Reprezentanț i ai Philumurilor Plathelmin thes și Nemathelminthes paraziț i intestinali la om Coordonator stiinț ific, Lector dr. Teodorescu Daniela… [631051]

Universitatea din București
Facultatea de Biologie

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator stiinț ific,
Lector dr. Teodorescu Daniela

Absolvent: [anonimizat]
2017

Universitatea din Bucureș ti
Facultatea de Biologie

LUCRARE DE LICENȚĂ

Reprezentanț i ai Philumurilor Plathelmin thes și
Nemathelminthes paraziț i intestinali la om

Coordonator stiinț ific,
Lector dr. Teodorescu Daniela

Absolvent: [anonimizat]
2017

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………..
CAPITOLUL I
ISTORICUL CERCETĂRII PARAZITOLOGCE ÎN ROMÂNIA…………………………………………
CAPITOLUL II
ADAPTĂRI MOR FO-ANATOMO -FIZIOLOGICE ALE PARAZIȚILOR …………………………… .
CAPITOLUL III
PARAZIȚII ȘI RELAȚIILE LOR CU GAZDA ……………………………………………………………..
CAPITOLUL IV
PRINCIPALELE SPECII DE PARAZIȚI INTESTINALI LA OM ……………………………………….
CAPITOLUL V
OBSERVAȚII PERSONALE ………………………………………………………………………………….
CONCLUZII ………………………………………………………. …………………………………………….
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………………

Introducere
Parazitologia (din fr. parasitologie ) este o știință relativ nouă,o ramură a biologiei, aparută
recent, care are ca și obiect de studiu organismele parazite, combaterea acestora, dar se ocupă și cu
fenomenele parazitismului din natură. Această știință are mai multe ramuri, dintre care:
Parazitologia medicală , axată pe studiul paraziților la om, care urmărește ecologia, biologia,
morfologia și adaptările paraziților care reprezintă agenții etiologici ai unor boli . În acest caz, este
deosebit de importantă cunoașterea modalităților de diagnosticare, prevenire ș i tratare a bolilor
produse de paraziți.
-Parazitologia veterinară, care se ocupă cu studierea paraziților la animale (domestice,
sălba tice, de interes economic etc.). Multe dintre bolile produse de paraziți animalelor sunt
transmisbile atât altor animale cât și omului, iar in acest caz, cunoașterea prevenirii și tratării
acestor boli este importantă pentru împiedicarea și combaterea unor pagube economice, dar și a
unor epidemii la nivelul unor populații umane sau animale.
-Parazitologia ecologică, ramură ce are ca interes populațiile parazite, dinamica acestor
populații. Această parte a parazitologiei încearcă să găsească timpii și metodele cele mai eficiente
de intervenție și îndepărtare a paraziților.
-Parazitologia generală care, nu în ultimul rând, se ocupă cu studierea tuturor organismelor
nevertebrate parazite ,studierea adaptărilor morfo logice, anatomice și fiziolog ice ale paraziților, a
dubletului gazdă -parazit (relațiile dintre gazdă și parazit, interacțiunile dintre aceștia). Deci,
parazitologia generală se află într -o strânsă legătură cu cea veterinară, medicală și ecologică, între
acestea aflându -se un sch imb de date bazate pe cercetări, cu științele de bază ale biologiei (ecologia,
sistematica nevertebratelor, sistematica vertebratelor etc), dar si cu cele ale medicinei (fiziologia,
patologia, farmacologia etc.)
Toate aceste ramuri care alcătuiesc parazitologia reprezintă un vast domeniu de studiu al
biologiei . Importanța teoretică și practică a acestui domeniu este foarte importantă deoarece aproape
toți paraziții cauzează boli, mai mult sau mai puțin seve re, unele chiar provoacând moartea gazdei.
Lucrarea de față își propune să expună și sa analizeze principalii reprezentanți ai Filumurilor
Plathelminthes ( Hymenolepis nana, Hymenolepis diminuta ) dar și ai Filumului Nemathelminthes
( Oxyuris verm icularis,Ascaria lumbricoides, Trichinuris trichinura, Trichinella spiralis, Toxocora
canis, Toxocora cati ). În același timp, lucrarea analizează acțiunea patogenă a acestor paraziți
intestinali asupra omului dar și principalele metode de igienă, prevenir e și combatere a acestora.

CAPITOLUL I
Istoricul cercetării parazitologice în România
Având în vedere ca parazitologia este o știință afirmată relativ târziu, în România, ca și în
alte țări, startul cercetării științifice din acest domeniu este dat de Victor Babeș. Acesta, stuiind
cârceagul oilor, descoperă Babesiidae, paraziți ce țîi poarta numele . După mai multe cercetări
Victor Babeș deslușește rolul căpușelor în transmiterea acestor paraziți pentru animalele domestice.
În 1895, medicul veterinar S. Babeș, studiind botriocefaloza, obsrervă că știuca este gazda pentru
Diphyllobothrium latum.
Nicolae Leon (1862 – 1931) este primul profesor de parazitologie din România care se
afirmă în cadrul Facultății de Medicină din Iași , deci poate fi considerat „p ărintele învățământului
parazitologic românesc”. Acesta înființează primul laborator de parazitologie, laborator în care
studiază îndeosebi cestodele parazite la om dar și unele insecte înțepătoare.
În București, primul profesor de parazitologie a fost Gheorghe Zotta (1886 -1942) în cadrul
Facultății de Medicină. Acesta, împreună cu alți colegi derulează și sprijină primele campanii
antmalarice în România, malaria la acea vreme fiind o adevarată probl emă. Gheorghe Zotta a
condus și laboratorul de parazitologie din cadrul Institutului „I. Cantacuzino”
Un alt reprezentant al cercetării parazitologice din România este Ioan Ciurea (1878 -1944)
preofesor de parazitologie la Facultatea de Medicină Veter inară din București. Acesta a pus
accentul pe studiul peștilor prezentându -i ca pe „o imensă sursă e infestare cu trematode pentru
păsări și mamifere, inclusiv pentru om”. Profesorul Ciurea este unul dintre primii mari helmintologi
având cercetări bazate p e metode practice, experimentale, reconsituind ciclurile de viață ale
paraziților .
Alexandru Niculescu, un alt profesor de parazitologie în cadrul Facultății de Medicină
Veterinară din București, își axează cercetările pe paraziții animalelor domestice.
În cardrul parazitologiei umane, după Zotta, se afirmă V. Nitzulescu. Pe de o parte, acesta a
făcut numeroase cercetări helmintologice si entomologice, iar pe de altă parte Nitzulescu a înființat
primul serviciu clinic de parazitologie.
Gheorghe Lupașcu (19 08 – 1979), o altă personalitate a paraz itologiei românești, a condus
Catedra de Parazitologie la IMF București, iar apoi a coondus secția de parazitologie a Institutului
de Microbiologie, Epidemiologie și Parazitologie „I. Cantacuzino”. Membru coresponde nt al
Academiei Române, acesta a avut ca și domeniu principal de activitate combaterea malariei din

România și Africa. Lupașcu a fost la Geneva expert din partea Organizației Mondiiale a Sănătății,
ținând numeroase cursuri de specialitate în cadrul Institu tului „I. Cantacuzino” din partea OMS
pentru specialiști atât din România cât și din afară. Acesta, în colaborare cu profesorul Mihai Ciucă
se implică în probleme de entomologie medicală studiind vectorii bolilor cu potențial transmisibil.
Facultățile de m edicină umană și veterinară din Timișoara, Cluj -Napoca, Târgu Mureș, Iași,
Craiova fac și ele cercetări parazitologice, formându -se o adevarată rețea de laboratoare specializate
mai ales în vecinătatea secțiilor sanitare județene.
Facultatea de Biologie d in București își manifestă de mult timp interesul pentru studiul
paraziților. Astfel, A. Popovici -Bâznoșanu continuă cercetările începute de Gheorghe Zotta asupra
observațiilor prostitologice, dar și studiul hemogregarinelor de la chelonieni.
În perioada 1925 -1975 s-a urmărit prin efectuarea unor numeroase studii pe paraziții unor
nevertebrate, relațiile gazdă -parazit, dar si adaptările morfologice, anatomice si fiziologice ale
paraziților atunci când aceștia intră în contact cu gazda.
Actualm ente, în România , studiile din domeniul parazitologiei atât umane cât și veterinare,
ating un nivel înalt de cunoaștere, mai ales prin combinarea propriilor studii cu cele de actualitate
internațională, în prezent, orice laborator sau institut din țară est e capabil să diagnosticheze și să
elaboreze un plan de tratament în cazul infestării cu un parazit.

CAPITOLUL II
Adaptări morfo -anatomo -fiziologice ale paraziților

Adaptările paraziților, morfologice, anatomice, fiziologice, structurale și biologice sunt
stuiate de parazitologia ecologică. Aceste adaptări sunt studiate atât la nivel de sistem izolat
(parazit -gazdă), aceasta fiind o scară individualizată, cât și la scară populațională (parazitocenoză –
populație gazdă), scară colectivă.
Parazi tismul poate fi considerat un mod special de viață, fiind o adaptare sec undară la
mediu a unor orgnisme. Acesta a putut să apară la diferite animale pe diverse căi. În aceasta
adaptare au fost implicate funcții sau structuri favorabile caracteristice grup ului din care fac parte
paraziții care au manifestat potențiale adaptative, de aici rezultând numeroase adaptări.

CAPITOLUL IV
Principalele specii de paraziți intestinali la om

Filum Plathelminthes (Cestode)
Clasificare științifică:
Domeniu: Eukarya
Regn: Animalia
Subregn: Eumetazoa
Filum: Plathelminthes

Filum Plathelminthes (din greacă platy/platus =lat, helminthes= vierme), cunoscut și sub
denumirea de viermi lați sau vermi „în panglică” cupeind e aproximatic 12700 specii. Aceș ti viermi
au corpul turtit dorsoventral și trăiesc in diferite medii, atât în apă, dulce sau sărată, cât și pe uscat,
de regulă păduri tropicale, având un mod de viață parazitar. Au simetrie laterală bine determinată,
corp foliaceu, fuziform, sau sub formă de pangl ică, cu mici excepții. Speciile parazite au formațiuni
sub formă de cârlige, ventuze, spini sau țepi cu rol în fixare. Capul este puțin distinct, delimitat de
corp printr -o îngustare. Acești viermi nu posedă aparat respirator și circulator. Prezintă aparat
excretor care apare pentru prima dată în seria metazoarelor, format din protonefridii (nefridii de tip
inferior). Celomul nu este bine dezvoltat, redus la unele cavități. Cavitatea corpuli este de origine
blastoceliană, plină cu țesut de natură conjunctiv ă (parenchim mezenchimatic). Acest țesut
reprezintă mediul intern al an imalului, fiind sediul principalelor procese metabolice. În general sunt
animale hermafrodite, cu mici excepții, cu organe de reproducere complexe.
Culoarea este transparentă sau a lb-opacă. Formele libere pot avea nuanțe de negru, cenușiu,
brun, verde chiar și desene (tricladele exotice terestre).

Organizarea intrnă a platelminților
Tegumentul
Este format dintr -un epiteliu celular sau infranucleat, integral sau parțial la formele libere, cu
o cuticulă sau cu spinișo ri la formele parazite. Împreună cu musculatura parietală , de origine

mezodermică, formează teaca musculo -cutanată. Musculatura parietală este circulară la exterior și
longitudinală la interior, cu fi bre diagonale ce pot trece în mușchii dorso -ventrali. Tegumentul
formelor libere este ciliat.
Formațiunile scheletice lipsesc, dar paraziții prezintă spini, cârlige cu rol în fixare, acestea
fiind producții cuticulare. Plateminții au tegumentul bogat în gl ande, răspândite pe tot corpul, în
special în regiunea posterioară sau anterioară. Aceste glande au o varietate de secreții adezive.
Sisteul nervos
Este ortogonal, în cadrul platelminților observându -se o serie de condensări ale acestuia,
diferite de la u n grup la altul. Sistemul nervos este cufundat in parenchim, sub teaca musculo –
cutanată. La formele primitive precum Acoela , acesta este alcătuit dintr -un plex nervos subcutanat,
anterior având creierul care este o condensare de elemente nervoase. La forme le evoluate,
elementele plexului nervos se condensează și se formează de la trei până la șase perechi de
cordoane medulare longitudinle, care sunt legate între ele prin comisuri circulare.
Organele de simț
Sunt slab dezvoltate la formele parazite, a cestea reducându -se la celule chemoreceptoare și
tactile. Formele libere au organele de simț mai bine dezvoltate, fiind reprezentate de
chemoreceptori, statociști, oceli, fosete ciliate și tagoreceptori.
Sistemul digestiv
Lipsește la fecampiide (tubelari ate parazite) și cestode, acestea hrănidu -se osmotrof. Atunci
când este prezent, sistemul digestiv este reprezentat de un singur orificiu (orificiul bucal) așezat
median,urmat de faringe, apoi de un intestin simplu sau ramificat închis închis sub formă d e „funde
de sac”. Anusul lipsește. La formele late, ramificațiile secundare ale intestinului, închise orb,
formează un sistem gastro -vascular. Digestia iniîțial cavitară se termină intracelular.
Sistemul excretor
Este reprezentat de o protonefridie, deci este de tip protonefridian. Astfel, acestă
protonefridie este formată dintr -un un canal excretor, ramificat în parenchim, canaliculele terminale
fiind închise la capăt cu câte o celulă cu flamură vibratilă, formată dintr -o celulă stelată de la care
porneș te un canalicul excretor. Aceste canalicule se deschid de -o pate si de alta a corpului într -un
canal exc retor longitudinal. Ele proemină la exterior libere sau unite într -un duct excretor comun.
Studiile actuale de microscopie au arătat că segmentul tubula r al celulei cu flamură vibratilă are
aceiași structură cu cea a gulerașului citoplasmatic al coanocitelor spongierilor.

Sistemul genital
Platelminții sunt hermafrodiți, cu mici excepții (genul Schistosoma, care poate provoca
grave boli omului). Acest sist em este unul foarte complex, cu funcționalitate complicată, construit
după același tip la toate clasele. Gonadele pot fi masive sau foliculare, cea feminină fiind separată în
două segmente: un segment germigen mai mic, producător de ovule, și unul viteloge n, mai mare,
care produc celule viteline (surori avortate ale ovulului) folosite pentru hrănirea embrionului. Oul
este ectolecit. Vitelogenele intră în contact cu intestinul ușurând absorbția nutrienților necesari
elaborării vitelusului. La platelminții ca re se hrănesc prin osmoză, vitelogenele ocupă poziție
periferică.
Aparatul copulator este și el complicat. Uneori prezintă armătură cuticulară și glande anexe
dar și organe pentru acuplare, formațiuni pentru înmagazinarea spermatozoizilor proprii sau prim iți
de la partener, uter pentru acumularea ouălor, foarte bine dezvoltat la paraziți. Uneori se poate
dezvolta un penis. Orificiile genitale se deschid la exterior independent sau printr -un por
hermafrodit, uneori existând un orificiu vaginal, separat de c el uterin.

Reproducerea si dezvoltarea
Fecundația este internă și încrucișată, și se realizează fie prin copulație, fie prin înțepătură
hipodermică sau prin depunerea spermatozoizilor pe suprafața corpului, urmmând ca apoi sa treacă
prin parenchim pe cale chemotactilă. Dezvoltarea depinde de ou. Astfel, la foemele cu ou de tip
endolecit, dezvoltarea este determinată și de tip siralat. La speciile cu ou ectolecit, dezvoltarea este
diferită, aberantă, cu foițe germinative provizorii, datorită prezențe i celulelor viteline. Totul este
închis într -o capsulă, formând coconul. La tubelariate marine, există o larvă liber înotătoare,
loboforă, asemănătoare cu larva trocoforă, observându -se înrudirea cu grupul spiraliilor (moluște,
anelide, nemerțieni).

Modul de viață
Tubelariatele sunt majoritatea animale libere, terestre, marine, de apa dulce, salmastre,
cavernicole. Trematodele si cestodele sunt parazite, gazda iintermediară fiin de multe ori un
nevertebrat, iar gazda definitivă, cu rare excepții, un vertebrat.

Afinităț i
Platelminții stau la baza bilateraliilor, iar prin dezvoltarea spirală, prin larva loboforă si prin
structura entomezodermului, aceștia se apropie foarte mult de spiralii (anelide, moluște,
nemerțieni).
Clasificare
Filumul Plathelminthes este format din trei clase:
1. Clasa Cestoda,
2. Clasa Trematoda
3. Clasa Tubelaria.

Clasa Cestoda
Această clasă cuprinde aproximativ 3400 de specii, aceasta culminând cu Diphyllobothrium
latum cea mai mare specie, care ajunge la 15 metri, maxim 20 de metri lungime.

Fig.1 – Diphyllobothrium latum, stadiu de adult
(https://ro.pinterest.com )

Cestodele sunt caracterizate de existența a trei stadii biologice majore de dezvoltare, toate
având importanță medicală:
-Stadiul de ou, embrionat sau neembrionat;
-Stadiul de larvă, cu aspect veziculos;

-Stadiul de adult, cu aspect lat si segmentat;
Stadiul larvar al platelminților poate fi prezent la nivel tisular sau visceral, pe când cel de
adult este prezent la nivel intestinal.
Morfologia externă a cestodelor
Corpul este foliaceu sau sub formă de pangică, unitar. Cestodarii nu prezintă scolex si organe
de fixare. De regulă, corpul este împărțit în trei regiuni:
a) Scolex (partea cefalică) pozițion at anterior, prevăzut cu botrii, ventuze, preudobotrii,
trompe cu cârlige; inconstant este prevazut cu rostru (protuberanță retractilă). Acesta poate
prezenta cârlige așezate circular sau în coroană, cu rol de fixare.
b) Gâtul (colul), care repretintă partea fertilă, zonă de creștere nesegmentată ce dă naștere
proglotelor.
c) Corpul (strobilul), care rezultă din înlănțuirea proglotelor. Proglotele pot fi tinere , cu
structur interne nedferențiate ; proglote adulte , de dimensiuni mai mari, aflate in regiunea
mijlocie a corpului, ce prezintă toate slementele structurale ale viermelui și proglote
d) terminale sau gravide reprezentate de uterul plin cu ouă embrionate care, de regulă, se
desprind de strobil.

Fig.2 – Diphyllobothrium latum, alcătuirea externă a adultului
(https://www.slideshare.net )

Numărul proglotelor variază în funcție de specie, de la 3 la 4500, având dispoziție liniară,
fiecare conținând un aparat genital hermafrodit. Perpetuarea speciei este foarte importantă pentru
acești reprezentanți, ei asigurându -și hipefecunditatea. De exe mplu, fiecare proglot de Tenia
saginata conține 80000 de ouă embrionate, iar viermele produce în fiecare zi 8 -9 proglote. Un
indivind dintr -o specie de Moniezia, de 6 metri și cu 4000 de proglote , depunde de la 40 pâna la 80
de milioane de ouă.

Organiz area internă a cesodelor
Tgumentul
Tegumentul cestodelor este acoperit cu o cuticulă, de grosimi variabile, în funcție de specie.
Cuticula conține mitocondrii, cu nuclei scufundați in mezenchim , sub musculatura parietală.
Aceasta este formată din trei straturi:un strat extern, ce poartă peri, papile, spini, rar neted; un strat
intern, gros și omogen cu membrana bazală și un strat extern cu rol de marire de marire a suprafeței
de absorbție. Studiile recente de microscopie electronic ă au aratat că stratul extern prezintă
canalicule mici și dese, microvili, care ajută la absorbția hranei . Pe langă acest lucru, s -a observat că
între microvili există niște mucopolizaharide acide ce inhibă acțiunea sucurilor digestive ale gazdei,
când epi derma parazitului este lezată, el este digerat de gazdă. Pe de altă parte, cestodele prezintă pe
scolex organe de fixare puternice împotriva peristaltismului intestinal. Pentru desprinderea
parazituului de mucoasa intestinală este nevoie de tratament medic amentuos cu acțiune energică,
eliminarea trebuie să fie integral ă deoarece regiunea proligeră ră masă poate regenera strobilul.
Teaca musculo -cutanată este mai complxă față de cea a trematodelor, deoarce cestodele
prezintă o musculatură mezenchimatică secu ndară care înconjoară mezenchimul.
Cestodele nu au aparat circulator și nici aparat digestiv. Hrănirea se face prin osmoză și
difuziune pe toată lungimea corpului lor.
Sistemul nervos
Este reprezentat printr -un plex periferic ce se află sub teaca mu sculo -cutanată, precum și
cordoane medulare longitudinale, câte o pereche pentru regiunile laterală, dorsală și ventrală.
Trunchiurile longitudinale sunt legate în fiecare proglot printr -o comisură inelară. Uneori sunt
prezente și trunchiuri l aterale accesorii. în scolex se găsesc două mase ganglionare cerebroide unite
rin două comisuri inelare. De aici pleacă nervi la organele de fixare si terminații nervoase

longitudinale. Organele de simț sunt slab reprezentate, acestea fiind constituite de o mică papilă
senzorială cu terminații nervoase libere în tegument.
Sistemul excretor
Sistemuul excretor este protonefridian, cu legături transversale în fiecare proglot. Străbate
strobilul prin două canale principale în care se deschid protonefridii din întregul corp, cu e xteriorul
se comunică prin porul excretor.
Sistemul genital
Acesta prezintă între ootip și atriu un vagin lărgit proximal într -un receptacul seminal. Atriul
comun comunică cu exteriorul prin orificiul hermafrodit. Fiecare proglot prezintă câte o perec he de
gonade. Gonada masculină este foliculară. Ovarul este bilobat. Uterul este închis în fund de sac la
tenii, iar la pseudofilidii este deschis prin orificiul de pontă.
Reproducere și dezvoltare
Cestodele sunt hermafrodite cu fecundație internă și înc rucișată, ce poate avea loc între
proglotele aceluiași strobil, spre scolex fiind situate proglote masculine, iar spre mijlocul strobilului
femele. Viermele stând încolăcit în intestinface ca proglotele de vârste diferite să intre în contact,
ductul ejacul ator se devaginizează și pătrunde în orificiul genital femel. Ouăle sunt eliminate prin
orificiul de pontă sau prin ruperea pereților proglotelor. Larva are trei perechi de cârlige (hexacant) ,
iar cestodarii au 5 perechi de cârlige. Hexacantul este înghiț it de gazdă, cu ajutorul cârligelor
străbate peretele intestinului și ajunge în țesuturi sau organe unde se transformă in cisticerc. În
gazda definitivă evoluează în intestinul ei. Uneori există o gazdă auxiliară.
Se disting trei forme principale de c isticerci, între ele existând forme intermediare:
1. Plerocercoid, cu corp ajungit și jumătatea anterioară slab d iferențiată în viitorul scolex;
2. Cisticercoid,veziculos cu o invaginare în care se va forma scolexul;
3. Cisticercul , cu scolexul învaginat într -o veziculă rotundă. Aceste larve se hrănesc cu țesutul
gazdei sub acțiunea cărora se necrozează. În acest caz, gazda poate forma anticorpi.

Hymenolepis nana
Filum: Plathelminthes
Clasa: Cestoda
Ordinul: Cyclophyllidea
Familia: Hymenolepididae
Genul: Hymenolepis
Bolala: Hymenolepidoza

Hymenolepis nana (H. Nana) , este o tenie mică, cu corpul plat și segmentat, lungă 2,5 – 4
cm.
Este un vierme hermafrodit, cu papila genitală situată unilateral. Mai este cunoscută sub
denumirea de „tenia pitică” s au „tenia omului” deoarece este specifică omului, neavând gazdă
intermediară. Aceasta a fost descrisă pentru prima dată in anul 1852 de către Siebold, inițial fiind
considerată o tenie a șoarecelui. Scolexul preyintă un rostru mobil prevăzut cu o coroană d e cârlige.
Trăiește în intestinul omului, fiind mai frecventă la copii, unde poate ajunge pânăla 4000 de
indivizi. În condiții de imunodeficiență, H. Nana poate provoca infecții severe la nivelul mai
multor organe.

Fig.3 – Scolex de H. Nana
(http://www.macroevolution.net/hymenolepis -nana -life-cycle.html )

Moorfobiologie
La maturitate, H. Nana măsoară pâna la 4 cm lungime si are 100 -200 proglote, scolexul
având un rostru armat. Colul este lung, vizibil aspect morfologic particular. Proglotele din partea
terminală au formă de trapez, ocupate doar de uterul gravid care are 80 -180 de ouă/proglot. Când se
rup proglotele bătrâne, ouăle sunt eliminate. Proglotele nu sunt ușor vizibile deoarece au dimensiuni
mici și se dezintegrează rapid după desprindere.
Oul de H. nana este ușor ovoidal, de mici dimensiuni ( 5µm lungime si 30 µ lățime), cu o
memnrană externă vitelină și una internă cu două proeminențe polare ce poartă den umirea de
mameloane. Între cele două membrane se întind fragmente radiare. Oul conține un embrion cu șase
cârlige (hexacant) care este dăunător omului.

Fig.4 – Ou de H. nana
(http://thunderhouse4 -yuri.blogspot.ro/2014/12/hymenolepis -nana.html)

Larva de H. nana are formă elongată, scolex bine determinat,, prevăzut cu cârlige, dar fără
corp veziculos. Larva poartă denumirea de cisticercoid.

Fig.5 – Larvă de H. nana (cisticercoid)
(http://www.microbiologybook.org/parasitology/cestodes.htm )

Ciclul de viață
Infecția apare, de obicei, după ingestia ouălor de H. nana . Viermele adult se localizează la
nivelul intestinului subțire al omului. Atunci când ouăle sunt expulzate din uterul proglotelor rupte,
ele sunt embrionate și infecțioase, fiind eliminate în fecale. Astfel, oul reprezintă stadiul infectiv.
Omul se infect ează cu ouăle pe cale digestivă prin intermediul alimentelor, de obicei vegetale,
contaminate sau a mâinilor murdare.
După ce infecția a avut loc, în primele 40 -70 de ore, embrionul pătrunde în vilozitatea
intestinală, ulterior acesta se transformă în lar vă. Odată formată, larva revine în lumenul intestinal și
se fixează cu scolexul de mucoasa intestinală. Procesul de fixare este finalizat în aproximativ 80 -90
de ore dupa ce infecția a avut loc.
Larva se maturizează repede (10 -12 zile). După acest timp ea devine adult. Tot ciclul
biologic durează 21 -30 de zile. Omul joacă atât rolul de gazdă definitivă, cât si de gazdă
intermediară (ciclu autoxen)
Pentru ca manifestările să se valideze clinico -patologic, este nevoie de aproximativ 1000 de
exemplare de H. na na .

Fig.6 – Ciclul evolutiv la H. nana
(https://www.cdc.gov/dpdx/hymenolepiasis/ )

Hymenolepidoza
Hymenolepidoza este boala produsă de Hymenolepis nana , acesta fiind în general o boală a
copiilor, fara simptome în cazul infecțiilor mici și medii, determinate fie după numărul adulților
(maxim 800 de exemplare) fie după numărul de ouă (sub 15.000ouă/gram fecale)
Atunci când infecția este masivă, simptomele poartă denumirea de „abdomen cronic
dureros”, ce se manifestă prin colici abdominale, anorexie, lipsa poftei de mâncare, scădere în
greutate, crampe periombilicale. Toate acestea sunt însoțite de tulburări neuropsihice: lipsă de
atenție, de concentrare, de memorie, emețeli, cefalee, în mul te cazuri randament fizic scăzut. Copii
au un somn agitat, neodihnitor, uneori cu episoade urticariene dar și cu scrâșnit din dinți (bruxism).
Simptomatologia neurologică este întâlnită mai ales în infecțiile cronice realizate prin
autoinfectare.

Diagnosti c
Diagnosticul acestei boli este morfologic și constă în identificarea ouălor la examenul
coproparazitologic sau, în unele cazuri, identificarea larvelor pe unele secțiuni histologice prelevate
din biopsii de jejun sau ileon care se obțin prin endoscopie d igestivă superioară . Din punct de
vedere imunologic, diagnosticarea deacest tip are valoare limitată deo arece există posibilitatea unor
reacții încrucișate, iar identificarea anticorpilor nu este relevantă.
Epidemiologie
Hymenolepis nana este un parazit cosmopolit,specific omului, în special copiilorșitinerilor,
foarte întâlnit în regiuni calde cu deficiențe igienice . Transmiterea se realizează pe cale digestivă,
prin ingerarea ouălor aflate pe alimente de origine vegetală (roșii, ardei, salată verde, mere etc.),
mâini sau alte obiecte contaminate. Deși H. nana este specifică omului, unele specii de pureci
precum Xenopsylla sau gândaci Nosopsyllus, au rol de gazdă de trasport (vectori) , menținând un
rezervor extrauman.
Profilaxie și control
Pentu prevenir ea hymenolepidozei este nevoie de luarea unor măsuri de educație sanitară,
fiind imperios necesare pentru că infantilii au un risc ridicat de infecție. De sigur, este indicată și
efectuarea unor controale periodice coproparazitologice, deratizări, combater ea vectorilor (pureci,
gândaci), igienizarea corectă a locuințelor, școlilor, pentru a preveni îmbolnăvirea.

Tratament
Tratamentul antiparazitar constă în administrarea tratamentului medicamentuos. Cel mai
indicat medicament este Praziquantel, doză unică, ce se administrează în funcție de vârsta și
greutatea bolnavului, cu repetarea dozei după 30 de zile.

Hymenolepis diminuta

Filum: Plathelminthes
Clasa: Cestoda
Ordinul: Cyclophyllidea
Familia: Hymenolepididae
Genul: Hymenolepis
Bolala: Hymenolepidoza de făină

Hymenolepis diminuta este cunoscută ca și „tenia de șobolan” sau „tenia de șoarece”. Este
un vierme plat, de dimensiuni medii, hermafrodit, cu proglote. Stadiul de adult se localizează la
rozătoare, și uneori, accidental, la om (g azde definitive).gazd intermediară este reprezentată de
artropode, în acestea formându -se larva.
Morfobiologie
Viermele adult are dimensiuni medii (40 -60 cm lungime), fiind cam de 10 ori mai mare
decât Hymenolepis nana . Rostrul este mic, nearmat (fără cârlige), scolex în formă de pară, cu patru
ventuze.

Fig.7 – Scolex de Hymenolepis diminuta
(https://en.wikipedia.org/wiki/Hymenolepis_diiiminuta )
Gâtul este mic, scurt, strobila formată din 600 -800 proglote, cele terminale fiind mai lungi
decât late.
Oul, odată cu ruprea proglotelor gravide, este expulzat în fecale. Oul de H. diminuta este
diferit de oul de H. nana. Astfel că acesta este mai mic, are formă rotundă , culoare burnă spre
maronie. Însă, principala diferență constă în lipsa filamentelor din spațiul intermembranal, la H.
diminuta zona fiind transparentă. Membrana externă este groasă, iar cea internă subțire, prevăzută
la extremități vestigii mamelonare.

Fig.8 – Hymenolepis diminuta, ou
(http://ncvptest.weebly.com/cyclophyllidean.html )

Larva de H. diminuta este foarte asemănătoare cu cea de H. nana și se numește cisticercoid
Oul este embrionat și este infecțios pentru unele artropode (pureci, fluturi etc.), fiind neinfecțios
pentru organismul uman.

Fig.9 – Larve de Hymenolepis diminuta (cisticercoid)
(http://workforce.calu.edu/Buckelew/Hymenolepis%20diminuta%20cysticercoid.htm )
Ciclul de viață
Viermele adult se întâlnește rar la om, el găsindu -se în intestinul subțire al rozătoarelor.
Ouăle embrionate sunt eliminate în fecale odată cu ruperea proglotelor terminale. Ele sunt
infecțioase doar pentru unele artropode precum purecii, fluturi de făină etc. Aceștia au rol de gazde
intermediare, iar infectarea se face prin ingerarea accidentală a insectei purtătoar de larve. În tubul
digestiv, atât al omului cât și al rozătoarelor, cisticercoidul își evaginează scolexul și se fixează de
mucoasa intestinală. Transormarea larvei în adult durează 17 zile, iar tot ciclul biologic sjungr până
la 21 de zile.

Fig.10 – Hymenolepis diminuta , ciclul de viață
(https://www.cdc.gov/dpdx/hymenolepiasis )

Hymenolepidoza de făină
Boala produsă de H. diminuta se numește hymenolepidoza de făină, deoarece, cel mai
probabil, infestarea omului se face prin făină contaminată cu fluturi infectați cu larve.
Perioada de incubație este de 14 -21 de zile. Manifestările sunt asemănătoare cu cele descrise
la H.nana , dar acuzele digestive sunt mult mai intense: greață persistentă, diaree, anorexie
constantă, anemie, scădere semnificativă în greutate.
Diagnostic
Diagnosticul infecției cu H. diminuta este de tip morfologic, și se realitzează prin prezența
ouălor la examenul coproparazitologic.
Epidemiologie
Ca și H. nana, H. diminuta este un parazit cosmopolit, frecvent întâlnit în regiunile calde, cu
deficiențe igienice, cu culturi agricole extinse, în acest mod fiind preznt și un număr mare de
rozătoare care răsp ândesc boala. Pentru om, boala are caracter zoonotic. Este un parazit specific

șoarecilor, șobolanilor, cu numeroase gazde intermediare: lepidoptere si coleoptere (cel mai
răspândit fiind Asopia farinalis – fluturele de făină), gândaci ( Nosopsyllus ) și pu reci. Trans miterea
se realizează pe cale digestivă, prin ingerarea artropodului infectat cu larve (gazdă intermediară).
Cei mai predispuși îmbolnăvirii sunt persoanele care lucrează în domeniul panificației (brutari,
morari, cofetari etc.) și agricultorii (în special cei care lucreayă în silozuri)
Profilaxie și control
Pentru a preveni infectarea, deratizarea și dezinsecția reprezintă mijloacele majore cele mai
indicate. Prelucarea termică după standarde europene a produselor de panificație (pâine, paste etc),
dar și a produselor de patiserie previn și ele infecția cu acest parazit.
Tratament
Tratamentul constă în administrarea tratamentului medicamentuos. Cel mai indicat
medicament este Praziquantel, doză unică, ce se administrează în funcție de vârsta și greutatea
bolnavului, cu repetarea dozei după 30 de zile. O alternativă o constituie Niclosamid (1 -2 g).

FILUM NEMATHELMINTHES

Clasificare științifică:
Domeniu: Eukarya
Regn: Animalia
Subregn: Eumetazoa
Filum: Nemathelminthes

Denumirea acestui filum vine de la grecescul nema care înseamnă fir, acesta ducându -ne cu
gândul la forma corpului, și helminthes care înseamna vierme. Deci, nematelminții sunt viermii care
au corpul sub formă de fir. Acest filum cuprinde opt clase, unii a utori le atribuie rang de
încrengătură:
 Acanthocephala
 Gastrotricha
 Kinorhyncha
 Loricifera
 Nematoda
 Nematomorpha
 Priapulida
 Rotifera

Nematelminții , deși apar ca un grup heterogen, prezintă caractere comune, cum ar fi: dețin o
cuticulă, care induce năpârli rea, glande adezive, nu au sistem respirator și circulator, cavitatea
corpului este reprezentată de un pseudocel, cu rare excepții, sistemul excretor este de tip
protonefridian, rare ori tubular, glandular sau absent. Din punct de vedere genital, gonadele sunt
simple, sexele sunt separate, rar sunt specii hermafrodite. Segmentarea este determinată, iar
creșterea nu se face prin multiplicarea celulelor, ci prin creșterea volumului acestora.
Clasa Nematoda
Clasa Nematoda cuprinde aproximativ 12500 de specii, aceasta culminând cu Placentonema
gigantissima, cea mai mare specie, care ajunge până la o lungime de 8,5 metri și un diametru de 2,5
centimetri, fiind parauită în placenta de Physeter catodon (cașalot).
Kaestner (196 9) atribuie clasei Nematoda doua subclase: subclasa Aphasmidia (nu au fasmidie)
și subclasa Phasmidia.
Morfologia externă a nematodelor
Corpul nematodelor este cilindric, filiform,ascuțit la capete. Sunt în general specii incolore. În
secțiune transversală este cilindric. Nu prezintă cap diferențiat, are mici dimensiuni, masculii fiind
mai mici decât femelele. Formele parazite pot depăși 1 metru, iar formele marine ajung până la 5
cm. În România, nematodele au fost studiate de Coman, Onciu, Popo vici, Romașcu.
Organizarea internă
Cuticula este tare, elastică,alcătuită din mai multe straturi ( Ascaris lumbricoides 10 straturi).
Aceasta este ornamentată cu inelații, peri, solzi, spini etc. Are structură și compoziție chimică ce
diferă de la o speci e la alta. De exemplu, studiile efectuate pe Ascaris au arătat că cuticula este
formată din proteine ce sunt supuse unor procese de argăseală chinnpolifenolică, rezistând la
fermenț, deoarece polifenolii inhibă acțiunea acestora.
Prezența acestei cuticule a determinat dispariția musculaturii circulare.
Hipodermul. Se găsește sub cuticulă, este subțire. Nucleii sunt cantonați în liniile longitudinale
(două laterale, proeminente, una medio -ventrală și una medio -dorsală) și dispuși pe șiruri
longitudinale, în general 8 șiruri.

La formele tinere, în tegument se găsesc glande. Fasmidele, sunt trei glande mari, ce se deschid
la extremitatea posterioară și au rol în fixarea de substrat în cazul speciilor marine (sunt omoloage
tuburilor adezive ale celorlalți nemat elminți)
Musculatura, cea a corpului, conține fibre longitudinale dispuse în câmpuri. Numărul celulelor
din câmp variază de la o specie la alta. Aceste celule prezintă o zonă fibrilară bazală și o zonă
plasmatică. Contracția musculaturii nematodelor produc e mișcări de încolăcire. Presiunea lichidului
din pseudocel și elasticitatea cuticuulei dau turgescența corpului.
Pseudocelul (cavitatea corpului) este spațios, plin cu lichd și celule fixe. Aceste celule sunt
fixate de intestin sau musculatură și formează o rețea lacunară.
Sistemul nervos se găsește în epidermă și are o strctură primitivă. Fibrele periferice sunt puține
deoarece celulele musculare sunt în directă legătură cu nervii dorsali și ventrali prin prelungiri
plasmatice. Creierul este reprezentat de un inel nervos perifaringian, cu valoare de comisură. De la
acest inel pleacă sub formă radiară șase nervi papilari ce inervează organele de simț. Din ganglionii
laterali ai inelului nervos pornesc două trunchiuri longitudinale laterale care trec prin crestele
laterale.
Nematodele prezintă și un sistem nervos visceral. Acesta este reprezentat de trei nervi ce pleacă
de la creier și ajung la faringe, iar de la ganglionul anal la rect.

Fig. 11 – Organizarea internă: secțiune transfersală prin nematod
(https://www.studyblue.com/notes/note/n/pseudocoelomate -animals )

Fig.12 – Organizarea internă: secțiune longitudinală prin nematod
(http://wiley -vch.e -bookshelf.de/products/reading -epub/product –
id/3721390/title/veterinary+parasitology.html )

Organele de simț sunt re prezentate prin papile cefalice și labiale. La acestea ajung terminații ale
nervului labial, gropițe cuticulare și peri senzoriali, aflate în legătură cu o celulă glandulară.
Chemorecepția este asigurată de o pereche de amfide, situate în regiunea cefalică , de-o parte și de
alta a acestei regiuni. Are formă de pungă și prezntă un orificiu în formă de tub închis. Ochii sunt
prezenți doar la unele dorme libere.
Sistemul digestiv este copus din gură, care are 6 buze, urmată de o cavitate bucală captușită cu
o cuticulă, care uneori diferențiază dinți, baghete, plăci. Faringele, aflat în continuarea cavității
bucale, este musculos si glandular, cu lumenul trimuchiat. Este acoperit de o cuticulă. Între faringe
și cavitatea bucală se găsesc glandele faringiene ale căror secreție este paralizantă. Rectul la
masculi are rol de cloacă. Anusul se află ventral.
Sistemul excretor nu posedă flageli sau cili. Acesta este de două tipuri: glandular, constituit din
1-2 celule mari ce poartă denumirea de renete, întâlnit la ne matodele marine, primitive, și tubular,
întâlnit la majoritatea nematodelor. Acesta are forma literei H, săpat într -o celulă mare din liniile
laterale. Încă nu se știe dacă cele două tipuri de sistem excretor reprezintă trepte în evoluție, dar
unii zoologi consideră că din sistemul glandular a evoluat cel tubular.
Respirația nematodelor este aerobă , tegumentară la formele libere și cele care trăiesc în țesuturi.
Metabolismul paraziților din lumenul intestinal este de tip anaerob.
Sistemul genital. Sexele nematodelor sunt separrate, rar hermafrodite. Femelele sunt mai mari
decât masculii. Extremitatea posterioară a masculilor este răsucită în formă de cârlig. Gonadele sunt
lungi, încolăcite, sub formă de tub.

La mascul, este prezent un testicul, un canal d eferent ce este lărgit într -o veziculă seminală
continuată cu canalul ejaculator care prezintă glande prostatice. Caalul ejaculator se deschide în
cloacă. Femela are doua ovare, două oviducte, două utere și un vagin musculos de formă tubulară.
Orificiul ge nital femel este situat aproximativ la jumătatea corpului.
Reproducerea și dezvoltarea. La capătul superior al uterului sunt fecundate ovulele. Membrana
de fecundație se desprinde și formează coaja oului. La aceasta se adaugă o coajă externă secretată
de peretele uneruului. De multe ori, ouăle încep dezvoltarea în uter, numărul depinzând de specie,
mic la speciile libere și mare la speciile parazite (unele specii de Ascaris depun 200000 de ouă pe
zi). Speciile vivipare sunt puține.
Larvele au aproape toa te structurile adultului, excepție făcând sistemul reproducător. În
decursul creșterii au loc paru năpârliri.
Modul de viață. Majoritatea nematodelor sunt libere. Se găsesc în apele mărilor și oceanelor,
până la o adâncime de 6600 metri, fiind mai abunden te în apele mai puțiin anânci. Se găsesc în
izvoare termale cu o temperatură de până la 53˚C . Pot trăi în medii acide ( Turbarix ceti suportă un
pH de 2,5 pană la 11,5 și poate suporta 13,5% acid acetic). Se mai găsesc în humus, păduri de
stejar. Se pot hrăni cu bacterii, levuri, hife de ciuperci. Participă indirect la formarea humusului.
Multe nematode sunt cosmopolite, dulcicole și ter estre.
Aproximativ 5200 de specii sunt parazite pentru plante și animale. Specii de Rhabditis , când
nu au hrană, în stadiul larvar III intră într -un gasteropod su râme, transformându -se în larvă
durabișă. Atunci când specia parazitată moare, nematodul s e hrănește cu cadavrul și ajunge adult,
dând naștere unei generații saprozoice.

Ascaris lumbricoides

Filum: Nemathelminthes
Clasa: Nematoda
Familia: Ascaridoidea
Genul: Ascaris
Bolala: Ascaridioza

Ascaris lumbricoides (L.lumbriocoides) este un nematod de formă cilindrică. Este specific
omului. Este un geohelmint (dezvoltare obligatorie pe sol) răspândit peste tot în lume. Ca și
denumire populară, este întâlnit sub denumirea de limbric sau vierme rotund. Poate trăi în corpul
omului de la câteva l uni până la un an.

Fig.13 – A. Lumbricoides : mascul și femelă
(https://learnzoology.wordpress.com/2014/04/04/ascaris -lumbricoides )

Morfobiologie
Adulții de A. lumbricoides au corpul cilindric,culoare roz -albicioasă, striuri longitudinale.
Dezvoltarea se face exclusiv pe sol.
Femela ajunge până la 25 -35 cm lungime, o grosime de 3 -6 mm. Aceasta posedă uter, ovar,
oviducte și receptacul seminal. Masculul are dimensiuni mai mici, ajungând până la 15 -20 cm și o
grosime de 2 -4 mm. În partea posterioară , care este răsucit în formă de cârje, se găsesc doi spiculi
terminali.
Atât femela cât și masculul au trei buze chitinoase situate în partea cefalică, buze ce au pe
margine dinți fini și musculatură dezvoltată cu celule numeroase și mai (musculatură de tip
polimiar) .
Ouăle acestor specii pot fi de două tipuri: fertile și
nefertile. Ouăle fertile are culoare închisă, maronie, formă mai
mult sau mai puțin rotundă. M ăsoară până la 70 µm. Grofajul
extern preziintă scobituri adânci, perete gros și multilamelat. În
interior se află un embrion nedezvoltat, unicelular. Acesta nu
prezintă risc de infecție dar este apt pentru a se dezvolta în sol.

Fig. 14: A. lumbricoides, ou fertil
(https://en.wikipedia.org/wiki/Ascaris_lumbricoid es)

Ouăle nefertile au tot o culoare maronie de dimensiuni ceva mai mari (90 µm). Învelișul
extern este gros, cu scobituri adânci caracteristice. Conținutul este amorf, reprezentat de o masă
vitelină.

Fig. 15: A. lumbricoides, ou nefertil
(https://en.wikipedia.org/wiki/Ascaris_lumbricoides )

Ciclul de viață

Fig. 16: Ascaris lumbricoides, ciclul evolutiv
(https://www.cdc.gov/parasites/ascariasis/biology.html)

Pentru ca Ascaris lumbricoides să se dezvolte, acest parazit trebuie să parcurgă obligatoriu
trei stagii:
1. Stagiul în sol. Acest prim stagiu durează 9 -13 zile și asigură embrionarea ouălor
fcundate (fertile) eliminate de femelă.
2. Stagiul perienteric. Acest stagiu dure ază înntre 14 și 20 zile. În această perioadă,
parazitul traversează ficatul, cordul drept și plămânul pe cale circulatorie. Acesta suferă
o dezvoltre larvară specifică reprezentată de două năpârliri ce duc la modificarea
învelișului extern cuticular.
3. Stagiul intestinal. Acest ultim stagiu reprezintă stația finală a parazitului. În acest
context viermmele se maturizează rezultând adulții cu localizare în intestinul subțire.
Dacă tretamentul nu se administrează, aceștia pot trăi în intestin până la un an.

Durata ciclului biologic la om este de 60 -65 de zile.
Ouăle fertile sau fecundate sunt eliminate de femelă doar în prezența masculului. Femela
produce zilnic până la 250.000 de ouă. Dacă masculul nu este prezent, acest număr se menține, dar,
femela nefiind fecundată, va elimina ouă nefertile.
Oul fertil este eliminat odată cu materiile fecale. Stagiul ce se desfășoară în pământ este de
până la 13 zile, la o temperatura medie de 25˚C (poate ajunge și până la 36 -40˚C). În acest timp
ouăle embrionează , în interiorul oului apărând o larvă răsucită și mobilă. Aceasta poartă denumirea
convențională de L1. Oul cu larva repretintă un stadiu infecțios. Transmiterea este realizată prin
consumul de alimente vegetale nespălate sau prin mâinilemurdare de pământ. Ajunsă în intestin,
larva L1 suferă prima năpârlire urmată de eclozare. După ce larva eclozează, aceasta penetrează
peretele intestinal.
Din intestn, larva L1 ajunge la ficat prin intermediul circulației sanguine sau limfatice,
rămânand în ficat pentru 4 -6 zile. Din ficat, prin venele suprahepatice, traversează partea dr eată a
inimii, iar prin artera p ulmonară ajunge în plămân. Aici, la nivelul capilarelor, L1 suferă două
năpârliri și se transformă in larva L2. Aceasta măsoară 1,7 -2,3 mm lungime, prezintă cili ce o ajută
în autopropulsie. L2 rupe septele interalveolare și urcă prin bronhii spre faringe.
La nivelul faringelui, larva L2 crează senzație ce deranjează gazda, aceasta fiind expectorată
în mediul extern (ulterior larva va muri) sau prin deglutiți e va ajunge în jejun. Dacă larva ajunge în
jejun, aceasta năpârlește pentru a patra oară și se transformă în adult.
Larvele L1 din ficat pot produce rar necorzare hepatocitară, în general fiind bine -tolerate.
Larvele de L2 induc la nivelul plămânului mod ificări intense, exprimate prin infiltrat inflamator de
tip polimorfonuclear. Adultii sunt bine -tolerați la nivelul intestinului, ceștia generând reacții de

spoilare cu carențe nutritive secundare. Atunci cănd încărcătura parazotară este mare, adulții
form ează colonii gregare și generând volvulus intestinal.
Ascaridioza
Boala produsă de Ascaris lumbricoides se numește ascari dioză. Perioada de incubație a
acestei boli este de 60 -65 zile din moemntul în care oul este ingerat. Tabloul clinic reflectă etapele
ciclului biologic,fiind prezente manifestări provocate de adulți sau larvele L2.
Alergii polimorfe: bronșite astmatiforme, conjunctivită, urticarie.
Adulții determină enterita ascaridiozică. Bolnavul prezintă coliciperiombilicare, diaree,
vărsături. De mul te ori, ascaridioza intestinală este tolerată atunci când încărcătura parazitară este
mica, paraziții fiind expulzați spontan.
Pneumonia interstițială tranzitorie hipereuzinofilică Loffer este generată de larvele L2 de la
nivelul ulmonar. Bola de butează cu tuse spastică, ex pectorație serioasă. Radiologic, bolnavul
prezintă opacități nodulare cu caracter tranzitoriu.
Viermii adulți generează complicațiile ascaridiozei:
-malnutriția protein -calorică ;
-tigmotropismul intraluminal al aldulților generează stări cu caracter de urgență: ocluzie
intestiinală, volvulus intestinal, strangulări herniare;
-eratismul, ce reprezintă migrația adulților spre orificii chirurgicale sau anatomice. Adulții
realizează un blocaj local, producând: icter, apendicite, pancreatite a cute, peritonite,abcese hepatice.
Diagnostic
Diagnosticul în cazul ascaridiozei este de tip morfologic și se bazează pe identificarea
macroscopică a adulților sau evidențierea microscopiică a ouălor la examenul coproparazitologic.
Pentru faza pulomonară se efectuează reacții serologice, dar acestea nu sunt foarte precise.
Epidemiologie
Ascaris lumbricoides este unul dintre cei mai întâlniți paraziți de pe pământ, preponderent în
regiunile calde și cu deficiențe igienice. Conform rapoartelor OMS, anual sunt raportate 1 milion de
cazuri de infestare cu acest parazit.
Acest parazit este specific omului, populațiile de risc fiind cele cu supraaglomerare, sărăcie,
populațiile rurale cu condiții precare. Transmiterea parazitului se realizează pe cale digestivă, pr in
produse vegetale insuficient spălate ce conțin ouă embrionate cu L1 sau direct prin mâinile
murdare.
Profilaxie și control
Deoarece A.lumbricoides este un geohelmint, măsurile de control și prevenire se bazează pe
intervenția la nivel de agricultură, cele mai indicate măsuri fiind:
-Educarea populației prin informarea continuă asupra riscului alimentar;

-promovarea normelor de igienă;
-protejarea surselor de apă potabilă;
-evitarea ferilizării cu dejecții umane;
-evitarea utilizării irigațiilor cu apă în care sunt prezente fecale umane;
Tratament
Tratamentul me dicamentuos este eficient numai în cazul adulților de A.lumbricoides. În
acest caz se administrează Albendazol, Mebendazol, Pyrantel într -o doză de 10 mg/ kg corp/zi, pe o
perioadă de o zi sau două .

Enterobius vermicularis
Filum: Nemathelminthes
Clasa: Nematoda
Familia : Oxyuroidea

Enterobius vermicuularis este un nematod cilindric de dimensiui mici. Acesta este specific
omului, localitându -se în cec și colon, având denumirea populară de „oxiur”. Longevitatea
parazitului diferă în funcție de sex. Astfel că femela trăiește de la 35 până la 90 de zile, iar masculul
mai puțin, 15 -26 zile.
Morfobiologie
Adulții de E. vermicularis au dimensiuni mici. Femela măsoară 9 -13 mm lungime, 0.3 -0.5
mm grosime, pe când masculul 2.5 -4 mm lungime și 0.07 -0.1 mm grosime. Au o culoare albicioasă
și pretintă striații transversale.
În partea proximală, oxiurii prezintă o prelungire cuticulară ce poartă denumirea de buton
cefalic, care are rolul de a fixa para zitul de mucoasa intestinală. Musculatura acestor paraziți este
formata din miocite de mari dimensiuni și puține din punct de vedere numeric .
Femela prezintă două utere pline cu ouă, aceasta ducând a îngroșarea părții mediane, capăt
distal fiind subțire și ascuțit. Din punct de vedere al fertilității, femela produce până la 15.000 de
ouă. Expulzarea se face o singură dată, numai în mediul extern la nivel perianal. După ce uterele
sunt golite, femela moare.
Masculul are partea distală curbată în formă de cârjă, prevăzut cu un spicul terminal,
proeminent și șsase papile caudale.
Ouăle de E. vermicularis au formă caracteristică (plan -convexă). Sunt infecțioase, având un
perete gros, transparent, în interior găsindu -se o larvă numită larvă giriniformă. Dimen siunile oului
sunt mici, cuprinse între 50 -55 µm .

Fig. 17 – Femelă și mascul de E.vermicularis
(http://www.medical -labs.net/enterobius -vermicularis -2167 )

Fig. 18 – Ou de E.vermicularis
(http://thunderhouse4 -yuri.blogspot.ro/2010/06/enterobius -vermicularis.html )

Ciclul de viață
Ontogenia parazitară la E. vermicularis este de 14 -30 de zile. Adulții se localizeză la nivelul
cecum -ului, în această fază având loc acuplarea. Odată ce femela a fost fecundată, ea își retractă
butonul cefalic, deplasându -se activ în timpul nopții. Deplasarea se face de -a lungul colonului și
trece transanal și iși varsă ouăle prin piurile perianale. După expulzare, femela moare. Pentru ca
larva să eclozeze din oul eliminat, are nevoie de expunere la aer pentru aproximativ 4 -6 ore.
Omul se poate infecta cu ouă direct, cu ouă de pe degetele sale (ouăle sunt depozitate de
obicei sub unghii). Aceasta este o autoinfecție exogenă,foarte întâlnită la copii.
Infectarea indirectă se face cu ouă din mediul extern, situate de obicei pe obiecte de uz
sanitar, lenjerii de pat, jucării (heteroinfecție). În acest mod se produc microepidemii în cadrul
familiei sau colectivelor.
Cea mai frecventă și obișnuită modalitate de infecție este ingerarea ouălor. Astfe, larva este
eliberată în intestin și se dezvoltă, ajungând la o lungime de 140 -150 µm. După această etapă, ea

suferă două năpârliri succesive, maturizându -se sexual, unde, la nivelul cecum -ului se fixează și se
acuplează. La nivelul mucoasei cecum -ului și a apendicelui pot apărea microhemoragii sau ulcerații
cauzate de fixarea viermilor. Datorită florei de la acel nivel, zonele afectate se suprainfectează cu
ușurință, formându -se un „pioapendix” (abcese submucosale).

Fig.19 – E. vermicularis: ciclul de viață
(http://www.parasitesinhumans.org/enterobius -vermicularis -pinworm.html )

În cazul ambelor sexe , parazitul se poate localiza și la nivelur altor organe, cum ar fi :
plămâni, rinichi, ficat, splină. Aceste asocieri sunt izolate în granuloame, cu o celularitate
eozinifilică și limfocitară.

Enterobiaza sau oxiuroza

Boala produsă de E. vermicularis se numește oxiuroză sau enterobiază. Infecția are o
perioadă de incubație de 12 -14 zile. Conform ultimelor studii, boala este asimptomatică pentru o
treime din cazuri.
Manifestarea clinică este pruritul anal și vulvar, uneori prurit nazal. Pacientul prezintă
mâncărimi, iar datorită scărpinatului intens, apar leziuni perianale. În cazul copii lor, aceștia sunt
neliniștiți, pot apărea insomnii, iar paraclinic se pot înregistra anemii microcitare și un nivel al
euzinofilelor scazut(4 -8%)
Complicațiile locale constau în apendicite, acestea necesitând intervenție chirurgicală,
piodermite perianale ce apar ca urmare a infectării leziunilor și, în cazul femeilor, vulvovaginite.
Complicațiile generale sunt de natură psihică și neuropihică. Pacientul, care este de multe ori
copil, are o capacitate scăzută de concentrare, micțiune involuntară în timpul s omnului (enurezis),
tulburări comportamentale.
Atunci când ouăle sau femela de E. vermicularis se localizează la nivelul organelor
(frecvent organe abdominale sau pelviene) apar tulburări menstruale în cazul femeilor, salpingite
cronice, endometrite.

Diagnosticul
Deoarece femela prezintă particularități atunci când elimină ouăle, diagnosticul oxiurozei se
face prin tehnici speciale, nu prin examenl coproparazitologic clasic. Oul de E. vermicularis este rar
întâlnit în materiile fecale, examinarea coproparazitologică fiind pozitivă în 10% din cazuri.
Cea mai eficientă metodă de diagnosticare este metoda numită „scotch -test”. Acesta este o
procedură de diagnosticare ce constă în recoltarea din zona a nală a ouălor folosindu -se o bandă
adezivă.
Epidemiologie
Enterobius vermicularis este un parazit specific omului, întâlnit frecvent în colectivități
umane, mai ales de copii(grădinițe, școli, creșe) , acesta fiind un parazit cosmopolit.
Rezervorul de para zit este strict uman, iar transmiterea se face digestiv, prin intermediul
mâinilor murdare sau al altor obiecte (jucării, lenjerii de pat și alte obiecte contaminate cu ouă).
Parazitul are o rezistență crescută la mediul extern, deci poate provoca epidemii în cadrul
colectivelor.
Copii și adolescenții prezintă un risc crescut de contaminare, rar adulții.

Profilaxie și control
Pentru a preveni infecția cu E. vermicularis ,este nevoie de luarea unor măsuri de educație
sanitară și de igienă , mai ales pentru că cei mai predispuși infectării sunt copii, la care pot apărea
complicații severe.
Cel mai important aspect îl constituie respectarea igienei personale: tăierea în timp util a
unghiilor, igienizarea corectă a grupurilor sanitare cu dezinfectante pe bază d e clor, spălarea și
călcarea regulată a lenjeriei de pat, sterilizarea periodică a jucăriilor.
Tratament
În cazul diagnosticului cu oxiuroză, tratamentul se bazează pe chimioterapice active față de
E. vermicularis. Aceste sunt: Albendazol, doză unică ce se administrează în funcție de greutatea
corporală, Mebendazol 100 m/doză, Pyrantel ( se administrează săptămânal timp de 8 săptămâni).
În cazul în care un membrul al familiei este infectat, este imperios necesar ca toți membrii să
urmeze tratamentul antiparazitar.

Trichuris trichinura
Filum: Nemathelminthes
Clasa: Nematoda
Ordin: Trichuroidea
Familia: Trichinelloidea

Trichuris trichinura este un nematod geohelmint ( cu dezvoltare obligatorie pe sol), specific
omului, hematofag. Acesta poate trăi în organismul oman până la 3 ani. Acesta poartă denumirea
populară de „vierme în bici” „trichocefal”.
Morfobiologie
Parazitul adult are corpul sub formă de bici, culoare albicioasă, cu tentă de roz la femelă.
Partea anterioară conține doar esofagul, este subțire și efilată și rep rezintă 3/5 din lungimea
corpului. Partea posterioară este groasă și reprezintă 2/5 din lungimea corpului, ce conține
porțiunea somatică și viscerele viermelui. Adulții trăiesc în colon și c ec și au dimensiuni medii.
Femela măsoară până la 5 cm lungime , iar masculul 2 -3.2 cm.
Din punct de vedere anatomic, T. trichura are structura obișnuită a unui nematod,
musculatura fiind de tip holomiar: miocite mici și numeroase. Masculul are un singur spicul
terminal, protejat de o teacă retractilă prevăzută cu numeroși spini, partea distală fiind în formă de
cârjă.

Oul are dimensiuni mici (50 µm lungime și 25 µm lățime) formă ovală (formă caracteristică
de lămâie) la polii opuși găsindu -se două dopuri hialine. Oul are un perete gros de culoare maronie,
cu un conținut vitelin amorf , neembrionat și neinfecțios.

Fig.20 – T. trchinura: A-femelă
B- Mascul
(http://www.medical -labs.net/trichuris -trichiura -3228 )

Fig.21 – T.trichinura: ouă cu formă caracteristică
(http://www.med ical-labs.net/trichuris -trichiura -3228 )

Ciclul de viață
Adulții de T.trichinura preferă habitatul din cecum sau colonul (uneori paraziitează întreg
colonul). Paraziții se fixează sub mucoasa intestinală prin insinuarea extremităților proximale.
După ce femela a fost fecundată, ouăle sunt eliminate în intestin, ajungând în mediul extern, pe sol,
odată cu fecalele. Ouăle embrionează pe sol în 5 -8 săptămâni. După acest timp, în ou se va foma o
larvă infecțioasă.
Infestarea omului se face pe cale digestivă prin consumul de alimente vegetale insuficent
spălate, care sunt infestate cu ouă embrionate, sau direct prin intermediul mââinilor murdare. În
intestin, larva este eliberată, aceasta maturizându -se la nivelul vilozităților intestinale în maxim o
săptămână . După ce lava s -a maturizat, aceasta ajunge în lumenul intestinal și începe să migreze
spre cecum. La nivelul cecum -ului se localizează ca forme adulte, ce se pot reproduce.
După aproximativ 21 de zile de la infecție,sexele se acuplează, femela este fe cundată și
elimină ouăle.

Fig.21 – T. trichinur a: ciclul de viață
(https://www.cdc.gov/parasites/whipworm/biology.html )
După ce parazitul își insinuează capătul efilat sub mucoasă, la locul contactului apar
microulcerații, microhemoragii locale,iar din sâangele rezultate viermele se hrănește.
Procesul imunitar ce se declanșează după infecție este complex.

Prima dată apar reacții de hipersensibilitate locală. Ulterior apar anticorpii de clasă IgG, cu
activitate specifică trichiocefalozei: creșterea de IgG1, reducerea IgG3.

Trichuriaza (trichuricefaloza)
Boala provocată de T.trichinura se numește trichuricefaloză și are o perioadă de incubare de
approximativ 60 de zile. Manifestări le bolii depind de încărcătura parazitară și reactivitatea
pacientului (gazdei).
Simptomele clasice constau în diaree, vărsături, tenseme rectale, colici abdominale,
flatulență, dureri abdominale în partea dreaptă. Pacientul este palid,greutatea corporală a acestuia
scade.
Desigur, pot apărea și complicații cum ar fi:anemie carențial, apendicite, ocluzii intestinale.
Copii pot prezenta prolapsus rectal(complicație rezultată în urma tenesmelor rectale).

Diagnostic
În cazul infestării cu T. trchinura, diagnosticul efectuat este de tip morfologic, prin
examinarea coproparazitologică în care se identifică ouăle. Pentru identificaea adulților se apelează
la colonoscopie sau proctoscopie.
Epidemiologie
T. trchinura este un parazit cu dezvoltare exclusivă pe sol. Este un nematod cosmopolit,
des întâlnit în regiunile subtropicale și tropicale. Conform unui studiu al OMS (Organizația
Mondială a Sănătății)din 2004, un sfert din populația globului este parazitată de T. trchinura .
Rezervorul de parazit este strict uman, transmiterea făcându -se digestiv prin ingerarea ouălor
embrionate în pământ, prin consumul almentelor vegetale care nu au fost suficient spălate.
Copii, agricultorii și alte persoane din sectorul agricol prezintă un risc ridicat de infestare. În
cazul infestării, imunitatea nu este protectoare și nici durabilă.
Profilaxie și control
Deoarece T. trichinura este un geohelmint, măsurile de control și prevenire se bazează pe
intervenția la nivel de agricul tură, cele mai indicate măsuri fiind:
-Educarea populației prin informarea continuă asupra riscului alimentar;
-promovarea normelor de igienă;
-protejarea surselor de apă potabilă;
-evitarea ferilizării cu dejecții umane;
-evitarea utilizării irigațiilor c u apă în care sunt prezente fecale umane;
Tratament
Tratamentul în cazul diagnsticului cu trichocefaloză se bazează pe benzimidazoli:

Albendazol, 10 mg doză unică, administrată în funcție de greutatea corporală cu repetare la 14 zile.
În cazul formelor cronice, este nevoie de un tratament complex: β -interferon, infliximab.

Trichinella spiralis
Filum: Nemathelminthes
Clasa: Nematoda
Ordin: Trichuroidea
Familia: Trichinelloidea

Trichinella spiralis este un nematod parazit, cu ciclu biologic de tip autoxen (două forme de
viață, adult și larvă ce se dezvoltă la aceiași gazdă). Femela este vivipară. Transmiterea presupune
consumul larvei.
Genul Trichinella cuprinde mai multe specii, dar cea mai importantă din punct de vedere
patologic dar și al răspândirii în România este specia T. spiralis .Definitoriu pentru boală este
caracterul zoonotic, indifferent de specie rezervorul animal pentru parazit fiind remarc abil.
Morfobiologie
Fiecare stadiu al ciclului de viață are o morfologie diferită. Viermii adulți de Trichinella
spiralis au corp cilindric de mici dimensiuni. Femela măsoară 3-4mm lungime, masculul fiind mai
mic, cu o dimensiune de aproximativ 1.6 mm, ce posedă doua papile caudale. Culoara este
albicioasă. Femela are un grad ridicat de fertilitate, iar eclozarea oului se face în interiorul uterului.
Larva este eliminată direct, numărul acesora depășind de multe ori 1500.
Larva dou -născută are o lungime de 100µm, având în partea proximală o formațiune
ascuțită. Acest tip de larvă prezintă miotropis: pătrunderea în micite duce la transformarea profundă
a celulei msuculare, aceasta fiind în continuare viabilă. În acest fel se forează o simbioză între larva
de Trichinella spiralis și miocitul modificat, simbioză numită chist muscular.
Forma viabilă (clasică) a chistului muscular se dezvoltă la aproximativ 2 -3 săptămâni de la
infecție, ca o formațiune alungită, cu axul lung pe direcția de contracție a fibrei musculare .
Dimensiunile acestei larve sunt mici (400 -700µm lungime), învelite într -o capsulă omogenă
transparentă, la exterior fiind bine conturată. Această capsulă este hialină, acelulară, la cei doi poli
găsindu -se un tubercul apical. Larva se află în i nteriorul capsulei, fiin spiralată de două ori și
jumătate. Aceasta este înconjurată de un lichid proteic, nuclei si resturi de sarcoplasmă din miocitul
ce a fost degenerat. Chistele musculare sunt de obicei formațiuni solitare, dar undeori pot forma
șiruri. Ele sunt înconjurate de țesut muscular sănătos.
Forma degenerată a chistului apare după 6 -8 săptămâni de la infecție. Larva suferă o
involuție, procesul de degenerare al miocitului fiind de tip granulo -adipos.

Fig. 22 – T.spirallis: larve Fig.23 – T.spirallis: adult
(http://parasites.ftz.czu.cz ) ( https://www.flickr.com )

Acest tip de degenerare are ca rezultat transformarea chistului într -o formațiune conică opacă, cu
dimensiuni mai mari decât chistul muscular. Țesutul adipos are un rol important deoarece permit e
ddiferențierea trichinelozei de alte parazitoze localizate la nivelul mușchilor (toxoplazmoza,
cisticenoza etc.)
Forma calcificată corespunde cu stadiul final de invooluție a chistului. În această formă,
larva este moartă. Procesul de calcificare este l ung, durând între 4 și 5 ani. Acest proces constă în
depunerea de săruri de carbonat de calciu, de la polii chistului spre centru, rar invers. Forma finală,
calcificată are dimensiuni de 500 -800µm, este opacă, de culoare cenușie ce se poate observa ușor
mai ales la examenul radiologic.

Fig.24 – T. spiralis: larve calcificate
(http://slideplayer.com/slide/255868/ )

Ciclul de viață
Viermii adulți de T. spiralis se formează în intestin, iar formele larvare parazitează mușchii
striați. Ontogenic se disting trei etape, și anume:
1. Faza intestibală, numită și faza de invazie, incepe imediat după ce carnea infestată cu
larve viabile a fost ingerată. După ce carne a a fost digerată, larvele sunt eliberate, ajungând în 36 de
ore în ileon. La acest nivel, ele se prind de vilozități. După patru zile (în acest timp viermele suferă
patru năpârliri succesive), parazitul atinge stadiul de maturitate sexuală, întâi femelele , dupa câteva
ore și masculii . Femelele sunt fertilizate, iar după 5 zile fiecare femelă eliberează aproximativ 500
de larve, prin viviparitate.
2. Faza circulatorie (faza de migrare). Această etapă constă în diseminarea larvelor recent
născute din intestin prin vasele de sânge si limfatice, ajung la nivelul inimii in atriul drept, iar de
aici, prin circulația sistemică, ajung la diverse organe: ficat, plămân, creier, rinichi, măduvă osoasă
etc. Cele cae nu se pot închista mor, supraviețuind doar cele ajunse la nivelul musculaturii somatic.
În timpul diseminării, larvele cresc de 10 ori, atingând până la 1200µm.

Fig.25 – T. spiralis: ciclul de viață
(https://www.cdc.gov/ )

3.Faza musculară (faza de localizare) debutează la 24 de zile după infecție. Larva, din sânge,
pătrunde la nivelul sarcoplasmei, se spiralează de două ori și jumătate, urmând ca în 10 zile să
refacă organizarea celulei musculare. Astfel, rezultă stadiul încapsulat, iar ingerarea larvei va
conduce la rep etarea ciclului.

Trichineloza
Boala produsă de Trichinella spiralis se numește trichineloză. Ea are o perioadă de incubație
de aproximativ o săptămână pentru stadiul enteric al bolii, și de 7 -22 zile în cazul fazei circulatorii.
Debutul boii depinde de numărul de larve ingerate, doza minimă infestantă fiind de 50 -80
larve pentru om, 40 -50 pentru porc. Doza infestantă care poate ucide un om este de 5.800 larve, iar
pentru un porc fiind nevoie de aproximativ 10.000. Boala generează confuzii diagnstice pentru ca
se cunosc până la 50 de entități patologice sub care poate fi mascată boala.
Faza intestinală se manifestă prin colici abdominale, vomă, greață, diaree, frisoane, cefalee,
febră. De multe ori aceste simptome sunt interpretat e ca o toxiinfecție alimentară.
Faza circulatorie se manifestă sever. Pacientul este febril, prezintă endeme faciale, senzație
de nas înfundat, tuse iritativă, pete peunghii. În această fază (zilele 7 -18 de la infecție), se pot
înregistra decese datorită c omplicațiilor cardiace si neurologice.
Faza musculară se caracterizează prin crampe musculare și mialgii, ulterior după 7 -9 luni
până la 5 ani, apare dispneea, oboseala cronică, cefalee, alterarea generală a stării de sănătate a
pacientului.
Complicațiile pot fi de natură neurologică (meningită, paralizii de nervi cranieni, în special
surditate), de natură cardiacă (cele mai grave și mai des întâlnite ).

Diagnostic
Diagnosticul acestei boli depinde de faza evolutivă. Diagnosticul de tip morfologic contă în
depistarea larvei închistate pe biopsii musculare.
Diaagnosticul de tip imunologic constă în identificare anticorpilor antiTrichinella cu
ajutorul diferitelor teste imunologice.
Epidemiologie
Trichinella spiralis este un parazit evoluat, des întâlnit în emisfera nordică și regiunile
tropicale. Un studiu recent realizat în SUA a arătat faptul că parazitul a fost prezent în 20% din
decesele analizate în urma necropsiei . În România, în perioada 1983 -1993 numărul cazurilor a
crescut de 17 ori. Principalul re zervor de parazit îl constituie porcul domestic, omul fiind o gazdă
accidentală. Trichinella spiralis parazitează 90 de specii de animale, 20 identificate și în țara
noastră.

Canibalismul menține răspândirea în natură a parazitului. De exemplu, porcul se infestează
prin consumul de animale peridomestice, mai ales șobolani. Carnea de cal este din nou o importantă
sursă de infestare pentru om, calul fiind sursa a 6 epidemii de trichineloză în Europa până în 2003.
Transmiterea parazitului se face pe cale dig estivă, prin consumul de carne insuficient
preparată sau mezeluri contaminate.
Profilaxie și control
Pentru a preveni și stopa trichineloza este nevoie de colaborarea personalului din sectorul
veterinar și uman.
Larva poate fi inactivată prin congelarea cărnii infestate ( -25˚C timp de o săptămână).
Căldura nu este atât de eficientă deoarece larvele din profunzimea cărnii rămân viabile, temperatura
nefiind uniformă.
Cea mai eficientă de combatre și prevenire a trichinelozei este vaccinarea porcilor față d e
antigenele specifice larvelor.
O altă metodă de prevenire o constituie administrarea de Albendazol, sau alte chimioterapice
parazitare, odată cu hrana porcinelor.
Tratament
Atunci când boala se află în fază intestinală, administrarea medicamentelor
antitrichinelozice este foarte eficientă, dar această fază este rare ori diagnosticată. În toate fazele
bolii sunt eficiente Mebendazol (administrat două săptămâni, în funcție de greutatea corporală) și
Albendazol (administrat 7 -10 zile). Thiabendazol este destinat doarfazei intestinale, cu administrare
zilnică timp de o săptămână.

Toxocara cati și Toxocara canis
Filum: Nemathelminthes
Clasa : Nematoda
Familia: Ascaridoidea
Genul: Toxocara
Specia: Toxocara canis
Toxocara cati

Genul Toxocara cuprinde specii ce au ciclu obligatoriu în sol, deci sunt geohelminți
onligatorii. Toxocara canis parazitează câinele, fiind specia cea mai întâlnită, iar Toxocara cati
parazitează pisica. Bolile provocate de acești paraziți sunt întâlnite pe tot mapamondu l.
Longevitatea larvei de Toxocara spp. este foarte mare, probabil cea mai mare din sfera paraziților
intestinali, aceasta trăind în corpul uman până la 10 ani.

Morfobiologie
Adulții se întâlnesc doar în intestinul animalelor, respectiv câine și pisică, niciodată la om.
Din punct de vedere morfologic, cele două specii de Toxocara se aseamănă c u Ascaris
lumbricoides , (care este un parazit uman) dar au dimensiuni ceva mai reduse. Femela ajunge până la
12 cm în lungime, iar masculul doar 6 cm lungime. Corpul este ușor în formă de pară în zona
cefalică deoarece în acea zonă se gasește o pereche de aripioare cuticulare, cu dispoziție laterală,
late.

Fig.26 – Extremități cefalice: A – Toxocara cati ; B-Toxocara canis
(https://ro.pinterest.com/pin/554505772843755042 )

Fig. 27 – Ouă de Toxocara canis ( http://www.merckvetmanual.com/digestive -system )

Din punct de vedere anatomic, organizarea internă este identică cu cea de Ascaris
lumbricoides, având aceleași 3 buze în zona cefalică. Msculii au capăt distal curbat în formă e cârjă,
prevăzut cu doi spiculi terminaliși papileparietale, deci respectă morfologia generală a unui
nematod.
Oul fertil de Toxocara are forma aproximativ rotundă, culoare închisă, maronie, având un
diametru de 75 -85 µm. Învelișul extern al oului prezintă fose superficiale, peretele fiind subțire. În
interior se găsește o masă vitelină ce hrănește celula ou care este neinfecțioasă.
Larva întâlnită în organismul uman măsoară 450µm lungime, înglobată într -un înveliș
concentric dominat de eozinofile. Această formațiune poartă denumirea de „granulom eozinofilic
perilarvar” fiid amprenta histopatologică a bolii produse de Toxocara spp. la om.
Ciclul de viață
Ciclul comlet al speciilor de Toxocara este realizat doar la gazdă (câine sau pisică după caz).
Viermii maturi se găsesc în intestinul gazdei. De foarte multe ori puii de câine sau pisică sunt
infectați încă de la naștere deoarece m amele se pot infecta cu paraziți pe care îi transferă puilor fi e
transplacentar, fie prin lapte.

Fig.28 – Toxocara spp: ciclul de viață ( https://en.wikipedia.org/wiki/Toxocariasis )

Femela odată fecundată, elimină oul în materiile fecale ale animalului gazdă. După ce oul
ajunge pe sol, își începe embrionarea, în decursul a 2 -5 săptămâni (în funcție de condițiile de
mediu) rezultând o primă larvă (larva L1) răsucită, prezentând mobilitate. Aceste ouă embrionate cu
L1reprezintă un stadiu infecțios pentru om, dar și pentru animalul gazdă.
Ciclul biologic la piscă sau câine, prezint ă două opțiuni: o opțiune enter ală (cu traseu
complet sau captiv) și/sau o opțiune hematogenă în cazul femelelor felide sau canide gestante.
În cazul variantei enterale complete, paraz itul, după ce este ingerat de câine sau pisică, își
poate completa ciclul de viață. Acsta parcurge un traseu prin mai multe organe ale gazdei , de la
ficat la plămâni. Iîn plamâni se formează larva L2, aceasta trecând la stadiul de adult, care ulterior
se vor localiza la nivelul intestinului, începând să elimine ouă fertile, sau nefertile(în cazul în care
sunt doar femele, nu și masculi). Rata de producere a ouălor este de 200.000 ouă/zi.
Atunci când varianta enterală este incompletă, larva L1 ajunsă în s tadiu de L2 la nivelul
plămânilor, va migra la nivelul diferitelor organe, în special în musculatura somatică, comutându -și
metabolismul la un nivel minim. Ele rămân captive, într -o stare de repaos (stare dormantă).
În cazul variantei hematogene, la femel ele gestante de câine sau piscă, se poate dezvolta un
ciclu circulator, în paralel cu cel enteric. Larva L1, având capacitatea de migrare tisulară, dar și
hematogenă, aceasta poate trece transplacentar infectând animalele pe cale congenitală.
La om, para zitul nu își poate definitiva ciclul de viață, acesta rămânând înn stadiul de larvă
L1, în dificultate de maturizare.
Omul ingeră oul embrionat prin intermediul mâinilor murdare sau al alimentelor insuficent
spălate , dar mai ales după ce intră în contact cu blana animalelor. Ajungând în intestin, larva
eclozează, larva trecând în ciclu perienteric, putând staționa la nivelul globilor oculari, la nivelul
sistemului nervos central, rinichi, ficat, splină, inimă. La nivelul acestor viscere, larva poate forma
granulomul eozinofilic perilarvar, prin intermediul căruia poate supraviețui peste 10 ani.
De multe ori, ficatul este organul cel mai parazitat, la nivelul acestuia granulele eozinfilice
fiind vizibile sub forma unor noduli albicioși, numeroși. În unele c azuri se pot forma conglomerate
cu aspect pseudotumoral, ce pot atinge și 2 cm.

Fig.29 – Toxocara spp.: granulom eozinofilic ( http://accessmedicine.mhmedical.com )

Toxocaroza
Toxocaroza mai este numită și LMV – Sindromul de Larva Migrans Visceralis. Perioada de
incubație a bolii este de 2 -4 săptămâni, putând ajunge la una de peste 10 ani după postexpunerea la
parazit.
Manifestarile depind de organul parazitat de larva L1. Astfe l, forma clasică de toxocaroză
se manifestă prin amețeli, anorexie, scădere ponderală, aritmii cardiace, vasculite, urticaarie
cronică, eczematide, alergii recidivante, insuficiență cardiacă.
În cazul formei asimptomatice, aceasta corespunde stadiului ina ctiv al bolii sau stadiul
calcificat al larvei L1.
Forma oculară cauzată de aceasta boală este deseori întâlnită de la debutul bolii.
Manifestările oculare sunt variate, putând, de cele mi multe ori, afecta retina, concomitent cu forme
de strabism, endofta lmie, glaucom secundar și pierderea vederii.
Diagnistic
Diagnosticul morfologic constă în identificarea granulomului eozinofilic pe biopsii, de
obicei hepatice, sau pe larve L1 expectorate.

Diagnosticul de bază este cel imunologic. Acesta constă în identificarea anticorpilor
specifici în ser sau umoare apoasă, în funcție de caz. Testele imunologice actuale sunt perfecționate
majoritatea fiind capapile să identifice antigenele larvei L1.
Prin intermediul diagnosticului imagistic se poate vizualiza granulomul eozinofilic în formă
oculară, cerebrală (prin intermediul computerului tomograf). Ecografiile toracice sau abdominale
redau doar conglomertele eozinofilice.

Fig.30 – Imagistică prin rezona nță magnetică (RMN): Evidențierea conglomeratelor eozinofilice în
cazul toxocarozei.
(https://clinicalgate.com )

Epidemiologie
Paraziții genului Toxocara , în cazul nostru Toxocara cati și Toxocara canis, sunt paraziși
cosmopoliți, răspândiți pe tot mapamondul, paraziți pentru câini și pisici. Parazitul este răspândit
mai ales în zonele cu animale fără stăpâni. Aceștia sunt paraziți geohelminți digestivi, cu dezvoltare
obligatorie pe sol, în acest fel, cont aminarea solului fiind o sursă importantă de contaminare a
omului. Ouăle acestor specii au o rezistență foarte mare, putând supraviețui în mediu până la doi
ani. Boala are un caracter zoonotic puternic datorită rezervorului parazit animal.
Transmiterea parazitului la om se face pe cale digestivă, prin ingerarea ouălor embrionate
de pe blana animalelor mai ales, dar și a consumului de carne de pui insuficient preparată, carne ce
este infestată cu larva L2.
Profilaxie și control
Preveniea infecției cu Toxocara spp. implicit a toxocarozei, implică măsuri ce implică
sectoarele veterinar, comunitar și uman. Educația sanitară, mai ales în școli și grădinițe este foarte
importantă. Respectarea normelor de igienă perssonală, alimentară dar și o atenție sporit ă în cazul
cohabitării cu animale de companie reprezintă măsuri imperios necesare, deoarece animalele de
companie reprezintă prima verigă a lanțului profilactic.

O altă măsură importantă o reprezintă deparazitarea, de două ori pe an, a animalelor, mai
ales a femelelor gestante. Este indicat ca animalele de companie sa nu fie plimbate prin locurile
publice destinate copiilor deoarece copii sunt cei mai expuși acestei boli.
Tratament
Deoarece infecția cu Toxocara spp. are un proces clinic și patologic com plex, tratamentul
bolii este individualizat, prin cure chimioterapice repetate. Cei mai importanți compuși
farmacologici impotriva toxocarozei sunt: Albendazol (doză administrată în funcție de greutatea
corporală timp de o lună de zile), Ivermectin ( admin istrat timp de o săptămână în funcție de
greutatea corporală a pacientului), Diethylcarbamazin (administrare 21 de zile).
În multe cazuri este recomandat combinrea chimioterapicelor, astfel:
Diethylcarbamazin+Albendazol, Albendazol+Ivermectin.

Concluzii

Lucrarea de față a analizat acțiunea patogenă a principalilor paraziți intestinali la om.

BIBLIOGRAFIE
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_O._Lupa%C8%99cu
2. Chiriac E. (1975) Parazitologie generală, Editura Didactică și Pedagigică, București.
3. Rădulescu S., Meyer A. E. (1992) Parazitologie medicală , Editura All București
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Platelmin%C8%9Bi
5.