1Universitatea Babe ș-Bolyai, Cluj-Napoca [630265]

1Universitatea „Babe ș-Bolyai”, Cluj-Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunic ării
Departamentul de Comunicare, Rela ții Publice și Publicitate
Lect. univ. Cristian Radu
Teorii ale limbajului
-suport de curs pentru anul III

2∑Condiționări și cunoștințe prerechizite:
∑Descrierea cursului: vezi, mai jos, Introducerea
∑Organizarea temelor:
Observație: Sursele de documentare pentru fiecare tem ă în parte sunt indicate în
notele de subsol și în bibliografia fiec ărui capitol.
-Modulul I: Retrospectiv ă: scurt istoric la disciplinei.
-Modulul II: Definirea semnului și a semiozei. Contribu ția lui Charles Peirce.
-Modulul III: Deschideri teoretice ale defini ției semnului. Semnifica ție și
cunoaștere.
-Modulul IV: Deschideri teoretice ale defini ției semnului. Semnifica ție și
comunicare.
-Modulul V: Elemente de teorie a textului.
∑Materiale și instrumente necesare: suportul de curs, volumele indicate în
bibliografie
∑Calendarul cursului: conform program ării stabilite de secretariatul IDD.
În principiu, modulele I-III vor fi parcurse pân ă la data de 15 noiembrie
2012, iar modulele IV-VII, pân ă la 13 ianuarie 2013.Date de contact ale titularului de curs:
Nume: Cristian RADU
Birou: str. Traian Mo șoiu nr. 71
Telefon: 0264 431505
Fax: 0264 406054
E-mail: cristian.radu@ fspac.ro
Consultații: marțea, între orele 16 și 18, la
cabinet; pe e-mail, studen ții vor primi
răspuns în maximum 48 de ore.Date de identificare a cursului și contact
tutori:
Numele cursului: Semiotică
Codul cursului:UCRP 3127
Anul III, Semestrul I
Tipul cursului: obligatoriu
Tutore:

3∑Evaluare și notare: Notarea se va face pe baza unui examen scris, care va
consta în r ăspunsuri la 3-5 întreb ări /cerințe referitoare la materia cursului
sau la bibliografie. Se recomand ă studenților o lectur ă activă a
materialelor, preluicrarea informa ției și formarea unei perspective proprii.
Memorarea mecanic ă este așadar mai pu țin (chiar deloc) recomandabil ă.
Fiecare întrebare sau cerin ță va avea specificat punctajul aferent. Pentru
nota maxim ă sunt necesare 90 de puncte, iar pentru promovarea
examenului cu nota minim ă (cinci) sunt necesare 40 de puncte.
Există, opțional, și posibilitatea evalu ării pe parcurs. Cei care doresc pot
elabora unul sau dou ă referate axate pe oricare dintre temele de evaluare
propuse la fiecare modul. Referatele pot fi trimise pe e-mail pân ă la data
de 15 ianuarie. Un astfel de referat facultativ poate aduce student: [anonimizat] 25 de puncte. Punctajele ob ținute pentru fiecare referat trimis
vor fi comunicate student: [anonimizat]
∑ Elemente de deontologie academic ă: Cadrul didactic acord ă credit
studenților, mizând pe onestitatea acestora înaintea oric ărei forme de
evaluare. Plec ăm de la premisa c ă și studenții împărtășesc, ca și noi, ideea
că tentativele de fraud ă sunt inadmisibile și că existența unor astfel de
tentative nedorite ar genera automat pierderea examenului.
Reamintim a șadar că, în cazul examenului scris, unica surs ădin care
student: [anonimizat] , care constituie, la rându-i, o form ă inadmisibil ă de fraud ă,
presupune:
-reproducerea exact ă a unor texte sau fragmente de texte care apar țin
altor autori, f ără încadrarea textului între ghilimele și fără precizarea
imediată a sursei prin not ă de subsol sau not ă în text. Avem în vedere
aici texte sau fragmente de texte de orice dimensiune, scrise pe orice
tip de suport sau f ăcute publice prin expunere oral ă;

4-traducerea proprie a unui text sau fragment de text conceput într-o
limbă străină de către un alt autor, dac ă traducerea nu e încadrat ă între
ghilimele și sursa nu e indicat ă;
-rezumarea sau reformularea tacit ă (nedeclarat ă ca atare) a ideilor
dintr-un text ce apar ține altui autor.
∑ Studenți cu dizabilit ăți:Facultatea asigur ă accesul în s ălile sale al
persoanelor cu handicap locomotor. De asemenea, persoanele cu deficien țe
de vedere pot fi înso țite de către o altă persoană, iar la examen acestea pot
scrie după dictare pe baza celor spuse de studentul în cauz ă.
∑ Strategii de studiu recomandate : așa cum s-a men ționat mai sus, se
recomand ă o lectură critică atât a suportului de curs, cât și a bibliografiei
indicate. O astfel de lectur ă presupune implicit stabilirea de conexiuni
logice între segmentele cursului și între acestea și informa țiile din sursele
bibliografice. Nu în ultimul rând, în afar ă de exemplele oferite de cadrul
didactic, este de dorit identificarea raporturilor posibile dintre aspectele
teoretice abordate și experien ța practică..

5Introducere
Reflecția asupra semnelor și asupra proceselor de semnificare are o istorie
îndelungat ă, care se confund ă pănă de curând cu aceea a filozofiei și a lingvisticii.
Aceasta, întrucât cercetarea mecanismelor limbajului și ale cunoa șterii atinge
inevitabil și în mod consistent chestiuni ce țin de teoria semnului. De aproximativ un
secol semiotica s-a constituit ca disciplin ă autonom ă, sub influen ța mai ales a
contribuțiilor lui Charles Peirce și Ferdinand de Saussure. Autonomizarea acestei
discipline și interesul crescând cu care e privit ă n-au presupus îns ă și o delimitare
fermă față de alte discipline ale c ăror preocup ări se suprapun prin for ța împrejur ărilor.
Definirea ferm ă a disciplinei și implicit a domeniului și a obiectului de studiu
rămân așadar chestiuni în discu ție. Defini ția cea mai larg r ăspândită este aceea care
privește semiotica drept „studiul general al semnelor” sau „teoria semnelor”.1Sunt
oarecum defini ții nesatisf ăcătoare, cât timp no țiunea de semnși sintagma studiu
general nu sunt suficient de precise. În Cursul de lingvistic ă generală(1916) Saussure
propune defini ția: „știința care studiaz ă viața semnelor în centrul vie ții sociale”,
sugerând c ă regulile descoperite de semiotic ă sunt cele care guverneaz ă totalitatea
fenomenelor umane. Defini ția rămâne la fel de vag ă (cu termeni impreci și ca viața
semnelor , viața socială) singura certitudine fiind importan ța pe care o aloc ă acestei
discipline, rolul ei central în studiul tuturor fenomenelor sociale. Și această certitudine
este încă risipită de o altă afirmație în care semiotica este subordonat ă psihologiei.
Definiția lui Peirce, preluat ă de Charles Morris și de Umberto Eco, pare cea mai
acceptabil ă: știința ce are ca obiect de studiu semioza, aceasta din urm ă înțeleasă ca
proces de construire și transmitere a semnifica ției. Dincolo de gradul ridicat de
generalitate implicat și în aceast ă definiție, se impune observa ția că delimitarea ferm ă
de cercetările lingvistice și epistemologice este imposibil ă cât timp acestea vizeaz ă la
rândul lor aspectele men ționate. Apropierea de epistemologie este accentuat ă în
concepția lui Ernst Cassirer sau John Deely, care privesc semiotica drept un
metadiscurs științific, „o matrice a tuturor științelor”, respectiv „a oric ărui demers

6cognitiv”. Dificult ățile sunt sporite de accep țiunea foarte larg ă, de polisemantismul
cuvântului semn . O primă problemă este aceea de a stabili condi țiile ce asigur ă unui
obiect oarecare statutul de semn; în ce m ăsură acest statut depinde de inten ția celui ce
creează semnul, respectiv de inten ția de interpretare; nu în ultimul rând se na ște
întrebarea dac ă semiotica trebuie s ă își limiteze preocup ările la sfera culturii umane
sau să le extind ă asupra naturii întregi. Și în acest sens r ăspunsurile sunt variate, unii
autori considerând activitatea simbolic ă proprie exclusiv omului, pe când al ții o
identifică și în lumea animal ă.
Toate acestea sunt chestiuni pe care cursul de fa ță își propune s ă le elucideze
în măsura în care acest lucru e posibil. Acolo unde elucidarea e incompatibil ă cu
natura chestiunii vom c ăuta cel pu țin o delimitare teoretic ă, o încadrare cât mai ferm ă
a chestiunii, pentru a sugera m ăcar direcția în care trebuie c ăutat răspunsul.
Anticipând acum, în ce prive ște statutul disciplinei vom adopta pozi ția lui
Umberto Eco, potrivit c ăreia orice teorie semiotic ă include o teorie a codurilor și o
teorie a produc ției de semne2. Semiotica este a șadar preocupat ă, deopotriv ă, de
procesele de producere a semnifica ției și de condi țiile de vehiculare a acesteia prin
comunicare. Este un aspect ce ne determin ă să consider ăm că, dacă statutul de
disciplină autonom ă al semioticii este controversat, putem în schimb accepta f ără
rezerve faptul c ă ea oferă un punct de vedere, o perspectiv ăfertilă asupra proceselor
cognitive și comunicative. În ultim ă instanță, vorbind despre produc ția de semne și
despre coduri (reguli ce guverneaz ă producția de semne) semiotica propune o discu ție
asupra modalit ăților de manifestare a naturii noastre esen țiale și asupra limitelor
naturale și convenționale impuse acestei manifest ări. Oferă altfel spus, o perspectiv ă
nouă asupra dialecticii libertate/constrângere ce marcheaz ă activitatea de cunoa ștere și
de comunicare.
1Dicționarul explicativ al limbii române , respectiv Dicționar de filzofie și logică, Humanitas,
București, 1996

7Unitatea I: Retrospectiv ă
Obiective: familiarizarea cu no țiunile fundamentale ale domeniului;
conștientizarea conexiunilor dintre filozofia limbajului și studiul semnelor;
cunoașterea unor contribu ții esențiale, care au facilitat constituirea disciplinei.
Concepte-cheie: semn, simbol, semne transpuse, semnificant, semnificat,
limbă, vorbire
Cercetările de filozofie a limbajului, epistemologie sau logic ă au inclus inevitabil
aspecte ce pot fi revendicate de semiotic ă, lista precursorilor posibili ai acestei
discipline putând fi, la limit ă, extinsă considerabil. Ne vom opri îns ă doar la trei
contribuții însemnate, selectate atât pentru importan ța lor indiscutabil ă cât și pentru
faptul că anticipă în bună măsură perspectivele actuale, definind semnul în termeni
relaționali și privind limbajul în dimensiunea lui procesual ă.
1. Aristotel (384-322 î. Ch.)
(Născut la Stagira, în Grecia Antic ă, și numit de aceea frecvent Stagiritul.
Discipol al lui Platon, de concep ția căruia se va delimita ulterior constituindu- și
propriul sistem filozofic. Este o p ărere general ă aceea că, alături de opera lui Platon,
opera sa, foarte vast ă și diversă, constituie piatra de temelie a culturii Occidentale.)
Este cel dintâi care ofer ă o cercetare sistematic ă asupra limbii, asociind-o net
cu năzuința spre cunoa ștere, proprie naturii umane. În ce prive ște domeniul de care ne
ocupăm, esențial este un pasaj din Despre interpretare (16 a): „Sunetele emise de
voce sunt simboluri ale st ărilor suflete ști, iar cuvintele scrise, simbolurile cuvintelor
emise de voce. Și la fel precum scrisul nu e aidoma la to ți oamenii, cuvintele rostite
nu sunt nici ele acelea și, deși stările suflete ști, cărora aceste expresii le sunt semne
nemijlocite, sunt identice la to ți, așa cum identice sunt și lucrurile ale c ăror imagini
sunt aceste st ări.”3
2Umberto Eco. O teorie a semnelor , București, Meridiane, 2003
3Tzvetan Todorov. Teorii ale simbolului , traducere de Mihai Murgu, prefa ță de Maria Carpov,
Univers, Bucure ști, p. 27

8Observații:
1. Termenii de simbolși semn sunt numi ți explicit cu o accep țiune echivalent ă, din
câte se poate deduce.
2. Paragraful se refer ă exclusiv la simbolurile verbale care sunt asociate cu st ările
sufletești. Prin urmare,
3. Cuvintele nu denumesc obiecte, ci st ări sufletești, adică reprezentarea subiectiv ă a
obiectelor. Suntem îndrept ățiți să vedem aici o anticipare a modelului lui Peirce,
simbolul fiind constituit ca o rela ție ternară, chiar dac ă nu e numit ă explicit a șa:
sunete – st ări sufletești – lucruri.
Dacă paragraful anterior trateaz ă doar problema semnelor verbale, alte
categorii sunt privite din perspectiva logicii, ca silogisme trunchiate: „fiin ța a cărei
existență se produce antreneaz ă existența sau producerea unui alt lucru, fie anterior,
fie posterior, este semnul producerii sau al existen ței celuilalt lucru” ( Analitice prime ,
70a).4
Datorăm lui Aristotel și o prim ă clasificare, e adev ărat rudimentar ă, a
semnelor. Astfel, semnele se împart în nume (semne cu semnifica ție conven țională) și
semne naturale . Există însă și o a treia categorie de semne considerate de Aristotel ca
o specie aparte de cuvinte: metaforele , caracterizate prin faptul c ă semnificatul e altul
decât cel obi șnuit. Sunt, pe scurt, semne transpuse: „transpunerea este trecerea unui
nume de la un obiect la alt obiect” ( Poetica , 1457b).5
2. Sfântul Augustin (Aurelius Augustinus) – (354-430 î. Ch.)
(Crescut în tradi ția păgână, se converte ște la 33 de ani și devine episcop de
Hippona. Dup ă moarte este canonizat. Opera sa a contribuit decisiv la constituirea
dogmei catolice. Preocup ările sale sunt eminamente de ordin teologic, dar
subordoneaz ă numeroase alte aspecte, între care și problema limbajului.)
Preocupările constante pentru natura și tipologia semnelor, fac s ă fie privit ca
precursor al semioticii sau, potrivit unora, chiar cel dintâi mare semiotician, de și
obiectivele majore ale medita țiilor sale erau de natur ă religioasă.
4ibidem, p. 33
5ibidem , p. 41

9Premiza de la care pleac ă este aceea a existen ței unei semnifica ții imanente, de
ordin divin, asociate oric ărui obiect, semnifica ție perceptibil ă doar cu spiritul și
imposibil de reprodus cu ajutorul vorbirii, dar posibil de aproximat. Finalitatea
autentică a limbajului este a șadar, aceea de a aproxima în m ăsură cât mai mare esen ța
fenomenelor, de a se apropia de acele semnifica ții imanente ce justific ă existența
oricărui lucru. Dincolo de aceast ă abordare, inerent ă unei perspective religioase,
concepția sa o continu ă pe a lui Aristotel și o anticip ă la rândul ei pe a lui Peirce.
„Semnul este ceea ce se arat ă pe sine însu și sensului, și care, în afar ă de sine, mai
arată spiritului înc ă ceva. A vorbi înseamn ă să dai un semn cu ajutorul unui sunet
articulat.” ; „Semnul este un lucru care ne face s ă ne gândim la ceva dincolo de
impresia pe care lucrul însu și o face asupra sim țurilor noastre.”6Reținem aici faptul
că cuvintele nu sunt decât o specie a semnelor. În al doilea rând, mai ales cea de-a
doua defini ție citată accentueaz ă asupra rela ției mediate dintre semn și obiect. Semnul
este pus în rela ție cu „impresia” creat ă în conștiință de obiectul desemnat, fapt ce ne
pune înaintea unei scheme triadice aproape identice cu cea a lui Peirce: semn –
impresie – obiect .
Tipologia semnului
Expusă în doctrina cre ștină, este surprinz ător de complex ă și de riguroas ă.
Semnele sunt clasificate în func ție de patru criterii:
a. După modul de transmitere :
– vizuale
– fonice
– adresate altor sim țuri
b. După origine :
– naturale
– intenționale
c. După natura raportului simbolic :
– semne proprii
– semne transpuse: când semnificatul devine la rândul lui semnificant
6ibidem , p. 51, respectiv 57

10d. După natura desemnatului :
– semne ce desemneaz ă lucruri
– semne ce desemneaz ă alte semne. E vorba de cazul utiliz ării metalingvistice a
limbajului, când limbajul se refer ă la el însu și și nu la un referent exterior, ca în
exemplul: „Cuvântul civilizațieare următoarele accep țiuni…”.
Preocupările sale privind natura semnului și rațiunile actului de semnificare au
condus în acela și timp spre schi țarea unei teorii a comunic ării. În concep ția Sfântului
Augustin, limbajul are dou ă funcții fundamentale, indisolubil legate: aceea de
instrument al gândirii și aceea de instrument al comunic ării: „Singura noastr ă rațiune
de a semnifica, adic ă de a face semne, este de a pune în lumin ă și de a trece în spiritul
altcuiva ceea ce are în spirit cel care face semnul.”7Reținem aici formularea aparent
paradoxal ă care vorbe ște de o singură rațiune, care const ă însă în a pune în lumin ăși
a trece …. Este vorba de un paradox aparent, întrucât justificarea ac țiunii semnificante
include dou ă aspecte complementare: clarificarea mental ă (materializarea lingvistic ă a
gândurilor) exprimat ă prin „a pune în lumin ă” și transmiterea spre interlocutor,
exprimată prin „a trece în spiritul altcuiva”. Semnele verbale sunt, deopotriv ă cele
care îmbrac ă materia gândirii, oferindu-i consisten ță, și cele care o transport ă spre un
alt spirit, constituind astfel suportul nu doar al comunic ării, ci și al comuniunii între
oameni.
3. Ferdinand de Saussure (1857-1913)
(Este cu certitudine un lingvist de prim rang, cu o influen ță hotărâtoare în
istoria disciplinei și, în acela și timp, e considerat al ături de Peirce unul din fondatorii
semioticii. În ciuda activit ății științifice remarcabile, nu a publicat nimic în timpul
vieții. Lucrarea fundamental ă, Curs de lingvistic ă generală, a fost editat ă de discipolii
săi și publicată în 1916, dup ă moartea autorului.)
Statutul s ău de întemeietor al semioticii este discutabil, deoarece preocup ările
sale au vizat în propor ție covârșitoare, ca în cazul oric ărui lingvist, limbajul și
unitățile constitutive ale acestuia. Este adev ărat, a tratat cuvintele sub aspectul lor de
semne însă, cum am v ăzut, acest lucru s-a întâmplat cu mult timp înainte, la Aristotel

11și la Sfântul Augustin. Este de asemenea adev ărat că a dat numele semiologiei ,
văzând-o ca pe o știință „care studiaz ă viața semnelor în centrul vie ții sociale”8și este
cel dintâi care a inclus lingvistica în acest domeniu mai larg al semiologiei. Dar, în
același timp, a subordonat semiologia psihologiei sociale. În plus, optica sa pare s ă
înregistreze un u șor regres, cel pu țin într-o anume privin ță, în raport cu concep țiile
anterioare: nu e vorba atât de faptul c ă modelul semnului este unul binar, cât de
accepțiunea static ă a acestuia, definirea substan țială proprie abord ării structuraliste,
față de o definire în termeni rela ționali cum am v ăzut că sugerau antecesorii s ăi. Sunt
argumente care ne-au determinat s ă-i includem contribu ția între cele premerg ătoare
constituirii semioticii ca disciplin ă autonom ă, fără ca prin aceasta s ă contestăm rolul
său în istoria lingviticii.
Avem a re ține așadar în cazul s ău:
– definirea semiologiei
– definirea semnului ca reuniune dintre un semnificant și un semnificat , sau dintre o
imagine acustic ă și un concept. Reamintim c ă definiția se refer ă exclusiv la semnele
verbale. Spre deosebire de precedentele defini ții și de modelul lui Peirce, avem de-a
face cu un model binar, îns ă diferența nu e una de ordin esen țial, cât timp rela ția este
între semn și conceptul ce îi este asociat, referentul fiind subîn țeles.
– stabilirea propriet ăților semnului lingvistic:
– arbitrar: nu exist ă o legătură necesară între semnificat și semnificant
– convențional: leg ătura dintre semnificat și semnificant este stabilit ă prin
convenții
– linear
– are o valoare relativ ă, asigurat ă de raportarea la sistemul limbii. Este de
reținut aici distinc ția pe care Saussure o face între semnifica ție și valoare lingvistic ă.
Semnifica ția este dat ă de relația abstract ă dintre semnificat și semnificant, în vreme ce
valoarea este dat ă de relația cu celelalte elemente ale sistemului.
În ce prive ște relația dintre limb ă și gândire, se înscrie ferm în linia lui
Aristotel și a Sfântului Augustin: „Din punct de vedere psihologic, dac ă facem
7ibidem , p. 58
8Ferdinand de Saussure. Cours de linguistique générale , Paris, 1969, reprodus în Antologie de texte de
lingvistică structural ă, Univers, Bucure ști, 1977, p. 10

12abstracție de expresia ei prin cuvinte, gândirea noastr ă este o mas ă amorfă și
indistinctă. Filozofi și lingviști au recunoscut întotdeauna c ă fără ajutorul semnelor
am fi incapabili s ă distingem dou ă idei într-un mod clar și constant. Considerat ă în
sine, gândirea este ca o nebuloas ă în care nimic nu este cu necesitate delimitat. Nu
există idei prestabilite și nimic nu este distinct înainte de apari ția limbii.”9Limbajul în
sine este considerat un fenomen de natur ă psihică având un caracter eterogen ce face
foarte dificil ă sarcina definirii sale. Important ă rămâne îns ă precizarea celor dou ă
dimnensiuni ale limbajului: limba și vorbirea.
Limba este definit ă ca sistem de semne, produs social al facult ății limbajului și
ansamblu de conven ții adoptate de grupul social pentru a permite exercitarea acestei
facultăți. Este un sistem abstract, achizi ționat prin educa ție și constituit într-un tipar ce
modeleaz ă manifestrile particulare ale facult ății limbajului.
Vorbirea : este un act individual de utilizare a sistemului limbii. Presupune
procese de selec ție și combina ție, determinate de voin ța și inteligen ța individului.
Teme de evaluare:
1. Arătați, într-un referat, punctele de convergen ță între concep ția lui
Aristotel și a Sfântului Augustin.
2. Precizați contribu ția lui F. de Saussure în domeniul semioticii și al
lingvisticii.
Bibliografie recomandat ă:
1. Umberto Eco. O teorie a semnelor , București, Meridiane, 2003
2. Tzvetan Todorov. Teorii ale simbolului , traducere de Mihai Murgu, prefa ță
de Maria Carpov, Univers, Bucure ști
9ibidem , p. 18

13Unitatea II: Definirea semnului și a semiozei.
Contribu ția lui Charles Peirce
Obiective: asimilarea, în linii mari, a pespectivei teoretice a lui Ch. Peice,
întemeietorul semioticii ca disciplin ă autonom ă; cunoașterea defini ției și a tipologiei
semnului; cunoa șterea, în linii mari, a contribu ției descenden ților lui Peice: Ch.
Morris și Th. Sebeok
Concepte-cheie: semn,representamen, interpretant, rela ție triadic ă, simbol,
indice, icon, vehiculul semnului, designatum, sintax ă, semantic ă, pragmatic ă.
Charles Peirce (1839-1914)
(Absolvent al Universit ății Harvard în 1859. Membru fondator al „Clubului
Metafizic”, care a dat na ștere pragmatismului ca orientare filozofic ă. Opera sa,
publicată postum, cuprinde opt volume în care au fost adunate eseurile, articolele și
coresponden ța.)
Considerat pe bun ă dreptate întemeietor al semioticii ca disciplin ă autonom ă,
este cel care a definit ferm obiectul acestei discipline și a teoretizat natura și tipologia
semnelor. Preocup ările din domeniul semioticii sunt strâns legate de cele filozofice în
care medita ția asupra gândirii și cunoașterii ocup ă un loc central.
Ca premise fundamentale ale pragmatismului sunt de subliniat: existen ța unui
simț istoric redus, respingerea specula ției gratuite, preferin ța pentru solu țiile
practice și eficiente și încrederea în capacitatea omului de a înf ăptui.
Principalele teze ale lui Peirce referitoare la procesul gândirii și al cunoa șterii
ar fi următoarele: gândirea este echivalat ă cu acțiunea; cercetarea este v ăzută
ca un demers de stabilire a convingerii; convingerea este un proces de
instituire a unui mod de comportament; adev ărul e subordonat utilului.
Actul gândirii și al cunoa șterii este condi ționat, în opinia lui Peirce, de patru
propoziții negative:
„1. Nu avem capacitate de introspec ție, ci întreaga cunoa ștere a lumii interne este
derivată prin raționare ipotetic ă din cunoa șterea pe care o avem despre faptele externe.

142. Nu avem capacitate de intui ție, ci orice cuno ștință este determinat ă logic de
cunoștințe anterioare.
3. Nu avem capacitatea de a gândi f ără semne.
4. Nu avem un concept al incognoscibilului absolut.”10
Cea de-a treia dintre aceste propozi ții trimite spre perspectiva semiotic ă, a
cărei premis ă fundamental ă postuleaz ă limbajul ca pe o condi ționare transcendental ă a
cunașterii.
Definiția semnului.
„Un semn sau representamen este ceva care ține locul a ceva, pentru cineva,
în anumite privin țe sau în virtutea anumitor însu șiri. El se adreseaz ă cuiva, creând în
mintea acestuia un semn echivalent sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul acesta
pe care îl creeaz ă îl numesc interpretantul primului semn. Semnul ține locul a ceva,
anume al obiectului s ău.”11
„Un semn sau representamen este un prim care între ține cu un secund, numit
obiectul său, o relație triadic ăatât de autentic ă, încât ea poate determina un ter ț,
numit interpretantul s ău, să întrețină cu obiectul aceea și relație triadică pe care o
întreține el însu și cu acela și obiect. Rela ția triadică e autentică, adică cei trei membri
ai săi sunt lega ți împreun ă într-un mod ireductibil la vreun complex de rela ții
diadice.”12
Observații:
1. Semnul este echivalat cu un representamen, accentuându-se astfel asupra
caracterului s ău dinamic, adic ă asupra faptului c ă îndepline ște acțiunea de a
re-prezenta.
2. Este subliniat ă încă din defini ție dimensiunea comunicativ ă a semiozei, prin
menirea semnului de a fi „adresat cuiva”.
10Charles S. Peirce. Semnifica ție și acțiune, prefață de Andrei Marga, selec ția textelor și traducerea,
Delia Marga, Humanitas, Bucure ști, 1990, pp. 69-70
11ibidem , p. 269
12ibidem , p. 285

153. Este subliniat ă ferm natura triadică a semnului și, prin urmare, rolul decisiv al
interpretantului, înțeles ca reprezentare mental ă, în alc ătuirea semnului
autentic.
4. Interpretantul este definit ca un semn echivalent, fapt ce eviden țiază rolul activ
al receptorului, importan ța acțiunii sale interpretative în actul comunic ării.
(Deschiderile teoretice ale acestor defini ții sunt dintre cele mai ample. Le vom
detalia în capitolul urm ător, în conexiune cu perspectivele teoretice ale altor autori
cum sunt John Deely și Umberto Eco.)
Tipologia semnului.
1. Simbolul : este în accep țiunea lui Peirce unicul tip de semn autentic, cel a
cărui relație cu obiectul este mediat ă de interpretant și stabilită în virtutea unei
convenții. Ca exemple putem cita, în primul rând, semnele verbale apoi altele cum ar
fi culorile semaforului, semnele matematice.
În cazul celorlalte dou ă tipuri de semn avem de-a face, spune Peirce, cu o
relație „degenerat ă”:
2. Indice : caracterizat printr-o rela ție directă, fizică între semn și obiect, ca în
cazul urmei l ăsate de picior în noroi, al fumului, al unei r ăni etc.
3. Iconul : relația dintre semn și obiect este una de asem ănare, ca în cazul unei
fotografii de exemplu sau al unei h ărți.
Charles Morris și Thomas Sebeok se situeaz ă în descenden ța lui Peirce cu
unele modific ări de nuan ță față de contribu ția acestuia.
Charles Morris (1901-1976) reformuleaz ă definiția semiozei ca „luare în
seamă mediată”13și redenume ște termenii triadei: vehiculul semnului , designatum ,
interpretant , adăugând un al patrulea termen, oricum subîn țeles: interpretul .
Contribuția sa însemnat ă se concretizeaz ă în delimitarea celor trei dimensiuni
ale semnului, respectiv a celor trei discipline subordonate semioticii:
13Charles Morris. Fundamentele teoriei semnelor , traducere și Cuvânt înainte: Delia Marga, EFES,
Cluj, 2003, p. 22

16- semantica : studiază relația între semne și obiectele desemnate.
-pragmatica : studiază relația dintre semne și interpreți.
-sintaxa : studiază relația dintre un semn și alte semne.
Thomas Sebeok (1920-2001) extinde defini ția semiozei: „capacitatea
instinctivă a tuturor organismelor vii de a produce și înțelege semne”14. Spre a face
diferența între om și animal, introduce distinc ția între semioză, definită ca actul
producerii și al înțelegerii semnelor și reprezentarea – utilizarea semnelor pentru a
cunoaște.15
Sunt afirma ții discutabile a c ăror justificare va fi dezb ătută ulterior pe marginea
noțiunilor de fiziosemioz ă, fitosemioz ă și zoosemioz ă.
La fel de discutabil ă se arată a fi și tipologia semnelor, de asemenea extins ă
față de cea a lui Peirce:
1. Semnalul: declan șează natural sau conven țional o reac ție din partea receptorului.
Putem observa c ă, dacă este vorba de o rela ție natural ă avem de-a face de fapt
cu un indice, respectiv, dac ă e vorba de o rela ție conven țională avem de-a face cu un
simbol.
2. Simptomele: automate, nonarbitrare, cuplate natural cu semnificatul.
Este vorba iar ăși evident, de indicele din tipologia lui Peirce.
3. Iconul: definit la fel ca în tipologia lui Peirce.
4. Index: definit la fel ca indicele din tipologia lui Peirce.
5. Simbolul: este de asemenea caracterizat de o rela ție conven țională între semn și
obiect. Sebeok distinge, în mod oarecum nejustificat, uzând de criterii imprecise, o
serie de subspecii ale simbolului, cum ar fi: alegoria, însemnul, marca, insigna etc.
6. Numele: specie a simbolului caracterizat ă prin existen ța unui singur denotat.
14Thomas Sebeok. Semnele: o introducere în semiotic ă, traducere de Sorin M ărculescu, Bucure ști,
Humanitas, 2002, p. 19
15Ibidem , p. 25

17Teme de evaluare:
1. Parcurge ți paginile, din volumul lui Ch. Peirce, indicate la notele de subsol și
precizați concepția sa privind natura semnului și a semiozei.
2. Dați exemple de simboluri, indici și iconi.
3. Parcurge ți volumul lui Ch. Morris și al lui Th. Sebeok, indicate în bibliografie
și arătați punctele de convergen ță, respectiv, punctele de divergen ță cu
concepția lui Peirce.
Bibliografie recomandat ă:
1. Charles Morris. Fundamentele teoriei semnelor , traducere și Cuvânt înainte:
Delia Marga, EFES, Cluj, 2003
2. Charles S. Peirce. Semnifica ție și acțiune, prefață de Andrei Marga, selec ția
textelor și traducerea, Delia Marga, Humanitas, Bucure ști, 1990
3. Thomas Sebeok. Semnele: o introducere în semiotic ă, traducere de Sorin
Mărculescu, Bucure ști, Humanitas, 2002

18Unitatea III: Deschideri teoretice ale defini ției semnului.
Semnifica ție și cunoaștere
Obiective: această secțiune a cursului propune o abordare a problemei
cunoașterii din perspectiva semioticii. Din aceast ă perspectiv ă, activitatea de
cunoaștere a realit ății devine o form ă de învestire cu sens și de structurare a acesteia.
Activitatea cognitiv ă, ca manifestare a func ției semiotice, confer ă obiectelor realit ății
statut de semn și le integreaz ă în rețele de semnifica ții care circumscriu realitatea,
justificând no țiunea de semiosfer ă. În același timp, propunem o scurt ă discuție asupra
limitelor posibile care cenzureaz ă cunoașterea.
Concepte-cheie: realism-idealism, lucru-obiect- semn, rela ții fizice-obiective-
transcendentale, Umwelt, semiosfer ă.
Fără doar și poate, în schema triadic ă a semnului interpretantul este elementul
decisiv. Reamintim, este definit ca reprezentare mental ă a obiectului , respectiv stare
sufleteasc ă în termenii lui Aristotel sau impresie la Sfântul Augustin. Întrebarea care
se impune imediat vizeaz ă legătura dintre aceast ă reprezentare mental ă și natura
esențială a obiectului, presupunând, a șa cum făcea Sfântul Augustin, c ă există o astfel
de natură esențială prestabilit ăa oricărui obiect. Mai precis, avem a ne întreba dac ă
interpretantul instituie o semnifica ție sau caut ă să aproximeze o semnifica ție
preexistent ă.
Pentru foarte mult timp, cunoa șterea a fost v ăzută de către filozofi ca o
încercare de a accede la nivelul esen țial al realit ății, de a căuta justific ări de ordinul
cel mai subtil, care preexist ă obiectelor. Într-o asfel de perspectiv ă obiectele ar avea
evident statut de semn, al c ărui semnificat e unul transcendent, asigurat în virtutea
unor principii imuabile ce organizeaz ă întreaga realitate. Pe de o parte îns ă,
schimbările de paradigm ă înregistrate în ultimele decenii tind s ă nege sau s ă ignore
existența unui nivel al esen țialității și să facă prin urmare inutil ă încercarea de a-l
căuta prin cunoa ștere. Pe de alt ă parte, acceptând caracterul decisiv al interpretantului,
existența unui sens prestabilit care justific ă existența oricărui obiect devine o
chestiune secundar ă. Aceasta, întrucât sensul este instituit prin însu și procesul de

19semnificare, gestionat de om, care î și asumă astfel statutul de interpret al lumii. Vom
găsi un sprijin consistent pentru a l ămuri o astfel de perspectiv ă în volumul lui John
Deely, Bazele semioticii .
1. John Deely: ipoteze teoretice
Volumul amintit mai sus16permite degajarea unor ipoteze (postulate) ce re țin
imediat aten ția. Este adev ărat, sunt prezentate într-un limbaj nu foarte accesibil și într-
o formă oarecum nesistematic ă. Le-am sistematizat îns ă și le-am reformulat dup ă cum
urmează:
1. O prim ă ipoteză subliniaz ă natura eminamente narativ ă a ființelor umane. Este
sugerat astfel rolul universal al nara țiunii ca factor de transmitere a culturii, nara țiunea
fiind definit ă ca formă de organizare epic ă a experien ței, ca manifestare a impulsului
de reordonare a realit ății.
2. Distinc ția foarte veche și aparent reductibil ă dintre realism și idealism este
nerelevant ă din punctul de vedere al semioticii. Chiar dac ă autorul nu precizeaz ă, se
subînțelege că cei doi termeni ai distinc ției au în text accep țiunea cea mai general ă:
realismul – viziune filozofic ă prin care se atribuie realit ății existen ță obiectiv ă,
independent ă de subiect; idealismul – orientare ce neag ă existența obiectiv ă a
realității, care nu este altceva decât o crea ție a spiritului. Sugestia autorului este aceea
că funcția semiotic ă, inerentă naturii umane se manifest ă printr-o permanent ă tendință
de formare (sau de-formare) a realit ății, astfel încât aceasta, fie c ă are sau nu existen ță
obiectivă, rămâne inaccesibil ă. În termeni simpli, lumea este a șa cum o cunoa ștem,
cum o percepe spiritul uman, incapabil de a cunoa ște în mod obiectiv, incapabil adic ă
de a reprima manifestarea func ției semiotice.
3. Autorul introduce o distinc ție fertilă între: lucru , definit ca o entitate cu simpl ă
existență fizică; obiect – entitate a c ărei existen ță fizică este perceput ă de un subiect;
semn – obiect pus în rela ție cu o idee sau cu alte obiecte prin intermediul unei idei.
Exemplul pe care îl d ă autorul este acela al unei fosile care are statut de lucru cât timp
există fără a fi descoperit ă, devine obiect dacă e descoperit ă de un necunosc ător și, în
sfârșit, devine semn abia sub ochii unui paleontolog. Aceast ă distincție subliniaz ă o
16John Deely. Bazele semioticii , traducere de Mariana Ne ț, București, All, 1997

20idee pe care am formulat-o anterior, anume aceea c ă acțiunea interpretului confer ă
justificare deplin ă realității.
4. Aceeași idee este sugerat ă de altfel și de următoarea distinc ție pe care o opereaz ă
autorul între: relații fizice – relații naturale, legate de existen ța fizică a obiectului;
relații obiective – relații fizice a c ăror existen ță e perceput ă de subiect; relații
transcendentale – sunt stabilite în virtutea unor propriet ăți extrinseci, atribuite de
subiect și presupun integrarea obiectului într-o re țea de semnifica ții. Instituirea de
relații transcendentale este echivalent ă cu valorificarea semiotic ă a obiectului, c ăruia i
se atribuie propriet ăți extrinseci (altele decât cele care îi sunt inerente) și care este
pusă în relație cu alte obiecte prin integrarea lui într-o re țea de semnifica ții mai ample.
Practic ni se reaminte ște astfel c ă, voluntar sau nu, con știent sau nu, investind de
fiecare dat ă obiectele pe care le întâlnim cu semnifica ții subiective, c ă suntem, iar ăși,
incapabili s ă facem abstrac ție de func ția semiotic ă, privind lucrurile în mod obiectiv.
Concluziile ce decurg din acceptarea acestor ipoteze pun în eviden ță impulsul
specific uman de învestire cu sens și structurare a realit ății. Altfel spus, prin
construcție, spiritul e incapabil s ă perceapă obiectele luate în sine (exclusiv cu
proprietățile lor intrinseci) și în mod izolat (neintegrate într-o re țea de rela ții
transcendentale, instituite de subiect). Activitatea semiotic ă, concretizat ă în tendin ța
spre semnificare (atribuirea de propriet ăți extrinseci) și spre textualizare (integrarea
obiectelor în structuri de semnifica ții) este inerent ă naturii umane, astfel încât eticheta
de animal symbolicum pe care Ernst Cassirer o atribuie omului se arat ă cât se poate de
îndreptățită.
2. Ernst Cassirer și teoria formelor simbolice
Întreg volumul lui Cassirer, Eseu despre om , pledeaz ăpentru justificarea
sintagmei amintite mai sus. „Omul nu se poate sustrage propriei împliniri. El nu poate
decât să adopte condi țiile propriei vie ți. Omul nu mai tr ăiește într-un univers pur fizic,
el trăiește într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta și religia sunt p ărți ale
acestui univers. Ele sunt firele diferite care țes rețeaua simbolic ă, țesătura încâlcit ă a

21experienței umane. Întregul progres uman în gândire și experien ță speculeaz ă asupra
acestei rețele și o întărește.”17
Pentru a ajunge la astfel de concluzii, autorul pleac ă de la concep ția lui
Johannes von Uexküll care define ște noțiunea de Umwelt , arătând că aceasta nu este
echivalent ă cu mediul fizic, ci cu mediul reconstituit selectiv și organizat în func ție de
nevoi și interese. Mediul ambiant este a șadar, alcătuit din informa țiile care sunt
percepute și utilizate și sunt de men ționat diferen țele nete dintre Umwelt -ul animal și
cel uman. Cel dintâi este unul restrâns, incon știent, cuprinde informa ții disparate, este
necodificat, neverbalizabil și constituit din semne univoce. Cel de-al doilea este
extins, con știent, organizat ca o re țea, codificat, verbalizabil și constituit din semne
plurivoce. Este subliniat ă astfel diferen ța radicală dintre o lume închis ă, rigidă și
constrâng ătoare și o altă lume, deschis ă, elastică și în permanent ă expansiune sub
presiunea activit ății cunoasc ătoare a omului. Aceast ă activitatea este cea care
generează universul simbolic care circumscrie realitatea, formând-o și conferindu-i
semnifica ție. Cassirer se va sim ți așadar îndrept ățit să așeze raționalitatea pe un loc
secund între caracteristicile omului, activitatea simbolic ă fiind investit ă cu rolul
primordial. „De aceea, în locul definirii omului ca animal rationale , ar trebui s ă îl
definim ca animal simbolic. Prin aceata putem desemna diferen ța lui specific ă și
putem înțelege noua cale deschis ă omului – calea spre civiliza ție.”18
În același sens se îndreapt ă și concepția lui Umberto Eco , expusă în volumul
Le signe19. Una din ideile majore ale acestui volum afirm ă că activitatea simbolic ă a
apărut înaintea fabric ării primelor unelte,func ția semiotic ă fiind cea responsabil ă
pentru na șterea speciei umane. cu ajutorul simbolurilor, omul se smulge dintr-o natur ă
străină și ostilă pentru a se introduce în universul culturii pe care el însu și îl creeaz ă și
care devine astfel, lumea libert ății sale. Limbajele de orice fel (reprezent ările
simbolice) au a șadar func ție vitală, susține Eco, și aceasta e de fapt semnifica ția
comportamentelor magice ale primitivilor, concretizate în celebrele picturi rupestre.
17Ernst Cassirer. Eseu despre om , traducere de Constantin Co șman, Humanitas, Bucure ști, 1994, p. 43
18ibidem , p. 45
19Umberto Eco. Le signe , trad. Jean-Marie Klinkenberg, Labor, Bruxelles, 1990

223. Noțiunea de semiosfer ă
Promovat ă în volumul lui Daniel Bougnoux20, această noțiune este în fond
coincident ă cu aceea de univers simbolic a lui Cassirer: „acest spa țiu de mediere
simbolică sau semiotic ă măsoară libertatea noastr ă umană, chiar dac ă este în acela și
timp o lume a codului și a conven ției. Semiosfera este asemenea unei dig ridicat în
fața brutalității lucrurilor; cu cât tr ăim mai mult în lumea semnelor, cu atât suntem
mai proteja ți împotriva agresiunii realului. […] Semnele nu sunt inerte, ele ne ajut ă să
stăpânim realul…”21
Același John Deely ofer ă o perspectiv ă ce poate l ămuri sensurile acestei
noțiuni. În capitolul 6 al volumului s ău, Bazele semioticii , ia în discu ție noțiunile de
fiziosemioz ă și fitosemioz ă, întrebându-se în ce m ăsură elementele regnului mineral și
ale celui vegetal au statut de semn. R ăspunsul pe care îl sugereaz ă autorul este c ă
aceste elemente sunt caracterizate de rela ții efectiv diadice și doar virtual triadice. În
termenii uneia dintre ipotezele prezentate anterior, au în mod efectiv doar statut de
lucru , calitatea de semn fiind doar poten țială. Avem prezen ța unui interpretant , adică
intervenția interpretului actualizeaz ă această calitate, învestind cu semnifica ție
obiectele realit ății. Statutul omului va fi a șadar acela de interpret al unei lumi care
abia astfel, prin actul interpret ării, dobânde ște deplină justificare.
Inevitabil, în acest punct al discu ției se impune o întrebare referitoare la gradul
de libertate ce înso țește acest act al intrepret ării. În alți termeni, întrebarea prive ște
existența limitelor ce îngr ădesc manifestarea func ției semiotice și rigiditatea acestor
limite. Fără îndoială, există o serie întreag ă de coduri care organizeaz ă și implicit
limitează manifestările umane. un prim cod e constituit de legile fizice ce guverneaz ă
structura și evoluția realității; avem apoi coduri sociale și culturale, achizi ționate prin
educație și experien ță, conferind o anumit ă valoare obiectelor și fenomenelor realit ății
sau comportamentelor umane. Este în fond, o chestiune de infrma ții stocate în intelect
și ordonate în coduri științifice, religioase, sociale, profesionale etc. Pentru un cre știn,
de pildă, Biblia va constitui un „mare cod” ce orienteaz ă decisiv modul de
reprezentare a lumii: c ăsătoria va fi privit ă ca o institu ție sfântă, copiii – daruri divine,
20Daniel Bougnoux. Introducere în științele comunic ării, traducere de Violeta Vintilescu, Polirom,
Iași, 2000, pp. 48-50
21ibidem , p. 49

23infertilitatea este dimpotriv ă o pedeaps ă, bogăția e mai degrab ă un lucru d ăunător etc.
Evident c ă, interpretate într-un alt cod, științific sau social bun ăoară, aceste aspecte
pot dobândi o cu totul alt ă valoare.
Aceste considera ții genereaz ă cu necesitate întrebarea capital ă dacă există un
„cod suprem”, o sum ă de principii imuabile, care ordoneaz ă realitatea, impunând o
anumită semnifica ție și numai una fiec ăruia dintre obiectele realit ății sau dac ă,
dimpotriv ă, învestirea cu semnifica ție a obiectelor lumii r ămâne un atribut al omului.
Este o întrebare asupra c ăreia ne-am oprit și anterior: cunoa șterea trebuie v ăzută ca un
demers de aproximare a unui cod prestabilit, ascuns în complexitatea lumii sau este o
încercare de creare a unui cod care s ă dea seama de complexitatea lumii?
O abordare semiotic ă pare să ofere o solu ție acestei dileme, solu ție sugerat ă de
Peirce printr-o afirma ție aparent paradoxal ă, potrivit c ăreia „omul și semnele se educ ă
reciproc”22. Paradoxul este îns ă anulat dac ă acceptăm o altă afirmație, a lui John
Deely de data aceasta, care prive ște întreaga experien ță umană ca pe o „structur ă
interpretativ ă mediată de semne și bazată pe acestea”23. Suntem, altfel spus, consitui ți
din semnele pe care noi în șine le constituim, idee pe care o subliniaz ă în alți termeni și
Umberto Eco. „În acest sens, subiectul e vorbit de limbaje (verbal sau nu), de re țeaua
semnificant ă, de dinamica func ției semiotice. Noi suntem ca subiec ți ceea ce forma
lumii produs ă de semne ne face s ă fim.”24
Observația imediat consecutiv ă este însă aceea că această „formă a lumii” e un
produs al activit ății spiritului, cât timp acesta confer ă obiectelor statut de semn și le
ordoneazăîn structuri semnificative. Codurile pot fi v ăzute, e adev ărat ca limit ări ale
actului interpretativ, dar în fond, sunt și ele creații omenești. Apoi, ele sunt acceptate
și utilizate potrivit voin ței și inteligen ței umane. În sfâr șit, chiar dac ă acceptăm
existența unei forme prestabilite a realit ății, funcția semiotic ă ce define ște în mod
esențial natura uman ă va remodela aceast ă formă redefinindu-i valoarea simbolic ă.
Toate acestea înso țesc inevitabil statutul de „interpret al lumii” pe care omul are
privilegiul și obligația de a-l asuma.
22Charles S. Peirce. op. cit. , p. 106
23John Deely. op. cit. , p. 5
24Umberto Eco. Sémiotique et philosophie de langage , PUF, Paris, 1988, p. 61

24Semiosfera este, în ultim ă analiză, constituit ă din aceast ă formă a lumii pe care
omul o construie ște prin activitatea simbolic ă. Este răspunsul omului la provocarea
permanent ă pe care lumea, ca un nesfâr șit câmp de semne virtuale, o adreseaz ă
omului, invitându-l s ă-i actualizeze sensurile, pentru a o aduce abia astfel la nivelul
deplinei fiin țări.
Teme de evaluare:
1. Comenta ți, într-un referat, ipotezele teoretice ale lui John Deely.
2. Citiți capitolul O cheie pentru natura omului-simbolul, din volumul lui Ernst
Cassirer și comenta ți concepția autorului, într-un scurt eseu.
3. Alcătuiți, pe baza bibliografiei indicate, un eseu pe marginea no țiunii de
semiosfer ă.
Bibliografie recomandat ă:
1. Daniel Bougnoux. Introducere în științele comunic ării, traducere de Violeta
Vintilescu, Polirom, Ia și, 2000
2. Ernst Cassirer. Eseu despre om , traducere de Constantin Co șman,
Humanitas, Bucure ști, 1994
3. John Deely. Bazele semioticii , traducere de Mariana Ne ț, București, All,
1997
4. Umberto Eco. Sémiotique et philosophie de langage , PUF, Paris, 1988

25Unitatea IV: Deschideri teoretice ale defini ției semnului.
Semnifica ție și comunicare
Obiective: propunem o abordare, din punctul de vedere al semioticii, a
procesului comunic ării. Acesta va fi definit ca proces de creare de semnifica ții,
respectiv, proces de interpretare sau de re-creare de semnifica ții. Apelând, apoi, la o
teorie a lui Umberto Eco, vom ar ăta că utilizarea limbii presupune, deopotriv ă,
competen ță lingvistic ă și „competen ță enciclopedic ă”, subliniind astfel complexitatea
inerentă procesului comunic ării.
Concepte-cheie: referent primar, referent secundar, conota ție, denota ție,
semnificat lexical, semnificat textual, semnificat situa țional, „dic ționar”,
„gramatic ă”, „enciclopedie”.
Premise :
1. Încă la Sfântul Augustin, am v ăzut că acțiunea semnificant ă avea dou ă justificări
complementare: creare de semnifica ții și vehiculare de semnifica ții. Alături de
gândire, comunicarea, în țeleasă ca vehiculare de semnifica ții, este definit ă ca
manifestare a func ției semiotice.
2. În schema peirceean ă a semnului, interpretantul, înțeles ca reprezentare mental ă a
obiectului, este elementul decisiv, în absen ța acestuia semnul fiind considerat
“degenerat”
3.Interpretantul este văzut, la rându-I, ca un semn generat de semnul-stimul. Dac ă
producerea acestuia din urm ă este în sarcina emi țătorului, cel dintâi e creat de
receptor ca r ăspuns la mesajul emi țătorului.
4. În cazul semnelor verbale, interpretantul nu are o valoare stabil ă, ci una variabil ă
în funcție de inten țiile vorbitorilor și de contextul enun țării.
Sunt premise care ne îndrum ă suficient de ferm spre a defini actul comunic ării ca
pe un proces de creare, respectiv, re-creare de semnifica ții. Ultima din afirma țiile de
mai sus ne reaminte ște că vorbirea nu exploateaz ă înțelesul de dic ționar al cuvintelor;

26acest înțeles, ca element al codului, este doar suport al acordului posibil dintre
interlocutori. Exist ă, putem spune, un interpretant abstract, standardizat, al fiec ărui
semn, prescris de codul limbii, dar vorbirea presupune de fiecare dat ă o distanțare
variabilă față de acesta, creând un interpretant concret, cu o valoare definit ă
individual, conjunctural și contextual. (Aici, dihotomia introdus ă de Saussure între
limbă, ca sistem abstract de semne și de reguli de utilizare, și vorbire, ca act
individual de întrebuin țare a sistemului limbii, este foarte relevant ă)
De altfel, Thomas Sebeok25numește, între propriet ățile semnului, capacitatea de a
avea un referent primar , echivalent cu denota ția, și referenți secundari, echivalen ți cu
conotațiile posibile ale cuvintelor. Algirdas Greimas define ște, la rândul s ău, conotația
ca pe o semnifica ție secund ă, a cărei valoare poate fi determinat ă: a) social; b)
cultural; c) individual; d) conjunctural26. Mai poate fi amintit Roland Barthes, care
distinge dou ă niveluri de semnificare a limbii: cel dintâi este cel al denotației, adică al
relației dintre semn și referentul abstract; cel de-al doilea este nivelul conotației, al
mitului și al metaforei, conotația fiind justificat ă de interven ția unor factori de natur ă
subiectivă sau cultural ă asupra sensului.
În sfârșit, Anne Reboul și Jacques Moeschler27atrag aten ția asupra distinc ției
dintre întrebuin țarea literal ă și cea nonliteral ă a limbajului, distinc ție care vizeaz ă
nivelul enun țurilor, de data aceasta. Autorii îi citeaz ă pe Sperber și Wilson, care, spre
deosebire de retorica clasic ă, neagă existența unei limite precise între literalitate și
nonliteralitate, ar ătând că este vorba de un continuum care merge de la literalitatea
totală la nonliteralitate. Sperber și Wilson adaug ă că literalitatea și nonliteralitatea nu
se definesc la modul absolut, ci relativ la gândul pe care vrea s ă-l transmit ă vorbitorul.
Gradul de asem ănare mai mare sau mai mic dintre acest gând și enunț conferă gradul
de literalitate a enun țului. Gradul de asem ănare “este în func ție de num ărul de
implicații contextuale pe care le produc forma propozi țională a enunțului și gândul
(sub form ă propozițională) în momentul în care sunt confruntate cu acela și context.”
Din acest punct de vedere, trebuie subliniat c ă literalitatea sau nonliteralitatea nu sunt
proprietăți ale frazei, ci ale enun țului. Se mai poate ad ăuga că retorica clasic ă distinge
25Th. Sebeok. op. cit., p. 24
26Algirdas J. Greimas. Despre sens, traducere de Maria Carpov, Univers, Bucure ști, 1975
27Anne Reboul, Jacques Moeschler. Pragmatica, azi, traducere de Liana Pop, Echinox, Cluj, 2001, pp.
163-182

27două mari categorii de construc ții lingvistice care țin de nonliteralitate: figurile de stil
(metafora, metonimia, sinecdoca etc.) și figurile de gândire, cum ar fi ironia,
echivocul inten ționat, eufemismul etc. În general, caracterul nonliteral al unui enun ț
este semnalat prin mijloace nonverbale sau este detectabil logic, cu ajutorul
contextului.
Toate acestea îndrum ă spre constatarea c ă, dacă sistemul limbii este abstract și
independent de individ, utlizarea limbii, vorbirea, este un act individual de crea ție de
sens, iar receptarea este interpretare, adic ă proces de re-creare a sensului. Din punctul
de vedere al locutorului , modul specific de utilizare a limbii, distanțape care o
introduce fa ță de sensurile “de dic ționar” ale cuvintelor și mărcile nonliteralit ății
împreună cu mijloacele paraverbale și nonverbale care sprijin ă expresia sunt
concretizarea stilului individual. “Dacă există un oarecare acord asupra con ținutului
noțiunilor pe care le exprim ă unitățile lexicale, acesta se limiteaz ă la sfera denota ției,
singura, de altfel, pe care încearc ă să o circumscrie defini țiile din dic ționar. Dar
nesfârșitele nunan țe în care se coloreaz ă cuvintele ca urmare a șirului irepetabil de
întâlniri cu ele, ale fiec ărui vorbitor, constituie un patrimoniu netransmisibil, o
propiretate exclusiv ă pe care mijloacele noastre de comunicare nu ne îng ăduie să o
transferăm minții și sensibilit ății interlocutorilor […]. Idiolectul despre care ne
vorbesc socio-lingvi știi, nu const ă atât în repertoriul mijloacelor lingvistice de care
dispune un locutor particular, cât în în țelesurile pe care le atribuie acesta cuvintelor în
acel moment.28Asumarea unei astfel de perspective oblig ă evident vorbitorii s ă
acorde maxim ă atenție exprim ării verbale proprii, care nu poate fi altfel privit ă decât
ca reflectare fidel ă a personalit ății individuale, a competen ței lingvistice, a inteligen ței
și a culturii fiec ăruia. Noțiunea de idiolect din citatul de mai sus presupune, în fond,
tocmai aceast ă idee a existen ței unui mod specific de vorbire al fiec ărui individ și
subliniază ideea pe care am mai enun țat-o: aceea c ă vorbirea este un proces de crea ție
a sensului, c ă utilizarea limbii, selectarea și combinarea cuvintelor, înc ărcarea lor cu
conotații subiective se costituie de fiecare dat ă într-un act profund original. “Pe cât de
frecventă, pe atît de fals ă este părerea că aceeași idee poate fi exprimat ă în mai multe
feluri. Vorbirea nu este o hain ă aruncată peste nuditatea unei idei care vrea s ă iasă în

28lume. Vorba este însu și trupul ideii. […] Vorbirea particip ă nemijlocit la cristalizarea
trăirilor în idei. Vorbirea nu este doar un mijloc de comunicare a ideilor, ci și
principalul instrument de formare a lor.” “Stilul nu const ă în libertatea de a spune
altfel, ci în libertatea de a spune altceva”29
Judecând în ace ști termeni, unele tendin țe ce pot fi identificate la tot mai numero și
vorbitori sunt oarecum îngrijor ătoare. Ne referim aici la vocabularul activ tot mai
redus al majorit ății, la avalan șa de clișee verbale sau la snobismul lingvistic,
fenomene care, în fond, presupun renun țarea la libertatea de a- ți exprima prin limbaj
personalitatea sau, mai grav, absen ța unei personalit ăți deplin cristalizate, respectiv,
absența independen ței intelectuale.
În ce prive ște interlocutorul, receptarea presupune în mod necesar un act de
interpretare, de re-creare a sensului, cum spuneam. Dialogul, comunicarea va trebui
privită , prin urmare, ca un proces dinamic de negociere permanent ă a sensului,
guvernat de un principiu al cooper ării ce trebuie asumat ca atare de ambele p ărți.
Evident, cazul ideal este acela al interpret ării corecte, al unei apropieri maxime între
mesajele create și cele re-create, al unei “traduceri” cât mai fidele operate de cei care
își asumă succesiv rolul de receptor.
Atât timp cât interpretantul e v ăzut ca un semn echivalent, ideea de a asem ăna
actul recept ării cu acela al traducerii nu poate p ărea surprinz ătoare. Ea a fost, de altfel
subliniată apăsat de acela și Henri Wald, în capitolul Traductibilitatea în aceea și
limbă, din volumul amintit anterior. George Steiner este, de fapt, cel care a impus
ideea că înțelegerea presupune un proces de traducere, condi ționat de abilit ățile
receptorului, de rela ția acestuia cu emi țătorul și de conjuncturile actului de
comunicare. “Procesul de traducere […] din interiorul limbii noastre materne este atât
de constant, îl execut ăm fără să ne dăm seama, încât rareori ne oprim, un moment fie,
pentru a remarca complexitatea sa formal ă ori rolul decisiv pe care îl joac ă în însăși
existența civilizației”30. Sunt chestiuni pentru a c ăror lămurire Umberto Eco ofer ă o
perspectiv ă edificatoare.
28M. Dinu. op. cit., p. 45
29Henri Wald. Expresivitatea ideilor. Cartea Româneasc ă, București, 1986, p. 66, respectiv, p. 128
30George Steiner. După Babel, traducere de Valentin Negoi ță și Ștefan Avădanei, prefa ță de Ștefan
Avădanei, Univers, Bucure ști, 1983, p. 54

29Umberto Eco. Dicționar, gramatic ă și enciclopedie
(Născut în 1932, Umberto Eco este f ără îndoială cel mai important semiotician
actual. A contribuit decisiv la clarificarea conceptelor fundamentale ale semioticii, la
definirea statutului și la consolidarea prestigiului acestei discipline. Opera sa,
impresionant ă prin dimensiuni și complexitate, reune ște volume de semiotic ă (Tratat
de semiotic ă generală, Semnul, Semiotic ă și filosofie a limbajului etc), volume de
teorie literar ă (Opera aperta, Lector in fabula ș. a.) și romane de indiscutabil ă valoare,
cum ar fi Numele trandafirului sau Pendulul lui Foucault.)
În volumul Sémiotique et philosophie du langage, stabilește ferm ca obiect al
semioticii semioza, luând ca premise, pe de o parte faptul c ă, de la Humboldt încoace,
limbajul este definit ca energeia, și nu ca ergon și, pe de alt ă parte, faptul c ă Peirce
neagă definirea semnului ca entitate biplan ă, înlocuind-o cu aceea de representamen
(care îndepline ște acțiunea de a re-prezenta). Ar ătând că noțiunea de semn este așadar
intim legat ă de cea de interpretare, Eco va c ăuta apoi s ă traseze limitele, foarte
elastice, ale ac țiunii interpretative. Sunt de subliniat urm ătoarele aspecte teoretice31:
1. În opinia lui Gilbert Harman, exist ă trei direc ții posibile pentru actul interpret ării:
-semnifica ția intențională (intended meaning)
-inferența (semnifica ția prezumat ă)
-reprezentarea pictural ă
Altfel spus, un semn poate fi interpretat în sensul vizat de emi țător, în sensul
pe care i-l confer ă receptorul sau în mod obiectiv, prin prisma semnifica țiilor ce-i sunt
inerente.
2. Distinc ția dintre semnificat și denotație. Denotația este definit ă ca asociere dintre
intensiune (suma propriet ăților care circumscriu obiectul) și extensiune (clasa tuturor
obiectelor la care se refer ă semnul). Denota ția este deci prestabilit ă, printr-o rela ție
abstractă și conven țională, ce apar ține codului, în timp ce semnificatul este
reprezentare a obiectului concret, numit în actul vorbirii.
31Umberto Eco. Sémiotique et philosophie du langage, PUF, Paris, 1988, chap. Signe et sujet

303. Distinc ția dintre semnificatul lexical și semnificatul textual. Se atrage astfel aten ția
asupra faptului c ă sensul textual sau contextul lingvistic ac ționează, într-o m ăsură mai
mică sau mai mare, asupra semnificatului, modificându-i valoarea.
4. Distinc ția dintre semnificatul conven țional și semnificatul situa țional. De astă dată,
este subliniat ă influența conjuncturilor concrete, a contextului în țeles în sensul cel mai
larg, asupra semnifica ției cuvintelor.
5. Distinc ția dintre semanticăși pragmatic ă. Sunt, reamintim, dou ă dintre cele trei
discipline ale semioticii pe care le-a stabilit Ch. Morris. Semantica se ocup ă cu relația
abstractă, codificat ă, a semnului cu referentul generic, în timp ce pragmatica studiaz ă
semnele în actul viu al vorbirii, incluzând rela ția semnului cu contextul și cu
utilizatorii s ăi.
Toate acestea eviden țiază complexitatea inerent ă comunic ării, caracterul
dinamic și profund subiectiv al oric ărui act de utilizare a limbajului. Umberto Eco
menționează, la rândul s ău, importan ța noțiunii de interpretant, care retraduce semnul
și lărgește comprehensiunea, trimi țând dincolo de sine, cât timp se constituie el însu și
într-un semn.
În urma acestor considera ții, autorul arat ă că nu este doar codul lingvistic cel
care normeaz ă utilizarea limbii, dat fiind faptul c ă vorbirea, cum am ar ătat, presupune
de fiecare dat ă o distanțare față de prevederile stricte ale codului. Altfel spus, limba,
ca fenomen viu, con ține, pe lâng ă reguli de semnificare, de selec ție și de combina ție a
semnelor verbale, și instrucțiuni pragmatice, instituite de tradi ția cultural ă, de
mentalitate și de experien ța personal ă. Competen ța lingvistic ă include, a șadar, și o
așa-numită competen ță enciclopedic ă, aceasta din urm ă călăuzind interpretarea spre
unul sau altul din sectoarele experien ței sau ale culturii. Limba, conchide Eco, este
constituită din: cod (care include un dicționar și o gramatică) și enciclopedie, văzută
ca o sumă de norme culturale, care orienteaz ă pragmatic interpretarea, deviind-o de la
sensul literal ce apar ține doar dic ționarului.

31Teme de evaluare:
1. Justifica ți prin exemple distinc țiile operate de Eco: denotație/semnificat,
semnificat lexical/semnificat textual, semnificat lexical/semnificat situa țional.
2. Comenta ți, într-un referat, chestiunea stilului individual și a „competen ței
enciclopedice”, plecând de la opiniile teoretice prezentate în curs.
Bibliografie recomandat ă
1. Umberto Eco. Sémiotique et philosophie du langage, PUF, Paris, 1988, chap.
Signe et sujet
2. Algirdas J. Greimas. Despre sens, traducere de Maria Carpov, Univers,
București, 1975
3. Anne Reboul, Jacques Moeschler. Pragmatica, azi, traducere de Liana Pop,
Echinox, Cluj, 2001
4. George Steiner. După Babel, traducere de Valentin Negoi ță și Ștefan
Avădanei, prefa ță de Ștefan Avădanei, Univers, Bucure ști, 1983
5. Henri Wald. Expresivitatea ideilor. Cartea Româneasc ă, București, 1986

32Unitatea V: Elemente de teorie a textului
Obiective: definirea no țiunii de text și prezentarea tendin țelor majore care au
orientat teoria limbii spre accep țiunea actual ă; definirea coeziunii textuale și
precizarea mijloacelor de realizare a acesteia; sublinierea importan ței ce trebuie
acordată oricărui tip de construc ție textuală.
Concepte-cheie: text, coeziune textual ă, conectori textuali, pro-forme,
recurență.
Teoria textului este domeniul care subliniaz ă, prin însăși existența lui, conexiunile
esențiale dintre semiotic ă și filozofia limbajului. (De altminteri, Umberto Eco vede
semiotica drept o „form ă desăvârșită a filozofiei limbajului”.32) Semioticienii au
asumat așadar contribu țiile lingvisticii, plecând de la premisa c ă limbajul verbal este
tiparul fundamental care modeleaz ă sau la care se raporteaz ă orice alt ă formă de
exercitare a func ției semiotice. În consecin ță, studierea textului, mai precis, a
mecanismelor de producere a sensului în actele de limbaj este prioritar ă pentru
semiotică. Lingvistica, la rândul ei, a evoluat inevitabil spre studiul limbajului în
dimensiunea lui dinamic ă, procesual ă, ca activitate de producere, vehiculare și
interpretare a semnifica ției. Tendințele majore care au marcat evolu ția lingvisticii
sunt foarte relevante în acest sens33:
1. Accentul a fost deplasat de pe studiul limbii ca sistem pe cercetarea
mecanismelor comunic ării verbale.
2. O aten ție tot mai mare a fost acordat ă pragmaticii, disciplin ă care studiaz ă
dimensiunea comunicativ ă a limbajului. Aceast ă disciplină și-a asumat studiul
enunțării, ca fenomen distinct, dar constitutiv enun țului și studiul acelor rela ții
dintre limbaj și context care sunt concretizate lingvistic.
32Umberto Eco, Sémiotique…, ed. cit., p. 15
33Sistematizarea acestor tendin țe este preluat ă după: Carmen Vlad. Sensul – dimensiune esen țială a
textului , Dacia, Cluj, 1995

333. În ceea ce prive ște problematica sensului: dac ă lingvistica tradi țională analiza
elementele componente ale enun țului și modul în care adi țiunea acestora
produce sens, lingvistica actual ă consideră că nu adițiunea de semne produce
sensul, ci, dimpotriv ă, sensul global este cel care se realizeaz ă și se divide în
semne particulare.
4. Față de nivelele clasice ale limbii, apare nivelul transfrastic (superior frazei)
5. A fost preluat ă și consacrat ă distincția operat ă de Eco între semnifica ția
lexicală și cea textual-discursiv ă. Aceasta se refer ă la acele situa ții când exist ă
o discordan ță vizibilă între sensul textual și semnifica ția unităților constitutive
(ca în cazul ironiei, al unor proverbe sau expresii idiomatice)
6. Relația dintre emi țător și receptor nu mai este privit ă unidirecțional, ci ca
proces de determinare reciproc ă. Receptorul este v ăzut ca factor activ, ca
instanță ce condiționează însuși procesul de producere a textului.
7. Noțiunea de context este, la rândul ei reevaluat ă și privită ca o latur ă
constitutiv ă a textului.
În consecin ță, putem vorbi de o reorientare a lingvisticii dinspre studierea
limbajului v ăzut ca sistem inert și abstract, guvernat de principii rigide, spre
cercetarea limbii, privit ă ca exercitare a func ției semiotice. În atari condi ții, textul va
deveni o no țiune central ă, care denume ște, practic, orice produs al activit ății de
semnificare/comunicare. Vom defini, astfel, textul ca pe un produs verbal elaborat,
caracterizat prin prezen ța sensului textual și a coeziunii textuale și constituit ca o re țea
de semnifica ții ce include semnele verbale, rela țiile dintre acestea și relațiile acestora
cu emițătorul și receptorul.
Câteva preciz ări sunt necesare pe marginea acestei defini ții:
– specificând: „produs verbal elaborat ”, elimin ăm din categoria textelor mesajele
nestructurate, emise involuntar. În rest, statutul de text al unui produs verbal nu este
condiționat de dimensiune sau de caracterul scris sau oral. Condi ția esențială rămâne
existența sensului textual și a coeziunii textuale.
– din pespectiv ă comunicativ ă, orice clas ă de obiecte verbale este alc ătuită din obiecte
textuale. Aceasta înseamn ă că: a) orice act de comunicare, în accep țiune autentic ă, se

34constituie în produs textual; b) orice text, în accep țiune autentic ă, este construit ca un
act de comunicare.
– prin text în țelegem nu doar produsul verbal, ci și condițiile concrete ale producerii și
receptării, respectiv procesul însu și de producere/receptare a textului. Textul include,
așa cum am spus, semnele verbale și relațiile dintre acestea, precum și relația acestora
cu utilizatorii lor și cu contextul.
– condiția esențialăcare asigur ă unui șir oarecare de afirma ții statut de text este
existența sensului textual și a coeziunii textuale.
Coeziunea textual ă34constă în capacitatea elementelor verbale explicite, co-
prezente de a realiza leg ături intratextuale de sens.
Mijloacele lingvistice de realizare a coeziunii contextuale sunt urm ătoarele
(este vorba de concretiz ări lingvistice ale rela țiilor de natur ă logică stabilite intre
secvențele textului):
A) Conectori textuali : conjuncții, adverbe sau locu țiuni și expresii cu valoare
echivalent ă, care marcheaz ă legături de sens la nivel transfrastic (la un nivel superior
frazei). Iat ă câteva exemple de astfel de conectori, a șa cum îi prezint ă Lita Lundquist
(L’Analyse textuelle, 1983 ).
a) aditiv: și, de asemenea, în plus etc.
b) enumerativ: întâi… apoi… în sfâr șit; în primul rând, în al doilea rând, în al treilea
rând .
c) tranzitiv: de altfel, pe de alt ă parte etc.
d) explicativ: altfel spus, adic ă, în alți termeni etc.
e) adversativ: dar, din contr ă, în contrast .
f) ilustrativ: de exemplu, între altele .
g) concesiv: totuși, cu toate acestea etc.
h) conclusiv: deci, prin urmare, asadar .
i) rezumativ: pe scurt .
j) opozitiv-rectificativ: de fapt, în realitate etc.
Așa cum am precizat, rolul acestor conectori este acela de a marca leg ături de
sens la un nivel superior frazei, adic ă între secven țele textului. Practic ei fac vizibile

35legăturile de ordin logic dintre aceste secven țe, de aceea utilizarea lor adecvat ă este
foarte important ă.
B) Substitute (pro-forme). Sunt cuvinte ce au rolul de a relua alte cuvinte sau
secvențe de enun ț, asigurând prin aceasta, la rândul lor, leg ături de sens în interiorul
textului:
a) pro-nume : în general, pronume personale, demonstrative și relative
b) pro-adverbe : așa, aici, acolo .
Ex: A contestat hot ărârea consiliului de a-l suspenda. A procedat a șa deoarece…
c) pro-enun țuri: (apoziții rezumative)
Ex: A contestat hot ărârea cosiliului de a-l suspenda. Aceasta pentru c ă…
C) Recuren ța. Repetarea aceluia și cuvânt sau a unuia echivalent, precum și repetarea
unei secven țe marcheaz ă de asemenea leg ături de sens în interiorul textului:
a) recurența lexicală: presupune repetarea aceluia și cuvânt și este, în general de
evitat.
b) recurența sinonimic ă: referința la acela și obiect se face prin intermediul
sinonimelor.
Ex. : Senatorii s-au întrunit………Subiectele dezb ătute de către demnitari au fost……
c) refrenul: repetarea, atunci când situa ția o impune, a unei expresii sau a unei
secvențe.
Este evident faptul c ă modul în care se confer ă unui text coeziune este
hotărâtor pentru interpretarea textului respectiv, pentru receptarea lui adecvat ă. În
fond, punând accentul pe dimensiunea comunicativ ă a limbajului, accept ăm implicit
necesitatea orient ării spre receptor a întregii construc ții textuale. Or, a asigura
coerența și coeziunea unui text presupune tocmai asumarea acestei orient ări necesare,
respectiv, asumarea actului comunic ării ca pe un demers comun de simbolizare. Este
vorba, în ultim ă instanță, de a asuma caracterul oarecum paradoxal al textului, care,
din punctul de vedere al semioticii, are, deopotriv ă, o dimensiune simbolic ă și una
34vezi, și pentru acest subiect, Carmen Vlad. Sensul…, ed. cit.

36comunicativ ă. Cea dintâi, dimensiunea simbolic ă, este generat ă de impulsul
fundamental spre cunoa ștere, spre interpretare personal ă a sensurilor lumii, spre
învestire cu semnifica ții și ordonare a realit ății, toate acestea nefiind altceva decât
expresii ale tendin ței de afirmare a propriei individualit ăți. Cea de-a doua, în schimb,
dimensiunea comunicativ ă, vorbește despre imperativul socializ ării, despre nevoia de
comuniune, în absen ța căreia existen ța societății în ansamblul ei este de neconceput.
Dacă este vorba de un paradox, acela este, f ără doar și poate, unul al naturii umane, pe
care limbajul nu face decât s ă o reflecte în liniile ei esen țiale.
Teme de evaluare:
1. Justifica ți, într-un scurt referat, definirea contextului și a receptorului ca
instanțe constitutive ale textului.
2. Alcătuiți un text axat pe o tem ă liber aleas ă, în care s ă utilizați toate formele
de realizare a coeziunii textuale.
Bibliografie recomandat ă:
1. Carmen Vlad. Sensul – dimensiune esen țială a textului , Dacia, Cluj, 1995
2. Carmen Vlad . Textul aisberg- teorie și analizălingvistico-semiotic ă, Casa
Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2003

37Bibliografie
1. Bougnoux, Daniel. Introducere în științele comunic ării, traducere de Violeta
Vintilescu, Polirom, Ia și, 2000
2.Cassirer, Ernst. Eseu despre om , traducere de Constatin Cosman, Humanitas,
București, 1994
3. Deely, John. Bazele semioticii , traducere de Mariana Ne ț, All, Bucure ști, 1997
4. Eco, Umberto . Tratat de semiotic ă generală, Ed. Științifică si Enciclopedic ă,
București, 1982
5. Eco, Umberto. O teorie a semnelor , Meridiane, Bucure ști, 2003
6. Eco, Umberto. Le signe , trad. Jean-Marie Klinkenberg, Labor, Bruxelles, 1990
7. Eco, Umberto. Sémiotique et philosophie de langage , PUF, Paris, 1988
8. Greimas, Algirdas . Despre sens- eseuri semiotice , traducere de Maria Carpov,
București, Univers, 1975
9. Morris, Charles. Fundamentele teoriei semnelor , traducere și Cuvânt înainte:
Delia Marga, EFES, Cluj, 2003
10. Peirce, Charles S.. Semnifica ție și acțiune, selecție a textelor și traducere de
Delia Marga, prefa ță de Andrei Marga, Humanitas, Bucure ști, 1990
11. Reboul, Anne și Moeschler, Jacques. Pragmatica, azi , traducere de Liana
Pop, Echinox, Cluj, 2001
12. Peirce, Charles. Semnifica ție și acțiune, Humanitas, Bucure ști, 1990
13. Scânteie, Mihaela. Introducere în semiotic ă, Pitesti, Pygmalion, 1996
14. Sebeok, Thomas, Semnele. O introducere în semiotic ă, traducere de Sorin
Mărculescu, Humanitas, Bucure ști,2002
15. Steiner, George. DupăBabel , traducere de Valentin Negoi ță și Ștefan
Avădanei, prefa ță de Ștefan Avădanei, Univers, Bucure ști, 1983
16. Todorov, Tzvetan. Teorii ale simbolului , traducere de Mihai Murgu, prefa ță de
Maria Carpov, Univers, Bucure ști, 1983
17. Vlad, Carmen. Sensul- dimensiune esen țială a textului , Dacia, Cluj, 1994
18. Wald, Henri. Expresivitatea ideilor , Cartea Româneasc ă, București, 1986