Limba temei al identit ății etnice și factor al unităț ii culturale și [630812]

Limba – temei al identit ății etnice și factor al unităț ii culturale și
politice a românilor

Prof.univ.dr.H.C. Victor V. GRECU
Universitatea „Lucian Blaga“, Sibiu

„Să ne unim respectând identitatea fiec ăruia“
Jaime Gil-Aluja

Actualitatea î și asumă, cu emfază , revelația unor adev ăruri axiomatice
asupra evolu ției comunit ății și civiliza ției umane, între care cel al
destinului na țiunilor în perspectivele globaliz ării deține un rol
fundamental.
Prezentul este tot mai mult și, poate, mai patetic preocupat de
imperativul p ăstrării identit ății etnice și culturale în iure șul ispitelor
globalizării.
Dar acest deziderat cardinal, cu preocuparea febril ă, care îi circumscrie
suveranitatea, nu reprezint ă o achiziție a vremurilor noastre, ci a constituit o
constantă care a dinamizat convergen ța eforturilor generale și unanime ale
popoarelor de-a lungul istori ei lor. Postulatele esen țiale, guvernând destinul
și evoluția naț iunilor și civiliza ției lor, au fost formulate lapidar și
proclamate vibrant de frunta șii luptelor naț ionale, cu mult înainte;
imperativele primordiale se întâlnesc la genera țiile anterioare, în gândirea și
preocupă rile cărora au cunoscut o expresie clarv ăzătoare și o acț iune tenace,
încât ivirea și rememorarea lor astă zi este menit ă să ilustreze conving ător
comunitatea și continuitatea de idealuri, de aspira ții și acțiuni pe plan
general românesc, osmoza ideologică , să fortifice emula ția general ă pentru
emancipare și unitate, să confere noi orizonturi ș i perspective, integrându-le
într-o organic ă și istorică luptă politică .
Aceasta pentru a rezulta și a demonstra și convinge, spre surprinderea,
sau, poate, spre decep ția unora, c ă aceste adev ăruri mântuitoare nu sunt o
izbândă a perioadei actuale, ci ele î și au rădăcinile și premisele în gândirea
și acțiunile înainta șilor.
*
Convingerea priv ind semnifica ția vitală a limbii pentru identitatea
etnică și cultural ă, pentru existen ța unei na țiuni, pentru unitatea politic ă,
reprezintă un adevă r axiomatic fundamen tal, care str ăbate întreaga gândire
social-politic ă și națională româneasc ă, fiind recunoscut și proclamat lapidar
și cu patos de toț i reprezentan ții de seam ă ai culturii române ști, de la
începuturile ei și până astăzi. Toț i au fost con știenți de crezul exprimat

magistral de pre ședintele Academiei Române, Eugen Simion, c ă „limba
națională este entitate sacr ă pentru un popor, pentru c ă este cel dintâi semn
al identității sale“ [1].
Învestită cu o semnifica ție cardinal ă, limba naț ională a reprezentat
obiectul preocup ărilor convergente, necurmate, ale genera țiilor succesive de
învățați de pe întreg cuprinsul românesc [2].
Unitatea limbii este cea mai puternic ă și totodat ă, mai accesibilă , mai
limpede și mai conving ătoare mărturie a identit ății de neam a tuturor
românilor, încât „un argument mai conving ător pentru unitatea etnic ă
[s.n.] a românilor din nordul și din sudul Dună rii, în afar ă de limbă și
nume nu se poate invoca“ [3].
Lupta pentru limb ă a fost, de-a lungul veacurilor, pentru to ți marii
învățați ai neamului, lupta pentru ap ărarea naționalității și identității
naționale, o component ă a luptei politice pentru emancipare, suveranitate și
unitate politic ă [4].
Revelația relației indestructibile dintre limb ă și națiune [5], dintre
unitatea limbii și unitatea națională era o component ă a conștiinței
naționale, ce traversa preocup ările tuturor înv ățaților. Rolul esen țial al
limbii în constituirea și definirea identit ății națiunii este afirmat plenar de
Alexandru Papiu Ilarian, în istoria sa: „Nici sângele nu face na țiunea într-
atâta ca limba“ [6]. Intuind, cu realism și luciditate, semnifica ția lor vital ă, el
consideră că „limba și naționalitatea, f ără de care nu este via ță, sunt
condiț iunile existen ței politice și naționale ale Românilor“ [7]. În con știința
generațiilor limba și viața sunt sinonime, cum proclama, în aceea și vreme,
George Bari ț, consacrând convingerea lu i Papiu Ilarian: „Limba e
condiț iunea vieții sau mor ții politice“ [8].
Examinarea principalelor m ărturii ale con științei și convingerilor
privind însemn ătatea națională, politică și cultural ă a limbii pentru via ța
unui popor, exprimate în d ecursul timpului, este în m ăsură să releve
caracterul lor realist, înaintat, s ă legitimeze un crez politic, s ă demonstreze
multilateral primordia litatea unui imperativ și să îi fundamenteze
permanen ța și triumful.
*
Conștiința unității naționale, a unit ății și unicităț ii limbii, produs al
evoluției con științei de sine ca popor și apoi al con științei de neam, este
afirmată încă de exponen ții literaturii religioase. Varlaam î și intituleaz ă
„Cazania“ sa „Carte românească de învățătură“, 1643, prin urmare nu
munteneasc ă, nu moldoveneasc ă ori ardeleneasc ă, ci româneasc ă,
conștient că se adresa și era destinat ă tuturor românilor, a șa cum o exprima
și Mitropolitul Simion Ș tefan, în „Noul Testament de la Bă lgrad“ , la 1648
și „Biblia“ de la Bucure ști, 1688.

Pentru cronicari, unitat ea limbii era asigurat ă de latinitatea ei ce izvora
din romanitate, cum o spunea stolnicu l Constantin Cantacuzino: „românii
dintr-o fântân ă au izvorât și cură“, și, mai erudit, prin cipele savant, D.
Cantemir, relevând roma nitatea, continuitatea și unitatea etnic ă și lingvistic ă
a românilor de pretutindeni.
În „Înștiințarea Soțietății Filosofe ști a Neamului Românesc în Mare
Prințipatul Ardealului“, de la 1795, se ar ăta că, „prin împodobirea stilului
limbii sale și deprinderea în înv ățături, s-au în ălțat firea a multor neamuri
până la acea stare a nemuririi“ [9], iar „Manifestul Societ ății pentru
cultivarea limbii române“, la 1808, î ndemna la realizarea celor dou ă
obiective: „Până când ne vor veni în ajutor ș i alte împrejur ări, trebuie s ă
începem cu mijlocul cel ma i de frunte cu care pu tem face fericirea na ției, și
anume cu cultivarea limbii noastre ș i prin ea cu l ățirea tot mai mare a
culturii, câ știgându-ne astfel vaz ă și merite“ , iar, pentru aceasta, „să fie cât
se poate mai mare num ărul acelora care vor besc limba noastr ă“, cu
încrederea profetic ă în perspectivele limbii: „Putem fi mândri și fericiți,
gândindu-ne c ă, deși suntem robi, totu și limba noastr ă va stăpâni odat ă în
țara asta“ [10].
Corifeii Școlii Ardelene [11] fac din romanitatea poporului și
latinitatea limbii postulatele cardinale ale luptei lor. În gândirea acestora
istoria și limba constituiau științe naționale, erau primele chemate,
nesocotind grani țele, să întruchipeze îns ăși ființa neamului, s ă releve
identitatea lui unitatea lu i, tocmai unitatea na țională care nu putea fi altfel
afirmată. De aceea cultivarea și unificarea limbii sunt privite ca un act
patriotic, de progres cultural, de rena ștere româneasc ă, întru „iubirea
neamului și cinstirea naț iei“ [12]. În aceast ă epocă a istoricilor ș i
gramaticienilor, latin itatea devenise dogm ă în gramatic ă așa cum
romanitatea era dogm ă în istorie, unitatea limbii și poporului fiind ghicit ă
în idealul latin, consecvent și unitar de odinioar ă. Preocup ările consacrate
satisfacerii dezideratelor men ționate sunt însufle țite de încrederea
nelimitată în perspectivele împlinirii acestora, în „Scurte observa ții asupra
Bucovinei“ Ion Budai-Deleanu fiind convins c ă „Limba moldoveneasc ă și,
în genere, român ă, are toate calit ățile pentru a deveni cu timpul o limb ă
egală în cultur ă cu cea italian ă dacă oameni iscusi ți se vor ocupa de ea“
[13]. Idealul integră rii culturale la ni velul european, fă urit și promovat cu
ardoare de to ți corifeii Ș colii Ardelene, având mobiluri patriotice, adaug ă
preocupărilor și acțiunilor acestora o di mensiune complementar ă, prin care
câștigă în dimensiuni și perspective.
În gândirea înv ățaților din genera țiile următoare limba reprezenta
simbolul fundamental al identit ății etnice și culturale, un element de
recunoaștere și constituire a unit ății naționale. Semnifica țiile complexe,

deopotrivă cu implica țiile ei multiple, so ciale, politice, na ționale și culturale
sunt surprinse cu luciditate și clarviziune de c ătre toți învățații vremii, într-o
unanimitate pilduitoar e, reflectând aceea și unitate de gândire, de ac țiune și de
aspirații pe plan general ro mânesc, ceea ce relev ă o impresionant ă
solidaritate intelectual ă ce i-a caracterizat pe români în toate înf ăptuirile pe
plan cultural ș i național [14].
Ca o component ă a etniei, limba reprezenta un factor de fortificare și
de coeziune na țională, funcție despre care doctorul Vasile Pop credea, în
„Disertația“ sa, la 1838, c ă „numai acolo înceteaz ă o nație, unde înceat ă
limba care o une ște“ [15].
Un an mai târziu, la 1839, în pa ginile „Foii pentru minte, inim ă și
literatură“, Gh. Seulescu accentueaz ă semnifica ția limbii în via ța unei
națiuni, raportul dintre evolu ția limbii și existen ța națională, dintre cultura
limbii și cultura na țională, definind leg ătura genetic ă a limbii cu na țiunea
care o vorbe ște: „Graiul este nota esen țială care caracterize ște pe na ții,
carele vie țuiesc în atâta încât vie țuiește și graiul lor și se sting odat ă cu
stingerea graiului lor“ , raport care fundamenteaz ă necesitatea eforturilor
pentru des ăvârșirea limbii, deoarece „a se îngriji un popor de cultura
limbii sale este a se îngriji de existen ța sa național ă“ [16].
Credincios țelului stabilit prin programu l „Foii pentru minte“, Heliade-
Rădulescu lanseaz ă, în același an, un patetic și surprinzător de vizionar apel:
„Fraț ilor, ne trebuie unime în limbă“, întărindu-l atât prin necesit ățile
prezentului, cât și prin perspectivele viitorului: „să o facem în stare a
exprima ideile veacului al XIX-lea și a le exprima într-u n chip vrednic de
luminile acestui veac, ca s ă putem a o da urma șilor noș tri în stare cum s ă
poată păși și ei cu dânsa în paralel cu înaintarea duhului omenesc și cu
ideile veacurilor urm ătoare“ [17]. P. V. S ăulescu, tot atunci, dă glas
convingerii maselor în îndemnul s ău: „trebuie s ă ne unim a avea to ți românii
o limbă generală“ [18], eviden țiind rolul unit ății limbii pentru înt ărirea
unității naționale: „uniformitatea graiului, legând pe români între sine
național“ [19], iar Simion Mangiuca îndeamn ă la cultivarea limbii prin
prisma rolului acesteia în dezvoltarea culturii: „Cultura na țională fără limbă
cultă nu e cu putin ță. Drept aceasta s ă năzuim cu to ții spre cultura limbii,
căci aceasta e a șa de însemnat ă și grea întrebare, ca și întrebarea despre
viața noastră politică“ [20]. De peste mun ți, G. Bariț constata, însufle țitor, la
1844, că unirea devenise mobilul emula ției generale: „Unire națională este
frumoasa deviz ă ce răsună din toate p ărțile și deșteaptă duhurile cu putere
multă“ [21], pentru care li antul limbii este covârș itor: „Limba este un nod
foarte puternic și un magnet atr ăgătoriu, care românilor pe veci le
chezășuiește pentru naț ionalitate [22] (s.n.).

Interesul pentru limbă , stimulat de înțelegerea însemn ătății ei pentru
afirmarea identit ății naționale, și preocup ările pentru unificarea limbii,
căreia i se adaug ă, tot mai accentuat, rolul ei pentru unificarea politic ă, se
amplifică acum și dobândesc noi perspective în febra revolu ției de la 1848
și a Unirii Principatelo r. Ele se intensific ă după încheierea dualismului
austro-ungar, la 1867, ca urmare a înver șunatei politici de dezna ționalizare
a românilor din Transilvani a. Limba este definit ă drept o condi ție a vieții
națiunii, cum ar ăta G. Bari ț, în celebrele sale „Axiome politice“: „Limba
este sufletul d ătător de viață al națiunii“ [23], precizând valoarea ei vital ă
pentru români, la care „limba și viața sunt sinonime“ [24]. Fiin ța unui
popor se define ște și se manifest ă prin limba sa: „Orice popor devine la
ceea ce este numai prin limba sa națională“ [25].
Din aceste adev ăruri, derivă însemnătatea politic ă a limbii, conturat ă cu
aceeași luciditate. Cu intui ția, maturitatea și clarviziunea care l-au marcat în
rândul contemporanilor, George Bari ț arăta răspicat că: „A mărgini pe un
popor întru folosirea limbei sale es te a-i deschide artera pentru ca s ă moară
cu încetul“ [26]. Harnicul redactor al „G azetei Transilvanie i“, proclama
sentința adâncă dar mobilizatoare: pentru noi „ea e condi țiunea vieții sau
morții politice“ [27] (s.n.).
Însemnătatea națională a limbii este proclamat ă din toate p ărțile,
dobândind noi dimensiuni. În paginile „Amicului școalei“, prima revist ă
pedagogic ă din Transilvania [28], redacto rul Visarion Roman subliniaz ă
locul și rolul limbii în afirmarea și păstrarea identit ății naționale a unui
popor: „Limba este sanctuarul poporului. În limb ă viază poporul, în limb ă
este încorporat spiritul lui, limba este tipul, expresiunea vieții sale
interioare. Aceasta e un factor foarte puternic patriotismului“ [29]. La
acestea Athanasie Marienescu adaug ă o valență nouă relației respective:
„În limba în care poporul î și exprimă cugetele afl ăm expresiunea deplin ă
a naționalităț ii“ [30]. Unitatea limbii trebuie s ă faciliteze comunicarea,
prin rolul ei coercitiv, menire ce constituia finalitatea suprem ă: „de a face
să se înțeleagă prin limb ă națiunile ce sunt de acela și sânge“ [31]. Rela ția
limbii cu existen ța națională simboliza un destin is toric, fiind consacrată
definitiv de Timotei Cipariu: „Căci cu existen ța sau căderea limbei
oricărui popor st ă sau cade și istoria aceluia și, unde a încetat limba, a
încetat și viața lui“ [32] (s.n.) .
Comunitatea limbii se manifest ă prin posibilitatea de în țelegere între
vorbitori, românii în țelegându-se între ei, indiferent c ărei arii lingvistice
aparțin, limba fiind unic ă, realitate constatat ă de Timotei Cipariu: „românii
se înțeleg între ei din orice cor ț de lume s ă fie“, ca și de Alexandru Papiu
Ilarian, la 1860, și repetată mereu: „În regat, ca și în Transilvania, Banat,

Maramure ș, Bucovina românii vorbesc o singur ă limbă, fără dialecte …“
[33] (s.n.).
La inițiativele și eforturile înv ățaților și ale presei [34], cu patosul dar
și clarviziunea care le-au caracterizat, se al ătură preocupările febrile și
acțiunile patetice ale societ ăților cultural-patriotice , întemeiate de la
începutul secolului și sporind impresionant dup ă 1859. Veritabil ă
academie transilvan ă, îndeplinind rolul unui adev ărat parlament politic al
românilor din Transilvania, „reazem al națiunii române“ , cum o definea
Cipariu, ASTRA și-a asumat, de la întemeiere, acest deziderat cardinal,
întărit de convingerea c ă „Lucrarea de unificare și îndreptare a limbii
literare este pentru noi o chestiune de deosebit ă importan ță național ă“
[35], asigurând convergen ța tuturor eforturilor c ătre o finalitate
primordial ă, unitatea na țională și politic ă a tuturor românilor: „ca să
împiedice a se dep ărta în limb ă și cultură pe români și să realizeze o
cultură româneasc ă unitară“ [36]. Acest obiectiv vital a fost magistral
formulat, în memorabilul discurs ros tit de Timotei Cipariu, la adunarea
generală a ASTREI, de la Bra șov, în 1862, care se încheie apoteotic, ca un
memento, cu îndemnul profetic: „Deie Cerul, ca precum to ți suntem de un
sânge, toți ne-am îndulcit de la sânu l maicei noastre cu acelea și cuvinte
dulci, toț i ne suntem fra ți – oricât ne despart mun ții și văile și oricât ne
împart stările politice și confesiunile religioase – tot numai una s ă fim:
una națiune, una limb ă, una literatur ă. Atunci orice desp ărțiri politice și
religioase ne vor tă ia de către una alta, dar spiritul na țiunei și geniul
roman vor tinde aripile sale peste to ți fiii lui Traian și-i va ține legați întru
legăturile păcii, frățietății și ale unit ății naționale. A șa să fie în veci!
Amin!“ [37]. Țelul unirii este consfin țit plenar, ca deviz ă supremă, în
Programul Asocia ției Culturale Ar ădane: „Unitatea poporu lui român în
limbă și literatur ă este legea suprem ă“ [38], însu șit și de celelalte
societăți-surori, de ASTRA basarabean ă, bănățeană și dobrogean ă,
polarizând toate preocup ările acestora, într-o grandilocvent ă unitate de
gândire, de voin ță și acțiune, pe plan general ro mânesc. Toate împlinirile
lor aveau acela și scop, converg c ătre același imperativ vital.
Crearea Societ ății Academice Române, la 1866, situa acela și deziderat
printre postulatele fundamentale ale urzirii și menirii ei, pe care tot Cipariu
le consfin țea în cuvântu l inaugural: „ea va îngriji de conservarea unit ății
limbei noastre literare“ [39], deziderat pe care îl va proclama, profetic,
Alexandru Roman, în încheierea cuvân tului de salut, ro stit în 31 iulie/12
august, în numele delega ției din Transilvania, venit ă să ia parte la
întemeierea foru lui academic na țional, simbol al unităț ii tuturor românilor:
„Fie ca din unitatea limbei literare, pre calea cea pacinic ă a științelor, să
rezulte unitatea noastr ă națională !“ [40]. Academia a re prezentat, de la

înființarea ei, un bastion al luptei pentru unitatea na țională și politică a
tuturor românilor, așa cum consfin țea retrospectiv, la 14/27 mai 1919,
octogenarul Iacob Negruz zi, sanctificând un adev ăr peren: „Țelul unirii
poporului român într-un si ngur stat s-a dat pe fa ță de la început, f ără
înconjur și fă ră temere“ [41].
Tenacitatea și patosul luptei eroice, cum a ilustrat-o „Tribuna“ [42],
pentru unitatea limbii în perspectiva unific ării politice erau amplificate și
de politica reac ționară de dezna ționalizare for țată și sistematic ă a
românilor, prin tendin țele și măsurile de maghiarizare și slavizare.
„Telegraful român“, de la Sibiu, oficiosul Mitropoliei Ortodoxe, cu
apariție neîntrerupt ă, din 1853, al c ărui militantism energic și cutezător
pentru unitatea limbii și unitatea politic ă a rămas puțin cercetat [43]
condamnă cu asprime, la 1900, atât tendin țele de maghiarizare cât și de
slavizare a numelor de localit ăți și de familie: „Ortografia oficioas ă slavă
a numelor de locuri și de familii precum: Mendruszoru – Mândri șoru,
Floresicul – Florescu etc.; de asemenea adausul unei termina țiuni slavice
la trupina numelui român, d.e.: Lupul – Lupulenko, Țurcanu –
Zurkanowicz, Dimitriu – Dimitriev, Lungu – Lunguliak etc. toate se fac în
scopul slaviz ării“ [44], opunând r ăspicat deviza vital ă: „idealul na țional
este fericirea suprem ă la care aspir ă neamul românesc“ [45].
Înfăptuirea Marii Uniri a adă ugat semnifica ției limbii pe plan na țional
și cultural noi dimensiuni și orizonturi. În con știința învățaților vremii din
această perioadă „limba era chemat ă să contribuie, împreun ă cu ceilal ți
factori, la dezvo ltarea tot mai solidar ă a conștiinței naționale“ [46]. La
rândul ei, con știința națională arăta lapidar, mai târziu, Iuliu Ha țieganu,
într-un articol cu un titlu sugestiv, era con știința unității: „Conștiin ța
națională însemneaz ă apoi unitate, solidaritate, fidelitate limbii, pe care
vrea să le păstreze veșnic înfloritoare“ [47].
*
Mărturiile selectate din mul țimea cuget ărilor înv ățaților vremii
ilustrează convingător amploarea, permanen ța și tenacitatea preocup ărilor
consacrate limbii, unifică rii și cultivării ei în lumina însemn ătății ei pentru
existența na țională, pentru unitate politic ă, așa cum exprima G. Bari ț: „Pe
atunci, a scrie A.B.C. române ște însemna a face politic ă româneasc ă“
[48], deoarece, procla ma plenar tot Bari ț, „chestiunea limbii, întoars ă și
sucită orișicum vei vrea, este în zilele noastre o chestiune nu numai
națională, ci totodat ă și politică“ [49].
Numai considerarea tuturor țelurilor și împrejur ărilor istorico-politice în
care s-au desf ășurat preocup ările consacrate limbii ofer ă posibilitatea
aprecierii lor multilaterale și realiste, a definirii veridice a rolului și valorii lor
pentru epoca respectiv ă, dar mai cu seam ă a actualit ății lor. Însăși redacția

„Gazetei“ subliniaz ă, cu clarviziune și discernământ, aceast ă semnifica ție
covârșitoare: „să nu se dea uit ării că toată lupta noastr ă, începând de la
1791, a fost numai pentru eluptarea egalit ății perfecte ș i aceasta mai mult în
punctul limbei“ [50].
Lupta îndelungat ă și fremătătoare pentru limb ă, pentru cultivarea și
unificarea ei, s-a desf ășurat tot timpul sub semnul acestui imperativ politic,
finalitate declarat ă retrospectiv de c ătre Ion Breazu: „Am luptat apoi
pentru limb ă, pentru că am văzut în ea temeiul de c ăpetenie al unit ății
noastre“ [51].
Aceasta pentru c ă românii au în țeles și au luptat întotdeauna pentru unul
din adevărurile mântuitoare ale existen ței noastre na ționale, acela c ă unirea,
deopotrivă cu limba, reprezint ă temeiul existen ței naționale, al demnit ății,
puterii și trăiniciei românilor în istorie.
Reperele selectate din con știința teoretic ă a epocii relev ă, așadar, că,
departe de a c onstitui o revela ție a zilelor noastre, a șa cum se braveaz ă
adesea, postulatele fundamentale ale luptei de emancipare și unitate
națională s-au cristalizat și au fost formulate cu clarviziune și tenacitate în
gândirea înv ățaților din secolele anterioa re [52]. Preluate de că tre
contemporani, ele au fost actualizate și regândite în alt climat istorico-
politic, au fost angajate definitiv în slujba eforturilor concertate ale
ofensivei generale pentru libertate și emancipare.
În această viziune, lupta pentru cultivarea și unificarea limbii române,
ca mărturie suprem ă a identit ății naționale și temei al unit ății politice,
dobândește o nouă și valoroas ă semnifica ție, ce se impune a fi eviden țiată
cu atât mai mult ast ăzi, în contextul istorico-p olitic contemporan, când
identitatea na țională își dispută prioritatea cu aspira țiile globaliz ării și ale
integrării europene și a cărei suveranitate trebuie recunoscut ă ca
ineluctabil ă.

Note bibliografice

[1] Simion, Eugen, Unitatea limbii române. În vol.: „Limba român ă și
varietățile ei locale“, București, Editura Academiei Române, 1955,
p. 7
[2] Victor V., Grecu, Unitatea limbii române – factor al unific ării
politice . În vol.: „Un lingvist pentru secolu l XXI“. Materiale ale
Colocviului interna țional „Filologia secolului XXI“, (B ălți, 18-19
mai 2001), Chi șinău, Editura Științifică, 2002, pp. 81-87
[3] Caragiu-Mario țeanu, Matilda, Varietatea limbii române. În vol.:
„Limba român ă și varietățile ei locale“, București, Editura
Academiei Române, 1995, p. 24

[4] Grecu, Victor V. Unitatea limbii române – factor de fortificare a
conștiinței unității naționale și a luptei pentru unificarea politic ă.
În: „Revista de lingvistic ă și știință literară“, Institutul de lingvistic ă
al Academiei de Știință a Moldovei, Chi șinău, Editura Academiei
de Științe a Moldovei, 2001, nr. 1-6,
pp. 67-85, Tipografia Reclama, 2004
[5] Grecu,Victor V., Limbă și națiune, Timișoara, Editura Facla, 1973
[6] Papiu Ilarian, Alexandru, Istoria Românilor din Dacia Superioar ă.
Schiț a vol. III, Publicat ă cu o introducere și cu note de dr. Ștefan
Pascu, Sibiu, 1943, p. 3
[7] Ibidem, p. XI
[8] ***Tot necazul limbii. În: „Gazeta Transilvaniei“, XXVI, 1863, nr.
62, p. 246 (Nota redac ției)
[9] „Soț ietatea filosofeasc ă a neamului românesc în Mare Prin țipatul
Ardealului“, Sibi u, 1795, p. 1
[10] Pâclișanu, Zenovie, O veche societate pentru cultivarea limbii române .
În: „Revista istoric ă“, VII, 1921, nr. 4- 6, pp. 129, 131-132
[11] Grecu, Victor V., Școala Ardelean ă și unitatea limbii române
literare , Timișoara, Editura Facla, 1973, pp. 24-36
[12] Ibidem , pp. 34-35
[13] Budai-Deleanu, Ion, Scrieri lingvistice , Bucureș ti, Editura
Științifică, 1970, p. 39
[14] Grecu, Victor V., Limbă și națiune, Timi șoara, Editura Facla, 1988,
p. 245
[15] Pop, Vasile, Disertație despre tipografiile române ști din
Transilvania și învecinatele Țări de la începutul lor pân ă în zilele
noastre, Sibiu, 1838, p. 17
[16] Seulescu, Gheorghe, Observații gramatice ști. Asupra limbei
româneș ti. În: „Foaia pentru minte, inimă și literatură“, II (1839),
nr. 37, p. 289
[17] Heliade-R ădulescu, Ion, Literatură . În: „Foaie pentru minte, inim ă
și literatură“, II (1839), nr. 42, p. 330
[18] Săulescu, P.V., Domnule redactor . În: „Foaie pentru minte, inim ă
și literatură“, II (1839), nr. 42, p. 339
[19] Seulescu, Gheorghe, Observații gramatice ști. Asupra limbei
româneș ti. În: „Foaie pentru minte, inim ă și literatură“, II (1839),
nr. 57, p. 289
[20] Mangiuca, S., Cătră învățații românilor . În: „Foaie pentru minte,
inimă și literatură “, XXIII (1860), nr. 37, p. 287
[21] Bari ț, George, Naționalitate . În: „Foaie pentru minte, inim ă și
literatură“, VIII (1844), nr. 51, p. 399

[22] Bariț, George, Limba româneasc ă. În: „Foaie pentru minte, inim ă și
literatură“, VIII (1845), nr. 2, p. 13
[23] Bari ț, George, Axiome și probleme politice . În: „Gazeta
Transilvaniei“, XXIV ( 1861), nr. 33, p. 143
[24] Bariț, George, Dreptul limbei române ști și translatura . În: „Gazeta
Transilvaniei“, XXIV ( 1861), nr. 30, p. 127
[25] Bari ț, George, Axiome și probleme politice . În „Gazeta
Transilvaniei“, XXIV ( 1861), nr. 33, p. 143.
[26] Bari ț, George, Axiome și probleme politice . În „Gazeta
Transilvaniei“, XXIV ( 1861), nr. 33, p. 143
[27] ***Tot necazul limbii . În: „Gazeta Transilvan iei“, XXVI (1863), nr.
62, p. 246 (Nota redac ției)
[28] Ciolan, Ioan N., Grecu, Victor V., Visarion Roman – pedagog social ,
București, Editura Didactic ă și Pedagogic ă, 1971, pp. 53-78
[29] „Amicul școalei“, I (1860), bro șura 4, pp. 331-332
[30] Marienescu, Athanasie, Limbile din lume . În: „Amicul școalei“, I,
(1860), bro șura 3, p. 193
[31] Boerescu, C., Domnul meu. În: „Foaie pentru minte, inim ă și
literatură“, XVIII (1853), nr. 6, p. 27
[32] Grecu, Victor V., Studii de istorie a lingvisticii române ști,
Bucureș ti, Editura Didactic ă și Pedagogic ă, 1971, p. 3
[33] ***Unificarea ortografiei și limbii literare . În: „Transilvania“,
XXXIII, 1902, nr. VI, p. 227
[34] Grecu, Victor V., Idealul unit ății naționale în presa româneasc ă,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1996
[35] ***Secțiunile științifice-literare . În: „Transilvania“, XXXIII, 1920,
nr. V, p. 181
[36] Sterca Șuluțiu, Iosif, Raportul general al comit etului central al
Asociațiunii …, pentru anul 1902 . În: „Analele Asocia țiunii…“,
1903, nr. IV, p. 55
[37] Cipariu, T., Discurs rostit în Adunarea Asocia țiunii Transilvane din
1867. În: „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, XXV, 1862, nr.
30, p. 232
[38] Catalogul membrilor și statutelor Asocia țiunii naționale în Arad
pentru cultura și conservarea poporului român , Arad, 1864.
[39] Urechia, V.A., Actele și solemnitatea oficiale și neoficiale a
Inaugurării Societ ății literare rom âne. Culese de… , București,
1867, p. 48
[40] Analele Academiei Române, Seria a II-a, tom XXXIV, p. 226
[41] Grecu, Victor V., Idealul unit ății naționale în presa româneasc ă,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1996, pp. 47-66

[42] Grecu, Victor V., Aportul „Tribunei“ și al lui Ioan Slavici la
triumful idealului na țional. În: „Anuarul Institutului de Cercet ări
Socio-Umane Sibiu al Academiei Române, Bucureș ti, Editura
Academiei Române, XI, 2004, pp. 7-40; Idem, Contribu ția
„Tribunei“ la dezvoltarea con științei unităț ii naționale române ști.
În: „Limbă și literatură“, 1981, vol. III, pp. 396-401
[43] Grecu, Victor V., „Telegraful român“ împo triva politicii de
deznaționalizare a românilor în timpul dualismului austro-ungar .
În: „Revista de istorie“ , tom, 40, 1987, nr. 11, pp. 1077-1095
[44] Notiță literară. În: „Telegraful român“, XLVIII, 1900, nr. 24, p. 95
[45] Piedicile înf ăptuirii idealului na țional. În: „Telegraful român“,
LXIII, 1915, nr. 110, p. 441
[46] Bârseanu, A., La jubileul de cinciz eci de ani ai „Asocia țiunii“. În:
„Transilvania“, XIII, 1911, nr. 4, p. 323
[47] Dr. Ha țieganu, Iuliu, Prin vigoare, con știință , disciplin ă la
renașterea națională. În: „Transilvania“, 66, 1935, nr. 4, p. 14
[48] Bari ț, George, Preaplecat ă rugăminte cătră domnii filologi. În:
„Gazeta Transilvaniei“, XXIX, 1866, nr. 76, p. 304
[49] Bariț, George, Limbile oficiale. În: „Gazeta Transilvaniei“, XXIII,
1860, nr. 32, p. 127
[50] „Gazeta Transilvaniei“, XXVI, 1863, nr. 111, p. 434
[51] Breazu, Ion, Inițiative ardelene. În: „Transilvania“, 74, 1943, nr. 7-
8, p. 546
[52] Grecu, Victor V., Limba – temei al fiin ței și al unității naționale. În:
„Limba român ă“, revistă de știință și cultură, Chișinău, 2004, nr. 1-
3, pp. 15-19