nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTDeniz OT AY1 Masterand – Facultatea de Drept, UBB Abstr Act The present paper intends to analyse the problem of… [630636]

35
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTDeniz OT AY1
Masterand – Facultatea de Drept, UBB
Abstr Act
The present paper intends to analyse the problem of embezzlement, the offense under article 295 of the
Romanian Criminal Code. Not only because of the sheer novelty of the provision, but also because of the frequency
of this offense being committed in the workplace, a constant debate is required. The author analyses these aspects by
comparison between the former and the current criminal provisions regarding embezzlement, highlighting both the
evolution and the aspects according to which the former legislator has proven to be more inspired than the current
legislator.
Keywords: embezzlement, new Criminal Code.
rezumA t
Prezentul articol se dorește a fi o analiză detaliată a infracțiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 Cod
pen. Nu doar noutatea reglementării, ci și frecvența comiterii infracțiunilor de serviciu în general, una dintre cele
mai „la îndemâna” autorilor fiind delapidarea, solicită o dezbatere constantă a acestei infracțiuni. Autorul a analizat
prin comparație actuala și vechea reglementare, subliniind evoluția, dar și aspectele prin care legiuitorul anterior
s-a dovedit mai inspirat decât actualul legiuitor și, uneori, mai permisiv decât o arată în actuala reglementare noul
legiuitor sau, cel puțin, mai previzibil.
Cuvinte cheie: delapidare, noul Cod penal.

1 Autorul este student: [anonimizat], din cadrul Universității “Babeș-
Bolyai” Cluj-Napoca.DELAPIDAREA. PROBLEME DE ACTUALITATE
EMBLEZZLEMENT. CURRENT ISSUES

36
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTCUPRINS
I. Introducere …………………………………………………………………………………………………………………….36
II. Evoluția incriminării delapidării………………………………………………………………………………………..36
III. Conținutul juridic al delapidării în reglementarea actuală …………………………………………………41
IV. Delapidarea și alte infracțiuni ………………………………………………………………………………………..57
V. Delapidarea în alte sisteme de drept ……………………………………………………………………………..63
VI. Concluzii …………………………………………………………………………………………………………………….. 76
I. INTRODUCERE
În contextul uneia dintre cele mai ample și mai pronunțate modificări legislative ale secolului XX în
spațiul românesc, reprezentată de intrarea în vigoare a noului Cod penal, alături de noul Cod de procedură
penală, la data de 1 februarie 2014, se impun noi interpretări teoretice ale instituțiilor penale, care au scopul
de a clarifica nu doar instituțiile fără precedent în Codul pen. anterior, ci și modificările care au intervenit în
cadrul instituțiilor care au vechime în dreptul penal român. Mai mult, a rămas necesară și descifrarea unor
probleme cu istoric în doctrină, care au luat naștere sub imperiul Codului pen. anterior și care au rămas la fel
de actuale și în lumina noilor texte normative, date fiind anumite similitudini de reglementare.
Lucrarea de față își propune să trateze structura hibridă a delapidării, identificând și analizând conținutul
său juridic, ca infracțiune ce și-a câștigat autonomia, dar și prin comparație cu alte infracțiuni, precum furtul,
abuzul de încredere și abuzul din dreptul societar, a căror structură delapidarea o împrumută. Pentru o bună
înțelegere a oricărei instituții de drept, o importanță deosebită o reprezintă o prezentare a evoluției acesteia,
aceasta urmând a fi tratată în prima parte. Apoi, vom prezenta pe larg trăsăturile infracțiunii de delapidare,
potrivit reglementării actuale, un interes deosebit reprezentându-l în acest sens calitatea specială a subiectului
activ, date fiind modificările ce s-au adus cu privire la funcționarul privat. În cea de-a treia parte, va fi tratată
comparația dintre delapidare și alte infracțiuni, date fiind confuziile care prezintă mai mult decât un interes
teoretic, ele fiind prezente și în jurisprudența ce urmează a fi analizată. În cele din urmă, vom trata, cu caracter
de comparație, forme ale delapidării din dreptul altor state.
Contrar aparențelor care califică subiectul delapidării drept unul suficient dezbătut și analizat, se poate
afirma că o nouă discuție pe tema acestei infracțiuni nu poate fi decât benefică. Și poate că aceasta nu se va
dezvolta doar în sensul unei sistematizări a opiniilor exprimate până acum, ci și ca punct de plecare pentru noi
argumente la teoriile oferite de doctrină și, de ce nu, noi răspunsuri la întrebări rămase până acum retorice. Un
astfel de punct de pornire se dorește a fi articolul de față.
II. EVOLUȚIA INCRIMINĂRII DELAPIDĂRII
II.1. Codul penal de la 18651
Deși majoritatea doctrinei nu face această trimitere, considerăm că, în ceea ce privește reglementările
Codului pen. Cuza, corespondentul delapidării din primul cod penal al României este art. 140 – sustracțiuni
comise de depozitarii publici2, cuprins în Titlul III – Crime și delicte contra intereselor publice, Capitolul
II – Crime și delicte comise de funcționarii publici în exercițiul funcțiunii lor. Se observă, în primul rând,
2 „Ori-ce perceptor, ori-ce funcționar însărcinat cu percepțiune, ori-ce depozitar sau contabil public, care va fi deturnat sau
sustras bani publici sau privați, sau efecte ținând loc de bani, sau acte, titluri și alte lucruri mișcătoare, cari se vor afla în mâinile lui,
în puterea însărcinărei sale, se va pedepsi cu maximul închisorei și cu interdicțiunea pe timp mărginit, dacă lucrurile deturnate sau
sustrase vor fi de o valore dela 1200 lei în sus.
Dacă valorile sustrase sau deturnate sunt mai jos de 1200 lei, pedeapsa va fi închisoare de la un an până la duoi.
În ambele aceste cazuri, condamnatul va pierde dreptul la pensiune și se va declara incapabil de a ocupa ori-ce funcțiune
publică pe toată viața. Ori-ce judecător, administrator, funcționar sau ofițer public, care va fi stricat, desființat, sustras sau deturnat
actele și titlurile al cărora depozitar era, sau care i se încredințaseră sau comunicaseră în virtutea funcțiunei sale, se va pedepsi cu
maximul închisorei și cu interdicțiunea pe timp mărginit, se va declara și incapabil de a ocupa funcțiune publică pe toată viața,
pierzând dreptul la pensiune.
Ori-ce agenți sau însărcinați, ai guvernului ori ai depozitarilor publici, cari vor fi culpabili de aceleași sustracțiuni, vor fi supuși
la aceeași pedeapsă. ”

37
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTcă principalul scop al legiuitorului a fost de a sancționa atingerea patrimonială adusă relațiilor de serviciu
dintre stat și funcționarii publici, el lăsând nereglementată delapidarea comisă de funcționarul privat; astfel, o
sustragere comisă în cadrul relațiilor de serviciu de către cel „în mâna căruia s-ar fi aflat” respectivele bunuri, ar
fi constituit în concepția legiuitorului de la 1865 un furt.
O altă diferență notabilă este aceea că autorul faptei nu trebuia să aibă neapărat calitatea de administrator
sau gestionar al bunurilor, întrucât, pe lângă depozitarii publici, puteau comite infracțiunea de sustracțiune și
funcționarii însărcinați cu perceperea taxelor sau contabilii publici, întrucât textul face referire chiar la cel mai
simplu contact al funcționarilor publici cu bunurile, în exercițiul funcției lor.
Textul art. 140 nu este corespondent doar al infracțiunii de delapidare din actuala reglementare; se
prevedea în același text și sancționarea sustragerii sau a distrugerii de înscrisuri și a deturnării de fonduri –
infracțiune care, în actuala reglementare, poate fi comisă doar de un subiect activ special – funcționarul, ceea
ce, cu atât mai mult sugerează interesul legiuitorului față de stricta incriminare a acestor fapte comise de către
funcționarii publici, după cum o spune și titlul capitolului.
Importanța protecției acestor relații era plusată de autorii perioadei: „Ce fel de funcționar e acela, care
plătit de cetățeni să ocrotească bunul demers al societății, lasă pe rău-făcători să vateme pe oamenii de treabă, când
el ar putea să contribuie la pedepsirea și înfrânarea abaterilor? […] El merită, după cum zicea Caton, să fie ucis cu
petre.”3 Interesantă e și opțiunea legiuitorului de a-i asimila funcționarilor publicii și pe prepușii acestora, prin
formularea utilizată în ultima teză a art. 140 – agenți sau însărcinați ai depozitarilor publici , ceea ce diferă de
actuala reglementare privind varianta-tip, conform căreia doar un funcționar public poate fi subiect activ al
acțiunii de delapidare, fapta oricărei alte persoană care comite acte de executare, fiind incriminată potrivit altor
texte de lege, dacă faptele sunt tipice.
Se poate observa, ca asemănare cu reglementarea actuală, sancționarea treptată a acestui tip de
„sustracțiune”, în funcție de consecințele pe care sustragerea le-a produs. Astfel, dacă actualul text al delapidării
prevede o formă de bază, art. 308 prevede o formă atenuată în funcție de calitatea subiecților activ și pasiv,
iar art. 309 prevede o formă agravată – pentru consecințele deosebit de grave, art. 140 prevedea o pedeapsă
indulgentă pentru sustragerile de sub 1200 de lei – de la 1 până la 2 ani, aceasta fiind varianta atenuată, ceea ce
face surprinzătoare pedeapsa cu maximul închisorii pentru sustragerile în valoare de peste 1200 de lei.
Primul alineat prevedea, alături de pedeapsa închisorii cu maximul prevăzut de lege, interdicțiunea pe
timp mărginit, care reprezenta interzicerea anumitor drepturi politice, civile sau de familie.
Se prevedea, de asemenea, ca pedeapsă complementară interzicerea dreptului de a mai ocupa o funcție
publică, alături de pedeapsa cu maximul închisorii, pentru ambele alineate, pedeapsă regăsită și în textul art.
295 Cod pen. Această opțiune e justificată de lipsa de loialitate pe care funcționarul o arată atât statului, cât și
contribuabililor, slăbind astfel încrederea cetățenilor în instituțiile publice.
II.2. Codul penal de la 1936
În ceea ce privește cel de-al doilea cod penal al României, se au în vedere două perioade: de la intrarea
în vigoare a codului până în anul 1948 și din 1948 până la înlocuirea acestui cod cu cel din 1969. Astfel, până
în anul 1948, în materie de delapidare, prevederile art. 2364 Codul Carol al II-lea se caracterizau prin pedepse
3 I.Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală , vol. II, Ed. Tiparul Curierului Judiciar, București, 1924-1927, p. 46.
4 Art. 236: Funcționarul public care-și însușește, trafică sau întrebuințează pentru el sau pentru alții, bani, efecte sau alte
lucruri mobile din avutul public, încredințate lui în administrare sau păstrare, în virtutea însărcinării sale legale, comite crima de
delapidare.
Se consideră delapidator și funcționarul public care, fără a fi gestionar de drept, dar în mod voluntar sau din ordin, primind
însărcinarea de a încasa, transporta sau manipula bani, efecte sau alte lucruri mobile din avutul public, săvârșește vreuna din faptele
enumerate la alineatul precedent.
Delictul de delapidare se pedepsește după cum urmează:
1. Dela 3 la 5 ani închisoare corecțională, amendă dela 5000 la 10000 și interdicție corecțională dela 1 la 3 ani, dacă suma sau
valorile delapidate nu întrec 50000 lei;
2. Dela 3 la 7 ani închisoare corecțională, amendă dela 5000 la 15000 lei și interdicție corecțională dela 3 la 5 ani, dacă suma
sau valorile delapidate sunt de la 50000 lei la 1000000 lei inclusiv;
3. Dela 3 la 10 ani închisoare corecțională, amendă dela 10000 la 20000 lei și interdicție corecțională dela 3 la 6 ani, dacă
suma sau valorile delapidare sunt mai mari de 1000000 lei.
Dacă, pentru săvârșirea delapidării sau pentru acoperirea ei, ori pentru împiedicarea descoperirii sau pentru păstrarea
profitului ce derivă din ea, culpabilul a săvârșit vreun fals, vreo distrugere de acte sau orice alte delict, pedeapsa este aceea prevăzută
în alineatele precedente, după distincțiunile acolo făcute, putându-se majora cu cel mult 2 ani.
În toate cazurile, instanța poate pronunța prin hotărârea de condamnare și pedeapsa confiscării averii, precum și pierderea
drepturilor la pensiune.

38
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTmoderate, prevăzându-se o scară de pedepse, precum și în Codul Cuza, valorile de referință fiind însă diferite;
în plus, la pedeapsa cu închisoarea și interdicția se adăugau și amenzi în funcție de valorile sustrase.
O primă observație ar fi că, în ceea ce privește modalitățile de executare, acestea se regăsesc și în actuala
reglementare; de asemenea, reglementarea este similară și sub aspectul subiectului activ special, care trebuie să
fie administrator sau „păstrător” al bunului sau valorilor delapidate. Paragraful al doilea al art. 236 se impune a
fi discutat, acesta formulând o așa-zisă teorie a gestionarului de fapt, pe care nu a dus-o, însă, la capăt. Astfel,
dacă în prezent există discuții și contradicții cu privire la faptul că nu e necesar ca delapidatorul să fie gestionar
de drept al bunurilor sustrase, este totuși necesar ca acesta să gestioneze măcar în fapt respectivele bunuri
sau valori, nefiind suficient ca el să fie un simplu păzitor sau transportator al bunului; în schimb, art. 236
prevedea că orice funcționar public care, din ordin sau din proprie inițiativă lua contact cu bunurile în modurile
prevăzute, putea comite infracțiunea de delapidare.
Considerăm această incriminare nejustificată, întrucât delapidarea prezintă un pericol social ridicat, din
mai multe motive: administratorul sau gestionarul sunt considerate persoane „de încredere”; aceștia au contact
nemijlocit cu bunurile sau valorile sustrase; bunurile sau valorile sustrase sunt, de cele mai multe ori, doar sub
supravegherea lor, descoperirea infracțiunii fiind de multe ori tardivă. Astfel, spre deosebire de administrator
ori gestionar, un simplu păzitor al bunurilor nu are o mare parte din prerogativele de administrare și, prin
urmare, nici atât de multe oportunități de sustragere.
Delapidarea e în continuare privită ca o atingere adusă doar relațiilor sociale de ordine publică, nefiind
aplicabilă și funcționarilor privați. Uimitoare ni se pare indulgența legiuitorului cu privire la sancțiunile pentru
cazurile în care delapidarea, pentru a fi săvârșită sau ascunsă, este însoțită de comiterea unui fals, a unei distrugeri
sau orice alte delicte , pedepsele prevăzute pentru delapidare putând fi majorate cu cel mult 2 ani. Credem,
totuși, că prin sintagma „orice alte delicte”, legiuitorul nu a avut în vedere inclusiv infracțiuni împotriva vieții
persoanelor, a integrității corporale sau a sănătății acestora; opinia ne este întemeiată cu atât mai mult cu cât
exemplificarea începe cu infracțiunile de fals ori distrugere.
Ulterior instituirii avutului obștesc, care definea proprietatea socialistă a statului, care își are originile
în Legea de naționalizare a principalelor mijloace de producție din 11 iunie 1948 , protecția pe care Codul pen. o
acorda acestui tip de proprietate a fost considerată ineficientă5, fiind criticată sub acest aspect de către doctrinari
ca fiind prea blândă cu cei ce „atentau” la bunurile proprietate publică. Spre entuziasmul acestor doctrinari,
modificările nu au întârziat să apară. Astfel, printre cele mai importante enumăr: Decretul nr. 192 din 5 august
1950 , Decretul 79 din 9 aprilie 1952 , Decretul 469 din 30 septembrie 1957 și Decretul 318 din 21 iulie 1958. Astfel,
prin Decretul 192 din 1950 s-au unificat toate formele infracțiunii de delapidare într-un singur text de lege,
întrucât aceasta era reglementată și prin normele din Legea Contabilității Publice și Legea pentru Apărarea
Patrimoniului Public, înlăturându-se forma delapidării săvârșite de către o persoană, în temeiul însărcinării sau
în mod voluntar; facem mențiunea că nu era necesar ca însărcinarea să fie una legală, de drept6, ea putea fi și de
fapt, după cum reieșea din textul de lege, cu atât mai mult cu cât delapidarea se putea comite și în cazul unui
contact cu bunul care era rezultatul voinței proprii funcționarului public neadministrator.
Din modificările aduse de acest decret reiese o înăsprire a regimului sancționator, întrucât nu exista
posibilitatea de a se acorda circumstanțe atenuante în cazul comiterii sub una dintre cele patru forme agravate7.
Se creează deci, un cadru legislativ mult mai bine organizat care eficientizează incriminarea delapidării și,
prin urmare, pedepsirea acesteia. Apreciem, totuși, ca fiind exagerată prevederea conform căreia tentativa se
pedepsește la fel ca infracțiunea consumată, în contextul în care aceasta era pedepsită diferit potrivit părții
generale, cu o pedeapsă mai mică, de un grad mai jos decât ceea ce s-ar cuveni pentru crima consumată. Când
pedeapsa este temniță grea, tentativa se pedepsește cu închisoare corecțională de minimum 2 ani.
De asemenea, în condițiile în care legiuitorul sancționa diferențiat formele de participare la infracțiune
5 A se vedea A.O. Stoica, Drept penal. Partea specială , vol. I, Cluj, 1958, p. 342.
6 Ibidem.
7 a) A fost săvârșită în proporții mari;
b) A fost săvârșită de două sau mai multe persoane în mod organizat;
c) Prezintă un caracter de gravitate deosebită, chiar dacă consecințele care determină această gravitate au putut fi evitate;
d) A fost săvârșită prin fals, distrugere de acte sau orice alt delict, ori, dacă pentru împiedicare descoperirii delapidării s-a
făcut uz de asemenea mijloace.

39
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTîn general, a apărut ca o măsură de înăsprire și sancționarea nediferențiată în cazul delapidării, modificare adusă
prin același decret.
O altă modificare s-a realizat prin Decretul 79 din 1952, în a cărui expunere de motive s-a menționat
că, „pentru a apăra avutul obștesc, care constituie temelia materială a propășirii economice și constituirii socialismului
în Republica Populară Română, este necesar ca, în stadiul actual de ascuțire a luptei de clasă, pedepsele prevăzute
de Codul penal pentru infracțiunile săvârșite de jefuitorii și delapidatorii avutului obștesc să fie înăsprite”8, motiv
pentru care era necesară o nouă modificare a normelor de incriminare.
Așadar, în urma acestei modificări s-au înăsprit pedepsele prevăzute pentru infracțiunea de delapidare,
astfel încât, de pildă, în cazul delapidării săvârșite de două sau mai multe persoane în mod organizat ori în
cazul delapidării care prezintă un caracter de gravitate deosebită, chiar dacă consecințele au putut fi evitate,
pedeapsa era munca silnică de la 5 la 25 de ani și degradarea civică de la 2 la 10 ani. De remarcat, mai mult
decât înăsprirea pedepselor, este un tipar pe care legiuitorul începe să îl adopte, în vederea protejării bunurilor
aparținând avutului obștesc, după cum reiese din expunerea de motive.
Un mare pas spre ocrotirea exagerată a bunurilor formând avutul obștesc au avut-o prevederile Decretului
469 din 1957. Prin acesta s-a introdus posibilitatea aplicării pedepsei cu moartea în cazul în care delapidarea
prezenta un caracter deosebit de grav. Tot prin acest decret s-au redus formele delapidării calificate la una
singură, întărind frontul de luptă împotriva infracțiunilor contra avutului obștesc.9
O ultimă modificare importantă adusă infracțiunii de delapidare sub Codul pen. de la 1936 s-a realizat
prin Decretul 318 din 1958, care a introdus un sistem de sancționare gradată de delapidării, raportat la valoarea
prejudiciului creat.10 Se prezintă de-a dreptul colerică prevederea potrivit căreia pedeapsa cu moartea se putea
aplica și în cazul în care valoarea pagubei era mai mică de 100.000 de lei (pragul minim stabilit de legiuitor
pentru aplicarea pedepsei capitale), dacă fapta prezenta un pericol social deosebit datorită frecvenței faptelor de
aceeași natură sau a gravității urmărilor provocate.
Tocmai din formularea alineatului citat rezultă posibilitatea unor interpretări discreționare, ce oferea
judecătorului un cadru mult prea larg și ambiguu de apreciere, în care putea aplica pedeapsa cu moartea.
Considerăm ca fiind la nivelul strict al unui minim grad de normalitate alegerea legiuitorului de a exclude
aplicarea pedepsei cu moartea pentru complici, tăinuitori și favorizatori, cu observația că, în cazul instigatorilor,
aceștia nu au fost excluși, ceea ce denotă, îndrăznim să spunem, un exces de zel dublat de o maximă intoleranță
pentru aceste fapte, cu toate că în dreptul penal actual pedeapsa prevăzută de lege pentru complici și instigatori
e aceeași ca cea pentru autorul faptei; caracterul pozitiv al diferenței e dat de asprimea pedepsei care ar fi trebuit
aplicată și acestora, motiv pentru care măcar o diferențiere parțială ni se pare justificată.
II.3. Codul penal de la 1969
În primul rând, Codul de la 1969, cel mai longeviv cod penal al României, a trecut prin numeroase
modificări, datorate Revoluției din decembrie 1989 și, prin urmare, prăbușirii sistemului comunist. Dintre
acestea, nu le vom prezenta pe toate cele care au legătură cu modificarea incriminării delapidării, ci vom
prezenta momentele-cheie care au condus la ultima formă a acestui text, sub imperiul Codului de la 1969.
Având în vedere perioada de tranziție către proprietatea socialistă, reprezentată de modificările produse sub
imperiul codului anterior, incriminarea infracțiunilor împotriva avutului obștesc, în cadrul Codului de la 1969
au apărut ca o stare de normalitate, inclusiv sub aspectul pedepselor exagerat de aspre. Codul de la 1936 continua
să fie criticat, printre altele, pentru sancțiunile sale relaxate privitoare la delapidare, anterioare modificărilor
prevăzute în decretele menționate mai sus, dar și pentru că protecția avutului obștesc nu era îndeajuns de bine
subliniată, printr-o așezare sistematică11, delapidarea. Prin urmare, prevederile din Codului de la 1969 au fost
considerate pe deplin justificate și salutate de către doctrină. Una dintre cele mai importante modificări a fost,
8 Preambulul Decretului nr. 79 din 9 aprilie 1952.
9 A se vedea Aug. O. Stoica, op. cit., p. 346 .
10 Art. 236: Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau vreun
alt bun din avutul obștesc, pe care le gestionează ori administrează, constituie infracțiunea de delapidare și se pedepsește, în raport
cu valoarea pagubei produse […].
11 A se vedea V . Dongoroz, Gh. Dărîngă, S. Kahane, D. Lucinesc, A. Nemeș, M. Popovici, P . Sîrbulescu, V . Stoica, Noul Cod
penal și Codul penal anterior. Prezentare comparativă , Ed. Politică, București, 1968, p. 149.

40
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTdupă cum se solicitase deja de către anumiți doctrinari12, sub imperiul Codului penal de la 1936, introducerea
delapidării în cadrul Titlului IV – Infracțiuni contra avutului obștesc, potrivit obiectului său, delapidarea fiind
considerată „de un pericol social deosebit de mare”13 și, prin urmare, atât literatura de specialitate, cât și practica
judiciară, „urmărind în această privință modelul sovietic”14, considerau necesară această schimbare.
Astfel, dacă sub imperiul codului anterior, puteau exista discuții cu privire la obiectul juridic al
delapidării, datorită poziționării acesteia printre infracțiunile de serviciu, acum nu mai exista loc pentru astfel
de discuții, scopul incriminării fiind evident. Criteriul era acela al relațiilor sociale privind avutul obștesc,
doctrina motivând că, în urma instaurării relațiilor de producție socialiste, „avutul obștesc a crescut și s-a dezvoltat
mereu; totodată, s-au ivit și infracțiunile contra acestui avut, infracțiuni care, prin urmările, frecvența și rezonanța
lor socială, devin deosebit de periculoase”15.
În materie de pedepse, se evidențiază câteva diferențe. În primul rând, în cazul în care, prin comiterea
delapidării s-ar fi produs consecințe deosebit de grave, codul prevedea pedeapsa cu moartea alternativ cu
închisoarea, o decizie verticală, de altfel, adoptată de legiuitorul de la 1969, permițând instanței să aprecieze
necesitatea condamnării la pedeapsa cu moartea dincolo de anumite praguri patrimoniale sau alte categorii de
consecințe, având în vedere și persoana celui care comisese infracțiunea.
De asemenea, nu exista un sistem de sancționare gradată, asemănător celui prevăzut sub imperiul
Codului de la 1936, întrucât paguba nu mai era considerată principalul temei pentru aplicarea unei pedepse ori
a alteia; astfel, după cum a subliniat și doctrina16, în anumite situații, indiferent de cât de mică era întinderea
prejudiciului, pedeapsa aplicabilă potrivit sistemului sancționator anterior era considerată insuficientă, prin
raportare la alte criterii, mult mai importante, cum ar fi antecedentele penale, scopul urmărit de infractor,
frecvența infracțiunilor în paguba avutului obștesc. De asemenea, tentativa nu se mai pedepsea la fel ca și
infracțiunea continuată, aceasta fiind și opțiunea actualului legiuitor; în schimb, indiferent de forma de
participație, pedepsele se aplicau nediferențiat.
Reluând o idee exprimată mai sus, anume că, potrivit unei justiții nearbitrare, prejudiciul nu mai putea
constitui singurul criteriu în vederea aprecierii gravității consecințelor delapidării, doctrina a oferit exemple
de posibile consecințe care trebuiau luate în considerare, printre care se numără: urmările asupra activității
unității păgubite sau chiar asupra unui sector al economiei naționale, urmările negative asupra raporturilor
cu alte unități sau cu cetățenii, influențe negative asupra celorlalți salariați, destinația pe care o avea valoarea
sustrasă, scopul urmărit de infractor, calitatea subiectului infracțiunii, importanța funcției acestuia etc.17 În ceea
ce privește pedeapsa cu moartea, nu doar pentru infracțiunea de delapidare, ci cu privire la toate infracțiunile,
începând din 1990 aceasta a fost abolită înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață, prin Decretul nr. 6 din 7
ianuarie 1990; mai mult, prin Constituția din 1991, legiuitorul român a interzis expres pedeapsa cu moartea,
ca o garanție primară a dreptului la viață.
O modificare importantă care a privit și infracțiunea de delapidare a fost aceea că, prin Decizia 1
din 7 septembrie 1993 , Curtea Constituțională Română a statuat că „dispozițiile Codului penal referitoare la
infracțiunile contra avutului obștesc sunt parțial abrogat, potrivit. Art. 150 alin. 1 din Constituție și, în consecință,
acestea urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. 4 din Constituție, bunuri ce
formează obiectul exclusiv al proprietății publice.”18 Decizia Curții Constituționale își avea deplina justificare
prin aceea că aceste două concepte – „obștesc” și „avut obștesc” reprezentau, într-o anumită măsură, temelia
societății socialiste reflectată în plan juridic ca ideologie economică contrară spiritului economiei de piață19.
Mai târziu, prin Legea nr. 140/1996 , delapidarea a fost introdusă, de data aceasta printre infracțiunile împotriva
12 A se vedea A.O. Stoica, op. cit ., p. 345.
13 Idem , p. 344.
14 Idem , p. 345.
15 V . Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, ș.a., Explicațiile teoretice ale Codului Penal Român, Partea specială , vol. III, Ed. Academiei
Republicii Socialiste România, București, 1971, p. 592.
16 A se vedea V . Dongoroz, Gh. Dărîngă, S. Kahane, A. Nemeș, ș.a., op. cit., p. 149.
17 Ibidem .
18 Decizia 1/7 septembrie 1993 a Curții Constituționale a României.
19 Pentru o analiză a conceptului de „obștesc” în literatura de specialitate, a se vedea A. Ungureanu, Conceptul de „obștesc”
după intrarea în vigoare a Constituției , în „Revista de Drept Penal” , nr. 1/1994, p. 39.

41
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTpatrimoniului, în cuprinsul art. 215 ind. 1.20 Noul text conferea protecție nu doar proprietății publice, ca până
atunci, ci și proprietății private, recunoscând importanța acesteia, motiv pentru care delapidarea a și fost așezată
în rândul infracțiunilor împotriva patrimoniului.
Aceasta a fost forma finală a textului ce incrimina delapidarea, sub imperiul Codul pen. anterior.
Atragem atenția asupra a două aspecte: un prim aspect ar fi, după cum s-a subliniat și în doctrină21, faptul că,
în timp ce începea să se acorde credit proprietății private, erau neglijate relațiile privind administrația publică,
întrucât această formă a articolului nu prevedea cu titlu de pedeapsă complementară interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcție publică; o altă chestiune ar fi aceea că, în mod surprinzător, până în anul 2014,
pedepsele prevăzute de legea penală română pentru delapidare au fost foarte mari – de la 1 la 15 ani pentru
forma simplă și pentru cea agravată – de la 10 la 20 de ani (comparativ, aceasta este și pedeapsa prevăzută
pentru infracțiunea de omor în formă simplă); considerăm că aceasta e o reminiscență a fostului regim și, prin
urmare, a protejării excesive a unor bunuri făcând parte din proprietatea publică. Cel puțin suspect ni se pare
însă faptul că, de această dată, protecția nu era oferită exhaustiv bunurilor din avutul public, ceea ce face cu atât
mai exagerate aceste limite ale pedepselor.
II.4. Codul penal din 2014
În ceea ce privește delapidarea văzută prin ochii legiuitorului Codului pen. actual, vom face referire în
această secțiune doar la câteva aspecte, prin comparație cu anumite elemente ale delapidării prezentate și sub
imperiul celorlalte coduri, restul analizei urmând a fi făcută pe larg în secțiunea următoare a articolului. După
cum majoritatea doctrinei aprecia ca fiind o soluție corectă22, infracțiunea de delapidare a revenit în capitolul în
care îi era locul în mod tradițional – acela al infracțiunilor de serviciu, așa cum a fost catalogată și sub imperiul
Codului pen. de la 1936.
Incriminarea delapidării s-a echilibrat și în ceea ce privește pedepsele aplicabile pentru săvârșirea
acesteia – de la 2 la 7 ani, limita maximă reprezentând aproximativ jumătate față de maximum prevăzut de
Cod pen. anterior, ceea ce o readuce la o stare de normalitate, și, pe de altă parte, neputând fi criticată ca o
„lege burgheză”, asemenea prevederilor originare ale Codului pen. de la 1936. Aceste limite de pedeapsă oferă
o protecție suficientă atât relațiilor de serviciu, cât și, în subsidiar, a drepturilor patrimoniale asupra bunurilor
însușite, folosite, traficate. O altă modificare importantă este prevederea din teza finală a art. 295 alin. (1),
teza finală, potrivit căreia delapidarea se pedepsește cu interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție
publică. Salutăm această soluție a legiuitorului român, întrucât, deși prin delapidare se protejează acum și
relațiile de serviciu din domeniul privat, nefăcându-se distincție între caracterul public sau privat al bunurilor,
trebuie să dăm cezarului cele ce sunt ale cezarului, oferind protecția adecvată relațiilor de serviciu din domeniul
publicului, protejând astfel și încrederea cetățenilor în instituțiile publice.
Concluzionând, se poate aprecia că, în afara de perioada „întunecată” a protecției exagerate față de
proprietatea publică, textele de lege care au prevăzut delapidarea au avut un caracter aproximativ echilibrat
și că, mai mult sau mai puțin, formă delapidării din primul Cod penal român se regăsește în mare parte și în
reglementarea actuală.
III. CONȚINUTUL JURIDIC AL DELAPIDĂRII ÎN REGLEMENT AREA ACTUALĂ
III.1. Obiectul juridic
Valoarea socială principală pe care textul art. 295 urmărește să o protejeze este reprezentată de
relațiile de serviciu, conform poziționării infracțiunii de delapidare în capitolul intitulat „Infracțiuni de
serviciu”, asigurându-se, în primul rând, o normală desfășurare a serviciului; pe plan secundar, norma vine
să confere protecție relațiilor de natură patrimonială din cadrul raporturilor de serviciu, împotriva faptelor
de însușire, folosire, traficare a bunurilor persoanei juridice publice ori private – subiect pasiv al infracțiunii,
20 Art. 215 ind. 1: Însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau
alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează, se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 15 ani.
În cazul în care delapidarea a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa e închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea
exercitării unor drepturi.
21 A se vedea și P . Dungan, T. Medeanu, V . Pașca, Drept penal. Partea specială. Prezentare comparativă a Noului Cod Penal și a
Codului Penal din 1968 , vol II., Ed. Universul juridic, 2013, p. 43.
22 Ibidem .

42
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTde către gestionarii sau administratorii acestora23. Anterior, valoarea socială protejată de norma în discuție
era patrimoniul, datorită poziționării sale în cadrul infracțiunilor contra patrimoniului, însă era acceptat în
literatura de specialitate că există o a doua valoare socială – relațiile de serviciu, căreia i se aduce protecție prin
incriminarea delapidării. Practic, a avut loc o reașezare a acestor două obiecte juridice ale delapidării. Față de
această modificare adusă de legiuitor, se impun anumite observații.
În primul rând, după cum s-a subliniat de multe ori în doctrină, aceasta e o soluție tradițională în dreptul
românesc24, întrucât delapidarea se regăsește printre infracțiunile de serviciu și în Codul pen. din 1936. Apoi,
amintim faptul că această soluție, binevenită, de altfel, a fost anticipată de majoritatea doctrinei penale, cu mult
timp înainte de intrarea în vigoare a Cod pen. Nu doar că acești autori au solicitat în publicațiile lor reașezarea
delapidării printre infracțiunile de serviciu, ei au și subliniat constant faptul că relațiile de serviciu reprezentau
obiectul juridic secundar al delapidării, atunci când ea era încadrată ca o infracțiune contra patrimoniului,
potrivit Codului pen. anterior.
În contextul acelei calificări nefaste a delapidării ca infracțiune contra patrimoniului, doctrina a
încercat să vină cu explicații care, dacă nu să justifice, să scuze această opțiune a legiuitorului. Spre exemplu,
un autor afirmă în lucrarea sa că „Stabilirea obiectului juridic principal, prin situarea faptei în cadrul infracțiunilor
patrimoniale este o opțiune de politică penală. În cazul fostului art. 223, această opțiune se justifică prin importanța
excesivă pe care legiuitorul de la 1968 o acorda proprietății socialiste (avutul obștesc)”25. Însă, după cum își continuă
ideea același autor, odată cu declararea ca neconstituțional al titlului IV, privitor la infracțiunile contra avutului
obștesc, se putea reveni la soluția tradițională.
Considerăm că această opțiune este una dintre cele fericite aduse de Codul pen., din mai multe
considerente. În primul rând, dacă e să privim modurile de săvârșire a delapidării, vom observa că una dintre ele
este însușirea, care poate fi identică, în funcție de circumstanțele speței, laturii obiective a infracțiunii de abuz
de încredere sau furt – sustragere, întrucât de cele mai multe ori ea se finalizează prin însușire; apoi, delapidarea
comisă prin celelalte două modalități de comitere – folosirea și traficarea, se va realiza prin sustragere, ca prim
pas al ajungerii autorului în posesia bunului delapidat, iar dacă se va întâmpla ca acesta să fie un vehicul, vom
putea fi, practic, în prezența laturii obiective a furtului în scop de folosință, așa cum e prevăzut de art. 229 alin.
(1).
Prin urmare, dacă am fi susținut că delapidarea e o infracțiune contra patrimoniului, aveam două opțiuni:
să acceptăm că ea este un simplu furt, cu toate că acesta ar fi fost săvârșit în circumstanțe speciale (în cadrul
relațiilor de serviciu), dar care să nu fie evidențiate în textul de incriminare, să optăm pentru incriminarea unui
furt de folosință a oricărui bun mobil și să tratăm, eventual, traficarea ca o variantă agravată a folosirii în aceste
circumstanțe ori să o asimilăm complet modalității prin folosire, ignorând activitatea speculativă desfășurată
de subiectul activ.
Considerăm această soluție cel puțin absurdă, întrucât ea ar trece cu vederea atingerea adusă relațiilor
de serviciu și ușurința cu care făptuitorul are acces la bunurile pe care le gestionează sau administrează. O a
doua opțiune ar fi fost aceea de a considera delapidarea o variantă agravată a infracțiunii de furt. De această
dată nu ar însemna să ignorăm accesul pe care îl are gestionarul la bunurile sustrase – și, deci, sfidarea încrederii
angajatorului în propriii săi angajați – ci ar însemna să afirmăm că, într-o anumită măsură, relațiile de serviciu
sunt de o mai mică importanță spre deosebire de patrimoniu și, deci că ele pot fi subsumate celor privind
patrimoniul persoanei, ceea ce este fals, în considerarea obiectului complex al delapidării și în considerarea
limitelor de pedeapsă mai mari prevăzute pentru delapidare. Iar motivul pentru care găsim nepotrivită și
această a doua opțiune e faptul că delapidarea pur și simplu se poate comite ca un furt, dar consecințele ei pot
fi de cele mai multe ori mai grave, nu doar în plan economic, ci și în plan social.
O altă problemă pe care această schimbare o rezolvă este aceea a identificării prejudiciului în cazul
23 În același sens, a se vedea Al. Boroi, Drept penal. Partea specială – conform Noul Cod Penal , Ed. C.H. Beck, București, 2011,
p. 393.
24 A se vedea C. Duvac, Infracțiunile de corupție și serviciu din perspectiva Noul Cod penal și a Codului penal anterior , în „Revista
de Drept Penal” , nr. 4, anul XX, oct.-dec., 2014, p. 39; P . Ciobanu, D. Bogdan, Noul Cod penal adnotat , Ed. Rosetti Internațional,
București, 2015, p. 341.
25 V . Cioclei, Drept penal. Partea specială – infracțiuni contra patrimoniului. Cu referiri la Noul Cod penal , Ed. C.H. Beck,
București, 2011, p. 140.

43
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTcomiterii delapidării prin folosire. Dacă anterior Codului pen. existau nu doar probleme teoretice între autorii
doctrinei de specialitate, ci și în practică, acum nu mai e necesară dovedirea unui prejudiciu pentru a se putea
reține infracțiunea de delapidare, întrucât urmarea imediată a comiterii delapidării e lezarea relațiilor de serviciu,
nu a patrimoniului. Afirmația trebuie nuanțată. Urmarea imediată va putea fi și aceea a lezării patrimoniului,
dar acest lucru nu e neapărat necesar pentru reținerea infracțiunii. Situația care ilustrează aceasta e modalitatea
comiterii delapidării prin folosirea unui bun din gestiune ori administrare.
Astfel, sub imperiul Codului pen. anterior, în literatura de specialitate s-au încercat varii argumente
pentru a se justifica faptul că folosirea bunului din gestiune sau administrare reprezenta întotdeauna delapidare.
Dacă uneori autorii s-au oprit la a afirma că orice folosire produce o pagubă, întrucât există o minimă uzură a
bunului26, alteori aceiași autori au recurs la construcții care se îndepărtau cu mult de scopul și natura incriminării.
Astfel, aceștia erau de părere că, indiferent de existența ori inexistența unui prejudiciu material, avea să se rețină
delapidarea și în cazul comiterii prin folosire, deoarece simpla sustragere din patrimoniul persoanei juridice,
chiar dacă nu era efectuată cu scopul însușirii, crea pericolul ca bunul să fie avariat, distrus sau, în cele din urmă,
însușit de către autorul infracțiunii27.
Au fost îndreptățiți autorii care au combătut această teorie, în considerarea faptului că, în primul rând,
delapidarea incriminată de legiuitorul de la 1969 era o infracțiune de rezultat și, în plus, prezumția că bunul
putea fi însușit ar fi creat o situație injustă pentru autor, neconformă cu principiul nullum crimen sine lege28. Se
poate aduce în discuție și principiul prezumției de nevinovăție din procedura penală, dar acesta se va referi la o
nevinovăție cu privire la una dintre modalitățile de comitere, întrucât, odată ce bunul a fost sustras, dacă nu e
sigur că acesta va fi însușit, va fi cel puțin folosit ori traficat.
În considerarea pluralității obiectului juridic al delapidării – relațiile de serviciu, dar și, în subsidiar,
lezarea patrimoniului, delapidarea se numără printre infracțiunile complexe care presupun comiterea unei
singure acțiuni pentru a se aduce atingere obiectului juridic complex.
III.2. Obiectul material
În ceea ce privește obiectul material al infracțiunii de delapidare, textul art. 295 stabilește că se au în
vedere banii, valorile sau alte bunuri, cu condiția ca oricare dintre acestea să se afle în gestiunea sau administrarea
autorului. După cum bine s-au pronunțat doctrina și jurisprudența, ceea ce interesează pentru a fi întrunite
condițiile delapidării, nu este transcrierea operației de predare a bunului către gestionar ori administrator în
scriptele contabile ale persoanei juridice, ci predarea materială a bunului către autor29. Astfel, între momentul
predării efective și cel al realizării formalităților în acest sens, autorul va comite infracțiunea de delapidare, și
nu pe cea de furt. Aceasta se explică prin două argumente.
Primul ar fi al autorilor care susțin teza gestionarului de fapt și care afirmă că, inclusiv atunci când
vorbim despre un gestionar de fapt, atâta timp cât gestiunea se realizează în temeiul unui contract de muncă,
angajatul poate fi subiect activ al infracțiunii de delapidare, întrucât nu se poate ignora ușurința cu care un
gestionar de fapt are acces la bunurile pe care le-ar folosi, sustrage, trafica, spre deosebire de orice altă persoană.
Un al doilea argument îl constituie realitatea că, indiferent de îndeplinirea sau nu a formalităților privind
predarea bunurilor către gestionar, prin folosire, sustragere sau traficarea acestora, se va aduce atingere relațiilor
de serviciu, pe care legea penală dorește să le protejeze incriminând aceste acțiuni, nu va avea loc doar o clasică
prejudiciere a patrimoniului.
Prin „bani” se înțeleg bancnotele, moneda metalică, moneda scripturală și alte monede având forme
și denumiri specifice, care sunt general acceptate pentru schimburi și plăți. Prin „valori” se înțeleg „hârtiile de
valoare și înscrisurile de orice fel, care încorporează drepturi a căror valorificare este legată de deținerea lor,
cum sunt cecurile, obligațiuni C.E.C., titlurile de credit, de creanță, hârtiile de virament, timbrele etc.”30 Prin
26 A se vedea V . Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980 , Ed.
Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 100.
27 V . Papadopol, M. Popovici, Repertoriu aflabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975 , Ed. Științifică și
Enciclopedică, București, 1977, p. 119.
28 O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 222.
29 A se vedea P . Dungan, T. Medeanu, V . Pașca , op. cit. , p. 44.
30 Gh. Mateuț, Considerații teoretice și practive privind conținutul constitutiv al infracțiunii de delapidarea în actuala reglementare ,
în revista „Dreptul” , nr. 10/2002, p. 110.

44
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTexpresia „alte bunuri” se înțelege orice alt bun având valoare economică și cu privire la care autorul exercită
gestiunea sau administrarea. Se impune aici mențiunea că bunurile trebuie să fie mobile pentru a putea fi
susceptibile de sustragere, dar că poate fi vorba și de bunuri imobile care, prin sustragere, devin mobile, după
cum bine s-a punctat în doctrină.31
Același autor a oferit patru criterii care pot certifica dacă un bun poate deveni obiect material al
delapidării: existența materială, valoarea economică, o anumită situație juridică – apartenența la patrimoniul
persoanei juridice, dar și apartenența la masa bunurilor gestionate sau administrate de către făptuitor.32
Cu privire la criteriul apartenenței bunului la patrimoniul persoanei juridice, s-a exprimat în literatura de
specialitate și o opinie contrară. Astfel, în condițiile în care a fost unanim acceptat atât de către doctrină33, cât și
în jurisprudență faptul că inclusiv plusurile din gestiune și bunurile ajunse din eroare în patrimoniul persoanei
juridice (și, în general, bunurile ajunse pe cale ilicită în patrimoniul persoanei juridice), pentru a fi întrunit
conținutul constitutiv al delapidării e necesar doar ca făptuitorul să le aibă în gestiune în cadrul relațiilor de
serviciu cu persoana juridică vătămată34; prin urmare, sustragerea unui bun ajuns din eroare în patrimoniul sau
în gestiunea autorului poate constitui delapidare35.
O altă problemă ridicată de doctrină este dacă delapidarea prin folosire poate avea ca obiect material
doar bunuri neconsumptibile sau și bunuri consumptibile. Aici, doctrina s-a scindat în două opinii.
O primă opinie este că ideea de folosință se referă doar la bunuri neconsumptibile, întrucât cele
consumptibile, prin consumare, au ca rezultat final însușirea lor de către autor și că restituirea unor bunuri de
același fel nu ar reprezenta decât o reparare a pagubei36.
Opinia contradictorie, care este și cea majoritară, s-a exprimat în sensul în care atât timp cât legea
nu face această distincție, orice fel de bun poate fi obiect material al delapidării prin folosire, dacă intenția
autorului nu a fost aceea de însușire. Întrebarea nu e lipsită de importanță practică, având în vedere problema
stabilirii momentului de la care curg dobânzile pentru a se individualiza prejudiciul creat37.
În considerarea importanței laturii subiective a infracțiunii în general, vom înclina spre cea de-a doua
opinie, întrucât nu poate fi ignorată intenția autorului din această ipoteză de a aduce bunuri de același fel înapoi
în patrimoniul subiectului pasiv, înlocuindu-le astfel pe cele pe care le-a sustras inițial și nu găsim justificat ca
această ipoteză să fie diferită de aceea în care autorul readuce bunul neconsumptibil în patrimoniul subiectului
pasiv. În contextul în care Codul pen. poziționează delapidarea în cadrul capitolului „Infracțiuni de serviciu”, se
ridică întrebarea dacă mai e necesar ca bunurile incluse în categoria „alte bunuri” să aibă o valoare economică,
în considerarea faptului că anterior actualului cod, pentru reținerea delapidării era necesar să se dovedească un
prejudiciu, întrucât aceasta era o infracțiune contra patrimoniului. În pofida acestei schimbări justificate, de
altfel, considerăm că și sub imperiul actualei reglementări este necesar ca bunurile folosite, sustrase, traficate
să aibă o minimă valoare economică, întrucât relațiile de serviciu vor fi totuși afectate prin intermediul unei
pierderi patrimoniale în contextul comiterii delapidării, nu doar prin lezarea încrederii; faptul că vorbim despre
folosire, însușire sau traficare în contextul relațiilor de serviciu funcționează ca agravantă a prejudicierii unui
patrimoniu în contextul relațiilor de serviciu și în niciun caz nu am putea susține că există ori vreo prejudiciere
a relațiilor de serviciu, ori a patrimoniului, în subsidiar, dacă autorul faptei va folosi, sustrage sau trafica anumite
bunuri fără valoare economică (ex. hârtie folosită, pixuri folosite). Apreciem că în aceste cazuri vor funcționa
același raționamente utilizate în cazul infracțiunii de furt, fiind vorba tot de sustragere ca latură obiectivă a
infracțiunii.
De asemenea, cu privire la apartenența la masa de bunuri gestionată de autor, ridicăm următoarea
întrebare: în situația în care autorul va comite, asupra aceluiași patrimoniu, atât acte de sustragere cu privire
la bunuri ce fac parte din sfera sa de gestiune, cât și cu privire la bunuri oarecare, pe care nu le gestionează, ce
31 În acest sens, Al. Boroi, op. cit., p. 394.
32 Ibidem.
33 A se vedea V . Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea ș.a., Explicații teoretice ale Codului penal român , vol. III, Ed. Academiei,
București, 1971, p. 579; C. Barbu, Delapidarea și furtul în paguba avutului obștesc , Ed. Științifică, București, 1973, p. 56.
34 În acest sens, V . Cioclei, op. cit. , p. 139.
35 Idem, p. 139.
36 În acest sens, T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V . Papadopol, V . Rămureanu, Codul penal al Republicii Socialiste
România comentat și adnotat. Partea specială , vol. I, Ed. Științifică și Enciclipedică, București, 1975, p. 371.
37 A se vedea Gh. Mateuț, op. cit., p. 111.

45
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTinfracțiune se va reține în sarcina sa? În interpretarea strictă a dispozițiilor din actuala reglementare, încadrarea
juridică va fi de delapidare cu privire la sustragerea bunurilor gestionate de autor și furt cu privire la bunurile pe
care acesta nu le avea în gestiune. Privind, însă, la soluția rezultantă, considerăm că ea ar fi injustă; se va reține
un concurs de infracțiuni între infracțiunea de delapidare și cea de furt, prevăzută de art. 208 Cod pen., ceea ce
ar conduce la o pedeapsă mult mai mare.
Dacă autorul ar fi comis actele de sustragere doar cu privire la bunuri aflate în gestiunea sa, faptele sale
ar fi fost încadrate pe textul art. 295, care este o infracțiune mai gravă decât cea prevăzută de art. 208, fapt
relevat și de limitele de pedeapsă ale celor două infracțiuni. Prin urmare, nu ar fi justificat ca, pentru concursul
cu actele de executare aparținând unei infracțiuni mai puțin grave, autorul să primească o pedeapsă mai mare
decât dacă ar fi comis doar acte de executare specifice delapidării – infracțiune mai aspru sancționată, motiv
pentru care considerăm că, dată fiind latura obiectivă identică, în sarcina autorului se va reține doar infracțiunea
de delapidare.
III.3. Subiectul activ. Participația
În varianta de bază, conform art. 295, subiectul activ al infracțiunii de delapidare este unul calificat,
aceasta neputând fi comisă decât de către un funcționar public sau de orice persoană care exercită un serviciu
de interes public, pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori
supravegherii acestora, cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, potrivit art. 175 alin. (2); în
doctrină acesta poartă denumirea de „funcționar public asimilat”38; suntem, după cum s-a subliniat în doctrină,
în prezența unei duble calificări, întrucât funcționarul trebuie să fie și administratorul sau gestionarul bunurilor
care constituie obiectul material al delapidării39. Spre deosebire de vechea reglementare a delapidării, noua
reglementare cunoaște o extindere în privința subiectului activ, astfel: potrivit art. 308, va fi subiect activ al
delapidării și așa-zisul funcționar privat, determinat ca orice persoană care exercită cu sau fără remunerație o
însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei
persoane juridice .
Astfel, în primul rând, constatăm că nu doar salariatul persoanei juridice ar putea fi subiect activ al
delapidării, tipic reglementărilor din C. muncii, ci și o persoană care prestează activități de gestionare sau
administrare în temeiul unei convenții civile ori un simplu voluntar, nemaifiind impuse raporturi contractuale
de dreptul muncii între autor și persoana juridică. În contextul formulării nefericit de generale a art. 308,
literatura de specialitate a identificat problemele care ar putea apărea în cazul unei interpretări extensive a
acestui articol, care pare a fi cea dorită de legiuitor, cât și pe cele ale unei interpretării restrictive.
În literatura de specialitate s-au semnalat deja aceste inconveniente40, arătându-se că interpretarea largă
pe care a sugerat-o legiuitorul ar putea avea rezultate absurde, în sensul în care o persoană care nu este angajată
în niciun fel de raport legal ori contractual față de o persoană juridică, dar exercită atribuții de administrare ori
gestionare în cadrul acesteia (și, bineînțeles, cu condiția ca persoana juridică să aibă cunoștință de exercitarea
acestor activități), ar putea fi trasă la răspundere pentru fapta de delapidare, ea fiind, în fapt, o persoană care
„exercită o activitate neremunerată”.
Suntem de părere că interpretarea restrictivă propusă de aceiași autori, deși pare a face abatere de
la textul incriminat în norma de la art. 308, este una mai potrivită, mai previzibilă și evită situația în care
s-ar ajunge la soluții aberante. Aceștia sugerează că însărcinarea ar trebui interpretată în sensul în care între
subiectul activ și persoana juridică prejudiciată e necesară existența unui raport de subordonare, specific celui
din dreptul muncii, ceea ce ar conduce la soluția pe care o oferea de fapt vechea reglementare a delapidării
comise de funcționarii privați. Nu credem, totuși, că practica se va orienta în sensul acestei interpretări, întrucât
ea se îndepărtează cu mult față de prevederile normei, iar „precizarea legiuitorului conform căreia îndeplinirea
însărcinării poate fi remunerată sau neremunerată nu ar mai avea sens”41, întrucât raporturile de muncă impun
existența unei remunerații. Se sugerează, prin urmare, să se revină la condiția ca subiectul activ să fie salariat
38 G. Bodoroncea, V . Cioclei, I. Kuglay, L. V . Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F. M. Vasile, Codul penal. Comentarii pe articole ,
Ed. C. H. Beck, București, 2014, p.295.
39 A se vedea T. Toader, M.I. Michinici, R. Răducanu ș.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole , Ed. Hamangiu, 2014, p. 219.
40 În acest sens, a se vedea S. Bogdan, D. A. Șerban, G. Zlati, Noul Cod Penal. Partea specială. Analize, explicații, comentarii.
Perspectiva clujeană, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pp. 406-407.
41 Ibidem.

46
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTpotrivit unui contract de muncă, prevăzută de Codul pen. În definitiv, inclusiv titlul capitolului – „Infracțiuni
de serviciu” sugerează relația de prepușenie pe care subiectul activ al delapidării – în cazul nostru – o vatămă
prin acțiunile sale.
Tot referitor la dificultățile de interpretare create de art. 308, dorim să mai semnalăm încă o problemă
ce s-ar putea ivi în practică. În contextul unei posibile interpretări extinse în ceea ce privește subiectul activ
prevăzut de acest articol, „orice persoană care exercită orice însărcinare” în cadrul unei persoane juridice, care
are atribuții de gestiune ori administrare, ne-am putea afla inclusiv în prezența gestiunii ori a administrării de
către o persoană juridică.
Având în vedere faptul că gestiunea frauduloasă poate fi comisă și de către o persoană juridică și, deci, se
acceptă gestionarea de către o persoană juridică, iar art. 308 nu impune ca „orice persoană” gestionară să fie una
fizică și nici nu se completează, în această formă a codului cu o definiție a funcționarului privat, în baza unei
interpretări largi a textului de lege la care facem referire și în condițiile actuale, care nu impun existența unui
contract de muncă între subiectul activ și cel pasiv, s-ar putea ajunge la o formă de delapidare complet nouă,
comisă de o persoană juridică având în gestiune ori administrare bunurile persoanelor prevăzute la art. 308.
Există autori care au încurajat, chiar și înainte de intrarea în vigoare a Codului pen, extinderea răspunderii
persoanei juridice către o răspundere generală, în considerarea faptului că, inclusiv sub imperiul Cod pen.
anterior, aceasta era preponderant o răspundere generală în detrimentul unei răspunderi speciale, însă libertatea
incriminării nu era atât de largă atunci când se punea problema existenței unui subiect activ special, afirmând,
cu titlu de exemplu, că delapidarea ar putea fi comisă inclusiv de o persoană juridică, dar că impedimentul
răspunderii persoanei juridice în acest sens îl reprezenta tocmai formularea restrictivă a fostului art. 215 ind.
1, care cerea ca infracțiunea să fie comisă de un funcționar42; ei bine, această piedică nu mai există în prezent,
în ceea ce privește actualul art. 308, subzistând totuși cerința unei relații de prepușenie, sugerată prin sintagma
„în serviciul” . Presupunem, totuși, că practica instanțelor nu se va îndepărta atât de mult de sensul tradițional
al delapidării și că va urma, deci, soluții care să păstreze într-o anumită măsură ceea ce deja s-a consacrat, prin
care va proceda la condamnări pentru infracțiunea de delapidare în forma atenuată doar împotriva persoanelor
fizice – funcționari privați, într-un sens cât mai apropiat de cel al funcționarului privat reglementat de vechiul
Cod penal.
În contextul modificării produse de art. 308 care incriminează, printre altele, actele de executare specifice
delapidării, comise de către o persoană care nu e funcționar public, dar care, permanent sau temporar, cu sau
fără remunerație exercită o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane juridice sau al unei persoane
fizice prevăzute de art. 175 alin. 2, s-a pus întrebarea dacă acest articol incriminează o infracțiune autonoma sau
dacă reprezintă o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă ori o formă atenuată a infracțiunii de delapidare.
Controversa nu era doar una de natură teoretică, stârnind probleme de natură jurisprudențială, în sensul
că nu se putea stabili dacă termenul de prescripție este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. 1 lit. d) C. pen. – potrivit
limitelor reduse de pedeapsă sau de 8 ani, corespunzător limitelor prevăzute de lege pentru forma de bază.
Printr-o decizie a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a Înaltei Curți
de Casație și Justiție43, s-a statuat că dispozițiile art. 308 nu prevăd o infracțiune de sine stătătoare, structura
normei neavând o configurație proprie, ci se face trimitere la dispozițiile cuprinse de alte norme, printre care
și cele prevăzute de art. 295, ceea ce împiedică art. 308 să se constituie ca o infracțiune distinctă, întrucât ea
nu este o normă completă. De aceea, art. 308 nu poate funcționa independent, ci doar în strânsă legătură cu
normele de incriminare la care dispozițiile sale fac referire.
Prin urmare, infracțiunea de delapidare, prevăzută de art. 295 va constitui infracțiunea-tip, reprezentând
forma de bază a delapidării, iar art. 308 – varianta atenuată a infracțiunii, fapt ce reiese atât din limitele de
pedeapsă reduse, cât și din gradul de pericol social mai redus în comparație cu delapidarea în formă de bază,
determinat de calitatea subiectului activ44. În ceea ce privește calcularea termenului de prescripție a răspunderii
penale, instanța supremă a stabilit prin aceeași decizie că acesta se va stabili prin raportare la pedeapsa prevăzută
de art. 295 coroborat cu art. 308 alin. (2), fiind deci de 5 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. d).
42 Pentru o detaliere a argumentării în acest sens, A. R. Ilie , Între „principiul specialității” și răspunderea penală generală a
persoanei juridice. Privire asupra Proiectului noului Cod penal , în „Curierul Juridic” , nr. 4/2009, p. 237.
43 Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al ÎCCJ nr. 1/2015.
44 A se vedea Gh. Bică, D. L. Bică, Delapidarea în Noul Cod penal , în „Revista de Drept Penal” , nr. 1/2014, p. 21.

47
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTÎn plus față de calitatea de funcționar public sau privat, subiectul activ trebuie să aibă și calitatea de
administrator sau gestionar al bunurilor ce fac obiectul infracțiunii. Trebuie făcută distincția între calitatea de
administrator și cea de gestionar, întrucât, în timp ce primul are doar un „contact virtual juridic”45 cu bunurile
pe care le administrează, definit de actele de dispoziție efectuate asupra acestora, cel de-al doilea are contact
nemijlocit cu bunurile, contact material determinat tocmai de atribuțiile sale de primire, păstrare sau eliberare
a bunurilor.
Calitatea de gestionar este definită de art. 1 al Legii nr. 22/1969 ca fiind aceea de angajat al unei autorități,
instituții publice sau al unui agent economic, care are ca principale atribuții de serviciu primirea, păstrarea și
eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința ori deținerea agentului, a autorității ori a instituției. După
cum s-a subliniat în doctrină, legea amintită fusese adoptată pentru a asigura protecție proprietății socialiste,
protecție care, după cum am văzut și în introducerea din capitolul I, era una exagerată; în această lege își are
rădăcinile teza „gestionarului de fapt”, care a fost apoi preluată de către doctrină și jurisprudență și conform
căreia angajatul care îndeplinește atribuții de gestiune fără a avea în drept această calitate, va răspunde ca un
adevărat gestionar46.
În ciuda acestei corecte observații, ne surprinde faptul că unul dintre autorii amintiți mai sus aproba
incriminarea delapidării comise de către gestionarul de fapt47, când aceasta provenea de la o reglementare
represivă de factură comunistă; cu atât mai surprinzător e că această poziție a fost adoptată cu majoritate în
doctrină. Unii dintre aceștia considerau că teza gestionarului de fapt trebuie totuși analizată și aplicată cu
prudență, în sensul în care nu în orice condiții o persoană poate fi trasă la răspundere ca gestionar; astfel, pentru
a putea fi subiect activ calificat al delapidării, era necesar ca persoana juridică – subiect pasiv să aibă cunoștință
despre exercitarea în fapt a activității de gestionare, întrucât în situația contrară activitățile de gestionare nu
puteau avea înțelesul unor însărcinări48. Considerăm așadar adecvată cealaltă opinie, minoritară atât în doctrină,
cât și în practică sub imperiul Codului pen. anterior, potrivit căreia asimilarea gestionarului fapt unui gestionar
de drept în sensul art. 295 reprezintă o analogie în defavoarea inculpatului.49
În orice caz, apreciem că, în actuala reglementare problema gestionarului de fapt ar putea fi considerată
rezolvată, cel puțin în cazul variantei-tip a delapidării, datorită definiției funcționarului public prevăzute de art.
175; spre deosebire de fostul art. 145 care definea funcționarul public ca fiind orice persoană care exercita „cu
orice titlu” o însărcinare, Codul pen. stabilește că funcționar public va fi persoana care exercită „cu titlu”, iar nu
cu „orice titlu”50, adică în temeiul oricărui fel de dispoziție, verbală sau scrisă, ori inclusiv din proprie inițiativă.
Deși formularea art. 308 pune piedici în susținerea acestei soluții, considerăm că, în condițiile în care norma-tip
– cea prevăzută la art. 295, prin formularea sa, completată cu art. 175, incriminează fapta funcționarului de drept
și a gestionarului de drept și, pentru identitate de rațiune, ar trebui ca varianta atenuată – art. 308, să funcționeze
potrivit aceluiași raționament. Astfel, indiferent de interpretarea restrictivă sau extensivă a formulării art. 308,
despre care am discutat mai sus, instanțele ar trebui să interpreteze textul în sensul că însărcinarea „de orice
natură” nu se referă la existența ori la lipsa calității de gestionar de drept, ci la raportul dintre persoana juridică
ori cea fizică prevăzută la art. 175 alin. (2) și subiectul activ prevăzut de art. 308, în lipsa unui astfel de raport,
neputându-se discuta despre un funcționar privat veritabil. Credem, totuși, că acest raport ar trebui să facă
referire explicit și la atribuțiile de gestionare ale persoanei care exercită acte de gestionare, pentru ca aceasta să
poată fi subiect activ al delapidării, pentru întrunirea condiției de previzibilitate a normei penale și pentru a
se evita interpretări defavorabile inculpatului. Astfel, de lege ferenda , exercitarea cu titlu ar trebui să se refere și
la calitatea de gestionar a persoanei, dincolo de preexistența unui contract de muncă sau a unul contract civil,
spre exemplu, între părți. De subliniat este și sintagma “în serviciul”, care întregește argumentarea pe care am
oferit-o, afirmând, încă o dată, preexistența unui raport, acela fiind de “serviciu”, de prepușenie. Această soluție
45 Al. Boroi, op. cit. , p. 393.
46 În acest sens, S. Bogdan, Drept penal. Partea specială , ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 276; V . Cioclei,
Drept penal. Partea specială – infracțiuni contra patrimoniului. Cu referiri la Noul Cod penal , Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 140.
47 V . Cioclei, op. cit ., p. 142.
48 Al. Boroi, op. cit ., p. 396.
49 S. Bogdan, op. cit ., p. 276; Gh. Mateuț, Considerații teoretice și practice privind conținutul constitutiv al infracțiunii de
delapidare în actuala reglementare , în revista „Dreptul” , nr. 10/2002, p. 97.
50 P . Dungan, T. Medeanu, V . Pașca, op. cit., p. 48.

48
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTs-ar raporta în mod corect și la principiul previzibilității normei penale.
Apoi, referitor la calitatea de angajat (sau la lipsa ei), aducem în discuție și faptul că Legea nr. 22/1969,
inclusiv în forma sa inițială, dar și în cea actuală, prevedea că angajatul care nu avea ca atribuții principale pe cele
de primire, păstrare și eliberare – precum gestionarul, avea să răspundă precum un gestionar, important fiind în
în acest context faptul că până și legiuitorul socialist a limitat această arie a răspunderii pentru gestionarea de
fapt doar cu privire la persoanele angajate, neextinzând-o și cu privire la orice persoană, care ar fi exercitat acele
sarcini, inclusive fără remunerație. Prin urmare, cu atât mai mare e surprinderea că legiuitorul actual a extins
atât de mult sfera gestionarilor, oferind practic o protecție nelimitată persoanelor prevăzute la art. 175 alin. (2)
Cod pen. și persoanelor juridice.
Apreciem că această protecție nu doar că încalcă într-o anumită măsură previzibilitatea aplicării normei
și a raporturilor juridice dintre un voluntar sau un practicant neplătit, spre exemplu, și o persoană juridică
privată; ci intenția legiuitorului pare a fi aceea de a sancționa și persoanele fizice cu care persoana juridică nu
a încheiat un contract individual de muncă și care efectuează activități de gestionare, protecția fiind orientată
greșit, întrucât acest mecanism de sancționare nelimitată ar putea avea repercursiuni grave și asupra (ne)
încheierii contractelor individuale de muncă, încurajându-i pe operatorii economici să găsească modalități
de a eluda prevederile în materie de dreptul muncii, ei fiind conștienți de faptul că persoanele pe care le vor
însărcina implicit sau explicit cu atribuții de gestionare vor putea răspunde oricum pentru acestea, datorită
prevederilor extensive din material delapidării, potrivit art. 308 Cod pen.
Așadar, de lege ferenda , considerăm că legiuitorul român ar trebui să reevalueze definiția subiectului
activ prevăzut pentru forma atenuată a delapidării, în sensul restrângerii acestei arii a gestionarilor și a
administratorilor, ea nejustificând avantajul acordat persoanelor juridice private și a celor prevăzute la art. 175
alin. (2) Cod pen. Din aceeași discuție, referitoare la extinderea calității subiectului activ, se ridică și întrebarea
dacă, în contextul unei generalizări atât de mari, mai poate fi vorba despre un veritabil subiect special al
infracțiunii de delapidare, în ceea ce privește forma atenuată a acesteia.
Răspunsul e departe de a fi unul tranșant. Pentru a-l putea oferi, ne vom servi de un exemplu care, aparent,
nu are nicio legătură cu materia. În dreptul comercial, au existat două criterii de identificare a comercianților:
criteriul subiectiv, potrivit căruia comerciantul era acea persoană care putea desfășura acte de comerț doar
ulterior dobândirii acestei calității special, prin înscriere; și un criteriu obiectiv, potrivit căruia comerciant
devenea orice persoană care înfăptuia acte de comerț. În funcție de reglementările din variile perioade ale
dreptului comercial, legiuitorul a ales un criteriu sau altul, în prezent, predominând cel subiectiv. Acum, vom
aplica această discuție și în materia delapidării. În pofida faptului că ar părea ca nu mai e vorba de o astfel de
calificare, potrivit discuțiilor din prezenta lucrare – deoarece momentan textul de lege s-a îndepărtat cu mult
de instituirea unui subiect activ special din punct de vedere subiectiv, neavând o calitate conferită printr-un
act ce îi stabilește însărcinările – totuși, în prezent, vom fi în continuare în prezența unui subiect activ special,
doar că el se va stabili potrivit unor criterii obiective, reprezentate de exercitarea în fapt, astfel că ajungem la
concluzia că actualul legiuitor a preluat din doctrina și jurisprudența anterioare Codului pen., teza gestionarului
de fapt, ridicând-o la nivel de reglementare. Cu toate acestea, se va avea în vedere faptul că exercitarea în fapt
trebuie să se realizeze în serviciul persoanelor care pot fi subiecți pasivi ai delapidării, ceea ce sugerează o
relație de prepușenie, acesta fiind criteriul major de diferențiere dintre delapidare și gestiunea frauduloasă, în
noua reglementare; această discuție, referitoare la posibilele confuzii dintre cele două infracțiuni, va fi reluată
în cadrul următorului capitol.
În ceea ce privește activitatea gestionarului , aceasta implică primirea, păstrarea și eliberarea unor bunuri.
Însărcinarea de a primi bunurile nu necesită explicații din punctul nostru de vedere, ea presupunând simpla
luare în primire a acestora. Păstrarea bunurilor presupune activități care asigură păstrarea integrității bunurilor,
mutarea acestora, întocmirea anumitor documente și evidențe cu privire la acestea. Facem precizarea că, în
absența unor activități de sustragere ale gestionarului, ci eventual din cauza neglijenței acestuia, dacă vor lipsi
bunuri din gestiune, acesta va putea fi tras la răspundere nu pentru delapidare, ci pentru neglijență în serviciu.
Eliberarea bunurilor presupune predarea efectivă a acestora persoanelor îndreptățite. Se remarcă, deci, faptul
că gestionarul este în posesia bunurilor, dar nicio prerogativă dintre cele enumerate mai sus nu îi permite
acestuia să efectueze acte de dispoziție cu privire la bunuri. Nu de puține ori s-a atras atenția în literatura de

49
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTspecialitate51 că trebuie făcută distincția între un veritabil gestionar, căruia nu îi lipsesc prerogativele de primire,
păstrare și eliberare a bunurilor, și un simplu păzitor sau transportator al bunurilor, care ar putea fi în contact
direct cu bunurile prin manipularea acestora, manipulare ce se va concretiza de cele mai multe ori în temeiul
păzirii sau transportării acestora.
Prin urmare, atunci când paznicul ori transportatorul bunurilor va comite acte de sustragere, el nu va
răspunde pentru delapidare, ci pentru infracțiunea de furt sau, eventual, de abuz de încredere, în funcție de
circumstanțele speței; de asemenea, persoana care ia în primire anumite bunuri în scopul protecției fizice, de
exemplu (haine, mănuși, cască de protecție) nu va răspunde pentru delapidare, ci pentru abuz de încredere52. O
altă problemă ce reiese din prevederile Legii nr. 22/1969 este aceea că, prin interpretarea articolelor 24-2653 și,
în plus, printr-o practică constantă a instanțelor, consacrată de Plenul fostului Tribunal Suprem54, s-a instituit
o prezumție de culpă în sarcina gestionarului, astfel că, în cazul în care se vor constata lipsuri în gestiunea
acestuia, se va considera cu titlu de prezumție relativă că lipsurile i se datorează gestionarului, fiindu-i angajată
răspunderea în acest sens, în cazul în care gestionarul însuși nu va proba că nu activității sale defectuoase i se
datorează lipsa constatată în gestiune.
În condițiile în care fapta gestionarului de a își însuși, de a folosi ori de a trafica bunuri ale instituției
publice, ale persoanei juridice sau ale persoanelor prevăzute la art. 175 alin. 2, constituie infracțiunea de
delapidare, s-a pus de nenumărate ori în practică întrebarea dacă prezumția de culpă instituită potrivit Legii
gestionarului nu s-ar extinde și cu privire la răspunderea penală a acestuia față de persoana căreia îi gestionează
bunurile. De aceea, nu o singură dată, ci de numeroase ori Curtea Constituțională Română a fost chemată
să se pronunțe asupra constituționalității acestor articole, problema ridicată în principal fiind aceea că, prin
prezumția de culpă instituită de legea specială a gestionarului, coroborată cu prevederile din Codul penal, s-ar
încălca principiul prezumției de nevinovăție, consacrat nu doar prin normele de procedură penală de la vremea
respectivă, ci și prin prevederile constituționale ale art. 23 din legea supremă, care stabilește că orice persoană
va fi considerată nevinovată până la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare.
Cu privire la această excepție de neconstituționalitate, Curtea a apreciat că dispozițiile atacate cu
excepția nu încalcă prevederile constituționale, întrucât, deși ele instituie o prezumție culpă, care va putea angaja
răspunderea gestionarului în cazul în care acesta nu răstoarnă prezumția, aceasta va opera strict pe tărâm civil,
nedepășind limitele acestei răspunderi, către o răspundere penală. Pe de altă parte, Curtea a subliniat și faptul
că, referitor la prezumția de nevinovăție, aceasta este consacrată exclusiv cu referire la răspunderea penală, fapt
care reiese implicit din textul art. 23 alin. (11) din Constituție55, ceea ce rezultă și din formularea alineatului
amintit – hotărârea de condamnare”, condamnat putând fi doar printr-o hotărâre penală, dar și din denumirea
marginală a art. 23 – “libertatea individuală” care, în mod evident, face referire doar la procesele penale, cele de
orice altă natură neputând pune în discuție libertatea individului; pentru aceste considerente, Curtea a apreciat
că prevederile în materie penală nu pot fi un obstacol în crearea de către legiuitorul civil a altor prezumții de
culpă, întrucât în procesul civil părțile se află pe o poziție de egalitate nejuridică, niciuna neavând dreptul de a
beneficia de o așa-zisă prezumție de nevinovăție civilă56.
În plus, Curtea a mai subliniat că prevederile atacate reglementează răspunderea gestionarului cauzată
prin pagube ce nu constituie infracțiuni57. Ca argument care să susțină deciziile Curții ar mai fi și faptul că, în
51 A se vedea T. Toader, M. I. Michinici, R. Răducanu ș.a., op. cit ., p. 219.
52 Gh. Mateuț, op. cit ., p. 99.
53 Art. 24. Angajații răspund material, potrivit codului muncii și prevederilor prezentei legi, pentru pagubele cauzate în
gestiuni prin fapte ce nu constituie infracțiuni.
Art. 25. Gestionarul răspunde integral față de agentul economic, autoritatea sau instituția publică pentru pagubele pe care le-a
cauzat în gestiunea sa.
Art. 26. Gestionarul răspunde integral și în cazul în care atribuțiile sale, fiind exercitate, potrivit dispozițiilor legale, de un
delegat sau de o comisie, se constată o pagubă, fără a se putea stabili că aceasta s-a produs în absența gestionarului.
54 Pentru tratarea detaliată a acestui aspect, a se vedea Decizia de îndrumare nr. 1/16 februarie 1976 a Plenului Tribunalului
Suprem.
55 Conținutul art. 23 alin. 11 este următorul: Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana
este considerată nevinovată.
56 Curtea Constituțională a României s-a pronunțat de mai multe ori în acest sens, unele dintre deciziile pronunțate fiind:
Decizia nr. 1156/28 septembrie 2010; Decizia nr. 548/18 octombrie 2005.
57 Decizia nr. 446/26 octombrie 2004.

50
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTpractica instanțelor, părțile au apelat la această prezumție atunci când s-au adresat instanțelor civile, nepunând
în discuție caracterul penal al faptei administratorului58.
Referitor la calitatea de administrator , după cum am menționat mai sus, aceasta e diferită de aceea de
gestionar, caracterizându-se prin atributele de dispoziție juridică pe care administratorul le are la îndemână
asupra bunurilor. El ocupă de obicei funcții de conducere, cum ar fi aceea de director, director adjunct, contabil-
șef, inginer-șef, consilier etc.59 De cele mai multe ori, administratorul nu va avea un contact material cu bunurile,
însă, după cum s-a atras atenția în literatura de specialitate60, o astfel de manipulare nu implică neapărat faptul
că el devine gestionar; spre exemplu, în temeiul unei însărcinări ori din proprie inițiativă, acesta poate efectua
acte de gestiune.
Conform unei clasificări din literatura de specialitate, infracțiunile cu subiect activ special pot fi proprii
– faptele prevăzute de legea penală care, în absența calității speciale a subiectului activ, nu prezintă caracter
infracțional și improprii – cele care prezintă caracter infracțional (dar atenuat sau agravat) și în absența calității
speciale61. Clasificarea prezintă importanță în contextul unei discuții privind delapidarea, întrucât, în funcție
de natura bunurilor sustrase, aceasta va putea constitui abuz de încredere, furt, în cazul sustragerii în scopul
însușirii sau furt de folosință, în situația sustragerii temporare, în scopul folosirii (cu condiția ca bunurile
folosite să fie dintre cele menționate la art. 230), atunci când funcționarul nu va avea în administrare bunurile
sustrase. Realizarea acestei departajări este cu atât mai necesară cu cat ne aflăm în situația în care actele de
executare sunt comise în participație, de către mai multe persoane, dintre care unele dintre ele nu au calitatea
de funcționar care gestionează ori administrează bunurile.
Delapidarea poate fi comisă, în principiu, în oricare dintre formele de participație. Pentru întrunirea
elementelor complicității sau ale instigării nu e necesar ca acești participanți să aibă calitățile speciale cerute
de norma de incriminare pentru subiectul autor. Suntem de acord cu afirmația exprimată de literatura de
specialitate, potrivit căreia infracțiunile caracterizate de un subiect activ calificat nu pot fi comise în coautorat
decât dacă toți făptuitorii au calitatea cerută de lege62; astfel, delapidarea va putea fi comisă în coautorat doar
dacă ambii făptuitori vor avea ambele calități cerute de lege – funcționar (public sau privat – persoană care
îndeplinește un serviciu) și administrator ori gestionar.
Cu toate acestea, nu putem fi de acord cu opinia acelorași autori care, în continuare, arată că făptuitorul
îndeplinind cerințele subiectului activ calificat va fi autor al delapidării, iar ceilalți participanți care, deși au comis
acte de executare, vor fi considerați complici ai infracțiunii, teză susținută și de alți doctrinari63. Dezacordul
cu privire la această opinie se datorează faptului că așa-zișii complici au săvârșit, în ipoteza prezentată, acte de
executare ale infracțiunii, iar complicii, conform art. 48 Cod pen., înlesnesc sau ajută la săvârșirea infracțiunii,
însă nu comit acte de executare, ceea ce i-ar transforma în autori sau coautori.
Opiniile sunt împărțite însă în doctrină cu privire la această problema; prin urmare, găsim întemeiate
susținerile autorilor conform cărora actele de executare comise de o persoană care nu îndeplinește calitatea de
subiect activ calificat, nu vor dobândi un caracter accesoriu, ci se vor constitui ca infracțiuni distincte64, cum ar
fi în cazul paznicului bunurilor. În cazul delapidării, aceste acte vor fi specifice infracțiunii de furt sau, după caz,
de abuz de încredere, întrucât respectivul bun va fi fost sustras din posesia ori detenția unei persoane juridice
de drept public sau privat, fără consimțământul acesteia.
Dacă sustragerea bunului se realizează în scopul însușirii vom fi în prezența furtului clasic, prevăzut de
art. 228 sau de art. 229 Cod pen., după caz; în schimb, dacă bunul din speță este un automobil și a fost sustras în
scopul folosirii, autorul va răspunde pentru un furt în scop de folosință, prevăzut de art. 230. Astfel, nu apreciem
ca fiind corectă soluția instanței, potrivit căreia două persoane care, împreuna cu o angajată a unei societăți
comerciale (funcționar privat, potrivit Codului pen. anterior, având atribuții de gestiune a bunurilor), au sustras
58 Decizia nr. 4839/19.09.2012 a C. A. București, Secția a VII-a Civilă.
59 A se vedea Gh. Mateuț, op. cit., p. 105.
60 A se vedea C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență , Ed. Trei,
București, 2007, p. 402.
61 Pentru o expunere detaliată a acestei clasificări, F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed. Universul
Juridic, București, 2014, p. 277.
62 A se vedea C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală , Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 370.
63 Ibidem .
64 A se vedea F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 277.

51
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTbunurile pe care le gestiona aceasta, vor răspunde în calitate de complici la infracțiunea de delapidare; instanța
își motivează soluția prin aceea că cei doi “complici”, neavând calitatea cerută de lege pentru a răspunde în
calitate de coautori, vor răspunde în calitate de complici la delapidare, deoarece delapidarea ar avea caracterul
unei incriminări speciale, prioritare față de infracțiunea de furt65. În considerarea argumentelor expuse mai sus
și, apreciind faptul că cei doi au comis acte de autorat specific furtului, considerăm soluția instanței ca fiind
incorectă prin raportare la interpretarea propusă.
Deși în forma pe care o prezintă delapidarea la momentul de față nu ar putea fi întâlnită în practică
următoarea situație, propunem ipoteza în care actele de executare specifice delapidării nu ar fi incriminate de
un alt text de lege atunci când ele ar fi comise de o persoană care nu are calitatea de subiect activ al delapidării.
Urmând raționamentul expus mai sus, considerăm că această persoană nu ar răspunde penal, întrucât actele sale
nu ar fi de complicitate, ci acte de executare; pe de altă parte, nici nu ar putea răspunde în calitate de autor, potrivit
principiului nullum crimen sine lege , întrucât neîntrunirea condițiilor impuse de normă – inclusiv prevederile
cu privire la subiectul activ special – ar lipsi fapta de tipicitatea cerută de lege. Am oferit acest exemplu fictiv
pentru a demonstra că în ambele situații este utilă clasificarea infracțiunilor în proprii și improprii în funcție
de subiectul activ calificat.
Pe de altă parte, calitatea de gestionar sau de administrator a subiectului activ special atrage cu sine și
o altă consecință: fiind o circumstanță personală de individualizare a autorului faptei, ea se va răsfrânge asupra
celorlalți participanți în măsura în care au cunoscut-o. Astfel, dacă X, autorul, având calitatea de gestionar al
bunurilor dintr-un depozit, dorind să și le însușească, cere ajutorul prietenului său, Y, care îi promite că îl va
ajuta să transporte bunurile sustrase, Y, necontribuind cu acte de executare, ci doar de înlesnire și sprijinire a
activității infracționale, va avea calitatea de complice; întrebarea care se pune în speță este, însă, la ce infracțiune
va participa Y cu acte de complicitate – la aceea de delapidare sau la infracțiunea de furt? Considerăm că
aprecierea se face în funcție de poziția subiectivă a lui Y, în sensul în care, dacă acesta cunoștea calitatea
de gestionar a lui X, el va fi complice la delapidare, iar în cazul în care nu cunoștea această circumstanțială
personală de individualizare, el va răspunde pentru complicitate la infracțiunea de furt, neputându-i fi imputată
o împrejurare de fapt pe care nu o cunoștea.
Această soluție rezultă și din interpretarea art. 30 Cod pen., care prevede că nu constituie infracțiune
fapta prevăzută de legea penală, dacă persoana care a săvârșit-o se afla în eroare cu privire la o anumită stare de
fapt de care depinde caracterul penal al faptei. Din moment ce, conceptual, delapidarea este o formă agravată
de furt, în exemplul oferit, nu îi va putea fi imputată complicelui fapta mai gravă, determinată de împrejurarea
pe care nu o cunoștea – calitatea de gestionar și, prin urmare, de delapidator, a autorului.
III.4. Subiectul pasiv
Atât forma-tip, cât și forma atenuată a infracțiunii de delapidare, pot fi comise doar față de o persoană
juridică în calitate de subiect pasiv sau față de o persoană fizică, limitat la sensul prevăzut de art. 175 alin.
(2), ale cărei bunuri sunt în gestiunea ori administrarea autorului infracțiunii. Deja am analizat în partea I a
prezentului subcapitol dacă, în situația de la art. 308, subiectul pasiv trebuie ori nu să fie angajator sau măcar să
exercite o anumită autoritate asupra celui care îi gestionează ori administrează anumite bunuri. Strict cu privire
la textul de lege nu credem că se impun explicații suplimentare, legiuitorul fiind neechivoc în ceea ce privește
reglementarea din acest punct de vedere.
Totuși, apreciem că autorii Codului pen. actual nu au ținut pasul cu noile reglementări din dreptul
comercial, apărute prin O.U.G. nr. 46/2011 pentru modificarea și completarea art. 17 din O.U.G. nr. 44/2008 privind
desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile
familiale care prevede că „PFA […] poate angaja, în calitate de angajator, terțe persoane cu contract individual
de muncă, încheiat în condițiile legii”. Astfel, suntem de părere că, din moment ce PFA poate să stabilească, în
calitate de angajator, raporturi de dreptul muncii, nu există niciun motiv pentru excluderea acestora ca subiecți
pasivi din textul art. 308. Tocmai în considerarea acestor raporturi indiscutabile de subordonare a angajatului
față de PFA – „orice persoană care exercită o însărcinare de orice natură”, nu vedem de ce ar fi justificat
faptul că legea penală nu protejează și aceste relații de serviciu și, în subsidiar, de ce legea penală protejează
diferențiat patrimoniul PFA, chiar dacă se va discuta discuta despre un patrimoniu de afectațiune, pentru că
65 Sent. pen. nr. 1459/18.10.2007 a Jud. Constanța.

52
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTscopul principal al incriminării delapidării e protejarea relațiilor de serviciu și, din acest punct de vedere nu
există diferențe. Prin urmare, un angajat cu contract individual de muncă al unei persoane juridice, care va fi
sustras anumite bunuri ce i-au fost încredințate spre gestionare sau pe care le administra, va răspunde potrivit
art. 308; pe de altă parte, un alt angajat, al unei persoane fizice autorizate, având cu aceasta raporturi guvernate
tot de dreptul muncii, prin încheierea unui contract individual de muncă, ar răspunde potrivit prevederilor în
materie penală referitoare la abuz de încredere sau, dacă ar avea calitatea de administrator (ce nu determină
neapărat un contact material cu bunurile) și nu i-ar fi fost remise bunurile în prealabil, ar răspunde pentru
furt. Propunem, așadar, de lege ferenda , completarea textului de la art. 308 în sensul includerii PFA în cadrul
posibililor subiecți pasivi ai delapidării.
III.5.Latura obiectivă
Potrivit clasificărilor doctrinare în ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunii, delapidarea este o
infracțiune comisivă , în formă închisă , ce poate fi comisă prin trei tipuri de acțiuni determinate, care îi sunt
cerute subiectului activ și care vor caracteriza infracțiunea ca fiind una cu conținut alternativ66 – însușirea,
folosirea sau traficarea, toate acestea fiind modalități de sustragere. Din punct de vedere al întrunirii tipicității
delapidării, este irelevant dacă sustragerea s-a realizat în interes propriu sau în interesul altei persoane.
Însușirea se realizează prin luarea în stăpânire a bunului ce face obiectul material al delapidării de către
autor; practic, de a-l face al său. Delapidarea e comisivă întrucât, în oricare dintre formele sale, ea implică o
acțiune materială, în acest caz – de luare în stăpânire a bunului. Prin urmare, vom avea în primul rând un act de
scoatere a bunului din patrimoniul ocrotit de lege, iar apoi – un act de trecere a bunului în stăpânirea autorului
delapidării, stăpânire ce trebuie să aibă, din punctul de vedere al autorului, caracter definitiv; altminteri, vom
fi în prezența comiterii prin una din celelalte două forme – folosirea ori traficarea. Este indiferent ce acțiuni
ulterioare întreprinde subiectul activ cu privire la bunul delapidat, odată ce și l-a însușit. După cum s-a subliniat
în doctrină67, cu privire la statutul civil al acestei însușiri, ea nu va fi echivalentă unei transmiteri a dreptului de
proprietate; astfel, e posibil ca, prin prisma relațiilor de serviciu, autorul să dețină bunul, dar această detenție nu
se va exercita pentru sine, ci pentru altul, iar acțiunea autorului de a își însuși bunul va reprezenta o convertire a
acestei detenții dintr-una licită într-una ilicită, întrucât ea e incriminată printr-o normă penală. Amintim aici
că, de regulă, gestionarul se va afla în posesia bunului, întrucât administratorul, în temeiul atribuțiilor sale cu
privire la bun, rareori va avea contact material cu bunul.
Pentru a se considera săvârșită delapidarea, trebuie să se probeze trecerea bunului în posesia ilicită
a gestionarului ori a administratorului, adică însușirea, întrucât simpla lipsă a bunului nu poate echivala cu
prezumția de delapidare68; lipsa unei cantități din bun se poate datora unui caz fortuit, spre exemplu, sau unei
neglijențe în serviciu. Astfel, dacă orice însușire produce o lipsă, nu orice lipsă poate conduce la ideea că bunul
a fost delapidat prin însușire69.
Mai mult, actele prin care se pregătește delapidarea, chiar și atunci când ele sunt incriminate de legea
penală – cum ar fi în cazul creării de plusuri în gestiune – nu sunt suficiente pentru a se considera că autorul
a scos bunurile din patrimoniul ocrotit, însușindu-și-le. O hotărâre prin care s-ar statua astfel ar contraveni
principiului prezumției de nevinovăție, care guvernează întreg procesul penal. Această prezumție de nevinovăție
subzistă inclusiv în situația în care ea ar trebui să se rețină concomitent cu prevederea amintită în subcapitolul
anterior, referitoare la prezumția de culpă civilă, din legea ce reglementează activitatea gestionarului, întrucât
acea prezumție nu instituie nimic mai mult decât o răspundere obiectivă, civilă, în sarcina gestionarului, pentru
a se conferi un plus protecție patrimoniului persoanei gestionate cu neglijență. Prin urmare, după cum atrage
atenția același autor în lucrarea sus-citată, prezintă importanță întru stabilirea unei posibile sustrageri și natura
bunurilor ce constituie lipsa din gestiune, întrucât caracterul natural alterabil al anumitor bunuri ar putea să
conducă la o bine întemeiată achitare. În considerarea faptului că autorul citat și-a exprimat aceste opinii prin
raportare la delapidare așa cum era ea văzută de legiuitorul comunist, nu suntem de acord cu opinia sa, potrivit
66 A se vedea O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială , Ed. Șansa, Bucureș ti, 2001, p. 256.
67 Pentru o argumentare detaliată, P . Doru, Infracțiunea de delapidare. Prezentarea textului de lege și a practicii judiciare , Ed.
Științifică, București, 1959, p. 55.
68 În acest sens, C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, op. cit ., p. 404.
69 A se vedea P . Doru, op. cit , p. 57.

53
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTcăreia, în cazul în care din gestiune lipsesc bani, va putea opera „o puternică prezumție de însușire”70. Dacă sub
imperiul vechiului sistem o astfel de prezumție se fundamenta pe argumentul protecției excesive a proprietății
obștești, sub imperiul unui sistem care protejează cu precădere drepturile omului și care, prin urmare, va conferi
garanția acestor drepturi pe tot parcursul unui proces penal, orice prezumție de vinovăție este exclusă, C.
proc. pen. reglementând cu caracter de principiu prezumția de nevinovăție. Aceiași autori susțin în continuare
că delapidarea nu se poate considera săvârșită nici măcar atunci când, din punct de vedere juridic, bunurile,
prin acțiuni de fals ale autorului (ori ale complicilor) apar în scriptele unității ca fiind ale acestuia, întrucât
delapidarea prin însușire impune „acționarea materială asupra bunului”.71
S-a atras atenția atât în doctrină, cât și în jurisprudență, că sunt întrunite condițiile infracțiunii atunci
când scoaterea definitivă a bunurilor din patrimoniul persoanei juridice se realizează în temeiul unor datorii
pe care persoana juridică le avea față de gestionar ori administrator72; explicația rezidă în faptul că această
justiție proprie se realizează pe cale ilicită, nu din simplul motiv că autorul și-ar face singur dreptate. Așadar,
raționamentul va fi același ca la infracțiunea de furt, întrucât subiectul activ nu e îndreptățit nici în acest caz
să sustragă un bun ce nu îi aparține în temeiul unei datorii pe care subiectul pasiv o avea față de el. Într-o
speță, inculpatul – gestionar, care a sustras o sumă importantă de bani din gestiune, și-a motivat fapta prin
aceea că banii sustrași au reprezentat contravaloarea zilelor de concediu pe care nu și le-ar fi luat, susținere
pe care instanța a înlăturat-o la pronunțarea hotărârii de condamnare pentru delapidare (și pentru că ulterior,
inculpatul și-a însușit starea de fapt, astfel cum fusese ea reținută în rechizitoriu), întrucât mobilul care l-a
determinat să își însușească suma respectivă nu are importanță în ceea ce privește tipicitatea delapidării73.
Delapidarea săvârșită prin folosire se va realiza printr-o utilizare temporară a bunului ce face obiectul
infracțiunii, după care posesia va fi redată subiectului pasiv. Caracterul temporar al întrebuințării este esențial,
întrucât o întrebuințare îndelungată, apreciem, va fi caracteristică mai degrabă însușirii. Ca și în cazul însușirii,
doctrina explica delapidarea comisă prin folosire pe etape, astfel: prima etapă ar consta în scoaterea bunului din
sfera patrimonială a subiectului pasiv, iar cea de-a doua constă în întrebuințarea acestuia74. În situația comiterii
prin folosire, se impune și existența unei a treia etape, aceea a redării posesiei către subiectul pasiv75. În acest
caz, apreciem că delapidarea nu va urma logica furtului în scop de folosință a unui autovehicul, în cazul căruia
vehiculul sustras pentru a fi folosit nu trebuie returnat, ci e suficient ca autorul să nu îl fi sustras în scopul
însușirii pe nedrept, ci al folosirii pe nedrept și îl poate pur și simplu folosi, iar apoi abandona. Explicația ar
fi că, în cazul în care autorul delapidării ar sustrage un bun în scopul folosirii acestuia, iar apoi l-ar abandona,
ca în exemplul oferit mai sus, acțiunea sa va crea în patrimoniul subiectului pasiv rezultatul specific delapidării
comise prin însușire.
Am discutat deja în cadrul secțiunii dedicate obiectului juridic al infracțiunii dilemele ivite sub codul
anterior, privind necesitatea (ori nu) pagubei create în patrimoniul subiectului pasiv prin întrebuințarea
bunului. Cu riscul de a ne repeta, amintim că nu mai e necesară dovedirea unei pagube și recurgerea la un
algoritm absurd care să dovedească un prejudiciu cât de mic în patrimoniul subiectului pasiv, în considerarea
faptului că delapidarea era anterior o infracțiune contra patrimoniului, de rezultat, nu de pericol. Ei bine, noua
reglementare creează o schimbare radicală a delapidării din acest punct de vedere, incriminând-o ca infracțiune
de pericol – se pun în pericol relațiile de serviciu, astfel că reținerea ei în sarcina autorului nu va depinde de
cauzarea unui anumit prejudiciu. Traficarea, ca modalitate de comitere a delapidării implică scoaterea bunului
din sfera posesiei subiectului pasiv, folosirea sa, de această dată în scopuri speculative și, ca în modalitatea
prezentată anterior, readucerea acestuia în posesia persoanei juridice. Apreciem că în sens generic se afirmă în
literatura de specialitate că în urma operațiunilor speculative făptuitorul își va însuși profitul76, deoarece norma
prevede că delapidarea, în toate formele ei, se va putea comite în interesul subiectului activ sau al oricărei alte
persoane. Modalitatea traficării se deosebește se folosire prin aceea că autorul caută să obțină un profit din
70 Ibidem.
71 C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, op . cit. , p. 403.
72 Ibidem.
73 Sent. Pen. nr. 885/2015 a Jud. Iași.
74 A se vedea M. Basarab, V . Pașca, Gh. Mateuț, ș.a. op. cit ., p. 498.
75 A se vedea C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, op. cit. , p. 404.
76 A se vedea T. Toader, M.I. Michinici, R. Răducanu, op. cit. , p. 222.

54
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTfolosirea bunului, nu îl utilizează în scopuri pur personale. Autorii de drept penal au subliniat faptul că nu e
neapărat ca profitul obținut din folosirea bunului să se concretizeze în bani, ci vom fi în prezența traficării și
atunci când avantajele sunt de altă natură77.
III.6. Urmarea imediată
Urmarea imediată a delapidării va consta în scoaterea bunului din sfera patrimonială a subiectului pasiv
și de lipsirea acestuia de posibilitatea de a se folosi de el sau de a-l avea pur și simplu, ceea ce, după cum se
subliniază în doctrina actuală, va produce „eventuale pagube”78 persoanei juridice de drept public sau privat.
Explicația rezidă în faptul că, din moment ce în noua sa formă, delapidarea e o infracțiune de pericol,
producerea pagubei nu este esențială, ceea ce, după cum am arătat anterior, va scuti instanțele de a demonstra că
folosirea bunului delapidat a produs o pagubă materială, întrucât, indiferent de prejudiciul material, se produce
o pagubă „morală”, prin afectarea relațiilor de serviciu; astfel, noțiunea de urmare și cea de pagubă nu vor fi
echivalente în privința delapidării.
În doctrină se mai face distincția între infracțiunile de pericol concret și cele de pericol abstract79.
Importanța clasificării rezidă în faptul că, în cazul infracțiunilor de pericol abstract, care se mai numesc și
infracțiuni de pericol prezumat, legiuitorul nu solicită prin norma de incriminare ca valoarea socială protejată
să fi fost efectiv lezată, punerea în pericol a valorii sociale fiind prezumată prin realizarea laturii obiective a
infracțiunii. Din moment ce, în norma privitoare la delapidare, nu se regăsește o astfel de cerință, considerăm
că aceasta își va găsi locul în categoria infracțiunilor de pericol abstract.
Situația va fi diferită în cazul delapidării în formă agravată, prevăzută de art. 309, în cadrul căreia
observăm că delapidarea își păstrează totuși anumite reminiscențe de infracțiune patrimonială. Astfel, în
considerarea pragului valoric impus de forma agravată a infracțiunii, în acest caz ne vom afla în prezența unei
delapidării ce se încadrează în categoria infracțiunilor de rezultat, cu toate că și în acest caz sunt vătămate
relațiile de serviciu, însă simpla existență a textului de lege e justificată de producerea unei pagube considerată
deosebit de gravă de legiuitor.
În literatura de specialitate s-a atras atenția asupra faptului că delapidarea poate fi comisă și ca infracțiune
continuată; exemplul oferit este acela în care autorul infracțiunii își va însuși o sumă de bani din gestiune, după
care va folosi în mod repetat alte sume de bani pentru a acoperi lipsa creată80. Ca exemplu din practică pentru
forma continuată, amintim aici o speță în care inculpatul, având calitatea de gestionar a bunurilor dintr-un
depozit, în baza unei rezoluții infracționale unice – după cum a reținut instanța – a sustras o cantitate de
112 946 litri de combustibil, pe o durată de 10 ani, între 1994-2004; în interiorul acestei perioade, autorul a
întocmit mai multe bonuri de predare, procese-verbale și alte documente false, fără acoperire, pentru a ascunde
multiplele acte de sustragere, care au constituit o infracțiune de delapidare în formă continuată81.
III.7. Legătura de cauzalitate
Pentru a fi întrunită tipicitatea delapidării, este necesară existența unui raport de cauzalitate între fapta
săvârșită în oricare dintre modalitățile de comitere – însușire, folosire sau traficare și urmarea imediată –
deposedarea persoanei juridice publice sau private de bunul gestionat și sustras de autor. De aceea, după cum
am arătat anterior, această legătură nu poate fi prezumată nici măcar atunci au dispărut din gestiune mai multe
sume de bani în mod repetat, dintre care pentru unele s-a dovedit raportul de cauzalitate, iar pentru altele nu;
astfel, potrivit principiului prezumției de nevinovăție, nu se poate considera că lipsa e în totalitate datorată
autorului față de care s-au dovedit o parte din actele de executare. Aceasta va trebui întotdeauna dovedită.
III.8. Vinovăția
În ceea ce privește latura subiectivă delapidării, opiniile din literatura de specialitate sunt împărțite. În
timp ce anumiți autori sunt de părere că infracțiunea în discuție poate fi comisă atât cu intenție directă, cât
și cu intenție indirectă82, alți autori afirmă că aceasta se poate comite doar cu intenție directă, în considerarea
77 A se vedea V . Cioclei, op. cit ., p. 145.
78 Al. Boroi, op. cit ., p. 98.
79 Pentru o detaliere a acestei clasificări, F. Streteanu, D. Nițu, op. cit ., p. 295.
80 A se vedea I. Vasiu, Drept penal. Partea specială – cu referiri la Noul Cod Penal , Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2011, p. 211.
81 Dec.pen. nr. 38/2007 a Trib. Militar București.
82 În acest sens, a se vedea S. Bogdan, D. A. Șerban, G. Zlati, op. cit ., p. 436; C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, op. cit. , p. 406; V .
Cioclei, op. cit ., p 146; M. Basarab, V . Pașca, Gh. Mateuț, op. cit. , p. 505.

55
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTmodalităților de comitere83, întrucât activitățile de însușire, folosire, traficare, presupun scopul folosinței sau pe
acela al obținerii unui profit, deși norma de incriminare nu prevede expres acest scop. Astfel, dacă sub imperiul
vechiului cod se putea afirma că delapidarea, infracțiune contra patrimoniului, poate fi comisă cu intenție
indirectă, întrucât autorul acceptă posibilitatea producerii prejudiciului, atunci când își însușește, folosește sau
trafichează bunul delapidat, deci accepta posibilitatea lezării valorii sociale, ceea ce nu se întâmpla întotdeauna
(în cazul delapidării prin folosire sau traficare care nu a produs nicio pagubă materială), în condițiile noii
reglementări cu greu se poate imagina cum autorul ar putea doar să accepte lezarea valorii sociale protejate
fără să o urmărească, din moment ce noua valoare socială principala e aceea a relațiilor de serviciu. În plus,
singura modalitate pentru ca autorul sa realizeze pentru sine această dobândire ilicită, temporară sau perpetuă,
în funcție de modul de comitere, va fi prin lezarea subiectului pasiv, ceea ce conduce la concluzia că nu poate
fi vorba de o acceptare, ci de o urmărire a lezării, ea fiind necesară pentru realizarea interesului de către autor.
Apreciem că autorul nu s-ar putea apăra spunând că nu a urmărit lezarea relațiilor de serviciu, ci doar
a acceptat-o, întrucât scopul său a fost acela de a sustrage bunul; în condițiile unui astfel de raționament și
a unor astfel de apărări, comiterea delapidării ar fi aproape imposibilă cu intenție directă, deoarece subiectul
activ de cele mai multe ori urmărește interesul material, nu îndeosebi vătămarea relațiilor de serviciu. Acest
raționament poate fi și unul de departajare generală a intenției directe de intenția indirectă.
Astfel, din punctul nostru de vedere, atunci când, printr-o conduită prevăzută de o normă de incriminare
este probabil să fie lezată o anumită valoare socială, atunci, se va putea discuta și despre comiterea faptei cu
intenție indirectă. Însă, în situația în care urmarea va avea loc doar cu condiția lezării acelei valori sociale,
considerăm că autorul nu doar acceptă, ci urmărește producerea acelui rezultat, indisolubil legat de beneficiul
pe care dorește să îl realizeze. Așadar, nu se va putea aprecia că inculpatul care a sustras o sumă de bani din
gestiune nu a urmărit producerea unei pagube (care nici măcar nu mai este necesară) sau o lezare de altă natură
a societății și că pur și simplu a acceptat această posibilitate, după cum a susținut acesta, fiindcă doar creând o
pagubă societății ar fi putut să își obțină “câștigul”, deci, implicit, el a urmărit și această pagubă, ceea ce a fost
apreciat de instanță ca fiind, sub aspectul laturii subiective, o intenție directă84.
Se atrage atenția în doctrină că, în pofida scopului pe care îl are subiectul activ – de a obține un profit,
fapta va fi considerată consumată chiar dacă acest profit nu a fost realizat85; credem că, în principiu, aceasta va
fi valabilă în cazul delapidării prin traficare. În cazul celorlalte două modalități de comitere, nu putem concepe
cum fapta ar putea fi consumată dacă profitul nu s-ar realiza, pe considerentul că profitul se realizează atunci
când autorul folosește bunul, chiar dacă nu e mulțumit de felul în care acesta funcționează, dar și atunci când
și-l însușește, întru cât simpla aducere în patrimoniu a unui nou bun reprezintă un profit, indiferent de calitățile
acestuia.
Mobilul nu prezintă importanță din moment ce nu e prevăzut în normă, însă el va putea fi avut în
vedere de către instanță, putând releva, de multe ori, o mai mare periculozitate a autorului, precum într-o speță
în care inculpatul, agent poștal, a sustras suma de 20 436 lei, alocată pentru plata pensiilor, în scopul practicării
de jocuri de noroc și de pariuri sportive86.
III.9. Tentativă. Forme. Sancțiuni
III.9.1. Tentativa
Comiterea delapidării sub forma tentativei este posibilă și ea este incriminată în alineatul ultim al
textului de lege, în considerarea caracterului ridicat de pericol social pe care îl prezintă. Astfel, dacă suntem
în prezența delapidării prin însușire, infracțiunea se consumă la momentul imposedării agentului cu bunul
delapidat, iar în cazul celorlalte două forme de comitere, infracțiunea se va consuma la momentul folosirii sau
al traficării. Per a contrario, pentru a putea vorbi despre tentativă, ne vom raporta la situația în care agentul nu
a reușit să sustragă bunul spre a și-l însuși, folosi ori trafica, de obicei ca tentativă întreruptă. Din momentul
ce legea penală nu distinge în cadrul art. 308 care spune cu titlu general că se vor aplica prevederile art. 295
și funcționarilor privați, înseamnă că acestea se vor aplica în integralitate și acestora și deci, că tentativa este
sancționată și în acest caz.
83 Al. Boroi, op. cit ., p. 98; P . Dungan, T. Medeanu, V . Pașca, op. cit. , p. 53.
84 În același sens, dec.pen. nr. 231/2015 a C. A. Iași.
85 T. Toader, M. I. Michinici, R. Răducanu, op. cit. , p. 223; C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, op. cit. , p. 406.
86 Sent. pen. nr. 138/2015 a Jud. Beiuș.

56
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANT III.9.2. Forma agravată
Dacă varianta atenuată a delapidării, pe care am discutat-o într-o secțiune anterioară, își justifică
reglementarea în considerarea calității „private” a subiectului activ, în ceea ce privește varianta agravată, criteriul
ales de legiuitor este de natură patrimonială, avându-se în vedere gravitatea prejudiciului produs, din punct de
vedere valoric. Prin „consecințe deosebit de grave” se au în vedere actele de delapidare ce au produs pagube de
peste 2.000.000 lei, potrivit art. 186 Cod pen.
Menționăm că și sub imperiul codului anterior era pedepsită delapidarea care producea consecințe
deosebit de grave, însă valoarea-prag era diferită – de 200.000 lei, astfel că noua reglementare se va constitui ca
lege penală mai favorabilă și în cazul formei agravate. În acest sens, s-a pus în practică întrebarea prin raportare
la care dintre cele două praguri valorice se va determina maximul special prevăzut de legea nouă cu privire la
o pedeapsă definitivă, potrivit art. 6 alin. (1) Cod pen. pentru o infracțiune care a produs consecințe deosebit
de grave potrivit fostei reglementări. Curtea a stabilit că determinarea maximului special al legii noi se va
realiza prin raportare la varianta agravată prevăzută de art. 309, chiar dacă valoarea prejudiciului va fi inferioară
pragului valoric prevăzut de art. 183 din actuala reglementare.87
Curtea și-a motivat soluția explicând că, în considerarea caracterului de excepție al art. 6 alin. (1) de
la efectul autorității de lucru judecat al hotărârilor de condamnare definitive, nu se va putea realiza o nouă
judecată sub toate aspectele pentru a se identifica legea penală mai favorabilă, deci raportarea se va putea face
doar la aceeași încadrare juridică care a fost dată faptei prin hotărârea de condamnare definitivă. Curtea a
continuat, apreciind că stabilirea legii mai blânde nu se va putea face prin compararea tuturor instituțiilor de
drept penal incidente, ci doar a două criterii – limitele de pedeapsă și cauzele legale de modificare a acestora, iar
o interpretare contrară ar reprezenta încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive, „în condițiile
în care instituția schimbării încadrării juridice operează doar în cursul judecății”88, conform art. 386 C. proc.
pen.. Prin urmare, ar fi inadmisibil ca mecanismul aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă
a cauzei să opereze cu limite de pedeapsă corespunzătoare unor încadrări juridice diferite – forma calificată
a infracțiunii potrivit art. 146 din vechea reglementare și forma-tip a delapidării în reglementarea actuală, pe
criteriul pragului valoric diferit în privința consecințelor deosebit de grave; Curtea a atras atenția că interdicția
va fi valabilă, ca regulă generală, doar atunci când legea în vigoare va incrimina în continuare varianta agravată
a infracțiunii.
III.9.3. Sancțiuni
III.9.3.1. Varianta-tip
În ceea ce privește varianta-tip a delapidării, art. 295 prevede ca sancțiuni închisoarea de la 2 la 7 ani
și, ca pedeapsă complementară specială, interzicerea exercitării dreptului de a mai ocupa o funcție publică
în viitor. Referitor la pedeapsa închisorii, considerăm mai potrivite limitele stabilite de autorii Codului pen.
Vechea reglementare nu doar că prevedea ca limită maximă 15 ani pentru pedeapsa, pe care o considerăm
absurdă în raport de valoarea socială protejată, dacă e să privim prin comparație cu alte infracțiuni (precum
cele referitoare la sănătatea persoanei ori la libertatea sexuală a acesteia), dar și cu alte sisteme de drept – aspect
ce îl vom discuta în capitolul dedicat comparației dintre delapidarea din sistemul românesc și cea din alte
câteva sisteme de drept de referință; în plus, dată fiind limita minimă de pedeapsă, care era de 1 an, s-a ajuns
de multe ori la o practică neunitară și la condamnări la pedeapsa cu închisoarea care, prin comparație, erau
injuste. Pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a mai ocupa o funcție publică este o noutate pe
care o aduce legiuitorul în materia delapidării și ea este obligatorie, în conformitate cu prevederile art. 67 alin.
(2) Cod pen.; aceasta este necesară pentru a conferi un anumit grad de siguranță funcționării administrației
publice, dar și pentru a asigura încrederea pe care o acordă societatea sistemului public.
III.9.3.2. Varianta atenuată
Reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă în cazul delapidării atenuate, prevăzută de art. 308, este
justificată în considerarea pericolului social redus în comparație cu forma-tip a delapidării, în cazul căreia se
aduce atingere relațiilor de serviciu din cadrul administrației publice. Bineînțeles că nu se poate impune o
pedeapsă complementară și în acest caz – a interzicerii exercitării dreptului a mai ocupa o funcție publică, din
87 Dec. nr. 12/2015 a ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. din 10 iunie 2015.
88 Ibidem.

57
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTmoment ce subiectul activ nu e un funcționar public. De asemenea, nu se poate interzice funcționarului privat
să exercite orice fel de însărcinare, dacă ar fi să urmăm același raționament ca la art. 295, pe textul art. 308,
întrucât aceasta ar însemna ca autorului delapidării să îi fie interzis să lucreze, remunerat ori nu. Aceasta nu
împiedică totuși soluții ale instanței prin care să îi fie interzis autorului faptei să mai ocupe funcția, să exercite
profesia ori meseria sau să desfășoare activitatea de care s-a folosit pentru a săvârși delapidarea ca pedeapsă
complementară prevăzută de partea generală a codului, însă aplicarea unei astfel de pedepse complementare se
lasă la aprecierea instanței, în funcție de toate circumstanțele de comitere ale faptei și de urmarea acesteia, iar
ea va avea caracter general, nu caracter special – precum în cazul celei de la art. 295.
III.9.3.3. Varianta agravată
În ceea ce privește varianta agravată a infracțiunii, comiterea delapidării care a produs consecințe
deosebit de grave va fi sancționată cu o pedeapsă ale cărei limite speciale se vor majora cu jumătate, fiind astfel
între 3 ani și 10 ani și 6 luni de închisoare. Nu vedem de ce consecințele deosebit de grave nu vor determina
majorarea limitelor de pedeapsă și în cazul delapidării comise potrivit art. 308, astfel: reducerea cu o treime
a limitelor de pedeapsă, iar apoi majorarea limitelor obținute cu încă jumătate; considerăm că aceasta e o
inconsecvență din partea legiuitorului, întrucât nu se justifică aplicarea unei pedepse mai aspre în cazul unui
funcționar public care a produs o pagubă de peste 2.000.000 lei și păstrarea unor limite reduse de pedeapsă
în cazul unui funcționar privat care a creat o pagubă deosebit de gravă din punct de vedere financiar. Acestea
ar putea funcționa la fel cum funcționează și circumstanțele atenuante și cele agravante generale în concurs,
potrivit art. 79 alin. (3), după cum am arătat mai sus.
III.10. Aspecte procesuale
În cazul delapidării, funcționează principiul oficialității procesului penal, organele de urmărire penală
având obligația de a se sesiza din oficiu. Aceasta se datorează, probabil, gradului ridicat de periculozitate a
faptei, cu atât mai mult cu cât varianta-tip se comite de un funcționar public. Referitor la acest aspect, s-a
invocat în repetate rânduri excepția de neconstituționalitate, în perioada în care delapidarea încă se afla printre
infracțiunile contra patrimoniului, susținându-se în acest sens că, prin faptul că sesizarea organelor de urmărire
penală nu e la îndemâna părților, s-ar crea o inegalitate de tratament în fața legii și dreptul la un proces
echitabil, din moment ce, pentru alte infracțiuni contra patrimoniului în ceea ce privește proprietatea privată, se
instituise regula plângerii prealabile. Curtea a respins de fiecare dată aceste excepții, menținându-și motivarea
ca fiind corectă, în considerarea faptului că este dreptul constituțional al legiuitorului de a stabili anumite
excepții de la regula oficialității privind urmărirea, judecarea și sancționarea faptelor care reprezintă infracțiuni
și că, în anumite cazuri, legiuitorul, potrivit dreptului său constituțional, a prevăzut ca, în considerarea statutului
autorului faptei și a conținutului concret al faptelor, punerea în mișcare a acțiunii penale să fie condiționată
de existența plângerii prealabile; însă generalizarea unei astfel de condiționări ar împiedica protecția eficientă
a valorilor protejate de legea penală. În cazul infracțiunii de delapidare, Curtea a considerat că legiuitorul
are temeiuri serioase pentru a păstra principiul oficialității, în considerarea relațiilor de serviciu ce trebuiau
protejate și a calității de funcționar public ori privat a autorului faptei.89
IV. DELAPIDAREA ȘI AL TE INFRACȚIUNI
IV.1. Delimitarea delapidării de alte infracțiuni
Ne propunem să discutăm distincția dintre infracțiunea de delapidare și alte infracțiuni prin al căror
conținut constitutiv aceasta le e similară.
IV.1.1. Delapidarea și gestiunea frauduloasă
În condițiile în care deja am analizat tipicitatea delapidării în capitolul dedicat acesteia, în acest capitol
al lucrării vom relua doar acele elemente prin care delapidarea se deosebește de infracțiunile prin comparație
cu care o tratez – în acest caz, gestiunea frauduloasă, analizând succint și anumite asemănări, pentru a putea
identifica modalitatea de diferențiere între cele delapidare și celelalte infracțiuni în discuție. Uneori există
pericolul de confuzie între aplicarea unuia sau a celuilalt text de lege, dată fiind calitatea de gestionar a
subiectului activ din ambele norme de incriminare. În ceea ce privește valoarea socială protejată, gestiunea
89 Decizia nr. 451/2003, Decizia nr. 672/2007 și Decizia nr. 907/2009 ale Curții Constituționale a României, referitoare la
respingerea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 ind. 1 din Codul penal de la 1969.

58
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTfrauduloasă protejează patrimoniul, fiind așezată în cadrul infracțiunilor contra patrimoniului prin nesocotirea
încrederii, în timp ce delapidarea, în urma răsturnării importanței valorilor sociale din perspectiva textului său
de lege, incriminează în primul rând relațiile de serviciu și, abia în subsidiar patrimoniul.
Prima este o infracțiune de rezultat, în timp ce a doua este o infracțiune de pericol, după cum am
arătat anterior. Apoi, cu privire la obiectul material al celor două infracțiuni, este vorba despre bunuri pe care
subiecții activi le au în administrare ori gestiune; se atrage atenția în lucrările de specialitate că, din moment
ce legiuitorul nu distinge, și gestiunea frauduloasă va ocroti relații patrimoniale privind atât bunuri proprietate
privată, cât și bunuri proprietate publică, asemenea delapidării90.
În al doilea rând, referitor la latura obiectivă, după cum putem observa din formularea textului de lege
al gestiunii frauduloase, aceasta nu e o infracțiune de tip închis, precum delapidarea, în cazul căreia legiuitorul
prevede expres cele trei modalități de comitere – însușirea, folosirea, traficarea. Așadar, dacă delapidarea
poate aduce atingere relațiilor de serviciu, producând și pagube în patrimoniul subiectului pasiv strict prin
modalitatea acțiunii, gestiunea frauduloasă va putea fi comisă atât prin acțiune, cât și prin omisiune91, singura
cerință a legiuitorului fiind ca acțiunea/omisiunea subiectului activ să pricinuiască o pagubă în patrimoniul
persoanei juridice; prin urmare, actele de executare specifice delapidării pot fi comise prin depășirea limitelor
în care a fost însărcinat autorul, cât și în cadrul acestor limite, doctrina exemplificând în acest sens efectuarea
unor reparații ale bunurilor, la costuri mult mai mari, păgubitoare pentru proprietarul lor92.
În privința subiectului activ, ambele infracțiuni prevăd comiterea de către un subiect activ special, astfel:
dacă în cazul delapidării acesta era dublu-calificat, fiind și gestionar al patrimoniului, dar și funcționar – public
sau privat, în cazul gestiunii frauduloase subiectul activ special trebuie să aibă doar calitatea de gestionar.
Amintim aici discuția cu privire la posibilitățile de interpretare ale art. 308 – extinsă ori restrânsă, întrucât
aducem un argument în plus pentru care este preferabilă o interpretare restrânsă a acestuia; astfel, apreciem
că, în cazul în care funcționarul privat de la art. 308 ar putea fi absolut orice persoană care exercită orice
fel de însărcinare, fără a exista un raport de minimă subordonare, specific relațiilor din dreptul muncii, ar fi
aproape imposibil să se realizeze o distincție între cele două texte de lege, iar incriminarea separata a gestiunii
frauduloase ar deveni mai mult sau mai puțin inutilă, dată fiind aria largă de acoperire a textului art. 308.
În plus, tot ca urmare a unei astfel de interpretări, nu ar mai exista nici distincția potrivit căreia gestiunea
frauduloasă poate fi comisă și de către o persoană juridică, în timp ce, în mod tradițional, delapidarea poate fi
comisă doar de către o persoană fizică, acel funcționar public sau cel privat care se află în relații tipice dreptului
muncii.
Sensurile de „administrator” și „gestionar” de la gestiunea frauduloasă sunt aceleași ca la delapidare. În
ceea ce privește subiectul activ al gestiunii frauduloase, acesta nu se va afla pe o poziție subordonată subiectului
pasiv, titlul din care decurge însărcinarea sau de gestiune sau administrare putând fi legea sau contractul. Prin
urmare, după cum s-a atras atenția în doctrină, el va putea fi inclusiv coproprietar al bunurilor gestionate sau
administrate93, care a primit însărcinarea de la ceilalți coproprietari să execute acte de administrare cu privire
la bunuri, ceea ce, după cum putem observa, nu îi creează o poziție de subordonat față de aceștia, deși e lesne
de înțeles ca trebuie să le ofere explicații cu privire la modul de gestiune ori administrare. Subiectul pasiv al
celor două infracțiuni generează din nou diferențe, întrucât delapidarea poate fi comisă unei persoane juridice
sau împotriva unei persoane fizice doar dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) (cu toate că am arătat de ce
considerăm că e nejustificat golul de incriminare în ceea ce privește comiterea acelorași activități față de PFA),
în timp ce gestiunea frauduloasă poate fi comisă față de orice persoană fizică sau juridică.
Importantă este analizarea diferențelor în ceea ce privește urmarea imediată. Astfel, dacă gestiunea
frauduloasă este o infracțiune de rezultat, contra patrimoniului, pentru întrunirea cărei tipicități va fi necesară
întotdeauna prejudicierea patrimonială a subiectului pasiv al infracțiunii, delapidarea, după cum am arătat în
capitolul anterior, nu va avea întotdeauna ca rezultat producerea unei pagube (spre exemplu, în cazul folosirii
sau al traficării), deși aceasta poate fi de multe ori una dintre urmări. Distincția e cu atât mai bine pronunțată
90 A se vedea V . Nicolcescu, Delapidarea și gestiunea frauduloasă. Asemănări și deosebiri , în „Revista de Drept Penal” , nr.
4/2000, p. 98.
91 A se vedea S. Bogdan, D. A. Șerban, G. Zlati, op. cit ., p. 244.
92 Cu privire la acest exemplu, a se vedea V . Nicolescu, op. cit ., p. 101.
93 A se vedea V . Nicolescu, op. cit., p. 100.

59
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTcu cât este specificată expres în textul de lege, ca orice acțiune sau inacțiune care „pricinuiește o pagubă”. În
timp ce tentativa este incriminată în cazul delapidării, în cazul gestiunii frauduloase ea nu e incriminată, cu
toate că e posibilă. Unul dintre autorii citați mai sus apreciază că, în considerarea asemănărilor dintre textele
celor două infracțiuni, gestiunea frauduloasă păstrează caracterul subsidiar față de delapidare94, deși în actuala
reglementare nu mai există prevederea „dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă”.95
Explicația rezidă în faptul că, în considerarea limitelor sale deosebit de largi, gestiunea frauduloasă va fi
în continuare tipică și se va putea reține atunci când o acțiune/inacțiune contra patrimoniului unei persoane nu
va fi tipică unui alt text de lege. Atragem atenția asupra faptului că autorul citat afirmă că gestiunea frauduloasă
are caracter de subsidiaritate față de infracțiunile contra patrimoniului, însă nu credem că dânsul dorește să
excludă din această sfera infracțiunea de delapidare din următoarele motive: în primul rând, caracterul subsidiar
ar gestiunii frauduloase față de delapidare este tradițional, încă dinaintea Codului pen., iar textele de incriminare
actuale nu sunt cu mult diferite față de corespondentele lor din Codul pen. anterior; în al doilea rând, deși
valoarea socială protejată de către delapidare este cu prioritate sfera relațiilor sociale, comiterea acesteia este de
natură să aducă în continuare atingere și patrimoniului subiectului pasiv, deci, într-o interpretare mai largă, ea
continuă să fie și o infracțiune contra patrimoniului, însă cu titlu secundar.
Pentru a exemplifica posibilitatea de a se crea confuzii privind delimitarea incidenței celor două
infracțiuni, amintim aici o sentință pronunțată sub imperiul vechii reglementări96, însă care are relevanță în
contextul discutat, cu privire la care s-au făcut deja observații în lucrările de specialitate97. Astfel, în speță s-a
reținut de către instanță că inculpatul având calitatea de administrator al asociației de proprietari, și-a însușit
din gestiune suma de 7 159 lei. După cum bine a apreciat autorul în articolul său, încadrarea făcută de instanță
e greșită, iar soluția – nelegală întrucât, în considerarea calității de administrator as asociației de proprietare,
pe care o deținea autorul, fiind salariat în considerarea însărcinărilor sale, fapta sa de a sustrage bani din
gestiune, deși putea fi încadrată în textul de la gestiunea frauduloasă, era tipică delapidării, deoarece autorul
avea calitatea de subiect privat98. Probabil că în prezent, în ciuda definiției vagi a funcționarului privat, având
în vedere faptul că delapidarea protejează relațiile de serviciu, s-ar putea argumenta împotriva unei astfel de
încadrări și faptul că administratorul lezase aceste raporturi și că deci, nu doar calitatea lui de salariat, ci și
valoarea socială protejată sunt specifice delapidării.
IV.1.2. Delapidarea și abuzul de încredere
Problema distincției între delapidare și abuzul de încredere se pune de obicei în situațiile în care,
în cadrul raporturilor de muncă (sau a unora similare) agentului îi sunt încredințate anumite bunuri, iar
dificultatea constă în a se aprecia dacă le-a primit cu titlu de gestionar ori administrator sau cu titlu de simplu
transportator ori păzitor; o altă situație întâlnită este aceea în care se cere să se stabilească dacă agentul era sau
nu funcționar public ori privat în cadrul persoanei juridice, adică dacă se afla într-un raport de subordonare
specific delapidării. Toate aceste situații au creat dispute în practică, iar mai apoi s-a încercat soluționarea lor
de către literatura de specialitate.
Într-o primă speță99, s-a reținut că inculpatul, conducător auto, fiind însărcinat să transporte anumite
materiale de construcție și luând în primire, în acest scop, respectivele materiale, le-a vândut, după care a
procedat la fel cu 100 de bucăți de dale, vânzându-le și pe acestea. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs
ministrul justiției, pe motiv de nelegalitate, susținând că prima instanță făcuse greșit încadrarea faptei, întrucât
aceasta întrunea condițiile de tipicitate ale abuzului de încredere, și nu ale delapidării. Acesta și-a motivat
poziția opinând că șoferul auto nu avea calitatea de gestionar cu privire la bunurile ce îi fuseseră încredințate, ci
a unui simplu transportator al acestora și că, deci, în speță ar fi fost incident textul privind abuzul de încredere
prin însușirea bunului mobil, modalitate de comitere specifică ambelor infracțiuni. Tribunalul suprem a respins
94 Idem , p. 243.
95 Art. 214 alin. 2 Codul penal de la 1969.
96 Sent. pen. nr. 1738/2002 a Jud. Ploiești, nepublicată, în S. C. Grosu, Delapidare. Gestiune frauduloasă , în „Revista de Drept
penal” , nr. 4/2002, p. 106.
97 Pentru un comentariu pe larg al sentinței amintite, a se vedea S. C. Grosu, Delapidare. Gestiune frauduloasă , în „Revista de
Drept Penal” , nr. 4/2002, p. 106-107.
98 Ibidem.
99 Sent. pen. nr. 573/1970 a Jud. Călărași, în „Revista Română de Drept” , nr. 5/1972, p. 154.

60
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTrecursul extraordinar, motivând că agentul, în considerarea însărcinării de a preda bunurile și de a semna de
primire bonurile de însoțire de transport, exercita de fapt acte de gestiune privind bunurile sustrase și deci, că
soluția primei instanțe fusese legală.
În primul rând, dacă sub imperiul reglementării comuniste, era justificată extinderea delapidării inclusiv
cu privire la persoane care nu avea calitatea gestionar, dar aveau contact material cu bunul, acum nu se mai
pun astfel de probleme, protecția legii în acest sens fiind una echilibrată. Apoi, s-a concluzionat în doctrină că
sunt excluse atribuțiile de gestiune are șoferului auto care este însoțit de o persoană care va descărca și înmâna
bunurile, odată ajunse la destinație100.
Totuși, aceiași autori au opinii diferite privind situația în care șoferul nu este însoțit de gestionarul
bunurilor, unul dintre ei opinând că, în această situație, vom fi mereu în prezența delapidării101, în timp ce
celălalt autor e de părere că, atâta timp cât nu a avut loc o primire și o putere scriptică a acesteia, ci doar un
simplu contact material cu bunurile, fapta nu poate constitui delapidare102. În speța prezentată mai sus, autorul
a fost însă însărcinat și în calitate de gestionar, nu doar de transportator al bunurilor, nu prin faptul ca trebuia
să le coboare din mașină și să le predea, ci prin faptul că a trebuit sa semneze de primire pentru acestea; așadar,
soluția dată de prima instanță fusese corectă.
În ceea ce privește cea de-a doua situație ce ar putea crea confuzii, la care am făcut referire, amintim aici
o speță103 în care s-a reținut că inculpatul, angajat al unei societăți comerciale, și-a însușit banii provenind din
vânzarea unor mărfuri pe care le avea în gestiune, fiind ca urmare condamnat pentru infracțiunea de delapidare.
Inculpatul a făcut apel și recurs pe motiv de nelegalitate a sentinței, afirmând că el se aflase inițial în perioada
de probă în cadrul respectivei societăți și că, prin urmare, în acea perioadă nu avea calitatea de funcționar. În
considerarea faptului că nu în speță nu s-a reținut că actele de sustragere au fost comise în perioada de probă,
ci în perioada în care acesta era angajat cu contract individual de muncă, atât apelul, cât și recursul au fost
respinse, soluția primei instanțe fiind cea corectă. Într-o notă a redacției se atrage totuși atenția asupra faptului
că, în cazul în care agentul s-ar fi aflat în perioada de probă, încadrarea corectă era aceea de abuz de încredere,
el neavând încă statutul de salariat – funcționar privat, așa cum era acesta definit în vechea reglementare104.
Facem aici o observație cu privire la noul subiect activ privat al delapidării și observăm faptul că, prin
interpretarea art. 308 Cod pen., inclusiv o persoană care se află în perioada de probă prealabilă angajării poate
fi subiect activ al formei atenuate a delapidării, ea fiind „o persoană care exercită permanent sau temporar, cu
orice titlu, o însărcinare”. Așadar, cu privire la subiectul activ al celor două infracțiuni, delapidarea va putea fi
comisă doar de către agentul care îndeplinește atât funcția de gestionar, cât și pe aceea de funcționar public ori
privat. În cazul abuzului în serviciu, niciuna dintre aceste două calități nu este solicitată, ba chiar dimpotrivă,
în cazul gestionarului, după cum s-a arătat în speța de mai sus. Totuși, dacă agentul ar exercita o însărcinare de
serviciu, fapta ar putea fi încadrată și ca abuz în serviciu, valoarea socială fiind mai sever ocrotită, în considerarea
limitelor de pedeapsă ale abuzului de încrede și cele ale abuzului în serviciu. Desigur, aceasta e o discuție care
va depinde întotdeauna de circumstanțele speței, prin urmare, nu se poate generaliza în niciunul dintre sensuri.
Apoi, abuzul de încredere este o infracțiune contra patrimoniului, în timp ce delapidarea protejează
cu întâietate relațiile de serviciu.; cu toate acestea, și abuzul de încredere protejează, dar numai în subsidiar,
relațiile de încredere care ar trebui să existe între proprietarul unui bun și persoana căreia i-l încredințează;
acestea nu se vor circumscrie relațiilor de serviciu, întrucât această sferă e acoperită de delapidare. În ceea ce
privește obiectul material, ambele infracțiuni vor putea fi săvârșite doar asupra unor bunuri mobile. Cu privire
la latura obiectivă, delapidarea poate fi comisă doar prin acțiune; în ceea ce privește abuzul de încredere, s-a
afirmat că acesta poate fi comis doar prin acțiune105; totuși, apreciem că acesta se poate comite și prin inacțiune,
în modalitatea refuzului neexprimat verbal, dar din care se deduce reaua-credință a agentului. Textul ambelor
infracțiuni prevede, însă, modalități specifice de comitere, fiind vorba despre două infracțiuni de tip închis care
100 A se vedea M. Basarab, V . Pașca, Gh. Mateuț ș.a., op. cit ., p. 483; C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, op. cit. , p. 401.
101 A se vedea C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, op. cit ., p. 401.
102 Pentru opinia contrară, a se vedea M. Basarab, V . Pașca, Gh. Mateuț ș.a., op. cit ., p. 483.
103 Sent. pen. nr. 892/1998 pronunțată de Jud. Sibiu, în E. Catană-Găitan, Delapidare sau abuz de încredere , în „Revista de
Drept Penal ”, nr. 4/2000, p. 133.
104 A se vedea Emilian Catană-Găitan, op. cit. , p. 134.
105 A se vedea S. Bogdan, D.A. Șerban, George Zlati, op. cit. , p. 227.

61
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTprezintă acte de executare asemănătoare, similitudine care, de asemenea poate crea confuzii, în special în cazul
variantelor comise prin însușire106.
IV.1.3. Delapidarea și infracțiunea de abuz prevăzută de art. 272 din Legea societăților107
Dacă anterior intrării în vigoare a Codului pen. deja existau dezbateri în doctrină cu privire la cazurile
în care ar trebui să se aplice unul sau altul dintre textele de incriminare sus-menționate, discuțiile vor fi cu atât
mai justificate și bine-venite în contextul în care noul conținut al delapidării, prin art. 308, va apropia foarte
mult conținutul constitutiv al celor două infracțiuni, în special în ceea ce privește componentele de folosire și
împrumutare, după cum s-a subliniat în literatura de specialitate108.
În primul rând, se poate observa încă din titlul normei, iar apoi din conținutul acesteia că infracțiunea
prevăzută de art. 272 alin. (1), este un „hibrid” între delapidare și infracțiunea de abuz în serviciu, prezentându-
se ca o formă specială a celor două, specifică relațiilor din dreptul societar. Putând fi comis de o persoană care
are calitatea de manager al societății, abuzul din dreptul societar va putea fi comis prin folosirea cu rea-credință
a poziției și a influenței pe care subiectul activ le are în cadrul societății, deturnând interesul acesteia în favoarea
sau ori a unui terț.109 Același autor afirmă în lucrarea sa că infracțiunea prevăzută la art. 272 poate fi comisă atât
prin acțiune, cât și prin inacțiune110; apreciem că aceasta e o formulare generală, autorul referindu-se la alin. (2)
al art. 272 atunci când spune că fapta poate fi comisă inclusiv prin inacțiune, întrucât nu vedem cum ar putea
fi ea comisă prin omisiune, în considerarea modalităților laturii obiective prevăzute în cadrul alin. (1), pe care
l-am pus în discuție. Aceasta ar fi una dintre asemănările cu delapidarea.
După cum putem observa din textul art. 272 alin. (1), aceasta își va dovedi specificitatea nu doar prin
faptul că se comite în cadrul unei societăți comerciale și deci, asupra patrimoniului social și a relațiilor din
cadrul societății, ci și, după cum autorii din literatura de specialitate au semnalat111, asupra creditului de care
se bucură societatea, care va fi înțeles nu doar în sensul economic, ci și acela de renume și faimă a societății pe
piață;112 și de acesta se poate folosi cu rea-credință unul dintre subiecții activi enumerați în textul de lege, ori în
interes propriu, ori pentru a favoriza o altă societate.
Punctul în care se aseamănă și, în același timp, se deosebesc cele două infracțiuni este acela că ambele
oferă mai mult decât protecția patrimoniului. Dacă, în cazul delapidării, va fi vorba de protecția relațiilor de
serviciu în sens larg, în cazul art. 272 alin. (1), atunci când se trafichează autoritatea și încrederea de care se
bucură societatea și vom fi în prezența tipicității, nefiind nevoie să se producă în acest sens un prejudiciu
material în cazul nici uneia dintre cele două infracțiuni, deoarece ambele se prezintă ca infracțiuni de pericol.
Astfel, dacă sub imperiul Codului pen. anterior, în literatura de specialitate existau autori care apreciau că
delapidarea e o infracțiune de rezultat, opinie pe care o considerăm justificată, aceiași autori au opinat că, în
ceea ce privește infracțiunea de abuz din legea societăților nu e necesară producerea unui rezultat, ceea ce se
deducea din chiar textul legii care, la vremea aceea, avea o singură modalitate de comitere – folosirea cu rea-
106 A se vedea Emilian Catană-Găitan, op. cit ., p. 134.
107 Conținutul art. 272 din Legea societăților este:
Abuz: (1)Se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani ori cu amendă fondatorul, administratorul, director general,
directorul, membrul consiliului de supraveghere sau al directoratului ori reprezentantul legal al societății care:
a) Dobândește, în contul societății, acțiuni ale altor societăți, la un preț pe care îl știe vădit superior valorii lor efective sau
vinde, pe seama societății, acțiuni pe care aceasta la deține la prețuri despre care are cunoștință că sunt vădit inferioare valorii lor
efective, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății;
b) Folosește, cu rea-credință, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau
în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect;
c) Se împrumută, sub orice formă, direct sau printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care o administrează, de la o
societate controlată de aceasta, ori de la o societate care controlează societatea pe care el o administrează, suma împrumutată fiind
superioară limitei prevăzute la art. 144 ind. 4 alin. (3) lit. a), sau face ca una dintre aceste societăți să îi acorde vreo garanție pentru
datorii proprii.
d) Încalcă dispozițiile art. 183.
108 A se vedea S. Bogdan, D.A. Șerban, G. Zlati , op. cit ., p. 435.
109 S. D. Cărpenaru, Gh. Piperea, S. David, Legea societăților. Comentariu pe articole , ediția a V-a, Ed. C.H. Beck, București,
2014, p. 901.
110 Ibidem.
111 Pentru argumentarea acestei observații, a se vedea Gh. Mateuț, Delapidare. Delimitări , în „Revista de Drept Penal” , nr.
4/2001, p. 39.
112 A se vedea C. Balaban, Societăți comerciale. Infracțiuni , în „Revista de Drept Penal ”, nr. 2/2003, p. 120.

62
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTcredință, opinându-se, prin urmare, că indiferent de atingerea scopului urmărit sau de obținerea unui anumit
beneficiu prin actele de executare, infracțiunea se considera consumată113. Aceasta deoarece pericolul despre
care vorbim se concretizează ca un fel de prejudiciu moral adus relațiilor de serviciu specific societare, la fel ca
în cazul delapidării; cu toate acestea unii autori încă sunt de părere că art. 272 alin. (1) reprezintă o infracțiune
de rezultat114, opinie cu care nu putem fi de acord tocmai în considerarea explicației de mai sus, potrivit căreia
patrimoniul societății nu e singurul afectat, ci atât relațiile de interior, cât și cele de exterior ale societății –
aceasta, în ipoteza comiterii prin folosirea creditului societății.
S-a opinat că art. 272 alin. (1) din Legea societăților este o infracțiune cu o aplicabilitate din ce în
ce mai restrânsă, întrucât, de fiecare dată când vor fi tipice prevederilor art. 308 C. pen. faptele comise de
administratorul societății, se va reține delapidarea în forma sa atenuată115, părere cu care nu putem decât să
fim de acord , în considerarea terenului pe care îl câștigă art. 308 printr-o interpretare extensivă, după cum
am surprins în capitolul anterior, dar și pentru că art. 281 din Legea societăților prevede că, în situația în care
infracțiunile prevăzute de legea amintită sunt pedepsite mai aspru în alte legi, atunci se vor aplica acele texte de
lege, și nu cele din legea societăților. În acest sens, instanța de fond a hotărât într-o speță că are aplicabilitate
fostul. art. 215 ind. 1 și nu art. 272 alin. (1) din Legea Societăților, în considerarea calității speciale de funcționar
privat a administratorului unei societăți, potrivit fostului art. 147 Cod pen. anterior, care și-a însușit o sumă
de bani din contul acesteia, comițând acte specifice ambelor infracțiuni, dar pedepsite mai asupra de fostul art.
215 ind. 1116.
Totuși, credem că în acest sens se impune o modificare a art. 281 din Legea societăților, în considerarea
faptului că delapidarea are un caracter general printre infracțiunile de serviciu, în timp ce textul art. 272 alin.
(1) este conceput strict pentru a proteja patrimoniul societăților – care, conceptual, sunt comerciale117 – și deci,
nu a oricăror persoane juridice, fiind de asemenea un text specific îndeosebi pentru administratorii societăților,
nu pentru orice categorie de administratori; așadar, în opinia noastră, ar trebui să prevaleze art. 272 alin. (1)
înaintea textului de la art. 308 Cod pen.
În plus, din moment ce nu toți subiecții pasivi din cadrul textului art. 272 alin. (1) ar putea răspunde
potrivit art. 308 Cod pen., deoarece unii dintre ei nici măcar nu au o însărcinare în cadrul societății și,
în interpretarea restrânsă și recomandată a art. 308, nici nu se află într-un raport de subordonare față de
aceasta – fondatorii, ar reprezenta o lipsă de coerență ca pentru aceștia să se aplice textul art. 272 alin.(1), iar
pentru ceilalți subiecți activi, care exercită diverse însărcinări în sarcina persoanei juridice, să fie abandonată
incriminarea consacrată pentru raporturile din cadrul societăților și să se meargă pe incriminarea generală,
prevăzută de Codul pen. În această situație caracterul subsidiar ar trebui să fie dobândit, din punctul nostru
de vedere, de infracțiunea de delapidare, care are un caracter de mai mare generalitate, potrivit principiului
specialia generalibus derogant .
IV.2. Delapidarea în concurs cu alte infracțiuni. Delapidarea și infracțiunile de fals
S-a demonstrat în practică faptul că de multe ori, anterior comiterii delapidării, autorul acesteia va
încerca de cele mai multe ori să-și „acopere urmele” în avans, acțiuni care, în mod normal, reprezintă acte de
pregătire ale infracțiunii. De cele mai multe ori, însă, acestea vor fi acte de executare specifice infracțiunilor de
fals, care se vor prezenta ca infracțiuni-mijloc. Prin urmare, acestea vor fi reținute în concurs cu infracțiunea-
scop, delapidarea.118
Sub imperiul reglementărilor mai vechi privind delapidarea, în literatura de specialitate se punea
113 A se vedea Gh. Mateuț, Delapidare. Delimitări , în „Revista de Drept Penal” , nr. 4/2001, p. 42.
114 Pentru o argumentare detaliată a acestei opinii, a se vedea S. D. Cărpenaru, Gh. Piperea, S. David, op. cit ., p. 900.
115 A se vedea S. Bogdan, D.A. Șerban, G. Zlati, op. cit ., p. 435.
116 Jud. Adjud, sent. pen. nr. 134/20.03.2007.
117 Potrivit prevederilor art. 6 și art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare C. civ., noțiunea de „comerciant”
va fi înlocuită cu aceea de „persoană fizică sau juridică supusă înregistrării în registrul comerțului” sau cu aceea de „profesionist” ,
în legislația privind drepturile consumatorilor; noțiunile de „acte de comerț” și de „fapte de comerț” se înlocuiesc cu noțiunea de
„activități de producție, comerț sau prestări servicii” , încercându-se astfel prin noua filosofie a dreptului civil absorbirea prevederilor
tradiționale de drept comercial în „marea familie a dreptului civil” . Cu toate acestea, majoritatea lucrărilor de specialitate de drept
comercial folosesc în continuare noțiunile amintite, pentru a putea explica instituțiile de drept comercial care se mențin, mutilat fiind
doar limbajul acestei ramuri a dreptului, a cărui folosire ar putea-o face mai greu de înțeles.
118 Jud. Galați, sent. pen. nr. 65/23.01.2015; Jud. Onești, sent. pen. nr. 292/15.05.2012.

63
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTproblema dacă acest concurs era unul ideal sau formal. O parte a doctrinei aprecia că în discuție este un concurs
ideal, în considerarea faptului că scopul era unul singur – aceea de a comite actul de delapidare, în timp ce
opinia opusă susținea că este vorba despre un concurs formal, rezolvând această dilemă119. Argumentul acestui
autor era că, în cazul concursului ideal, ne întâlnim cu un singur act material care va leza două sau mai multe
valori sociale, iar în acest caz actele materiale sunt multiple, cel puțin în număr de două, deoarece însușirea
va presupune un contact material cu bunul, neputându-se confunda cu însușirea potrivit scriptelor persoanei
juridice. Î
n prezent, nu mai există astfel de dezbateri în literatura de specialitate, unanimitatea fiind exprimată în
sensul celei de-a doua opinii. Astfel, în situația în care autorul va fi comis un fals cu scopul de a acoperi urmele
ce aveau să survină delapidării, însă nu a mai reușit să deposedeze persoana juridică de bunul său, vom reține un
concurs între infracțiunea de fals și tentativa la delapidare; fac o observație, totuși, în acest sens. Deși rezoluția
infracțională pentru comiterea delapidării există încă din momentul comiterii falsului, nu vom putea reține și
tentativa la delapidare dacă autorul nu a început acțiunea de sustragere, adică atunci când în concret acesta
pune în executare hotărârea de a comite delapidarea120; actele de executare specifice infracțiunii de fals săvârșite
vor fi totuși sancționate, dată fiind incriminarea lor de către legea penală și înscriindu-se în perioada externă a
activității penale privind delapidarea. Motivul pentru care nu se pedepsește și delapidarea, cu toate că intenția
agentului vădita, e acela că, după cum a apreciat instanța într-o speță în care a delimitat actele de pregătire de
tentativă121, în faza de pregătire nu se execută acțiuni specifice laturii obiective, ci simple activități (chiar și
infracționale, dar specifice altei fapte incriminate de lege), menite să pregătească executarea. În aceste cazuri,
infracțiunile de fals vor funcționa ca o infracțiune-mijloc, pentru punerea în executare a infracțiunii-scop, care
e delapidarea.
V. DELAPIDAREA ÎN AL TE SISTEME DE DREPT
V.1. Delapidarea în Franța
În Codul pen. francez, delapidarea, denumită „Sustragerea și deturnarea de fonduri”, e reglementată în
cadrul Cărții a IV-a, denumită „Infracțiuni și delicte contra națiunii, a Statului și a păcii publice”, Titlul III –
Infracțiuni împotriva autorității statale, Capitolul II – Infracțiuni împotriva administrației publice comise de
persoane care exercită o funcție publică, Secțiunea a 3-a – Încălcări ale obligației de loialitate, Paragraful 5, art.
432122. Obiectul juridic e complex, fiind reprezentat, în primul rând, după cum reiese și din titlul secțiunii, de
prestigiul de care se bucură statutul funcționarului public și de relațiile acestuia cu administrația publică și, în
subsidiar, de patrimoniul statului.
V.1.1. Varianta-tip
Obiectul material e reprezentat, după cum specifică textul de lege, de acte sau titluri, valori publice sau
private, documente sau titluri, sau bunuri ori titluri ce țin locul acestora, care i-au fost în prealabil încredințate
funcționarului public, în considerarea atribuțiilor pe care le exercită din funcția în care a fost numit. După
cum putem observa, și legiuitorul francez face referire doar la bunurile mobile, așadar, bunurile imobile și
cele incorporale sunt excluse din câmpul protecției oferite de acest text de incriminare123. Mai mult, bunurile
mobile în discuție nu pot face obiectul infracțiunii până în momentul în care nu sunt luate în primire de către
funcționarul public, în considerarea atribuțiilor sale de serviciu. De asemenea, trebuie să existe o legătură de
cauzalitate directă și între remiterea bunurilor către agent și însărcinările sale.124 Subiectul activ al infracțiunii
119 A se vedea S. Aug. Oliviu, op. cit ., p. 380.
120 A se vedea V . Cioclei, op. cit ., p. 147.
121 C. Ap. Oradea, dec. pen. nr.1388/19.07.2002.
122 Art. 432-15 Cod pen. francez. Fapta prin care o persoană depozitară a autorității publice sau însărcinată cu îndatoriri
pentru serviciul public, un contabil public, un depozitar public sau un subordonat al acestuia, distruge, deturnează sau sustrage
un act sau un titlu, sau fonduri publice ori private, sau valori, piese sau titluri ce țin locul acestora, sau orice alt obiect ce i-a fost
încredințat în considerarea funcției sale sa a atribuțiilor sale, se pedepsește cu pedeapsa închisorii de 10 ani și cu o amendă.
Art. 432 – 16. Dacă distrugerea, deturnarea sau sustragerea de către un terț a bunurilor prevăzute la art. anterior se datorează
neglijenței unui depozitar al autorității publice sau unei persoane însărcinate cu atribuții din serviciul public, a unui contabil sau a
unui depozitar public, aceasta se pedepsește cu un an de închisoare și cu amendă de 15 000 euro.
123 Pentru detalierea observației în acest sens, a se vedea E. Dreyer, Droit penal special , Ed. Ellipses, Paris, 2008, p. 578.
124 Ibidem.

64
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTe o persoană care îndeplinește anumite atribuții în serviciul public – aceea de depozitar al autorității publice
(ex. un notar125), de contabil public sau de depozitar public (ex. perceptor de taxe126, un inspector al Trezoreriei,
economistul unui liceu, un ofițer, un militar însărcinat cu manipularea bunurilor, a fondurilor ce constituie
obiect material al infracțiunii127) ori de subordonat al acestuia – e interesant că aici va avea importanță din
punct de vedere al dreptului penal și acest raport de prepușenie. Subiectul pasiv al infracțiunii e, în sens larg,
Statul și, în sens restrâns, administrația publică, al cărei prestigiu, dar și patrimoniu, sunt lezate. În ceea ce
privește latura obiectivă a infracțiunii, aceasta se realizează doar prin modalități comisive, fiind o infracțiune
de tip închis, întrucât legiuitorul francez a prevăzut cele trei modalități de comitere – distrugere, deturnare ori
sustragere. Modalitatea distrugerii se va realiza prin actele de distrugere, degradare și deteriorare prevăzute la
articolele 322 – 1 și următoarele128, infracțiuni pentru care nu a fost prevăzută varianta agravată a comiterii
de către o persoană ce exercită un funcție publică; tocmai calitatea specială a subiectului activ justifică această
incriminare separată129 în locul unei forme agravate, întrucât valoarea socială care primează în acest caz nu e
patrimoniul.
Comiterea prin deturnare se referă la o utilizare a bunurilor contrară prevederilor legale sau a
instrucțiunilor primite de către agent, practic, ceea ce ar însemna delapidarea în modalitatea folosirii sau a
traficării, din dreptul nostru intern; conflictul de calificări dintre această infracțiune și abuzul de încredere apare
și în dreptul francez, fiind rezolvat asemănător cu soluția din dreptul român – prin analizarea condițiilor pe care
le întrunește (sau nu) subiectul activ; dacă aria de cuprindere a abuzului de încredere va fi mai largă în cadrul
ambelor sisteme de drept, aceea a delapidării va interesa în mod expres conduita defectuoasă a persoanelor ce
exercită funcții publice, după cum o spune și titlul secțiunii. Referitor la comiterea prin sustragere, actele de
sustragere vor fi specifice actelor de furt, motiv pentru care vom fi din nou în prezența unui concurs de calificări
dintre furt – cu atât mai mult cu cât furtul prevede ca formă agravată comiterea de către o persoană depozitară a
autorității publice sau însărcinată cu o misiune din serviciul public, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu130.
Se atrage atenția în literatura de specialitate asupra faptului că, în primul rând, furtul agravat nu va putea fi
comis și de un subordonat al depozitarului public și, în plus, că cele două valori sociale protejate – prestigiul
administrației publice și patrimoniul statului, se vor afla pe poziții diferite în cadrul celor două infracțiuni, în
sensul în care, în cazul furtului agravat, primează totuși ocrotirea patrimoniului131.
Apreciem că distincția trebuie să meargă mai departe de acest criteriu pur teoretic, întrucât e dificil
de apreciat când a fost lezat mai mult patrimoniul decât prestigiul administrației publice. Prin urmare, în
considerarea formulării textului prevăzut la art. 432 – 15, apreciem că distinctivă e relația anterioară a agentului
cu bunurile, în sensul în care, dacă acestea îi fuseseră încredințate (așa cum în dreptul nostru intern bunurile sunt
gestionate sau administrate de către agent132) funcționarului, actul său ulterior de sustragere va fi incriminat ca
delapidare; dacă agentul nu a avut în grijă bunurile, ci pur și simplu accesul său a fost simplificat de calitatea
sa de funcționar, atunci vom fi în prezența furtului în formă agravată. Latura subiectivă se va prezenta sub
forma intenției, autorul trebuind să aibă cunoștință de proveniența bunurilor și trebuie să aibă intenția de a
distruge, deturna sau de a-și însuși bunurile respective. Considerăm că intenția se poate manifesta și sub forma
celei indirecte, mai ales în cazul distrugerii, celelalte două modalități nefiind susceptibile de comitere decât cu
intenție directă. Cu privire la pedeapsă, observăm cuantumul fix al acesteia – de 10 ani, ceea ce reprezintă o
deosebire față de reglementarea din dreptul român.
V.1.2. Varianta atenuată
În cazul variantei atenuate, prevăzute de art. 432 – 16 Cod pen. francez, vom prezenta doar aspectele
125 A se vedea J. Larguier, A. M. Larguier, Droit penal special , ed. a 9a, Ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 266.
126 Ibidem.
127 A se vedea P . Gattegno, Droit Penal Special , ed. a IV-a, Ed. Dalloz, Paris, 2001, p, 348.
128 Întreaga secțiune amintită poartă numele de „Infracțiuni de distrugere, degradare și deteriorare care nu prezintă un pericol
pentru persoane” .
129 A se vedea E. Dreyer, op. cit ., p. 578.
130 Art. 311-42°, Cod pen. francez.
131 În acest sens, E. Dreyer, op. cit ., p. 580.
132 Cu specificația că legiuitorul francez nu face această precizare potrivit căreia bunurile ar trebui gestionate ori administrate,
ceea ce înseamnă că ele pot fi și păzite pur și simplu sau transportate de către agent, care va fi subiect activ al infracțiunii prevăzute
de art. 432-15 Cod pen. francez.

65
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTcare diferă față de varianta-tip, pentru a nu relua inutil anumite elemente care au fost prezentate anterior. Vom
observa aici că, în acest caz, e pedepsită neglijența funcționarului public, nu intenția acestuia de a prejudicia
prestigiul și patrimoniul administrației publice133; în dreptul nostru penal intern, această infracțiune este
echivalentul neglijenței în serviciu, așadar, motivul pentru care o vom prezenta este pentru a clarifica distincția
dintre aceasta și 432 – 15, care este de fapt echivalentul delapidării din dreptul penal român. Subiecți activi ai
infracțiunii vor fi aceiași ca și în cazul art. 432 – 15, mai puțin subordonatul depozitarului public. În ceea ce
privește latura obiectivă, se impun câteva observații. În primul rând, aceasta este o infracțiune de tip deschis,
din moment ce nu îi e impusă o conduită exactă subiectului activ, la fel ca în textul articolului anterior; în
cazul acesta, agentul poate, prin orice modalitate, să fie neglijent și, prin aceasta, să se realizeze distrugerea,
deturnarea sau însușirea de către un terț a bunurilor încredințate lui, în considerarea atribuțiilor de serviciu.
O altă chestiune ar fi faptul că, deși sunt tratate ca infracțiune distinctă, conceptual, actele sunt de
complicitate, cu toate că nu e posibilă complicitatea din culpă; tocmai de aceea (dar și din cauză că valorile
sociale protejate sunt distincte), legiuitorul francez a ales să incrimineze expres în cadrul acestei secțiuni acest
gen de comportament. Este, totuși, necesar ca cealaltă persoană, terțul134 care va comite infracțiunea principală,
să acționeze cu intenție. Se subliniază în literatura de specialitate faptul că scopul incriminării acestei conduite
neglijente nu e neapărat legat de prestigiul administrației publice, ci mai degrabă de prestigiul de care ar trebui
să se bucure statutul funcționarului public135, încercându-se, prin intermediul funcției de prevenție a dreptului
penal, să se atragă atenția persoanelor care exercită o funcție publică asupra importanței acțiunilor lor și asupra
faptului că incompetența nu e scuzabilă atunci când în discuție sunt și alte valori decât simplul patrimoniu al
unei persoane.
V.2. Delapidarea în Spania
În Codul pen. spaniol, delapidarea se găsește în cadrul Titlului al XIX-lea – Infracțiuni împotriva
Administrației Publice, în cadrul art. 432, 433.136 În ceea ce privește obiectul juridic, după cum o spune și titlul
capitolului, se protejează relațiile de serviciu din domeniul public, în special autoritatea morală a administrației
publice și a persoanelor care lucrează în serviciul acesteia, încrederea în aparatul statal fiind slăbită prin comiterea
acestor fapte de către persoanele ce exercită o funcție sau o autoritate publică; în secundar, se protejează
patrimoniul administrației publice.137 Obiectul material al infracțiunii îl reprezintă bunurile și valorile publice.
Prin „bunuri” înțelegem obiecte de orice natură și bani. Prin valori, pe de altă parte, înțelegem orice alte bunuri
în afara de bani, a căror valoare e comparabilă cu aceea a banilor; titluri.138 În doctrină, este unanim acceptată
ideea conform căreia fapta nu se poate comite asupra bunurilor imobile. Subiectul activ al infracțiunii, atât în
prima, cât și în a doua variantă (cea de la pct. 3 reprezentând doar o variantă agravantă a primelor două), este
persoana care exercită o autoritate sau o funcție publică; pe lângă acest statut, subiectul activ al infracțiunii
133 A se vedea M. Veron, Droit penal special , ed. a 13-a, Ed. Sirey, Paris, 2010, p. 400.
134 E. Dreyer, op. cit ., p. 582.
135 Ibidem.
136 Art. 432:
1. Se pedepsește cu închisoare de la 2 la 6 ani și cu decăderea specială din dreptul de a ocupa o funcție publică și interzicerea
dreptului de vot pe o perioada de la 6 la 10 ani, persoana care exercită o autoritate sau o funcție publică și comite infracțiunea
prevăzută de art. 252 asupra proprietății publice.
2. Aceeași pedeapsă se aplică persoanei care exercită o autoritate sau o funcție publică și care comite infracțiunea prevăzută
la art. 253 asupra proprietății publice.
3. Se va pedepsi cu închisoare de la 4 la 8 ani și decăderea absolută de la 10 la 20 de ani dacă, prin săvârșirea faptelor
prevăzute la pct. 1 și 2, s-a produs una din următoarele consecințe:
a) a cauzat daune grave sau a îngreunat activitatea serviciilor publice; sau
b) valoarea prejudiciului cauzat sau a bunurilor ori a valorilor sustrase a depășit 50.000 euro;
Dacă valoarea prejudiciului cauzat sau a bunurilor ori a valorilor sustrase depășește 250.000 euro, se va aplica pedeapsa de la
jumătatea ei superioară, putându-se ajunge la aplicarea pedepsei superioare.
Art. 433. Faptele prevăzute la articolul anterior se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 2 ani și amendă de la 3 luni și o zi la 12
luni și decăderea specială din dreptul de a ocupa o funcție publică și dreptul de vot de la 1 la 5 ani, atunci când prejudiciul este de
sub 4.000 euro.
137 În același sens, A. M. Garrocho Salchedo, Lod delitos de malversacion , în „Eunomia. Revista en Cultura de la Legalidad” ,
nr. 6/2014, p. 270.
138 A se vedea M. Cobo del Rosal, C. Carmona Salgado, B. del Rosal Blasco, J. J. Gonzales Rus, L. Morillas Cueva, M. Quintar
Diez, Derecho Penal Espanol. Parte Especial , ediția a doua, Ed. Dykinson, Madrid, 2005, p. 917.

66
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTtrebuie să îndeplinească și o a două condiție, aceea a administrării bunurilor, potrivit pct. 1, sau aceea a i le
fost încredințate în alte scopuri – cum ar fi acela de transport sau al contractului de comision, de depozit etc.
Referitor la această a doua condiție, în cazul pct. 1 al articolului, va fi vorba despre o obligație generală de
administrare și de anumite prerogative mai largi, inclusiv de decizie, pe care le are agentul asupra bunurilor;
credem că administrarea cerută de textul de lege spaniol este echivalentul administrării, dar și al gestionării din
dreptul penal român, întrucât ea pare să ofere prerogative largi, nelimitate de anumite definiții legale, așa cum
e la noi în cazul gestiunii, spre exemplu.
Cât privește pct. 2, agentul va fi însărcinat cu anumite obiective specifice pe care trebuie să le respecte
mai mult sau mai puțin punctual, puterea sa de decizie cu privire la soarta bunurilor fiind pe cât posibil
restrânsă139. Subiectul pasiv va fi întotdeauna administrația publică, atât pe considerente de moralitate și onoare
ale acesteia, cât și pe considerente patrimoniale.
Referitor la latura obiectivă, pct. 1 are conținut deschis, fiind posibilă comiterea infracțiunii prin absolut
orice conduită a subiectului activ, prin care se depășesc limitele însărcinării și se creează o pagubă în patrimoniul
administrației publice. Pct. 2, în schimb, prevede modalitatea expresă a însușirii bunurilor, modalitate ce se
găsește și în textul art. 295 Cod pen.; însușirea trebuie privită mai mult în sensul unei sustrageri, deoarece există
posibilitatea ca, în final, bunul să fie însușit de către un terț, acesta fiind de la bun început scopul subiectului
activ. Facem o paranteză aici pentru a arăta din nou, în contextul similitudinii acestui punct cu prevederea
noastră internă, faptul că natura delapidării este tot aceea a unui furt, caracterul hibrid fiind dat de multiplele
modalități de comitere care i se adaugă și, cel mai important, de calitatea subiectului activ și a celui pasiv.
Ambele forme sunt, sub aspectul modalității de săvârșire, comisive, inclusiv cea de la pct. 1, având în vedere
faptul că agentul trebuie să depășească limite învestire. Ca latură subiectivă, ambele forme se pot comite doar
în modalitatea intenției, din moment ce legiuitorul spaniol nu a prevăzut expres și incriminarea delapidării
comise din culpă140.
Referitor la pedepse, dorim să facem doar câteva precizări legate de elemente ce provin din Partea
Generală a Codului pen. spaniol. Decăderile – absolută și specială sunt prevăzute la art. 41 și art. 42 Cod pen.
spaniol, în cadrul secțiunii denumite „pedepse privative de drepturi”. Decăderea absolută reprezintă privarea
definitivă de toate onorurile, funcțiile și însărcinările publice pe care le primise anterior condamnatul și, în plus
interdicția pe viitor de a primi aceleași onoruri sau altele, funcții sau însărcinări în cadrul administrației publice
și de a fi ales în cadrul autorităților publice. Decăderea specială îl va priva pe condamnat de funcții și îndatoriri
în domeniul public pe care le avea până în momentul comiterii faptei, iar acesta va fi incapabil de a obține altele
asemenea, pe durata pedepsei; distincția față de decăderea absolută o reprezintă faptul că, în cazul celei speciale,
vor fi precizate în hotărârea de condamnare cu exactitate activitățile, funcțiile și onorurile interzise autorului
faptei. Pct. 3 reprezintă o formă agravată atât față de pct. 1, cât și față de pct. 2, justificată prin cuantumul
important al prejudiciului și/sau prin inconvenientele provocate bunei funcționări a administrației publice.
Ultimul alineat este tot o formă agravată, explicată prin faptul că prejudiciul este, de această dată,
deosebit de mare. Art. 433 reprezintă o formă atenuată a art. 432, criteriul de încadrare fiind tot acela al
cuantumului prejudiciului produs; remarcăm faptul că este o tendință a legiuitorului spaniol de a crea formele
agravate sau atenuate cu preponderență în funcție de anumite valori-limită pe care le consideră relevante.
V.3. Delapidarea în Italia
În dreptul italian, delapidarea e incriminată în cadrul Titlului al II-lea – Infracțiuni contra
Administrației Publice, Capitolul I – Infracțiuni ale funcționarilor publici împotriva Administrației Publice,
fiind incriminată în cadrul mai multor texte de lege141. După cum se poate vedea, atât după situarea textelor de
139 Idem , p. 918.
140 A. M. Garrocho Salchedo , op. cit ., p. 271.
141 Art. 314 – Delapidarea
Funcționarul public sau persoana însărcinată cu exercitarea unui serviciu public (357 )
care, în considerarea funcției sau a serviciului său a deținut sau a dispus de bani sau de un alt obiect mobil al altuia și și-l însușește, e
pedepsit cu închisoare de la 3 la 10 ani.
Se aplică pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani când vinovatul a acționatul doar cu scopul de a folosi temporar bunul
pe care, apoi, l-a restituit.
Art. 316 – Delapidarea comisă profitând de greșeala altuia
Funcționarul public (357) sau cel însărcinat cu exercitarea unui serviciu public care, în exercitarea funcției sale, profitând de

67
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTlege, cât și potrivit conținuturilor acestora, valoarea socială protejată principală e reprezentată de autoritatea și
integritatea Administrației Publice, putând fi vorba, în subsidiar, și despre integritatea funcționarului public,
în cazul primelor două articole, cât și, în fiecare dintre cele trei articole citate, despre ocrotirea patrimoniului
Administrației Publice. Referitor la aceasta, sensul de „administrație publică” are un înțeles larg din perspectiva
dreptului penal italian, cuprinzând toate entitățile care desfășoară activități publice – inclusiv cele judiciare și
legislative142, aspect relevat și de definiția funcționarului public, oferită de art. 357. În considerarea faptului că
cele trei texte sunt caracterizate de numeroase elemente diferite, le vom trata separat.
V.3.1. Delapidarea prevăzută de art. 314
Obiectul material al acesteia în constituie banii sau bunurile mobile; în literatura de specialitate s-a apreciat
ca fiind inutilă prevederea potrivit căreia și banii reprezintă obiect material al delapidării, considerându-se că
oricum aceștia se încadrează în categoria bunurilor mobile, fiind, probabil, o opțiune legislativă tradițională143.
Prin „bani”, ca și în dreptul român, se înțeleg banii de hârtie și moneda metalică în curs. Prin bunuri mobile se
înțeleg entitățile materiale, susceptibile de a fi transportate , dar și energia care are valoare economică, precum
energia electrică144; valoarea economică a bunurilor mobile este esențială, după cum am subliniat și în analiza
referitoare la delapidarea din dreptul penal român, în acest sens pronunțându-se și Casația Penală Italiană
deoarece, indiferent de reaua intenție a funcționarului public, nu va exista un impact negativ asupra bunei
funcționări a Administrației Publice dacă bunurile sustrase sunt lipsit de valoare economică sau au o valoare
economică infimă145.
Referitor la apartenența acestora, ele pur și simplu trebuie să nu fie ale funcționarului public, putând
fi proprietatea statului sau a unor privați – aflate, însă, în grija Administrației Publice, dar important e ca
funcționarul să se afle în posesia ori detenția lor sau să le fi folosit în interes de serviciu, anterior comiterii
faptei. În privința subiectului activ nu considerăm că se impun clarificări, textul de lege fiind neechivoc în acest
sens și făcând referire la funcționarul public sau persoana care exercită însărcinări în cadrul serviciilor publice,
funcționarul public având sensul prevăzut de art. 357 Codul pen. italian.
Latura obiectivă a delapidării va avea două modalități – însușirea, varianta-tip, și folosirea – varianta
atenuată; facem aici o paranteză pentru a preciza că această distincție expresă făcută de legiuitor, în loc să
fie lăsată la aprecierea instanței, în funcție de prejudiciul creat, ar trebui să fie făcută și în dreptul nostru
intern, folosirea fiind fără dubiu mai puțin păguboasă decât însușirea. Însușirea se va realiza în momentul în
care funcționarul public va modifica posesia bunului, comportându-se ca un adevărat proprietar al acestuia;
uneori, aceasta e o chestiune mai mult internă, psihologică, deoarece noul „proprietar” al bunului nu va realiza
întotdeauna acte vădit diferite asupra bunului, putându-l doar păstra, fără a se folosi de acesta; așadar, important
e momentul în care el consideră că este noul proprietar al bunului146.
Apreciem, totuși, că va conta în egală măsură, dacă nu în chiar mai mare măsura, momentul sustragerii
bunului, simpla reprezentare a funcționarului, potrivit căreia e noul proprietar al bunului, nefiind pedepsibilă,
ea trebuind să se sprijine și pe elemente de fapt reale. Cât despre varianta folosirii, ea se referă la folosirea
bunului de către agent în interes propriu, specifică furtului de folosință, reglementat cu caracter general de
legiuitorul italian în art. 626 ind. 1147, nu doar cu privire la anumite obiecte materiale, precum în dreptul penal
român. Această opțiune ilustrează și mai bine faptul că delapidarea este, conceptual, un furt agravat.
Se atrage atenția în literatura de specialitate asupra faptului că deturnarea nu mai reprezintă o
greșeala altuia, primește sau păstrează pe nedrept bani sau alte foloase, pentru sine sau pentru altul, e pedepsit cu închisoare de la 6
luni la 3 ani.
Art. 316 bis. – Delapidarea comisă în dauna statului
Cel care, străin de administrația publică, obținând de la stat ori de la o altă instituție publică sau de la Comunitățile europene
contribuții, subvenții sau finanțări destinate încurajării de inițiative cu scopul de a realiza lucrări sau de a desfășura activități de
interes public, nu le destinează scopurilor stabilit, este pedepsit cu închisoare de la 6 luni la 4 ani.
142 În acest sens, A. Rocco, Commento Teorico-Pratico del Nuovo Codice Penale , vol. III ediția a 2-a, Ed. Unione Tipografico-
Editrice Torinese, Torino, 1940, p. 196.
143 A se vedea G. Fiandance, E. Musco, Diritto penale. Parte speciale , vol. I, ed. a 5-a, Editura Zanichelli, Bologna, 2012, p. 191.
144 Ibidem.
145 Pentru o tratare detaliată, A se vedea Cass. pen., sent. pen. nr. 4286/2013.
146 Idem, p. 188.
147 Idem , p. 196.

68
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTmodalitate de comitere a faptei, în urma modificărilor legislative ce au avut loc, astfel că deturnarea banilor sau
a bunurilor se va pedepsi ca infracțiune distinctă, de abuz în serviciu, prevăzut de art. 323148. Din perspectiva
laturii subiective, fapta se poate comite în modalitatea intenției, agentul trebuind să își dorească să folosească
sau să își însușească bunurile; nicio modalitate a săvârșirii faptei nu e pedepsită atunci când se comite din culpă,
precum în alte sisteme de drept (francez, brazilian). Fapta se consumă în momentul însușirii sau al folosirii în
interesul personal a bunului de către agent.
V.3.2. Delapidarea comisă profitând de greșeala altuia
Vom vedea că o atare formă de delapidare există și în Codul pen. din Brazilia. Motivele legiuitorului de
a incrimina separat o asemenea formă sunt multiple. Astfel, în primul rând, legiuitorul se raportează la faptul
că în culpă e și particularul, pentru atenția de care dă dovadă.
Pe de altă parte, legiuitorul sancționează mai puțin drastic această formă de comitere și pentru că nu
va exista o lipsă în patrimoniul statului și nu se va crea nici în patrimoniul particularului o lipsă patrimonială
formată din bani sau bunuri care trebuiau să revină Administrației Publice, ci relațiile patrimoniale păguboase
au loc doar în raport cu particularul. De asemenea, o asemenea conduită nici nu putea fi ignorată de legiuitor,
deoarece, în pofida faptului că nu se creează pagube materiale în patrimoniul statului, va fi pătată imaginea
acestuia prin comportamentul necinstit al funcționarului public.
Astfel, obiectul juridic principal e reprezentat în continuare de integritatea Administrației publice, în
subsidiar, fiind afectat și patrimoniul persoanei private. Obiectul material e reprezentat de banii sau bunurile
persoanei private, cu care intră în contact funcționarul public, în considerarea atribuțiilor sale de serviciu.
Subiectul activ al infracțiunii este același ca și în cazul infracțiunii prevăzute la art. 314. Distincția apare însă,
în situația comiterii faptei prevăzute de art. 316, în interesul unui terț.
Cea mai importantă observație este legată de eroarea în care se află persoana privată ale cărei bunuri
sunt însușite de funcționar. Astfel, eroarea trebuie să fie una spontană, în niciun caz creată de funcționarul
public, acesta trebuind să se limiteze la a profita de greșeala privatului149. Latura subiectivă e intenția, fapta
putând fi comisă doar dacă agentul e conștient de starea de eroare în care se află persoana vătămată, și, fiind
conștient de aceasta, va acționa în interes propriu. Momentul consumării e acela în care funcționarul public
primește bunurile privatului.
V.3.3. Delapidarea comisă în dauna statului150
Rațiunea incriminării e dată de faptul că nu de puține ori au existat abuzuri ale privaților cu privire
la subvențiile sau finanțările acordare din banii publici. Obiectul material al faptei îl reprezintă bunurile sau
banii de proveniență publică, autorul intrând în posesia lor inițial în mod licit, dar folosindu-le într-o manieră
contrară celei prevăzute de lege sau impuse de autoritățile care i le-au acordat. Subiectul activ al faptei va fi, de
data aceasta, o persoană străină de Administrația Publică, persoană căreia i s-au pus la dispoziție fonduri din
partea statului.
Se impune următoarea precizare: persoanele care sunt funcționari publici vor putea fi subiecți activi
ai acestei forme a delapidării, însă nu în considerarea calității lor de funcționari, precum în textele de lege
discutate anterior151. Formularea „o persoană străină de administrația publică” nu se vrea a fi una restrictivă, așa
cum ar putea părea la o primă citire, ci dimpotrivă, una extensivă, referindu-se la orice cetățean care îndeplinește
condiția de a fi primit în prealabil fonduri de la una din entitățile enumerate. Subiecții pasivi sunt statul, orice
altă instituție publică națională sau Uniunea Europeană. În privința laturii obiective, infracțiunea e una cu
conținut deschis, comisivă, autorul trebuind să folosească în orice alt mod și scop decât cel prevăzut de lege
banii sau bunurile acordate. Ca latură subiectivă, infracțiunea se comite doar sub forma intenției.
V.4. Delapidarea în Portugalia
În Codul pen. din Portugalia, delapidarea se regăsește în cadrul Capitolului al IV-lea – Infracțiuni
148 Idem , p. 188.
149 Idem , p. 199.
150 Anumiți autori din literatura de specialitate preferă, în considerarea conținutului textului, denumirea de „deturnare” , în loc
de aceea de delapidare, deoarece subiectul activ al faptei va folosi cu o altă destinația bunurile primite într-un anumit scop, acțiune
specifică faptelor de deturnare. În acest sens, a se vedea S. Vinciguerra, Il delitti contro la publica amministrazione , Ed. CEDAM, 2008,
p. 300.
151 M. Ronco, B. Romano, Codice Penale Commentato , ediția a 4-a, Ed. CEDAM UTET Giuridica, 2012, p. 1577.

69
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTcomise în exercițiul funcției publice, Secțiunea a II-a – Delapidarea, în cadrul. Art. 357, art. 376152. Obiectul
juridic vizat de cele două articole citate este complex, astfel că vor fi în discuție două valori sociale ocrotite de
lege: pe de o parte, se protejează patrimoniul de însușirea sau folosirea pe nedrept a bunurilor pe care le are în
grijă funcționarul, iar pe de altă parte se protejează valoarea socială privind statutul și integritatea funcționarilor
publici.
În ceea ce privește patrimoniul ca valoare socială protejată, textele de lege nu protejează doar patrimoniul
public, ci și bunuri aparținând persoanelor private, însă cu privire la care statul are un drept de posesie sau
exercită o detenție, pentru că doar astfel ele s-ar putea afla în grija funcționarului, în considerarea atribuțiilor
de serviciu ale acestuia153. Cât privește interesul sporit al legiuitorului față de statutul funcționarului public,
acesta se datorează faptului că atitudinea nelegală a funcționarului se va răsfrânge și asupra funcționării și a
prestigiului administrației publice.154
V.4.1. Delapidarea prevăzută de art. 375
Obiect material al delapidării vor fi banii și bunurile mobile, banii având înțelesul monedei metalice și
a banilor de hârtie în curs la data comiterii infracțiunii;. Prin bunuri mobile vom înțelege atât obiectele, cât și
titlurile și valorile evaluabile economic155.
Mai mult, bunurile mobile nu sunt reprezentate doar de obiecte, ci inclusiv de energia evaluabilă
economic, fiind aici dat exemplul funcționarului care are acces la energie electrică sau la impulsuri telefonice,
pe care le va folosi pentru a efectua apeluri în interes personal, și nu în interes de serviciu. În ceea ce-l privește
subiectul activ, acesta e special, neputând fi vorba decât de un funcționar public; la fel ca în dreptul penal
român, subiectul activ are o dubla calificare, trebuind să fie și persoana însărcinată să aibă în grijă bunurile sau
banii pe care le-a sustras, întrucât tocmai din această relație a funcționarului cu bunurile rezultă încrederea
administrației publice în funcționar, ceea ce face ca delapidarea să aibă un mai mare caracter de periculozitate
decât furtul156.
La nivel de latură obiectivă, infracțiunea se va comite prin însușire, potrivit pct. 1, sau prin gajarea,
împrumutarea ori grevarea cu sarcini a bunurilor, potrivit pct. 3; probabil că fapta comisă potrivit pct. 3 se
pedepsește cu o pedeapsă a închisorii mai puțin aspră, deoarece există totuși o șansă ca bunurile să se reîntoarcă
în patrimoniul statului. Fapta are conținut închis și e comisivă, indiferent de modalitatea de comitere. Se
remarcă, cu caracter de distincție față de delapidarea din dreptul penal român faptul că, în dreptul penal
portughez, aceasta are caracter de subsidiaritate, fiind aplicabilă în cazul pct. 1 și pct. 3 doar dacă nu constituie
o infracțiune mai gravă, pedepsită mai asupra potrivit altor texte legale. Forma de vinovăție este, în mod
indubitabil, intenția, din punctul nostru de vedere, cea a intenției directe, potrivit acelorași argumente pe care
le-am expus când am tratat latura subiectivă a delapidării din dreptul român.
V.4.2. Delapidarea prin folosire
Spre deosebire de reglementarea din dreptul nostru intern, în dreptul portughez această modalitate a
152 Art. 357. Delapidarea
1 – Funcționarul care, în mod ilegitim, își însușește, pentru sine sau pentru altul, bani sau orice alte bunuri mobile, proprietate
publică sau privată, pe care le are în grijă, pe care le are în posesie sau la care are acces în considerarea atribuțiilor sale, se pedepsește
cu închisoarea de la 1 la 8 ani, dacă fapta nu e pedepsită mai aspru de o altă normă.
2 – Dacă valorile sau obiectele prevăzute la pct. 1 și-au pierdut din valoare, în condițiile art. 202 alin. c), minimul special al
pedepsei va fi de până la 3 ani de închisoare sau cu pedeapsa amenzii.
3 – Dacă funcționarul public dă cu împrumut, în gaj sau grevează cu vreo sarcină valorile sau bunurile prevăzute la pct. 1, se
pedepsește cu închisoare de până la 3 ani sau cu amenda, dacă fapta nu e pedepsită mai aspru de o altă normă.
Art. 376 – Delapidarea prin folosire
1 – Funcționarul care folosește sau permite ca o altă persoană să folosească vehicule sau alte bunuri mobile de valori
considerabile, proprietate publică sau privată, care i-au fost date în grijă, erau în posesia lui sau avea acces la ele în considerarea
atribuțiilor sale, în scopuri care nu au legătură cu destinația legală a acestora, se pedepsește cu închisoare de până la un an sau cu
pedeapsa amenzii de până la 120 de zile.
2 – Dacă funcționarul, din motive ce privesc interesul public, dă bani publici spre a fi folosiți în alt mod decât cel prevăzut de
lege, el va fi pedepsit cu închisoare de până la 1 an sau cu pedeapsa amenzii de până la 120 de zile.
153 J. de Figuereido Dias (dir.), Comentario Conimbricense do Codigo Penal: parte especial , ed. a 2-a, Ed. Coimbra, p. 295.
154 Idem , p. 296.
155 Ibidem.
156 Ibidem , p. 280.

70
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTdelapidării e prevăzută într-un text distinct. Aceasta se datorează nu doar laturii obiective distincte, care se
realizează prin folosire, ci și prin obiectul material distinct, care va cuprinde bunuri de o valoare considerabilă,
deci nu orice bunuri, ca în cazul delapidării prin însușire, și autovehicule.
Subiectul activ este același ca și în cazul art. 375, având dubla calificare de funcționar public și de
gestionar, administrator, păzitor al bunurilor. Legea portugheză nu prevede cu ce titlu trebuie să aibă în grijă
funcționarul bunurile pe care le folosește sau sustrage.
Ca latură subiectivă, tot cu intenție se va comite fapta. Pct. 2 al art. 376 prevede o variantă atenuată
a delapidării prin folosire, care este mai degrabă tipică a unei deturnări de fonduri din dreptul nostru intern,
agentul schimbând destinația bunurilor și a banilor, din considerente ce privesc interesul public; de aceea
se justifică și o pedeapsă atât de mică; fapta nu rămâne, totuși, nepedepsită, întrucât orice ingerință adusă
bunei funcționări, dar și prestigiului funcționarului public, este, în opinia legiuitorului portughez, penalmente
nejustificată.
V.5. Delapidarea în Brazilia
În dreptul brazilian, delapidarea se situează în cadrul Titlului XI – infracțiuni împotriva administrației
publice, Cap. I – Infracțiuni comise de funcționarii publici împotriva administrației în general, fiind incriminată
în trei forme: delapidarea simplă, delapidarea din culpă și delapidarea prin eroarea altuia.
În ceea ce privește obiectul juridic, în literatura de specialitate se distinge, în primul rând, între obiectul
juridic general, protejat de Titlul XI – care se constituie din funcționarea și organizarea Administrației Publice
braziliene, ocrotindu-se astfel eficiența, dar și prestigiul acesteia în sens larg și, pe de altă parte, obiectul juridic
special, care e multiplu – caracterul moral al relațiilor din Administrația Publică, dar și patrimoniul public;
același autor apreciază că există posibilitatea ca, prin acest text de incriminare, să se protejeze și patrimoniile
private, atunci când parte din acestea se află în grija funcționarului subiect activ al infracțiunii, în considerarea
atribuțiilor sale de serviciu157.
V.5.1. Varianta-tip
Obiectul material al infracțiunii îl reprezintă banii, valorile – orice are valoare patrimonială sau bunurile
mobile și fructele acestora. Un autor atrage atenția asupra faptului că nu trebuie urmărit întotdeauna ca bunul
sustras să aibă valoare patrimonială, întrucât uneori primează chestiuni ce țin de morală și etică; ca exemplu,
arată situația în care un angajat al unei gări vinde unui pasager un bilet care fusese deja utilizat, bilet despre
care este evident că nu mai avea o valoare patrimonială. Autorul afirmă că, fără îndoială, în acest caz vom fi
în prezența unei delapidări, deoarece fără îndoială că acel funcționar a fost conștient de faptul că pasagerul
respectiv avea să folosească biletul ca pe un titlu la purtător, iar încrederea în Administrația Publică a fost lezată
prin acest act.158
Credem că, dacă într-adevăr s-ar reține delapidare într-o asemenea ipoteză, ar fi vorba de o delapidare
prin eroarea altuia, potrivit art. 313; o asemenea ipoteză în dreptul nostru intern ar fi mai degrabă incriminată ca
abuz în serviciu. Pe de altă parte, ne exprimăm scepticismul și cu privire la opinia autorului citat, potrivit căreia
valoarea patrimonială a bunului sustras nu are importanță, în considerarea faptului că încrederea Administrației
Publice e totuși trădată prin afectarea patrimoniului acesteia; am expus mai pe larg motivele în acest sens în
capitolul privind conținutul delapidării din dreptul român.
Referitor la proveniența bunurilor, acestea pot fi proprietate a Administrației Publice sau pot aparține
privaților, însă e imperativ necesar ca funcționarul să se afle în posesia lor în considerarea atribuțiilor de
serviciu159; același autor atrage atenția asupra faptului că posesia trebuie înțeleasă într-un sens larg, nu neapărat
îndeplinind toate rigorile din dreptul civil, ea putând fi percepută chiar și ca o simplă detenție în acest caz.
Subiectul activ, în toate cele trei forme ale delapidării din dreptul brazilian, va fi funcționarul public, după cum
o spun textele de lege citate mai sus.
În conformitate cu prevederile art. 327 Cod pen. brazilian, funcționarul public este acea persoană care,
chiar și temporar sau fără remunerație, îndeplinește atribuții, însărcinări ce țin de funcția publică. Se atrage
atenția că lipsa calității de funcționar nu îl va exonera de răspundere pe agent, fapta fiind incriminată ca
157 A se vedea F. Capez, M. S. Prado Garcia , Codigo Penal Comentado , ediția a III-a, Ed. Saraiva, São Paolo, 2012, p. 688.
158 F. H. Mendes de Almeida, Dos Crimes contra da Administracao Publica , p. 14 apud G. de Souza Nucci, Codigo Penal
Comentado , ediția a 9-a, Ed. Revista dos Tribunais, 2009, p. 1055.
159 A se vedea G. de Souza Nucci, op. cit ., p. 1056.

71
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTo infracțiune distinctă, cum ar fi cele contra patrimoniului – furtul, prevăzut de art. 155 sau infracțiunea
prevăzută la art. 180, care este echivalentul tăinuirii prevăzute de art. 270 Cod pen.160 Subiectul pasiv este, în
primul rând, statul; în subsidiar, va fi afectată în mod individual instituția publică ale cărei bunuri, valori, bani
au fost delapidate sau persoana fizică ori juridică privată prejudiciată prin acțiunile funcționarului public161.
Latura subiectivă în cazul acestei forme e intenția directă, prevăzută la art. 18, care are același înțeles ca
și în dreptul român.
În ceea ce privește latura obiectivă, ea va consta în acțiunea de însușire sau de utilizare a bunurilor, cu
următoarea precizare: fapta va fi tipică doar în cazul folosirii bunurilor fungibile, precum mâncarea sau banii,
nu și în cazul folosirii bunurilor nefungibile, spre deosebire de tipicitatea faptei din dreptul nostru intern162, cu
privire la care dezbaterile din literatura de specialitate se poartă în sensul exact opus, fiind inacceptabil pentru
unii autori ca delapidarea prin folosire să se poată comite și asupra bunurilor fungibile, aceasta echivalând cu
o însușire din punctul de vedere al acestora. Așadar, aproprierea bunului trebuie să fie definitivă, constând, de
fapt, într-o însușire. În cazul comiterii prin deturnare, infracțiunea va fi tipică atunci când agentul modifică
destinația bunului, spre exemplu, acesta primește o valoare destinată statului și care nu trebuie folosită în sfera
sa de activitate, iar el o distribuie după bunul său plac163.
Infracțiunea se consumă atunci când funcționarul public schimbă convertește posesia sau detenția
asupra bunurilor dintr-una licita într-una ilicită, în profitul său sau al unui terț, însușindu-și-le. În cazul
delapidării prin modificarea destinației bunului, infracțiunea se consumă atunci când bunul este utilizat într-
un mod diferit față de cel prevăzut de lege164. Aceasta va fi, prin urmare, similară delapidării prin folosire din
dreptul nostru intern.
V.5.2. Delapidarea-furt 165
Această formă este diferită de variant-tip a infracțiunii de delapidare prin faptul că funcționarul public
nu se află în gestiunea ori administrarea bunurilor, a banilor sau a valorilor sustrase, diferind în acest sens și
parte din calitatea subiectului activ, dar și obiectul material al infracțiunii, ca stare a detenției sau a posesie
exercitate asupra bunurilor, deoarece ele se vor afla în detenția sau în posesia altcuiva. Legiuitorul brazilian,
spre deosebire de legiuitorul român, alege să incrimineze ca delapidare și această variantă, și nu ca o infracțiune
de furt, în considerarea periculozității faptei, datorată contextului în care ea e comisă, adică a ușurinței cu care
funcționarul public poate ajunge la acele bunuri pe care le va sustrage.
V.5.3. Delapidarea din culpă
Aceasta e forma atenuată a infracțiunii de delapidare; în dreptul nostru intern, o astfel de faptă s-ar
pedepsi, cel mai probabil, ca neglijență în serviciu, delapidarea fiind posibilă doar sub forma intenției. Se atrage
însă atenția asupra faptului că doar actele de complicitate la delapidarea intenționată a altuia sau la simplul furt
din bunurile Administrației publice se pedepsesc conform acestui paragraf. Persoana care beneficiază de actele
comise din culpă poate fi un funcționar sau un simplu particular. Un alt aspect important în cazul acestei forme
e faptul că funcționarul public va răspunde pentru comiterea din culpă a actelor de complicitate doar dacă
fapta incriminată de lege se va realiza în formă consumată166. Datorită caracterului mult mai puțin periculos al
acestui gen de fapte, legiuitorul a prevăzut o cauză de nepedepsire – în cazul reparării integrale a prejudiciului
înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare și o cauză de reducere a pedepsei – în cazul
reparării integrale a prejudiciului după pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare.
V.5.4. Delapidarea prin eroarea altuia
Având în vedere limitele reduse de pedeapsă și în cazul acestui paragraf, spre deosebire de cele prevăzute
pentru varianta-tip a delapidării, se poate afirma că și aceasta e o formă atenuată a delapidării, mai gravă,
totuși, decât delapidarea din culpă, deoarece agentul va comite de această dată fapta cu intenție. Autorii din
160 A se vedea F. Capez, Maria Stela Prado Garcia, op. cit ., p. 690.
161 A se vedea G.de Souza Nucci, op. cit ., p. 1056.
162 A se vedea F. Capez, M. S. Prado Garcia, op. cit ., p. 690.
163 A se vedea G. de Souza Nucci, op. cit ., p. 1058.
164 A se vedea F. Capez, M. S. Prado Garcia, op. cit ., p. 695.
165 Denumire dată în literatura de specialitate pentru a se face cu ușurință distincția dintre delapidarea-tip și cea prevăzută de
paragraful §1, dar și dintre această formă și infracțiunea de furt.
166 Pentru o argumentare detaliată a acestei soluții, F. Capez, M. S. Prado Garcia, op. cit ., p. 695.

72
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTliteratura de specialitate atrag atenția asupra faptului că delapidarea în această modalitate se va comite atunci
când funcționarul public pur și simplu va profita de eroarea în care se află persoana al cărei patrimoniu e
prejudiciat; dacă funcționarul public e cel care provoacă inducerea în eroare, ne vom afla în prezența infracțiunii
de înșelăciune, prevăzută de art. 171 Cod pen. brazilian. Alți autori sunt de părere că e lipsit de importanță din
partea cui vine elementul erorii, reținându-se delapidarea și atunci când eroarea e provocată de funcționar167. În
considerarea specificității în acest sens a infracțiunii de înșelăciune și în considerarea formulării clare a textului
de lege, care spune că funcționarul trebuie să profite, nu să provoace eroare, vom înclina spre prima opinie
prezentată. Și în acest caz obiectul juridic e reprezentat de prestigiul Administrației Publice și, în subsidiar,
de patrimoniul persoanei private. Subiecții pasivi vor fi, în primul rând, statul și, în subsidiar, particularul
prejudiciat. Ca element subiectiv, vom fi în prezența intenției directe sau indirecte. Funcționarul trebuie să știe
sau cel puțin să accepte faptul că particularul se află în eroare; altminteri, nu ne vom afla în prezența faptei
tipice. Fapta va fi consumată în momentul în care funcționarul public va fi preluat bunul, valorile ori banii de
la particularul aflat în eroare.
V.6. Delapidarea în Ungaria
Spre deosebire de noua poziționare a delapidării din dreptul penal român în cadrul infracțiunilor de
serviciu, legiuitorul maghiar a optat pentru menținerea delapidării printre infracțiunile contra patrimoniului,
în cadrul art. 372168. În ciuda denumirii identice a textului de lege sus-citat, delapidarea din dreptul maghiar
reprezintă mai degrabă corespondentul abuzului de încredere din dreptul românesc, după cum s-a mai subliniat
în literatura de specialitate169.
Astfel, în primul rând, obiectul juridic al infracțiunii e reprezentat de relațiile patrimoniale, oferindu-se
protecție, ca și în cazul abuzului de încredere din dreptul românesc, dreptului de proprietate, fiind subliniat,
în subsidiar – precum și în cazul abuzului de încredere – raportul de încredere care ar trebui să existe între
proprietarul unui bun și cel căruia bunul îi e încredințat, indiferent de titlu, întrucât legea maghiară nu distinge.
În considerarea formulării textului de lege al delapidării, nici nu vedem cum ar fi justificată reglementarea ei ca
infracțiuni contra serviciului sau contra administrației publice, cum mai este în alte sisteme de drept.
Obiectul material al delapidării din dreptul maghiar îl reprezintă bunul care i-a fost încredințat agentului
și de care acesta a dispus ori pe care și l-a însușit. După cum s-a afirmat în literatura de specialitate, încredințarea
bunului nu trebuie să fie menționată într-un înscris, rigorile civile nefiind un element preexistent necesar pentru
167 În acest sens, a se vedea G. de Souza Nucci, op. cit ., p. 1061.
168 Art. 372. Delapidarea
(1) Constituie delapidare fapta persoanei care, fără drept, își însușește ori dispune de un bun care i-a fost încredințat, ca de al
său.
(2) Pedeapsa pentru delict va fi închisoarea de maxim 1 an dacă:
a) delapidarea a avut ca obiect o valoare minoră; sau
b) delapidarea a avut ca obiect valori de contravenție și a fost comisă:
ba) în asociere pentru comiterea de fapte penale;
bb) într-un loc destinat urgențelor;
bc) la scară comercială.
3) Pedeapsa pentru infracțiune va fi închisoarea de maxim 3 ani dacă:
a) delapidarea a avut ca obiect o valoare semnificativă;
b) delapidarea a avut ca obiect o valoare minoră și a fost comisă în condițiile prevăzute la alin. 2 lit. ba)-bc); sau
c) delapidarea a avut ca obiect bunuri reprezentând valori culturale, obiecte clasificate sau descoperiri arheologie.
(4) Pedeapsa va fi închisoarea de la 1 la 5 ani dacă:
a) delapidarea a avut ca obiect o valoare importantă;
b) delapidarea a avut ca obiect o valoare semnificativă și a fost comisă în condițiile prevăzute la alin. 2 lit. ba)-bc); sau
c) delapidarea a fost comisă împotriva unei persoane a cărei capacitate de a se apăra era diminuată datorită vârstei sau unor
dezabilități.
(5) Pedeapsa va fi închisoarea de la 2 la 8 ani dacă:
a) delapidarea a avut ca obiect o valoare deosebit de substanțială; sau
b) delapidarea a avut ca obiect o valoare importantă și a fost comisă în condițiile prevăzute la alin. 2 lit. ba)-bc).
(6) Pedeapsa va fi închisoarea de la 5 la 10 ani dacă:
a) delapidarea a fost săvârșită în considerarea valorii deosebit de importante a obiectului; sau
b) delapidarea a avut ca obiect o valoare deosebit de substanțială și a fost comisă în condițiile prevăzute la alin. (2) lit. ba)-bc).
169 În acest sens, vezi M. Popescu, F. Popa, Delapidarea în dreptul penal maghiar , în revista „Dreptul” , nr. 11/2003, p. 192.

73
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTreținerea infracțiunii decât atunci când Codul civ. maghiar le prevede expres – în cazul contractelor solemne,
forma scrisă fiind necesară doar atunci când ea reprezintă o condiție obligatorie a existenței contractului170.
În privința subiectului activ, din nou vom observa că nu există asemănări între ceea ce înseamnă
delapidarea în sistemul nostru de drept și sistemul de drept maghiar, întrucât ea nu vine să cenzureze activitățile
ilicite ale funcționarilor, fie ei publici sau privați, de a-și însuși ori de a dispune de bunurile pe care le au în
gestiune sau administrare, ci va incrimina faptele oricărei persoane căreia îi fusese încredințat în prealabil acel
bun, aceasta fiind o condiție preexistentă a delapidării maghiare, cât și a abuzului de încredere din dreptul
românesc. Aceasta nu va exclude reținerea delapidării în cazul în ipoteza unor raporturi de muncă dintre agent
și proprietarul bunului – subiectul pasiv, care poate fi și o societate comercială sau chiar o instituție a statului,
ci, dimpotrivă, le va include și pe acestea. Credem că subiectul pasiv va fi unul general, având în vedere faptul
că legiuitorul maghiar nu distinge în acest sens și în considerarea faptului că delapidarea în acest sistem nu
presupune multe condiții preexistente speciale, în afară de aceea a preexistenței detenției subiectului activ
asupra bunului delapidat, ceea ce îi conferă o arie mai largă de acoperire.
În privința laturii obiective, discuția ar fi asemănătoare cu aceea privind comparația dintre delapidare și
abuz de încredere din cadrul sistemului nostru de drept; precizăm totuși din nou că latura obiectivă e elementul
ce va crea confuzii în considerarea acțiunii de însușire sau de dispunere de bunul încredințat, fiind în discuție
nu doar modalitățile de comitere, ci și condiția preexistentă a detenției autorului faptei asupra bunului.
Însușirea se va realiza prin folosirea relației de încredere dintre agent și proprietarul bunului, pentru a îl
lipsi pe cel din urmă de dreptul său de dispoziție, comportându-se ca un adevărat proprietar al bunului171; aceasta
se realizează de cele mai multe ori prin refuzul expres sau tacit de a înapoia bunul adevăratului proprietar; o
altă modalitate ar fi aceea de a ascunde bunul și de a susține că acesta nu se mai află în detenția sa, a agentului,
pentru că, spre exemplu, a fost furat172.
Pe de altă parte, dispunerea va avea același conținut, cu excepția faptului că agentul nu intenționează să
îl lipsească definitiv pe adevăratul proprietar de dreptul de a dispune de bunul său. Facem aici o precizare, cu
privire la sintagma „ca de al său” din finalul primului alineat; astfel, deși incriminată conduita agentului care ar
dispune de bunul încredințat în interes propriu, sau chiar în interesul unui terț, ca și cum ar fi bunul său propriu,
este de înțeles că el nu va răspunde pentru delapidare atunci când s-a dispus de bun în interesul proprietarului
acestuia, care se afla, să spunem cu titlu de exemplu, în imposibilitatea de a-și da consimțământul.
Cu privire la sistemul de sancțiuni, acestea sunt gradate, în funcție de prejudiciul produs, dar și de
alte elemente. În primul rând, în ceea ce privește clasificarea faptelor penale în delicte și infracțiuni, facem
mențiunea că, potrivit Codului pen. maghiar, infracțiunile reprezintă acele fapte prevăzute de legea penală,
comise cu intenție și care sunt pedepsite de actul normativ menționat cu închisoarea de cel puțin doi ani. Apoi,
în ceea ce privește delictele, acestea vor reprezenta orice altă faptă care are caracter penal, fiind incriminată, însă
nu întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunii.
Prin urmare, observăm că delictele în materia delapidării – asupra unor valori minore sau contravenționale
– vor fi pedepsite doar dacă ele au fost comise în anumite circumstanțe care le ridică la rangul de periculozitate
al unei infracțiuni – alin. (2) lit. ba), bb), bc). În cazul delapidării, distincția dintre delicte și infracțiuni va fi
una valorică. Astfel, potrivit art. 462 alin. (2) lit. b), va fi constitui delict delapidarea comisă asupra unei valori
mai mici de 50 000 de forinți. Apoi, referitor la formele agravate ale delapidării, conform art. 459 Codul pen.
maghiar, valoare semnificativă va fi aceea cuprinsă între 50.001 și 500.000 de forinți; valoare importantă va fi
aceea cuprinsă între 500.001 și 5.000.000 de forinți; va fi vorba despre o valoare deosebit de considerabilă în
cazul prejudiciului cuprins între 5.000.001 și 500.000.000 de forinți și de o valoare deosebit de importantă
când paguba se va estima la peste 500.000.000 de forinți.
În concluzie, putem afirma că există o prăpastie între ceea ce semnifică delapidarea în cele două sisteme
comparate în prezentul subcapitol, diferență ce se datorează caracterului hibrid al delapidării, care, după cum
o arată ambele forme – și cea din dreptul românesc, și cea din dreptul maghiar, împrumută din elementele
preexistente și din elementele de tipicitate ale mai multor infracțiuni, oferind protecție mai multor tipuri de
relații sociale.
170 Idem , p. 193.
171 Ibidem , p. 194.
172 Ibidem.

74
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANT V.7. Delapidarea în Republica Moldova
Asemenea prevederilor din Codul pen. român anterior, infracțiunea de delapidare a averii străine se
situează în cadrul capitolului VI al Codului penal moldovenesc, printre infracțiunile contra patrimoniului173.
Astfel, obiectul juridic va fi multiplu, primând – ca și în cazul Codului pen. român anterior, protecția față de
relațiile sociale patrimoniale; în subsidiar, se protejează relațiile sociale privind „corecta executare a atribuțiilor
de administrare”174 a bunurilor încredințate, adică relațiile de serviciu, precum în dreptul nostru penal.
În privința elementelor preexistente ale infracțiunii, acestea sunt asemănătoare cu cele ale delapidării
din dreptul român, întrucât delapidarea va putea fi comisă doar asupra unor bunuri încredințate agentului.
În ceea ce privește modalitatea de încredințare a obiectului material al infracțiunii, opiniile sunt împărțite
în literatura de specialitate, întrucât, pe de o parte, se consideră că agentul trebuie să aibă în gestiune sau în
administrare bunurile respective175, în timp ce alți autori, în temeiul unor jurisprudenței mai vechi176, consideră
că e suficient ca subiectul activ să îndeplinească atribuțiile de transport ori de pază a bunurilor177.
În considerarea faptului că hotărârea amintită s-a pronunțat sub imperiul fostului cod pen. al Republicii
Moldova, anterior anului 2002, anul intrării în vigoare a Codului pen. actual, apreciem că de actualitate ar
fi prima opinie pe care am prezentat-o, întrucât o astfel de interpretare nu ar lărgi nejustificat și arbitrar
incriminarea acestor fapte. Doctrina a identificat câteva caracteristici ale încredințării, specifice delapidării;
astfel, încredințarea bunurilor îl va însărcina pe agent cu dreptul de a întreține bunurile și cu atribuția de a le
administra; agentul va asigura integritatea bunurilor; agentului nu îi vor fi încredințate bunurile cu scopul de a
i se transmite dreptul de proprietate178.
Referitor la subiectul activ al infracțiunii, deși dintr-o primă interpretare a textului de incriminare
nu s-ar înțelege că e vorba despre un funcționar sau de un salariat, însă acest lucru se deduce din prevederile
ulterioare, referitoare la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa funcția sau
ocupația de care s-a folosit pentru a săvârși delapidarea. Pe cale de interpretare logică, e evident că o astfel de
sancțiuni nu ii poate fi impusă unei persoane care nu ocupa respectiva funcție anterior săvârșirii infracțiunii. În
ceea ce privește latura obiectivă, singura modalitate de comitere a delapidării constă în însușirea bunurilor din
gestiunea sau administrarea agentului, astfel că, atunci când bunul va fi doar folosit, nu însușit de către agent,
considerăm că se va putea reține infracțiunea de abuz de serviciu, prevăzută de art. 327, întrucât escrocheria
173 Art. 191. Delapidarea averii străine:
(1) Delapidarea averii străine, adică însușirea ilegală a bunurilor altei persoane, încredințate în administrarea vinovatului, se
pedepsește cu amendă în mărime de până la 500 unități convenționale sau cu închisoare de până la 5 ani, în ambele cazuri cu (sau
fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 3 ani.
(2)Delapidarea averii străine, săvârșită:
a) – exclusă;
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu folosirea situației de serviciu;
se pedepsește cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 de unități convenționale sau cu închisoare de la 2 la 6 ani, în ambele
cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(2) ind. 1 Delapidarea averii străine săvârșită de administratorul unei bănci se pedepsește cu amendă în mărime de la 1.000 la
2.000 de unități convenționale sau cu închisoare de la 3 la 7 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(3) Acțiunile prevăzute la alin. (1) – (2) ind. 1, săvârșite de un grup criminal organizat sau de o organizație criminală, se
pedepsesc cu închisoare de la 4 la 8 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate pe
termen de la 2 la 5 ani.
(4) Acțiunile prevăzute la alin. (1) – (2) ind. 1 sau (3) săvârșite în proporții mari, se pedepsesc cu închisoare de la 8 la 15 ani.
(5) Acțiunile prevăzute la alin. (1) – (2) ind. 1 sau (3) săvârșite în proporții deosebit de mari, se pedepsesc cu închisoare de la
8 la 15 ani.
174 A se vedea S. Brânză, X. Ulianovschi, V . Stati, V . Grosu, I. Țurcanu, Drept penal. Partea specială , vol. II, ediția a II-a, Ed.
Cartier juridic, 2005, p. 284.
175 A se vedea D. Ionița, A. Cuciurca, Evoluția reglementării protecției proprietății în Republica Moldova , Chișinău, 2013, p. 39.
176 Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiției a Republicii Moldova, pronunțată pe data de 6 iunie 1992, în: Vitalie
Rodideal, Codul Penal al Republicii Moldova. Comentarii. Partea Specială , online la adresa academia.edu.
177 A se vedea V . Rodideal, op. cit., loc. cit.
178 A se vedea S. Brânză, X. Ulianovschi, V . Stati, V , Grosu, I. Țurcanu, op. cit ., p. 285.

75
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTcomisă prin abuz de încredere are ca latură obiectivă tot însușirea, fiind excluse alte forme, precum folosirea.
Referitor la latura subiectivă, delapidarea se va putea comite doar cu intenție directă, după cum s-a afirmat și
în doctrină179, la care se va adăuga scopul special al obținerii de profit180.
Sistemul de pedepse este diferit față de cel prevăzut în sistemul nostru de drept, în primul rând pentru
că este prevăzută posibilitatea aplicării pedepsei cu amenda alternativ cu pedeapsa închisorii; consider fericită
această opțiune a legiuitorului din Republica Moldova, întrucât, de cele mai multe ori, comportamentul
antisocial al subiectului activ al delapidării nu îl va determina pe acesta să pună în pericol siguranța societății în
viața de zi cu zi, întrucât a fost deja vorba de o persoană încadrată social, cu loc de muncă, însă care abia în acest
context – al relațiilor de muncă, a încălcat legea penală; considerăm, deci, mai potrivită aplicarea unei amenzi
atunci când consecințele pe care le-a produs delapidarea nu au fost deosebit de grave.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a mai ocupa o anumită funcție sau de
a exercita o anumită activitate (această interdicție e asemănătoare aceleia prevăzute de art. 308 Codul pen.
român) este justificată, iar formularea – cu sau fără – își are explicația în prevederile art. 65 alin. (2), întrucât,
prevederea expresă a posibilității aplicării acestei pedepse complementare, chiar în textul de incriminare din
Partea Specială, aduce cu sine posibilitatea pentru instanță de a-l aplica pe un termen de la 1 la 15 ani, spre
deosebire de situația în care el va fi aplicat ca prevedere a Părții Generale, când aplicarea se va putea face pentru
un termen de la 1 la 5 ani; totuși, în considerarea prevederii potrivit căreia interdicția va putea fi aplicată pe o
perioadă de maxim 3 ani sau de 5 ani – în cazul agravantelor, acesta va fi maximul special. În ceea ce privește
agravanta prevăzută la alin. (2) lit. c, ne întrebăm cum ar putea fi comisă delapidarea de către un funcționar,
asupra unor bunuri care i-au fost încredințate în considerarea funcției sale, fără a se folosi pentru aceasta de
relațiile de serviciu, adică de acelea ce constituie elemente preexistente ale delapidării; probabil că, de cele mai
multe ori, se va reține delapidarea în formă agravată, prin urmare.
Existența agravantei privind delapidarea comisă de către administratorul unei bănci își are justificarea
în faptul că legiuitorul a considerat cu atât mai periculoasă conduita de însușire a bunurilor gestionate ori
administrate, atunci când ele riscă să împiedice circuitul bancar și chiar să îl destabilizeze pentru o perioadă
lungă de timp, dar, dincolo de sfera patrimonială, și să slăbească încrederea opiniei publice în întregul sistem
bancar. Agravanta prevăzută la alin. (3) se explică prin aceea că grupul criminal organizat, în cadrul acestui
sistem de drept, constituie o formă de participație, potrivit art. 65 al Codului pen. din Republica Moldova, și
nu o infracțiune de sine stătătoare, precum în dreptul nostru intern; așadar, nu se vor reține în concurs. Ultimele
două variante agravate ale delapidării își justifică reglementarea în considerarea prejudiciului material produs,
care va fi mare – de peste 500 de unități convenționale de amendă sau deosebit de mare – de peste 1500 de
unități convenționale de amendă, potrivit prevederilor din Partea Generală a Codului penal, art. 126 alin. (1).
V.8. Delapidarea în Common-law
În ceea ce privește statele care au adoptat sistemul common-law, acestea se raportează la infracțiunea
de delapidare mai mult ca la o variantă agravată a infracțiunii de furt – ceea ce, conceptual, delapidarea chiar
este, decât ca la o infracțiune de sine stătătoare. Astfel, delapidarea se va regăsi de cele mai multe ori, în cadrul
sistemelor common-law, într-o variantă „necentralizată”, ea fiind dispersată în întregul sistem penal al unor
sisteme cum ar fi cel din Statele Unite, Anglia și Wales. Astfel, delapidarea e definită, cu caracter general,
ca fiind fapta persoanei care își însușește bunurile încredințate de către altul181, caracteristică identificată și
în cazul delapidării din sistemul de drept maghiar, asemănându-se, prin urmare, abuzului de încredere din
dreptul nostru penal. Dincolo de această definiție, ea capătă forme variate, adaptate mai multor situații în care
legiuitorii au prevăzut posibilitatea comiterii acestei infracțiuni. În continuare, vom prezenta câteva texte din
dreptul aplicabil în SUA și din cel aplicabil în Anglia și Wales, în care se regăsesc elemente specifice delapidării.
V.8.1. Delapidarea în SUA
În SUA, delapidarea se găsește în varii articole din Codul Statelor Unite, condițiile preexistente fiind
stabilite cu mai mare strictețe de către legiuitorul american, spre deosebire de cel român. Un alt aspect pe
care l-am observat este că delapidarea apare mereu alături de infracțiunea de furt, fiind concepută de către
legiuitorul american pentru a acoperi ipotezele în care nu s-a realizat o deposedare tipică furtului, ci autorul
179 Cu privire la această opinie privind latura subiectivă, a se vedea D. Ionița, A. Cuciurca, op. cit ., p. 39.
180 A se vedea S. Brânză, X. Ulianovschi, V . Stati, V . Grosu, I. Țurcanu, op. cit ., p. 287.
181 G. P . Fletcher, Rethinking Criminal Law , Ed. Oxford University Press, New Y ork, 2000, p. 15.

76
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTera deja în posesia bunurilor, ipoteză pe care legiuitorul nostru a prevăzut-o mai degrabă în cadrul abuzului de
încredere, delapidarea din dreptul american apropiindu-se mai mult de această infracțiune din dreptul nostru
intern. Câteva exemple ale incriminării delapidării din Codul Statelor Unite ar fi: art. 656 – Furtul, delapidarea
sau folosirea nejustificată a fondurilor de către angajatul băncii, 669 – Furtul sau delapidarea în legătură cu
sistemul medical.
V.8.2. Delapidarea în dreptul britanic – Anglia și Wales
În dreptul aplicabil Angliei și Wales-ului, situație delapidării este ceva mai neclară, întrucât aceasta nu e
tratată separat, ca infracțiune de sine stătătoare, cu mai degrabă ca una dintre formele abuzului în serviciu, unele
dintre elementele ei regăsindu-se în cadrul Actului despre fraudă din 2006, în secțiunea a patra a acestuia182.
Descentralizate, departe de a se constitui sub forma unei infracțiuni de sine stătătoare, se regăsesc elemente
tipice delapidării și în cadrul unor texte legale din Actul despre Furt din 1968. Considerăm, totuși, că analiza
acestora ar impune un studiu mult mai aprofundat al normelor penale din sistemul de common-law, ce se
regăsesc și în Actul despre Fraudă și Actul despre Furt, aplicabile în Anglia și Wales.
VI.CONCLUZII
Apreciem ca fiind amintite și dezbătute cele mai actuale probleme privind infracțiunea de delapidare
în lucrarea de față, cu rezerva că acestea nu pot fi considerate rezolvate și ca având răspunsuri definitive. Dacă
delapidarea a fost încadrată de legiuitor în capitolul infracțiunilor contra serviciului, așa cum era necesar,
aceasta nu înseamnă că structura sa hibridă, care împrumută din modalitățile de săvârșire ale mai multor
infracțiuni, nu va pune în continuare probleme, cu atât mai mult cu cât aria de cuprindere a delapidării este din
ce în ce mai largă, date fiind modificările pe care le-am prezentat, privitoare la funcționarul privat, situație care
va conduce de multe ori la aparența unor concursuri de calificări.
References / B ibliogr Afie :
Balaban, C., Societăți comerciale. Infracțiuni , în „Revista de Drept Penal”, nr. 2/2003.
Barbu, C., Delapidarea și furtul în paguba avutului obștesc , Ed. Științifică, București, 1973.
Basarab, M., Codul penal comentat. Partea specială , Vol. II, Ed. Hamangiu, 2008.
Bică, Gh., Bică D. L., Delapidarea în Noul Cod penal , în „Revista de Drept Penal”, nr. 1/2014.
Bodoroncea, G., Cioclei, V., Kuglay, I., Lefterache, L.V., Manea, T ., Nedelciu, I., Vasile, F., Codul
penal. Comentarii pe articole , Ed. C.H. BECK, București, 2014.
Bogdan, S., Drept penal. Partea specială , ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2009.
Bogdan, S., Șerban, D. A., Zlati, G., Noul Cod Penal. Partea specială. Analize, explicații, comentarii.
Perspectiva clujeană, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Boroi, Al. Drept penal. Partea specială – conform Noul Cod Penal , Ed. C.H. Beck, București, 2011
Brânză, S., Ulianovschi, X., Stati, V., Țurcanu, I., Grosu, V ., Drept penal. Partea specială , vol. II,
ediția a II-a, Ed. Cartier juridic, 2005.
Bulai, C., Filipaș, A., Mitrache, C., Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență , Ed.
Trei, București, 2007.
Capez, F ., Prado Garcia, M. S. , Codigo Penal Comentado , ediția a III-a, Ed. Saraiva, l.n., 2012.
Catană-Găitan, E., Delapidare sau abuz de încredere , în „Revista de Drept Penal” nr. 4/2000.
Cărpenaru, Stanciu D., Piperea, Gh., David, S., Legea societăților. Comentariu pe articole , ediția a V-a,
Ed. C.H. Beck, București, 2014.
182 (1) O persoană încalcă prevederile acestei secțiuni dacă:
(a) ocupă o poziție din cadrul căreia e prezumat a fi păzitorul sau, cel puțin a nu acționa contrar intereselor financiare ale unei
alte persoane,
(b) în mod necinstit face abuz de acea poziție, și
(c) intenționează ca, prin orice mijloace ale abuzului –
(i) să obțină un câștig pentru sine sau pentru altul
(ii) să îi cauzeze pierderi altuia sau să îl expună pe altul la pierderi.
(2) Se va considera că o persoană a abuzat de poziția sa chiar și atunci când conduita sa a constat într-o omisiune, nu într-o
acțiune.

77
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANT Ciobanu, P ., Bogdan, D., Noul Cod penal adnotat , Ed. Rosetti Internațional, București, 2015.
Cioclei, V., Drept penal. Partea specială – infracțiuni contra patrimoniului. Cu referiri la Noul Cod penal ,
Ed. C.H. Beck, București, 2011.
Cobo Del Rosal, M. (et. al.)., Derecho Penal Espanol. Parte Especial , ed. a 2-a, Ed. Dykinson, Madrid,
2005.
De Souza Nucci, G., Codigo Penal Comentado , ediția a 9a, Ed. Revista dos Tribunais, 2009.
Dongoroz, V., Dărângă, Gh., Kahane, S., Lucinescu, D., Nemeș, A., Popovici, M., Sîrbulescu, P .,
Stoica, V., Noul Cod penal și Codul penal anterior. Prezentare comparativă , Ed. Politică, Bucrești, 1968.
Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Explicațiile teoretice ale Codului Penal Român, Partea specială ,
vol. III, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971.
Doru, P ., Infracțiunea de delapidare. Prezentarea textului de lege și a practicii judiciare , Ed. Științifică,
București, 1959.
Dreyer, E., Droit penal special , Ed. Ellipses, 2008.
Dungan, P ., Medeanu, T ., Pașca, V., Drept penal. Partea specială. Prezentare comparativă a Noului Cod
Penal și a Codului Penal din 1968 , vol II., Ed. Universul juridic, 2013.
Fiandance, G., Musco, E., Diritto penale. Parte speciale , vol. I, ediția a 5-a, Ed. Zanichelli, Bologna,
2012.
Figuereido Dias, J. (dir.), Comentario Conimbricense do Codigo Penal: parte especial, ed. a 2-a, Ed.
Coimbra.
Fletcher, G. P ., Rethinking Criminal Law , Ed. Oxford University Press, New York, 2000.
Garrocho Salchedo, A. M., Los delitos de malversacion , în „Eunomia. Revista en Cultura de la Legalidad”,
nr. 6/2014.
Gattegno, P ., Droit Penal Special , ed. a IV-a, Ed. Dalloz, 2001.
Grosu, S. C., Delapidare. Gestiune frauduloasă , în „Revista de Drept Penal”, nr. 4/2002.
Ilie, A. R ., Între «principiul specialității» și răspunderea penală generală a persoanei juridice. Privire asupra
Proiectului noului Cod penal, în „Curierul Juridic”, nr. 4/2009.
Ionița, D., Cuciurca, A., Evoluția reglementării protecției proprietății în Republica Moldova , Chișinău,
2013.
Larguier, J., Larguier, A.M., Droit penal special , ed. a 9a, Ed. Dalloz, 1996.
Loghin, O., Toader, T ., Drept penal român. Partea specială , Ed. Șansa, 2001.
Mateuț, Gh., Delapidare. Delimitări , în „Revista de Drept Penal ”, nr. 4/2001.
Mateuț, Gh., Considerații teoretice și practive privind conținutul constitutiv al infracțiunii de delapidare în
actuala reglementare , în revista „Dreptul”, nr. 10/2002.
Mitrache, C., Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală , Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Nicolescu, V., Delapidarea și gestiunea frauduloasă. Asemănări și deosebiri , în „Revista de Drept Penal”,
nr. 4/2000.
Papadopol, V., Popovici., M ., Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-
1975 , Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977.
Papadopol, V., Popovici, M., . Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976 –
1980 , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.
Popescu, M., Popa, F ., „Delapidarea în dreptul penal maghiar”, în revista Dreptul , nr. 11/2003.
Rocco, A., Commento Teorico-Pratico del Nuovo Codice Penale , vol. III ediția a 2-a, Ed. Unione
Tipografico-Editrice Torinese, Torino, 1940.
Ronco, M., Romano, B., Codice Penale Commentato , ediția a 4-a, Ed. CEDAM UTET Giuridica,
2012.
Stoica, Aug. O., Drept penal. Partea specială , vol. I, Cluj, 1958.
Streteanu, F ., Nițu, D., Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Tanoviceanu, I., Tratat de drept și procedură penală , vol. II, Ed. Tiparul Curierului Judiciar, București,
1924-1927.
Toader, T ., Michinici, M. I., Răducanu, R., Crișu-Ciocîntă, A., Răduleț, S., Dunea, M., Noul Cod
penal. Comentarii pe articole , Ed. Hamangiu, 2014.

78
nr. 2 / 2016 PENALMENTE / RELEVANTUngureanu, A., „Conceptul de «obștesc» după intrarea în vigoare a Constituției”, în Revista de Drept
Penal nr. 1/1994.
Vasiu, I., Drept penal. Partea specială – cu referiri la Noul Cod Penal , Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2011
Veron, M., Droit penal special , ed. a 13-a, Ed. Sirey, 2010.
Vasiliu, T ., Pavel, D., Antoniu, G., Lucinescu, D., Papadopol, V., Rămureanu, V., Codul penal al
Republicii Socialiste România comentat și adnotat. Partea specială , vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București,
1975.