleziast a
poetului despre care Felix Aderca spunea” este, de la stingerea lui Eminescu, întâiul izvor de poezie
mare, bogată, o riginal și complex ”(4), ineditul lirismului său “ a stat și va sta în calea tuturor ” prin
puterea de a trece prin “ demonia limbajului căutându -și propriul adevăr labirintic în și prin
metamorfoza cuvântului ”(5)
Pentru a ajunge la tatonarea invenți ei verbale a poetului de la Mărțișor -cercetătorul se vede
obligat să parcurgă volens -nolens, pașii vizionarismului religios al acestuia. Fost monah la
Cernica, încotoșmănat în dogme, mai apoi “ instruit” la școala filozofilor protestanți germani,
autoru lAgatelor negre se vede apucând -o brusc pe calea lui Angelus Silesianus care -l
prefigurează, în ceea ce privește dorința de individualizare și spiritul de aventură față de valoarea
cuvintelor, pe Maister Eckhart, în timp ce nu -i era străină nici calea d eschisă de cei doi monștri
sacri ai liricii universale: Shakespeare și Hölderlin; de cel dintâi îl va lega” ridicarea deasupra
rugăciunii ”, iar de cel de -al doilea, “ invocarea unui cer pe care -l știe neputincios și pe care -l iubea
așa revolut ”(6); primul era “ precursorul nepăsării noastre”, iar celălalt precursorul” părerilor
noastre de rău”.( 7)
Vârful de lance al vizionarismului religios arghezian îl constituie totuși misticismul pe care
Georg Brandes îl plasează în prelungirea religiosului viu :”Misticul nu simte nevoia unei dogme
superficiale; el este propriul său poet pentru extazul său religios…tendințele sufletului său se
îndreaptă către interior, el nu simte nevoia să distrugă nicio dogmă externă”(8)
Așadar urmărirea pașilor mis ticismului arghezian ar fi o cheie hermeneutică plauzibilă pentru
investigarea liricii lui Tudor Arghezi. Nicolae Balotă identifică în misticismul poetului,” o stare
extatică, de boală cvasimistică, ce -șigăsește o vindecare nu mai puțin misterioasă…o st are
somnolent visătoare, în care eros și thanatos converg, fără ca cel bolnav să atingă o finală ek –
stază ”.(9) Cu toate că același exeget vorbește și de o „posibilitate a aproximării semnului, acea
pasivă, a trăirii jocului său ”(10), merită să supunem obs ervației câteva din trăsăturile misticului,
față-n față cu cele ale eului liric.
2. IMPERSONALIZĂRI CREATOARE
Ceea ce aduce o notă distinctivă acestor” căutări metafizice” ( 11)-cum numește Alexandru
George psalmii arghezieni -este și puterea de mortificare a misticului. În așa -numiții psalmi ai
tatonărilor ( primii doi din Cuvinte potrivite ) paralelismul contrastant dintre timpurile verbelor

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
178vizează în cadrul periplului spiritual al eului liric, două etape complet diferite și anume: un trecut
reprobabil al insului satanic -care, firește, îi repugnă acestuia și un alt timp, superior primului, cel
prezent în care se produce conștientizarea păcatului -un timp pe care Marian Popa îl numește al
bunei -credințe:” poetul pare a fi întruchiparea bune i-credințe, care verifică postulatele vieții, iar
verificarea duce la îndoială, disperare, umilință, revoltă, smerenie”(12).
Mortificarea propriu -zisă -ca moment de răscruce în asceza misticului -se evidențiază, cum
am mai spus, la nivelul text ului, prin verbe la timpuri trecute: „ am dorit, m -am strecurat, am
prădat, deprins -am, făcui ,cercasem”, etc. Stocarea tuturor faptelor aparținătoare acestui trecut
sumbru care pare să fi pus stăpânire definitivă pe toată ființa celui în cauză -vor căl i sufletește.
Mortificarea propriu -zisă o întâlnim printre altele, în ultima strofă din Psalmul I (Aș putea vecia cu
tovărășie ):”Vreau să pier în beznă și în putregai , /Nencercat de slavă, crâncen și scârbit./Și să nu
se știe că mă dezmierdai/ Și că -n min e însuți tu vei fi trăit ”. Nimicirea trupului -cum făceau
misticii pentru” a stoca din el un plus de putere ”(13) -este echivalată cu începutul unui nou drum
spre purificare. Verbele la prezent marchează trecerea de la mortificare la înfiriparea bunei –
credințe: „ Sunt vinovat că am râvnit / Mereu numai la bun oprit.” -(Psalmul II -Sunt vinovat că
am râvnit )-virtute care face casă împreună cu îndoiala , cutăgada , cuprejmuirea și cu revolta .
Prejmuirea din Psalmul III (Tare sunt singur, Doamn e, și pieziș )–supranumit de Nicolae
Balotă psalm al „ însingurării, al părăsirii ”(14) și construit în jurul ideii de retragere a sacrului, ar
ține tot de mortificare. Abandonat de pe orbita firescului de un Deus Absconditus , condamnat la
sterilitate ase meni “ copacului pribeag ”, eul liric tânjește după rod, tot așa cum tânjește după o
revelație: „ În rostul meu tu m -ai lăsat uitării/ Și mă muncesc din răsputeri și sânger .” Mărturisire
nu fără reproș. Asistăm aici la o denudare a sacrului. “ Prins între vec ii și ceață ,” eul liric tânjește
după o revelație: „ Trimite, Doamne, semnul depărtării, / Din când în când, câte un pui de înger ”. Și
de data aceasta prezentul verbelor sugerează nesecata combustie interioară : “tânjesc, aștept, nu am,
slujesc” -a celui ca re se mortifică, iar imperativul, asociat cu vocativul „ doamne” , sugerează ruga
ardentă. Trecerea bruscă de la reproș la cuvinte de laudă și invers, de la tăgadă la credință și invers,
de la ironie la evlavie și invers, evidențiază faptul că îndoiala este” una in stările sufletești
fundamentale ale poetului psalmist”( 15) care tutelează întregul registru de sentimente și stări.
Îndoiala deschide, în fapt, orizont ironiei cu care eul liric evaluează retragerea sacrului în Psalmul
V(Nu-ți cer un lucru prea cu neputință )-„un lamento al creaturii părăsite ”(16) și care are la bază
obsesia argheziană a unui Deus otiosus –de unde mostra de refuz a revelației. Din nou prezentul
verbelor vizează mixtura de sentimente care definesc sufletul eului liric: „ Vreau să vor bești cu
robul tău mai des …” Poezia „ neliniștii mistice ”(17) care are în centru tânjirea eului liric spre
nemărginire -dă contur limbajului răzvrătirii -„al confesiunii refulate -un derivativ care este
subjugat celui al pocăinței .”(18) Așadar dacă ne liniștea argheziană se declanșează atunci „ când
obiectul credinței nu e găsit”( 19), credința reprezintă, așa cum precizează Mircea Scarlat:
„elementul structurant al poeziei argheziene și principalul provocator al tensiunii lirice”(20) ; ea
trebuie privită și aici ca un continuu suiș în ceea ce privește desăvârșirea spirituală a omului.
Abaterile: pribegia, tăgada, revolta, etc nu fac altceva decât să o consolideze. Din acest punct de
vedere, periplul spiritual arghezian e similar celui al fiului risipitor d in parabola cristică. Așa cum
fiul risipitor cunoaște” voluptatea dar și curajul de a fi sincer ”(21) -devenind superior fratelui său,
tot așa eul liric, mortificându -se, însăilează cele mai frumoase crâmpeie de rugăciune din literatura
noastră. Înfiripată odată cu dobândirea auzului de tip special: " Ți-am auzit cuvântul zicând că nu se
poate” și după repudierea eului abject, credința -înfiripată în focul sentimentelor contrarii:
disperarea, vina, obsesia pedepsei, dezamăgirea, neconsolarea, etc -care își au originea în
claustrarea omului între “ limitele ” finitului:” Si cântă moartea -n trâmbițele mele ”(Psalm VIII –
Pribeag în șes…) -este prefigurată de criza ontică -verificare a statutului uman:” Nici omul meu
nu-i poate omenesc”( Psalm IV -Ruga mea)
Pendularea între credință și tăgadă este ceea ce -l diferențiază pe autorul psalmilor de poeții
contemporani lui. Nu întâlnim în poezia lui Lucian Blaga” subjugarea limbajului răzvrătirii celui al
pocăinței ”-cum arată Pompiliu Constantinescu -nici pendul area continuă între „ păcat și înălțare ,
între materie și spirit”( 22). De Paul Valery” îl desparte tulburarea spiritului ” care la poetul

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
179francez e „ un rezumat de limpezimi și perfecționări care îi traduce cartezianismul latent ”(23) La
Tudor Arghezi „ compo nenta intelectualistă se refugiază ” făcând loc credinței”.(24) De asemeanea,
aceeași fugă de intelectualism îl deosebește de Ungaretti care „ intelectualizează momentul poetic .”
De Rilke îl deosebește „ lupta cu materia ” (25) -și toate acestea se răsfrâng î n vocabularul poetic.
3. DE LA VOLUPTATEA TĂCERII LA VOLUPTATEA CUVÂNTULUI
Dar misticul și poetul cuceresc, în poezia lui Arghezi, pe rând, câte o redută. Eul liric pare că
preia treptat câte una din virtuțile pe care i le atribuia altădată Emil Cioran, misticului: dorința de a
nu fi un “ parazit al sublimului sau un plagiator de extaze ”; dorința de a căuta ce scapă ori
supraviețuiește erodării experiențelor sale: “ cenușa veșniciei sub freamătul eului ”; dorința de “ a-și
uza simțurile în îmbră țișarea cu nepieritorul și nu cu provizoriul”; vrea să se cufunde aproape
trupește în absolut și nu să se delecteze numai la suprafața propriei ființe. Dar poetul -cum pretinde
Emil Cioran –“nu poate salva savoarea aparențelor; nu se poate înălța la volu ptatea tăcerii și se
mulțumește cu aceea a cuvântului ”(26) În definitiv, latura mistică nu este decât o fațetă a ceea ce
numim neliniștea metafizică a liricii poetului Cuvintelor potrivite .Misticul văzut cu ochiul
modernului și existențialistul a cărui an goasă își caută răspunsul în mistica medievală -sunt cele
două instanțe ale spiritualității argheziene și ele se completează reciproc mai ales în așa -zisul suiș
lingvistic al eului liric, “ ordine întemeiată -cum aprecia Gerard Genette -pe ambiguitatea
semnelor, pe spațiul îngust, dar vertiginos care se deschide între două cuvinte cu același sens, între
două sensuri ale aceluiași cuvânt: între două limbajuri ale aceluiași limbaj” (27)
Împerecherile aproape oximoronice, de termeni din variate câmpuri semantice creează încifrarea,
zona de nedeterminare , aceea ce rămâne, pentru o lectură prospectivă, plină de mister.
„Cunoașterea necunoscutului” (spoken /unspoken ), decriptarea propriu -zisă, e posibilă prin ceea ce
Alina Pamfil numește „ un alt tip de p ercepție” care conduce spre „ un altfel de cunoaștere” și
printr -o formă de „ extindere a conștiinței ”(27) obținută prin glosarea termenilor. Făcând
abstracție aici de marea masă de termeni care vizează numai câmpul semantic al profanului, uzitat
cu pre cădere în câțiva psalmi și care sugerează însingurarea omului, neputința de depășire a
condiției umane, a determinării, satanismul, etc, restul termenilor pot fi glosați în trei coloane mari
aparținând celor trei câmpuri semantice diferite: profanul, sacr ul și creația, fiecare coloană, la
rândul ei fiind împărțită în alte trei coloane : substantive, pronume, verbe. „ Limbajul marcat de
figurare ”–cum îl numește Harold Bloom (28) –concretizat de poet printr -o serie de figuri de stil
obținute prin intercept area de termeni diferiți: metafora, oximoronul, epitetul, repetiția, aliterația,
asonanța, etc -provoacă „ un altfel de gândire mai pasionată capabilă să reveleze aspecte ce
aparțin zonei de mister a lumii”(29) și care sugerează mixtura de stări contrad ictorii ale
psalmistului.
Ca să fie mai ușor, după glosare, pe baza gloselor, am stabilit câteva categorii de împerecheri
de termeni și anume: 1. Verbe care vizează câmpul semantic al profanului („ a drămui, a se măsura,
a pândi, a ucide, a doborî, a râvni, a tulbura, a răsturna,” etc) asociate cu pronume și adjective
pronominale ( te, cu tine ,tău); substantive printre care vocativul „ Doamne, Părinte”. Prin toate
aceste împerecheri obținute, se țintește conturarea tăgadei, a denudării sacrului, a revoltei, a
îndoielii, a mortificării; se sugerează frământarea acerbă a psalmistului, incertitudinile, tânjirea după
o altă condiție existențială.
În a 2 -a categorie, am identificat verbe care vizează depășirea profanului ( a arde, a căuta, a
gând i, a sluji, a închipui, a îngenunchea, etc) asociate cu pronume, adjective, substantive care
sugerează starea de obediență, de evlavie, chiar credința. Un regim special are verbul a ficare
poate fi clasificat, la rândul lui, în două categorii: a fi-semnificând contingentul, determinarea,
timpul critic șia fi semnificând netimpul, veșnicia, timpul mitic; această dihotomie fie că
sugerează “viziunea lipsei de viziune”, fie lipsa de certitudine, fie amestecul de absență și prezență
a divinității, ambigu itatea față de ceea ce nu poate fi văzut, față de ceea ce nu se arată: „ Tu ești și -ai
fost mai mult decât în fire/ Era să fii, să stai, să viețuiești -/Ești ca un gând, și ești și nici nu ești,
/Între putință și -ntre amintire.”//( Ps. 7) -versuri care vi zează ceea ce spune Ion Caraion:

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
180“închipuirea lui a presupune și presupunerea lui a închipui “-și trimite, la Teoria ideilor a lui
Platon: “ este ceea ce nu este și nu este cea ce este”.
În a treia categorie am identificat alte asocieri de term eni cum ar fi : substantiv concret –
substantiv abstract : „ tâlhar de ceruri; șoim (vânat) –Dumnezeu; vulturi –Tăria; pui de înger;
pești –stele; grămadă –cer; arcul -Dumnezeu; ceață -vecii; aripă –înger; tăgadă –credință” –
care exprimă dorinț a arzătoare de concretizare a abstracțiunilor. O altă categorie vizează termenii
creației asociați cu cei ai profanului sau ai sacrului: „stihuri, scripcă, melodie, cântec, oglindire,
apă ( oglindă), cuvinte, ivire, blidul, cântă, trâmbițe, izvor, truda ,înger, rugăciune, candelabru,
altar, povața, pâinea “( termeni omonimici) –care au rolul de a sugera nevoia palpării
impalpabilului (ex. Imaginea artistică); nevoia identificării hranei sufletești a omului, care este pe
de o parte sfera religiosului, pe de alta –cea a artisticului. Categoria termenilor care aparțin, prin
poziționarea în context, celor trei câmpuri semantice, cuprind substantive ca : “ pâinea, apa,
suferința, povața, bunuri, cuvântul, vrăbii, lăstuni, rod, dulceață, hotare, vis, gura, izvor, ,fire,
cânt, mintea, ochiul, destinul, durerea, cină, ivire”, etc; verbe: a adăpa, a rodi, a -nflori, etc , și
exprimă necesara înrădăcinare a artisticului în interceptarea sacrului cu profanul .
În a șaptea categorie am inclus termeni care v izează dihotomia : Timp critic –Timp mitic ; ei
sugerează ponderea celui dintâi și ineficiența celui de -al doilea în gândirea omului modern muncit
de angoasă și anxietate. Termeni ca: „ ceas, ceață, grădină, timpul rupt, clipă” -stau față -n față cu
:”mare a stepă, veșnicia, vecii,” etc. Împerecherea lor sugerează că Timpul mitic s-a criticizat, s -a
demitizat, așa cum se întâmplă și în lirica lui Lucian Blaga. Așa cum arăta Alina Pamfil, se poate
dobândi așa -zisa „ stranietate” prin noua strategie, cea de g losare a termenilor textului și prin
dobândirea „unui alt tip de percepție”(27) .
Îndoiala prefigurează tentația la aventură prin care « misticul se încumetă spre înalt și cucerește
o altă formă, un alt spațiu »(30) Psalmistul –mistic arghezian s e încumetă și el spre înalt, dar
cucerește numai o nouă dimensiune, cea a a dialogului om -Divinitate, finit -infinit ; cuprins –
necuprins ; profan -sacru : «Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia/ Să -ți jefuiesc cu vulturii tăria
(Psalmul II );Te drămui escîn zgomot și tăcere /Și te pândesc în timp ca pe vânat ; Vreau să te
pipăi și să urlu : Este » (Psalmul VI ). Acest ultim vers, departe de a exprima (numai ) revolta –
are deosebite semnificații : sinceritatea, nevoia de autodepășire, curiozitatea, st upoarea, uimirea și
groaza -toate acestea locuind pentru prima dată, poate, în lirica românească, împreună într -un astfel
de vers -sinteză. Continuare a versului penultim : “Nu vreau să ies biruitor “, el nu sună a izbândă,
cu toată voluptatea psalmistul ui ( în care poetul și misticul câștigă pe rând câte o redută) de a -l
cunoaște pe Dumnezeu tactil, ci mai mult o încremenire în fața morții, amestec de « bucurie
extatică dincolo de lume », de « anihilare luminoasă dincolo de limitele gândirii »(31).
Indumnezeire, și aici, ar însemna «săte nimicești spre a te regăsi, ca să te afunzi în propria
lumină. »(32) Materialitatea lexicului arghezian servește și aici la creionarea unei lumi abstracte.
Dumnezeirea poate fi în arta poetică argheziană, însăși imaginea artistică -ceva abstract. « Vreau să
te pipăi și să urlu : Este !» ar fi o șansă a omului de a înțelege extra -mundanul, turnându -l în
formele mundanului.
Făcând parte dintr -“un spectacol care nu se mai termină »(33), psalmii, cu tere nul lor
“accidentat” sunt, dincolo de tenta religioasă, adevărate arte poetice. Paralel cu experiența
religioasă sau cu cea morală a psalmistului, eul liric promovează înainte de toate, un mesaj estetic.
Unui Dumnezeu estetic (34) îi corespunde o revelaț ie pur estetică, astfel că îndoiala, mortificarea,
tăgada, revolta, credința, evlavia, depășind accepțiunea religioasă, devin trepte -ipostaze în
«asceza » eului liric spre piscurile exprimării inexprimabilului.
“Cuvântul potrivit “deschide, la A rghezi, lumea esteticului, ca o șansă de salvare a existenței.
Căutarea eului liric e ambiguă: simultan cu căutarea divinității, el caută cuvântul (“Cuvântul
permite –preciza poetul -evocarea și punerea în funcțiune a tuturor puterilor închipuite și
sacre”(35), prin el se caută pe sine -cel dornic de cosmicizare. Toate acestea fac parte din
arabescurile neliniștilor metafizice –chei de boltă ale liricii argheziene, cea “ veșnic unică și
tânără,” așa cum o simțea Nichita Stănescu:” Oricare ar fi sau n -ar fi, opera lui Arghezi e vie, și ne
mai mușcă de colțul inimii cu dinții ei de lapte”(36)

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
181BIBLIOGRAFIE
1.JOICE, JAMES, Ulysses, The Odissey Pres, 1935
2.Idem
3.BRANDES, GEORG, Principalele cuente literare din secolul al XIX -lea, Ed. Univers, 1978
4. TUDOR ARGHEZI, Versuri, Ed. Minerva, 1990
5.Idem
6.CIORAN, EMIL, Ispita de a exista, Ed. Humanitas, 2002.
7. Idem
8.BRANDES, GEORG, idem.
9.BALOT Ă, NICOLAE, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminesc u, 1977.
10. Idem.
11. TUDOR ARGHEZI INTERPRETAT DE, Ed. Albatros, 1981
12. Idem
13.CIORAN, EMIL, idem.
14. BALOTĂ, NICOLAE, Idem.
15. Idem.
16.Idem.
17 CONSTANTINESCU, POMPILIU, Scrieri I, E.P.L. 1967
18. BALOTĂ, NICOLAE, Idem.
19. Idem.
20.TUDOR ARGHEZI, Versuri, postfață, Ed. Minerva, 1988.
21.NOICA, CONSTANTIN, Sentimentul românesc al ființei,ed. Eminescu, 1978.
22. CONSTANTINESCU, POMPILIU, Idem.
23. STREINU, VLADIMIR, Pagini de critică literară II, E.P.L, 1968
24. Idem.
25. Idem.
26. CIORAN, EMIL, Ide m.
27. GENETTE, GERARD, Figuri, Editura Univers, 1990
28. PAMFIL, ALINA –Studii de didactca literaturii române -Ed. Cartea Cărții de Știință, Cluj –
Napoca, 2006.
29. BLOOM, HAROLD -The Art of Reading Poetry, New York, 2004 –
30. PAMFIL, ALINA, Idem.
31. C IORAN, EMIL, Idem.
32. Idem.
33. Idem.
34. TUDOR ARGHEZI, Versuri, prefață de Ion Caraion, Ed. Cartea Românească, 1980.
35. SIMION, EUGEN, Scriitori români de azi II, Ed. Cartea Românească, 1976.
36. ARGHEZI, TUDOR, Scrieri, E.P.L. 1968.
37. STĂNESCU, NIC HITA, Fiziologia poeziei, Ed. Eminescu, 1990.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
182Despre Adam și Eva în opera lui T. Arghezi și în picturile lui Michelangelo
Prof. Taifas Ramona
Colegiul Economic F. S. Nitti, Timișoara
Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui
suflare de viață și s -a făcut omul ființă vie.
Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat
una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne.
Iarcoasta luată din Adam a făcut -o Domnul Dumnezeu femeie și a adus -o la Adam.
După ce Dumnezeu a făcut cerul și pământul, a luat țărână, a făcut omul și l -a așezat în
mijlocul Grădinii Raiului.
Această concepție canonică referitoare la facerea omului este prezentă la T. Arghezi într -o
formă originală, în care sunt păstrate însă coordonatele Bibliei . Tonalitatea sobră din Sfânta
Scriptură este înlocuită cu dimensiunea ludică a actului creației. Profunzimea tainei lipsește, iar
motivul creării omului este e liberarea de monotonia apăsătoare a singurătății:
Urându -i-se singur în stihii,
A vrut și Dumnezeu să aibă -n cer copii .
Divinitatea pare lipsită de atributele sacre. Asemenea unei ființe umane, care se plictisește,
Dumnezeu creează omul din materia creată anterior. Materia primă din care este făcut omul
arghezian este de calitate inferioară. Fiind alcătuit din „praf” și „nițeluș scuipat”, întâiul om a ieșit
cam trândav și nărăvaș, dar și zbanghiu. Poetul lasă loc liber interpretărilor despre felul în care a r fi
arătat întâiul om la față. Este o invitație la descoperirea imaginii primordiale:
Nu-i vorba, nici -o poză nu ne -nvață
Cum ar fi fost omul dintâi la față.
Nici unda lacului nu l -a păstrat,
În care se -oglindea la scăpătat.
ÎnCrearea lui Adam , lucrare c onsiderată a fi cea mai mare realizare a lui Michelangelo, din
ansamblul scenelor care se regăsesc pe plafonul Capelei Sixtine, perfecțiunea primului om se află
în concordanță cu ideea conform căreia acesta a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumne zeu.
Spre deosebire de textul arghezian, în care Adam nu ieșise tocmai așa cum își dorise creatorul, în
tabloul lui Michelangelo se observă contururile, musculatura, chipul, toate trimițând spre o
desăvărșire fizică și spirituală a primului om. Adam nu a căzut încă în păcat. Nici măcar nu s -a
ridicat în picioare, ci, fără vlagă, își privește creatorul învăluit într -o mantie purpurie, înconjurat de
îngeri. Mâna lui Adam stă sprijinită de genunchi, iar degetele sunt lăsate în jos. Degetele mâinii
creatorului stau îndreptate, cu autoritate, spre degetele lui Adam. Creația și creatorul par a se
atinge, lucru care nu se întâmplă totuși, iar spațiul care rămâne liber între cele două mâini generează
o mare tensiune.
Dumnezeu este înfățișat ca un bătrân puternic, cărunt, cu barbă, înveșmântat în alb și
învăluit într -o mantie purpurie. Nu este siguratic, precum creatorul din poezia lui T. Arghezi, ci este
însoțit de îngerii în privirile cărora se poate citi de fapt forța divinității. Brațul stâng al lui
Dumnezeu c uprinde gâtul unei femei, cea care ar putea fi de fapt viitoarea Evă, nenăscută încă.
Cromatica tabloului este variată: mantia purpurie se află într -un puternic contrast cu albastrul
cerului, cu verdele ierbii și cu trupul translucid al lui Adam.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
183
Michela ngelo, Crearea lui Adam
Din coasta lui Adam, Dumnezeu a zămislit -o pe Eva. Asupra primei femei, Dumnezeu nu a
suflat suflare de viață, așa cum s -a întâmplat în cazul bărbatului. S -ar putea vorbi astfel de o
inferioritate. Eva însă este scoasă din Adam, ce l care fusese însuflețit de divinitate. Acest gest
dobândește caracter sacru, fiind unul care se repetă cu ocazia scoaterii fiecărui om dintr -o pereche
anterioară.
T. Arghezi nu insistă prea mult asupra acestui moment:
I-a rupt un os din coaste, cèva,
Și-a zămislit -o și pe Eva.
ÎnCrearea Evei se poate observa masivitatea personajelor lui Michelangelo. Trupurile
translucide și armonioase ale primilor oameni ocupă jumătate din tablou. Adam pare cuprins de
somnul cel greu, iar corpul său este pe jumătate cul cat și întors. În spatele său, dintr -o grotă, Eva
urmează porunca creatorului său, aceea de a se naște. Ea se află în mișcare, încă nu s -a ridicat,
având piciorul stâng întins, iar cel drept fiind îndoit. Mâinile sale se unesc, ridicându -se întru slava
creatorului său, în timp ce privirea Evei și gura întredeschisă sugerează felul în care este perceput
miracolul vieții. În cealaltă jumătate a tabloului, Dumnezeu, un bătrân impunător, cu părul și barba
albă, înveșmântat în purpuriu și alb, îi cere Evei să ia să la lumină. Mâna dreaptă ridicată și privirea
pătrunzătoare transmit energia creatoare și dătătoare de viață. Întreaga scenă a creării Evei este pusă
în mișcare de forța care vine din partea lui Dumnezeu.
Culorile folosite se regasesc și tabloul anterior , purpuriu, alb, verde, ceea ce susține legătura
dintre cele două lucrări la nivelul cromaticii.
Michelangelo, Crearea Evei
Primii oameni, în concepția lui T. Arghezi, sunt înfățișați ca niște copii, iar actul creației
este văzut de poet ca o joacă a unui Dumnezeu care se plictisește în imensitatea cerului. Poetul
surprinde candoarea și naivitatea primilor oameni, ei luându -se de mână și cutreierâd cu emoție
grădina Raiului:
S-au luat de mâini și au cutreierat
Grădina toată -n lung și -n lat

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
184Să nu te mi ri că, șovăind și mici,
Li se julea și nasul prin urzici.
În picturile lui Michelangelo, Crearea lui Adam șiCrearea Evei , se remarcă frumusețea
fizică a primilor oameni, expresia inocenței lor, măteția lui Dumnezeu, cromatica îndrăzneață,
precum și simbo listica gesturilor.
Dacă T. Arghezi vede în actul creației primilor oameni un joc inocent, Michelangelo
tratează momentul actului creator prin prisma vieții înțelese ca o scânteie electrică. Dumnezeu a fost
numit drept lumina care aprinde simțurile.
Preocuparea poetului român și a pictorului renascentist pentru momentul facerii primilor
oameni este o dovadă a nostalgiei originilor, nostalgie care iși găsește salvarea în momentul actului
artistic al creației.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
185Tudor Arghezi –Ipostaze ale artistului
Prof. Tănasă Nicoleta
Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu”, Sibiu
Poezia lui Tudor Arghezi ia naștere într -un moment de grație, fiind întreținută de
întrebări fundamentale asupra existenței și de miracolul lumii. Creatorul , creația sa, tainele care -i
leagă sunt sursa versurilor argheziene.
Ceea ce “Domnul” a refuzat întotdeauna să -i arate, poetul a găsit și singur, săpând,
căutând, trudind și făurind.
Călător neliniștit prin împărția tainelor, poetul a purtat veșnic cu el semnul damnării
sale, condamnarea sa pe viață. El a fost rând pe rând osânditul cu haruri, lucrătorul cu lopata,
tâlharul din ceruri. Blestemul său a fost reprezentat de setea de a ști, de a cunoaște, de a avea
certitudini, de a pipăi ceea ce nu se poate decât gândi.
Miracolul arghezian este cuvântul care da viață nevăzutului, nepipătului, fără să
cunoască prin simțuri ceea e nu se poate cunoaște.
Căutarea, încercarea de epuizare a misterului, a fost osânda veșnică a celui bolnav de
ceea ce nu se vede și de ceea ce nu se aude:
” Parfumul umbrei și cenușa lui
Nimicul nepipăit să -l caut vrui,
Acela care tresare
Nici nu știi de unde și cum.
Am răscolit pulberi de fum.”( Cuvânt )
Arghezi a știut întotdeauna să inventeze și să se reinventeze, fiind cân d țesător iscusit și
artizan, când vraci și mistificator, învățând mereu să descânte cuvântul pentru a crea miracolul.
Poemul “Vraciul” conține un portret cameleonic al artistului, un portret complex, poate
cel mai bine realizat din întreaga creație arghe ziană.
Titlul indică două ipostaze creatoare: cea de mântuitor (de doctor) și cea de mistificator
( de vrăjitor).
Poetul mântiutor face din cântecele sale “ leacuri vechi pentru dureri mai noi” și deține
secretele taumaturgiei: “ Port în mine semnul, ca o chezășie
Că am leacul mare -al morții tuturor”. ( Psalm –Pribeag în șes, în
munte și pe ape )
Pentru Arghezi, creația artistică este o înviere, un miracol, o vindecare minunată și
tainică: ” În farmacia mea atotlecuitoare
Aleanuri am la chinurilre -abia simțite,
Misterioase și nemaitămăduite.”( Vraciul )
Vraciul este și poet al tainei nedeslușite:” Am chei pe toate ușile încuiate”. Putem
surprinde aici o posibilă identificare cu Divinitatea din “ Psalm mut ”, care nu permite cunoașt erea,
care-i interzice ființei umane accesul la informația tainică:
“ …cheile de -ncuie făptura și -o descuie
Ascunse la -ntuneric, le ții bătute -n cuie
Le-am descântat să cadă în pulbere, grămadă.”
Cheia despre care vorbește Arghezi nu este una comun ă, căci ea nu deschide decât o ușă
–ușa sufletului. Aceasta însă nu se lasă desferecată pentru a elibera spiritul de materie, ci rămâne o
taină sau chiar o interdicție:
” Sunt în mine niște doi
Și-ncerc chei mai vechi și noi
Pentru taine, să des cuie
Ușile -s bătute -n cuie. ”
Ipostaza de poet mistificator “ s -a anunțat “ încă de pe întâia filă a primei cărții.
Poetul a schimbat uneltele străbune transformând “ sapa -n condei și brazda -n călimară

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
186”, a ivit din graiul bătrânilor “ cuvinte potri vite ” și le -a prefăcut în “ versuri și icoane ”, a făcut “
din zdrențe muguri și coroane ”, a preschimbat veninul în miere, a iscat frumuseți noi din “ bube,
mucegaiuri și noroi ”și vrăjitoriile sale ar putea continua, pentru că mistificatorul nu lucrează cu
unelte obișnuite, ci cu o alchimie știută doar de el.
Lexicul folosit surprinde adevărate miracole, metamorfoze tainice cunoscute doar de Creator ( a
preschimba, a isca, a schimba, a preface).
Ipostaza de mistificator este una deliberată, programa tă, deoarece artistul creează
amestecuri inedite pentru a mări confuzia și a face înțelesurile de nedezlegat. El “ Pune un lucru tot
în alt tipar” ( Ai văzut? ), întocmește creația astfel încât să nu -și dezvăluie tâlcul. Dacă “Domnul”
nu-și arată chipul, e l lasă totuși să i se vadă firea, este grijuliu cu comorile sale, zăvorăște, încuie,
căci se teme de hoți. E ca bogatul care tremută să nu fie prădat și așterne capcane pe lângă “
giuvaierele ” sale:
“ Le leagă noduri, le chitește într -ascuns
Ca să ne mință, cu lumină el le -a uns
Și le arată doar pe dinafară
Că înlăuntrul lor e noapte chioară,
În care știe totul să îngroape.” ( Îmi pare rău )
Nicolae Balotă remarca în acest sens faptul că “ Lumea lui Arghezi […] este în mare
măsură r odul unei viclenii a creatorului…”85. Creatorul se proiectează într -o oglindă subiectivă,
fiind perceput din unghiul optic al căutătorului dezamăgit și înșelat:
“ Ai văzut cum Dumnezeu ne păcălește
De ne trec lucrurile printre dește? Ce șiret! Ce ca lic! Ce tertipar!”( Ai văzut?)
Pentru cel păcălit, Domnul este un măsluitor, și încă unul foarte priceput, un adevărat
meșteșugar al prefacerii. Arta falsificării presupune muncă de atelier, iar materialul folosit are
inconsistența știută:
” Face pachete , sticle -nfundate
Cocoloșește, dă la strungă și bate
Răsucește, face mingi de ceață,
Închide fără lipituri, coase fără ață.” (Ai văzut?)
Creatorul este uneori un țesător dibaci, care se ascunde după pânza pe care și -o
realizează cu abilitate. El este surd și mu t la rugămințile căutătorului. Când dă totuși de vreun semn
de îndurare, nu -și trimite glasul, ci paianjenii:
“ Atârnați de -o sfoară groasă
Cât o umbră de mătasă.”( Denie )
Cenzura transcedentă argheziană este plasa paianjenului, car e surprinde de fapt refuzul comunicării,
o distanțare programată, gândită ce învăluie comorile râvnite de căutător pentru a le proteja.
“ Făptura” din “ Heruvic” îndesește pânza lucrând cu unelte stranii, neobișnuite: “ firul
de umbră” și “ acul scântei i”. Lucrătura divină se țese cu umbră sau are consistența acesteia, umbra
simbolizând taina, necunoscutul ce nu permite descifrarea, înțelegerea, pătrunderea sensului cu
mintea umană, tot ceea ce stă în conul ei fiind râvnit zadarnic.
În orice ipostaze l -am surprinde pe Arghezi, el rămâne un călător neliniștit, ros de
viermele incertitudinilor, un veșnic poet proteic, artist al tainei.
BIBLIOGRAFIE
Ediții: Scrieri, vol.1( Versuri) Editura pentru literatură, București, 1962
Scrieri, vol.2,3( Versuri ) Editura pentru literatură, București, 1963
Refrințe critice: Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, București, 1997.
85Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, București, 1997, p. 74

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
187Arghezi , artist al cuvântului –inovator al limbii române
Prof. Mariana Tiron
Colegiul Tehnic “ Edmond Nicolau” ,Focșani
Tudor Arghezi rezumă întreaga poezie românească de factură modernă , nu fără a include
și moduri ale celei “ premacedonskiene și chiar preeminesciene”1) , esența generatoare fiind cu
certitudine romantică .Opera lui Tudor Arghezi e ste rezultatul unei experiențe morale
dramatice,ajungând în final la contemplarea lumii înconjurătoare .El a exercitat o influență
incontestabilă asupra poeților români mai tineri , cu precădere asupra avangardiștilor , în privința
selectării lexicului și a folosirii procedeelor artistice de proveniență pur argheziană .
Actul poetic îi permite artistului depășirea tragicului condiției umane , învingerea timpului
necruțător , în ultimă instanță , biruința asupra morții . Poetul se solidarize ază cu aceia cărora le
este destinată creația , dobândindu -și eternitatea prin ei .
Flori de mucigai este volumul în care Arghezi se remarcă prin folosirea celei mai
autentice tehnici artistice , precum și a mijloacelor de expresi e ale artei în versuri care “se preface în
așa fel, încât , formal , putem afirma că poezia argheziană autentică , lipsită de orice ecouri
străine aici începe . Arghezi cel adânc nu se află în aceste versuri , dar a te înnoi mereu , a
experimenta este un merit . Flori de mucigai este o operă de rafinament , de subtilitate artistică ,
ele presupun un cer al gurii dedat cu mirodeniile”.2)
Arghezi promovează o nouă estetică , a urâtului care dobândește , în versurile sale,
suprema frumusețe și valoare . El a realizat “cea mai adâncă reformă a limbii poetice pe care o
poate nota istoria literaturii noastre moderne , în epoca de după Eminescu .” 3)
Ovid S. Crohmălniceanu , vorbind despre volumul menționat anterior a afirmat faptul că
poetul “ are , ca D aumier , ca Goya sau Bosch , geniul grotescului . Oribilul stă la el în imediata
apropiere a delicatului , a gingașului .Absurdul dobândește puterea realului . Monstruosul capătă
aerul verosimilului” .4)
In poezia românească nimeni nu întrebuințase ,cu vinte aspre , având meritul “de a da o
funcție poetică unor cuvinte considerate până la dânsul ca nepoetice .” 5) Dar în literatura
universală, cuvintele dure nu erau , de mult , o noutate . Charles Baudelaire , de pildă , vorbea
despre “cerșetori care își cresc păducheria”( les mendiants nourissent leur vermine) ,despre
limbrici( “un million d `helminthes”) . Termeni duri au folosit și poetii : Arthur Rimbaud ,
Lautreamont , precum și autori din Antichitate , din Renaștere etc.
Poetul a preferat cuvinte le tari , expresive , rare , pline de culoare și relief pe care apoi “ le
reînvie , le prelucrează la înalte temperaturi ale noului alfabet stilistic arghezian . Locul
obișnuitelor clișeee lexicale îl ia acum … un limbaj poetic nou , o nouă tehnică a ex presiei .”6)
Referindu -se la un asemenea aspect , Charles Baudelaire a remarcat faptul că “ e un miraculos
privilegiu al artei că oribilul , artistic exprimat , devine frumusețe și că durerea ritmată umple
spiritul cu o bucurie liniș -tită . “7)
Arghezi este un mare inovator al limbii române , mai cu seamă în ceea ce priveste
asocierea neașteptată a unor cuvinte , efectul acesteia constând în obținerea de imagini evocatoare
care contribuie la creșterea expresivității limbii artistice .Specif ică esteticii argheziene îi este ală –
turarea , de pildă , dintre un atribut substantival și substantivul pe care îl determină , ambele fiind
concrete : “ faguri de mărgăritare”, “drojdii de rouă” ,”punte de poteci”, “pleoape de floare”,” lapte
de opal “ ,”piper de ienupăr” . Alteori , atributul este abstract , iar substantivul determinat este
concret: “ scamă de zare”, “petecul tău de viață mic”,”crâmpeie mici de gingășie”,” țăndări de
curcubee”etc. In unele exemple , atributul substantival e concret , iar substantivul e abstract , ca de
exemplu , în “suflete de molecule” ,”zări de smalț” ,”văzduh de ceramică”, “umbră de matase” ,
“foame de scrum” .
In opera sa , după propria mărturisire , se descoperă “ o lume poetică alcătuită din mari
contraste : opoziția armonioasă a unui ținut însuflețit de o viată , cu ciudate împerecheri , o alianță
dintre țepos și fraged , dintre aspru și gingaș , dintre amar și dulce.”

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
188In volumul Flori de mucigai , mâinile au ” glezne” , brațele au “pulpe” , există câte un
“braț gângav și o “minte peltică” .Asocierea acestor termeni nu este arbitrară , autorul operează
doar un transfer de însușiri sau le potențează expresiv pe cele existente , în limita posibilitătilor :”
O verigă -ntre picioare / Si la glezna mâini i “(Galere ) și”Două brațe cu pulpele goale .”( La popice)
Limbajul folosit de Arghezi se definește , în general , prin materialitate , este căutat
cuvântul aspru și “nud” , efectul obținut este” pietros” și “colțuros” , de “ poezie granitica”, așa cum
este îin poezia Belșug.
Plină de inventivitate este și figurația metaforică , obținută prin alăturarea neașteptată de
cuvinte precum în sintagma “ plopi de oglindă” , din poezia Cântec mut ( Cuvinte potrivite” , în
care poetul întrezărește efectul de l umină , sub luciul lunii .Surprinzătoare este , în această
construcție , asocierea dintre coroana ovală a plopului și ovalul oglinzii de mână , cu coadă .
Arghezi recurge și la redublarea atributului , folosind , în poezia “
Ingenuncheare(C ărticic ăde sear ă), asocierea“ ciorapii de sticlă de mătase” . De asemenea ,
atributul în care apare enumerația este preferat de poet , ca de exemplu , în versurile:” Impresurată
de un văzduh de boare/ De levănțică și răcoare .” Se remarcă faptul că al doilea t ermen al
enumerației introduce nota de nou, de inovație între cele două substantive abstracte .
Valori expresive se obțin și prin folosirea dubletului atributiv , ca de exemplu , în poezia
Prințul :“…noaptea de safir și lut”, în care se creează o deplin ă armonie între cei doi termeni ,
rolul esențial avându -l substantivul “lut” , din care poetul și -a extras structura morală și sevele .
Pentru a sugera ideea de alb , autorul a utilizat sintagma”văile de tibișir”,aceasta
reprezentând una din modalitățil e de înnoire a lexicului .Substantivului “veac” care apare frecvent ,
poetul îi preferă pluralul masculin , cu iz bisericesc , “vecii”: Ca și în vecii triști de mai
târziu…”( Psalm) sau ”Rodul durerii de vecii întregi” . (Testament )Pentru an este folosit frecvent
substantivul “leat”: “E o tă cere de -nceput de leat…”
Un cuvânt specific arghezian , utilizat în locul celui uzat piatră este “stei” , aparținând
limbajului popular , cu totul inedit , efectul literar produs asupra cititorului fiind deosebit:”Mă
scald în gheață și mă culc pe stei”( Psalm) .
Calitățile inventive ale lui Arghezi ies la iveală și în privința născocirii cuvintelor . După
modelul lui î ntristat , dar fără prefix este creat adjectivul bucurat/ ă, în loc de bucuros , ca în poezia
Cântec din frunză : Aș vrea să fiu mai mic , să fiu vrabia ei bucurată .”
Gestul de împreunare a celor trei degete de la mâna dreaptă , pentru a face semnul sfintei
cruci , redat de poet prin expresia “ treiburicele închinăciunii”este făcut și pentru întoar cerea foilor
cărtii sfinte , ca de exemplu în poezia Făclii : De marginea foilor de jos , / Treiburicele închinăciunii
s-au ros”. S -a precizat faptul că ” nu se știe dacă expresia aceasta este originală și , chiar dacă ar
face parte din zestrea verbală monahicească , expresia a fost introdusă întâia oară în poezie de
Arghezi , a cărui lirică , dealtfel , și -a incorporat un număr impresionant de cuvinte bisericești și că –
lugărești care și -au pus pecetea pe poezia lui” 8) .
In efortul de înnoire a le xicului , poetul recurge la modificarea prefixelor și sufixelor la
unele cuvinte , precum și la schimbarea genului substantivelor: Genele lui Dumnezeu cad în că –
limarul meu .” (Incertitudine) .Alteori , substantivele devin adjective:”laptele amar și aguri d–
adjectiv pentru acru , ca agurida (Heruvim bolnav) .
Insușirile fizice ale ființelor sunt transferate , în poezia lui Arghezi , lucrurilor .Astfel , în
dansul Radei apar “ o serie de metafore din cele mai neașteptate și mai frumoase câte s -au facut
asupra dansului ”9) ): “Spune -i să nu mai facă /Sălcii , nuferi și ape când joacă /Si stoluri și
grădini și catapetesme .(Rada)
Cerul devine , printr -o metaforă originală ,“ coviltirele lui Dumnezeu” , în poezia De-a v-
ați ascuns (Cuvinte potrivite) .
Epitetul arghezian e ”făurit” , fiind , în același timp , incandescent . Poetul îi lasă fiului “
un nume adunat pe -o carte “ . Tot “ adunată” e și “sudoarea muncii sutelor de ani”. Cuvintele
poetului au fost “ivite” din graiul strămoșilor , el le -“a strâns” veninul ,”a tors” otrava “ușure” , a
pus-o”să -mbie” și să -njure .”( Testament)

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
189In poezia Duhovnicească ,noaptea este “groasă și grea” , plopii sunt “cărămizii”. In alte
poezii își fac apariția” cocori albaștri” , stele albe” “zahăr roșu” ,“salcâmi cu f loare albastră” ,
“plopi vineți”, “curcubee negre” ,” acvilă albastră” , “soare alb” .Uneori , cuvintele sunt investite
cu o “funcție epitetică imprevizibilă” , având loc transferul termenilor din sfera noțională proprie
într-una care nu e compatibilă cu sensul lor obisnuit . In acest fel , în poezia argheziană apar
epitete , ca de pildă : “ seară răzvrătită” , acuarelă suferindă” , “ lavandă sonoră” , “fanaticii
limbrici” ,” pașnici și veseli asasini” ,hoțiile sublime”,” lacrimă pribeagă”,”hoit păgân” ,” carne de
abanos” , “șoimi de scrum și de nisip”, ‘odăjdii de brumă și soare” ,cădelniți de izvoare”, “ciorchini
de stele”, “faguri de cer” etc.
Enumerând bogățiile pământului românesc , Arghezi le amplifică dimensiunile , folosind
hiperbola :” Crapii -n ele -s cât berbecii, / In pomi piersici cât dovlecii , /Pepenii de zahăr roșu,/In
grâu spicul cât cocoșu./ Pui un bob din el răsare / Mia de mărgăritare.”( Mam ăTară)
Cu tot atâta forță poetizantă apar , în poezia sa , comparațiile : “Te -ntrezări i în stele
printre pești , /Ca taurul sălbatec care s -adapă”;” Prin aer timpu -i despărțit de ore /Ca de mireasma
lor niște garoafe” . Pe prințul , din poezia omonimă , captiv , “gândurile -l dor/ Ca niște vulturi ce -și
aruncă / Intre cotețe rotirile lor.”
Personificările sunt , de asemenea pline de vigoare poetică .In universul arghezian , cerul
“ se “clatină” , “ altoiește lumină pe pământ” , “ luna își așază ciobul pe moșie” , “plopul e răzimat
în aer, “ pasul purcede prin grădină” etc.
O figură de sti l specific argheziană este oximoronul ,alăturarea celor două noțiuni
contradictorii creând imagini surprinzătoare:” dulce amărăciune” ,” înserata dimineața” , “perlele
lichide” ,”golgota șeasă” , “întuneric alb” .In schimb , catahreza are o sferă largă și mai greu de
depistat decât oximoronul , reprezentând sensul obținut “ prin substituirea în sintagmă a unui
cuvânt” .10) O serie de catahreze originale există în poemul “ Muntele Maslinilor , în care
muntele este “… cădelniți de izvoare / Altar de șoimi , sălaș de sori…” Izvoarele sunt cădelnițe ,
deoarece de la înaltime par a cădelnița , “ altarul de șoimi aparține imaginii reminiscențelor sacre
ale tinereții poetului și ”salaș de sori” , deoarece aștrii de zi și de noapte își află adapostul în munte
, simbol al sacralității .
Așadar, inovațiile morfologice reprezintă o parte însemnată a originalității argheziene .
Dar talentul său inovator se manifestă și în sintaxă, prin unele particularităti , ca de pildă
,dislocarea și îndepărtarea de sub stantivele pe care le determină propozitiile secundare atributive
introduse prin pronumele relativ care :”Tăcerea vocile și le -a pierdut ,/ Care -o făceau pe vremuri să
ră-sune”(Arheologie) sau în poezia Prințul: “ Puterea lui întreagă și vitează / As cunsă -n noaptea
de safir și lut , / Din depărtare calul că -i nechează / Care prin adieri l -a cunoscut .” Arghezi a
preluat o asemenea modalitate de constructie din textele arhaice , religioase sau cronicăresti ale
secolelor al XVII -lea si al XVIII -lea .
O caracteristică a volumului Flori de mucigai este densitatea stilului obținută , într -o
oarecare măsură , din îmbinarea originală a stilului direct cu stilul indirect . In poezia Fătălăul,
autorul folosește stilul direct , adresându -se , parcă unui erou imaginar : “ Cu vreo câteva tuleie /
Mă, tu semeni a femeie /…Si -al–dracului a miere și a tiparoase / Hoitul tău miroase .” Există , în
aceste versuri citate , o notă specific argheziană pe care stilul o dobândește prin integrarea în
contex t a expresiei populare “ al dracului” , poezia căpătând valori estetice nebănuite , tonul fiind ,
când dojenitor , când ironic .
Alteori stilul direct în care totul este spus“ pe șleau”, sfera proprietății exprimării fiind
dusă dincolo de ceea ce fusese p ână la el,se îmbină cu cel indirect , conferind imaginilor,
tablourilor de ansamblu mai mult relief ,înviorându -le cu mai multă culoare ,dându -le viață, ca în
poezia Tinca: Coșul ei cu soare , / Proptit în șold pe cingătoare / Ducea snopi de ochi galbeni cu
gene de lapte .” Autorul a recurs la stilul indirect , apoi i se adresează eroinei în mod direct ,
înviorând și dând o savoare deosebită imaginii : “ Fă Tinco , fă! Papucii de mătase / Mărgelele ,
cerceii , nu ți i -a dat Năstase .”
Un aspect al ino vațiilor aduse de Arghezi în poezie îl reprezintă arta dialogului pe care îl
intercalează printre versuri . S -a afirmat faptul că “dialogurile apar ca încrustații de mari vibrații

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
190artistice , dispunând de funcții stilistice inedite și inegalabile în lir ica românească .”11) Un
exemplu elocvent în acest sens , îl oferă poezia Ucig ă-l toaca: “ Ea întreabă:<<Ai parale?>>/El
răspunde:<Da ce -ți pasă dumitale!>>/ <<Păi, să mi -i dai>> -și-i puse măna -n găt / Stafie , prost
te-ai hotărăt!”
Anonimatul personaj elor din Flori de mucigai este o particularitate a artei poetice
argheziene . Aflăm despre ” cineva” , “careva” , “ undeva” , în final indicându -se generic personajul
respectiv care e” hoțul” , “femeia”, “morții”etc. In poezia Lache se conturează portret ul fizic și
moral al unui anonim și abia în ultimele două versuri se precizează că”Pentru multele lui minuni,/
Lache stă închis de opt ani și patru luni!” In alte poezii nu se indică nici atât despre un oarecare
personaj( Cântec mut ,Dimineața ,Morții ,Genera țiietc.) . S -a afirmat faptul că “ procedeul ca
atare se înscrie , dealtfel , în ansamblul liricii moderne universale , cu alte semnificații și cu mai
largi implicații estetice , în creația unor scriitori proeminenți, de talia lui Garcia Lorca , R. Alberti și
alții.” 10)
Un element novator este acela al intrării bruște în acțiune , tablourile sunt descrise din
primele versuri ale poeziei , fără ca înainte cititorul să fi fost prevenit asupra unor situații . Poezia
Candori , de pildă , începe b rusc:” E de lege creștină . / Se închină ./ E smerit , bate metanii ./ Dă
acatiste , face sfeștanii .”Asemenea procedeu dă la iveală capacitatea de concentrare , “ densificarea
liricului” , aspect specific creației argheziene .
O particularitate a stil ului său poetic este elipsa de cugetare la care se adaugă și cea de
expresie , considerate de Eugen Lovinescu drept” cheia de boltă” a tehnicii sale artistice .”11) In
general , contracția , laconismul ,<< vorbirea înfrânată >>, densitatea exprimării sun t trăsături
fundamentale ale stilului arghezian”12), poetul realizând astfel o economie în folosirea limbii . In
volumul Flori de mucigai , elipsa este mai des întrebuițată decât în alte culegeri de poezii , ca de
exemplu :” -Ce cauți noaptea , cernită , pe-aici?/ Cu mănuși ,cu zorzoane , ca la gară , / Izmenitura
nu se potrivea cu drumul de țară / -<<Vine noaptea! Ia -mă , nene. Fă -ți pomană .>>/ Tăranul se
cruci și zise :”<<Suie Satană!” (Ucig ă-l toaca) Astfel , elipsa de exprimare are rolul de a re da
faptele concrete de viață , precum și gândurile autorului .Elipsa de cugetare apare , de asemenea în
finalul unui număr mare de poezii , ca de exemplu , în poezia Genera ții:Târâșul pe burtă /…Urcușul
, alunecușul / Ca plușul/ Pașii înceți/ Ca niște pec eți/ Copita mută /Urma păscută / Lacătul rupt în
gură / Ca o prescură” .
Tehnica artistică argheziană se caracterizează și prin prezența la sfârșitul poeziilor a unor
versuri care explică astfel conținutul . In poezia Cântec mut , acesta se clarifică prin versurile: L –
am găsit / Zgârcit / Unde -i sufletul lui?/ Nu știu . A plecat/ El stă acum in pat .”In Candori , profilul
moral al personajului care nu reiese prea clar din conținutul poeziei , este conturat de ultimele
versuri: “ Are patru spargeri în dosare/ Nouă furturi de buzunare/ Si un păcat de neiertat / Un
asasinat .”
Unul din procedeele stilistice folosite frecvent în volumul Flori de mucigai este parataxa ,
cu ajutorul căreia poetul obține deosebite valori estetice: “întreagă , liniștită , solitară”, “giganticul
, molaticul , vioiul” , “neputincioase” , “somnoroase” ,”putrede” , “slute” , cu scrâșnet , cu
spaimă,cu jale . S -a constatat că “în poezia modernă a unor poeți reprezentativi din literatura
română și universală , parataxa este alogică , o juxtapunere incoerentă a propozițiilor , nici o
propoziție neputând fi dedusă din alta ; în lirica lui Tudor Arghezi propozițiile alăturate paratactic
se află într -o înlănțuire logică de sensuri , procedeul potențând valorile expresive a le propozițiilor
respective și definind mai substanțial sensurile și ideile exprimate prin înșiruirea lor “.13) In
schimb , o consecință a existenței parataxei este stilul sacadat , abrupt , având tendința de a produce
discontinuități în tonalitatea de a nsamblu a poeziilor .
In concluzie , Tudor Arghezi este autorul unei sinteze poetice originale , posedând daruri
artistice nemaiîntâlnite la predecesorii săi . El a utilizat resursele limbii naționale , respectiv formele
dure și regionale și a îndrăznit ca nimeni altul să le facă loc în limbajul poetic .

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
191NOTE
1)Micu , Dumitru Modernismul românesc , vol. I , București , Editura Minerva, 1984 ,
pag.260
2)Călinescu , George Istoria literaturii române de la origini până în prezen t, București
,Editura Minerva , 1985 , pag.814
3)Bojin ,Alexandru Fenomenul arghezian ,București , E.D.P. , 1976 , pag.79
4)Crohmalniceanu S. Ovid Literatura română între cele două războaie mondiale , vol. Despre poezie
, București , E.P.L. 1967, pag.106
5)Lovinescu , Eugen Istoria literaturii române contemporane , vol. III , București , 1927
,pag.273
6)Bojin ,Alexandru Op. cit . pag.39
7)Baudelaire , Charles Curiosites esthetiques , Paris , pag.207
8)Cioculescu , Serban Argheziana .Introducere în poezia lui Tudor Arghezi, București, , Editura
Eminescu , 1985,pag. 78
9)Ibidem , pag 30
10)Ibidem , pag 247
11Bojin ,Alexandru Op. cit . pag.67
12)Ibidem , pag. 63
13) Ibidem , pag. 65
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Balotă , Nicolae Arte poetice ale secolului XX , București , Editura Minerva , 1976
Balotă , Nicolae Opera lui Tudor Arghezi , București , Editura Eminescu , 1979
Bojin Alexandru Fenomenul argh ezian ,București , E.D.P. , 1976
Călinescu , George Universul poeziei , București , Editura Minerva , 197 3
Călinescu , George Principii de estetică , Craiova , Editura Scrisul Rom ânesc ,1974
Călinescu , George Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Bucuresti ,
Editura Minerva , 1985
Cioculescu , Serban Argheziana ( Studii) , București , Editura Eminescu , 1985
Ciopraga , Constantin Propilee , Iași ,Ed itura Junimea ,1984
Constantinescu , Pompiliu Studii si cronici literare , București , Editura Albatros ,1974
Constantinescu , Pompiliu Tudor Arghezi , București , Editura Minerva, 1994
Crohmălniceanu S. Ovid Literatura română între cele dou ă războaie mondiale , vol. Despre
poezie , București , E.P.L. 1967
Genette , Gerard Figuri , București , Editura Univers , 1978
Micu , Dumitru Modernismul românesc , vol. I , București , Editura Minerva, 1984

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
192Poetica lui Tudor Arghezi
Prof. Tripe Oana Otilia
Liceul Teoretic, Buzia ș
Geografia liricii argheziene este, neîndoios, cea mai întinsă din câte a cunoscut poezia
posteminesciană. Metamorfozele crea iei sale rezumă un secol întreg de poezie, mar când totodată o
nouă etapă a lirismului românesc.
La poetul Arghezi, poetica derutează natura proteică, caleidoscopicul și for a de
extensie a lumii sale. E imposibil să nu se observe binomul artă -inedit, viu exprimat la toate
nivelurile și în toate etape le artei argheziene, bazată pe calitatea de “constructor de cuvinte” a unui
poet perfect con știent de polimorfismul poeziei sale.Cuvântul “miracol suprem” (T.Arghezi), îl face
să cultive o poetică a rodului în competi ie declarată cu natura.El operează de fiecare dată, nu cu
toată suprafa a cuvântului, cid oar cu sensurile încă netextualizate, cu poten ialul său ascuns ce se
dezvăluie numai în noi conexiuni.
Poetul este un prodigios, un creator proteic prin harul său de a dezlăn ui energii ale
cuvântului î ntr-un absolute al acestuia, ducându -l, adică, până la ultimele resurse.Fiindcă numai
astfel se ajunge la construc ia nouă, perfect consolidată, la forme superioare prin voin a de noutate a
vizionarului.Există si trebuie să existe o demiurgie a artistului: el îl urmează pe marele Demiurg, îl
imită, dacă nu cumva caută să -l concureze, atât timp cât nu se mul umește doar cu lumea formelor
date.El uzează copios de energiile latent ale logosului, de poten ialul său sintagmatic -expresiv, pe
care îl dirijează în sensul voca iei de creator, asemeni modelului divinm, adică nu dă seama
nimănui, schimbând, prefăcând,contribuind după o lege numai de el știută.Aceste voluptă i
bătăioase a hipertrofierii eului, poetul îl asociază la un moment dat smerenia, accepând arta nu
numai ca o îndelungată, interminabilă ucenicie, dar și o mucenicie.Numai astfel poetul a putut lăsa
să se vadă “părticica lui Dumnezeu” din poezia sa.
intind zonele superioare ale spiritului, adâncuri inefabile, poezia în viziunea lui
Arghezi nu poate fi străină de un scop intelectual și e de mirare că Ș. Cioculescu îi contestă inten ia
cognitivă.Oricât de grea ar fi jerfa spiritului si oricât i -ar fi mesajul de frumos, poezia lui n -ar putea
străpunge întunecimea care acoperă problemele destinului nost ru.E cu atât mai surprinzătoare
constatarea restrictivă a criticului, cu cât el observă, în atâtea rânduri,fără echivoc, resortul
intelectualist al poetului, inclusiv în remarca subtilă că la Arghezi, candoarea și complica ia psihică
sunt într -o măsură ega lă.Candoarea, calitate esen ială a poetului e posedată efectiv de Arghezi, chiar
într-o măsură hipertrofiată fie și pentru că a crezut toată via a în fantomele, în jocul lui.Arghezi a
avut încredere nemărginită în cuvânt.
Considerând poezia o formă liturg ică, de comunicare cu marile mistere ale lumii,
Arghezi nu rămâne mult timp în acest plan al transcenden ei, potrivit manierei baroce a coinciden ei
opuselor,plonjează la polul opus acestei convingeri.Atunci poezia nu este un absolut al existen ei,
dimpotr ivă, cade mult în rang devenind, me șteșugul pueril.
Gravitatea religioasă a conceptului de artă literară este însă mult mai constantă în
poetica argheziană, care merge spre concep ia profetică și călugărească a literaturii, deci spre un soi
de moralism di dactic.Se știe că focul credin ei religioase este între inut prin voin a de a renun a la
faptele mici, pieritoare, în favoarea lucrurilor esen iale.
Efortul poetului se consumă, evident, în planul expresiei.Modelul de referin ă,
Eminescu, exprimă exemplar drama artistului adevărat care n -a trăit niciodată deplina satisfac ie
faă de ce a făcut.Ajuns pentru o clipă la forma ce și-a dorit -o, e bună seamă că Eminescu era ca și
în dragoste, decep ionat.
În inventarul arghezian al coinciden ei opuselor, gravit ăii religioase a zămislirii poetice
i se asociază spiritul ludic. subsumându -se nu o dată jocului, arta urmează un model divin:” Toate
cele mari și vii/Sânt făcute jucării”.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
193Debutând modern, sub semnul revoltei, Arghezi șoca de la început printr -o enormă
capacitate novatoare pe latura sintaxei și a limbajului poetic în genere, prin respingerea vechilor
tehnici, prin acceptarea nepotolită pentru asocieri șocante, dezvăluind o structură fundamental
dramatică.El are suflet când avânat spre sfere divine, când prăbu șit în ratări, când blestemând cu
superbie, când coborând în genunchi.Temperamentul proteic și dispozi ia aperceptivă mereu
proaspătă îi interzic să se închidă într -o formulă, sau în formule perfect delimitate.Stilul său se
refuză comentariului „ ușuratic”, efortului de interpretare critică fiindcă el apar ine unui “duh
inanalizabil”.
Arghezi se relevă, mai cu seamă în lirica de medita ie, un cântăre din spe a titaniană
care trăie ște lucid dramatismul asumat al propriei condi ii de homo interrogator, aspirând să
cunoască lumea pe dedesubt , adică pe dinăuntru.Lirica sa, vizionară, cre ște din structura ambiguă,
polimorfică și proteică, de un romantism sui-generis, ce presupune sfărâmarea tiparelor mo ștenite
pentru a crea altele menite să reziste eroziun ii timpului.
Tensiunea titaniană, de fapt dispozi ia la cunoa șterea adâncă, marchează mari demersuri
ale liricii argheziene.Portretul ce și-l făure ște poetul, după bune sugestii floclorice, este propriu unei
naturi răscolite de furtuni lăuntrice, de un st atornic gust al zonelor suprasensibile.Aici trebuie găsit
și sensul acelei îndelungi, interminabile căutări a lui Dumnezeu care i se ascunde tot atât pe cât i se
arată, fără a -i încheia calea printr -o certitudine.Psalmistul modern Arghezi dezvăluie în subs tana
lui interioară o fiin ă problematică și problematizantă, care mai mult caută decât găse ște, mai mult
se plânge decât jubilează.
Întrebările adresate divinită ii, stăruin a în a afla frumuse i ireale, de a comunica direct
cu Atotputernicul marchează spaii vaste ale liricii argheziene.Replica psalmică a lui Arghezi pune
în lumină nu stările bunului cre știn, ci o natură extrem de complexă aflată în conflict cu sine și cu
lumea, suspicioaă și contestatară.
Prin eul său patetic, poetul ia greul pe cont propriu, sfidând, asemenea marilor eroi
romantici, dificultă i înscrise în chiar intimitatea fibrei spiritual -morale a omului.
Nici în ipostaza de cântăre al iubirii, Arghezi nu se închide în idei și forme consacrate,
ci aspiră la o viziune personală pe largi registre estetice.Asimilată tensiunii dramatice obi șnuite
poetului, erotica e un scenariu spectaculos al vitalită ii, al stării duale, în perfect acord cu celelalte
forme ale liricii sale.Dragostea nu e, deci, relaxare, uitare de sine, abandonare în idilic, ca la Co șbuc
ori la confra ii semănătore ști, ea nu e doar feerie și sentimentalism romantic.Aceste forme îi
displac, negăsindu -și locul la poetul sentimentelor spectaculos contradictorii.
Mitologia erotică argheziană înregistrează voci ce se contr azic dar și consună, dispozi ii
satanice, negatoare, dar și luminoase, afirmative, tonuri suave și aspre, de adora ie, ori de sarcasm.
De la înăl imea titaniană a orgoliului în șelat, femeia, chiar de mai coboară în admira ie,
rămâne oricum o for ă subjugă toare.Ea de ine, în fapt, virtu i strict pământene, închise în imagini
ale vie ii domestice și ale naturii catifelate, mângăietoare. Suavitatea și vitalitatea ei germinativă îl
determină pe admirator să o asemene unei grădini îmbel șugate, adevărat paradis terestru.
De la treapta satisfacerii, omul arghezian coboară și pe latura crudă a instinctualită ii, în
frenezia carnală.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
194Estetica urâtului de la Baudelaire la Tudor Arghezi
Studiu de caz: „Flori de mucigai”,
Prof. Vincze Viorica
Liceul Teoretic” Axente Sever”, Mediaș
Cuvinte cheie: Flori de mucigai, Arghezi, simbolism, Baudelaire, Florile raului, urâtul, răul
Poet, prozator și publicist de marcă al literaturii române interbelice, Arghezi reprezintă pentru
cultura română o personalitate care cu greu poate fi definită.
Întreaga operă a lui Arghezi, fascinantă prin complexitatea ei , a fost oglinda unei vieți
zbuciumate, pline de neprevăzut (a fost de două ori deținut politic, calugăr, diacon la Mitropolie,
muncitor în fabrică, ceasornicar și bijutier, etc.), impresionează prin vastitate, prin multitudinea
speciilor abordate, pri n problematica variată și prin curajul afirmării unor modalități estetice noi,
șocante la vremea respectivă.
În calitate de poet,a avut tangențe cu toate curentele literare ale vremii, însă niciunul nu și l -a
putut revendica pe deplin, Arghezi aparț inând, deopotrivă, romantismului, realismului,
simbolismului, clasicismului și expresionismului. Din acest motiv, Tudor Vianu afirmă în ”Scriitori
români din secolul XX” că “De la Mihai Eminescu poezia lirică românească n -a cunoscut o altă
realizare mai de seamă, marcată de o originalitate mai puternică și cu repercusiuni mai întinse
asupra întregului scris literar al vremii decât acele legate de opera lui
Tudor Arghezi”.
Deși a debutat în plină mișcare semănătoristă, la sfârșitul secolului al XX -lea, dar într -o revistă
macedonskiană, Arghezi este un poet de factură modernistă, prin sinteza pe care poetica sa o
realizează. Ea păstrază ecouri eminesciene ( în unele Creioane și în lirica erotică), influențe
simboliste, în volumele Agate negre șiFlori de mucigai și anunță prin anumite aspecte ale creației
sale, cum ar fi, sensibilitatea zbuciumată, amploarea teritoriilor lirice explorate sau voluptatea
metamorfozei, avangardismul care va vedea în el un precursor.
Arghezi oferă expresie m odernă chiar și unor teme lirice tradiționale, cum ar fi lirica mistică,
natura rustică și poezia socială.
Ceea ce afirmă în mod fundamental modernitatea lirismului arghezian este însă interesul
deosebit pe care poetul îl acordă lexicului extras di n toate registrele limbii –arhaic, bisericesc,
cotidian, rural, mahalagesc, argotic, filosofic -, prin vocația sa de poeta artifex , ca reflex al unei
conștiințe zbuciumate de contradicții, dar și prin aderarea deplină la estetica urâtului , prin care
lirism ul se eliberează de clișee, de prejudecăți și constrângeri.
Contemporan cu O.Goga și cu Ion Minulescu, dar și cu mai tinerii Lucian Blaga, Adrian Maniu,
Ion Pillat, Arghezi a debutat editorial numai în 1927, cu un volum care a surprins, Cuvinte potri vite.
Reacțiile contradictorii ale criticilor au exprimat, încă de la început, deruta în fața unui poet
nonconformist. Astfel, dacă George Călinescu îl declara „cel mai mare contemporan al nostru” și “
cel mai neeminescian poet român”, remarcând că „nimeni nu poate fi mai trivial cu atâta suavitate și
mai elevat cu mijloace atât de materiale”, Ion Barbu ataca, din poziție opusă, aceeași dimensiune a
poeziei argheziene, susținând că „tocmai plasticitatea masei ei verbale” este cea care respinge
„mesagiul” și refuză „Ideea”.
Publicat în 1931, volumul Flori de mucigai este reprezentativ pentru asumarea de catre
Arghezi a esteticii urâtului , fiind alcătuit dintr -un ciclu de douăzeci și cinci de poeme apărute sub
directa îngrijire a autorului. Ciclul Florilor de mucigai, unitar sub aspect tematic,este închinat unei
experiențe tragice, aceea a damnării, a captivității și a suferinței, fiind totodată reflexul unui fapt de
viață: lunile de detenție trăite de poet la închisoarea Văcărești, în urma procesulu i intentat ziariștilor
colaboraționiști, filo -germani, în 1918, poetul avându -l ca tovarăș , pe aceeași bancă a acuzaților, pe
Ioan Slavici.
Titlul volumului este, fără îndoială, o adaptare fericită a titlului ce aparține lui Charles
Baudelaire –Les fleurs du mal (“Florile răului”), poet francez la fel de controversat , atât în spațiul

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
195poeziei franceze de la sfârșitul secolului al XIX -lea, cât și în peisajul poeziei moderne europene,
acesta găsindu -se, ca și Arghezi, la încrucișarea drumurilor din tre romantism, parnasianism și
simbolism .
Eugen Lovinescu remarca influența baudelairiană asupra primei faze din poezia lui Arghezi,
mai ales prin notele de sensibilitate muzicală, dar atrage atenția asupra modernismului lui
Baudelaire, care nu tre buie confundat cu simbolismul, lirismul baudelairian, acesta fiind marcat de
un ” individualism violent, de misticism amestecat cu voluptate, de satanism, de contradicții
puternice,…de sentimente”.
Meritul cel mai de seamă al lui Baudelaire constă în integrarea în conceptul estetic de frumos a
altor aspecte care pot deveni –prin convertire estetică –forme literare: urâtul, răul, grotescul,
satanicul, pe baza concepției potrivit căreia artistul modern trebuie să exploreze zone noi în artă,
pentr u a revela integral profunzimile vieții.
În încercarea de a stabili o legătură între poezia lui Baudelaire și cea a lui Tudor Arghezi,
același Lovinescu descoperă că punctul cel mai clar al contactului lor este amestecul macabrului cu
senzualitatea.
Elementele simbolismului baudelairian care se regăsesc în lirica argheziană din „Flori de
mucigai” sunt spleen -ul, gustul neantului și, mai ales, sinesteziile.
Ovid Crohmălniceanu, consemnează curajul lui Arghezi de a cânta “ florile răului ”, adică să
caute frumusețea în zona abjecției. Umanitatea scelerată, pe care ne -o prezintă Arghezi, se înrudește
cu cea a vagabonzilor, cerșetorilor și prostituatelor din Tablourile pariziene ale poetului francez .
Arghezi apelează, ca și predecesorul său, la oximoron, atât pentru titlul întregului volum,
“Flori de mucigai”, cât și pentru titlul poemului cu valoare de artă poetică care deschide ciclul.
Sintagma Flori de mucigai trimite atât de plenar la Florile răului ale lui Charles Baudelaire, numai
că poetul român înlocuiește termenul etic răul cu un simbol estetic –mucegaiul -,sugerând, prin
sonoritate și sens, urâtul existențial.
Pe parcursul întregului volum, Arghezi sublimează ființa de la marginea societății în portrete de
excepți e (Lache -șarlatanul magic . Rada -țiganca dansatoare, Tecla –cerșetoarea, Tinca –
florăreasa, Fătălăul –efeminatul de mahala).
Ciclul “Flori de mucigai” abordează teme ca : moartea, crima în: ” Pui de găi”, mizeria umană,
în “Cina”, păcatul în“Streche”, iubirea pătimașă, în “Rada” și “Tinca”, comuniunea în suferință,
în “Cina”, evenimentele închisorii, în “Dimineața”, “Cina”, “Morții” și altele.
Cea mai elocventă creție poetică argheziană pentru modul inedit de abordare a estetici i urâtului
de catre autorul cuvintelor potrivite rămâne arta poetică Flori de mucigai.
Incipitul poemului cuprinde mărturisirea poetului , ca o avertizare, legată de o mare singurătate,
simțindu -se părăsit de ajutorul divin “ Le-a scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă
goală,/ Pe întuneric, în singuratate,/ Cu puterile neajutate /Nici de taurul, nici de leul, nici de
vulturul” Întorcerea la o unealtă rudimentară, unghia, plasează actul creator în afara celor sfinte, în
timp ce taurul, l eul, vulturul, sunt animale simbolice, asociate evangheliștilor. Aceste simboluri –
animale -se regăsesc și în Prefața lui Baudelaire:” Dar printre șerpi, pantere, șacali, mistreți,
cățele,/ Maimuțe, vulturi, scorpii și monștrii ce se zbat,/ Se târâie, rag, urlă, sporind neîncetat / În
noi menajeria năravurilor rele./ (“Prefață”, traducere de Al.Philippide)
La Arghezi, “ întunericul” și “singurătatea” devin metafore ale condiției umane, ale existenței
ființei captive, care nu poate fi oprită din încerc area de a transforma în artă orice experiență ontică
și cognitivă. Solitudinea ființei captive într -un orizont nocturn este proiectată cosmic, prin
raportarea la părinții textelor sacre: Luca, Marcu, Ioan, asupra cărora a coborât harul divin.
Secvența a doua definește poezia care ilustrează estetica urâtului prin simbolul gropii , metaforă
a condiției umane, sugerând apartenența la teluric, existența într -un spațiu degradat și
moartea:” Sunt stihuri fără an/ Stihuri de groapă/ De sete de apă/ și de foame de scrum/ Stihurile
de-acum/”
Noul mod de a scrie, refuzând tocita “ unghie îngerească” ( metonimie și epitet metaforic, prin
care se concretizează scriitura serafică, delicată), reprezintă singura opțiune estetică adecvată unei
existențe cople șite de urâtul și răul din lume.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
196Cea de -a treia secvență revine la scenariul epic inițial, surprinzând tentativa eșuată de a scrie
despre urâtul existențial, în canoanele clasice,” cu unghia îngerească” . Contemplarea universului
tragic, în care omu l este prizonier fără șansa evadării, provoacă acea suferință care se cere
exprimată în cuvânt. Opțiunea finală a eului poetic, “ și m-am silit să scriu…” , echivalează cu un
act de revoltă, de încrâncenată luptă cu formele, ca un gest de sfidare a lumii o stile prin actul
creator, prin jertfa de sine.
Născute din receptarea simplă a faptului dramatic, versurile argheziene, ca și cele baudelairiene,
transfigurează aspecte sordide, atitudini de umilință și mizerie, în metafore îndelung elaborate și
adesea livrești, exercițiu poetic pe care Tudor Vianu l -a numit estetica urâtului.
Nicolae Balotă, în lucrarea critică Opera lui Tudor Arghezi, consideră că ciclul Flori de
mucigai poate fi asociat cu o experiență orfic -poetică esențială, semne le coborârii poetului ad
inferos semnificând ruptura de tot ceea ce a însemnat pentru poet, mai înainte, poezia -elevație, de
credințele și necredințele sale anterioare, pentru întâlnirea cu demonia.
Pentru a evidenția încă o dată cât de izbitoare e ste asemănarea și din acest punct de vedere cu
lirica simbolistă a lui Baudelaire , vom încheia prin sumbra și stigmatizanta viziune asupra lumii
aflate într -o iremediabilă dominație a răului și aurâtului și în care ” Spre Iad în orice clipă ne
scoborâm cu -n pas,/ Senini, printr -o adâncă și scârnavă cloacă.”/ (“ Prefață”, Ch.Baudelaire,
traducere de Al. Philippidi).
Ca și la Arghezi, îndepărtarea de ceea ce este sacru, căderea ireversibilă a omului în păcat și
alunecarea asumată într -o deca dență nimicitoare sunt evidente și în Prefața lui Baudelaire,
admirabil manifest al simbolismului european:”/ În mrejele pierzării prelung Satan se plimbă/ și
sufletul ni -l lasă vrăjit și vlăguit/ și al voinței noastre metal neprețuit/ Acest chimist d estoinic în
aburi îl preschimbă/”.
Încheiem prin aprecierea criticului I. Negoițescu, care, în Istoria literaturii române, apreciază
că atitudinea lirică argheziană fundamentală este asemănată celei a unui necredincios chinuit de
necredința sa, a unui ateu religios, pentru care prezența ipotetică a lui Dumnezeu este starea de
perpetuă incertitudine existențială a eului liric, neantul invadând de pretutindeni omul înfrânt, strivit
între stepa de jos șistepa de sus, impunându -i chiar un simțământ de rușine existențială.
BIBLIOGRAFIE:
1.Arghezi,Tudor, Versuri, Ed. Minerva ,București,1988;
2.Balotă,Nicolae, “ Opera lui Tudor Arghezi”, Ed. Eminescu, București, 1979;
3.Baudelaire,Charles, Florile răului, E.L.U., București, 1967;
4.Călinescu, George, Tudor Arghezi, înFile de istorie literară, Ed. Albatros, București, 1972;
5.Chevalier, Jean,Gheerbrant,Alain, Dicționar de simboluri, vol. I -III,Ed.Artemis,
București, 2000;
6.Lovinescu,Eugen, Critice, vol.II, Ed. Minerva, București,1979;
7.Negoițescu,Ion, Istoria literaturii române, vol.I, Ed. Minerva, București, 1991;
8.Perpessicius, Scriitori români, vol.II, Ed. Minerva, București, 1986;
9.Ricoeur,Paul, Eseuri de hermeneutică , Ed.Humanitas,, București, 1995;
10. Vianu ,Tudor, Scriitori români din secolul XX, Ed. Minerva, București, 1979;

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
197Tudor Arghezi -sentimentul destrămării continue
Prof. Vrezgo Alina
Colegiul Național „Ienachită Văcărescu”, Târgoviște
Tudor Arghezi este un poet care se construiește pe sine continuu din rupturi. Pentru el
încântarea și candoarea alternează cu marile angoase, vigoarea cu sentimentul destrămării,
încrederea cu orbecăiala încrâncenată sau speriată. Sentimentul neantizării eului pare să -și afle un
corespondent îndepărtat în Baco via : Tu ești ?m -a întrebat; te cunosc./ Nu am știut răspunde./Eu
eram? eu nu eram ? (Tot o sarică ). Mereu schimbându -și înfățișarea, Arghezi reia și reîntregește
continuu, păstrând însă ca motiv pregnant al operei sfâșierea între teluric și celest. Trecân d prin
demonia limbajului, poetul își caută propriul adevăr labirintic în și prin metamorfozele lumii
cuvântului : O mie de neamuri, plecate, domoale, / Te caută -n ceruri, în vis, pe pământ / Ascuns te –
am găsit în cuvânt. / Sfărâmă cuvântul : cuvintele -s goale (Inscripție pe Biblie ).
Întoarcerea din profunzimile refuzate se face prin timpuri, eșecul înălțării e pecetluit prin târziu.
În căutarea unei divinități de dincolo de uman, poetul simte setea de certitudine și de dobândire a
tainei supreme : Pentru c redință sau pentru tăgadă, / Te caut dârz, și fără de folos . El cheamă
bezna tactilă : Vreau să te pipăi și să urlu : este!
Încercarea dureroasă de instaurare a unui dialog cu divinul ascunde disperare, exasperarea. Poetul
nu poate rosti detașat și superio r ca Zarathustra lui Nietzsche Dumnezeu e mort , pentru că avântul
său se lovește de cenzura transcedentă : Ți-am auzit cuvântul zicând că nu se poate (Sunt vinovat
că am râvnit ). Deci, acolo unde încetează cuvântul omului în revoltă începe cuvântul lui Du mnezeu
care e opreliște.86
Râvnind cu patimă și aproape profanator, răzvrătitul încearcă imposibilul : Cercasem eu, cu
arcul meu / Să te răstorn pe tine, Dumnezeu . Alteori revolta este înlocuită cu lamentația, căci
Dumnezeu a făcut lumea și omul pentru ca ap oi să -i părăsească. Uitat de divin, eul își asumă
suferința celui alungat din edenul primordial. Complexul izgonirii se constituie în metafora
copacului blestemat și sterp care tânjește după semnele binecuvântării : Tare sunt singur. Doamne
și pieziș / Cop ac pribeag uitat în câmpie / Cu fruct amar și cu frunziș / Țepos și aspru -n îndârjire
vie. Eul se autoprezintă oscilând între sentimente și atitudini contrarii, căci, Creatorul este obiect de
dragoste și de ură, refuzându -se încercării de indentificare : Ești ca un gând, și ești și nici nu ești /
Între putință și -ntre amintire (Psalm ). Într -o puternică sugestie a neantului numele divinității nu mai
arată, ci ascunde, iar sintagma Vecinul meu devine hiperbola celui care năzuiește să egalizeze
divinul. Ordona t înaicișiacolo sau în înalt șijos, spațiul se umple de metafora incomunicării, deci
de liniște și necuvânt : Ruga mea e fără cuvinte sauȘi se făcu -ntuneric, tăcere și răcoare.
Dacă semnul divinului este steaua (Te-ntrezării în stele, printre pești) ,semnul umanului este
bezna și putregaiul. Psalmistul, călătorul -prizonier al unui univers închis : (pribeag în șes, în munte
și pe ape, / Nu știu să fug din marele ocol) , pare să urmeze calea unei goliri de sine. Atunci eul liric
se dilată, revărsat în înt ruchipările universului, în orizontul dezmărginirii : Pământul, țarina,
bucatele / Puse -n spinarea mea cu toatele. / Oamenii și turme de vite, / Brazdele zguduite, /
Potecile, miriștea, Durerea, neliniștea / Ploaia, negura, vântul / Hohotul, spaima, frămân tul. O
astfel de dilatare conduce la minimalizarea necuprinderii divine : Atuncea, dimpreună cu ele -n
stropul meu / De smârc a încăput și Dumnezeu (Cuprinsul ).
Deși cunoașterea stă sub interdicție divină și invocarea nostalgică sau patetică rămâne fără
răspuns, Dumnezeu care și -a asumat tăcerea se revelează în făptură : Pe drumul de el ales / Graiul
n-are înțeles / Mai mult spune cucuruzul / Decât gura și auzul. / Domnul tace / Glasul nu -și trimite –
ncoace/ Domnul face (Denie ). Recunoașterea limitelor umane aduce tristețea dar nu și resemnarea,
căci eul titan se descoperă supradimensionat, parte a trupului cosmic : Nu ! Insul meu se cere însutit
/ dați -i răgazul să renască (Răscruce ). Coborând în sine pentru a se cunoaște, același eu descoperă
trăirea incande scentă, potențată prin creație În groapa singurătății arde a sufletului vatră
86Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, București, 1979, p. 162

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
198(Monotonii ), sau melancolia care configurează un spațiu simbolic al morții și al depersonalizării : E
frig în suflet, sufletu -i sărac / Și nu pot ști cu ce să -l mai îmbrac. / Mi -e mintea înghețată. / Am fost
cândva și n -am fost niciodată ? (Cantilenă ).
Depersonalizarea („Nu mai am suflet, nici inimă, nici glas / Îs buruiană / Sunt un mărăcine”
(Psalm ) și dubiul asupra identității ( Și eu m -am născut ? Și eu am trăit ? Nu -i dovedit –(Nu știu )
sunt cele care anunță marea temă a risipirii eului, temă care naște meditația din poezia
Duhovnicească , care debutează tipic arghezian printr -o exclamație, în interiorul căreia, surprinde
mulțimea îndeterminărilor și nehotărârilor, utilizate, p arcă dintr -o nevoie acută de materialitate: Ce
noapte groasă, ce noapte grea ! Ceea ce urmează va fi o ilustrare în uman a acestei metafore
simbolice. Noaptea se propagă spre sufletul celui pândit de umbra nevăzută. Neputința comunicării
declanșează semne care trădează dezechilibrul omului încercuit într -un univers ostil. Enunțul pare
să aglomereze elemente care să conducă spre identitatea opacă a necunoscutului. Sunt folosite
pronumele nehotărâte : ( Cine -știe–Cine ;Ecineva ) opoziția adverbială (Aici numai stă nimeni ,
cine-iacolo ?), imperativele și vocativele care trădează forța încercării de pătrundere (Răspunde!;
Tu ești, mamă?, Deschide, vecine!, Ia -mă în brațe și ascunde -mă bine!) . Se adaugă interjecția Ei!,
invazia întrebărilor suspendate; verb ele modale: mi se pare, s -ar putea să fie . Aproximările
cumulative încearcă să constituie o imagine unică ce se clădește pe ideea de negare: Cine umblă
fără lumină, / Fără lună, fără lumânare … / Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas ….
Ontologic, st rania apariție, care nu este străină de actul creației (A bătut în fundul lumii Cineva) ,
se situează în zona opacă a întunericului și își asumă regimul simbolic al tăcerii : S-ar putea să fie /
Cine –știe–cine … / Care n -a mai fost și care vine / Și se uită prin întuneric la mine / Și -mi vede
cugetele toate . Însăși tensiunea lirică se alcătuiește din elementele conflictului tragic care rămâne
pentru vecie suspendat sub formă de conflict, devenit tragicul modern fără dezlegare. Într -un decor
de ruină și î ntr-o tensiune a așteptării se produce degradarea umană, sugerată prin substituenții
poetici ai conceptului moarte :a pleca, a se culca, a înnopta . Prelungirile dispariției în planul naturii
supradimensionează angoasa : … S-au stârpit cucuruzii, / S -au usca t busuiocul și duzii, / Au zburat
din streașina lunii / Și s -au pierdut rândunelele, lăstunii. / Știubeiele -s pustii, / Plopi -s cărămizii, /
S-au povârnit păreții. A putrezit ograda …
Eul trăiește sentimentul incertitudinii, al izolării, pendulând între st ările confuze exprimate de
secvențele : mi se pare șimi-e frică. El sfârșește prin a nega existența: (Aici nu mai stă nimeni) și a
se simți risipit în mineral : Eu sunt risipit prin spini și bolovani . Eul agonic se identifică cu un Crist
agonic căruia i s-a refuzat semnul și care, la rândul său, refuză suferința mântuitoare. Mi-e sete.
Deschide, vecine / Uite sânge, uite slavă. / Uite mană, uite otravă. / Am fugit de pe Cruce / Ia -mă-n
brațe și ascunde -mă bine . Acceptând ideea existenței motivului dedublă rii s-ar putea deduce că
martirajul se rezolvă în cea mai apropiată și intimă vecinătate, aceea a sinelui. Aspirația lui Arghezi
de a se identifica cu ipostaza cristică a divinității are drept corolar ideea naturii divine a umanului.
A fi Dumnezeu este sup remul hybris , pedepsit prin agravarea conștiinței limitelor umane. Identificat
cu fiul (izgonit și suferitor în forma sa umană), poetul tinde să devină una cu tatăl, tentativă eșuată
în ordinea metafizică a lucrurilor (Din veșnicia ta nu sunt măcar un ceas ). Umanul rămâne să
aștepte semnul Tatălui, semn interzis care întârzie. Pentru a îndepărta conștiința damnării, pentru
justificarea existenței și speranța mântuirii este invocat îngerul : Trimite, Doamne, semnul
depărtării, / Din când în când câte un pui de înger, / Să bată alb din aripă la lună, / Să -mi dea din
nou povața ta mai bună (Psalm ).
Ca și Kafka, Arghezi trăiește neputința omului incapabil de a se realiza. El simte că se află în
fața unei uși încuiate ale cărei chei le -a pierdut : „Lacăte, cine t e-a închis / La ușa marelui meu vis
? / Unde mi -i cheia, unde -i păzitorul, / Să sfarme zăvorul/ Și să vedem în fundul nopții noastre /
Mișcându -se comorile albastre ?” (Descântec ). Distrugându -se, creatorul -om îl distruge pe
Dumnezeu. Lupta se dă de fapt în tre două ipostaze ale spiritului poetului : Eu sunt acel pe care l -am
visat, / L -am căutat și -am vrut să -l născocesc (Miez de noapte ). Elanului către divinitate îi
corespunde totdeauna o corectare prin mărginire spațială și temporală, de aceea, omul, deși titan,
nu poate deveni zeu. Acceptându -și limita în temporalitate, omul introduce moartea într -un registru
ludic din repertoriul căruia face parte disimularea : Dragii mei, o să mă joc odată / Cu voi de -a ceva

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
199ciudat. / Nu știu când o să fie asta, tată, / Dar hotărât, o să ne jucăm odată / Odată, poate, după
scăpătat (De-a v-ați ascuns ). Poezia pare să ofere un paliativ pentru spaima din fața morții. Tocmai
alternarea joc -moarte potențează intuiția maleficului implacabil și de nepătruns. Revolta față de
absurditatea dispariției este sugerată de obida țărănească a secvenței finale : Puii mei, bobocii mei,
copii mei ! / Așa e jocul. / Îl joci în doi, în trei, / Îl joci în câte, cați vrei. / Arde -l-ar focul !

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
200Tudor Arghezi -tentativa dramatică de constituire a eului poetic
Prof. Zămăcău Vasile
Școala de Arte și Meserii ,Iacobeni ,Jud. Sibiu
În scurta istorie a discursului poetic românesc, momentul arghezian are o importanță deosebită
tocmai prin tentativa dra matică –manifestată în act –deconstituire a unui eu poetic autonom .
Foarte puțini dintre cei care s -au ocupat de poezia lui Tudor Arghezi au dat atenția cuvenită acestei
probleme esențiale în evoluția conceptului modern de poezie la noi.
Se cunoaște că efortul maxim, în cele aproximativ două secole de poezie scrisă , se leagă mai ales de
emanciparea dificilă a genului liric de sechelele oralității –instituite de o nelipsită tradiție orală –
în structurarea discursului poetic de până la Vasile Alecsandri și chiar și după nu întâmplător bardul
de la Mircești este autorul celebrului enunț “românul s -a născut poet” ce modelează –explicit sau
implicit –poeticitatea confuză a tuturor poeților ce i -au succedat până la Tudor Arghezi. Autorul
doinelor și lăcrămi oarelor a trasat prin acest postulat o trăsătură dominantă –și anume coordonata
liricității ereditare –ce se poate decela ușor din viziunea abstract -cosmică a poeziei noastre orale.
Este evident că pattern -urile narative, integrând scenariile miturilor o riginare, au traversat îndelungi
metamorfoze –în cadrul unei istorii subtile a formelor interne –pentru a atinge lirismul purdin
această atât de cunoscută secvență orală, intens personalizată: “Doină, doină, cântec dulce / Când
te-aud nu m -aș mai duce / Doină, doină, viers cu foc, / Când te -aud eu stau în loc”. Nu cred că se
încumetă cineva să conteste valoarea lirică intrinsecă a acestor versuri, chiar dacă aparțin unei
instanțe enunțătoare anonime. În această strofă, exemplară prin laconism, se comunic ă esența orfică
a ființei și, dincolo de inserția autoreferențială, se poate semnala prezența unui subiect poetic extrem
de puternic, asumat la persoana întâi, precum în discursul scris, deși reprezintă expresia unei
manifestări colective. Desigur, nu pute m vorbi de un eu diferențiat , dar este cu totul remarcabilă
această pulsiune textualizantă de a se constitui ca un posibil subiect autonom, prin reducția extremă
a modelului actanțial până la identificarea într -o unică instanță a discursului ce se autosemn ifică în
actul semiotic.
Primul pas decisiv în constituirea unui eu poetic empiric este făcut de Eminescu și anume de acel
Eminescu ce reușește să se exprime plenar printr -o emisie lirică directă, în versul coparticipativ “Nu
credeam să -nvăț a muri vreoda tă”. Prin sforțarea agonală dusă până la paroxismul trăirii, actantul
eminescian își asumă individual aici condiția ontologică, transgresând orfismul originar din textul
mioritic. Dar poeticitatea discursului romantic, în general, nu propune decât un subie ct abstract,
autocontemplativ, ce -și caută încă în exterior rațiunea unui statut ambiguu; de fapt, “conținuturile”
paradigmatice ale textului premodern sunt actualizate prin figurarea unui subiect mai mult diegetic
decât poetic. Versul citat, ce reprezintă interiorizarea viscerală a condiției ontologice, îl înscrie pe
Eminescu în perimetrul restrâns al poeticității moderne, salvându -l de desuetudinea diacronicității
artelor poetice. Solemnitatea restrictivă din textuarea eminesciană continuă să mențină acel ași
contact ombilical cu o substanță metafizică colectivă (în sens blagian) ce întreține tiparele
coercitive ale unei oralități congenitale. Am afirmat de nenumărate ori –în diverse împrejurări –că
nu putem vorbi în mod întemeiat de structurarea unui eu poetic autonom în discursul eminescian,
situație gravă ce a condus la hibridarea modernității noastre poetice și la fixarea unui deziderat
obsesiv ce va fi tranșat în secolul XX prin eforturile conjugate ale unor Arghezi, Blaga, Barbu,
Bacovia și Nichita S tănescu. Cel ce face tranziția către asemenea statut autonom al subiectului
poetic este autorul Cuvintelor potrivite și astfel se și explică oscilațiile și incertitudinile repetate în
receptarea arghezianismului.
Al doilea moment important în evoluția poet icității românești îl reprezintă tentativa argheziană de
ieșire din matricea metafizică, prin infuzarea discursului cu altă materie lirică , de proveniență
impură, prozaic -realistă, care să conducă la actul reformator de dez -metafizicizare a tradiției
poeti ce: aceasta în ceea ce privește obiectul poeziei, pe de o parte, iar –pe de altă parte –numai
odată cu Arghezi se observă străduința programatică de a separa subiectul poetic de o descendență
transcendentală, conținută în mitul poetului inspirat de tipol ogia orfic -romantică. Are loc o disipare

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
201și o slăbire cvasi -postmodernistă a subiectului tare , absolutist -eminescian, printr -o răzvrătire totală
față de instanța transcendentă și prin substituirea acesteia cu o instanță imanentă mai suplă, aproape
domestic ă. Asemenea reformulare revoluționară a poeticității a făcut din Arghezi un anti -Eminescu,
deschizător de drum pentru avangarde și post -avangarde, omologat ca atare de avangardiști chiar
înainte de debutul editorial al poetului din 1927.
Pentru a modifica optica discursului mimetic post -eminescian, Tudor Arghezi va conduce o triplă
polemică cu instituțiile eminescianității; va reforma radical obiectul poeziei, va deconstrui statutul
elitist -titanian al subiectului poetic și va institui o altă direcție a tra diției.
Astfel, deși primul Arghezi eminesciniazează masiv chiar la nivelul “conținutului”, reiterând teme
și motiveme din discursul reprezentaționist -romantic , totuși obiectul poeziei nu mai este același.
Față de contemplarea și autocontemplarea metafizic ă a lumii, se trece la asumarea brutală a
acesteia, ca realitate primară, întrucât această lume i se prezintă concret poetului ca un dat ereditar
al “osemintelor vărsate în mine”. Tocmai această ereditate frustă , “materială”, lipsită de vreo aură
simboliza ntă, semnifică un indiciu ferm al intenției dez -metafizicizante. Simbolistica, atât cât apare
în poezia lui Arghezi, nu mai este una strict conceptuală, ci se adaptează necesităților expresive de
arghezianizare a discursului poetic, adică obiectul poeziei nu mai este separat de eul propriu al
poetului, ci reintegrat. Arghezi nu mai contemplă ataractic lumea, ci o seduce pasional, construindu –
și niște strategii discursive proprii; lumea nu mai este “redată”, “descrisă” “obiectiv”, ci asumată /
personalizată de o instanță comună, aproape umilă, ce se desprinde din colectivitate ca emanație
directă a acesteia (“Din graiul lor cu -ndemnuri pentru vite”). La nivelul conținutului, această lume
de proveniență țărănească, de o viguroșenie gloduroasă, manifestă o vit alitate exacerbată ce -și
transgresează limitele. Perspectiva, indicată de opoziția argheziană “stăpân” versus “rob”, este
răsturnată în favoarea robului, adică în direcția actantului anonim. Investigarea abruptă a
conținuturilor insalubre, interzise ale su bteranei din Flori de mucigai (volum arghezian fără nici o
legătură “estetică” cu Les fleurs du mal de Baudelaire) corespunde acestei obstinări poietice de
explorare exhaustivă a realului în pliurile cele mai degradate, unde existența este constrânsă să se
manifeste imund, ca o proiecție decăzută, josnică a ființei. Lumea “urâtă” a “robilor”, a celor ce
întrețin agon -ul existențial, răbufnește violent, își iese din țâțânile încătușate, luându -și revanșa;
“bubele”, “mucegaiurile și noroiul” bolbotesc într -unproces semiozic rebarbativ al unei
metamorfoze inevitabile, forțate la act, pentru a “iscodi frumuseți și prețuri noi”. Răzvrătirea
colosală a actantului arghezian se ridică împotriva canoanelor metafizice consacrate prin
eminescianism, solicitând vehemen t o altă perspectivă în evaluarea (“prețuirea”) conținutului
poeziei, care să valorizeze altfel coerența vectorilor semiotici.
Mai explicit, cu Arghezi, polii poeziei s -au inversat, iar materialul solemn al acesteia a fost
bulversat, explorându -se iremedia bil zonele cele mai impure, intermundiile abjecte, excatalogice,
fetide ale existentului, care –prin recul –revitalizează discursul edulcorat post -eminescian.
Revendicând materialitatea brutală a realității nude ce aspiră să se transforme în obiect poeti c,
Arghezi demolează concomitent și statutul privilegiat al actantului poetic. Am putea vorbi de o
perspectivă naturalistă –în sensul exacerbării patologice –de amorsare în real a discursului
arghezian, un discurs contorsionat, de angajare testamentar co lectivă, în numele unui proiect social
justițiar. Poezia nu vindecă “leneș”, ci rănește fizic ca un “bici izbăvitor” pentru a îndeplini un efect
neașteptat de coparticipare etică ; ea îl traumatizează corporal pe receptor în loc să -l mântuie
spiritual prin chatarsis estetic. Este într -adevăr o poezie “răzvrătită” cu o retorică bine precizată:
retorica revoltei absolute . Actantul arghezian nediferențiat se revoltă împotriva instanței
transcendente, reprezentată de un Dumnezeu ce nu admite concurențialitate înplan social.
Atitudinea de “răzvrătire”, desprinsă din dicotomia abstractă propusă și de un Eminescu în “Împărat
și proletar”, capătă o motivare mai stringentă, se acutizează până la nivelul unei determinări
ontologice. Negația argheziană, strictamente la ică, a fost interpretată și ca o posibilă pulsiune
mistică ce ar justifica atitudinea apofatică a subiectului cioranian, aflat în criză de cunoaștere
(“Vreau să te pipăi și să urlu: «Este!»”). Înclinăm să credem că lupta cu “divinitatea”, adulată și
contes tată concomitent –deși conservă acele mărci recunoscute ale scenariului cristic –sugerează
mai de grabă experiența dramatică a subiectului poetic ce nu reușește să -și regăsească propria -i

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
202identitate și intră în dispută totală cu sine însuși ca proiecție inautentică a unui individ social,
cultural, religios etc. Căci, în cazul lui Arghezi, ceea ce surprinde neplăcut (și în asta rezidă cred
incertitudinea unei permanente receptări oscilante!) este tocmai inautenticitatea subiectului poetic
antrenat vindicat iv în aventura existențială și gnoseologică. Se depistează imediat o anumită
complicitate, o flagrantă lipsă interioară ce ne avertizează că undeva angajarea experiențială a fost
trucată, că nu a existat o implicare definitivă, abisală a subiectului în act , că ceva a fost falsificat. În
fine, apar acele indicii și semnale obscure care divulgă statutul de “răspopit” al actantului poetic.
Lupta cu transcendența este decorul necesar pentru a disimula absența trăirii autentice. Cu cât
această “luptă cu îngerul” apare mai dramatică –prin exacerbarea naturii plebee a actantului poetic
“neîncercat de slavă, crâncen și scârbit” –cu atât se întețește simulacrul autenticității. Refuzat de
posibilitatea transcenderii, Arghezi vrea să instaureze atitudinea negatoare ca unică instanță
discursivă “izbăvitoare”. Asistăm, de fapt, doar la o răsturnare a polilor poeticității, întrucât
“metafizica” înaltă, identificabilă discursului eminescian, va fi substituită mecanic de “metafizica”
joasă, a “beznei” și a “nămolului” ance stral. Perspectiva demolatoare a “robului” răzvrătit conține
germenii dialectici ai evoluției, dar nu depășește stadiul obscur al conștientizării colective
junghiene. Arghezi are meritul incontestabil de a fi contrabalansat orientarea metafizică, opunând
viziunea sa imanentă viziunii solemne consacrate de Eminescu. În ceea ce privește eul poetic în
sine, răzvrătirea argheziană a sporit confuzia, căci autonomizarea subiectului nu putea să se
realizeze sub auspiciile unei conștiințe traumatizate, nediferenți ate individual; statutul asumat de
“rob” nu -l eliberează pe subiect ci -l patologizează. În acest sens, răzvrătirea argheziană devine
inautentică în plan poetic, ceea ce va stârni amendarea drastică din partea lui Ion Barbu. Am
exagerat puțin pentru a scoat e la iveală incongruențele insurmontabile în abordarea actantului
arghezian. Obiectul ca și subiectul poeziei rămân la fel de confuze în concepția și practica poetică a
lui Tudor Arghezi și chiar în asta constă “postmodernismul” său involuntar, în căutarea lor
obsedantă.
În altă ordine, dacă am elimina retorica “revoltei”, am constata că mecanismele retoricii
tradiționale, în ceea ce privește conceperea actului poetic, nu au fost nicidecum abandonate și că,
atunci când nu eminescianizează, Arghezi este un t ipic poet tradiționalist, mai canonic decât Vasile
Voiculescu și mai “eminescianizat” decât Eminescu.
Există, însă, un Arghezi foarte actual, recuperat de către poeții optzeciști; este vorba de poetul
acelui prozaism ludic ce a stat la originea discursului anti-metafizic al noilor promoții. Din poetica
“cuvintelor potrivite”, asumată programatic, s -a putut desprinde aproape o metodă “prozaică”;
aceasta se referă fie la materialul lingvistic cotidian ce poate fi investit necenzurat în discursul
poetic, fie l adimensiunea ludică a poetizării propriu -zise.
Dezamorsarea discursului solemn eminescian a condus la convertirea și slăbirea subiectului care se
complace domestic într -o familiaritate terestră cu obiectele înconjurătoare; prin deviere ludică ,
banalul inf initezimal poate fi obiect al poetizării. Tocmai atitudinea umilă, de simplu “meșteșugar”,
ce descrie atent existența liliputană, fără vreo răsfrângere simbolică, a devenit un reper esențial
pentru noua priză la real a optzeciștilor. Ludismul programatic ș i prozaicitatea manifestă a acestora
își află un model indiscutabil în “arta poetică” terestră, eterogenă și aleatorie a “potrivitorului de
cuvinte”, adică a artizanului genial întru poezie. Pe această linie demistificatoare, poetul nu mai este
un actant d emiurgic și un inspirat, ci un “făcător” de versuri ce asudă căznit lucrând asupra
materialului lingvistic precum un plugar anonim ce -și ară ogorul.
Tudor Arghezi a încercat, cu eforturi sisifice, să acceadă la autonomia eului poetic fără a reuși s -o
obțin ă eul personalizat în elanul răzvrătirii obscure din prima fază de creație, sau acea instanță
domestică ce exorcizează realul în etapa senescenței poetice, nu sunt decât tentative confuze,
înregistrând urmele unei voci hibride, incapabile de o emancipare d efinitivă de toate sechelele
ancestralității lirice. Gestica argheziană impune însă o atitudine de mare orgoliu, omologabilă
aproape unei deturnări victorioase a instanței tiranice, cu toate că arghezianismul consacră un
discurs al cărui obiect / subiect a cționează dincolo de text, într -oexterioritate incongruentă .
Aleatorismul congenital i -a conferit, însă, actualitatea reluată, oricât de inconsistentă s -ar dovedi
aceasta în timp.

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
203Bibliografie:
Cioculescu, Ș., Opera lui Tudor Arghezi , Ed.Minerva, Bucureș ti ,1971;
Crohmălniceanu, Ov.S, Literatura română între cele două războaie mondiale , Ed. Minerva,
București ,1971;
Vianu, Tudor, Arghezi ,poet al omului ,EPL , București,1964;
Micu,D, Opera lui Tudor Arghezi , EPL , București,1965.(A.S.E);

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
204Îndureratul joc -univers al cuvintelor argheziene
Prof. Zanfirescu Elena
Colegiul Tehnic „Alexe Marin” -Slatina, Olt
“Vă pizmuiesc omenirii rămase după mine, că o să ascultați vântul, pe care nu -l voi mai
auzi, ca veți călca p ământul, pe care eu nu -l voi mai călca, că veți sorbi lumina, care pe mine nu mă
va mai atinge, că veți auzi fulgerele, apele, cântecul vântului, suspinul oamenilor, șoapte și
mireasma porumbului, parfumul pământului, care va fi numai al vostru…Voi veți v edea zburând
vulturii, mierlele. O să vedeți fugind căprioarele. Nu mai trageți în ele cu săgeata. E păcat!’’Două
săptămâni mai târziu, Arghezi se stingea și avea să fie înmormântat nu într -un cimitir, ci în grădina
casei sale, păzit așa cum își dorise, de Grivei.
Acest mare poet se născuse în Bucuresti , la 21 mai 1880, familia sa fiind originară din Cărbunești –
Gorj. Înverșunarea, dârzenia, spiritul polemic, poetul socotește că le-a moștenit de la ai săi. Poezia
modernă, de la Arghezi încoace, este o poezie joc. Într -oars poetica din 1927, autorul Cuvintelor
potrivite mărturisea: „Toată viața am avut idealul să fac o fabrică dejucării și, lipsindu -mi
instalațiile, m -am juca t cu ceea ce era mai ieftin și mai gratuit în lumea civilizată, cu materialul
vagabond al cuvintelor date. Am căutat cuvintele care sar și fraze care umblă de sine stătătoare (…)
M-am apucat să fac resorturi pentru cuvinte, ca să poată sări (…) Câteodată ș i destul de des, am
schimbat resorturile într -adins, ca să văd cum sar ele strâmbe. N -am făcut nimic, m-am jucat ” (s.n.).
Lecția poeziei –joc a lui Tudor Arghezi, lecție cu tradiții îndelungate, de la zicerile folclorice, până la
Anton Pann, iar în epoca mai nouă mișcarea avangardistă ori Ion Barbu, a influențat puternic poezia
contemporană, influența fiind evidentă mai ales în lirica lui Ion Gheorghe, Marin Sorescu, Leonid
Dimov sau Mircea Ivănescu. Însă Nichita Stănescu pare a fi poetul cu universul cel mai puternic
structurat pe relația joc –poezie. La acesta din urmă, sensul jocului verbal este derivat din ideea
atotcuprinzătoare a omniprezenței demiurgice a poetului, căreia Nichita Stănescu îi dă o dezvoltare
încă nemaiîntâlnită în poezia noastră, împ insă uneori până la absurd, până la anti -poezie, ca în această
creație intitulată A se fi :„Ești?/ –Mă sunt! A se fi, sufletul/ Îmi pare se fiind./ A fi e fără de suflet”.
Ori în altă creație, tot atât de teribilistă (din ultima parte a activității liter are a poetului) și intitulată
Iarna sângelui :„Ningea în sus între nori/ Cu fulgi roșii plutitori/ Uneori, neuneori,/ De sărbători./
Era o îndepărtare,/ O ninsoare pe cerul cel roșu și mare,/ Palid copilul de sărbători,/ Surâdea uneori,
alteori,/ Sau plâng ea în timp ce mergea,/ Semn că ninsoarea albea./ Uneori, neuneori,/ Alteori,
nealteori”.
În scurta istorie a discursului poetic românesc, momentul arghezian are o importanță deosebită
tocmai prin tentativa dramatică –manifestată în act –de constituire a unui eu poetic autonom. Foarte
puțini dintre cei care s -au ocupat de poezia lui Tudor Arghezi au dat atenția cuvenită acestei
probleme esențiale în evoluția c onceptului modern de poezie la noi.
Se cunoaște că efortul maxim, în cele aproximativ două secole de poezie scrisă, se leagă mai ales de
emanciparea dificilă a genului liric de sechelele oralității –instituite de o nelipsită tradiție orală –în
structurar ea discursului poetic de până la Vasile Alecsandri și chiar și după nu întâmplător bardul de
la Mircești este autorul celebrului enunț “românul s -a născut poet” ce modelează –explicit sau
implicit –poeticitatea confuză a tuturor poeților ce i -au succedat până la Tudor Arghezi.
Se poate afirma că Tudor Arghezi începe o nouă estetică, estetică “scoasă din detritusuri
verbale”. Arghezi a dovedit o constantă pasiune de a scoate poezia din antipoezie, cutezând să -și
metamorfozeze opera într -un “ciorchin de negi” .
Interesul lui Tudor Arghezi pentru urâtul din viață devine o atitudine estetică, întâlnită și la
Dostoievski în „Amintiri din Casa morților”, la Tolstoi în „Învierea”, la Gorki în „Azilul de
noapte”.
Volumul “Cuvinte potrivite”, un debut editor ial , apărut în 1927 , se deschide cu poezia
„Testament” , care reprezintă o”ars poetica” , definind crezul artistic al poetului în ceea ce privește

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
205estetica urâtului , ca dimensiune fundamentală a creației lui Tudor Arghezi. În această poezie
Arghezi a en unțat una din laturile complexei sale personalități poetice:
“Din bube , mucegaiuri și noroi
Iscat-am frumuseți și prețuri noi .”
Cu alte cuvinte , poetul a indicat una din valorile poetice noi , încetățenite de dânsul și
anume , poetizarea trivialului. Poezia e născută din”bube ,mucegaiuri și noroi” și ea trebuie să
amintească întotdeauna care -i sunt izvoarele. Chintesența esteticii argheziene –întemeierea unei
estetici noi , estetica urâtului , este inclusă în aceste versuri. Cu o forță extraordinară de sugestie,
Arghezi folosește aceste metafore ale treptei organice(“bube”) , ale celei vegetale(“mucegaiuri”) ,
ale celei minerale(“noroi”), șocând prin această referire la tot ceea ce vizează grotescul și urâtul ,
motive preluate de la Victor Hugo și Baud elaire.
Poemul apare ca o estetică plină de probleme și de puncte, arta argheziană e făcută din
“veninuri” ,”înjurături” , veninul s -a preschimbat în miere , lăsându -i-se puterea și poezia s -a
sterilizat , a devenit un cântec pur, înjurătura rămânând inef icace practic. Se ridică problema
experienței individului și a tradiției , aceasta ducând la trecerea generațiilor, la vărsarea oaselor ,
oasele la îngrozitoarea germinare universală ,deci la viziunea cosmică:
“Făcui din zdrențe muguri și coroane,
Veninul strâns l -am preschimbat în miere ,
Lăsând întreaga dulcea lui putere .
Am luat ocara ,și torcând ușure
Am pus -o când să -mbie ,când să -njure. ”
Transfigurarea estetică este pentru Arghezi o continuare și în același timp o împlinire.
Dar pe lângă acest proces apare, se revelează un har , prin transparența mizeriei umane, a
reziduurilor suferinței acumulate, ca și a răului multiplicat. Astfel se remarcă un proces esențial în
această poetică : revelarea. Transfigurarea nu se petrece doar în ordinea suferinței, ci și a răului.
Spre deosebire de cele mai multe doctrine asupra condiției poetului și a poeziei, din ultimul
secol,viziunea argheziană respinge o demonie a poeticului, găsește in Arghezi un poet nedeclarat,
dar cu atât mai tenace. A fi mai tar e decât demonul , a converti răul, a transfigura oroarea constituie
un alt aspect esențial al acestei poetici, cu urmări pe planul viziunii , al motivelor imaginarului și al
tratării cuvântului.
După „Cuvinte potrivite”, cu diversitatea lor sensibilă , „Fl ori de mucegai” , tot atât de fermă
estetic în unitatea ei tematică , ne înfățișează un Arghezi concentrat exclusiv asupra mizeriei umane
(cu originea expresivă în mai vechile poezii”Pui de găi” și „Blesteme”).
Este o poezie obiectivă , lipsită de dramatis m , dar nu mai puțin zguduitoare prin temeritatea
limbajului ei “despuiat, frust, este o întoarcere la naturalismul care este sursa expresionismului doar
prin forma evoluată a acestuia devenind de fapt poezie naturalistă. În „Flori de mucegai”,
naturalismu l e la fel de poetic prin brutalitate și cruzime , ca și simbolismul din Les chants de
Valvador.
Titlul volumului este un oximoron de ecou baudelairian , inspirat din creația lui.
„Les fleurs du mal”, din care poetul tradusese , reunește două principii:motivul florii , simbol al
frumuseții pentru estetica romantică și cuvântul regional , cu aspect arhaic “mucigai”, mucegaiul
fiind o formă elementară de viață , care trăiește în mediile umede , insalubre. Acest cuvânt
“mucigai” marchează în acest context concepția sa privind “estetica urâtului”, care prin asociere cu
ideea de fru musețe , exprimată prin floare , întărește , într -un paralelism perfect , convingerea că
frumosul se naște din “bube,mucegaiuri și noroi”. Florile de mucigai sunt emblema unei rodiri în
tenebre , unui rod negativ -monstruos , rod al morții . Nimic nu rodeșt e în acest univers.
Astfel se poate afirma că Tudor Arghezi începe o nouă estetică , estetică “scoasă din
detritusuri verbale”. Arghezi a dovedit o constantă pasiune de a scoate poezia din antipoezie ,
cutezând să -și metamorfozeze opera într -un “c iorchin de negi” .
Arghezi este deopotrivă poet al macrocosmosului sau al microcosmosului , ținând de
teluric , dar simțindu -și “sculate aripi de cocor , aducând cu sine o poezie zvârcolită profund
umană”. Poetul ridică mucegaiul la inefabil , surprinde d ramatismul structurii dualiste umane,

Tudor Arghe zi–artist al cuvântului
ISSN 2068 –469X
206pendulează între “credință” și “ tăgadă”, solicită instrumente noi de interpretare , până la acel
amintit inefabil , care, prin repetare devine stare sufletească fundamentală.
”Arghezi e un înger pe a cărui incorporab ilitate roiesc bube informe”(Vladimir Streinu).
Bibliografie:
Fenomenul arghezian -Alexandru Bojin
Opera lui Tudor Arghezi -Nicolae Balotă
Sinteze de istoria literaturii române –Sanda Rodian
Venera Dogaru
Istoria literatur ii române de la origini până -n prezent -G . Călinescu
Antologia poeziei românești cult e