C.Z.U: 94 (478) „1953/1991” (043.3) TURTUREANU OVIDIU SOCIETATEA R.S.S. MOLDOVENEȘTI DE LA ACALMIE LA STĂRI DE CONFLICT (1953 -1991) 07.00.02… [630710]

1

ACADEMIA DE ȘTIINȚE A MOLDOVEI
INSTITUTUL DE ISTORIE, STAT ȘI DREPT

Cu titlu de manuscris
C.Z.U: 94 (478) „1953/1991” (043.3)

TURTUREANU OVIDIU

SOCIETATEA R.S.S. MOLDOVENEȘTI
DE LA ACALMIE LA STĂRI DE CONFLICT (1953 -1991)

07.00.02 –ISTORIA ROMÂNILOR

Teză de doctor în istorice

Conducător științific ________________________ Andrei Eșanu, doctor habilitat în istorie,
profesor cercetător, academician.
Consultant științific ________________________ Valeriu Pasat, doctor habilitat în istorie,
membru corespondent al A.Ș.M.

Autorul _____________________ ___

CHIȘINĂU, 2012

2

©Turtureanu Ovidiu, 2012

3
CUPRINS
ADNOTĂRI 5
LISTA ABREVIERILOR 8
INTRODUCERE 9
1. ISTORIOGRAFIA PROBLEMEI ȘI SURSELE DE DOCUMENTARE. 15
1.1. Istoriografia problemei. 15
1.2. Sursele de documentare. 22
1.3. Concluzii la Capitolul 1. 24
2. GENEZA CONFLICTELOR ÎN SOCIETATEA SOVIETICĂ. 26
2.1.Considerente privind originea și prezența stărilor de conflict în societatea sovietică. 26
2.2.Implementarea regimului totalitar comunist în Basarabia și apariția stărilor de conflict
în RSS Moldovenească. 38
2.3. Concluzii la Ca pitolul 2. 56
3. REPUBLICA SOVIETICĂ SOCIALISTĂ MOLDOVENEASCĂ: ÎNTRE ACALMIE
ȘI CONFLICT (1953 -1985). 58
3.1. Politica economică ș i socială: factor de acalmie și mecanism de generare a conflictului
în RSSM. 58
3.2. Politica etnolingvistică și culturală în RSS Moldovenească și amplificarea
stărilor de conflict. 72
3.3. Concluzii la Capitolul 3. 92
4. DECLANȘAREA CRIZEI ȘI APOGEUL STĂRILOR DE CONFLICT ÎN RSSM
(1985 – 1991). 93
4.1. Criza sistemului totalitar -comunist și acutizarea stărilor de conflict în RSSM. 93
4.2. Evoluția și apogeul stărilor de conflict în contextul renașterii naționale în RSSM
(1988 -1991). 110
4.3. Concluzii la Capitolul 4. 135
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI 137
BIBLIOGRAFIE 140
ANEXE 156
1. Informații privind număul chiaburilor și a altor elemente ostile evidențiate
în RSSM. 156
2. Evoluția și structura etnică a RSSM (1941 -1989). 157
3. Numărul cetățenilor eschivați de la mobilizare sau dezertați din rândul armatei sovietice. 158
4. Nu mărul persoanelor excluse din rândurile PCM în anii 1948 -1950. 158

4
5. Tragerea la răspundere penală și condamnarea cadrelor de conducere în anii 1948 -1950. 159
6. Numărul cetățenilor RSSM primiți în rândurile PCUS (1944 -1950). 160
7. Migrația comuniștilor în RSSM (1944 -1950). 160
8. Componența națională a PCM (1945 -1950). 160
9. Componența națională a președinților de colhoz din raioanele din stânga Nistrului a
RSSM în anul 1947. 161
10. Directori de întreprinderi industriale din RSSM (1964 -1984). 161
11. Apartenența etnică a președinților de colhozuri și sovhozuri din RSSM (1965 -1984). 161
12. Apartenența e tnică a comuniștilor din RSSM (1965 -1987). 162
13. Nomenclatura CC al PCM (1967 -1987). 162
14. Apartenența etnică a membrilor guve rnului RSSM: miniștri, președinți de comitete,
adjuncții lor (1965 -1985). 162
15. Componența etnică a conducerii PCM, septembrie 1952. 162
16. Veniturile populației din republicile unionale, după categoriile sociale (ruble). 163
17. Ritmul creșterii producției industriale (1940 -1985). 163
18. Ritmurile creșterii producției agricole (1940 -1985). 164
19. Dinamica populației RSSM (1970 -1990). 16 4
DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII 165
CURRICULUM VITAE 166

5
ADNOTARE
Turtureanu Ovidiu. Societatea RSS Moldovenești de la acalmie la stări de conflict (1953 –
1991). Teză de doctor în istorie.
Chișinău, anul perfectării tezei 2012.
Structura tezei constă din introducere, patru capitole, concluzii. Conține 139 pagini de
text de bază, 310 referințe bibliografice și 1 9 anexe.
Rezultatele obținute au fost publicate în 8 lucrări științifice.
Cuvint e-cheie : Societatea RSSM, implementare, teroare, violență, acalmie, antagonism,
stări de conflict, tensionare, criză, iredentism, separatism, etc.
Domeniul de studiu se referă la Istoria românilor și urmărește scopul de a elucida
antagonismul și stările de conflict din societatea RSSM, negate teoretic și camuflate practic de
ideologii și autoritățile comuniste.
Obiectivele tezei vizează geneza și evoluția stărilor de conflict din societatea sovietică, cu
referință la societatea RSSM; apariția stărilor d e conflict în RSSM, în contextul implementării
relațiilor sovietice în RSSM; factorii social -economici care au contribuit la instaurarea acalmiei
și la generarea stărilor de conflict în RSSM; aportul și importanța politicii etno -lingvistice și
culturale l a amplificarea stărilor de conflict în RSSM; rolul stărilor de conflict în declanșrea
crizei sistemului totalitar -comunist în RSSM.
Noutatea și originalitatea științifică a lucrării este determinată de specificul și
caracterului ei. Lucrarea reprezintă un prim studiu ce combate teoria sovietică privind inexistența
stărilor de conflict în societatea sovietică, având ca obiect de cercetare societatea RSSM.
Plecând de la general spre particular, încadrând întreg procesul de instaurare, consolidare și
prăbușir e a regimului comunist, am încercat să scoatem în evidență existența și evoluția stărilor
de conflict , în pofida negării lor, prin optica, deja studiată a proceselor istorice din societatea
RSS Moldovenească.
Semnificația teoretică a lucrării se exprimă î n argumentarea științifică a rezultatelor și
concluziilor obținute în cadrul investigației problemei propuse.
Valoarea aplicativă a lucrării. Teza și articolele publicate, vor putea fi folosite de
specialiști la întocmirea lucrărilor de sinteză privind ist oria RSS Moldovenești. Rezultatele
investigațiilor pot fi utilizate atât de clasa politică și structurile administrative (atât la nivel local,
cât și național), cât și la elaborarea cursurilor speciale pentru studenții facultății de istorie,
politologie, s ociologie.

6
АННОТАЦИЯ
Туртуряну Овидиу. Общество Молдавской ССР от затишья до конфликтных
ситуаций (1953 -1991) , диссертация доктора исторических наук, г. Кишинев, 201 2 год.
Структура диссертации: Введение, 4 глав, выводы и рекомендации, библиография
из 310 наименований, 1 9 приложений, 139 страниц основного текста. Результаты
опубликованы в 8 научных работах.
Ключевые слова: Общество МССР, внедрение, террор, насилие, затишье,
антагонизм, конфликтное состояние, напряжение, кризис, ирредентизм , сепаратизм.
Область исследования относится к истории румын и направлена на выяснение
антагонизма и конфликтных ситуаций в обществе МССР, отрицаемых теоретически и
замаскированных практически идеологами и коммунистическими властями.
Цель диссертации является изучение г енез и эволюция конфликтных ситуаций в
советском обществе, ссылаясь на общество МССР ; появление конфликтных ситуаций, в
контексте внедрения советских отношений в МССР ; социально -экономические факторы
которые способствовали созданию затишья и на развитие ко нфликтных ситуаций в
МССР ; вклад и значимость этно -лингвистической политики и культуры в усилении
конфликтных ситуаций в МССР ; роль конфликтных ситуаций в процессе ликвидации
тоталитарно -комунистической системы в МССР.
Новизна и научная оригинальность рабо ты определена ее характером и
специфичностью. Работа представляет собой первую попытку опротестовать советскую
теорию касающаяся осутствие конфликтных ситуаций в советском обществе, имея
обьектом исследования общество МССР.
Отталкиваясь от общего к частном у, включая весь процесс становления,
консолидации и падения коммунистического режима, мы показали существование и
развитие конфликтных ситуаций, несмотря на их отрицании, уже изученных исторических
процессов в обществе МССР.
Теоретическая значимость работы выражается в научном аргументировании
результатов и выводов, полученных в процессе исследования данной проблемы.
Практическая значимость. Диссертация и опубликованные статьи могут быть
применены специалистами в подготовительных работах по синтезу, касател ьно истории
МССР. Результаты исследований могут быть исполбзованы как политическим классам и
административными органами (как местного уровня, так и национального), так и в
разработке специальных курсов для студентов исторического факультета, политологии,
социологии.

7
ANNOTATION
Turtureanu Ovidiu. Moldavian SSR Company from the lull to the conflict situations 1953 –
1991. PhD thesis in history.
Chisinau, perfecting year thesis in 2012.
Structure of the thesis consists of introduction, 4 chapters, conclusions . Contains 139
pages of basic text, 310 references and 19 appendices. The results were published in 8 scientific
papers.
Keywords : MSSR Company; implementation, terror, violence, calm, antagonism, conflict
situations, tension, crisis, irredentism, separatism, etc.
Field of study refers to Romanian history and aims to elucidate the antagonism and the
conflicts in MSSR society, deni ed theoretically and practically blinded by ideology and the
communist authorities.
Objectives of the work concerns the genesis and evolution of the conflicts in Soviet
society, with reference to the MSSR company; occurrence of conflict situations in the MSSR, in
context of implementation of Soviet relations in MSSR ; Socio -economic factors that have
contributed to the establishment of the lull and state of conflict generation in MSSR; contribution
and the importance of ethno -linguistic and cultural policy to the widening conflict in the states of
MSSR; role of the conflict states in the demolition of the MSSR Communist totalitarian system.
The novelty and originality of scientific work is determined by its specificity and
character. The work presents a firs t attempt to fight the Soviet theory of absencethe of conflict in
Soviet society, having as object of research,the MSSR society.
Starting from general to particular, integrating the whole process of introducing,
consolidation and collapse of the communist regime,we tried to emphasize the existence and
evolution of the conflicts, despite their denial, through optical processes already studied in the
history of Moldavian society .
Theoretical significance of the paper is expressed in scientific arguments and conclusions
of the results obtained in the investigation of the proposed problem.
Applied value of work . Work and published articles can be used both by specialists in
preparing work summarizing the history of the Moldavian SSR. Results of investigations c an be
used by political class and administrative structures (both on local and national level) and to
develop special courses for university students of history, political science, sociology.

8
LISTA ABREVIERILOR
RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
RSFSR – Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
PCUS – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
NKVD – Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne (Народный Комиссариат Внутренних
Дел)
PCR – Partidul Comunist Român
PCM – Partidul Comunist al Moldovei
CC – Comitetul Central
SS – Sovietul Suprem
FPM – Frontul Popular din Moldova
KGB – Comitetul Secu rității de Stat (Комитет Государственной Безопасности)
PC (b)U – Partidul Comunist (bolșevic) din toată Uniunea
OSTK – Consiliul Unit al Colectivelor de Muncă (Обьединенный Совет Трудовых
Колективов)
RASSN – Republica Autonomă Sovietică Soci alistă Nistreană
RSSN – Republica Sovietică Socialistă Nistreană
RSSMN – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană
ПМР – Republica Moldovenească Nistreană (Приднестровская Молдавская Республика)
МССР – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (Молдавская Советская
Социалистическая Республика)
ЦИК – Comisia Electorală Centrală (Центральная избирательная комиссия )
ВС – Sovietul Suprem ( Верховный Совет )
CEC – Comisia Electorală Centrală
AOSPRM – Arhiva Organizațiilor Social -Politice din Republica Moldova
PC(b)M – Partidul Comunist (bolșevic) din Moldova
ULCTM – Uniunea Leninistă Comunistă a Tineretului din Moldova
RASSM – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească
RASSG – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Găgăuză
RSSG – Republica Sovietică Socialistă Găgăuză
CSI – Comunitatea Statelor Independente

9
INTRODUCERE
Actualitatea temei . Ocuparea Basarabiei de către URSS (28 iunie 1940/24 august 1944), a
produs profunde s chimbări de ordin politic, economic, social, instituțional, național și cultural.
Odată cu Armata Roșie, sub protecția acesteia, au sosit și s -au instalat structurile Partidului
Comunist (bolșevic) și ale statului sovietic, fiind declanșată teroarea în țin ut, prin intermediul
căreia s -a înfăptuit confiscarea și naționalizarea proprietății private, crearea unităților de
producție de tip sovietic, lichidarea „claselor exploatatoare”, a intelectualității naționale, ofensiva
asupra conștiinței naționale etc.
Prin aceste metode inumane, regimul comunist de ocupație, a încercat să făurească o
societate „umană”, lipsită de orice fel de conflicte sau antagonisme . Ideologii sovietici,
percepeau conflictul , ca o contradicție antagonistă, specifică numai societății cap italiste, un
fenomen impropriu societății socialiste, care era considerată o stare fără conflicte . Însă, în
această societate, conflictul negat teoretic, în realitate era împins în interior, acutizând
contradicțiile sociale.
În istorie, orice sistem totali tar, are ca resort o ideologie completată printr -o doctrină a
represiunii, care mai devreme sau mai târziu se convertește în teroare și crimă. Dar nicăieri ca în
Uniunea Sovietică informația n -a fost mai uzurpată de propagandă, adevărul deturnat, istoria
falsificată, individul mai aspru urmărit și prins în rețeaua colectivistă. Se născuse o nouă religie,
fără Dumnezeu, dar cu o credință inflexibilă și neiertătoare, cu un regim politic atotputernic,
afirmat axiomatic și crezut teoretic, pe cuvânt, de către m embrii unei societăți în care indivizii
erau doar o sumă, iar statul un produs [1, p.7].
Cercetarea stărilor de conflict în RSS Moldovenească, este necesară, cel puțin din trei
motive majore. În primul rând, pentru a anihila stările de conflict actuale din Republica Moldova
și pentru a le evita în viitor, este necesar într -o mare măsură să sesizăm greșelile comise, să
cunoaștem caracterul și evoluția stărilor de conflict din trecutul apropiat, pentru că multe din ele
stau la baza stărilor de conflict actual e din Republica Moldova.
În al doilea rând, din considerentul, că în prezent oamenii de știință, în deosebi politologii,
din spațiul ex -sovietic, acordă o atenție deosebită cercetărilor conflictelor . Această necesitate
apare din realitatea îndelungatei per ioade de tranziție pe care o traversează aceste societăți,
măcinate de diverse contradicții și conflicte .
Noi, însă, vom studia acest fenomen (stările de conflict), din perspectivă istorică, având ca
obiect de cercetare – societatea RSS Moldovenești. Prin cercetarea „societatății RSS
Moldovenești”, se înțelege efectuarea unui studiu în baza unei sinteze a prin cipalelor domenii de

10
activitate din societatea sovietică moldovenească, care reflectă sau au legătură cu subiectul
cercetat.
În al treilea rând, se impune necesitatea cunoașterii mai profunde a esenței regimurilor
totalitare, deoarece asemenea regimuri, o riunde s -au instaurat, au generat diverse stări de
conflict .
Scopul și obiectivele tezei. Scopul cercetării noastre constă în efectuarea unei analize
istorice (în baza condițiilor istorice de dezvoltare a societății RSSM) privind geneza și evoluția
stărilo r de conflict din societatea RSS Moldovenești, chiar dacă pretinsele teorii sovietice care
negau existența acestora ( stărilor de conflict ) în societatea sovietică. În acelaș timp, ne -am
propus ca scop identificarea și evidențierea factorilor, care au reuși t pentru o anumită perioadă să
camufleze și să mențină anumite stări de conflict în formă latentă, garantându -i regimului
sovietic, o perioadă de acalmie în societate. Având în vedere spectrul variat al subiectului
cercetat, ne -am propus, în procesul de el aborare a prezentului studiu, să realizăm următoarele
obiective:
– Prezentarea unui studiu ce ar viza originea și prezența stărilor de conflict în societatea
sovietică;
– Elucidarea cauzelor apariției stărilor de conflict în procesul implementării regimului totalitar în
RSSM;
– Specificarea factorilor care au contribuit la instaurarea acalmiei în societatea RSSM;
– Determinarea surselor de generare și alimentare a stărilor de conflict din societatea RSS
Moldovenești;
– Evidențierea rolului stărilor de conflict în declanșarea crizei sistemului totalitar -comunist în
RSSM;
– Studierea evoluției stărilor de conflict în contextul renașterii naționale în RSSM (1988 -1991).
Suportul metodologic și teoretico -științific. La baza demersului nostru stau principiile
metodologiei contemporane: istorismul , stările de conflict din societatea RSSM sunt studiate în
procesul apariției și dezvoltării lor istorice; obiectivismul , evenimentele sunt descrise obiectiv,
științific; principiile fundamentale ale dialecticii (unitatea și lupta contrariilor) prin intermediul
cărora am depistat contradicțiile din societatea sovietică moldovenească; principiul sistemic de
organizare a informațiilor, evenimentele sunt prezentate în ordine logică; rațio nalismul , logica
științei , principiul raportării trecutului la prezent , principiul umanismulu ș.a. [2].
În cadrul cercetării s -au utilizat următoarele metode: metoda istorică ne-a permis, prin
cercetarea procesului de instaurare, consolidare și prăbușire a regimului comunist de ocupație șă
scoaterem în evidență factorii care au contribuit, atât la instaurarea și menținerea acalmiei , cât și

11
la apariția stărilor de conflict în societate; metoda instituțională a fost aplicată la analizarea
spectrului politic al problemei cercetate, prin prisma activității unor asemenea instituții ca PCM
și PCUS; metoda analizei sistemice , datorită căreia, problema a fost examinată din perspectiva
unicității și conexiunii dintre stările de conflict din RSSM; prin metoda deducției , ne-am
deplasat în procesul cercetării de la raționamente de ordin general, privind existența stărilor de
conflict în întreaga societate sovietică, spre cel local, evidențiind stările de conflict din soc ietatea
RSS Moldovenești.
Noutatea științifică și rezultatele obținute. Noutatea științifică se manifestă prin
specificul și caracterului ei. Lucrarea reprezintă un prim studiu ce combate teoria sovietică
privind inexistența stărilor de conflict în societa tea sovietică, având ca obiect de cercetare
societatea RSS Moldovenești.
Plecând de la general spre particular, încadrând întreg procesul de instaurare, consolidare și
prăbușire a regimului comunist, am evidențiat existența și evoluția stărilor de conflic t, în pofida
negării lor, prin optica deja studiată a proceselor istorice din societatea RSS Moldovenești.
Foarte importantă este caracteristica metodelor, cu ajutorul cărora regimul sovietic de
ocupație a reușit să -și asigure o stare de acalmie , prin teroare și frică, ‚,prelucrări ideologice’’,
prin redresarea într -o anumită măsură a situației social -economice din republică etc. Totodată,
evidențiem și acei factori care au generat stări de conflict în societate, ca: deportările, foametea
organiz ată, teroarea și, nu în ultimul rând deznaționalizarea populației, mobilizarea și recrutarea
masivă a tineretului din localitățile rurale și trimiterea acestuia pe șantierile din întreaga Uniune
Sovietică, importul masiv de cadre din afara republicii, schi mbarea radicală a sistemului de
educație și instruire, prin epurarea cadrelor didactice băștinașe, prin impunerea alfabetului și
limbii ruse, a deformării conștiinței naționale etc.
Valoarea lucrării constă, prin urmare, în punerea în circuitul științific a unei noi analize
istorice a societății RSS Moldovenești, prin prisma teoriei conflictului.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei , rezultă din rezultatele și concluziile
la care s -a ajuns în urma cercetării problemei propuse.
Teza și arti colele publicate vor putea fi folosite de specialiști la întocmirea lucrărilor de
sinteză privind istoria RSS Moldovenești. Rezultatele investigațiilor pot fi utilizate atât de clasa
politică și structurile administrative (atât la nivel local, cât și națio nal), cât și la elaborarea
cursurilor speciale pentru studenții facultății de istorie, politologie, sociologie.
Aprobarea rezultatelor științifice . Teza a fost elaborată și aprobată în cadrul Secției
Istoria Contemporană a Institutului de Istorie, Stat și Drept al Academiei de Științe a Moldovei la
24.02.2011, proces -verbal nr. 4, iar în cadrul Seminarului Științific de Profil – la 08.11.2011,

12
proces -verbal nr. 3. Principalele rezultate științifice au fost susținute în cadrul conferințelor
naționale și internaționale organizate de Institutului de Istorie, Stat și Drept al Academiei de
Științe a Moldovei, dar și de Muzeul Câmpulung Muscel (România).
Cadrul cronologic și geografic. Cadrul cronologic al tezei cuprinde perioada anilor 1953 –
1991. Ca punct de plecare în realizarea investigațiilor, ne -a servit perioada 1940/1944 -1953,
pentru că anume în această perioadă, odată cu începerea procesului de implementare a siste mului
economic și politico -administrativ ruso -sovietic în Basarabia, nu numai că înregistrăm, de la bun
început, apariția stărilor de conflict , atât în formă latentă, cât și în formă activă, dar și observăm
că ele au o legătură directă de cauzalitate cu stările de conflict din perioada noastră de cercetare.
Însă, tot această perioadă, se caracterizează nu numai prin apariția stărilor de conflict , ci și prin
impunerea unei acalmii în societate, asociată de ideologii sovietici, cu „victoria” socialismului,
adică cu încheierea procesului de instaurare a regimului totalitar comunist în RSSM. În așa fel,
anul 1952 este considerat, anul încheierii primei etape în evoluția societății totalitare
moldovenești, proces marcat de modificări esențiale în RSSM, prin care se considera că în „noua
societate” dacă mai existau contradicții, atunci ele nu mai purtau un caracter antagonist , toate
problemele se considerau soluționate. Ca rezultat al lichidării forțate a proprietății private și a
țărănimii înstărite, a intelectual ității locale, a focarelor de rezistență antisovietică, în societatea
RSS Moldovenești s -a instaurat „tăcerea” și „liniștea”.
Aceasta ne demonstrează și faptul că la 11 aprilie 1952, sesiunea a doua a Sovietlui
Suprem al RSSM, a introdus modificări și co mpletări în Constituția RSS Moldovenești,
modificări ce rezultau din „transformările socialiste în economia națională a republicii și
structura de clasă a societății” [3, p.664].
Dacă în articolul 4 al Constituției din 1941 se stipula că „baza economică a RSS
Moldovenești o constituie sistemul socialist al economiei și proprietatea socialistă asupra
mijloacelor de producție, care s -au consolidat ca rezultat al lichidării sistemului economic
capitalist cu scopul nimicirii depline a exploatării omului de căt re om și edificării societății
socialiste”[4, p.127], apoi textul redactat în 1952 constată că proprietatea privată, dar și
exploatarea omului de către om erau deja lichidate. „Constituția, cităm din istoria RSS
Moldovenești, a legiferat noile cuceriri ale poporului moldovenesc în construcția socialismului”,
calificându -le ca „biruință deplină a socialismului în republică”[3, p.664]. Anii 1940 -1953 au
constituit perioada cea mai groaznică din istoria contemporană a românilor basarabeni, perioadă
când crima și teroarea au instaurat o nouă ordine în spațiul pruto -nistrean.
Perioada cercetată a fost împărțită în două etape: Prima etapă, cuprinde perioada 1953 –
1985. O astfel de divizare se explică prin faptul, că moartea lui I. Stalin a devenit un hotar care

13
despărțea perioada cea mai feroce a regimului totalitar de etapa liberalizării parțiale a acestuia.
Un eveniment important al acestei perioade ține de Congresul al XX -lea al PCUS din anul 1956,
care a demascat cultul personalității lui I. Stalin, urmat de re abilitarea în masă a zecilor de mii de
oameni, deportați și închiși în lagărele staliniste de concentrare. Acești oameni întorși acasă, la
timpul potrivit, au fost printre cei, care au „ tulburat ” starea de acalmie în societatea RSS
Moldovenești.
Aceasta, însă, este perioada în care regimul comunist a reușit să mențină starea de acalmie .
În pofida amplificării și concentrării în continuare a energiei cu caracter conflictual în societate,
stările de conflict evoluau în formă latentă.
A doua etapă, cuprinde p erioada 1985 -1991. Această perioadă, se caracterizează prin
promovarea în funcția de secretar general al PCUS a lui Mihail Gorbaciov în aprilie 1985 și,
începutul procesului de restructurare în URSS, care a însemnat de fapt, o încercare disperată a
regimul ui sovietic de a -și reface imaginea de campion al progresului și libertății popoarelor.
Proces, care în mod firesc a cuprins și întreaga societate moldovenească, care din cauza
multiplelor probleme de ordin intern, care s -au acumulat pe parcurs și care la prima încercare de
înlăturare a cenzurii și liberalizării parțiale a regimului, inevitabil a dus la acutizarea și
activizarea diverselor stări de conflict .
Important, este de atras atenția că din toate tipurile de conflict: economic, politic,
interetnic, conflictul care a câștigat întâietatea în societatea RSS Moldovenești, a fost cel care a
avut la bază revendicări de ordin național și cultural. Acest fapt ne conduce spre ideea, că în
cazul, când este pusă în pericol identitatea națională a unei comunită ți etnice, atunci, membrii
comunității dau prioritate soluționării acestei probleme, în detrimentul celor de ordin biologic
sau material.
Acutizarea și evoluția stărilor de conflict , în formă activă, au direcționat RSS
Moldovenească, spre un final firesc – de abandonare iremediabilă a incurabilului stat totalitar.
În ceea ce privește cadrul geografic, obiectul cercetării noastre constituie studierea
societății RSSM prin prisma teorie i conflictului, în spațiul geografic al Republicii Sovietice
Socialiste Moldovenești, spațiu în care s -au produs toate evenimentele de rezonanță istorică
pentru societatea RSSM. În acest sens, am utilizat în text sintagma „societatea RSSM”, „RSS
Moldovenea scă”, „societatea moldovenească”etc. S -au admis unele depășiri ale cadrului
geografic, deoarece cercetarea societății RSS Moldovenești poate fi realizată doar în cadrul
societății URSS.

14
Sumarul compartimentelor tezei.
Conținutul tezei este structurat în baza scopurilor și obiectivelor lucrării: Introducerea ,
reflectă actualitatea și importanța temei studiate, scopul și obiectivele tezei, noutatea științifică a
rezultatelor obținute, importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării: Capitolul 1 –
Istoriografia problemei și sursele de documentare , se analizează sursele istoriografice și situația
din domeniul de cercetare; Capitolul 2 – Geneza conflictelor în societatea sovietică , reprezintă
un studiu care vizează originea și existența stărilor de confl ict în societatea sovietică, parte
componentă a căreia a fost și societatea RSS Moldovenești; Capitolul 3 – Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească: între acalmie și conflict (1953 -1985) , scoate în evidență factorii care
au contribuit atât la menținer ea acalmiei , cât și la generarea de noi stări de conflict în societatea
RSS Moldovenești; Capitolul 4 – Declanșarea crizei și apogeul stărilor de conflict în RSSM
(1985 -1991) , prezintă evoluția în acutizare a stărilor de conflict și declinul sistemului tot alitar –
comunist din RSSM. Concluziile și recomandările încheie teza. La textul de bază se anexează
Bibliografia ( 310 titluri), Anexe -19.

15
1. ISTORIOGRAFIA PROBLEMEI ȘI SURSELE DE DOCUMENTARE.
1.1. Istoriografia problemei.
De la finele anilor 80 și până în prezent, la diferite nivele și în diferite situații, au avut loc
și se mai desfășoară discuții controversate privind destinul RSS Moldovenești sub regimul
totalitar comunist, circumstanțele în care a fost instaurată dominația ab solută a Partidului
Comunist, cadrul legislativ în care economia RSSM a fost transformată în proprietate a Statului
Sovietic, formele și metodele de terorizare a populației republicii, direcțiile și procedeele de
erodare a conștiinței naționale a autohtoni lor etc.
Rezumate istoriografice privind evoluția societății RSSM, sunt oferite de K. Verd eray [5]
și W. P. van Meurs [6], însă datorită faptului că problema cercetată are încă conotație politică, o
face să rămână în continuare destul de controversată. În acest context, influența politicului asupra
educației istorice este obiectul de studiu al istoricului Sergiu Musteață în lu crarea Educația
istorică – între discursul politic și identitar în Republica Moldova [7]. De asemenea, istoricul
Anton Moraru în lucrarea Știința istorică în contextul intereselor politice , condamnă intențiile
premeditate de falsificare a istoriei românilo r. Mesajul științific oferă informații privind evoluția
societății moldovenești cu toate subtilitățile și implicațiile politicului în cercetarea, predarea și
învățarea istoriei [8].
În perioda sovietică, în RSS Moldovenească, până la începutul perioadei de restructurare ,
au fost publicate un număr mare de lucrări științifice cu referință la societatea sovietică
moldovenească care vizau diverse aspecte ale acesteia, inclusiv cele supuse cercetării în teza de
față. Și deoarece societatea RSS Moldovenești a f ost parte componentă a societății sovietice în
ansamblu, menționăm, în primul rând, lucrările clasicilor marxism -leninismului care definesc
trăsăturile principale ale societății socialiste. Este vorba de lucrările lui K. Marx [9], V. Lenin
[10, 11, 12, 13] , I. Stalin [14, 15] ș.a., cei care au pregătit suportul teoretic al societății socialiste
și care au pus temelia noii societăți totalitare.
Printre cercetătorii perioadei sovietice, care s -au referit în special la societatea RSSM se
evidențiază I. Bardaș [16, 17], Gh. Bârcă [18, 19], A. Lazarev [20], A. Lisețki [21], D.
Marinescu [22], M. Rotaru [23], A. Surilov [24], K. Cernenko [25], D. Șemeakov și Ia. Iațenko
[26] ș. a. Autorii acestor lucrări prezentă istoria RSSM ca ,,perioadă a succeselor permanente și
victoriilor mărețe, realizate la etapa construirii socialismului’’ În opinia acestora, ‚,perioada
succeselor permanente și victoriilor mărețe’’alterna rareori cu unele neajunsuri considerate ca
lichidate pe parcurs de regim.

16
D. Marinescu în Bilingvismu l – factorul apropierii națiunilor și naționalităților socialiste ,
califică procesul de rusificare a populației RSS Moldovenești drept unul progresist, necesar
pentru formarea unei noi comunități istorice – poporul sovietic.
Z. Fediko și N. Petrovskaia, în Intelectualitatea RSS Moldovenești (1940 -1975) [27], G.
Bârcă [28], în articolul Din istoria lichidării analfabetismului in raioanele din dreapta Nistrului
ale RSS Moldovenești , prezintă Basarabia, în momentul anexării la URSS, ca fiind un spațiu cu o
populație incultă și cu o economie slab dezvoltată, pe când raioanele din stânga Nistrului ale
RSSM sunt prezentate ca având un nivel cultural și economic destul de înalt, prin care au
contribuit la formarea și dezvoltarea noii intelectualități din dreapta Ni strului.
Acești cercetători , refuză premeditat sau nu, să se pronunțe asupra rezultatelor obținute la
capitolul luptei cu analfabetismul în Basarabia, în perioada 1918 -1940. Datorită reformelor din
învățământ1, înfăptuite de autoritățile române (învățămân tul primar devine gratuit și obligatoriu),
s-a reușit într -o anumită măsură, (cât a fost posibil timp de 22 de ani), lichidarea
analfabetismului în Basarabia, moștenit încă din timpul țarismului. De asemenea, „neclar” , sunt
elucidate și cauzele refugierii unei părți din intelectualitatea basarabeană în România, crimele
bolșevice săvârșite împotriva intelectualității rămase în teritoriu etc [29, p.185 -189].
În articolul, Rolul ideologiei marxist -leniniste în pregătirea cadrelor istorice în Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească , M. Eremia menționează că odată cu instaurarea regimului
comunist în RASSM apoi în RSSM, a început așa -numitul proces de formare a noii clase
intelectuale, proces care a rezultat în urma nimicirii celei vechi [30, p. 215] , iar pregătirea
cadrelor istorice locale în RSSM nu s -a redus la simpla studiere a obiectului Istoria. Tinerii
istorici erau educați conform ideologiei comuniste, materialul studiat era legat de problemele
politice ale „poporului sovietic” și ale contempo raneității, de dogmele leniniste, ceea ce nu dădea
posibilitate de a lărgi orizontul de percepere a lumii, de a înainta noi concepții și teorii. Era
interzisă chiar și studierea literaturii străine de specialitate.[30, p. 218] Din cercetările autorului,
rezultă că istoricii din Moldova Sovietică, aveau scopul și sarcina să legitimeze și să laude
puterea sovietică în teritoriile ocupate, iar problemele care apăreau și mocneau în societate, erau
abordate superficial sau deloc.
O altă direcție „științifică” a teoreticienilor sovietici era îndreptată împotriva religiei,
caracterizată de ideologia marxist -leninistă ca viciu pentru societatea socialistă .

1 Legea din 1924 stabilea gratuitatea și obligativitatea învățământului primar de 7 clase (până atunci era de 4 clase).
Prin legea privind organizarea învățământului secundar din 1928, liceul avea două trepte: prima de 3 clase
(gimnaziu) și a doua de 4 clase .

17
În perioada postbelică, la comanda autorităților de stat, în URSS au fost edita te o serie de
lucrări care aveau scopul de -a demonstra caracterul dăunător al religiei și bisericii. Totodată,
aceleași lucrări justificau acțiunile criminale ale autorităților sovietice comise împotriva bisericii
și credincioșilor, inclusiv din RSS Moldov enească.
Astfel, în scop propagandistic, au fost editate o serie de lucrări cu caracter ateist: Cum a
luat naștere religia și care este esența ei , autor I. Nikifor [31]; Întrebări și răspunsuri la ateism
de L. Makarov [32]; Religia – arma ideologică a impe rialismului, de L. Velikovici [33]; Ce
daună aduce copiilor religia , autor R. Radina [34]. Menirea acestor lucrări era de a demonstra că
religia este o rămășiță a trecutului și este incompatibilă cu idealurile societății comuniste.
A. Lisețkii, în lucrarea sa, Cerințele politicii naționale ale PCUS, în condițiile
socialismului dezvoltat (în baza materialelor RSS Moldovenești) , face trimitere la declarația
făcută de L. Brejnev, la Congresul XXV -lea al PCUS, care declara: Noi am construit o societate
nouă, as emenea căreia omenirea încă n -a cunoscut. Aceasta este o societate fără situații de
criză, cu o economie permanent în ascensiune, cu relații socialiste maturizate, cu o libertate
adevărată. Această societate este absolut sigură în viitorul său, în perspect ivele luminate ale
comunismului. În fața acestor perspective sunt deschise nenumăratele căi care duc spre un
progres multilateral [21, p.3 -4].
Există și o vastă literatură referitoare la evoluția economică a RSS Moldovenești. În
primul rând, menționăm cât eva lucrări de referință, aparținând economistului moldovean Sergiu
Chircă [35 -37], actualmente membru al Academiei de Științe a Moldovei și membru de onoare al
Academiei Române. Lucrările lui V. Țaranov [38], S. Katruk [39] și S. Ivanov [40], sunt de
asem enea, indispensabile pentru orice cercetător care se ocupă de modernizarea economică a
RSSM. Sergiu Chircă a reprezentat curentul economiștilor moldoveni care, beneficiind de o
autoritate științifică în fața regimului a abordat cu minuțiozitate dezavantaje le dezvoltării
economice a RSSM în comparație cu alte republici unionale din perspectiva „creării bazei
materiale a comunismului”. V. Țaranov, la rândul său, a promovat într -o anumită măsură
interesele centrului unional, a departamentelor centrale care era u cointeresate în dezvoltarea
preferențială a anumitor sectoare economice în RSSM. Privitor la consecințele etnodemografice,
urbanizare, migrații, ca rezultate ale politicii economice sovietice, menționăm mai întâi de toate,
studiile semnate de V. Zelenciu c [41], N. Dima [42], E. Zagorodnaia [43] ș.a
În acest context, pentru a face mai „convingătoare” afirmațiile istoricilor din perioada
voluntarismului sovietic , menționate mai sus, dar și pentru a combate teoriile istorice apărute în
Occident, care aveau o atitudine critică față de societatea sovietică în ansamblu, un grup de
istorici sovietici în culegerea de articole Critică falsificatorilor burghezi privind istoria

18
Moldovei , prezintă societatea sovietică în postura celei mai dezvoltate societăți din lume , cu cele
mai înalte tehnologii în sectorul industrial, agrar etc. Cu cel mai înalt nivel de dezvoltare
științifică și culturală [44, p.3].
De asemenea în această culegere de articole, așa istorici ca, N. Popa, Ia. Kopanski, I. Levit,
V. Jukov, „justifică” , ca legitimă și anexarea Basarabiei atât în 1812, cât și în 1940/44. Datorită
faptului, că această problemă era prezentată într -un mod fraudulos și într -un context limitat, ne
convinge să credem că prin aceste justificări se încerca de fapt camuflarea rea lității obiective a
problemei Basarabiei și Bucovinei de Nord.
Astfel, autorii nominalizați au preferat (sau au fost nevoiți) să tacă, sau au pomenit în
treacăt și despre celelalte probleme din trecutul societății sovietice, cum ar fi: represiunile în
masă (1940/1944 -1953), deportările (1941/1949/1951), foametea organizată (1946 -1947), lupta
moldovenilor împotriva regimului sovietic totalitar etc. În cazul când totuși se pomenea despre
un eveniment incomod el se prezenta într -un mod fals ificat, iar cei care luptau cu regimul
comunist erau etichetați ca naționaliști burghezi , bandiți , teroriști etc. Istoricii sovietici
moldoveni încercau să ascundă crimele săvârșite de regimul sovietic, iar prin aceasta se încerca
și camuflarea stărilor de conflict din RSSM. Se recunoaște faptul, că în condițiile regimului
comunist o altă tratare a evenimentelor istorice era imposibilă, era exclusă sau combătută orice
formă de eterodoxie , care în fond a adus o daună enormă, istoriei și culturii RSSM prin
falsificările din acea perioadă.
Unele lucrări importante, la acest subiect, privind evoluția științei istorice în RSSM aparțin
istoricului I. Țurcanu: Istoricitatea istoriografiei [45, p. 9]; Bibliografia istorică a Basarabiei și
Transnistriei [46]; Istori a: receptare, cercetare, interpretare [47]. Autorul menționează că în
Basarabia stăpânită de administrația rusească și apoi de cea sovietică, propaganda oficială a
depus mari eforturi pentru a demonstra legătura indisolubilă a acestui teritoriu cu Răsăritu l, pe de
o parte, iar pe de altă parte, diferența categorică dintre populația băștinașă de aici și românii de
peste Prut.[ 47, p. 269] I. Țurcanu demonstrează aservirea istoriografiei din RSSM politicii și
intereselor statului sovietic, or concluziile princ ipale, istoricilor le erau impuse de politica de stat
în domeniul istoriei naționale.[ 47, p. 270]
După prăbușirea Uniunii Sovietice, atât în Republica Moldova cât și în afara hotarelor sale,
ororile regimului sovietic și, în general, „fenomenul sov ietic” încep să fie cercetate de istorici de
pe poziții neangajate . Cu o deosebită amploare, istoricii ruși, încep studierea și aprecierea
regimului comunist în URSS, unde prin eforturile lor se crează tabloul real al apariției,
dezvoltării și prăbușirii s tatului sovietic. Din rândul acestor cercetători vom menționa pe K.
Gadjiev, T. Goreaeva , N. Zagladin, V. Turcin, A. Gozman, A. Saharov, etc. Aceste lucrări

19
permit realizarea tipologizării proceselor social -politice din URSS, depistarea stărilor de conflic t
și impactul lor asupra societății.
Istoricul rus K. Gadjiev, califică sistemul totalitar drept domonație totală a statului asupra
societății, eliminarea deosebirilor dintre stat și societate. Mai mult ca atât, societatea și statul de
fapt sunt absorbite de unicul partid dominant. În condițiile sistemului monopartidist are loc
contopirea structurilor superioare ale partidului cu acele ale statului. Finalul logic îl constituie
transformarea partidului în elementul decisiv al structurii de stat.[48]
V. Turci n, susține că prin totalitarism se înțelege controlul statului asupra tuturor
aspectelor principale ale vieții cetățenilor, inclusiv modul lor de gândire. Statul totalitar stabilește
sistemul ideologic unic pentru toți și îl implementează, prin forță, în m ințile cetățenilor.
Persoanele ce nu recunosc ideologia de stat sunt supuse pedepselor care, în funcție de măsura
devierii și alți factori, variază de la blocarea avansării pe scara ierarhică de serviciu până la
nimicirea fizică. Drepturile fundamentale al e persoanei – libertatea la asociație, libertatea
obținerii și răspândirii informației, libertatea schimbului de idei și opinii – toate sunt lichidate.
Lupta ideilor cedează locul luptei împotriva ideilor pe calea violenței fizice. Din punctul de
vedere al teoriei evoluționiste, totalitarismul, considera același autor, constituie o perversiune,
degenerare, deoarece un nivel inferior al organizării mutilează și strivește un nivel superior.
Societatea totalitară pierde capacitatea de a se dezvolta în mod norm al și se osifică. Aceasta este
un impas, o prăpastie în calea evoluției [87, p. 8].
Această problemă, reprezintă subiectul studiului monografic al istoricului rus T. Goreaeva,
Cenzura politică în URSS. 1917 -1991 . Obiectul de cercetare în această lucrare es te sistemul
general al cenzurii politice în URSS. În lucrare în premieră este prezentată diversitatea metodelor
controlului ideologic și politic care era realizat de organele de stat și de partid în anii 1917 -1991.
Potrivi cercetătoarei T. Goreaeva, ,,lași tatea și morala dublă au fost educate prin sistemul
cenzurii politice, care a dus și la instaurarea unei frici generale în societatea sovietică, încât
oamenilor le era frică nu doar de trecători, prieteni, dar și de hârtia pe care o scriau”. Cenzura
este a sociată cu sabia lui Damocles, care poate să cadă în orice clipă.[50, p. 8] Atmosfera de
frică, servilismul față de partid și de stat sunt caracteristice pentru toate domeniile de activitate
din societatea sovietică, unde controlul ideologic și cenzura căp ătase cote maxime, ajutând astfel
regimul să mențină pentru câteva decenii starea de acalmie în societatea sovietică, inclusiv în
RSSM.
N. Zagladin, în articolul Totalitarismul și democrația: conflictul secolului , ajunge la
concluzia, că factorii puternici care-și aduc contribuția la instaurarea unui regim totalitar și care -i

20
asigură existența, se dovedesc a fi și factorii slabi care duc, în consecință, la prăbușirea
sistemului totalitar [51].
A. Saharov, într -un studiu de -al său numit Totalitarism ul revoluționar în istoria noastră ,
scoate în evidență anumite trăsături ale totalitarismului, care ar fi: putere absolută, societate
îndoctrinată, amoralitate și ură totală față de om. De asemenea evidențiază efectele
totalitarismului, cum ar fi: distruge rea sentimentului de personalitate, milioane de jertfe
omenești, speranțe exagerate și puternice declinuri, psihoză națională, utopie etc. [52]
A. Gozman și A. Ătkind susțin că regimul totalitar sovietic, a avut un caracter antiuman,
prin divinizarea cultu lui personalității în societate și ridicarea la rang de nouă religie – ideologia
comunistă, care prin diverse metode a fost implantată în mintea oamenilor și în cele din urmă a
făcut ca cetățeanul să devină ostaticul propriei credințe [53].
După prăbușire a regimului comunist de la București, în România încep să se editeze lucrări
dedicate analizei sistemului totalitar atât din țară, cât și din RSS Moldovenească. Printre ele se
evidențiază lucrările lui I. Consta ntin [54] , I. Scurtu, D. Almaș, C. Hlihor [55 ], I. Ciupercă [56],
M. Gribincea [57] ș.a.
Istoricul I. Constantin, referindu -se la politica de deznaționalizare a românilor din perioada
postbelică, ajunge la concluzia, că principalele instrumente folosite de autoritățile sovietice în
acest scop, au fos t: guvernul, Partidul Comunist și aparatul administrativ. Deportările și
colonizările, au servit ca metode, iar limba, cultura și școala, ca mijloace ale politicii de
rusificare. De asemenea, autorul consideră că, în pofida măsurilor acerbe de deznaționali zare,
rezistența românilor s -a manifestat prin păstrarea limbii materne, iar elementele care au permis
acest lucru a fost: familia, școala și satul.
Printre autorii occidentali care au conceptualizat existența problemelor, în deosebi, de
ordin național în societatea sovietică, pot fi menționați: Walter Connor [58], F. Barghoorn [59],
R. Conquest [60], H. Seton -Watson [61], B. Nahaylo și V. Swoboda [62], Carlo Tagliavini [63] –
care a constatat că pretinsa limbă moldovenească nu este în fond decât româna lit erară, scrisă
cu alfabet rusesc. Aici menționăm și lucrările semnate de M. Bruchis [64 -65], N. Dima [66 -67],
G. Ciorănescu [68], M. Manoliu -Manea [69], Klaus Heitmann [70], H. Haarmann [71], Ch. King
[72] etc. Primii patru autori, cu diferențe de nuanțe nu de esență, argumentează că politica
națională sovietică față de populația RSSM urmărea cu perseverență asimilarea definitivă în
cadrul națiunii ruse. M. Bruchis s -a preocupat în deosebi de aspecte ce priveau schimbările
intervenite în limba localnicilor, în felul în care era interpretat un scriitor sau altul, în dependență
de conjunctura politică. N. Dima a oferit o abordare interdisciplinară a istoriei Basarabiei
postbelice în contextul relațiilor româno -sovietice, lucrare care, alături de cele semnate de M.

21
Bruchis, rămâne de referință în istoriografia problemei, în special din punct de vedere conceptual
și metodologic. George Ciorănescu, Maria Manoliu -Manea și autorii cărților care le -au editat
merită să fie menționați aici, mai ales pentru pasiunea cu c are au apărat cauza românilor
basarabeni în Occident, într -o perioadă în care informațiile despre ce se întâmpla în RSSM,
lipseau aproape cu desăvârșire în Vest. Klaus Heitmann s -a referit mai mult la evoluția literaturii
moldovenești și rămâne, de asemene a, un autor indispensabil pentru orice cercetător în tema
dată. Charles King merită, de asemenea, o mențiune specială, datorită unei argumentări originale,
conform căreia politica lingvistică față de moldoveni nu a fost un fenomen unic în Uniunea
Sovietică . Mai mult, King susține că experiența Moldovei are mult mai multe similitudini decât
se crede de obicei cu alte practici ale intervenției statului în construcția și planificarea lingvistică.
Altă idee interesantă a lui Ch. King, inspirată din literatura s ociolingvistică occidentală, este că
practicile lingvistice pot crea și menține relații de dominație, supunere și subversiune.
Începând cu 1987, numărul autorilor moldoveni care abordează critic istoria societății
RSSM este în continuă creștere. În pofida rezistenței din partea susținătorilor punctului de vedere
prosovietic asupra istoriei republicii, în RSSM încep să apară cercetări despre „spațiile albe” ale
istoriei republicii, probleme, care până atunci erau interzise.
Astfel, anul 1987, pune începutul crizei paradigmei istorice sovietice. Istoricii și jurnaliștii
tot mai activ supun criticii și combat miturile istoriografiei sovietice cu privire la istoria
republicii. Vom menționa o trăsătură caracteristică a acestei perioade: dominarea în presă a
mater ialelor cu caracter publicistic, destinat pentru a aduce la cunoștința poporului adevărul
despre istoria sa. Această stare de lucruri, se explică, în mare măsură, prin lipsa de acces la
documentele de arhivă, obstacol, care a fost înlăturat, parțial, doar din anul 1990.
Începând cu anul 1990 se constată sporirea numărului publicațiilor în care se abordează
diverse aspecte ale istoriei postbelice: deportările în masă din anii 1949 și 1951; colectivizarea
forțată; lupta împotriva regimului sovietic; politica migraționistă ș i politica lingvistică sovietică,
îndreptată spre deznaționalizarea populației băștinașe a RSSM; politica regimului în domeniul
culturii, orientată spre „deromânizare” și lichidarea trăsăturilor naționale; foametea din anii
1946 -1947 ș.a. Problemele colect ivizării au fost abordate în lucrările lui B. Vizer, N. Movileanu,
A. Moraru [73], B. Bomeșco [74], I. Țurcanu [75], I. Șișcanu [76] ș.a; ale deportărilor – în ediția
„Deportări și neodeportări” [77], articolele lui N. Movileanu [78], E. Șișcanu și I. Șișc anu [79]
ș.a. Mișcarea de rezistență împotriva regimului sovietic de ocupație a fost elucidată de V. Pasat
[80], E. Postică [81], Șt. Tudor [82], I. Țurcanu [83], L. Tihonov [84]. În această direcție vom
menționa de asemenea lucrările lui V. Beniuc [85], I . Cașu [86], E. Șișcanu [87], Gh. Negru [88],
Gh. E. Cojocaru [49], Jean Nouzille [89], A. Moraru [90].

22
Autorii acestor lucrări, prin descrierea procesului de apariție, dezvoltare și prăbușire a
sistemului totalitar în RSSM, ne -au ajutat, în mare măsură, s ă percepem caracterul conflictual al
societății sovietice moldovenești, ne -a oferit cadrul categorial al cercetării noastre și ne -au servit
în calitate de suport științific în studierea tematicii noastre. În același timp, cercetarea societății
RSSM, prin p rizma teoriei conflictului , rămâne încă în fază incipientă.
În aceste condiții apare necesitatea cercetării științifice a esenței conflictelor , cauzele și
consecițele lor în RSSM.
Trebuie menționat faptul, că până nu demult în Republica Moldova, ca și în toate
republicile ex -sovietice, știința nu s -a preocupat de problema conflictelor din societate. Acestea
au devenit un obiectiv al cercetărilor politologice în ultimele două decenii. În Moldova, de
asemenea, au apărut un șir de lucrări ce țin de problema conflictului, cum ar fi: Conflictele și
situația de criză în societate , autor T. Popescu [91]; Conflictele și crizele politice. Metode de
soluționare a lor , autori T. Spinei și V. Moșneaga [92] etc.
Problema conflictelor în societate trebuie cercetată nu numai din punctul de vedere al
tehnologiei soluționării sau reglării, ci și sub aspectul evidențierii cauzelor și surselor acestor
conflicte . Pentru soluționarea și reglarea reală a conflictelor este nevoie de cunoașterea
proceselor fundamentale și a cont radicțiilor ce servesc drept bază a acestor conflicte și această
problemă nu trebuie să rămână numai în competența politologilor, ci este necesar de includerea
cât mai activă și a istoricilor.
Având în vedere cele menționate, ne propunem ca scop în această lucrare să facem o
analiză istorică a apariției și evoluției stărilor de conflict din RSSM în baza faptelor istorico –
științifice.
1.2 Sursele de documentare.
Una din sursele primare care stă la baza elaborării acestei teze este arhiva. Un rol important
în efectuarea investigațiilor noastre au avut -o materialele fondurilor Arhivei Organizațiilor
Social -Politice a Republicii Moldova (AOSPRM). Fondul 51 – Comitetu l Central al Partidului
Comunist al Moldovei , al AOSPRM, care evidențiază existența diverselor probleme, inclusiv cu
potențial conflictual , în societatea RSSM. Dintre documentele mai relevante din acest fond
menționăm Scrisoarea adresată de M. Turkin, împu ternicitul CC al PC(b)U pentru RSS
Moldovenească, secretarului CC al PC(b)U – G. Malenkov, prin care îl informa despre starea
nesatisfăcătoare din „cadrul lucrului cu intelectualitatea RSS Moldovenești”, afirmând că mulți
intelectuali moldoveni sunt „pătaț i” de trecutul românesc prin școala românească sau ar fi
colaborat cu autoritățile române, după care sugera „necesitatea de a curăța intelectualitatea
moldovenească de elementele burghezo -naționaliste, de clasă, colaboraționiste etc” [ 93, f.40-53].

23
Din Procesul -verbal al plenarei a III a CC al PC(b)M din 25 -27 iunie 1944 , de asemenea aflăm
că în luarea de cuvânt, F. Brovco remarca: „Noi încercăm o mare frică față de cadrele locale.
Orice colhoznic, ce a trăit 26 de ani în Uniunea Sovietică, poate fi pus la orice post responsabil.
Cu cadrele locale va trebui să lucrăm mult, vom avea mult de furcă”[94, f.108]. Aceste
documente evidențiază existența stărilor de conflict , începând cu primii ani de ocupație sovietică
a Basarabiei, între intelectualitatea basarabe ană, care a mai rămas, dar nu numai și, autoritățile
sovietice.
În dosarul Corespondență cu Ministerul Securității de Stat al RSS Moldovenești , găsim
scrisoarea trimisă de adjunctul ministrului Securității de Stat al RSS Moldovenești – colonelul
Kozacenko către secretarul CC al PC(b) al Moldovei – N. Covali, în care se menționează despre
reacția negativă a unor locuitori ai Chișinăului în legătură cu procesul de judecată intentat, în
1947, împotriva „ocupanților româno -germani” [95, f.29 -30].
Din Procesele -verbale ale ședințelor Biroului CC al PC(b) al Moldovei din perioada 3 -25
septembrie 1945 , aflăm despre „nivelul de pregătire” al noilor cadre importate din zonele de Est
ale Uniunii Sovietice. În darea de seamă a instructorilor secțiilor de cadre a CC al PC(b)M –
Pustorjevțeva și Gavriș, către secretarul CC al PC(b)M, responsabil de cadre – Zâkov, se
menționa, că „din structurile administrative ale Comisariatului industriei alimentare au fost
concediați 105 persoane, pentru: abuz, sustragere, beție, activi tate contravențională”[96, f.272].
De asemenea din Hotărârile plenarelor CC al PC(b) din Moldova , pe perioada 1947 -1950, aflăm
despre fărădelegile larg răspândite în rândurile nomenclaturiștilor, cum ar fi: furturi, beții,
comportament amoral etc [97, f.14 ], care de asemenea creau stări de nemulțumire în rândul
populației locale.
Surse relevante pentru elaborarea acestei teze au fost depistate în Arhiva Științifică
Centrală a Academiei de Științe a Moldovei. Fondurile: 3 – Institutul de Istorie, Limbă și
Literatură al Filialei Moldovenești a Academiei de Științe din URSS; 19 – Institutul de Limbă și
Literatură a Academiei de Știință a RSSM. Un interes deosebit prezintă stenogramele și
procesele -verbale ale multiplelor conferințe și ședințe la care s -au disc utat diverse probleme de
ordin național, care persistau în societatea RSS Moldovenești. Printre acestea dorim să
menționăm, Conferința științifică din 17 -20 octombrie 1955 , la care au participat lingviști din
afara RSSM și în cadrul căreia s -a pus problema folosirii „limbii moldovenești” în domeniile de
activitate publică, dar care a fost respinsă de reprezentantul CC al PCM – Ilașenco, declarând
inițiativa ca deviere naționalistă [98, f.130 -198]. La Conferința romaniștilor de la Chișinău din
19-21 iunie 19 61, pentru prima dată s -a pus problema alfabetului latin și unității limbii
moldovenești și române , de către I. Vasilenco și respectiv A. Iuraș, cerând concursul romaniștilor

24
din URSS în discutarea acestei probleme, interzise în RSSM [99, f.44 -132]. Aceste a, dar și alte
documente de arhivă, ne demonstrează faptul, că metodele sovietice de „soluționare” a
problemei naționale în societatea RSSM, aveau ca efect, nu altceva, decât crearea și amplificarea
stărilor de conflict din societate.
O altă categorie de surse, importante pentru studiul nostru, o constituie documentele
publicate. Din acest grup trebuie de menționat, în special, documentele publicate în culegerile
Marea cenzură. Scriitorii și jurnaliștii în Țara Sovietelor [100]. și Reabilitarea: așa cum a f ost
[101-105]. Aceste culegeri conțin documente relevante cu privire la desfășurarea campaniilor
ideologice, a represiunilor împotriva intelectualității, subordonarea întregului proces didactico –
științific din societatea sovietică intereselor de partid. De asemenea, importantă este și culegerea
de documente Puterea și disidenții: din documentele KGB și CC al PCUS [106], dedicată istoriei
gândirii nonconformiste din URSS. În culegere sunt incluse documente ale CC al PCUS și KGB,
ce reflectă politica puterii comuniste față de intelectualitatea disidentă. Aceste documente
oglindesc destul de elocvent prezența stărilor de conflict în societatea sovietică și acțiunile
întreprinse de autoritățile comuniste pentru anihilarea lor.
În calitate de surse am mai folosit atât Constituțiile URSS din 1936 [107] și 1977 [108] , cât
și Constituțiile RSS Moldovenești, adoptate în 1941 (și revizuită în 1952) și 1978 [4] și alte
documente normative.
Foarte utilă, în elaborarea acestei teze, s -a dovedit a fi presa timpului, ziarele: Moldova
Socialistă; Sovetskaia Moldavia; Leninskoe slovo; Dnestrovskaia pravda; Komratskie vesti;
Literatura și Arta; Izvestia; Moldova Suverană, revistele: Kommunist; Nis tru; Moskovskie
Novosti; Revista de istorie a Moldovei; Voprosî ăkonomiki ș.a. Articolele cu referință la
societatea RSSM, publicate în aceste ziare și reviste, scot în evidență cauzele și rolul stărilor de
conflict (care au evoluat în formă latentă în Uni unea Sovietică până la începutul restructurării
gorbacioviste) în declanșarea crizei sistemului totalitar -comunist, evoluția lor în contextul
renașterii naționale în RSSM, factorii care au contribuit la acutizarea și erupția lor, care în
consecință a dus l a prăbușirea Uniunii Sovietice.
De asemenea o sursă modernă de documentare și cunoaștere a problemei în cauză o
constituie pagina Web cu referință la Republica Sovietică Socialistă Moldovenească [109], care
în mod succint reprezintă evoluția istorică a so cietății RSS Moldovenești.
Concluzii la capitolul 1
Analizând istoriografia problemei ajungem la concluzia că, istoricii sovietici au studiat
unilateral și tendențios procesele care au avut loc în societatea sovietică, inclusiv în societatea

25
RSS Moldovene ști, iar istoriografia sovietică moldovenească s -a constituit și a evoluat ca parte
componentă a științei istorice sovietice.
Lucrările publicate în perioada sovietică au fost scrise de pe pozițiile ideologiei marxist –
leninist -staliniste, glorificând rolul PCUS și al puterii sovietice în organizarea vieții social –
politice, economice, științifice, culturale etc, având ca reper ideea fixă – care susținea că în
societatea sovietică, după „victoria socialismului”, probleme cu caracter conflictual, antagonist
– nu mai sunt, toate au fost soluționate. Majoritatea studiilor din RSSM resping „falsificările
burgheze” ale istoriei, legitimează instaurarea puterii sovietice în Basarabia și exclud din spațiul
de cercetare problemele incomode pentru regim. Astfel, până î n 1989, în condițiile cenzurii
sovietice, alte abordări istoriografice cu referire la societatea RSS Moldovenești sunt greu de
imaginat.
Odată cu depășirea etapei totalitare, în societatea moldovenească apar mai multe tipuri de
abordări, însă, după cum am menționat, datorită faptului că trecutul sovietic al Republicii
Moldova nu este lipsit încă de sens politic, problema rămâne încă destul de controversată. Cu
toate acestea au fost publicate un șir de materiale, culegeri de documente, secrete în marea lor
majoritate până în 1991 și necunoscute până la publicarea lor, care ne -au servit ca surse
elocvente în cercetarea problemei noastre, însă datorită faptului că mai sunt fonduri de arhivă
încă secretizate, atât în Moldova, cât și în alte republici ex -sovieti ce, considerăm că n -a fost
explorat întreg volumul de material izvoristic.
Actualmente istoria RSS Moldovenești se află în vizorul de cercetare a multor istorici atât
din republică, cât și din afara hotarelor ei și sunt publicate suficiente lucrări care se referă la
societatea RSSM sub diferite aspecte, care ating tangențial, inclusiv și problema noastră de
cercetare. Important este că cei care au tulburat în diferite perioade ale timpului acalmia
sovietică, care s -au opus teribilului regim totalitar și pri n propriul sacrificiu au apărat ființa
națională – au început să -și ocupe locurile meritate în istorie, iar stările de conflict din societatea
sovietică, inclusiv din RSSM, ignorate și negate oficial de autoritățile comuniste, au fost acei
factori care au erodat din interior sistemul totalitar, determinându -i decadența.
În prezent știința istorică contemporană propune noi abordări metodologice ce permit
cercetarea imparțială a societății RSS Moldovenești, inclusiv prin prisma teoriei conflictului, fără
de care ar fi greu de înțeles impactul societății RSS Moldovenești asupra societății contemporane
a Republicii Moldova.

26
2. GENEZA CONFLICTELOR ÎN SOCIETATEA SOVIETICĂ.
2.1.Considerente privind originea și prezența stărilor de conflict în societatea sov ietică.
Pentru a determina factorii care au dus la declinul societății sovietice în ansamblu, este
necesară studierea și analiza relațiilor social -economice, naționale și politice din societatea
sovietică, relații, care au fost instalate în Rusia după lovi tura de stat bolșevică (25 octombrie/7
noiembrie 1917) și instaurarea unei dictaturi aspre, în urma căreia cetățeanul a fost „scutit” de
dreptul de a mai gândi sau de a se afirma ca individ. Parte componentă a acestei societăți a fost și
RSS Moldovenească.
Interesul față de această problemă apare din necesitatea delimitării cadrului concptual
teoretic al unei pretinse societăți lipsită de antagonisme sociale, politice și naționale la o
abordare mai realistă.
În urmă cu mai puțin de două secole, când K. Marx scria despre relațiile de clasă, el le
caracteriza drept relații antagoniste și de exploatare, ceea ce implică o ciocnire de interese între
capitaliști și proletari, generând lupta de clasă în societatea bu rgheză. Însă, în societatea
socialistă, se considera, odată ce clasa capitalistă a fost eliminată atât economic cât și politic,
atunci, ca urmare a dispărut și relația antagonistă și de exploatare care definea clasa muncitoare
[115, p.125]. Astfel, în Manifestul PCUS, privind bazele științifice ale politicii naționale
leniniste, se declara: „Societatea socialistă s -a consolidat în urma lichidării antagonismului dintre
nații, odată cu toate celelalte antagonisme sociale ” [119, p.4]. În această ordine de idei, I. Stalin
a descris societatea sovietică formată din două clase neantagoniste – muncitorii și țăranimea
colectivizată și o pătură socială – intelectualitatea [115, p.113], de origine proletară (după
lichidarea intelectualității burgheze). Însă, o asemenea reprezentare simplistă, n -a corespuns
realității.
Încă din perioada „dezghețului hrusciovist”, sociologii sovietici au început să manifeste
rezerve față de acest concept. Acest fapt, a fost reflectat la Conferința unională a sociologilor î n
problemele structurii sociale, care a avut loc la Minsk în ianuarie 1966, la care schema simplistă
a lui I. Stalin a fost reanalizată. V. Semionov, unul dintre specialiștii de frunte în problemele
structurii sociale, a afirmat: „Schema actuală nu -i mai s atisface pe oamenii de știință sovietici”.
O serie de autori au introdus, cu evidentă precauție atunci, o nouă terminologie în discutarea la
nivel unional a structurii sociale. Îndepărtându -se într -o măsură semnificativă de modelul social
egalitarist omoge n, prezentat în documentele oficiale de partid și de stat, academicianul Tatiana
Zaslavscaia remarca: „Pozițiile sociale ocupate de diferite pături și clase în societatea socialistă
pot fi reprezentate în principiu sub forma unei anumite ierarhii, în care unele poziții sunt
considerate superioare față de altele” [110, p. 5].

27
Sociologul, O. Șkaratean, care și -a axat sudiile pe inechitatea socială, a relevat existența în
cadrul societății sovietice a unor „grupuri de oameni inegali din punct de vedere social și
economic”. El a afirmat că inechitățile sociale trebuie studiate „în scopul de a lupta pentru
eliminarea lor” și a evidențiat faptul că inechitatea grupurilor sociale nu trebuie considerată ca o
moștenire a capitalismului, ci și ca o urmare a reproducer ii acesteia de către sociali sm [111,
p.153].
Aceste reproduceri, conform lui O. Șkaratean, pot fi considerate ca efecte ale revoluției
tehnico -științifice, care a lărgit sfera oamenilor muncii, în special în ceea ce privește componența
sa intelectuală.
La sfârșitul anilor '50, proporția dintre cei superior calificați (ingineri și specialiști) și
muncitorii manuali era 36:64, iar la sfârșitul anilor '70 scorul devenise 59:41 în favaoarea celor
cu pregătire intelectuală [112].
Într-un studiu lucid și comp etent, G. Șaknazarov scria în 1974: „Pot apărea situații în care
straturi sociale din cadrul aceleiași clase diferă mai mult unul de celălalt decât straturi aparținând
unor clase diferite” [113, p.56 -57]. Un alt studiu publicat în Occident ajungea la aceea și
concluzie: „Contrar retoricii oficiale despre omogenitatea socială crescândă…, diferențele în
interiorul aceleiași clase în Uniunea Sovietică devin mai substanțiale decât cele dintre clase”
[114, p.45]. În 1987 sociologul sovietic G. Zborski obseva: „ În privința parametrilor modului de
viață ce țin de muncă și cultură, diferențele în cadrul aceleiași clase sunt mai profunde decât cele
dintre clase diferite” [115, p. 80].
Pe măsură ce știința devenea o componentă esențială a forțelor de producție, rolul
inginerilor, al specialiștilor și al oamenilor de știință în procesul industrial era din ce în ce mai
important – de fapt decisiv în termeni de progres social și eficiență economică. În condițiile
revoluției, remarcă Rodovan Richta, dezvoltarea științei f ață de tehnică și a tehnicii față de
producția propriu -zisă devine o lege a dezvoltării forțelor de producție [116, p.47]. În Occident,
omul de știință american Harvey Brooks ajunge la aceeași concluzie: „Studiille economice au
arătat că într -o economie mo dernă punerea în aplicare a cuceririlor științifice aduce beneficii
sociale și economice mult mai mari decât investițiile în capital fizic” [115, p.130]. Toate acestea
marchează ridicarea pe o treaptă superioară a factorului uman. Spre deosebire de peroada
industrializării, când accentul se punea în întregime pe cantitatea de capital și de muncă, cu
trecerea timpului capătă întâietate dezvoltarea forțelor umane din punct de vedere calitativ.
De asemenea, sociologul sovietic T. Zaslavskaia menționa „Datorită dezvoltării factorului
uman, standartele de educație, cultură (acces la informație, conștiință de sine personală și legală)
ale muncitorilor ating o treaptă superioară. Interesele și cerințele lor devin mai complexe, tipurile

28
de personalitate mai variate. Nivelul mai înalt de educație și dezvoltare culturală accentuează
tendințele individului de a avea un statut independent, de a fi angajat activ în luarea deciziilor, de
a-și valorifica potențialul creator personal. Dacă aceste aspirații nu sunt îndeplinit e, individul se
înstrăinează de munca sa și este înclinat să -și transfere interesele spre alte domenii” [117, p.61 –
73].
Este evident, că, dacă la începutul anilor '20 ai sec. al XX -lea clasa muncitoare se prezenta
ca un grup social omogen dominat de munca manuală, atunci cu trecerea timpului și sub
influența revoluției tehnico –științifice, importanța muncii manuale s -a diminuat considerabil.
Concluzia care se desprinde de aici este, că în cadrul clasei muncitoare centrul de gravitate
s-a transferat de la ce l preponderent manual la cel preponderent intelectual, adică am asistat,
chiar la o diferențiere în interiorul aceluiași grup social, între muncitori necalificați și calificați.
Diferențele de salariu între categoriile de muncitori au fost minime – muncit orii necalificați erau
despărțiți de specialiști printr -o diferență de salariu de 10 -20 ruble. Prin urmare, muncitorii nu
erau stimulați să -și ridice nivelul de calificare profesională [115, p.136].
În ceea ce privește corelaea salariilor între diferitele sectoare de activitate, de examplu,
săptămânalul „Moskovskie Novosti” releva, că în 1985 salariul lunar al unui muncitor din
transporturi se ridica la 236,6 ruble, iar din industrie la 210,6 ruble. Pentru activiștii culturali
salariul era de 117,3 ruble, î n asistența medicală 132,8 ruble și în învățământ 156 ruble. Se
ajunge la concluzia că în cadrul sectoarelor economice s -a șters granița dintre salariile angajaților
cu o pregătire specială și a celor lipsiți de o astfel de pregătire [118], adică, dacă se poate vorbi
despre o „omogenizare”, atunci o găsim numai în sfera salarizării. De aici reese clar, că o
asemenea societate e greu de -a fi considerată „ideală”și lipsită de orice fel de antagonism .
Analiza structurii sociale și a clasei muncitoare în societ atea sovietică ne conduce la
următoarea concluzie: Revoluția tehnico –științifică a distrus virtual noțiunea de clasă muncitoare
ca unitate sociologică largă și compactă. O astfel de clasă pur și simplu nu mai exista în
realitatea socială. Dialectica dezvol tării sociale în condițiile societății sovietice a evoluat în așa
fel, încât înainte de omogenizare s -a produs un proces de diferențiere socială. Și, desigur, schema
simplistă a societății socialiste propusă de I. Stalin, două clase – muncitorii și țăranii și o pătură
socială – intelectualitatea de origine proletară a devenit în egală măsură anacronică.
Anume intelectualitatea sovietică, în mare măsură de origine proletară, va pune la îndoială
„imaginea umană” a societății, care a fost construită cu ajutoru l terorii și dominată de
secretomanie și minciună. Anume, intelectualitatea va fi forța motrice, care în perioada
gorbaciovistă va demola întregul sistem totalitar.

29
Cunoscutul observator politic român și autor a mai multor cărți despre comunismul din
Europ a de Est (inclusiv și din URSS), Silviu Brucan , ajungea la concluzia că, noile abordări
neconvenționale din anii '60 reflectau tensiunile , nemulțumirile și conflictele generate de
profundele divergențe sociale care existau în societatea sovietică [115, p.1 15].
Din cele menționate mai sus, ne convingem de faptul că drumul pe care îl parcurgea
societatea sovietică în speranța construirii unei societăți egalitariste, lipsită de ierarhii sociale și
bineânțeles de conflicte sociale , nu era altceva decât o utopie (cel puțin, o asemenea societate
este irealizabilă în conștiința omului actual).
Sintetizând dezbaterile și studiile publicate în presa sovietică în urma conferinței de la
Minsk, sociologii americani Zev Katz și Walter Connor evidențiază existența stărilo r de conflict
între nomenclatura comunistă conducătoare, ca grup social aparte și celelalte categorii sociale
din societatea sovietică. În special, Walter Connor menționa: „Ca grup social (nomenclatura sau
aparatul de partid), ei sunt conștienți de interes ele lor comune, capabili și gata să le apere prin
măsuri coercitive și normative”.
În opinia lui Z. Katz, nomenclatura forma în mod clar o clasă separată, deși din punct de
vedere al educației, salariilor nominale, prestigiului și al câtorva alte caracteri stici, ei nu erau în
general departe de pătura intelectuală. Ceea ce îi diferenția pe conducătorii politici, era funcția
lor, care consta nu în producerea sau asigurarea unui serviciu esențial pentru populație, ci în
controlul social asupra oamenilor [58, p.79-80].
De a ceea pentru a înțelege mai bine structura socială și capacitatea ei de transformare,
Silviu Brucan, consideră necesar să se facă o diferențiere clară nu numai între nomenclatura
sovietică și societate, ci și între nomenclatură și conducerea propriu -zisă a statului sovietic,
pentru că anumite stări de conflict pot fi înregistrate și în raportul dintre nomenclatură și
conducătorul statului sovietic.
Așa cum pentru societățile capitaliste facem distincție între orânduirea de stat și
conducerea c are folosește aparatul de stat, scrie S. Brucan, la fel trebuie să procedăm și în cazul
țărilor socialiste. În timp ce aparatul este pregătit pentru a urma direcția generală a polticii
interne și externe a clasei conducătoare, conducerea propriu -zisă a fos t întotdeauna teatrul unor
dispute vehemente în ceea ce privește linia politică. Conflicte violente au izbucnit din când în
când între I. Stalin și L. Troțki sau N. Buharin, între N. Hrusciov și Gh. Malenkov și mai târziu
între N. Hrusciov și L. Brejnev, î ntre M. Gorbaciov și A. Luchianov etc. În termenii structurii de
clasă, aparatul corespunde întrebării lui Lenin, referitoare la clasa care va deține puterea, în timp
ce conflictul politic dintre diverse fracțiuni din vârful ierarhiei se rotește în jurul î ntrebării: cine

30
va exercita puterea în numele clasei conducătoare: I. Stalin sau N. Buharin, conservatorii sau
reformiștii, moderații sau radicalii etc.
Această distincție explică de ce, pe baza direcției generale a politicii, se poate prevedea
clar poziția sau atitudinea nomenclaturii față de orice problemă dată. În schimb, datorită
autonomiei de care s -a bucurat conducerea, era dificil să se prevadă care va fi opțiunea sau
atitudinea predominantă a unui conducător, în cazul unui eveniment sau a unei crize specifice.
Acest lucru este valabil în special când un conducător autoritar a reușit să -și consolideze puterea.
Nimeni nu a putut prevedea evoluția lui I. Stalin la sfârșitul anilor '20 și începutul anilor '30 ai
secolului trecut, sau acțiunea lui N. Hrușciov de demascare a cultului personalității lui I. Stalin.
Totuși, conducerea n -a fost o variabilă total independentă. Am văzut ce s -a întâmplat cu N.
Hrușciov sau M. Gorbaciov când politicile lor au intrat în conflict cu interesele nomenclaturii.
Întradevar, aparatul (nomenclatura) de stat și partidul au fost și au acționat ca o puternică forță
conservatoare. Prin urmare, când un nou conducător autoritar încerca să inițieze schimbări de
structură care puteau afecta prerogativele și privilegiile nomenclaturii, el le -a putut realiza numai
când a avut loc o dislocare în structura puterii, un schimb de gardă la Kremlin, de exemplu, care
a produs în cadrul nom enclaturii o ruptură de o asemenea amploare încât s -a dat câștig de cauză
celor ce susțineau schimbarea [115, p.122].
În URSS prăpastia dintre generații devenise un fenomen politic: vechea gardă a lui L.
Brejnev se crampona cu obstinație de putere, barând drumul noilor veniți în Biroul Politic, în
vreme ce vârsta medie în organul suprem al puterii era de 70 ani. În aparență, vechea gardă se
temea de faptul că noua generație va gândi și va acționa în mod diferit. Ceea ce evenimentele
ulterioare au confirmat această bănuială [115, p.124].
Astfel, în Uniunea Sovietică această „prăpastie” dintre generații a ieșit la iveală după
moartea lui L. Brejnev și a făcut posibilă venirea la putere a lui M. Gorbaciov, deși aceasta nu s –
a produs fără obstacole și conflict e.
Un alt eșec al ideologilor sovietici ține de modul în care a fost promovată „politica
națională” a PCUS în societatea sovietică. În conceptul oficial al PCUS privind politica națională
se menționează că: „Prietenia popoarelor este noțiunea fundamentală , care caracterizază esența
relațiilor naționale în socialism. Prietenia popoarelor Uniunii RSS este o urmare a lichidării
antagonismului dintre nații și a consolidării unui tip nou de relații naționale, bazate pe principiile
internaționalismului proletar. „Proletari din toate țările uniți -vă!” este o condiție prealabilă
obligatorie a acestei frății. Frăția dintre popoare poate deveni un fenomen universal numai atunci
când ideile și principiile clasei muncitoare privitoare la relațiile naționale vor triumfa în întreaga
lume [119, p.14].

31
La rândul ei această lege devine reală numai atunci când de la conducerea activității de stat
sunt înlăturate clasele și grupările sociale, care prezintă interesele lor egoiste de clasă drept
interese naționale.”[119, p.15]
Din conținutul acestei ordini de idei nu se înțelege altceva decât „necesitatea” subminării
influenții politice și lichidării reprezentanților elitelor național -intelectuale ale popoarelor din
societatea sovietică, ca unică forță capabilă și conștientă de a se opune globalizării comuniste.
Ideologii sovietici fiind conștienți de faptul că lipsa conștiinței naționale și persistența
analfabetismului în rândul proletariatului de diferite etnii (de fapt roadă a politicii naționale
țariste încă), le va ușura sarc ina implementării în practică a principiilor comuniste, după
înlăturarea „rămășițelor” burgheze.
Rusificarea în societatea sovietică era caracterizată ca un proces progresist, necesar și
inevitabil, care urma să contribuie la integrarea tuturor popoarelor sovietice în acelaș sistem de
relații – relațiile socialiste, iar națiunea era considerată „o categorie istorică tranzitorie, că ea a
apărut la o anumită etapă de dezvoltare a societății și că în viitor, când se vor maturiza condițiile
sociale, contopirea comunităților naționale va deveni un proces istoric firesc.”[119, p.18]
Oriunde s -a instalat, regimul sovietelor a însoțit impunerea cu forța a legilor și instituțiilor
specifice de asimilare a etnicilor neruși. Procedând astfel, Kremlinul nu făcea decât să continue
și să perfecționeze intensa politică de rusificare practicată de autoritățile țariste încă la începutul
expansiunii imperiale. Cu diferența că funcțiile panslavismului, mesianismului creștin -ortodox și
mitului identificării Moscovei cu cea de a treia Romă, au fost preluate de internaționalismul
proletar, mesianismul comunist, prestigiul și autoritatea Kremlinului ca centru fondator al
comunismului mondial, Meccă recunoscută – cel puțin o vreme – a Internaționalei
Comuniste[120, p.35].
Ideea inte rnaționalismului era contrapusă ideei naționale, ultima fiind concepută drept cea
mai mare piedică în calea internaționalizării. Nimicirea rădăcinilor naționale a etniilor neruse
constituia componenta programului social, socio -cultural și politic al totali tarismului bolșevic,
program care a fost realizat în U.R.S.S. pe parcursul construirii socialismului[47, p.9 -11].
Încă în 1913 V. Lenin constatase că una din trăsăturile caracteristice fundamentale ale
problemei naționale în Rusia o constituia faptul că, s ub aspect geografic, marile națiuni neruse
locuiau la periferiile imperiului și, de regulă, erau înrudite cu popoarele din țările limitrofe:
polonezii, românii, armenii, etc[10, p.127]. În anumite condiții, aceste părți de popoare (națiuni),
ținute în cadr ul Imperiului Rus, alcătuiau forțele centrifuge care zdruncinau în anumită măsură
unitatea politico -administrativă a Imperiului Rus.

32
Pornind de la această realitate, bolșevicii au depus eforturi considerabile pentru a asigura,
în regiunile de graniță, nucl ee etnice fidele regimului, în speranța de a evita apariția stărilor de
conflict . Prin urmare, ritmul și proporțiile deznaționalizării prin rusificare aveau să fie extinse și
maximal intensificate prin diverse metode.
Potrivit teoreticienilor, fenomenului de deznaționalizare, în procesul de asimilare a etniilor
neruse din Uniunea Sovietică, îi pot fi destinse trei faze sau trei nivele: 1) sovietizarea, adică
impunerea și acceptarea instituțiilor sovietice, un sistem de integrare în sistemul comunist; 2)
impunerea limbii ruse ca limbă oficială; și 3) rusificarea, un proces complex, cu mult mai
îndelungat, mai degrabă individual decât colectiv, prin care indivizii aparținând etniilor sunt
transformați în ruși, fără ca aceasta să implice în mod necesar și pierd erea identității
naționale[120, p.35].
Interesele unionale generale de stat erau considerate prioritare față de interesele
republicane, aducând drept argument că „trăsăturile comune nu pot include complect specificul
(naționalul). Între trăsăturile comune și specific există întodeuna o contradicție , contradicția
dezvoltării. Această contradicție reală este oglindită în mod schimonosit în conștiința oamenilor
care nu sunt liberi de rămășițele naționalismului și șovinismului. Trebuie să propagăm prin toate
măsurile teza că interesul de stat exprimă tot ce este comun pentru toate republicile, tot ce
aranjează toate popoarele Uniunii RSS. A prefera interesele de stat înseamnă a reeși din
interesele întregului, înseamnă a pune interesele temporare ale minorității în dependență de
interesele majorității.”[119, p.33]
Acestă învățătură a fost propagtă forțat prin subordonarea tuturor surselor informaționale
existente la acea etapă (radiou, televiziune, presă), în scopul creării unei mentalități tipic
socialiste a „om ului nou” – cetățeanul sovietic.
De aceea, privirea ideologilor sovietici era țintită strict în viitor, nepreferând să privească
în urmă, la ceea ce lăsau în urma lor.
În acest context era formulat scopul universal – construirea socialismului și comunismului
– care determina și ideologia unică, universală, ideologia de stat – marxism -leninism -stalinismul.
În baza acestei ideologii erau fabricate reperele politice princi pale, care, fiind propagate masiv
prin rețeaua ramificată de informare prin intermediul familiei, școlii, erau impuse în conștiința
maselor. Toate fenomenele sociale, evenimentele istorice, realitatea erau abordate din punctul de
vedere al scopului final – construirea comunismului. Nu erau elaborate procedee de depășire a
contradicțiilor din societate. Orice contradicție serioasă era considerată antagonistă , viciu al
vechii societăți care trebuia nimicit. Apologeții ideologiei totalitare nu tolerau alte id ei, opinii, cu

33
atât mai mult curente ideologice. Semnificativ, în această privință, este principiul bolșevic "Cine
nu este cu noi, este împotriva noastră" ori "dacă dușmanul nu se predă, el este nimicit".
Regimul sovietic, odată cu mitizarea ideologiei a depus toate eforturile ca ea să fie
acceptată ca unică concepție științifică despre lume și dezvoltare socială. Ea a fost transformată
într-o veritabilă religie de stat, cu dogmele sale: proletariatul este groparul capitalismului;
țărănimea este o clasă co nservatoare și reacționară și de aceea ea trebuie treptat să dispară etc; cu
cărțile sale sfinte: "Manifestul Partidului Comunist" de K. Marx și F. Engels; lucrările lui K.
Marx și F. Engels, V. Lenin, I. Stalin, în continuare secretarii generali ai CC. al P.C.U.S. și chiar
membrii biroului politic etc.
Marxismul, considerat ca etapă finală a filosofiei mondiale, a fost scos din zona criticii,
criteriile lui fiind apreciate drept criterii de apreciere a celorlalte sisteme filosofice. V. Lenin,
apoi I. Stal in, erau prorocii intangibili. Dimpotrivă, ceea ce declarau ei, trebuia să fie acceptat ca
ceva sfânț, ca adevăr absolut. În asemenea situație "dacă Conducătorul spunea că vre -un
eveniment nu a avut loc niciodată, înseamnă că el nu a avut loc.”[47, p.169]
Comuniștii, toți oamenii societății sovietice, trebuiau să creadă, nu să gândească și cu atât
mai puțin să cerceteze temeiurile unei afirmații sau să o pună sub semnul întrebării. Dogma
comunistă era mai presus de orice argument, valabilitatea ei nu putea fi pusă în discuție, citarea
ei era mai puternică decât orice fapt.
Ideologia bolșevică a introdus principiul partinității în știință, în creația artistică, conform
căruia cultura trebuie să fie expresia intereselor partidului. Ea "și -a creat propriile dog me,
simboluri, rituri și ceremonii, care au impregnat mentalitățile și moravurile celor ce credeau sau
voiau să apară drept credincioși. Orice îndepărtare de la normele stabilite era sancționată cu
același fanatism propriu unei religii și biserici, care ve de în atitudinea neconformă cu dogmele ei
un pericol pentru existența sa"[121, p.42].
Trăsătura esențială a regimului comunist, care i -a asigurat existența, a fost teroarea.
Originele stărilor de conflict din societatea sovietică trebuie căutate din start, chiar de când
puterea sovietică făcea primii pași.
Dictatura proletariatului s -a bazat de la bun început pe violență. "Sensul științific al
dictaturii, – scria V. Lenin, – înseamnă nu altceva decât puterea nelimitată de nici o lege,
nestrâmtorată de nici o regulă, bazată nemijlocit pe forță". Această forță violentă era utilizată ca
metodă principală de guvernare în scopul impunerii și executării deciziilor politice, al asigurării
controlului asupra verigilor administrației, al colectivizării agriculturii, al descheaburirii și
deznaționalizării. V. Lenin sublinia, nu numai odată, că dictatura proletariatului este: "Puterea
nelimitată, în afara legii, care se bazează pe forță, în sensul direct al cuvântului"[11, p.383].

34
Rădăcinile stărilor de conflict le găsi m în ideologia bolșevică, însă această ideologie, la
rândul ei, a fost menținută nu numai datorită terorii, ci și unei economii extrem centralizată și dur
reglementată. Economia a constituit baza materială a regimului totalitar sovietic.
Marxism -leninismul renega proprietatea privată, de aici pornește naționalizarea mijloacelor
de producție. Etatizarea relațiilor de producție a însemnat subordonarea lor voluntarismului
politic, dictaturii partidului. Planificarea a devenit o prerogativă a administrației, ca re exercita
voința grupului dominant de reproducere a puterii lor.
Statul sovietic, efectuând naționalizarea, a creat iluzia că politica economică a statului este
promovată în interesele majorității truditoare. De fapt întreaga proprietate a nimerit în mâi nile
unui grup, care nici pe departe nu exprima interesele majorității truditoare, ci cu totul alte forțe și
interese.
În procesul etatizării milioane de oameni, popoare întregi s -au pomenit dezmoșteniții
soartei în schimbul paradisului promis pe pământ. " Istoria nu cunoaște scopuri ideale, – scria
Milovan Djilas, – care ar fi realizate cu mijloace neideale, antiumane, exact așa nu cunoaște ea
nici societate liberă, creată de robi. Nimic nu descoperă realitatea și amploarea scopului, ca
metodele folosite în drum spre acest scop"[122, p.314]
Uniunea Sovietică a fost țara în care totalitarismul cu toate trăsăturile caracteristice a
cunoscut o amplă realizare în practică. Au fost expuse diverse opinii privind limitele cronologice
ale regimului totalitar bolșev ic. Majoritatea covârșitoare a specialiștilor consideră că sistemul
totalitar în Uniunea Sovietică a prosperat în anii de conducere a lui I. Stalin.
Oricum, mulți cercetători sunt de părerea că totalitarismul bolșevic ca „virus” social care a
creat o acută „epidemie” de contradicții și conflicte în societatea sovietică își trage originea încă
din timpul primului război mondial și războiului civil, când au fost lichidate toate partidele
politice existente în Rusia, cu excepția celui bolșevic, iar împotriva s tructurilor vechii puteri și a
adepților acesteia a fost utilizată forța.[123, p.55]
După 1917, bolșevicii au creat într -un termen scurt sistemul puterii de stat – sovietele.
Pivotul acestuia erau organizațiile de partid care penetrau aparatul de stat de sus până jos și care
"cimentau" verigile sistemului politic. Pilonul ideologic fundamental al creării sistemului politic
sovietic a fost teza lui V. Lenin conform căreia numai Partidul Comunist "este capabil să
unească, să educe, să organizeze… și să con ducă întreaga activitate a proletariatului…, iar prin
intermediul lui să conducă toate masele muncitoare"[12, p.94]. Prin urmare, partidul, plasându -se
de-asupra statului, conducând întreaga societate, era dotat cu funcții totale.
În așa fel, V. Lenin și bolșevicii au transformat Rusia într -un câmp experimental al istoriei
și au pus temelia unei societăți noi – o societate monodimensională. Întreaga varietate a vieții

35
sociale, cultura, tradițiile seculare, potențialul creator al milioanelor de oameni – totul a fost
redus la monovalenta paradigmă a leninismului, anume aceea care prescria sistemului
monopolul: asupra puterii, proprietății, ideologiei. În societate a fost instaurată gândirea
uniformă și liniară, birocrația, autoritarismul unui partid politic, frica. Se începuse un „război”
îndelungat împotriva propriului popor.
Mai întâi a fost distrusă clasa muncitoare. "Hegemonul revoluției" nu a obținut puterea,
fabricile, uzinele, libertatea, așa cum le -au promis bolșevicii, chemându -i la revoluție.
Dimpot rivă, toate posturile în structurile puterii au fost ocupate de "revoluționarii profesionali",
care știau de fabrică și uzină din cele auzite la mitinguri și care până în 1917 se aflaseră în
emigrație. Din 1917 și până în 1991, "partidul clasei muncitoare" și apoi ca și toată Uniunea
Sovietică au fost conduse de acești "revoluționari profesionali", adică de nomenclatura de partid.
Locul și rolul clasei muncitoare avea să fie altul. Deoarece tot ce fusese promis
proletariatului devenise "proprietate a întreg ului popor", clasei muncitoare îi rămase dreptul "să
delegheze" împuternicirile sale de conducere nomenclaturii, ei rămânându -i dreptul să
muncească. În consecință "hegemonul revoluției" avea să fie exploatat mai draconic decât în
vremea țarismului.
Se ști e că crearea bazei industriale a socialismului a fost efectuată, în mare măsură, prin
constrângere. Multe obiective industriale au fost ridicate de deținuți care din anii '20 încoace
numărau milioane.
Cel mai crunt exploatată în condițiile totalitarismulu i bolșevic a fost, totuși, țărănimea. În
luna mai 1918, V. Lenin scria tezele principale ale decretului privind dictatura alimentară. El
insista ca în decret să fie introdusă ideea despre "lupta necruțătoare și despre războiul împotriva
burgheziei țărăneș ti care poseda surplusuri de cereale". Președintele Consiliului Comisarilor
poporului cerea " să fie spus clar că posesorii de cereale, care au surplusuri de pâine și care nu le
transportă la stațiile ori la centrele de colectare, sunt declarați dușmani ai poporului și sunt
alungați din localitate pentru totdeauna, închiși în pușcărie pe un termen nu mai mic de 10 ani,
averea fiindu -le confiscată".
V. Lenin, referindu -se la lupta împotriva chiaburimii, introduce în uzul rusesc termenul
"dușman al poporului" , cere "împușcarea imediată", legiferează onorariul a cincizeci la sută din
prețul pâinii găsite, celuia care o găsește ascunsă sau indică unde consătenii ascund produsele
agroalimentare[13, p.88].
Ofensiva dictaturii proletariatului asupra țărănimii ruse în anii 1918 -1920 a cauzat
foametea din anii următori 1921 -1922. Rezistența țărănimii evoluase în răscoale masive. Pentru a
înăbuși răscoala țărănească din regiunea Tambov, condusă de A. Antonov, M. Tuhacevski avea

36
la dispoziție, în luna mai 1921, 50 mii d e ostași, trei trenuri blindate, trei detașamente blindate,
unități de mitraliere plasate pe camioane, circa 70 de tunuri, un detașament de aviație, sute de
mitraliere.
În timp ce în Rusia bântuia foametea statul bolșevic exporta cereale. În toamna anului 1922
sufereau de foame 36 mln de oameni; zilnic de foame mureau mii de oameni, iar Biroul Politic
adoptă la 7 decembrie 1922 următoarea decizie: "a considera necesar exportul a 50 mln. puduri
de cereale". Pe de altă parte, în condițiile în care Rusia era c uprinsă de foamete, haos, mortalitate
masivă, Biroul Politic nu numai că exporta cereale, dar și trimitea peste hotare, partidelor
comuniste, enorme cantități de aur.
Indicațiile lui V. Lenin au constituit baza metodologică a colectivizării, realizată de I .
Stalin. Bolșevicii apreciau țărănimea drept clasă reacționară, deoarece, dintre cele două clase
fundamentale ale societății sovietice, țărănimea, după ei, constituia clasa a cărei economie se
baza pe proprietatea privată. I.Stalin, citându -1 pe V. Lenin, care afirma că atâta timp cât în țară
predomină gospodăria țărănească ce generează capitaliști și capitalism, va persista primejdia
restaurării capitalismului, trage următoarea concluzie: "… că atâta timp cât persistă astfel de
primejdie, nu se poate vo rbi serios despre victoria construirii socialiste în țara noastră".
Sprijinindu -se, așadar, pe ideile lui V. Lenin, la finele deceniului al treilea și începutul deceniului
al patrulea, I.Stalin lansează sarcina colectivizării gospodăriilor țărănești indivi duale ce urma să
fie însoțită de lichidarea celei mai bune părți a țărănimii.
Anul 1932, a fost declarat "anul încheierii colectivizării compacte" în U.R.S.S.(întâmplător
sau nu, dar corespunde în timp cu holodomorul ucrainean), în raportul "Bilanțul primu lui plan
cincinal”, prezentat la plenara comună a CC. și Comisia Centrală de Control ale P.C.(b) din toată
Uniunea, la 17 ianuarie 1933, I.Stalin constata cu satisfacție: "Partidul a reușit ca colectivizarea
să întrunească acum peste 60% din gospodăriile ț ărănești și să cuprindă peste 70% din toată
suprafața de pământ a țăranilor, ceea ce înseamnă o supra îndeplinire de trei ori a planului
cincinal"[14, p.343]. Drept mare realizare era prezentat faptul că partidul reușise să transforme
U.R.S.S. dintr -o țară cu o mică gospodărie țărănească, în țara celei mai mari gospodării agricole
din lume.
Vorbind despre "realizări", I. Stalin trecea însă sub tăcere situația reală din satele Uniunii
Sovietice. Nu spunea nimic despre foametea din anii 1932 -1933. Erau cazuri când de foame
mureau sate întregi. Conform evaluărilor istoricilor din diferite țări, în timpul colectivizării
compacte în U.R.S.S. au murit de foame milioane de oameni[124, p.343].
La finele anului 1929, Stalin pune începutul unui nou „război” împotriva țărănimii –
trecerea "de la politica limitării tendințelor exploatatoare ale cheaburimii la politica lichidării

37
chiaburimii ca clasă"[15, p.118]. E important să subliniem că gospodăriile țărănești înstărite
furnizau 600 mln puduri de cereale, pe când colho zurile și sovhozurile existente atunci – doar
80mln puduri. Problema era următoarea: cerealele aflate în posesia gospodăriilor țărănești
trebuia cumpărată, din colhozuri, însă, putea fi, pur și simplu, luată.
Valul de violență a cuprins toată Uniunea Sovie tică. Conform calculelor efectuate de
istoricii ruși N. Mihailov și N. Tepțov, în anii colectivizării în Uniunea Sovietică au fost
"lichidate ca clasă" mai mult de 20 milioane de persoane.
În februarie 1933, când foametea era la apogeu, la Moscova este con vocat congresul
colhoznicilor fruntași. În cuvântarea rostită de la tribuna congresului, la 19 februarie, I. Stalin
arăta realizările muncitorilor din Moscova și Leningrad și a țăranilor colhoznici. În acea zi în
U.R.S.S. au murit de foame în jur de 3 mii de oameni[125].
Principala repercusiune a colectivizării gospodăriilor țărănești individuale în U.R.S.S. a
fost distrugerea agriculturii și transformarea țărănimii în robi ai secolului al XX -lea. Țara care
până la 1917 producea un sfert din toată cantitate a de cereale produsă pe glob, a fost
transformată ulterior într -un stabil cumpărător de cereale. În perioada 1917 -1991, cu excepții
foarte rare, în Uniunea Sovietică nu a fost suficientă cantitate de ceriale. Depășirea acestei
situații era posibilă doar pe două căi: în anii stalinismului – populația suferea de foame; după
moartea lui I. Stalin – pâinea era cumpărată de la "capitaliști", care, contrar prorocirilor
bolșevice, nicidecum nu dădeau faliment.
Regimul bolșevic de la începutul existenței sale a dep us eforturi enorme în scopul
distrugerii culturii "vechi burgheze" și a "introducerii" propriei culturi – "cultura proletară". La
propunerea lui V. Lenin, CC al PC(b) din Rusia, aprobă la 12 aprilie 1918 decretul "Cu privire la
scoaterea statuielor, înălța te țarilor și slugilor lor, și elaborarea proiectelor de monumente ale
revoluției socialiste ruse". Astfel a demarat distrugerea bisericilor și tuturor monumentelor care
aminteau de "trecutul blestemat". Se efectua confiscarea trecutului.
Bolșevicii în pro cesul consolidării dictaturii proletariatului și -au pus drept scop primordial,
după cum am mai menționat, reeducarea populației în spiritul propriei ideologii. Pentru
realizarea acestui obiectiv trebuia "mobilizată" intelectualitatea. Iată de ce V. Lenin a trasat
cursul general al subordonării intelectualității intereselor de partid. Intelectualitatea urma să fie
constrânsă să lucreze pentru comunismul bolșevic. La întâlnirea cu scriitorii din Moscova,
L.Troțkii, unul din liderii bolșevicilor, susținea că " partidul comunist din Rusia constituie fabrica
pentru făurirea poieților noi, proletari. PC(b) din Rusia va educa poetul proletar, va crea un
adevărat literat". Fiind convinși că marxismul constituie adevărul absolut, metodologia

38
cunoașterii lumii, bolșevi cii le -au interzis tuturor dreptul la propria opinie și, cu atât mai mult, să
o considere justă.
Peste puțin timp după revoluție, intelectualitatea din Rusia Sovietică a înțeles că orânduirea
impusă de bolșevici nu era aceea la care ea spera și pe care o a ștepta de la revoluție. A apărut
problema: să fie acceptată ori nu? Dintre cei care nu au emigrat o bună parte au acceptat -o, restul
fiind represați.
Din cele arătate, putem menționa că regimul sovietic prin lichidarea pluripartidismului,
prin folosirea te rorii împotriva propriului popor, prin propaganda de „spălare de creeri”, cenzură,
a reușit totuși să -și asigure o acalmie în societate, iar popoarele statului sovietic au avut
nefericita ocazie să experimenteze pe propriu utopia sec.XX. Astfel, cetățenii sovietici, mai bine
de șapte decenii au trăit într -o lume ireală, într -o „iluzie a existenței”, neștiind atunci, că drumul
pe care îl parcurg nu duce în „comunismul luminos”, ci într -un adevărat colaps economic, social
și politic.
Toate aceste experimente și transformări socialiste au stat la baza genezei stărilor de
conflict în societatea sovietică, iar după 1940/1944 au fost implementate și în RSS
Moldovenească. Instaurarea puterii absolute a partidului comunist, lichidarea proprietății private,
teroarea și deportările, distrugerea culturii – au fost direcțiile de activitate ale bolșevicilor veniți
în Basarabia.
2.2. Implementarea regimului totalitar comunist în Basarabia și apariția stărilor de conflict
în RSS Moldovenească.
La finele lunii august 1944, Basarabia a fost reocupată de URSS, fapt confirmat prin
Convenția de armistițiu (12 septembrie 1944) și prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie
1947). La această etapă statul sovietic se prezenta ca o societate în care triumfase, deja,
socialismul (conform Constituției din 1936), în care întreaga putere aparținea clasei muncitoare,
o societate care s -a „scuturat” de orice element burghez, care a nimicit „omul care exploata om”,
atât la nivel individual cât și național. Acest „paradis” le -a fost „dăruit” și basarabenilor.
Imediat, după refacerea RSS Moldovenești, Moscova a acționat pentru instaurarea unui regim
asemănător celui sovietic.
În cazul RSS Moldovenești, la fel ca și cazul altor popoare sovietice, "trecerea la
socialism" a fost plătită scump de moldoveni. Invazia sovietică din 1940, operațiunile militare
din 1941 și recucerirea teritoriului din 1944 pustiiseră deja satele și orașele basarabene și
dezrădăcinaseră sute de mii de basarabeni. Războiul de pe frontul estic presupusese
rechiziționarea a jumătate din cai și porci și aproape o treime din oi și capre, secetele grele din
1945 și 1946 au redus și mai mult producția agricolă. Imediat după reocuparea regiunii, forțele de

39
securitate sovietice au început să org anizeze "repatrierea" basarabenilor care fugiseră din fața
înaintării Armatei Roșii, refugiații din România au fost predați autorităților sovietice, mulți fiind
împușcați sau deportați sub acuzația de a fi fost „colaboraționiști ai fasciștilor români și ge rmani”.
(vezi Anexa 1) Pedepsele au fost aplicate persoanelor aparținând tuturor grupurilor etnice, nu
numai vorbitorilor de limbă română. De exemplu, populația germană a Basarabiei, care număra
peste 81000 în 1930, scăzuse sub 4000 până în 1959 ca rezulta t atât al „repatrierii” din timpul
războiului, cât și al represiunii împotriva celor considerați colaboraționiști după război [57,
p.72].
Foametea și deportările organizate au agravat și mai mult situația populației în timpul
campaniei de colectivizare (19 46-1950). Deși anumite lipsuri și seceta nu erau neobișnuite în
Basarabia, este demonstrat faptul că foametea din 1946 -1947 a fost provocată de rechiziționarea
grânelor de către comuniști și a fost direcționată împotriva celui mai mare grup etnic de la sat e –
moldovenii [57, p.104]. Conform estimărilor unor cercetători, în jur de 200.000 de țărani au
murit de foame și de alte boli în perioada 1946 – 1947 [126, p.12]. În plus, campania oficială de
eliminare a "chiaburilor", îndreptată împotriva țăranilor, în decursul a doar două zile de 5 și 6
iulie 1949, urmau să deporteze 11.253 de familii (35.796 oameni) [80, p.42], în Kurgan, Tiumen,
Irkutsk și alte regiuni din Siberia și Kazahstan, în cadrul unui plan numit "Operațiunea Sud".
Astfel, numai în lunile iulie -noiembrie 1949 cota gospodăriilor țărănești care au intrat în colhozuri
s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca să se ridice la 97% în ianuarie 1951 [80, p.46 –
47]. Prin urmare, după această operațiune, din iunie 1949, cei care alcătuiau majoritatea
populației locale, țăranii și cei care erau cei mai refractari față de puterea sovietică, sunt nevoiți
să-și „schimbe” atitudinea. Frica de o nouă operațiune, poate de o mai mare amploare, a
determinat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să accepte „compromisul” cu
regimul sovietic, un regim care dăduse de înțeles că nu va cruța nici un fel de protestatar sau rebel
[87, p.104 -105].
Ultima deportar e în masă a populației basarabene a avut loc în noaptea de 31 martie spre l
aprilie 1951, și a vizat de această dată elementele religioase, considerate un pericol potențial la
adresa regimului comunist stalinist. În cadrul operațiunii, numită „Sever", au f ost arestate și
deportate 723 de familii, alcătuind 2.637 persoane. Au fost vizați în primul rând membrii „sectelor"
religioase [87, p.111], în total, din 1941 până în 1951, aproape 16.000 de familii au fost deportate
din RSSM [57, p.145].
Din cele relatat e, devine clar, că procesul de „trecere la socialism” în RSSM nu poate fi
caracterizat ca o evoluție firească de dezvoltare, ca ceva asemănător apariției relațiilor capitaliste în
Europa de Vest, sau chiar în Rusia. Acest model de viață (socialist) tipic r usesc și străin populației

40
băștinașe, a fost instaurat forțat în RSSM, iar pentru a ține populația în tăcere și ascultare , ca stimul
„atractiv” față de noile „valori” aduse din Rusia servea teroarea și violența.
În urma acestor transformări inumane, elucid ate pe scurt, apare întrebarea: a existat o
oarecare rezistență din partea populației locale față de măsurile represive ale regimului sovietic?
În baza documentelor de arhivă, constatăm: că, de regulă, forma de rezistență față de puterea
sovietică a avut u n caracter relativ pasiv. La revenirea sovieticilor în 1944, basarabenii nu -și
făceau iluzii mari, știind deja ce înseamnă comunism din experiența primului an de ocupație
dinaintea războiului. Tocmai pentru a calma spiritele, înaintea Armatei Roșii au fost trimiși
numeroși agitatori și propagandiști comuniști care promiteau eliberarea adevărată și dădeau
asigurări că puterea sovietică va alunga pentru totdeauna moșierii care au vrut să -și "însușească
pământul poporu lui" [127, f.17].
Deputații Sovietului Suprem al RSSM au fost și ei încadrați în „munca de lămurire", de a
afla starea de spirit și doleanțele localnicilor. Astfel, în scurt timp după reocuparea Basarabiei, o
delegație alcătuită din deputați ai Sovietului Suprem al RSSM se întâlnesc cu basarabenii
recrutați în Armata Roșie. Prima întrebare adresată „aleșilor poporului" era: „De ce li se interzice
să facă rugăciuni?", urmată de exprimarea doleanțelor de a li se permite ca pregătirea militară să se
organizeze la dânșii acasă în Moldova. Basarabenii recrutați în Armata Roșie erau indignați și de
faptul că „sunt incluși în infanterie, nu și în alte unități". Se observă astfel o diferență clară de
mentalitate a localnicilor față de noii veniți de peste Nistru, da r se întrevede și o anumită speranță
că se va putea ajunge la o înțelegere cu noile autorități [128, f.34 -35]. Aceasta s -ar datora faptului
că, „societatea se află în permanentă dezvoltare, indiferent de regimul politic existent, altceva este
că funcțiile organismului social pot fi încetinite, dar nicidecum blocate cu desăvârșire" [129,
p.189].
După război, conform documentelor de arhivă, critica față de puterea sovietică se intensifică
nu numai din partea moldovenilor, dar și din partea reprezentanților al tor etnii. În decembrie
1947 organele de securitate locale dețineau informații numeroase în acest sens. Un anume
Fiodorov, inspector superior la Banca Agricolă din Chișinău era pus la evidența KGB -ului pentru
că exprimase opinii dușmănoase față de comunișt i în legătură cu procesele intentate de aceștia
împotriva celor care au colaborat cu "ocupanții". El credea că "aceste procese erau o ficțiune" și
că "sunt judecați 10 oameni pentru a arăta că la noi în Moldova au fost ocupanți, dar se uită faptul
că pe ti mpul ocupanților se trăia bine, mult mai bine decât acum". Alt cetățean de etnie rusă, N.
N. Kustariov, contabil la Banca Industrial -Comercială considera că "și pe dânșii, pe bolșevici o
să-i judece degrabă" și "daca se judecă după numărul oamenilor pe car e i-au omorât, bolșevicii
sunt mai mari criminali". Kustariov aprecia că "în timpul apropiat totul se va schimba pentru că

41
altfel nu se poate." Un student moldovean, pe nume G. Popușoi, de la Institutul de Medicină, la
rândul său credea, că "germanii trebu ie întradevăr să fie pedepsiți", dar "rușii singuri au făcut
pagube enorme și acum dau vina pe alții", așa încât "românii n -au pentru ce să fie judecați nici
într-un fel" [95, f.29 -30]. Critica față de regimul comunist era cauzată și de faptul că mulți țăr ani
erau obligați să lucreze loturile de pământ ce aparțineau înalților demnitari de stat și de partid din
RSSM, așa cum se menționează într -o scrisoare secretă adresată secretarului CC al PCM, N.
Coval. Scrisoarea evidențiază că din acest motiv "țăranii c onsideră că nu există nici o diferență
dintre puterea regală și puterea sovietică" [85, p.121].
Este important de asemenea de remarcat că autoritățile sovietice erau curioase să afle "starea de
spirit" a populației din perioada imediat anterioară deportărilor. Astfel NKVD -ul de la Chișinău
trimitea Moscovei un raport în care existau numeroase aprecieri negative față de puterea
sovietică și acțiunile sale de ultimă oră. O țărancă din satul Logănești, raionul Kotovski, pe
nume A. Caproș, a firma: "Vedeți cum se răfuiesc rușii cu moldovenii noștri ei își bat joc de
noi. Românii nu făceau asta, dar nu-i nimic, degrabă va fii război și totul va reveni la loc". O
altă femeie, Parascovia Prepeliță din Soroca, credea la rândul ei că "pe toți moldo venii ne vor
deporta, iar aici vor fi aduși ruși. Puterea sovietică intenționează să nimicească moldovenii
pentru că merg împotriva ei". Vasile Pricop din Răducani, raionul Leova, era mai optimist,
crezând că "în curând va fi război și America va ataca Uni unea Sovietică și ne va apăra de
bolșevicii războinici. Iată atunci, le vom arăta cum să -și bată joc de poporul nostru" [80,
p.505].
Alte forme de rezistență antisovetică non -violentă au fost: eschivarea de la serviciul
militar în rândurile Armatei Roșii [ 85, p.83 -87], (vezi Anexa 2) și de la munca forțată în
întreprinderile industriale din Uniunea Sovietică, neachitarea impozitelor și a livrărilor
obligatorii de produse alimentare către stat, acțiuni de protest împotriva alegerilor în
organele puterii de s tat [81, p.50 -66].
Au fost însă și cazuri numeroase în care s -a manifestat o rezistență cât de cât mai activă,
mai ales în primii ani postbelici. Opoziția deschisă și violentă față de regim, prin organizații
bine închegate, a fost specifică mai ales raioanelor din nordul și centrul republicii. Conform
cercetătorilor, cele mai importante organizații antisovietice, în acest sens, au fost: "Arcașii
lui Ștefan", grupul antisovietic condus de Filimon Bodiu, "Sabia dreptății", "Partidul
Libertății", "Armata Neagră" și "Uniunea Democratică a Libertății". "Arcașii lui
Ștefan"(1945 -1947) a fost cea mai importantă organizație, fățiș antisovietică de pe teritoriul
Basarabiei. Din păcate, organizația a fost deconspirată prematur, așa încât activitatea acesteia n -a
înregistrat acțiuni deosebite în combaterea comunismului. Acte teroriste împotriva unor lideri

42
comuniști au fost organizate, îndeosebi de grupul lui Filimon Bodiu, în zona centrală a Moldovei.
Alte organizații, precum "Partidul Libertății" sau "Uniunea De mocratică a Libertății" au
desfășurat activități mai mult de propagandă decât de rezistență activă. Se cunoaște că aceste
grupări aveau în componența lor persoane din diferite straturi sociale, intelectuali (mai ales
învățători) și țărani, care alcătuiau m ajoritatea. Obiectivele acestora purtau în primul rând un
caracter antisovietic, îndreptate atât împotriva comuniștilor veniți din afara Moldovei, cât și a
celor proveniți din rândurile localnicilor, într -un cuvânt împotriva regimului comunist. De
obicei, totuși, organizațiile antisovietice aveau un caracter clar proromânesc pentru că fiind "fii ai
României întregite, crescuți și educați în spiritul tradițiilor neamului românesc, acești tineri
basarabeni nu au putut și nici nu au dorit să accepte alt mod de viață, un alt regim social,
colectivizarea, foametea organizată, ori să trăiască într -o altă țară decât cea a strămoșilor lor" [81,
p.220 -221].
La sfârșitul anului 1951 și începutul anului următor, toate organizațiile antisovietice din
republică au fost l ichidate. Pentru comparație, rezistența armată în Ucraina Occidentală și
republicile baltice, alte teritorii achiziționate după cel de -al doilea război mondial, a durat până în
anul 1952 [81, p.168], ceea ce sugerează că lichidarea organizațiilor antisovie tice din RSSM a
coincis aproximativ cu lichidarea organizațiilor ostile puterii comuniste din întreaga Uniune
Sovietică, probabil conform unui plan de sincronizare la nivel unional. Astfel, reușindu -i regimului
sovietic de ocupație să instaureze o acalmie și în societatea RSSM.
Astfel, în republică, apar elementele specifice sistemului politic totalitar: Partidul
Comunist cu rol de conducător, sovietele ca formă a puterii de stat, comsomolul, uniunile
profesionale ca organizații obștești, ș.a. Administraț ia era constituită pe baza modelului sovietic,
cu ajutorul unui vast aparat politico -funcționăresc coordonat de Moscova.
Partidul Comunist (bolșevic) supraveghea formarea celorlalte instituții ale sistemului
sovietic. Moscova a hotărât ca posturile princip ale din conducerea partidului, statului, a
economiei și a organizațiilor publice din RSSM să se afle sub supravegherea directă a
Comitetului Central al PC(b) din toată Uniunea.
Hotărârile structurilor superioare de stat și de partid erau executate necondiț ionat de către
cele inferioare. Exista principiul supunerii față de conducători și lipsea responsabilitatea
conducătorilor în fața celor conduși.
Raționamentele expuse pot fi completate cu afirmația istoricului rus V. Pastuhov, precum
că "puterea comunist ă, avea un caracter total, dominând complet societatea, nu prin faptul că era
într-un fel prea teroristă sau durabilă, ci de aceea că în societate lipseau forțele capabile să pună
capăt despotismului acesteia"[ 130, p.40]. El sugerează ideea că prezența fir ească a "virusului

43
antitotalitar" în relațiile social -politice din societatea sovietică, acționează ori pe calea natural –
evolutivă, ori fiind activizat de către acțiunile conștiente ale omului, bazate pe construcții
concret -teoretice, ce vizează legile dezvoltării sociale, evoluția relațiilor de putere,
comportamentul individului ca element esențial al sistemului.
Caracterul total al puterii comuniste, despotismul ei nelimitat reprezenta o manifestare
simptomatică a vulnerabilității imunității sociale împotriva monopolului acesteia, precum și a
lipsei unor conștiente eforturi antitotalitare din partea societății moldovenești. Și într -un caz și în
altul, sociumul, prin aducerea la tăcere , era sortit să ramână martorul unei îndelungate
autodistrugeri a si stemului totalitar, virusul principal al căruia era birocrația creată de el însuși.
Și-n acest sens, într -adevăr, "cadrele decid totul": ei (și nu poporul care este doar complice)
crează, dar și distrug regimurile totalitare, evident nu fără includerea în etapa finală a acestui
proces, a factorului transcendent, mai dinamic și mai progresiv. Specificitatea puterii totalitare
instalate în RSSM, asemenea celei de la care deriva, se manifesta și prin faptul că organul
suprem de conducere – Biroul CC al PC(b)M și-a concentrat plenitudinea puterii în mâinile sale.
Ca urmare, acest organ avea de afacere cu un enorm volum de materiale, probleme și chestiuni,
situație în care funcționarii fizici nu erau în stare să -1 sistematizeze și să adopte decizii eficiente.
Mai mult, necesarele cunoștințe analitice și praxiologice esențial depășeau posibilitățile
intelectuale ale birocrației eșalonului superior al conducerii de partid. "Reputația Puterii, în
opinia lui Hobbes, și este puterea"[131, p.87]. De aceea mitul despre aceea că totalizarea puterii
semnifică creșterea eficienței controlului asupra tuturor proceselor sociale, este hiperbolizat.
Pe de altă parte însă, este necesar să menționăm caracterul reglat și autosuficiența puterii
totalitare, în care toate fibrele adm inistrative duceau spre și treceau prin elita conducătoare; fiece
treaptă a ei în ierarhia grupului de putere administra efectiv propriul aparat și grupurile inferioare
de putere cu aparatele lor. În acest context Caplan afirmă, că „grupurile de putere con trolează
toate instrumentele puterii, toate organizațiile societății civile și pot penetra în toate aspectele
politicii și ale vieții sociale”[131, p.90].
Cu toate acestea, o mai detaliată și subtextuală analiză a acestei scheme, ne -a dirijat spre o
la primă vedere paradoxală concluzie: cu cât mai totalitară este puterea, cu atât mai dificil pentru
ea este să controleze procesele sociale, să administreze acțiunile oamenilor, să subordoneze
voința lor; cu atât mai mult ea pierde sprijinul acordat cândva d e societate și începe să se impună
ca o forță transcendentă, astfel provocând o mai rapidă acumulare în societate a energiei negative
cu caracter exploziv . În acest context menționăm, că societățile totalitare posedă două
caracteristici esențiale, care ar părea incompatibile cu natura lor – ele sunt cele mai stocastice și
totodată pasionare dintre toate societățile cunoscute în istorie. Acest fenomen se află în corelație

44
directă nu numai cu procesul monopolizării puterii de către grupul administrativ suprem , dar și
cu lipsa unității de interese și opinii în interiorul acestui grup, informației eficiente și autentice,
care ar fi semnalizat exact și expresiv grupelor guvernante starea lucrurilor din societate și sfera
economică. Toate acestea reduc la zero ime nsele și, precizăm, negativele posibilități potențiale
ale sistemului puterii totalitare de realizare a controlului și administrării societății.
În urma unui studiu, efectuat de politologul Valentin Beniuc, autorul remarcă, că procesul
de implementare a no ilor relații social -politice și economice în RSSM a avut un caracter strict
planificat și era direcționat de către CC al PC(b)U prin intermediul impuselor structuri
republicane de partid și de stat. Principiile bolșevice de implementare a socialismului, re alizat în
URSS și implementat pentru un an (iulie 1940 -iunie 1941) în RSSM, constituia modelul
universal, algoritmul politic obligatoriu. Materializarea acestui proiect necesita un număr enorm
de conducători, strict dirijați de puterea centrală.
Planurile Moscovei, la etapa restabilirii relațiilor comuniste în ținut, preconizau realizarea
unui dublu scop politico -organizational strategic: pe de o parte – reproducerea sistemului sovietic
de relații social -politice în condițiile Moldovei, pe de alta parte – integrarea treptată a RSSM în
sistemul politic, unitar al relațiilor teritorial -administrative, economice și sociale ale URSS [ 132,
p.8].
Importată, structura de partid a RSSM urma să devină nu numai un instrument de
implementare al noilor relații, dar și componentul lor principal, pivotul acestora. O astfel de
interconexiune garanta succesiunea și previzibilitatea restructurării relațiilor politice și social –
economice din regiune. Aparatul politic local, pus în funcțiune și dirijat din Centru (Moscova),
își desfășura activitatea nu numai în direcția realizării "scopului suprem", dar și a propriilor
interese, creării climatului favorabil lui.
Cu alte cuvinte, aparatul de partid instalat în RSSM trebuia să formeze în jurul său întregul
sistem al structurii de stat, să se transforme în axa acestuia. Ramificările și continuitatea lui
urmau să devină sovietele, ministerele, sindicatele, organele de partid, aparatul ideologic,
instituțiile militare și sportive etc. Aparatul de partid al RSSM, asemenea aparatelor d e partid ale
altor republici sovietice și al URSS -ului în general, trebuia să dispună, în primul rînd, de o
structură ierarhică bine organizată – de la CC până la birourile organelor primare de partid.
Biroul de partid urma să devină și a devenit, centrul de putere în instituțiile și structurile
economice de pondere, comitetul raional de partid – în raion, cel județean – în județ și așa până la
organele de putere republicane superioare ale RSSM.
În al doilea rând, într -un termen de timp limitat, el urma să -și însușească și -n limitele
raționale să -și atribuie cele mai importante funcții și toate prerogativele aparatului de stat, să

45
consolideze rolul său în toate verigile structurii sovietice din RSSM.
În al treilea rând, în fața aparatului de partid al RSS Mo ldovenești se afla o problemă
arhidificilă, dar și arhiimportantă din punctul de vedere al necesității formării structurilor
administrativ -comuniste: crearea unui sistem de control și subordonare multinivelară,
conexiunea tuturor structurilor conducerii de stat într -o rețea unică a puterii.
Primul nivel – puterea raională de partid, cu instituțiile subordonate și controlate de ea, care
în același timp erau subordonate instanțelor de partid mai superioare.
Al doilea nivel – puterea județeană de partid, care penetra atât puterea raională de partid
cât și instituțiile subordonate ei.
Al treilea nivel – puterea republicană de partid, ce se infiltra și controla toate nivelele
ierarhic dependente de ea.
Al patrulea nivel – puterea unională, centrală de partid.
Principalul exponent al acestor relații de putere, era așa -numita nomenclatură – segment
social, format de partidul comunist și constituit din activiști profesioniști de partid.
Toată nomenclatura de partid a RSSM se diviza în nomenclatura CC al PC(b)U și ce a a CC
al PC(b)M, în nomenclatura comitetelor județene de partid (până la lichidarea lor în anul 1947) și
nomenclatura comitetelor orășenești și raionale de partid. Împreună ele constituiau o rețea unică
a puterii totalitare republicane [132, p.9 -10].
Nucleul conducătorilor de partid din RSSM îl constituia nomenclatura comitetelor raionale
de partid, care a atins către anul 1950 un număr de 7.000 de persoane[133, f.1 -2]. Ea reprezenta
veriga medie a sistemului de partid, legat prin intermediul organizațiil or sale primare de
instituțiile financiar -economice, social -politice, științifice, de instruire și educație ale RSSM. Ea
constituia baza funcțională a CC al PC(b)M, din ea conducerea superioară de Partid selecta și
mobiliza noi forțe. În componența nomencl aturii comitetelor raionale de partid intrau: membrii
acestora, secretarii organizațiilor primare de partid, președinții sindicatelor de ramură din raion,
membrii aparatului comitetului raional al ULCTM (Uniunea Leninistă Comunistă a Tineretului
din Moldov a), primii trei conducători ai comitetului executiv raional, toți președinții sovietelor
sătești, primii conducători ai structurilor raionale de planificare, finanțe și comerț, directorii
întreprinderilor, șefii serviciilor raionale de comunicație și drumu ri, conducătorii unităților de
ocrotire a sănătății și asigurării sociale, șefii secțiilor raionale ale securității de stat și afacerilor
interne, procurorul raional, toți președinții colhozurilor, directorii sovhozurilor și SMT -eurilor
(Stațiilor de Mașin i și Tractoare), conducătorii structurilor de colectare, șeful secției raionale
pentru învățământ, directorii școlilor și caselor de cultură.
Componența nomenclaturii comitetelor orășenești de partid al PC(b)M era determinată de

46
prezența în cadrul ei a con ducătorilor tuturor structurilor social -politice și economice, instituțiilor
științifice și de învățământ situate în limitele orașului.
Nomenclatura republicană de partid – CC al PC(b)M îngloba cei mai importanți, din punct
de vedere al influenței politice , conducători de partid și sovietici, ai structurilor economice din
raioanele și orașele republicii, constituind la momentul completării ei 2.200 de persoane[134,
f.42]. Toată rețeaua aceasta de putere avea scopul de a controla totul, de a aduce populația RSSM
la tăcere și supunere totală.
V. Beniuc, ajunge la concluzia că, distrugerea acestei rețele de putere era practic
imposibilă. Ea putea să dispară (fără garanții de recidive) numai în rezultatul unui îndelungat
proces de putrefacție și alienare, de fo rmare a noilor structuri de putere.
Formarea sistemului ierarhic unic al puterii în RSSM a fost realizată prin direcționarea în
scurt timp a unui număr mare de cadre profesioniste de partid din regiunile răsăritene ale URSS
în Moldova, includerea lor în st ructuri concrete cu însărcinări precise, pentru realizarea unor
scopuri bine determinate.
Mobilizarea și repartizarea cadrelor de partid și ale celor din sfera administrării economice
s-a efectuat în câteva etape: prima: martie -aprilie 1944 – trimiterea în regiune a grupelor
operative, în scopul unei prelucrări ideologice preliminare a populației, pregătirea terenului
politic, pentru desemnarea în funcții a organelor puterii sovietice și de partid. În activitatea lor, ei
trebuiau să se conducă strict de dis pozițiile CC al PC(b)U și de deciziile CC al PC(b)M, în
special, de hotărîrea din 23 februarie 1944, care determina scopurile finale ale activității lor [135,
p.403] .
În regiune au fost lansate și organele administrative centrale ale CC al PC(b)M în frun te
cu N. Salagor; Sovietul Comisarilor Norodnici al RSSM cu președintele T. Constantinov;
Prezidiul Sovietului Suprem, condus de F. Brovco.
Aceste organe într -un termen limitat au reușit să organizeze în toate cele 9 raioane ale
județului Soroca întreaga piramidă a puterii sovietice și de partid, care, cu excepția sovietelor
sătești, a fost completată cu cadre aduse din regiunile de răsărit ale Uniunii Sovietice[136,
f.44].
Etapa a doua: aprilie -decembrie 1944 – se caracterizează prin compl etări intensive ale
structurilor de putere cu cadre; crearea unui mecanism administrativ de stat integru, riguros,
eficient și în același timp dur; formarea nucleului nomenclaturist al puterii.
Numai pe parcursul a trei luni (aprilie -iunie 1944) conducerea republicană a organizat
invitarea, primirea și repartizarea în structurile puterii a 1.277 de "oameni -cadre". Din rândul lor,
529 de persoane au fost repartizate în sfera activității de partid, 525 – în structurile puterii

47
sovietice, 223 – au fost direcți onate în activitatea economică și în alte domenii[136, f.37]. În
această perioada în republică mai sosesc încă 776 "cadre" – specialiști în domeniul
învățământului public (176) și ocrotirii sănătății (600) [136, f.38]. Conform altor date, către 1
iunie 194 4, pentru activitatea în aparatul de partid republican, au fost invitați 973 cadre
nomenclaturiste, dintre care 84 au fost repartizate în calitate de funcționari ai CC al PC(b)M; 90 –
în cadrul comitetului județean al PC(b)M; 799 – pentru activitate în str ucturile raionale și
orășenești de partid [137, f.47]. Către sfîrșitul aceleiași luni a anului 1944 pe adresa CC al
PC(b)U a fost înaintată o cerere semnată de către secretarul CC al PC(b)M pentru lucrul cu
cadrele Soloviov, cu rugămintea de a delega în Mo ldova încă 505 lucrători de partid. Cea mai
mare parte din ei – 359 erau invitați de a ocupa funcții de propagandiști și instructori, restul 146
oameni – pentru suplinirea funcțiilor de secretari și șefi de secții în comitetele orășenești și
raionale de pa rtid [138, f.48]. Deja la începutul lui decembrie 1944 din diferite regiuni ale
Uniunii Sovietice au fost trimiși în RSSM – 9.118 oameni [132, p.11 -13].
În scopul asigurării continue a afluxului necesar de cadre, distribuirii lor operative și bine
determi nate, la 15 martie 1945 CC al PC(b)U a decis să creeze "Biroul CC al PC(b)U pentru
Moldova".
În componența acestui birou intrau 16 oameni, inclusiv N. Salagor, N. Coval, G. Rudi ș.a.
în fruntea structurii, din momentul constituirii ei și pînă -n 1947, a fo st F.M. Butov. Mai apoi
funcția este suplinită de către V.A. Ivanov, aflat în această postură până la lichidarea biroului
(1949). După desființarea acestui organ de supraveghere politică al CC al PC(b)U a fost creat
institutul împuterniciților pentru Moldo va. Primul împuternicit al CC al PC(b)U pentru Moldova
a fost M. Turchin [139, f.46].
În cadrul Biroului CC al PC(b)U pentru Moldova funcționau 8 secții: propagandă și
agitație; organizații de partid; organizații comsomoliste și sindicale; agricolă; admini strativă;
planificare și finanțe; industrie și transport; activitate în rândurile femeilor [139, f.48].
Pe lângă obligațiunile de supraveghere și control, Biroului CC al PC(b)U pentru Moldova i
se impunea îndeplinirea, cel puțin, a două funcții strategice: 1) de a servi catalizator politic în
procesul de implementare al noilor relații, de socializare politică în rândurile populației locale; 2)
de a fi un mecanism de joncțiune între sistemul comunist al puterii unionale și sistemul puterii
din RSSM. Cadrele, preconizate pentru îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor puse în fața biroului,
erau selectate cu minuțiozitate, de regulă, conform principiului ideologic.
Erau respinși chiar și acei activiști de partid, care în virtutea circumstanțelor sau activând
clandestin din ordinul PC(b)U, au rămas în timpul războiului pe teritoriul RSSM. Însuși faptul că
ei s-au aflat pe teritoriul "inamic", aproximativ trei ani în afara câmpului de observație al CC al

48
PC(b)U și PC(b)M, se considera suficient pentru neadmiterea l or în structurile puterii [ 132,
p.14].
Dosarele personale ale membrilor PC(b)U, rămași în timpul războiului pe teritoriul
Basarabiei, erau examinate, mai întâi, de către comitetele orășenești și raionale de partid, iar mai
apoi la CC al PC(b)M. În rezultat ul acestor "verificări", către 1 august 1945 din 496 comuniști
din această categorie, în rândurile PCUS au rămas doar 33, restul au fost excluși, iar unii chiar
condamnați ca "dușmani ai poporului" [140, f.125].
Evitând neplăcerile, demonstrând docilitate partinică în fața CC al PC(b)U și, principalul,
respectând principiul "purității rândurilor", CC al PC(b)M a preferat calea "importului de cadre"
în masă (noțiune frecvent întâlnită în documentele de arhivă și subtil reflectă esența politicii de
cadre în RSSM).
Majoritatea covârșitoare a funcționarilor aparatului de partid concepea politica "importului
de cadre" ca o posibilitate de completare a structurilor de stat și de partid, exclusiv pe contul
persoanelor trimise din regiunile de Est ale URSS. Deși e ste necesar să menționăm că, această
"concepere" era completată de reacția instinctivă a aparatului birocratic la posibilitatea de a lucra
pentru sine, prin "ai săi" și pentru "ai săi" [ 132, p.15 -16].
În această ordine de idei, președintele Consiliului Com isarilor Poporului Konstantinov
mustra subalternii săi din aparatul de conducere al RSSM: "Noi simțim insuficiența de cadre de
diferite profesii. Nu ajung chiar și paznici, și dereticătoare. Dumneavoastră vă veți adresa în
curând secretarului CC PC(b)M pen tru lucru cu cadrele, în vederea aducerii și acestor categorii
de lucrători. E vorba însă despre aducerea doar a cadrelor de conducere, a funcționarilor și
specialiștilor principali. Ceilalți urmează să fie selectați din rândurile localnicilor. Este necesa r
de a-i promova, instrui și educa, trebuie să excludem calea desemnării în posturi numai din
rândurile celor trimiși din raioanele de est ale țării" [138, f.171].
Punctăm în legătură cu aceasta, că comuniștii și cei fără de partid, mobilizați pentru a luc ra
în structurile puterii RSSM, erau lipsiți de posibilitatea de a alege, fiind trimiși în regiune fără
familii și apropiați. Majoritatea lor, după cum atestă documentele de arhivă, trăiau cu speranța de
a se întoarce înapoi, la locul de trai și de muncă [ 132, p.15 -17]. Însă, la plenara a IV -a a CC al
PC(b)M (27 ianuarie 1945) secretarul doi al CC al partidului N. Salagor, în alocuțiunea sa
referitor la problema cadrelor, a spulberat toate aceste speranțe. "Avem o serie de comuniști, a
declarat el la acest for, care se consideră aflați aici temporar. Ei gândesc astfel: "Eu sunt trimis în
Moldova numai pentru perioada organizațională, iar apoi mă voi întoarce la baștină". Aceasta nu
va fi, tovarăși! Partidul nostru este unic, principiile și modalitățile repar tizării cadrelor ne sunt
cunoscute, de aceea este necesar să uitați despre întoarcerea acasă. Unde ne va trimite partidul

49
acolo și vom lucra. Comuniștii nu vor pleca din Moldova fără permisiunea CC al PC(b)U" [141,
f.394].
În scopul reținerii și încetățeni rii "cadrelor importate, CC al PC(b)M aplică influența
ideologică. Conducerea republicii la diferite ședințe, adunări, forumuri de partid permanent
accentua ideea "necesității și avantajului" activității în RSSM, predestinația mesianică a cadrelor
sosite î n Moldova. În legătură cu aceasta N. Salagor atenționa asupra necesității comportării
culte față de populația locală. "Țăranul, insista el, este retrograd, analfabet, incult, iar noi,
oamenii culți, am venit și demonstrăm uneori exemple de comportare nedem nă pentru un
comunist" [142, f.83].
Aceste raționamente sunau mult mai utilitar, fiind articulate de către președintele
Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM F. Brovco. Fără nici un fel de aluzii el declara: "Au
trecut deja trei luni (tovarășii, desigur, a u venit în diferite perioade) și e timpul să ne considerăm
moldoveni. Despre aceasta se poate vorbi pretutindeni: și -n scrisori și tovarășilor. Condițiile în
republică sunt de așa natură, încât de la noi nimeni nu pleacă. Sper că mă înțelegeți, că de la no i
e greu de plecat, nu pentru că nu vă permitem, dar pentru că condițiile sunt altele. Să luăm, de
exemplu, populația, clima – ele atrag pe cei ce pot și doresc să muncească. Însă, trebuie să
studiați limba moldovenească, pentru a cunoaște mai bine interes ele și doleanțele, părțile
vulnerabile și dispoziția populației băștinașe" [138, f.106].
Analizând situația social -politică din regiunile de Vest ale Ucrainei și Belorusiei, din
regiunea Cernăuți și din republicile baltice, secretarul CC al PC(b)M Soloviov rezuma: "Aici
situația e alta. Poporul moldovenesc a aspirat și aspiră către poporul nostru – și prin muncă, și
prin atitudine, și prin dragoste. De aceea noi nu trebuie să trecem cu vederea cazurile de lezare
ale drepturilor și intereselor acestor oameni , ci, dimpotrivă – e necesar să -i studiem, în scopul
consolidării lor în jurul nostru, antrenării în activitatea și munca dezinteresată. Cu timpul ei vor
deveni întru totul devotați cauzei partidului și puterii sovietice" [139, f.46].
În aceste afirmații e ste imposibil să nu observăm indulgența înjositoare față de moldoveni,
tonul, ce caracterizează relațiile dintre reprezentanții „civilizației” și aborigeni [ 132, p.18 -20].
Dacă la începutul implementării regimului totalitar comunist în RSSM, pentru conduce rea
din Chișinău pe primul loc era problema recrutării unui mare număr de cadre, atunci pe măsura
completării structurilor de partid și ale celor administrative, tot mai importantă devine problema
competitivității. Fapt e că, structura partidului -putere er a constituită în așa fel, încât, practic,
toate substructurile ei dispuneau de o multitudine de posibilități de a se debarasa de cadrele
neconvenabile, avansându -le în funcție sau retrogradându -le, mișcându -le pe orizontala puterii –
din sat în oraș, din r aion în regiune, din capitala republicană în Moscova și invers. Profitând de

50
aceste posibilități, organele de partid din regiunile de Est ale URSS trimiteau în RSSM, nu cele
mai competente cadre. „CC al PC(b)M abordează neserios problema selectării comuniș tilor,
repartizați la muncă în raioane, spunea unul din secretarii comitetelor executive raionale la o
conferință de partid. În raionul nostru, continua el, sosesc în cele mai dese cazuri „disciplinarii”
cu sancțiuni serioase de partid, incapabili să lucre ze în gospodăriile sătești și să consolideze
organizațiile de partid în sate și colhozuri. Ne sunt trimiși asemenea comuniști, numai pentru a se
izbăvi de ei în orașe”; „este necesar de a înainta pretenții CC al PC(b)M, propunea împuternicitul
raional al M inisterului aprovizionării Gorbunov, pentru atitudinea neserioasă față de selectarea
comuniștilor predestinați muncii în colhozuri și sate. Majoritatea comuniștilor sosiți în raionul
nostru sunt sancționați de partid”ș.a.m.d. [143, f.88]. Pe lângă toate ac estea, chiar și acele cadre,
care corespundeau standardelor moralei comuniste, disciplinei de muncă, conduitei, ușor puteau
deveni și ei infractori.
Aproape toată componența conducerii RSSM se antrenase în beții, abuzuri de putere,
furturi. Asemenea cadre constituiau permanent o sursă de incomodități pentru sistemul politic al
republicii. Ei diminuau și mai mult încrederea oamenilor în puterea sovietică, care decăzuse
simțitor în urma deportărilor populației și a colectivizării în RSSM. De aceea organele ce ntrale
de partid ale RSS Moldovenești și URSS deseori luau măsuri drastice față de unii conducători de
partid și de stat din republică, mulți dintre ei fiind excluși din rândurile partidului [ 132, p.20 -21].
Conform datelor din tabelul 3, cauzele principale ale excluderii membrilor PC(b)M din
rândurile lui erau: furturile, beția, comportamentul amoral, tăinuirea datelor biografice de
organele de partid și structurile securității de stat. Numai pentru „încălcarea legislației sovietice,
delapidări și sustrager i”, în perioada anilor 1947 -1950 din rândurile comuniștilor au fost excluși
464 de persoane, ceea ce constituia 37,4% din numărul total al acestora. Conform altor date, în
1949 și în prima jumătate a anului 1950, din partid au fost excluși 778 de persoane, iar mai mult
de 2000 de comuniști au fost sancționați de partid [97, f.14].
Acțiunile și comportamentul unora dintre aceste persoane, cum ar fi de exemplu, primul
secretar al comitetului raional de partid Soroca – Kurocikin V., secretarul doi al comitetul ui
raional de partid Lipcani – Mertveacov I.,[144, f.22] locțiitorii Comisarului poporului pentru
învățământ al RSSM, Andrus A., Gubskii P.,[145, f.28] secretarul raional de partid Dubăsari –
Șatrov, președintele comitetului executiv raional – Matiuhin ș.a . [145, f.113], erau expuse în așa
– numitele „scrisori închise”, discutate în toate organizațiile de partid ale RSSM.
Însă măsurile întreprinse nu întodeauna contribuiau la ameliorarea calității componenței
nomenclaturii de partid a RSSM. Dacă în anul 194 7, în comitetele raionale de partid Baimaclia,
Kotovsc, Brătușeni, Râbnița au fost substituiți corespunzător 35,5%, 24,1%, 24,4% și 18,9% de

51
funcționari ai aparatului, ca „compromiși” (din aceeași cauză, în același an a fost reânoită
componența președințil or de colhozuri (27,8%) și cea a președinților sovietelor sătești (24,2%))
[146, f.213], atunci în 1949 componența conducerii republicane de partid a fost reânoită cu 33%
[147, f.25], iar în 1950 cu 25% [148, f.204].
Datele expuse demonstrează elocvent exi stența divergențelor și oscilărilor în rândurile
PCM, deficiențele de implementare al sistemului politic și de partid, problemele consolidării
relațiilor de subordonare și disciplină, precum și a socializării nomenclaturii comuniste, în
limitele experiențe i acumulate de bolșevicii URSS -ului.
Au fost eliberați din funcție, excluși din partid, trași la răspundere penală și unii din
conducătorii organizațiilor economice. În 1945 din structurile administrative ale Comisariatului
industriei alimentare au fost co ncediați 105 persoane, pentru „abuz, sustragere, beție, activitate
contravențională” [96, f.272]. Pentru furturile săvârșite în sistemul cooperației de consum al
RSSM, au fost trași la răspundere penală: în 1947 – 451 de conducători, în 1948 – 530, iar în 11
luni ale anului 1949 – 607 persoane [149, f.5]. Prejudiciul cauzat de ei timp de acești ani
constituia, conform datelor organelor competente ale RSSM, 22.081.500 ruble [149, f.4].
Curba indicatoare a infracțiunilor, inclusiv a furturilor și a altor încă lcări de legi sovietice,
indică o creștere bruscă imediat după completarea tuturor structurilor de putere ale republicii și
judecând după materialele de arhivă (vezi Anexa 4), s -a menținut stabil, la un nivel înalt pe
parcursul întregii perioade de impleme ntare a regimului comunist în RSSM [132, p.21 -25].
În acest context, menționăm tendința incontestabilă a organelor corespunzătoare, de a
combate acțiunile de furt, prezente în rândurile conducerii. Însă eforturile depuse de organele de
partid și de către c ele de drept s -au dovedit a fi puțin eficiente, cauzele fiind următoarele:
1. Lichidarea instituției private, constituirea bazei proprietății de stat, trecerea proprietății
de la individ la stat. În timpul acestor procese, îndeosebi la etapa substituirii
proprietarilor, bunurile existente au devenit, ca și cum, ale nimănui, un fel de trofeu.
Aceasta le permitea, celor de la conducere, să le trateze drept o captură proprie.
Principiul „exproprierii expropriatorilor” rămânea în vigoare, chiar și în a doua etapă a
sec.XX.
2. Noile relații instituite în RSSMoldovenească, în esență, erau de distribuție. Aceasta le
permitea distribuitorilor să acționeze conform principiului „propria -mi mâină e
stăpână” – adică a lua mai mult decât permiteau legile sovietice și principii le
comuniste. Majoritatea covârșitoare a reprezentanților puterii o constituiau funcționarii
puțin remunerați. De aici și tendința inevitabilă de a compensa salariul mic prin
utilizarea situației sale de serviciu.

52
3. Lipsea principalul indice al proprietății – relațiile juridice distincte dintre proprietar și
proprietate. Furtul s -a generalizat ca fenomen. De aceea furau toți: muncitori, țărani,
cei de la conducere. Cu cât mai înalt era statutul social al membrului societății, cu atât
mai accesibile erau pentr u el bunurile materiale. De aici și tendința de a compensa
insuficiența puterii din contul abuzului împuternicirilor oficiale.
4. Stabilirea relațiilor neformale, constante între șefii diferitor ramuri de producție, grupe
corporative cu interesele lor specifice, metode specifice de a le realiza și proteja;
apariția și consolidarea raporturilor neoficiale între aceste grupe. Toate acestea
împiedicau în mod esențial descoperirea delictelor și pedepsirea lor [132, p.26].
Aceste situații au contribuit la crearea nemulțumirilor , tensiunilor și în consecință la
crearea de stări de conflict în societatea RSS Moldovenești.
Cu timpul conducerea supremă a URSS, precum și a RSSM s -a aflat în fața necesității de
reânoire permanen tă a cadrelor de la conducere. Din punct de vedere al politicii naționale
promovate, cât și din cauza dificultăților de organizare și dirijare a procesului de constituire a
structurilor de putere și aparatelor administrative ale lor, regiunile de Est nu ma i puteau servi ca
sursă principală de completare a corpului de cadre al RSS Moldovenești. Necesitatea acută de
regenerare a cadrelor republicane din contul populației locale a devenit inevitabilă. În aceasta
erau serios cointeresați, în primul rând, organe le conducerii politice ale URSS, care se pronunțau
pentru participarea populației locale în procesul de constituire a noilor relații de putere [144,
f.18].
De aceea pentru a asigura regenerarea permanentă a cadrelor în dimensiunile necesare,
pentru a crea mecanismul efectiv funcțional al succesiunii profesionale și adaptării cadrelor din
conducere la specificul Moldovei postbelice, era necesar de a aplica politica de indigenizare a
acestor cadre, ceea ce coincidea pe deplin cu așa -numita politică națională leninistă.
Pe lângă toate acestea, Moscova, posibil, evita situația când „importarea” sistematică a
cadrelor din Rusia și alte regiuni ale URSS ar putea duce la formarea unei grupări deosebite de
birocrați ruși. Aceasta ar fi avut ca consecințe, pe de o pa rte, manifestarea nemulțumirii din
partea moldovenilor, ceea ce se pare că nu era în interesul Cremlinului, pe lângă aceasta, ar fi
fost o disonanță gravă între RSSM și alte republici unionale, în care Moscova miza pe politica de
promovare a cadrelor națio nale, justificată pe deplin; pe de altă parte – instituirea unor tendințe
opoziționiste cu referință la puterea centrală, care ar fi constituit un factor mult mai periculos
într-o eventuală descompunere a puterii comuniste. În pofida „absolutismului” condu cerii
centralizate, puterea de partid și de stat în URSS rămânea întodeauna vulnerabilă în momentul
trecerii ei de la un secretar general la altul. Să ne amintim aceste momente (1953, 1964, 1982,

53
1983, 1984, 1985, 1991) și agitațiile de palat corespunzătoa re, când anturajul defunctului sau al
izolatului conducător suprem de stat căuta susținere în afara zidului Cremlinului – printre
militari, reformatori la nivel regional, republican, pentru a promova în această funcție un lider
nou, convenabil lui [ 132, p. 27-28].
Ca remarcă, menționăm că, reformarea de către Hrușciov a formelor de violență aplicate în
societate au determinat un șir de savanți, cum ar fi I. Loge, J. G. Hofe, H. G. Skilling și F.
Friftitz, să acorde atenție faptului, că în societatea sovietic ă sunt și permanent au existat tipuri de
activitate care într -o mare măsură aminteau de activitatea grupurilor de presiune din societatea
capitalistă [150, p.101].
Așadar, Moscova, fără îndoială vedea rezolvarea contradicțiilor , prin moldovenizarea
structu rilor de conducere ale RSSM. De aceea, opinia precum că Moscova nu era cointeresată în
promovarea cadrelor naționale, nu corespunde întru totul realității. Mai mult decât atât, o astfel
de abordare nu poate fi un mijloc de analiză constructivă a raporturil or dintre puterea centrală și
cea periferică, republicană.
Politica sovietică, succesul ei, se baza pe principiul de fidelitate , în raportul dintre provincii
și metropolă (Centru), prin atragerea populației autohtone în procesul politic, prin educarea
cadrelor locale în spiritul executării necondiționate, promovării lor în structurile puterii,
controlate de structurile politice și ideologice moscovite și reprezentanții acestora.
Cu toate acestea, deja primul desant de conducători și specialiști, lansat în R SSM în 1944,
de la bun început a opus rezistență energică indicațiilor de sus referitor la autohtonizarea
cadrelor. Cauzele acesteia fiind câteva: 1) a acționa t sindromul firesc al corporatismului național
– mai bine de a desemna în funcție "unul de -al nos tru" – rus, care este inteligibil și într -o oarecare
măsură previzibil, compatibil ideologic, decât "unul străin" – autohton cu o altă psihologie; 2)
nivelul sporit de analfabetism. Comparativ cu alte zone ale URSS, unde majoritatea covârșitoare
a populați ei putea să scrie, să citească, să socoată, prin urmare era predispusă pentru
receptivitatea ideologiei comuniste, în RSSM majoritatea populației, barbații până la 65%, iar
printre femei – până la 80% [142, f.74], era analfabetă; 3) bariera limbii. Limba oficială în toate
structurile comuniste era limba rusă, pe care majoritatea populației la nivelul comunicării de
afaceri nu o poseda; 4) populația locală nu știa, nu înțelegea și, parțial, nu recepționa esența și
formele noilor metode de conducere a societ ății, prin urmare nu manifesta un deosebit spirit de
activism, în vederea participării la acest proces; 5) neâncrederea manifestată de către birocrații
de limbă rusă față de cadrele locale [ 132, p.29 -30].
În legătură cu aceasta, luând cuvântul la plenara a III a CC al PC(b)M (25 -27 iunie 1944)

54
F. Brovco remarca: "Noi încercăm o mare frică față de cadrele locale. Orice colhoznic, ce a trăit
26 de ani în Uniunea Sovietică, poate fi pus la orice post responsabil. Cu cadrele locale va trebui
să lucrăm mult, vom avea mult de furcă" [138, f.108].
Și cu toate acestea, au avut loc schimbări treptate. În primul rând, cu timpul între
conducătorii ruși și funcționarii moldoveni, formați de scoala și ideologia sovietică, se stabilesc
relații de încredere reciprocă, dis pare acuitatea sindromului „al său – străin”. În al doilea rând, în
primii 6 ani s -a micșorat substanțial procentajul analfabeților, toți locuitorii RSSM au fost
cuprinși de propaganda sovitică; treptat populația republicii devenea „materialul util” pentru
construirea socialismului. În al treilea rând – moldovenii comparativ repede au însușit limba
rusă, introdusă de autorități în școli și instituții superioare de învățământ, folosită în armată, în
activitatea de producere, în comunicarea cu nomenclatura de partid. Drept urmare, începe să se
cristalizeze o nouă pătură socială în RSSM, intelectualitatea sovietică autohtonă. Prin această
politică, se urmărea totodată, depășirea unor situații conflictuale din societatea moldovenească.
Totuși, politica formării structurilor de putere, completării lor cu cadre de conducere, era
dictată și controlată de către Moscova. Admițând aducerea unui număr mare de cadre
nemoldovenești, CC al PC(b)U urmărea, în primul rând instituirea în RSSM a stereotipului
sovietic de relaț ii socialiste. Numai pe măsura instituirii acestui stereotip, prin socializarea ideii
comunismului, CC al PC(b)U, Biroul Organizatoric al PC(b)U, Biroul CC pentru Moldova
admiteau reprezentanții populației locale la putere, treptat mărind numărul lor propo rțional cu
gradul de socializare și de instruire, cu acceptarea de către ei a noului sistem de valori comuniste
și internaționaliste.
Reglementarea acestui proces era efectuată de către partidul comunist prin propriile
structuri. Calitatea de membru al par tidului semnifica un credit de încredere, posibilitatea
avansării pe scara socială. A fi membru al partidului comunist însemna șansa de a fi membru al
puterii, care, la rândul ei, permitea în perspectivă, practic, totul.
Chiar de la începutul ocupației sov ietice, numărul candidaților și membrilor partidului
comunist din rândul moldovenilor s -a aflat într -o creștere lentă, până în 1948 aproximativ cu
10% anual. Anul 1949, reprezintă în acest sens, anul de cotitură – numărul moldovenilor deveniți
candidați în membrii PC(b)U a crescut brusc, atingând în 1950, 54% din numărul total al
candidaților [144, f.108] ( vezi Anexa 5 ), însă comparând tot cu acelaș an (1950), numărul
comuniștilor moldoveni, constituia aproximativ 14% din numărul total al membrilor organiz ației
de partid a RSSM [150, f.22] ( vezi Anexa 7 ), ceea ce ne demonstrează ritmul lent și „chibzuit”
de primire a autohtonilor în rândurile membrilor PC(b)U [ 132, p.30 -31].
În acest sens, menționăm, că Biroul CC al PC(b)U pentru Moldova, ce controla întreg ul

55
proces de formare a sistemului puterii în RSSM și îndeosebi, crearea nomenclaturii de partid,
întâmpina unele dificiențe în „lupta” cu birocratismul aparatului de stat și de partid republican,
instituit, în special, din cadre „importate”. Esența și cara cterul relațiilor funcționale ale acestor
structuri generau necesitatea respingerii localnicilor, promovați în posturi de conducere,
împiedicau activ realizrea politicii de autohtonizare a cardrelor, creau premisele apariției unor
tentative de opoziție, în dreptate împotriva autorităților de la Moscova. După cea de -a IV -a
plenară a CC al PC(b)M (27 ianuarie 1945) începe procesul de indigenizare a cadrelor de
conducere, care continuă să se mențină, după cum am menționat, la același nivel scăzut până la
sfârși tul anilor 1950.
La ședința Biroului organizatoric al CC al PC(b)U (5 iunie 1950), prezidată de însăși
Malencov, fiind discutate problemele activității CC al PC(b)M, se menționa: "În situația când în
cadrul comitetelor orășenești și raionale de partid, în ministere și departamente, printre secretarii
organizației de partid a RSSM, practic, lipsesc cadrele naționale, nici nu poate fi vorba despre
legătura dintre conducere și popor" [152, f.2].
Din cele relatate, menționăm, că în procesul implementării puter ii totalitare în RSSM, se
conturează doi vectori politici, lansați într -o latentă, dar agresivă și paradoxală opoziție : pe de o
parte, puterea centrală, ce insista asupra promovării cadrelor naționale în structurile superioare
de putere, debarasării aparat ului de guvernare de cadrele "demoralizate", realizării concepției
politice naționale "leniniste"; pe de altă parte – puterea republicană, locală ce tindea să
consolideze structurile sale pe baza cadrelor de limbă rusă, adică mărind și mai mult „prăpastia”
dintre băștinașii ținuți în izolare, lipsiți de propria elită națională și noua elită republicană, – care
era întru totul străină acestui popor. Atunci, poate nimeni nu înțelegea, că în adâncul acestei
„prăpastii” se năștea conflictul sau stările de confl ict, care peste câteva decenii va zgudui această
societate dominată, parțial, la acel moment de liniștea terorii.
Anul 1953, moartea lui I. Stalin, trezește speranța miilor de basarabeni, victime ale
regimului stalinist de teroare, speranța de a fi repuși în drepturi, de a reveni la baștină. Această
speranță pare a fi realizabilă începând cu anul 1956, când are loc Congresul al XX -lea al PCUS la
care N. Hrușciov a prezentat faimosul său raport despre cultul personalității și consecințele
acestuia, care pune începutul reabilitării în masă a victimelor staliniste. Mai exact, drept urmare a
Ucazului Sovietului Suprem al URSS din 19 martie 1958, au fost anulate restrcțiile privind locul
de trai al deportaților. A u fost eliberați de supravegherea miliției câteva categorii de
"strămutați", însă, fără ca aceștia să fie reabilitați. Reabilitarea presupunea anumite obligații
juridice ale autorităților sovietice față de deportați, inclusiv retrocedarea averilor confisca te, ceea
ce explică rezerva ucazului amintit mai sus. În același timp, pentru revenirea la locurile natale era

56
nevoie și de permisiunea autorităților de la Chișinău. În perioada 1958 -1963 acestea au acordat
"undă verde" doar pentru 2033 familii [153, p.78 -79], dar n -am reușit să elucidăm numărul celor
care li s -a refuzat acest drept. Însă și cei care au reușit să se întoarcă la baștină, n -au avut parte de
mare bucurie, pentru că locurile lor erau ocupate de noii „stăpâni” veniți de la răsărit.
Mulți, însă, dintre cei deportați au murit în timpul deplasării, din cauza condițiilor
inumane de transport. Unii și -au pierdut viața în "siberii de gheață", alții nu s -au mai întors
niciodată acasă pentru că nu credeau că li se va face dreptate (în ceea ce privește re stituirea
imobilelor, a utilajului agricol etc., preferând să rămână pentru totdeauna acolo unde soarta i -a
"strămutat".
Istoricul moldovean, Valeriu Pasat, estimează numărul celor deportați din RSSM la circa 60
mii persoane [80]. Elena Postică, coordonat oarea celor patru volume a "Cărții memoriei",
estimează numărul celor care au fost condamnați din motive politice de regimul sovietic în
ansamblu, nu numai de cel stalinist, la circa 80 000 persoane [154]. Mihai Gribincea a calculat, pe
baza documentelor d e arhivă, numărul celor care au murit la 216 000 persoane. Unii autori au
considerat printre victime ale regimului comunist și zecile sau chiar sutele de mii de moldoveni care au
fost recrutați pentru muncă la șantierile industriale din alte republici unionale, mai ales din R u sia [5 7,
p .6 4 ].
Totuși, după părerea noastră, reântoarcerea deportaților la baștină, a fost de o importanță
majoră. Aceasta, în primul rând, prin faptul că conaționalii noștri s-au întors la locurile natale,
dar și prin faptul că, întoarcerea lor poate fi comparată cu explozia unei „mine cu efect
întârziat”, care atunci când a venit timpul, în calitatea lor de martori oculari, au demascat
imaginea sângeroasă și criminală a regi mului comunist de ocupație.
În acest context, analizând primul deceniu de ocupație sovietică în RSSM, putem menționa
că, în ultima instanță, politica imperială a Moscovei obține întâietatea, atât ca rezultat al
anihilării pe moment al stărilor de conflict , cât și prin atragerea lentă, dar efectivă a populației
autohtone în procesul participării la putere, totodată instruind și educând cadrele locale, în
spiritul executării necondiționate și servirii fără rezerve Centrului, reușind astfel să impună starea
de acalmie în societatea moldovenească.
2.3. Concluzii la Capitolul 2.
Cercetând geneza stărilor de conflict din societatea sovietică, am ajuns la concluzia, că
originile stărilor de conflict din societatea sovietică se regăsesc în doctrina marxist -leninist ă, în
principiile ideologice și metodele utilizate de bolșevici pe parcursul întregului proces de
instaurare a puterii sovietice în Rusia. Anume „principiilor” bolșevice li se atribuie: lichidarea
proprietății private; nimicirea burgheziei ca clasă „exploa tatoare”; lichidarea pluripartidismului

57
și a pluralismului de idei; tendința de omogenizare națională prin rusificare; distrugerea valorilor
culturale și înlocuirea lor cu pseudovalori bolșevice etc., iar ca metode de realizare a acestor
principii a servit teroarea și violența.
Anume aceste „principii” stau la baza genezei stărilor de conflict din societatea sovietică,
iar teroarea și violența ca metode de implementare a relațiilor sovietice și care au generat frica
socială, stau la baza instaurării unei acalmii în societate.
Cât privește faptul că, Uniunea Sovietică, se pretindea o societate egalitaristă lipsită de
ierarhii sociale și de conflicte sociale, s -a dovedit a fi departe de realitatea propriu -zisă. Mai mult
ca atât, datorită faptului că, nomencla tura de partid s -a transformat într -o categorie socială
separată și priviligiată, asemănătoare unei caste, dominantă, care impunea condiții societății și nu
primea condiții din partea societății, a dus la divizarea și ierarhizarea societății, în cea mai ma re
parte, între popor și nomenclatura conducătoare de partid, iar raportul dintre ele (popor și
nomenclatură) să capete tot mai mult un pronunțat caracter antagonist .
Toate aceste experimente și transformări socialiste, care inevitabil, au pus începutul
acumulării în societatea sovietică a unei „energii negative”, după 1940/44, au fost implementate
în Basarabia odată cu crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.
Din aceste motive am considerat să facem o legătură cu perioada premergătoare perio adei
noastre de cercetare, pentru că, anume, în această perioadă în timpul implementării regimului
totalitar comunist în RSS Moldovenească, înregistrăm atât stări de conflict (focare de rezistență
antisovietică) ca reacție provocată de „implementare”, cât și originile unor stări de conflict care
s-au perpetuat pe parcursul întregii perioade de existență a societății sovietice moldovenești.
Din cele menționate, considerăm că, rezultatele obținute în urma elaborării acestui capitol,
ne demonstrează destul de elocvent faptul că, conflictul în societatea sovietică, a fost prezent și
mai mult ca atât, au existat toate premisele și condițiile necesare pentru apariția și dezvoltarea lui
(conflictul), contrar ipotezelor sovietice privind soluționarea tuturor problem elor și eliminarea
conflictelor din societate.

58
3.REPUBLICA SOVIETICĂ SOCIALISTĂ MOLDOVENEASCĂ: ÎNTRE ACALMIE ȘI
CONFLICT (1953 -1985)
3.1. Politica economică și socială: factor de acalmie și mecanism de generare a
conflictului în RSSM.
Dispariția lui I. Stalin (5 martie 1953), marchează la mijlocul cronologic al celor șapte
decenii de existență a Uniunii Sovietice, o etapă decisivă, sfârșitul unei epoci, dacă nu sfârșitul
unui sistem. Moartea celui ce fusese până atunci „Ghidul suprem" d ezvăluie, așa cum scrie
Francois Furet, „paradoxul unui sistem care pretinde a fi înscris în legile dezvoltării sociale și în
care totul depinde într -o asemenea măsură de un singur om, încât o dată acest om dispărut,
sistemul a pierdut ceva care îi era ese nțial [155, p.503].
De la mijlocul anilor '50 la mijlocul anilor '80, se individualizează două perioade: un
deceniu al ieșirii din stalinism, marcat printr -o încercare iluzorie de ‚,revenire la normele
leniniste’’, două decenii de imobilism politic, în cursul cărora puterea politică, incapabilă să
impulsioneze și să mobilizeze, a lăsat să -i scape economia și societatea, astfel că, atunci când va
veni timpul reformelor (perestroika), îi va fi imposibil să le restabilească sau să le r eaducă sub
control.
Astfel, încă de la bun început, regimul totalitar bolșevic, extins în Basarabia, a luat
măsurile cele mai radicale în vederea fondării pilonilor economici, pe care avea să se sprijine
partidul comunist în activitatea sa de edificare a s ocietății sovietice.
Sistemul economic creat de Moscova în RSSM, se întemeia pe așa -numita „proprietate
socialistă asupra mijloacelor de producție”. Structurile totalitare controlau folosirea pământului,
subsolului, apelor, pădurilor, mijloacelor de produc ție în industrie, în construcții și în agricultură,
transportul și telecomunicațiile, băncile, bunurile întreprinderilor comerciale, comunale și ale
altor formațiuni economice și social -culturale. În posesia statului, de asemenea se afla
majoritatea fondul ui locativ al orașelor.
În acest subcapitol, vom urmări în linii generale felul în care s -a produs modernizarea de
tip sovietic în RSSM, în comparație cu alte republici sovietice și în ce mod situația economică a
influențat starea de spirit și mentalitatea populației din republică, făcând -o mai ascultătoare față
de regim, dar totodată vom analiza și forma în care politica economico -socială promovată în
RSSM, a contribuit la generarea conflictului în societatea sovietică moldovenească. Această
perspectivă ne -ar permite să elucidăm și unele metode „pașnice” (alături de metodele represive),
de ordin economic și social, utilizate de regim, care au ajutat într -o anumită măsură autorirățăle
comuniste de ocupație să se impună în ținut, încercând în acelaș timp să prezentăm și partea mai

59
puțin vizibilă a acestei politici, care a generat, „neobservabil” pentru o mare parte a populației de
atunci, stări de conflict în RSSM.
Ca și în celelalte teritorii anexate sau intrate sub dominație sovietică după anii 1944 -45, în
RSSM a fost lichidată instituția proprietății private și înlocuită cu cea publică sau de stat. Astfel,
libertatea în sensul occidental, clasic al cuvântului, a fost suprimată. Marx declarase proprietatea
privată drept sursă a tuturor relelor sociale și um ane, așa încât interzicerea acesteia promitea o
redresare a condiției umane [156, p.90] și anume, prin anularea proprietății private se spera că
oamenii, atât la nivelul individual, cât și colectiv, se vor ajuta reciproc în mod dezinteresat, fără a
urmări scopuri meschine sau imediate [86, p.88], ceea ce va permite garantarea unei armonii
durabile în societate, lipsită de antagonisme sociale.
Este cunoscut faptul, că politica oficială a Moscovei, s -a pronunțat de la bun început în
favoarea unui curs care a r apropia nivelul de dezvoltare al tuturor republicilor sovietice. Din
sursele oferite de I. Cașu, care sunt comparate cu estimări ale unor autori occidentali, reiese că
intenția centrului unional de a ridica economia teritoriilor anexate după cel de -al do ilea război
mondial sau în general a periferiilor neruse a fost într -o oarecare măsură justificată. Aceasta ne
dovedește și faptul că republicile baltice în 1989, au avut un nivel de dezvoltare mult peste media
unională [86, p.89].
Totuși, în timpul cercet ărilor efectuate de istoricul Igor Cașu, privind politica economică a
Centrului unional în RSSM, cercetătorul își punea următoarele întrebări: „De ce Basarabia nu a
reușit aceeași performanță ca și Estonia, Letonia sau Lituania? De ce RSS Moldovenească,
conform principalilor indici economici, era la un nivel de dezvoltare comparabil cu cel al
republicilor asiatice și ceda în cele mai multe privințe republicilor europene ale Uniunii
Sovietice? Sau există explicații care trimit mai degrabă la cultura, religi a, mentalitatea poporului,
care în ultimă instanță determină gradul lui de dezvoltare, chiar dacă se află sub acelaș regim
politic?” [86, p.89], mai ales în condițiile când analfabetismul în Basarabia, moștenit din
perioada țaristă, era încă destul de vizi bil pentru acea perioadă.
În urma investigațiilor efectuate în această direcție, I. Cașu, ajungea la concluzia: „Cu toate
strădaniile regimului de a demonstra că a promovat o politică a „șanselor egale”, republicile
menționate (republicile caucaziene, asia tice, Kazahstanul, Moldova) au rămas o periferie a marii
Uniuni în sens literar, cu tot ce comportă această noțiune. Anume, este vorba de promovarea
intereselor centrului în detrimentul intereselor particulare ale republicilor, cu excepția
republicilor bal tice și parțial a Ucrainei, Rusia – fiind republica cu economia cea mai armonioasă
din punct de vedere al sectoarelor componente, dar și al ramurilor care depindeau mai puțin de
capriciile naturii. Prin urmare, creșterea economică a majorității republicilo r a fost

60
instrumentalizată și încurajată în măsura în care suplinea necesitățile majore ale economiei
metropolei [86, p.101].” Pornind de la aceste afirmații, în continuare , vom încerca succint, să
facem o analiză a politicii economice și sociale a centru lui unional în RSSM, în decursul anilor
1953 -1985, în scopul de a evidenția aspectele și rezultatele acestei politici, dar și efectele ei
asupra societății moldovenești.
Așadar, aflăm că, începând cu anii '50, în fața industriei moldovenești au fost puse u n șir
de sarcini, care urmau să extindă potențialul industrial, pentru a crea noi capacități de prelucrare
a materiei prime agricole, pentru a ridica calitatea și cantitatea producției, pentru a spori cota
producției industriale în economia republicii. În scopul soluționării acestor probleme a fost
adoptată hotărârea Consiliului de Miniștri al RSSM din 19 februarie 1952 „Cu privire la
dezvoltarea în continuare a industriei alimentare a RSSM” [ 157, p.297 -298]. Ea prevedea
construcția, extinderea și reconstru irea a mai mult de 100 întreprinderi ale industriei alimentare,
statul alocând resurse financiare de aproximativ 1 miliard ruble [39, p.26]. Nu se cunoaște cu
exactitate dacă acest ajutor a fost rambursabil. Se pare că pentru primele cincinale (IV -VI, 194 6-
1960), când puterea economică a RSSM era destul de redusă în comparație cu cea a altor
republici sovietice în ansamblu, aceste ajutoare sunt înțelese în sens literal, de ajutoare frățești ,
adică nerambursabile. În cazul de față, politica centrului uniona l de a fixa prețurile la produsele
alimentare și nu numai, se consideră justificată , în măsura în care poate fi justificată orice
investiție de tip capitalist care presupune anumite drepturi ale investitorului în ceea ce privește
cota care îi revine din pr ofitul unei afaceri la care este parte [86, p.90].
Un pas important în direcția perfecționării structurii industriei din RSSM s -a făcut prin
consolidarea bazei ei energetice. La finele anului 1954 a fost dată în exploatare hidrocentrala de
la Dubăsari [ 157, p. 299]. Din 1968 a lucrat la capacitatea proiectată termocentrala de la
Dnestrovsk. În general, din 1960 până în 1985 volumul energiei electrice produse în republică a
crescut de la 676,7 mln kw/h până la 16.754 mln kw/h [158, p.78].
Deja, către finel e anilor '50, Moldova a început să ocupe un loc de vază în producția
unională de materiale vinicole, conserve, uleiuri vegetale, tutun. O parte din producție era livrată
altor republici, în schimbul mașinilor și utilajelor, a combustibilului, metalelor, ma terialelor de
construcții și al altor articole necesare ei [ 157, p. 300].
Însă, o altă problemă, abordată de specialiști, se referă la structura sectorului industrial și
se axează pe următoarea dilemă: în ce măsură și cum poate fi îndreptățită din punct de vedere
economic dezvoltarea altor ramuri industriale în RSSM, pe lângă ramura alimentară și cea
ușoară, două sectoare care aveau ponderea cea mai însemnată în economia moldovenească? În
acest sens, Constituția sovietică stipula că republicile unionale erau state suverane, prin urmare,

61
aveau dreptul de a -și promova propriile interese economice. Aceiași Constituție prevedea, însă,
că economia republicilor era parte componentă a unui tot întreg, numit economia sovietică [40,
p.149]. Republicile, pentru a -și pr oteja interesele, invocau dreptul la suveranitate, centrul
unional, pe de altă parte, pentru a -și promova obiectivele, care favorizau anumite regiuni sau
republici în detrimentul altora, făceau referire la articolul privitor la unitatea economiei sovietice
[86, p.90]. Cât ține de dreptul la suveranitate al republicilor unionale, atunci acesta purta un
caracter pur propagandistic, identic declarației lui I. Stalin din 1936, referitoare la dreptul real al
republicilor unionale de a ieși din componența URSS și la necesitatea asigurării , în cazul când
una din republici ar fi insistat, totuși, asupra acestui drept constituțional, a unei existențe statale
independente [ 159, p .108-109].
Această situație, încă odată demonstrează caracterul formal al Constituției sov ietice și
incapacitatea ei de -a soluționa anumite probleme, în cazul în care ele ar fi apărut în societate,
inclusiv cu potențial conflictual .
Conform dovezilor aduse de I. Cașu, în Moldova punctul de vedere al Moscovei este
exprimat de istoricul V. Țarano v, iar punctul de vedere al Chișinăului – de economistul S.
Chircă. V. Țaranov consideră că industrializarea republicilor nu duce neapărat la crearea în
fiecare dintre ele a industriei grele. După opinia aceluiași autor, „industrializarea RSSM era un
fapt împlinit încă la 1958. S. Chircă, la rândul său, a observat că dezvoltarea preferențială a
agriculturii și industriei alimentare crea handicapuri importante republicii în efortul acesteia de a
atinge un nivel de dezvoltare comparabil cu cel unional sau cu cel al unor republici în parte, mai
avansate decât media unională. Același autor argumenta că, industria alimentară era dependentă
de condițiile climaterice care putea prejudicia în orice moment sursa de materie primă –
agricultura. Prin urmare, consecințe le factorilor naturali putea afecta în mod automat și evoluția
principalilor indici de dezvoltare într -o economie în care ponderea agriculturii și industriilor
conexe era disproporționat de mare. După cum am menționat, prin prisma posibilității de
secesiun e a unei republici unionale, admisă teoretic de regimul sovietic chiar în Constituția sa,
este evident că interesele regionale aveau o anumită bază legală, cu toate acestea Moscova nu le –
a recunoscut decât formal. Argumentația lui S. Chircă accentua anumit e aspecte care înfățișau
temerea: cum ar evolua economia RSSM dacă, datorită unor vicisitudini ale timpului, v -a trebui
să se separe de acest tot întreg, numit Uniunea Sovietică? Chiar dacă nu admitea în mod expres
posibilitatea declarării independenței de stat a Moldovei, economistul moldovean ridica
probleme de fond care anticipau evenimentele desfășurate după anul 1991. El postula că era
nevoie de o politică îndreptată spre crearea unui compromis între interesele departamentale,

62
ministeriale (un eufemism folosit pentru desemnarea intereselor centrului unional) și interesele
regionale (alt eufemism desemnând interesele republicane, etnonaționale)” [86, p.91].
În RSSM, industria grea a cunoscut o dezvoltare ascendentă mai ales după 1958, când
industria cons tructoare de mașini a început să se bucure de o atenție specială [35, p.60]. Printre
cele mai mari întreprinderi, se înscriu: uzina de tractoare din Chișinău, uzina de utilaje
alimentare, asociațiile „Moldghidromaș”, „Mikroprovod”, „Plodselhozmaș”, uzinele de frigidere,
de mațini de turnat „Kirov”, „Electromaș”, „Komplektholodmaș”, „Sciotmaș”, „Electromașina”,
„Moldavizolit”, uzina metalurgică din Râbnița etc [ 157, p. 343]. Din 1964, o altă componentă a
industriei grele, electro -energetica, obține resurse și fonduri preferențiale. Această politică
economică, menită să contribuie la diversificarea sectoarelor economice ale republicii, a fost cel
puțin pentru început, destul de reușită. Astfel, după un deceniu (1958 -1969) de la încurajarea
preferențială a indus triei grele, cota parte a agriculturii în venitul național al RSSM devine mai
mică decât cea a industriei în ansamblu. Trebuie de remarcat însă, că industria alimentară și
ușoară producea în jur de 2/3 din producția industrială totală (56%±20%), ceea ce su gerează că
celelalte industrii aveau o pondere secundară [42, p.27 -28]. Industria alimentară, luată separat,
era cea mai rentabilă ramură a economiei și compensa, într -o oarecare măsură, cheltuielile
disproporționate ale agriculturi. Până în anul 1975, 43, 3% din totalul investițiilor revenea
agriculturii, în timp ce la nivel unional, acesteia îi reveneau doar 20%, dar cu toate acestea,
productivitatea agriculturii moldovenești nu era mai ridicată din acest considerent [86, p.92],
ceea ce ne face să credem c ă și în acest domeniu existau anumite probleme.
În continuare I. Cașu constată că din momentul în care industria grea atinge un anumit
nivel de dezvoltare, chiar dacă în ansamblu nu era rentabilă, economia Moldovei cunoaște un salt
important (după anul 195 8). În 1975 anul când se încheia un cincinal (1971 -1975) în care
investițiile în fondurile de producție s -au cifrat la 50% din totalul fondurilor de producție din
perioada 1947 -1975, productivitatea industriei grele a RSSM era net inferioară celei din indu stria
ușoară și cea alimentară. Drept dovadă, industriei grele (electroenergetica, construcția de mașini,
prelucrarea metalelor, industria materialelor de construcție și chimică) îi reveneau 22,9% din
producția industrială, 39,6% din numărul total de munci tori, dar peste 47% din fondurile
industriale ale RSSM. În același timp, industriei ușoare și alimentare îi reveneau 71,2%, 50,7% și
respectiv 43,6% [86, p.92]. În asemenea situații, cu suport unional, industria grea a evoluat
progresiv. Cota de producție a ramurilor industriei grele în volumul total al producției industriale
a sporit de la 17,8% în 1960 până la 42,2% în 1990, a industriei ușoare – de la 19,5% până la
22,6%, iar cota producției ramurilor alimentare, dimpotrivă, a coborât de la 59,9% până la 33,6%
[157, p. 343].

63
Așadar, este cert, faptul că, industria grea nu justifica întru totul resursele și fondurile
alocate. Aceasta într -o anumită măsură, se datorează faptului, că cea mai mare parte a materiei
prime, necesare industriei grele era importată de la distanțe mar i (cu excepția industri ei
materialelor de construcție, care folosea materie primă de proviniență preponderent locală). Însă,
o asemenea situație, făcea ca RSS Moldovenească să devenă total dependentă de centrele
industriale ale URSS, din care, în schimbul producției industriei alimentare, se importau petrol și
cărbune, fontă și oțel, mase plastice și metale neferoase, tractoare și automobile, excavatoare și
mașini agricole, mașini -unelte și utilaje industriale, obiecte de consum popular și de menire
social -culturală. În situația în care industria republicii nu se dezvolta pe o bază proprie, ci pe
materia primă importată, posibilitatea RSSM la o existență independentă devenise o ficțiune
[160, p. 441].
O încercare de înfăptuire a unor reforme economice, la niv el unional, au fost făcute la
plenara din septembrie 1965 a CC al PCUS, care a proclamat independența administrării
întreprinderilor industriale, păstrând, totuși, primatul economic și administrativ al ministerelor și
departamentelor unionale asupra întrep rinderilor. Cu toate că L. Brejnev și anturajul său au
acceptat adoptarea „Regulamentului cu privire la întreprinderea socialistă de stat” (octombrie
1965), precum și unele serii de alte documente „reformatoare”, aceeași grupare a procedat,
concomitent, la blocarea transpunerii în practică a deciziilor menționate.
În acest sens, încă în 1965, au fost remarcate divergențe dintre L. Brejnev și A. Kosâghin
asupra modalității și principiilor restructurării economiei: în timp ce președintele Consiliului de
Miniș tri evidenția necesitatea aplicării principiilor autogestiunii și a independenței economice a
întreprinderilor, secretarul general al CC al PCUS insista asupra centralizării conducerii. Acest
interregnum a durat doar până la conflictul dintre Moscova și Pr aga din august 1968, după care,
din teamă pentru contaminarea cu „virusul” liberalizării regimului comunist, în URSS a fost
revigorat și consolidat regimul autoritar de conducere [ 160, p.446].
Cu toate acestea, industria grea în RSS Moldovenească a înregis trat rezultate. În a doua
jumătate a anilor '80 ai secolului trecut, industria grea din RSSM producea anual 713,1 mii tone
de oțel, 578 mii tone de laminate, 4 mii unități de încărcătoare electrice, 3,4 mii unități agregate
electrice mari, 47,5 mii unități de motoare electrice de curent alternativ, 761,5 mii unități de
motoare electrice cu securitate antiexplozie, 957 unități de utilaje tehnologice pentru turnătorii,
103 mii unități de pompe centrifuge, 37,5 mii de unități remorci auto, 4,6 mii unități de s trunguri
pentru prelucrarea metalelor, 12,5 mii unități de tractoare, 204 mii unități de frigidere și

64
congelatoare, 235 mii unități de mașini de spălat, 138 mii unități de televizoare color etc [157,
p.350 ].
Către 1985 în RSSM funcționau 565 întreprinderi, asociații, combinate de producție cu
balanță proprie, inclusiv 62 întreprinderi ale industriei grele, 109 – ale industriei constructoare de
mașini, 88 întreprinderi ale industriei ușoare, 306 întreprinderi ale industriei alimentare.
Concomitent a crescut numărul muncitorilor și inginerilor angajați. Dacă în 1960 în economia
națională a RSSM lucrau 439 mii de muncitori și funcționari, apoi în 1985 – peste 1.619 mii,
ceea ce constituie o creștere de mai bine d e 3 ori. Numărul muncitorilor și funcționarilor, de
asemenea , a crescut în 1960 -1985, în toate tipurile de transport – cu 465%, în construcții – cu
338%. În general, numărul muncitorilor și funcționarilor a crescut în toate ramurile industriei,
dar mai mu lt era concentrată în industria constructoare de mașini, de prelucrare a metalelor și în
cea ușoară și alimentară. Muncitorii moldoveni erau relativ puțini la număr. În 1977 numai 46%
din numărul muncitorilor și funcționarilor din industria RSSM erau băști nași. Personalul
administrativ, corpul de ingineri erau alcătuite în marea lor majoritate din ruși și ucraineni [135,
p.480].
În baza datelor oferite, susținem afirmația istoricului I. Cașu precum că, dezvoltarea
industriei grele în RSS Moldovenească, era binevenită numai în limita în care ea era destinată să
acopere necesitățile interne ale republicii și nu implica aducerea masivă a cadrelor din alte
republici, în condițiile în care densitatea populației în RSSM era cea mai ridicată din URSS – în
jur de 1 25 oameni la km2 [86, p.93].
Rezultatele economice obținute în sectorul industrial, paralel cu noile realizări din
domeniul învățământului, științei, ocrotirii sănătății etc, au contribuit la schimbarea climatului
social în republică, contribuind, astfel, la ridicarea nivelului de bunăstare a populației. Multe
elemente ale acestui modernism, de fapt, erau produse firești ale revoluției tehnico -științifice din
secolul trecut. Însă, faptul că, societatea sovietică era o societate închisă și cetățenii sovietic i nu
aveau posibilitatea să cunoască realitățile economice din Occident (pentru unele comparații), dar
și sub influiența puternicii mașini propagandistice sovietice, care promova întâietatea statului
sovietic în tot și în toate, oamenii sovietici își creau impresia că, Moscova este centrul civilizației
mondiale, sau locomotiva modernismului global. În această situație erau și locuitorii Republicii
Sovietice Socialiste Moldovenești, de aceea mulți dintre moldoveni bazându -se pe „memoria
poporului” din perioa da țaristă, interbelică și stalinistă, vedeau în noile realizări, adevărate
„miracole economice”.
În acest context, redresarea economică a RSSM, nu putea să nu influențeze starea de spirit
și mentalitatea populației în favoarea regimului comunist. De aceea considerăm că, pe segmentul

65
economico -social, prin intermediul politicii economico -sociale, în comparație cu alte politici,
regimului i -a reușit să câștige o anumită simpatie din partea locuitorilor republicii, reușind astfel,
să instaureze o stare de acalmie și să distragă atenția de la alte probleme, care se acumulau în
societate.
Însă, în pofida acestor succese economice mărețe și în pofida enormelor resurse naturale de
care dispunea Uniunea Sovietică, este cunoscut faptul că, cetățenii sovietici înregi strau deficituri
la un șir de mărfuri, cum ar fi: automobile, materiale de construcții, diverse bunuri de uz casnic
și terminând, chiar, cu deficitul de cizme, înregistrat în URSS.
Grupul de istorici (V. Andrușceac, P. Boico, V. Platon, P. Șornicov, V. Țar anov ș.a.), care
fac parte din Asociația oamenilor de știință din Moldova „N. Milescu Spătaru”, consideră că
unul din indicii nivelului bunăstării populației îl constituia construcția de locuințe, pentru acest
scop între anii 1960 -1975 au fost cheltuite ci rca 1,5 mlrd. ruble, iar între anii 1976 -1985 – mai
mult de 3,5 mlrd. ruble.
De asemenea, din aceeași sursă, aflăm că în a doua jumătate a anilor 70, într -un șir de sate
din republică, 3,2% din case aveau încălzire centrală, 5,1% – apeduct, 12,1% – gaz, 16 ,1% –
încăpere pentru baie. Pe când orașele, în 1985, erau aprovizionate cu apeduct în proporție de
95%, cu canalizare – 90%, încălzire centrală – 89%, gaz – 92%, apă fierbinte – 70% [157, p.364 –
365].
Necătând la faptul că, între datele oferite pentru sat și oraș există o diferență de
aproximativ un deceniu, este cunoscută situația că aprovizionarea cu apă, gaz și canalizare a
satelor în RSS Moldovenească, a persistat ca problemă pe parcursul întregii perioade sovietice.
De aceea, dacă ținem cont de faptul că, cea mai mare parte a populației autohtone (indiferent de
naționalitate) a fost limitată în zonele rurale, pe când fluxul de populație alogenă din afara
republicii, era orientată spre zonele urbane ale republicii, atunci ușor putem compara nivelul și
condițiile de trai ale moldovenilor cu cele ale noilor veniți.
În această ordine de idei, important este de atras atenția că industrializarea, care evident,
atrage după sine și inițierea unui proces de urbanizare, în RSSM nu a fost însoțită de un proces
natural de migrare a populației de la sat spre oraș, asemănător celor din Europa de Vest sau chiar
din Rusia, ci artificial s -a înfăptuit conservarea satelor și rusificarea orașelor în urma promovării
cadrelor alogene importate (începând de la muncitor până la inginer) și prin „negrăbirea”
autorităților de a atrage populația autohtonă în sfera industrială de activitate.
În cazul RSSM, o problemă creată, a fost faptul că, pe lângă metodele de creștere naturală
a populației se adaugă și cele promovate în mod art ificial de către regimul sovietic – migrații
dirijate, privilegii acordate rușilor în obținerea spațiului locativ, în sfera educațională etc [86,

66
p.98], deci putem califica procesul de industrializare și ca un mecanism de colonizare a RSSM.
Datorită faptul ui că, colonizarea avea ca acoperire „necesitatea industrializării rapide” a
republicii, și deoarece centrele industriale erau concentrate în zonele urbane, atunci colonizarea a
fost orientată în primul rând, anume, în această direcție. În așa fel, import ul de cadre a avut loc
nu numai pe linie politică, administractivă sau culturală, ci și economică. Prin promovarea
reprezentanților alogeni în posturile cheie din republică, autoritățile sovietice își asigurau
susținerea persoanelor „devotate” ideilor soci aliste, legate prin interese economice și sociale de
politica centrului unional, și nu de interesele populației autohtone. În așa fel, ritmul înalt de
creștere a populației alogene în RSSM, în special a celei ruse, a corespuns perioadei de
dezvoltare rapid ă a industriei sovietice, cu accent pe industria grea.
De asemenea, amplasarea unităților militare pe teritoriul republicii a atras necesitatea unui
aflux de cadre calificate și de încredere, realizat prin aducerea de specialiști rusofoni, care anume
ei, când va veni timpul schimbărilor în societatea moldovenească vor prezenta una din laturile
extremiste, care va duce la escaladarea conflictului în societatea mpldovenească.
În activitatea de „industrializare rapidă” a republicii, în care ministerele au rec urs la o
„migrație departamentală” masivă, s -a ajuns, pe de o parte, la înglobarea rigidă a RSSM în
complexul militar -industrial unional, la aservirea industriei locale resurselor de materie prime ale
Rusiei și finanțării centralizate și pe de altă parte, la agravarea situației etno -demografice a
Moldovei. Ca o consecință a acestei politici, în perioada 1966 -1970 în Moldova exista un sold
migrator anual de circa 21,0 la mia de locuitori, în timp ce în Ucraina doar 9,0 la mie, în RSFSR
– 12,0, iar în Bieloru sia – 3,0 la mia de locuitori [160, p.450]. Pe când, conform datelor oferite
de Șt. Gorda, în perioada 1948 -1960, din RSSM au fost recrutați pentru a munci în alte regiuni
ale URSS, mai mult de 196 000 de persoane [161, p.35 -36]. La prima vedere ar părea o
absurditate acest „raționament economic” al unui atare „schimb” de populație, însă obiectivele,
urmărite de Moscova, erau foarte bine definite și purtau un absolut caracter antinațional.
Aducerea masivă a cadrelor crea alte probleme, mai dificile decât c ele pe care vroia să le
rezolve regimul, pregătind astfel terenul și toate condițiile necesare pentru apariția în perspectivă
a unor situații cu caracter conflictual în societatea RSS Moldovenești.
Făcând o recapitulare a aspectelor macro -economice, eviden țiem faptul că RSS
Moldovenească avea la etapa anului 1940, o economie tradițională, de tip agrar în care ponderea
industriei constituia doar 3% [ 162, p.20]. Din 1969, ponderea industriei în constituirea
produsului intern brut și a venitului național al RS SM depășește 50 la sută, așa încât se consideră
că, din acest an republica a devenit industrial -agrară, făcând un pas important spre crearea unei
economii moderne, cu tot specificul ce a caracterizat modelul sovietic de modernizare [86, p.97].

67
Conform date lor statistice, RSS Moldovenească a deținut în perioada anilor 1940 -1985
unul din cele mai ridicate ritmuri de creștere a producției industriale, comparativ cu toate
celelalte republici în ansamblu (fiind devansată numai de Lituania): de 65 ori mai mare
comparativ cu anul 1940, de 2,6 ori mai mare decât media Uniunii Sovietice raportată la aceiași
perioadă și de 2 -3 ori mai ridicat decât ritmurile creșterii producției industriale ale unor republici,
precum Rusia, Bielorusia, Georgia sau Uzbekistan și de apr oximativ 4 ori mai mare decât ritmul
Ucrainei și Azerbaijanului. ( vezi Anexa16. ) Raportat la anii 1960 și 1970, adică ritmul creșterii
în perioada 1960 -1985 și 1970 -1985, RSSM se situa pe locul IV și depășea de aproximativ 1,5
ori ritmul industrializării Uniunii Sovietice în ansamblu [ 163, p.101 ]. Dar, este demonstrat faptul
că, ritmurile industrializării, a majorării progresive a producției industriale s -a produs în cea mai
mare parte din contul industriei alimentare și ușoare, adică, indirect, prin prelu crarea produselor
de pe loc. Prin urmare, creșterea ponderii industriei în constituirea indicelui de dezvoltare al
RSSM nu însemna și crearea unei economii cu adevărat industriale, cu o structură bine
diversificată încât să creeze premise pentru satisface rea nevoilor interne și de export ale
republicii, prin extensie să -i ajute, în cazuri limită, să supravețuiască fără a recurge la importuri
masive din afară [86, p.97].
Astfel dacă, chiar, la limită, s -ar admite sinceritatea intențiilor Moscovei, consideră I.
Cașu, de a diversifica structura economică a republicilor, inclusiv a RSSM, realizarea acestei
idei, era totuși în detrimentul centrului unional, deoarece o economie republicană cu o structură
diversificată și care să acopere în mare, necesitățile ei c urente ar fi slăbit dependența ei de alte
republici, în special de Rusia. Dependența economică a unei republici față de celelalte constituia,
în ultima instanță, una din condițiile de bază ale existenței Uniunii Sovietice, în sensul, de
prevenire a tendinț elor secesioniste, prin mijloace economice [86, p.100 -101].
Asemenea strategii, au fost aplicate nu numai la nivel unional, dar și față de anumite
republici, probabil, care prezentau un grad de nesiguranță . Ca argument în favoarea acestei
afirmații, ne poa te servi cazul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. În RSSM, de
exemplu, zona din stânga Nistrului constituia aproximativ 17% din teritoriul RSSM, dar
producea în anii '80 aproximativ 40% din produsul intern brut (PIB) [164, p.19], datorită faptu lui
că ponderea industriei în regiune era mult mai ridicată decât în interiorul basarabean al RSSM.
Cu toate acestea, regiunea menționată nu se deosebea în mod esențial de restul teritoriului RSSM
din punct de vedere al bogățiilor subpământene și al condiț iilor climaterice [86, p.99]. Astfel, o
motivație a acestei situații, ar putea fi faptul că, populația din stânga Nistrului era mai sovietizată
decât cea din dreapta Nistrului și probabil, ideologii și geopoliticienii ruși conștientizau că în

68
cazul apariți ei unor situații de iredentism în republică, ar putea miza mai mult pe locuitorii din
raioanele estice ale republicii, care erau mai atașați față de regim.
Din cele arătate mai sus, ajungem la concluzia că, politica economică sovietică, nu avea ca
obiectiv numai redresarea economică și ridicarea nivelului de trai al populației, ci avea și sarcina
de a contribui la asigurarea securității și integrității teritoriale a statului sovietic, adică, inclusiv și
sistemul economic sovietic, a fost predestinat pentru a menține forțat „nezdruncinarea”
(нерушимость) Uniunii Sovietice.
Agricultura în RSS Moldovenească, ca și industria, s -a dezvoltat în deplină conformitate cu
planurile de dezvoltare socialistă a statului, lucru care se făcea în baza hotărârilor adoptate de CC
al PCUS și Consiliului de Miniștri al URSS.
Astfel, datorită planurilor dure, stabilite de stat, în anii 1954 -1958 recolta medie anuală a
grăunțoaselor în colhozuri, comparativ cu cincinalul precedent, crește cu 58,8%, iar recolta
globală – cu 62,5%. În 1958, în Moldova au fost recoltate mai mult de 123,2 mln. puduri de
grăunțoase față de 77,9 mln. puduri din 1950. Recolta de floarea soarelui, sfeclă de zahăr,
legume, în a doua jumătate a anilor 50, a sporit de 2 -2,4 ori, iar recolta poamei – cu 50%.
Numărul de capete de vite mari cornute, în anii 50, în colhpzuri a crescut mai mult decât cu 300
de mii de capete. Întreaga producție agricolă, totală, în 1960, a crescut față de 1950 cu 72%,
veniturile bănești ale colhozurilor – de 4,5 ori, fondurile lor indivizibile – cu mai mult de 11,2 ori
[157, p.324 ].
Datorită sporirii achizițiilor de stat, în 1963, Moldova producea 30,2%, din cantitatea totală
de struguri -marfă, situându -se pe primul loc în URSS la cantitatea totală colectată și 14% din
întreaga cant itate de fructe recoltate în URSS. Moldova se situase pe locul secund la cantitatea
de floarea -soarelui achiziționată de stat, pe locul trei, patru și șase, respectiv, la cantitatea de
sfeclă de zahăr, cereale și legume. În perspectivă, producția globală d e struguri urma să fie
mărită de 2,2 ori, iar producția de fructe de 3,8 ori. Până în 1970, volumul colectărilor de struguri
urma să fie mărit la circa 1 500 000 t, cel de fructe la 750 000 t etc. Acest spor enorm al
achizițiilor de stat trebuia realizat, în mare parte, pe calea intensificării exploatării solurilor
Moldovei, în special printr -o chimizare excesivă, ceea ce va aduce, ulterior grave prejudicii nu
numai productivității terenurilor agricole, ci și sănătății populației. Conform unor estimări, pri n
aplicare pe scară largă a chimizării urmau a fi obținute suplimentar planurilor de achiziție circa
550 000 t de cereale, 450 000 t de sfeclă de zahăr, 60 000 t de floarea -soarelui, 140 000 t de
legume, 350 000 t de struguri, 260 000 t de fructe, 75 000 t de cartofi, 8 400 t de tutun etc [160,
p.440 ].

69
O altă direcție de bază din evoluția agriculturii, din această perioadă, a constituit -o
mecanizarea proceselor principale de muncă. Baza materială și tehnică a gospodăriei sătești s -a
dezvoltat substanțial. În așa fel, numărul tractoarelor a crescut de la 13,5 mii în 1960 la 53,2 mii
în 1985, iar suma totală a forței de tracțiune,respectiv, de la 0,5 mln cai putere până la 3,7 mln. A
crescut și numărul combinelor de la 3,4 mii în 1960 până la 4,5 mii în 1985. De asemenea a
crescut și cantitatea îngrășămintelor minerale utilizate în agricultură – de la 18 mii tone în 1960
până la 400 mii tone în 1985.
Cu toate acestea, însă, aflăm că, conducerea sovietică încerca de fiecare dată să soluționeze
problemele fundam entale ale dezvoltării agriculturii, întocmind planuri, măsuri de ordin
organizatoric, economic, tehnico -material, politic, dar toate acestea n -au dat nici o dată rezultate
pozitive de durată. Cu fiecare cincinal criza din agricultură se aprofunda. Sistemu l totalitar n -a
fost în stare să soluționeze vreodată definitiv problemele legate de aprovizionarea populației cu
produse alimentare și industriale[135, p.481].
Din acest considerent, promovarea acestei politici în agricultura RSSM a avut un efect
dublu: pe de o parte, ea a fost pusă pe traverse moderne, industriale, lucru care a contribuit la
aplicarea mai rapidă a realizărilor revoluției tehnico -științifice, la sporirea productivității muncii
în colhozuri, la îmbunătățirea calității producției agricole, iar pe altă parte, colhozul ca
proprietate colectivă, adică a tuturor, a devenit o sursă excelentă pentru toți de aprovizionare prin
furt cu produse agro -alimenta re și nu numai. Această situație „atractivă” a antrenat o bună parte
din populația republicii în activități de acest gen, făcând -o chiar să îndrăgească regimul, ceea ce
în consecință a condus la jefuirea colhozurilor. În așa fel, sunt justificate cuvintele dintr -un
cântec popular al regretatului nostru maestru Nicolae Sulac, care zicea, „în colhoz pe dealul
mare, cine fură acela are”, ceea ce încă odată ne demonstrează, că o asemenea gestionare
economică nu putea să -i asigure acestui sistem economic o „viaț ă lungă” și mai devreme sau mai
târziu, neevitabil urma să apară ca problemă.
De aceea, după cum am mai menționat, performanțele economice de moment, care au fost
pe scurt elucidate mai sus, au dus la crearea unei stări satisfăcătoare a nivelului de trai a
populației. Aceasta, reese din considerentul, că deși RSS Moldovenească a fost unul din
principalii producători și furnizori de produse agroalimentare, populația Moldovei se evidenția
printr -un consum pe cap de locuitor mai redus cu circa 27% comparativ cu media pe URSS și cu
37% mai redus decât în RSFSR. Potrivit unor estimări de la finele anilor '80, venitul anual al
unui membru al familiei de colhoznici era cu 2% mai mic față de media unională, în timp ce în
Ucraina, bunăoară, indicele respectiv era cu 9% peste această medie, în Rusia – cu 8%, în
Bielorusia – cu 7%, Georgia – cu 6%, fără a lua în considerație cele trei republici baltice, cele

70
mai prospere. La capitolul venitul anual al unei familii de colhoznici, Moldova se situa pe
penultima poziție în cadrul imperiului [165, p.119], de asemenea, în republică se consuma mai
puțină carne, lapte, cartofi, decât în mediu în URSS [157, p.364]. Cu toate acestea, moldovenii s –
au afirmat și în această perioadă istorică, ca un popor răbdător și nepretențios .
Performanțele economice ale URSS, au fost pe larg utilizate și în scopuri propagandistice,
prin intermediul tuturor mijloacelor de informare în masă prezente la acea etapă, având ca scop
promovarea spiritului patriotic în societate. Asemenea măsuri, întrepri nse de autorități, odată cu
trecerea timpului își făceau efectul, astfel, făcându -i pe mulți locuitori din republică să creadă în
„corectitudinea” și viabilitatea sistemului sovietic. Însă și mai banal este faptul că, chiar unii din
cei care au suferit dir ect de pe urma acestui regim, au lăsat la o parte „vechile obide” acceptând
în sine „noua ordine”. Astfel, reușindu -i regimului comunist să -și creeze o „imagine grijulie” față
de popor, iar prin aceasta să se „legitimeze” în fața societății, fapt care a as igurat starea de
acalmie în societate.
Cu toate că, după ritmul creșterii producției agricole, la etapa anului 1985 (vezi Anexa17),
RSS Moldovenească se situa peste media unională (date oferite de I. Cașu), Moldova era
devansată în această privință de aproape toate republicile asiatice și caucaziene, aceasta, în
pofida faptului, că agricultura a beneficiat de peste 40% din totalul investițiilor Moldovei, în
timp ce media unională a investițiilor revenită agriculturii era de aproximativ 20% [86, p.97].
Din cele menționate mai sus, este clar: nu mergea totul bine în RSSM. “Modelul
moldovenesc” al producției agricole a început să nu mai funcționeze încă pe la sfârșitul anilor
'70. În perioada celui de -al cinsprezecilea Congres al partidului din ianuarie 198 1, se observă
probleme serioase în economie [166, p.61]. În trecut, primul -secretar, I.Bodiul, încercase să
rezolve aceste probleme prin aplicarea „experimentului moldav”2, dar și prin lansarea unor
campanii împotriva ,,sentimentelor antisovietice” și a “n aționalismului” local ( mai detaliat vom
vorbi în subcapitolul următor ), însă o dată cu înlocuirea sa de către Simion Grossu, decembrie
1980, multe dintre dificiențele economiei moldovenești au ieșit la iveală. I. Bodiul fusese ultimul
prim -secretar republi can înlocuit pe timpul lui L. Brejnev și lunga sa perioadă de aflare la
conducerea partidului ajunsese să fie asociată cu cele mai neplăcute caracteristici ale perioadei
de stagnare.

2 Inițiatorul așa -numitului „experiment moldav” a fost primul -secretar al CC al PCM, Ivan Bodiul. La conferința din
1971 de la Chișinău – prima de acest fel în întreaga Uniune Sovietică – la care au fost puse în discuție principiile
științifice de organi zare a complexelor și asociațiilor agroindustriale, I. Bodiul a pledat în favoarea creării condițiilor
practice pentru „apropierea și contopirea” celor două forme de proprietate în una singură, cea comunistă. De
asemenea aplicarea acestui „experiment”, a d us la chimizarea excesivă a solului, având ca scop majorarea volumului
de producție agricolă.

71
Consecințele ecologice ale politicii economice a PCM au fost destul de de zastruoase.
Antagonismul „agricultură -natură” s -a acutizat cel mai mult, de asemenea, în anii
„experimentului moldav”. După cum menționa scriitorul Gh. Malarciuc, în această perioadă se
crease o tendință nesănătoasă de a stoarce din fiecare palmă de pământ un profit imediat – cât
mai mare și cu orice preț – fără gândul la ziua de mâine și la generațiile următoare [ 160, p.456 ].
RSSM era cea mai dens populată dintre toate republicile sovietice, iar agricultura intensivă și
folosirea fertilizanților creau prob leme serioase de sănătate. Din cauza reziduurilor din
agricultură și a schimbărilor de temperatură generate de hidrocentrale, Nistru era atât de poluat
încât aproape ajunsese un râu mort [ 167, p.22 -23]. De asemenea, accidentul din 1986 de la
Cernobâl, deși a avut consecințe mult mai grave în Ucraina și Bielorus a lăsat urme și în RSSM
și anii care au urmat aveau să fie martorii unei creșteri îngrijorătoare a bolilor genetice și a
malformațiilor congenitale.
Chiar și sub S. Grossu, conducerea PCM, a contin uat să fie criticată de la Moscova pentru
falsificarea rezultatelor economice și corupția locală. În decembrie 1983, o hotărâre specială a
C.C. al P.C.U.S. a acuzat conducerea lui S. Grossu de inerție și o serie de alte defecte [168, p.21 –
24]. Anul următor întreaga organizație de partid din RSSM a fost din nou criticată din cauza
proastei organizări în agricultură, la plenara Comitetului Central al P.C.U.S. din octombrie. Alte
rapoarte în presa unională la începutul anilor´80 ofereau imaginea unei Moldove î n care corupția
predomina, condusă de o elită de partid plină de rămășițe ale erei “bodiulismului”. Deși existau
dovezi clare de corupție în republică, organele responsabile cu aplicarea legii nu făceau nimic
pentru investigarea abuzurilor [169, p.3]. Asem enea situații produceau serioase eroziuni în
interiorul economiei moldovenești.
Problemele de ordin economic, cu care s -a confruntat RSS Moldovenească, reprezintă, în
primul rând un eșec al sistemului sovietic de gestiune a economiei și, în particular a ag riculturii.
Nefiind în stare să -și organizeze agricultura, Uniunea Sovietică a devenit, începând cu anul
1972, un importator masiv de ceriale, cumpărând 10% din recolta mondială sau o jumătate din
recolta europeană la grâu. Dacă, în 1964, volumul importulu i a crescut cu 1,4 miliarde de ruble,
la mijlocul anilor '70 – cu 6 miliarde, la începutul anilor '80 acesta ajunsese la 15 miliarde de
ruble. În consecință, la mijlocul anilor '80 se importa fiecare al treilea kilogram din uleiul vegetal
consumat în URSS, fiecare al zecelea kilogram din carnea oferită populației, fiecare al cincilea
kilogram de grăsime animală, fiecare a cincea conservă din fructe și legume. Chiar fructele
uscate erau importate în proporție de 60% din consumul lor total [ 160, p.456 ], o ase menea
situație persista în întreaga economie sovietică, nu numai în agricultură.

72
Din cele prezentate, constatăm, că anumite stări de conflict care au apărut în societatea
moldovenească, în perioada 1953 -1985, își au originea în politica economică a centru lui unional
față de RSS Moldovenească. Anume, această politică a diversificat în mare măsură structura
etnică dintre sat și oraș, creând o acută stare conflictuală . Pentru că atunci, când va veni timpul
luptei pentru renaștere națională, „linia de front” s ă fie trasată între satele naționale românești și
orașele rusificate în urma industrializării de tip rusesc.
Uniunea Sovietică, erodată treptat, dar constant, de numeroase conflicte – etnice, politice,
culturale, demografice, sociale și de altă natură – se afla la mijlocul anilor '80 în situația unui
„butoi cu pulbere”, gata să explodeze în orice moment [160, p.457]. Această situație a servit
drept catalizator pentru mișcarea reformistă cauzată de ,,perestroika”.
3.2. Politica etnolingvistică și culturală î n RSS Moldovenească și amplificarea stărilor
de conflict.
Aspecte ale politicii etnolingvistice și culturale în RSSM, într -un mod destul de vast, se
regăsesc astăzi în istoriografia contemporană moldovenească. În acest sens, pot fi menționați așa
cercetători, care s -au referit direct sau indirect la această problemă, ca: Gheorghe Negru, Elena
Postică, Vladimir Beșleagă, Igor Cașu, Ludmila Tihonov ș.a.
Noi, însă, ne -am propus ca scop să cercetăm și să analizăm această problemă din alt punct
de veder e, prin prizma teoriei conflictului , care ne va ajuta să depistăm existența anumitor
antagonisme sau stări de conflict , în perioada în care acalmia domnea asupra societății RSS
Moldovenești, iar ideologii sovietici negau existența antagonismului în societa tea sovietică.
În acest context, odată cu moartea lui I. Stalin și accederea lui N. Hrușciov în funcția de
secretar general al PCUS s -a înregistrat o destindere a politicii regimului sovietic, atât în plan
internațional, cât și intern. În cuvântarea sa de la Congresul al XX -lea al PCUS despre cultul lui
I. Stalin și consecințele acestuia (24 -25 februarie 1956), noul lider sovietic se desolidariza,
printre altele și de metodele violente aplicate de precedesorul său față de naționalitățile sovietice
[170, p.3 91]. Erau reabilitate, în totalitate sau parțial, popoare deportate în masă și se anunța o
politică de descentralizare economică, administrativă și culturală. Șovinismul velikorus,
promovat și susținut deschis de I. Stalin în special după 1945, era declara t ca venind în
contradicție cu internaționalismul proletar, cu alte cuvinte periclita coeziunea poarelor Uniunii
Sovietice. Ucrainenii, mai apoi și bielorușii, au fost promovați la rangul de popoare lidere ale
URSS, pe lângă cel rus. Se invoca, implicit f aptul că vitalitatea statului sovietic depindea în mare
măsură de unitatea celor trei națiuni slave. Cu toate acestea, atât ucrainenii cât și bielorușii, de
asemenea, au suferit enorm, din urma politicii de rusificare și deznaționalizare, promovată la
nivel unional [62, p.113 -115].

73
Pentru RSS Moldovenească, destinderea hrușciovistă a însemnat, într -o primă fază,
încurajarea promovării cadrelor locale, care și așa erau deficitare după lichidarea intelectualității
locale, speranța că vor fi restabilite și red eschise locașurile sfinte, care în mare parte au fost
distruse în perioada stalinistă [ 84, p.91], cât și reabilitarea parțială a unor personalități marcante
ale literaturii și culturii românești, considerați a fi „reprezentanți ai națiunii burgheze
moldove nești”, evoluată între timp la statutul de „națiune socialistă moldovenească” [171].
Printre scriitorii de seamă reabilitați menționăm pe Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion
Creangă, B.P.Hașdeu, Mihail Cogălniceanu, Alexei Mateevici, Zamfir Arbore Rall i, Costachi
Conachi, Dimitrie Cantemir, Constantin Stamati, Constantin Neggruzzi, Alecu Russo, Alexandru
Donici, Nicolae Milescu Spătaru, Grigore Ureche, Miron Costin etc [64, p.77]. Personalitățile
din secolul al XIX -lea care s -au născut sau au trăit în d reapta Prutului – Eminescu, Creangă,
Cogălniceanu, Negruzzi, Hașdeu – au fost recunoscuți ca aparținând, în același timp și națiunii
române și „națiunii moldovenești”. Din alt punct de vedere, în favoarea reabilitării scriitorilor, s –
au invocat caracterul progresist al pozițiilor lor, a lui Mihai Eminescu în „Împărat și proletar”,
Ion Creangă în „Moș Ion Roată și unirea”, amintindu -se de atitudinea ultimului împotriva
bisericii etc [172, f.6 -8].
„Dezghețul hrusciovist” a încurajat intelectualitatea moldove nească, care aștepta și credea
în așa numitul „moment al adevărului”, să înainteze o serie de revendicări, menite să faciliteze
perpetuarea culturii și a valorilor naționale. Și în primul rând, cele mai arzătoare probleme în
acest sens, țineau de politica de rusificare și demascarea moldovenismului stalinist , care
deveniseră principalii catalizatori ai amplificării stărilor de conflict în societatea RSS
Moldovenești. De aceea, un eveniment important din această perspectivă, a avut loc în octombrie
1955, la Chișinău, când s -a desfășurat Congresul lingviștilor sovietici, în cadrul căreia s -a
declarat că nu există argumente suficiente pentru a susține că „limba moldovenească” ar fi
diferită de cea română. În cadrul aceluiași congres, a fost adoptată o rezoluție susținută de peste
700 academicieni, profesori și studenți, prin care se propunea deschiderea unei librării de carte
românească în capitala RSSM (librăria „Drujba” în perioada sovietică). În anul următor, după
Congresul Internațional al lingviștilor (Flor ența), la care italianul C. Tagliavini afirma că unica
diferență dintre „limba moldovenească” și română era alfabetul chirilic, doi filologi sovietici din
Moscova, K. Budagov și S. Bernstein, au înaintat Comitetului Central al PCM o scrisoare în
care argu mentau că limba vorbită pe teritoriul Moldovei Sovietice, era parte integrantă a limbii
naționale românești, invocând și afirmația lui C. Tagliavini. Scrisoarea a fost prezentată numai
lucrătorilor Institutului de Istorie, Limbă și Literatură al Academiei de Științe din RSSM,
publicarea acesteia fiind strict interzisă [86, p.54].

74
De asemenea, în perioada dată, când intelectualii încercau să revendice drepturi de ordin
național, o mare parte din populație își exprimau atitudinea negativă față de politica
antireligioasă promovată de regimul comunist. În 1955 au fost făcute 151 de demersuri pentru
redeschiderea bisericilor, majoritatea lor absolută au fost însă respinse de către oficialități sub
diferite pretexte. Oamenii cereau ca slujbele religioase să se pet reacă în limba română, astfel la 6
august 1956 chișinăuianul Olaru, în numele unui număr mare de cetățeni în etate, adresează o
scrisoare lui Karpov, președintele Consiliului pentru Problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe
lângă Consiliul de Miniștri al UR SS și Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Autorul întreba
într-un mod diplomatic, dar și critic: „Oare nu se găsesc la noi în Moldova oameni care să
cunoască nu numai limba de stat – limba rusă – , dar și limba moldovenească, oameni inteligenți
cu studi i și care cu permisiunea d -voastră să ne dirijeze viața religioasă”? Răspunsul primit a fost
următorul: „problema cunoașterii limbii moldovenești de către episcopul Nectarie nu ține de
competența organelor sovietice, ci este o problemă de ordin intern a bi sericii” [ 84, p.92 -93].
Mai mult ca atât, în pofida protestelor venite din societate, Congresul XXII al PCUS, care
și-a ținut lucrările la 17 octombrie 1961 la Moscova, a hotărât „organizarea unui sistem
armonios, bine chibzuit de educație științifico -ateistă, care să cuprindă toate păturile și grupurile
sociale, stăvilind astfel răspândirea concepțiilor religioase, îndeosebi printre copii și adulți” [174,
p.420 -421].
În așa fel, în perioada „dezghețului hrușciovist” își fac apariția la „suprafață” stăril e de
conflict existente în societatea RSS Moldovenești, care aveau la bază, îndeosebi revendicări de
ordin național și cultural. Impactul asupra societății din RSSM a acestor evenimente a rămas,
însă, din punct de vedere politic, foarte redus. Atât timp cât mijloacele de informare în masă erau
controlate de partid, atât revendicările populare, cât și discutarea problemelor academice care
aveau loc într -un cadru restrâns de specialiști ușor controlabili, nu prezenta nici un pericol pentru
regim.
Cu toate acestea, perioada anilor 1955 -1960 a avut o importanță deosebită pentru păstrarea
identității naționale a românilor din RSSM. Aceast a se datorează faptului, că anume în această
perioadă, datorită unor abordări publice, din partea lingviștilor, în presa de specialitate, s -a reușit
convingerea factorilor de decizie că era imperios necesar să se renunțe la unele norme ale „limbii
moldoven ești” impuse în perioada stalinistă [174, p.81; 175, p.125]. Era vorba atât de norme
ortografice, cât și de norme gramaticale, precum și de unele norme fonetice, introduse în
manualele școlare, presă etc. Ca urmare a unei rezoluții din 1946 care prevedea o biectivul de „a
elabora la nivel științific normele gramaticale ale limbii moldovenești contemporane ca limbă
aparte printre alte limbi romanice [176, p.282]. În 1957 apăreau la Chișinău, „Normele

75
ortografice și de punctuație ale limbii moldovenești” care anulau normele lingvistice din primii
ani postbelici. În linii majore, noile norme ale „limbii moldovenești” coincideau cu normele
limbii române. În aceeași perioadă sunt publicate „operele alese” ale unor clasici ai literaturii
române: Vasile Alexandri,3 Alexandru Donici,4 Mihail Eminescu,5 Constantin Negruzzi,6 Alecu
Russo,7 ș.a. Uneori s -a intervenit în textele originalelor, după cum menționează istoricul
Gheorghe Negru, autorul unei detaliate lucrări privind politica etno -lingvistică în RSSM. În locul
unor cuvinte care erau considerate mai puțin familiare publicului moldovean s -au introdus altele,
regionalisme, arhaisme etc.; alteori s -a acceptat pur și simplu textul integral după edițiile
publicate deja în România. Pe de altă parte, s -a operat o selecți e riguroasă a scriitorilor clasicilor
literaturii române în sensul eliminării unor opere considerate ostile realităților socialiste și
sovietice. Cuvântul „român” a fost exclus din scrierile clasicilor [88, p.44].
În 1958, R. Udler, publică un studiu în ca re demonstrează „că nici unul dintre graiurile
întâlnite pe teritoriul RSSM și raioanele limitrofe ale Ucrainei nu sunt de sine stătătoare,
formând un tot întreg cu graiurile de dincolo de Prut, fiind împreună cu alte graiuri ale limbii
române, parte compo nentă a masivului lingvistic daco -roman”. Apreciind drept greșite și
neștiințifice procedeele după care I. Ceban și alți lingviști determinau răspândirea unor graiuri
sau grupuri de graiuri, conform granițelor administrative de atunci, în temeiul a două sa u trei
trăsături fonetice, R. Udler conchide că „nici un grup de graiuri de pe teritoriul RSSM, nici chiar
grupul din raioanele centrale, nu poate fi privit drept bază dialectică a limbii moldovenești
contemporane” [ 88, p.47 -48].
Conferința romaniștilor, c are s -a desfășurat la Chișinău, în perioada 19 -21 iunie 1961, de
asemenea, scotea în evidență artificialismul „limbii moldovenești”. Filologul moldovean, Ion
Vasilenco, venea cu propunerea de a se introduce în rezoluția conferinței chestiunea „unității
limbii moldovenești și române”, la care R. Budagov, care prezida conferința, a răspuns că
”această chestiune doar a fost atinsă, dar nu s -a discutat. Nu e în competența noastră să rezolvăm
o problemă atât de acută. E o chestiune prea responsabilă și ar fi nes erios s -o rezolvăm acum.”
La aceeași conferință, din1961, romanistul rus D. Mihalci le provoca autorităților din RSS
Moldovenească noi neplăceri , declarând că preferă să adere la lingviștii burghezi de peste hotare
care nu recunosc existența de sinestătăt oare a unei „limbi moldovenești”.

3 Vasile Alexandri. Opere alese. Chișinău: Editura de Stat a Moldovei, 1954.
4 Alexandru Donici. Lucrări alese. Chișinău: Școala Sovietică, 1952.
5 Mihail Eminesc u. Poezii. Chișinău: Școala Sovietică, 1954.
6 Constantin Negruzzi: Opere alese. Chișinău: Editura de Stat a Moldovei, 1953.
7 Alecu Russo. Opere alese. Chișinău: Editura de Stat a Moldovei, 1955.

76
Pentru prima dată la acea conferință s -a pus și problema alfabetului latin (I. Vasilenco și A.
Iuraș). Grafia slavă, menționa A. Iuraș, camuflează dezvoltarea istorică a limbii moldovenești, s –
a cerut concursul romaniștilor din URSS în discutarea acestei probleme, interzise în RSSM [88,
p.43-44].
De aceea, considerăm că un rol important la înlocuirea definitivă a „limbii moldovenești”,
inventată la Tiraspol și impusă de armata sovietică și N.K.V.D., cu limba română folosită până la
ocupația sovietică, doar în baza alfabetului rusesc, i -a revenit intelectualității sovietice
moldovenești din anii' 50 -60, care a profitat de destinderea hrușciovistă și au scos la iveală
probleme interzise până atunci, care influențau starea de spirit și amplificau stările de conflict
din societatea sovietică moldovenească.
De aceea reabilitările culturale din deceniul al șaselea au însemnat o lovitură de grație dată
„specialiștilor” transnis treni, în special lui I. Ceban, I. Cannă ș.a., persoane care încercau să
impună limba vorbită în regiunea din care proveneau drept normă literară pentru „limba
moldovenească”. S -a recunoscut indirect faptul că „limba moldovenească” era identică cu cea
româ nă, în așa fel încât studenții de la sfârșitul anilor '50 -începutul anilor '60 vor fi printre
principalii inițiatori ai revendicării de revenire la grafia latină din 1965 și 1988 – 1989.
În paralel cu evenimentele menționate mai sus și care au schimbat ra dical situația existentă
anterior, în anii '50 a avut loc și întărirea statutului limbii ruse în republicile unionale, inclusiv în
RSSM. Încă din anul 1948, printr -un ordin al Ministerului Învățământului Superior al URSS din
11 septembrie se introducea înv ățarea obligatorie a limbii ruse în Universitățile din republicile
unionale. La 19 noiembrie 1954, același minister adoptă o hotărâre în care reiterează prevederile
deciziei din 1948. De data aceasta se stipula deschis obligativitatea studenților din repub licile
unionale de -a studia limba rusă în locul limbilor străine [176, p.278]. Hotărârea menționată era,
probabil, și o urmare a renunțării oficiale la teoria lingvistică a lui N. Marr care stipula că toate
limbile vor dispare după instaurarea mondială a c omunismului, inclusiv limba rusă. Însuși I.
Stalin, în 1950, a denunțat în mod public teoria lui N. Marr [177, p.64 -69], tocmai din motivul că
dictatorul sovietic nu era de acord cu prezumția dispariției limbii ruse și dorea ca aceasta să
devină limba inte rnațională prin excelență a comunismului, așa cum limbile latină, franceză sau
engleză au avut preeminență în alte perioade istorice.
După o perioadă de destindere a regimului sovietic, inclusiv privitor la politica culturală
față de naționalități, la sfâ rșitul anilor '50, datorită acutizării unor stări de conflict în interiorul
lagărului socialist (revoluția maghiară, mișcările muncitorilor polonezi ș.a.), cât și datorită
politicii de accelerare a ritmului de construcție a comunismului, l -au determinat p e N. Hrusciov
să reabiliteze lozinca apropierii rapide a naționalităților. Noua lege a învățământului sovietic,

77
adoptată în 1959, constituie una din măsurile cele mai elocvente în acest sens. Datorită faptului,
că legea nu stipula obligativitatea elevilor din școlile ruse de a învăța limba republicii în care
trăiau. Limba rusă la rândul ei, rămânea un obiect obligatoriu în școlile naționale [ 86, p.56 -57].
În așa fel, Hrușciov, revine din nou la vechile concepte staliniste privind „soluționarea”
problemelor naționale și „depășirea” situațiilor de criză din societatea sovietică.
În acest context, limba băștinașilor, a continuat să fie strâmtorată în propriile lor sate. Când
la Conferința științifică din 17 -20 octombrie 1955 cu participarea unor lingviști din afara RSSM,
V. Comarnițchi a pus problema folosirii „limbii moldovenești” în corespondența Ministerului
Învățământului cu școlile moldovenești, reprezentatul C.C. al P.C.M. Chiril Ilașenco, a răspuns
că problema e legitimă , dar că rezolvarea ei la acea oră , fără a se ține seama de condiții, spațiu și
timp, ar fi însemnat o deviere naționalistă . În opinia reprezentatului C.C. al P.C.M., nu existau
încă premisele necesare pentru a se utiliza “limba moldovenească” în sfera administrării și
producției [98, f.130 -198].
În 1961, Congresul al XXII -lea al PCUS, a adoptat, însă, un nou program al Partidului,
acesta constituia manifestul construirii comunismului, preconizat a se fi încheiat la începutul
anilor '80. Se stipula că deosebirile naționale vor dispărea după cele de clasă și victoria mondială
a comunismului [178, p.1 -3]. Dacă documentul în sine era oarecum echivoc cu privire la
rezolvarea problemei naționale , ideologii partidului au precizat în anii următori că, scopul final
era “ștergerea deosebirilor na ționale și convergența națiunilor într -o familie frățească cu o
singură limbă”. Același lucru îl afirma N. Hrușciov în cadrul unei întâlniri cu studenții de la
Universitatea din Minsk. Conducătorul sovietic considera că “cu cât mai repede vom vorbi toți în
limba rusă, cu atât mai repede va fi construit comunismul” [176, p.278].
Și totuși, dacă se părea că contradicțiile lingvistice, din RSSM, evoluau lent, dar în direcția
soluționării lor, după înlăturarea lui N. Hrușciov de la putere (1964), atitudinea au torităților față
de problemele de ordin național devin și mai dure, condamnându -i, în deosebi, pe oamenii de
știință la tăcere . După ce în octombrie 1965, la congresul al III -lea al Uniunii Scriitorilor din
Moldova, s -a vorbit despre necesitatea revenirii la alfabetul latin (problema a fost abordată de
matematicianul Osmotescu, în calitate de “ cititor ” fiind apoi susținut de M. Cimpoi și I. Druță)
[179, p.85], autoritățile au luat un șir de măsuri drastice împotriva manifestărilor naționaliste .
La 13 decem brie 1965 a fost convocată o ședință a Biroului C.C. al P.C.M. la care au fost
dezaprobate tendințele naționaliste , manifestate la Congres în cuvântările scriitorilor A. Busuioc,
Gh. Malarciuc, I. Druță, M. Cimpoi și alte stări de spirit nesănătoase . S-au adoptat măsuri
educative în spiritul internaționalismului , ceea ce a însemnat intensificarea campaniei
antinaționale. Starea de lucru evoluează spre tot mai rău, așa încât lingviștii nu -și mai permiteau

78
să repete nici ce spuseseră anterior. Orice aluzie sa u îndoială privind caracterul de sine stătător
al “limbii moldovenești” era pedepsită cu severitate de autorități ca drept manifestare
naționalistă . În atribuțiile secției locale ale KGB –ului intra și vegherea asupra independenței
limbii moldovenești , adic ă urmărirea persoanelor care puteau să aducă prejudicii acestei idei.
Așa cum constată istoricul Gh. Negru: „lupta cu limba română devenise o obsesie pentru
vigilenții regimului (dar și un mijloc de a -și face capital politic)” [88, p. 48]. E. Postovoi sec retar
al C.C. al P.C.M., apoi ministru al învățământului public, ataca în cadrul adunării activului de
partid din 19 aprilie 1961 revista “Cultura” pentru faptul că duce o linie deosebită în problemele
limbii . „Limba acestui ziar a devenit mai românească d ecât în România de azi. Trebuie să spun
că multe publicații sunt mărturie că activitatea ziarelor este puțin controlată de organele
respective” [180, p.109].
De asemenea Gh. Negru remarcă faptul că, în atitudinea oficialităților chișinăuene față de
românis m s-au făcut resimțite și relațiile dintre București și Moscova. Prietenia dintre P.C.R. și
P.C.U.S., care a durat până la începutul anilor '60, a domolit întrucâtva manifestările
antiromânești ale liderilor P.C.M., înclinația lor “naturală” de a privi cu dușmănie peste Prut. De
exemplu, atitudinea de simpatie față de M. Sadoveanu din partea Moscovei (acordarea premiului
Lenin, publicarea unor opere), sileau Chișinăul să facă unele gesturi de complezență la adresa
acestui scriitor, editându -l chiar…în “mold ovenește”. Se cerea o anumită condescendență față de
frățescul popor român care construia socialismul . De aceea, n -au putut fi oprite unele schimbări
culturale între RSSM și România (turnee teatrale, spectacole de muzică populară, editarea la
București a u nor scriitori sovietici basarabeni – E. Bucov, A. Lupan, ș.a., expoziții de carte). Se
mai organizau și vizite reciproce de prietenie în componență diversă (bineânțeles, toate sub
stricta supraveghere a vigilențelor organe).
În continuare autorul susține că, după venirea lui N. Ceaușescu la cârma Partidului
Comunist Român, relațiile dintre București și Moscova încep să se răcească tot mai mult.
Încercarea lui Ceaușescu de a se conduce de propriile interese în politica externă, menținând
legături de prieten ie cu China și relații diplomatice cu Israelul, după războiul din 1967, nu putea
să placă liderilor sovietici. Refuzul de a se alătura Armatei Sovietice în ocuparea Cehoslovaciei
în vara anului 1968, cum au făcut -o celelalte țări membre ale Pactului de la Varșovia, protestele
lui Ceaușescu împotriva acestei intervenții au plasat definitiv România în rândul neprietenilor
URSS. Astfel, cu permisiunea Moscovei, autoritățile comuniste de la Chișinău, încep din nou, o
amplă campanie propagandistică antiromăneas că. Schimburile de valori culturale au fost cu
încetul stopate, ultimele turnee de peste Prut, având loc în 1970, și anume ultimul concert din
Chișinău al formației de muzică ușoară “Mondial” din vara acelui an, la care, după spusele unor

79
martori oculari, s-au strigat lozinci proromânești și antirusești, care au întărit și mai mult
autoritățile în deciziile lor antiromânești [88, p.49].
În general, anii '70 – începutul deceniului următor, în special constituie o perioadă de
stagnare , inclusiv în domeniul re lațiilor naționale și a politicii etnoculturale a Centrului unional
în republicile sovietice. Noul conducător al Uniunii Sovietice, Leonid Brejnev, la Congresul al
XXIV -lea al PCUS din 1971, a declarat că în URSS s -a creat o nouă comunitate socială și
internațională – poporul sovietic și că problema națională a fost rezolvată definitiv [62, p.172 –
173]. Aceasta înseamna, implicit, că fuziunea naționalităților a devenit un fapt împlinit, ceea ce
era evident, ireal. Ca rezultat, naționalitățile neruse au fost sensibilizate de anunțul anticipat al
dispariției lor subite și L. Brejnev a trebuit în anul următor să -și modereze discursul în această
privință [62, p.183 -184]. Reacția negativă din partea națiunilor a stârnit tensiuni în societate,
inclusiv în RSSM, cu atât mai mult cu cât L. Brejnev a fost primul conducător sovietic care a
încercat deschis, pe la mijlocul anilor '70, să dea un nou conținut noțiunii de popor sovietic ,
adăugându -i și o dimensiune etnică, ceea ce nu făcuse în mod deschis, nici un conducăto r al
Uniunii Sovietice de până atunci [86, p.60].
Conducerea sovietică a considerat de cuviință să creadă că eliminarea conflictelor
interetnice poate fi înfăptuită prin accelerarea procesului de fuziune a naționalităților, a lichidării
diferențelor etnice – adică, problema națională va dispărea în Uniunea Sovietică atunci când vor
dispărea naționalitățile și va exista doar o singură națiune [86, p.61]. În acest scop, la sfârșitul
anilor '60 -începutul anilor '70, criteriul de reprezentare proporțională a na ționalităților în politica
de cadre a fost abandonat. Moscova a decis ca principalul criteriu în selectarea cadrelor să fie cel
profesional și nu cel etnic (proporțional cu cota revenită fiecărei naționalități în parte) [181, p.50 –
51]. Chiar dacă se admite că măsura a avut justificare economică, pragmatică, într -un stat
multinațional precum Uniunea Sovietică, acest act a căpătat un accentuat caracter politic și
conflictual sub aspect național, ce dezavantaja minoritățile, pe cei care nu cunoșteau limba rusă
ca limbă maternă și erau din start dezavantajați când era vorba de continuarea studiilor
superioare. Aceștea au văzut în noua politică o descriminare și o promovare deschisă a
șovinismului velicorus. Iarăși, intenționat sau nu, regimul a afișat o atitudin e imprudentă față de
ne-ruși [86, p.61], prin utilizarea unor mijloace cu caracter discriminator, care creau situații de
tensiune în societate. Rezultatele au fost în contradicție cu intențiile politicii naționale a PCUS –
naționalitățile s -au simțit ameni nțate de marginalizarea progresivă din sectoarele vitale ale
societății sovietice, mai ales la nivelul republicilor, care constituiau, din punct de vedere juridic,
după Constituția sovietică, state naționale ale naționalității majoritare sau titulare, gara ntul
păstrării lor ca entități aparte [86, p.61]. Din acest motiv, această politică a avut un efect invers,

80
contribuind, astfel, la sporirea conștiinței identitare a naționalităților [186, p.207 -226]. Cu alte
cuvinte, tendințele de uniformizare sau omogeni zare din societatea sovietică, au stârnit reacții de
tensiune și nemulțumire și au contribuit, acolo unde nu era încă prea târziu, la accentuarea
sentimentului de solidaritate a membrelor comunităților care aveau o memorie națională
colectivă, un trecut și o limbă comună [86, p.61].
Centrul ideologic al rezistenței etnice împotriva rusificării, susține Gh. Negru, a fost
Uniunea Scriitorilor din RSSM. Se consideră că, statutul ei de organizație de creație, ca parte
componentă a Uniunii Scriitorilor din URSS., subordonată în plan administrativ conducerii din
Moscova, o făcea mai puțin vulnerabilă în fața autorităților locale. Publicațiile, cenaclurile
literare organizate de scriitori, desele întâlniri cu cititorii, le dădea posibilitatea să -și expună
punctul de vedere asupra realității, să inițieze discuții în problem a limbii, a patriotismului. Cu
toate că, lucrul acesta putea fi făcut numai de pe poziția oficială a moldovenismului , totuși,
folosindu -se un limbaj esopic , se reușea a transmite ascultătorilor și cititorilor esența mesajului:
dragostea de limba maternă și neamul căruia îi aparții, chemarea la demnitate și rezistență. Nu
există poet în Republica Moldova care să nu dedicat la acea vreme măcar un poem graiului
mamei sau graiului strămoșesc , graiului moldovenesc , limbii noastre , limbii moldovenești etc
[88, p. 95-96].
În condițiile în care naționalismul cultural se intensifica, fapt ce genera stări de conflict în
societate, sarcina de a controla și combate manifestările naționale în RSS Moldovenească, i -a
revenit CC al PCM în frunte cu Ivan Ivanovici Bodiul, pr im-secretar al Partidului Comunist din
Moldova din 1961. Numirea lui, afirmă Igor Cașu, a fost menită să tempereze naționalismul
cultural moldovenesc în ascensiune și să dea satisfacție repetatelor cereri ale moldovenilor de
avea un conducător care să fie de același neam cu ei. Totodată, era o tendință generală în toată
Uniunea Sovietică de a numi în republicile unionale primi -secretari din rândul naționalității
titulare, conform unei decizii luate de Comitetul Central al PCUS la insistența expresă al lui N .
Hrușciov. I. Bodiul, însă, era un moldovean rusificat într -un mod iremediabil, prin educație și
limbă, născut în regiunea Nikolaev din Ucraina și era mai șovin decât rușii înșiși. Accederea sa
în funcție se datora unor legături mai strânse cu L. Brejnev, stabilite în anii 1950 -1951, când
acesta din urmă a condus organizația republicană de partid. Datorită acestei relații, dar și a unor
merite cum ar fi crearea complexelor agro -industriale (o inovație introdusă, pentru prima dată la
scară largă în Uniunea Sovietică, de către Bodiul în Moldova) [183], l -au ajutat să devină ulterior
(din 1980), adjunct al președintelui Consiliului de Miniștri din URSS. I. Bodiul vorbea o „limbă
moldovenească” exagerat de îmbogățită cu împrumuturi din limba rusă și promova o p olitică
perseverentă de rusificare a cadrelor, datorită cărui fapt a devenit simbolul „mancurtizării” și

81
deznaționalizării în RSSM. Pentru a demonstra existența „limbii moldovenești”, în decembrie
1976, când i -a făcut o vizită lui N. Ceaușescu la București , a introdus în delegație un interpret
care să -i traducă din limba română, limbă ce n -o cunoștea decât superficial, în „limba
moldovenească”. I. Cașu, susține că, anume la îndemnul personal și cu sprijinul nemijlocit al lui
Bodiul, Artiom Marcovici Lazarev a alcătuit „monumentala” sa lucrare ce viza „unificarea
poporului moldovenesc” (Воссоединение молдавского народа в единое советское
государство), devenită ulterior un fel de „catehism” al „naționalismului moldovenesc”.
Alcătuită pe baza unei selecții dest ul de părtinitoare a faptelor istorice, inundată de falsuri
factologice, cartea încerca să demonstreze, după cum se știe, existența unei „națiuni
moldovenești”, independentă de cea română [ 86, p.62 -63]. Apariția acestei lucrări, a creat o stare
de ezitare printre oamenii de știință atât din republică cât și din afara ei.
Deși existența „națiunii moldovenești” era considerată un fapt care nu putea fi pus la
îndoială din punctul de vedere al oficialităților sovietice, așa cum afirmă istoricul I. Cașu, autoru l
în continuare elucidează faptul, precum că discuțiile „științifice” cu privire la acest subiect nu
încetau să suscite mediile intelectuale din republică, în special istoricii, cărora le revenea soarta
ingrată de a găsi noi argumente în susținerea politic ii naționale sovietice. Ca exemplu, dacă
subiectul despre „națiunea moldovevenească” era studiat în școala medie și cea superioară încă
de la sfârșitul anilor '50, atunci în 1967 Comitetul Central al Partidului Comunist din Moldova
emite o hotărâre întitul ată Despre acțiunile CC al PCM privind studierea și interpretarea în
continuare a problemelor istoriei RSS Moldovenești și a relațiilor sovieto -române [184, p.72],
tocmai din motivul că vechile justificări teoretice referitoare la existența „națiunii moldo venești”
erau considerate insuficiente și nu mai făceau față noilor provocări. Istoricilor de la Institutul de
Istorie al A.Ș. a RSSM și celor de la Universitatea de Stat li s -a indicat să delimiteze mai clar,
atât din punct de vedere cronologic, cât și co nceptual, noțiunile de „națiune burgheză
moldovenească” și „națiune socialistă moldovenească”. Lucrările anterioare, din anii '50, erau
considerate depășite [185]. Până în 1969, era preconizată publicarea monografiei Formarea și
înflorirea națiunii moldove nești și a culegerii de studii Formarea și dezvoltarea națiunii
burgheze moldovenești [86, p.69].
În acest scop au fost organizate mese rotunde la care s -a discutat problema națiunii
moldovenești , cu participarea istoricilor de la Moscova și din republicil e unionale, dar apariția
unor studii sau monografii asupra subiectului a întârziat cu câțiva ani [186]. I. Cașu, a remarcat
faptul că problema definirii teoretice a „națiunii burgheze moldovenești” a fost mai dificilă decât
cea a definirii „națiunii social iste moldovenești”. Din alt punct de vedere, istoricii de la
Moscova, dar și din alte republici, în special cei din Ucraina și Bielorusia nu au părut prea

82
entuziasmați de ideea lansată de Chișinău, privind alcătuirea în comun, din perspectivă
comparativă, a unui studiu consacrat apariției și dezvoltării națiunilor ucraineană, bielorusă și
moldovenească . Un filolog local, Gh. Bogaci, de altfel rus de naționalitate, a propus să fie
invitați istorici din România pentru că „procesul constituirii națiunii moldov enești nu poate fi
altfel studiat, decât în comparație cu altul, mai bine cu cel al națiunii române”. Invitația putea fi
făcută numai de Moscova, „la Chișinău această invitație noi nu o putem face”[184, p.78 -79], a
adăugat Bogaci. Nici această propunere î nsă nu a fost luată în considerare. Tot în aceeași
perioadă se elaborează, la un nivel semioficial, o teorie potrivit căreia moldovenii erau o națiune
independentă, diferită de cea românească și din punct de vedere antropologic [86, p.69 -70].
În anii 1976 -1977, în ajunul primirii noii Constituții a Uniunii Sovietice, în presa sovietică
apar propuneri care argumentau faptul că era nevoie de a lichida deosebirile etnice prin anularea
republicilor ca unități administrative ale URSS. În ultima instanță, L. Bre jnev le -a declarat
inoportune, când s -a văzut că atitudinea republicilor a fost negativă [62, p.199].
În acest context, domeniul etno -lingvistic, devine „centrul de greutate” al stărilor de
conflict din republică. Despre degenerarea „limbii moldovenești”, rusificarea ei, reducerea
spațiului de existență, dar și necesitatea revenirii la alfabetul latin, s -a vorbit îndeosebi la
Congresul al III -lea al Uniunii Scriitorilor, ținut la Chișinău pe 14 -15 octombrie 1965. S -a
menționat și lipsa de manuale în limba maternă, dominația limbii ruse în toate sferele vieții
sociale, scrierea anunțurilor, numelor de străzi numai în limba rusă. Reacția autorităților a fost la
fel de negativă ca și cu zece ani în urmă, afirmațiile scriitorilor fiind calificate (în cadrul șe dinței
Biroului C.C. al P.C.M., dedicate acestui congres) drept tendințe de mărginire națională
nesănătoase și naționaliste [187, p.115].
Operându -se mici schimbări, PCM a continuat același curs de rusificare și deznaționalizare,
adoptat de PCUS sub faimoa sele lozinci, cum ar fi: „apropierea și contopirea popoarelor”,
„formarea unei noi comunități istorice de oameni – poporul sovietic unic” [119].
Nu mult timp după sus -numitul Congres al Scriitorilor, C.C. al P.C.M. apreciază drept
neajunsuri serioase în pregătirea și educarea cadrelor admise la Institutul de Medicină ,
inițiativa acestui institut de a deschide grupe cu studierea materiei de specialitate în „limba
moldovenească”. Ordinul respectiv fiind anulat ca greșit din punct de vedere politic și dăunător,
aducând prejudicii încrederii reciproce dintre popoarele rus și moldovenesc , Ministerului
Ocrotirii Sănătății i s -a aplicat o mustrare pentru „păcatul” de a -l fi semnat, prejudiciind astfel
politica națională a Partidului Comunist [187, p.111].

83
Către anii '70, „limba moldovenească” se menținuse doar în învățământul mediu în sfera
pregătirii pedagogilor, iar la Institutul Politehnic, Institutul de Medicină și Institutul Agricol,
doar la predarea unor discipline umaniste (istoria ș.a).
Deoarece în societatea RSS Moldovenești, limba oficială și de comunicare, era limba rusă,
convețuind alături de o minoritate, care după statut și privilegii era dominantă, moldovenii au
fost nevoiți să se acomodeze acestor condiții. Intelectualitatea, în special scrii torii, erau foarte
îngrijorați de această situație. Nu întâmplător, Uniunea Scriitorilor revendică, la al III -lea său
Congres din 1965, revenirea la alfabetul latin. Se spera că introducerea acestuia va putea să
compenseze și să contracareze, într -o oareca re măsură, marginalizarea limbii române din
domeniul cultural și educațional. Rezultatul scontat al oficializării scrierii cu litere latine consta
în faptul că literatura și traducerile din limbile străine publicate în România să poată circula cu
ușurință în RSSM, astfel atracția față de limba rusă și posibilitățile oferite de aceasta, să se
diminueze simțitor.
Scriitorii moldoveni, în special cei care s -au situat în fruntea revendicărilor din 1965 în
persoana lui Aureliu Busuioc, Gheorge Malarciuc, Ion Dru ță și Mihai Cimpoi [176, p.42],
apreciase corect că lipsa unei vaste literaturi de calitate în limba română în veșmântul ei firesc, în
expresia ei firească, fără împrumuturi excesive din lexicul rusesc și sovietic va contribui la
eliminarea treptată a unor complexe de inferioritate a moldovenilor față de ruși și nu numai.
Anume pentru simplu fapt că moldovenii aveau un vocabular prea sărăcit al limbii materne, ca
urmare a politicii naționale sovietice, așa încât practic nu puteau să -și exprime anumite gându ri
sau idei decât apelând la cuvinte rusești. Iar apelarea la limba rusă, devenită o necesitate
cotidiană din motive invocate mai sus, avea o influență fundamentală asupra mentalității
basarabenilor și risca, într -un viitor nu prea îndepărtat, să le schimb e afilierea lor lingvistică, în
cele din urmă și cea etnică [86, p.141].
Fiecare limbă are logica ei aparte, prin aspectele sale fonetice, lexice etc. și cei care cunosc
o limbă străină, fie și la un nivel superficial, dar o utilizează zi de zi se „contaminează” de
această logică, de modul de a vedea lucrurile și importanța lor [188, p.197 -199]. Regimul
sovietic a înțeles implicațiile ulterioare ale introducerii alfabetului latin și din acest motiv a
caracterizat revendicarea scriitorilor ca fiind o manifestare naționalistă, susceptibilă de a periclita
prietenia dintre popoare, asigurată de supremația limbii și culturii ruse în republică [86, p.142].
Dar și în aceste condiții grele, insuportabile, conștiința de neam, de românism a
supraviețuit într -o formă limitată, în condiții ilegale. Regimul comunist a căutat permanent să
distrugă tot ce amintea de România, de școala și cultura națională românească, însă, lupta
oamenilor de cultură, pentru apărarea valorilor naționale nu înceta.

84
Astfel, în 1977, p oetul Gheorghe Cutasevici a propus spre editare cartea sa Hora luminii ,
cu gândul ascuns că ar putea să vadă lumina tiparului în 1978, către aniversarea a 60 -a de la
Marea Unire. Pentru, că tocmai în această inovație, poetul, a ascuns „bomba” sa ideologică . Spre
uimirea generală, titlurile poeziilor din poem formau în poezia a șaptea o cunună de versuri,
întitulată ASTA -I PATRIA – ETERN CUVÂNT, iar din primele litere cu care începeau cele
șapte versuri ale poeziei date se forma cuvântul sacru ROMÂNIA. Redăm mai jos această
poezie, pentru care tirajul cărții în cauză a fost nimicit integral, iar scriitorul și patriotul
Gheorghe Cutasevici a fost exclus mulți ani din viața literară și publică:
Ram vânjos cu frunza verde -n cânt,
Om cu dorul sevă din pământ,
Muncă, fericire și avânt,
Înfrățire -n faptă și în gând,
Naștere din tot ce e mai sfânt,
Imn de măreție răsunând –
Asta-i Patria, etern cuvânt [90, p.89]!
În poemul Curcubeul , Grigore Vieru a amintit cititorilor că avem Tricolorul românesc, ca
fiind un simbo l al tuturor românilor [189, p.114]. Nicolae Dabija în cartea sa Pe urmele lui Orfeu
a propagat ideile despre istoria comună a tuturor românilor [190, p.5 -6]. Dumitru Matcovschi a
numit alegoric poporul român strop de rouă [191], ce nu poate fi rupt în două. Poetul Petru
Cărare a demascat esența colonialismului sovietic, a cotropitorilor, care ne -a ocupat în 1940 și
mai apoi în 1944. El scria că a venit un hoț în casă , care cerea să fie pus la masă . Acest hoț a
venit cu ide i comuniste și cu pistoale , mai dorea să -i spui și frate . Sfatul poetului a fost ca în loc
să-i spui frate, mai bine ar fi să-i dai în loc de pită – un calup de dinamită ! [192, p.51].
Scriitorul Ion Vatamanu a protestat împotriva împărțirii satului Costice ni în două părți:
între România și URSS. El subliniază că această împărțire era o ispravă a rușilor, de care toți
oamenii râdeau, numai stâlpii de frontieră îngropați prin centrul satului Costiceni n-au râs
niciodată [193].
Un simbol al rezistenței și un r ol considerabil în păstrarea identității naționale românești l –
au jucat lucrătorii din sfera ocrotirii sănătății – unul din cele mai active detașamente ale
intelectualității moldovenești. Foarte mulți medici au pledat pentru pregătirea cadrelor medicale
în limba națională. Printre lucrătorii medicali care au rămas pe pozițiile ideilor naționale
românești îi putem menționa pe: Nicolae Testimițeanu, Nicolae Anestiade, Gheorghe Baciu,
Sergiu Mucuță, Lora Grajdean, Nadejda Busuioc, Nina Malai, Mihai Cojocaru, T udor Popovici,

85
Eugeniu Popușoi, Viorel Prisăcaru, Vitalie Pastuh -Cubolteanu, Petru Cazacu, Nuțu Mihail, Iacob
Bumbu, Iacob Cartaleanu, Tudor Bâscu, Boris Stratu ș.a.[90, p.93 -94].
În asemenea condiții, situațiile cu potențial conflictual evoluau, latent, dar continuu, iar
aplicarea sancțiunilor împotriva românilor basarabeni au continuat și după demascarea cultului
personalității lui Stalin. Puterea sovietică nu putea să se consolideze fără a lupta cu „dușmanii
poporului”, însă, aceaste „lupte”, care gene rau stări de conflict , erau strict secretizate sau
mușamalizate, pentru a nu tulbura starea de acalmie care persista în societate. În anii 1961 -1985
au fost arestați și condamnați la diferite termene de detenție în închisorile din URSS, foarte mulți
patrio ți moldoveni care luptau pentru limba maternă, alfabetul latin, păstrarea valorilor culturale
sau pur și simplu care nu agreau regimul comunist de ocupație.
Astfel, în 1966, Gheorghe Moroziuc a arborat tricolorul pe coșul fabricii de zahăr din Bălți,
fapt pentru care a fost condamnat la 3 ani lagăr de muncă, în 1965, studentul Mihai Moroșan de
la politehnica din Chișinău a fost acuzat de naționalism. În 1967 fiind învinuiți de activitate de
propagandă în rândurile studenților și intelectualilor a ideii de reunire a Basarabiei și Nordului
Bucovinei cu România, studenți ai Consrvatorului din Chișinău au primit termene de detenție
cuprinse între 4 și 7 ani: Postolache -7ani, Cuciureanu și Cemârtan – câte 4 ani fiecare. De
manifestări naționaliste au fost învinu iți studenții Odobescu și Lilia Neagu, în 1971, precum și
inițiatorii mișcării studențești din anii '60 de la Institutul de Arte din Chișinău [194]. Vasile
Bârlădeanu, critic de artă a fost arestat la 2 martie 1974 și condamnat la 3 ani de închisoare în
conformitate cu art. 190, paragraful 1 „defăimarea sistemului social și politic al URSS”.Se știe că
în 1984 se afla într -un lagăr din Crimeea, fiind grav bolnav. Aceleași sancțiuni penale ale
Codului Penal al URSS, au fost aplicate și Anei Ghenciu, arestată la 12 martie 1981. În 1984 se
afla în închisoarea din Odessa. Nicolae Gherescu, economist apoi preot a pledat pentru unirea
Basarabiei cu România. A scris scrisori, a organizat manifestări pentru reândrăgirea neamului
românesc. A fost arestat și judecat î n conformitate cu art. 190, partea 1,2,3, a Codului Penal al
URSS. În 1984 se mai afla în închisoarea din Dnepropetrovsk. Soarta lui de mai departe nu se
știe. Tot la închisoarea din Dnepropetrovsk se afla și I. Roșianu, care a fost judecat numai pentru
că „a arborat steagul românesc” pe clădirea casei sale proprii [90, p.85 -86].
Lingvistul Ion Vasilenco, pentru faptul că s -a pronunțat insistent și cu vehemență pentru
unitatea lingvistică moldo -română și revenirea la alfabetul latin a fost internat într -o casă de
nebuni. Cazul lui I. Vasilenco sugerează probabil aceeași tendință moralizator -instructivă, în
ideea de a insufla teamă în rândurile intelectualilor care sprijineau asemenea idei. Alte
manifestări naționale ale moldovenilor, cu o semnificație deose bită în epocă, deși mult mai
palide în comparație cu cele din alte republici unionale, au fost: întemeierea în 1969, la inițiativa

86
lui Alexandru Usatiuc și Gheorghe Ghimpu, a organizației numite Frontul Național Patriotic și
protestele vehemente ale studen ților și profesorilor din Chișinău (1965) în legătură cu decizia
autorităților locale de a muta monumentul lui Ștefan cel Mare cu câțiva metri în spate, pentru că
piața Victoriei din capitala RSSM trebuia dominată de monumentul lui Lenin, nu de cel al unui
erou-simbol național al moldovenilor. Frontul Național Patriotic avea drept obiectiv unirea
RSSM cu România, invocând faptul că atât România, cât și Uniunea Sovietică erau state
socialiste. După ce Usatiuc i -a prezentat personal unui consilier de -a lui Ce aușescu la București
în iunie 1970 o scrisoare în acest sens, în luna următoare principalii membri ai organizației
(merceologul Alexandru Usatiuc, biofizicianul Gherghe Ghimpu, și profesorul Valeriu Graur) au
fost arestați și au primit termene de detenție cuprinse între 4 și 9 ani [195, p.117 -118]. Se
presupune că membrii grupului Usatiuc au fost predați K.G.B. -ului de către securitatea română,
la ordinul, lui N. Ceaușescu. Este important de remarcat faptul, că unul din principalii ei membri
a recunoscut în 1995 că organizația nu avea un scop declarat anticomunist, adică revendicările
naționale au fost preconizate a fi realizate în cadrul sistemului comunist. Astfel, Alexandru
Usatiuc a mărturisit că în hotărârea organizației din 1969, se vorbea despre reuni rea cu
România, de limba de stat -limba română -de tricolor. Am apărat grafia latină, imnul și stema.
Toate acestea însă nu puteau avea prea mare ecou aici, în Basarabia, pe atunci foarte sovietică
[86, p.143].
Se pare că după descoperirea Frontului Națion al Patriotic regimul devine mai suspect față
de moldoveni și „necesitatea de a demonstra” diferențele dintr -o parte și alta a Prutului devin din
ce în ce mai pronunțate. Astfel, unii istorici au avut impresia că din 1970 până în 1975 s -a
încercat impunerea și mai vehementă a teoriei despre existența unei „limbi moldovenești
independente” [65, p.217], prin intermediul presei și literaturii. Existau indici, care arătau, în
acest sens, apropierea progresivă de alte popoare sovietice. Unul dintre aceștea a fost scăderea
tirajului la cărți, reviste și ziare în „limba moldovenească”: în 1970 literatura publicată în „limba
moldovenească” constituia 51,0% din total, în timp ce în 1978 -doar 46,6%. Tirajul de reviste în
„limba moldovenească”, la rândul său scade în ac eeași perioadă de la 53,7% la 50,7% [86, p.75].
De asemenea, pentru a camufla mai bine adevărurile nedorite din societatea RSS Moldovenești,
se presupune că Ivan Ivanovici Bodiul ar fi ordonat plantarea unor copaci înalți pe malul Prutului
în așa fel încâ t să existe și un contrast geografic între România și RSSM [70, p.33].
Această politică antinațională, care avea ca obiectiv așa numita internaționalizare a
sociatății RSS Moldovenești, odată cu trecerea timpului își evidențiază rezultatele. Aceasta
pentru că se observă creșterea proporției de cetățeni sovietici care nu -și făceau probleme în
legătură cu componența națională a colectivelor de muncă, a limbii de comunicare [196, p.201],

87
etc. Internaționalizarea avea însă efecte negative din punct de vedere național, al păstrării
tradițiilor naționale și al unui nivel elevat al limbilor minorităților, în cele din urmă periclita
solidaritatea comunităților etnon aționale prin intermediul proliferării altor ierarhii de valori,
transnaționale. Un sondaj efectuat în Chișinău la mijlocul anilor '70 arată că numai 4% de
moldoveni citesc frecvent ziare în „limba moldovenească”, iar 18% – literatură în „limba
moldoveneas că”. Numai 31% din moldoveni foloseau preponderent limba lor maternă la
serviciu, în familie – 61% dintre respondenți [86, p.144], deci putem înregistra o amplificare
evolutivă a stărilor de conflict ca rezultat al unui proces de mancurtizare a societății. Marele
scriitor kârgâz, Cinghiz Aitmatov, menționa: „A șterge memoria vie a oamenilor, reprezintă una
din cele mai grave atrocități imaginabile și neimaginabile” [197, p.153].
În această ordine de idei, ideologia era sursa principală care promova în soci etate
pseudovalorile comuniste.O direcție în acest sens era mitul despre prietenia indestructibilă a
popoarelor sovietice ce constituia una din condițiile de bază pentru existența Uniunii Sovietice.
Cu toate că, mulți cetățeni sovietici nu credeau în faptu l că în viitor conflictele de orice fel,
inclusiv cele de ordin național vor dispare definitiv, ideologia comunistă, impusă ca o nouă
credință în societate, avea efect nimicitor asupra mentalității populației RSS Moldovenești. Din
acest motiv, unii cercetă tori au considerat ideologia comunistă un fel de malformație mentală ,
întrucât simularea credinței este distructivă pentru spirit și astfel se împlinește un obiectiv al
ideologiei [198, p.5]. Alți cercetători au considerat că printre elementele care au co ntribuit la o
anumită reușită a ideologiei comuniste au fost ruperea prezentului de trecut și amestecul
prezentului cu viitorul [199, p.109 -111].
Datorită faptului că URSS a fost un imperiu multinațional și multicultural, este cunoscut că
popoarele repu blicilor unionale aveau atitudine diferită față de obligativitatea noilor „valori” și
„principii”. Unele popoare erau mai indulgente, altele mai refractare la procesele declanșate de
puterea sovietică. Istoricul Igor Cașu, consideră că majoritatea absolută a popoarelor sovietice au
fost afectate în egală măsură de cel puțin o idee principală răspândită de ideologia oficială și care
a rămas, în opinia autorului, cea mai importantă caracteristică a omului sovietic , cu consecințele
profunde pentru o perioadă î ndelungată de timp. Anume, este vorba de intoleranță. Intoleranța
față de tot ce este diferit a fost propagată deoarece se considera că ea era garantul cel mai sigur
al eliminării prejudecăților învechite , pentru că în ajunul instaurării comunismului fieca re vrea
să fie mai bun, mai pur . Mai mult, intoleranța era considerată una dintre cele mai însemnate
trăsături ale miilor de oameni sovietici și una dintre cele mai pronunțate semne ale timpului [86,
p.147]. Din aceste convingeri, regimul s -a arătat intole rant față de orice atitudine critică la adresa
sa. Ideologii sovietici considerau că intoleranța îi aută pe oamenii sovietici să se considere

88
oamenii cu cel mai mare suflet și cu cele mai nobile idealuri [200, p.8 -9]. Această trăsătură, se
consideră că ema nă din mentalitatea și felul de a fi al rușilor, al religiozității lor specifice, care
nu a dispărut în perioada comunistă, dar a fost sublimată, a cunoscut noi forme de manifestare,
chiar dacă „îmbrăcată” în frazeologie comunistă. În acest sens se exprimă și Hermann
Keyserling, potrivit căreia stilul de viață rusesc, ar fi un elan direct al animalului spre
Dumnezeu, sărind pe deasupra omului [86,p.147].
Tereza Rakovska -Harmstrong, cercetător american de la începutul anilor '80, avizat în
problemele politi cii naționale sovietice, menționa că, Bielorusia și Moldova erau republicile în
care se manifesta cea mai puțină rezistență împotriva presiunilor de asimilare ale Moscovei.
Cercetătoarea americană, consideră că gradul de rezistență față de asimilare și inf luențele străine
poate fi determinat de câteva criterii și anume: numărul membrilor unei comunități naționale;
gradul de coeziune culturală; aderența la tradițiile istorice naționale; la limba și religia
strămoșilor, tipul de amplasare geografică, compactă sau dispersată; nivelul de modernizare și în
ultima instanță, dar nu în ultimul rând, sentimentul de avea un caracter distinct unic [201, p.149].
Măsura în care s -a reușit păstrarea tradițiilor etnoculturale în RSSM s -a datorat faptului că peste
70% din r omâni trăiau la sate, situate relativ compact, cu puține enclave de grupuri etnice
alogene. Cu toate acestea, sărbătorile tradiționale ce au o importanță deosebită în perpetuarea
unei comunități [202], deveneau treptat amenințate de introducerea unui număr impresionat de
sărbători sovietice (Revoluția din Octombrie, a victoriei Germaniei naziste etc.), foarte frecvente
reflectând o predispoziție specific orientală, dar și rusească, pentru acest gen de activități [86,
p.148], prin urmare, la sat s -a reușit î ntr-o oarecare măsură schimbarea mentalității, dar a ferit în
cea mai mare parte populația românească din RSSM de faimosul „proces de internaționalizare”.
La oraș situația era alta. Mediul urban, devenit străin din punct de vedere lingvistic și
cultural, crea premise favorabile schimbării mentalității și pierderii identității etnice. Orașele
RSS Moldovenești aveau cea mai ridicată cotă de mariaje interetnice, comparativ cu toate
republicile unionale, 34,4% din total. Acest indice, se consideră că arată pre dispoziția accentuată
a orășenilor din RSS Moldovenească de a accepta influențele străine, în special cele rusești. De
multe ori, limba vorbită de populația românească de rând a orașelor era un amalgam de cuvinte
românești și rusești, atunci când nu se pre fera pur și simplu comunicarea în limba rusă. Cu toate
acestea, legătura permanentă cu satul fie prin cei care se așezau la orașe, fie datorită faptului că
aproximativ 70% din românii de la orașe aveau rude apropiate la sat, care îi vizitau cel puțin la
marele sărbători religioase, a împiedicat înstrăinarea lor totală de la poporul care proveneau [86,
p.151]. După decenii de îndoctrinare și propagandă pentru o nouă identitate – sovietică – s-a
văzut că oamenii rămân, în mare măsură, atașați naționalității ș i limbii lor. Cu toate că în

89
Uniunea Sovietică limba rusă a fost impusă prin mijloace diverse, inclusiv violente, totuși, la
nivelul întregii țări 94,3% în 1959, 93,9% în 1970, 93,1% în 1979 dintre cetățenii sovietici și -au
declarat atașamentul față de lim ba lor maternă ca primă limbă de comunicare [203, p.128 -129],
ceea ce arată că procesul de asimilare lingvistică totală, la scara întregii Uniuni Sovietice, nu a
atins performanțele râvnite de autorități, poate tocmai din motivul că felul în care se impune a
adeseori studierea limbii ruse declanșa reacții de respingere din partea naționalităților ne -ruse.
Acestă stare de lucru amplifica stările de conflict , datorită insistentului proces de rusificare, cu
atât mai mult, cu cât învățarea limbii ruse devenise o bligatorie din 1959 încă din clasele primare,
de la o vârstă când elevii abia își cunoscuseră limba lor maternă, total străină, de regulă, de limba
rusă și o percepeau ca o povară prea grea pentru anii lor. Ceea ce este, de asemenea, foarte
relevant este c ă nimeni, nici în sondajele efectuate, nici în recensăminte nu s -au declarat de
naționalitate „sovietic” [86, p.151].
La etapa anului1983, tendința de a promova limba rusă la statutul de unică limbă cultă în
Uniunea Sovietică se profila din ce în ce mai m ult. Devenea din ce în ce mai clar ce însemna
definiția sovietică a culturii, națională ca formă și socialistă după conținut [204, p.131]. Astfel,
comitetul Central al PCUS și Consiliul Miniștrilor din URSS obliga printr -o hotărâre specială
Comitetul Centr al al PCM și Consiliul Miniștrilor al RSSM să ia măsuri univoce în acest sens.
Decizia impunea Ministerului Învățământului mediu și superior al RSS Moldovenești să ia
măsuri suplimentare privind ridicarea nivelului de studiere a limbii ruse în instituțiile cu instruire
în „limba moldovenească”, așa încât libera posedare a limbii ruse să devină un atribut necesar al
„omului nou”. Universității de Stat din Moldova îi revenea obiectivul de a pregăti mai multe
cadre decât anterior la obiectul limbă și literatur ă rusă [176, p.279 -280], ceea ce s -a realizat în
toată perioada sa de funcționare sub regim sovietic, instituția de învățământ amintită pregătind
mai mulți specialiști de limbă și literatură rusă în comparație cu numărul specialiștilor de „limbă
și literat ură moldovenească” [176, p.490]. Altă prevedere importantă a legii, din mai 1983, se
referea la lărgirea cadrului de cercetări științifice în limba rusă și introducerea unui examen de
admitere special la disciplina limba și literatura rusă pentru candidați i la doctorat [176, p.280].
De asemenea, se susține că au existat hotărâri secrete privind încurajarea doctoranzilor
moldoveni de a susține tezele de doctorat în limba rusă [86, p.73].
Responsabilii culturali moldoveni vor deplânge mai târziu rusificarea m oldovenilor sub
regimul sovietic, însă important este, că în ciuda politicii de rusificare și asimilare etnică, limba
română literară a fost acceptată tăcit (chiar dacă în alfabet rusesc) ca normă lingvistică pentru
RSSM.

90
Fiind în căutarea unui răspuns, l a întrebarea, de ce a eșuat „proiectul” creării unei noi limbi
literare în RSSM, de ce nu s -a putut „construi” o „limbă moldovenească” distinctă și literară pe
baza graiului local basarabean sau transnistrean, Gh. Negru, împărtășește opinia filologului
romanist Eugen Coșeriu, care apreciază „proiectul”, drept o întreprindere contradictorie din
punct de vedere rațional, absurdă și utopică din punct de vedere istoric și practică , fiindcă: a)
își propunea să elaboreze o nouă limbă „națională”, adică una coresp unzătoare identității
etnice și tradițiilor poporului moldovenesc, dar în același timp deosebită de limba română și
deci necorespunzătoare aceleeași identități și acelorași tradiții; b) aspiram la o limbă
„populară” (fără neologisme latinești și romanice o ccidentale, „pe care norodul nu le
înțelege”), dar în același timp nepopulară (cu neologisme luate din limba rusă ori create ad –
hoc, adesea prin procedee neobișnuite în limbile romanice sau chiar contrare normelor acestor
limbi); c) preconiza o limbă stric t autohtonă (corespunzătoare graiurilor locale) și în același
timp exclusivă, ceea ce, e imposibil dat fiind că graiurile românești din stânga Prutului nu
constituie o unitate lingvistică omogenă, nici o unitate delimitabilă față de graiurile din dreapta
Prutului [88, p.45] .
Toate acestea explică falimentul total al proiectului sovietic de constituire a „limbii
moldovenești”, artificiale, însă, care în mod firesc a contribuit la amplificarea stărilor de conflict
în RSSM. Această limbă a putut fi un timp i mpusă dar nu s -a putut impune nici în popor, nici
între intelectuali. Dimpotrivă: după nu mulți ani, a fost înlăturată, nu numai datorită luptei
deliberate a scriitorilor pentru mijlocul lor firesc de expresie, ci și datorită bunului simț al
vorbitorilor [ 205, p.20 -21]. Astfel, dincolo de aparențe, limba și valorile etnoculturale au rezistat,
în ciuda vicisitudinilor ultimei jumătăți de veac de regim sovietic, în fața ideologiei și a terorii.
Acest lucru s -a datorat și într -o mare măsură satului basarabean, care a arătat o atitudine
refractară față de influențele străine și față de ideologia comunistă. Satul a fost cel care a
conservat mentalitatea tradițională, prin urmare și identitatea etnică a basarabenilor.
Totuși, revenirea limbii române și a valorilo r etnoculturale în veșmintele lor firești,
oficializarea lor, în RSSM în perioada 1953 -1985 părea încă greu de realizat, dacă nu imposibil.
Controlul din partea organelor sovietice de contracarare era încă destul de riguros și sever.
Intelectualitatea era ținută în tăcere, însă, nu această situație era și în afara republicii, peste
hotarele Uniunii Sovietice.
Situația internațională a avut și ea un impact important asupra culturii din RSSM. Începând
încă din anii '50 istoricii și lingviștii specializați în limbi romanice din străinătate au început să -și
îndrepte atenția spre „limba moldovenească” și spre relați a ei cu limba română literară. În afară
de lingvistul italian, Carlo Tagliavini, alți lingviști și istorici occidentali sau români emigrați erau

91
la fel de critici în acest sens. Lucrările scrise de Horald Harman [206], Klaus Heitmann [71],
Nicolae Dima [67 ] ș.a., precum și știrile constante transmise de postul de Radio Europa
Liberă /Radio Libertatea , erau invariabil critice la adresa moldoveniștilor și puneau în evidență
ultimele evoluții din cercetarea moldovenească precum și polemicele româno -moldovene [6 8].
Referindu -se la problema identității moldovenești prin folosirea acelorași instrumente ca și
colegii lor din România Socialistă, cercetătorii moldoveni erau puși într -o situație dificilă. O dată
ce moldovenii și românii foloseau adeseori aceleași surs e și metodologii, dar ajungeau la
concluzii radical diferite despre originile și granițele națiunii române, era imposibil să nu apară
divergențe între cele două comunități științifice. Cercetătorii moldoveni erau tot mai dependenți
de artificii lingvistice sau omisiuni internaționale pentru a evita concluzia că moldovenii și
românii reprezentau de fapt un singur grup etnonațional. În RASSM, sarcina dovedirii
caracterului distinct al moștenirii culturale moldovenești (față de cultura română în ansamblu) a
fost destul de ușoară, odată ce cercetătorii locali puteau denunța munca românilor ca fiind
influențată de valori burgheze total nepotrivite pentru savanții sovietici. Totuși, după anii 1950,
când România și Uniunea Sovietică se aflau evident pe același drum , ambele dezvoltându -se ca
state socialiste, controversele dintre cercetătorii celor două țări au devenit inevitabile. Importanța
acestor dezbateri științifice a fost accentuată de faptul că relațiile politice dintre Moscova și
București s -au răcit după 19 60. Însă pe parcursul anilor, până în 1985, cercetările moldovenilor
încep să se deosebească din ce în ce mai puțin de cele ale colegilor din România, cu excepția
concluziilor diferite la care se ajungeau în cele două țări pornind de la aceleași surse. O d ată ce
ambele comunități științifice au identificat multe evenimente și personaje istorice ca fiind
fundamentale în dezvoltarea atât a culturii românești cât și a celei „moldovenești”, cercetarea
moldovenească sovietică – la fel ca și „limba moldovenească” – a devenit tot mai apropiată de
cea românească pe măsură ce societatea sovietică înainta în timp.
Faptul că moldovenii din RSSM, nu se aflau în situația specială a unui popor „nou”, încă
lipsit de limbă comună și literatură românească, a făcut ca, atunc i când li s -a oferit posibilitatea,
să aleagă nu „limba moldovenească” inventată și impusă de sus, ci limba română, au optat, deci,
spontan pentru produsul istoric natural, nu pentru surogatul hibrid care li se oferea cu atâta
insistență [205, p.22].
Reieșind din cele relatate, considerăm politica etnolingvistică și culturală a PCUS , o
importantă sursă care a generat și a alimentat continuu stările de conflict în RSSM, iar conceptul
sovietic, precum că, societatea socialistă s -a consolidat în urma lich idării antagonismului dintre
nații odată cu toate celelalte antagonisme sociale [119, p.4], n -a fost altceva, decât o farsă.

92
Politica etnolingvistică și culturală a statului sovietic, a contribuit la amplificarea diverselor stări
de conflict în societate, care în perioada gorbaciovistă vor trece în fază activă.
3.3. Concluzii la Capitolul 3.
Moartea lui I. Stalin, în martie 1953, a coincis practic cu perioada de „liniștire” a societății
RSS Moldovenești.
Unii factori car e au contribuit la instaurarea acestei acalmii în societatea sovietică
moldovenească au avut un caracter violent, alții pot fi caracterizați „pașnici” sau nonviolenți.
Unul din acești factori „nonviolenți”, utilizat de autoritățile comuniste de ocupație, p entru a se
impune în nou -creata Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, ține de politica economică
și socială a centrului unional față de RSSM.
Realizările sovietice din domeniul economico -social, care s -au datorat într -o mare măsură,
după cum am men ționat în acest capitol, revoluției tehnico -științifice din sec. al XX -lea – au
servit ca catalizator de „potolire” a tensiunilor și nemulțumirilor din societatea RSSM, făcând ca
o bună parte din populație să se atașeze față de noul regim.
Acestei „politic i” i se poate atribui un efect dublu: pe de o parte și -a adus o contribuție la
păstrarea acalmiei în societate, iar de cealaltă parte, direct a contribuit la infiltrarea și generarea
de noi stări de conflict ca rezultat al intensului proces de colonizare c u cadre alogene, inițiat de
procesul de industrializare a republicii.
Un alt factor care a „semănat” instabilitate în societatea RSSM, pe parcursul întregii
perioade cuprinse între anii 1953 -1985, amplificând stările de conflict , ține de caracterul politic ii
naționale care a fost promovată în societatea sovietică. Pentru RSS Moldovenească, această
politică începe cu Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al URSS din 11 noiembrie 1940,
prin care s -a interzis alfabetul românesc și limba română și impuner ea alfabetului chirilic, astfel
punându -se începutul unui îndelungat proces de deznaționalizare și mancurtizare a populației
RSSM, indiferent de naționalitate.
În acest context, politica etnolingvistică și culturală sovietică în RSSM , prin marginalizarea
limbii române în societate, prin denigrarea valorilor național -culturale etc, a contribuit la
consolidarea spiritului de rezistență și a favorizat dezvoltarea stărilor de conflict , în societatea
RSS Moldovenești.
Astfel Republica Sovietică Socialistă Moldov enească, pe parcursul anilor 1953 -1985, a
oscilat între acalmie și conflict , iar cenzura și persecuțiile încă larg răspândite, în această
perioadă în societatea sovietică, au disimulat stările de conflict , însă nicidecum n -au reușit să
stopeze evoluția lor firească.

93
4. DECLANȘAREA CRIZEI ȘI APOGEUL STĂRILOR DE CONFLICT ÎN RSSM
(1985 – 1991).
4.1. Criza sistemului totalitar -comunist și acutizarea stărilor de conflict în RSSM.
Accederea în funcția de secretar general al PCUS a lui Mihail Gorbaciov, în marti e 1985 și
începutul procesului de „restructurare” în URSS, a însemnat de fapt, o încercare disperată a
regimului sovietic de a -și reface imaginea de campion al progresului și libertății popoarelor.
Imposibilitatea Uniunii Sovietice, precum și a celorlalte state comuniste satelite, de a se adapta
noilor condiții economice ale revoluției tehnico -științifice și informaționale, precum și multiplele
probleme de ordin intern, care s -au acumulat pe parcursul perioadei de existență a URSS -ului, a
direcționat Uniune a Sovietică spre o evoluție firească și finală – de dispariție iremediabilă din
istorie.
La creșterea tensiunii , până la nivelul unui conflict de proporții, în societatea sovietică au
contribuit mai mulți factori, de ordin social, politic, național etc, î nsă sistemul sovietic a fost
afectat, în cea mai mare măsură sub aspect economic. Soluțiile teoretice nu duceau decât la
diferite variante ale doctrinei „socialismului de cazarmă”, practicată de Rusia anilor '20. Nu s -a
împlinit nici visul lui Nichita Hruș ciov ca Uniunea Sovietică să „întreacă” America, iar la
începutul anilor '70 ai secolului al XX -lea „să ocupe primul loc în lume” la producția de oțel, de
cărbune și altele asemenea.
Scăderea ritmurilor economiei sovietice se observă prin comparația princ ipalilor indicatori
din anii 1966 -1985: venitul național s -a micșorat de la 41% la 17%, producția industrială de la
50% la 20%, producția agricolă de la 21% la 6%, productivitatea muncii de la 35% la 15,5%,
veniturile pe cap de locuitor de la 33% la 11%. Î ncă în anii '70, ritmul de creștere a economiei
sovietice a început să scadă, s -au epuizat resursele practice și limitele au apărut tot mai evidente.
S-a agravat la maximum problema alimentară. Volumul importului anual de cereale a
depășit 30 mln. tone. A sporit vertiginos economia subterană și piața „neagră”. Către sfârșitul
anilor '80, o treime din venitul național al URSS circula în structurile economiei subterane.
Astfel, în anii '70 a devenit o realitate neândeplinirea programului „științific” potrivi t căruia în
deceniul 1961 -1971, Uniunea Sovietică, realizând baza tehnico -materială a comunismului, va
depăși producția pe cap de locuitor a celei mai puternice și bogate țări capitaliste – SUA [207,
p.66].
În 1985, cota sovietică la produsul global mondial s -a redus la 11,7%, în timp ce SUA
înregistrau 28,5% [208, p.57]. Risipa economică și înapoierea tehnologică ce o însoțeau au
influențat nefavorabil capacitatea URSS de a participa la comerțul internațional. La exportul de
mărfuri industriale, în 1 985 URSS a trecut de pe locul 11, deținut până în 1973, pe locul al 15 –

94
lea, fiind depășit de Taiwan, Coreea de Sud, Hong -Kong, Elveția [208, p.36]. În același timp
URSS a continuat să dețină unul din primele locuri în lume la construcția de rachete, tancur i etc.
La Congresul I al deputaților poporului din URSS s -a subliniat că în 1989 cheltuielile militare
reprezentau 77,3 miliarde ruble, iar creșterea inflației și scumpirea vieții au făcut să se
înregistreze un deficit bugetar de aproape 100 miliarde de ru ble. Circa 40 milioane de oameni
trăiau în sărăcie, în unele republici, printre care și RSSM. La Conferința a XIX -a unională de
partid, Boris Elțin a subliniat următoarele: „Timp de 70 de ani noi n -am rezolvat problemele
principale – să hrănim și să îmbrăc ăm poporul, să asigurăm sfera deservirii, să rezolvăm
problemele sociale” [209, p.175].
Criza economică a afectat și situația socială din RSSM. În 1985 -1991 economia Moldovei
mai rămânea parte componentă a complexului economic unic al URSS. La nivel macro economic
ea funcționa în acea perioadă cu mari greutăți, dar păstrând, totuși, ritmul creșterii la unii
indicatori economici. Produsul social global a crescut în 1985 -1991 de la 17,2 mlrd. la 42,2 mlrd.
ruble. Venitul național produs aproape s -a triplat în această perioadă – de la 6,5 în 1985 la 18,5
mlrd. ruble în 1991. Cota parte a venitului național produs în 1991 al industriei era de 38 la sută,
a agriculturii – 42,4; 7,0 la sută – a construcțiilor și – 12,4 la sută – a altor ramuri ale economiei
națion ale. În 1985 – 1991 a crescut neânsemnat volumul de producție al alimentelor, producția
de nutrețuri, al producției industriei. Valoarea fondurilor fixe de producție, recoltele globale în
toate formele de gospodării au crescut neînsemnat [210, p.7].
Deși, s-au înregistrat unele rezultate pozitive, după cum am menționat, economia Moldovei
era grav bolnavă, suferea consecințele condițiilor economice aberante create de sistemul totalitar,
funcționând din ultimele sale puteri. În economia R.S.S. Moldovenești î n 1985 -1991 s -a redus
numărul mediu anual al personalului industrial de producție cu 63,3 mii oameni, volumul
producției de energie electrică – cu 3,6mlrd kw/h, tractoarelor – cu 4,6 mii, autoremorcelor – cu
17,0 mii, pompelor centrifuge – cu 22,4 mii bucă ți etc [135, p.542].
Nivelul de dezvoltare a RSSM, era mult sub media pe Uniune. Peste 65% din populația
republicii avea un venit global sub 150 de ruble lunar (media pe Uniune fiind de 56,1%, iar în
Federația Rusă de 47,1%). În Federația Rusă 53% dintre locuitori aveau un venit de peste 150
ruble lunar; în RSSM ei reprezentau doar 35%. În 1989, RSSM avea un consum mai redus cu
27% decât media pe URSS. Prin comerțul de stat și cooperatist, moldovenii au vândut produse
alimentare în valoare de 478 ruble, ra portate la persoana/an; în medie pe URSS – de 656 ruble, în
RSFSR – de 760 ruble. În Moldova, circa 40 – 50% din bugetul familiei era cheltuit numai
pentru produse alimentare.

95
În același timp RSSM ocupa locul 12 la asigurarea cu televizoare color, locul 15 – la
magnetofoane și mașini de cusut, locul 14 – la autoturisme. Aproximativ 48% dintre locuințele
din Moldova erau construite pe contul populației, media pe URSS fiind de 19% . Durata vieții în
republică era cea mai scăzută din Uniune (cu excepția Turkmenistanului) – 66 de ani [207, p.67].
Primul impuls al cursului de „perestroika”, afirmă istoricul Gh. E. Cojocaru, a fost resimțit
la Chișinău abia în 1986, când Comitetul Cent ral al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice
(C.C.al P.C.U.S.) a supus unei critici dure Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei
(C.C. al P.C.M.) pentru faptul că, „nu a tras concluziile cuvenite din Hotărârea Biroului Politic al
C.C. al P. C.U.S. cu privire la inadmisibilitatea denaturării stării reale a lucrurilor și pentru lipsa
de răspundere și liberalism în combaterea majorărilor nejustificate ale rezultatelor și
mistificărilor”. În Moldova, se arăta în hotărârea C.C. al P.C.U.S., „pract ica defectuoasă de
înșelare a statului a prins rădăcini adânci, a molipsit multe întreprinderi și verigi ale conducerii,
acționează demoralizator asupra cadrelor, reducând răspunderea lor pentru sectorul de muncă
încredințat. În acest an (1986 -n.a) au fost descoperite aici majorări nejustificate ale rezultatelor la
fiecare a cincea din întreprinderile verificate din industrie și deservirea socială a populației. În
republică, fiecare al doilea obiectiv se dă în exploatare fără a se termina construcția lui. Î n
agricultură se admite ascunderea efectivului de animale, a suprafețelor arabile, sunt mărite
nejustificat volumurile producției și ale achizițiilor de produse vegetale și animale” [211] .
Activitatea Biroului CC al PCM privind dezrădăcinarea măsluirilor ș i mistificărilor în economie
a fost apreciată drept nesatisfăcător. Primul – secretar al CC al PCM Simion Grossu a fost
mustrat, cerându -i-se să înfăptuiască în timpul cel mai apropiat măsuri suplimentare pentru
restabilirea ordinii .
În continuare, autor ul menționează că, l ecția de adevăr servită comuniștilor de la Chișinău
a constituit tema principală la plenara CC al PCM din 22 octombrie 1986, la care liderul
comunist (S. Grossu) recunoștea că „nu există nici o ramură în care să nu fi fost descoperite
mistificări. Au fost afectate de majorările nejustificate toate orașele și raioanele, ele au loc și în
industrie, și în agricultură, și în transporturi, și în construcții și în sfera deservirii. Se majorează
nejustificat indicii în toate sferele: producție, eficiența recomandărilor științifice, investițiile și
propunerile de raționalizare, numărul lecțiilor publice, al lecțiilor școlare, al vizitelor medicilor,
al comsomoliștilor, al bibliofililor, până și numărul adunărilor de partid ce au avut loc”. Înșela rea
conștientă a statului, pentru a se crea o aparență de prosperitate generală, prinsese rădăcini atât
de adânci, încât amenința nu numai economia, ci și sănătatea morală a republicii [240, p.7 -8].
Cursul spre restructurare (perestroika) în scopul redres ării economice început de M.
Gorbaciov în 1985, și transparența, erau menite să perpetueze sistemul totalitar. Concomitent, M.

96
Gorbaciov recunoștea că „țara a început să piardă ritmurile de dezvoltare…” [213, p.13].
Considerată o revoluție ce trebuia să cuprindă toate domeniile societății „perestroika” punea
totuși o mare întrebare: „Era posibilă oare o adevărată reformă economică fără a afecta sistemul
politic [208, p.57]?”
Așa cum era de așteptat, necesitatea modernizării economiei a pus la ordinea zil ei problema
modificării întregului sistem politic. Era clar că nu se puteau aduce schimbări de profunzime
într-un sistem măcinat de disoluție și conservatorism. În primul rând, trebuia schimbată
mentalitatea conducerii politice, ceea ce nu era deloc simplu .
În RSSM întreg procesul de restructurare și transparență a evoluat cu mari dificultăți,
trecând prin serioase conflicte de ordin administrativ și politic. La început, în aprilie 1985, nu se
vorbea direct de „restructurare”, de transparență. Dacă analiz ăm documentele plenarelor,
congreselor PCUS și PCM, observăm că până la destrămarea Uniunii Sovietice reformiștii din
Moscova și din Chișinău adoptau hotărâri cu privire la „dezvoltarea socialismului”, „mutațiile
calitative din economie”, „noi schimbări și transformări calitative ale societății”, „perfecționarea
relațiilor sociale”[214] ș.a. Deci, se încerca „vopsirea”, „machierea” ridurilor strașnice ale
societății vechi și criminale.
Peste un an, a fost lansată concepția „accelerării” dezvoltării societă ții – „curs strategic” al
PCUS. Se vorbea despre „democratizarea societății”, „autoconducerea socialistă a poporului”,
„perfecționarea socialismului”, „dezvoltarea de mai departe a sistemului politic al societății
sovietice” etc [215]. Dar si aceste măsuri erau prevăzute în limitele vechilor postulate de partid și
de stat sovietice, păstrând rolul conducător al PCUS, ceea ce în consecință n -au dus la rezultatele
scontate. Devenise absolut clar, că sistemul sovietic nu putea fi redresat.
La 27 ianuarie 1987 , au fost formulate noțiunile de „restructurare” și „transparență” ca
direcții ale reformelor economice și politice, care urmau să fie realizate în URSS. Meritul istoric
al lui M. Gorbaciov constă în faptul că a înțeles necesitatea reformării din temelii a societății
totalitare. Deținând posturile -cheie în Partidul Comunist și statul sovietic, el a acceptat ideea
restructurării, pentru că nu mai exista o alternativă a dezvoltării decât calea spre democratizare și
depășirea sistemului totalitar. Teoria marxi st-leninistă a suferit eșec, deoarece era o teorie care se
întemeia pe principiile „luptei de clasă”, „dictaturii proletariatului”, „luptei cu burghezia”,
„dușmanilor poporului”, „pedepsei fără judecată”, jefuirii populației, dominației psihologiei
militar iste, teroriste.
Analizând documentele, constatăm, că sistemul totalitar se afla în stare de criză și stagnare
completă. După conținut, totalitarismul însemna conducere prin dictatură de partid, ideologie
utopică militaristă, control total KGB -ist, dictat economic, subiectivism, represiuni, frică,

97
supușenie oarbă, propagandă a șovinismului rus de stat, rusificare și deznaționalizare a
băștinașilor de la periferiile Uniunii Sovietice. Aceste instrumente nu mai puteau funcționa,
deoarece conștiința politică, socială a populației URSS se modificase spectaculos sub influența
transformărilor de pe glob. Uniunea Sovietică se ruina tot mai mult sub aspect economic, politic,
cultural și spiritual, anume din motivul că n -a suportat critica și n -a recunoscut existenț a
problemelor în societatea sovietică, inclusiv a celor cu un înalt potențial conflictual . Erau
necesare transformări radicale și constructive pentru a intra în altă etapă de dezvoltare socială,
politică și națională a tuturor popoarelor URSS.
Sistemul to talitar, politica expansionistă a Moscovei au condus, de asemenea la grave
probleme ordin demografic în toate republicile unionale. Mai bine de 60 de milioane de oameni,
au fost nevoiți să emigreze și să trăiască în afara frontierilor republicilor lor nați onale. Mai mult
de 16 milioane de oameni, inclusiv 260 mii de moldoveni, și -au uitat limba maternă, au devenit
„rusofoni”. În timp ce în unele regiuni ale Rusiei era mare penurie de forță de muncă, în RSSM,
în urma imigrației stimulate de Moscova, s -au for mat resurse de muncă excedente. Numărul
coloniștilor de etnie rusă, ucraineană ș.a. era în permanentă creștere în republică. Această situație
a generat tensiuni sociale, a dus la apariția stărilor de conflict între băștinași și etniile
conlocuitoare.
Factorul etnodemografic (natalitatea, mortalitatea și longevitatea) depindea la direct de
condițiile economice și politice impuse de sistemul totalitar. Cu începere încă din anul 1970,
caracteristicile calitative ale proceselor demografice din RSSM au început să se deterioreze din
cauza creșterii migrației interrepublicane și, deci, a înrăutățirii condițiilor economice și sociale
de viață ale moldovenilor. Numai în anii 1966 – 1970 în RSSM, calculat la 100 de locuitori, au
sosit și s -au instalat aici cu traiul în medie anual 21 oameni din alte republici, în timp ce în
Ucraina – 9, Rusia – 2, Belorusia – 3 oameni. Colonizarea planificată cu seminții străine a
devenit o mare problemă pentru RSSM.
Din 1970, până în 1991, populația Moldovei a crescut cu 738,6 mii de locuitori, în fond pe
baza creșterii mecanice. Moldova a devenit cea mai suprapopulată zonă a Europei de Est și din
URSS. Se resimțea grav lipsa de pământ. În 1991, din 4 359, 1 mii de lo cuitori doar 2 069, 9 mii
erau încadrați în câmpul muncii. Deci, circa 2 290 000 rămâneau să fie întreținuți. În republică
erau peste 800 mii de pensionari, dintre care mai bine de jumătate erau veniți din fosta Uniune,
aceștia fiind militari trecuți în re zervă sau muncitori pensionați în zonele nordice [86]. Regimul
moscovit, probabil, dorea să transforme Moldova într -un azil pentru pensionari unionali, în timp
ce populația băștinașă era forțată să emigreze în Siberia, Extremul Orient, pe insula Sahalin.

98
În primii trei ani ai restructurării în RSSM a activat doar un singur partid politic – PCM,
care era de fapt, o organizație de partid a Moscovei. Acesta, chiar și în anii perestroikăi , putea
numai în limite permise de canoanele politice sovietice, să critice doar unele neajunsuri ale
sistemului socialist în general. De aici, încă odată reiese, că în societate nu existau forțe capabile
să anihileze tensiunile sociale de divers ordin. Situația politică în RSSM evolua în direcția unor
agravări de proporții. Pâ nă în 1988 CC al PCM, conducerea de vârf al Moldovei, mulți
funcționari de partid de talie raională și primară, președinți de colhoz, directori de sovhoz,
specialiști din agricultură se pronunțau contra transformărilor radicale, ignorau necesitatea
implant ării normelor economiei de piață, îndepărtării nomenclaturii comuniste de la putere.
Această situație se explică prin egoismul și frica funcționarilor de a nu pierde acel statut
privilegiat de care se bucurau. Nomenclatura comunistă, pe parcursul anilor, s e transformase
într-o pătură socială aparte, asemănător unei caste, după cum am arătat în capitolele anterioare,
care se părea că a pierdut legătura cu timpul și cu societatea în întregime, dar hotărâți de -a nu
ceda pozițiile.
În 1986, în procesul campani ei adunărilor de dare de seamă și alegerilor în organizațiile de
partid, la congresul XVI al PCM s -a vorbit despre probleme cheie ale restructurării și
transparenței . S-a menționat că în activitatea PCM nu s -a obținut o restructurare radicală.
Comuniștii î ncălcau tot mai grav nu numai cerințele statutare, dar și cele morale. Se simțea, în
general o degradare morală, etică a cadrelor de partid. Criza generală ce cuprindea întreaga
societate a afectat și organizațiile de partid primare. Sistemul totalitar înc epu să se destrame de
sus, de la făuritorii lui. Nu mai dădea rezultate scontate nici sistemul rigid de selectare a cadrelor,
nici repartizarea lor, nici exigența față de ele, nici excluderile din partid, pentru că societatea era
suprasaturată de diverse p robleme, inclusiv cu caracter conflictual .
Cu intenția de a se redresa cumva starea de lucruri, în RSSM a fost adus și făcut secretar al
doilea al CC al PCM un partocrat răutăcios pe nume V. Smirnov. Acesta lucrase un timp secretar
al doilea al regionalei de partid Kalinin (Tveri). Fiind susținut de E. Ligaciov, el a venit în
Moldova să lupte contra „alcoolismului” – o dubioasă invenție a lui M. Gorbaciov. V. Smirnov a
făcut ca mii de hectare de viță -de-vie să fie distruse. Prin care acțiune s -au cauzat pr ejudicii
colosale economiei Moldovei. El a început să se răfuiască cu cadrele locale de partid, a introdus
metode staliniste ale luptei de clasă, a declanșat o campanie extraordinar de urâtă de
„demascare” a naționaliștilor, de luptă contra feciorilor de „ chiaburi”, „liberali”, „țărăniști”, el
însuși luând mită de proporții și făcând abuz de putere, lucrul care mai târziu a fost dovedit cu
lux de amănunte de „tovarășii” săi de partid.

99
Pe parcursul anilor 1985 -1987, atenția organelor de partid era concentra tă asupra
soluționării problemelor de ordin politic, mai exact asupra încercărilor de a se menține la putere,
de a realiza politica comunistă de „schimbare la față” a sistemului totalitar. Dar deja la plenara a
VII a CC al PCM (16 ianuarie 1988), s -a const atat imposibilitatea promovării reformei politice
fără a se merge spre o societate nouă, democratică, spre o economie de piață. E semnificativ
faptul că în partid începuse lupta contra mistificărilor, comise, în fond, tot de comuniști, se
făceau încercări de a se soluționa problemele economice. Dar lucrul acesta se făcea cu metode
vechi, administrative, aplicându -se, de exemplu, critica de partid. În ianuarie 1988, au fost supuși
unei aspre critici toți membrii biroului CC al PCM – V. Smirnov, A. Mocanu, G. Eremei, M.
Snegur, A. Sangheli, V. Pșenicinikov, G. Volkov, lucrătorii organelor administrative G.
Lavranciuc, N. Demidenco, V. Pușcaș, D. Nicolaev ș.a.
În scopul mobilizării maselor la opera restructurării „de sus”, dar și pentru izolarea, ruperea
lor d e la lupta de eliberare națională, care lua amploare, pentru a avea sub control situația internă
au fost elaborate așa -numitele Teze ale CC al PCM, Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM,
Consiliului de Miniștri al RSSM – Să afirmăm restructurarea prin fapt e concrete . Autori ai
acestor teze au fost S. Grossu, I. Calin, A. Mocanu, N. Bondarciuc, P. Buga, V. Smirnov, V.
Pșenicinikov și alți nomenclaturiști de partid și de stat. La 11 noiembrie 1988 aceste teze au fost
publicate în presă. Ele atestau fenomenele monstruoase care s -au produs din 1940 încoace în
Moldova și prevedeau un șir de măsuri pentru perfecționarea sistemului totalitar, dar de fapt era
o tentativă de manipulare a societății, în speranța de a păstra acalmia socială. Tezele nu ofereau
soluții reale pentru depășirea situației de criză , din contra negau necesitatea renașterii naționale.
Se făceau aluzii la rolul conducător al PCUS și PCM, împuternicirile sovietelor, întărirea
„unității poporului sovietic”, „accelerarea dezvoltării social -economi ce” etc. CC al PCM
urmărea scopul păstrării controlului și a subordonării „potențialului intelectual, spiritual” al
Moldovei în interesele sale. Autorii tezelor se pronunțau pentru „limba moldovenească”, „grafia
rusă”, „limba rusă ca mijloc de comunicare” pentru reprezentații tuturor naționalităților
conlocuitoare, apărau „simbolica socialistă”, „internaționalismul socialist”, „prietenia
popoarelor” etc. Aceste teze cu iz stalinist și brejnevist, urmăreau nedeghizat scopul minimizării
bazei sociale a renașt erii naționale, curmării luptei de eliberare națională. Ele chemau populația
să respecte normele politicii comuniste, să accepte „bilingvismul real” etc.
Însă scopul tezelor n-a fost atins. S -a întâmplat tocmai invers. Tezele au provocat o mare
indignare în rândurile populației băștinașe, acutizând și mai mult stările de conflict . Conducerea
PCM era atacată vehement la mitinguri, adunări, în presă. Chiar la adunările unor organizații de

100
partid tezele au fost respinse, fiind susținute doar de elementele rus ofile și mancurtizate, legate
într-un fel sau altul de Moscova.
Mișcarea de eliberare națională se amplifica spectaculos, căpătând un caracter tot mai
exploziv , în pofida politicii șovine a forțelor totalitare și acțiunilor draconice realizate de aceste
forțe [135, p.525 -530].
Restructurarea inițiată de Mihail Gorbaciov avea drept scop doar perfecționarea sistemului,
admițând cel mult modificarea lui cosmetică. Liberalizarea sistemului politic al URSS a început,
în 1989, prin admiterea alegerilor parțial libere și tolerarea instituțiilor democratice parlamentare,
care au început să se formeze în condițiile puterii comuniste și la inițiativa acesteia. Însă,
inițiativa venea în contradicție cu natura proprie a puterii comuniste. În consecință, s -a
demonstrat faptul că democrația este incompatibilă cu comunismul, ea putând avea doar o
influență distrugătoare asupra comunismului. Primele tentative de modernizare a si stemului
totalitar, au scos la suprafață toate contradicțiile etapelor precedente ale regimului, ele găsindu -și
expresie într -o criză structurală profundă. Acest fapt a provocat eroziunea bazei sociale a
partidului, precum și decadența sistemului totalitar [216, p.10].
Chiar din primii ani de restructurare gorbaciovistă, în RSSM s -au acutizat stările de
conflict , care se regăseau între trecutul învechit și tendințele noi reformatoare, între societatea
dornică de schimbare și PCM -ul conservator și retrograd.
Odată cu aprofundarea crizei sistemului totalitar -comunist din URSS și respectiv din
RSSM, s -au creat premizele pentru apariția pluripartidismului în republică. Procesul formării
partidelor politice și Mișcărilor social -politice în RSS Moldovenească a înc eput în a doua
jumătate a anilor '80. Până la inițierea procesului de restructurare în RSSM, unica organizație
politică a fost Partidul Comunist al Moldovei (PCM). Până în anii 1987 -1988, când în societate
încă nu existau organizații social -politice de alt ernativă, transformări radicale cantitative și
calitative în cadrul PCM nu se observau. Pe măsura promovării problemei naționale în centrul
vieții social -politice din republică, situația politică, precum și rolul și locul PCM încep să
depindă într -o măsură tot mai mare de caracterul relațiilor reciproce cu mișcarea națională în
proces de apariție, și cu alte organizații obștești și politice. Pluralismul, ce a venit în schimbul
unității ideologice impuse, care urmărea, inclusiv și aplanarea multor stări conf lictuale , a inclus
în sine un spectru larg de opinii: a) complexul de idei privind renașterea națională; b) complexul
de idei orientate spre realizarea socialismului democratic uman; c) complexul ideilor de orientare
liberal – capitalistă etc. Partidul Com unist încetase de a mai fi unicul centru de activitate politică.
Încetase afluxul de noi forțe, crește tot mai mult numărul membrilor ce se retrag din rândurile
acestui partid. Cu toate acestea, PCM rămăsese unica instituție social -politică formal nedezbin ată

101
după criteriile etnice. Însă apariția problemei naționale în societatea moldovenească, a dat cea
mai puternică lovitură asupra unității organizaționale și ideologice a partidului. Partidul
Comunist, până a fi interzis în august 1991, reușea să preântâm pine dezbinarea, însă unele
tendințe amenințătoare deja se manifestau. Odată cu dispariția Partidului Comunist din
Republica Moldova, de fapt unica și ultima forță politică puternic organizată ce asigura
activitatea integrativă și coordonarea pe întreg ter itoriul țării, opoziția în RSSM se ridicase la cel
mai înalt nivel al său [217, p.12 -18].
În calitate de primă organizație social -politică necomunistă, la 3 iunie 1988, a fost
constituită Mișcarea Democrată pentru Susținerea Restructurării ce a debutat cu cererea de a
proclama limba moldovenească (română) ca limbă de stat și de a reveni la grafia latină, astfel,
contradicțiile de ordin național, ocupă întâietatea în ierarhia stărilor de conflict din societatea
RSSM . Au urmat un șir de mitinguri, demonstrați i, campanii anevoioase pentru realizarea acestui
deziderat. La mitingurile organizate de Mișcarea Democratică pentru Susținerea Restructurării și
Cenaclul muzical -literar „Alexei Mateevici” se cerea demisia unor demnitari din nomenclatura
de stat și de par tid. Apar mai multe organizații obștești, formațiuni politice. Inițial, aceste
formațiuni se numeau „organizații neformale”, „formațiuni obștești”, „uniuni”, „mișcări obștești”
etc. La 20 mai 1989, a avut loc congresul de constituire a Frontului Popular di n Moldova, acesta
fiind succesor al Mișcării Democratice pentru Susținerea restructurării. La noua organizație
social -politică au aderat, păstrându -și statutul de formațiuni independente: Cenaclul „Alexei
Mateevici”, Liga democrată a studenților din Moldo va, Mișcarea ecologistă „Alianța verde”
(AVE), Asociația Istoricilor din Moldova, Societatea culturală „Moldova” din Moscova. FPM a
fost prima formațiune de opoziție apărută pe scena politică a Moldovei, de orientare democratică
și proromână [218, p.7 -10].
O altă formațiune politică apărută în republică a fost Mișcarea pentru egalitate în drepturi
„Unitate – Edinstvo”, numită, în limbaj popular, „Interfront”. Congresul de constituire al
Mișcării, la care au participat 467 delegați, a avut loc la 8 iulie 19 89. La baza Mișcării s -a aflat
un nucleu de inițiativă reunind cercetători de la Institutul de Istorie al Academiei de Științe a
RSSM, în mare parte reprezentanți ai unor minorități etnice. Această grupare a decis să apere
„conștiința de sine națională mol dovenească”, opunându -se încercărilor de a diminua statutul
limbii ruse.
La 21 mai 1989, a fost constituită Mișcarea Populară „Gagauz – Halcî”, iar la 2 iulie 1989 –
Societatea Cultural -Obștească Bulgară „Vozrojdenie”. Aceste formațiuni, ca și Frontul Pop ular
din Moldova și Mișcarea pentru egalitate în drepturi „Unitate – Edinstvo”, la început, au susținut
cursul conducerii de vârf a PCUS în vederea restructurării. Însă, treptat, acestea au început să

102
înainteze cerințe politice, care veneau în contradicție cu aspirațiile naționale ale moldovenilor .
Sub presiunea maselor, la 25 august 1989, Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Moldovenești a
adoptat un decret special „Cu privire la modul provizoriu de înregistrare a asociațiilor obștești în
RSS Moldovenească”. Acest document a avut o mare importanță politică, deoarece pentru prima
dată statul recunoștea dreptul la crearea și activitatea unor formațiuni social –politice de
alternativă în RSS Moldovenească. În octombrie 1989, prin Hotărârea Guvernului RSS
Moldoven ești, au fost înregistrate primele patru formațiuni politice: Frontul Popular din
Moldova, Mișcarea pentru egalitate în drepturi: „Unitate – Edinstvo”, Mișcarea Populară
„Gagauz – Halkî” și Societatea Cultural Obștească Bulgară „Vozrojdenie”. Astfel, s -a făcut de
fapt, primul pas pe calea recunoașterii pluripartidismului în republică. Aceste formațiuni au luat
naștere din rândul maselor, fără careva directive din partea autorităților Uniunii RSS sau ale
republicii. Ulterior apar o mulțime de societăți cult urale, care de asemenea tind să participe activ
în politică, mai ales, dacă vom lua în considerare faptul că în republică în perioada respectivă nu
exista o organizație unică care să reprezinte interesele comune ale populației moldovenești [219,
p.84].
Primii pași, făcuți de RSSM, pe calea democratizării, au „scos la suprafață” multiplele
probleme ale trecutului, astfel, punându -se în funcțiune mecanismul de detonare sau erupție a
stărilor de conflict care s -au acumulat pe parcursul anilor.
În așa fel, odat ă cu înaintarea în timp a procesului de renaștere națională, ce atrăgea după
sine și acutizarea stărilor de conflict în RSSM, încep să apară și primile sciziuni în societatea
moldavă, iar cu ele încep să fie vizibile și primele situații de conflict propriu -zis. Astfel, noile
formațiuni politice, care de la început, împărtășeau, cât de cât, o unitate de viziuni privind
procesul de „restructurare”, încep să se distanțieze, iar această „înstrăinare” începe să poarte un
pronunțat caracter etnic.
Alegerile deputaților poporului în toamna anului 1989, în Sovietul Suprem al URSS,
precum și din 25 februarie -10 martie 1990 în Sovietul Suprem al RSSM au demonstrat că noile
formațiuni obștești au cucerit o susținere serioasă a maselor, FPM a obținut mai mult de 130 de
mandate în Legislativul de la Chișinău și a înaintat la toate posturile principale din Sovietul
Suprem reprezentații săi, promovând în funcția de vice – președinte al Sovietului Suprem pe
scriitorul Ion Hadârcă. S -a introdus, pluralismul pol itic și pluripartidismul, elemente inerente ale
unui stat democrat. Sub presiunea maselor au fost întreprinse și măsuri de lichidare a privilegiilor
Partidului Comunist din republică. Astfel, la 27 iulie 1990, Legislativul a adoptat decretul „Cu
privire la puterea de stat”, prin care se interzicea formarea organizațiilor de partid la
întreprinderi, în instituțiile de stat. Decretul a stipulat că nici un partid politic, nici o organizație

103
sau mișcare social -politică, nici un grup de persoane, nici o persoană aparte nu are dreptul să
formeze organe alternative ale puterii de stat, să decidă în numele poporului, să se amestece în
activitatea organelor puterii de stat, a instituțiilor și organizațiilor [219, p.85].
Aceste cerințe urmau să fie realizate de către toate formațiunile politice din republică,
soluția întreprinsă era, în primul rând, în defavoarea comuniștilor. Cu interdicțiile acestui decret,
s-au ciocnit, în septembrie 1990, și liderii FPM, care au fost nevoiți să aleagă între înalta funcție
în Parlam ent și calitatea de membru al FPM. De fapt mentalitatea deputaților din parlamentul
anului 1990 era anticomunistă. Ei pledau nu atât pentru pluripartidism, pentru pluralismul politic,
cât împotriva predominării Partidului Comunist și a situației lui privil egiate în societatea
moldovenească. Lupta cu situația privilegiată a Partidului Comunist s -a încheiat cu evenimentele
din august 1991. Puciul din Moscova a demonstrat că deși PCUS și -a pierdut rolul de conducător
consfințit în societate și în stat, totuși el își păstrase destulă influență în structurile de stat, și în
anumite circumstanțe, conducerea lui putea merge la acțiuni anticonstituționale pentru păstrarea
puterii. În RSSM ca și în alte regiuni ale URSS, lupta cu situația specială a Partidului Comuni st
s-a terminat cu interzicerea activității organizatorice a PCM și cu confiscarea patrimoniului lui
[220, p.66 -94].
Astfel, restructurarea vieții social -politice în RSSM, poate fi privită și ca un proces care a
influențat stările de conflict în acutizare, îndreptând societatea spre cea mai radicală soluție –
independența națională , iar pentru realizarea acestui obiectiv a fost nevoie de diminuarea rolului
instituțiilor care împiedicau procesul – aparatul de partid, forțele armate și cenzura [ 72, p.46].
Federalismul sovietic se sprijinea pe mai mulți stâlpi, justiția era primul dintre aceștia.
Constituția Uniunii Sovietice a fost comună tuturor și Constituția republicilor trebuia să fie în
acord cu ea (art. 73 al Constituției din 1977). Artico lul 74 preciza: „Legile URSS -ului au putere
egală pe teritoriul tuturor republicilor din federație. În caz de divergență , cea care prevalează este
legea federală”.
Un al doilea suport al federalismului era armata. Serviciul militar efectuat în rândurile
forțelor armate ale URSS trebuia să fie o adevărată școală a internaționalismului. Cu acest scop,
legea militară din 1938, care a desființat unitățile militare naționale, stipula că serviciul militar se
efectuează în unități eterogene din punct de vedere et nic și în afara teritoriului național. Armata
sovietică nu cunoaște decât o limbă – rusa.
Ultimul stâlp de sprijin era Partidul Comunist, „forța care orientează și conduce societatea
sovietică” (art. 6 al Constituției URSS din 1977). PCUS constituia simbo lul unității societății
sovietice, chiar dacă existau partide comuniste locale în fiecare republică. Acestea nu erau decât

104
filiale ale PCUS -ului, așa cum precizează articolul 41 din Statutul Partidului, adoptat la cel de -al
XXVII -lea Congres, în 1986 [219, p.45].
Cei trei stâlpi ai federalismului sovietic au fost progresiv dărâmați în anumite republici, în
condițiile acutizării stărilor de conflict , care s -a manifestat prin declarațiile de suveranitate,
calificată de unii istorici conteporani ca „parada su veranităților”, înainte de a se constata că și
această ultimă cerință a fost depășită și că a sunat ceasul independenței. Astfel, pe parcursul unui
an: iunie 1990 – august 1991, RSS Moldova (până la 5 iunie 1990 – Republica Sovietică
Socialistă Moldoveneas că, din 23 mai 1991 – Republica Moldova) își afirma suveranitatea și cu
aceeași ocazie, obținea dispozițiile legale, pentru aplicarea ei în practică [221, p.82 -84].
O importanță deosebită pentru trecerea de la totalitarism la un regim politic democratic în
RSSM le -au avut hotărârile și legile adoptate de Parlament în anii 1990 -1991. Rolul de bază în
demontarea vechilor instituții și slăbirea dependenței de metropola sovietică, înfăurirea noilor
structururi ale puterii de stat și a bazei legislative, a noi i entități politice, în promovarea
procesului de democratizare și liberalizare a revenit Sovietului Suprem de legislatura a XII -a (de
la 26 aprilie 1990 – Parlament), ales în baza Legii cu privire la alegerile de deputați ai poporului
ai RSS Moldovenești d in 23 noiembrie 1989. La scrutinul din 25 februarie 1990 (datorită
sistemului electoral majoritar, la 10 martie a avut loc al doilea tur) desfășurat în 380
circumscripții electorale cu un singur mandat pentru alegerea Parlamentului unicameral, au
participa t peste 600 de candidați, fiind sprijiniți nu numai de noile formațiuni politice create:
Frontul Popular din Moldova și Mișcarea pentru Egalitate în Drepturi „Unitate – Edinstvo”, dar și
de Partidul Comunist din Moldova. Parlamentul ales pentru cinci ani s -a dizolvat înainte de
termen, desfășurându -și activitatea nici patru ani. Deși a traversat câteva situații de criză
provocate de regruparea forțelor pe eșchierul politic al republicii, Parlamentul a reușit să pună
bazele legislative ale statului.
De noul Soviet Suprem al RSSM, creat pe baza primelor alegeri din 25 februarie/10 martie
1990, e legată o nouă epocă în istoria Moldovei – epoca obținerii suveranității și independenței
naționale și concomitent, perioada de acutizare a stărilor de conflict în RSS M [219, p.47].
Astfel, la 23 iunie 1990, este adoptată „Declarația cu privire la suveranitatea RSS
Moldovenești”, care a proclamat că Moldova „este un stat suveran, unitar, indivizibil. Pământul,
subsolul, apele, pădurile și celelalte resurse materiale afl ate pe teritoriul RSS Moldova, precum
și întregul potențial economic, financiar, tehnico -științific, valorile patrimonoiului național
constituie proprietatea exclusivă a RSS Moldova”. În preambula acestui document este
recunoscută egalitatea tuturor cetățe nilor la viață, libertate, prosperitate. În conformitate cu
declarația cu privire la suveranitatea RSS Moldova, întreaga putere în republică aparține

105
poporului. Poporul își realizează puterea de stat în mod nemijlocit și prin organele sale
reprezentative. În scopul obținerii reale a suveranității e destul de important faptul proclamării în
acest document istoric a „priorității Constituției și legilor RSS Moldova pe întreg teritoriul ei”. În
ordinea de măsuri ce descindeau din necesitatea realizării suverani tății, Parlamentul Moldovei a
adoptat și hotărârile referitoare la „Avizul comisie privind aprecierea politică și juridică a
pactului Molotov -Ribbentrop și a protocolului adițional secret din 23 august 1939, precum și a
consecințelor lor asupra Basarabiei și Bucovinei de Nord ”, despre revenirea la simbolica
națională, etc. În șirul de decizii importante adoptate de Parlament, menite sa contribuie la
crearea instituțiilor și simbolurilor statului în devenire în perioada aprilie 1990 – august 1991, se
impune trecerea în revistă a următoarelor:
 Regulamentul cu privire la Drapelul de Stat din 27 aprilie 1990.
 Regulamentul cu privire la Stema de Stat din 3 noiembrie 1990.
Realizând pașii spre suveranitate, care reieșeau din Declarație, Parlamentul a fost pus în fața
necesității de a submina hotărâtor rolul Partidului Comunist în conducerea societății, care nu se
conforma cu măsurile luate. Începutul înlăturării de la putere a Partidului Comunist a fost pus de
Decretul cu privire la puterea de stat adoptat la 27 iulie 1990. Conform acestui decret în Moldova
nu se admite „sistemul conducerii de partid și conducerii politice de altă natură în organele de
stat și de ocrotire a normelor de drept în organele securității statului, în formațiunile militare și
militarizat e, la întreprinderi, instituții și organizații”.
La 31 mai 1990, Parlamentul a adoptat Legea cu privire la Guvernul Republicii, prin care
au fost definite competențele generale în domeniul executivului, structură, organizarea activității
și relațiile lui cu alte organe ale puterii. În calitate de prim -ministru a fost ales M. Druc, persoană
îndrăzneață, dar, după unele opinii, puțin profesionistă în cunoașterea tehnicilor administrării. În
general, nu numai în Moldova, dar și în alte țări ex -sovietice se co nsidera în spirit romantic că
prin abolirea articolelor referitoare la rolul conducător al partidelor comuniste și prin legiferarea
proprietăți private, democratizând societatea și liberalizând economia, în mod expres se vor
obține succese și nivelul de tr ai al populației se va apropia de standardele de viață occidentală.
Deși, în plan global ideea era corectă, realitatea s -a dovedit a fi alta cu mult mai crudă, mai ales
pentru statele care păstrând nomenclatura veche în funcțiile principale ale conducerii, au
tergiversat și au promovat cu inconsecvență reformele democratice, Republica Moldova, fiind un
exemplu elocvent în acest caz [219, p.48].
În scopul contracarării dezmembrării teritoriale și consolidării ordinii constituționale și
suveranității RSS Mol dova, îmbunătățirii interacțiunii organelor centrale ale puterii de stat,
Parlamentul a adoptat, la 3 septembrie 1990, Legea cu privire la instituirea funcției de Președinte

106
al RSS Moldova. Șeful statului a fost abilitat cu prerogative destul de largi și p rin instituirea
acestei funcții s -a încheiat în linii mari organizarea ierarhiei superioare a mecanismului puterii de
stat. Primul Președinte al RSS Moldova ales de Parlament, la 3 septembrie 1990, a fost Mircea
Snegur. Un an mai târziu, prin Legea cu priv ire la alegerile Președintelui Republicii Moldova din
18 septembrie 1991, era definit mecanismul de organizare și desfășurare a alegerilor pentru
această funcție prin vot universal, egal, direct, liber și secret. Printre alte prevederi, legea stipula
următ oarele:
 art. 1. Președintele poate fi ales numai cetățeanul Republicii Moldova care a împlinit
vârsta de 35 de ani, dar n -a depășit 60 de ani, locuiește permanent în republică în ultimii
10 ani, posedă limba de stat.
 art. 26. Se consideră ales Președinte al Republicii Moldova candidatul care a întrunit mai
mult de jumătate din voturile alegătorilor ce au participat la scrutin.
În buletinele de vot pentru alegerile din 8 decembrie 1991 a fost introdus un singur
candidat – M. Snegur, ceilalți doi pretendenți: Gr. Eremei și Gh. Malarciuc, au abandonat cursa
prezidențială. La scrutin au participat 83,96% din alegători, dintre care 9 8,18% s -au pronunțat
„pentru” și 1,78% „împotrivă” [219, p.49].
Concepțiile despre garantarea drepturilor și libertăților omului și -a găsit o reflectare
consecventă în „Legea despre cetățenia Republicii Moldova” (5 iunie 1991), „Legea despre
partide și al te organizații social -politice” (17 septembrie 1991) și în alte acte normative. La 10
septembrie 1991, Parlamentul Moldovei a adoptat Hotărârea despre aderarea Republicii Moldova
la normele juridice internaționale referitoare la drepturile omului: „Declara ția universală a
drepturilor omului”, „Convenția internațională despre drepturile cetățenești și politice”, „Harta
de la Paris”, „Conferința de la Copenhaga” ș.a. Concomitent s -a început crearea mecanismului
de apărare a vieții, demnității, cinstei și prop rietății individuale. A fost creat Departamentul
pentru Relațiile Interetnice, ce reflectă interesele principalelor grupuri etnice pe teritoriul
Republicii Moldova (ucraineni, ruși, găgăuzi, evrei, romi etc.). Toate aceste fenomene social –
politice demonst rează în mod evident că Republica Moldova evolua pe calea formării unui stat
de drept în conformitate cu legislația internațională. Despre corespunderea legilor adoptate de
Parlamentul Republicii Moldova, normelor internaționale și despre respectarea lor, s-au exprimat
diferite comisii create de organizații internaționale competente în domeniul drepturilor omului.
Ele au dat aprecieri pozitive proceselor democratizării, instituirii statului de drept, îndreptate spre
apărarea și asigurarea drepturilor omului pe teritoriul Republicii Moldova [222, p.155 -170], însă,
aceste măsuri n -au fost suficient de „convingătoare” pentru forțele distructive, care continuau să
acutizeze stările de conflict din republică.

107
În cadrul acțiunilor pentru afirmarea suveranității Mo ldovei și datorită proceselor politice
ce decurgeau pe întreg spațiul sovietic, în lumina zilei a apărut problema obținerii de către
Moldova a independenței statale. Se cuvine de subliniat că declararea suveranității constituie
doar un pas inițial și esenț ial, dar nu suficient în devenirea statală, pentru aceasta se mai impunea
și proclamarea independenței.
Deși, RSS Moldova se declara subiect egal în drepturi în relațiile și tratatele internaționale,
era de la sine de înțeles că legăturile cu lumea extern ă putea fi realizată doar prin intermediul
statului dominant, al centrului unional, care acționa ca un filtru și selecta subiectiv contractele
externe. Însă independența nu părea a fi o necesitate stringentă, de aceea proclamarea ei a fost
posibilă, doar î n condițiile când stările de conflictul în societatea sovietică, au atins o maximă
acutizare . Totodată este necesar de remarcat faptul că mișcarea treptată a republicilor naționale
de la suveranitate la independență ar fi fost mai lentă, dacă Federația Rusă nu ar fi pornit pe
aceeași cale, după alegerea lui B. Elțin în calitate de Președinte al Sovietului Suprem al RSFSR
(Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă). Acesta, pentru a -și asigura suportul politic
necesar, a declanșat o campanie de discr editare a PCUS și a organelor unionale de conducere
pronunțându -se în favoarea suveranității național -statale a Federației Ruse.
Problema obținerii de către RSS Moldova a independenței statale s -a reflectat la sfârșitul
anului 1990, când a fost dat public ității proiectul noului tratat unional. Perspectiva crescândă a
prăbușirii URSS a pus Moscova în fața necesității de a căuta noi forme de menținere a statului
sovietic. A fost elaborată o concepție nouă privind Acordul unional, în speranța anihilării stărilor
de conflict , ce prevedea o schimbare de fond a Uniunii Sovietice. În acel stadiu existau cel puțin
trei concepții principale privind viitorul Uniunii Sovietice:
1. Mihail Gorbaciov, președintele URSS, dorea să impună un tip de Uniune care să fie o
Federa ție având Centru care, după el, trebuia nu numai păstrat, ci și întărit în fața
republicilor puternice. Suveranitatea era acceptată doar în cadrul suveranității Federației,
acesta fiind, în ultima instanță, o structură integratoare.
2. Boris Elțin, viitorul p reședinte al Rusiei pleda pentru o Confederație bazată pe
suveranitatea republicilor, pe acorduri directe dintre acestea, acceptând menținerea unui
Centru, însă lipsit de orice posibilitate de a interveni în relațiile inter -republicane.
3. Cea de -a treia var iantă era propusă de republicile baltice: secesiunea, pur și simplu,
golind Uniunea de părțile sale componente. Kremlinul se îngrijora că în cazul în care cele
15 republici unionale dobândeau dreptul de a ieși din Uniune, statul unitar rusesc, clădit
de-a lungul secolului, care mai purta încă titulatura URSS, ar fi posibil să dispară [219,
p.50].

108
La 26 aprilie 1991, Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea privind egalarea în drepturi a
republicilor unionale și autonome în sferele social -economică, administ rativă, culturală etc. În
locul republicilor unionale, cu drept de ieșire din cadrul URSS, trebuia să apară o Uniune cu 35
de republici autonome: 15 în locul republicilor unionale, 16 în cadrul Federației Ruse, iar 4 în
cadrul altor republici. Două dintre acestea din urmă (Transnistria și Găgăuzia) trebuiau create pe
teritoriul Moldovei. Prin aceste acțiuni, Moscova, în mod deliberat acutiza stările de conflict din
interiorul republicilor unionale, inclusiv din RSSM, în scopul soluționării celor de importan ță
unională, folosind vechiul dicton politic roman: „divide et impera”.
Ca răspuns la aceste tentative contra suveranității Moldovei, precum și împotriva
suveranității altor republici ce se conțineau în proiect, Frontul Popular din Moldova, în scopul
unirii forțelor democratice, care militau pentru obținerea independenței, împreună cu alte
formațiuni politice au simțit necesitatea formării unei coaliții. În așa mod în 1990, a fost creată
Alianța Națională „ 16 decembrie ”, care a jucat un rol important în procesul de instituire a
independenței. În condițiile în care un șir de republici au întâlnit negativ proiectul noului tratat
unional, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a adoptat hotărârea despre organizarea unui
referendum prevăzut pentru 17 martie 199 1, fapt care și mai mult a cristalizat tendințele spre
independență. Parlamentul Moldovei a luat decizia de -a baicota pe teritoriul republicii
desfășurarea referendumului privind menținerea URSS [219, p.51].
Eșecul puciului comunist din august 1991, a du s la erupția stărilor de conflict și a
reprezentat ultima lovitură dată sistemului totalitar comunist, care în consecință, a accelerat
procesul de demolare a lui . În Republica Moldova, din inițiativa Parlamentului, Președintelui,
Guvernului a început un pr oces de acțiuni radicale ce au deschis direct calea spre proclamarea
independenței. Printre acțiuni evidențiem așa acte juridice și hotărâri, ca: Adresarea
Parlamentului RSS Moldova din 21 august 1991, decretul Președintelui RSS Moldova din 22
august 1991 „Cu privire la suspendarea activității structurilor organizatorice ale partidelor
politice, organizațiilor obștești și mișcărilor de masă în organele de stat, așezămintele și
organizațiile republicii”, hotărârea Prezidiumului Parlamentului din 23 august 19 91 „Cu privire
la Partidul Comunist din Moldova” ș.a. Prin această hotărâre, apreciind politica partidului ca
antipopulară, îndreptată spre a distruge cultura națională, obiceiurile și tradițiile naționale, la
deformări în dezvoltarea economică, Parlamentu l a interzis activitatea Partidului Comunist și a
naționalizat patrimoniul lui. Conform hotărârii Prezidiumului Parlamentului din 25 august 1991
„Cu privire la lichidarea urmărilor propagandei comuniste”, au început a fi demolate
monumentele ce țin de prop aganda comunistă, schimbate denumirile ce reflectau ideologia
comunistă și adoptate denumirile tradiționale istorico -culturale autohtone, precum și alte măsuri

109
de lichidare a urmărilor regimului comunist. În așa mod au fost pregătite premisele reale pentru
abordarea problemei proclamării independenței de stat.
În ziua de 27 august 1991, la Chișinău din inițiativa Alianței Naționale „16 decembrie”, a
fost convocată Marea Adunare Națională. În Moțiunea ei adresată Parlamentului Republicii
Moldova hotărâtor s-a cerut declararea independenței. Printre cele 14 cerințe adresate menționăm
următoarele, destul de valoroase pentru afirmarea independenței:
1) Cu privire la Imnul de Stat – „Deșteaptă -te, române”.
2) Cu privire la neparticiparea Moldovei la elaborarea oric ărui tratat asupra Uniunii.
3) Cu privire la formarea Gărzii Naționale.
4) Cu privire la trecerea frontierii de pe Prut a URSS în subordinea Moldovei.
5) Cu privire la retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul republicii ș.a.
În aceeași zi de 27 august 1991 , a fost convocată ședința extraordinară a Parlamentului cu
prilejul proclamării independenței Republicii Moldova. În Declarația de independență adoptată
cu majoritatea absolută de voturi (peste ⅔ din deputații aleși) se subliniază, că Parlamentul
„proclamă solemn, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele întregii
populații a Republicii Moldova și în fața întregii lumi: Republ ica Moldova este un stat suveran,
independent și democratic, liber să -și hotărască prezentul și viitorul fără nici un amestec din
afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al
devenirii sale național e” [219, p.52].
După declararea independenței Parlamentul a început crearea bazei juridice a unui stat nou:
adoptarea sistemului pluripartidist, lichidarea sistemului administrativ de comandă, etc. În
domeniul economic, în iunie 1991, Republica Moldova și -a creat Banca Națională, sistemul
financiar și creditar propriu, cu intenția de a introduce pe viitor valuta națională. În domeniul
militar M. Snegur a declarat naționalizarea forțelor armate ale fostei URSS de pe teritoriul
Moldovei și crearea pe această bază a armatei naționale. În edificarea statului independent un rol
deosebit l -au constituit eforturile Moldovei pe arena internațională, orientate spre recunoașterea
ei de către alte state, stabilirea de relații diplomatice cu ele. Acest proces s -a încep ut odată cu
adoptarea Declarației de independență a Moldovei. La 27 august 1991, Guvernul României a
declarat intenția să procedeze la stabilirea de relații diplomatice, să acorde sprijinul necesar
autorităților Republicii Moldova pentru consolidarea indep endenței sale. În aceeași zi, Moldova
a fost recunoscută de Republica Lituania și Georgia. La 27 decembrie 1991, reprezentatului
Moldovei la Moscova i -a fost înmânată o notă, prin care Statele Unite ale Americii au recunoscut
independența Republicii Moldov a. Către 16 ianuarie 1992, Moldova a fost recunoscută de mai
bine de 60 de state. Un act la fel de semnificativ pentru Moldova a fost primirea ei la 2 martie

110
1992 în ONU – act, care definitiv a afirmat -o pe arena internațională ca stat independent [223,
p.10-15].
Din cele relatate conchidem, că tentativele de restructurare a sistemului totalitar au eșuat,
iar una din cauzele acestui eșec ține de ignorarea stărilor de conflict din URSS, atât la nivel
teoretic cât și practic. De aici și nesoluționarea lor la timpul potrivit, care la prima încercare de
liberalizare a regimului au trecut în faza de acutizare, provocând astfel criza întregului sistem
totalitar -comunist din URSS și respectiv din RSSM. Iar folosirea forței (în Vilnius, Tbilisi, Baku
și mai ales puc iul din Moscova) în calitate de metodă de „soluționare” a diverselor conflicte , a
provocat dezintegrarea rapidă a statului unitarist, având drept consecință, urmarea și transferarea
proceselor de criză apărute în URSS în exteriorul lui, iar falimentul comu nismului a avut ca efect
dispariția statului sovietic totalitar.
Deci, criza sistemului totalitar -comunist din URSS a stimulat reactivarea stărilor de
conflict și din societatea moldovenească, care pe fundalul luptei dintre „vechi” și „nou” au
evoluat spre acutizare. Se părea atunci că această luptă se va finisa cu victoria „noului”, adică cu
victoria forțelor progresiste și democratice asupra celor conservatoare și totalitare, iar
societatea moldovenească va găsi rezolvare, în scurt timp, la toate pr oblemele moștenite din
trecutul sovietic, pentru ca Moldova devenită liberă și independentă să pornească ferm pe calea
democratizării.
Realitatea, însă, a fost să fie alta. Conflictele din societatea moldovenească n -au fost pe
deplin aplanate, ele căpătând doar noi forme și dimensiuni. Această situație se datorează și
faptului că toate părțile implicate în conflict au reușit să „supravețuiască”. Forțele conservatoare,
pierzând controlul central asupra republicii, și -au găsit ușor refugiu în alte zone ale re publicii,
care s -au dovedit a fi destul de prielnice pentru crearea unor noi stări de conflict . Despre acestea
și alte lucruri, ne vom pronunța mai detaliat în subcapitolul următor.
4.2. Evoluția și apogeul stărilor de conflict în contextul renașterii naționale în RSSM
(1988 -1991).
Procesul de „restructurare”, inițiat de M. Gorbaciov, a scos în evidență, după cum am
arătat , problemele care s -au acumulat pe parcursul deceniilor de existență a URSS -ului. Una din
cele mai dureroase probleme s -a dovedit a f i problema națională , considerată de ideologii
sovietici din perioada pre -restructurării ca o problemă soluționată (caracteristică societății
burgheze), străină noului popor – poporul sovietic. Pentru RSS Moldovenească problema
națională a avut un caracter specific, diferit de alte republici neruse din URSS. Comparativ cu
republicile baltice, care reprezentau națiuni întregi încorporate în componența statului sovietic,
noi, „națiunea moldovenească”, ne -am dovedit a fi rupți din trupul națiunii române. În sc opul

111
„necesității” de a se demonstra individualitatea „națiunii moldovenești”, în RSSM s -a lovit în cea
mai scumpă valoare pentru fiecare națiune – limba. Anume încercările de mutilare a limbii
autohtone din RSSM, subminarea ei și supunerea unui intens pro ces de rusificare, a pus în
fruntea mișcării de renaștere națională din republică, ca o condiție de prim plan – repunerea
„limbii moldovenești” (română) în drepturile ei firești în RSSM.
Centru ideologic și coagulator al mișcării de emancipare națională, după cum am mai
menționat , a fost Uniunea Scriitorilor din RSSM, iar schimbările pe care le aducea restructurarea
lui M. Gorbaciov în viața politică a URSS au determinat conducerea RSSM să înceapă să țină
cont de nemulțumirile exprimate de scriitori la adunările lor în problema limbii, adoptând
cunoscutele Hotărâri ale CC al PCM și ale Consiliului de Miniștri din 26 mai 1987 „Cu privire la
îmbunătățirea învățării limbii moldovenești în republică”, „Cu privire la îmbunătățirea î nvățării
limbii ruse în RSS Moldovenească”[224], hotărâri ce au rămas mai mult pe hârtie, după cum se
poate constata chiar din aprecierile Secretariatului CC al PCM făcute aproape peste un an [225].
Era o neândeplinire în dauna limbii române și nu afecta d eloc situația limbii ruse, însă afecta
situația social -politică din republică, prin reactivarea stărilor de conflict care „mocneau” de mai
multă vreme în societatea moldovenească.
Revolta scriitorilor împotriva conducerii obediente și alegerea la 19 mai 1 987 a unui nou
Consiliu al Uniunii Scriitorilor din RSSM și a unui nou redactor – șef al revistei Nistru (D.
Matcovschi), subordonată Uniunii Scriitorilor [226], face posibilă publicarea, în aprilie 1988, a
eseului Veșmântul ființei noastre de V. Mândâcanu [88, p.96].
Acest eseu, a fost prima lucrare tipărită în RSSM în care dogma „limbii moldovenești de
sine stătătoare” a fost supusă unui examen public destul de minuțios și s -a spus deschis că
„înflorirea limbii moldovenești”, trâmbițată de pe toate trib unile academice și de stat, pe
parcursul a câtorva decenii, nu este decât o „batjocorire”, însoțită de „osanele și tămâieri la
adresa limbii ruse”. Ieșirea pe care o vede autorul e folosirea limbii materne nu numai ca „limbă
de utilizare domestică, ci și î n toate sferele activității umane”, lărgirea funcțiilor ei sociale [227].
La insistența CC al PCM, unele părți ale articolului au fost omise, iar altele au fost „atenuate”,
mai ales acelea unde se vorbea despre necesitatea revenirii la alfabetul latin. Cu toate acestea,
încă înainte de a fi publicat nenumărate copii ale acestui eseu, au circulat prin toată republica,
antrenând întreaga populație în discuții despre limbă și alfabet [228].
PCM răspunde prin intermediul raportului lui N. Bondarciuk, secretar al CC al PCM,
responsabil cu problemele ideologiei, la plenara Comitetului orășănesc de partid Chișinău, din 26
martie 1988, în care menționa: „Schimbarea alfabetului rus, poate să lipsească de știință de carte
o bună parte din populație, să aducă o pagu bă ireparabilă culturii sovietice moldovenești. E

112
judicios, oare, să ne dezicem de tradițiile strămoșilor noștri pentru a le fi pe plac unor persoane
ce au interese îndoielnice? Oare avem dreptul să ignorăm tradițiile culturale de secole ale
poporului nost ru? Răspunsul poate fi unul singur: nu și nu! („нет и нет”)” [229].
La fel și în raportul primului secretar Simion Grossu la Plenara CC al PCM din 27 aprilie
1988, în consens cu „principala direcție a dezvoltării lingvistice a URSS”, s -a insistat asupra
necesității dezvoltării bilingvismului național -rus [230], fapt care, în situația limbii române din
RSSM care fusese strâmtorată practic din toate sferele de activitate (politic, economic, cultural
etc.) ale statului, favoriza net limba rusă [88, p.97].
Această situație nu putea servi ca soluție, ci din contra, direct ducea spre „descătușarea” și
acutizarea stărilor de conflict din societate.
Scriitorii din RSSM, la ședința secretariatului Comitetului de conducere a Uniunii
Scriitorilor din URSS ce a av ut loc pe 15 iunie 1988, în or. Moscova, în prezența lui N.
Bondarciuk, au subliniat necesitatea revenirii la alfabetul latin [231, p.13].
De asemenea, Conferința XIX -a a PCUS, care s -a desfășurat între din 28 iunie – 1 iulie
1988, și -a adus o contribuț ie însemnată la democratizarea regimului, orientând PCUS spre așa
numitele principiile „cu adevărat leniniste” în politica națională. Rezoluția acestei conferințe
îndemna să se manifeste „mai multă grijă față de funcționarea activă a limbilor naționale în
diferite sfere ale vieții de stat, sociale și culturale. Să încurajăm învățarea limbii poporului, al
cărui nume îl poartă republica, de către toți cetățenii de alte naționalități, care trăiesc pe teritoriul
ei…”[232].
Așadar, din punct de vedere ideolo gic, părea că, nu mai există nici un fel de impedimente
pentru satisfacerea cerințelor legate de lărgirea sferei de funcționare a „limbii moldovenești”.
Ceea ce nu dorea conducerea RSSM era să se renunțe la teoria a două limbi și să accepte
alfabetul latin , care avea pe dată să transforme „limba moldovenească” în limbă română, din
acest considerent autoritățile comuniste încep să tărăgăneze soluționarea acestei probleme.
Un rol tot mai însemnat, în lupta pentru limbă și alfabet, încep să joace mișcarea de
renaștere națională, Cenaclul Alexei Mateevici și Mișcarea democratică în sprijinul
restructurării, apărute în vara lui 1988, urmărindu -se exemplul republicilor baltice.
Conducerea Uniunii Scriitorilor din RSSM, a adresat pe 5 octombrie 1988, un Apel căt re
Biroul CC al PCM, Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM și Consiliul de Miniștri al Republicii,
cerând „consfințirea în Constituția RSSM a limbii materne a moldovenilor ca limbă de stat pe
teritoriul republicii”, cum se procedase deja în alte republici (A rmenia, Gruzia, Azerbaidjan,
Lituania, Letonia, Estonia) și „concomitent”, „revenirea limbii noastre, care este de proviniență
romanică, la grafia latină”. S -a considerat, de asemenea, „necesară confirmarea rolului limbii

113
ruse ca limbă de comunicare între popoarele URSS și asigurarea dezvoltării libere și funcționării
limbilor tuturor popoarelor conlocuitoare în Moldova Sovietică” [88, p.98 -100].
Pe 1 noiembrie 1988, a avut loc consfătuirea colaboratorilor Institutului de Limbă și
Literatură al A.Ș.M și a lingviștilor de frunte din Moscova, Leningrad, Kiev pe tema „Teoria
variativității și aplicării ei la situația lingvistică din RSSM”, unde au emis o rezoluție în care se
recomanda:
1. Decretarea limbii naționale din RSSM drept limbă de stat în republică;
2. Recunoașterea unității limbilor care funcționează în RSSM și în Republica Socialistă
România;
3. Revenirea la sistemul grafic latin [233].
Însă decizia lingviștilor de a spune adevărul despre „limba moldovenească” era
întâmpinată de autorități, de pe acel eași poziții, pe care le -au apărat consecvent până atunci, nu
mai puțin categoric era respins și alfabetul latin: „Istoricește s -a stabilit tradiția națională a
folosirii grafiei ruse în scris. Alfabetul rusesc servește de veacuri cultura poporului moldove nesc,
este obișnuit pentru el, corespunde în ansamblu naturii fonetice a limbii moldovenești. În afară
de aceasta, de scrisul slav se folosesc și alte națiuni și naționalități care trăiesc în republică.
Trecerea la alfabetul latin va necesita cheltuieli d e miliarde, o enormă asigurare materială, ceea
ce va duce inevitabil la zădărnicirea programelor sociale trasate pentru următoarele decenii, va
aduce daune bunăstării populației, se va răsfrânge negativ asupra dezvoltării ei spirituale, o va
face să rămână pe mulți ani analfabetă”.
Cu alte cuvinte, s -a încercat provocarea reacției negative față de alfabetul latin din partea
populației, speriind -o cu „viitoarele lipsuri” ce aveau să vină peste ea în cazul schimbării
alfabetului.
Până și soluționarea problemei statutului de limbă de stat era amânată pe altă dată ca una
„extrem de complicată și delicată” [234].
Această nedorință, practic categorică, din partea autorităților comuniste, de -a satisface
revendicările înaintate de scrii tori, oameni de cultură etc, a dus la tensionarea și mai mult a
situației din republică, făcând ca situația conflictuală să evolueze spre escaladare.
De aceea, reacția opiniei publice a fost atât de energică și de negativă (articole în ziare, mii
de scrisori, ieșirea studenților în stradă [235]), încât nu peste mult timp S. Grossu încearca să
tempereze spiritele. Într -un articol numit Timpul acțiunilor concrete, apărut la 29 decembrie
1988, în Moldova Socialistă, bate în retragere, pronunțându -se pentru „o lege specială” în care
limba majorității populației ar fi decretată în calitate de limbă de stat în RSSM. Cât privește
trecerea la alfabetul latin, el consideră că problema în cauză „vizează nu numai intelectualitatea,

114
dar și întregul popor și ea trebuie să fie rezolvată…, ținându -se seama și de părerea lui, și pe
etape”. Pentru început, S. Grossu recomandă trecerea la grafia latină „a unei gazete și a unei
reviste”, publicarea unor lucrări ale „clasicilor literaturii moldovenești”, a unor dicționare [236].
Această cedare parțială din partea CC al PCM rezidă din faptul că o zi înainte, pe 28
decembrie 1988, Comisia interdepartamentală, hotărăște să i a în considerare recomandările
oamenilor de știință și să facă demersuri necesare pe lângă Prezidiul Sovietului Suprem al
RSSM, ca „ limba moldovenească să fie decretată drept limbă de stat pe teritoriul RSSM”, și să
se „aprobe trecerea la grafia latină”. Î n același timp s -a găsit necesar de a se „renunța la
concepția cu privire la existența a două limbi est -romanice diferite, recunoscându -se identitatea
lingvistică moldo -română”. În raportul prezentat comisiei în cauză de S. Berejan, director al
Institutulu i de Limbă și Literatură, nu se exclude, ba din contra, e privită drept firească folosirea
în continuare a glotonimului „limba moldovenească” pentru denumirea limbii literare unice, căci
„există doar destule cazuri de utilizare a două glotonime pentru acei ași limbă”.
Gh. Negru consideră raportul academicianului S. Berejan, drept o stratagemă menită să
anihileze vigilența autorităților, pentru care acceptarea limbii române era un act mortal [88,
p.102]. Această afirmație este justificată prin faptul că, la timpul cuvenit, S. Berejan va aduce
argumente convingătoare, de ce glotonimul „limba moldovenească” este impropriu pentru limba
literară folosită de moldoveni [237].
În continuare, Gh. Negru afirmă că, „limba moldovenească”, rămasă fără acoperire
științi fică, apărea în esența ei naturală: ca produs ideologico -politic al Imperiului Sovietic [238].
Cel puțin formal, PCUS s -a declarat întotdeauna atașat ideii de egalitate a tuturor popoarelor și
poporațiilor de pe teritoriul URSS. Limba gruzină, de exemplu, figura mult înainte de
restructurare drept limbă oficială a RSS Gruzine. Faptul acesta nu prezenta mare primejdie
pentru limba rusă, care domina nu atât prin statutul ei juridic, cât prin cel social. Era
„periculoasă” din punctul de vedere al autoritățilo r revenirea la alfabetul latin și recunoașterea
identității lingvistice moldo -române, prin care se ajungea la reevaluarea acțiunilor URSS în
această zonă, la subminarea dreptului ei asupra Basarabiei. Astfel, însăși rațiunea formării
RASSM, apoi a RSSM put ea fi pusă sub semnul îndoielii, pornindu -se de la identitatea
lingvistică, recunoscută sau nerecunoscută, ce avea s -o dea în vileag schimbarea alfabetului. În
accepția „marxism -leninismului”, limba comună este una dintre trăsăturile definitorii ale
națiun ii. Pornind de la aceasta, recunoașterea faptului că limba română este limba băștinașilor
din RSSM, însemna o recunoaștere automată a identității lor etnice cu românii de dincolo de
Prut. Dispariția „limbii moldovenești” însemna dispariția „poporului moldo venesc” cu geneză și
istorie aparte, cu literatura sa, datinile și folclorul deosebite de cele ale poporului român. Or,

115
lucrurile acestea erau fixate în documentele PCM, în Constituția RSSM, în manualele școlare, se
propagau zilnic prin toate mijloacele de informare în masă, se afirmau de la toate tribunele,
pentru fundamentarea lor lucrau o serie de instituții academice, universitare și de partid, încât o
bună parte a populației începuse să le creadă. Identitatea lingvistică moldo -română spulbera, la
rându l ei, mitul „eliberării” Basarabiei de sub „ocupația” română, al rolului „progresist” al
țarismului și actul „trădător” al Sfatului Țării, teza „asupririi naționale” și „românizării” în
perioada interbelică ș.a.m.d. Un fals era chemat să sprijine un alt fa ls, și mai mare, care, la rândul
său, servea drept fundament pentru falsa „înflorire a limbii și culturii moldovenești” în perioada
sovietică [88, p.104]. Orice picătură de adevăr în problema identității lingvistice moldo -române
punea în pericol întreaga p iramidă a falsurilor construite de ideologii sovietici pentru a -i
deznaționaliza și a -i ține în supunere și tăcere pe românii din RSSM.
La acea oră, însă, CC al PCM încetase a mai fi unicul factor de decizie în republică. Pe zi
ce trecea, lua amploare o rganizația neformală Mișcarea democratică în sprijinul restructurării ,
transformată, la 20 mai 1989, la primul congres, în Frontul Popular din Moldova. Mitingurile
Mișcării Democratice, apoi ale FPM, ședințele cenaclului „Alexe Mateevici”, adunau zeci de m ii
de oameni. Cenacluri și grupuri de sprijin ale Mișcării Democratice activau în majoritatea
centrelor raionale [88, p.105].
Tărăgănarea soluționării problemelor stringente din republică, din partea autoritățile
comuniste de la Chișinău, aprofunda și m ai mult criza regimului totalitar -comunist din republică.
Făcând ca inițiativa să devină din ce în ce mai puternică din partea organizațiilor neformale , care
se bucurau de un puternic sprijin din partea maselor populare. Strada, în așa fel, devine o forță
reală capabilă să miște lucrurile din loc, iar conservatismul autorităților comuniste, influențau
stările de conflict să evolueze spre acutizare.
Astfel, la 22 ianuarie 1989, Cenaclul Alexei Mateevici desfășoară o întrunire neautorizată
și o manifestare pe bulevardul Lenin – artera principală a Chișinăului, calificată de Biroul CC al
PCM drept o manifestare a dezmățului de stradă, extremism și naționalism [239]. Mitingurile
neautorizate ale neformalilor au avut loc și la 12, 19 și 26 februarie în Piața Vi ctoriei, ceea ce
menținea într -o alertă permanentă autoritățile [240, p.77].
Un val de nemulțumire față de autorități s -a ridicat după plenara CC al PCM din 23
februarie, care i -a confirmat în funcții pe o serie de activiști de partid, detestați de mase. La 26
februarie, circa 15.000 – 25.000 de oameni au scandat în fața sediului CC: Vrem limbă și
alfabet!, Opriți migrația!, Dați -ne istoria noastră!, Jos mafia!, Jos birocrația!, Am pierdut
încrederea! etc [241]. Simion Grossu încercând să calmeze spiritel e a promis că timp de două
săptămâni vor fi publicate proiectele de legi cu privire la limba de stat. După care a urmat o

116
procesiune pe bulevardul Lenin, de la sediul CC până la sediul Academiei de Științe. Protestanții
au fost calificați într -o apariție t elevizată a lui I. Guțu, președintele comitetului executiv al
Sovietului Chișinău, împreună cu reprezentații Ministerului de interne și ai Procuraturii, drept
infractori, oameni lipsiți de cultură etc., deși s -a recunoscut că ei protestează împotriva
nerez olvării unor probleme stringente. Agenția ATEM a difuzat o știre în care, denaturând
faptele, a relatat despre acțiunile huliganice ale unui grup de oameni [240, p.78].
La 3 martie 1989, a avut loc Adunarea generală a scriitorilor, care a avansat sugesti i pentru
viitorul proiect privind funcționarea limbii de stat. Prozatorul Vladimir Beșleagă a citit în fața
scriitorilor un discurs de gândire și de istorie, în care menționa: „Problemele acumulate pe
parcursul deceniilor, înăbușite, mușamalizate, ignorate , au ajuns prin tensiunea lor, la cel mai
înalt grad, când cer de urgență rezolvare. În caz contrar de continuă amânare, catastrofa este
iminentă! Să recunoaștem cu mâna pe inimă: catastrofa, de fapt s -a și produs. Catastrofa
ecologică: pământul, Nistrul, râurile mici, fântânile, pădurile abia își mai trag suflarea…
Catastrofa spirituală: demoralizarea, corupția, degradarea valorilor moral -etice, criminalitatea,
dezrădăcinarea în proporții nemaivăzute a oamenilor. Catastrofa demografică: amestecarea
neamu rilor și limbilor, apariția periculoasei tensiuni în relațiile dintre națiuni, dispariția unor
orientări și criterii sănătoase, de veacuri și milenii, în convețuirea dintre băștinași și alte
seminții… Într -un moment de disperare, noi, scriitorii moldovei , intelectualitatea, iar acum și
păturile largi de la sate și orașe, am pornit într -o largă mișcare întru apărarea limbii strămoșești,
deci a însuși sensul nostru de a exista pe acest pământ, de a face parte dreaptă și demnă din
marea familie a popoarelor țării, a lumii întregi. Spre deosebire de Republicile Baltice, care
soluționează efectiv problema limbii de stat, noi moldovenii, continuăm a ne zbate de un an și
jumătate (dacă nu punem la socoteală deceniile cu regim totalitar, cu teroare stalinistă și
neostalinistă), luptăm, tot scriind și discutând, organizând comisii și paracomisii, unele cu un bun
rost, altele de adevărată batjocură, carul însă tot acolo stă – în baltă!” [242, p.79].
În pofida elaborării mai multor proiecte de legi, privind funcțion area limbilor pe teritoriul
RSSM, problemele rămâneau nesoluționate. Iar nesoluționarea lor, acutiza în continuare stările
de conflict , care căpătau tot mai mult o conotație etnică. La 24 aprilie 1989, deja după publicarea
proiectelor oficiale cu privire l a funcționarea limbilor, și Institutul de Limbă și Literatură al
Academiei de Științe și -a înaintat propriul proiect de lege cu privire la statutul limbii de stat a
RSSM și la funcționarea limbilor vorbite în teritoriul republicii, iar la 13 mai 1989, adun area
generală a Academiei de Științe s -a pronunțat pentru decretarea limbii moldovenești drept limbă
de stat în RSSM și revenirea ei la grafia latină [243].

117
Faptul că se căutau diverse formule de compromis, ne arată vădit că, atmosfera politică din
acea p erioadă impunea încă constrângeri la deliberarea adevărului istoric și știinșific. Din acest
motiv, lupta pentru renașterea națională, în perioada 1988 -1989, se desfășura sub acoperirea
moldovenismului .
Cu toate acestea, tergiversarea continuă a soluționă rii revendicărilor populare provoca noi
mitinguri de protest și manifestații de stradă neautorizate. La 8 martie 1989, femeile din
Chișinău, în număr de aproximativ 5000 persoane, au organizat un miting și o procesiune pe
artera principală a Chișinăului, s candând: Limbă de stat! Alfabet latin! Opriți migrația! Copii
noștri vor să știe istoria nefalsificată a neamului! Alegeri democratice! etc. Alt miting, a avut loc
la 12 martie 1989, în capitală, în fața sediului CC, unde zeci de mii de oameni s -au adunat,
pentru a discuta problema alegerilor din 26 martie 1989, în Sovietul Suprem al URSS [244]. Din
mărturiile aduse de Gh. E. Cojocaru, aflăm că, anume în această zi (12 martie 1989), pentru
prima dată, deasupra coloanelor a fost ridicat un drapel tricolor ro mânesc, ceea ce a provocat
iritarea extremă a autorităților [240, p.81]. De asemenea, protestatarii acestui miting, au cerut
explicații Biroului CC în legătură cu neonorarea promisiunii din 26 februarie de a da publicității
proiectele de legi cu privire la statutul limbii de stat. Mitinguri și manifestații stradale, cu așa
revendicări, au mai avut loc la Bălți și Cahul [244].
Gh. E. Cojocaru, remarcă că, cel mai mare miting, din această perioadă, s-a desfășurat la
19 martie, la Teatrul de Vară din Chișinău , la care zeci de mii de oameni au participat, timp de 7
ore, la o ședință a Cenaclului Alexei Mateevici, apoi la o discuție cu S. Grossu, A. Mocanu –
președintele Prezidiului Sovietului Suprem, I. Calin – președintele Consiliului de Miniștri și V.
Pșenici nikov – secretarul doi al CC al PCM, și la un miting al Mișcării Democratice în susținerea
Restructurării. Au fost spulberate zvonuri difuzate de Agenția ATEM prin intermediul ziarului
Sovetskaia Moldavia precum că Cenaclul Alexei Mateevici ar fi chemat la lupta armată,
intenționând în acest scop să procure arme din republicile baltice. La Teatrul de Vară conducerea
de vârf a răspuns la o serie de întrebări ale audienței, iar la mitingul sub egida Mișcării
Democratice s -au discutat aspectele participării la alegeri, fiind adoptată o rezoluție cu cerința de
a da neântârziat publicității proiectele de legi cu privire la limba de stat și grafia latină, pentru a
se evita eventualele procesiuni stradale neautorizate [240, p.81].
De asemenea, ziarul Sovetskaia Mol davia , din 30 martie 1989, scrie că în RSSM încep să
apară elemente extremiste, care întreprind acțiuni violente în societate. Această sursă, mai
menționează că, masele populare devin nerăbdătoare , iar această nerăbdare a cetățenilor, nu este
numai din cau za limbii, ci se datorează și altor probleme sociale acumulate pe parcursul timpului
[245].

118
În scopul ameliorării situației, care și așa se tensiona în republică, Adunarea generală a
scriitorilor, din 24 martie 1989, dezminte acuzațiile aduse (de Agenția ATEM) și vine cu o
Adresare către cetățenii din RSSM, în care se menționa: „Uniunea scriitorilor din Moldova nu
împărtășește nici un fel de intenții ostile față de nimeni și nu cheamă organizațiile neoficiale să
aplice violența împotriva cetățenilor, indi ferent de naționalitate, dimpotrivă, susține năzuințele
legitime ale minorităților naționale, în particular ale găgăuzilor, care de asemenea, au fost supuși
acelorași procese de deznaționalizare” . În continuare, scriitorii afirmau că, principala lor sarcin ă
rezidă în a ajuta propriul popor, să -și redobândească specificul național și conștiința națională.
De asemenea, se cerea încetarea imediată a migrației populației în republica noastră . În calitate
de organizație obștească, scriitorii apelau la toți locui torii republicii, să -și unească eforturile
pentru a milita împreună contra ultimei citadele a stagnării de pe teritoriul țării [246].
La 13 martie 1989, a fost pusă în vânzare primul ziar cu caractere latine, Glasul , fondator
fiind Ion Druță. Apariția ziarului a fost imposibilă la Chișinău din cauza opoziției autorităților,
de aceea a fost tipărit la Riga, într -un tiraj de 60 mii de exemplare [247].
La 31 martie 1989, conform deciziei Prezidiului Sovietului Suprem de la Chișinău, au fost
publicate proie ctele de legi ale Uniunii Scriitorilor „Cu privire la statutul limbii de stat în RSSM
[248]” și „Cu privirea la funcționarea limbilor vorbite în teritoriul RSSM” [249] .
În proiectul de lege „Cu privire la statutul limbii de stat în RSSM ” se propunea
supli mentarea Constituției RSSM cu art. 70 care declara „limba moldovenească” – limbă de stat
în RSSM . Statul se obliga să garanteze dezvoltarea multilaterală a „limbii moldovenești”,
funcționarea ei în viața politică, economică, socială și culturală a republic ii. De asemenea, era
garantată funcționarea limbii ruse, în calitate de limbă de comunicare interetnică, precum și
crearea condițiilor pentru dezvoltarea și funcționarea limbii poporației găgăuze, limbii ucrainene,
bulgare și ale altor etnii ce locuiesc co mpact în cadrul frontierelor RSSM. Ordinea funcționării
limbilor în teritoriul RSSM, se menționa în proiect, se stabilește de legislația URSS și de cea a
RSSM [248].
Acest proiect de lege, însă, n -a dus la temperarea stărilor de spirit în societate, din co ntra,
a atras un nou val de nemulțumire și critică din partea multor intelectuali moldoveni. Critica se
axa, în deosebi, pe faptul că, acest proiecr declara RSSM – republică multinațională, iar limba
rusă – era declarată limbă de comunicare între nații. Un inginer, pe nume V. Ungureanu,
pronunțându -se asupra discuțiilor, care aveau loc în jurul acestor proiecte de legi, declara că,
toate aceste ezitări și tărăgănări „științifice” demoralizează oamenii și crează tensiune în
republică [250]

119
Astfel, la 9 april ie 1989, în Chișinău, a avut loc un miting organizat de Mișcarea
Democratică pentru Susținerea Restructurării, la care au participat peste 15.000 de oameni.
Protestatarii, participanți la acest miting, au criticat proiectele de legi „Cu privire la limba de
stat” și „Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM” (publicate la 31 martie
1989), pronunțându -se, pentru proiectul de alternativă al Uniunii Scriitorilor, în care „limba
moldovenească” urma să fie declarată – limbă de comunicare înt re nații (pe teritoriul RSSM) și
să funcționeze în baza alfabetului latin [251]. Cu toate că aceste proiecte de legi, practic, nu
diminuau statutul limbii ruse, tot în aceeași zi (9 aprilie 1989), în satul Beșalme, r -ul Comrat,
avea loc un miting organizat de Gagauz Halkî , care, de asemenea, critica aceste proiecte ,
declarându -le că, legalizează supremația „limbii moldovenești” față de alte limbi vorbite pe
teritoriul RSSM, ceea ce contravine principiilor leniniste [252].
De fapt, încă, la 19 februarie 1989 , la o întâlnire de la Comrat a clubului de discuții
Gagauz Halkî , cu profesorul A. Lisețki, liderul M. I. Edinstvo , a fost elaborată o rezoluție , în care
cereau renașterea concepției leniniste a politicii naționale, renunțându -se la obligativitatea
decret ării limbilor de stat. În situația când, decizia cu privire la decretarea limbii oficiale în
RSSM ar fi devenit deja irevocabilă, s -a pledat pentru oficializarea a patru limbi de stat: rusa,
moldoveneasca, găgăuza și bulgara. În această rezoluție , apare și ideea, creării unei autonomii
găgăuze în RSSM [253], acest fapt a fost confirmat și în programul oficial al mișcării Gagauz
Halkî, expus la 2 aprilie 1989, la Comrat [254]. Toate acestea, demonstrează că, forțele
retrograde și antinaționale din republică, nu se aratau prea conciliante , alegând conștient, calea,
care ducea spre acutizarea stărilor de conflict în societate.
Ulterior, la 4 aprilie 1989, adunarea activului de la Comrat, înaintează o scrisoare deschisă
către autoritățile de partid și de stat ale RSSM, în care calificau proiectele de legi, ca venind în
contradicție cu principiile leniniste – de apropiere și dezvoltare a națiilor, a patriotismului și
internaționalismului [255]. Deși proiectele de legi aco rdau o atenție specială rolului și necesității
extenderii statutului social al limbii găgăuze, comunitatea găgăuză nu agrea nici aceste prevederi
[256, p.17]. În ceea ce privește limba găgăuză, primul -secretar al comitetului raional Comrat al
PCM, deputat al poporului din URSS, S. Grozdev – la plenara CC al PCM din 11 mai 1989,
declara: „Autorii proiectelor au decis singuri, fără a ține cont de dorința, părerea populației,
propunând introducerea învățământului în limba găgăuză. În primul rând, condițiile d e astăzi nu
permit aceasta – aceasta este o propunere iluzorie. Și în al doilea rând, aceasta va fi o îngrădire
națională, ce nu va permite în viitor tineretului să urmeze studiile în instituțiile de învățământ, să
găsească aplicare cunoștințelor lor. Păre rea specialiștilor, și a populației raionului este ca limba
găgăuză să se studieze în școală ca un obiect aparte, iar procesul de instruire să se desfășoare în

120
limba rusă” [257]. În așa fel, se înțelegea la Comrat, renașterea națională a găgăuzior , în
realitate, se opta pentru conservarea situației, a mentalității, pentru continuitatea procesului de
rusificare și păstrarea statu -quo-ului de etnie neintegrată a găgăuzilor în societatea RSSM. Nu
însă și fără perspectivă politică, în așa fel, se lăsa loc pentr u inițierea, în caz de „necesitate” a
unor stări de conflict interetnic, între moldoveni și găgăuzi.
La 23 aprilie 1989, liderii mișcării „Edinstvo”, au organizat un miting, și la Chișinău, la
care au participat în jur de 6000 de oameni. În cadrul dezbaterilor publice ale proiectelor de legi
cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul RSSM, se propa ga ideea acordării statutului, de a
doua limbă de stat în RSSM – limbii ruse, iar activiștii veniți de la Comrat, cereau sprijin, de la
tovarășii lor de idei, pentru realizarea obiectivului propus – de creare a unei autonomii în
componența RSSM [258]. Aces te „cerințe”, la acea etapă, după aproximativ 50 de ani de
deznaționalizare și rusificare, a populației autohtone, sunau batjocoritor și creau noi perturbări
sociale.
În legătură cu situația problematică din republică, și grupul de deputați ai poporului d in
URSS ( Ion Druță, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Ion Hadârcă, Dumitru Matcovschi, Ion
C.Ciobanu ș.a. ), vin cu o scrisoare deschisă către autoritățile comuniste din RSSM, în care își
exprimau îngrijorarea față de situația tensionată din republ ică, învinuind autoritățile RSS
Moldovenești că, nu fac nimic pentru soluționarea problemelor stringente [259].
În cele din urmă, la 21 mai 1989, Prezidiul Sovietului Suprem a dat publicității și proiectul
de lege „Cu privire la trecerea scrisului limbii moldovenești la grafia latină”. Articolul 1, al
acestui proiect, confirma trecerea scrisului „limbii moldovenești” la grafia latină, iar art. 3,
prevedea trecerea scrisului „limbii moldovenești” la grafia latină, în două etape: Prima etapă –
1990 -1993 – trecerea la grafia latină a documentației din sfera social -politică, economică și
culturală a republicii. Etapa a doua – 1994 -1995 – prevedea încheierea procesului de trecere la
grafia latină, în toate sferele vieții sociale. Articolul 6, declara neva labilă legea din 10 februarie
1941 „Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc de la alfabetul latin la alfabetul rus” [ 260].
Toate cheltuielile legate de trecerea scrisului la caracterele latine au fost estimate la cel puțin 90
mln. ruble. Cheltuielile pentru implementarea legii, potrivit estimărilor Ministerului de Finanțe,
avea să fie chiar mai mici decât cele indicate, urmând ca mijloacele financiare să fie obținute din
fonduri suplimentare, ceea ce nu putea nicidecum să afecteze situația social -econo mică din
RSSM [240, p.95].
Frontul Popular din Moldova, în cadrul unui miting, desfășurat la 4 iunie 1989, în Piața
Victoriei, venea cu un Apel de preântâmpinare, către deputații Sovietului Suprem al RSSM, în
care se menționa: „Statalitatea poporului mold ovenesc și suveranitatea republicii sunt incomplete

121
fără limbă de stat, încercările de a legifera practic și o altă limbă în calitate de limbă de stat nu
vor face decât să fixeze actuala stare de lucruri, care este catastrofală pentru limba poporului
moldo venesc și să agraveze și mai mult relațiile interetnice” [240, p. 109 -110].
Pe de altă parte, în scopul justificării pretențiilor de a oficializa limba rusă, ideologii
Edinstvo ,în marea lor parte nomenclaturiști , au lansat ideile privind structura polietn ică a RSSM
și existența unor etnii băștinașe reprezentate de moldoveni, ucraineni, ruși, găgăuzi, bulgari,
evrei ș.a [256, p.15]. În Declarația, adoptată la congresul de constituire a M. I. Edinstvo, din 8
iulie 1989, se stipula: „Cel mai alarmat moment, e ste amplificarea tendințelor centrifuge în
cadrul URSS. Birocrația din republicile unionale se străduie să însușească prerogativele pierdute
de organele centrale, împiedicând astfel lichidarea sistemului administrativ de comandă.
Evenimentele au arătat că este contraindicat să fie lăsate în compentența republicilor unionale,
adică a birocrației locale, soluționarea problemelor dezvoltării sociale și naționale” [261].
Indicând asupra divizării republicii pe criterii etnice și recunoscând rolul conducător a l
PCUS, Mișcarea Internaționalistă se arată decisă să lupte împotriva tuturor prejudecăților etnice,
lingvistice și sociale în numele patriei comune – URSS, pentru unirea în baza unei egalități
autentice a populației multinaționale a RSSM [240, p.169] .
Evident, renașterea națională și tendințele de democratizare a societății, pentru mulți
nomenclaturiști și nu numai, s -a soldat cu pierderea posturilor înalte, ceea ce nu i -a descurajat.
Fiind buni cunoscători ai sistemului, unii din ei, au jucat cartea retr agerii în Tiraspol și în alte
orașe -satelit ale complexului militar -industrial din estul Moldovei. Grație posturilor -cheie pe
care le -au deținut și cunoscând realitatea moldovenească, ei s -au orientat cel mai iscusit, punând
în acțiune tertipurile Moscovei , pentru a menține teritoriul respectiv în continuare sub controlul
și sub influența stăpânului care i -a pregătit. Cu aportul Moscovei, ei au purces la construirea
spectacolului politic despre încălcarea drepturilor vorbitorilor de limbă rusă [262].
În acest context, și la Tiraspol activiștii Edinstvo, între care A. Bolșakov, directorul general
al uzinei Tocilitmaș au cerut crearea unei autonomii locale, acordarea unui statut special
orașului. Inițial, aceste cerințe au fost calificate drept iresponsabile și dezavuate de către biroul
comitetului orășenesc Tiraspol al PCM și de către sovietul orășenesc. Dar, deja la 18 iulie 1989
în comisia pentru analiza situației social -politice a comitetului orășenesc Tiraspol al PCM un
reprezentat al orașul ui Bender, admis la ședință, a propus înfrățirea celor două orașe de pe malul
Nistrului. Comisia a întâmpinat cu aprobare această propunere [256, p.17].
În timp ce autoritățile comuniste centrale ale RSSM, băteau pasul pe loc, „nedezmeticindu –
se” ce se în tâmplă, situația social -politică din republică evolua accelerat spre acutizare . În
legătură cu aceasta, la mitingul din 23 iulie 1989, FPM venea cu o nouă rezoluție, în care se

122
reitera: „Tergiversarea premeditată a rezolvării problemelor vitale ce țin de s oarta limbii
moldovenești constituie un factor de destabilizare cu repercusiuni neprevăzute pentru situația
politică din republică” [263].
Istoricul, Gh. E. Cojocaru, susține, că la 29 iulie 1989, plenara CC a PCM l -a recomandat
pe Mircea Snegur, membru a l Biroului CC și secretar al CC al PCM, în funcția de președinte al
Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM, încercând să salveze aparențele. În aceeași zi, la
recomandarea lui S. Grossu, sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem l -a ales pe M. Snegur
preșe dinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM, în locul lui A.Mocanu.
În noua sa calitate, M. Snegur a participat chiar a doua zi, la un miting la Teatrul de Vară,
organizat de FPM. În fața participanților la miting, președintele Snegur a pledat pentru
oficializarea Limbii moldovenești și revenirea la grafia latină, pentru tratarea imparțială a
trecutului istoric, ameliorarea climatului ecologic, reglementarea proceselor migraționiste,
trecerea republicii la autofinanțare. Prezența sa pe scena Teatrului d e Vară a trezit admirația
publicului, astfel punându -se temeliile unui dialog constructiv cu noile autorități de stat [240,
p.116].
Noul Prezidiu al Sovietului Suprem în frunte cu M. Snegur, a luat în dezbatere proiectele
de legi „Cu privire la statutul limbii moldovenești”, „Cu privire la funcționarea limbilor în
teritoriul RSSM” și „Cu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină”, și în scopul
normalizării situației social -politice ce s -a creat în republică, s -a pronunțat ca toate mijloace le de
informare în masă, să întreprindă măsuri de lămurire a populației , în ceea ce privește conținutul
acestor proiecte de legi [264].
Însă, nomenclatura comunistă, din marile centre industriale ale republicii, în mare parte
vorbitori de limbă rusă, ved eau în proiectele de legi cu privire la limbi, un atentat la statutul lor
privilegiat. Astfel, la 11 august 1989, în incinta uzinei „Kiroveț” din Tiraspol, în cadrul unei
adunări la care au participat mai mulți directori de întreprinderi din orașele din st ânga Nistrului și
din orașul Bender, în prezența deputatului Sovietului Suprem de la Chișinău – A. Bolișakov, lua
naștere o altă formațiune „internaționalistă”, numită Consiliul Unit al Colectivelor de Muncă
(Obiedinennîi Sovet Trudivîh Kolektivov – OSTK – l. rusă). În rezoluția elaborată la această
adunare, se cerea amânarea sesiunii Sovietului Suprem al RSSM, preconizată pentru ziua de 29
august 1989, care urma să se pronunțe asupra proiectelor de legi cu privire la limbi. În rezoluție ,
se propune desfășu rarea unui referendum pentru fiecare localitate în parte, în caz de
nesatisfacere a acestor propuneri, se avertiza, după 20 august, cu declanșarea unei greve
generale, în toate centrele industriale din republică [265]. Din sursele oferite de Gh. E. Cojocar u,
aflăm, că în această perioadă, își făcea apariția pe scena politică și I. Smirnov (viitorul lider

123
separatist), directorul uzinei Electromaș, producătoare de echipamente militare, care menționa:
„Trăiesc de puțin timp (din noiembrie 1987 -n.a), dar eu tră iesc în Uniunea Sovietică”. Astfel,
evoluțiile sociale îi scoteau în prim -planul vieții pe tehnocrații cu putere economică reală,
necompromiși în structurile sovietice de partid, în spatele cărora se aliniau într -un spirit de
solidariatate proletară coloan ele de muncitori, prea puțin inițiați în conținutul propriu -zis al
proiectelor de legi [256, p.17].
Deja, la 14 august 1989, Consiliul Unit al Colectivelor de Muncă (OSTK), venea cu o
Adresare către sesiunea XI a Sovietului orășenesc Tiraspol, în care pro punea, timp de două ore,
pe 16 august – organizarea unei greve generale în Tiraspol. OSTK – își asuma răspunderea
pentru asigurarea ordinii publice în oraș [266], inițiativă îndrăzneață, care, evident, diminua
influența autorităților locale. La 21 august 1 989, toate întreprinderile din Tiraspol, intră în grevă
generală împotriva ultimelor proiecte de legi, publicate la 20 august, suportând pierderi zilnice,
de aproximativ 3.000.000 ruble [267], iar la 26 august la Tiraspol a fost constituit Comitetul
republ ican de grevă, ce reunea reprezentații unor întreprinderi din Bender, Chișinău, Râbnița,
Comrat etc [268].
Pe 27 august 1989, la Chișinău a avut loc convocarea celei dintâi Mari Adunări Naționale,
în ajunul deschiderii lucrărilor sesiunii Sovietului Supre m.
Marea Adunare Națională de la Chișinău a dat glas aspirațiilor profunde ale românilor
moldoveni de a -și vedea limba maternă instalată la locul ei legitim, de a beneficia plenar de
totalitatea drepturilor politice și naționale.
Participanții la Adunare (circa 500.000 – 800.000) au adoptat un Apel către sesiunea
Sovietului Suprem al RSSM ce urma să ia în dezbatere chestiunea limbii oficiale, în care s -a
cerut ca articolul Constituției privind limba de stat să fie redactat în felul următor: „Limba de stat
a RSSM este limba moldovenească, ce e folosită în viața politică, economică, socială și culturală
și este limba de comunicare interetnică pe întreg teritoriul republicii” [269, p.242].
La 29 august 1989, la Chișinău, a fost deschisă sesiunea a XIII -a a S ovietului Suprem al
RSS Moldovenești de legislatura a XI -a, care urma să discute următoarele probleme: 1) Situația
social -politică din republică; 2) Proiectele de legi „Cu privire la revenirea limbii moldovenești la
grafia latină”, „Cu privire la statutul limbii de stat a RSS Moldovenești” și „Cu privire la
funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești”; 3) Proiectul programului complex
de stat pentru asigurarea funcționării limbilor pe teritoriul RSS Moldovenești; 4) Aprobarea
decretelor Pre zidiului Sovietului Suprem al RSSM, emise înainte de începerea sesiunii.
Deputatul J. Donscaia, reprezentanta grupului de deputați din Bender, a propus
suspendarea sesiunii, pentru a continua discuțiile pe larg a proiectelor de legi cu privire la limbi.

124
Această propunere a fost susținută și de grupul de deputați din Tiraspol, în frunte cu I.
Nudelman. Însă, cu majoritatea de voturi, aceste propuneri au fost respinse. În favoarea
propunerilor înaintate de deputații din Bender și Tiraspol au votat doar 43 de deputați din 341
prezenți la sesiune, 3 abținându -se. Astfel, ordinea de zi fiind aprobată [ 270].
În debutul ședinței din 29 august, forul legislativ a adoptat o Adresare către oamenii
muncii din republică în care se afirma: „Destabilizarea situației se agravează, pe de o parte, prin
mitingurile care nu încetează, prin cerințele ultimative neâtemeiate, iar pe de altă parte, prin
creșterea valului de greve”, toate acestea conducând la intensificarea confruntării , îngustarea
terenului de înțelegere reciproc ă, subminarea economiei. Aleșii poporului, deciși să țină cont de
toate propunerile sosite la adresa Sovietului Suprem, au chemat populația să rezolve problemele
care s -au acumulat pe calea compromisurilor rezonabile [256, p.19] .
În comunicatul prezentat sesiunii de Mircea Snegur, președintele Prezidiului Sovietului
Suprem declara: „Reglementarea la nivel de stat a folosirii limbilor este necesară pentru
democratizarea societății noastre, pentru asigurarea echității sociale, suveranității și intereselor
legitime ale poporului moldovenesc și ale populației găgăuze, precum și a intereselor
reprezentaților altor națiuni și naționalități. Un stat suveran, trebuie să aibă o limbă de stat drept
garanție a perpetuării națiunii. În RSSM această limbă trebuie să fi e lima moldovenească, adică
limba poporului care a dat numele republicii” [271]. Subiectul identității lingvistice moldo –
române nu a fost prezent în raportul președintelui M. Snegur [240, p.137].
Nici unul dintre scriitorii deputați – I. Druță, G. Vieru, N. Dabija, A. Lupan – nu au
abordat în discursurile lor aspectul identității lingvistice moldo -române, operând, ca și
majoritatea celor prezenți în sala de ședințe, cu noțiunea „limba moldovenească” [256, p.23] .
A fost, de asemenea, o mișcare tactică faptul că în cadrul sesiunii nu s -a insistat asupra
includerii în lege a glotonimului limba română , consideră Gheorghe Negru, autorul unei
importante lucrări privind politica etnolingvistică în RSSM. Ar mai fi existat, potrivit aceluiași
autor, și o înțele gere nedeclarată a priorităților. Prioritar atunci era nu glotonimul utilizat, ci
domeniul de întrebuințare a limbii, prioritară era funcția ei de mijloc de comunicare interetnică și
sfera de funcționare care i se atribuia. Iar prin desemnarea limbii ruse drept „limbă de
comunicare interetnică” se reducea, de fapt, la zero valoarea de limbă de stat a „limbii
moldovenești”. În această direcție aveau loc principalele confruntări din cadrul sesiunii, care își
desfășura lucrările în contextul grevelor lingvisti ce, care au fost declanșate de o serie de
întreprinderi rusofone din republică, mai ales din partea stângă a Nistrului, pentru a obține
declararea limbii ruse drept limbă oficială a RSSM, ceea ce era de facto, alături de „limba

125
moldovenească”, iar ridicare a problemei denumirii limbii (română) comporta riscul blocării
lucrărilor Sovietului Suprem [88, p.107].
Important este de menționat, că primele semne de conflict în partea stângă a Nistrului
(unde domina populația de etnie ucraineană și rusă) și în sudu l republicii au apărut în contextul
nedorinței din partea nomenclaturiștilor rusolingvi și al unui mare segment al populației
vorbitoare de limbă rusă, de -a cunoaște limba poporului care i -a primit. Ceea ce -i ceva absurd, și
nu cum vor declara mai târziu l iderii separatiști de la Tiraspol și Comrat, că cauza apariției
conflictelor constă în faptul că, Moldova se reorienta spre o eventuală unire cu România. Până la
finele anului 1989 nimeni nu vorbea despre nici o unire cu nimeni, iar procesul de renaștere
națională, după cum am menșionat, avea loc doar sub acoperirea moldovenismului.
În cadrul sesiunii a XIII -a a Sovietului Suprem de la Chișinău, pe dat de 31 august 1989,
au fost adoptate două legi fundamentale: „Cu privire la statutul limbii de stat a RSS
Moldovenești” și „Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești”
[223, p.7].
Conform art. 1 al Legii cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul RSSM, „limba de
stat a RSSM este limba moldovenească care funcționează pe baza grafiei latine. Ca limbă de stat,
limba moldovenească se folosește în toate sferele vieții politice, economice, sociale și culturale și
îndeplinește în legătură cu aceasta funcțiile limbii de comunicare interetnică pe teritoriul
republicii. RSSM garan tează tuturor locuitorilor din republică învățarea gratuită a limbii de stat
la nivelul necesar pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu” . Potrivit art.3 „limba rusă, ca limbă
de comunicare între națiunile din URSS, se folosește pe teritoriul republici i alături de limba
moldovenească în calitate de limbă de comunicare între națiuni, ceea ce asigură un bilingvism
național -rus și rus -național real” . Legea oferă garanții privind folosirea limbilor ucraineană, rusă,
bulgară, țigănească etc., a limbilor alto r grupuri etnice care locuiesc pe teritoriul republicii,
pentru satisfacerea necesităților național -culturale [272].
În pofida compromisului realizat în plenul legislativului grevele politice împotriva limbii
nu au încetat. Către începutul lunii septembrie 1989 erau în grevă circa 200 colective de muncă,
cu aproximativ 200 mii de angajați. Pierderile zilnice ale întreprinderilor erau evoluate la 6,5
mln. ruble [273].
Astfel, la cererea Comitetului republican de grevă, Sovietul Suprem al URSS a cr eat o
comisie pentru studierea la fața locului a situației social -politice din RSSM. La 5 septembrie
1989, comisia a sosit la Tiraspol, în frunte cu locțiitorul președintelui Comisiei pentru
problemele politicii naționale și relațiilor interetnice, a Sovie tului Naționalităților al Sovietului
Suprem al URSS – E. Aulibekov [274]. Comitetul de grevă, de la Tiraspol, a prezentat Comisiei

126
de la Moscova, un pachet de revendicări, format din 19 puncte. Printre aceste revendicări , se
cerea: a) studierea factorilor social -politici, care au condus la apariția crizei în republică; b)
studierea legalității și constituționalității proiectelor de legi cu privire la limbi; c) declararea
limbii ruse – a doua limbă de stat în RSSM; d) condamnarea revenirii la alfabetul latin ; e)
crearea autonomiei găgăuze; f) interzicerea Frontului Popular; g) elaborarea unui singur pașaport
pe întreg teritoriul URSS, care la capitolul „naționalitate”, să fie scris „cetățean al URSS” [275].
Însuși A. Lukianov, prim -vicepreședintele Sovietului Suprem al URSS, a telefonat la 7
septembrie 1989 la comitetul orășenesc al PCM Tiraspol, discutând cu prim -secretarul L. Țurcan
și cu V. Râleakov, liderul OSTK, copreședintele Comitetului republican de grevă, pentru a se
informa asupra situației [276].
Având menirea, să stabilească cauzele tensionării situației în RSS Moldovenească, comisia
constata: „Principala cauză a grevelor a servit neluarea la timp de către organele de partid și
sovietice a măsurilor radicale față de extremiști, naționaliști, șovin iști, separatiști atunci când au
fost comise acte de pângărire a drapelului sovietic și a început isteria de izgonire a populației
nemoldovene din teritoriul republicii. Drept pretext pentru declanșarea grevei a servit adoptarea
legilor privind funcționare a limbilor” [256, p.27].
Scriitorul și deputatul poporului din URSS, Ion Druță, presupunea că adevărata cauză și
scopul ascuns al grevelor era dorința orașelor de pe Nistru de a „înmormânta restructurarea pe
malurile acestui râu” [277].
Privitor la decl anșarea acestei crize , se expune cercetătoarea Ana Pascaru, care remarcă:
„Lipsa dorinței alogenilor de a se încadra în mediul comunitar se datorează atât vechiului sistem
care i -a favorizat prin 82% din posturile de conducere, locuri de muncă bine remune rate, pensii
pe potriva nevoilor, cât și greșelilor ce s -au comis în cadrul mișcării de renaștere națională” [262,
p.19].
Cât ține de greșeli, atunci, Ana Pascaru, susține că trebuie de atras atenția și la
incapacitatea manifestată de liderii reformiști d e la Chișinău în direcția unei conlucrări
constructive cu reprezentanții minorităților etnice, în scopul de a fi evitat apariția sindromului de
conflict interetnic în republică. Prin urmare, în loc ca alogenii să fie atrași în activitățile de
desprindere d e sistemul sovietic (cum se practica în republicile baltice, de exemplu, de la
angajarea la ziare, reviste în limba rusă până la conlucrare și colaborare în diferite organizații și
mișcări cu caracter de renaștere a unei societăți în baza sistemului de val ori prin care fiecare
membru al ei urma să -și găsească propria identitate), în condițiile societății moldovenești
lucrurile au luat o altă turnură, ajungându -se la scindarea și politizarea ei. Lipsa unui ziar de
limbă rusă prin intermediul căruia li s -ar fi adus la cunoștință scopurile mișcării renascentiste și

127
conlocuitorilor alogeni, i -a determinat pe o parte din aceștia să se refugieze pe malul stâng al
Nistrului, pe unii să plece, pe alții să emigreze, iar pe cei rămași să aștepte vremuri mai bune
pentr u ei [262, p.20].
În așa fel, la sesiunea a XIII -a a sovietului orășenesc Tiraspol din 13 septembrie 1989, își
făcea apariția cel mai odios efect al acutizării stărilor de conflict în societatea RSSM –
separatismul . În cadrul acestei sesiuni s -a declarat nesupunere față de Legea privind statutul
limbii de stat în RSSM. Sesiunea a lansat un apel către toți oamenii muncii din orașele și
raioanele: Tiraspol, Bender, Râbnița, Slobozia, Camenca, Bălți, Grigoriopol, Dubăsari cu
propunerea de a crea o republică autonomă în cadrul RSSM. În acest scop a fost creată o
„comisie” care urma să se ocupe de problema în cauză. În cazul unei atitudini pozitive , toată
activitatea pregătitoare urma să fie încheiată până la 1 ianuarie 1990 [278].
Deja, la 14 octombrie 1989, erau date publicității materialele „Comisiei privind
fundamentarea juridică a creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Nistrene”, în care
„comisia” declara ilegal actul din din 2 august 1940, în baza căruia a fost constituită RSS
Moldovenească. De asemenea, această „comisie”, încerca să califice starea de conflict dintre
Chișinău și Tiraspol, ca fiind una de ordin național, ignorând aspectul politic al problemei [279].
De asemenea, OSTK insista asupra desfășurării unui referendum până la data de 21 noiembrie
1989, când urma să -și înceapă lucrările sesiunea Sovietului Suprem al RSSM, deoarece după
proiectata adoptare a legii privind referendumul în RSSM, votul local în chestiunea autonomiei
ar fi fost considerat ilegal [240, p.174].
În sudul republi cii o asemenea „comisie” a fost creată încă din mai 1989, când a avut loc
primul congres al mișcării populare Gagauz Halkî, la care au luat parte 523 delegați din
localitățile găgăuze. „Comisia” a fost creată pentru elaborarea concepției autonomiei găgăuze .
Președinte al comitetului executiv al mișcării Gagauz Halkî a fost ales scriitorul S. Bolgar,
vicepreședinte – M. Kendighelean [280].
Un inginer, de etnie găgăuză, pe nume I. Topal, afirma: „Calea spre autonomie ne este
impusă nu de legi (ele doar cont ribuie la aceasta), ci de deceniile de inegalitate. Nouă ne trebuie
limba maternă și cea de -a doua – rusa (poporul nostru o folosește de două secole), iar
românizarea nu va trece. Noi alegem rusa nu pentru că e mai presus de cea moldovenească, dar
pentru f aptul că numai ea ne deschide calea spre o dezvoltare multilaterală” [281].
Pe 22 octombrie 1989, FPM a organizat un miting la Chișinău, unde a condamnat intențiile
Tiraspolului și Comratului de a crea autonomii pe teritoriul RSSM. De asemenea, liderii FPM, au
cerut crearea unei comisii a SS al RSSM cu participarea specialiștilor Frontului, pentru

128
elaborarea platformei Republicii în problema Pactului Ribbentrop -Molotov și prezentarea unei
Declarații a Sesiunii di n 21 noiembrie către comisia respectivă a SS al URSS [282].
În acest context, Literatura și Arta din 9 noiembrie 1989, a publicat Protocolul adițional
secret la Pactul Ribbentrop -Molotov din 23 august 1939, precum și un set de documente care
probau compli citatea sovieto – nazistă la ocuparea teritoriului dintre Prut și Nistru de către URSS
la 28 iunie 1940. În același număr s -a cerut deschis demisia conducerii de vârf a RSSM [283].
Astfel, stările de conflict intrau într -o fază culminantă, care, la 10 noi embrie 1989, au
condus la ciocniri violente între demonstranți și forțele de ordine din Chișinău, în urma căreia
sediul Ministerului Afacerilor Interne, condus de Vladimir Voronin, a fost incendiat. În urma
acestor ciocniri – 76 de cetățeni au avut nevoie de îngrijiri medicale, dintre care 14 cetățeni au
fost internați în spital [284]. Acest eveniment, a făcut posibilă demisia primului -secretar al CC al
PCM – Simion Grossu și înlocuirea sa cu Petru Lucinschi, fost secretar II al CC al Partidului
Comunist di n Tadjikistan.
În moment de maximă încordare a situației social -politice din republică, la 12 noiembrie
1989, la Comrat, a avut loc „Congresul al II -lea al poporului găgăuz”, care s -a desfășurat după
adoptarea Platformei PCUS în problema națională (septem brie 1989), după adoptarea Legii prin
care limba rusă era declarată limbă oficială în URSS. Acest „Congres” a adoptat „Declarația
privind crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Găgăuze – RASSG în cadrul RSSM”,
ca o garanțe juridică pentru perpetu area acestui mic popor [285],
Decizia privind crearea „RASSG” urma să fie adusă la cunoștința opiniei și autorităților
din URSS, cerându -se recunoașterea neântârziată a autonomiei găgăuze.
Prezența la „congres” și apelul lui Victor Pușcaș către participa nți de a lua o atitudine
temperată , nu a avut nici un efect. Sovietul Suprem al RSSM ne luând nici o atitudine în
problema găgăuză „din cauza necesității unei documentări suplimentare” [256, p.36].
La 3 septembrie 1989, la Comrat, și -a reluat lucrările „ al II-lea congres extraordinar al
poporului găgăuz” [286]. În cadrul acestui „congres” s -a decis „constituirea unui comitet
provizoriu pentru sprijinirea afirmării republicii autonome , care nu pretindea să fie o structură
paralelă a organelor existente ale puterii sovietice” [287]. În componența acestui „comitet” au
fost aleși 100 activiști ai Gagauz Halkî , conducători ai unităților agricole și întreprinderi,
reprezentați ai administrației și organelor de partid. Președinte al „comitetului provizoriu” a fos t
numit St. Topal [286].
Această atitudine a autorităților de la Chișinău, poate fi considerată ca începutul unor serii
de greșeli față de situațiile create în raioanele din sudul republicii și din stânga Nistrului,
caracterizată prin, începutul pierderi i controlului asupra acestor zone.

129
La finele anului 1989, realizarea proiectului secesionist, atât în stânga Nistrului, cât și în
sudul RSSM, în spatele căruia stătea Moscova imperială, intra într -o fază decisivă [240, p.183].
Primele alegeri libere în Sovietul Suprem al URSS (martie 1989) și în Sovietul Suprem al
RSSM (25 februarie -10 martie 1990) au confirmat dorința de democratizare și renaștere
națională. Deputații aleși: C. Oboroc, E. Doga, D. Matcovschi, I. Druță, G. Vieru, L. Lari, I.
Hadârcă, T. Moșneaga au susținut interesele naționale la Congresul deputaților din URSS [207,
p.72-73].
Procesul de democratizare a vieții politice în RSSM a continuat și după alegerile din
februarie -martie 1990. Însă, odată cu procesul de democratizare a societății se acutizau în
continuare și stările de conflict .
Pe 24 martie 1990, în competiția cu L. Țu rcan – liderul comunist de la Tiraspol, I. Smirnov
a fost ales președinte al sovietului orășenesc, iar V. Râleakov, fostul său secretar de partid de la
uzina Electromaș și primul șef al OSTK – vicepreședinte [288].
Astfel, în urma alegerilor puterea locală a trecut în totalitate în mâinile OSTK, care deja la
2 iunie 1990, organizează un „congres” în s. Parcani, r -nul Slobozia. La „congres” au participat
673 consilieri de diferite nivele și deputați din orașele Bender, Dubăsari, Râbnița, Tiraspol și
raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbnița și Slobozia.
Prin Declarația privind dezvoltarea social – economică a Transnistriei , „congresul” și -a
asumat dreptul de a reprezenta interesele întregii populații din orașele Bender, Tiraspol,
Dubăsari, Râb nița și raioanle Râbnița, Slobozia, Dubăsari, Grigoriopol și Camenca . Ca organ
suprem al regiunii a fost constituit Consiliul coordonator, președinte fiind ales I. Smirnov.
„Congresul” recomanda sovietelor organizarea unor referendumuri locale în vederea c reării în
perspectivă a „Republicii Autonome Sovietice Socialiste Nistrene – RASSN” în cadrul RSSM.
Se considera că numele „RASSN” ar fi reflectat mai reușit structura multinațională a
regiunii. Cu alte cuvinte, în această fază, planurile arhitecților de la la Tiraspol, încă, nu
prevedeau crearea unei enclave moldovenești nistrene pe malurile Nistrului [256, p.37 -39].
La Chișinău, după căderea regimului totalitar -comunist din România (decembrie 1989), se
începe o reorientare în procesul de renaștere naț ională de la moldovenism spre românism . Deja
pe 30 decembrie 1989, în timpul unei demonstrații organizate la Chișinău, se cere pentru prima
dată unirea cu România [66].
Pași importanți de reorientare de la moldovenism spre românism , s-au făcut odată cu
aprobarea, la 27 aprilie 1990, de către parlament, a tricolorului (albastru, galben, roșu) [289],
organizarea pe 6 mai 1990 a podului de flori peste Prut, a Declarației de suveranitate la 23 iunie
1990 [290], a Avizului Comisiei Sovietului Suprem al RSS Mo ldovenești pentru aprecierea

130
politico -juridică a Tratatului sovieto -german de neagresiune și a protocolului adițional secret din
23 august 1939, precum și a consecințelor lor pentru Basarabia și Bucovina de Nord – la 23 iunie
1990 (în care se spunea că „no tele ultimative ale guvernului sovietic trimise României la 26 și 27
iunie 1940 contravin normelor fundamentale ale dreptului internațional și sunt o mostră a
politicii de dictat imperial” [291]), a stemei de stat la 3 noiembrie 1990 [292].
La congresul al II-lea al FPM, ce a avut loc la 30 iunie – 1 iulie 1990, după alegerile în
Sovietul Suprem al RSSM, unde FPM a obținut 1/3 din voturi, s -a optat pentru lichidarea tuturor
consecințelor actului din 28 iunie 1940, cerându -i-se Parlamentului schimbarea formațiunii
statale românești de la răsărit de Prut numind -o oficial Republica Română Moldova și
introducerea amendamentelor de rigoare la Legea cu privire la funcționalitatea limbilor pe
teritoriul republicii, pentru a fi adusă în concordanță cu adevărul is toric și științific, și să dea
indicații instanțelor respective ca la schimbarea actelor de identitate ale cetățenilor R. Moldova
etnonimul ROMÂN să fie repus în drepturile sale [88, p.107 -108].
Acestea și alte evenimente au creat o adevărată isterie antiromânească la Tiraspol, născută
pe valurile grevelor împotriva limbii oficiale și a alfabetului latin, mașina propagandistică
tiraspoleană găsește un alt pretext de intimidare a populației, foarte sovietizată în această zonă, și
anume pericolul de unire a RSSM cu România. Evenimentele din RSSM încep să fie
îngrijorătoare și pentru Moscova.
În condițiile desfășurării procesului de proclamare a suveranității republicilor unionale în
întreg spațiul sovietic, Moscova elaborează la 3 iulie 1990, un proiect c are prevedea
transformarea URSS în Uniunea Sovietică a Statelor Suverane.
Politicienii din capitala imperiului erau îngrijorați de aceste modificări ale statutului politic
al republicilor unionale, înțelegând că se vor pierde multe prerogative ale puteri i centrale. În
aceste condiții au fost activate forțele proimperiale [207, p.72].
În așa fel, la începutul lunii iunie 1990, după numirea noului premier în RSSM, M. Druc,
după podul de flori de la Prut și după „congresul” de la Parcani care a articula t cursul spre
ruperea Transnistriei de RSSM, în cabinetul lui A. Lukianov, președintele Sovietului Suprem al
URSS, își făcea apariția (de fapt nu pentru prima dată) deputatul în instituția legislativă unională
din partea RSSM Iu. Blohin, unul dintre cei ma i fervenți exponenți ai intereselor imperiale de la
Chișinău. În cadrul discuției el l -a informat pe șeful instituției unionale legislative despre
evenimentele din RSSM, care, în opinia deputatului Iu. Blohin, ar fi urmat să conducă la ieșirea
acestei rep ublici din cadrul URSS. Conlocutorii au ajuns la concluzia că pentru a stăvili
evoluțiile în această direcție trebuia elaborată o strategie privind crearea în teritoriul RSSM a
două entități statale: pe malul stâng al Nistrului și în regiunea găgăuză, unde acțiunile forțelor

131
separatiste se desfășurau sub conducerea nedeclarată a PCUS. Planul urma să fie elaborat de
Cartieriul General al Armatei Sovietice și pus în aplicare prin intermediul circumscripției
militare Odesa și cu ajutorul Armatei a 14 -a, disloc ată la Tiraspol. Rolul de intermediar între
forțele secesioniste din RSSM și Moscova și l -a asumat grupul de deputați Soiuz, pe post de
coordonator al acestor acțiuni fiind însuși A. Lukianov. Astfel, în scopul supravețuirii imperiului,
Centrul nu făcea n imic altceva decât să urmeze vechiul dicton latin divide et impera! [256, p.5 –
6].
Astfel, la 19 august 1990, la Comrat, în pofida apelului făcut de autoritățile de la Chișinău,
de a nu admite destabilizarea social -politică, mai mult de 787 consilieri de toate nivelele în
frunte cu activiștii mișcării Gagauz Halkî, în prezența liderilor de la Tiraspol, au convocat
„primul congres al deputaților din zona de sud cu populație compactă găgăuză”, care a declarat
formarea „Republicii Găgăuze” independente, în cadrul URSS [256, p.45].
În legătură cu „congresul” de la Comrat și cu faptul că, se pregătea unul asemănător și la
Tiraspol, la 29 august 1990, Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Moldova, a emis o Hotărâre, în
care se menționa: „Pseudoliderii găgăuzi și transnistreni au tensionat situația social -politică din
republică și relațiile interetnice, generând în felul acesta, două focare cu o legătură reciprocă ,
acutizând , astfel, prin acțiuni coordonate situația din republică și atentând la integritatea
teritorială a republicii” [293].
De asemenea și Birolul CC al PCM, făcea o Adresare către toți deputații comuniști din
orașele Bender, Dubăsari, Râbnița, Tiraspol, din raioanel Grigoriopol, Dubăsari, Camenca,
Râbnița și Slobozia, în care își exprima îngrij orarea față de pregătirea „congresului” de la
Tiraspol, declarând că ar putea deveni încă o sursă de tensionare a situației social -politice din
republică, făcând, tot odată apel la toți deputații -comuniști din sovietele sătești, orășănești,
raionale și SS al RSS Moldova, de a se abține de la petrecerea „congresului” în scopul
netensionării atmosferei [294].
În pofida acestor preântâmpinări, la 2 septembrie 1990, la Tiraspol sub paza unei unități a
Ministerului unional de Interne deplasată special de la Chiș inău pe malul stâng al Nistrului
pentru a asigura protecția forțelor separatiste, care reprezintă o probă directă a faptului că Centrul
(Moscova) susținea separatismul – a avut loc „congresul” de constituire a „Republicii Sovietice
Socialiste Moldovenești Nistrene – RSSMN” în cadrul URSS [256, p.48].
Gh. E. Cojocaru, susține că, prin atribuirea numelui moldovenească noii enclave se încerca
un gen de legitimare istorică, insinuându -se că „RSSMN” ar fi succesoarea de drept a RASSM
din 1924 [256, p.50], iar l iderii de la Tiraspol se declarau adevărați apărători ai originalității

132
poporului moldovenesc, limbii și culturii lui , în timp ce în partea dreaptă a Nistrului, după
părerea lor, se punea începutul unui intens proces de românizare.
„Congresul” de la Tiras pol a dispus revocarea deputaților aleși în zona nistreană de la
lucrările Sovietului Suprem al RSSM. În teritoriul „RSSMN” erau recunoscute doar Constituția,
legile și alte acte normative ale URSS, precum și Constituția și acele legi ale RSSM, adoptate
până la 30 august 1989, care nu erau în contradicție cu legile URSS. Creatul organ provizoriu
legislativ trebuia să elaboreze și să propună pentru dezbateri publice până la 1 decembrie 1990,
proiectul Constituției „RSSMN” [256, p.51 -53].
În legătură cu situa ția tensionată , Prezidul Sovietului Suprem al RSSM a decis convocarea
sesiunii extraordinare a legislativului în data de 2 septembrie 1990, calificând așa -zisul congres
al deputaților Sovietelor de diferite nivele din localitățile nistrene, ce a avut loc l a 2 septembrie
1990, în orașul Tiraspol, drept un organ anticonstituțional și a anulat deciziile cu privire la
formarea „RSSMN” în cadrul URSS și a organului ei suprem provizoriu, în frunte cu I. Smirnov.
În aceeași zi, de 2 septembrie 1990, Sovietul Supre m a decis înființarea instituției prezidențiale
[295].
A doua zi, Mircea Snegur a fost ales, prin votul deschis al majorității absolute a
deputaților, președinte al RSSM, astfel, în contextul luptelor paralele dintre structurile de stat,
practic s -a submin at influența primului -secretar al CC al PCM (din 16 noiembrie 1989, prim –
secretar al CC al PCM era Petru Lucinschi), ca prim om în stat, însă aceste măsuri nu erau
suficiente pentru a anihila stările de conflict care erau în plină ascensiune.
La 4 septe mbrie cu o majoritate absolută de voturi președinte al Sovietului Suprem a fost
ales profesorul Alexandru Moșanu [296].
Nenumăratele apeluri ale autorităților de la Chișinău către autoritățile centrale de la
Moscova, de a li se acorda sprijin în combaterea tendințelor separatiste în RSSM, nu se solda
nici cu un rezultat. Moscova se limita în favoarea Chișinăului numai la declarații, pașii concreți
erau înfăptuiți în favoarea Comratului și Tiraspolului.
Astfel, prin hotărârea Sovietului Suprem al RSSM, din 26 octombrie 1990, republica a
suspendat participarea la elaborarea proiectului privind noul Tratat unuional. Acest fapt s -a
datorat și din cauza lipsei de atitudine din partea Moscovei față de eventualele alegeri în așa zisul
soviet suprem de la Comrat, c are era preconizat pentru 28 octombrie 1990. În aceiași hotărâre a
Sovietului Suprem de la Chișinău, se sublinia: „URSS nu -și îndeplinește obligațiile directe
privind apărarea suveranității RSSM”, obligații prevăzute de art. 81 al Constituției URSS. Mai
mult decât atât, după cum demonstrează evenimentele care au avut loc în sudul republicii, în

133
zilele de 25 -26 octombrie 1990, precum și cele din Comrat, URSS acorda forțelor separatiste
sprijin, în special militar, lucrul confirmat prin introducerea de trupe în Comrat [297, p.391].
Datorită tendințelor secesioniste ale autorităților de la Comrat, începând cu 25 octombrie
1990, în sudul republicii, s -au deplasat detașamente de voluntari cu scopul de a zădărnici
desfășurarea alegerilor neconstituționale în așa numitul soviet suprem de la Comrat.
Însă, pentru a nu permite declanșarea unui conflict armat , autoritățile de la Chișinău au
ordonat retragerea detașamentelor de voluntari, pe când, comandantul trupelor sovietice,
introduse în Comrat – generalul Iu. Șat alin, pe 30 octombrie 1990, a asistat la desfășurarea
scrutinului anticonstituțional și la alegerea ilegală în fruntea „Sovietului Suprem” a „Republicii
Găgăuze” a lui St. Topal [298].
Oficialitățile moldovene au depus eforturi insistente, ca organele ce ntrale de la Moscova să
ia o atitudine fermă față de enclavele separatiste transnistreană și găgăuză, anticonstituționale.
Centrul, însă, încerca să profite de pe urma stărilor de conflict din interiorul republicii, create de
forțele separatiste de la Tira spol și Comrat, propunând un adevărat târg Chișinăului: Voi semnați
Tratatul asupra Uniunii, iar noi vom lua decizia de a dizolva celelalte formațiuni statale, adică
republicile formate la voi.
Evenimentele, însă, derulau fulgerător atât în RSSM, cât și î n întregul URSS. Chișinăul
perdea controlul asupra Comratului și Tiraspolului, Moscova asupra Chișinăului și altor centre
unionale.
Inițiativa Moscovei, în scopul salvării imperiului, prin organizarea la 17 martie 1991 a unui
referendum unional (RSS Moldova n -a participat oficial și a declarat nule rezultatele), eșuase, iar
tentativa de lovitură de stat din 19 august 1991, organizată d e forțele conservatoare și pro –
imperiale ale PCUS au direcționat republicile unionale pe calea obținerii unei independențe reale
față de Moscova.
Astfel, după ce Ucraina și -a declarat independența de stat pe 24 august 1991, la 27 august
1991 este declarat ă independența de stat a Republicii Moldova.
Încercările Chișinăului de a convinge liderii separatiști de la Tiraspol și Comrat să revină
în spațiul de drept al Republicii Moldova, nu avea nici un efect. Astfel, la 29 august 1991, liderul
separatist de la Tiraspol, I. Smirnov, fusese arestat de către organele de ordine ale Republicii
Moldova la Kiev, unde se afla în fruntea unei „delegații” nistrene cu scopul de a convinge
autoritățile ucrainene să recunoască autoproclamata republică [256, p.136]. Anterior fuseseră
arestați și principalii lideri separatiști de la Comrat.
După anunțul oficial, făcut de autoritățile de la Chișinău, privind arestul liderilor
separatiști, începând cu 1 septembrie 1991 adepții liderilor separatiști arestați au organizat

134
blocare a principalelor artere de cale ferată în orașele Tiraspol, Bender, Râbnița, Comrat și
Vulcănești, aducând prejudicii Republicii Moldova, evaluate la mai mult de 69 mln. ruble [299].
Sub aceste presiuni și poate din anumite convingeri, în cele din urmă, au toritățile de la
Chișinău decid eliberarea liderilor separatiști.
În prezent, putem considera aceste decizii – greșite , dacă ținem cont de măsurile
întreprinse ulterior de autoritățile Federației Ruse, față de liderii separatiști din Republica
Cecenă.
După eliberare, liderii separatiști, susținuți de Moscova și „obijduiți” de Chișinău, au
devenit și mai hotărâți. Astfel, la începutul lunii decembrie 1991 au organizat în zona nistreană și
în sudul republicii referendumuri și alegeri prezidențiale, paralel cu alegerile prezidențiale din
R. Moldova, care urmau să aibă loc pe 8 decembrie 1991.
La „referendum”, locuitorii din zonele separatiste urmau să răspundă la întrebarea: Sunteți
pentru o republică găgăuză / nistreană independentă în componența Uniunii St atelor Suverane
[300]? Adică independente de Moldova, dar în componența URSS.
Conform surselor de la Comrat și Tiraspol, dacă pot fi considerate veridice, rezultatele
„alegerilor” din 1 decembrie 1991, în enclava găgăuză din 103.090 alegători înscriși pe listele
electorale s -au prezentat la urne 87,8 mii, dintre care pentru candidatura lui St. Topal au votat
84.887 (96,7%). Pentru independența „Republicii Găgăuze.” au votat 83.804 (95,2%) alegători
[301].
Conform datelor oferite de „comisia electorală” de la Tiraspol, la „scrutinul” din
Transnistria au participat 372.027 (78%) din numărul total de 476.892 alegători. Dintre aceștia
363.647 (97,7%) s -au pronunțat în favoarea independenței „Republicii Moldovenești Nistrene” .
I. Smirnov a fost ales „președin te” al enclavei separatiste cu 243.607 (65,4%) [302].
La scrutinul din 8 decembrie 1991, privind alegerea președintelui Republicii Moldova, din
2.368.287 alegători incluși pe liste s -a prezentat la urne 1.989.473 (83,96%) cetățeni. În favoarea
lui Mircea S negur au votat 1.952.142 (98,18% sau 67,49 % din cetățenii cu drept de vot).
Împortivă 35.471 (1,78%) [303].
Tot, în aceeași zi pe 8 decembrie 1991, la Belovejskaia Pușcia, liderii Rusiei, Ucrainei și
Bielorusiei – B. Elțin, L. Kravciuc, St. Șușkevici – au decis dizolvarea URSS și crearea
Comunității de State Independente (CSI) [256, p.173]. Acordurile semnate dintre aceste trei state
slave (Rusia, Ucraina, Bielorusia) punea sfârșitul imensului imperiu totalitar, iar pe 26 decembrie
1991, își dădea demisia primul și ultimul președinte al URSS – Mihail Gorbaciov.
În așa fel, Republica Moldova a parcurs cele cinci decenii de stăpânire totalitară
comunistă, pe timpul căreia a acumulat un șir de probleme cu caracter conflictual și care a

135
moștenit, de pe urma ac estei stăpâniri, o adevărată stare de haos: două regiuni separtiste, un
sistem economic ruinat, o criză identitară și un șir de probleme de divers ordin, care în condițiile
lipsei de experiență de management în situații de criză și necesității de a clădi a proape de la zero
structurile noului stat suveran, în condițiile extinderii acțiunilor separatiste – tânărul stat
independent urmează să le soluționeze în drumul său spre consolidarea unui adevărat stat de
drept și democratic.
4.3. Concluzii la Capitolul 4.
Rezultatele investigațiilor, care stau la baza elaborării acestui capitol, ne -au condus spre
următoarea idee: cât de totalitar n -ar fi regimul și cât de dure n -ar fi mecanismele de control și
dirijare a acțiunilor „externe” ale membrilor unei societăți , încă nimeni n -a reușit să controleze
sau să supună total (poate parțial) acțiunile „interne” ale omului, ceea ce se petrece în mintea și
conștiința lui, să -i modifice structura genetică care l -ar face să se dezică de tendința milenară a
omului – de a fi liber .
Probabil nimeni, sau puțini dintre nomenclaturiștii de partid, ori dintre secretarii generali ai
PCUS, care i -a avut Uniunea Sovietică, și -au dat seama de faptul că, în această societate,
devenită cronic -antiumană, în conștiința multor cetățeni sov ietici, odată cu trecerea timpului, se
acumula un volum enorm de energie negativă cu un înalt potențial conflictual .
Adevărul acestor afirmații, îl găsim în procesul de „restructurare” inițiat de M. Gorbaciov,
care la prima încercare de liberalizare, fi e și limitată, a dus la declanșarea crizei și la acutizarea
stărilor de conflict , iar în consecință la erupția lor (conflictelor). Faptul, că statul sovietic n -a
recunoscut existența stărilor de conflict în societatea sovietică, asemenea unui organism viu,
criza Partidului Comunist din URSS (inclusiv din RSSM) și acutizarea stărilor de conflict , a
slăbit „imunitatea” statului totalitar, având ca rezultat: dispariția și trecerea lui în istorie.
În RSS Moldovenească, restructurarea gorbaciovistă, a tulburat r âvnita acalmie din
societatea moldovenească. Concomitent cu începutul procesului de democratizare a societății –
au ieșit la iveală toate „problemele trecutului”, iar odată cu Mișcarea de renaștere națională,
stările de conflict au evoluat în direcția unei acutizari continue, astfel agravând la maximum
situația social -politică din republică.
În acest context, tentativa eșuată de „restructurare” a sistemului totalitar -comunist în
discordanță cu Mișcarea de renaștere națională și procesul de democratizare, a condus la
acutizarea și „erupția” stărilor de conflict , care în consecință a dus la demo larea întregii
„piramide” totalitar -comuniste din republică. Însă, și, din motivul de lipsă de experiență, din
partea clasei politice de atunci (dar nu numai), în reglarea și gestionarea anumitor situații de
criză , s-a ajuns la escaladarea conflictului în republică, fapt pentru care, societatea

136
moldovenească a alunecat într -o profundă stare de haos și discordie , evoluată în timp, sub
influența unor factori atât obiectivi, cât și subiectivi – în separatism.

137
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI.
În lucrarea de față, am analizat o serie de aspecte teoretice și practice, ce țin de geneza și
evoluția stărilor de conflict din societatea sovietică, parte componentă a căreia a fost și RSS
Moldovenească. Concluzia de bază, la care am ajuns e ste, că realitatea teoretică care concepea
societatea sovietică, lipsită de conflicte și antagonisme sociale, este total necorespunzătoare, cu
realitatea istorică. Lipsa cadrului conceptual -teoretic cu privire la soluționarea conflictelor ,
precum și nesolu ționarea la timp a diverselor probleme care existau și care se acumulau, odată cu
trecerea timpului în societatea sovietică, inevitabil, au dus la generarea stărilor de conflict , care
au creat mari obstacole în evoluția de mai departe a acestei societăți.
În baza realizării acestui studiu și în conformitate cu scopul și obiectivele stabilite, am
ajuns la următoarele concluzii:
1. „Societatea fericită”, creată de bolșevici, în baza unor concepții utopice și impusă prin forță și
teroare altor popoare, nu put ea să evoluieze spre un alt final, decât acela care l -a avut. Cu alte
cuvinte, ajungem la ideea, că prin metode inumane nu pot fi create valori umane.
2. Implementarea sistemului politic, economic și administrativ sovietic, în RSSM, prin așa
mijloace cum a r fi: lichidarea proprietății private, confiscarea bunurilor materiale ale țăranilor
și colectivizarea satului; deportările, în regiunile îndepărtate ale URSS, a zecilor de mii de
basarabeni nevinovați; foametea organizată; mobilizările forțate a zecilor d e mii de tineri pe
șantierile de muncă din URSS; interzicerea alfabetului românesc și a limbii române și
impunerea alfabetului rusesc, prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al URSS din
11 noiembrie 1940 etc, reprezintă substratul principal al ge nezei stărilor de conflict din
societatea RSSM.
3. Rezultatele din sectorul social -economic, deși destul de impresionante după statisticile oficiale
în comparație cu alte state europene sau chiar, cu alte republici sovietice, au dus la
ameliorarea, într -o oarecare măsură, a nivelul de trai din republică. Această situație, plus frica
socială și prelucrarea ideologică a populației, au ajutat regimul comunist să -și asigure râvnita
liniște, pentru ca ulterior să „demonstreze” caracterul neantagonist al societăț ii sovietice.
4. Din alt punct de vedere politica social -economică sovietică, prin promovarea unei
idustrializări și urbanizări de tip colonial, a condus la reducerea substanțială a cotei populației
autohtone în sfera industrială, la devalorizarea statutu lui limbii, culturii și tradițiilor naționale
în diverse ramuri ale economiei; la înglobarea rigidă a RSSM în complexul militar -industrial
panunional; la aservirea industriei locale necesităților unionale, care a dus la grave
dezichilibre etnodemografice ș i în consecință la acute stări de conflict.

138
5. Exodul forțat al zecilor de mii de oameni, inclusiv intelectuali, din RSSM, și înlocuirea lor cu
cadre alogene, iar cu timpul și cu cadre recrutate din rândul autohtonilor, a dus la formarea
unei caste privile giate în societate – nomenclatura de partid, care a „confiscat” și și -a
concentrat puterea absolută, a profitat de aceasta și a parazitat pe spatele cetățenilor simpli,
servind interese străine.
6. Consecințele ecologice, ale politicii social -economice pr omovată de regimul comunist pe
parcursul decenilor, au fost, de asemenea, dezastruoase. Dezechilibrele ecologice au avut
urmări nefaste pentru sănătatea populației și mediul natural, înregistrate în urma
experimentelor din sfera agriculturii bazate pe chim izarea și folosirea excesivă a
îngrășămintelor minerale.
7. În raioanele din stânga Nistrului ale RSSM a fost concentrat mai bine de ⅓ din potențialul
industrial al republicii. Această situație se explică prin faptul că teritoriul dat oferea mai multă
securitate în eventualitatea unor conflicte , datorită faptului că regiunea transnistreană era mai
eterogenă și sovietizată, din punct de vedere etnic, regiune din RSSM.
8. Situația dată ne conduce spre ideea, că cei ce susțineau și promovau ideea inexistenței stărilor
de conflict , în societatea sovietică, erau, totuși, conștienți, într -o anumită măsură, de existența
lor.
9. Perioada, premergătoare, „dezghețului hrușciovist”, n -a dus la dezamorsarea multiplelor stări
de conflict din societate, ci prin mijloace mai catifelate, s -a continuat aceeași politică, care în
continuare, a dus la acumulări de situații conflictuale în societate.
10. Acestei politici, i se pot atribui: ofensiva ideologică și propagandistică împotriva oamenil or
de cultură și știință; sovietizarea, rusificarea și deznaționalizarea populației prin sistemul de
educație și cultură, aparatul administrativ, mass -media; manipularea și deformarea conștiinței
identitare prin falsificarea istoriei, impunerea unor ritual uri, monumente și simboluri străine
ființei naționale; negarea identității românești a populației majoritare și inocularea
românofobiei; instrumentarea unui regim al constrângerilor și al persecuțiilor individualității
umane pentru cea mai mică încercare d e gândire liberă în raport cu regimul totalitar comunist.
11. Restructurarea gorbaciovistă, în încercarea de liberalizare a sistemului totalitar, a dus la
activizarea, acutizarea și în cele din urmă la erupția stărilor de conflict în societatea sovietică,
inclusiv în RSSM. Această erupție , a avut efectul metastazei unei tumori, care a pătruns în
toate sferele de activitate a societății sovietice.
12. Moscova, în speranța, anihilării stărilor de conflict dintre centrul unional și c entrele
republicane, a recurs la strategia veche romană „divide et impera”, provocând stări de
conflict , deseori create artificial, în interiorul republicilor unionale.

139
13. O situație similară s -a produs și în RSS Moldovenească. În situația de criză , Mosco va și -a
mobilizat „desantul” care a fost infiltrat pe teritoriul „inamic” pe parcursul a cinci decenii și
care a trecut la acțiuni, atunci când „i -a chemat Patria -mamă!” (Родина мать, завѐт!). Acești
„ostași” fideli Moscovei, au fost concentrați atât în ra ioanele transnistrene și sudice, cât și în
spațiul urban al republicii.
14. Dispariția de pe arena politică a statului sovietic, n -a dus la soluționarea imediată a tuturor
situațiilor conflictuale din societate, din contra, unele stări de conflict au sufe rit mutații,
schimbându -și cu timpul atât forma, cât și esența, dar care în continuare au rămas să slujească
„aceluiași stăpân”.
15. Această situație, am moștenit -o atât din cauza lipsei de experiență, în soluționarea și
reglarea conflictelor , cât și dator ită crizei identitare, care a risipit societatea moldavă în
româniști și moldoveniști, ca rezultat al „politicii naționale” sovietice.
16. Ideologii sovietici au greșit enorm sau poate conștient, considerând că, ideea națională și
naționalismul ca ideologi e modernă, apărută la începutul sec. al XIX -lea, este caracteristică
numai societății capitaliste și că, în noua societate socialistă, principiile naționale sunt
depășite, accentul trecând de la naționalism la internaționalism. Timpul și realitatea, însă, au
arătat că apartenența națională și valorile naționale au rezistat în fața pseudovalorilor
comuniste, păstrându -și întâietatea.
17.„Moldovenismul stalinist” a reușit să aducă prejudicii însemnate conștiinței naționale
românești în RSSM, dar, chiar și sub influența ideologiei moldoveniste , sentimentul național
al moldovenilor s -a dovedit a fi destul de refractar și ostil procesului de rusificare, ignorând
„frumoasele” lozinci sovietice de „înflorire a națiilor prin contopirea lor” în așa numitul
popor sovi etic.
Din cele relatate mai sus, considerăm că, nu trebuie uitați cei, care prin operele și
activitatea lor s -au opus și au stimulat rezistența în lupta cu obscurantismul și cenzura sovietică,
au afirmat latinitatea limbii, culturii și ființei noastre nați onale într -o epocă în care orice gest în
acest sens se pedeapsea cu ani grei de privațiune de libertate, dar nu numai. Meritul lor, este
imens: ei ne -au ținut trează conștiința noastră de sine, ne -au învățat că dincolo de nevoia omului
de adaptare la mediu și la condițiile înconjurătoare, după cum au procedat mulți atunci, există
valori și idealuri sacre, care le -au apărat, de unul, din cele mai odioase și criminale regimuri
politice ale sec. XX.
Se propune utilizarea rezultatelor cercetării în mass -media, la elaborarea cursurilor speciale
pentru studenșii facultății de istorie, politologie, sociologie.

140
BIBLIOGRAFIE
1. Ciuceanu R. Un proiect realizat: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului. În:
Arhivele totalitarismului, 1993, nr.1, p. 5 -10.
2. Moraru A. Metodologia istoriei: (Teoria și practica investigațiilor științifice). Chișinău:
Labirint, 2007, 155 p.
3. Istoria RSS Moldovenești. Volumul II, Chișinău, 1970, 875 p.
4. Вехи молдавской государственности. (сборник текстов Конституций), Кишинев :
Ассоциация ученых Молдовы им. Н. Спэтарул Милеску, 327 с.
5. Verderay K. Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu. București: Humanitas,
1994, 276 p.
6. W.P.van Meurs. Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Chișinău, 1996, 526 p.
7. Musteață S. Educația istorică – între discursul politic și identitar în Republica Moldova.
Chișinău: Pontos, 2010, 363 p.
8. Moraru A. Știința istorică în contextul intereselor politice. Chișinău: Pontos, 2003, 196 p.
9. Marx K. Despre existența socială și co nștiința socială. București, 1980, 282 p.
10. Ленин В. И. Полное собрание сочинений. Т. 24, Москва : Политиздат, 1980, 567 с.
11. Ленин В. И. Полное собрание сочинений. Т. 41, Москва : Политиздат, 1981, 695 с.
12. Ленин В. И. Полное собрание сочинений. Т. 4 3, Москва : Политиздат, 198 2, 561 с.
13. Ленинский Сборник. Москва : Политиздат, 19 34, 489 с.
14. Сталин И. В. Сочинения. Москва : Государственное издательство политической
литературы , 1952, 424 с.
15. Сталин И. В. Сочинения. Москва : Государственное издательство политической
литературы , 1952, 398 с.
16. Бардаш И. Основное звено партийной работы. Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1981,
187 с.
17. Рост и организационное укрепление КПМ. Сборник документов и материалов,
Кишинев : Штиинца, 1976, 360 с.
18. Бырка Г. Подготовка кадров высшей и средне й квалификации в МССР. Кишинев:
Штиинца, 1981, 130 с.
19. Бырка Г. Благосостояние и культура трудящихся Молдавии на новом этапе. Кишинев:
Картя Молдовеняскэ, 1972, 163 с.
20. Лазарев А. Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос.
Кишинев : Карт я Молдовеняскэ, 1974, 910 с.

141
21. Лисецкий А. Вопросы национальной политики КПСС в условиях развитого
социализма. Кишинев : Картя Молдовеняскэ, 1977, 159 с.
22. Маринеску Д. Двуязычие – фактор сближения социалистических наций и
народностей. Кишинев : Картя Молдовеняскэ, 1975, 147 с.
23. Ротару М. КПМ – состовная часть КПСС. Кишинев: Общество «Знание», 1980, 25 с.
24. Сурилов А. История государства и права Молдавской ССР (1917 -1959). Кишинев :
Картя Молдовеняскэ, 1963, 335 с.
25. Черненко К. Массово -политическая работа на селе. Кишинев : Госиздат, 1955, 92 с.
26. Шемяков Д. Яценко Я. Культурная революция в Советской Молдавии (1924 -1967).
Кишинев : Картя Молдовеняскэ, 1969, 72 с.
27. Федько З. Петровская Н. Интелигенция МССР (1940 -1975). Кишинев: Штиинца, 1979,
98 с.
28. Бырка Г. И. Из истории ликвидации неграмотности в правобережных районах
Молдавской ССР. În: Из истории революционного движения и социалистического
строительства в Молдавии (сб. ст.). Кишинев : Штиинца, с. 355 -371.
29. Scurtu I. Hlihor C. Anul 1940. Drama români lor dintre Prut și Nistru. București: Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, 1992, 192 p.
30. Eremia M. Rolul ideologiei marxist -leniniste în pregătirea cadrelor istorice în RSS
Moldovenească. În: Analele științifice ale Universității de Stat. Seria: Șt iințe socio -umane,
Chișinău, 1989, p. 215 -218.
31. Nikiforov I. Cum a luat naștere religia și care este esența ei. Chișinău: Editura de Stat a
Moldovei, 1958, 24 p.
32. Makarov L. Întrebări și răspunsuri cu privire la ateism. Chișinău: Editura de Partid, 1963 ,
172 p.
33. Velikovici L. Religia – arma ideologică a imperialismului. Chișinău: Cartea Moldovenească,
1963, 116 p.
34. Radina K. Ce daună aduce copiilor religia. Chișinău: Cartea Moldovenească, 1965, 52 p.
35. Киркэ C. Региональные проблемы процесса созданием материально -технической базы
коммунизма в СССР . Кишинев : Картя Mолдовеняскэ , 1979, 182 c.
36. Киркэ C. Исследование уровня развития и структуры промышленности союзной
республики (на примере МССР). Кишинев : Академия Наук МССР, 1970, 132 c.
37. Киркэ C. Темпы и п ропорции экономического развития союзной республики (на
примере Молдавской ССР ). Кишинев : Картя Mолдовеняскэ , 197 3, 183 с.
38. Царанов В. И. По пути индустриализации. Кишинев : Штиинца , 1975, 329 с.

142
39. Katruk S. Moldova în complexul economic unic al Uniunii RSS , Chișinău: Cartea
Moldovenească, 1976, 215 p.
40. Ivanov I. RSS Moldovenească – stat suveran în componența Uniunii RSS. Chișinău: Cartea
Moldovenească, 1983, 237 p.
41. Зеленчук В. С. Население Молдавии : Демогр. процессы и этногр. Состав. Кишинев :
Штиинца, 1973, 63 c.
42. Dima N. From Moldavia to Moldova. The Soviet Romanian territorial dispute. Boulder Co.,
1991, 194 p.
43. Загородная E. M. Урбанизация Молдавской ССР. Кишинев : Штиинца ,1980, 132 c.
44. Критика буржуазных фальсификаторов истории Молдавии. (с б. ст.) отв. ред. В.
Царанов. Кишинев : Штиинца, 1984 , 216 c.
45. Țurcanu I. Istoricitatea istoriografiei: observații asupra scrisului istoric basarabean.
Chișinău: ARC, 2004, 264 p.
46. Țurcanu I. Bibliografia istorică a Basarabiei și Transnistriei. Chișinău: Li tera Internațional,
2005, 704 p.
47. Țurcanu I. Istoria: receptare, cercetare, interpretare. Iași: Junimea, 2006, 403 p.
48. Гаджиев К. Тоталитаризм как феномен ХХ века. În: Вопросы философии, Москва,
1992, c. 169.
49. Cojocaru Gheorghe E. COMINTERNUL și originile “moldovenismului”. Chișinău:
CIVITAS, 2009, 500 p.
50. Горяева Т. Политическая цензура в СССР. 1917 -1991 гг. Москва : РОСПЭН, 2002,
400с.
51. Загладин Н. В. Тоталита ризм и демократия: конфликт века. În: Кентавр, 1992,
сентябрь -октябрь, с. 3 -17.
52. Сахаров А. Революционный тоталитаризм в нашей истории. În: Комунист, Nr.5, 1991 ,
c. 60 -71.
53. Гозман А. От культа власти к культу людей. Психология политического сознания. În:
Нева, 1989, Nr.7, c. 156 -179.
54. Constantin I. Basarabia sub ocupația sovietică. De la Stalin la Gorbaciov. București: FLAT
LUX, 1994, 201 p.
55. Scurtu I. Almaș D. ș.a. Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. București, 2003,
607p.
56. Ciupercă I. Totalitarismul – fenomen al secolului XX . Iași, 1995, 226 p.

143
57. Gribincea M. Basarabia în primii ani de ocupație sovietică, 1944 -1950. Cluj: Dacia,1995,
187 p.
58. Walter D. Connor. Socialism, Politecs and Equality, New York: Columbia University Press,
1979, 389 p.
59. Barghoorn F. C. Soviet Russian Nationalism. New York: Oxford U niversity Press, 1 956,
330p.
60. Conquest R. Soviet Nationalites Policy in Practice . New York & Washington , Praeger
Publishers, 1967, 162 p.
61. Seton -Watson H. The Imperialism. A Background book. Pennsylvania, Dufor Editions ,
1964, 128 p.
62. Nahaylo B., Svoboda V. Soviet Disunion: A hystory of nationalites problem in the USSR,
New York, 1990, 432 p.
63. Tagliavini C. Le origine delle lingue neolatine. Bologna , 1964, 601 p.
64. Bruchis M. Nation, nationalites, peoples: a study of the nationalites po licy of Communist
Party in Soviet Moldavia. Boulder Co; 1984, 230 p.
65. Bruchis M. One step back, two steps forward: On the language policy of the Communist
Party of the Soviet Union in the national republics (Moldavian: a look back, a survey and
perspective , 1924 -1980). Boulder CO. 371 p.
66. Dima N. Basarabia și Bucovina în jocul geopolitic al Rusiei. Chișinău: Prometeu, 1998,
240p.
67. Dima N. Bessarabia and Bukovina: The Soviet -Romanian Territorial Dispute. Boulder, East
European Monographs, 1982, 173 p.
68. Ciorănescu G. Aspects des relations russo -roumaines, Paris, 1967, 29 p.
69. Manoliu -Manea M. The tragic plight of a border area: Bessarabia and Bukovina, Los
Angeles, 1983, 328 p.
70. Heitmann K. Limbă și politică în Republica Moldova. Chișinău, 1998, 192 p.
71. Haarma nn H. Soziologie der kleinen Sprachen Europas, Hamburh: Helmut Buske Verlag,
1973, vol. 1, 510 p.
72. King Ch. Moldova post -sovietică: un ținut de hotar în tranziție. Iași: Institutul European,
1997, 232 p.
73. Vizer B., ș.a. Anii grei ai colectivizării. Chișinău: Cartea Moldovenească, 1990, 318 p.
74. Бомешко Б. Засуха и голод в Молдавии 1946 -47гг. Кишинев: Штиинца , 1990, 56 c.
75. Țurcanu Ion. Foametea din Basarabia în anii 1946 -1947 : Mecanismul organiz ări ei.
Chișinău: Universitas, 1993, 144 p.

144
76. Șișcanu I. De sțărănirea bolșevică în Basarabia. Chișinău, 1994, 140 p.
77. Bârcă C. Deportări și neodeportări. Chișinău: Cartea Moldovenească, 1990, 188 p.
78. Movileanu N. Deportări criminale. În: Moldova Suverană, 5 iulie 1990, p.1.
79. Șișcanu E. Șișcanu I. Basarabia. Deportarea din 1949. În: Revista 22 plus, 12 iunie 1995,
p.1.
80. Пасат В. Трудные страницы истории Молдовы (1940 -1950). Москва : Terra, 1994, 800 c.
81. Postică E. Rezistența antisovietică în Basarabia 1944 -1950. Chișinău, 1997, 240 p.
82. Tudor Ș. Răzvrătiți contra regimului. Chișinău: Prut Internațional, 2004, 125 p.
83. Țurcanu I. Moldova antisovietică. Chișinău: Prut Internațional, 2000, 331 p.
84. Tihonov L. Politica statului sovietic față de cultele din RSS Moldovenească (1944 -1965) .
Chișinău: Prut Internațional, 2004 169 p.
85. Бенюк В . Тоталитаризм как реальность: историко -политическо е иследование на
примере послевоенной Молдовы . Кишинев , 1998, 294 c .
86. Cașu I. Politica națională în Moldova Sovietică (1944 -1989). Chișinău, 2000, 213 p.
87. Șișcanu E. Basarabia sub regimul bolșevic (1940 -1952). București, 1998, 184 p.
88. Negru Gh. Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească. Chișinău: Prut Internațional,
2000, 132 p.
89. Nouzille J. Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene. Chișinău : Prut Internațional
2005, p. 371.
90. Moraru A. De ce moldovenii sunt români. Chișinău, 2007, 102 p.
91. Popescu T. Conflictele și situația de criză în societate. În: Politologie (Material didactic),
Chișinău, 1996, p. 114 -125.
92. Spinei T., Moșneaga V. Conflict ele și crizele politice. Metode de soluționare a lor. În:
Politologia, Partea III, Chișinău: USM, 1995, p. 65 -95.
93. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova, Fond 51, inventar 9, dosar1, file
40-53.
94. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova , Fond 51, inventar 2, dosar l,
file 48;106;108;171.
95. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova , Fond 51, inventar 5. dosar 70,
file 29 -30.
96. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova, Fond 51, inventar3, do sar 25,
fila 272.
97. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova, Fond 51, inventar 9, dosar 93,
fila 14.

145
98. Arhiva Științifică Centrală a Academiei de Științe a Moldovei, Fond 3, inventar 1, dosar
137, fila 130;198.
99. Arhiva Științifică Centrală a Academiei de Științe a Moldovei, Fond 19, inventar 1 dosar 33,
fila 103.
100. Большая цензура. Писател и и журналисты в Стране Советов 1917 -1956. Москва :
МВФ. Материк, 2005, 752 с.
101. Документ № 33. Постановление Президиума ЦК КПСС «Об ознокомлении делегатов
XX Сьезда Партии с неопубликованными документами В. И. Ленин». În:
Реабилитация : как это было. Документы Президиума ЦК КПСС и другие материалы.
В 3-х томах. Т. 1, март 1935 -февраль 1956. Сост. А. Н. Артузов, Ю. В. Хлопов, И. В.
Шевчук. Москва : МФД, 2000, с. 3 52.
102. Документ № 18. Постановление Президиума ЦК КПСС о проведении закрытого
заседания XХ сьезда Партии и утверждении докладчиком Н. С. Хрущева. În:
Реабилитация : как это было, с. 352.
103. Документ № 20. Проект доклада «О культе личности и его последствиях»
пред ставленный Н. Хрущеву, П. Н. Поспеловым и А. Б. Аристовым. 18 февраля 1956
г, În: Реабилитация : как это было, с. 353 -364.
104. Документ № 21. Продиктованные Н. С. Хрущевым дополнения к докладу «О культе
личности и его последствиях». În: Реабилитация : как это бы ло, с.364 -379.
105. Документ № 23. Протокол закрытого (утреннего) заседания ХХ сьезда КПСС. 25
февраля 1956 г. În: Реабилитация : как это было, с.380.
106. Власть и диссиденты : из док. КГБ и ЦК КПСС / Арх. нац. безопасности при Ун -те
Джорджа Вашингтона (США), Московская Хельсинская группа ; подгот. Текста и
комент. : А. А. Макаров, Н. В. Костенко, Г. В. Кузовкин. Москва : Московская
Хельсинская Группа, 2006, 280 с.
107. Constituția (leg ea de temelie) URSS. Moscova: 1936, 39 p.
108. Constituția (legea fundamentală) URSS: Adoptată la sesia a șaptea extraordinară a
Sovietului Suprem al Uniunii RSS de legislatura a noua la 7 octombrie 1977, Chișinău:
Cartea Moldovenească, 1977, 63 p.
109. Republica So vietică Socialistă Moldovenească. În:
http://wwwro.wikipedia.org/wiki/Republica_Sovietică_Socialistă_Moldovenească [Accesat
18.03.2006]
110. Muray Yanovitch. Social and Economic Inequality in the Soviet Union, New York: Sharpe,
1977, 197 p.

146
111. Шкаратян О. И. Пробл емы социальной структуры рабочего класса СССР . Mo сква,
1970, 472 c.
112. Федосеев П. Н. Научная и техническая революция и рабочий класс. În: Рабочий класс
и современный мир, 1956, №. 1, c. 51 -60.
113. Шакназаров Г. Социалистическая демократия : некоторые вопросы теор ии, Mосква :
Полиздат , 1974, 326 c.
114. Zaslavsky V. The Neo -Stalinist State, New York: Sharpe, 1982, 193 p.
115. Brucan S. Pluralism și conflict social: O analiză socială a lumii comuniste. București, 1990,
191 p.
116. Rodovan Richta. Civilizația la răscruce. B ucurești: Editura Politică, 1970, 460 p.
117. Заславская Т . Человеческий фактор развития экономики и социальная справедливость.
În: Коммунист, Москва, сентябрь 1986, №. 13, c. 61 -73.
118. Лошак В. Прощальный взгляд на управниловку. În: Mo сковские новости , 1988, №. 1 ,
c.10.
119. Djunusov M. S. Bazele științifice ale politicii naționale leniniste a PCUS. Chișinău: Cartea
Moldovenească, 1968, 48 p.
120. Pop A. Componente ale politicii de deznaționalizare în Moldova Sovietică. În: Sub povara
graniței imperiale, București, 1993, 138 p.
121. Florian R. Prabușirea dictaturilor Est -Europene și alternativele istoriei. București, 1993,
167р.
122. Милован Джилас. Лицо Тоталитаризма . Москва, 199 2, 540 c .
123. Воронов Ю.М. Становление идеократии: истоки, ментальность, аппарат (1917 -1929).
Иваново, 1992, 113 c.
124. Страницы истории КПСС: Факты. Проблемы. Уроки . Москва , 1988, 703 с.
125. Михайлов Н., Тепцов Н. Чрезвычайщина. În: Родина. Москва, 1989, № 8, c. 28-35.
126. Turea L. Cartea foametei. București, 2008, 475 p.
127. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova. F ond 51, inventar 2, dosar 127,
fila 17.
128. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova. Fond 51, inventar 3, dosar
217, fila 34 -35.
129. Ojog I., Șarov I. Istoria românilor. Curs rezumativ de lecții. Chișinău, 1997, 288 p.
130. Пастухов В. Б. От государственности к государству: коммунистическая стадия
восходящего процесса. În: Полис , 1994 , №.5, c . 40.

147
131. Эдлин Фред. Сила и бессилие системы коммунистической власти . În: Полис ,
199 1,№.6, c . 87.
132. Beniuc V. Instituționalizarea sistemului de putere în Moldova postbelică. Politica de cadre
(1944 -1950). Chișinău, 1997, 52 p.
133. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova , Fond 51, inventar 9, dosar 181,
fila 1 -2.
134. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova , Fond 51, inventar 9, dosar 3,
fila 11; 42.
135. Moraru A.G. Istoria românilor. Basarabia și Transnistria. 1812 -1993. Chișinău, 1995, 560 p.
136. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova , Fond 51, inventar 2, dosar 50,
fila 37; 38; 44.
137. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova, Fond 51, inventar 2, dosar 36,
fila 47.
138. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova , Fond 51, inventar 2, dosar l,
fila 48;106;108;171.
139. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova , Fond 51, inventar 2, dosar 92,
fila 46;48.
140. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova , Fond 51, inventar 2, dosar 156,
fila 125.
141. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova , Fond 51, inventar 3, dosar 1,
fila 394.
142. Arhiva Oganizați ilor Social -Politice din Republica Moldova , Fond 51, inventar 3, dosar 33,
fila 74; 83.
143. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova, Fond 51, inventar 9, dosar 187,
fila 88.
144. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova , Fond 51 , inventar 9, dosar l7,
fila 18; 22; 108.
145. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova , Fond 51, inventar 9, dosar 45,
fila 28; 113.
146. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova, Fond 51, inventar 5, dosar 13,
fila 213.
147. Arhiva O ganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova, Fond 51, inventar 2, dosar 40,
fila 25.

148
148. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova, Fond 51, inventar 2, dosar 2,
fila 204.
149. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova, Fond 51, inventar 9, dosar 15,
fila 4;5.
150. Андерсон Р. Д. Тоталитаризм: концепт или идеология. În: Полис, 1993, №.3, c. 101.
151. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova, Fond 51, inventar 9, dosar 40,
fila 22.
152. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova, Fond 51, inventar 5, dosar 96,
fila 2.
153. Царанов В, Операция „Юг” (О судьбе зажиточного крестьянства Молдавии).
Кишинев, 1998, 100 с.
154. Postică E. Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist. vol. I -IV.
Chișinău, 1999 -2005.
155. Furet F. Le passe d'une illusion. Essai sur l'idee communiste au XX siecle, Paris: Robert
Laffont/Calman -Levg, 1995, 580 p.
156. Chatelet Fr., Pisier Ev. Concepțiile politice ale sec. XX. București: Humanitas, 1994, 750 p.
157. Andrușceac V. ș.a. Istoria Republicii Moldova: Din cele mai vechi timpuri până în zilele
noastre. Chișinău: Asociația oamenilor de știință din Moldova „N. Milescu Spătaru”, 2004,
420 p.
158. Народное хозяйство Молдавской ССР в 1986г . Кишинев , 1987, 316 c.
159. Грекул А. В. Формирование и разв итие молдавской социалистической нации.
Кишинев, 1955, 326 с .
160. Almaș D. ș. a. Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. București, 2003, 606 p.
161. Gorda Șt. Mașina diabolică a migrației. În: Deportări și neodeportări, 1990, 188 p.
162. Царанов В. И. К ист ории промыш ленного развития Молдовы . Кишинев , 1992, 312 c.
163. Народное хозяйство СССР в 1985 . Москва : Финансы и статистика, 1986 , 656 c.
164. Șafransky O. Republica Moldova: capital geopolitic. Chișinău: Editura Cartier, 1999, 100 p.
165. Helene Carrere D Encausse. L'Empire eclate. La revolte des nations en U.R.S.S. Paris: Flammarion, 1992,
400 p.
166. XV сьезд Компартии Молдовии . În: Партийняя жизнь, 1981, №.4, с. 61.
167. Torina E. Nistru: un fluviu transfrontalier. În: Arena politicii, 1997, 15 noiembrie, p. 22 -23.
168. О работе ЦК Компартии Молдовии по совершенствованию стиля и методов
деятельности партийных организации в свете решений ноябрьского (1982 года)
Пленума ЦК КПС C. În: Партийная жизнь. 1984, №. 1, c. 21 -24.

149
169. Koндратов E. Так где был прокурор . În: Известия , 2 декабря , 1986, с. 3.
170. Верт H. История Cоветского Государства . Москва, 1997 , 560 c.
171. Grosul V. Formarea națiunii burgheze moldovenești. Chișinău, 1985, 235 p.
172. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova, Fond 51, inventar 12, dosar
334, fila 6 -8.
173. КПСС в резолюциях сьездов, конференций и пленумов ЦК. Москва : Госполитиздат,
1954, Т. 1, с. 282.
174. Carcinschi N., Eșan L. Cu privire la îmbunătățirea ortografiei moldovenești. În: Octombrie,
1955, nr. 6, p. 81 -85.
175. Vasilenco I. Să restabilim principiile ortografiei noastre clasice tradiționale. În: Nistru, 1957
nr. 2, p. 125 -134.
176. Cozma V. Considerații privind politica națională la Universitatea de Stat din Moldova
(1946 -1996, în volumul Omagiu lui Vladimir Potlog și Constantin Drachenberg la 70 de
ani), Chișinău, 1997, 296 p.
177. Алпатов B. История одного мифа: Марр и марризм . În: Знание -Сила , 1990, №. 11, c.
64-69.
178. Saikovski Ch., Griliov L. Current Sovietic Policies in: The Documentary Record of the 22
and Congress of the Communist Party of the Soviet Union . New York, 1962, p. 1 -3.
179. Olteanu C. Un Congres care s -a încheiat peste trei decenii. În: Basarabia, 1992, nr.6, p. 85.
180. Savva M. Mai multă lumină! În: Nistru, 1989, nr.2, p. 107 -115.
181. Lubomir Hajda. Ethnic politics and ethnic conflict in the USSR and the p ost-soviet states.
În: Humboldt journal of Social Sciences. vol. 19, nr. 2, 1993, p. 50 -51.
182. Benjamin I.Schwartz, Culture, Modernity and Nationalism -further reflections. În: Daedalus,
1993, p. 207 -226.
183. Экономическое и социально -политические проблемы сближен ия города и деревни .
Кишинев : Картя молдовеняскэ , 1972, 166 c.
184. Negru Gh. Crearea conceptului „națiunii burgheze” și „socialiste” moldovenești în
istoriografia sovietică. În: Revista de istorie a Moldovei, 1998, vol. 1, p. 72.
185. Гросул A. Расцвет молдавской с оциалистической нации . Кишинев : Штиинца , 1955,
327 c.
186. Грекул A. Рас цвет молдавской социалистической нации, Кишинев : Картя
Mолдовеняскэ 1974, 303 c.
187. Limonov N. Viața unui colonel de miliție. În: Nistru. 1989, nr.2, p. 106 -119.
188. Ferdinand de Sausure. Curs de lingvistică generală. Iași, 1998, 432 p.

150
189. Vieru Gr. Văd și mărturisesc. București, 1996, 276 p.
190. Dabija N. Pe urmele lui Orfeu, Eseuri. Chișinău, 1990, 351 p.
191. Matcovschi D. Descântece de alb și negru. Chișinău, 1969, 112 p.
192. Cărare P. Săgeți. Chișinău, 1972, 176 p.
193. Vatamanu I. Nimic nu -i zero. Chișinău, 1987, 176 p.
194. Graur V. Drumul până la „Europa liberă” a fost lung și întorticheat. În: Literatura și Arta, 16
iulie 1992, p. 3.
195. Georgescu V. România anilor '80. București, 1994, 254 p.
196. Бугай Н . Ф. Национальные отношения и национальные проблемы в СССР : вопросы
истории . Mo сква, 1990, 318 с.
197. Айтматов Ч. И дольше века длится день . Бишкек, 1991, 346 с.
198. Besançon A. Originile intelectuale ale leninismului. București, 1993, 306 p.
199. Wierzbicki P. Structura minciunii. Bucu rești: Nemira, 1996, 250 p.
200. Koсолапов C., K рутова O. Нравственные принципы строителя коммунизма . Mo сква,
1962, 87 c.
201. Wesson R. The Soviet Union: looking to the 1980 s New York: Hoover Press, 288 p.
202. Gusdorf G. Mit și metafizică. București: Ed. Albatros, 1995, 266 p.
203. Губогло M. Н. Развитие языковой жизни советского общество в свете Конституции
СССР . În: Актуальные проблемы национальных отношений в свете Конституции
СССР . Mосква : Наука , 1981, c. 128 -129.
204. Лазарев A. M. Культура Молдавии за годы Советской Вла сти. Сборник документов,
1975 -1980, T. 2, c. 131.
205. Coșeriu E. Latinitatea Orientală. În: Limba Română, 1994, nr.3, p. 20 -22.
206. Haarmann H. Soziologie der kleinen Sprachen Europas, Hamburh: Helmut Buske Verlag,
1973, vol. 1, 510 p.
207. Muntean A., Ciubotaru N. Rom ânii de la Est. Războiul de pe Nistru (1990 -1992). București,
2004, 471 p.
208. Brzejinski Z. Marele Eșec. În: Columna. 1991, nr. 1, p. 57.
209. Ельцин Б. Исповедь на заданную тему. Бендеры, 1990, c. 202 c.
210. Economia națională a Republicii Moldova în 1991. Anuar sta tistic. Chișinău, 1992, p. 7.
211. La Comitetul Central al PCUS. În: Moldova Socialistă, 22 octombrie 1986, p. 1.
212. Raportul prezidat de S. Grossu. În: Moldova Socialista, 24 octombrie 1986, p. 1 -4.
213. Горбачѐв М. С. Перестройка и новое мышление для нашей страны и для всего мира.
Москва: Политиздат , 1987, 270 c.

151
214. Curbet V. Congresul al XXVII -lea al PCUS – întâmpinare destoinică. În: Moldova
Socialistă, 25 aprilie 1985, p. 1.
215. Материалы XXVII сьезда КПСС . Москва, 1987, 352 с.
216. Juc V. De la partidul unic la pluripartidism. În: Arena Politicii, 1996, nr. 1, p. 10.
217. Mihailov V. Moșneaga V. ș.a. Partidele și organizațiile social -politice în Moldova.
Moldoscopie. (Probleme de analiză politică). Partea I, Chișinău: USM, 1996, p. 4 -24.
218. Enciu N. Frontul Popular. În: Arena Politicii, 1997, nr. 13, p. 7 -10.
219. Duminica I. Instaurarea regimului politic democratic în Republica Moldova: realizări,
probleme, perspective. Teză de dr. în științe politice. Chișinău, 2006, 179 p.
220. Moșneaga V. Partidele politice și mișcările social -politice pe fondul stabilirii independenței
politice a Republicii Moldova. Moldoscopie (Probleme de analiză politică) Partea III,
Chișinău: USM, 1993, p. 66 -94.
221. Helene Carrere d’Encause. Triumful națiunilor sau sfârșitul imperiului sovietic. București:
Editura „Remember”, 1993, 316 p.
222. King Ch. Moldovenii, România, Rusia și politica culturală. Chișinău: Ed. „ARC”, 2002,
274p.
223. Ursu V. Moldova pe calea suveranității reale și independenței statale, Chișinău:UTM, 1993,
22 p.
224. Bodiu Z. Forța spiritului novator. Î n: Moldova Socialistă, 26 mai 1987, p. 2.
225. La CC al PCM. În: Moldova Socialista, 12mai 1988, p. 1.
226. În spiritul timpului. În: Literatura și Arta, 28 mai 1987, p. 1.
227. Mândâcanu V. Veșmântul ființei noastre. În: Nistru, 1988, nr.4, p. 130 -146.
228. Malarciuc Gh. Amprenta zilei de ieri sau câteva secvențe din viața scriitorilor moldoveni. În:
Literatura și Arta, 16 iunie 1988, p. 1.
229. Cuvântarea lui N. F. Bondarciuc, secretar al CC al PCM, la plenara comitetului orășenesc de
partid. În: Chișinău. Gazeta de seară, 2 9 martie 1988, p. 1.
230. Raportul prezentat de S. C Grossu, la plenara a VIII -a a CC al PCM. În: Moldova Socialistă,
29 aprilie 1988, p. 2 -4.
231. Cimpoi M. Singuri sub cerul exilului. Cronica sentimental – obiectivă a luptei pentru ființă
și limbă. În vol. Basar abia sub steaua exilului. București, 1994, 224 p.
232. La CC al PCM. În: Moldova Socialistă, 14 iulie 1988, p. 1.
233. Comisiei interdepartamentale a Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM pentru studierea
istoriei și limbii moldovenești. În: Literatura și Arta, 10 n oiembrie 1988, p. 2.

152
234. Să afirmăm restructurarea prin fapte concrete. În: Moldova Socialistă, 11 noiembrie 1988, p.
1-3.
235. Novițchii M. O subminare a restructurării ? În: Literatura și Arta, 1 decembrie 1988, p. 1.
236. Grossu S. Timpul acțiunilor concrete. În: Mo ldova Socialistă, 29 decembrie 1988, p. 2 -3.
237. Berejan S. Limba culturii noastre comune este româna, nu moldoveneasca. În: Literatura și
Arta, 11 octombrie 1990, p. 1.
238. Negru N. Moldovenismul ca diversiune politică. În: Literatura și Arta, 24 decembrie 1992 ,
p. 1.
239. В ЦК КПМ. În: Советская Молдавия , 27 января 1989 , с. 1.
240. Cojocaru Gheorghe E. 1989 la Est de Prut. Chișinău, 2001, 216 p.
241. Cu privire la plenara CC al PCM. În: Literatura și Arta, 2 martie 1989, p. 1.
242. Beșleagă V. Acum ori niciodată! În: Literatura și Arta, 9 martie, 1989, p. 5.
243. Știința se pronunță… În: Moldova Socialistă, 17 mai 1989, p. 3.
244. Cațaveică I. Ce va fi mâine? Un alt miting nesancționat sau rezolvarea problemelor? În:
Literatura și Arta, 16 martie 1989, p. 8.
245. Черненко А. Нетерпение и нетерпимость. În: Советская Молдавия, 30 марта 1989, c.3.
246. Adresare către cetățenii Moldovei Sovietice. În: Literatura și Arta, 30 martie 1989, p. 1.
247. Призыв к благоразумию должен быть услышан. În: Ńîâĺňńęŕ˙ Ěîëäŕâč˙, 14 марта 1989, c.
3.
248. Закон о статусе государственного языка Молдавской ССР. În: Советская Молдавия, 31
марта 1989, c. 1.
249. О функционировании языков на территории Молдавской ССР. În: Советская
Молдавия, 31 марта 1989, c. 1 -2.
250. În discuție: Cu privire la funcționarea limbilo r vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești. În:
Literatura și Arta, 13 aprilie 1989, p. 2.
251. Митинг в Кишиневе. În: Советская Молдавия, 11 апреля 1989, c. 3.
252. Митинг в Бешалме. În: Советская Молдавия, 11 апреля 1989, c. 3.
253. Резолюция собрания клуба «Гагауз Халк ы». În: Ленинское слово , 21 марта 1989, c. 2.
254. Жекова А., Маринов Д. Быть единству. În: Ленинское слово , 6 апреля 1989, c. 1;3.
255. Открытое письмо ЦК КПМ, Президиуму ВС МССР, Совету Министров республики от
тружеников Комратского района. În: Ленинское слово , 11 апреля 1989, c. 1.
256. Cojocaru Gheorghe E. Separatismul în slujba Imperiului. Chișinău, 2000, 192 p.
257. Выступление С. В. Гроздева. În: Ленинское слово , 25 мая 1989, c. 2.
258. Митинг в Кишиневе. În: Советская Молдавия, 25 апреля 1989, c. 3.

153
259. Scrisoare deschisă. În Literatura și Arta, 13 aprilie 1989, p. 1.
260. Proiect: Cu privire la trecerea scrisului limbii moldovenești la grafia latină. În Literatura și
Arta, 25 mai 1989, p. 1.
261. Через диалог – к взаимопониманию и сотрудничеству. În: Советская Молдавия, 4
августа 1989, c. 3.
262. Pascaru A. Societatea între conciliere și conflict: cazul Republicii Moldova. Chișinău, 2000,
144 p.
263. Reniță A. Rezoluția Mitingului popular care a avut loc la 23 iulie în orașul Chișinău. În:
Literatura și Arta, 27 iulie 1989, p. 2.
264. Hotărârea Prezi diului SS al RSSM. În: Moldova Socialistă, 20august 1989, p. 1.
265. Отстаивать принципиальную позицию . În: Днестровская правда, 15 августа 1989, c. 1.
266. Обращение ОСТК к XI сессии горсовета. În: Днестровская правда, 17 августа 1989,
c.1.
267. Дмитриев Л. Десять дней в августе. În: Советская Молдавия, 2 сентября 1989, c. 3.
268. Камчатский В. Не заговор – против народа. În: Днестровская правда, 29 августа 1989,
c. 1-2.
269. Bucătaru L. Istoricul an 1989. Chișinău: Universitas, 1991, 404 p.
270. Comunicat informativ. În: Literatura ș i Arta, 31 august 1989, p. 1.
271. Raportul prezentat de M. I. Snegur, Președintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSS
Moldovenești. În: Moldova Socialistă, 30 august 1989, p. 1 -3.
272. Cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești. În: Moldova
Socialistă, 3 septembrie 1989, p. 1 -2.
273. Зенина Ю. Тупиковое положение? În: Советская Молдавия, 1 сентября 1989, c. 3.
274. Акимов А., Комчатский В. Поиск компромисса. În: Днестровская правда, 7 сентября
1989, c. 2.
275. Пакет требований . În: Днестровская правда, 7 сентября 1989, c. 2.
276. Комчатский В. Тревожные дни сентября. În: Днестровская правда, 9 сентября 1989,
c.2.
277. Dezbateri pe marginea rapoartelor deputaților M. I. Snegur și I. P. Calinin. În: Moldova
Socialistă, 9 septembrie 1989, p. 2.
278. Решение XIII внеочередной сессии горсовета. În: Днестровская правда, 16 сентября
1989, c. 1.
279. Из материалов комиссии по юридическому обоснованию создания Приднестровской
Автономной ССР. În: Днестровская правда, 14 октября 1989, c. 3.

154
280. Сьезд народного движения «Гагауз Халкы» În: Ленинское слово , 27 мая 1989, c. 2.
281. Топал И. В. Разговор на чистоту. În: Ленинское слово , 9 сентября 1989, c. 1.
282. Zagaevschi V. Manifestări de masă la Chișinău. În: Literatura și Arta, 26 octombrie 1989, p.
8.
283. URS S-Germania: anii 1939 -1941. În: Literatura și Arta, 9 noiembrie 1989, p. 2.
284. Ce s-a întâmplat totuși la 7 și 10 noiembrie la Chișinău ? În: Literatura și Arta, 16 noiembrie
1989, p. 2 -3.
285. Состоялся сьезд. În: Ленинское слово , 27 ноября 1989, c. 1.
286. Сьезд прод олжил работу. În: Ленинское слово , 5 декабря 1989, c. 1.
287. Обращение делегатов черезвычайного сьезда полномочных представителей гагаузкого
народа к трудовым коллективам, предприятям, организациям, кооперативам,
гражданам. În: Ленинское слово , 19 декабря 1989, c. 1.
288. Председатель городского совета Смирнов И. Н. În: Днестровская правда, 27 марта
1990, c. 1.
289. Încordare fără precedent. În: Moldova Socialistă, 28 aprilie 1990, p. 1 -2.
290. Declarația cu privire la suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldova. În: Moldova
Socialistă, 28 iunie 1990, p. 1.
291. La sesiunea întâi a Sovietului Suprem al RSS Moldova. În: Moldova Socialistă, 27 iunie
1990, p. 1.
292. Legea RSS Moldova Cu privire la Stema de Stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldova.
În: Moldova Su verană, 6 noiembrie 1990, p. 1.
293. Hotărârea Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldova. În: Moldova Suverană, 30 august
1990, p. 1.
294. Adresarea Biroului CC al PCM. În: Moldova Suverană, 31 august 1990, p. 1.
295. Sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem al Mol dovei. În: Moldova Suverană, 4
septembrie 1990, p. 1.
296. Hotărârea SS al RSS Moldova: Cu privire la alegerea Președintelui Sovietului Suprem al
RSS Moldova. În: Moldova Suverană, 5 septembrie 1990, p. 1.
297. Patrichi V. Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu. B ucurești, 1998, 532 p.
298. Маринов Д. Хроника событий. În: Ленинское слово , 1 ноября 1990, c. 1.
299. Pуденко Т. Протестуют женщины. În: Днестровская правда, 4 сентября 1991, c. 2.
300. Вниманию голосующих! În: Днестровская правда, 2 9 ноября 1991, c. 1.
301. Вести с избирательных участков. În: Koмратские вест и, 3 декабря 1991, c. 1.
302. Сообщение ЦИК ПМР. În: Днестровская правда, 4 декабря 1991, c. 1.

155
303. Comunicat oficial al CEC privind alegerile Președintelui Republicii Moldova. În: Moldova
Suverană, 13 decembrie 19 91, p. 1.
304. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova, Fond 51, inventar 3, dosar 431,
fila 19; 29.
305. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republica Moldova, Fond 51, inventar 9, dosar 54,
fila 9.
306. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din R epublica Moldova, Fond 51, inventar 5, dosar 319,
fila 104.
307. Stăvilă V. Evoluția componentei naționale a elitei politico -economice a RSSM (1940 -1991).
În: Revista de istorie a Moldovei. 1996, nr. 4, p. 33 -42.
308. Arhiva Oganizațiilor Social -Politice din Republi ca Moldova, Fond 51, inventar 11, dosar
283, fila 113.
309. Народное хозяйство СССР в 1985. Москва: „Финансы и Статистика”, 1986, 656c.
310. Anuarul Statistic al Republicii Moldova. Chișinău: Departamentul Analize Statistice și
Sociologice, 1997, 554 p.

156
Anexa 1.
Informații privind număul chiaburilor și a altor elemente ostile evidențiate în RSSM [80, p.342].

Nr.
d/o Categoriile Capii
de
familii Membri ai familiilor.
Copii până
la 10 ani Copii până
la 17 ani Membri ai
familiilor în
vârstă de peste 17
ani Total
1.
2.
3.
4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.
11. Chiaburi
Foști moșieri
Foști comercianți
Complici ai ocupanților
germani.
Agenți ai serviciilor străine
de spionaj.
Participanți la formațiunile
antisovietice din perioada
ocupației germane.
Conducători și membri ai
partidelor politice.
Persoane evadate din
surghiun.
Membri activi ai fostelor
instituții românești.
Foști gardiști albi.
Conducători și
propovăduitori ai sectelor
religioase. 6312
11
566
1322

179

122

558

48

15

12
114

3519
2
278
788

71

95

313

12

5

1
64 4345
4
362
873

72

60

427

11

4

5
69
8908
9
735
1951

163

166

332

43

22

15
148

23084
26
1950
4934

485

443

2130

114

46

33
395

Total 9259 5157 6232 12992 33640

157

Anexa 2.
Evoluția și structura etnică a RSSM (1941 -1989) [109].

Grupul etnic 1941 1959 1970 1979 1989
Moldoveni
/români 1.620.800 68,8% 1.886.566 65,4% 2.303.916 64,6% 2.525.687 63,9% 2.794.749 64,5%
ucraineni 261.200 11.1% 420.820 14,6% 506.560 14,2% 560.679 14,2% 600.366 13,8%
ruși 158.100 6,7% 292.930 10,2% 414.444 11,6% 505.730 12,8% 562.069 13,0%
evrei – – 95.107 3,2% 98.072 2,7% 80.127 2,0% 65,672 1,5%
găgăuzi 115.700 4,9% 95.856 3,3% 124.902 3,5% 138.000 3,5% 153.458 3,5%
bulgari 177.700 7,5% 61.652 2,1% 73.776 2,1% 80.665 2,0% 88.419 2,0%
romi – – 7.265 0,2% 9.235 0,2% 10.666 0,3% 11.571 0,3%
alții 23.200 1,0% 22.618 0,8% 43.768 1,1% 48.202 1,2% 56.579 1,3%
Total 2.356.700 2.884.477 3.568.873 3.949.756 4.335.360

158
Anexa 3.
Numărul cetățenilor eschivați de la mobilizare sau dezertați din rândul armatei sovietice.
(aprilie 1944 -aprilie 1945) [304, f.19].

Nr. Denumirea județului (regiunii). Numărul persoanelor
eschivate de la
mobilizare. Numărul persoanelor
dezertate din rândurile
Armatei Sovietice.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7. Chișinău
Soroca
Bălți
Orhei
Bender
Cahul
Raioanele RSSM din stânga Nistrului. 1113
1894
2082
1614
3114
3315
810 1480
4091
3478
1312
2013
1095
901
În total 13942 15180

Anexa 4.

Numărul persoanelor excluse din rândurile PC(b)M în anii 1948 -1950 [304, f.29].

Caracterul încălcărilor. 1948 în % 1949 în % 1950 în %
Delapidări și furturi 241 36,5 175 34,8 48 41,0
Stare de ebrietate și alte fapte amorale 31 4,7 42 8,4 9 7,5
Încălcarea disciplinei de partid 95 14,4 76 55,1 13 11,1
Inducerea în eroare a organelor de partid
(ascunderea datelor biografice) 68 10,3 87 17,3 27 23,3
Alte infracțiuni 225 33,1 123 24,4 20 17,1
În total excluși 660 – 503 – 117 –

159
Anexa 5.
Tragerea la răspundere penală și condamnarea cadrelor de conducere în anii 1948 -1950 [305, f.9].

Anii Trași la
răspundere Condamnați Măsurile de represiune Statutul social -politic al acuzațiilor
muncă
corecțion
ală până
la 5
ani până
la
10
ani până
la
15
ani mai
mult
de
15
ani condamn
are
condițion
ată În total
achitați membri
ai
PC(b)U conducăt
ori
republica
ni conducăt
ori
raionali șefi de
întreprinde
ri
industriale președinți
de colhoz Șefi de
depozite,
contabili
și șefi de
brigadă
1948
1949
1950 43
30
79 43
30
65 3
–
3 7
7
8 17
8
24 9
7
19 5
5
4 2
3
7 –
–
4 13
15
25 5
1
2 13
12
35 –
1
– 2
–
8 23
16
30

160
Anexa 6.
Numărul cetățenilor RSSM primiți în rândurile PC(b)U (1944 -1950) [144, f.108].

Anii Candidați în
membrii ai PC(b)U Moldoveni Membrii ai PC(b)U
1944
1945
1946
1947
1948
1949
1950
29
479
1187
2038
708
2389
782 1 (3,45%)
57 (11,90%)
260 (21,90%)
628 (30,81%)
268 (37,85%)
1287 (53,87%)
368 (47,06%) 10
387
810
1153
1184
1862
390
În total 7612 2869 (29,55%) 5796

Anexa 7.
Migrația comuniștilor în RSSM (1944 -1950) [134, f.11].

Anii Au sosit în RSSM Inclusiv din Armata
Sovietică Au părăsit republica
1944
1945
1946
1947
1948
1949
1950
1615
5463
7795
3658
3222
2582
2425 189
2726
5470
1777
927
484
529 57
749
2200
1908
1715
1578
1722
În total 26755 12102 9925

Anexa 8.

Componența națională a PC(b)M (1945 -1950) [151, f.22].

Anii Moldoveni Găgăuzi Bulgari Ruși Ucraineni Evrei Alte
naționalități Total
1945
1946
1947
1948
1949
1950 264 (4,7%)
697 (6,4%)
1425 (8,3%)
2040 (9,9%)
2298 (10,3%)
3517 (14,0%) 0
3
22
73
83
133 7
19
94
161
173
234 3656
6412
9243
10491
11449
12176 1063
2236
3775
4641
5045
5621 355
918
1852
2289
2374
2534
304
561
796
818
844
928 5649
10846
17207
20513
22266
25143

161
Anexa 9.
Componența națională a președinților de colhoz din raioanele din stânga Nistrului a RSSM în
anul 1947 [306, f.104].

Nr.
d/o Raioanele Reprezentanța națională
Moldoveni Ruși Ucraineni Alte naționalități
1.
2.
3.
4.
5.
6. Camenca
Râbnița
Dubăsari
Grigoriopol
Tiraspol
Slobozia 18
16
19
20
16
22 4
2
1
4
9
6 13
38
10
10
11
6 1
3
–
–
7
–
În total 101 26 88 11

Anexa 10.
Directori de întreprinderi industriale din RSSM (1964 -1984) [307, p.39].

Anii Moldoveni % Alogeni %
1964 2,3 97,7
1969 4,7 95,3
1974 5,8 94,2
1984 8,6 91,4

Anexa 11.
Apartenența etnică a președinților de colhozuri și sovhozuri din RSSM (1965 -1984) [307, p.38].

Anii Moldoveni șefi
de colhozuri % Alogeni șefi de
colhozuri % Moldoveni șefi
de sovhozuri % Alogeni șefi de
sovhozuri %
1965 54,3 45,7 23,2 76,8
1968 58,0 42,0 27,1 72,9
1972 60,4 39,6 50,0 50,0
1974 61,6 34,4 55,2 44,8
1978 68,1 31,9 60,2 39,1
1984 70,3 29,7 68,8 31,2

162
Anexa 12.
Apartenența etnică a comuniștilor din RSSM (1965 -1987) [307, p.39].

Anii Moldoveni % Ruși % Ucraineni % Total alogeni %
1965 35,1 30,0 23,2 64,9
1968 36,7 28,5 22,9 63,3
1971 37,7 27,8 22,7 62,3
1975 39,1 27,6 22,5 60,9
1979 41,9 25,9 21,9 58,1
1982 44,1 24,6 21,4 55,9
1985 45,8 23,4 21,1 54,2
1987 46,9 22,7 20,9 53,1
1989 47,8 22,2 20,7 52,2
1990 48,2 22,0 20,6 51,8

Anexa 13.
Nomenclatura CC al PCM (1967 -1987) [307, p.38].

Anii % Moldoveni % Alogeni %
1967 42,5 57,5
1970 46,7 53,3
1974 49,2 50,8
1980 51,6 48,4
1984 55,1 44,9
1987 54,0 46,0

Anexa 14.
Apartenența etnică a membrilor guvernului RSSM: miniștri, președinți de comitete, adjuncții lor
(1965 -1985) [307, p.41].
Anii Moldoveni % Alogeni %
1965 37,5 62,5
1969 42,5 57,5
1974 43,2 56,8
1977 40,0 60,0
1984 48,6 51,2

Anexa 15.
Componența etnică a conducerii PCM, septembrie 1952 [308, f.113].
Denumirea structurii Moldoveni Ruși Ucraineni Alții
Comitetul Central 5 17 5 1
Comitetele orășenești 2 21 6 2
Comitetele raionale 77 145 44 23
Sectorul propagandă 104 201 60 2

163
Anexa 16.

Veniturile populației din republicile unionale, după categoriile sociale (ruble) [86, p.174].
Abreviaturi: MF – muncitori și funcționari; S – sovhoznici.

Republica MF 1970 S 1970 MF 1980 S 1980 MF 1988 S 1988
Rusia 126,1 103,5 177,7 157,1 235,2 235,1
Ucraina 115,2 95,9 155,1 135,0 199,2 197,7
Belorusia 106,4 73,9 150,0 118,8 207,6 201,4
Uzbekistan 114,8 98,6 155,5 152,8 182,0 179,5
Cazahstan 123,7 121,0 167,1 169,3 214,6 228,7
Georgia 106,1 71,9 145,2 106,6 186,9 148,4
Azerbaidjan 109,6 76,6 148,4 139,2 171,0 130,3
Lituania 119,6 90,7 166,1 137,0 222,6 214,0
Moldova 102,8 81,1 138,3 120,2 181,8 171,7
Letonia 125,6 102,3 171,4 155,7 227,0 235,9
Kirghizia 112,6 84,0 147,9 123,8 183,6 162,4
Tadjikistan 117,6 88,7 145,5 121,4 177,1 150,3
Armenia 123,0 85,4 163,1 122,8 196,8 157,2
Turkmenistan 130,0 135,9 176,2 167,1 208,4 214,7
Estonia 135,0 121,2 188,7 197,3 249,2 278,9
URSS 122,0 101,2 168,9 149,7 219,9 212,4

Anexa 17.
Ritmul creșterii producției industriale (1940 -1985) [309, p.101].
(1940=1)

Republica 1940 1985
Moldova 1 65
Kirghizia 1 46
Estonia 1 55
Letonia 1 53
Tadjikistan 1 22
Armenia 1 60
Bielorusia 1 38
Kazahstan 1 37
Rusia 1 22
Turkmenistan 1 13
Georgia 1 21
Uzbekistan 1 21
Ucraina 1 17
Lituania 1 73
Azerbaidjan 1 16
URSS 1 25

164
Anexa 18.

Ritmurile creșterii producției agricole (1940 -1985) [86, p.177].
(1940=1)

Republica 1940 1985
Moldova 1 3,8
Kirghizia 1 3,9
Estonia 1 1,9
Letonia 1 1,7
Tadjikistan 1 4,6
Armenia 1 5,4
Bielorusia 1 2,4
Kazahstan 1 7,5
Rusia 1 2,6
Turkmenistan 1 5,4
Georgia 1 4,4
Uzbekistan 1 4,6
Ucraina 1 2,3
Lituania 1 2,4
Azerbaidjan 1 6,3
URSS 1 2,7

Anexa 19.
Dinamica populației RSSM (1970 -1990) [310, p.59].

Anii Urbană,
mii Rurală,
mii Urbană, % Rurală, % Total, mii Locuitor
pe km2
1970 1130,1 2438,8 32 68 3568,9 105,6
1979 1551,1 2396,3 39 61 3947,4 116,8
1989 2036,4 2301,2 47 53 4337,6 128,3
1990 2069,3 2292,3 47 53 4361,6 129,0

165
DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
Subsemnatul, declar pe propria răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat, se
referă la propriile activități și realizări, în caz contrar urmând să suport consecințele, în
conformitate cu legislația în vigoare.
Turtureanu Ovidiu
„ __ ”_______________ 2012

166
CURRICULUM VITAE

TURTUREANU OVIDIU
30/08/1977, Chirileni, r -ul Ungheni
STUDII
11/2005 – 11/2008, Academia de Științe a Moldovei, I.I.S.D. – Chișinău, Moldova
Doctorand, Catedra Istoria Românilor
09/2003 -06/2004, Universitatea de Stat din Moldova , Facultatea de Relații Internaționale,
Științe Politice și Administrative, Chișinău, Moldova
Magistru în Relații Internaționale
09/1997 -06/2003, Universitatea de Stat din Moldova , Facultatea de Istorie și Psihologie,
Chișinău, Moldova
Licențiat în Istorie
09/1992 -1997, Colegiul tehnologic din Chișinău , Chișinău, Moldova
Inginer
ACTIVITATEA PROFESIONALĂ
09/2009 – prezent, Colegiul Politehnic din Chișinău – Chișinău, Moldova
 Profesor de istorie, gradul didactic I
09/2007 -06/2008, Universitatea Liberă Internațională din Moldova , Chișinău, Moldova
 Profesor de istorie
09/2003 -01/2007, Colegiul Național de Medicină și Farmacie , Chișinău, Moldova
 Profesor de istorie și filosofie
09/1999 -06/2003, Liceul teoretic „Miguel de Cervantes” , Chișinău, Moldova
 Profesor de matematică
09/1997 -06/1999, Școala Nr. 17 , Chișinău, Moldova
 Profesor de matematică
DOMENIUL DE ACTIVITATE ȘTIINȚIFICĂ
Istoria românilor (epoca contemporană): Societatea RSS Moldovenești de la acalmie la stări de
conflict (1953 -1991)
PARTICIPĂRI LA FORURI ȘTIINȚIFICE INTERNAȚIONALE
31 martie 2011 : Conferința științifică internațională anuală a tinerilor cercetători “Consolidarea
și dezvoltarea statului de drept în contextul integrării europene”. Institutul de Istorie, Stat și
Drept al AȘM, Chișinău (Republica Moldova);

167
29-30 septembrie 2011 : Sesiune a internațională de comunicări științifice “Istoria și cultura
orașului Câmpulung și a zonei înconjurătoare. Conservarea și restaurarea patrimoniului mobil”.
Muzeul Câmpulung Muscel, Câmpulung Muscel, județul Argeș (România).
LUCRĂRI ȘTIINȚIFICE PUBLICATE
1. Turtureanu O. Diferențiere socială și conflictul social în societatea sovietică. În: Revista
de istorie a Moldovei. Chișinău, 2010, Nr. 2(82), p. 169 -173.
2. Turtureanu O. Instaurarea relațiilor socialiste în RSSM: de la conflict la acalmie. În:
Studia Univer sitatis: Revista științifică a Universității de Stat din Moldova. Seria „Științe
umanistice”, Chișinău, 2010, Nr. 10(40), p. 48 -51.
3. Turtureanu O. Acutizarea și evoluția stărilor de conflict în contextul renașterii naționale în
RSSM. În: Revista de Științe Socioumane a UPS „Ion Creangă”. Chișinău, 2011, Nr. 1(17).
4. Turtureanu O . Criza sistemului totalitar -comunist și acutizarea stărilor de conflict în
RSSM (1985 -1991) . În: Tyragetia. Istorie și Muzeologie. Vol. V, Chișinău, 2011, Nr. 2, p.
333-340.
5. Turturean u O. “Politica națională” a PCUS: mecanism de generare a conflictului în
RSSM. În: Destin Românesc (Serie nouă): Revistă de istorie și cultură. Chișinău, 2011, an.
VI (XVII), nr. 4 (74), p. 46 -52.
MATERIALE ALE COMUNICĂRILOR ȘTIINȚIFICE
6. Turtureanu O. Considerente privind problema stărilor de conflict în societatea sovietică.
În: Edificarea statului de drept și punerea în valoare a patrimoniului cultural, istoric și
spiritual al Moldovei în context internațional: Conferința științifică anuală a tinerilo r
cercetători (Chișinău, 29 martie, 2007). Chișinău, 2007, p. 115 -118.
7. Turtureanu O . Acutizarea stărilor de conflict în RSS Moldovenească în condițiile
restructurării gorbacioviste . În: Consolidarea și dezvoltarea statului de drept în contextul
integrării europene: Materialele Conferinței științifice internaționale anuale a tinerilor
cercetători: Vol. I, Ed. a V -a, 31 martie 2011, Chișinău. Chișinău: IISD al AȘM, 2011, p.
131-139.
8. Turtureanu O. Implementarea puterii sovietice în Basarabia și geneza stărilor de conflict
în societatea sovietică moldovenească. În: Revista de istorie a Muscelului. Studii și
comunicări. Câmpulung Muscel: Editura Universității din Pitești, 2011, p. 241 -248.

DATE DE CONTACT
E-Mail: turtureanuovidiu @gmail.com