Textul de față pornește de la definirea și conceptualizarea dezvoltării economice locale, prezentarea unor modele care vin să operaționalizeze… [630647]

1
DEZVOLTARE ECONOMICĂ LOCALĂ

Textul de față pornește de la definirea și conceptualizarea dezvoltării economice locale,
prezentarea unor modele care vin să operaționalizeze conceptul, dincolo de definiții, identifică
principalele teorii, și prin acestea fa ctorii, care stau la baza evoluției economiilor locale,
ajungând în final la măsurarea performanței economiei locale prin intermediul diferitelor
metode, tehnici, instrumente și indicatori.

1.1. Aspecte teoretice privind dezvoltarea economică locală
Contextu l, dar și conceptul dezvoltării economice locale s -au schimbat radical de -a
lungul anilor, în special datorită implicării instituțiilor internaționale, precum Banca Mondială,
în proiecte de dezvoltare regională în multe state cu un nivel de dezvoltare redu s. Situația
dezvoltării comunităților era modelată în principal de autoritățile centrale, în condițiile în care
marile unități industriale erau mai degrabă integrate pe verticală – lucru valabil atât în sistemele
totalitare, dar și în statele capitaliste. În acest context, dezvoltarea economică a comunităților
locale era într -o strânsă dependență de intervențiile autorităților centrale care, de multe ori, prin
utilizarea unor criterii generale și nu specifice, discreționare în alocarea finanțărilor contribu iau
în fapt la subdezvoltarea anumitor localități.
Există multe definiții ale dezvoltării economice, literatura de specialitate în acest
domeniu este vastă și este interesant de observat că autorii au diferite puncte de vedere cu privire
la definirea conc eptului. În aceeași linie, Matei și Matei (2007, p.11) remarcă faptul că evoluția
conceptuală referitoare la dezvoltarea economică și socială cunoaște abordări tot mai profunde
în ultimele decenii, iar abordările referitoare la dezvoltarea economică locală în special.
Dezvoltarea economică locală trebuie plasată intr -un context puțin mai larg; în acest
sens, Parlagi (2000, p. 54 apud Matei, 2007), definește dezvoltarea locală ca un concept al
științei admin istrative prin care se definește procesul de dezvo ltare, cea economică în principal,
într-o regiune sau unitate administrativ -teritorială și care are ca rezultat creșterea calității vieții
la nivel local. În aceeași notă, Matei și Matei (2007, pp. 11 -12) consideră că dezvoltarea locală
implică aspecte eco nomice, sociale, tehnologice având ca obiectiv creșterea bunăstării și
calității vieții, aceasta referindu -se la evoluția capacității unei economii locale sau regionale în
stimularea unei creșteri economice și stabile, cu scopul de a crea noi locuri de mu ncă și condiții

2
pentru valorificarea oportunităților și schimbărilor. Autorii susțin că dezvoltarea locală este un
proces complex ce are componente economice, sociale și administrative.
Potrivit Băncii Mondiale, dezvoltarea economică locală "este procesul prin care sectorul
public, de afaceri și non -guvernamental lucrează împreună ca parteneri pentru a crea condiții
mai bune pentru dezvoltarea economică și generarea de locuri de muncă" (World Bank Urban
Development Unit, 2003, p.4).
Stimson, Stough și Rob erts (2006, p. 4) merg mai departe cu definiția lor în sensul în
care ei conceptualizează dezvoltarea economică locală (sau regională), atât în termeni de
„produs”, cât și în termeni de proces. Numărul de locuri de muncă, nivelul de bunăstare,
investițiile , standardul de viață, condițiile de muncă reprezintă produsul dezvoltării economice,
în timp ce sprijinirea industriei, dezvoltarea infrastructurii, forței de muncă și a pieței reprezintă
procesul.
Dezvoltarea economică locală (LED – Local economic devel opment) se exprimă,
potrivit lui Blakely și Green (2010, p. 81), prin intermediul următoarei funcții:
LED = C * R,
unde „C” reprezintă capacitatea unei zone – economică, socială, tehnologică și politică iar „R”
reprezintă resursele sale (resursele naturale, locație, forța de muncă, investițiile de capital,
climatul antreprenorial, transport, comunicare, structura industrială, tehnologia, dimensiunea,
piața de export, situația economică internațională, precum și cheltuielil e guvernamentale de la
nivel național). Astfel, putem observa faptul că deși pot exista locații cu un nivel ridicat al
resurselor, lipsa capacității de a le utiliza poate duce la un nivel scăzut de dezvoltare economică
locală. Pe de altă parte, o capacitat e ridicată poate multiplica un nivel redus de resurse pe care
le-ar deține o comunitate.
În același context al utilizării resurselor, Matei (2004, p. 105) consideră că dezvoltarea
economică și socială a unei comunități are la bază resursele endogene, iniț iativa și activitatea
antreprenorială la nivel local.
Lyons și Hamlin (2001, p. 1) observă faptul că dezvoltarea economică s -a remarcat drept
o activitate de o importanță ridicată a autorităților locale, ceea ce a făcut ca dezvoltarea
economică locală să reprezinte un domeniu provocator și complex. Deși devine un proces tot
mai sofisticat, autorii consideră că inițial focusarea comunităților era mai degrabă către un
singur lucru: crearea locurilor de muncă. În aceeași notă precum Stimson, Stough și Robers
(2006) , Lyons și Hamlin văd crearea locurilor de muncă drept rezultat al unei abordări
comprehensive și raționale, în speță al unui proces de dezvoltare economică.

3
Toți termenii mai sus menționați, și nu numai, ce conturează o imagine asupra a ceea ce
ar putea reprezenta dezvoltarea economică locală.
Suntem partizanii opiniilor conform cărora dezvoltarea economică locală este un
proces complex ce presupune obținerea unor rezultate concrete legate de creșterea bunăstării
unei comunități, bunăstare ce se traduce prin locuri de muncă bine plătite și o calitate a vieții
ridicată .

1.2. Modele ale dezvoltării economice locale
Pentru a reuși o mai bună explicare a conceptului de dezvoltare economică locală este
foarte posibil ca definițiile să nu fie suficiente. D in acest motiv, am considerat necesară
prezentarea a două modele -"noul model cadru de dezvoltare economică regională" al lui
Stimson, Stough, Salazar, Roberts și Robson și "modelul de tip stea" al lui Shaffer, Deller și
Marcouiller, care vin să clarifice dimensiunile și accepțiunile conceptului.

1.2.1. Un model cadru pentru dezvoltare economică regională
Într-o serie recentă de lucrări, Stimson și Stough, împreună cu Robson, Salazar și
Roberts (2003, 2005, 2006) au dezvoltat un model -cadru al dezvolt ării econom ice comunitare,
model care încorporează în mod explicit leadershipul, antreprenoriatul și factorii instituționali
ca variabile intervenționale care, ipotetic, sunt considerate a avea un impact catalitic asupra
procesului de creștere și dezvoltare regională .
Autorii pornesc în crearea modelului de la așa -numitul cerc virtuos1 al dezvoltării
durabile.
Cercul virtuos al dezvoltării durabile
Stimson, Stough și Roberts (2006) consideră că, atunci când se încearcă a se realiza o
dezvoltare durabilă, o regiune p oate trece printr -un lanț sau ciclu de etape, așa cum se arată în
figura de mai jos.

1 Cercul viortuos este opusul cercului vicios, presupunînd o ciclicitate generatoare de rezultate pozitive și progrese

4
Figură 1 – Cercul virtuos al dezvoltării regionale durabile

Sursa: Stimson, Stough și Roberts, 2006 .
Cercul virtuos este utilizat pentru a sch imba și ajusta instituții în scopul adaptării
structurii, proceselor și infrastructurii unei economii regionale. Menținerea acestui cerc se face
prin ceea ce autorii numesc "un leadership puternic". Adaptarea structurilor, proceselor și
infrastructurii est e adecvată și necesară în așa fel încât comunitatea să anticipeze și să sesizeze
eventuale modificări de status -quo-uri, situații diferite, dar și pentru a facilita utilizarea optimă
a resurselor și pentru a ajuta industria locală să -și valorifice la maxim potențialul de piață.
Noțiunea de "Leadership puternic" presupune existența mai multor condiții pe care o
comunitate ar trebui să le îndeplinească. Prima dintre ele este că o comunitate ar trebui să fie
pro-activă în inițierea strategiei de dezvoltare ec onomică. Această strategie are un rol principal
în monitorizarea performanței locale. O comunitate în măsură să stabilească o viziune pentru
dezvoltarea sa viitoare este a doua condiție este. Cea de a treia este legată de implementare; o
comunitate trebui e să fie în măsură să pună în aplicare acele procese și planuri, care, în cele din
urmă, vor facilita și provoca schimbări instituționale.
Rezultatul schimbării instituționale este că aceasta va îmbunătăți capacitatea și
capabilitatea regiunii de a se re gla pozitiv la circumstanțele în schimbare, de a atinge o
compatibilitate bună cu condițiile pieței și de a -și valorifica mai eficient resursele pentru a

5
menține și îmbunătăți performanța și pentru a realiza o dezvoltare durabilă, ca o comunitate
care înva ță și caută să fie competitivă.
Stimson, Robson, Stough și Salazar (2003, 2005) porn esc de la ipoteza că leadership ul
este crucial în furnizarea de politici corecte și în crearea și facilitarea mediului corect (instituții)
în acele zone care funcționează bine sau au fost „re -proiectate” și transformate din unele cu
performanță slabă, în unele cu performanță mai bună.
Ca și în modelul de tip ”stea” deja prezentat aici, autorii subliniază rolul și impor tanța
instituțiilor, leadership ul sub forma unei variab ile instituționale, diversitatea resurselor naturale
și relația dintre leadership și modul de utilizare a resurselor.
Modelul
Modelul descris de Stimson, Stough și Roberts (2006) ia în considerare faptul că și
comunitățile sunt influențate de factorii di scutați mai sus, factori care interacționează și
evoluează în timp.
Modelul este reprezentat grafic prin două figuri, una a fluxurilor și relațiilor dintre
variabile și o a doua ce reprezintă cubul competitivității și performanței locale/regionale.

Figur ă 2 – Un nou model de cadru pentru procesul de dezvoltare economică regională

Sursa: Stimson, Stough și Roberts 2006, p. 332.

6
Autorii susțin că dezvoltarea economică regională/locală realizată de -a lungul timpului, cât
și situ ația rezultatelor factorilor și proceselor care afectează dezvoltarea economică locală pot
fi măsurate prin intermediul unor indicatori de performanță care să identifice:
– performanța competitivă a unui oraș/regiuni comparativ cu a altor locații similare;
– gradul de activitate antreprenorială;
– gradul în care s -a atins nivelul de dezvoltare sustenabilă în termeni de „cele trei aspecte
esențiale” creștere și performanță economică, echitate socială și indicatori de calitate a
mediului.
Modelul procesului de dezv oltare economică este reprezentat ca următoarea funcție :
RED = f [RE, M .. mediată de .. (L, I, E)]
Unde:
RED = Dezvoltare Economică Regională/Locală,
RE = Resursele naturale (mărimea regiunii, climă, industrii, populație, venituri),
M = Piața (Market) ( activitate economică de bază, legătură cu alte regiuni, exporturile),
L = Leadership,
I = Instituții (Instituții publice, mari societăți),
E = Antreprenoriat (Entrepreneurship).
Figură 3 – Cubul competitivității și performanței lo cale/regionale

Sursa: Stimson, Stough și Roberts 2006, p. 333.

7
În modelul autorilor resursele cu care este înzestrată comunitatea și condițiile de piață
sunt considerate a fi "variabile cvasi -independente". Relația dintre variabilele dependente și
indep endente este mediată de "variabilele intervenționale" identificate ca și Leadership,
Instituții și Antreprenoriat, relațiile și interacțiunile lor incluzând efecte directe și indirecte.
Modelul prezintă rezultatul procesului de dezvoltare economică regiona lă – variabila
dependentă, în modelul nostru – o comunitate competitivă, antreprenorială și sustenabilă.
Rezultatul procesului dezvoltării economice trebuie măsurat și și evaluat de la o
perioadă la alta și comparat cu rezultatele obținute de alte comunit ăți prin benchmarkingul
performanței.
Economia comunităților se va localiza, în orice moment în interiorul cubului
competitivității și performanței. Mixul de resurse și capacități locale vor determina localizarea
exactă în interiorul cubului. Modificările dese ale condițiilor de piață vor face ca localizarea în
interior să fie rareori în partea stânga -jos, în special determinată de modificarea diferitelor
circumstanțe – factori endogeni și exogeni. Un leadership puternic, instituții puternice și resurse
suficiente sunt acele elemente care determină poziționarea comunității către zona dezirabilă a
cubului.

1.2.2. Modelul de tip ”Stea”

Shaffer, Deller și Marcouiller consideră că abordările cu privire la dezvoltare economică
locală sunt foarte dificil de operațion alizat dintr -o perspectivă teoretică și practică, astfel încât,
cu scopul de a aborda punctele de vedere asupra dezvoltării economice a comunității, aceștia
au decis să ofere o paradigmă încorporată într -o diagramă tip „stea” (Shaffer, Deller și
Marcouille r, 2006, pp. 63 -69).

8

Sursa –Shaffer, Deller și Marcouiller (2006, p.62).
În jurul nodurilor stelei autorii au plasat trei elemente care sunt de obicei asociate cu
domeniul economic: resurse, piețe, spațiu, dar și alte trei e lemente suplimentare, asociate cu o
definiție mai largă a dezvoltării economice a comunității: societatea / cultura, norme / instituții
și procesul de luare a deciziei.
Spațiu
În opinia autorilor, comunitățile sunt în general definite într -o anume conota ție spațială,
precum și ca o formă de rețea de comunicare. Comunitățile interacționează pe o distanță fizică
delimitată, în cadrul căreia acestea transferă bunuri, servicii și resurse. În societatea modernă,
noțiunea de spațiu al unei comunități devine d in ce în ce mai complexă – oamenii sunt, în multe
cazuri, membri mai activi în mai multe comunități unice, dacă ne referim la definiția în sens
spațial a acestora. În viața de zi cu zi, putem observa multiple cazuri în care oamenii obișnuiesc
să trăiască î ntr-o comunitate, să facă naveta pentru a lucra într -o a doua și să meargă la
cumpărături în o a treia (a se vedea cazul marilor aglomerări urbane din jurul Bucureștiului,
Clujului, Timișoarei etc.). Definiția dată comunității de Shaffer, Deller și Marcou iller include

SPAȚIU

LUAREA DECIZIEI
PIEȚE RESURSE
SOCIETATEA/CULTURA NORME/INSTITUȚII Figură 4 – Modelul ”STEA” de Dezvoltare Economică a Comunității

9
atât dimensiunile spațiale, cât și non -spațiale și se bazează pe capacitatea de a promova și de a
pune în aplicare decizii.
De asemenea persoanele și gospodăriile se confruntă cu importante decizii spațiale –
unde să trăiască, unde să lucrez e, de unde să achiziționeze bunuri de primă necesitate și altele.
Aceste decizii sunt influențate de mai mulți factori – resurse, infrastructura de transport, piața
muncii, contacte personale și familiaritate. Fiecare dintre factorii menționați vor influen ța
decizia într -o măsură mai mare sau mai mică.
Dacă indivizii și gospodăriile se confruntă cu decizii importante și numeroase cu privire
la locație, întreprinderile se confruntă cu și mai multe. Exemple de astfel de decizii pot include:
– care este cea mai bună locație pentru a începe o afacere;
– care este cea mai bună locație pentru extindere în momentele de creștere;
– unde să subcontracteze eventualele extinderi ale producției;
– care este cea mai bună locație pentru a obține noi capitaluri sau pentru a păt runde pe
noi piețe;
– care sunt sursele de aprovizionare;
– care este cea mai potrivită locație pentru a cumpăra input -uri;
– care este locația potrivită pentru comercializarea producției.
Deoarece fiecare dintre aceste decizii economice, menționate mai sus, p resupun o
importantă dimensiune spațială, fiecare reprezintă o decizie de locație pentru firme. Astfel,
afirmația că "decizia locațională" înseamnă că orice tranzacție economică are o dimensiune
spațială, nu doar decizia tradițională de locare/relocare, es te una corectă. Dimensiunea
locațională este una dintre cele mai importante pentru agenții economici; vom reveni asupra
conceptului de comunitate ca locație în unul din subcapitolele următoare.
Resurse
Resursele reprezintă factori primari de producție, i ncluzând aici pământul și resursele
sale, forța de muncă, și capitalul. Tehnologia pe care comunitatea o folosește pentru a produce
output -uri poate fi văzută ca și capital, sau ca un factor de producție distinct. Acești factori de
producție au fost în cen trul politicilor tradiționale de dezvoltare economică. În prezent,
literatura de specialitate este completată prin adăugarea de factori "moderni" de producție cum
ar fi informația, inovația, facilități, dar și bunuri și servicii publice.
Teoreticieni ai d ezvoltării economice, în special cei clasici și neoclasici, s -au concentrat
pe factorii tradiționali de producție, precum și asupra modului în care aceștia sunt alocați în
deciziile de producție, atât din punct de vedere teoretic, cât și din perspectiva po liticilor publice.
Teoriile cu privire la dezvoltarea economică erau inițial bazate pe atragere către comunitate de

10
resurse, precum forța de muncă și capitalul, având totodată tendința de a se concentra strict
asupra factorilor tradiționali de producție și a modului în care aceștia sunt cel mai bine alocați
în termeni de spațiu.
Shaffer, Deller și Marcouiller (2006, p.64) susțin că dezvoltarea economică a
comunității trebuie să fie mai cuprinzătoare decât simplul recurs la factorii primari de producție
– pământ, muncă și capital. Dimensiunea lor mai largă include facilități, capital public,
tehnologie și inovare, societate și cultură, instituții, precum și capacitatea de luare a deciziilor
de către comunități. Aici pot fi adăugate și viziunile lui Blakely și Bradshaw (2002) și Blakely
și Green (2010) referitoare la modul în care resursele trebuie să fie dublate de capacitatea
comunității, prin decidenții săi, de a le utiliza eficient și eficace.
Din perspectiva mai largă sus -amintită, inovarea este văzut ă ca abilitatea de a valorifica
noi idei, noi produse și noi modalități de a face lucrurile. În mod obișnuit unii economiști cred
că prețurile sunt un semnal de piață care va duce în cele din urmă la echilibru (Frois, 1998,
Samuelson și Nordhaus, 2000) ast a în condițiile în care realitatatea practică ne arată că
schimbările în tehnologie și inovațiile sunt forțe perturbatoare constante.
Capitalul (ne referim aici la cel public) se referă la elemente de infrastructură precum
drumuri, școli, parcuri, rampe d e gunoi etc.. Facilitățile de acest tip s -au dovedit a fi din ce în
ce mai importante în funcționarea economiilor locale. Facilitățile pot implica și resurse
culturale, istorice, naturale, sau chiar și generarea unui mediu care să contribuie tot mai mult l a
noțiunea actuală de calitate a vieții. Bunurile publice sunt un exemplu clasic de răspuns la
situația de eșec al pieței (Zai et. al, 2013, p.84). Din cauza unor disfuncționalități ale pieței ce
cuprinde facilități și bunuri publice, deciziile de alocare au devenit o problemă de alegere
publică. Capacitatea comunității de a face alegeri publice eficiente este fundamentală pentru
dezvoltarea economică a comunității.
Prin extinderea modului de gândire cu privire la resursele aflate la dispoziția
comunității , opțiunile de politică de dezvoltare economică pot fi diversificate în mod
semnificativ.
Piețe
Piețele sunt definite ca fiind locul în care consumatorii și producătorii se întâlnesc
pentru a comercializa bunuri și servicii. Piețele pot fi văzute în form a cererii și ofertei de bunuri
și servicii, precum și ca factor de intrări pentru cerere și ofertă (Mankiw, 2008, p.137).
Transpunând acestea la nivelul unei comunități, putem spune că piața locală este
formată din întreprinderi care achiziționează și vân d bunuri și servicii către alte întreprinderi
locale și gospodării (modelul prezentat de noi subliniază faptul că piața locală este compusă din

11
două părți distincte – gospodării și întreprinderi). Piața non -locală se referă la acele bunuri și
servicii pe c are comunitatea le produce la nivel local și le vinde gospodăriilor și întreprinderilor
non-locale și reprezintă o sursă externă de tranzacții și venituri. Furnizarea de bunuri și servicii
de către piețele locale afectează pozitiv bunăstarea locuitorilor c omunității și ar trebui să fie un
punct de interes al politicilor de dezvoltare economică.
Reguli și instituții
Regulile și instituțiile sunt deosebit de importante pentru dezvoltarea economică a
comunității. Regulile sunt importante deoarece ele stabiles c un cadru care reglementează modul
în care pot fi folosite elementele descrise anterior: spațiul și factorii de producție, precum și
piețele. Regulile ar trebui să se concentreze pe drepturile de proprietate și responsabilitățile ce
țin de acest drept, da r și asupra aplicării acestor drepturi. Ele sunt necesare pentru agregarea
preferințelor individuale și a eforturilor într -un set de idei și preferințe pentru comunitate.
Instituțiile sunt baza interacțiunilor sociale ale membrilor comunității. Importanța lor nu este,
de obicei, recunoscută/percepută, cu excepția cazului în care apar modificări ale structurilor sau
atunci când acestea performează nesatisfăcător.
Chiar dacă, în general, instituțiile sunt privite ca fiind definite într -un mod oficial și ușor
de identificat (de exemplu: autoritățile locale), Shaffer, Deller și Marcouiller (2006, p.65)
consideră că instituțiile pot include bisericile locale, organizațiile civice și de afaceri, precum
și organizațiile sociale. În opinia lor, toate aceste institu ții, atât formale, cât și informale, ajută
la stabilirea regulilor și normelor pe baza cărora funcționează comunitatea. O parte din aceste
instituții, în plus față de stabilirea de norme, sunt responsabile pentru punerea lor în aplicare,
altele susțin comu nitatea prin furnizarea anumitor bunuri și servicii.
Capacitatea instituțiilor publice de a lucra împreună, cooperarea sectoarelor public și
privat, flexibilitatea normelor (formale și informale), atunci când oportunități economice apar
sunt cele mai impo rtante condiții pentru o comunitate de succes.
Societatea și cultura
Structura socială și culturală a unei comunități este văzută de mulți practicieni ca fiind
foarte importantă pentru climatul de afaceri al comunității. Studii realizate asupra mediului d e
afaceri clujean în procesul de planificare strategică relevă scoruri importante pentru atitudinile
sociale al urbei ca factor important în luarea deciziei de a localiza afacerea în zonă. Regulile și
instituțiile, piețele, spațiile și resursele, sunt doar o parte a ceea ce poate face o comunitate de
succes în privința dezvoltării sa economice. Climatul de afaceri în comunitate este influențat nu
numai de către instituțiile și reglementările sale (în ceea ce privește impozitarea și altele), dar
de asemenea, de atitudinea comunității față de antreprenoriat, schimbare, inovație și

12
comunicare. Atât regulile formale, cât și cele informale influențează în multe feluri climatul de
afaceri. Regulile informale, sau cultura unei comunități, pot reprezenta o barieră c u privire la
activitatea antreprenorială, sau chiar un avantaj în competiția cu ceilalți.
Atitudinile cu privire la utilizarea resurselor sunt în zona de intersecție între cultură și
reguli. Multe discuții sunt luate la un alt nivel, mult peste limitele c omunității – a se vedea cazul
unui anumit sit de exploatare a aurului din Munții Apuseni. În multe dintre aceste tipuri de
cazuri, ceea ce lipsește este un clar, ferm, bine informat, proces de luare a deciziilor.
Luarea deciziilor
Shaffer, Deller și Marco uiller (2006, p.66) văd luarea deciziilor drept un proces care se
traduce în modul în care comunitatea stabilește și pune în aplicare politici și strategii. Luarea
deciziilor presupune un proces de identificare a problemelor și implementarea de soluții, de
aceea este absolut necesar să se stabilească valorile și prioritățile comunitare în acest proces.
Fiecare comunitate se confruntă, la un moment dat, cu o serie de probleme; luarea de
decizii eficiente impune comunității nu numai să identifice acele probl eme, dar presupune și
ierarhizarea lor în termeni de prioritate – un drum lung în a determina care dintre ele vor fi
abordate sau nu. Valorile comunității sunt cele care indică ce este identificat sau definit ca
reprezentând o problemă. Prioritizarea poat e presupune utilizarea unui set de metode
binecunoscute. Mai mulți autori propun utilizarea unor instrumente precum analiza
multicriterială, analiza cost -beneficiu, analiza cost -eficacitate în procesul de luare a deciziilor
ce implică dezvoltarea economică a comunităților (Moldovan, Lazăr și Pavel, 2013; Blakely și
Bradshaw, 2002; Lyons și Hamlin, 2001; Levin, 1983).
Desigur, procesul de luare a deciziilor nu are nici o valoare dacă nu este însoțit de
acțiune. Lipsa de acțiune poate reprezenta, la un anumi t moment, chiar un curs de acțiune – în
cazul în care această acțiune este ceea ce se urmărește. De multe ori, lipsa de acțiune arată
ezitări în asumarea de riscuri și ar putea fi esențială pentru o dezvoltarea economică eficace a
comunității.
Succesul mo delului de dezvoltare bazat pe comunitate, în opinia autorilor, este
rezultatul antreprenorilor politici, care sunt calificați în crearea unui mediu politic în care
comunitățile pot avea succes. Dezvoltarea comunitară este definită ca fiind capacitatea de a
mobiliza capital economic (investiții) și capital social (consolidarea capacităților) pe o perioadă
lungă de timp într -o abordare antreprenorială.

13
1.3. Teorii ale Dezvoltării Economice Locale

Definirea conceptului și prezentarea unor modele nu este compl etă fără a lua în
considerare și bazele dezvoltării economice locale, adică teoriile care încearcă să explice cum
se ajunge la dezvoltare, și de ce unele comunități cunosc un ajung mai ușor sau mai greu la un
nivel de bunăstare al cetățenilor lor. Această secțiune a capitolului are ca scop prezentarea celor
mai importante teorii cunoscute cu privire la Dezvoltarea Economică Locală și evoluția în timp
a diferitelor abordări cu privire la aceasta.

Teoria neoclasică
Teoria economică neoclasică nu este neapăr at o teorie specifică dezvoltării economice
locale, dar este una utilă pentru a putea înțelege unele dintre conceptele și afirmațiile principale
în ceea ce privește dezvoltarea economică în general.
Stimson, Stough și Roberts (2006, p. 5) folosesc teoria economică neoclasică mai mult
ca o introducere a conceptului de dezvoltare economică locală/regională. Potrivit autorilor
teoriile și politicile de dezvoltare regională s -au concentrat mai ales pe funcția de producție a
capitalului și a forței de muncă și asupra acțiunilor întreprinse de către state prin diferitele tipuri
de politici economice și non -economice. În opinia lor, modelul exprimat prin productivitatea
economiei unei regiuni poate fi măsurat printr -o metoda simplă – producția (Q) este o funcție
de două intrări de capital (K) și muncă (L):
Q = f (K, L)
Acest model poate fi extins (Stimson & Stough, 2008, p. 4) pentru a include alte funcții
sau factori, cum ar fi tehnologia (T) sau alte variabile inclusiv stocul de cunoștințe, informația,
antrep renoriatul și altele (am adăuga de asemenea informația ca un factor important de
producție în zilele noastre) astfel funcția devine Q = f (K, L, …, e)
Stimson și Stough (Stimson & Stough, 2008, p. 5) consideră că modelele tradiționale
neoclasice cu p rivire la teoria creșteri economice generează câteva asumpții. Aceste ipoteze
ale modelului sunt următoarele: factorii de producție sunt omogeni, acumularea de capital (ca
produs net) este accentuată, iar mecanismul de creare a prețului este văzut ca meca nismul cel
mai important.
Blakely și Green Leigh (2009, p 81) ajută la consolidarea punctului de vedere menționat
mai sus, considerând că teoria neoclasică oferă două concepte majore pentru dezvoltarea
regională și locală: echilibrul sistemelor economic e și mobilitatea capitalului.

14
Ideea ce stă la baza acestor afirmații este că toate sistemele economice vor atinge, în
cele din urmă, un echilibru natural, fapt care este posibil numai în cazul fluxului de capital fără
restricții.
Fluxul liber de capita l este fundamentul economiei de piață libere, alături de proprietatea
privată. Potrivit autorilor, modelul neoclasic presupune că, pe termen lung, fluxul de capital va
curge de la zonele cu costuri salariale mari către zonele cu costurile salariale mic i, deoarece
zonele subdezvoltate vor oferi întreprinderilor șanse mai mari de recuperare a investițiilor.
Elementele de mai sus sunt menite a conduce spre dezvoltare și ulterior convergență,
prin aceasta diferențele inter -regionale sunt eliminate pe terme n lung.
Teoreticienii neoclasici se opun intervenției guvernului în economie, în opinia acestoa
reglementările sunt considerate ca având o influență negativă asupra afacerilor. Mișcarea
firmelor/agenților economici dintr -o zonă sau chiar țară în alta nu t rebuie să fie limitată în nici
un fel, iar firmele necompetitive nu ar trebui să fie asistate, chiar dacă va exista un impact
negativ asupra angajaților. De asemenea, forța de muncă trebuie să se deplaseze liber pentru
noi locuri de muncă – un stimul pent ru dezvoltarea diferitelor zone.
Criticii acestui model simplu (Malecki, 1997, p. 111) opinează că modelul neoclasic nu
merge mai departe în a explicita comportamentul factorilor care generează dezvoltare
economică locală și nu explică modul în care produ ctivitatea, performanța și alte valori legate
de implicarea/utilizarea factorilor de producție (capital, muncă și tehnologii) asigură
dezvoltarea economică.
Principalul argument critic al acestui model ar fi că, în cele din urmă, distribuția
bunăstării în tre diferite regiuni nu este una egală și prin aceasta ipoteza principală, că fluxul de
capital între regiuni va aduce echilibru în dezvoltare, este greșită.
În concluzie, modelul neoclasic nu este foarte util în explicarea diferențelor de
dezvoltare într e comunități și nici nu "disecă" procesele de dezvoltare economică cu scopul de
a explica mai bine diferențele de dezvoltare și de competitivitate. În schimb, acesta oferă
comunităților o bază utilă pentru a înțelege că dețin un capital sau resurse care ar trebui să fie
utilizate pentru a atrage mai mult capital și subliniază faptul că forța de muncă și fluxurile de
capital au o implicație majoră asupra performanței economice.

Teoria bazei economice
Una dintre cele mai importante teorii ale dezvoltării ec onomice locale este teoria bazei
economice, cunoscută în literatura de specialitate și ca teoria bazei de export. Conceptele teoriei

15
bazei economice își au originea în necesitatea de a prezice efectele apariției unei noi activități
economice în orașe și re giuni.
Contextul istoric al teoriei este strict legat de noțiunea de bază de export, în care
politicile sunt axate pe favorizarea producției de bunuri care urmează să fie exportate din
comunitate, cei mai influenți reprezentanți ai teoriei fiind Douglas North și Charles Tiebout.
Sintetic, această teorie presupune că economiile locale sunt compuse din două părți principale:
– o componentă de bază,
– o componentă non -bază.
Componenta de bază a economiei locale, numită și bază de export, este definită ca o
comp onentă care produce bunuri și servicii pentru export – în acest caz văzut drept consum în
afara granițelor comunității.
Componenta non -bază este acea parte care exista doar pentru a servi nevoile rezidenților
comunității locale – servește consumului local .
Teoria bazei economice presupune că dezvoltarea economică a unei comunități este
direct legată de cererea pentru bunurile și serviciile pe care le produce, cerere care vine din
afara granițelor economiei locale. Astfel, creșterea sectoarelor industriale în care se utilizează
resursele locale în scopul de a produce bunuri și servicii ce vor fi exportate ar trebui să genereze,
în cele din urmă, bunăstare la nivel local și să creeze ma i multe locuri de muncă (Blakel y și
Green, 2009, p. 83).
Stimson, Stough și Roberts (2006, p. 20), au explicat contextul dezvoltării economice
pornind de la un model de creștere bazat pe exporturi. În opinia lor, din punct de vedere al
teoriei, dezvoltarea apare prin extinderea bazei economice a comunității, deoarece o astfel de
dezvoltare are un efect de multiplicare.
Creșterea bazei de export a unei comunități va însemna în cele din urmă că fluxul de
fonduri va curge în economia locală din vânzarea de bunuri și servicii produse la nivel local
pentru consumatorii din afara r egiunii. Prin intermediul acestor fonduri generate pe plan extern
este generat un nou flux de consum local. Aceste noi cheltuieli cresc veniturile realizate din
afaceri locale de către furnizorii firmelor exportatoare. Furnizorii apoi cheltuiesc o parte di n
aceste noi venituri pe consumul local suplimentar. Procesul de rulare si reciclare a veniturilor
obținute din plan extern continuă până când veniturile din activitățile economice de bază
menționate mai sus ajung să se ”scurgă” în afara economiei locale. Rundele inițiale și ulterioare
de fluxuri ale cheltuielilor, așa -numitele efecte economice indirecte și induse, multiplică efectul
creșterii inițiale în baza economică, creând astfel dezvoltarea economică. În concluzie, creșterea

16
locurilor de muncă, veni turilor, producției și a valorii adăugate este creată de efectul de
multiplicare.
Miloslavsky și Shatz,(2002, p. 5), în discuția cu privire la baza economică, consideră că
este important să se clarifice anumite aspecte cu privire la exporturi. În primul r ând, exporturile,
în contextul dezvoltării locale, sunt considerate ca fiind bunuri sau servicii vândute în afara
regiunii sau comunității, nu neapărat la nivel internațional. În al doilea rând, exporturile se pot
referi atât la mărfuri, cât și la servicii .
În multe cazuri, activitatea de dezvoltare economică s -a concentrat în special pe
extinderea exporturilor de bunuri inter -regionale, iar activitatea de servicii a fost văzută drept
un efect rezidual al activității de export de mărfuri. De fapt, rolul e xporturilor privește uneori
în mod explicit doar exporturile de servicii, atât interregionale cât și internaționale, iar
exporturile internaționale privesc atât bunurile, cât și serviciile.
Teoria, așa cum este cunoscută astăzi, a luat naștere dintr -o dez batere între cei doi
economiști importanți menționați mai sus, North (1955, 1956) și Tiebout (1956) (a se vedea
Miloslavsky și Shatz, 2002, pp. 5 -6). În opinia lui North, baza de export a unei regiuni este
alcătuită din industriile care vând bunuri sau ser vicii în afara regiunii. Prin aceasta, baza de
export ajunge să joace un rol esențial în determinarea venitului regional și a venitului pe cap de
locuitor. Succesul industriilor de bază depinde de avantajul comparativ al comunității, dar și de
factorii leg ați de lanțul de aprovizionare – costurile relative ale factorilor de producție și de
transfer al acestora.
North (a se vedea Dawkins, 2003, p. 138) susține că dezvoltarea locală / creșterea este
în mare măsură determinată de răspunsul actorilor economi ci locali la cererea exogenă. Acest
răspuns produce o creștere atât în baza economică, sau sectorul de export, cât și în cazul
componentei rezidențiale sau sectorul non -bază, a cărei existență este menită a servi sectorul de
bază. Este de menționat faptul că North pune accent pe faptul că scopul existenței sectorului
non-bază este unul de servire a celui de bază. În plus, North subliniază că nu este absolut necesar
pentru comunități și regiuni ca să se industrializeze pentru a realiza creștere economică. Mo tivul
ar fi legat de faptul că exporturile unei regiuni pot consta în bunuri fabricate, produse bazate pe
servicii, sau produse agricole. Odată cu creșterea, economia lor devine mai diversificată, iar
prin această creștere a producției locale cresc și veni turile locale pe cap de locuitor, iar noi
industrii/afaceri care deservesc piețe de export se pot dezvolta.
Pe termen lung, datorită diversității crescânde a bazelor de export locale și a mobilității
factorilor de producție, producția va fi nevoită, în ce le din urmă, să se disperseze în toate
regiunile, iar veniturile pe cap de locuitor vor tinde spre o convergență la nivel interregional.

17
Tiebout, în schimb, a sugerat că o comunitate sau regiune ar trebui să fie văzută în termeni de
ceea ce el a numit un " echilibru general" și că industriile non -bază, non -export, ar putea fi la fel
de, sau chiar mai importante în determinarea creșterii economice regionale (a se vedea
Miloslavsky și Shatz, 2002, pp. 5 -6). Mai departe Tiebout susține că modelul de North ignor ă
importanța multor factori ai ofertei, lucru ce afectează în cele din urmă capacitatea unei regiuni
de a sprijini o bază de export în curs de dezvoltare. El și -a bazat criticile arătând că exporturile
nu sunt singurii factori determinanți ai creșterii eco nomice regionale. Tiebout dă ca exemplu,
comunitățile / regiunile cu populații suficient de mari pentru a afecta cererea pentru exporturi,
unde creșterile regionale ale veniturilor pe cap de locuitor ar putea fi afectate de o creștere a
cererii la export ș i ar putea afecta cererea mondială de export – o cauzalitate bidirecțională, care
implică faptul că există efecte semnificative de feedback între creșterea regională a venitului pe
cap de locuitor și cererea de export de pe piață (Tiebout, 1956 apud Dawkin s, 2003, p. 138).
Valoarea acestei teorii pentru domeniul dezvoltării economice locale este rezumată de
către Blakely și Leigh (2009, p. 82), care susțin că strategiile locale de dezvoltare economică,
bazate pe această teorie, tratează ca prioritare susți nerea și recrutarea de întreprinderi / afaceri
care furnizează bunuri și servicii către piață națională sau internațională, în defavoarea susținerii
firmelor ce furnizează bunuri și servicii locale (firmele non -exportatoare). Autorii oferă de
asemenea inst rumente pe care comunitățile le -ar putea folosi pentru a reduce barierele pentru
constituirea unor firme bazate pe export. Astfel de instrumente ar fi scutirea de impozite,
subvenții și facilități de transport, stabilirea unor zone de liber schimb. Efectul mai mare de
multiplicare a industriilor de bază este principalul motiv al unor astfel de strategii.
Criticile aduse teoriei susțin că modelul economic de bază se concentrează pe partea
economiei legată de cerere și ignoră latura ofertei sau natura produ ctivă dată de investiții și
sunt, prin urmare, considerate a fi abordări pe termen scurt (Schaffer, 1999). O altă slăbiciune
a modelului este aceea că se bazează pe satisfacerea cererii externe mai degrabă decât a celei
interne și ignoră oportunitățile de substituire a importurilor – care pot genera locuri de muncă
și venituri. Suntem de acord cu unele dintre criticile modelului, considerând că determinanții
creșterii economice locale nu pot fi exclusiv factorii exportului de bunuri și servicii. Bunurile
și serviciile produse pentru consum înafara regiunii sunt, însă, cel mai bun predictor pentru
dezvoltarea economică a unei comunități dezvoltare ce trebuie completată cu creșterea nivelului
de bunăstare a locuitorilor.

18
Teoria ciclului de producție
Teoria ciclului de producție face parte din familia mai mare a teoriilor bazei eco nomice,
în literatură fiind totodată cunoscută ca teoria ciclului de viață a produsului. Teoria susține că
țările dezvoltate sunt competitive la nivel internațional în dezvoltarea de produse iar țările mai
puțin dezvoltate sunt competitive la nivel internațional în furnizarea de produse mature.
(Mullor -Sebastian, 1983, p. 95).
Teoria a fost dezvoltată de către Joseph Schumpeter (1939) și Raymond Vernon în 1966.
Potrivit acestora, u n nou produs este dezvoltat și exportat, ceea ce conduce la creșterea
veniturilor regionale. Bunul în cauză este produs în alte regiuni unde este suficientă cerere
locală. La final, regiunea inovatoare poate eventual să importe chiar produsul pe care l -a
dezvoltat. Vernon a susținut că țările industrializate cheltuiesc mai mult pe dezvoltarea
produsului decât țările mai puțin dezvoltate. De aceea țările industrializate au tendința de a
dezvolta produse ce aduc venituri ridicate ori reușesc să utilizeze efic ient forța de muncă.
(Mullor -Sebastian, 1983, p. 95). Teoria ciclului de producție, alături de cea a economiei inovării
sunt cele care au stat la baza termenului de „distructive creation”(creare distructivă) dezvoltat
de Schumpeter care presupune că odată cu apariția unui nou produs sau a unei noi industrii în
cazul de față, apare un proces de tranformare industrială care revoluționează structura
economică prin distrugerea celei vechi și crearea uneia noi.
Nadeau și Casselman (2008, p. 402) consideră că teoria urmărește ideea potrivit căreia
evoluția prezenței pe piață a unui produs este similară cu viața organică. Ciclul de viață al unui
produs conține patru etape cheie, produsul trecând prin acestea de la naștere până la moarte.
Patternul vânzărilor în timp este reprezentat de o linie de creștere a vânzărilor urmat de o fază
constantă și apoi descreștere.
Figură 5 – Ciclul de viață al produsului

Sursa: Levitt (1965, apud Nadeau și Casselmann, 2008, p. 403) .

19
Fiecare dintre ce le patru etape (introducere, creștere, maturitate și declin) sunt distincte,
deoarece produsele din acest stadiu împărtășesc mai multe caracteristici de piață cu alte produse
din același stadiu decât cu el însuși într -o etapă anterioară sau ulterioară.
Prima etapă: Introducere
În acest stadiu, produse noi sunt lansate în scopul de a satisface nevoile naționale sau
locale. Dacă se solicită, aceste noi produse sunt exportate în țări similare, țări cu nevoi,
preferințe și venituri similare. Dacă ar fi să con siderăm un model evolutiv similar pentru toate
țările, atunci produsele ar urma să fie introduse în cele mai avansate națiuni. De exemplu,
calculatoarele personale au fost produse pentru prima dată în Statele Unite și după aceea s -au
răspândit rapid în toa te țările industrializate.
A doua etapă: Creștere
După faza de introducere, în cazul în care produsul este de succes, faza inițială lasă locul
etapei de dezvoltare, în care curba vânzărilor crește, odată ce pătrunderea pe piață se accelerează
și produsul este acceptat unei categorii mai largi de consumatori. Produsul este introdus pe o
scară mai largă în țara de origine (și în altă parte) pentru a capta o creștere pe piața inițială.
Această dezvoltare face ca producția să înceapă și în altă parte, în speț ă producția este mutată
în alte țări. Decizia de a muta producția este luată de obicei pe baza unui cost mai mic de
producție.
A treia etapă: Maturitate
În etapa de maturitate industria se contractează și concentrează. De -a lungul timpului,
saturația pieț ei face ca piața produsului să intre în faza de maturitate, în această etapă curba
vânzărilor se aplatizează, iar veniturile sunt generate mai ales de vânzările către clienții
existenți, mai degrabă decât de alți clienți. În acest stadiu, scăderea cu cât m ai mult posibil a
costului de producție este strategia câștigătoare. Atunci când un produs devine matur, gradul
său de standardizare crește și elasticitatea cererii în funcție de preț crește de asemenea. Având
în vedere că cel mai important factor este co stul, producția în acest caz este de cele mai multe
ori mutată în țări mai puțin dezvoltate care exportă produse aflate în etapele de creștere către
țările și mai puțin dezvoltate și exportă produse mature către țările industrializate.
A patra etapă: Decl inul
În cadrul etapei de declin, apar produse superioare tehnologic, produse care pot fi
considerate ca înlocuitori. Acest lucru va determina în cele din urmă curba de vânzări să urmeze
o pantă descendentă. În acest stadiu, doar țările mai puțin dezvoltat e reprezintă piețe importante
pentru produs. Prin urmare, aproape toate produsele aflate în declin sunt produse exclusiv pe
acele piețe. Un bun exemplu de astfel de industrie, în acest caz, ar putea fi cel al textilelor.

20
Efectele asupra produselor, consu matorilor și asupra calității produsului cauzate de
ciclul de viață al acestuia sunt prezentate de Yoo (2010) atunci când vorbește despre istoria
vânzărilor de televizoare alb -negru pe piața americană. În timpul etapei de introducere, spune
acesta, televiz oarele aveau ecrane mici și probleme tehnice semnificative. Primii utilizatori au
fost relativ toleranți cu performanțele slabe ale televizoarelor. Însă pe măsură ce piața de
televizoare a intrat în faza de creștere, vânzările au crescut foarte mult, până în punctul în care
comercianții cu amănuntul luptau pentru a păstra seturi în stoc. Numărul de producători a
explodat, numărând mai mult de șaizeci în termen de doi ani și crescând până la o sută în termen
de patru ani de la introducerea produsului. Produc ătorii erau angajați într -o cursă de piață, atât
în ceea ce privește captarea canalelor de distribuție, cât și în ceea ce privește numărul
consumatorilor. Puterea cererii de pe piață a asigurat ca marjele de profit să rămână foarte
ridicate. Creșterea pret ențiilor din partea clienților a determinat o cerere mai exigentă, totodată
nivelul de toleranță față de problemele de performanță ajungând să fie din ce în ce mai scăzut.
Pe măsură ce piața s -a transformat în faza de maturitate, încetinirea ritmului de c reștere
a vânzărilor a provocat ca și natura concurenței să se schimbe. Concurența de preț s -a
intensificat, numărul de producători a scăzut la 35. Firmele au devenit din ce în ce mai
conștiente de trenduri și în loc să încerce să captureze noi clienți, a cestea au început să ofere
produse de calitate superioară, precum televizoare portabile și altele, care au fost orientate spre
nișe din cadrul unei piețe mai mari.
Lărgind aria acestui exemplu, putem vedea că produse electronice, cum ar fi
televizoarele a u fost, timp de mai mulți ani, un export proeminent al Statelor Unite. După aceea,
Europa și mai ales Japonia au apărut în calitate de concurenți, provocând ponderea de piață a
SUA la o scădere dramatică. Mai recent, Japonia, care a avut cea mai mare ponde re a
exporturilor în această industrie în ultimii ani, este amenințată de China, Coreea de Sud și alți
producători din Asia.
Valoarea acestei teorii pentru dezvoltarea economică locală este dată de faptul că locul
de producție depinde de stadiul ciclului în care se află produsul. Vernon a arătat cum
dezvoltarea de produse trebuie să aibă loc în zone mai dezvoltate și care dețin capital pentru a
investi în procesul de inventare și dezvoltare de noi produse susținute de piețe locale care pot
plăti prețuri ma i mari pentru produsele care nu au devenit încă standardizate. În cazul în care
produsul devine standardizat, popular și bine -cunoscut, prețul scade, iar producția nu mai este
necesar să fie făcută de către forță de muncă extrem de specializată. În acest s tadiu nu mai sunt
create locuri de muncă suplimentare, astfel încât nu poate genera efecte suplimentare asupra
dezvoltării economice. Producția se mută în alte zone creând dezvoltare economică. O ipoteză

21
importantă pentru zonele mai puțin dezvoltate este o ferită de această teorie – atunci când o
anumită piață este suficient de mare pentru a sprijini producția locală, atunci este momentul în
care vor apărea investițiile st răine directe, ceea ce va gener a dezvoltare economică la nivelul
comunităților unde ace stea se localizează.

Teoria locației
Una dintre cele mai importante teorii de dezvoltare economică locală este teoria locației.
Aceasta se bazează pe presupunerea că firmele se vor localiza în așa fel încât să reducă la
minimum costurile și să caute locu ri care maximizează posibilitățile lor de a ajunge la piețe și
prin aceasta a -și maximiza profiturile. Această teorie s -a concentrat mai ales asupra costurilor
de producție – costurile de transport, costurile forței de muncă, scala de operare și aglomerară ri
economice (Stimson, Stough și Roberts, 2006, p. 21).
Precum multe dintre teoriile de dezvoltare economică regională și aceasta poate fi
descrisă ca sumă de critici și răspunsuri la teoriile neoclasice și implicit teoriile de convergență,
rezumate în ur mătoarea idee – pe termen lung, capitalul va curge dinspre zonele cu costuri
ridicate ale forței de muncă spre zonele cu costuri salariale mici, pentru că zonele subdezvoltate
vor oferi întreprinderilor o rată mai mare de recuperare a investițiilor și prof itabilitate.
Dawkins (2003, p. 136) a remarcat că teoria a fost dezvoltată ca un răspuns rapid la
ignorarea importanței locației în analizele economice tradiționale. Dawkins face un scurt
rezumat al celor mai importanți contributori la evoluția teoriei: A lfred Weber (1929) a fost cel
care inițial a dezvoltat teoria, care a fost ulterior extinsă de Edgar Hoover (1937), Melvin
Greenhut (1956) și Walter Isard (1956). În cazul acestor teoreticieni, teoria locației s -a
concentrat în primul rând pe dezvoltarea d e modele matematice formale ale locației optime a
industriei, pe baza costurilor generate de transportul materiilor prime și produselor finite.
Așa cum menționam mai devreme, Alfred Weber a stabilit bazele teoriilor moderne cu
privire la localizare. Una d intre principalele sale asumpții este aceea că o firmă își va alege
locația în scopul minimizării costurilor. Acest lucru implică un set de ipoteze simple, și anume
că:
– localizarea are loc într -o regiune izolată, în care nu există influențe externe;
– regiu nea este compusă dintr -o piață unică;
– locația nu cauzează variații ale costurilor de transport, cu excepția unei simple funcții de
distanță;
– piețele sunt situate într -un anumit număr de centre;

22
– pe piață există concurență perfectă, ceea ce înseamnă un număr mare de firme și clienți,
firme de dimensiuni mici și o cunoaștere perfectă a condițiilor de piață atât de către
cumpărători, cât și furnizori – deci nimeni nu are puterea de a influența prețul într -un fel
sau altul; unele resurse naturale, precum cele d e apă sunt disponibile tuturor;
– mai mulți factori de producție sau inputuri, cum ar fi forța de muncă, resursele naturale sunt
disponibile în locații specifice.
Potrivit lui Weber, locația industrială presupune o examinare optimă a trei factori
principali care au o influență puternică asupra sa:
– costurile de transport,
– costurile forței de muncă, și
– aglomerările economice.
Aglomerările economice sunt relaționate cu reducerea costurilor care apare în cazul
proximității spațiale a firmelor. O economie region ală generează economii ale costurilor de
producție atunci când firmele sunt situate în apropiere unele de altele, economii de costuri care
nu ar fi posibile în cazul în care firma ar fi fost situată într -o zonă mai puțin dezvoltată.
Economiile de costuri s e datorează accesului la furnizori, proximității față de informații despre
concurență, accesului la noile tehnologii, la piețe mai mari și așa mai departe.
În studiile sale privitoare la locația firmelor, Weber susține că activitățile cu un nivel
ridicat de utilizare a materiilor prime specifice au tendința de a se localiza în apropierea surselor
de aprovizionare (el dă ca exemplu fabricile de aluminiu, care se localizează în apropierea
surselor de energie sau a porturilor). De asemenea, autorul a constata t că activitățile care
utilizează materii prime omniprezente (apă sau alte astfel de materii prime) au tendința de a se
localiza aproape de piețele de desfacere.
Potrivit lui Blair și Premus (1993, p. 6), modelul locațional simplu implică faptul că
firmel e, pentru a fi mai profitabile, vor găsi o locație fie în apropierea input -urilor acestora
(materii prime) fie în apropierea piețelor de desfacere. Costurile de transport vor fi reduse la
minimum prin transportarea fie a input -urilor către firmă, fie a pro dusului către piețe, în funcție
de care dintre cele două are greutatea inferioară. O locație situată undeva la punctul de mijloc
dintre piețe și sursa de input -uri ar fi potrivită doar în cazul în care greutățile input -urilor și
output -urilor ar fi egale. În general firmele au tendința de a evita locațiile ”punctului de mijloc”,
dar o importantă excepție de la această tendință apare atunci când există întreruperi neutre din
grila de transport – porturile de apă și căi ferate – mai mulți producători le -au considerat a fi
locații conveniente pentru facilitățile lor de producție din perspectiva costurilor mici.

23
Încercând explicarea mai în detaliu a deciziei firmei privind alegerea unei locații sau a
alteia, într -o altă opinie (Dawkins, 2003, p. 136) se menți onează că aceasta este explicată de
faptul că firmele vor avea tendința de a se localiza în apropierea piețelor în cazul în care
greutatea monetară a produsului final (costurile de transport pe kilometru înmulțite cu greutatea
fizică a elementului expediat ) depășește greutatea monetară a intrărilor necesare pentru a
produce acel produs. Invers, atunci când greutatea monetară de materii prime este relativ mare
în raport cu greutatea produsului final, firmele vor tinde să se amplaseze în apropierea surselor
de intrare primare. Firmele pot cântări, de asemenea, economiile relative de costuri de producție
în anumite locații cu creșterea costurilor de transport pentru a minimiza costurile totale de
producție și de transport.
Evoluțiile ulterioare în fabricație, reducerea costurilor de transport și apariția unor noi
sectoare economice, cum ar fi cele de înaltă tehnologie, au schimbat viziunea tradițională a
comportamentului de localizare în mod substanțial și principiile lui Weber nu mai sunt luate în
considerare în aceeași măsură.
Blair și Premus (1993, p. 3) au observat că studi ile anterioare anilor 1960 au indicat că
factori de bază ai costurilor cum ar fi transportul, accesul la piețe, accesul la materiale de
producție, precum și disponibilitatea și costul f orței de muncă, au fost factorii dominanți și
determinanți ai locației industriale, dar în timp ce economia și tehnologia au devenit mai
complexe, lista de factori de localizare semnificativi a fost prelungită.
Stimson et. al. (2006, p. 21) și Blair și P remus (1993, p 3) au remarcat că evoluția
tehnologiilor de transport și de telecomunicații a făcut ca distanța să fie un impediment mai mic
– timpul și costurile legate de distanță nu sunt văzute ca o barieră în prezent, fapt care a permis
activităților e conomice să aibă un grad de mobilitate mai ridicat. Noi modalități de organizare
a producției accentuează importanța rețelelor de afaceri, alianțelor strategice și a sistemelor de
livrare în timp real.
Odată cu progresul teoriei, variațiile spațiale ale dimensiunii pieței, diferențele între
costuri de producție, facilitățile și climatul de afaceri sunt văzute ca având cel puțin aceeași
importanță ca factorii determinanți în luarea deciziei de către firme cu privire la locație. În plus
față de factorii de bază ai costurilor, competența tehnică a forței de muncă, impozitele naționale
și locale, climatul regional de afaceri, factori ai calității vieții, precum și alte diferențe regionale,
au fost dovedite ca exercitând influență asupra deciziilor de localizar e a afacerilor. Astfel, în
timp ce factorii tradiționali de bază ai costurilor continuă să fie cele mai importante criterii de
localizare în multe industrii, aceștia au scăzut în importanță relativă în timp ce și ceilalți factori
de localizare au devenit mult mai importanți.

24
Factori locaționali
Blair și Premus (1993, pp. 10 -12) fac o descriere cuprinzătoare a factorilor locaționali,
cei care dete rmină în fapt alegerile făcute de firme. Printre cei mai importanți factori descriși
se regăsesc: factori ai f orței de muncă, taxele și climatul afacerilor, facilitățile și calitatea vieții,
și guvernul.
Factori ai forței de muncă
Accesul la forța de muncă și costul acesteia au fost întotdeauna factori importanți ai
locației, autorii concentrând -se asupra unor elemente precum: salariile predominante,
productivitatea, sindicalizarea și filtrarea industrială.
Salariile predominante
Cel mai des întâlnit indicator al costurilor cu forța de muncă este salariul predominant
sau mediu al zonei în care firmele consid eră să se amplaseze. Cu toate acestea, firmele care iau
în considerare doar salariul mediu, pot ignora oportunitatea de a angaja muncitori cu salarii
reduse – cel mai probabil, în cazul în care o anumită zonă există un nivel ridicat al șomajului.
În aceste zone șomerii ar fi dispuși să lucreze pentru o sumă considerabil mai mică decât salariul
mediu sau ar fi dispuși să accepte un salariu mai mic decât cel oferit de locul de muncă deținut
anterior. Metodele manageriale moderne iau în considerare amenințăril e, estimând viitoarele
probleme cu privire la forța de muncă și presiunea de a mări salariile.
Productivitatea
Productivitatea reflectă rezultatul obținut în medie de fiecare muncitor și poate fi un
factor ce ponderează costurile ridicate cu forța de mu ncă. O forță de muncă bine pregătită poate
fi îndeajuns de productivă încât să aibă un cost scăzut per unitatea de muncă, chiar dacă media
salariilor în acea locație este mai mare decât în alte părți.
Sindicalizarea
Sindicalizarea poate să influențeze lo cația firmelor prin efectul ei asupra salariilor, curente sau
viitoare. Un alt factor influențat de către unionizare este productivitatea. Bartik (1984 apud
Blair și Premus, 1993) a descoperit că ”o creștere de 10% a procentului de sindicalizare a forței
de muncă a unui stat cauzează o scădere de 30 -45% în numărul noilor filiale ale unor firme”.
Un nivel ridicat de sindicalizare poate cauza o lipsă de interes pentru anumite firme, acestea
deseori evitând o astfel de locație – se știe că firmele mari de obi cei evită conflictele legate de
muncă deoarece ar putea afecta în mod serios producția.
Filtrarea industrială

25
Acest factor se referă la tendința firmelor nou formate de a se stabili în zone metropolitane,
unde forța de muncă mai bine pregătită și mai cos tisitoare asociată cu astfel de locații are o
importanță relativ mare. În special, în faza inițială a dezvoltării unei firme, aceasta depinde de
marketingul extern și de specialiști, experți, cercetători, iar dacă sunt necesare unele schimbări
în ceea ce p rivește produsul, altfel de experți pot fi ușor de găsit în regiunile metropolitane.
Taxele, impozitele și climatul afacerilor
Taxele și impozitele erau pentru o vreme considerate ca fiind factori locaționali
importanți, până când mulți autori au sugera t contrariul, deoarece, pentru multe dintre companii,
taxele reprezintă doar o mică parte din costurile necesare afacerii. Totuși, există dovadă
empirică (Wasilenko, 1984 apud Blair și Premus 1993) ce arată că ratele ridicate ale impozitelor
pe venitul ind ividual au un efect negativ asupra deciderii locației, în mod special pentru că
venitul net al managerilor ar fi redus și nu pentru că profitul corporației ar scădea.
Facilități și calitatea vieții
Calitatea vieții s -a dovedit a avea o contribuție importa ntă în succesul dezvoltării
economice și este un factor pe care îl au în vedere cei care iau deciziile în mediul afacerilor,
atunci când aleg o locație pentru compania lor.
Facilitățile ar putea contribui la dezvoltarea economică într -un alt mod – unii mu ncitori
ar fi de acord să dea la schimb un salariu mare pentru un mediu bogat în facilități, de aceea
unele firme aleg să se stabilească în zone bogate în facilități și unde forța de muncă are costuri
mai mici.
Instituțiile publice
Rolul jucat de instit uțiile publice trece mai departe de cel legat de politicile de
impozitare; acesta este legat și de locația instituțiilor guvernamentale majore cum ar fi:
laboratoare de cercetare, instituții de știință, birouri administrative, armată. Deciziile
guvernament ale în legătură cu locația creează deseori un mediu economic care atrage la sine
activități adiționale din sectorul privat într -o zonă sau alta.
Teoriile locaționale încearcă să explice cum firmele aleg locul în care se stabilesc și cum
economia locală se dezvoltă, ca un efect direct al acestei alegeri. Postulatul teoriei locaționale
este important, în deosebi în înțelegerea avantajelor și dezavantajelor locaționale ale unei
comunități pentru anumite tipuri de industrii și diferite dimensiuni de companii, luând în
considerare resursele acestora, condițiile de proximitate, condițiile de muncă, condițiile pieței
pentru vânzările vizate, planificarea infrastructurii și evaluarea factorilor intangibili ai atracției
industriale și retenției afacerilor. Teoria lo cațională furnizează o explicație logică pentru
concentrarea și dispersia industriilor, eficiența din perspectiva dimensiunii firmelor, impactul

26
noilor tehnologii asupra: costurilor de transport, costurile forței de muncă dar și impactul
externalităților ( Stimson, Stough și Roberts 2006, p. 21).

Teoria polilor de creștere
Franc ois Perroux, economist francez, a fost cel care a vorbit pentru prima dată despre
conceptul polului de creștere, în anul 1858. Acest concept a crescut în popularitate odată cu
trece rea anilor în domeniul planificării urbane dar și al științelor sociale.
Strategia polului de creștere implică o concentrare a investițiilor asupra unui număr
limitat de așezări. De obicei, acest tip de strategie face parte dintr -un efort intenționat car e are
scopul de a modifica structura spațială regională pentru a încuraja activitatea economică și astfel
nivelul general al bunăstării unei regiuni să crească. Când investițiile sunt focusate, concentrând
investiția pentru infrastructură și investiția com ercială într -o singură așezare care dispune de
potențial de creștere, dezvoltarea industrială se va răspândi într -un final și peste vecinătăți (Barr,
1999).
Teoria polilor de creștere susține că dezvoltarea economică este stimulată de industriile
inovati ve, firme sau alți actori economici care sunt dominanți în domeniul lor. Această teorie
poate fi privită și din perspectiva unei reacții la modelul neoclasic în care creșterea ajunge în
cele din urmă și la zonele mai puțin dezvoltate, cu niveluri reduse al e veniturilor (Blakely și
Bradshaw, 2002, p.63).
Perroux a folosit conceptul polului de creștere în contextul instabilității sau
dezechilibrului unui sistem economic și ca parte caracteristică a noțiunii generale a dominanței
economice. (Barr, 1973, p. 18 0) Autorul a mai afirmat de asemenea că, folosind politicile
potrivite, centrele urbane ar putea deveni poli de creștere într -un context multi -regional. De
exemplu, astfel de centre în statele în curs de dezvoltare sunt deseori ținta eforturilor de a
desce ntraliza economiile ce în trecut aveau un sistem excesiv de centralizat (Stimson et
al.,2006, p. 20).
În formularea originală a lui Perroux, un pol de creștere se referă la un set de legături
între firme și industrii. ”Firmele propulsive” sunt acele firm e care au o dimensiune importantă
comparativ cu alte companii și generează o creștere inductivă prin legături inter -industriale, pe
măsură ce industria își mărește dimensiunea și diversifică producția. (Dawkins, 2003, p. 131)
Această teorie a polilor de c reștere a fost criticată de -a lungul timpului din mai multe
motive. Diferențele observate între beneficiile generate din implementarea cu succes a
strategiilor de acest tip este o critică ce a contribuit mult la conflictul creșterii ”echilibrate vs.
neechi librate” din literatura economică. Din acest punct de vedere, în cazul acestor strategii,

27
beneficiile apar inițial la polul de creștere (Stimson, 2006, p. 20). Inegalitatea beneficiilor care
apare odată cu polii de creștere este cauzată de faptul că, în m od normal, polii de creștere
dezvoltă legături cu alți poli de creștere și nu neapărat cu zonele periferiale ale acestor noduri
de dezvoltare, prin urmare, nu toate comunitățile beneficiază de creșterea economică din
apropierea lor.

Teoria cauzalității c umulative
Gunnar Myrdal a introdus acest concept de cauzalitate cumulativă în cartea sa,
Economic Theory and Underdeveloped Regions (1957).
Această teorie evidențiază felul în care unele locuri (numite noduri de dezvoltare) atrag
spre sine capital, preg ătire și experiență pentru a cumula avantajul de competitivitate față de
alte locații. Această concentrare de capital și forță de muncă din nodurile de dezvoltare are
efecte negative asupra altor locații sau regiuni, prevenind dezvoltarea capacității lor i nterne de
a prospera și de a concura.
Cum ne amintim din exemplul cu polul de creștere, beneficiile apar inițial la nivelul
polului de creștere și presupunerea este că, prin dezvoltarea acestuia, vor fi influențate pozitiv
și zonele din vecinătate. Teori a lui Myrdal încearcă să explice de ce în realitate unele zone sunt
avantajate în mod constant iar altele sunt dezavantajate în mod disproporționat.
Stimson, Stough și Roberts (2006, p. 21) subliniază elementele și legăturile acestei teorii
în modelul de luare a deciziilor:

28
Figură 6 – Modelul de luare a deciziilor

Sursă: Stimson, Stough și Roberts (2006, p. 21) adaptat din Myrdal 1957.
Gunnar Myrdal susține că profiturile la scară în creștere produc de obicei o aglomerare
sau clusterizare a activității economice în acele regiuni care sunt industrializate primele. Ba mai
mult, procesul de creștere se hrănește din sine însuș i prin ceea ce numește a fi procesul
cauzalității cumulative. Bineînțeles că regiunile subdezvoltate ar oferi avantajul forței de muncă
la un cost redus, dar aceste avantaje tind să fie ignorate datorită multiplelor beneficii ale
economiilor aglomerate din zonele puternic industrializate (Myrdal apud Dawkins, 2003, p.
140).
Regiunile subdezvoltate, teoretic, ar trebui să beneficieze de creșterea economică a
regiunilor dezvoltate prin efectul de expansiune rezultat din difuzia de inovație și din creșterea
piețelor de export a produselor din propria regiune.

29
Totuși, toate aceste beneficii vor fi ignorate din cauza a ceea ce numim „efectul de
decalaj” (backwash effect). Acest efect rezultă din fluxul de capital și forță de muncă din zona
subdezvoltată către cea dezvoltată. Mișcarea capitalului și forței de muncă nu va face altceva
decât să întărească procesul de cauzalitate cumulativă prin catalizarea continuă a creșterii în
zonele dezvoltate, lăsând astfel în urmă alte regiuni.

Teoria locului central
O ve rsiune diferită a teoriei locației, numită teoria locului central, a fost susținută de
către trei oameni de știință germani – Johann Heinrich von Thunen (1826), Walter Christaller
(1933) și August Losch (1940).
Walter Christaller este autorul acestei teor ii („Theory of Central Places”), o teorie care
propune un sistem de comunități urbane și care a fost un concept de importanță majoră aplicat
în sistemul german de planificare regională.
După cum notează Mulligan, Partridge și Carruthers (2012, p. 407), C hristaller folosea
conceptele de prag și de distanță sau limită pentru a explica apariția sistemului locurilor
centrale. Aceste concepte se referă în mod special la pragul de populație și distanța geografică,
putând fi interpretate spațial – pragul de popu lație reprezentând limita internă, iar distanța
geografică fiind limita externă – două atribute care servesc ca și semnătură geografică pentru
fiecare bun furnizat în cadrul sistemului.
Limita internă (populația) cuprinde suficienți clienți pentru o afac ere obișnuită, în așa
fel încât afacerea să -și poată acoperi costurile, iar limita externă cuprinde pe toți clienții care
călătoresc pentru a -și cumpăra bunul oferit de producătorul în cauză.
Potrivit autorilor menționați mai sus, cheia sistemului ar fi aceea ca locația centrală din
întreg sistemul să furnizeze toate bunurile și serviciile. Mergând mai departe prin acest continuu
funcțional, unele locații sunt destul de bine poziționate încât să furnizeze câteva dintre, dar nu
toate, bunurile care sunt fu rnizate de zonele cele mai apropiate de centru. Aceste locații, care
atrag prin ele însele clienți din apropiere, se numesc zone centrale. Toate locațiile centrale sunt
clasificate drept unități de anumite ranguri, reflectând nivelurile ierarhice ale siste mului. Aceste
relații descriu aranjamente spațial -funcționale create în formă hexagonală, care identifică o
anumită zonă de piață.
Dawkins (2003, p. 137) observă că Losch extinde ideile inițiale ale lui Christaller și le
plasează într -un context economic . Losch a introdus ideea un con de cerere într -o zonă de piață
hexagonală. Ideea de bază din cercetarea lui Losch este că mărimea relativă a zonei de piață a

30
unei firme (definită ca fiind teritoriul pe care își vinde produsul), este determinată de combinaț ia
dintre influența economiei la scară și costurile de transport.
Economiile la scară apar atunci când pot fi produse la o scară mai mare mai multe unități
dintr -un bun sau un serviciu. Aceasta înseamnă că pe măsură ce compania se dezvoltă și
producția c rește, aceasta are o șansă mai bună de a -și reduce din costuri – prin dispersarea
costurilor fixe se acoperă mai multe bunuri produse. Teoretic, creșterea economică poate fi
realizată atunci când economiile de scară iau naștere.
Pornind de la această ide e, apar două posibilități. Prima, dacă economiile de scară sunt
importante în relație cu costurile de transport, atunci toată producția se va desfășura într -un
singur loc. A doua posibilitate este ca aceste costuri de transport să fie mari comparativ cu
economiile de scară; în acest caz, firmele vor fi împrăștiate prin toată regiunea (Dawkins, 2003,
p. 137).
Blakely și Green (2009, p. 88) consideră că teoria locului central se aplică cel mai bine
în cazul comerțului cu amănuntul. În descrierea lor, teoria are la bază faptul că fiecare centru
urban este susținut de un lanț de locații inferioare ca rang care furnizează resursele necesare
pentru locul central – materie primă, diferite produse, industrii. Locul central este mult mai
specializat și productiv faț ă de locațiile inferioare și beneficiază de existența magazinelor
specializate de produse, de care în final, dispune toată regiunea. Autorii au dat câteva exemple
simple dar inteligente – bancheri, avocați, chirurgi specializați – aceștia pot fi găsiți doa r în
locul central, iar dacă cineva are nevoie de serviciile lor trebuie să se deplaseze acolo. Locațiile
inferioare ca rang pot dispune de produse mai puțin specializate, cum ar fi magazine alimentare
sau ateliere de reparare a mașinilor, acestea putând f i la rândul lor înconjurate de locuri și mai
mici care ar putea avea nevoie de serviciile acestea.
Valoarea teoriei lui Christaller și Losch este aceea că au pus la dispoziție o noțiune
timpurie a ceea ce înseamnă o regiune (Dawkins, 2003, p. 133). În te oria locului central,
regiunile sunt prezentate ca un sistem ierarhic de locuri centrale sau orașe – de ordin superior
sau inferior. Fiecare regiune are un număr mic de orașe mari de ordin superior și un număr mare
de orașe mici de ordin inferior. Ordinul unui oraș este determinat de diversitatea de bunuri
oferite, care la rândul ei este determinată de mărimea relativă a pieței pentru diferite bunuri. Se
presupune că un oraș importă bunuri dintr -un oraș de ordin superior și exportă într -un oraș de
ordin inf erior. Este interesant faptul că, potrivit acestei teorii, orașele de același ordin nu
interacționează.
După cum au observat și Blakely și Green (2009, p. 88), modelele de dezvoltare
regională americane, în mod special cele din zona rurală, s -au bazat pe teoria locurilor centrale

31
pentru a repartiza resursele. Direcționarea resurselor spre dezvoltarea unui loc central va
îmbunătăți bunăstarea întregii regiuni. Autorii au mai observat că, din ce în ce mai mult,
comunitățile rurale profită de anumite special izări care în trecut erau accesibile exclusiv în zone
urbane, în ziua de azi zonele rurale intrând în competiție cu zonele urbane mari pentru anumite
servicii profesionale, cum ar fi manufacturarea avansată și alte activități asemănătoare.
Teoria locului central a fost baza tradițională pentru înțelegerea relațiilor urbane. Totuși,
relațiile ierarhice între locurile urbane dezvoltate prin acest model reprezintă o înțelegere
parțială a relațiilor dintre comunități. Analiza relațiilor verticale descrise, est e necesar a fi
completată cu o analiză a relațiilor orizontale care definesc rețelele dintre zonele urbane.

Teoria atracției industriei
Teoriile atracției sunt parte a familiei mai mari a teoriilor locaționale și s -au dovedit a
fi cele mai răspândite te orii ale dezvoltării economice folosite de comunitățile americane și nu
numai.
Peste tot în lume, dar mai ales în Statele Unite, comunitățile au adoptat politici, strategii
și programe cu scopul de a -și face teritoriul cât mai atractiv posibil pentru pote nțiali investitori,
firme și antreprenori, forță de muncă bine pregătită, astfel încât să câștige avantaj competitiv
față de alte zone cu resurse și dotări similare.
Blakely și Bradshaw (2002, p. 65) susțin că baza unui model de atracție este faptul că o
comunitate poate să -și îmbunătățească poziția pe piață față de investitori oferind diverse
stimulente și subvenții. Principala ipoteză a teoriei, din perspectiva autorităților locale este că
noua activitate va genera taxe și impozite și economia va prospe ra. Acești bani obținuți de
comunitate au scopul de a înlocui subvențiile publice oferite, prin creșterea veniturilor din
taxelor, iar rezultatele economice suplimentare (bunuri și servicii) ar putea chiar depăși
costurile anterioare efectuate cu stimulent e și subvenții.
Alte teorii, cum ar fi teoria bazei economice, a polilor de creștere și cauzalitatea
cumulativă au fost folosite în dezvoltarea economică ca și justificare pentru un efort explicit de
a crea strategii și a utiliza mecanisme cu scopul de a atrage industria și comerțul spre anumite
regiuni (Stimson, Stough și Roberts, 2006, p. 24). Unul dintre cele mai importante mecanisme
a fost acela de a crea o infrastruc tură specifică cu scopul de a crește nivelul de atractivitate
pentru diverse afaceri. Investițiile în infrastructură și în întreținerea acesteia sunt esențiale
pentru durabilitatea și competitivitatea sistemelor economice regionale.
Modelul a fost îmbunătățit trecând prin diferite etape de -a lungul timpului, plecând de
la atracția industr iei la substituirea importurilor, după cum urmează (Stimson et. al, 2006):

32
– eforturile de a atrage activitate comercială se întind de la așa numita ”urmărire a coșului
industrial de fum” până la eforturi de recrutare a unor activități economice înalt
specia lizate, eforturi care sunt legate de strategii specifice de dezvoltare. scopul acestor
eforturi este de a crește baza economică.
– eforturile de retenție a activităților economice – regiunile s -au luptat să păstreze baza
economică constituită din mamuți ind ustriali în fața schimbărilor economice globale
spre o economie bazată mai mult pe servicii și inovație. astfel de eforturi caută să
mențină baza economică și potențialul de creștere relaționat.
– importanța creării de activități comerciale a crescut odată cu ascensiunea economiei
bazată pe cunoaștere sau intensiv -informațională. scopul acestui mod de abordare este
de a extinde baza economică a regiunii prin crearea de întreprinderi noi care să le
înlocuiască pe cele care ”mor”, propulsând astfel economia.
– substituirea importurilor adaugă o altă dimensiune metodei creării de noi întreprinderi.
această strategie are ca scop extinderea producției locale a unui bun sau a unui serviciu
care în prezent este importat; această metodă este des adoptată ca strategie de unele
regiuni care sunt bine dezvoltate în ceea ce privește nucleului de bază a componentelor
de export.
În cazul teoriilor atracției, comunitățile sunt privite drept produse care trebuie să fie
„împachetate” și apoi expuse în mod potrivit (Blakely, B radshaw, 2002, pp. 65 -66). Această
”împachetare” putea fi cel mai bine observată în reviste și în reclamele din ziare, unde
comunitățile locale își prezentau avantajele posibililor investitori. Suntem de acord cu faptul că
există o anumită nevoie de market ing teritorial, deși modalitățile și rațiunea pentru care se
realizează sunt la fel de importante precum rezultatele urmărite în abordarea acestei metode de
planificare a dezvoltării.
Teoria a evoluat deoarece în timp a avut loc o schimbare în sensul în care accentul care
inițial cădea pe atragerea marilor producători industriali, acum se mută pe atragerea și
„generarea” populației antreprenoriale, a competențelor, dar și pe îmbunătățirea și promovarea
facilităților și a altor atribute ale calității vieți i comunității.
Guvernele centrale și locale au creat nenumărate programe și pachete stimulative,
încercând să atragă întreprinderi în zona lor. Principala critică a eforturilor de dezvoltare locală
de acest tip este aceea că orașele concurează, fără să c rească numărul total de locuri de muncă
la nivel statal. Este posibil să apară așa -numitul ”joc cu sumă nulă” (joc în care câștigul unei
părți compensează exact pierderea altuia) atunci când comunitățile aceleași zone metropolitane
concurează pentru locuri de muncă.

33
Îngrijorarea privitoare la jocul cu sumă nulă al stimulentelor locale a fost exprimată în
Raportul Național al Președintelui Statelor Unite despre Politica Urbană (”US President`s
National Urban Policy Report”): „politicile de dezvoltare econo mică specifice unui anumit loc,
nu fac altceva decât să taxeze un loc pentru a îmbunătăți condițiile din alt loc. Bunăstarea
ambelor părți nu crește ci poate fi de fapt mai mică decât la început.” (U.S. Department of
Housing and Urban Development, 1988, p. II-2)
Pe lângă posibilitatea unui rezultat de sumă nulă, folosirea stimulentelor locale a fost
criticată ca fiind ineficientă, deoarece valoarea unei subvenții pentru firma destinatară este de
multe ori mai mică decât costul pentru contribuabili.

Teori a ”Going local”
Ideea de bază a abordării „going local” este aceea că singura modalitate prin care
comunitățile pot să -și asigure bunăstarea economică este de a se renunța la a urmări atragerea
de mari companii multinaționale, care nu au loialitate față de comunități și să înceapă să
investească în corporații locale. Shuman, care este părintele acestei mișcări direcționate spre
localități, spune că prosperitatea vine doar atunci când dreptul de proprietate, producția și
consumul devin strâns legate de loc ație.
„Da, avem nevoie de educație mai bună, avem nevoie de control asupra
infracționalității, avem nevoie de familii mai sănătoase și avem nevoie de o etică a muncii mai
puternică. Dar fără o economie prosperă, nu vom putea atinge niciuna din aceste țin te. Fără o
structură de taxe puternică, comunitatea nu poate să angajeze profesori buni, funcțio nari publici
decenți sau polițiș ti. Fără venituri decente, chiar și familiile care sunt devotate educației
parentale trebuie să se lupte și să muncească peste p rogram pentru a plăti facturile. Fără
oportunitatea unei slujbe bine plătite, chiar și cei mai motivați muncitori, care câștigă salariu
minim, pot ajunge nevoiași” (Shuman, 1998, p. 34).
Michael Shuman încercă să prezinte, în cartea sa, scheletul unei noi economii și o nouă
filosofie antreprenorială, bazată pe conservarea comunităților, structură transpusă în trei
imperative:
– „opriți -vă din a distruge calitatea vieții locale, căutând comoditatea corporațiilor mobile,
și începeți să vă îngrijiți de afaceril e ce izvorăsc din comunitate, care se dedică unor
intenții de creștere a calității vieții din localitate;
– opriți -vă din a încerca să extindeți activitatea economică prin exporturi, în schimb
eliminați dependențele periculoase prin crearea de noi afaceri ce înlocuiesc importurile,
afaceri care sunt adecvate nevoilor de bază ale membrilor comunității;

34
– opriți -vă din a face lobby pentru alte „hălci din porcul federal” și insistați asupra puterii
legale și politice pentru a crea un sol bogat pentru afaceri lo cale” (Shuman, 1998, p. 27).
Viziunea lui Shuman încurajează comunitățile să se bazeze mai mult pe resursele, forța
de muncă și capitalul local, rămânând conștiente totodată că nu trebuie și nu pot să se
deconecteze total de economia globală. El este de p ărere că, chiar dacă afacerile comunitare
converg, în cele mai multe cazuri, cu nevoile comunității, este de așteptat ca și firmele
multinaționale să funcționeze pe lângă acestea pentru un timp îndelungat și chiar deși
comunitatea ar putea face multe lucru ri ca să -și preia destinul economic în propriile mâini,
totuși, acești actori vor avea multe de spus în legătură cu structura, regulile și operațiunile care
au loc într -o economie internațională. Pentru a avea succes într -o lume în care loialitățile sunt
schimbătoare, o comunitate care își încearcă norocul la nivel local, trebuie în același timp, să
mențină și o perspectivă globală (Shuman, 1998, p. 27).
Păstrarea acestei perspective globale și a legăturii cu ”restul lumii” economice trebuie
făcută în asem enea fel încât controlul asupra acestor relații să fie păstrat. Shuman spune că acest
nivel poate fi atins prin 3 tipuri de strategii (Shuman, 1998, p. 50):
– creșterea afacerilor care reduc importul pentru nevoile bază – o economie locală de
calitate pune l a dispoziția oamenilor tot ce au nevoie pentru un trai decent și
tranzacționează surplusurile pentru bunuri și servicii mai puțin esențiale.
– păstrarea proprietății afacerilor locale, astfel încât o plecare bruscă a uneia dintre firmele
pe care comunitatea se bazează să fie, teoretic, imposibil de realizat.
– direcționarea economiilor și investițiilor locale de capital (fonduri de pensii etc.) spre
construirea economiei locale.
Totuși, Shuman acceptă faptul că independența comunităților s -ar putea să nu fie
consistentă cu scopurile economiștilor tradiționali – eficiența și, spune el, scopul criticilor
economiștilor – echitatea. El este de părere că, pentru a ajunge independență, comunitatea poate
să decidă să accepte niște bunuri și servicii puțin mai scumpe , cu scopul de a avea o calitate a
vieții mai bună.
Privind înapoi la cele trei tipuri de strategie privind înlocuirea sau diminuarea
importurilor, ideea de bază care susține teza autorului este că dependența de produse care provin
din afară ar putea afe cta comunitatea – o comunitate dependentă își pierde beneficiul economic
de a produce aceste bunuri pentru ea însăși, prin aceasta pierzând venituri și oportunități de
locuri de muncă ce se nasc din aceste activități și efectul lor multiplicator. Substituț ia importului
va diversifica economia locală și va permite acumularea de capital, competențe și experiență.

35
Toate acestea sunt posibile atunci când facem ”decizii inteligente” de cumpărare, investiții și
angajare locală (Shuman, 1998, pp. 53 -54).
Dreptul de proprietate asupra afacerilor locale se referă strict la factorii legați de firmele
care activează în interiorul comunității. O corporație prietenoasă comunității trebuie să ofere
oamenilor ceva mai mult decât o slujbă decentă. Shuman (1998, p. 89) spun e că singurele două
structuri corporative care sunt în mod natural legate de nevoile comunității sunt companiile
non-profit sau cele publice. Toate tipurile de corporații trebuie să folosească metode de
producție responsabile (cu privire la impactul asupra mediului), trebuie să fie responsabile din
punct de vedere social și să -și trateze corect angajații. Cu privire la eficiența companiilor locale,
odată ce o afacere servește nevoile locale și folosește metode de producție responsabile, ar
trebui să profite de orice oportunitate de a face mai mult la un cost redus.
Direcționarea economiilor locale și investiția capitalului spre a construi o economie
locală pot fi realizate cel mai bine prin Instituțiile Financiare pentru Dezvoltare Comunitară
(CDFI – Commun ity-development Financial Institutions) – instituții financiare, bănci, fonduri
de garantare, fonduri de pensii, fonduri de capital, instituții create cu misiunea de a investi local.
Aceste instituții pot finanța întreprinderi locale prin împrumuturi necon venționale și alte
mecanisme financiare, având ca acționari membrii comunității, cu scopul de a crea proprietate
locală în companii.

36
Tabel 1 – rezumatul teoriilor LED
Teorii ale dezvoltării economice locale
Teorie Descriere Critici
Teoria
neoclasică – majoritatea politicilor economice de după război s -au bazat pe acest model;
– axată în special pe funcția de producție capital -forță de muncă;
– capitalul va curge de la zonele cu salarii /costuri mari la zonele cu salarii/costu ri
mici, deoarece zonele subdezvoltate vor oferi întreprinderilor un rezultat mai bun în
urma investițiilor;
– sistemele economice vor ajunge, în cele din urmă, la un echilibru natural, doar în
cazul în care fluxul de capital este fără restricții;
– teoret icienii se opun intervenției guvernului în economie;
– regulamentele sunt considerate ca având o influență negativă asupra întreprinderilor. – nu detaliază comportamentul factorilor care determină
dezvoltarea economică locală;
– nu explică în ce fel produc tivitatea și performanța
asigură dezvoltarea economică;
– distribuirea averii între anumite regiuni ar fi inegală.
Teoria bazei
economice – axată pe producția de bunuri care apoi urmează să fie exportate din regiune;
– economiile locale sunt compuse din d ouă părți principale, o componentă de bază
(baza de export – produce bunuri și servicii pentru consum în afara granițelor
comunității) și o componentă non -bază, (care există pentru a servi nevoile rezidenților
comunității locale);
– creșterea economică a unei comunități este direct legată de cererea pentru bunurile
și serviciile pe care le produce, care vine din afară;
– reciclarea veniturilor obținute pe plan extern continuă până când toate încasările din
baza economică menționată mai sus, ies din economi a regională locală. – modelele bazei economice se concentrează pe partea
de cerere a economiei și ignoră partea cu privire la
ofertă, sau natura productivă a investițiilor și sunt, prin
urmare, abordări doar pe termen scurt;
– modelul se bazează mai degrab ă pe satisfacerea cererii
externe decât a celei interne și ignoră oportunitățile de
substituire a importului – care ar putea genera locuri de
muncă și venit.
Teoria ciclului
de producție – un nou produs este creat și exportat, rezultând în creșterea veni turilor regionale
– există patru etape din ciclul de viață al unui produs: introducere, creștere, maturitate
și declin
– locația producției depinde de stadiul ciclului
– elaborarea produsului trebuie să aibă loc în zonele mai bogate și cu un capital mai
mare, pentru a se putea investi în procesul de invenție și creare de noi produse
– când produsul devine standardizat, popular și bine -cunoscut, prețul scade, iar
producția nu mai trebuie făcută neapărat de către persoanele specializate, ci, producția
se mută în alte zone și creează acolo o nouă dezvoltare economică – are o putere de expunere extinsă și este considerată a fi
un instrument de bază pentru construirea de strategii.

37
Teoria
locațională – firmele își aleg locația astfel încât să -și diminueze costur ile și caută locuri care
maximizează posibilitățile lor de a ajunge la piețe și prin urmare maximizează
profiturile;
– factorii de cost de bază, cum ar fi transportul, accesul la piețe, accesul la materiale
de producție, precum și disponibilitatea și costu l forței de muncă, au fost factorii
dominanți determinanți pentru alegerea locației industriale;
– facilitățile și climatul de afaceri au cel puțin aceeași importanță ca factori
determinanți în luarea deciziilor cu privire la alegerea locației pentru firme ;
– teoria locației este importantă, în special în ceea ce privește înțelegerea avantajului
sau dezavantajului locației unei comunități pentru anumite tipuri de industrii și diferite
dimensiuni de firme.
Teoria polilor
de creștere – strategia polului de creștere presupune concentrarea investiției asupra unui număr
limitat de locații;
– o strategie a polului de creștere are scopul de a încuraja activitatea economică și
astfel, creșterea nivelului general de bunăstare într -o anumită regiune;
– prin concentr area investițiilor, infrastructurii și activităților comerciale într -o
anumită locație cu potențial de creștere, creșterea industrială se va răspândi în cele din
urmă și în alte zone din apropiere. – neuniformitatea dintre beneficiile care provin din
efort urile reușite de a pune în aplicare strategiile
aferente;
– de obicei, polii de creștere dezvoltă legături cu alți poli
de creștere și nu neapărat cu zonele periferice ale
nodurilor de creștere, prin urmare, nu fiecare comunitate
aflată în apropierea unei astfel de zone cu dezvoltare
rapidă, va beneficia de creșterea economică.
Teoria
cauzalității
cumulative – evidențiază modul în care unele locuri atrag capital, competențe și expertiză pentru
a acumula avantaj competitiv față de alte locații
– explică mod ul în care concentrația capitalului și resurselor umane în nodul de
dezvoltare are efecte negative asupra altor locații sau regiuni, împiedicându -le de la
dezvoltarea capacității interne de a prospera și de a concura
– aglomerarea de activități economice î n acele regiuni care sunt industrializate primele
– procesul de creștere tinde să se hrănească din propriile resurse – proces care se
numește cauzalitate cumulativă
Teoria locului
central – a propus un sistem de localități urbane;
– teoria locului centra l se aplică cel mai bine în activitatea de vânzare cu amănuntul;
– fiecare centru urban este susținut de o serie de locuri mai mici, care furnizează resurse
pentru locul central; locul central este mult mai specializat și mai productiv decât
locurile mai m ici și beneficiază de existența unor magazine specializate de vânzare cu
amănuntul, care servesc în cele din urmă întregii regiuni; – relațiile ier arhice dintre zonele urbane dezvoltate prin
acest model reprezintă o înțelegere parțială a relațiilor
între comunități;
– este necesar să se analizeze, de asemenea, relațiile
orizontale care definesc rețelele orașului.

38
– locurile mai mici pot fi sursa multor produse "mai puțin specializate"; locurile
acestea mici sunt înconjurate de locuri ș i mai mici, care ar putea avea nevoie de
serviciile lor, la un moment dat;
– teoria oferă o abordare timpurie pentru definirea unei regiuni;
– direcționarea resurselor spre dezvoltarea unui loc central va crește bunăstarea întregii
regiuni.
Teoria
atracției
industriei – comuni tățile au adoptat politici, strategii și programe care au avut ca scop
transformarea zonei lor într -una mai atractivă pentru a atrage posibili investitori;
– oferirea de stimulente și subvenții sau punerea la dispoziție a unei infrastructuri
specifice pent ru a contribui la creșterea gradului de atractivitate;
– comunitățile sunt considerate ca fiind produse, iar acestea trebuie să fie "ambalate"
și afișate în mod corespunzător;
– schimbarea de accent – de la atragerea de mari unități industriale, la atrag erea și
generarea de populații și competențe antreprenoriale și îmbunătățirea și promovarea
facilităților și a altor atribute de calitate a vieții a comunităților. – jocul sumei nule este probabil să apară atunci când
comunitățile din cadrul aceleiași zone i metropolitane
concurează pentru locuri de muncă fără să crească
numărul total angajați ai statului;
– utilizarea stimulentelor locale a fost criticată ca fiind
ineficientă, deoarece valoarea unei subvenții pentru
firma beneficiară este de multe ori mai mică decât costul
pentru contribuabili.
Going local – singura modalitate prin care comunitățile își pot asigura bunăstarea economică este
de a se opri din a urmări firmele multinaționale, fără loialitate față de comunități, și să
înceapă să investească în corporații locale;
– comunitățile ar trebui să -și crească încrederea în sine cu privire la resursele locale,
muncitori și capital;
– trei tipuri de strategii: încurajarea întreprinderilor care reduc importurile pentru nevoi
de bază, păstrarea dreptului de proprietate asupra afacerilor locale, direcționarea
economiilor locale și a capitalului de investiții în construirea economiei locale
Sursa: prelucrare proprie.

39
1.4. Măsurarea performanțelor economiei locale. Instrumente și tehnici de evaluare

Evaluar ea potențialului economiei locale este un proces ce presupune în primul rând
observarea situației economice a comunității. Orice încercare de a creiona profilul economic al
unei comunități trebuie să realizeze și un asemenea tip de evaluare.
Comunitățile au de obicei propriul lor set de atribute locale care pot adăuga valențe pozitive
sau pot afecta negativ dezvoltarea lor economică. Aceste atribute pot include structura economică
a comunității în termeni de activități, domenii și sectoare de activitate în care se grupează resursele
umane deținute de comunitate, resurse care sunt valoroase pentru dezvoltare. Un alt atribut
important ar putea fi, de asemenea, climatul de investiții creat de autoritățile locale, unul esențial
pentru activitatea economică.
O evaluare a economiei locale trebuie să fie în măsură a identifica punctele tari și punctele
slabe ale comunității și ca un rezultat, avantajul comparativ și competitiv al comunității. De
asemenea, este importantă identificarea amenințărilor cu care se co nfruntă economia locală și
oportunitățile care trebuie speculate în interesul comunității.
Măsurarea potențialului economiei locale are ca primă etapă o activitate minuțioasă de
colectare și analiză de date. De obicei, o evaluare a economiei locale presup une următoarele etape:
– evaluarea caracteristicilor economiei și identificarea legăturii dintre diferite sectoare;
– utilizarea datelor cantitative și calitative pentru a înțelege tendințele activității economice
(de exemplu tendințele demografice, producția industrială, ocuparea forței de muncă etc);
– înțelegerea problemelor cu care se confruntă sectorul privat.
Evaluarea economiei locale trebuie să utilizeze ambele tipuri de date, atât cantitative cât și
calitative, date care ar trebui să ofere informații cu privire la infrastructura locală existentă,
activitățile economice, resursele umane, precum și la capacitatea de dezvoltare viitoare.
Blakely și Green (2009, p. 118) susțin că fără date exacte și imparțiale, proiectele de
dezvoltare concepute se vor afla în imposibilitatea de a maximiza utilizarea resurselor comunitare
și că, în multe cazuri, colectarea datelor presupune un proces complex, care necesită sondaje și
analize, pe când altele pur și simplu implică colectarea de date privind industria, locurile de muncă,
forța de muncă și structurile instituționale.
O economie locală dezvoltată presupune și o administrație publică responsivă și implicată.
În această idee am conceput și studiul nostru, care încearcă să urmărească legătura între

40
performanța admin istrației și dezvoltarea economică a unei comunități. Astfel, o administrație
locală ar trebui să depună toate eforturile posibile pentru a avea o relație bună cu mediul de afaceri.
Diferitele aspecte ale contactelor și interacțiunilor instituționale ale m ediului de afaceri trebuie
simplificate. În multe cazuri, mai ales în țara noastră, procedurile sunt complicate, costisitoare,
consumatoare de timp și implică apelarea la un număr ridicat de instituții pentru a rezolva o
problemă – de obicei aceasta facili tează corupția, descurajează dezvoltarea afacerilor și încurajează
antreprenorii să apeleze la ilegalități – ceea ce va avea un efect nefast asupra activității economice
și implicit asupra potențialului economic local.
Cea mai potrivită metodă de măsurare a dezvoltării economice se bazează pe indicatori.
Cum dezvoltarea economică locală este un concept cuprinzător, identificarea unor indicatori ai
acesteia este un proces relativ facil datorită numărului ridicat de indicatori socio -demografici și
economici disponibili, dar, totodată un proces complicat, datorită faptului că trebuie selectați
indicatorii cei mai relevanți, dar și aceia a căror calculare este posibilă ținând cont de
disponibilitatea datelor.
Lindblad (1996) utilizează 2 tipuri de indicatori – ai eficacității și eficienței, văzuți din 2
perspective des utilizate în cercetările din științele sociale – perspectiva structuralistă și cea
agenției.
Perspectiva structuralistă susține că nevoile fiscale și limitările geografice ale localităților
determină politicile și activitățile ce țin de dezvoltarea economică. Hammer și Green (1996, p.333)
susțin această afirmație, admițând că forțe aflate deasupra controlului autorităților locale determină
comportamentul acestora. Condițiile demografice și soci oeconomice sunt, deci, factori structurali.
Perspectiva agenției presupune că actorii locali influențează politicile de dezvoltare, iar în
cazul formulării acestora aranjamentele instituționale și politice dar și activismul grupurilor de
interes sunt cele care modelează inițiativele de dezvoltare economică.
Wong dezvoltă un cadru conceptual bazat pe 29 de indicatori, reuniți în cadrul unui număr
de 11 factori percepuți a fi determinanții majori ai dezvoltării economice locale:
– factori locaționali – sunt l egați de atributele externe ale unei arii, precum avantajul
accesibilității, avantaj obținut de pe urma apropierii locației de partenerii săi în ceea ce
privește producția și consumul – piețe, furnizori, centre majore de afaceri;
– factori fizici – disponibi litatea și costul terenurilor și clădirilor, dar și a altor resurse de
același tip destinate dezvoltării;

41
– factori ai infrastructurii – factorii de producție de genul activelor fixe cu durată lungă de
viață ce aparțin zonei – bunuri publice și bunuri de cap ital care facilitează dezvoltarea altor
activități;
– resursa umană – acești factori includ disponibilitatea, nivelul de participare, calitatea,
atitudinile, costuri sau alte caracteristici ale forței de muncă;
– capital financiar – resurse financiare disponib ile (lichidități sau surse de creditare)
investițiilor în afaceri locale sau altor scopuri subsumate dezvoltării economice;
– știință și tehnologie – activități de cercetare – dezvoltare și inovare tehnologică;
– structura industrială – mixul de sectoare al ec onomiei, gradul de concentrare a unui număr
redus de sectoare industriale poate afecta potențialul de creștere sau genera vulnerabilitate
la schimbările economice;
– calitatea vieții – dezirabilitatea unei zone în termeni de bunuri publice care includ calita tea
mediului înconjurător, servicii publice și costul vieții;
– cultura de afaceri – antreprenoriat și dinamica activităților de business locale precum
adaptabilitatea și capacitatea de inovare a start -up-urilor;
– identitatea comunitară – gradul de cooperare și responsabilitatea socială a rezidenților,
atitudinile față de inițiativele de afaceri și modul în care această imagine a comunității este
percepută de cei din afară;
– capacitate instituțională – coerența politicilor locale și cooperarea între actorii loc ali pentru
a oferi suport și asistență inițiativelor de dezvoltare economică (Wong, 2002, p. 1836).
Matei și Anghelescu (2010) propun un model bazat pe ecuații simultane prin care descriu
evoluția dezvoltării locale a unui municipiu. Modelul lor utilizeaz ă 36 de variabile / indicatori (20
exogene și 16 endogene) atât de ordin economic (număr de societăți comerciale, Produs Intern
Brut, PIB/locuitor ) financiar (cheltuieli curente ale bugetului, cheltuieli de capital, venituri
proprii) dar și socio -demograf ice (populație activă, totală, densitatea populației, numărul
deceselor, rata nașterilor, plecări cu domiciliul, durata medie de viață) indicatori ai utilizării
serviciilor publice (număr de paturi de spital, numărul de călătorii cu autobuzul, tramvaiul, v olum
de gaze distribuite, număr de autobuze și troleibuze). Autorii formează 17 ecuații de regresie care
urmăresc a cuantifica influența unor factori de determinare a unor indicatori economici, sociali,
demografici și spațial -urbanistici la nivelul municip iului Brăila.

42
Având în vedere tipologia indicatorilor prezentați anterior, este de înțeles că obținerea
datelor necesare indicatorilor presupune un proces de colectare coerent, care ar trebui să implice
un set comprehensiv de informații, precum cele prez entate în tabelul de mai jos:

Tabel 2 – Tipul de informații necesare pentru profilul economic al comunității
Informații privind dezvoltarea economică locală
Demografie – populația în funcție de mărime, vârstă, rată de creștere, rată de creștere preconizată,
mărimea gospodăriilor etc.;
– angajații în tipuri de activitatea industrială (local și național, precum și evoluții în
timp);
– șomaj și structura ocupării;
– câștigurile lunare medii în funcție de sector, gen și locuri de muncă full sa u part –
time;
– informații despre activitățile economice informale – persoane implicate;
– numere și tipuri de școli, cadre didactice și mărimi ale claselor de elevi;
– instituții de învățământ superior în funcție de tip și numărul studenților;
– nivelul de educați e al membrilor comunității comparat cu nivelul național;
– grupele de vârstă ale persoanelor pe tipuri de calificări tehnice;
– număr de persoane participante la activități de formare profesională, pe tipuri și
grupe de vârstă, evaluare de competențe, deficit sau supraofertă de tipuri de
competențe.
Economie – numărul și mărimea firmelor pe sectoare; număr de angajați cu normă întreagă;
– numărul și tipul falimentelor recente în funcție de mărime și sector;
– numărul de investiții străine, naționale, în funcție de mărime, angajați, sector și
perioadă;
– numărul afacerilor nou -create, în funcție de dimensiune, sector, activitate, export,
dimensiunea companiei;
– costurile de închiriere, de achiziție a unităților vacante din sectorul industrial și al
serviciilor, în funcț ie de dimensiune;
– rata de vacantare a spațiului industrial și comercial, în funcție de mărime și
localizare;
– statistici referitoare la porturi, aeroport, transport feroviar, călători;
– informații despre activitățile economice informale – cifra de afaceri.
Mediul de
afaceri – gradul de birocrație ușurința realizării procedurilor de înființare și raportare;
– existența rețelelor de susținere a afacerilor, cum ar fi Camerele de Comerț, asociații
ale mediului de afaceri etc.;
– sprijinul pentru dezvoltare economic ă oferit de autoritățile locale – tipuri de servicii
oferite sau subvenționate;
– capacitatea administrației locale de a susține dezvoltarea economică;
– acces la finanțare;
Infrastructura – situația utilităților – apă, energie electrică și furnizarea apei uza te în domeniile de
activitate economică;
– evaluarea disponibilității de terenuri, bunuri imobiliare, spații de birouri pentru
activități economice;
– disponibilitatea și calitatea drumurilor și alte mijloace de transport care duc spre
cele mai apropiate piețe importante.
Regional și
național – identificarea concurenților – comunități învecinate sau care împart aceleași piețe;
– inițiativele orașelor învecinate în ceea ce privește dezvoltarea economică locală;
– modul în care comunitățile colaborează sau ar putea să colaboreze;
– prioritățile sau trendurile la nivel național;
– oportunitățile disponibile prin intermediul guvernului central;

43
– principalele tendințe internaționale / globale care ar putea avea un impact asupra
zonei locale;
– oportunități și amenințări pre zentate de autoritățile sau nivelul regional.
Sursa: prelucrare după Swinburn, Goga și Murphy, 2006, p. 23.
Informațiile prezentate mai sus nu sunt exhaustive și ar trebui să poată reprezenta baza
pentru o evaluare a situației economice a unei comunități i. Pe baza acestor date o serie de
instrumente și tehnici pot fi folosite pentru a trage concluzii și a face afirmații coerente cu privire
la starea economiei dar și privitor la avantajele sale comparative și competitive.

Instrumente și tehnici de evalua re a potențialului comunităților locale
Măsurarea bazei economice a comunității și implicit a performanței acesteia este de mult
timp una din principalele preocupări ale specialiștilor în planificarea dezvoltării economice locale.
Baza economică este unu l dintre cel mai des folosiți indicatori ai performanței economice
și avantajului competitiv al unei comunități.
Teoria bazei economice susține că economiile locale sunt compuse din cele două părți
principale, una de bază/elementară și cea non -bază/ neel ementară. Componenta elementară a
economiei locale este baza de export (componenta care produce bunuri și servicii pentru consum
în afara granițelor comunității – pentru consumul de export), iar componenta neelementară există
doar pentru a servi nevoile l ocuitorilor comunității locale – consumul local. Această teorie susține
afirmația că creșterea economică a unei comunități este direct legată de cererea pentru produsele
și serviciile pe care le produce, cerere care vine din afara granițelor sale economic e locale.
Creșterea industriilor care utilizează resursele locale, în scopul de a produce bunuri și
servicii exportabile, ar trebui, în cele din urmă să genereze venit la nivel local și să creeze mai
multe locuri de muncă și prin creșterea bazei de export a unei comunități, fondurile vor curge în
cele din urmă în economia locală din vânzarea de produse și servicii produse local către
consumatorii din afara regiunii.
Instrumentele și tehnicile descrise sunt concepute pentru a evalua forma sectoarelor
econo mice ale comunităților, identificând baza lor de export și a observa variațiile de -a lungul
timpului a evoluției indicatorilor economici cum ar fi ocuparea forței de muncă sau a altor
indicatori. Toți acești indicatori ar trebui să ne conducă, în cele din urmă, spre avantajele
comparative și competitive pe care o comunitate le are față de rivalii săi.

44
Crearea avantajelor economice trebuie să fie obiectivul asupra căruia să se focuseze orice
comunitate.
Dintr -o perspectivă istorică, politicile de dezvoltar e locală, de după cel de -al doilea război
mondial și până la mijlocul anilor 1970 se concentrau asupra avantajului comparativ al
comunităților în principiu asupra unor elemente de diferențiere a costurilor – reducerea costurilor
de producție ale agenților economici în comparație cu cele ale competitorilor acestora din alte
comunități.
Anii 80 au însemnat translația focusării politicilor locale către obținerea de avantaje
competitive, prin punerea accentului asupra unor factori valorici, precum eficiență, p erformanță,
calitatea vieții. Translatarea focusului către avantaje care să diferențieze comunitățile nu a înlocuit
total abordările subsumate avantajului comparativ ci a venit să completeze măsurile de obținere a
acestuia.
Stimson, Stough și Roberts (200 6, p. 12) propun un al treilea tip de avantaj – avantajul
colaborativ – care presupune ca agenții economici, dar și comunitățile, sunt încurajați să
colaboreze în cadrul competiției pentru obținerea avantajelor strategice, în principal prin
parteneriate și alianțe.
Cele mai utilizate instrumente specifice măsurării bazei economice, cum ar fi tehnica de
prezumție, coeficienții locaționali, analiza shift -share, analiza de tip cluster sunt obiectul acestei
părți a tezei.
Tehnica prezumției
Tehnica prezumție i este considerată cea mai simplă tehnică a analizei bazei economice.
Prin această tehnică fiecare sector este considerat a fi sector de bază (elementar) sau non -bazic
(neelementar), analiștii fiind nevoiși să asume în mod rezonabil că anumite industrii fu rnizează
locuri de muncă din sectorul de bază si alte locuri de muncă din sectorul non -bazic.
O practică obișnuită a acestei metode este presupunerea că toată ocuparea forței de muncă
dintr -o industrie este fie de bază, fie de non -bază. Această tehnică ( necostisitoare) se bazează pur
și simplu pe atribuirea arbitrară a activităților pe categorii de bază sau non -bază. Din aceste motive,
șansa de a obține erori este mare chiar și pentru analiști foarte pricepuți.
Următorul pas al acestei tehnici este util izarea datelor pentru calcularea a ceea ce se
numește "multiplicatorul de bază", un multiplicator de locuri de muncă prin care sunt estimate
efectele de bază și prin care se poate realiza o proiecție de creare de locuri noi de muncă în sectorul

45
de non -bază, având în vedere creșterea numărului locurilor de muncă din sectorul de bază. Se
calculează ca un raport între numărul de locuri de muncă totale pe o anumită perioadă și numărul
de locuri de muncă de bază din aceeași perioadă.
Multiplicatorul de bază = Număr total de angajați în perioada x / Număr de angajați în
sectoare de bază în perioada x.
Prin folosirea factorului de multiplicare rezultat din acest calcul simplu se poate estima
faptul că, fiecare loc de muncă de bază creat generează un număr anum e de locuri de muncă în
sectorul de non -bază. Mai simplu, în cazul unui multiplicator cu valoarea 1,8 pentru fiecare 10
locuri de muncă de bază create, sunt create 8 locuri de muncă non -bază, de obicei în domeniul
serviciilor, în sectoarele financiare sau sectoare de producție, care sunt furnizoarele sectorului de
bază.
Concluzionând teoria cu privire la această tehnică, Klosterman (1990, p. 128) consideră că
"deși inadecvată ca procedura generală de estimare a sectorului de bază, tehnica presupunerii este
adecvată pentru segmentele economiei care servesc în mod clar piețele locale și non -locale".
Date corespunzătoare și mai detaliate ar putea valida această tehnică – o analiză mai
detaliată a sectoarelor ar putea prezenta o situație clară cu privire la lo curile de muncă de bază sau
non-bază dintr -o economie locală.
Coeficientul Locațional (Location Quotient)
Coeficientul de localizare/locațional permite identificarea ramurilor concentrate ale
economiei locale, adică acelea care produc mai mult decât se co nsumă la nivel local și deci au,
teoretic, capacitate de a atrage resurse în comunitate.
Din punctul de vedere al unei analize a nivelului de dezvoltare economică, coeficientul
locațional poate indica natura, diversitatea și concentrarea activității econo mice dintr -o anumită
arie.
Prin intermediul acestei tehnici putem identifica, la nivelul economiei locale, sectoarele cu
potențial – a căror producție de bunuri sau servicii este probabil să fie ”exportată”, nu neapărat în
sensul comun al termenului – ne referim aici la probabilitatea ca bunurile sau serviciile să fie
utilizate de către rezidenții altor zone – exterioare județului.
Acest coeficient ne permite să determinăm în ce măsură un anumit sector al economiei
locale are o situație generală mai bun ă sau mai proastă față de zona de referință cu care este
comparat ceea ce arată un grad ridicat de specializare.

46
Acolo unde diversificarea este unul dintre obiectivele dezvoltării economice locale,
coeficientul locațional poate indica în care sectoare ale economiei locale pot fi realizate eforturi
pentru expansiunea acestora – există posibilitatea ca unele sectoare economice să fie
subreprezentate, ori să existe o supra specializare într -o anumită industrie – pericole la adresa
economiei locale.
Comparar ea valorilor coeficienților locaționali (de specializare) obținute în diferite
perioade poate arăta dacă zona devine mai mult sau mai puțin specializată de -a lungul timpului, în
acest fel putându -se evalua impactul politicilor economice implementate asupra competitivității,
ori se poate prezice impactul potențial al acestora asupra forței de muncă din anumite sectoare.
Coeficientul locaț ional se calculează după următoarea formulă:

Coeficient locațional (LQ)= Număr angajați în sectorul local X
Număr total de angajați local
Număr angajați în sectorul național X
Număr total de angajați național

Interpretarea rezultatelor
Coeficientul poate avea valori mai mici, mai mari sau egale cu 1. Un coeficient sub 1 arată
că domeniul respectiv nu produce sufic ient la nivel local încât să acopere cererea, indicând că în
aceste zone au loc importuri pentru a acoperi nevoile locale. De obicei, o valoare subunitară a
coeficientului arată că sectorul respectiv este subreprezentat comparativ cu nivelul de referință ( în
cazul nostru economia națională). În acest caz se poate spune că sectorul respectiv servește cel
mult cererea locală pentru producerea acelor bunuri și servicii (în cazul în care coeficientul este
apropiat de o valoare unitară).
O valoare unitară a co eficientului (sau foarte apropiată de valoarea 1) ne poate sugera faptul
că cererea locală pentru bunurile și serviciile produse/oferite de acel segment/sector este
satisfăcută luând în considerare standardul constituit de nivelul de referință. Se poate co nsidera
totuși că sectorul respectiv nu este unul ale cărui bunuri și servicii să fie distribuite către alte zone
din afara economiei locale.
O valoare supraunitară a coeficientului arată că activitățile sectorului sunt concentrate la
nivel local, acest l ucru însemnând că sectorul respectiv produce și pentru alte zone, cel puțin pentru

47
cele cu care s -a efectuat comparația. Acest coeficient arată că procentul angajaților (al cifrei de
afaceri) de la nivel local este mai mare decât cel al zonei de referință, în acest caz existând o foarte
mare probabilitate ca bunurile și serviciile produse de aceste sectoare să fie exportate – ceea ce
poate însemna valoare adăugată ridicată, ce servește intereselor comunității.
O valoare a coeficientului locațional care ar ată că un sector se situează în categoria celor
de bază, nu înseamnă automat că toți angajații sectorului respectiv sunt implicați în activități care
exportă. Pentru a identifica numărul de locuri de muncă de asemenea tip se pot aplica două
formule:

Angaj ați implicați în activități de bază = Număr angajați în sectorul local X
Număr angajați în sectorul național X
Număr total de angajați local
Număr total de angajați național

, sau
Număr angajați ”bază” în sectorul X = (1 – 1/LQx)*Ex , dacă LQx> 1,
unde:
LQx= coeficient locațional sectorul x
Ex = număr de angajați sectorul x (Schaffer, 1999)
Coeficientul locațional este, cel mai probabil, principalul responsabil pentru popularitatea
evaluărilor bazei economice a comunităților prin prisma faptului că r eprezintă o metodă atractivă
și captivantă (Schaffer, 1999, p.9).
Metoda Cerințelor Minime (Minimum requirements method)
Unii analiști consideră că această metodă oferă o perspectivă mai precisă pentru calcularea
sectoarelor de bază și non -bază decât meto da coeficientului de localizare. Chiar dacă cele două
metode sunt similare din perspectiva ecuațiilor care sunt folosite pentru realizarea calculelor,
metoda coeficientului de localizare folosește întreaga economie ca și regiune de referință pentru
realiza rea comparației, în timp ce metoda cerințelor minime folosește regiuni asemănătoare ca și
bază pentru stabilirea numărului de angajați care sunt auto -suficienți.
De exemplu, să presupunem că vrem să calculăm numărul de angajați legați de activitățile
de export pentru un oraș care are o populație de aproximativ 300.000 de locuitori. Metoda
cerințelor minime presupune analizarea altor orașe de mărime asemănătoare (pot fi 10, 15 sau 20

48
de orașe asemănătoare, dacă pot fi găsite atât de multe orașe). Orașele po t fi selectate pe baza altor
caracteristici comune, precum locația acestora sau venitul pe cap de locuitor (Blair și Carrol, 2008).
Orașul care are coeficientul de localizare cel mai mic pentru o industrie se presupune că reprezintă
cerința minimă necesară pentru un oraș să satisfacă nevoile de bunuri și servicii ale locuitorilor
săi, adică reprezintă nivelul de auto -suficiență. Conform lui Blair și Carrol (2008), o altă variantă
a metodei cerințelor minime, care poate fi folosită pentru calcularea cerinței minime pentru nivelul
de auto -suficiență este al cincilea cel mai mic factor de localizare.
Metoda cerințelor minime estimează numărul de angajați dintr -un sector de activitate care
este de bază prin folosirea următoarei ecuații:
𝑏𝑖𝑡=(𝑒𝑖𝑡
𝑒𝑇𝑡−𝑒𝑖𝑚𝑡
𝑒𝑚𝑡)×𝑒𝑇𝑡
Unde:
𝑏𝑖𝑡 = numărul de angajați dintr -un sector de activitate de bază
𝑒𝑚𝑡 = numărul total de angajați din comunitatea m care are cota minimă în anul t
𝑒𝑖𝑚𝑡 = numărul de angajați din i ndustria i din comunitatea m care are cota minimă în anul t
𝑒𝑖𝑡 = numărul de angajați din industria i din comunitatea pe care vrem să o comparăm în anul t
𝑒𝑇𝑡 = numărul total de angajați din comunitatea pe care vrem să o comparăm în anul t
Metoda cerințelor minime oferă estimări mai mari ale numărului de angajați atribuiți
sectorului de bază decât metoda coeficientului de localizare pentru că fiecare comunitate similară
are cote de angajați mai mari decât cea care este folosită de referință ( și are cota minimă) și prin
urmare se presupune că exportă produse în industria i.

Analiza shift share
Conform lui Blakely și Bradshaw (2002), analiza shift -share reprezintă o combinație a trei
factori – crește economică, variație proporțională și varia ție diferențială. Toți cei trei factori sunt
în fapt indicatori ai dinamicii evoluției sectoarelor, din moment ce se iau în considerare datele din
2 perioade diferite.
Creșterea economică este un factor care arată impactul pe care îl pot avea evoluțiile d e-a
lungul timpului din aria de referință asupra economiei locale.
Variația proporțională arată modificările relative ale unui sector relațional la totalul
sectoarelor și măsoară avantajul sau dezavantajul relativ al unui sector în comparație cu creștere a

49
economică din toate sectoarele. Acest indicator ne ușurează identificarea acelor sectoare care
contribuie la declinul sau creșterea economiei locale.
Variația diferențială (VD) a numărului de angajați (sau a cifrei de afaceri) reprezintă
diferența între ratele de creștere sau declin ale unui sector local comparativ cu creșterea sau
declinul aceluiași sector din zona de referință – de cele mai multe ori nivelul național.
Acest indicator ne permite să observăm sectoarele economiei locale care au
evoluat/ performat mai bine decât la nivelul unității de referință (în acest caz, nivel național) pe
parcursul unei anumite perioade de timp.
Principala menire a variației diferențiale este identificarea sectoarelor care pot deține un
avantaj competitiv față de a ria de referință. Variația diferențială arată dacă evoluția economiei
locale (prin sectoarele ei) are loc la o rată mai scăzută ori mai crescută decât cea așteptată.
Analiza shift -share utilizează o formulă care însumează cei trei indicatori pentru a
identifica modificările survenite la nivelul forței de muncă:
Modificări în forța de muncă = Creșterea economică + Variația proporțională + Variația
diferențială
Creștere economică = (Număr total de angajați național an 2000 / Număr total de angajați național
an 1990 – 1)
Variația proporțională = (Număr de angajați sector X Local anul 2000 / Număr de angajați sector
X Local anul 1990 – Număr total de angajați național an 2000 / Număr total de angajați național
an 1990)
Variația diferențială = (Număr de anga jați sector X Local anul 2000 / Număr de angajați sector
X Local anul 1990 – Număr de angajați sector X național anul 2000 / Număr de angajați sector X
național anul 1990)2
Interpretarea datelor
Valorile mai mari decât 0 ale coeficientului ne arată c ă domeniul poate prezinta un avantaj
competitiv (ce poate fi explicată prin proximitate ridicată fată de factorii de producție importanți,
piețe de desfacere etc) și se dezvoltă mult mai repede decât referința. Acest scor indică faptul că,
în pofida trendu lui de la nivel național și la nivelul ramurii respective, există la nivel local factori
latenți care avantajează ramura respectivă în raport cu referința.

2 Menționăm că am utilizat anii 1990 și 2000 pentru a exemplifica modul de calcul al indicatorilor

50
Modul de calcul al indicatorului permite controlul impactului economiei naționale, dar și al
evoluți ei ramurii, și izolarea eventualului avantaj competitiv de la nivel local.

Tabelul celor patru cadrane – instrument al analizei de tip cluster
Analiza de tip cluster este o altă metodă cu un impact semnificativ în analiza economiei
locale. teoria cluste relor are un susținător fervent în Michael Porter, cea mai ascultată voce în
domeniul avantajului competitiv. Acesta definește clusterul drept „un grup de companii și instituții
interconectate și asociate într -un domeniu anume, situate într -o proximitate g eografică și legate de
complementarități și atribute comune”(Porter, 2000, p.16). Caracteristicile acestea sunt împărtășite
și de Blakely și Bradshaw (2002) și Stimson, Stough și Roberts (2006)
Motivația realizării unei analize de cluster rezidă din faptu l că, datorită caracteristicilor
clusterelor menționate de Porter, externalități pozitive pot apărea în comunități, astfel resursele
acestora și capitalul uman de care dispun pot conduce la dezvoltare economică.
Stimson et al. (2006, p. 107) au adus o per spectivă interesantă pentru specialiștii care
analizează economia locală, dar și pentru cei implicați în procesul de planificare a dezvoltării –
atât specialiști cit și alte tipuri de stakeholderi. Se consideră că, având ca bază evaluarea
potențialului eco nomiei, măsurile din etapa de planificare presupun luarea unor decizii cu privire
la trei tipuri de sectoare industriale: cele care sunt în creștere rapidă, acelea aflate într -o perioadă
de restructurare și sectoarele subdezvoltate. S -a încercat, de asemen ea, definirea caracteristicilor
acestor sectoare. Sectoarele cu creștere rapidă sunt cele relativ mari, care au expus o creștere
rapidă, recent. Sectoarele în restructurare sunt relativ mari, dar au avut parte de creștere puțină sau
chiar de scădere în ult imii ani. Aceste tipuri de sectoare (în creștere și de restructurare) sunt
importante, deoarece, în cele mai multe cazuri, acestea reprezintă o proporție relativ mare din baza
de ocupare a forței de muncă a unei regiuni, și este vital să știm dacă există o modalitate de a le
modifica sau de a le accelera. Sectoarele subdezvoltate au un nivel relativ scăzut de activitate, dar,
în timp și cu atenția cuvenită, ar putea crește, în ceea ce privește ocuparea forței de muncă,
generarea de venituri sau nivelului de producție.
Într-o abordare relativ asemănătoare, Blakely și Bradshaw (2002) propun ca analiza de tip
cluster să pornească de la utilizarea coeficientului locațional și a variației diferențiale (parte a
analizei shift -share), iar sectoarele analizate să f ie grupate într -un tabel cu patru cadrane:

51
Tabel 3 – Tabelul celor 4 cadrane
Necompetitiv Competitiv
Sectoare în transformare
Coeficient locațional > 1
Variație diferențială < 0 Sectoare dezvoltate
Coeficient locațional > 1
Variație diferențială > 0 Concentrare ridicată
Sectoare în declin
Coeficient locațional < 1
Variație diferențială < 0 Sectoare emergente
Coeficient locațional <1
Variație diferențială > 0 Concentrare scăzută
Sursa: Blakely și Bradshaw (2002).
Interpretarea datelor
Sectoare în transformare – sunt acele sectoare cu un grad de concentrare ridicat (coeficient
de localizare >1) și evoluție negativă de -a lungul perioadei analizate (variație diferențială <0).
Acestea sunt sectoarele cu un grad de importanță ridi cat, în care sunt implicați o mare parte a
numărului de angajați de la nivel local, sectoare care au fost afectate de perioada de criză. Cu
atenția necesară, ele pot deveni competitive.
Sectoare emergente – sunt acele sectoare cu un grad de concentrare sc ăzut (coeficient de
localizare <1) și evoluție pozitivă de -a lungul perioadei analizate (variație diferențială> 0). Aceste
sectoare, deși nu au o concentrare ridicată (din diferite motive – nu există tradiție la nivelul
comunității, ori este vorba de indus trii restructurate în trecut), au o evoluție pozitivă de -a lungul
perioadei analizate. Interpretarea datelor în acest caz trebuie făcută cu atenție – există posibilitatea
ca variația diferențială să fie pozitivă datorită faptului că sectorul a scăzut într -un ritm mai puțin
alert decât al zonei de referință – astfel că trebuie analizată situația fiecărui sector în parte pentru
a putea identifica dacă acesta este de perspectivă sau nu.
Sectoare în declin – sunt acele sectoare cu un grad de concentrare scăzut (coeficient de
localizare <1) și evoluție negativă de -a lungul perioadei analizate (variație diferențială <0). Aceste
sectoare sunt problematice, mai ales în cazul în care implică un număr ridicat de angajați. O analiză
atentă a sectoarelor din această ca tegorie ne poate dezvălui probleme structurale ale economiei.
Sectoarele în dezvoltare – sunt acele sectoare cu un grad de concentrare ridicat (coeficient
de localizare >1) și evoluție pozitivă de -a lungul perioadei analizate (variație diferențială >0).
Acestea sunt sectoarele în care pot fi identificate avantaje competitive și comparative, iar pe termen

52
mediu sunt cele pe care comunitatea trebuie să pună accent pentru a se diferenția de competitorii
săi
Activitățile, domeniile sau sectoarele plasate în cadranul din dreapta -sus sunt cele mai
potrivite pentru a forma baza clusterului. Motivația este aceea că acele industrii trebuie să dețină
avantaj competitiv. Nu este neapărat necesar însă ca toate organizațiile componente ale clusterului
să fie localiza te în acel cadran, deoarece inter -relaționarea cu companiile parte a clusterului, plasate
în sectoare în dezvoltare, va duce la transfer de tehnologii și know -how ce va permite dezvoltarea
lor.
Analiza de tip cluster poate fi completată cu alte metodele precum analiza input -output,
analiza multi -sector, care presupun tehnici complexe și costisitoare.

Concluzii
În textul de mai sus pornim de la conceptualizarea dezvoltării economice locale realizată
de Blakely și Green, 2010, în termeni de resurse (natura le, locație, forța de muncă, investițiile de
capital, climatul antreprenorial, transport, comunicare, structura industrială, tehnologia,
dimensiunea, piața de export, situația economică internațională, precum și cheltuielile
guvernamentale de la nivel naț ional) și mai ales de capacitate a comunității (economică, socială,
Analiza literaturii ne -a condus către aceeași asumpție – dezvoltarea economică a unei
comunități este strâns legată de modul în care comunitatea, prin liderii săi (incluzând aici și ofici alii
aleși, managerii instituțiilor publice locale) reușesc să pună în valoare sau nu atuurile sau resursele
pe care le deține. Un nivel ridicat de resurse care nu este dublat de capacitate (administrativă), va
face ca acea comunitate să nu -și atingă poten țialul maxim.
Tipologia resurselor este, de asemenea, diferită; nu este neapărat ca acestea să însemne
resurse ale solului și subsolului – Matei (2004, p. 105) vede drept resurse ale unei comunități
resursele endogene, inițiativa și activitatea antrepreno rială. Resursa umană este cel mai important
factor în dezvoltarea unei comunități; aceasta este și cea care generează capacitate.
Astfel, putem observa faptul că deși pot exista locații cu un nivel ridicat al resurselor, lipsa
capacității de a le utiliza p oate duce la un nivel scăzut de dezvoltare economică locală. Pe de altă
parte, o capacitate ridicată poate multiplica un nivel redus de resurse pe care le -ar deține o
comunitate. De aceea este importantă acțiunea autorităților administrației locale în ghid area

53
comunității către bunăstare. Efectele acestui proces trebuie să fie măsurate, iar măsurarea are ca
obiect identificarea nivelului la care, atât comunitatea cât și instituțiile sale, performează.
Aplecarea asupra unora dintre componentele acestui capi tol al tezei are justificări coerente,
prin care ne -am răspuns la întrebările „ce?” „de ce?” și „cum?”.
Am ales să observăm definiții modele ale dezvoltării economice locale pentru a putea
operaționaliza mai bine conceptul, pentru a ști mai bine ce trebuie măsurat.
Am prezentat teoriile dezvoltării economice pentru a ne putea face o idee ancorată în cadrul
teoretic, legată de cauzele diferențelor de dezvoltare între comunități ( de ce ) dar și de factorii care
ar putea genera dezvoltarea economică locală. Pe lângă acest lucru, analiza teoriilor ne -a permis o
mai bună înțelegere a funcționalităților diferite ale unui set de comunități grupate într -un spațiu
geografic și ne -a făcut să înțelegem determinanții deciziilor luate de agenții economici.
Partea destina tă analizei instrumentelor de măsurare a performanței economiei locale ne
arată cum să procedăm mai departe în efortul nostru de cercetare a nivelului de dezvoltare
economică locală, ce indicatori să folosim și ce metode de a -i agrega și interpreta.
Reali zând această analiză, am înțeles că o comunitate locală trebuie evaluată în termeni de
populație și caracteristici ale acesteia, forță de muncă și nivel de pregătire al acesteia, produs brut,
productivitate, venituri, standard de viață, capacitate antrepr enorială, diversificare sau concentrare
a activităților economice, stoc de capital, avantaje comparative și competitive.

54
Bibliografie
Cărți:
1. Blair, J. P., Carroll, M. C., Local economic development: Analysis, practices, and
globalization . Sage, 2008.
2. Blakely, E. J., Bradshaw, T.K, Planning Local Economic Development: Theory and
Practice , 3rd edition, Sage, 2002.
3. Blakely, E. J., Green Leigh, N, Planning Local Economic Development: Theory and
Practice , 4th edition, Sage, 2009 .
4. Frois, A.G., Economia politică, București: Editura Humanitas, 1998.
5. Klosterman, R. E., Community and Analysis Planning Techniques , Savage, Maryland:
Rowmand and Littlefield Publishers, Inc. 1990.
6. Levin, H, Cost effectiv eness a primer. New perspectives in evaluation , Volume 4, London:
Sage Publications, 1993.
7. Lyons, T. S., & Hamlin, R. E., Creating an economic development action plan: A guide for
development professionals . Greenwood Publishing Group, 2001.
8. Malecki, E ., Technology and economic development: The dynamics of local, regional and
national competitiveness , Longman Pub Group, 2nd edition, 1997.
9. Matei, L., Strategii de dezvoltare economică locală. Abordare managerială, București:
Editura Politeia -SNSPA, 2004.
10. Moldovan, B.A., Lazăr,D.T. și Pavel, A. 2013; Local Economic Development , București :
Tritonic, 2013.
11. Samuelson P., Nordhaus W.D., Economie politică , București: Editura Teora, 2000.
12. Schaffer, W.A. Regional impact models , West Virginia University:Regional research
Institute, 1999.
13. Shuman, M., Going Local: Creating Self -Reliant Communities in a Global Age, New York:
Routledge, 1998.
14. Stimson, R. J., Stough, R. R., Roberts, B. H., Regional Economic Development: Analysis
and Planning Strategy , Revised Edition., Berlin: Springer, 2006.
15. Zai, P. V., Lazăr, D.T., Inceu A. M., și Moldovan, B. A., Economics and Public Finance ,
București : Tritonic, 2013.

Articole:
16. Dawkins, C. J., `Regional development theory: conceptual foundations, classic works, and
recent developments`, 20 03, Journal of Planning Literature , 18(2), pp. 131 -172.
17. Hammer, R. B., Green, G. P., `Local growth promotion: Policy adoption versus effort`, 1996,
Economic Development Quarterly, 10(4), pp. 331 -341.
18. Lindblad, M. R., `Perfomance measurement in local economic development`, 2006, Urban
Affairs Review, 41(5), pp. 646 -672.
19. Matei, A., & M atei, L., `Systemic Models of Local Development`, 2007, Theoretical and
Applied Economics , 1(1 (506)), pp. 11 -24.
20. Matei, L., Anghelescu, S., `Fundamentarea keynesiană a politicilor de marketing în
dezvoltarea locală`, 2010, Economie teoretică și aplicată, Volumul XVII , No. 6(547), pp.
29-46.
21. Miloslavsky, E., Shatz, H. J. ‘Services Exports and the States : Measuring the Potential’,
2006, Economic Development Quarterly , vol. 20, 1, pp. 3 -21.

55
22. Mulli gan, G. F., Partridge, M. D., & Carruthers, J. I., `Central place theory and its
reemergence in regional science`, 2012, The Annals of Regional Science , 48(2), pp. 405 -431.
23. Mullor -Sebastian, A., `The product life cycle theory: Empirical evidence`, 1983, Journal of
International Business Studie , 1983, Vol. 14, No. 3, pp. 95 -105.
24. Nadeau, J.R., Casselman M., ‘Competitive Advantage with New Product Development:
Implications for Life Cycle Theory’, 2008, Journal of Strategic Marketing , 16:5, pp. 401 –
411.
25. Porter, M. E., `Location, competition, and economic development: Lo cal clusters in a global
economy`, 2000, Economic development quarterly , 14(1), pp. 15 -34.
26. Shaffer, R., Deller, S., & Marcouiller, D., `Rethinking community economic development`,
2006, Economic Development Quarterly , 20(1), pp. 59 -74.
27. Stimson, R. J. and Stough, R. R., `Changing Approaches to Regional Economic
Development: Focusing on Endogenous Factors, Financial Development and Regional
Economies’, Regional Science Association International (RSAI) and Ban co Central de la
Republic conference, 13 -14 March, Buenos Aires, Argentina , 2008, disponibil la
http://www.bcra.gov.ar/pdfs/investigaciones/Paper%20STIMSON.pdf, accesat la data de 9
decembrie 2013
28. Stimson, R. J., Stough, R. R., Salazar M., ‘Leadership and Institutional Factors in
Endogenous Regional Economic Development’, 2003, North American Regional Science
Association, 50th Annual Meeting, Philadelphia.
29. Stimson, R. J., Stough, R. R., Salazar, M., ‘Leadership, and institutional factors in
endogenous regional economic development, 2005, Investigaciones Regionales , 7, pp. 23 –
52.
30. Wong, C., `Developing indicators to inform local economic development in England`, 2002,
Urban Studies , 39(10), pp. 1833 -1863.
31. Yoo, C. S., ‘Product life cycle theory and the maturation of the internet’, 2010, Northwestern
University Law Review , 104. 2, pp. 641 -670.

Contribuții în cadrul unor volume colective:
32. Blair, J. P., Premus, R. `Location theory`, în Bingham, R.D., Mier, R. (eds). Theories of
local economic development: Perspectives from across the disciplines , 1993, pp. 3 -27.

Documente ale unor organizații naționale și internaționale:
33. Raportul Național al Președintelui Statelor Un ite despre Politica Urbană, `US President`s
National Urban Policy Report`, U.S. Department of Housing and Urban Development, 1988,
p. II-2
34. Swinburn G., Goga S., Murphy F.” Local Economic Developmen t: a primer developing and
implementing local economic development strategies and action plans”, World Bank, 2006.