Drept Penal (partea Generala) Xbooks [630161]

13

DREPT PENAL – PARTEA GENERAL Ă

Conf. univ. dr. IOAN GRIGA

Obiective
Cursul îș i propune însu șirea de către studen ți a dispozi țiilor Părții
generale a dreptului penal în vederea asigur ării bazei teoretice necesare
studierii, ulterior, a Pă rții speciale a dreptului penal ș i a celorlalte științe
penale prev ăzute în planul de înv ățământ al Facult ății de Drept.
SEMESTRUL I
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Generalit ăți privind dreptul penal
Dreptul penal, ca ramur ă de drept. Termenul de drept penal
cunoaște două accepțiuni: ramură a sistemului de drept, ce cuprinde o
totalitate de norme juridice care au ca obiect de reglementare cele 3
instituții fundamentale: infrac țiunea; răspunderea penal ă; sancțiunile de
drept penal; știința dreptului penal, ce cuprinde totalitatea ideilor și
concepțiilor despre institu țiile fundamentale de drept penal.
Definiția dreptului penal. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de
drept din România, e format din totalitatea normelor juridice legiferate de
puterea legislativ ă care stabilesc ce fapte constituie infrac țiuni, condi țiile
răspunderii penale, sanc țiunile și alte măsuri ce urmeaz ă a fi aplicate sau
luate de c ătre instanțele judecătorești față de persoanele care au s ăvârșit
infracțiuni, în scopul ap ărării celor mai importante valori sociale ale
statului de drept.
Caracterele dreptului penal
• dreptul penal este o ramur ă de drept distinctă alături de alte ramuri
de drept;
• dreptul penal are autonomie în raport cu celelalte ramuri de drept;
• dreptul penal are o structură unitară;
• dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice cu
aceeași reglementare;

14• normele dreptului penal stabilesc expres infracțiunile , condițiile de
tragere la r ăspundere penală a persoanelor care le să vârșesc, precum ș i
sancțiunile ;
• dreptul penal are un scop specific – apărarea valorilor sociale
fundamentale (ar ătate în art. 1 din C. pen.);
• instituțiile acestei ramuri de drept sunt: infrac țiunea; răspunderea
penală ; sancțiunile de drept penal (pedepsele, m ăsurile educative ș i
măsurile de siguran ță);
• dreptul penal este o ramur ă de drept public , deoarece întotdeauna
unul dintre subiectele raportului juridic de drept penal este statul .
Obiectul dreptului penal îl constituie ap ărarea relațiilor sociale în
complexitatea lor. În cadrul acestor rela ții, membrii societăț ii au îndatorirea
de a nu v ătăma sau pune în pericol prin faptele lor valorile sociale
fundamentale.
Relațiile sociale au o existență obiectiv ă, anterioar ă încălcării legii,
fie sub forma unor rela ții de cooperare, fie sub forma unor rela ții de conflict
ce apar dup ă încălcarea legii.
Dreptul penal are ca obiect rela țiile de conflict ce apar între stat, ca
titular al ordinii de drept (reprezentant al societ ății pentru ap ărarea acestor
valori), ș i infractori.
Scopul dreptului penal este prevăzut în art. 1 C. pen. potrivit c ăruia
,,legea penală apără, împotriva infrac țiunilor România, suveranitatea,
independen ța, unitatea ș i indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și
libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept”.
Așadar, scopul dreptului penal este de a ap ăra societatea în ansamblu,
membrii s ăi în particular, împotriva tuturor faptelor antisociale ce cad sub
incidența legii penale.
Definiț ie. Știința dreptului penal este o ramur ă a științelor juridice și
reprezintă totalitatea conceptelor, defini țiilor și teoriilor privitoare la
instituțiile dreptul penal.
Studiind normele juridice penale, știința dreptului penal trebuie s ă
explice originea acestora, conținutul și structura lor, să analizeze condițiile
obiective care impun ap ărarea social ă a valorilor ce cad sub inciden ța
normelor dreptului penal, s ă stabileasc ă măsurile necesar a fi adoptate
pentru prevenirea ș i combaterea infrac ționalității.

Sarcinile ș tiinței dreptului penal:
– studiază normele și instituțiile dreptului penal în complexitatea și
dinamismul lor;
– cercetează practica judiciară pentru a observa concordan ța dintre
principiile exprimate în norme juridice penale;

15- analizează evoluția fenomenului infrac țional;
– propune noi soluții legislative pentru perfec ționarea legisla ției penale.

2. PRINCIPIILE ȘI IZVOARELE DREPTULUI
PENAL ROMÂN
Principiile dreptului penal român
Definiție. Acestea reprezint ă totalitatea ideilor, concep țiilor și
regulilor care c ălăuzesc și străbat întregul drept penal și activitatea de
luptă împotriva infrac țiunilor.
Caracterizare
Principiile dreptului penal român se împart în trei categorii:
fundamentale; generale ; instituționale. Ele își găsesc aplicarea în toate
instituțiile dreptului penal (infracțiunea, răspunderea și sancțiunile).
Principiul legalit ății (Nullum crimen sine lege; Nulla poena sine lege ):
– nu este un principiu specific dreptului penal, ci acesta guverneaz ă
întreg sistemul de drept;
– a fost formulat pentru prima oar ă în timpul revolu ției burgheze din
Franța în anul 1789;
– a fost reafirmat în 1948 în Declara ția universal ă a drepturilor
omului;
– constituie o garanț ie a libert ății persoanei împotriva abuzurilor,
astfel că legea penal ă se aplică numai pentru faptele prevă zute de aceasta;
– a fost încălcat flagrant între anii 1948-1956, când exista institu ția
analogiei;
– este consacrat expres în actualul Cod penal în art. 2, dar este
completat și de art. 11;
– își găsește aplicarea în toate institu țiile dreptului penal astfel:
nullum crimen sine lege (nici o infrac țiune în afara legii); nulla poena sine
lege (nici o sanc țiune în afara legii); nullum judicium sine lege (instituția
sancțiunii ș i a răspunderii);
– respectându-se acest principiu, nu va fi trasă la răspundere penală
persoana care nu a s ăvârșit o infracțiune și, totodată, nu va fi trasă la
răspundere penală o persoan ă care a săvârșit o faptă ce nu era prev ăzută la
acea vreme ca infrac țiune în lege.

Principiul egalit ății în fata legii penale:

16- este nu numai un principiu de baz ă în dreptul penal, dar și un
principiu constitu țional prevăzut în art. 16 din Constitu ția României;
– subliniaz ă egalitatea tuturor cetăț enilor în fa ța legii penale,
indiferent de vârst ă, sex, rasă, culoare, apartenen ță politică etc.;
– nu este prev ăzut în mod expres de Codul penal, dar se deduce din
întreaga legisla ție penală.
Principiul umanismului:
– este un principiu prev ăzut în Constitu ția României, dar și în
numeroase articole din Codul penal; astfel, art. 22 din Constitu ție prevede:
„Dreptul la via ță, precum și dreptul la integritate fizic ă și psihică sunt
garantate”; „Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeaps ă
sau de tratament inuman ori degr adant”; „Pedeapsa cu moartea este
interzisă”;
– conform acestui principiu, constrângerea penal ă trebuie să aibă un
caracter uman.
Principiul prevenirii faptelor prev ăzute de legea penal ă:
– reprezintă și scopul legii penale prevăzut în art. 1 C. pen.;
– presupune ca întreaga reglementare juridico-penal ă să asigure
prevenirea s ăvârșirii faptelor periculoase, atât prin conformare (prevenț ie
generală ), cât și prin constrângere (preven ție specială );
– prevenirea constă în: incriminarea faptelor periculoase, dar și în
pedepsirea celor care nu respect ă legile;
– prevenirea săvârșirii de noi infrac țiuni constituie însu și scopul
pedepsei (art. 52 C. penal).
Principiul infrac țiunii – ca unic temei al r ăspunderii penale:
– este un principiu specific dreptului penal și prevăzut expres în
art. 17 alin. 2 C. penal;
– funcționează ca o garanț ie a libert ății persoanei, c ăci fă ră
săvârșirea unei infrac țiuni nu se poate antrena r ăspunderea penal ă;
– conform acestui principiu, dreptul penal respinge așa-zisa
răspundere obiectivă pentru o fapt ă săvârșită fără vinovăț ie sau pentru o
faptă care nu îndepline ște cumulativ toate cele trei condi ții prevăzute de
lege (să prezinte pericol social, s ă fie să vârșită cu vinovăț ie și să fie
prevăzută de lege).
Principiul personalit ății răspunderii penale:
– nu este prev ăzut expres în Codul penal, îns ă se deduce din condițiile
privind răspunderea penal ă;

17- este un principiu specific dreptului penal conform că ruia fiecare
trebuie să răspundă personal pentru faptele sale; în dreptul penal nu se
poate antrena răspunderea penal ă pentru fapta altei persoane sau
răspunderea colectiv ă (în proiectul viitorului Cod penal este prev ăzută
răspunderea penal ă a persoanelor juridice).
Principiul individualiz ării sancțiunilor de drept penal:
– este prevă zut expres în art. 72 din Codul penal, fiind un principiu
specific acestei ramuri de drept;
– presupune aplicarea sanc țiunilor propor țional cu gravitatea faptei
săvârșite; cu periculozitatea infractorului; cu condi țiile în care a fost
săvârșită infracțiunea;
– această individualizare este de trei feluri: legală (faza elabor ării legii
penale); judiciară , realizată în concret dup ă săvârșirea infrac țiunii (faza
aplicării pedepsei); administrativ ă, realizată în faza execut ării pedepsei.
Principiul incrimin ării faptelor care prezintă un anumit grad de
pericol social:
– este un principiu specific dreptului penal ș i este prev ăzut în art. 17
alin. 1 din C. penal;
– constă în interzicerea ca infracțiuni doar a acelor fapte care prezint ă
un grad de pericol social mai ridicat, deosebindu-se astfel de contraven ții și
abateri;
– se ș tie că infracțiunea este forma de ilicit care prezint ă gradul de
pericol social cel mai ridicat.
Principiul instituirii unui regim special de sanc ționare pentru
infractorii minori:
– este un principiu specific dreptului penal consacrat expres în art.
109 în cadrul Titlului V al Codului penal;
– se referă în special la:
• vârsta răspunderii penale
− până la 14 ani minorii nu r ăspund penal;
− între 14-16 ani numai dac ă se dovede ște că au avut discer-
nământ;
− de la 16 ani r ăspund penal;
• limitele pedepselor (închisorii și amenzii), care se reduc
întotdeauna la jum ătate – art.109 alin. 1 C. pen.;
• condamnările pronunț ate pentru faptele s ăvârșite în timpul
minorității nu atrag incapacit ăți sau decăderi – art. 109 alin. 4 din
C. penal;

18• condamnările pentru infrac țiunile săvârșite în timpul minorit ății
nu atrag starea de recidiv ă – art. 38 lit. a C. penal;
• termenele de prescrip ție sunt reduse la jum ătate – art. 129 din C.
penal;
• minor ilor nu li se aplic ă pedepsele complementare – art. 109
alin. 3 din C. penal;
• libertatea condi ționată a minorilor are loc în condi ții mult mai
avantajoase decât pentru majori – art. 60 alin. 2 din C. penal;
• prioritar, nu li se aplic ă pedepse, ci m ăsuri educative prev ăzute
de art. 101 C. penal.
Izvoarele dreptului penal român
Definiție. Acestea sunt acte juridice care, în cuprinsul lor, stabilesc
faptele ce constituie infrac țiuni, sanc țiunile ce se pot aplica, condi țiile
răspunderii penale, precum și actele normative care prev ăd dispoziții
obligatorii de respectat în procesul de elaborare și aplicare a dreptului
penal .
Izvoarele dreptului penal român pot fi: materiale și formale; interne și
externe; directe și indirecte.
Cadrul izvoarelor: Constituția României; Codul penal; Legile penale
speciale; Legile speciale nepenale cu dispozi ții penale; Legile gene-rale care
conțin dispoziții penale; Tratatele ș i convențiile interna ționale.
CONSTITU ȚIA ROMÂNIEI este în acela și timp legea fundamental ă a
țării și izvor al dreptului penal, deoarece consacr ă și norme ce intereseaz ă exclusiv
dreptul penal: art. 1 prevede cele mai importante valori sociale; art. 15 – „Legea
dispune numai pentru viitor, cu excep ția legii penale sau contra-ven ționale mai
favorabile”; art. 22 – „Pedeapsa cu moartea este interzis ă” etc.
CODUL PENAL este principalul izvor de drept penal, deoarece în
cele două părți ale sale (general ă și specială ) cuprinde norme referitoare la
scopul legii penale, aplicarea legii penale, modul de tragere la r ăspundere
penală , aplicarea pedepselor, incrimin ările din partea special ă etc.
LEGILE PENALE SPECIALE nu cuprind incrimină ri noi, ci vin s ă
completeze dispozi țiile Codului penal; de exemplu: Legea nr. 296/2001,
privind extr ădarea; Legea nr. 143 / 2000, privind traficul și consumul ilicit
de droguri.
LEGILE SPECIALE NEPENALE CU DISPOZI ȚII PENALE nu au
caracter penal, însă cuprind unele dispozi ții penale, conț inând astfel incri-
minări separate fa ță de C. penal; de exemplu:, Legea nr. 26/1996, Codul silvic.
TRATATELE ȘI CONVEN ȚIILE INTERNA ȚIONALE devin izvoare
de drept penal în urma ratific ării; nu toate tratatele interna ționale sunt
izvoare de drept penal, ci numai acelea care intereseaz ă această ramură de

19drept, cum ar fi: tratatele și convențiile prin care statul român s-a angajat s ă
incrimineze și să sancționeze anumite fapte deosebit de grave; tratatele și
convențiile interna ționale privind asisten ța juridică internațională în materie
penală .
LEGISLA ȚIA PENAL Ă ROMÂN Ă cuprinde totalitatea reglemen-
tărilor penale .
Raportul juridic de drept penal român reprezintă legătura
juridică dintre stat și toți ceilalți membri ai societ ății, raport în care statul,
prin organele sale specializate, are dreptul de a impune respectarea
valorilor sociale, ocrotite de lege și de a trage la r ăspundere penală pe cei
care au s ăvârșit infracțiuni, iar membrii societ ății au obliga ția de a se
conforma legii și a suporta sanc țiunile penale.
Feluri : de conformare; de conflict.

3. LEGEA PENAL Ă, NORMELE PENALE
ȘI INTERPRETAREA LEGII PENALE
Legea penal ă
Definiție. Conform art. 74 din Constitu ție, prin lege penal ă se
înțelege actul normativ emis de Parlament după o procedur ă specială și
care conține norme de drept penal. Sau: conform art. 141 din Codul penal,
prin lege penal ă se înțelege orice dispozi ție cu caracter penal cuprins ă în
legi sau decrete.
Categorii de legi penale:
– după rolul pe care îl au în reglementarea relaț iilor de ap ărare
socială:
• legi penale generale – au o aplicare general ă, cuprinzând principii
fundamentale și norme prin care sunt încriminate imensa majoritate a
faptelor ce constituie infrac țiuni (Codul penal);
• legi penale speciale – prin care sunt încriminate fapte dintr-un
anumit domeniu specific ș i care au o aplicare mai restrâns ă (asupra unui
anumit domeniu – Legea nr. 296/ 2001, privind extr ădarea etc.).
În caz de concurs între cele dou ă categorii de legi se va aplica legea
specială, conform adagiului specialia generalibus derogant;
– după durata în timp:
• permanente (cu durată nedeterminată – Codul penal);
• temporare (cu durată determinată – legile excepț ionale);
– după natura necesit ății care a impus adoptarea lor :
• ordinare (care sunt adoptate în condi ții obișnuite – Codul penal);

20• extraordinare (determinate de necesitatea ap ărării unor valori so-
ciale în situa ții excepționale – ră zboi, calamit ăți etc.). Acestea sunt, de
regulă, temporare.
Normele penale
Definiție. Normele juridice penale reprezintă o specie de norme
juridice care se caracterizează prin conținutul și structura lor specific ă,
prescriind reguli de drept penal, precum și pedepse sau alte sanc țiuni
specifice în cazul înc ălcării acestora.
Structura normei penale. În doctrină există opinii diferite cu privire
la structura normei penale; astfel, unii autori sus țin că aceasta ar avea o
structură trihotomic ă, formată din ipotez ă, dispoziț ie și sancțiune; alți autori
susțin că aceasta ar avea o structur ă dihotomic ă, formată numai din
dispoziție și sancțiune. Această opinie ni se pare corect ă, întrucât în foarte
puține cazuri norma penală are o ipotez ă, pentru că la marea majoritate a
normelor penale ipoteza este implicită (se subînțelege).
Categorii de norme penale:
– după sfera de incidență :
• generale – prevăd condițiile în care se nasc, se modific ă și se sting
raporturile juridice penale;
• speciale – prevăd condițiile în care o anumit ă faptă constituie
infracțiune ș i sancțiunea ce se aplic ă.
– după structură:
• unitare – cuprind în structura lor dispoziț ia și sancțiunea;
• divizate – le lipsește un element din cele dou ă.
Acestea se împart în:
– norme de incriminare cadru – care cuprind dispozi ția și sancțiunea,
însă prevederea faptelor interzise se face ulterior prin alte acte normative –
art. 281 C. pen.;
– norme de trimitere și/sau de referire. Cele de trimitere se com-
pletează împrumutând elemente de la alte norme; astfel, norma de trimitere
rămâne independent ă față de norma complinitoare (exemplu: art. 212 alin.
2 C. pen.). Cele de referire se completeaz ă ca și primele, îns ă ele devin
dependente de norma complinitoare (exe mplu: art. 255 alin. 1 C. pen.);
– după felul normei de conduit ă:
• prohibitive – care constau în ab ținerea de a s ăvârși o faptă
(infracțiuni comisive);
• onerative – care con țin o anumit ă conduită ce trebuie urmat ă
(infracțiuni omisive);
– după gradul de determinare a sanc țiunii:

21• cu sancțiuni absolut determinate: în dreptul nostru penal există o
singură normă cu pedeaps ă absolut determinat ă, și anume Decretul-Lege
nr. 6 / 1990, care pentru anumite infrac țiuni a înlocuit pedeapsa cu moartea
prin deten țiunea pe via ță;
• cu sancțiuni relativ determinate: acestea determin ă natura pedepsei
(închisoare) și cele două limite ale acesteia (una minim ă și alta maxim ă);
• cu pedepse alternative – care cuprind pedepse principale de natur ă
diferită (închisoarea sau amenda);
• cu sancțiuni cumulative – în care se prev ăd o pedeaps ă principală și
una complementară (închisoarea ș i interzicerea unor drepturi).
Interpretarea legii penale
Definiț ie. Interpretarea legii penale este o opera țiune logico-
rațională de lă murire a con ținutului și scopului unei legi penale, pentru
aflarea și explicarea înț elesului real al legii, potrivit voinț ei legiuitorului
care a adoptat legea respectiv ă.
Necesitatea interpret ării este impus ă de: neclaritatea unor texte de
lege; existen ța unor termeni neîn țeleși care au nevoie de explica ții;
particularizarea unor situa ții abstracte.
Formele interpret ării
După organul sau persoana care face interpretarea:
1) oficială, efectuată de organe oficiale:
• autentic ă (organul care a emis legea): contextual ă (făcută de
legiuitor în momentul adopt ării legii); posterioar ă (făcută ulterior printr-un
act separat);
• judiciară (organul judiciar);
2) neoficială (doctrinară ), efectuată de către oamenii de ș tiință în
tratate, cursuri și monografii.
Metodele de interpretare:
– literală sau gramatical ă – constă în aflarea în țelesului legii cu
ajutorul etimologiei cuvintelor și cu ajutorul regulilor gramaticale;
– rațională sau logic ă – constă în utilizarea procedeelor logice și
raționale pentru aflarea în țelesului, și anume: a fortiori (a minori ad majus,
a majori ad minus, qui potest plus, potest minus); per a contrario (qui dicit
de una, negat de altera); reductio ad absurdum; a pari (ubi eadem ratio,
ubi idem jus);
– istorică – presupune analiza istoricului legii interpretate din punct de
vedere al condi țiilor sociale, economice, politice și juridice existente în
momentul adopt ării ei și aflarea în țelesului și sensului legii prin intermediul
acestor considerente de ordin istoric;

22- sistematic ă – constă în studierea normei ce se interpreteaz ă în
corelație cu alte norme cuprinse în aceea și lege sau cu alte legi ce fac parte
din sistemul de drept;
– prin analogie – constă în căutarea înțelesului unei norme cu ajutorul
alteia, care prevede un caz asem ănător. (A nu se confunda cu aplicarea legii
prin analogie care este interzisă ).
Rezultatul interpretă rii constă în concluzia la care se ajunge în urma
acesteia. Astfel, exist ă: interpretarea extensiv ă – când textul de lege trebuie
extins; interpretarea restrictiv ă – când textul de lege trebuie restrâns;
interpretarea declarativ ă – când între voin ța legiuitorului și ceea ce a dorit
acesta să spună prin lege exist ă o concordan ță perfectă .
Limitele interpret ării
Legea penală este de strict ă interpretare și de aceea nu trebuie s ă se
creeze norme noi prin interpretare, ci s ă se explice cele deja existente.

4. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPA ȚIU
Aplicarea legii penale în raport cu faptele s ăvârșite pe teritoriul
României
a. Principiul teritorialit ății (art. 3 C. pen.). „Legea penal ă se aplică
infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României”.
– aplicarea acestui principiu este exclusivă și necondiționată;
– principiul respectiv decurge din suveranitatea și independen ța țării;
– legea penal ă română se aplică, așadar, tuturor cetățenilor și pe tot
teritoriul țării.
b. Noțiunea de „teritoriu” (art. 142 și 143 C. pen.).
Prin teritoriu se înț elege întinderea de p ământ și ape cuprinse între
frontiere, cu subsolul și spațiul aerian, precum și marea teritorial ă cu
solul, subsolul ș i spațiul aerian ale acesteia.
Așadar, teritoriul are urm ătoarele componente:
– suprafața terestră cuprinsă între grani țele țării;
– apele interioare;
– marea teritorial ă având lățimea de 12 mile marine în larg de la
liniile de baz ă;
– subsolul;
– spațiul aerian pân ă la limita spaț iului cosmic;
– navele și aeronavele române (conform art. 143 C. pen.);
– insulele artificiale din zona economic ă exclusivă a României.
c. Excepții de la principiul teritorialit ății:
– imunitatea de jurisdic ție (art. 8 C. pen.), de care beneficiaz ă numai
membrii corpului diplomatic;

23- infracțiuni săvârșite de personalul armatelor str ăine;
– infracțiuni săvârșite la bordul navelor sau aeronavelor str ăine
aflate pe teritoriul nostru (nave guvernamentale și cele comerciale care se
află doar în trecere prin teritoriul nostru); excep ții (există situații când se
aplică legea penal ă română), și anume:
• când infrac țiunea a fost s ăvârșită de un cetăț ean român sau apatrid
cu domiciliul în România;
• când s-au s ăvârșit infracțiuni contra siguran ței statului sau împotriva
unui cetățean român;
• când infrac țiunea a tulburat ordinea public ă în România;
• când s-au să vârșit infracțiuni privind traficul de droguri;
• când se cere expres de că tre căpitanul navei;
– imunitatea preziden țială, parlamentar ă și guvernamentală (preșe-
dintele nu poate fi pus sub acuzare în timpul exercit ării mandatului, cu o
singură excepție, în cazul tr ădării; senatorii, deputa ții, miniștrii, alți
demnitari, în cazurile și condițiile prevăzute expres).
Aplicarea legii penale în raport cu infrac țiunile săvârșite în afara
teritoriului României
Aceasta se face în raport cu urm ătoarele principii:
a. Principiul personalit ății legii penale (art. 4 C. pen.): Legea penal ă
se aplică infracțiunilor să vârșite în afara teritoriului țării dacă făptuitorul
este cetățean român, sau dac ă, neavând nici o cetățenie, are domiciliul în
țară.
Condițiile de aplicare a acestui principiu sunt: infrac țiunea să se fi
săvârșit în străinătate; infractorul să fie cetățean român sau apatrid cu
domiciliul în România. Nu este necesară prezența infractorului în țară.
b. Principiul realit ății legii penale (art. 5 C. pen.): Legea penal ă se
aplică infracțiunilor să vârșite în afara teritoriului țării, contra statului
român sau contra vie ții unui cet ățean român, ori prin care s-a adus o
vătămare grav ă integrității corporale sau s ănătății unui cet ățean român,
când sunt s ăvârșite de către un cetăț ean străin sau de o persoană fără
cetățenie care nu domiciliaz ă pe teritoriul țării.
Condiții de aplicare :
– infracțiunea să se fi săvârșit în străinătate;
– infracțiunea să fie îndreptat ă împotriva siguranț ei naț ionale sau a
unui cetățean român;
– infractorul s ă fie cetățean străin sau apatrid care nu domiciliaz ă în
România; punerea în miș care a acțiunii penale în acest caz se face numai cu
autorizarea procurorului general al României ;

24- se va aplica legea penal ă română chiar dacă fapta nu e prev ăzută ca
infracțiune și în legea locului unde s-a s ăvârșit, nefiind deci obligatorie
dubla incriminare.
c. Principiul universalit ății legii penale (art. 6 C. pen.): Legea penal ă
se aplică și altor infrac țiuni decât celor prev ăzute în articolul 5, săvârșite
în afara teritoriului țării de un cet ățean străin sau de o persoană fără
cetățenie care nu domiciliaz ă pe teritoriul țării, dacă: fapta e prev ăzută ca
infracțiune și de legea penală a țării unde a fost s ăvârșită (dubla
incriminare); f ăptuitorul se afl ă în țară (de bunăvoie ori dac ă s-a obținut
extrădarea sa).
Conform art. 7 C. pen., principiul realit ății și principiul universalit ății
își găsesc aplicarea numai dac ă nu se dispune altfel printr-o conven ție
internațională; acestea au deci prioritate.
Extrădarea
Definiție. Extrădarea este un act bilateral între două state în baza
căruia un stat pe al c ărui teritoriu s-a refugiat un infractor sau un
condamnat îl pred ă la cerere altui stat pentru a fi judecat ori pus s ă
execute pedeapsa la care fusese condamnat.
Extrădarea implic ă întotdeauna dou ă state: statul solicitat – pe
teritoriul c ăruia se găsește infractorul (extr ădare pasiv ă); statul solicitant –
care poate fi (extr ădare activ ă): statul pe teritoriul căruia s-a să vârșit
infracțiunea; statul împotriva intereselor c ăruia a fost să vârșită
infracțiunea; statul al c ărui cetățean este infractorul.
5. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP
Principiul activit ății legii penale (art. 10 C. pen.)
Legea penal ă se aplică infracțiunilor să vârșite în timpul cât ea se
află în vigoare. Potrivit acestui principiu, o lege nu se aplic ă decât pentru
infracțiunile săvârșite în perioada de timp cuprins ă între data intră rii în
vigoare și data abrog ării. Determinarea legii penale active se face prin
stabilirea datei intr ării și ieșirii din vigoare a legii.
Momentul intr ării în vigoare îl poate reprezenta:
• momentul publică rii legii în „Monitorul Oficial”;
• o altă dată ulterioară menționată în textul legii.
Momentul ie șirii din vigoare poate fi marcat prin:
• intrarea în vigoare a unei legi penale noi, care reglementeaz ă
aceleași relații sociale;
• abrogarea expres ă sau tacită (totală sau parțială);
• ajungerea la termen a legii penale temporare;

25• încetarea condi țiilor care au determinat adoptarea legii
excepționale;
• autoabrogarea este întâlnită în cazul legilor temporare sau
excepționale, realizându-se în mod automat prin simpla ajungere la termen
a legilor men ționate.
Concursul de legi penale reprezintă situația în care la un moment
dat se află în vigoare mai multe legi penale care reglementeaz ă aceleași
relații sociale, una din legi fiind general ă, alta special ă, iar uneori chiar o
lege excep țională. În acest caz, se aplic ă legea special ă (când exist ă legea
generală și specială ), conform adagiului specialia generalibus derogant, și
legea excep țională (când exist ă concurs între o lege general ă, specială și
excepțională).
Aplicarea legii penale . Conform principiului activit ății, legea penal ă
nu se aplic ă faptelor care s-au petrecut înaintea intr ării în vigoare a legii
penale, deoarece legea penal ă își produce efectele doar pentru viitor (art. 11
C. pen. – neretroactivitatea legii penale).
Principiul retroactivit ății legii penale (art. 12 C. pen.)
Este regula de drept conform c ăreia legea penal ă se aplică și
faptelor săvârșite anterior intr ării sale în vigoare (este opusul principiului
neretroactivit ății).
Cazurile în care legea penal ă retroactiveaz ă:
– legea penală , în conținutul căreia se prevede expres că urmează să
se aplice și unor fapte s ăvârșite anterior intr ării ei în vigoare;
– legea interpretativ ă, care face corp comun cu legea interpretat ă;
– legea dezincriminatoare, care scoate din sfera ilicitului penal anu-
mite fapte (art. 12 C. pen.);
– legile care prev ăd măsuri de siguran ță sau educative (art. 12 alin. 1
C. pen.); caracterul retroactiv al acestora se justific ă datorită rolului
preventiv pe care ele îl au; se men ționează că acestea nu au întotdeauna un
caracter retroactiv;
– legea penal ă mai favorabil ă (art. 13 C. pen.): „În cazul în care de la
săvârșirea infrac țiunii și până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit
una sau mai multe legi penale. se aplic ă legea cea mai favorabil ă”. Dacă
legea nouă este mai favorabilă , ea va retroactiva în mod obligatoriu.
Principiul ultraactivit ății legii penale (art.16 C. pen.)
Este regula de drept conform c ăreia legea penal ă continuă să se
aplice și după ieșirea sa din vigoare, când este vorba de solu ționarea
conflictelor n ăscute în timpul când ea era în vigoare.
Cazurile în care legea penal ă ultraactiveaz ă:

26- legile penale temporare – care au durat ă foarte scurtă , fiind aproape
imposibil ca, pân ă la ieșirea lor din vigoare, f ăptuitorul s ă fie prins și
judecat;
– în cazul legii penale mai favorabile infractorului.
Retroactivitatea și ultraactivitatea formeaz ă extraactivitatea legii
penale, ca opus al principiului activit ății legii penale.
Criteriile de determinare a legii mai favorabile: condițiile de
incri-minare a faptei – este mai favorabilă legea care impune ca fapta să fie
săvârșită într-un anumit loc sau timp; condițiile de tragere la r ăspundere
penală – este mai favorabilă legea care prevede că acțiunea penal ă se pune
în mișcare numai la plângerea prealabil ă a persoanei v ătămate; natura și
durata sanc țiunii – este mai blând ă legea care prevede pedeapsa amenzii în
loc de pedeapsa închisorii; termenul de prescrip ție a răspunderii penale –
este mai blând ă legea care are un termen de prescripț ie mai redus; cauzele
de agravare și de atenuare a pedepsei; existența pedepselor
complementare și accesorii; dispoziț ii privitoare la tentativ ă – este mai
blândă legea care nu sanc ționează tentativa.
Aplicarea legii penale in situa ții tranzitorii
Situațiile tranzitorii se creeaz ă prin succesiunea unor legi penale în
timp, legi care reglementeaz ă aceleași relații sociale, dar în condi ții diferite.
În aceste situa ții tranzitorii s-a pus problema: ce lege penal ă se
aplică?
• legea penal ă veche (teoria ultraactivit ății);
• legea penal ă nouă (teoria retroactivit ății);
• legea penal ă mai favorabilă (art. 13 C. pen.).
Dintre aceste trei posibilit ăți se aplică cea de-a treia, în func ție de
criteriile mai sus men ționate.
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor
definitive (art. 14 și art. 15 C. pen.)
Definiț ie și caracterizare. Aplicarea legii noi mai favorabile are ca
efect în aceste situa ții reducerea pedepsei aplicate.
Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive se poate
realiza în mod obligatoriu (art. 14 C. pen.), dar și facultativ (art. 15 C.
pen.).
Condițiile de aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile: să
existe o hot ărâre definitiv ă de condamnare la pedeapsa închisorii sau la
amendă; după rămânerea definitiv ă a hotă rârii de condamnare, dar înainte
de executarea pedepsei să intervină o lege nou ă; legea penal ă nouă să fie
mai favorabilă ; pedeapsa definitiv aplicat ă să depășească maximul special
al pedepsei prev ăzute de legea nou ă.

27Efecte:
– reducerea pedepsei închisorii sau amenzii;
– înlocuirea închisorii cu amenda dac ă legea nou ă prevede amenda.
Condiț iile de aplicare facultativ ă a legii penale mai favorabile
(art. 15 C. pen.):
– existența unei hot ărâri definitive de condamnare (dar numai la
pedeapsa închisorii);
– dacă după rămânerea definitiv ă a hotă rârii de condamnare ș i până la
executarea deplin ă a pedepsei a intervenit o lege ce prevede o pedeaps ă mai
ușoară, se poate dispune reducerea pedepsei;
– aplicarea este facultativ ă când sanc țiunea aplicat ă este mai mic ă
decât maximul special prevă zut de legea nouă .
Efecte:
– nu duce în mod obligatoriu întotdeauna la reducerea pedepsei,
întrucât aceasta este doar facultativă ;
– instanța sesizată poate dispune, fie menținerea pedepsei aplicate, fie
reducerea sa;
– reducerea facultativ ă este dispus ă de instan ța de judecat ă din raza
teritorială în care se afl ă penitenciarul unde cel condamnat î și execută
pedeapsa, spre deosebire de aplicarea obligatorie, care opereaz ă de jure,
conform art. 14 C. pen.

6. INFRAC ȚIUNEA
Noțiuni generale
Dreptul penal are, cum am ar ătat, trei institu ții juridice
fundamentale : infracțiunea; răspunderea penal ă; sancțiunea (pedeapsa,
măsurile educative ș i măsurile de siguran ță). Între cele trei institu ții există o
strânsă legătură, în sensul c ă fără infracțiune nu poate exista r ăspundere
penală și fără aceasta din urm ă nu se poate aplica o sanc țiune penal ă.
Infracțiunea ca noț iune juridic ă
– infracțiunea este o fapt ă ce poate consta într-o acțiune sau într-o
inacțiune;
– infracțiunea poate fi numai o fapt ă a omului;
– această faptă trebuie să fie exterioar ă, de natură să lezeze valorile
sociale;
– infracțiunea reprezint ă un fenomen social și un fenomen juridic;
– infracțiunea reprezint ă o violare a legii penale;

28- infracțiunea reprezint ă fapta cu cel mai ridicat grad de pericol
social raportat la celelalte forme de ilicit, pentru c ă ea vatămă, lezează și
pune în pericol valori sociale fundamentale (via ța, integritatea
corporală, proprietatea etc.).
Premisele existen ței infracțiunii:
– existența unei norme incriminatoare care interzice o anumit ă faptă;
– o faptă concretă avută în vedere de legiuitor la elaborarea normei
incriminatoare;
– trăsăturile esen țiale ale faptei incriminate.
Infracțiunea ca fenomen : material (infracțiunea fiind o manifestare
exterioară a omului); uman (infracțiunea fiind o fapt ă exclusivă a omului);
social (infracțiunea fiind periculoas ă pentru valorile sociale); moral – politic
(infracțiunea exprim ă atitudinea moral ă a făptuitorului fa ță de valorile sociale);
juridic (infracțiunea reprezentând înc ălcarea unei norme juridice penale).
Infracțiunea ca institu ție juridică: în această situație, ea reprezint ă
o instituț ie fundamental ă a dreptului penal formată dintr-un ansamblu de
norme juridice care reglementează condițiile și trăsăturile comune ale
tuturor infrac țiunilor; este prev ăzută în Titlul II din partea general ă a
Codului penal (art. 17 – 51 C. pen.).
Definiț ia infracțiunii. Infracțiunea este fapta care prezint ă pericol
social, săvârșită cu vinovăție, și prevăzută de legea penal ă (art. 17 C. pen.).
Din aceast ă definiție se desprind cele trei trăsături esențiale ale
infracțiunii: pericolul social; vinov ăția; prevederea în legea penală .
A. Pericolul social
Definiție. Prin pericol social în țelegem particularitatea unor fapte de
a leza ori pune în pericol valorile sociale fundamentale (art. 18 C. pen.).
Elementele pericolului social:
a) existența unei fapte: o ac țiune (infrac țiuni comisive); o inac țiune
(infracțiuni omisive); o fapt ă exterioară a omului – fiind excluse deci faptele
animalelor și fenomenele naturii, care pot avea pericol social;
b) gravitatea faptei s ă atragă aplicarea unei sanc țiuni penale
(această gravitate, denumit ă grad de pericol social, se determin ă pe baza
criteriilor prev ăzute de art. 181 alin. 2 C. pen.).
Felurile pericolului social:
– abstract – este avut în vedere de legiuitor în momentul incrimin ării
faptei. Acesta se stabile ște având în vedere:
• însemnătatea valorii sociale ce trebuie ocrotit ă;
• gravitatea v ătămării ce s-ar putea aduce valorii sociale;
• frecvența faptelor ce se pot să vârși;

29• împrejur ările în care se pot s ăvârși asemenea fapte;
– concret – este apreciat de c ătre instanța de judecat ă cu prilejul
judecării faptei săvârșite. Acesta se stabile ște în funcție de:
• vătămarea efectiv ă adusă valorii sociale;
• condițiile în care s-a s ăvârșit fapta;
• urmarea care s-a produs sau care s-ar fi putut produce;
• persoana f ăptuitorului;
• modul ș i mijloacele de s ăvârșire a faptei;
• scopul urm ărit de făptuitor.
Deosebirea dintre cele dou ă forme const ă în aceea c ă primul este avut
în vedere înainte de s ăvârșirea infrac țiunii, iar cel de-al doilea, dup ă
săvârșirea acesteia.
Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infrac țiuni
(art. 181 C. pen.)
Preliminarii
– lipsa pericolului social, ca tr ăsătură esențială a infracțiunii, conduce
la înlăturarea caracterului infrac țional al faptei s ăvârșite;
– acesta trebuie stabilit întotdeauna în concret.
Necesitatea institu ției:
– este posibil ca, în unele situa ții, criteriile folosite de legiuitor la
evaluarea gradului de pericol social s ă ducă la concluzia c ă acesta nu exist ă;
– lipsa pericolului social al unei fapte care cuprinde atât vinovăț ia, cât
și prevederea în legea penal ă, trebuie să se facă numai în concret.
Concept. Nu constituie infrac țiune fapta prev ăzută de legea penal ă,
dacă prin atingerea minim ă adusă uneia dintre valorile ap ărate de lege și
prin conținutul ei concret fiind lipsit ă în mod v ădit de importan ță nu
prezintă gradul de pericol social al unei infrac țiuni.
Condiț ii: fapta să fie lipsită de importan ță; atingerea valorii sociale
să fie foarte mic ă; fapta să fie lipsită de semnificaț ie juridică penală.
Criteriile de apreciere a gradului de pericol social (art. 181 alin. 2
C. pen.): modul ș i mijloacele de s ăvârșire a faptei; scopul urm ărit;
împrejurările în care fapta a fost comisă ; urmarea produs ă sau care s-ar fi
putut produce; persoana și conduita f ăptuitorului.
Natura juridic ă și sancțiunea
– Într-o opinie s-a sus ținut că această instituție dă posibilitatea unei
dezincrimin ări judiciare a faptelor, opinie care a fost respins ă, întrucât
dezincriminarea se face de c ătre legiuitor;
– în altă opinie se men ționează că această instituție reprezint ă o
veritabilă formă de răspundere penal ă;

30- o altă opinie susț ine ideea conform c ăreia aceasta este o cauz ă care
înlătură caracterul penal al faptei.
În realitate, această instituție are o natur ă juridică mixtă, întrucât ea
îmbină ultimele dou ă opinii; astfel, sub aspectul sanc țiunii, conform art.
181 alin. 3, C. pen., procurorul sau instan ța aplică o sancțiune cu caracter
administrativ, fiind înl ăturată răspunderea penal ă, neputându-se aplica o
sancțiune penal ă.
Efectele juridice ale inciden ței acestei institu ții
– când se stabile ște în concret c ă fapta să vârșită nu prezint ă pericolul
social al unei infrac țiuni, ea este exclus ă din sfera ilicitului penal;
– persoana în cauz ă nu e trasă la ră spundere penal ă și, deci, nu i se
aplică o sancțiune penal ă; în acest caz se va aplica o m ăsură administrativă
prevăzută în art. 91 C. pen.: mustrare; mustrare cu avertisment; amend ă de
la 100.000 la 10.000.000 de lei;
– dacă făptuitorul a s ăvârșit mai multe fapte considerate fiecare în
parte ca fiind lipsite de pericol social, se va aplica o singur ă sancțiune cu
caracter administrativ.
B. Vinovăția (art. 19 C. pen.)
Definiție. Vinovăția reprezint ă atitudinea psihic ă a persoanei care,
săvârșind cu voință neconstrâns ă o faptă ce prezint ă pericol social, a avut
în momentul execută rii reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente
periculoase ale acesteia sau, de și nu a avut reprezentarea faptei și a
urmărilor, a avut posibilitatea real ă, subiectiv ă a acestei reprezent ări.
Factorii vinov ăției
– voința (factorul volitiv) – reprezint ă un proces psihic de conducere
conștientă a activităț ii sub toate aspectele ei; ea este o condi ție esențială a
vinovăț iei, îmbrăcând atât forma ac țiunii, cât și a inacț iunii;
– conștiința (factorul intelectiv ) – reprezint ă facultatea psihic ă prin
care persoana în țelege semnifica ția faptei și urmările acesteia; dezv ăluie
atitudinea con științei făptuitorului fa ță de fapta s ăvârșită.
Formele vinov ăției: intenț ia; culpa; praeterinten ția.
I. Intenț ia (art. 19 pct. 1 C. pen.)
Definiție. Este o form ă principal ă de vinovăție prevăzută expres în
Codul penal, care const ă în prevederea rezultatului faptei, urm ărirea
rezultatului sau acceptarea acestui rezultat.
Forme principale:
– intenție directă – constă în prevederea rezultatului faptei, care nu
este urmărit, dar este acceptat; caracteristicile ei sunt deci prevederea și

31urmărirea rezultatului (de exemplu: fapta persoanei care îndreapt ă pistolul
împotriva alteia, ap ăsând pe trăgaci ș i având ca rezultat moartea persoanei);
– intenție indirect ă – constă în prevederea rezultatului faptei care nu
este urmărit, dar este acceptat; caracteristicile ei sunt deci prevederea și
acceptarea rezultatului (de exemplu: fapt a inculpatului de a aplica victimei,
aflată în stare de ebrietate, o puternic ă lovitură î n u r m a c ăreia aceasta a
căzut într-un bazin cu ape reziduale, c ăderea fiind auzit ă de inculpat,
precum și părăsirea victimei în aceste condi ții fără să o salveze eviden țiază
acceptarea producerii mor ții).
Alte forme:
– intenția simplă și calificată;
– intenția inițială și supravenit ă;
– intenția spontană și premeditată ;
– intenția unică și complexă.
II. Culpa
Definiție. Reprezintă atitudinea psihic ă a făptuitorului care prevede
rezultatul faptei sale, dar nu îl accept ă, socotind f ără temei că acesta nu se
va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, de și putea ș i trebuia s ă-l
prevadă.
Forme principale:
– culpa cu prevedere – când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale,
dar nu îl accept ă, socotind f ără temei că el nu se va produce (de exemplu,
cazul accidentelor de circula ție). Observa ție: diferen ța dintre inten ția
indirectă și culpa cu prevedere rezult ă din poziția psihică a făptuitorului: în
primul caz, el urm ărește și acceptă rezultatul, iar în al doilea, el urm ărește,
dar nu accept ă rezultatul;
– culpa simpl ă – când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale,
deși trebuia și putea să-l prevadă; obligația de prevedere a rezultatului se
deduce în concret în func ție de împrejur ări (de exemplu, fapta persoanei
care de la o anumit ă înălțime arunc ă un obiect dur, accidentând mortal o
persoană care este în trecere). Observa ție: diferen ța dintre culpa simpl ă și
cazul fortuit este sub aspectul posibilit ății de prevedere a rezultatului: în
primul caz, rezultatul putea fi prev ăzut, iar în al doilea caz, acesta era
imposibil de prev ăzut.
Alte forme:
– impruden ță sau nesocotință ;
– nebăgare de seamă (neatenție);
– neglijență;
– nepricepere;
– nedibăcie.

32III. Praeterinten ția (intenția depăș ită)
Definiție. Este o form ă mixtă de vinov ăție ce cuprinde inten ția și
culpa. Această formă de vinovăție nu este prev ăzută expres în C. pen., ci
este o crea ție a doctrinei.

Caractere:
– făptuitorul s ăvârșește o faptă ce constituie elementul material al
unei infrac țiuni (cu intenț ie);
– se produce îns ă un rezultat mai grav pe care fă ptuitorul nu l-a
urmărit sau acceptat (din culp ă); de exemplu, infrac țiunea prev ăzută de
art. 183 Cod penal: „lovirile sau v ătămările cauzatoare de moarte”.
C. Prevederea (art. 17 și art. 141 C. pen.)
Definiție. Constă în descrierea ș i incriminarea tuturor faptelor
periculoase pentru valorile social e în legi sau decrete care au caracter
penal.
Caractere:
– contribuie la diferențierea netă dintre infrac țiune (ilicit penal) și
celelalte forme de ilicit;
– este în deplin ă concordanță cu principiul legalit ății.
Toate cele trei tr ăsături esențiale prezentate trebuie întrunite
cumulativ pentru existen ța infracțiunii, lipsa uneia dintre ele ducând la
inexistența acesteia.

7. CONȚINUTUL ȘI CONDIȚ IILE PREEXISTENTE
ALE INFRACȚ IUNII
I. Conț inutul infrac țiunii
Aspecte generale . Trăsăturile esen țiale ale infrac țiunii oferă criteriile
generale de diferen țiere a acesteia de alte forme de ilicit juridic, dar nu pot
servi la deosebirea faptelor penale între ele. De aceea, în doctrina penal ă
infracțiunea este cercetat ă și sub raportul conț inutului, al elementelor sale
care o particularizeaz ă în raport cu alte fapte penale.
Definiție. Conținutul infrac țiunii reprezint ă totalitatea condi țiilor
prevă zute de lege pentru ca o fapt ă să constituie infrac țiune. Aceste
condiții sunt cerute prin norma incriminatoare.
Importan ță. Pe baza con ținutului infrac țiunii au loc calificarea
acesteia și încadrarea ei în textul de lege care o prevede și o sancționează.
Conținutul infrac țiunii îmbrac ă două aspecte: un con ținut legal – cel
descris prin norma de incriminare ș i cuprinde condi țiile obiective ș i

33subiective în care o fapt ă devine infrac țiune; un conț inut concret – cel al
unei fapte determinate.
Clasificarea conț inuturilor
– conținut juridic – cuprinde condi țiile cerute de lege cu privire la
actul de conduit ă interzis;
– conținut constitutiv – dat întotdeauna în norma de incriminare, nu
poate lipsi din con ținutul juridic al infrac țiunii;
– conținuturi simple – cuprind condi țiile necesare pentru existen ța
infracțiunii într-o singur ă variantă;
– conținuturi complexe – cuprind condi ții pentru dou ă sau mai multe
variante ale aceleia și infracțiuni;
– conținuturi de baz ă (tipice) – cuprind condi ții necesare pentru
existența infracțiunii în configura ția lor tipic ă;
– conținuturi agravante – corespund variantelor agravate ale aceleia și
infracțiuni;
– conținuturi atenuante – corespund variantelor atenuate ale aceleia și
infracțiuni;
– conținuturi atipice;
– conținut generic – cuprinde un ansamblu de condi ții obiective și
subiective comune tuturor infrac țiunilor.
Structura con ținutului. Prin structura conț inutului infrac țiunii
înțelegem modul cum se grupeaz ă în conținutul infrac țiunii diferitele
elemente care îl alc ătuiesc. Structura con ținutului ne d ă posibilitatea s ă
determinăm care condi ții sunt obligatorii și care sunt facultative.
Clasificarea condi țiilor:
– după factorii la care se refer ă, avem condi ții privitoare la: actul de
conduită; obiectul infrac țiunii; subiec ții infracțiunii; locul și timpul
săvârșirii infracțiunii;
– după rolul ș i importan ța lor, condițiile sunt: esen țiale (pot duce la
inexistența infracțiunii); accidentale (nu pot duce la inexistenț a infracțiunii);
– după existența lor în raport cu momentul s ăvârșirii faptei:
preexistente (se referă la obiectul infrac țiunii, la subiec ți); concomitente (se
referă la loc, la timp); subsecvente (privitoare la producerea unui rezultat).
II. Condiț iile preexistente ale infrac țiunii (Termenii infrac țiunii)
A. Obiectul
Definiție. Obiectul infrac țiunii îl reprezint ă valoarea social ă și
relațiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt v ătămate ori
periclitate prin fapta prev ăzută de legea penal ă.
Categorii:

34- obiectul juridic general – format din totalitatea rela țiilor sociale
ocrotite prin normele dreptului penal;
– obiectul juridic generic (de grup) – format din fascicolul sau
mănunchiul de valori sociale de aceea și natură ocrotite prin normele penale;
acesta stă la baza sistematiz ării infracțiunilor din partea special ă a Codului
penal pe titluri și capitole;
– obiectul juridic specific – este valoarea social ă concretă căreia i se
aduce atingere prin infrac țiune; acesta serve ște la determinarea
individualit ății unei infrac țiuni din cadrul unui grup;
– obiectul material – reprezint ă bunul sau lucrul care are o existen ță
materială, împotriva c ăruia se îndreapt ă activitatea infrac țională; nu toate
infracțiunile au obiect material. Cele care au se numesc infrac țiuni de
rezultat (furt, omor), iar cele care nu au se numesc infrac țiuni de pericol
(calomnie, insult ă);
– obiectul complex – este specific infrac țiunilor complexe
(infracțiunea de tâlh ărie – art. 211 C. pen.); acesta este format dintr-un
obiect principal și dintr-unul secundar.
Importan ța cunoaș terii obiectului infrac țiunii:
– obiectul infrac țiunii este un factor preexistent necesar oric ărei
infracțiuni;
– inexisten ța acestuia conduce la inexistența infracțiunii;
– la unele infrac țiuni, obiectul trebuie s ă îndeplineasc ă unele condiții:
să conste într-un bun mobil (bani); să fie de o anumit ă natură (document);
să se afle într-un anumit loc (de exemplu: în posesia f ăptuitorului – art. 213
C. pen., abuzul de încredere) .
B. Subiecții
Definiție. Subiecții infracțiunii desemneaz ă persoanele implicate în
săvârșirea unei infrac țiuni fie prin s ăvârșirea faptei, fie prin suportarea
consecințelor acesteia.
Subiecț ii infracțiunii nu se confundă cu subiecț ii de drept penal,
întrucât subiec ții de drept penal au o sfer ă mult mai largă , incluzând
subiecț ii infracțiunii. Toți subiecții infracțiunii sunt subiecț i de drept penal,
dar nu toți subiecții de drept penal sunt și subiecți ai infracțiunii.
Feluri: subiect activ; subiect pasiv.
Subiectul activ este persoana fizic ă ce a săvârșit fapta sau a
participat la s ăvârșirea infrac țiunii. Acesta poate fi deci: autor; instigator;
complice.
Persoana care a să vârșit o infrac țiune se nume ște infractor, noțiune
care este mai restrâns ă decât cea de făptuitor .
Condiții generale ale subiectului activ:

35- să fie o persoană fizică;
– vârsta – art. 99 C. pen.: „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani
nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 și 16 răspunde penal
numai dac ă se dovede ște că a săvârșit fapta cu discern ământ. Minorul care
a împlinit vârsta de 16 ră spunde penal”;
– responsabilitatea – este aptitudinea persoanei de a- și da seama de
faptele sale, de semnifica ția socială a acestora, precum și de a-ș i putea
determina și dirija în mod con știent voinț a. Responsabilitatea cuprinde,
așadar, factorii intelectiv și volitiv. Ea se prezum ă că este starea normal ă a
oricărei persoane care a împlinit vârsta de 16 ani. Opusul ei este
iresponsabilitatea (art. 48 C. pen.);
– libertatea de voin ță și acțiune – presupune deciderea în mod liber a
săvârșirii faptei și a libertăț ii de hotărâre și de acțiune potrivit propriei sale
voinț e. Dacă făptuitorul a ac ționat sub imperiul constrângerii fizice sau
psihice, fapta nu mai constituie infrac țiune, incident fiind art. 46 C. pen.
Condiții speciale ale subiectului activ
Unele infrac țiuni impun o anumit ă calitate a persoanei care s ăvârșește
fapta, și anume: cet ățean român (infrac țiunea de tră dare); militar (pentru
infracțiunile contra capacit ății de apărare a patriei); lipsa acestei calit ăți
poate conduce la inexisten ța infracțiunii sau la schimbarea încadr ării
juridice a acesteia.
Categorii de subiec ți activi:
– după vârstă: minori (pân ă în 18 ani); majori (după 18 ani); tinerii
infractori (de la 18 la 21 de ani);
– după număr: unici – infracțiuni care pot avea un singur autor;
plurali – infracțiuni care pot avea 2 sau mai mul ți autori;
– după calitate: simpli (necircumstan țiați); calificați (circumstan țiați)
militar.
Subiectul pasiv este persoana fizic ă sau juridic ă titulară a valorii
sociale ocrotite și care este v ătămată prin săvârșirea infrac țiunii.
Condiții generale:
– trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal;
– este ș i persoana p ăgubită prin infrac țiune, dar persoana p ăgubită
poate să fie și alta decât subiectul pasiv al infrac țiunii (de exemplu: în cazul
infracțiunii de omor, persoana p ăgubită este ruda subiectului pasiv al
infracțiunii care a suferit un prejudiciu prin fapt ă – a suportat cheltuielile de
înmormântare).
Condiții speciale. Ca ș i la subiectul activ, unele infrac țiuni cer o
anumită calitate a subiectului pasiv, ș i anume – nou-n ăscut (la infrac țiunea
de pruncucidere art. 177 C. pen.).
Categorii de subiec ți pasivi:

36- subiect pasiv general (statul, ca titular al tuturor valorilor sociale);
– subiect pasiv special – persoana fizic ă sau juridic ă, titulară a valorii
sociale lezate;
– subiect pasiv principal ;
– subiect pasiv secundar ;
– subiect pasiv simplu (necalificat);
– subiect pasiv calificat .
Locul săvârșirii infracțiunii reprezint ă spațiul, perimetrul în care se
realizează activitatea infrac țională.
Locul săvârșirii infracțiunii nu influenț ează existența infracțiunii însă
prezintă importan ță în ce prive ște următoarele aspecte: contribuie la
stabilirea competen ței teritoriale; poate influen ța gradul de pericol social al
faptei ș i chiar încadrarea juridic ă (în loc public etc.).
Unele infrac țiuni sunt condi ționate de s ăvârșirea lor într-un anumit
loc (art. 206 C. pen.), lipsa acestei condi ții ducând la inexisten ța
infracțiunii. Locul poate condi ționa și existența unei agravante (art. 209 lit.
e C. pen.). Determinarea locului s ăvârșirii infracțiunii se face potrivit art.
143 C. pen.
Timpul săvârșirii infrac țiunii reprezint ă momentul sau perioada de
timp în care s-a s ăvârșit activitatea infrac țională. Stabilirea lui prezint ă
importanță sub următoarele aspecte:
– ajută la determinarea legii penale aplicabile;
– ajută la stabilirea capacităț ii psihofizice a infractorului în momentul
comiterii infrac țiunii;
– marcheaz ă începutul curgerii prescripț iei penale;
– prezintă importan ță în aplicarea actelor de clemen ță (amnistie,
grațiere) ș i pentru stabilirea st ării de recidivă ;
– contribuie la stabilirea gradului de pericol social concret al faptei;
– unele infrac țiuni sunt condi ționate de s ăvârșirea lor într-un anumit
timp (noapte, r ăzboi), iar alte infrac țiuni au agravantele condi ționate de o
anumită perioadă.

8. CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL INFRAC ȚIUNII
Definiție. Conținutul constitutiv al infrac țiunii desemneaz ă totalitatea
condițiilor prev ăzute în norma de incriminare cu privire la actul de
conduită interzis pe care le îndepline ște făptuitorul ori devin relevante prin
săvârșirea acțiunii sau inac țiunii de către acesta .
Conținutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrâns ă decât
conținutul juridic, care poate cuprinde și alte condi ții privitoare la

37elementele infrac țiunii. Con ținutul constitutiv este îns ă o component ă a
conținutului juridic.
Laturile conț inutului constitutiv:
– obiectivă (fizică) – ce constă într-o manifestare exterioar ă;
– subiectiv ă (psihică) – ce const ă în atitudinea fă ptuitorului fa ță de
faptă și rezultatul ei.

LATURA OBIECTIV Ă
Definiție. Aceasta desemneaz ă totalitatea condi țiilor cerute de
norma de incriminare privitoare la actul de conduit ă pentru existen ța
infracțiunii.
Structură: elementul material; urmarea imediată ; legătura de
cauzalitate.
I. Elementul material
Definiție. Desemneaz ă actul de conduit ă interzis prin norma de
incriminare. Este, sub acest aspect, elementul esen țial al oricărei infracțiuni.
Elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie
ce arată acțiunea sau inac țiunea interzis ă, așa-numitul verbum regens .
Acțiunea desemnează o atitudine a f ăptuitorului prin care face ceva,
ce legea penal ă ordonă să nu se fac ă. Acțiunea se poate realiza: prin acte
materiale (lovire, luare); prin cuvinte (la insult ă, la calomnie); prin scris (la
denunț are calomnioas ă).
Inacțiunea desemnează atitudinea fă ptuitorului care nu face ceva ce
legea penală ordonă să se facă . Prin inac țiune se comit infrac țiuni ca:
nedenunț area (art. 170 C. pen.), omisiunea de a încunoș tiința organele
judiciare (art. 265 C. pen.) etc.
Elementul material poate ap ărea în con ținutul infrac țiunii: într-o
unică variantă – când const ă fie într-o ac țiune, fie într-o inac țiune; în mai
multe variante alternative – când const ă din mai multe ac țiuni sau inac țiuni
(de exemplu:, infrac țiunea de luare de mit ă se poate să vârși de către un
funcționar prin „pretindere”, „primire”, „acceptare”, „nerespingere” de bani
sau alte foloase ce nu i se cuvin (art. 254 C. pen.).
Distincția între elementul material, varianta unic ă și variantele
alternative, este important ă în ce prive ște încadrarea corectă a faptei comise.
Elementul material în variantele a lternative poate consta nu numai din
acțiuni ori nu numai din inac țiuni, ci ș i dintr-o ac țiune și o inacțiune (de
exemplu: abuzul în serviciu, neglijen ța în serviciu). La infrac țiunile
complexe, elementul material are caracter complex, fiind alc ătuit din două
acțiuni care reprezint ă fiecare în parte acte incriminate, dar pe care

38legiuitorul le-a reunit în con ținutul aceleia și infracțiuni (de exemplu:
tâlhăria – art. 211 C. pen.- care implic ă furt ș i violență.
Cerințe esențiale
Acestea privesc elementul material și realizarea lor trebuie observat ă
o dată cu săvârșirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infrac țiune.
Cerințele esențiale se pot referi la: locul s ăvârșirii faptei (în public
pentru infrac țiunea de calomnie – art. 206 C. pen.; pe drumul public pentru
unele infrac țiuni la regimul circula ției pe drumurile publice); timpul
săvârșirii faptei (uciderea copilului nou-n ăscut imediat dup ă naștere – art.
177 C. pen.); modul și mijloacele de s ăvârșire (falsificarea unui înscris
oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice
mod – art. 288 C. pen.).
II. Urmarea imediat ă
Definiție. Prin săvârșirea acț iunii sau inac țiunii împotriva obiectului
infracțiunii se produc o v ătămare, o periclitare a acestuia. Putem deci defini
urmarea imediat ă ca fiind v ătămarea adus ă valorii sociale ocrotite prin
fapta interzis ă de legea penal ă ori starea de pericol creat ă pentru aceast ă
valoare.
Urmarea produs ă prin săvârșirea faptei poate consta:
– fie într-o schimbare a obiectului ori a pozi ției acestuia – când
obiectul are un aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om);
– fie într-o stânjenire a normalei desf ășurări a relațiilor sociale n ăscute
în legătură și datorită valorii sociale ocrotite (o stare de pericol pentru
aceste valori), când obiectul infrac țiunii are natur ă morală (insulta,
calomnia, ultrajul etc.).
Caracterizare:
– urmarea socialmente periculoas ă trebuie să fie imediat ă (adică
rezultat nemijlocit al ac țiunii sau inac țiunii, nu un rezultat mijlocit);
– urmarea imediată este un element necesar al conț inutului constitutiv
al infracțiunii, pe când celelalte urm ări mai îndep ărtate (subsecvente) pot fi
elemente de circumstan țiere în conț inutul agravat al infrac țiunii.
În conținutul unor infrac țiuni se întâlnesc referiri la urmarea imediată ,
fapt pentru care sunt infrac țiuni materiale, de rezultat, acesta din urm ă
trebuind s ă fie perceptibil și constatat pentru calificarea faptei ca
infracțiune.
Dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infrac țiunea nu s-a consumat, a
rămas în faza de tentativ ă prin care s-a creat o stare de pericol pentru
valoarea social ă ocrotită.
Când în con ținutul infrac țiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat,
asemenea infracț iuni se numesc infrac țiuni „de pericol”, „de atitudine”,

39„infracțiuni formale”. În cazul infrac țiunilor de pericol, rezultatul constă
într-o stare contrar ă existentă anterior. La infrac țiunile ce au în con ținutul
lor o urmare sau mai multe urm ări este necesar ă stabilirea leg ăturii de
cauzalitate între elementul material și urmarea produs ă.
III. Legătura de cauzalitate
Definiție. Legătura de cauzalitate este liantul între elementul
material (cauz ă) și urmarea imediat ă (efect) cerut de lege pentru existen ța
infracțiunii. Cu alte cuvinte, existen ța infracțiunii este condi ționată de
legătura de cauzalitate. În concret trebuie s ă se dovedeasc ă o legă tură de la
cauză la efect, între ac țiune-inacțiune ș i urmarea imediat ă.
Caracterizare:
– este un element constitutiv al conț inutului oric ărei infracțiuni;
– fără legătura de cauzalitate nu se realizeaz ă elementul laturii
obiective, deci nu poate exista infrac țiunea;
– stabilirea existen ței legăturii de cauzalitate este necesară doar în
cazul infrac țiunilor zise materiale, și nu în cazul infrac țiunilor zise formate,
când urmarea imediat ă sub forma st ării de pericol rezult ă din însăși
săvârșirea faptei.
Teoriile privitoare la leg ătura de cauzalitate pot fi grupate în două
curente:
1) un curent care sus ține teza monist ă (care consider ă că urmarea
imediată are o singur ă cauză). Acestui curent îi apar țin următoarele teorii:
– teoria cauzei eficiente – propune s ă fie considerat ă cauză a
rezultatului aceea care a declan șat procesul genetic și a creat pentru celelalte
cauze aptitudinea de a produce urmarea imediat ă;
– teoria cauzei proxime – consider ă drept cauz ă contribuț ia umană ce
se situează , în timp, imediat anterior rezultatului;
– teoria cauzei preponderente – consider ă drept cauz ă energia care a
contribuit cel mai mult la producerea rezultatului;
– teoria cauzei adecvate sau tipice – consider ă drept cauz ă pe aceea
care este proprie sau apt ă prin natura ei s ă producă acel rezultat; astfel se
trage concluzia că o acțiune sau inac țiune are caracter cauzal numai dac ă se
înscrie în aceast ă cauzalitate tipic ă. Se reproșează acestei teorii c ă restrânge
anteceden ța cauzală la o singur ă contribuț ie umană ;
2) un curent care sus ține teza pluralist ă (care consider ă că
producerea rezultatului se datoreaz ă unui concurs de cauze).Acestui curent
îi aparț in următoarele teorii:
– teoria echivalen ței condițiilor (sine qua non) – formulat ă în 1860 de
penalistul german Von Buri; potrivit acestei teorii, sunt considerate cauze
ale rezultatului produs toate condiț iile care l-au precedat ș i fără de care

40rezultatul nu s-ar fi produs. Caracterul sine qua non al unei condi ții se
stabilește folosind procedeul elimin ării ipotetice a acesteia din anteceden ța
rezultatului și, dacă rezultatul nu s-ar fi produs, atunci acea condi ție este
eliminată . Acestei teorii i s-a repro șat că pune pe acela și plan toate
condițiile fără a diferenția contribu ția lor la producerea rezultatului;
– teoria condi ției necesare – care propune să fie considerat ă drept
cauză a rezultatului orice condi ție necesară pentru producerea acestuia,
ținându-se seama de contribu ția concretă adusă de fiecare condi ție. Ea
recomandă pentru stabilirea leg ăturii de cauzalitate izolarea temporar ă și
artificială a cauzelor mecanice, chimice și biologice pentru a reține numai
actele omene ști ce au contribuit la producerea rezultatului. Deci, fiecare
cauză urmează să fie cercetat ă în parte. Acestei teorii i se repro șează că nu
aduce nimic nou în problema leg ăturii de cauzalitate și că șterge deosebirile
dintre cauz ă și condiție.
Orientări practice pentru stabilirea legă turii de cauzalitate:
– identificarea în anteceden ța cauzală a tuturor contribu țiilor umane
care ar putea avea leg ătură cauzală cu rezultatul. Aceasta se face cu ajutorul
teoriei sine qua non;
– stabilirea aspectului psihic al leg ăturii de cauzalitate. Vor fi re ținute
din anteceden ța cauzală a rezultatului numai contribu țiile față de care s-au
stabilit atât aspectul fizic, cât și cel psihic ;
– delimitarea și determinarea exactă a contribu țiilor esențiale și a
contribuț iilor înlesnitoare din anteceden ța cauzală. Aceasta se realizeaz ă cu
ajutorul teoriei sine qua non.
LATURA SUBIECTIV Ă
Definiție. Cuprinde totalitatea condi țiilor cerute de lege cu privire la
atitudinea con științei și voinței infractorului fa ță de faptă și urmările
acesteia.
Structură: elementul subiectiv (vinov ăția; mobilul (motivul); scopul.
I. Elementul subiectiv (art. 19 alin. 2 și 3 C. pen.)
Definiție. Acesta reprezint ă atitudinea psihic ă a persoanei care a
săvârșit o faptă, față de faptă și urmările acesteia, atitudine exprimat ă în
vinovăția cerută de lege pentru existenț a acelei infrac țiuni.
Trebuie să facem deosebirea între vinov ăție ca trăsătură esențială a
infracțiunii și vinovăție ca element constitutiv al unei infrac țiuni. În primul
caz, vinovăț ia este exprimată în formele și modalitățile prevăzute de art. 19
C. pen. (inten ție, culpă și praeterinten ție). În al doilea caz, vinovăț ia va
exista numai atunci când elementul material al infrac țiunii a fost să vârșit cu
forma de vinov ăție cerută de lege. Spre exemplu: în cazul s ăvârșirii unei

41fapte din culp ă, se realizeaz ă vinovăț ia ca trăsătură esențială a infracțiunii,
dar poate lipsi ca element subiectiv, dac ă legiuitorul incrimineaz ă acea
faptă numai dac ă este săvârșită cu intenț ie.
Deci, elementul subiectiv prev ăzut a se realiza prin inten ție
presupune atât inten ția directă, cât și cea indirect ă, după cum în cazul culpei
sunt prevăzute ambele modalit ăți (cu prevedere și simplă ).
Conform art. 19 alin. 2 și 3 C. pen., „fapta constând într-o ac țiune
săvârșită din culpă este infrac țiune numai dac ă se prevede expres în
conținutul juridic al infrac țiunii (art. 178 C. pen)”. „Fapta constând într-o
inacțiune constituie infrac țiune, fie c ă este să vârșită cu intenție, fie din
culpă, afară de cazul când legiuitorul restrânge sanc ționarea ei numai când
se săvârșește cu intenț ie”.
II. Mobilul
Definiție. Acesta desemneaz ă acel sentiment (dorință , pasiune) ce a
condus la naș terea în mintea fă ptuitorului a ideii s ăvârșirii unei anumite
fapte. Este, în concret, impulsul intern care l-a determinat pe infractor s ă
săvârșească fapta.
Caractere:
– existența lui în s ăvârșirea unei fapte reprezint ă un indiciu de
normalitate psihic ă a făptuitorului;
– lipsa acestuia reprezint ă un indiciu de anormalitate;
– mobilul constituie un element necesar pentru cunoa șterea actului de
conduită și a periculozităț ii infractorului;
– acesta contribuie la individualizarea sanc țiunilor penale;
– poate reprezenta o condi ție de reîntregire a laturii subiective (art.
247 C. pen.) – abuzul în serviciu prin îngr ădirea unor drepturi pe temei de
rasă, naționalitate, religie;
– poate reprezenta o circumstan ță agravant ă (art. 175 lit. b C. pen.) –
omorul săvârșit din interes material;
– poate constitui o circumstan ță agravant ă generală (art. 75 lit. d
C. pen.) – s ăvârșirea unei infrac țiunii din motive josnice;
– cunoașterea lui poate da r ăspuns la întrebarea „De ce s-a s ăvârșit
infracțiunea ?”
III. Scopul
Definiție. Constă în reprezentarea clar ă a rezultatului faptei de c ătre
făptuitor sau în finalitatea urm ărită de către acesta.
Caractere :
– este caracteristic activit ăților voluntare, dar, de regul ă, nu este
prevăzut ca element al infrac țiunii;

42- se situează în afara infrac țiunii;
– când făptuitorul urm ărește realizarea scopului cerut de lege, el
reprezintă în acest caz o cerin ță esențială a elementului subiectiv ;
– sunt cazuri în care scopul reprezint ă o cerință esențială a
elementului obiectiv (art. 282 C. pen.) – de ținerea de valori falsificate în
scopul punerii lor în circula ție;
– scopul poate ap ărea și ca element circumstan țial în con ținutul
calificat al unor infrac țiuni (art. 175 lit. g C. pen.) – omorul s ăvârșit pentru a
se sustrage de la urm ărirea penal ă;
– în toate cazurile, cunoa șterea scopului urm ărit de făptuitor este
foarte important ă pentru determinarea gradului de pericol social al faptei;
– cunoașterea scopului este importantă și pentru individualizarea
sancțiunilor.

9. FORMELE INFRAC ȚIUNII
Săvârșirea infrac țiunii poate parcurge mai multe momente sau faze în
drumul ei spre producerea rezultatului. Astfel, aceasta parcurge două
perioade:
• internă: conceperea ideii de a s ăvârși infracțiunea; momentul
deliberării; hotărârea de a să vârși infracțiunea. Cele trei momente se petrec
în psihicul f ăptuitorului, acestea neavând relevanță penal ă, potrivit
adagiului nuda cogitatio – „gândul criminal nu se pedepse ște”;
• externă: faza actelor preparatorii (preg ătesc să vârșirea infrac țiunii);
faza acțiunii de executare (se trece la s ăvârșirea efectiv ă a faptei); faza
urmărilor (producerea rezultatului). Acestea cap ătă relevanță penală spre
deosebire de primele.
Formele infracțiunii, după fazele de desf ășurare, sunt: actele
preparatorii; tentativa; faptul consumat; faptul epuizat.
A. Actele preparatorii
Definiție. Sunt actele prin care se preg ătește săvârșirea unei
infracțiuni.
Caractere:
– sunt posibile numai la infracțiunile intenț ionate;
– pot consta în: activități de procurare de informa ții; adaptare a
mijloacelor sau instrumentelor; crearea condi țiilor de săvârșire a faptelor;
– nu cunosc o reglementare expres ă în Codul penal, asemenea
tentativei.
Condiții de existență :
– să rezulte că sunt efectuate în vederea s ăvârșirii unei infrac țiuni;

43- să se concretizeze într-o activitate obiectiv ă de creare a condiț iilor
pentru săvârșirea infrac țiunii (procurarea unui pistol);
– să nu cuprindă acte ce intră în conținutul elementului material al
infracțiunii; să nu facă parte din actele de executare;
– să fie intenț ionate;
– să fie săvârșite de către însăș i persoana care va comite infrac țiunea.
Feluri:
– acte de preg ătire material ă (procurarea de instrumente și adaptarea
acestora în vederea s ăvârșirii infracțiunii) – procurarea unui cu țit;
– acte de preg ătire moral ă (culegerea de date ș i informații cu privire
la locul ș i timpul s ăvârșirii infracțiunii). Ele creeaz ă condițiile psihice
favorabile comiterii infrac țiunii.
Regimul de sanc ționare
În doctrina penal ă s-au conturat două teze privind sanc ționarea
actelor preparatorii, și anume:
1) teza incrimin ării, care susține pedepsirea acestora, astfel:
incriminarea nelimitat ă a tuturor actelor preparatorii; incriminarea limitat ă
numai a acelora care prezint ă un pericol social;
2) teza neincrimin ării, care are drept argument faptul c ă actele
preparatorii doar preg ătesc infrac țiunea, neavând deci un pericol social, și
că ele sunt echivoce.
În dreptul penal român se optează pentru teza neincrimin ării (aceste
acte nu se sanc ționează). Sunt ș i excepții, printre care: când actele
preparatorii sunt asimilate tentativei și pedepsite ca atare, la acele
infracțiuni grave (art. 173 alin. 2 C. pen.) – privind sanc ționarea tentativei la
infracțiunile contra statului; când actele preparatorii sunt asimilate
infracțiunilor consumate (art. 285 C. pen.); când actele preparatorii sunt
săvârșite de alte persoane decât autoru l (culegerea de date, procurarea de
mijloace) și când autorul s ăvârșește infracțiunea sau tentativa la acea
infracțiune, acele acte vor constitui acte de complicitate anterioar ă.
B. Tentativa (art. 20 Cod penal)
Definiție. Este o formă atipică a infracțiunii ce se caracterizează prin
punerea în executare a hot ărârii de a s ăvârși infracțiunea, executare ce a
fost întrerupt ă sau, deși a fost efectuat ă în întregime, n-a produs rezultatul
cerut de lege pentru existen ța infracțiunii.
Caractere: este prev ăzută expres în Codul penal (art. 20 – 21);
aparține fazei execut ării; este o formă atipică a infracțiunii, caracterizându-
se prin neproducerea rezultatului; este posibil ă numai la infrac țiunea
intenționată.

44Condiții de existență :
– să existe hotărârea de a s ăvârși o infracțiune (art. 20 C. pen.);
– hotă rârea infrac țională trebuie să fie pusă în executare . Astfel, se
observă că ea implic ă trecerea de la actele de preg ătire la actele de
executare a faptei. Ea declanș ează procesul cauzal spre producerea
rezultatului;
– neproducerea rezultatului – element prin care se diferen țiază de
infracțiunea consumat ă (art. 20 C. pen.).
Deosebirea dintre tentativă și actele preparatorii are la baz ă diferite
teorii:
• teoriile subiective, care propun drept criteriu de distinc ție raportarea
la împrejur ările în care au fost efectuate; astfel, tentativa are un caracter
univoc , lăsând să se vadă clar inten ția de a săvârși o infracțiune, iar actul
preparator are un caracter echivoc , care nu las ă să se vadă că ar avea o
legătură cu săvârșirea unei infrac țiuni;
• teoriile obiective, care propun drept criteriu de distinc ție
dinamismul actului; astfel, sunt acte de executare actele care au primit o
orientare precis ă în realizarea infrac țiunii, iar actele preparatorii sunt acelea
ce nu au primit o astfel de orientare;
• teoriile formale, care propun drept criteriu de deosebire identitatea
formală între actul s ăvârșit și acțiunea prev ăzută ca element material; astfel,
tentativa este un act de s ăvârșire a infracț iunii, iar actul preparator, unul de
pregătire a să vârșirii infracțiunii.
Cele trei teorii se completeaz ă reciproc, în stabilirea diferenț ei dintre
actele preparatorii și tentativă ; aceasta este o problem ă foarte important ă,
întrucât, de regul ă, actele preparatorii nu se pedepsesc . Exemplu:
procurarea unei cantităț i de otravă reprezintă un act preparator, în timp ce
servirea respectivei cantit ăți de otravă unei persoane reprezint ă o tentativă.
Felurile tentativei: imperfect ă (întrerupt ă); perfect ă (terminat ă);
proprie; improprie.
Tentativa perfect ă și cea imperfect ă pot fi proprii, cât și improprii.
I. Tentativa imperfect ă (întrerupt ă) – art. 20 alin. 1 C. pen.
– Se caracterizeaz ă prin punerea în executare a hotă rârii de a s ăvârși
infracțiunea, executare care se întrerupe și rezultatul nu se produce;
– se situează , în timp, dup ă începutul execut ării, putând fi de natur ă
umană sau neumană ;
– poate fi atât proprie, cât și improprie.
II. Tentativa perfect ă (terminat ă) – art. 20 alin. 2 C. pen.

45- Constă în punerea în executare a hot ărârii de a s ăvârși infracțiunea,
executare care a fost dus ă până la capă t, dar rezultatul nu se produce;
– poate fi atât proprie, cât și improprie;
– este posibil ă numai la infrac țiunile de rezultat (exemplu: omor).
III. Tentativa improprie – art. 20 alin. 2 și 3 C. pen.
– Constă în punerea în executare a hot ărârii de a s ăvârși infracțiunea,
executare care este realizat ă în întregime, dar producerea rezultatului nu a
fost posibilă din cauza insuficienței sau defectuozit ății mijloacelor folosite
ori din cauz ă că, în timpul când s-au s ăvârșit actele de executare, obiectul
lipsea de la locul unde f ăptuitorul credea c ă se află;
– este și terminată , după criteriul gradului de realizare a activit ății
infracționale; cauza care împiedic ă producerea rezultatului se situează , în
timp, anterior începutului execut ării acțiunii; defectuozitatea mijloacelor, ca
și lipsa obiectului infrac țiunii sunt preexistente;
– un mijloc este „insuficient”, când nu are aptitudinea, în cazul
concret, s ă realizeze rezultatul (de exemplu: cantitatea de otrav ă este
insuficientă pentru a ucide o persoan ă);
– un mijloc este „defectuos”, când în cazul concret nu func ționează
(de exemplu, o arm ă de foc defectă );
Tentativa improprie se împarte în dou ă categorii: tentativa relativ
improprie – se caracterizeaz ă prin imposibilitatea numai relativ ă a
producerii rezultatului (de exemplu: încercarea de a ucide o persoan ă cu o
doză insuficientă de otravă); tentativa absolut improprie (absurd ă) – art. 20
alin. 3 C. pen.) – se caracterizeaz ă prin modul gre șit de concepere a
săvârșirii infracțiunii (de exemplu: uciderea unei persoane, utilizând vr ăji
sau farmece).
Deosebirea dintre cele dou ă categorii de tentative constă în faptul c ă
prima prezint ă un pericol social, atrăgând răspunderea penal ă, iar cea de a
doua nu prezint ă pericol social, pentru c ă este inapt ă să producă rezultatul
și poate pune în discu ție discernământul făptuitorului.
În doctrina penal ă se face distincț ie între tentativa absurd ă și
tentativa putativ ă, în care fapta să vârșită are un caracter penal numai în
mintea făptuitorului, lipsindu-i acest caracter în realitate. (Exemplu: fapta
de a trage cu arma într-un cadavru nu reprezint ă infracțiunea de omor, ci o
faptă putativă din cauz ă că prin astfel de fapte nu se mai poate aduce
atingere obiectului, c ăci nu mai exist ă o relație socială de ocrotit –
inexistența vieții).
IV. Tentativa proprie – art. 20 alin. 2 C. pen.

46Constă în existen ța tuturor condiț iilor necesare pentru s ăvârșirea
infracțiunii, iar dac ă consumarea nu a avut loc, aceasta se datoreaz ă
modului defectuos în care s-au folosit mijloacele. (Exemplu: fapta celui ce
descarcă arma, dar nu nimere ște ținta din cauza emo țiilor).
Incriminarea ș i sancționarea tentativei
Justificarea incrimin ării
Reprezentând un început de executare, tentativa este periculoas ă,
fiind incriminat ă în legislația penală;
– tentativa este o formă atipică de infracțiune, datorit ă împrejurării că
latura obiectiv ă a acesteia nu se realizeaz ă în întregime;
– latura subiectivă a tentativei se realizează integral prin punerea în
executare a hot ărârii infrac ționale.

Întinderea incrimină rii tentativei
În doctrina penal ă sunt cunoscute două concepții privind
incriminarea tentativei: incriminarea nelimitat ă și incriminarea limitat ă;
– legiuitorul român a adoptat cea de a doua concep ție, sancționând
tentativa numai la infrac țiunile grave ;
– tentativa se pedepse ște numai când în lege se prevede expres
aceasta;
– legiuitorul român sanc ționează tentativa dup ă teoria diversific ării
pedepsei în raport cu pedeapsa prev ăzută de lege pentru infrac țiunea
consumată ;
– conform art. 21 alin. 2 C. pen., „tentativa se sanc ționează cu o
pedeapsă cuprinsă între jum ătatea minimului ș i jumătatea maximului
prevăzut de lege pentru infrac țiunea consumat ă, fără ca minimul s ă fie mai
mic decât minimul general al pedepsei”;
– dacă pedeapsa pentru infrac țiunea consumat ă este deten țiunea pe
viață, pedeapsa pentru tentativ ă va fi închisoarea de la 10 la 25 de ani.
Infracțiuni la care tentativa nu este posibil ă: infracțiunile din culpă ;
infracțiunile praeterintenț ionate; infrac țiunile săvârșite printr-o inac țiune;
infracțiunile cu execu ție prompt ă (insultă ); infracțiunile de obicei
(cerșetorie).
C. Infracțiunea consumat ă
Definiție. Reprezintă forma tipic ă sau perfect ă a infracțiunii, ea
realizându-se atunci când s-a produs rezultatul urm ărit.
Caracterizare :
– reprezint ă forma infrac țiunii care are cel mai ridicat grad de
periculozitate fa ță de actele preparatorii și tentativa;

47- atrage întotdeauna r ăspunderea penal ă;
– majoritatea infrac țiunilor cunosc aceast ă formă;
– înglobează și tentativa acelei infrac țiuni;
– rezultatul acesteia se produce o dat ă cu executarea în întregime a
rezultatului material;
– în funcție de rezultatul ei, poate produce o v ătămare sau o stare de
pericol;
– stabilirea momentului consum ării marcheaz ă momentul producerii
definitive a r ăului; de aceea, dup ă acest moment, eventuala reparare a
acestuia nu poate schimba calitatea de infractor a f ăptuitorului.
Cunoaș terea momentului consum ării prezintă importan ță pentru
următoarele aspecte : determinarea legii penale aplicabile în timp și spațiu;
incidența actelor de clemen ță; calcularea termenului de prescrip ție.
D. Infracțiunea – fapt epuizat
Definiție. Reprezintă o formă deviată a infracțiunii și se caracterizeaz ă
prin producerea după momentul consum ării a unor urm ări noi prin
amplificarea rezultatului sau prin continuarea activit ății infracționale.
Caractere:
– susceptibilă de prelungire în timp;
– este o form ă atipică a infracțiunii, mai grav ă decât infrac țiunea
consumată ;
– antreneaz ă o răspundere penal ă mai gravă;
– nu toate infrac țiunile pot cunoa ște acest moment.
Infracțiuni susceptibile de forma faptului epuizat:
– infracțiunile continue – se caracterizeaz ă prin prelungirea în timp a
acțiunii ce constituie elementul material al infrac țiunii (exemplu, de ținerea
de instrumente în vederea falsific ării de valori);
– infracțiunile continuate – se caracterizeaz ă prin săvârșirea de către
aceeași persoană, la intervale de timp diferite, a unor ac țiuni ce prezint ă
fiecare în parte con ținutul aceleia și infracțiuni (exemplu, furturile m ărunte
din autoturisme);
– infracțiunile progresive – se caracterizeaz ă prin producerea de noi
urmări după ce s-a consumat infrac țiunea (exemplu, infrac țiuni de loviri
cauzatoare de moarte);
– infracțiunile de obicei – se caracterizeaz ă prin repetarea elementului
material de un num ăr de ori în a șa fel încât din aceast ă repetare s ă rezulte
obișnuinț a făptuitorului (exemplu, cer șetoria).
Importanța momentului epuiz ării:
– la infrac țiunile care sunt susceptibile de acest moment, aplicarea
legii în spa țiu și timp, inciden ța actelor de clemen ță, precum și calculul

48termenului de prescripț ie se fac în raport cu acest moment, și nu cu
momentul consum ării;
– soluționarea și încadrarea juridic ă a faptei se vor face tot în raport de
momentul epuiz ării.
Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului reprezintă,
conform act. 22 C. pen., cauze gene rale de nepedepsire datorit ă renunțării
făptuitorului la activitatea infrac țională sau înlăturării rezultatului produs.
Desistarea constă în renunț area fă ptuitorului la continuarea
execută rii începute, de a o duce pân ă la capăt. Exemplu, o persoană care
dorește să distrugă un dosar pă trunde pe ascuns în arhiva în care se află
dosarul, dar, după ce îl găsește, abandoneaz ă de bunăvoie hotă rârea luată.

Condiții:
– desistarea trebuie să aibă loc după ce s-a efectuat unul sau mai
multe acte de executare, dar s ă intervină mai înainte ca executarea acț iunii
tipice să fi luat sfâr șit;
– să existe o manifestare din care s ă reiasă că subiectul a renun țat la
săvârșirea infrac țiunii . Nu exist ă desistare în cazul în care fă ptuitorul, după
ce a făcut tot ceea ce trebuie ca rezultatul s ă se produc ă, văzând totuș i că
acesta nu s-a produs nu repetă acțiunea (în asemenea situa ții există o
tentativă perfectă care este incompatibilă cu desistarea);
– renunțarea la săvârșirea infrac țiunii trebuie s ă se facă de bună voie.
Desistarea nu poate fi socotit ă de bunăvoie nici în cazul în care f ăptuitorul a
abandonat executarea început ă pentru că și-a dat seama c ă în condițiile date
ea nu poate s ă izbutească;
– renunțarea la executare trebuie s ă fie definitiv ă.
Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea, de
către făptuitor, a producerii urm ărilor vătămătoare ale faptei sale, după ce
executarea ac țiunii tipice a fost dusă până la capăt. Exemplu: autorul, dup ă
ce a aruncat în ap ă o persoan ă ce nu ș tie să înoate, cu inten ția de a-i produce
moartea, o scoate din ap ă și îi salveaz ă viața.
Condiții:
– activitatea infrac țională să fi fost în întregime efectuat ă, dar să nu se
fi produs urmarea v ătămătoare prev ăzută de lege. Împiedicarea producerii
rezultatului este posibil ă deci numai la infrac țiunile materiale, nu și la cele
formale;
– subiectul s ă fi efectuat o ac țiune pozitiv ă pentru a z ădărnici
producerea rezultatului și, ca efect al acestei ac țiuni, rezultatul s ă nu fi

49survenit. Producerea rezultatului nu poate fi z ădărnicită prin simpla
pasivitate, ci numai printr-un comportament activ, dinamic;
– manifestarea activ ă prin care f ăptuitorul a împiedicat producerea
rezultatului s ă fi fost voluntar ă, nesilită, deci neefectuat ă sub presiunea unei
cauze externe (mil ă, remușcare, teama de pedeaps ă);
– aceasta trebuie s ă fi avut loc înainte de descoperirea faptei.
Efecte (art. 22 alin. 1 C. pen.):
– nepedepsirea f ăptuitorului;
– conform art. 22 alin. 2 C. pen., „dac ă actele îndeplinite pân ă în
momentul desist ării sau producerii rezultatului constituie o alt ă infracțiune,
se aplică pedeapsa pentru acea infrac țiune”.

10. UNITATEA DE INFRAC ȚIUNE
Noțiuni generale
– Calificarea juridic ă a unei fapte sau activit ăți antisociale, ca formând
o singură infracțiune sau, dimpotrivă , două sau mai multe infrac țiuni,
produce consecin țe juridice importante.
– În primul caz, f ăptuitorul va r ăspunde pentru o singur ă infracțiune,
iar în al doilea caz, acesta va r ăspunde pentru două sau mai multe
infracțiuni.
– Când prin activitatea s ăvârșită se formează o singură infracțiune, va
exista unitate de infrac țiune, iar când prin activitatea s ăvârșită se realizeaz ă
mai multe infrac țiuni, va exista pluralitate de infrac țiuni.
– Distincția dintre cele două prezintă importan ță sub aspectul
răspunderii juridice.
Definiție. Prin unitatea de infrac țiune se în țelege activitatea
infracțională formată dintr-o singur ă acțiune sau inac țiune ce decurge din
natura faptei sau din voin ța legiuitorului, s ăvârșite de o persoan ă și în care
se identifică conținutul unei singure infrac țiuni.
Feluri :
Unitatea natural ă – este determinat ă de unitatea acț iunii sau inac țiu-nii,
de unicitatea rezultatului și de unicitatea formei de vinov ăție. Cunoaște trei
forme: infrac țiunea simpl ă; infracțiunea continu ă; infracțiunea deviat ă.
Unitatea legal ă – nu este dat ă de realitatea obiectiv ă, ci de voin ța
legiuitorului care reune ște, în conținutul unei singure infracț iuni, două sau
mai multe ac țiuni ce ar putea realiza fiecare în parte con ținutul unor
infracțiuni distincte. Aceasta are la bază legătura strâns ă dintre aceste

50acțiuni. Ea are urm ătoarele forme: infracțiunea continuat ă; infracțiunea
complexă; infracțiunea progresiv ă; infracțiunea de obicei.
I. Unitatea natural ă de infrac țiune
Infracțiunea simpl ă
Definiție. Este o form ă a unității naturale de infrac țiune și se
caracterizeaz ă printr-o singur ă acțiune sau inac țiune, printr-un singur
rezultat ș i printr-o singur ă formă de vinovăție.
Caracteristici:
– este forma de infracț iune cea mai des întâlnit ă în legislația penală și
în practica judiciară ;
– este o form ă tipică a infracțiunii;
– momentul consum ării coincide cu momentul epuiz ării;
– poate fi s ăvârșită numai printr-o ac țiune sau inac țiune sau prin mai
multe acte repetate în baza aceleia și rezoluții infracționale (exemplu:
săvârșirea infrac țiunii de omor prin aplicarea mai multor lovituri de cu țit).
Infracțiunea continu ă
Definiție. Reprezintă o formă a unității naturale de infrac țiune ce se
caracterizeaz ă prin prelungirea în chip natural a ac țiunii sau inac țiunii ce
constituie elementul material, dup ă consumare, până la interven ția unei
forțe contrare ( exemple: furtul de energie electric ă, evadarea).
Aceste infracț iuni cunosc două momente: momentul consum ării –
momentul s ăvârșirii elementului material; momentul epuiz ării – momentul
încetării activității infracționale.
Caracteristici:
– este o form ă atipică a infracțiunii;
– elementul esen țial al acestei infrac țiuni este faptul c ă ea se
realizează printr-o atitudine dubl ă a făptuitorului: una comisiv ă (prin care se
săvârșește infracțiunea); alta omisiv ă (prin care se las ă ca starea
infracțională să dureze);
– nu toate infrac țiunile pot cunoa ște această formă.
Codul penal nu cuprinde dispozi ții speciale privind infrac țiunea
continuă, ci face o singur ă referire la ea în art. 122 alin. 2. Infrac țiunea
continuă poate cunoa ște două forme: infracțiuni continue permanente
(evadarea); infrac țiuni continue succesive (portul ilegal de uniform ă).
Observație: împărțirea aceasta prezint ă importan ță, deoarece orice
întrerupere în cazul infrac țiunilor permanente are valoarea unei epuiz ări a
infracțiunii, iar reluarea activităț ii infracționale reprezint ă săvârșirea unei
noi infrac țiuni continue. Cunoaș terea momentului epuiz ării prezint ă
importanță, deoarece:

51- legea penal ă aplicabilă în timp va fi legea în vigoare în momentul
epuizării faptei;
– tot de la acest moment începe s ă curgă și prescripția răspunderii
penale;
– în raport de acest moment se stabile ște și incidența unui act de
clemență (amnistie, gra țiere).
Dacă activitatea infrac țională continuă este desfășurată de o persoan ă
în diferite etape ale vie ții sale, are importan ță și stabilirea vârstei
făptuitorului. Astfel, activitatea continu ă începută înainte de împlinirea
vârstei de 14 nu va fi luat ă în seamă.
Infracțiunea deviat ă
Definiție. Reprezintă o formă a unității naturale de infrac țiune și
desemneaz ă infracțiunea săvârșită prin devierea ac țiunii de la obiectul sau
persoana împotriva c ărora era îndreptat ă, datorită greșelii făptuitorului
sau prin îndreptarea ac țiunii, din eroare, asupra altei persoane sau altui
obiect.
Modalităț i:
– aberratio ictus – realizată prin devierea acț iunii spre un alt obiect
sau spre o alt ă persoană din greșeala făptuitorului (exemplu: f ăptuitorul
urmărește să lovească o persoană dintr-un grup, dar, manevrând gre șit
corpul contondent, este lovită o altă persoană);
– error in personam – realizată prin săvârșirea faptei asupra altei
persoane ori asupra altui obiect datorit ă erorii făptuitorului (exemplu:
infractorul dore ște să-și ucidă rivalul și noaptea, pe întuneric, îl confund ă cu
o altă persoană, pe care o ucide).
II. Unitatea legal ă de infrac țiune
Infracțiunea continuat ă (art. 41 C. pen.)
Definiție. Reprezintă o formă a unității legale de infrac țiune
caracterizată prin săvârșirea de către aceeași persoană la intervale de
timp diferite, în realizarea aceleia și hotărâri infrac ționale, a unor ac țiuni
sau inacțiuni, care prezint ă fiecare în parte con ținutul aceleiaș i infracțiuni.
Caracteristici:
– reprezint ă o creație a legiuitorului;
– este prev ăzută expres de Codul penal – art. 41 alin. 2;
– e formată dintr-o pluralitate de acte unite sub trei aspecte: o unitate
de subiect; o unitate de hot ărâre infrac țională; o unitate de conț inut;
– fiecare fapt luat izolat poate constitui o infracțiune de sine st ătătoare;
– reprezint ă întotdeauna o cauză de agravare a r ăspunderii penale.
Condiții de existență :

52- unitate de subiect activ – adică, aceeași persoană să săvârșească mai
multe acțiuni sau inac țiuni, unele în calitate de autor și altele în calitate de
complice;
– pluralitate de acte de executare – săvârșite la intervale diferite de
timp, nici prea apropiate, nici prea îndepă rtate. Este îndeplinit ă această
condiție când făptuitorul s ăvârșește o infrac țiune inten ționată și, ulterior, o
tentativă la aceeași infracțiune;
– unitate de rezolu ție infracțională – rezoluția unică implică atât
prevederea rezultatelor faptei, cât și urmările acesteia ori acceptarea
acestora. Dintre elementele ce pot concura, al ături de alte împrejur ări, la
stabilirea unităț ii de rezoluț ie se pot re ține: unitatea obiectului infrac țiunii;
unitatea locului; unitatea persoanei v ătămate; unitatea de timp;
– actele de executare de acela și fel trebuie să prezinte, fiecare în
parte, con ținutul aceleia și infracțiuni (furt). Actele de executare nu trebuie
să fie identice, ci doar fiecare să realizeze con ținutul aceleia și infracțiuni
(infracțiune consumată și tentativă).
Efecte juridice:
– de la momentul epuiz ării începe s ă curgă termenul de prescrip ție a
răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.);
– tot în func ție de momentul epuiz ării se stabile ște incidența unui act
de clemen ță (amnistie, gra țiere);
– aplicarea legii penale în timp va fi cea în vigoare din momentul
epuizării;
– dacă actele de executare se situeaz ă pe teritorii diferite, legea penal ă
română va fi incident ă, dacă o parte ori rezultatul s-a produs pe teritoriul
României (art. 143 C. pen.);
– tot în raport de momentul epuiză rii se stabile ște inciden ța legii
penale în raport cu vârsta f ăptuitorului. Dac ă făptuitorul a început
executarea când nu avea împlinit ă vârsta de 14 ani, aceste acte nu se iau în
considerare, ci numai acelea s ăvârșite după împlinirea acestei vârste și,
bineînțeles, dacă au fost săvârșite cu discern ământ.
Sancțiunea infrac țiunii continuate (art. 142 C. pen. și art. 34 C. pen.)
– reprezint ă o formă de agravare facultativ ă a pedepsei;
– infracțiunea continuat ă fiind unic ă, aplicarea pedepsei se face într-o
singură etapă;
– pedeapsa se va aplica spre maximul special, iar dac ă acesta este ne-
îndestulător, se va aplica un spor de pân ă la 5 ani (închisoarea) sau un spor
de până la jumătate din maximul special (amenda);

53- dacă după condamnarea definitiv ă sunt descoperite alte fapte ce fac
parte din con ținutul aceleia și infracțiuni, pedeapsa se va recalcula, nepu-
tându-se astfel mic șora.
Infracțiuni ce nu se pot să vârși în mod continuat:
– infracțiunile din culpă ;
– infracțiunile al c ăror obiect nu este susceptibil de divizare
(omorul);
– infracțiunile care presupun repetarea activit ății pentru a realiza
conținutul infrac țiunii (infrac țiunile de obicei – cer șetoria).
Infracțiunea complexă
Definiție. Este o form ă a unității legale de infrac țiune și cuprinde, în
conținutul său, ca element constitutiv sau ca circumstanță agravant ă, o
acțiune sau o inac țiune care constituie prin ea îns ăși o faptă prevă zută de
legea penal ă (exemplu: tâlh ăria -art. 211 C.pen.).
Caracteristici:
– este prev ăzută în mod expres de Codul penal în art. 141;
– reprezint ă o creație a legiuitorului și are la baz ă legătura strâns ă
dintre acțiunile ș i inacțiunile ce intr ă în conținutul elementului material;
– se îndreapt ă, prin modul s ăvârșirii acesteia, împotriva a două valori
sociale;
– rezultatul const ă în producerea a dou ă urmări specifice valorilor
sociale ocrotite;
– de regulă, sunt infrac țiuni intenț ionate.
Forme:
Infracțiunea complex ă forma TIP
Se caracterizeaz ă prin aceea c ă în conținutul ei intr ă ca element o
acțiune sau inac țiune ce reprezint ă conținutul unei alte infrac țiuni.
Este format ă din reunirea de c ătre legiuitor a dou ă infracțiuni
distincte și crearea unei a treia, deosebite de cele înglobate (exemplu:
tâlhăria, format ă din furt și amenințare ori furt și violență).
Infracțiunea complex ă ca variant ă agravantă
Cuprinde în conț inutul său, ca element agravant, o ac țiune sau inac țiu-
ne ce reprezint ă conținutul unei alte infrac țiuni. Este o variant ă calificată a
unor infrac țiuni simple, creat ă prin absorbirea în con ținutul său a unor fapte ce
reprezintă conținutul unor alte infrac țiuni (exemplu: violul care a avut ca
urmare moartea sau sinuciderea victimei – art. 197 alin. 3 C. pen.).
Observație: nu toate infrac țiunile calificate sunt și infracțiuni
complexe; furtul săvârșit în loc public este calificat, f ără a fi ș i o infracțiune
complexă.
Structură:

54- în elementul material al infrac țiunii complexe sunt reunite ac țiunile
ce constituie elementul material al infrac țiunilor absorbite (luarea bunului și
exercitarea violen ței);
– obiectul infrac țiunii complexe este format dintr-un obiect juridic
principal și un obiect juridic adiacent;
– forma de vinov ăție cu care se să vârșește infracțiunea complex ă tip
este intenția, spre deosebire de infrac țiunea complex ă ca variant ă agravantă,
unde forma de vinov ăție este praeterinten ția .
Efecte juridice:
– infracțiunile reunite în conț inutul infrac țiunii complexe î și pierd
autonomia;
– infracțiunea complex ă se consum ă în momentul în care se să vârșesc
elementele materiale specifice infrac țiunilor absorbite;
– nerealizarea sub raport obiectiv a con ținutului unei infrac țiuni absorbite
poate conduce la calificarea faptei ca tentativ ă (exemplu: în cazul infrac țiunii de
tâlhărie, dacă se consum ă amenințarea sau violen ța, însă deposedarea victimei nu
a fost posibilă , infracțiunea rămâne în faza de tentativă );
– infracțiunea complex ă nu reprezint ă o cauză de agravare a
răspunderii penale;
– este o infrac țiune momentan ă.
Complexitatea natural ă
Pe lângă complexitatea legal ă, creată de legiuitor, este men ționată și
complexitatea naturală , ce rezult ă din absorbirea în chip natural de c ătre
infracțiunea fapt consumat a tentativei la acea infrac țiune (exemplu,
infracțiunea de omor consumat cuprinde în mod natural și tentativa acestei
infracțiuni, după cum cuprinde și elementele infrac țiunilor mai pu țin grave
– lovirea, v ătămarea corporal ă).
Infracțiunea progresivă
Definiție. Reprezintă o formă a unității legale de infrac țiune,
caracterizându-se prin aceea c ă, după atingerea momentului consum ării
corespunz ător unei anumite infrac țiuni, fără intenția făptuitorului, aceasta
își amplifică progresiv rezultatul, ori se produc urmă ri noi corespunz ător
unor infrac țiuni mai grave.
Exemplu: loviturile sau v ătămările cauzatoare de moarte – art. 183
C. pen.
Caracteristici:
– este o form ă atipică a infracțiunii;
– rezultatul i se amplific ă progresiv în timp, nefiind deci o infrac țiune
momentan ă;

55- apare, a șadar, pe lâng ă momentul consum ării, și momentul
epuizării; fapta iniț ială care a produs un anumit rezultat susceptibil ă de o
anumită încadrare juridic ă, datorită amplificării rezultatului, va primi o
nouă calificare, în func ție de rezultatul atins în momentul epuiz ării .
Efecte juridice:
– încadrarea juridic ă a faptei s ăvârșite se va face în raport cu
momentul epuiz ării;
– în funcție de acest moment se vor calcula: termenul de prescrip ție
pentru răspunderea penal ă; legea penal ă incidentă; incidența unor legi de
clemență.
Infracțiunea de obicei
Definiție. Reprezintă o formă a unității legale de infrac țiune, ce se
caracterizează prin repetarea elementului material de un num ăr de ori din
care să rezulte obi șnuinț a sau îndeletnicirea f ăptuitorului. Exemple:
prostituția, cerșetoria.
Caracteristici:
– această infracțiune nu poate avea tentativ ă;
– este o infrac țiune unică, formată dintr-o pluralitate de fapte;
– luate izolat, acele fapte nu pot constitui con ținutul unei infrac țiuni
distincte;
– cunoaște două momente: al consum ării și al epuizării.
Efecte juridice: infracțiunea de obicei nu poate avea tentativ ă și nici
nu poate fi comis ă în coautorat; în func ție de momentul epuiz ării se vor
calcula: legea penal ă aplicabilă; incidența unei legi de clemență ; după
acest moment va începe s ă curgă termenul de prescrip ție pentru
răspunderea penal ă.
Observație: infracțiunea de obicei nu trebuie confundat ă cu
infracțiunea continuat ă, unde fiecare act de executare poate realiza
conținutul unei infrac țiuni distincte, lucru care nu este posibil și la
infracțiunea de obicei.

11. PLURALITATEA DE INFRAC ȚIUNI
Aspecte generale
Pluralitatea de infrac țiuni este desemnat ă de situa ția în care o
persoană săvârșește mai multe infrac țiuni înainte de a fi condamnat ă
definitiv pentru vreuna dintre ele, cât și de situa ția în care o persoan ă
săvârșește din nou o infrac țiune după ce a fost condamnat ă definitiv pentru
o altă infracțiune. Această pluralitate este prev ăzută expres în Codul penal
în art. 32 – 40.

56Formele acesteia sunt: concursul de infrac țiuni; recidiva;
pluralitatea intermediar ă.
Primele dou ă sunt forme de baz ă ale pluralităț ii de infrac țiuni, iar
ultima reprezint ă o formă mixtă a celor dou ă, creând o stare intermediar ă.
I. Concursul de infrac țiuni (art. 33 C. pen.)
Definiție. Prin concurs de infrac țiuni este desemnată forma
pluralității de infrac țiuni ce const ă din săvârșirea a dou ă sau mai multe
infracțiuni de către aceeași persoană mai înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna din ele.
Condiții:
– să se fi săvârșit două sau mai multe infrac țiuni; acestea pot fi de
natură și gravitate deosebite, pot fi prev ăzute în Codul penal, în legi
speciale sau în legile nepenale cu dispoziț ii penale și pot avea forma:
faptului consumat; tentativei pede psibile; asimilate tentativei. Nu
interesează forma de vinov ăție cu care sunt s ăvârșite infracțiunile; nu are
importanță dacă infracțiunile sunt simple, continue, deviate, continuate,
complexe, progresive sau de obicei;
– să fie săvârșite de aceea și persoană ; unitatea de subiect activ este
esența concursului de infrac țiuni; condi ția este îndeplinit ă și atunci când
făptuitorul are calitatea de autor, instigator, complice sau atunci când
făptuitorul a comis unele infracț iuni în timpul minorit ății și altele dup ă
împlinirea vârstei de 18 ani;
– să fie săvârșite mai înainte de condamnarea definitiv ă a
infractorului pentru vreuna dintre ele ; nu pot constitui concurs de
infracțiuni decât infrac țiunile pentru care fă ptuitorul înc ă n-a fost
condamnat definitiv;
– infracțiunile comise ori cel puț in două dintre ele să poată fi supuse
judecății, adică să poată atrage ră spunderea penal ă; dacă se constat ă
existența unor cauze ce înl ătură caracterul penal al faptei (legitima ap ărare)
sau dacă intervine o cauz ă ce înlătură răspunderea penal ă (minoritatea) și
rămâne o singur ă infracțiune, nu exist ă concurs de infrac țiuni.
Formele concursului de infrac țiuni:
• concursul real (concurs material) – art. 33 Iit. a C. pen. .
• concursul ideal (concurs formal) – art. 33 Iit. b C. pen.
1. Concursul real
Definiție. Este o form ă a pluralit ății de infrac țiuni ce const ă în
săvârșirea mai multor infrac țiuni de către aceeași persoană ca urmare a

57săvârșirii mai multor ac țiuni sau inac țiuni distincte. Exemplu: o persoan ă
săvârșește într-o zi o infrac țiune de furt sau în alt ă zi o infrac țiune de tâlhă rie.
Caracterizare
– Infracțiunile ce formeaz ă concursul real pot fi de aceea și natură
(concurs omogen) sau de natur ă diferită (concurs eterogen).
– În funcție de legăturile care există între infrac țiunile concurente se
disting dou ă modalități ale concursului: concurs real simplu (între
infracțiuni nu exist ă o altă legătură decât cea personală ); concurs real
calificat – între infrac țiuni pot exista mai multe conexiuni, printre care:
conexitate topografic ă (săvârșite în acela și loc); conexitate cronologic ă
(săvârșirea infrac țiunilor simultan sau succesiv); conexitate consecven-
țională (când o infrac țiune este să vârșită pentru a ascunde s ăvârșirea altei
infracțiuni); conexitate etiologic ă (când se s ăvârșește o infrac țiune pentru a
înlesni săvârșirea altei infrac țiuni).
2. Concursul ideal
Definiție. Este o form ă a pluralit ății de infrac țiuni ce const ă în
săvârșirea unei ac țiuni sau inac țiuni de c ătre aceeași persoană care,
datorită împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe care le-a produs,
întrunește elementele mai multor infrac țiuni. Exemplu, prin acela și foc de
armă a fost ucis ă o persoan ă, iar alta a fost r ănită.
Caracterizare
– se săvârșește printr-o singur ă faptă;
– rezultatul este s ăvârșirea a cel puț in două infracțiuni;
– infracțiunile ce formeaz ă concursul ideal pot fi de aceea și natură
(concurs omogen) sau de natur ă diferită (concurs eterogen);
– infracțiunile aflate în concurs ideal pot fi s ăvârșite cu inten ție
(directă sau indirectă ), dar ș i unele cu intenț ie și altele din culp ă.
Tratamentul penal al concursului de infrac țiuni
Sisteme de sanc ționare : Sistemul cumulului aritmetic presupune
stabilirea pedepsei pentru fiecare infrac țiune concurent ă, adunarea acestora
și executarea pedepsei rezultate din adunarea lor; s-a repro șat acestui sistem
că este rigid și că poate dep ăși durata de via ță a omului, nedându-i acestuia
posibilitatea s ă dovedească îndreptarea lui; Sistemul absorb ției presupune
stabilirea pedepsei pentru fiecare infrac țiune concurent ă și executarea celei
mai grave dintre acestea; acestui sistem i se repro șează că se execut ă
pedeapsa cea mai grav ă, celelalte r ămânând astfel nepedepsite; Sistemul
cumulului juridic presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infrac țiune
concurentă și executarea celei mai grave dintre acestea, pedeaps ă care poate

58fi mărită până la maximul ei special și adăugarea unui spor. Acesta este
sistemul adoptat și aplicat de Codul nostru penal.
Sancționarea concursului de infrac țiuni
Aplicarea pedepselor principale (art. 34 C. pen.)
Sistemul cumulului juridic cunoa ște două etape:
– stabilirea pedepsei pentru fiecare infrac țiune;
– aplicarea pedepsei care poate fi sporit ă:
a) când s-au stabilit o pedeaps ă cu detențiunea pe via ță și una sau mai
multe pedepse cu închisoare ori cu amend ă, se aplică pedeapsa deten țiunii
pe viață;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplic ă pedeapsa
cea mai grea, care poate fi sporit ă până la maximul ei special, iar când acest
maxim nu este îndestul ător, se poate ad ăuga un spor de până la 5 ani;
c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplic ă pedeapsa cea mai mare,
care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dac ă acest maxim nu
este îndestul ător, se poate ad ăuga un spor de până la jumătate din acel
maxim;
d) când s-au stabilit o pedeaps ă cu închisoare și o pedeaps ă cu
amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate ad ăuga amenda, în
total sau în parte;
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe
pedepse cu amend ă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispozi ției de la
lit. b, la care se poate ad ăuga amenda, potrivit dispozi ției de la lit. c.
Aplicarea pedepselor complementare (art. 35 C. pen.)
a) dacă s-a stabilit o singur ă pedeapsă complementar ă pentru una din
infracțiunile concurente, aceasta se va aplica pe lâng ă pedeapsa principală
aplicată concursului de infrac țiuni;
b) în cazul în care s-au stabilit mai multe pedepse complementare de
natură diferită pentru infrac țiunile concurente, se vor aplica toate;
c) dacă pedepsele complementare stabilite sunt de aceea și natură, dar
cu un conț inut diferit, se vor aplica toate; dac ă pedepsele complementare
sunt de aceea și natură și cu conținut diferit, se va aplica cea mai grea.
Aplicarea m ăsurilor de siguran ță (art. 35 alin. 4 C. pen.)
Având în vedere scopul m ăsurilor de siguran ță, de a înlă tura o stare
de pericol și de a preveni s ăvârșirea de noi infrac țiuni (art. 111 C. pen.), s-a
prevăzut cumularea m ăsurilor de siguran ță de natur ă deosebită. Este
posibilă cumularea m ăsurilor de siguran ță chiar de aceea și natură dacă
scopul lor este diferit.

59Contopirea pedepselor pentru infrac țiuni concurente (art. 36 C.
pen.) se face în urm ătoarele ipoteze:
– infractorul condamnat definitiv pentru o infrac țiune este judecat
ulterior pentru infrac țiunile concurente;
– când după ce o hot ărâre a rămas definitiv ă se constat ă că cel
condamnat suferise și o altă condamnare definitiv ă pentru o infrac țiune
concurentă;
– contopirea pedepselor pentru concursul de infrac țiuni se va face și
în situația în care condamnatul a executat în total ori în parte condamnarea,
cu precizarea c ă se va scă dea din durata pedepsei aplicate, pentru tot
cumulul, ceea ce s-a executat;
– pedeapsa în caz de concurs de infracț iuni se aplic ă și în cazul în care
condamnarea la pedeapsa cu deten țiunea pe via ță a fost comutat ă sau
înlocuă cu pedeapsa închisorii. it
12. RECIDIVA Ș I PLURALITATEA INTERMEDIARĂ
Recidiva e ste o form ă a pluralit ății de infrac țiuni ce const ă în
săvârșirea din nou a unei infrac țiuni de către o persoană care anterior a
mai fost condamnat ă definitiv pentru o alt ă infracțiune.

Caracteristici:
− esența acestei institu ții o constituie existența unei hot ărâri defi-
nitive de condamnare;
− ea reflectă o periculozitate mai mare a f ăptuitorului;
− raportul dintre aceasta și concursul de infrac țiuni este sub aspectul
intervenției unei hot ărâri definitive de condamnare.
Structură
– Primul termen al recidivei este format dintr-o condamnare definitiv ă.
– Al doilea termen este format din s ăvârșirea din nou a unei infrac țiuni.
Modalități
A. În funcție de momentul s ăvârșirii noii infrac țiuni:
– Recidiva post-condamnatorie presupune s ăvârșirea unei noi
infracțiuni după rămânerea definitiv ă a hotă rârii de condamnare pentru
infracțiunea anterioar ă și mai înainte de executarea pedepsei pronun țate
pentru acea infrac țiune.

60- Recidiva post-executorie presupune s ăvârșirea unei noi infrac țiuni
după executarea pedepsei sau stingerea execut ării pedepsei (prin gra țiere
sau prescrip ție) pronun țată pentru infrac țiunea anterioar ă.
B. După natura infrac țiunilor ce compun recidiva:
– Recidiva general ă, când este format ă din infrac țiuni ce au natură
diferită .
– Recidiva special ă, când este format ă din infrac țiuni care au aceea și
natură.
C. După gravitatea condamn ării:
– Recidiva absolut ă, când existen ța ei nu este condi ționată de
gravitatea primei condamn ări.
– Recidiva relativ ă, când existen ța ei este condiț ionată de o anumit ă
gravitate a condamn ării pronunțate pentru infrac țiunea anterioar ă.
– Recidiva mare este condi ționată de existen ța unei condamn ări
pentru prima infrac țiune de o anumit ă gravitate (minim 6 luni).
– Recidiva mic ă presupune s ăvârșirea unei noi infrac țiuni de către
aceeași persoană care anterior a mai fost condamnat ă la pedepse privative
de libertate de o gravitate redus ă.
D. În funcție de timpul scurs între executarea pedepsei pentru
infracțiunea anterioar ă și săvârșirea noii infrac țiuni:
– Recidiva permanent ă, când va exista starea de recidivă prin
comiterea unei infrac țiuni indiferent de timpul scurs de la condamnare sau
executarea pedepsei pronun țate pentru infrac țiunea anterioar ă (aceasta nu a
fost reținută de către Codul penal).
– Recidiva temporar ă, când existen ța ei este condiț ionată de
comiterea noii infrac țiuni numai într-un anumit termen de la condamnare
sau de la executarea pedepsei pronun țate pentru infrac țiunea anterioar ă.
E. După locul unde a fost aplicat ă pedeapsa definitiv ă pentru
primul termen al recidivei:
– Recidiva na țională, când primul termen const ă într-o condamnare
definitivă la pedeapsa închisorii pronunț ată de o instan ță română.
– Recidiva interna țională, când condamnarea definitiv ă ce formeaz ă
primul termen al recidivei este pronun țată de o instan ță stră ină (numai în
cazul recidivei mari).
F. După criteriul tratamentului sanc ționator al recidivei:
– Recidiva cu efect unic presupune aplicarea aceluia și tratament penal
atât pentru infractorul la prima recidivă , cât și pentru cel care a perseverat în
recidivă (multirecidivist).

61- Recidiva cu efecte progresive presupune agravarea pedepsei
recidivistului cu fiecare nou ă recidivă.
– Recidiva cu efect sanc ționator uniform presupune acela și regim de
sancționare pentru toate modalităț ile recidivei.
– Recidiva cu regim de sanc ționare diferen țiat presupune un regim de
sancționare diferit pentru modalit ățile recidivei.
Recidiva mare post-condamnatorie (art. 37 lit. a C. pen.) există
atunci când, dup ă rămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare la
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat s ăvârșește din nou
o infracțiune cu intenț ie înainte de începerea execut ării pedepsei, în timpul
execută rii acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prev ăzută de lege
pentru a doua infrac țiune este închisoarea mai mare de un an.
Recidiva mare post –executorie (art. 37 lit. b C. pen.) există atunci
când după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni,
după grațierea total ă sau a restului de pedeaps ă ori după împlinirea
termenului de prescrip ție a execut ării unei asemenea pedepse, cel
condamnat s ăvârșește din nou o infrac țiune cu intenț ie pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
Recidiva mic ă (art. 37 lit. c C. pen.) există atunci când dup ă
condamnarea la cel pu țin trei pedepse cu închisoare pân ă la 6 luni, sau
după executare, după grațierea total ă sau a restului de pedeaps ă, ori după
prescrierea execut ării a cel pu țin trei asemenea pedepse, cel condamnat
săvârșește din nou o infrac țiune cu intenț ie, pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
Modalităț i: recidiva mic ă post-condamnatorie; recidiva mic ă post-
executorie.
Tratamentul penal al recidivei. În Codul penal român au fost înscrise
dispoziții privind aplicarea pedepsei în cazul recidivei, din care se
desprinde caracterul acesteia de cauză generală de agravare facultativ ă a
pedepsei . Acest caracter rezult ă din sistemul de sanc ționare prev ăzut în
Codul penal.
Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-condamnatorii
Aplicarea pedepsei principale. Prin dispoziț iile art. 39 alin. 1 C. pen.
s-a consacrat sistemul cumulului juri dic cu spor facultativ. În aplicarea
pedepsei pentru aceast ă modalitate a recidivei trebuie fă cută o distinc ție
după momentul s ăvârșirii din nou a infrac țiunii:
– când cel condamnat s ăvârșește din nou o infrac țiune înainte de a
începe executarea pedepsei, se stabilește o pedeaps ă pentru infrac țiunea
săvârșită din nou care se contope ște cu pedeapsa ce formează primul

62termen al recidivei; sporul care se poate ad ăuga la maximul special al
pedepsei celei mai grele este de pân ă la 7 ani (art. 39 alin. 1 C. pen.);
– când noua infrac țiune se să vârșește în timpul execut ării pedepsei,
contopirea are loc între pedeapsa stabilit ă pentru noua infrac țiune și restul
de pedeaps ă neexecutat din condamnarea anterioar ă (art. 39 alin. 2 C. pen.).
Dacă noua infrac țiune s-a să vârșit în stare de evadare, pedepsele ce
se vor contopi vor fi pedeapsa stabilit ă pentru infrac țiunea comis ă în stare
de evadare și pedeapsa constituită din restul r ămas neexecutat, din pedeapsa
ce se execut ă, până la data evad ării, la care se adaug ă pedeapsa stabilită
pentru infrac țiunea de evadare (art. 39 alin. 3 C. pen.).
Aplicarea pedepselor complementare. Se vor aplica toate când sunt de
natură diferită ori de aceea și natură, dar cu un con ținut diferit; se va aplica cea
mai grea dintre acestea când sunt de aceea și natură și cu același conținut.
Aplicarea m ăsurilor de siguran ță. Aplicarea acestora este
determinat ă de scopul ș i funcțiile pe care le au de îndeplinit, astfel c ă se vor
adiționa cele de natur ă diferită sau de aceea și natură, dar cu con ținut diferit.
Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-executorii
Aplicarea pedepsei principale. Pedeapsa pentru infrac țiunea comis ă
în stare de recidiv ă post-executorie se stabile ște ținând seama de aceast ă
stare, între limitele speciale prev ăzute de lege pentru respectiva infrac țiune,
putând fi chiar maximul special; dac ă acest maxim este neîndestul ător, se
poate aplica un spor de pân ă la 10 ani, în cazul închisorii, iar în cazul
amenzii se poate aplica un spor de cel mult dou ă treimi din maximul special
(art. 39 alin. 4 C. pen.); când sunt prev ăzute pedepse alternative, instan ța de
judecată va alege una dintre pedepse ale c ărei limite se stabilesc după cum
am arătat; sporurile ară tate mai sus sunt posibile numai dac ă pedepsele
alternative sunt închisoarea și amenda; dac ă pedeapsa este deten țiunea pe
viață alternativ cu închisoarea, iar instan ța alege pedeapsa deten ției pe viață,
această pedeapsă nu mai poate fi agravat ă
Aplicarea pedepselor complementare ș i a măsurilor de siguran ță.
Acestea se vor aplica și executa toate; dac ă sunt distincte, se va aplica
regula prev ăzută și în cazul recidivei mari post-condamnatorii.
Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mici
Aplicarea pedepsei în acest caz se face în aceleaș i condiții ca și pentru
recidiva mare post-condamnatorie ori post-executorie; în cazul recidivei mici
post-condamnatorii, când pedepsele ce compun primul termen nu au fost exe-
cutate, acestea se contopesc dup ă regulile prev ăzute în art. 34 C. pen.; dac ă, în
starea de recidiv ă mică post-condamnatorie, s-au s ăvârșit mai multe infrac țiuni, se
va stabili pedeapsa pentru fiecare nouă infracțiune săvârșită, apoi se aplic ă
dispozițiile privind aplicarea pedepsei pentru concursul de infrac țiuni.

63Descoperirea ulterioar ă a stării de recidivă
Într-o astfel de situa ție se impune recalcularea pedepsei pentru starea de
recidivă; recalcularea pedepsei este condi ționată de descoperirea acesteia dup ă
rămânerea definitiv ă a hotă rârii de condamnare, descoperire care trebuie s ă
aibă loc mai înainte de executarea în întregime a pedepsei; re ținerea stării de
recidivă a celui condamnat la deten țiune pe via ță nu prezint ă foarte mare
relevanță, căci această pedeapsă, prin natura ei, nu mai poate fi agravat ă.

SEMESTRUL II
13. CAUZELE CARE ÎNL ĂTURĂ CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI
Definiție. Cauzele care înl ătură caracterul penal al faptei sunt acele
împrejurări, stări, situații, cazuri, condi ții a căror existen ță în timpul
săvârșirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre tr ăsăturile
esențiale ale infrac țiunii să devină imposibilă .
Existența unei cauze care înlă tură caracterul penal al faptei, ce
poate fi invocat ă în orice stadiu al procesului penal, are drept consecin ță
imposibilitatea angaj ării răspunderii penale.
Clasificarea cauzelor care înl ătură caracterul penal al faptei
În raport cu tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii:
– cauze care înlă tură pericolul social;
– cauze care înlă tură prevederea faptei de c ătre legea penal ă;
– cauze care înlă tură vinovăț ia – reglementate în dispozi țiile art.44-51
C. pen. (legitima ap ărare, starea de necesitate, constrângerea fizic ă și cea
morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, be ția, minoritatea și eroarea de
fapt), precum și prin dispoziț ii din Partea special ă a Codului penal (insulta
și calomnia în care s-a f ăcut proba verit ății – art.207 C.pen., darea de mit ă
prin constrângere – art.255 alin.1 C.pen. sau adulterul îng ăduit de so ț –
art.304 C.pen.).
După sfera de aplicare:
– cauze generale – prev ăzute în partea generală a Codului penal
(dezincriminarea și cauzele care înlă tură caracterul penal al faptei);
– cauze speciale – lipsa dublei incrimină ri, proba verit ății, adulterul
îngăduit etc.
În funcție de efectele pe care le produc:
– cauze reale de natură obiectivă – ce produc efecte asupra tuturor
participanților la săvârșirea faptei (ce se refer ă la cauzele care privesc
existența pericolului social și a faptei penale);

64- cauze personale – ce opereaz ă numai față de acei f ăptuitori care au
săvârșit fapta fă ră vinovăț ie (categorie în care sunt cuprinse cauzele ce
privesc vinov ăția).
Legitima ap ărare
Definiție (art.44 C.pen.). Nu constituie infrac țiune fapta prev ăzută de
legea penal ă săvârșită în stare de legitimă apă rare. Este în stare de
legitimă apărare acela care s ăvârșește fapta pentru a înl ătura un atac
material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau
împotriva unui interes obș tesc și care pune în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat sau interesul ob ștesc (legitima apă rare propriu-
zisă).
Se prezum ă că este în legitim ă apărare și acela care s ăvârșește fapta
pentru a respinge pă trunderea f ără drept a unei persoane prin violen ță,
viclenie, efrac ție sau prin alte asemenea mijloace într-o locuin ță, încăpere,
dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea (legitima ap ărare
prezumată). Este, de asemenea, în legitim ă apă rare și acela care, din
cauza tulbur ării sau temerii, a dep ășit limitele unei ap ărări proporționale
cu gravitatea pericolului și cu împrejur ările în care s-a produs atacul.
Forme ale legitimei ap ărări. Conform textului de lege (art.44 C.pen.),
legitima ap ărare cunoa ște trei forme de manifestare: legitima ap ărare
propriu-zis ă; legitima ap ărare prezumat ă; excesul justificat (datorat
tulburării sau temerii).
Starea de necesitate
Definiție (art.45 C.pen.). Nu constituie infrac țiune fapta prev ăzută de
legea penal ă, săvârșită în stare de necesitate.
Este în stare de necesitate acela care s ăvârșește fapta pentru a salva –
de la un pericol iminent și care nu poate fi înl ăturat altfel – via ța,
integritatea corporal ă sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al
său, ori al altuia sau interes ob ștesc.
Deosebirea dintre legitima ap ărare și starea de necesitate vizeaz ă
riposta față de starea de pericol creat ă, persoana aflat ă în legitim ă apărare
alegând calea ripostei active (încercând s ă anihileze pericolul prin
exercitarea atacului legitim împot riva persoanei agresorului însu și), iar
persoana aflat ă în stare de necesitate neîndreptându-se împotriva sursei de
pericol pe care nu o poate anihila, ac țiunea de salvare realizându-se prin
sacrificarea unor valori sau bunuri apar ținând altor persoane.
Condiț iile stă rii de necesitate
Condiții privind pericolul:

65- întâmplarea care face s ă se ivească pericolul poate fi datorat ă unei
cauze fortuite (cutremure, inunda ții etc.), dar poate proveni și din fapte
săvârșite de oameni sau poate consta în apari ția neașteptată a unor fiin țe
periculoase (nebuni, animale);
– să existe un pericol iminent, adic ă pe punctul de a produce r ăul cu
care amenin ță valorile legal ocrotite. Pericolul trebuie s ă fi ajuns pe punctul
de a trece de la simpla amenin țare cu răul la producerea efectiv ă a acestuia.
Pericolul trebuie s ă fie real, adic ă producerea lui s ă nu fie pus ă sub semnul
incertitudinii și, în orice caz, să producă făptuitorului o serioas ă temere că el
se va realiza;
– pericolul trebuie s ă amenințe viața, integritatea corporal ă sau
sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia, ori un interes ob ștesc;
– pericolul trebuie s ă fie inevitabil, ceea ce înseamn ă că el nu poate fi
înlăturat pe alt ă cale decât prin s ăvârșirea unei fapte prev ăzute de legea
penală . Aprecierea trebuie s ă aparțină celui care a ac ționat, acesta trebuind
să fi considerat c ă pericolul nu putea fi înl ăturat prin alte mijloace, chiar
dacă în fapt existau posibilit ăți de înlăturare, pe care îns ă el nu le-a
prevăzut. Caracterul inevitabil al pericolului trebuie s ă fie apreciat în
funcție de împrejur ările concrete în care s-a ivit și în care persoana a fost
silită să acționeze, de particularit ățile psiho-fizice ale persoanei aflate sub
amenințarea pericolului.
Condiț ii privind ac țiunea de salvare:
– acțiunea să fie necesar ă pentru salvarea de la pericol a valorilor
menționate de lege, adic ă să fie singura cale de salvare în situa ția dată .
Necesitatea acț iunii de salvare se apreciaz ă în raport cu iminen ța și
actualitatea pericolului;
– prin săvârșirea acțiunii de salvare s ă nu se cauzeze urm ări vădit mai
grave decât acelea care s-ar fi produs dac ă pericolul nu era înl ăturat;
– fapta să nu fie săvârșită de către sau pentru a salva o persoan ă care
avea obliga ția de a înfrunta pericolul.
Depășirea limitei st ării de necesitate(art.45 alin.3 C.pen.)
Nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul în care a
săvârșit fapta prev ăzută de legea penală , și-a dat seama c ă pricinuie ște
urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce dac ă pericolul
nu era înl ăturat. Într-o asemenea situaț ie nu este îndeplinit ă condiția
privitoare la acț iunea de salvare ce vizează urmările vădit mai grave cauzate
prin săvârșirea acestei ac țiuni. Dep ășirea limitelor st ării de necesitate
constituie circumstan ță atenuant ă (art.73 lit.a C.pen.).
Efectele st ării de necesitate:

66- fapta s ăvârșită nu realizeaz ă trăsătura esen țială a vinov ăției,
înlăturând pericolul social al faptei;
– dacă pericolul s-a produs prin fapta persoanei v ătămate, este
înlăturată și răspunderea civil ă;
– dacă pericolul se datorează unui eveniment (cutremur, inunda ție
etc), repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apă rare în stare de
necesitate poate reveni persoanei salvate.

14. CONSTRÂNGEREA FIZIC Ă
ȘI CONSTRÂNGEREA MORAL Ă
Constrângerea fizic ă (forța majoră)
Definiție (art.46 alin.1 C.pen.). C onstrângerea fizic ă este situa ția în
care o persoană săvârșește o faptă prevă zută de legea penal ă, datorită
unei constrângeri fizice c ăreia nu i-a putut rezista.
Condițiile constrângerii fizice:
– să se să vârșească o faptă prevăzută de legea penală , fie printr-o
acțiune, fie printr-o inac țiune (în aceast ă ultimă situație aflându-se militarul
care, din cauza unei înz ăpeziri puternice, nu s-a putut prezenta la unitate la
data ș i ora stabilite);
– fapta s ă fi fost comis ă datorită unei ac țiuni exterioare de
constrângere fizic ă, exercitată asupra făptuitorului, fiind urmarea constrân-
gerii energiei fizice sau a corpului persoanei, care s-a aflat în imposibilitate
de a se manifesta liber, potrivit propriei sale voin țe. Acțiunea de constrân-
gere poate fi consecin ța acțiunii unei forț e umane, unei for țe a naturii, a
unei energii mecanice, sau a oric ărei alte forme de energie exterioar ă
făptuitorului, cu condi ția ca ea să acționeze direct asupra celui constrâns;
– constrângerea fizic ă exercitată să paralizeze libertatea de voin ță și
acțiune a persoanei respective, cu consecinț a că aceasta nu poate întreprinde
alte măsuri decât de s ăvârșire a faptei, fă ptuitorul devenind un instrument
pus în mișcare sau oprit s ă acționeze de un factor exterior c ăruia nu-i poate
rezista în nici un fel.
Efectele constrângerii fizice:
– fapta comis ă nu este infrac țiune;
– produce efecte in personam numai fa ță de persoana efectiv cons-
trânsă.
Constrângerea morală (Ameninț area)
Definiție (art.46 alin.2 C.pen.). Există constrângere moral ă atunci
când o persoan ă săvârșește o faptă prevă zută de legea penal ă datorită

67unei amenin țări cu un pericol grav pentru persoana sa, ori a altuia, pericol
care nu poate fi înl ăturat în alt mod.
Condițiile constrângerii morale:
– necesitatea exercit ării asupra f ăptuitorului a unei ac țiuni de
constrângere printr-o amenin țare, care trebuie să producă celui amenin țat o
temere puternic ă și care îl constrânge s ă acționeze în sensul dorit de cel ce
amenință, cel care exercit ă amenințarea fiind o persoan ă fizică.
Amenințarea poate fi direct ă sau indirect ă, verbală sau scrisă, ori prin alte
mijloace de comunicare, trebuind s ă fie serioasă , adică să trezească temerea
puternică celui amenin țat că răul cu care este amenin țat se va produce dacă
nu va acționa în sensul solicitat;
– amenințarea să fie gravă, vizând un pericol pentru via ța, integritatea
corporală ori bunurile persoanei amenin țate ori ale altei persoane;
– pericolul grav s ă nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin s ăvârșirea
unei fapte prev ăzute de legea penal ă, faptă care a fost impus ă celui amenin-
țat. În caz contrar, dac ă pericolul putea fi evitat, prin denun țare, prin anun-
țarea autorit ăților sau pe alte c ăi, nu suntem în prezen ța constrângerii morale.
Efectele constrângerii morale:
– fapta comis ă nu este infrac țiune;
– efectele se produc in personam;
– în ce priveș te pe cel care a exercitat amenin țarea, acesta va fi
sancționat ca instigator, la fapta s ăvârșită de cel amenin țat fără vinovăț ie, în
condițiile art.31 alin.2 C.pen.
Cazul fortuit
Definiție (art.47 C.pen.). Nu constituie infrac țiune fapta prev ăzută de
legea penal ă care este consecin ța unei împrejur ări ce nu poate fi
prevă zută.
Specific cazului fortuit este suprapunerea unei fapte umane, social-
utile, a unei împrejur ări sau întâmpl ări imprevizibile care deviaz ă direcția și
rezultatul faptei ini țiale, realizându-se con ținutul unei fapte prev ăzute de
legea penală .
Condițiile cazului fortuit:
– să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penal ă;
– fapta săvârșită să fie rezultatul unei acț iuni sau inac țiuni peste care s-a
suprapus îns ă o anumit ă împrejurare, care a provocat rezultatul peri-culos.
Această împrejurare poate s ă fie consecin ța acțiunii forțelor naturii (inunda ții,
cutremure etc.), a ac țiunii unor instala ții tehnice sau mijloace me-canice
(explozii, scurtcircuite etc.) sau poate proveni de la o persoan ă uma-nă (culpa
unei persoane, starea de inconș tiență provocat ă de o boală etc.);

68- făptuitorul s ă fi fost în imposibilitatea de a prevedea interven ția
împrejurării care a determinat producerea rezultatului, imprevizibilitatea
vizând momentul apari ției acestei interven ții. Imposibilitatea de prevedere
trebuie să fie obiectiv ă, iar între împrejurarea fortuită și rezultatul efectiv al
acțiunii sau inac țiunii făptuitorului trebuie să existe raport de cauzalitate.
Efectele cazului fortuit:
– fapta comis ă nu constituie infrac țiune;
– efectele se produc in rem.
Iresponsabilitatea
Definiție (art.48 C.pen.). Nu constituie infrac țiune fapta prev ăzută de
legea penal ă, dacă făptuitorul, în momentul s ăvârșirii faptei, fie din cauza
alienaț iei mintale, fie din alte cauze, nu putea s ă-și dea seama de ac țiunile
sau inacțiunile sale ori nu putea fi st ăpân pe ele.
Caracteristic stă rii de iresponsabilitate este lipsa facult ăților psihice
ale persoanei care permit acesteia s ă înțeleagă caracterul și semnificaț ia
actelor sale de conduit ă (factorul intelectiv) sau s ă fie stăpână pe ele
(factorul volitiv), ceea ce înseamn ă, în esență, lipsa vinov ăției. Starea de
iresponsabilitate poate fi determinat ă de:
– starea de subdezvoltare psihic ă, consecin ță a diferitelor anomalii,
idioțenie, cretinism, infantilism, debilitate mintal ă etc.;
– boli neuro-pshice (nebunie, nevroze, psihoze etc.);
– tulburări psihice provocate de intoxicaț ii (prin alcool, toxice, stupe-
fiante, alimente alterate etc.);
– fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic, le șin).
Starea de incapacitate fizic ă poate fi: permanent ă (incurabil ă) sau
trecătoare (intermitent ă), înnăscută (congenital ă) sau supravenit ă.
În orice caz, pentru înl ăturarea caracterului penal al faptei, în
momentul s ăvârșirii faptei, ea trebuie s ă fie totală, adică să lipsească
complet. Existen ța stării de iresponsabilitate și a cauzelor acesteia nu poate
fi determinată decât de medici speciali ști, printr-o expertiz ă medico-legală .
Condițiile stă rii de iresponsabilitate:
– să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penal ă;
– datorită stării de incapacitate psihic ă, făptuitorul s ă nu fi fost în stare
să-și dea seama de acț iunile sau inac țiunile sale, ori s ă nu fi fost stă pân pe
ele. Iresponsabilitatea poate fi de ordin intelectiv (f ăptuitorul nu- și dă seama
de ceea ce face) sau de ordin volitiv (f ăptuitorul nu este st ăpân pe acțiunile
sau inacțiunile sale);
– starea de incapacitate psihic ă a făptuitorului s ă se datoreze aliena ției
mintale sau altor cauze care determin ă stări anormale;

69- starea de incapacitate psihic ă a persoanei s ă existe în momentul
săvârșirii faptei, adic ă tot timpul cât dureaz ă efectuarea sau omisiunea de a
efectua actele prin care s-a s ăvârșit ori s-a contribuit la s ăvârșirea faptei.
Această stare nu exist ă dacă ea este consecin ța culpei fă ptuitorului, ori dac ă,
în timpul s ăvârșirii faptei, f ăptuitorul ș i-a recăpătat capacitatea psihic ă, dar a
continuat s ăvârșirea faptei.
Efectele iresponsabilit ății:
– înlă tură răspunderea penal ă;
– produce efecte in personam;
– nu înlă tură răspunderea civil ă.

15. BEȚIA
Definiție. Beția este o stare psiho-fizic ă în care se g ăsește o
persoană , datorită efectelor pe care le au asupra organismului s ău și
asupra facult ăților sale mintale anumite substan țe excitante sau narcotice,
consumate de acea persoan ă ori introduse în corpul s ău.
Formele be ției
După substanța folosită:
– beție alcoolic ă sau intoxica ție etilică;
– beție rece, produs ă prin consumul de stupefiante.
După atitudinea persoanei fa ță de provocarea stă rii de beție:
– beția accidental ă (fortuită), provocat ă independent de voin ța
persoanei în cauz ă;
– beția voluntară , care poate la rândul ei s ă fie simpl ă, când este
produsă fără ca persoana s ă aibă intenția de a se îmb ăta, și preordinat ă, când
persoana respectiv ă și-a provocat anume starea de be ție, în vederea
săvârșirii unei infrac țiuni. Beția voluntară mai poate fi ocazional ă, când o
persoană consumă întâmplător băuturi alcoolice, sau cronic ă, atunci când
apare ca o stare permanent ă, ca o obișnuință.
După gradul de intoxica ție:
– beție completă , când se ajunge la cvasiparalizarea complet ă a
energiei fizice și a facultăț ilor psihice;
– beție incomplet ă, când procesul de intoxicare se afl ă în faze
incipiente, determinând numai o sl ăbire a capacit ății de autocontrol și
autodirijare a actelor de conduit ă.
Beția – cauză care înlătură caracterul penal al faptei
Definiție (art.49 alin.1 C.pen.). Nu constituie infrac țiune fapta
prevă zută de legea penal ă, dacă, în momentul s ăvârșirii acesteia,
făptuitorul se g ăsea, datorită unei împrejur ări independente de voin ța sa,

70în stare de be ție completă , produsă de alcool sau de alte substan țe. Ca
atare, dintre formele de be ție menționate, constituie cauz ă care înlătură
caracterul penal al faptei numai be ția fortuită (accidentală ) completă .
Condițiile stă rii de beție:
– făptuitorul s ă se fi găsit în momentul sau, eventual, în tot timpul
săvârșirii faptei în stare de be ție produsă de alcool sau de alte substan țe.
Starea de be ție, cerută ca ș i condiție pentru operarea cauzei care înl ătură
caracterul penal al faptei, trebuie deosebit ă de starea de iresponsabilitate
provenită din starea de be ție ce a îmbr ăcat forme psihopatice, în aceast ă
ultimă ipoteză, caracterul penal al faptei fiind înl ăturat datorit ă
iresponsabilităț ii;
– starea de be ție să fi fost accidental ă, adică provocat ă fortuit,
independent de voinț a făptuitorului;
– starea de be ție să fie complet ă, respectiv persoana s ă nu-și mai dea
seama de acț iunile sau inac țiunile sale, ori de urm ările și de pericolul social
al acestora sau să nu poată fi stăpână pe ele. Be ția completă nu trebuie
confundat ă cu beția comatoas ă (care presupune o absen ță totală psihică a
făptuitorului, în cazul be ției complete subiectul p ăstrând un anumit control
asupra faptelor sale);
– fapta să vârșită în stare de be ție fortuită completă să fie prevăzută de
legea penală .
MINORITATEA
Definiție (art.50 C.pen.). Nu constituie infrac țiune fapta prev ăzută de
legea penal ă săvârșită de un minor, care la data comiterii ei nu îndeplinea
condițiile legale pentru a r ăspunde penal. Minorul nu r ăspunde penal, dac ă
datorită stării de dezvoltare organic ă și psihică este lipsit de capacitatea de a
înțelege și de a-și manifesta voin ța potrivit legii penale, neavând
discernământ.
Condițiile minorit ății:
– să se fi comis o fapt ă prevăzută de legea penal ă;
– fapta să fie să vârșită de un minor care nu îndepline ște condițiile
legale pentru a r ăspunde penal, adic ă nu a împlinit vârsta de 14 ani. Minorii
cu vârsta cuprins ă între 14-16 ani r ăspund penal numai dac ă se dovede ște
că au săvârșit fapta cu discern ământ (lipsa discern ământului trebuind s ă fie
dovedită cu ajutorul unei expertize medico-legale psihiatrice și al unei
anchete sociale), iar minorii peste 16 ani r ăspund penal, considerându-se c ă
au acționat cu discern ământ;
– minoritatea fă ptuitorului trebuie s ă existe în momentul s ăvârșirii
faptei. Dac ă minorul a s ăvârșit, în timpul cât nu r ăspundea penal, o parte
din actele succesive componente ale unei infrac țiuni continue, continuate,

71ori de obicei, pe care le repet ă sau le prelunge ște și după ce a devenit
răspunzător potrivit legii penale, va fi tras la r ăspundere penal ă numai
pentru activitatea infrac țională săvârșită în perioada cât a devenit
responsabil pentru faptele sale. În cazul infrac țiunilor progresive, când fapta
a fost să vârșită în perioada când nu r ăspundea penal, iar urm ările progresive
s-au realizat în perioada când a devenit r ăspunzător, el nu va r ăspunde
penal.
Efectele minorităț ii:
– fapta nu constituie infrac țiune, iar minorul nu poate r ăspunde penal;
minoritatea produce efecte in personam;
– minoritatea nu exclude r ăspunderea civil ă a persoanelor care, la data
săvârșirii faptei, îl aveau pe minor în supraveghere.
Eroarea de fapt
Definiție (art.51. C.pen.). Eroarea de fapt const ă în necunoaș terea
sau cunoa șterea greșită de către făptuitor a existen ței unei stări, situații
sau împrejur ări de care depinde caracterul penal al faptei ori o
circumstan ță agravantă în legătură cu aceasta. Eroarea de fapt reprezint ă
în esență o reprezentare gre șită a realităț ii, adică necunoașterea acesteia ori
cunoașterea ei gre șită. Într-o atare situa ție, făptuitorul, de și are capacitate
psihică, în momentul s ăvârșirii faptei are o reprezentare gre șită a realităț ii,
necunoscând anumite st ări, situații sau împrejur ări existente la momentul
respectiv, ori cunoscându-le gre șit sau deformat, existând o discordan ță
între realitatea obiectiv ă și imaginea proiectată asupra realităț ii de acea
persoană. Dispozițiile art.51 î și găsesc aplicare în cazul faptelor s ăvârșite cu
intenție, aplicându-se îns ă și faptelor s ăvârșite din culpă pe care legea le
pedepsește, dar numai dac ă necunoașterea stării, situației sau împrejur ării
respective nu este ea îns ăși rezultatul culpei f ăptuitorului, datorându-se unor
împrejurări necunoscute ori condi țiilor concrete în care a ac ționat,
făptuitorul neavând posibilitatea s ă evite eroarea în care s-a aflat.
Condiții ale erorii de fapt:
– făptuitorul s ă fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penal ă;
– făptuitorul s ă nu fi cunoscut sau s ă fi cunoscut gre șit existența vre-
unei stări, situații sau împrejur ări de care depinde caracterul penal al faptei
respective sau o circumstan ță agravant ă. Îndoiala f ăptuitorului cu privire la
existența unei anumite stă ri, situații sau împrejur ări nu constituie eroare de
fapt;
– eroarea de fapt trebuie s ă existe în momentul s ăvârșirii faptei, în
acel moment f ăptuitorul s ă nu fi cunoscut sau s ă fi cunoscut gre șit existența
unei stări, situații sau împrejur ări de care depinde caracterul penal al faptei
sau o circumstan ță agravant ă în legătură cu aceasta.

72Efectele erorii de fapt:
– dacă eroarea prive ște o împrejurare, situa ție ori stare de care
depinde caracterul penal al faptei, fapta nu constituie infrac țiune și înlătură
răs-punderea penală ;
– dacă eroarea prive ște o circumstan ță agravant ă, fapta ră mâne infrac-
țiune, înlăturându-se r ăspunderea pentru forma agravant ă a infracțiunii și
rămânând răspunderea pentru forma simpl ă a acesteia.
Eroarea de drept
Potrivit art.51 alin. ultim C.pen., necunoa șterea sau cunoa șterea
greșită a legii penale nu înl ătură caracterul penal al faptei, indiferent dac ă
necunoașterea sau cunoa șterea greșită a legii penale este consecin ța
conduitei proprii sau a altei persoane. Atunci când necunoa șterea sau
cunoașterea greșită se referă la o lege extrapenal ă, respectiva eroare de
drept înlătură caracterul penal al faptei, fiind asimilat ă erorii de fapt.

16. INFRACTORUL
Definiție. Infractorul este o persoană care a săvârșit o infrac țiune
prevă zută de legea penal ă. Alături de termenul de infractor, în Codul penal
întâlnim și termenul de făptuitor , termen care are un sens mai larg, privind
orice persoan ă care a să vârșit o faptă prevăzută de legea penală , indiferent
dacă răspunde sau nu penal.
Clasificarea infractorilor
Din punct de vedere al vârstei: infractorul major, care este persoana
ce a împlinit vârsta de 18 ani și a săvârșit o infrac țiune; infractorul minor,
care este persoana cu vârsta cuprins ă între 14 ș i 18 ani.
Diferența dintre cele dou ă categorii de infractori vizeaz ă sistemul
sancționator, cel aplicabil minorilor fiind unul special și vizând în principal
luarea unor m ăsuri educative.
Din punct de vedere al infrac țiunilor să vârșite: infractorul primar
este acela ce se află la prima infrac țiune, adic ă a săvârșit o infrac țiune
pentru prima dat ă; infractorul recidivist este acela care a mai s ăvârșit
infracțiuni pentru care a mai fost condamnat, continuând, și ulterior
rămânerii definitive a hot ărârii de condamnare, s ă săvârșească infracțiuni.
Diferența dintre cele dou ă categorii de infractori prive ște regimul
sancționator mai grav aplicabil infractorului recidivist.
Din punct de vedere al sexului: infractor b ărbat; infractor femeie.
Diferența dintre cele dou ă categorii vizeaz ă mai ales executarea
pedepsei închisorii. De asemenea, exist ă în Codul penal o infrac țiune ce nu

73poate fi săvârșită decât de o femeie (infrac țiunea de pruncucidere prev ăzută
de art.177 C. pen.).
Pluralitatea de infractori
O faptă periculoas ă poate fi s ăvârșită de către un singur fă ptuitor sau
de către mai mulț i făptuitori care acț ionează împreună, în acest din urm ă
caz existând o pluralitate de f ăptuitori.
Pluralitatea de infractori se poate realiza în trei forme diferite:
1) pluralitatea naturală (necesară);
2) pluralitatea constituit ă (legală );
3) pluralitatea ocazional ă (participa ția penală).
Pluralitatea natural ă constituie o form ă a pluralit ății de infractori
care nu este reglementată prin norme cu caracter general, fiecare participant
la săvârșirea faptei fiind autor al infrac țiunii, alături de ceilal ți făptuitori, și
răspunzând de rezultatul produs. Menț ionăm dintre infrac țiunile specifice
acestei categorii de pluralit ăți de infractori: incestul (art.203 C.pen.),
bigamia (art.303 C.pen.) și adulterul (art.304 C.pen.).
Pluralitatea constituit ă rezidă în alcătuirea, formarea unei grupă ri
de persoane în vederea s ăvârșirii de infrac țiuni, grupare incriminat ă de
legea penală .
În cazul pluralit ății constituite este necesară îndeplinirea unor
condiții: înțelegerea stabilit ă între membrii grupului de a ac ționa împreun ă;
rezoluția de a prepara, de a desemna mijloacele necesare pentru realizarea
acestor infrac țiuni; caracterul programatic al infrac țiunilor pe care gruparea
și-a propus să le săvârșească și al duratei asocierii. Asocierea trebuie s ă
dureze un anumit timp și să aibă o pronunț ată coeziune între participan ți,
determinat ă de un obiectiv comun, de o concep ție unică și de o disciplină
statornică între membrii grup ării.
Aparțin acestei categorii infrac țiunile: complotul (art.167 alin.1
C.pen.), asocierea pentru s ăvârșirea de infrac țiuni (art.323 C.pen.) și
înțelegerea în vederea s ăvârșirii infracțiunii de genocid (art.357 alin. final
C.pen.).
Pluralitatea ocazional ă există ori de câte ori o infrac țiune este
săvârșită de un num ăr mai mare de persoane decât cel indispensabil în
raport de natura ei.
În știința dreptului penal se fac mai multe clasific ări privitoare la
felurile participa ției penale:
– în funcție de atitudinea psihic ă a participan ților: participație proprie
(toți participan ții acționează de pe o pozi ție subiectiv ă identică – fie cu
intenție, fie din culp ă) și participa ție improprie (când autorul s ăvârșește

74fapta prev ăzută de legea penală din culpă sau fă ră vinovăț ie, iar ceilal ți cu
intenție);
– după felul contribuț iei participanț ilor: participația omogen ă (când
toți au aceeași calitate – coautori) și participația eterogenă (când participanț ii
au contribu ții diferențiate – autor, instigator, complice);
– după felul particip ării: participația spontan ă, contribuț ia fiind dat ă
de participan ți în mod spontan, în timpul execut ării faptei, f ără o înțelegere
prealabilă, și participa ția preordinat ă (la care contribu ția este dat ă în urma
unei înțelegeri prealabile);
– după momentul în care este dat ă contribuț ia la săvârșirea
infracțiunii: participația anterioar ă (contribuț ia este dată înainte de a se trece
la executarea faptei) și participa ția concomitent ă (contribuț ia este dat ă în
timpul execut ării faptei).
Pentru existen ța participa ției penale este necesar ă îndeplinirea mai
multor condiții:
– unitatea de fapt ă prevăzută de legea penală , ceea ce presupune
săvârșirea unei fapte prev ăzute ca infrac țiune de c ătre legislaț ia penală ,
indiferent dac ă suntem în prezen ța unei fapte consumate, a unei tentative
sau chiar a actelor preg ătitoare cu condi ția ca acestea din urm ă să fie
incriminate. De asemenea, între ac țiunea sau inacț iunea autorului și actele
participanților trebuie s ă existe o leg ătură strânsă, cu precizarea c ă nu se
cere ca autorul s ă și fie pedepsit pentru fapta comis ă;
– pluralitatea de f ăptuitori, adică să existe concursul activit ății a cel
puțin două persoane ce cooperează la săvârșirea faptei prev ăzute de legea
penală . Nu este necesar ca toț i făptuitorii să aibă calitatea de infractori și nu
au relevan ță felul contribuț iei făptuitorilor și nici calitatea în care au
acționat. Pentru existen ța participa ției, din punct de vedere subiectiv, cel
puțin unul dintre participan ți (instigatorul sau complicele) trebuie s ă fi
acționat cu inten ție, cu excep ția coautoratului, când to ți participan ții pot să
acționeze cu inten ție sau din culp ă.
Participația penală proprie apare sub urm ătoarele forme:
coautoratul, instigarea ș i complicitatea.
Autoratul (coautoratul)
Definiție (art.24 C.pen.). Este autor persoana care s ăvârșește în mod
nemijlocit fapta prev ăzută de legea penal ă. Coautoratul este acea formă a
participației în care fapta prev ăzută de legea penal ă a fost săvârșită în
mod nemijlocit de dou ă sau mai multe persoane.
Condițiile autoratului și coautoratului:

75- activitatea trebuie s ă fie îndreptat ă împotriva aceluia și obiect juridic,
adică să lezeze acelea și relații sociale ocrotite prin incriminarea faptei ca
infracțiune;
– participan ții să săvârșească în mod nemijlocit fapta prev ăzută de
legea penală . În cazul infrac țiunilor comisive, coautorii s ă efectueze acte de
executare direct ă a faptei, prev ăzute de legea penal ă, iar în cazul
infracțiunilor omisive s ă nu îndeplineasc ă acele acte obligatorii potrivit
legii. Contribu ția coautorilor poate fi identic ă sau diferită , egală sau aproape
egală, în același timp și loc ori nu;
– necesitatea existen ței legăturii subiective dintre autori; în lipsa
acesteia, de și a avut loc o operare materială , nu se realizeaz ă coautoratul.
Este necesar ca to ți participan ții să acționeze cu aceea și formă de vinovăț ie,
fie cu inten ție, fie din culp ă. Dacă infracțiunile se caracterizeaz ă printr-un
anumit scop, este necesar ca unul dintre coautori s ă fi urmărit realizarea lui,
ceilalț i trebuind doar s ă-l fi cunoscut.
Infracțiuni la care coautoratul nu poate fi posibil . Există unele
infracțiuni care, de și pot exista celelalte forme ale participa ției penale, nu
pot fi săvârșite sub forma coautoratului. Avem astfel:
– infracțiunile cu autor unic, ce se caracterizeaz ă prin faptul c ă nu pot
fi săvârșite nemijlocit decât de o singur ă persoană (exemplu: m ărturia
mincinoas ă, dezertarea, prostituț ia);
– infracțiunile omisive al c ăror element material apare prin
neîndeplinirea unei obliga ții de afaceri, impus ă cu caracter personal
(exemplu: infrac țiunea de nedenun țare prevăzută de art.170 C.pen.).
Instigarea
Definiție (art.25 C.pen.). C onstă în fapta unei persoane, care, cu
intenție, determin ă prin orice mijloace o altă persoană să săvârșească o
faptă prevă zută de legea penal ă. Instigatorul mai este denumit și autorul
moral al infrac țiunii.
Condițiile instigă rii:
– între obiectul juridic al faptei s ăvârșite de autor și obiectul juridic al
instigării să existe identitate (autorul nef ăcând altceva decât s ă execute fapta
a cărei săvârșire a fost hotă râtă de către instigator);
– este necesar ă prezența a cel pu țin doi subiecț i, instigatorul și
instigatul. Instigator poate fi orice persoan ă ce îndepline ște condițiile
prevăzute de lege pentru a fi subiect al infrac țiunii, instigarea fiind posibil ă
la toate infrac țiunile, iar instigatul poate fi orice persoan ă fizică, chiar dac ă
nu îndepline ște condițiile generale pentru a fi subiect activ al infrac țiunii
(putând fi instigat chiar și un iresponsabil sau un minor care nu a împlinit
vârsta de 14 ani).

76Când instigarea este adresat ă unui num ăr indeterminat de persoane
(instigarea colectiv ă), nu suntem în prezen ța unei forme a participa ției
penale, ci în prezen ța unei infrac țiuni de sine st ătătoare, incriminată de
art.324 C.pen. sub denumirea de „instigare și apologia infrac țiunilor”.
Instigarea se poate realiza prin orice mijloace (sfaturi, îndemnuri,
rugăminți sau chiar constrângeri sau corupere); activitatea instigatorului
trebuie să fie consecin ța determin ării instigatului de a să vârși fapta
prevăzută de legea penală pe care o și execută ulterior. Este necesar deci ca
instigatul s ă-și însușească hotărârea de a să vârși și să treacă la executarea ei,
chiar dacă executarea a r ămas in faza tentativei; activitatea de determinare
să fie săvârșită cu intenț ie.
Formele instig ării:
– instigarea urmat ă de executare. Se caracterizeaz ă prin concordan ța
între activitatea desf ășurată de instigator și cea desfăș urată de instigat,
instigatorul executând infrac țiunea la care a fost determinat;
– instigarea neurmat ă de executare. Exist ă această formă de instigare
atunci când instigatorul a determinat la s ăvârșirea unei infrac țiuni, iar
instigatul a acceptat, pentru ca ulterior s ă se desisteze ori să împiedice
voluntar producerea rezultatului, sau chiar s ă nu treacă la executare. În
cazul instig ării neurmate de executare nu exist ă participa ție, deoarece,
nesăvârșindu-se de c ătre autor o fapt ă prevăzută de legea penală , acesta nu
poate răspunde penal, îns ă instigatorul va r ăspunde penal.
În cazul instig ării urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea
de către acesta a producerii rezultatului, autorul va r ăspunde sau nu în
condițiile art.22 C.pen. Pedepsirea instigat orului va interveni în ambele
situații, numai dac ă, pentru fapta la care a instigat, sancț iunea prev ăzută de
lege este pedeapsa închisorii mai ma re de 2 ani, pedeapsa aplicabil ă
acestuia fiind cuprins ă între minimul general al pedepsei și minimum
special al pedepsei prev ăzute de lege pentru infrac țiunea la care a instigat.
În situația când actele de executare îndeplinite de autor pân ă în momentul
desistării sau al împiedic ării producerii rezultatului constituie prin ele însele
o infracțiune, autorul urmeaz ă să suporte pedeapsa prev ăzută de lege pentru
acea infrac țiune, iar instigatorul trebuie s ă răspundă ca și autorul;
– instigarea neizbutit ă (aparentă). Există atunci când instigatorul
determină la săvârșirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă, însă persoana
asupra că reia s-a exercitat determinarea nu accept ă săvârșirea faptei.
Deoarece instigatorul nu a reu șit să lămurească pe cel instigat s ă
săvârșească fapta, aceast ă formă de instigare este cunoscut ă și sub
denumirea de îndemn. Instigatorul nu va fi pedepsit pentru fapta la care a
instigat cu excep ția situațiilor expres prev ăzute de lege când instigatorul va

77răspunde penal (exemplu, în cazul încerc ării de a determina m ărturia
mincinoas ă – art.261 C.pen.).
Complicitatea
Definiție. Constă în activitatea persoanei care, cu inten ție, înlesne ște
sau ajută în orice mod la s ăvârșirea unei fapte prevă zute de legea penal ă
sau care, înainte ori în timpul s ăvârșirii faptei, promite c ă va tă inui
bunurile provenite din aceasta sau c ă va favoriza pe f ăptuitor, chiar dac ă
ulterior promisiunea nu este îndeplinit ă.
Condițiile complicit ății:
– între obiectul juridic al faptei, prev ăzută de legea penală , săvârșită
de autor, ș i obiectul juridic al actelor de complicitate, de regul ă, trebuie s ă
existe identitate;
– trebuie să existe un autor și un complice, ce trebuie s ă îndeplineasc ă
condițiile generale pentru a fi subiect activ al infrac țiunii;
– trebuie să existe o fapt ă a autorului care a s ăvârșit nemijlocit
infracțiunea prev ăzută de legea penal ă, la care complicele a executat acte de
înlesnire sau de ajutare. Existen ța autorului faptei este condi ția de bază a
complicității. Actele s ăvârșite de complice constau în înlesnirea sau darea
de ajutor, în promisiunea de t ăinuire a bunurilor provenite din s ăvârșirea
unei fapte prev ăzute de legea penal ă sau în promisiunea de favorizare a
făptuitorului, chiar dac ă această promisiune nu este îndeplinit ă, acte ce
trebuie săvârșite fie anterior, fie concomitent s ăvârșirii faptei.
În caz de complicitate, complicele trebuie s ă acționeze cu inten ție
directă sau indirect ă în ceea ce priveș te ajutorul pe care-l dă autorului în
comiterea faptei prev ăzute de legea penal ă. Complicele cunoa ște activitatea
autorului, prevede rezultatul so cialmente periculos al acesteia și având
conștiința că prin activitatea sa contribuie la să vârșirea de către autor a
faptei prev ăzute de legea penal ă, voiește să desfășoare acea activitate,
dorind sau numai acceptând s ă coopereze la comiterea ei.
Dacă fapta a fost s ăvârșită din culpă , nu suntem în prezen ța unei
complicități, dacă însă o persoană ajută din culpă la săvârșirea din culp ă de
către o altă persoană a unei fapte penale, ambele persoane vor r ăspunde ca
și coautori la acea infrac țiune.
În conformitate cu dispozi țiile art.27 C.pen., complicele se
pedepsește cu pedeapsa prev ăzută de lege pentru autor.
Participația improprie (imperfect ă)
Definiție. Este acea formă de participa ție penală la care persoanele
care să vârșesc prin voin ță comună o faptă prevă zută de legea penal ă nu
au toate aceea și atitudine psihic ă, neacționând cu aceea și formă de

78vinovăție, unii participanț i lucrând cu intenț ie, iar alții din culpă sau chiar
fără vinovăție.
Modalităț ile participa ției improprii
• Modalitatea intenț ie și culpă (art.31 alin.1 C.pen.) const ă în
determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenț ie la săvârșirea
din culpă de către altă persoană a unei fapte prev ăzute de legea penal ă;
caracteristic acestei modalit ăți este faptul c ă autorul s ăvârșește fapta din
culpă, pe câtă vreme instigatorul sau complicele ac ționează cu intenție,
autorul nedându- și seama că este determinat ori ajutat în comiterea faptei,
fiind indus ori l ăsat în eroare de fapt, motiv pentru care el s ăvârșește din
culpă fapta respectiv ă. În cazul în care fapta s ăvârșită nu constituie
infracțiune decât dac ă este să vârșită cu intenție, autorul nu va r ăspunde
penal, pe cât ă vreme instigatorul sau complicele va r ăspunde penal.
• Modalitatea inten ție și lipsă de vinov ăție (art.31 alin.2 C.pen.)
constă în determinarea, ajutarea sau în lesnirea în orice mod cu inten ție la
săvârșirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă de către o persoan ă care
acționează fără vinovăț ie. În acest caz, determinat ă sau ajutat ă cu intenție ea
săvârșește fapta prev ăzută de legea penală fără vinovăț ie, datorit ă
iresponsabilităț ii, erorii de fapt, constrângerii fizice ori morale, be ției
fortuite complete etc. Autorul care a ac ționat fără vinovăț ie nu va răspunde
penal, în timp ce participan ții vor răspunde în calitatea lor pentru
infracțiunea inten ționată.

17. RĂSPUNDEREA PENAL Ă
Definiție. Răspunderea penal ă este o form ă a răspunderii juridice ce
are ca temei s ăvârșirea unei infrac țiuni și care este însu și raportul juridic
penal de constrângere nă scut ca urmare a s ăvârșirii infracțiunii între stat,
pe de o parte, și infractor, pe de alt ă parte, raport complex al că rui
conținut îl formeaz ă dreptul statului, ca reprezentant al societ ății, de a
trage la r ăspundere pe infractor, de a-i aplica sanc țiunea pentru
infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge s-o execute, precum și obligația
infractorului de a r ăspunde pentru fapta sa și de a se supune sanc țiunii
aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorit ății
legii.
Principiile r ăspunderii penale
1. Principiul legalit ății răspunderii penale. Presupune c ă apariț ia,
desfășurarea și soluționarea raportului penal au loc în baza legii și în strictă
conformitate cu aceasta.
2. Infrac țiunea este unicul temei al r ăspunderii penale.
Răspunderea penal ă se întemeiaz ă numai pe s ăvârșirea unei infrac țiuni.

793. Principiul umanismului. R ăspunderea penal ă utilizeaz ă
instrumente care, prin natura și conținutul lor, au caracter uman, neducând
la umilirea și degradarea fiin ței umane.
4. Principiul r ăspunderii penale personale. Răspunderea penal ă
revine numai persoanei care a s ăvârșit ori a participat la s ăvârșirea unei
infracțiuni, neputând interveni pentru fapt a altuia, ori neputând fi colectiv ă.
5. Principiul unicit ății răspunderii penale. O persoan ă care a
săvârșit o faptă penală nu poate fi tras ă la răspundere decât o singur ă dată.
6. Principiul inevitabilit ății răspunderii penale. Oricine să vârșește
o infracțiune trebuie s ă răspundă penal, ca o consecin ță inevitabil ă a
săvârșirii unei infrac țiuni.
7. Principiul individualiz ării răspunderii penale. Răspunderea
penală trebuie să fie diferen țiată în funcție de gravitatea infrac țiunii și de
persoana infractorului, pentru a asigura atât sanc ționarea corect ă a
infractorului, cât și realizarea preven ției generale și speciale.
8. Principiul prescriptibilit ății răspunderii penale. Răspunderea
penală poate interveni numai într-un anumit interval de timp, dup ă trecerea
termenului prev ăzut de lege, r ăspunderea penal ă urmând a fi înlă turată prin
prescripție.
Înlocuirea r ăspunderii penale
Definiție. Este o institu ție juridic ă în baza c ăreia instan ța de
judecată dispune, în condi țiile legii, înlocuirea r ăspunderii penale pentru
infrac-țiunea săvârșită cu o altă formă de răspundere extrapenal ă, care
atrage o sanc țiune cu caracter administrativ. Este reglementat ă de Codul
penal prin dispozi țiile art.90, 91 și 98.
Condițiile înlocuirii r ăspunderii penale
Condiții privitoare la pedeaps ă și la infracțiunea săvârșită:
– pedeapsa prev ăzută de lege să fie închisoarea de cel mult 1 an sau
amenda;
– în cazul unor infrac țiuni anume prev ăzute de lege, cum ar fi
infracțiunea de furt (art.208 C.pen.), instan ța poate dispune înlocuirea
răspunderii penale dac ă valoarea pagubei cauzate nu dep ășește 100.000 lei;
– în cazul infrac țiunii de neglijen ță în serviciu (art.249 C.pen.),
valoarea pagubei nu trebuie s ă depășească 500.000 lei;
– paguba pricinuit ă prin infrac țiune a fost integral reparat ă până la
pronunț area hotărârii;
– gradul de pericol social redus al faptei.
Condiții privitoare la persoana fă ptuitorului:

80- conduita acestuia anterioară săvârșirii faptei; art.90 alin. ultim
C.pen. prevede c ă instituția nu se aplic ă recidiviștilor și persoanelor c ărora
li s-au mai aplicat de 2 ori sanc țiuni cu caracter administrativ;
– conduita f ăptuitorului după săvârșirea infrac țiunii; prin atitudinea
sa, după săvârșirea infrac țiunii, infractorul trebuie s ă regrete fapta;
– existența unor date suficiente potrivit c ărora fă ptuitorul poate fi
îndreptat f ără a i se aplica o pedeaps ă.
Sancțiunile ce se aplic ă în cazul înlocuirii r ăspunderii penale
Potrivit art.91 C.pen., în cazul înlocuirii r ăspunderii penale se aplic ă
făptuitorului una din urm ătoarele sanc țiuni cu caracter administrativ:
mustrarea, mustrarea cu avertisment și amenda de la 100.000 lei la
10.000.000 lei.
Potrivit art.98 C.pen., înlocuirea r ăspunderii penale poate avea loc și
în caz de participa ție, dar numai fa ță de acei participan ți ce îndeplinesc
condițiile înlocuirii. Înlocuirea ră spunderii penale se poate dispune și în
cazul concursului de infrac țiuni, cu condi ția ca înlocuirea să fie posibil ă
pentru fiecare din infrac țiuni.
Cauzele care înl ătură răspunderea penal ă
Definiție. Sunt acele institu ții de drept penal care au drept scop
înlăturarea răspunderii penale în cazul în care anumite st ări, situații sau
considerente social-economico-politice ori strict personale fac ca utilitatea
socială a tragerii la r ăspundere penală să se diminueze pân ă la dispari ție.
Clasificarea cauzelor care înl ătură răspunderea penal ă. Prevăzute
de art.119-139 C.pen., cauzele care înl ătură răspunderea penal ă sunt:
amnistia, prescrip ția ră spunderii penale, lipsa plângerii prealabile și
împăcarea părților.
Efectele cauzelor care înl ătură răspunderea penal ă. Incidența
cauzelor care înl ătură răspunderea penal ă are drept consecin ță faptul c ă
devine imposibil ă aplicarea sanc țiunilor penale, a pedepselor, de și fapta își
păstrează caracterul penal.
Amnistia
Definiție. Este un act de clemență al puterii legiuitoare –
Parlamentul României – care, pentru ra țiuni de politic ă penală, înlătură
posibilitatea aplic ării sancțiunilor penale pentru anumite infrac țiuni
anume prev ăzute de legiuitor.
Felurile amnistiei:
– în raport de aria sa de inciden ță, amnistia poate fi general ă
(privind toate infrac țiunile săvârșite până la data acord ării ei) și specială , ce

81se acordă numai pentru anumite infrac țiuni anume prev ăzute în actul de
clemență;
– în raport de condi țiile cu care se acord ă, amnistia poate fi
necondiționată – pură și simplă (când acordarea beneficiului ei nu depinde
de îndeplinirea vreunei condi ții cu privire la fapta să vârșită, la persoana
făptuitorului sau la împrejur ările în care s-a comis infrac țiunea) – sau
condiționată, acordarea fiind subordonată îndeplinirii unor astfel de
condiții;
– în raport de momentul în care intervine actul de amnistie, avem
amnistia intervenită înainte de condamnarea definitiv ă (amnistie proprie) și
amnistia intervenit ă după condamnarea definitiv ă (amnistie improprie).
Obiectul și caracterele amnistiei. Amnistia are ca obiect toate sau
anumite infrac țiuni săvârșite până la data apariț iei actului de amnistie,
având un caracter obiectiv (real) și operând in rem. Legiuitorul poate s ă
condiționeze beneficiul amnistiei și de anumite condi ții personale, caz în
care amnistia operează și in personam (pentru persoanele care îndeplinesc
condițiile legii).
Efectele amnistiei (art. 119 C.pen.). Efectul principal const ă în
înlăturarea răspunderii penale a f ăptuitorului pentru fapta s ăvârșită.
Amnistia antecondamnatorie constituie ș i o cauză de încetare a urm ăririi
penale sau de încetare a procesului penal, iar dac ă urmărirea penal ă nu a
fost început ă, se va dispune neînceperea urm ăririi penale. Pe lâng ă
înlăturarea răspunderii penale, amnistia postcondamnatorie are drept efect
înlăturarea pedepsei pronunț ate și a celorlalte consecin țe ale condamn ării.
Ea înlă tură pedeapsa principală în măsura în care aceasta nu a fost
executată , sau restul de pedeaps ă rămas neexecutat. Amnistia înl ătură și
executarea pedepselor complementare, tot în aceea și măsură, iar în ce
privește pedepsele accesorii, acestea înceteaz ă o dată cu încetarea execută rii
pedepsei principale. Amnistia postcondamnatorie produce efecte și în
privința celorlalte consecin țe care decurg din condamnare, f ăcând să
înceteze dec ăderile, interdic țiile și incapacit ățile prevăzute în legile speciale,
penale sau extrapenale. Amnistia înl ătură și starea de recidiv ă.
Limitele efectelor amnistiei. Amnistia nu produce efecte asupra
măsurilor de siguran ță și măsurilor educative luate prin hot ărârea de
condamnare, precum și asupra desp ăgubirilor civile sau cheltuielilor
judiciare stabilite.
Continuarea procesului penal pentru infrac țiunile amnistiate.
Amnistia are caracter obligatoriu, îns ă atunci când ea este antecondam-
natorie, învinuitul sau inculpatul are dreptul s ă ceară continuarea procesului
penal pentru a- și demonstra nevinov ăția. Dacă se constat ă nevinovăția, se
va pronunț a o soluție de scoatere de sub urm ărire penală sau achitare, iar în

82caz contrar, neputându-se refuza beneficiul amnistiei, se va dispune
încetarea urm ăririi penale sau încetarea procesului penal.
Prescripția răspunderii penale
Definiție. Prescripția răspunderii penale este acea cauz ă de stingere
a obligației infractorului de a suporta consecinț ele penale ale faptei
săvârșite ca efect al trecerii unui interval de timp expres stabilit de lege.
Efecte. Împlinirea termenului prev ăzut de lege are drept consecință
producerea automată a efectului prescrip ției, și anume înl ăturarea
posibilității aplicării sancțiunilor de drept penal. În acest caz, se va dispune
neînceperea urm ăririi penale, încetarea urm ăririi penale, sau încetarea
procesului penal în raport de stad iul procesual în care a intervenit
prescripția. Și în acest caz, f ăptuitorul poate cere continuarea procesului
penal pentru a- și dovedi nevinovăț ia. Prescripț ia reprezint ă o cauză
generală de înlăturare a r ăspunderii penale, cu o singur ă excepție:
infracțiunile contra p ăcii și omenirii, în privin ța cărora prescrip ția nu
operează.
Suspendarea cursului prescrip ției răspunderii penale. Potrivit
art.128 alin.1 C.pen., cursul termenului de prescrip ție este suspendat pe
timpul cât o dispozi ție legală sau împrejurare de neprev ăzut sau de
neînlăturat împiedic ă punerea în mi șcare a acțiunii penale sau continuarea
procesului penal. Din defini ția dată rezultă că cursul prescrip ției poate fi
suspendat datorit ă unei dispoziț ii legale, care împiedic ă punerea în mi șcare
a acțiunii penale sau continuarea procesului penal, cum ar fi lipsa
autorizației prealabile a procurorului general în cazul s ăvârșirii contra
statului, în stră inătate, de către străini, a unei infrac țiuni. Cursul prescrip ției
poate fi suspendat ș i datorită intervenției unor cazuri de for ță majoră, cum
ar fi starea de ră zboi. Suspendarea cursului prescrip ției are drept efect o
amânare a curgerii termenului de prescrip ție, acesta prelungindu-se cu
durata cât a operat suspendarea. Suspendarea produce efecte in personam .
Lipsa plângerii prealabile
Definiție. Plângerea prealabil ă este încuno științarea organelor
judiciare de c ătre persoana v ătămată cu privire la fapta s ăvârșită și
vătămarea suferită prin aceasta, fiind o condi ție pentru tragerea la
răspundere penală în toate acele cazuri în care este în mod expres
prevă zută în cuprinsul normei de incriminare. Plângerea prealabil ă
trebuie să fie fă cută de persoana v ătămată prin infrac țiune, cu excep ția
cazului când victima este un minor sau un incapabil. Lipsa plângerii
prealabile este o cauz ă care înlătură răspunderea penal ă, considerându-se

83că lipsa acesteia reprezint ă voința victimei ca f ăptuitorul s ă nu fie tras la
răspundere penală .
Efectele și caracterele plângerii prealabile. Plângerea prealabilă , ca
și lipsa sau retragerea ei produc efecte in rem cu privire la fapta să vârșită;
de aceea, dacă plângerea s-a f ăcut numai cu privire la unul din f ăptuitori,
vor răspunde toți (indivizibilitatea pasiv ă), iar dacă prin infrac țiune au fost
vătămate mai multe persoane, este suficient ă numai plângerea f ăcută de
către una dintre acestea (indivizibilitatea activ ă). Pe lângă caracterul
indivizibil, plângerea prealabil ă are ș i caracter personal, neputând fi
formulată decât de victim ă.
Consecințele lipsei plângerii prealabile. Potrivit art.131 C.pen., în
cazul infrac țiunilor pentru care punerea în mi șcare a acțiunii penale este
condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de c ătre persoana
vătămată, lipsa acestei plângeri înl ătură răspunderea penal ă.
Retragerea plângerii prealabile. Înlătură răspunderea penal ă și
retragerea plângerii prealabile, ce echivaleaz ă și produce aceleaș i efecte ca
și lipsa acesteia – înl ăturarea răspunderii penale. Retragerea plângerii
prealabile reprezint ă o manifestare de voin ță a persoanei v ătămate printr-o
infracțiune, care, dup ă ce a introdus plângerea prealabil ă necesară pentru
punerea în mi șcare a acțiunii penale, revine și renunță, în condi țiile legii, la
plângerea f ăcută, mai înainte de solu ționarea cauzei printr-o hot ărâre
definitivă. Retragerea plângerii prealabile, efectuat ă cu respectarea dispo-
zițiilor legii, produce efecte irevocabile, persoana v ătămată nemaiputând
reveni asupra ei. Pentru a produce efectele prev ăzute de lege, retragerea
plângerii prealabile nu trebuie s ă fie condiț ionată, ci total ă și
necondiționată.
Împăcarea pă rților
Definiție. Împăcarea constituie un act bilateral, o în țelegere
intervenită între partea v ătămată și infractor cu privire la încetarea
procesului penal ș i înlăturarea răspunderii penale. Este posibilă numai în
cazurile anume prev ăzute de lege, de regul ă, împăcarea intervenind în
cazurile când ac țiunea penal ă se pune în mi șcare la plângerea prealabil ă a
persoanei v ătămate. Exist ă însă infracțiuni pentru care ac țiunea penal ă se
pune în mi șcare din oficiu, dar legea prevede posibilitatea împ ăcării
părților (de exemplu, infrac țiunea de seduc ție, art.129 C.pen.). În cazul
persoanelor lipsite de capacitate de exerci țiu, împăcarea se face prin
repre-zentan ții legali ai acestora, iar în cazul persoanelor cu capacitate
restrânsă de exerci țiu, de către acestea cu încuviin țarea reprezentan ților
legali.

84Condițiile împăcării se realizeaz ă numai în cazul infrac țiunilor pentru
care legea penal ă prevede aceast ă modalitate de înl ăturare a răspunderii
penale; împă carea reprezint ă un act bilateral, intervenind între victim ă și
infractor; împ ăcarea este personal ă, operând numai între pă rțile participante
la încheierea actului bilateral; nu opereaz ă decât dac ă a intervenit pân ă la
rămânerea definitiv ă a hotă rârii de condamnare; trebuie s ă fie totală și
necondiționată; trebuie să fie definitiv ă.
Efectele împ ăcării. Împăcarea înlătură răspunderea penal ă numai față
de inculpatul cu care partea v ătămată s-a împăcat; de aceea, împ ăcarea
operează in personam . Întrucât împă carea are caracter personal, partea
vătămată trebuie s ă precizeze care sunt inculpa ții cu care s-a împ ăcat.
Împăcarea poate fi și implicită, atunci când rezult ă dintr-o situa ție de fapt.

18. SANCȚIUNILE DE DREPT PENAL
Definiție. Sancțiunile de drept penal sunt consecinț ele pe care legea
penală le impune în cazul înc ălcării preceptelor sale, m ăsurile de
constrângere pe care le atrage comiterea faptelor prev ăzute de legea
penală fiind totodat ă și instrumentele de realizare și restabilire a ordinii de
drept. Sanc țiunile de drept penal constituie una din cele trei institu ții
fundamentale ale dreptului penal ală turi de infrac țiune și de răspunderea
penală.
Sancțiunile de drept penal sunt:
– pedepsele;
– măsurile educative;
– măsurile de siguran ță.
Caracterul sanc țiunilor de drept penal. Sancțiunile de drept penal au,
în general, caracter represiv sau restrictiv, implicând anumite priva țiuni sau
restricții. Dintre sanc țiunile de drept penal, pedepsele prezint ă în mod
preponderent acest caracter, pe cât ă vreme alte sancț iuni de drept penal,
cum ar fi m ăsurile educative ș i măsurile de siguran ță, au caracter
preponderent preventiv. Totodat ă, sancțiunile de drept penal au un caracter
necesar și inevitabil. De asemenea, ele se caracterizeaz ă prin faptul c ă
acționează post delictum , avându-și cauza în s ăvârșirea unei fapte prev ăzute
de legea penală .
Pedepsele
Definiție (art.52 C.pen.). Pedeapsa este o m ăsură de constrângere și,
în același timp, un mijloc de reeducare a celui condamnat, având un dublu
caracter: unul coercitiv (m ăsură de constrângere) și altul corectiv (mijloc
de reeducare).

85Trăsături esențiale ale pedepsei: este o m ăsură de constrângere,
concretizându-se într-o anumit ă privațiune sau restric ție impusă persoanei
care a să vârșit infracțiunea; este un mijloc de reeducare, de împiedicare a
repetă rii conduitei antisociale; este un mijloc de constrângere statală , fiind
aplicată de stat, în numele societ ății; se aplic ă numai în cazul comiterii unei
infracțiuni, fiind sanc țiunea specific ă dreptului penal; se aplic ă
infractorului, adic ă celui vinovat de s ăvârșirea unei infrac țiuni; se aplic ă în
scopul prevenirii s ăvârșirii de noi infrac țiuni.
Scopul și funcțiile pedepsei. Art. 52 alin.1 teza a 2-a C.pen. prevede
că scopul pedepsei este prevenirea să vârșirii de noi infrac țiuni, ceea ce
include atât preven ția specială (preîntâmpinarea s ăvârșirii de noi infrac țiuni
de către cel condamnat), cât și prevenția general ă (preîntâmpinarea
săvârșirii de noi infrac țiuni de către alte persoane predispuse s ă săvârșească
fapte penale). Pedeapsa îndepline ște și anumite func ții, denumite și scopuri
imediate ale pedepsei, și anume: func ția de constrângere sau represiune,
fiind de neconceput f ără cauzarea unei anumite suferinț e, fără impunerea
unei priva țiuni sau restric ții celui condamnat și fără dezaprobarea ce o
însoțește; funcția de reeducare, func ție ce decurge din caracterul de mijloc
de reeducare al pedepsei; func ția de exemplaritate. Este o func ție adiacentă ,
care const ă în influen ța pe care pedeapsa aplicat ă condamnatului o exercit ă
asupra altor persoane; func ția de eliminare. Este tot o func ție adiacent ă,
constând în eliminarea temporar ă sau definitiv ă a condamnatului din
societate.
Categorii de pedepse
– după obiectul asupra c ăruia poart ă – pedepse corporale, pedepse
privative sau restrictive de libertate, pedepse pecuniare, pedepse privative
sau restrictive de drepturi morale;
– după gravitatea lor – pedepse criminale, pedepse corec ționale și
pedepse de simpl ă poliție;
– după durata lor – pedepse perpetue ș i pedepse temporare;
– după caracterul lor – pedepse politice, pedepse de drept comun și
pedepse mixte;
– după importan ța și rolul lor – pedepse principale și pedepse
secundare.
Codul penal român cuprinde trei categorii de pedepse, diferenț iate după
modul de aplicare, și anume: pedepse principale: detenț iunea pe via ță,
închisoarea de la 15 zile la 30 ani și amenda de la 1.000.000 la 500.000.000 lei;
pedepse complementare: interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani și
degradarea militară ; pedeapsa accesorie: interzicerea unor drepturi anume
prevăzute de lege.

86Pedepsele principale
Definiție. Sunt acele pedepse care pot fi aplicate singure pentru
faptele penale s ăvârșite.
Categorii de pedepse principale (art.53 C.pen.):
• Pedeapsa detenț iunii pe via ță. Este prev ăzută pentru infrac țiunile
cele mai grave nominalizate de Codul penal, alternativ cu pedeapsa
închisorii pân ă la 25 de ani. Doar în dou ă cazuri, detenț iunea pe via ță este
prevăzută ca pedeaps ă unică (art.357 alin.2 și art.358 alin.4 C.pen.).
Pedeapsa deten țiunii pe via ță nu se poate aplica minorilor și persoanelor
care au împlinit vârsta de 60 ani, infractorului minor aplicându-i-se pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani, iar persoanelor care au împlinit vârsta de 60 ani, aplicându-li-se pedeapsa închisorii pe timp de 25 ani și pedeapsa
interzicerii unor drepturi pe durata maxim ă.
• Pedeapsa închisorii. Constă în izolarea celui condamnat prin
încarcerarea acestuia în locuri anume destinate de ținerii.
• Amenda penal ă. Are un caracter pecuniar, constând într-o sum ă de
bani pe care condamnatul este obligat s ă o plătească în contul statului,
micșorarea silit ă a patrimoniului eviden țiind caracterul ei represiv.
Pedepsele complementare
Definiție. Sunt acele pedepse ală turate pedepsei principale ce nu au
un caracter de sine stă tător, completând întotdeauna pedeapsa principal ă.
Pedepsele complementare funcționează numai atunci când au fost
pronunț ate de instan ță. Aplicarea lor poate fi obligatorie (când legea
prevede aceast ă pedeapsă) sau facultativă (când legea las ă la aprecierea
instanței aplicarea unei astfel de pedepse).
Pedepsele complementare prev ăzute de Codul penal
• Pedeapsa complementar ă a interzicerii unor drepturi (art.64
C.pen.). Constă în interzicerea unuia sau unora din urm ătoarele drepturi:
dreptul de a alege și de a fi ales în autorităț ile publice sau în func ții elective
publice; dreptul de a ocupa o func ție implicând exerci țiul autorității de stat;
dreptul de a ocupa o func ție sau de a exercita o profesie ori de a desf ășura o
activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru s ăvârșirea
infracțiunii; drepturile pă rintești; dreptul de a fi tutore sau curator. Instan ța
poate dispune interzicerea unor drepturi numai atunci când a aplicat
condamnatului pedeapsa închisorii de cel pu țin 2 ani și apreciaz ă
necesitatea aplic ării ei. Executarea începe după executarea pedepsei
închisorii sau dup ă grațierea sau prescrip ția pedepsei închisorii. Interzicerea
unor drepturi este o pedeaps ă temporară, durata ei (1-10 ani) fiind fixat ă
prin hotărârea de condamnare.

87• Degradarea militar ă. Este o pedeaps ă complementar ă ce se aplic ă
în mod obligatoriu condamna ților militari și rezerviști în cazul s ăvârșirii
unor fapte pentru care legea prevede închisoarea mai mare de 10 ani sau
detenția pe viață. Aplicarea ei este facultativă , când pedeapsa închisorii
stabilite a fost de cel puț in 5 ani și de cel mult 10 ani. Degradarea militar ă
operează din momentul r ămânerii definitive a hotă rârii de condamnare,
fiind o pedeaps ă perpetuă.
Pedepsele accesorii
Definiție (art.71 C.pen.). Constă în interzicerea tu turor drepturilor
prevă zute în art.64 C. pen. Aceste pedep se produc efecte de drept, în cazul
pedepsei deten țiunii pe via ță sau a închisorii, neavând limite proprii,
împrumutându-le de la pedeapsa din care decurge. Încep din momentul în
care hotărârea de condamnare a r ămas definitiv ă și durează până la
terminarea execut ării pedepsei, până la grațierea total ă sau a restului de
pedeapsă, ori până la îndeplinirea termenului de prescrip ție a execut ării
pedepsei. În cazul când pe deapsa închisorii se execut ă la locul de munc ă,
interzicerea drepturilor p ărintești și a dreptului de a fi tutore sau curator este
lăsată la latitudinea instan ței.
Măsurile educative
Sistemul sanc ționator pentru minori. Minorilor li se aplică măsuri
educative sau pedepse, un sistem mixt ce corespunde specificului
combaterii criminalit ății juvenile. Pedepsele aplicabile minorilor sunt
închisoarea și amenda, ale c ăror limite se reduc la jum ătate, fără ca minimul
să poată depăși 5 ani. Dac ă pedeapsa prev ăzută de lege este deten țiunea pe
viață, minorului i se poate aplica închisoarea de la 5 la 20 ani. Pedepsele
complementare nu pot fi aplicate minorilor. Condamn ările pronunț ate
pentru fapte comise în perioada minorit ății nu atrag starea de recidiv ă,
incapacități ori decăderi.
Măsurile educative aplicabile minorilor
• Mustrarea. Este prevăzută în art.102 C.pen. și constă în dojenirea
minorului, în ară tarea pericolului social al faptei s ăvârșite, în sfă tuirea
minorului asupra modului de comportament. M ăsura se ia în cazul faptelor
extrem de u șoare și se execută de îndată cu ocazia pronunță rii hotărârii.
• Libertatea supravegheat ă. Este prevăzută în art.103 C.pen. și constă
în lăsarea minorului în libertate pe timp de 1 an, sub supraveghere
deosebită. Măsura este temporar ă și are durat ă fixă (1 an), neputând fi nici
scurtată, nici prelungit ă. Nu se poate lua împotriva minorului care a trecut
de vârsta de 17 ani. Instan ța poate impune minorului anumite obliga ții: să
nu frecventeze anumite locuri stabilite; s ă nu intre în leg ătură cu anumite

88persoane; s ă presteze o activitate neremunerat ă într-o institu ție de interes
public fixat ă de instanță cu o durată între 50 și 200 de ore, de maxim 3 ore
pe zi, după programul de școală, în zilele nelucr ătoare și în vacanță. Mă sura
se ia pe timp de 1 an, durat ă ce are caracterul unui termen de încercare.
Dacă minorul a să vârșit din nou o fapt ă penală , instanța poate lua m ăsura
internării într-un centru de reeducare.
• Internarea într-un centru de reeducare (art.104 C.pen.) este o
măsură privativă de libertate ce se ia împotriva minorilor ce au s ăvârșit
fapte penale de o anumit ă gravitate, putându-se lua și ca măsură
înlocuitoare în cazul libert ății supravegheate. M ăsura se ia pe timp
nedeterminat, îns ă, de regul ă, ea nu poate dura decât pân ă la împlinirea
vârstei de 18 ani. Când minorul devine major, instan ța poate prelungi
internarea cu cel mult 2 ani, dac ă măsura este necesar ă. După trecerea unei
termen de 1 an, minorul internat poate fi eliberat de instan ța care a luat
măsura intern ării, dacă a dat dovezi de îndreptare, de sârguință în înv ățătură
și de însușire a pregătirii profesionale.
• Internarea într-un institut medical educativ (art. 105 C.pen.) este o
măsură cu caracter mixt, medical și educativ, ce se ia fa ță de minorul care
răspunde penal, dar care, din cauza stă rii sale fizice sau psihice, are nevoie
de un tratament sau de îngrijiri medicale și, implicit, de un regim de
instruire și educare a st ării sale. M ăsura luată nu poate dura decât pân ă la
împlinirea vârstei de 16 ani. Ea trebuie s ă înceteze de îndat ă ce a dispărut
cauza care a impus luarea sa, instan ța fiind datoare s ă dispună ridicarea
acestei măsuri (art.106 C.pen.). Înceteaz ă de drept la împlinirea vârstei de
18 ani, putând fi prelungit ă cu cel mult 2 ani.

19. APLICAREA ȘI EXECUTAREA PEDEPSEI
Operația de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare infrac țiune și
cu fiecare infractor, în vederea realiz ării scopului de preven ție generală și
specială, poartă denumirea de individualizarea pedepsei , instituție
prevă zută în art.72 – 89 din Codul penal.
Există trei forme de individualizare a pedepselor:
– legală – se realizeaz ă în faza de elaborare a normelor juridice penale
de către legiuitor și se concretizeaz ă în stabilirea cadrului general al
pedepselor, a felului ș i limitelor generale ale fiec ărui gen de pedepse, în
stabilirea pedepsei pentru fiecare infrac țiune în parte, precum și în stabilirea
cadrului și mijloacelor legale în care se va realiza individualizarea judiciar ă
și administrativă ;

89- judiciară – se realizeaz ă în faza de aplicare a pedepsei și a celorlalte
sancțiuni de drept penal de c ătre instanța judecătorească și intervine dup ă
săvârșirea infrac țiunii;
– administrativ ă –se realizeaz ă în faza de executare de c ătre organele
administrative de executare .
Individualizarea judiciar ă a pedepselor se realizeaz ă de judecători în
funcție de anumite criterii prev ăzute de lege. Aceste criterii pot fi generale
(ce trebuie avute în vedere f ără excepție la individualizarea oric ărei
pedepse) și speciale (incidente doar în anumite cazuri prev ăzute de lege).
Criteriile generale de individualizare (art. 72 alin.1 C.pen.) sunt:
dispoziții ale părții generale a Codului penal (exemplu: reglementă rile
privitoare la sistemul pedepselor); limitele de pedeaps ă fixate în partea
specială; gradul de pericol social al faptei s ăvârșite; persoana infractorului;
împrejurările care atenueaz ă sau agraveaz ă răspunderea penal ă.
Împrejur ările care atenueaz ă sau agraveaz ă răspunderea penal ă
Definiție. Prin împrejur ări care atenueaz ă sau agraveaz ă
răspunderea penal ă se înțeleg diferite stă ri, situații, calități sau alte date
ale realității care, de și nu fac parte din con ținutul constitutiv al infrac țiunii,
au totuși legătură fie cu fapta s ăvârșită, fie cu persoana infractorului și
determină reducerea pedepsei sub minimul special sau, dimpotriv ă,
agravarea pedepsei, cu posibilitatea dep ășirii maximului special.
În ce prive ște cauzele care agraveaz ă sau atenueaz ă răspunderea,
avem cauze de atenuare și cauze de agravare a pedepsei, în cadrul fiec ărei
categorii de cauze f ăcându-se distinc ție între stări și circumstanț e. Avem, de
exemplu: st ări de agravare, cum ar fi starea de recidivă , concursul de
infracțiuni și infracțiunea continuat ă, și stări de atenuare, care sunt tentativa
și minoritatea fă ptuitorului.
Clasificarea circumstan țelor:
• circumstan țe legale, prevăzute expres de lege și, odată constatată
existența lor, necesar a fi reț inute de judec ători, și circumstanț e judiciare
(nedeterminate de lege, ci de instan țe, care le recunosc ș i le aplic ă
facultativ);
• circumstan țe reale (care privesc fapta s ăvârșită) și personale (care
privesc persoana f ăptuitorului), cele din urm ă nerăsfrângându-se asupra
participanților, spre deosebire de primele, care, dac ă au fost cunoscute sau
prevăzute, se ră sfrâng asupra acestora;
• circumstan țe cunoscute (ce au fost cunoscute sau prev ăzute de
infractor) și necunoscute (ce nu au fost cunoscute sau prev ăzute de
infractor).
Circumstan țele atenuante pot fi atât legale, cât și judiciare .

90Circumstan țele atenuante legale: depășirea limitelor legitimei ap ărări
(excesul scuzabil) – prev ăzută de art.73 lit.a teza I C.pen.; dep ășirea
limitelor stă rii de necesitate – art. 73 lit.a teza II C.pen.; provocarea –
prevăzută de art.73. lit.b C.pen. – ce exist ă atunci când infrac țiunea a fost
săvârșită sub stă pânirea unei puternice tulbur ări sau emo ții, determinate de
o provocare din partea persoanei v ătămate.
Circumstan țele atenuante judiciare reprezintă realități obiective pe
care instan ța le poate constata, f ără a fi totuși obligată să rețină caracterul
atenuant. Art.74 C.pen. enumer ă cu titlu exemplificativ (nu limitativ) mai
multe împrejur ări care pot constitui circumstanț e atenuante: conduita bun ă
a infractorului înainte de s ăvârșirea faptei, st ăruința depusă de acesta pentru
a înlătura rezultatul infrac țiunii sau pentru a repara paguba pricinuit ă și
atitudinea infractorului dup ă săvârșirea infrac țiunii, rezultând din prezen ța
sa în fața autorității, comportarea sinceră în timpul procesului, înlesnirea
descoperirii sau arest ării participan ților.
Circumstan țele agravante se clasifică tot în circumstan țe agravante
legale ș i circumstanț e agravante judiciare.
Circumstan țele agravante legale (prevăzute limitativ în art.75
C.pen.) sunt: s ăvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreun ă;
săvârșirea infrac țiunii prin acte de cruzime (constând în producerea unor
suferințe grele și prelungite victimei), prin violen țe asupra membrilor
familiei (ce vizeaz ă manifestări brutale, constrângeri fizice de orice natur ă
care ar cauza suferin țe fizice) ori prin metode sau prin mijloace care
prezintă pericol public constând în orice metode sau mijloace susceptibile
să producă urmări grave pentru un num ăr nedeterminat de persoane, pentru
bunurile acestora sau pentru alte valori sociale importante; s ăvârșirea
infracțiunii de către un infractor major, dac ă aceasta a fost comisă împreună
cu un minor(dispozi ție incident ă atât în caz de participa ție, cât și în cazul
pluralității naturale), circumstan ță reală ce se r ăsfrânge asupra
participantului major în condi țiile art.28 alin.2 C.pen.; s ăvârșirea
infracțiunii din motive josnice; s ăvârșirea infrac țiunii în stare de be ție
anume provocate în vederea comiterii faptei; săvârșirea infrac țiunii de către
o persoană care a profitat de situa ția prilejuit ă de o calamitate (de o
nenorocire, un flagel, un dezastru care love ște o colectivitate sau un num ăr
de persoane) care are un caracter real.
Circumstan țele agravante judiciare
Legea nu le exemplific ă (ca în cazul celor atenuante), art.75 alin.2
C.pen. precizând doar c ă pot fi reținute ca circumstan țe agravante și alte
împrejurări care imprim ă faptei un caracter grav, cum ar fi, de exemplu:,
premeditarea să vârșirii infracțiunii. Consecin țele eviden țierii circumstan-

91țelor agravante sunt prev ăzute de art.78 C.pen. și constau în faptul c ă
infractorului i se poate aplica o pedeaps ă până la maximul special sau chiar
adăuga un spor până la 5 ani care nu poate dep ăși 1/3 din acest maxim (iar în
cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult jum ătate din maximul
special).

20. MIJLOACE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSELOR
Suspendarea condi ționată a executării pedepsei
Definiție. Constă în dispoziț ia dată de instanță prin hotărârea de
condamnare de a se suspenda pe o anumit ă perioadă – denumit ă termen
de încercare – executarea pedepsei aplicate, dac ă sunt îndeplinite anumite
condiții.
Condiț ii de acordare a suspendă rii condiționate a execut ării
pedepsei
Condiții privitoare la pedeaps ă și la natura infrac țiunii:
– pedeapsa aplicat ă de instanță este închisoarea de cel mult 3 ani sau
amenda, iar în caz de concurs de infracț iuni, pedeapsa aplicată este
închisoarea de cel mult 2 ani;
– sunt exceptate de la aplicarea institu ției infracțiunile intenț ionate
pentru care legea prevede pedeapsa în chisorii mai mari de 15 ani, precum și
infracțiunile prev ăzute la art.182 C.pen.(v ătămarea corporal ă gravă),
art.183 (loviri sau vă tămări cauzatoare de moarte), art.197 alin.1 și 2 (viol)
și art.2671 alin.1 și 2 (tortura);
– când prin infrac țiune s-a produs o pagubă , suspendarea condi ționată
a executării pedepsei se poate dispune numai dac ă, până la pronunț area
hotărârii, paguba a fost integral reparată sau plata desp ăgubirii a fost
garantată de o societate de asigurare (art 81 alin.4 C.pen.).
Condiții privitoare la persoana infractorului:
– infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii
mai mare de 6 luni, afar ă de cazul când condamnarea intr ă în vreunul din
cazurile prev ăzute în art.38 C.pen.;
– se apreciaz ă că scopul pedepsei poate fi atins chiar f ără executarea
acesteia, adic ă cel condamnat are aptitudinea de a se îndrepta chiar f ără
executarea pedepsei.
Termenul de încercare. Suspendarea condi ționată a execut ării
pedepsei se dispune pe o anumit ă durată, care, potrivit art.82 C.pen.,
constituie termen de încercare pentru condamnat. Durata termenului de
încercare diferă : în cazul închisorii, ea este egal ă cu cuantumul pedepsei

92aplicate, la care se adaug ă un interval de timp de 2 ani; în cazul amenzii
penale, termenul de încercare este de 1 an.
Când cel condamnat este minor, termenul de încercare se compune
din durata pedepsei închisorii la care se adaug ă un interval de timp de la 6
luni la 2 ani, fixat de instan ță, iar când pedeapsa este amenda, termenul de
încercare este de 6 luni.
Termenul de încercare se socote ște de la data r ămânerii definitive a
hotărârii, prin care s-a pronun țat suspendarea condi ționată a execut ării
pedepsei, și se socote ște împlinit (fiind de drept substan țial) cu o zi înainte
de ziua corespunz ătoare datei la care a început s ă curgă.
Efectele suspend ării condiționate a execut ării pedepsei
1. Efectele imediate . Principalul efect imediat, dar provizoriu const ă
în faptul c ă pedepsele aplicate inculpatului nu se execută , vizând atât
pedeapsa principal ă, cât și pe cele accesorii și complementare. Nu sunt
afectate m ăsurile de siguran ță și obligațiile civile, prev ăzute în hot ărârea de
condamnare.
2. Efectele definitive . La expirarea termenului de încercare, cel
condamnat este reabilitat de drept. Pentru ca reabilitarea s ă opereze este
necesar: să fi expirat termenul de încercare; condamnatul s ă nu fi săvârșit
între timp o alt ă infracțiune; suspendarea s ă nu fi fost revocat ă sau anulată .
Revocarea suspend ării condiționate a execut ării pedepsei intervine
în următoarele cazuri:
• cel în cauz ă a să vârșit o nouă infracțiune (art.83 C.pen.). M ăsura
este obligatorie dac ă infracțiunea ulterioară este o infrac țiune intenționată și
a fost descoperit ă înainte de expirarea termenului de încercare și nu se
dispune când infrac țiunea a fost s ăvârșită din culpă ori fapta a fost
descoperit ă după expirarea termenului de încercare;
• dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a
îndeplinit obliga țiile civile stabilite prin hot ărârea de condamnare (art.84
C.pen.); în acest caz, revocarea are caracter facultativ, dar nu poate fi
dispusă dacă neîndeplinirea obliga țiilor civile nu este consecinț a relei
credinței a condamnatului.
Revocarea are drept efect executar ea în întregime a pedepsei ce
fusese suspendat ă condiționat.
Suspendarea execut ării pedepsei sub supraveghere
Definiție. Reprezintă o măsură de individualizare a pedepsei,
constând în suspendarea execut ării pedepsei cu obligarea celui condamnat
de a se supune m ăsurilor de supraveghere prev ăzute de lege.
Condiții de aplicare
Condiții privitoare la pedeaps ă și la natura infrac țiunii:

93- pedeapsa aplicat ă de instanță este închisoarea de cel mult 4 ani, iar
în caz de concurs de infrac țiuni, de cel mult 3 ani;
– nu poate fi dispus ă în cazul infrac țiunilor inten ționate, pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum și în cazul
infracțiunilor prev ăzute de art.182 (v ătămare corporal ă gravă), art.183
(loviri sau v ătămări cauzatoare de moarte), art.197 alin. 1 și 2 (viol) și
art.2671 alin.1 și 2 (tortură). În cazul infrac țiunii de furt calificat, prev ăzută
de art.209 alin.3 C.pen., m ăsura poate fi dispus ă dacă pedeapsa aplicat ă este
închisoarea de cel mult 2 ani;
– în cazul în care prin s ăvârșirea infrac țiunii s-a produs o pagub ă,
măsura poate fi luat ă numai dac ă până la pronun țarea hotărârii paguba a
fost integral reparată sau plata desp ăgubirii este garantat ă de o societate de
asigurare.
Condiții cu privire la infractor:
– infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii
mai mare de 1 an, afar ă de cazurile când condamnarea, potrivit art.38
C.pen., nu atrage starea de recidiv ă;
– cel condamnat se poate îndrepta chiar f ără executarea pedepsei.
Termenul de încercare este alcătuit din 2 intervale variabile: durata
pedepsei închisorii aplicate și un interval de timp, stabilit de instan ță, între 2
și 5 ani.
Măsurile de supraveghere
Conform art.863 alin.1 C.pen., pe durata termenului de încercare,
condamnatul trebuie s ă se supună următoarelor m ăsuri de supraveghere: s ă
se prezinte la datele fixate la judec ătorul desemnat cu supravegherea lui sau
la alte organe stabilite de instan ță; să anunț e, în prealabil, orice schimbare
de domiciliu, re ședință sau locuin ță și orice deplasare care dep ășește 8 zile,
precum și întoarcerea; s ă comunice și să justifice schimbarea locului de
muncă; să comunice informa ții de natur ă a controla mijloacele lui de
existență.
Obligațiile condamnatului: să desfășoare o activitate sau s ă urmeze
un curs de învăță mânt ori de calificare; s ă nu schimbe domiciliul sau
reședința avută ori să nu depăș ească limita teritorial ă stabilită , decât în
condițiile fixate de instan ță; să nu frecventeze anumite locuri stabilite; s ă nu
intre în leg ătură cu anumite persoane; s ă nu conduc ă nici un vehicul sau
anumite vehicule; s ă se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire,
în special în scopul dezintoxic ării.
Efectul imediat al suspend ării executării pedepsei sub supraveghere
este acela c ă hotărârea de condamnare nu se pune în executare. Efectul
definitiv constă în reabilitarea de drept a celui condamnat dac ă a expirat

94termenul de încercare, cel condamnat nu a s ăvârșit o nouă infracțiune, iar
măsura nu a fost revocat ă sau anulată .
Revocarea suspend ării execut ării pedepsei sub supraveghere.
Cauzele și condițiile de revocare sunt acelea și ca și în cazul suspend ării
condiționate a execută rii pedepsei, cu men țiunea că suspendarea execută rii
pedepsei sub supraveghere mai poate fi revocat ă și ca urmare a
neîndeplinirii de c ătre cel condamnat a m ăsurilor de supraveghere
prevăzute de lege, ori a obliga țiilor stabilite de instan ță, caz în care
revocarea are caracter facultativ, instan ța putând s ă dispună revocarea sau
prelungirea termenului de încercare cu cel mult 3 ani.
Anularea suspend ării execut ării pedepsei sub supraveghere se
dispune pentru cauze preexistente, care, dac ă ar fi fost cunoscute de instanț a
de judecată, ar fi împiedicat acordarea suspendă rii: se descoperă că cel
condamnat mai s ăvârșise o infrac țiune, fie înainte de a i se fi aplicat m ăsura
suspendării, fie în cursul procesului pân ă la rămânerea definitiv ă a hotărârii,
iar pentru acea infrac țiune i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar dup ă
expirarea termenului de încercare. Anularea suspend ării nu are loc dac ă
infracțiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după
expirarea termenului de încercare. În caz de anulare, dac ă pedeapsa
rezultată în urma contopirii nu depăș ește 3 ani, instanț a poate dispune din
nou aceea și măsură, termenul de încercare calculându-se de la data
rămânerii definitive a hot ărârii prin care s-a pronun țat anterior suspendarea
condiționată a execută rii pedepsei.
Executarea pedepsei la locul de munc ă
Definiție. Este un mijloc de individualizare judiciar ă a pedepsei
închisorii, constând în executarea acestei a, în libertate, prin prestarea unei
munci în cadrul unei unităț i.
Condițiile de aplicare privesc pedeapsa aplicat ă și natura infrac țiunii
săvârșite, persoana condamnatului și acordul scris al unit ății în care cel
condamnat urmeaz ă să presteze munca
Executarea pedepsei la locul de munc ă se realizeaz ă în baza
mandatului de executare, condamnatul fiind obligat s ă îndeplineasc ă toate
îndatoririle de munc ă.
Revocarea execut ării pedepsei la locul de munc ă este obligatorie:
când, după rămânerea definitiv ă a hotă rârii de condamnare, cel în cauz ă
săvârșește o nouă infracțiune inten ționată, înainte de începerea execut ării
sau în timpul execut ării acesteia, pedeapsa revocată urmând a se executa
într-un loc de deten ție; când condamnatul nu mai poate presta munca din
cauza pierderii totale a capacit ății de munc ă.

95Revocarea este facultativ ă: când infrac țiunea ulterioară este să vârșită
din culpă ; când condamnatul se sustrage de la prestarea activit ății în cadrul
unității, fie prin neprezentarea la unitate în termen de 5 zile, fie prin
îndeplinirea necorespunz ătoare a îndatoririlor ce-i revin la locul de munc ă.
Încetarea execut ării pedepsei la locul de munc ă este o modalitate de
individualizare administrativă a pedepsei ce intervine atunci când pedeapsa
și-a atins finalitatea preventiv educativ ă, dacă sunt îndeplinite urm ătoarele
condiții: condamnatul a executat cel pu țin două treimi din durata pedepsei;
pe parcursul execut ării a avut o bună conduită, a fost disciplinat ș i stăruitor
în muncă; instanța a fost sesizat ă cu o cerere de încetare a execut ării
pedepsei de c ătre conducerea unit ății unde condamnatul execut ă pedeapsa.
Liberarea condi ționată
Definiție. Este o institu ție complementar ă regimului de executare a
pedepsei și un mijloc de individualizare administrativ ă a acesteia și constă
în liberarea condamnatului înainte de executarea complet ă a pedepsei
închisorii, ori a deten țiunii pe via ță, dacă sunt îndeplinite anumite condi ții
prevă zute de lege.
Condiții de acordare:
– să se fi executat o parte din pedeaps ă, fracțiune ce trebuie
obligatoriu executat ă în raport de cuantumul pedepsei aplicate, de forma de
vinovăț ie cu care a fost să vârșită infracțiunea, dup ă vârsta condamnatului și
după folosirea acestuia la munc ă, art.59 reglementând condi țiile specifice în
raport cu fiecare din situa țiile menționate. Îndeplinirea condi țiilor cerute de
lege trebuie s ă rezulte din procesul-verbal al comisiei de propuneri
constituite în acest scop în cadrul fiec ărui penitenciar. Prin procesul-verbal
se poate propune fie eliberarea condi ționată, fie amânarea acesteia,
termenul de amânare neputând fi mai mare de 1 an;
– acordarea liber ării condiționate este atributul exclusiv al instan ței de
judecată .
Efectele liber ării condiționate
Efectul imediat constă în punerea în libertate a condamnatului.
Efectul definitiv constă în aceea c ă pedeapsa se consider ă integral
executată . Dacă, în timpul eliber ării condiționate, condamnatul a comis din
nou o infrac țiune, instan ța, ținând seama de gravitatea acesteia, poate
dispune fie men ținerea, fie revocarea liberă rii condiționate.
Liberarea condi ționată în cazul deten țiunii pe via ță. Trebuie
îndeplinite acelea și condiții ca și cele prev ăzute pentru cei condamna ți la
pedeapsa închisorii, cu excep ția fracțiunii de pedeaps ă care trebuie efectiv
executată și care este de 20 ani.

96

21. CAUZELE CARE ÎNL ĂTURĂ EXECUTAREA
PEDEPSEI SAU CONSECIN ȚELE CONDAMNĂ RII
Codul penal reglementează două cauze care înl ătură executarea
pedepsei – gra țierea și prescripția executării pedepsei – și o cauză care
înlătură consecințele condamn ării – reabilitarea.
Grațierea
Definiție. Este un act de clemență sau de renun țare din partea
statului la dreptul să u de a impune executarea pedepsei, condamnatul fiind
iertat de executarea pedepsei – fie în total, fie în parte – sau pedeapsa i se
comută într-una mai uș oară. Instituția grațierii are o dubl ă natură, fiind
atât o instituț ie de drept constituț ional, cât și o instituț ie de drept penal.
Grațierea se acord ă de către Preș edintele României, la cererea
condamnatului, și de către Parlament, atunci când se acord ă din oficiu,
prin lege.
Felurile gra țierii
• în raport de caracterul pe care îl are, avem gra țiere individual ă
(care produce efecte in personam și care se acord ă unor persoane
determinate în mod nominal) și grațiere colectivă (care are caracter mixt,
operând nu numai in personam , dar ș i in rem, în raport de natura
infracțiunii comise sau de natura infrac țiunii și cuantumul pedepsei
aplicate);
• în raport de condi țiile de acordare, poate fi necondi ționată (sau
pură și simplă ) – când beneficiul ei nu este subordonat îndeplinirii vreunei
condiții) sau condi ționată – când sunt impuse condamnatului anumite
obligații;
• în raport de întinderea efectelor sale , grațierea poate fi total ă (când
înlătură în întregime executarea pedepsei), parț ială (când înlătură numai o
parte din pedeapsa aplicată ) și comutarea (când se schimb ă însuși genul
pedepsei aplicate de instan ța de judecat ă).
Obiectul gra țierii îl constituie pedepsele principale aplicate de
instanțele judecătorești a căror executare este înlă turată în total sau în parte.
Dacă grațierea individual ă privește numai pedepse de condamnare r ămase
definitive, cea colectiv ă poate avea ca obiect și pedepse aplicate pentru
infracțiuni săvârșite anterior actului de clemen ță (nu ș i în ziua adopt ării
actului, pentru care s-au pronun țat hotărâri de condamnare ulterior apari ției

97legii de gra țiere). Gra țierea se aplic ă și pedepselor pronun țate cu
suspendarea execută rii, precum ș i în caz de concurs de infrac țiuni, când
actul de clemen ță se aplic ă în funcție de fiecare pedeaps ă stabilită de
instanță, și nu în raport de rezultant ă.

Efectele gra țierii
Asupra pedepselor principale. Principalul efect îl reprezint ă
înlăturarea total ă sau parțială a executării pedepsei principale sau comutarea
acesteia într-o pedeaps ă mai ușoară. De la data acord ării grațierii, pedeapsa
se consider ă executată (când este total ă sau când prive ște restul de executat
al pedepsei). De la data gra țierii curge termenul de reabilitare. În cazul
grațierii condi ționate, pedeapsa se consider ă executat ă numai dup ă
expirarea termenului fixat în actul de clemen ță.
Asupra pedepselor accesorii și complementare. Grațierea produce
efecte asupra pedepselor accesorii, acestea înso țind pedeapsa principal ă și
executându-se o dat ă cu aceasta. În ce prive ște pedepsele complementare,
grațierea nu are efecte asupra acestora, cu excep ția cazului când actul de
grațiere prevede și înlăturarea pedepselor complementare.
Prescripția executării pedepsei
Definiție. Este o cauz ă care înl ătură executarea pedepsei prin
trecerea termenului prev ăzut de lege, ce curge de la r ămânerea definitiv ă a
hotărârii de condamnare.
Efectele prescrip ției execut ării pedepsei. Potrivit art.125 C.pen.,
prescripția execută rii pedepsei înl ătură executarea pedepsei principale și, pe
cale de consecin ță, a celei accesorii. Prescripț ia nu produce efecte asupra
pedepselor complementare ș i nici asupra m ăsurilor de siguran ță. Sunt
imprescriptibile pedepsele principale pronun țate pentru infrac țiunile contra
păcii și omenirii.
Termenele de prescrip ție a execut ării pedepsei sunt prevăzute de
art.126 C.pen. și sunt de: 20 ani, când pedeapsa aplicat ă a fost deten ția pe
viață sau închisoarea mai mare de 15 ani; 5 ani plus durata pedepsei ce
urmează a fi executat ă, dar nu mai mult de 15 ani în cazul celorlalte
pedepse cu închisoarea; 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda. În
conformitate cu art.126 C.pen., termenele de prescripț ie se socotesc de la
data rămânerii definitive a hotă rârii de condamnare. Pentru cei care la data
săvârșirii infracțiunii erau minori, termenele de prescrip ție a execut ării
pedepsei se reduc la jum ătate (art.129). Când pedeapsa închisorii
înlocuiește pedeapsa deten țiunii pe via ță, termenul de prescrip ție este de 20

98de ani și curge de la ră mânerea definitiv ă a hotă rârii de condamnare la
detențiunea pe via ță (art.130 C.pen.).
Întreruperea cursului prescrip ției executării pedepsei. Constituie o
cauză care lipseș te de eficien ță timpul scurs anterior, f ăcând să curgă un
nou termen de prescrip ție a execut ării pedepsei. Art.127 C.pen. prevede trei
asemenea împrejur ări: începerea execut ării pedepsei (ceea ce presupune fie
încarcerarea condamnatului, fie plata unei rate a amenzii); s ăvârșirea din
nou a unei infrac țiuni; sustragerea de la executare, dup ă începerea
executării pedepsei. Potrivit art.128 alin.2, cursul termenului de prescrip ție
al execută rii pedepsei se suspend ă ca urmare a declar ării apelului și
recursului, în termen. De asemenea, cursul prescripț iei se suspend ă în
cazurile de amânare sau de întrerupere a execut ării pedepsei. Pe durata
suspendării cursului, termenul de prescrip ție nu mai curge, reluându- și
cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Reabilitarea
Definiție. Reabilitarea constituie o cauz ă care înlătură consecințele
penale și extrapenale care au rezultat dintr-o condamnare, f ăcând ca fostul
condamnat s ă se bucure din nou de dreptul la egalitate în fa ța legii.
Codul penal reglementează două feluri de forme de reabilitare:
reabilitarea de drept, ce intervine în anumite condi ții prevăzute de lege,
după trecerea unui anumit interval de timp, operând automat, în virtutea
legii; reabilitarea judec ătorească (judiciară), care se ob ține la cererea
fostului condamnat, cu respectarea condi țiilor prevăzute de lege, pe calea
unei proceduri speciale în fa ța instanței de judecat ă.
Efectele reabilit ării. Potrivit art.133 C.pen., reabilitarea face s ă
înceteze dec ăderile și interdicțiile, precum și incapacit ățile care rezult ă din
condamnare. Reabilitarea înl ătură, de asemenea, antecedentele penale.
Poate produce și alte efecte juridice.
Trăsăturile reabilit ării: produce efecte in personam (numai cu
privire la condamnatul care a îndeplinit condi țiile cerute de lege pentru
reabilitare); este indivizibilă (neputând fi ob ținută numai pentru o parte
dintre condamnă rile suferite de o persoan ă); poate fi obț inută pentru orice
condamnare și de către orice infractor care îndeplineș te condițiile legale;
produce efecte numai pentru viitor.
Reabilitarea de drept
Definiție. Este o form ă de reabilitare care operează în virtutea legii,
în momentul îndeplinirii condi țiilor prevăzute de lege, și intervine în cazul

99condamnării la amend ă sau la pedeapsa închisorii care nu dep ășește 1 an,
dacă, în decurs de 3 ani, condamnatul nu a s ăvârșit nici o alt ă infracțiune.
Condițiile reabilit ării de drept: cu privire la condamnare −
reabilitarea de drept intervine pentru fapte de o gravitate redus ă, exprimat ă
în pedeapsa închisorii aplicată de instan ță, de pân ă la 1 an sau amend ă;
privind conduita c ondamnatului − condamnatul trebuie s ă aibă o bună
conduită și să nu mai s ăvârșească în decurs de 3 ani o nou ă infracțiune;
privind termenul de reabilitare − acest termen este de 3 ani și se calculeaz ă
de la executarea pedepsei sau de la stingerea acesteia în cazul pedepsei
închisorii sau de la data când amenda a fost achitat ă sau executarea ei s-a
stins în alt mod.
Reabilitarea judec ătorească
Definiție. Este o form ă a reabilit ării care se acord ă la cererea con-
damnatului de c ătre instanța judecătorească în condițiile arătate de lege.
Condițiile reabilit ării judecătorești: se acordă pentru acele condamn ări
în privința cărora nu opereaz ă reabilitarea de drept; se acordă numai dac ă s-a
împlinit termenul de reabilitare, ce este compus dintr-un interval de timp fix și
un interval de timp variabil (jum ătate din durata pedepsei pronun țate);
îndeplinirea unor condiț ii de fond: persoana condamnată să nu fi suferit o
nouă condamnare definitiv ă, în termenul de reabilitare; fostul condamnat s ă
își aibă asigurată existența prin munc ă sau prin alte mijloace oneste, chiar și în
cazul când are vârsta de a fi pens ionat sau este incapabil de munc ă;
solicitantul reabilit ării să fi avut o conduit ă bună și să fi achitat în întregime
cheltuielile de judecat ă și despăgubirile civile la care a fost obligat, afar ă de
cazul când partea vă tămată a renunțat la desp ăgubiri sau când instan ța
constată că și-a îndeplinit în mod regulat obliga țiile privitoare la dispoziț iile
civile din hot ărâre. Dacă cererea de reabilitare este respins ă, o nouă cerere se
poate face numai dup ă trecerea unui termen ce variază în raport de pedeapsa
aplicată. Conform art.139 C.pen., reabilitarea judec ătorească va fi anulat ă
când, după acordarea ei, s-a descoperit c ă cel condamnat mai suferise o
condamnare care, dac ă ar fi fost cunoscută , ar fi dus la respingerea cererii de
reabilitare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă*
1. C. Mitrache, Drept penal român. Partea general ă, Casa de Editur ă și Presă
„Șansa” SRL, 1997.
2. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea general ă, Editura All, Bucure ști,
1997.

3. V. Dobri noiu, Gh. Ni storeanu, A. B oroi, I. Pascu, I. M olnar, V. Laz ăr, Drept
penal . Part ea general ă, Editura Europa Nova, 1997.
4. Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept Penal . Part ea general ă, Editura All Beck ,
București, 2002.

* Pent ru am bele semestre de st udiu.
100

99
DREPT ADMINISTRATIV

Lector univ. dr. TRAIAN POPESCU

Obiective
Disciplina Drept administrativ are drept obiective: însu șirea de către
studenți a conceptelor fundamentale ale disciplinei respective; formarea
unei logici juridice prin în țelegerea și stăpânirea fenomenelor specifice
ramurii dreptului public, în general, a dreptului administrativ, în special;
dobândirea capacităț ii de a aplica informa țiile teoretice la solu ționarea unor
cazuri de spe ță.
SEMESTRUL I
I. CONCEPTUL DE ADMINISTRA ȚIE PUBLIC Ă
Conceptul de administra ție are mai multe accep țiuni. În limbajul
curent, a administra înseamn ă a conduce, a organiza, a dirija activit ăți
publice și particulare.
Administra ția publică urmărește satisfacerea interesului public, a utilit ății
publice, în mod dezinteresat, inclusiv prin realizarea de servicii publice.
Mobilul activit ății administra ției publice este satisfacerea, în mod
regulat și continuu, a unor cerin țe esențiale, comune întregii colectivit ăți
umane, care se disting prin amploarea lor, sunt nerentabile și nimeni nu s-ar
oferi să le asigure.
În sens material , administra ția publică reprezint ă o activitate de
organizare a execut ării și de executare în concret a legii, realizată prin
acțiuni cu caracter de dispozi ție sau acțiuni cu caracter de presta ție.
În sens formal , administra ția publică poate fi în țeleasă ca un sistem de
organe, de instituț ii, cuprinzând diverse structuri administrative care reali-
zează activitatea de organizare a execut ării și de executare în concret a legii.
II. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
ALE ADMINISTRA ȚIEI PUBLICE
PRINCIPIUL LEGALIT ĂȚII
Legalitatea reprezint ă un principiu fundamental care st ă la baza
fenomenului administrativ și căruia i se subordoneaz ă activitatea admi-
nistrației publice.

100Legalitatea este sinonim ă cu regularitatea juridic ă și presupune ca
acțiunea administra ției să țină seama de dou ă elemente: obliga ția de
conformare la lege și obligația de inițiativă pentru a asigura aplicarea legii.
Exigențele statului de drept presupun ca, în activitatea sa,
administra ția publică să respecte strict legalitatea, iar în cazul înc ălcării ei,
să fie constituite mecanismele care s ă asigure restabilirea acesteia.
Dacă legalitatea activit ății administra ției publice este supus ă
controlului jurisdic țional, oportunitatea, dimpotriv ă, este exclus ă de la acest
control.
Sfera oportunit ății, a puterii discre ționare a administra ției este foarte
largă și, ca atare, exist ă posibilitatea de a se confunda cu abuzul,
manifestându-se excesul de putere.
Prin puterea discre ționară a administra ției se înțelege puterea de a alege
între m i multe decizii sau mai multe comportamente conforme cu legea. a
PRINCIPIUL PROPOR ȚIONALIT ĂȚII
Acționând în diverse domenii: ordine public ă, urbanism, utilităț i
publice, administra ția trebuie s ă-și adapteze permanent mijloacele la
finalitatea urm ărită, încălcarea principiului propor ționalității însemnând
depășirea libertății de acțiune lăsate autorit ății publice, utilizarea excesivă a
puterii discre ționare.
PRINCIPIUL PERMANEN ȚEI ȘI CONTINUIT ĂȚII
Acest principiu exprim ă perenitatea activităț ilor de organizare a
executării și de executare în concret a legii, realizată de către administra ția
publică.
Administra ția publică trebuie s ă fie continu ă, promptă și energică,
deoarece ea reprezint ă necontenit statul, atât în exterior, cât și în interior.
Tocmai pentru a asigura desf ășurarea regulat ă și continuă a acțiunii
sale, administra ția publică se bucură de un regim juridic special , regimul
administrativ , care îi permite s ă efectueze acte unilaterale în regim
derogatoriu de la dreptul comun.
Față de un peisaj politic schimbă tor, administra ția publică reprezintă
continuitatea, permanen ța și stabilitatea, ceea ce îi spore ște influența asupra
societății.
PRINCIPIUL SUBSIDIARIT ĂȚII
Subsidiaritatea are la baz ă ideea fundamental ă în conformitate cu
care decizia, în ceea ce prive ște realizarea propriilor interese, trebuie s ă
aparțină persoanei, comunit ății, care sunt cele mai apropiate de nivelul de
aplicare a deciziei.
Principiul subsidiarităț ii este un principiu esen țial politic, pentru c ă el
are în vedere apropierea, cât mai mult posibil, a deciziei de cet ățeni.

101Descentralizarea realizat ă prin aplicarea principiului subsidiarit ății se
înscrie într-o politic ă generală , în care, paralel cu tendinț a de reducere a
sferei de interven ție statală, individul ș i nevoile sale, mai ales în ceea ce
privește echilibrul între furnizarea de servicii ș i obligațiunile financiare ce
le corespund, reprezint ă finalitatea ac țiunii administra ției publice.
Doctrina recunoa ște drept principii ale administra ției publice și altele,
precum:
– principiul subordon ării administra ției interesului general;
– principiul motiv ării;
– principiul transparen ței;
– principiul participă rii societății civile la fundamentarea deciziilor
administra ției publice;
– principiul egalit ății în fața administra ției publice.
III. OBIECTUL DREPTULUI ADMINISTRATIV
Obiectul dreptului administrativ îl constituie acel grup de norme
juridice care reglementeaz ă anumite rela ții sociale din sfera de administrare
a treburilor statului și a colectivit ăților locale, alte categorii de rela ții sociale
din aceeași sferă fiind reglementate prin norme juridice din cadrul altor
ramuri de drept.
IV. DEFINIȚIA DREPTULUI ADMINISTRATIV
Dreptul administrativ poate fi definit ca o ramur ă a dreptului public,
cuprinzând un ansamblu de norme juridice care reglementeaz ă raporturile
sociale născute în activitatea de organizare a execută rii legii și de executare
a acesteia, desf ășurată, în principal, de autorit ățile administra ției publice și
funcționarii acestora, precum și de regiile autonome, institu țiile publice și
alte servicii care realizeaz ă activități de interes public și, în subsidiar, ș i de
celelalte autorit ăți publice ale statului.
V. IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV
Izvoarele dreptului administrativ reprezint ă formele în care se
exprimă normele dreptului administrativ, care nasc, modific ă sau sting
raporturi de drept administrativ.
a) Constituția României și legile constitu ționale
Constituția României este cel mai important izvor al dreptului
administrativ atunci când ne referim la for ța juridică superioar ă a normelor
de drept administrativ cuprinse în Constitu ție.
În Constitu ție sunt cuprinse norme privind organizarea și
funcționarea celor mai importante autorităț i ale administra ției publice:
Președintele României, Guvernul, administra ția public ă centrală de
specialitate, administra ția publică locală; norme privind drepturile și
îndatoririle fundamentale ale cet ățenilor.

102Legile constituț ionale sunt cele de revizuire a Constitu ției.
b) Legea
Legea este al doilea izvor de drept administrativ, atunci când aceasta
conține norme de drept administrativ.
Pe primul plan, după Constituție și legea de revizuire a acesteia, se
situează legea organic ă. Cu titlu de exemplu amintim, ca legi organice:
– Legea de organizare și funcționare a Guvernului;
– Legea de organizare și funcționare a Ministerului de Interne;
– Legea administra ției publice locale.
c) Decretele Pre ședintelui României
Decretele Pre ședintelui României sunt izvor de drept administrativ
atunci când au caracter normativ și cuprind norme de drept administrativ.
d) Hotă rârile ș i ordonanț ele Guvernului
Acestea sunt principalele acte prin care Guvernul asigur ă realizarea
politicii interne și externe a țării și exercită conducerea general ă a administra ției
publice, înf ăptuind realizarea în concret a prevederilor cuprinse în legi.
Prin hotărâri ale Guvernului sunt reglementate organizarea,
funcționarea și atribuțiile celor mai multe ministere și organe centrale de
specialitate ale administra ției publice.
În privința ordonanț elor guvernului , acestea nu se emit oricând și în
orice problem ă, ci numai în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limita
și condițiile prevăzute de aceasta, care va stabili atât domeniul, cât și data
până la care Guvernul poate emite ordonan țe.
Ordonanțele Guvernului pot fi și ordonanțe de urgen ță, pentru a c ăror
emitere nu mai este necesar ă o abilitare prealabil ă din partea Parlamentului.
Aceste ordonan țe se emit în cazuri excep ționale și intră în vigoare după
depunerea lor spre aprobare la Parlament. Potrivit art. 115 din Constituț ie,
„ordonanțele de urgen ță nu pot fi adoptate în domeniul legilor constitu ționale,
nu pot afecta regimul instituț iilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertățile și îndatoririle prev ăzute de Constituț ie, drepturile electorale și nu
pot viza m ăsuri de trecere silit ă a unor bunuri în proprietate publică ”.
e) Ordinele și instrucțiunile miniș trilor și ale conduc ătorilor celor-
lalte organe ale administra ției publice centrale de specialitate, cu caracter
normativ, sunt izvoare ale dreptului administrativ nu numai în domeniul
propriu de activitate în care este organizat organul al c ărui conduc ător a
emis ordinul sau instruc țiunea, ci și în alte domenii de activitate.
f) Actele juridice emise de conduc ătorii serviciilor publice
descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administra ției
publice centrale de specialitate sunt izvoare ale dreptului administrativ în
măsura în care nasc, modific ă sau sting raporturi de drept administrativ.
g) Actele juridice adoptate de autorit ățile administra ției publice
județene și locale sunt izvoare ale dreptului administrativ pentru c ă aceste

103autorități, funcționând, printre altele, pe baza principiului autonomiei
locale, au o competență material ă generală și, implicit, dreptul de a adopta
sau emite acte cu caracter normativ. Acestea pot fi:
– hotă râri ale consiliilor jude țene;
– hotă râri ale consiliilor locale, municipale, or ășenești sau comunale;
– dispoziț ii ale primarilor.
h) Ordinele prefec ților sunt izvoare ale dreptului administrativ
numai în m ăsura în care au caracter normativ.
i) Actele normative adoptate anterior Constituț iei din 1991:
– legi;
– decrete ale fostului Consiliu de Stat;
– decrete preziden țiale, în măsura în care nu intr ă în contradic ție cu
actuala lege fundamental ă.
j) Tratatele ș i convențiile interna ționale sunt izvoare ale dreptului
administrativ numai dac ă au devenit executorii în ordinea juridic ă internă,
dând naștere la raporturi de drept administrativ; tratatul trebuie s ă fie
ratificat de Parlament și să cuprindă norme al c ăror obiect se circumscrie în
sfera administra ției publice.
k) Obiceiul sau cutuma are consacrare constitu țională, poate fi izvor
de drept, chiar dac ă în epoca modern ă dreptul s-a dezvoltat foarte mult. El
poate să suplineasc ă o prevedere legal ă dacă aceasta lipse ște.
Jurispruden ța nu este izvor de drept, cu toate c ă are un important
rol în elucidarea sensului legii ș i în uniformizarea aplic ării ei.

VI. NORMELE DREPTULUI ADMINISTRATIV
Sunt norme de conduit ă ale subiecț ilor care particip ă, într-o form ă
sau alta, la înf ăptuirea administra ției publice. Ele sunt cuprinse în acte care
emană de la puterea legislativ ă, cât și în acte ale autorit ăților administra ției
publice.
Aceste norme reglementeaz ă raporturi sociale care apar între
autoritățile administra ției publice, precum și între acestea și particulari în
realizarea sarcinilor administra ției publice.
Normele dreptului administrativ se emit în baza și în vederea
executării legii.
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele dreptului
administrativ sunt formate din trei elemente:
– ipoteza normei precizeaz ă împrejurările și condițiile în care se
aplică norma, precum și subiectele la care se refer ă;
– dispoziț ia arată conduita pe care trebuie s ă o urmeze subiectele la
care se refer ă;
– sancțiunea precizează consecințele nerespect ării conduitei.

104Din punct de vedere al structurii tehnico-juridice, normele dreptului
administrativ se exprim ă în articole și în alineate.
Din punct de vedere al obiectului reglement ării, pot fi norme
organice, care reglementeaz ă înființarea, organizarea ș i desființarea unei
autorități ale administra ției publice, norme de drept material , care
reglementează drepturi ș i obligații ale subiectelor de drept administrativ, și
norme de drept procesual , care reglementeaz ă modul de func ționare a
autorităților administra ției publice.
După sfera de cuprindere, normele dreptului administrativ pot fi
norme generale , norme speciale și norme de excep ție.

VII. RAPORTURILE DE DREPT ADMINISTRATIV
Raporturile de drept administrativ sunt rela ții sociale, reglementate de
normele dreptului administrativ, care se formeaz ă în legătură cu
organizarea, func ționarea și activitatea autorit ăților administra ției publice.
Ca orice raport juridic, raportul administrativ are trei elemente
componente: subiecte ; obiect ; conținut.
Subiecte ale raporturilor de drept administrativ sunt autorit ățile
administra ției publice centrale și locale, acestea intrând în astfel de raporturi
atât cu persoane fizice, cât și cu alte autorit ăți sau persoane juridice.
Obiectul raporturilor de drept administrativ îl constituie acele ac țiuni
sau inacțiuni, ori fapte materiale care se realizeaz ă în sfera administra ției
publice.
Conținutul raporturilor de drept administrativ îl formeaz ă drepturile și
obligațiile părților.
În cadrul raporturilor de subordonare ierarhic ă, unul din subiec ți
acționează ca autoritate ierarhic superioar ă, având dreptul de a conduce,
îndruma, controla și anula actele emise, iar în anumite cazuri de a sanc ționa
pe cel subordonat.
În cadrul raporturilor de colaborare , subiectele raporturilor de drept
administrativ sunt pe picior de egalitate și acționează împreună în realizarea
unui scop comun.
În cadrul raporturilor de participare , subiecții participă la exercitarea
unor atribuț ii pe care legea le dă în competen ța unui organ colegial.

VIII. ORGANIZAREA ADMINISTRA ȚIEI PUBLICE
Administra ția publică se poate împ ărți în administra ție centrală și
administra ție teritorial ă, în administra ție de stat și administra ție locală, în
administra ție centrală și administra ție specializat ă.

105Administra ția publică centrală cuprinde autorit ățile puterii executive,
în măsura în care aceste autorităț i exercită atribuț ii administrative, și
administra ția publică centrală de specialitate.
Administra ția publică centrală de specialitate se compune din
administra ția ministerială și cea extraministerial ă, care, la rândul ei,
înglobează autorități administrative autonome și autorități administrative
subordonate Guvernului și servicii publice corespunz ătoare.
Administra ția teritorial ă de stat desemnează autoritățile
deconcentrate ale administra ției publice de stat în unit ățile administrativ
teritoriale. În rândul acestora intr ă toate serviciile exterioare, teritoriale ale
organelor centrale ale administra ției centrale de stat, inclusiv prefectul.
Administra ția public ă locală cuprinde autorit ățile comunale și
orășenești-consiliile locale și primarii, consiliile jude țene și serviciile
publice organizate în subordinea ori sub autoritatea acestora.
Administra ția publică locală nu este o administra ție de stat, ci o
structură administrativă care permite colectivit ăților locale s ă soluționeze
problemele locale prin autorit ăți administrative proprii sub controlul
autorităților statale.
Administra ția generală și administra țiile de specialitate se deosebesc
după natura competen ței acestora.
Administra ția general ă, centrală sau local ă, se caracterizeaz ă prin
aptitudinea general ă și abstractă a acesteia de a interveni în orice domeniu
ce revine administra ției publice.
Administra țiile specializate sunt abilitate s ă exercite competen țe
numai într-un anumit domeniu sau numai într-o anumit ă ramură de
activitate.

IX. PRINCIPII GENERALE ALE ORGANIZ ĂRII SISTEMULUI
ADMINISTRA ȚIEI PUBLICE
Doctrina administrativ ă recunoa ște două principii: principiul
centralizării și principiul deconcentr ării.
Centralizarea presupune concentrarea tuturor sarcinilor adminis-
trative din teritoriul unei țări în persoana statului, sarcin ă a căror îndeplinire
este asigurat ă printr-o administra ție ierarhizat ă și unificată.
Ansamblul deciziilor privind activităț ile administrative revine
organelor centrale ale administra ției de stat.
În sistemul centraliz ării, autoritatea public ă centrală ia deciziile și
exercită conducerea, iar autorit ățile locale raporteaz ă și execută deciziile
primite de la centru.
Prin deconcentrare administrativă se înțelege transferul unor atribuț ii
care revin organelor centrale, unor organe din subordine ce func ționează în
teritoriu.

106Deconcentrarea administrativ ă reprezint ă deplasarea în teritoriu a
unei părți importante a activităț ii administra ției publice centrale. Suntem în
fața unei forme diminuate a sistemului de centralizare.
Regimul centraliz ării administrative, cu varianta deconcentr ării,
coexistă în fapt cu cel al descentraliz ării, care permite colectivit ăților locale
să își administreze singure importante interese comune.
Colectivitatea teritorial ă locală reprezint ă o parte a teritoriului
național, cu personalitate juridic ă, fiind sediu al unei administra ții locale.
Principiul descentraliz ării administrative presupune ca o parte
importantă din puterea decizional ă să fie transferat ă de la administra ția de
stat către persoane juridice distincte de stat, care se bucură față de acesta de
autonomie, având o putere de decizie asupra unei colectivit ăți determinate
teritorial, putere neaflat ă în raporturi ierarhice cu puterea central ă.

X. STRUCTURA SISTEMULUI ADMINISTRA ȚIEI PUBLICE
Administra ția publică reprezintă un ansamblu de organisme care, sub
autoritatea guvernan ților, asigur ă serviciile de interes general ale
colectivității umane.
Structura teritorial ă
Identificăm ca subsisteme componente ale sistemului administra ției
publice subsistemul administra ției publice statale și subsistemul admi-
nistrației publice locale.
Palierul central al subsistemului administra ției publice statale
cuprinde Pre ședintele României și Guvernul, ca autorităț i supreme, cu
competență generală în ordinea administrativ ă.
Administra ția publică centrală de specialitate cuprinde organisme
care pe plan administrativ sunt specializate în vederea realiz ării unui
serviciu sau a unui grup de servicii publice.
Palierul teritorial cuprinde persoanele administrative rezultate ca
urmare a deconcentr ării administrative ș i a constituirii de servicii, exte-
rioare autorit ăților palierului central, în unit ățile administrativ-teritoriale.
Subsistemul administraț iei publice locale, rezultat al procesului
descentraliz ării administrative, cuprinde dou ă categorii de persoane admi-
nistrative, situate la nivelul colectivit ăților locale: autorit ăți deliberative:
consiliul jude țean, consiliul or ășenesc, consiliul municipal, consiliul comu-
nal; autorităț i executive: primarii comunelor, ora șelor, municipiilor.

107XI. COMPONENTELE SISTEMULUI ADMINISTRA ȚIEI PUBLICE
Președintele României
Rolul Pre ședintelui României, potrivit prevederilor art. 80 din
Constituția României, este acela de:
1) șef al statului;
2) șef al executivului, al ături de Guvern;
3) garant al Constituț iei și mediator între puterile statului, precum ș i
între stat și societate.
,,(1) Președintele României – se arat ă în articolul menț ionat din
Constituție – reprezint ă statul român și este garantul independen ței
naționale, al unit ății și al integrit ății teritoriale a țării. (2) Pre ședintele
României vegheaz ă la respectarea Constitu ției și la buna func ționare a
autorităților publice. În acest scop, Pre ședintele exercit ă funcția de mediere
între puterile statului, precum și între stat și societate.”
În exercitarea atribu țiilor sale, Pre ședintele României emite decrete,
ca acte juridice cu caracter individual.
Decretele Pre ședintelui României sunt acte juridice cu caracter
administrativ, care pot fi supuse controlului de legalitate pe calea ac țiunii la
instanța de contencios administrativ în condi țiile Legii nr. 554/2004.
Decretele sunt supuse contrasemn ării de către primul ministru,
precum ș i publicității prin „Monitorul Oficial al României”.
Nepublicarea atrage sanc țiunea inexisten ței decretului.
Guvernul
Prevederile constitu ționale de la art. 102 consfin țesc rolul guvernului de
factor politic în realizarea politicii interne și externe a țării și de autoritate
publică centrală a puterii executive, cu competență material ă generală .
Legea 215/2001 define ște Guvernul ca fiind autoritatea public ă a
puterii executive, care func ționează în baza votului de încredere acordat de
Parlament și care asigur ă realizarea politicii interne și externe a țării și
exercită conducerea general ă a administra ției publice.
Guvernul exercit ă următoarele func ții:
• funcția de strategie;
• funcția de reglementare;
• funcția de administrare a propriet ății statului;
• funcția de reprezentare;
• funcția de autoritate de stat.
Guvernul are atribuț ii privind conducerea generală a administra ției
publice, ini țierea proiectelor de legi și supunerea lor spre aprobare
Parlamentului, adoptarea de hot ărâri și ordonanțe și asigurarea execut ării

108legilor, desf ășurarea activităț ii economico-financiare și sociale, atribu ții din
domeniul politicii externe.
Procedura de învestitur ă a Guvernului cuprinde patru etape:
1) desemnarea de că tre Preș edintele României a candidatului pentru
funcția de prim- ministru;
2) solicitarea de c ătre candidatul la func ția de prim- ministru a
votului de încredere din partea Parlamentului;
3) acordarea votului de încredere de c ătre Parlament;
4) numirea Guvernului de c ătre Preș edintele României.
În exercitarea atribu țiilor sale, Guvernul adopt ă, pe baza ș i în vederea
executării legilor, acte normative de reglementare a relaț iilor sociale în
diverse domenii de activitate, precum și acte cu caracter individual, prin
care aplică direct dispozi țiile legale la diferite cazuri concrete.
Delegarea legislativ ă este o modalitate de conlucrare între Parlament
și Guvern, în virtutea principiului separa ției puterilor în stat, în temeiul
căreia Guvernul este învestit cu exercitarea, în anumite condi ții, a unei
funcții legislative.
Fiind vorba de o putere delegat ă, ea nu se poate acorda decât prin
lege, Guvernul neavând, potrivit Constitu ției, o putere de reglementare
proprie decât în sfera hot ărârilor privind organizarea execut ării legilor.
Din punct de vedere al naturii juridice, ordonan țele Guvernului sunt
acte legislative, nu administrative, de și sunt „opera” unei autorit ăți
administrative. Ele au for ța juridică a legii, for ță care este determinat ă, în
principal, de obiectul reglement ării juridice, nu de autorul actului juridic.
Ordonanț ele de urgen ță au un regim juridic special: se pot emite
numai în cazuri excepț ionale, când, în mod obiectiv, nu a fost posibil ă
adoptarea unei legi de abilitare, intr ă în vigoare numai dup ă depunerea lor
spre dezbatere în procedur ă de urgen ță la Camera competent ă să fie
sesizată și după publicarea lor în „ Monitorul Oficial al României” (art. 115
din Constitu ție); dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoac ă în
mod obligatoriu pentru a dezbate aceste ordonan țe.
Statutul membrilor Guvernului
Condiții pentru func ția de membru al Guvernului:
– condiția drepturilor electorale, dedus ă din interpretarea implicit ă a
art. 106 din Constitu ție, potrivit c ăruia pierderea acestora determin ă
încetarea func ției de membru al Guvernului;
– condiția cetăț eniei române exclusive și a domiciliului în România;
– inexisten ța unei stări de incompatibilitate.
Cazurile de încetare a func ției de membru al Guvernului sunt
prevăzute de art. 106, fiind vorba despre: demisie, revocare, pierderea

109drepturilor electorale, interven ția unei stări de incompatibilitate, deces sau
alte cazuri prevă zute de lege.
Statutul Primului Ministru
Conduce Guvernul, coordoneaz ă activitatea membrilor Guvernului,
respectând atribu țiile care revin fiec ăruia.

Răspunderea Guvernului
Dispoziț iile constitu ționale îngăduie identificarea urm ătoarelor forme
de răspundere:
1) o răspundere politic ă a întregului Guvern, deci a organului
colegial, exercitat ă exclusiv în fa ța Parlamentului;
2) o răspundere politic ă a fiecă rui membru al Guvernului, solidară cu
ceilalț i membri, pentru activitatea Guvernului și pentru actele sale;
3) o răspundere penal ă a membrilor Guvernului;
4) o răspundere administrativ- disciplinară , concretizată în suspen-
darea lor din func ție atunci când s-a cerut urm ărirea penal ă sau când s-a
trimis în judecat ă membrul Guvernului respectiv;
5) o răspundere administrativ-patrimonial ă.

XII. ADMINISTRA ȚIA CENTRAL Ă DE SPECIALITATE
Administra ția publică în actualul sistem este format ă din două
categorii de organe: organe care constituie administra ția de stat, atât la nivel
central, cât și la nivel local, și organe care reprezint ă administra ția publică
locală.
Fundamentele constitu ționale actuale privind ministerele și
administra ția ministerial ă sunt constituite din dispozi țiile cuprinse în
secțiunea I a capitolului V din Constitu ție, intitulat ă chiar Administra ția
publică centrală de specialitate , art. 116-119.
Categorii de organe centrale de specialitate:
1) ministerele, care se organizează numai în subordinea Guvernului;
2) alte organe de specialitate, care se pot organiza:
– în subordinea Guvernului;
– în subordinea ministerelor;
– ca autorit ăți centrale autonome.
De regulă, actele organelor administra ției centrale de specialitate
poartă denumirea de ordine și instrucțiuni.
Ordinele pot avea atât caracter normativ, cât și caracter individual, pe
când instruc țiunile pot avea numai caracter normativ.

110XIII. ADMINISTRA ȚIA PUBLIC Ă LOCALĂ
Principii de organizare și funcționare a administra ției publice
Identificăm două categorii de principii, din punct de vedere al sursei
care le consacr ă: principii de rang constituț ional (autonomia local ă și
descentralizarea serviciilor publice) și principii consacrate de lege
(principiul legalit ății, eligibilit ății și consultă rii populației prin referendum).
Autoritățile administra ției publice jude țene și locale
Statutul constitu țional al consiliului jude țean: potrivit art. 122 din
Constituție, „Consiliul jude țean este autoritatea administra ției publice
pentru coordonarea activităț ii consiliilor comunale și orășenești, în vederea
realizării serviciilor publice de interes jude țean”.
În prezent, alegerea consiliului jude țean se face prin sufragiu
universal ,direct, la fel ca și în cazul consiliului local și primarului.
Ca și consiliul local, consiliul jude țean are o dubl ă natură: de autoritate a
autonomiei jude țene ș i de autoritate a administra ției publice jude țene.

Consiliul local
Consiliul local este calificat de art. 121 alin(1) din Constitu ție ca fiind
una din autorit ățile publice prin care se realizează autonomia local ă în
comune și orașe, respectiv autoritatea deliberativ ă a autonomiei locale, pe
când primarul este autoritatea executivă a autonomiei locale.
Raporturile dintre administra ția publică județeană și cea locală se
bazează pe principiul autonomiei, principiul legalit ății, principiul
colaborării în rezolvarea problemelor curente.
Guvernul are rolul de conducere general ă a administra ției publice,
aflându-se în raporturi de tutel ă administrativă f ață de administra ția
autonomă locală .
Consiliul local are iniț iativă și hotărăște, cu respectarea legii, în
problemele de interes local, cu excep ția celor care sunt date prin lege în
competența altor autorit ăți publice.
În exercitarea atribu țiilor care îi revin, consiliul local adopt ă hotărâri,
cu votul majorit ății membrilor prezen ți, care pot avea atât caracter
normativ, cât și individual.
Referitor la r ăspunderea consilierilor, reg ăsim principiul solidarit ății
răspunderii consilierilor pentru activitatea consiliului local din care fac
parte, precum și pentru actele acestuia pe care le-au votat. Se instituie și o
răspundere personală , a fiecărui consilier, pentru propria activitate
desfășurată în exercitarea mandatului.
Prin coroborarea dispozi țiilor legale și raportarea lor la Constitu ție, se
pot identifica urm ătoarele forme ale r ăspunderii consilierilor :

1111) o răspundere administrativ disciplinar ă, care se poate concretiza
în următoarele sanc țiuni:
– suspendarea din func ție a consilierului, care poate interveni la
solicitarea Parchetului sau a instan ței de judecat ă și care se dispune prin
ordin al prefectului;
– demiterea consilierului;
2) o răspundere administrativ patrimonial ă, care intervine în baza
Constituției și a Legii nr. 554/2004;
3) o răspundere penală , care poate atrage dup ă sine suspendarea
consilierului împotriva c ăruia s-a luat m ăsura arestă rii preventive.
XIV. PRIMARUL
Ca și în sistemul francez, acesta are un dublu statut, de reprezentant
al colectivit ății teritoriale ș i de reprezentant al statului, prima dimensiune
prevalând.
Alegerea primarului, ca și a consiliului local, se face prin vot
universal, direct, secret și liber exprimat.
Mandatul primarului este de patru ani și se exercită de la data
depunerii jur ământului în fa ța consiliului local pân ă la data depunerii
jurământului de c ătre primarul nou ales. Mandatul poate fi prelungit prin
lege organic ă, în caz de r ăzboi sau de catastrof ă.
O categorie de atribu ții ale primarului sunt îndeplinite în exercitarea
rolului de reprezentant al statului, iar altele în cea a rolului de reprezentant
al unității administrativ-teritoriale.
În exercitarea atribu țiilor sale, primarul adopt ă dispoziții, care pot
avea atât caracter normativ, cât și caracter individual.
În exercitarea atribu țiilor sale, primarul este ocrotit de lege.
Se instituie o r ăspundere material ă, civilă, administrativă sau penal ă,
după caz, pentru primar, viceprimar, consilieri, prefec ți, subprefecț i, pentru
faptele îndeplinite în exercitarea atribu țiilor ce le revin, potrivit legii.
Legea organic ă prevede dou ă sancțiuni specifice r ăspunderii adminis-
trativ disciplinare a primarului, și anume suspendarea din func ție și demiterea.
XV. PREFECTUL
Prefectul este o autoritate statal ă în județ, cu următorul statut:
1) este reprezentantul Guvernului în teritoriu;
2) este șeful serviciilor descentralizate ale ministerelor și ale
celorlalte organe centrale din unit ățile administrativ-teritoriale;
3) este organ de tutel ă administrativ ă, art. 123 (5) din Constituț ie
prevăzând expres dreptul prefectului de a ataca în fa ța instanței de contencios
administrativ actele emise de consiliul local, jude țean și primar, dac ă acestea i
se par ilegale, ceea ce atrage suspendarea de drept a actului respectiv.

112Între prefect, pe de o parte, și consiliile locale, jude țene și primari, pe
de altă parte, nu exist ă raporturi de subordonare. Ra porturile dintre ele sunt
de conlucrare și de cooperare.
În exercitarea atribu țiilor sale, prefectul emite ordine, care sunt acte
administrative, ce pot avea atât caracter normativ, cât și caracter individual.
SEMESTRUL II
XVI. FUNCȚ IA PUBLIC Ă
Într-o prim ă accepție, funcția publică se identific ă prin raportare la
conceptul de autoritate public ă, ea incluzând pe toț i cei care sunt învesti ți cu
prerogative de putere public ă în cadrul autorit ăților din sfera celor trei puteri
în stat, dar și din cadrul unor autorit ăți publice care exced acestor trei puteri
(exemple: judec ătorii de la Curtea de Conturi, Curtea Constitu țională).
Într-o altă accepție, funcția publică se define ște prin raportare la
instituțiile publice din sfera puterii executive, ea evocând statutul oric ărei
persoane care exercit ă prerogativele unei func ții sau demnit ăți în stat,
indiferent de tipul învestiturii, de tipul organului sau de nivelul la care se
exercită .
Într-o a treia accep ție, mai restrâns ă, prin func ționari publici
înțelegem func ționarii publici de carier ă din structurile administrative.
Funcția publică poate fi definit ă ca situația juridică legal determinată
a persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competen ței unei
autorități publice, în regim de putere public ă, având ca scop realizarea în
mod continuu a unui interes public.
Titularul unei func ții publice este func ționar public.

Trăsăturile func țiilor publice
Trăsăturile fundamentale care caracterizeaz ă funcțiile publice sunt
următoarele:
a) sunt create pentru realizarea puterilor publice, a atribu țiilor stabilite
prin lege institu țiilor publice administrative;
b) au caracter permanent și o funcționare continu ă, în scopul
satisfacerii unui interes general, în mod continuu și intermitent, cât timp
există competen ța pe care func ția publică o realizeaz ă;
c) reprezint ă un complex de atribu ții și puteri care fac parte din sfera
de competen ță a unei persoane administrative (institu ție publică, regie
autonomă);
d) sunt create prin lege, prin act de putere, deci unilateral și nu
contractual;

113e) sunt organizate pentru a satisface interesele generale, publice, și nu
interese personale;
f) au un anumit grad de specializare, o competen ță determinat ă de
lege, în cadrul c ăreia urmăresc satisfacerea unui anumit interes general;
g) pot exista și în afara sistemului organelor administraț iei publice
(stabilimentele publice).
Natura juridic ă a funcției publice
Puterea public ă atribuită fiecărei funcții publice este exercitată de
către titularii acestora, persoane fizice, care exercit ă atribuț iile determinate
de lege din competen ța organului în care fiin țează funcția publică.
Persoanele administrative, structurile administra ției publice înzestrate
cu competen ță învestesc func ționari publici, care ac ționează în numele
funcției publice, apar ținând organelor respective.
Voința juridică a unei institu ții publice se realizeaz ă prin intermediul
organelor sale-unipersonale sau colegiale, formate din persoane fizice care
nu exercit ă drepturi ș i obligații civile, nu comunic ă propria voin ță, ci
exercită drepturi și obligații izvorâte din lege.
Natura juridic ă a funcției publice este de ordin legal, iar actul de
numire în func ție este un act unilateral de voință, de drept public și
nicidecum un contract de drept comun.
Prin numirea în func ția publică, funcționarul este învestit cu un statut
legal, în care sunt prev ăzute drepturile și obligațiile acestuia.
Situația juridică a funcționarului public este statutar ă, el aflându-se
într-un raport juridic de serviciu, ș i nu de munc ă.
Fiecare func ționar public are un drept personal la avansare în func ție,
la inamovibilitate sau stabilitate, la salariu.
Drepturile și obligațiile generale ale func ționarilor publici fac
obiectul Statutului func ționarilor publici , adoptat prin Legea nr. 188/ 1999,
lege organic ă potrivit art. 73 din Constituț ia României.
Tipuri de r ăspundere a func ționarilor publici
1. Răspundere disciplinar ă, fundamentat ă pe încălcarea normelor de
disciplină specifice raportului de func ție publică.
2. Răspundere contraven țională, pentru s ăvârșirea de c ătre
funcționarul public a unor contraven ții.
3. Răspundere patrimonial ă, fundamentat ă pe dispozi țiile Constitu ției
și ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
4. Răspundere civil ă, ce rezultă din fapte personale ale func ționarului
public care se deta șează de funcție, neavând nici o leg ătură cu aceasta.
5. Răspundere penal ă, care intervine atunci când func ționarul public
a comis fapte prev ăzute de Codul penal sau alte legi speciale.

114XVII. RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV
Teoria general ă a dreptului a fundamentat no țiunile de subiect activ și
subiect pasiv al faptei și, respectiv, al r ăspunderii.
Subiectul activ al faptei este autorul acesteia și el devine subiect pasiv
al răspunderii, iar subiectul activ al r ăspunderii este autoritatea care trage
la răspundere aplicând sanc țiunea, ș i el devine subiect pasiv al faptei.
Formele de r ăspundere specifice dreptului administrativ:
a) răspunderea administrativ-disciplinar ă intervine ca urmare a
săvârșirii ilicitului administrativ propriu-zis sub forma abaterii disciplinare;
b) răspunderea administrativ-contraven țională intervine în cazul
săvârșirii ilicitului contravenț ional, sub forma unei contraven ții;
c) răspunderea administrativ-patrimonial ă intervine în cazul s ăvârșirii
unei fapte cauzatoare de prejudicii materiale sau morale.
Răspunderea administrativ-disciplinar ă
Fundamente constitu ționale actuale privind r ăspunderea adminis-
trativ disciplinar ă:
-art. 95 din Constitu ție consacr ă instituția suspend ării din func ție a
Președintelui României, care reprezint ă forma răspunderii administrativ-
disciplinare a șefului de stat (sau r ăspunderea politic ă a acestuia);
-art. 109 din Constitu ție prevede suspendarea din func ție a unui
membru al Guvernului, care reprezint ă o sancțiune administrativ-disci-
plinară.
Răspunderea administrativ-disciplinar ă reprezint ă prima form ă de
răspundere, care intervine, de regul ă, pentru înc ălcarea unor norme de drept
administrativ, iar prin excep ție, pentru înc ălcarea unor norme de drept
penal.
Specific sanc țiunilor administrativ-disciplinare este faptul că ele nu
pot avea caracter privativ de libertate.
Răspunderea administrativ-contravenț ională
Contraven ția poate fi definit ă ca fiind fapta s ăvârșită cu vinov ăție,
stabilită și sancționată ca atare prin lege, prin hot ărâre a Guvernului ori prin
hotărâre a consiliului local al comunei, ora șului, municipiului, sectorului
sau județului, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucure ști.
Sediul materiei îl reprezint ă Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind
regimul juridic al contraven țiilor, publicat ă în „Monitorul Oficial”
nr. 410/2001.
Ordonanța Guvernamental ă nr. 2/2001 prevede c ă hotărârile
autorităților administra ției publice locale sau jude țene, prin care se stabilesc
și se sancționează contraven ții, pot fi aduse la cunoș tința publică prin

115afișare sau prin orice alt ă formă legală de publicitate, numai pe baza
avizului de legalitate emis de prefect.
Se instituie astfel o tutel ă administrativă asupra consiliilor locale, în
materia contraven țiilor avizul prefectului fiind unul conform.
Procedura contraven țională:
– constatarea contravenț iei;
– aplicarea sanc țiunii;
– exercitarea c ăilor de atac;
– executarea sanc țiunilor contraven ționale.
Pot fi agen ți constatatori: primarii, ofi țerii și subofiț erii din cadrul
Ministerului Administra ției și Internelor, special abilita ți, persoanele
împuternicite în acest scop de mini ștri și de alți conducători ai autorit ăților
administra ției publice centrale, de prefec ți, de președinți ai consiliilor
județene, primari, de primarul general al Municipiului Bucure ști, precum și
de alte persoane prevă zute în legi speciale.
Ordonanța Guvernamental ă nr. 2/2001 introduce clasificarea
sancțiunilor contraven ționale în principale și complementare .
Prin noul regim al contravenț iilor, reglementat de acest act normativ,
se introduce explicit r ăspunderea contraven țională a persoanei juridice.
Sancțiunile contravenț ionale sunt:
1) avertismentul;
2) amenda contravenț ională;
3) obligarea contravenientului la prestarea unei activităț i în folosul
comunității;
4) închisoarea contraven țională, dacă nu exist ă consimțământul
contravenientului pentru aplicarea sanc țiunii prevăzute la punctul 3.
Sancțiunile contravenț ionale complementare sunt:
1) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din
contravenție;
2) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a
autorizației de exercitare a unei activit ăți;
3) închiderea unit ății;
4) blocarea contului bancar;
5) suspendarea activit ății agentului economic;
6) retragerea licen ței sau a avizului pentru anumite opera țiuni ori
pentru activit ăți de comer ț exterior, temporar sau definitiv;
7) desființ area lucrărilor și aducerea terenului în starea ini țială.

116Răspunderea administrativ-patrimonial ă
Actuala Constitu ție recunoa ște dreptul fundamental al cetăț eanului
român de a fi desp ăgubit pentru prejudiciile produse prin actele
administrative ale autorit ăților publice.
Aceste acte pot îmbr ăca atât o form ă tipică, cât și o formă asimilată ;
mai mult chiar, Constitu ția, coroborată cu Legea nr. 554/2004, extinde
această formă de răspundere asupra tuturor autorităț ilor publice, actele
oricărei autorități publice care au provocat prejudicii obligând la repara ții
materiale și morale, în egal ă măsură.
Tipuri de ac țiuni în angajarea r ăspunderii administrativ-patrimoniale
a) o acțiune îndreptat ă numai împotriva autorit ății pârâte;
b) o acțiune îndreptat ă exclusiv împotriva func ționarilor;
c) o acțiune îndreptat ă concomitent împotriva autorit ății și a
funcționarului.
Categorii de acte care pot fundamenta o ac țiune pentru antre-
narea răspunderii administrativ-patrimoniale
Cât privește categoriile de acte care legitimeaz ă o acțiune în repara ții,
care să antreneze deci ră spunderea administrativ-patrimonial ă a autorităților
publice, nu poate fi vorba decât despre acelea și categorii de acte care pot fi
atacate pe calea contenciosului administrativ, indiferent de obiectul ac țiunii.
Actul atacat trebuie s ă fie act administrativ, sub form ă tipică sau
asimilată .
Este de esen ța actelor care pot fundamenta o ac țiune în contencios,
inclusiv o ac țiune care s ă urmărească antrenarea ră spunderii administrativ-
patrimoniale a autorit ăților publice, ca actul atacat s ă fie reprezentat de un
act prin care se realizează o activitate de natur ă administrativă , însă în
regim de putere public ă.
O acț iune al cărei obiect este reprezentat de antrenarea r ăspunderii
administrativ-patrimoniale nu poate fi fundamentat ă pe prejudicii care rezultă
din acte unilaterale ale administra ției care nu realizeaz ă puterea publică , din
contracte civile sau din diferite opera țiuni și fapte administrative.
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ consacr ă soluția
capacităț ii exclusive a instan țelor judec ătorești de a solu ționa litigiile de
această natură, fiind vorba despre sec țiile speciale de contencios
administrativ înfiin țate în cadrul tribunalelor jude țene și al Municipiului
București, al Curților de Apel și al Înaltei Cur ți de Casație.

117Aceste instan țe se pot pronun ța cu privire atât la prejudiciile rezultate
din nelegalitatea actelor, neoportunitatea lor, cât și la cele deduse din
neconstitu ționalitatea acestora.
Legea nr. 554/2004, din perspectiva naturii prejudiciului, aduce o
inovație care are ca efect revolu ționarea materiei contenciosului
administrativ, fiind vorba despre posibilitatea ca instan ța de judecat ă să se
poată pronunț a atât asupra prejudiciilor de natur ă materială, cât și asupra
prejudiciilor morale.
Forme ale ră spunderii administrativ-patrimoniale:
a) răspunderea pentru acte administrative;
b) răspunderea statului pentru prejudiciile produse în erorile judiciare
penale;
c) răspunderea pentru prejudiciile izvorâte din contracte adminis-
trative și pentru limitele serviciului public.

XVIII. ACTUL ADMINISTRATIV
Definiț ie
Actul administrativ reprezint ă o manifestare de voin ță expresă ,
unilaterală și supusă unui regim de putere publică , precum și controlului de
legalitate al instan țelor judec ătorești, care eman ă de la autorit ăți
administrative sau de la persoane pr ivate autorizate de acestea, prin care se
nasc, se modific ă sau se sting drepturi și obligații corelative.
Trăsături
1. Actul administrativ este forma juridic ă principal ă de activitate a
administra ției publice . Acest caracter deosebe ște actul administrativ de toate
celelalte activit ăți juridice sau nejuridice realizate de organele administra ției
de stat, dar care nu fac parte din administra ția de stat, și anume contractele,
actele juridice unilaterale ce nu sunt emise în realizarea puterii de stat,
operațiunile tehnice de administra ție și operațiunile direct productive.
2. Actul administrativ reprezint ă o manifestare de voin ță expresă ,
unilaterală și supusă unui regim de putere public ă.
Un act administrativ nu poate cuprinde o rug ăminte, o constatare, o
părere, nu poate fi expresie a unui sentiment, ci numai o voin ță. Această
trăsătură exprimă calitatea actului administrativ de a reprezenta concretizarea
unei singure voin țe juridice, de a interveni în realitatea juridic ă existentă,
dând naștere, modificând sau stingând drepturi și obligații.

118
Actul este unilateral nu pentru c ă reprezint ă opera unei singure
persoane ori a unui singur organ, ci pentru c ă el degajă o singură voință
juridică.
3. Regimul de putere public ă nu exclude, ci îng ăduie exercitarea
unui control de legalitate de c ătre instanțele judecătorești.
Actul administrativ este supus contro lului de legalitate exercitat de
instanțele de contencios administrativ.
Există unele acte care, de și sunt emise de autorit ăți ale administra ției
publice, sunt sustrase acestui control de legalitate. Totodat ă, există acte
administrative care, de și nu sunt emise de organe ale administra ției publice,
ci de alte autorit ăți publice, sunt supuse acestui control de legalitate.
4. Actul administrativ eman ă de la organe administrative sau de la
structuri autorizate de organe administrative să presteze anumite servicii
publice.
Din punct de vedere al naturii organului de la care eman ă, actul
administrativ poate fi: act administrativ tipic, respectiv actul emis de admi-
nistrația publică, și act emis prin delega ție, adică de structuri c ărora le-au
fost transferate anumite prerogative de realizare a administra ției publice,
prin actul de autorizare dat în scopul realiz ării unor servicii publice.
5. Ultima tr ăsătură a actului administrativ este aceea c ă, la fel ca orice
act juridic, și acest fel de act produce efecte juridice de o anumit ă forță,
adică ă naștere, modific ă sau stinge drepturi și obligații corelative . d
Clasificarea actelor administrative
După organul de la care eman ă, pot fi identificate:
a) acte care eman ă de la autorit ăți administrative, de stat sau
autonome locale;
b) acte care eman ă de la alte autorit ăți publice decât cele
administrative;
c) acte care eman ă de la persoane private, autorizate s ă presteze
anumite servicii publice.
După întinderea efectelor juridice , avem:
a) acte administrative normative, care cuprind reglement ări de
principiu aplicabile la un num ăr nedeterminat de persoane; ele produc
efecte juridice erga omnes ;
b) acte administrative individuale, care produc efecte juridice fa ță de
un subiect de drept determinat.

119Regimul juridic al actelor administrative
Dimensiunile regimului juridic al actelor administrative vizeaz ă
procedura de emitere a actului administrativ, condiț iile de validitate ale
actului administrativ, respectiv condi țiile care privesc forma și fondul
acestui tip de act juridic, for ța juridică și efectele juridice ale actului
administrativ, controlul exercitat asupra actului administrativ.
Identificăm trei categorii de forme procedurale , în func ție de
momentul în care intervin:
• forme procedurale anterioare emiterii actului;
• forme procedurale concomitente cu emiterea actului administrativ;
• forme procedurale ulterioare emiterii actului.
Din punct de vedere al consecin țelor juridice ale acestor forme
procedurale, avem:
• forme procedurale care produc prin ele însele efecte juridice;
• forme procedurale care au implica ții în ceea ce prive ște legalitatea
actelor administrative;
• forme procedurale care nu afectează legalitatea actelor adminis-
trative .
Forța juridică a actelor administrative
Forța juridică a actului administrativ este condi ționată de mai multe
elemente:
– locul organului emitent în sistemul organelor administra ției publice;
– natura organului emitent, din punct de vedere al caracterului și com-
petenței sale materiale și teritoriale;
– categoria de act, respectiv act cu caracter individual sau normativ.
Ca o consecin ță a forței juridice a actelor administrative și o
particularitate a acestora, reg ăsim regula execut ării din oficiu a actelor,
cunoscută și sub denumirea de principiul executio ex officio.
Pentru organul emitent, actul administrativ produce efecte chiar din
momentul adopt ării sale.
Pentru celelalte subiecte de drept, și anume pentru cele care cad sub
incidența actului, trebuie f ăcută distincție între felul actului respectiv, dac ă
avem de-a face cu un act normativ sau cu un act individual.
În principiu, actele administrative produc efecte juridice pentru viitor,
sunt active, nu retroactive.
Orice act juridic, inclusiv actul administrativ, produce efecte juridice
până în momentul în care are loc scoaterea din vigoare a actului respectiv;
aceasta se poate face în mai multe moduri:

120- prin anulare de c ătre instanța de judecat ă;
– prin revocare, de c ătre organul ierarhic superior, în baza raportului
de subordonare ierarhic ă;
– prin retractare, de c ătre organul care l-a emis;
– prin abrogare, care se poate dispune de c ătre organul emitent,
organul ierarhic superior sau Parlament, unica autoritate legiuitoare a țării;
– încetarea efectelor prin alte moduri.
Organele care pot dispune suspenda rea actelor administrative sunt:
– organul emitent al actului;
– organul ierarhic superior;
-instanța de judecat ă;
– legiuitorul sau autorul actului.
Revocarea actelor administrative este opera țiunea juridic ă prin
intermediul c ăreia organul emitent sau organul ierarhic superior acestuia
desființează un act.
Anularea actului administrativ reprezintă o operațiune juridic ă prin
intermediul c ăreia actul se desfiin țează, încetând astfel producerea efectelor
juridice.

XIX. CONTRACTUL ADMINISTRATIV
Definiț ie
Reprezintă un acord de voin ță, dintre o autoritate public ă aflată pe o
poziție de superioritate juridic ă, pe de o parte, și alți subiecți de drept, pe de
altă parte (persoane fizice, persoane juridice sau alte organe ale statului
subordonate celeilalte p ărți), prin care se urm ărește satisfacerea unui interes
general, supus unui regim de putere public ă, ceea ce atrage competen ța
instanțelor de contencios administrativ.

XX. BUNURILE ADMINISTRA ȚIEI PUBLICE
Potrivit art.136 din Constituț ia României „(1) Proprietatea este
publică sau privat ă. (2) Proprietatea public ă este garantat ă și ocrotită prin
lege ș i aparț ine statului sau unităț ilor administrativ-teritoriale”.
Domeniul administrativ cuprinde dou ă categorii de bunuri, și anume:
bunuri proprietate public ă și bunuri proprietate privat ă, putând vorbi de un
domeniu public și un domeniu privat al statului și, respectiv, al unit ăților
administrativ-teritoriale.
Din textul constituț ional mai sus evocat rezult ă că titular al dome-
niului public nu poate fi decât statul sau unit ățile administrativ-teritoriale.

121Așadar, statul și colectivit ățile publice locale, denumite uneori și
persoane administrative, sunt, ca și persoanele private, proprietare de
bunuri, dar acestea sunt împ ărțite în dou ă categorii: domeniul public și
domeniul privat.
Putem defini domeniul administrativ ca pe un ansamblu de bunuri de
care statul sau colectivit ățile locale se folosesc în realizarea intereselor
generale ale colectivit ății statale sau locale .
Dreptul de proprietate public ă asupra bunurilor domeniului public
prezintă o seamă de caractere juridice specifice, care îl deosebesc, sub
aspectul regimului juridic, de dreptul de proprietate privat ă.
Legea nr. 213/1998, privind proprietatea public ă și regimul juridic al
acesteia, precizeaz ă că bunurile care fac parte din domeniul public sunt
inalienabile, imprescriptibile și insesizabile.
Prin caracterul inalienabil al dreptului de proprietate public ă se
înțelege că bunurile care fac obiectul s ău sunt scoase din circuitul civil, deci
nu pot fi înstr ăinate în mod voluntar, prin acte juridice, ș i nu pot forma
obiectul exproprierii.
Bunurile proprietate public ă nu pot garanta obliga ții, nefiind obiect al
gajului sau ipotecii.
Imprescriptibilitatea constă în faptul c ă acțiunea în revendicarea
dreptului de proprietate public ă poate fi introdus ă oricând, iar dreptul la
acțiune nu se stinge, indiferent de timpul cât nu a fost exercitat.
Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al
acesteia, pentru a determina sfera bunurilor cuprinse în domeniul public,
foloseș te următoarea formulare: „Domeniul public cuprinde bunurile
prevăzute în art. 135, alin. 4 din Constitu ție (din 1991 – n.a.) și cele
stabilite prin Anexa care face parte integrant ă din prezenta lege, precum și
orice alte bunuri care, prin natura lor sau prin determinarea legii, sunt de uz
sau interes public și sunt dobândite de stat sau unit ățile administrativ-
teritoriale prin modurile prev ăzute de lege”.
În Anexa la Legea nr. 213/1998, la pct. 1 sunt cuprinse bunurile
aparținând domeniului public al statului:
-bogăț iile de orice natur ă ale subsolului, în stare de z ăcământ;
-spațiul aerian;
-apele de suprafa ță cu albiile lor minore cu bazine hidrografice,
malurile și cuvele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare,
faleza și plaja m ării, cu bogăț iile lor naturale și potențialul energetic
valorificabil, marea teritorial ă și fundul apelor maritime, c ăile navigabile
interioare;

122-pădurile și terenurile destinate împ ăduririi, cele care servesc nevoilor
de cultură, producție ori administra ție silvică, iazurile, albiile pâraielor,
precum și terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, care
fac parte din fondul forestier na țional ș i nu sunt proprietate privată ;
– terenurile institutelor și stațiunilor de cercet ări științifice și ale uni-
tăților de înv ățământ agricol și silvic destinate cercetă rii și producerii de se-
mințe și material s ăditor din categorii biologice superioare și animalelor de
rasă;
– parcurile na ționale;
– rezervațiile naturale și monumentele naturii;
– patrimoniul natural al Rezerva ției Biosferei „Delta Dun ării”;
– resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental,
împreună cu platoul continental;
– infrastructura c ăilor ferate;
– tunelele și casetele de metrou, precum și instalațiile aferente aces-
tuia;
– drumurile na ționale- autostr ăzi, drumuri expres, drumuri na ționale
europene, principale ș i secundare;
– canalele navigabile, cuvetele canalului, ecluzele, ap ărările și con-
solidările de maluri și taluze, zonele de pe siguranță de malurile canalului,
drumurile de acces și teritoriile pe care sunt realizate acestea;
– rețelele de distribuire a energiei electrice;
– spectrul de frecven ță, planul de numerotare și pozițiile orbitale atri-
buite României;
– canalele magistrale pentru iriga ții cu prizele aferente;
– conductele de transport al țițeiului, produselor petroliere și gazelor
naturale;
– lacurile de acumulare și barajele acestora, în cazul în care activitatea
de producere a energiei electrice este racordat ă la sistemul energetic na țional;
– digurile de ap ărare împotriva inunda țiilor, cu excep ția celor ridicate
pe terenuri proprietate privat ă;
– lucrările de regularizare a cursurilor de ape;
– cantoanele hidrotehnice, sta țiile și instalațiile hidrologice, meteoro-
logice și de calitate a apelor;
– porturile maritime și fluviale, civile și militare- terenurile pe care
sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri ș i alte construc ții hidrotehnice
pentru acostarea navelor și pentru alte activit ăți din naviga ția civilă , bazine,
acvatorii și șenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, cheiuri și
parcuri situate la malul c ăilor navigabile în afara incintelor portuare
destinate activit ăților de naviga ție;

– terenurile destinate exclusiv instruc ției m ilitare;
– pichetele de gr ăniceri și fortificațiile de apărare a țării;
– pistele de decolare, aterizare, c ăile de rulare și platform ele pentru
îmbarc are, debarcare situate pe acestea și terenurile pe care sunt am plasate;
– statuile și monum entele;
– ansam blurile și siturile istorice și arheologice;
– muzeele, colec țiile de artă;
– terenurile și clădirile în care î și desfășoară activitatea Parlam entul,
Guvernul, m inisterele și celelalte organe de specialitate ale administrației
publice centrale și instituțiile publice subordonate acestora; instanțele
judecătorești și parchetele; unit ățile m ilitare ale Ministerului Apărării
Naționale și ale Ministerului Adm inistrației și Internelor, precum și cele ale
Direcției Generale a Penitenciarelor, serviciile publice descentralizate ale
ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale adm inistrației publice
centrale, precum și prefecturile, cu excep ția celor dobândite din venituri
proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privat ă a acestora etc.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă*
1. Constituția Români ei 2003 .
2. Legea nr. 554/ 2004 a cont enciosului admi nistrativ.
3. Em il Bălan, Drep t administrativ, Edi tura Fundației Români a de Mâine,
București, 1999.
4. Mircea Preda, Drep t administrativ, Pa rtea generală, Partea special ă, Editura
Lumina Lex, Bucure ști, 2001.
5. Mariana Țipișcă, Introducere în studiul dreptului administrativ, Ed itura
Fundației Români a de Mâi ne, București, 2004.

* Pent ru am bele semestre de st udiu.
123

124

B. DISCIPLINE DE SPECIALITATE

DREPT CIVIL

Lector univ. dr. MARIANA RUDĂ REANU

Obiective
Cursul îș i propune s ă realizeze cunoa șterea și însușirea de către
studenți a reglement ărilor juridice, institu țiilor și conceptelor, a doctrinei și
jurispruden ței în materia drepturilor reale ș i a teoriei generale a obliga țiilor.

SEMESTRUL I
I. DREPTURILE REALE
1. PATRIMONIUL ȘI DREPTURILE PATRIMONIALE
Considera ții introductive privind patrimoniul
Pentru definirea no țiunii de patrimoniu se porne ște de la analiza
raportului juridic civil, care sub aspect structural este alc ătuit din trei
elemente: subiectele, con ținutul ș i obiectul.
Părțile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice și
persoanele juridice care sunt titularele drepturilor și obligațiilor civile.
Conținutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor
subiective civile ș i a obligaț iilor civile pe care le au p ărțile.
Obiectul raportului juridic civil const ă în acțiunile ori inac țiunile la
care sunt îndrituite p ărțile ori pe care acestea sunt ținute să le respecte.
În funcție de natura con ținutului lor, drepturile și obligațiile civile se
clasifică în patrimoniale și nepatrimoniale. Sunt patrimoniale drepturile subiec-
tive civile ș i obligațiile corelative care au un con ținut economic, evaluabil în bani.
Noțiunea de patrimoniu, în sensul dreptului civil, se raporteaz ă la
sfera drepturilor și obligațiilor patrimoniale.
Noțiunea de patrimoniu
Codul civil nu define ște noț iunea de patrimoniu, de și foloseș te acest
termen, ca, de altfel, și alte izvoare ale dreptului civil. În aceste condi ții,
sarcina definirii patrimoniului a revenit doctrinei.

125În sens economic, patrimoniul desemneaz ă totalitatea bunurilor ce
constituie averea unei persoane.
Din punct de vedere juridic, aceast ă definiție nu este exact ă decât dacă
înțelegem prin bunuri nu numai lucrurile materiale care compun averea unei
persoane, ci și, în general, toate drepturile pe care le are acea persoană .
În sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor ș i
obligațiilor patrimoniale care apar țin unei persoane.
Din defini ția dată rezultă că patrimoniul are în structura sa dou ă
elemente:
• latura activ ă, alcătuită din totalitatea drepturilor patrimoniale;
• latura pasiv ă, alcătuită din totalitatea obliga țiilor patrimoniale.
Caracterele juridice ale patrimoniului
Patrimoniul este o universalitate juridic ă
Patrimoniul este o unitate distinct ă de elementele sale componente,
care exist ă independent de modific ările concrete. Din aceast ă trăsătură
juridică se desprind dou ă elemente: patrimoniul apare ca o mas ă de drepturi
și obligații legate între ele sau ca o grupare a mai multor mase de drepturi și
obligații, fiecare având un regim juridic determinat; drepturile și obligațiile
sunt distincte de universalitate, în sensul c ă schimbările ce se produc în
legătură cu drepturile ș i obligațiile nu afecteaz ă identitatea universalit ății,
deoarece, de regul ă, drepturile și obligațiile sunt avute în vedere numai sub
aspectul lor valoric.
Orice persoan ă are un patrimoniu. Aceast ă trăsătură desemnează
faptul că numai persoanele fizice și juridice pot avea un patrimoniu,
deoarece numai persoanele pot avea drepturi și obligații
Patrimoniul este unic . Această trăsătură decurge din unicitatea
subiectului care îi este titular. Fiecare persoan ă fizică sau juridic ă poate
avea un singur patrimoniu, indiferent de cuantumul sau întinderea
drepturilor care sunt incluse în patrimoniu.
Patrimoniul este divizibil . Divizibilitatea patrimoniului înseamn ă că
acesta poate fi împ ărțit în mai multe mase de bunuri, fiecare dintre ele
având un regim juridic diferit. Astfel, so ții au în patrimoniul lor atât bunuri
comune, respectiv bunurile dobândite de oricare dintre so ți în timpul
căsătoriei conform art.30 Codul familiei, cât și bunuri proprii, expres
menționate în art.31 Codul familiei.
Creditorii comuni ai so ților pot urm ări bunurile comune, iar în
măsura în care acestea nu sunt îndestul ătoare pentru acoperirea crean ței vor
putea urm ări și bunurile proprii. Creditorii personali, în schimb, vor putea
urmări, mai întâi, bunurile proprii și numai dac ă nu-și pot satisface crean ța,

126vor solicita împ ărțirea bunurilor comune pentru acoperirea crean ței din
partea de bunuri comune ale so țului debitor.
Patrimoniul este inalienabil . Datorită faptului c ă este strâns legat de
persoană, patrimoniul este inalienabil, în sensul c ă nu poate fi desp ărțit de
persoană, atât timp cât aceasta exist ă ca subiect de drept.
În cazul persoanei fizice, prin acte juridice inter vivos se pot transmite
unul sau mai multe drepturi ce alc ătuiesc patrimoniul, dar nu se poate
transmite întregul patrimoniu. El se va transmite numai mortis causa , prin
succesiune, în momentul încet ării din viață a titularului s ău.
În cazul persoanei juridice, se pot transmite cote-p ărți din patrimoniu
în caz de reorganizare prin divizare par țială. Transmiterea întregului
patrimoniu are loc în cazul încet ării acesteia, ca urmare a reorganiz ării prin
comasare sau divizare total ă.
Funcțiile patrimoniului
Patrimoniul îndepline ște trei func ții:
• patrimoniul constituie gajul general al creditorilor chirografari;
• patrimoniul explic ă și face posibilă subrogația reală cu titlu particular;
• patrimoniul explic ă și permite transmisiunea universal ă și trans-
misiunea cu titlu universal.
Drepturile patrimoniale
Patrimoniul este compus din drepturi subiective civile care au un
conținut economic, evaluabil în bani.
Drepturile patrimoniale se clasific ă în:
• drepturi reale;
• drepturi de crean ță.
Drepturile reale – jus in re – sunt acele drepturi subiective civile în
virtutea cărora titularul lor poate s ă-și exercite atributele asupra unui lucru
determinat, în mod direct și nemijlocit, f ără a fi necesar ă intervenția unei
alte persoane.

Drepturile reale
Caracterele juridice ale drepturilor reale
Drepturile reale sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes .
Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul c ăruia titularul s ău,
determinat, are posibilitatea s ă-l exercite singur, celorlalte persoane
revenindu-le obliga ția, general ă și negativă, de a nu face nimic de natur ă
să-i aducă atingere.
Drepturile absolute prezint ă următoarele caractere specifice:
• numai titularii lor sunt determina ți ca subiecte active ale
raporturilor juridice în al c ăror conținut intră, titularii obliga ției corelative
fiind constitui ți din toate celelalte persoane, ca subiecte pasive nedeterminate;

127• obligația corelativ ă acestor drepturi are întotdeauna acela și
conținut: îndatorirea ce revine tuturor celorlalte subiecte de drept civil de a
nu face nimic de natură să împiedice titularii drepturilor s ă-și exercite
prerogativele ce formeaz ă conținutul acestor drepturi;
• drepturile absolute sunt opozabile tuturor- erga omnes – în sensul
că toată lumea este ț inută să respecte prerogativele pe care titularii lor le au.
Drepturile reale au un caracter perpetuu sau limitat . Drepturi reale
cu caracter perpetuu sunt proprietatea și servituțile. Drept real cu caracter
limitat, de obicei la via ța beneficiarului, este uzufructul.
Drepturile reale sunt limitate ca num ăr. Fiind indicate expres de
lege, numai prin lege pot fi create noi drepturi reale.
Dreptul de urm ărire și dreptul de preferință . Din punct de vedere al
efectelor, în cazul drepturilor reale sunt întâlnite dou ă efecte specifice:
dreptul de urm ărire și dreptul de preferință.
Dreptul de urm ărire este posibilitatea recunoscut ă titularului unui
drept real de a pretinde restituirea bunului de la orice persoan ă la care
acesta s-ar afla. De exemplu, dac ă un debitor, care a garantat restituirea
unei sume împrumutate printr-o ipotec ă, ar înstrăina bunul imobil ipotecat
și nu ș i-ar executa, de bun ă voie, obliga ția de restituire a sumei
împrumutate, creditorul ipotecar poate urm ări imobilul și în mâinile noului
proprietar, cerând scoaterea lui în vânzare silit ă, pentru ca din pre țul obț inut
să-și satisfacă dreptul său de creanță pe care îl are contra debitorului.
Dreptul de preferin ță constă în posibilitatea conferit ă de dreptul real
titularului s ău de a fi satisf ăcut cu prioritate fa ță de titularii altor drepturi.
De exemplu, dac ă un drept de creanță este înso țit de un drept de gaj care îl
garantează, titularul dreptului real de garan ție are posibilitatea de a- și
satisface crean ța înaintea altor creditori, care nu au garantat ă creanța lor
printr-un drept real accesoriu. În cazul în care ar exista concurs între titularii
mai multor drepturi reale, urmeaz ă să se vadă care dintre ei ș i-a făcut mai
întâi opozabil dreptul fa ță de terți, prin îndeplinirea formelor de publicitate
imobiliară , întrucât acesta va avea dreptul de preferin ță față de ceilalț i
conform regulii exprimate în adagiul qui prior tempore potior jure.
Apărarea drepturilor reale . Drepturile reale sunt ap ărate prin ac țiuni
reale, care sunt de competen ța instanței judecătorești de la locul situ ării
imobilului – forum rei sitae – conform prevederilor art. 13 Cod procedur ă
civilă .
Drepturile de crean ță
Dreptul de crean ță – jus in personam – este acel drept subiectiv civil
în virtutea c ăruia subiectul activ – creditorul – poate pretinde subiectului
pasiv – debitorul – s ă dea, să facă sau să nu facă ceva.

128Caracterele juridice ale drepturilor de crean ță
Dreptul de creanță este un drept relativ. El este un raport juridic
între două subiecte determinate de la început; atât subiectul activ, cât și
subiectul pasiv sunt determinate.
Obligația corelativ ă dreptului de crean ță poate consta în:
• a da – aut dare;
• a face – aut facere;
• a nu face – aut non facere.
Dreptul de crean ță este opozabil numai subiectului pasiv determinat.
Drepturile de creanță sunt nelimitate ca numă r, izvorul acestora
putând fi un act juridic sau un fapt juridic.
Dreptul de creanță nu dă naștere dreptului de urm ărire și
dreptului de preferință . Fiind un drept relativ, dreptul de crean ță nu
produce cele dou ă efecte specifice, dreptul de urm ărire și dreptul de
preferință, întâlnite în cazul drepturilor reale.
Apărarea drepturilor de crean ță se face prin ac țiuni personale care
se introduc, în principiu, la instan ța judecătorească în a cărei rază teritorială
domiciliaz ă debitorul – forum rei .
Obligațiile reale
Noțiune și clasificare
Obligațiile reale reprezint ă o categorie juridic ă intermediar ă între
drepturile reale și drepturile de crean ță și constau în anumite îndatoriri,
prevăzute expres de lege sau conven ția părților, a căror existen ță este
determinat ă, de regul ă, de stăpânirea unui lucru. Caracteristica acestor
obligații este aceea c ă au o opozabilitate mai mare decât drepturile de
creanță, dar mai restrâns ă decât drepturile reale.
Obligațiile reale sunt obliga ții propter rem și obligații scriptae in rem.
Obligațiile propter rem
Obligațiile propter rem, cunoscute sub denumirea de obligații reale
de a face, sunt îndatoriri ce revin de ținătorului unui bun determinat și care
au ca izvor legea sau conven ția părților.
Din defini ția dată rezultă că obligațiile propter rem pot fi legale sau
convenționale.
Obligație propter rem legală este cea prev ăzută de art.74 din Legea
nr.18/1991republicat ă, care impune tuturor de ținătorilor de terenuri agricole
obligația de a asigura cultivarea acestora și obligația de a asigura protec ția
solului, care dac ă nu sunt respectate atrag sanc țiunile prev ăzute de art.75-76
din aceeași lege.

129Obligație propter rem convențională este, de exemplu, obliga ția
proprietarului unui fond aservit, asumat ă în momentul constituirii unei
servituți de trecere, de a efectua lucr ările necesare exerciț iului servitu ții.
Indiferent de izvorul lor, legea sau convenț ia părților, aceste obliga ții
reale greveaz ă dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia și se
transmit o dat ă cu bunul, f ără nici o formalitate special ă pentru îndeplinirea
formelor de publicitate imobiliar ă.
Obligațiile scriptae in rem
Obligațiile scriptae in rem, numite și obligații opozabile și terților, se
caracterizeaz ă prin faptul c ă sunt atât de strâns legate de posesia unui bun,
încât creditorul nu poate ob ține satisfacerea dreptului s ău decât dac ă
posesorul bunului va fi obligat s ă respecte acest drept, de și nu a participat
direct și personal la na șterea raportului obliga țional. Men ționăm în acest
sens obliga ția cumpărătorului unui bun ce formeaz ă obiectul unui contract
de locațiune, reglementat ă în art.1441 Cod civil. Dac ă locatorul vinde
lucrul închiriat sau arendat, cump ărătorul este obligat să respecte locaț iunea
făcută înainte de vânzare, cu excep ția cazului în care în contractul de
locațiune s-a prev ăzut desfiin țarea acesteia din cauza vânz ării.
Clasificarea drepturilor reale
În mod tradi țional, drepturile reale se clasifică în drepturi reale
principale și drepturi reale accesorii, după cum au sau nu o existen ță de sine
stătătoare.
Drepturile reale principale
Codul civil reglementeaz ă următoarele drepturi reale principale:
• dreptul de proprietate;
• dreptul de uz;
• dreptul de uzufruct;
• dreptul de abita ție;
• dreptul de servitute;
• dreptul de superficie.
În alte izvoare ale dreptului civil sunt reglementate ș i alte drepturi
reale principale, respectiv:
• dreptul de administrare;
• dreptul de concesiune;
• dreptul de folosin ță.
Drepturile reale accesorii
De lege lata sunt reglementate urm ătoarele drepturi reale accesorii:
• dreptul de gaj,
• dreptul de ipotec ă;
• privilegiile;
• dreptul de reten ție.

1302. POSESIA
2.1. Noțiunea și elementele constitutive ale posesiei
Posesia este starea de fapt care se concretizeaz ă în stăpânirea
materială a unui bun, dând posibilitate posesorului de a se comporta ca un
proprietar sau titular al unui alt drept real.
Elementele constitutive ale posesiei sunt:
o elementul material – corpus , care const ă în stăpânirea material ă a
bunului de c ătre o persoan ă, direct sau indirect, prin intermediul unei alte
persoane;
o elementul inten țional – animus , care const ă în voința posesorului
de a exercita actele de st ăpânire materială pentru sine, de a se comporta cu
privire la bun ca proprietar ori ca titular al altui drept real.
Dobândirea și pierderea posesiei
Pentru dobândirea posesiei este necesar s ă fie întrunite ambele
elemente ale posesiei. Posesia se pierde dacă ambele sau cel puț in unul
dintre cele două elemente constitutive ale acesteia dispar.
Calităț ile și viciile posesiei
Pentru ca posesia să producă efecte juridice, trebuie să fie utilă.
Pentru a fi util ă, ea trebuie s ă îndeplineasc ă anumite condi ții prevăzute de
art.1847 Cod civil, respectiv s ă fie continu ă, neîntrerupt ă, netulburat ă,
publică și sub nume de proprietar.
Viciile posesiei sunt: discontinuitatea, violen ța, clandestinitatea,
precaritatea.
Discontinuitatea . Potrivit art.1848 Cod civil, posesia este discontinu ă
când posesorul o exercit ă neregulat, cu intermiten țe anormale. Viciul
discontinuit ății are urm ătoarele caractere juridice: este un viciu absolut,
deoarece poate fi invocat de orice persoan ă interesată; este un viciu
temporar pentru c ă încetează dacă posesorul începe o posesie utilă și se
aplică, de regulă, doar în cazul posesiei bunurilor imobile.
Violența. Potrivit art.1851 Cod civil, posesia este tulburat ă când este
fundată sau conservat ă prin acte de violen ță în contra sau din partea
adversarului. Caracterele juridice ale viciului violen ței sunt urm ătoarele:
este un viciu temporar pentru c ă, odată încetată violența, posesia util ă
reîncepe; este un viciu relativ, deoarece produce efecte numai între p ărțile
între care a intervenit, de aceea el poate fi invocat numai de persoana
împotriva c ăreia s-a manifestat violen ța.
Clandestinitatea. Art.1847 Cod civil cere ca posesia s ă fie publică ,
adică să se exercite pe fa ță, așa cum ar exercita-o proprietarul. Posesia este
clandestin ă, prevede art.1852 Cod civil, când posesorul o exercit ă în ascuns

131de adversarul s ău, încât acesta nu este în stare de a putea s ă o cunoasc ă. Viciul
clandestinit ății are urm ătoarele caractere juridice: este relativ, el putând fi
invocat numai de c ătre cel față de care posesia a fost exercitat ă pe ascuns; este
temporar, deoarece înceteaz ă de îndată ce posesia a devenit publică .
Precaritatea . Deși Codul civil include precaritatea în rândul viciilor
posesiei, în realitate precaritatea este mai mult decât un viciu, este lipsa
posesiei îns ăși. Caracteristic pentru precaritate este lipsa elementului
intențional al posesiei, animus. În concep ția Codului civil, precaritatea
apare ca un viciu absolut și perpetuu al posesiei. Precaritatea poate s ă se
transforme în posesie util ă prin intervertire, în cazurile expres ș i limitativ
prevăzute de lege.
Efectele posesiei
Posesia, de și este o simpl ă stare de fapt, produce anumite efecte
juridice.
Efectele posesiei pot fi rezumate în urm ătoarele reguli: posesia
creează o prezum ție de proprietate (art.1854 Cod civil); posesorul de bun ă-
credință dobânde ște fructele lucrului asupra c ăruia exercit ă posesia ( art.485
Cod civil); posesia este protejat ă prin acțiunile posesorii; posesia prelungită
duce, prin uzucapiune, la dobândi rea dreptului de proprietate.
Protejarea posesiei prin ac țiunile posesorii. Ac țiunea posesorie
este acea ac țiune pusă la îndemâna posesorului pentru a ap ăra posesia – ca
stare de fapt – împotriva oric ărei tulburări, pentru a men ține această stare
ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdut ă. Regle-
mentarea acț iunilor posesorii este cuprins ă în art.674-676 Cod proc. civil ă.
În dreptul nostru sunt cunoscute dou ă acțiuni posesorii: acț iunea
posesorie generală , numită și acțiunea în complângere, și acțiunea
posesorie special ă, numită și acțiune în reintegrare – reintegranda .
Acțiunea posesorie general ă este folosit ă pentru a face să înceteze
orice fel de tulburare a posesiei, de natur ă a împiedica exerci țiul liber ș i
efectele juridice ale acesteia. Pentru a fi exercitat ă, se cere întrunirea
cumulativ ă a trei condi ții:
1) să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;
2) reclamantul s ă facă dovada că, înainte de tulburare sau deposedare,
a posedat bunul cel pu țin un an;
3) posesia reclamantului să fie o posesie util ă, adică neviciată.
Acțiunea posesorie special ă este specific ă pentru ap ărarea posesiei
atunci când deposedarea sau tulburarea s-a produs prin violen ță. În cazul
acestei acțiuni posesorii nu se cere decât întrunirea unei singure condi ții: să
nu fi trecut un de la tulburare sau deposedare.

1323. DREPTUL DE PROPRIETATE
Definiț ia și caracterele juridice ale dreptului de proprietate
Definiț ia dreptului de proprietate
Codul civil român define ște proprietatea în art.480 astfel:
„Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un
lucru în mod exclusiv și absolut, îns ă în limitele determinate de lege”.
Deoarece no țiunea de proprietate, ca de altfel și Codul civil român,
are aceeași origine, și anume Codul Civil francez, defini ția dreptului de
proprietate este ș i a fost criticat ă în sensul c ă această definiție, în loc s ă
definească proprietatea prin natura ei, o define ște mai mult prin atributele ei
și că aceste atribute nici nu sunt enumerate complet în defini ție.
Atributele dreptului de proprietate sunt urm ătoarele:
Posesia (jus utendi) . Dreptul de a folosi bunul, denumit și usus, este
posibilitatea care-i permite proprietarului s ă-l stăpânească efectiv și în mod
nemijlocit. Proprietarul poate transmite acest atribut unei alte persoane, care
va exercita astfel un uz derivat din puterile titularului dreptului de proprietate.
Folosinț a (jus fruendi) . Dreptul de a culege fructele bunului, denumit și
fructus , este prerogativa conferit ă titularului dreptului de proprietate de a culege
și percepe fructele produse de acesta. Este vorba despre fructele naturale,
industriale sau civile, pe care le produce bunul, dac ă acesta este frugifer.
Fructele i se cuvin proprietarului ca prerogativ ă a dreptului s ău de proprietate,
iar nu în puterea dreptului de accesiune, a șa cum în mod gre șit dispune art. 483
din Codul civil. Și acest drept poate fi transmis, cel mai adesea înso țit de
jus utendi , fără ca existența dreptului de proprietate s ă fie afectată .
Dispoziția (jus abutendi) . Dreptul de a dispune de lucru, denumit și
abusus, are dou ă componente: dispozi ția juridică și dispoziț ia material ă.
Dreptul de dispozi ție juridică constă în competen ța titularului de a înstr ăina
bunul sau de a- și dezmembra dreptul de proprietate constituind asupra
acestuia drepturi reale în favoarea altor persoane. Posibilitatea de a dispune
de substan ța bunului prin transformare, consumare sau chiar distrugere
reprezintă dispoziția material ă.
Ceea ce caracterizeaz ă în maniera cea mai pregnant ă dreptul de
proprietate este atributul dispozi ției, și anume partea referitoare la dispozi ția
juridică. Dreptul de dispozi ție este singurul atribut a că rui înstrăinare duce
la însăși pierderea dreptului de proprietate. Dezmembrarea celorlalte
atribute ale propriet ății va limita acest drept, dar nu va fi de natur ă să
conducă la pierderea sa. De aceea, s-a și spus că dreptul de a dispune
rămâne definitiv fixat în puterea titularului dreptului de proprietate chiar și
atunci când proprietatea este dezmembrat ă.

133În literatura juridic ă, proprietatea a fost definit ă ținând cont de
caracterele și atributele sale în modul urm ător: Proprietatea este un drept
asupra unui lucru în virtutea c ăruia lucrul se află supus în mod exclusiv și
perpetuu la puterea unei persoane sau a celor ce îl dobândesc de la ea, și
care se manifest ă prin facultatea de a servi, a se bucura și a dispune în mod
liber de acel lucru.
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
Drept absolut . Acest caracter al dreptului de proprietate de a fi un
drept absolut rezult ă din defini ția dată de Codul civil. Din punct de vedere
al conținutului său juridic, dreptul de proprietate nu este absolut, deoarece
este un drept limitat de lege, acest lucru rezultând din textul art.480 C. civ.,
care prevede că dreptul de proprietate se exercit ă numai „în limitele
determinate de lege”; or, un drept limitat de lege nu poate fi un drept
absolut.
Dreptul de proprietate este absolut, deoarece este recunoscut
titularului s ău, în raporturile acestuia cu to ți ceilalți, care sunt obliga ți să nu
facă nimic de natură a-l încălca. Așadar, termenul ,,absolut” poate fi înț eles
în sensul c ă dreptul de proprietate este opozabil tuturor, adic ă erga omnes ,
dar limitat în conț inutul său.
Referitor la aceasta, preciz ăm că art.480 Cod civil prevede c ă dreptul
de proprietate se exercit ă numai în limitele determinate de ,,lege”. În acela și
sens sunt și dispoziț iile art. 44 pct.1 din Constitu ția României conform
căruia conținutul ș i limitele acestui drept sunt stabilite de lege.
Dar, dreptul de proprietate este absolut dac ă îl compară m cu celelalte
drepturi reale. Proprietatea este cel mai absolut dintre toate drepturile reale,
deoarece ea singur ă dă o putere complet ă asupra lucrului. Singură
proprietatea reu șește cele trei atribute: usus, fructus și abusus .
În concluzie, se poate spune c ă proprietatea este absolut ă în
comparație cu formele ei anterioare sau cu celelalte drepturi reale. Ea nu
este însă absolută în ea însăși.
Drept exclusiv. Acest caracter al dreptului de proprietate rezult ă, ca și
caracterul absolut, tot din art.480 Cod civil, care îl proclam ă expres.
Dreptul de proprietate este exclusiv în sensul c ă proprietarul singur
poate exercita asupra lucrului cele trei atribute ale propriet ății, servindu-se,
folosindu-se și dispunând de lucrul ce-i apar ține; în exerci țiul dreptului s ău,
proprietarul exclude pe toț i ceilalți oameni, ș i aceștia au obliga ția de a
respecta puterea sa. În virtutea acestei puteri exclusive, proprietarul poate face în principiu asupra lucrului orice act, cu condiț ia ca acel act s ă nu fie
contrar ordinii publice ș i dispozițiilor imperative ale legilor. El poate s ă facă
relativ la un lucru acte materiale de uz, de folosin ță, de cultur ă sau chiar de

134distrugere, precum și acte juridice de fructificare prin cedarea folosin ței
lucrului în schimbul unei sume, sau de înstr ăinare total ă sau parț ială. Tot în
virtutea acestei puteri exclusive, proprietarul are dreptul de a se ab ține de a
face orice act asupra lucrului, de a-l l ăsa în părăsire și de a-l abandona.
Drept perpetuu. Acest caracter, f ără a fi esențial, ca puterea exclusiv ă
de a dispune, este totu și important ș i general. Caracterul de drept perpetuu
al propriet ății nu înseamn ă că proprietarul nu poate pierde dreptul s ău
asupra lucrului. Caracterul de drept perpetuu se manifest ă în cazul
înstrăinării prin faptul c ă se stinge proprietatea în patrimoniul alienatorului
numai pentru a rena ște în patrimoniul dobânditorului, a șa încât înstr ăinarea
transmite proprietatea fă ră să o stingă ; ea continu ă să existe, privit ă în
calitatea sa abstract ă de drept real, independent de schimbarea succesiv ă în
persoana titularilor ei. În concluzie, dreptul de proprietate se perpetueaz ă
transmițându-se.
Drept al c ărui conținut și limite sunt stabilite de lege . Acest caracter
reiese din chiar textul art.480 C. Civ., care arat ă că dreptul de proprietate se
exercită numai „în limitele determinate de lege”.
Conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite, în primul
rând, de Constitu ție în art.44, care, a șa cum am men ționat, prevede c ă
„Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate.
Conținutul ș i limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”.
Conținutul și limitele dreptului de proprietate se g ăsesc dezvoltate în
Codul civil ș i în alte legi organice care reglementeaz ă, prin normele lor,
limitele și conținutul dreptului de proprietate. Codul civil, în art. 480 și
următoarele, reglementeaz ă dreptul de proprietate în con ținut și limite. De
asemenea, Codul silvic, publicat la 8 mai 1996, prevede c ă fondul forestier
este supus regimului silvic, regim care este definit prin art.9 alin.2 al
aceluiași cod, iar dreptul de proprietate asupra terenurilor care constituie
fondul forestier na țional se exercită în conformitate cu dispozi țiile aceluia și
cod, terenurile din acest fond fiind, dup ă caz, proprietate public ă sau
proprietate privată . Potrivit Legii petrolului nr. 34/1995, dreptul de
proprietate asupra terenurilor din perimetr ele de exploatare sau exploatare
a resurselor de petrol, dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care se află sistemul na țional de transport al petrolului, precum și zonele de
protecț ie a perimetrului ș i a sistemului de transport men ționate se exercită
în condițiile prevăzute de aceast ă lege.

Felurile propriet ății în raport de titular
În raport de titular, proprietatea poate s ă fie proprietate public ă și
proprietate privat ă.
Art. 136 din Constitu ția României prevede:

135 ,, (1) Proprietatea este public ă sau privat ă.
(2) Proprietatea public ă este garantat ă și ocrotită prin lege ș i aparț ine
statului sau unit ăților administrativ-teritoriale.
(3) Bogățiile de interes public ale subsolului, spa țiul aerian, apele cu
potențial energetic valorificabil, de interes na țional, plajele,
marea teritorial ă, resursele naturale ale zonei economice și ale
platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea
organică fac obiectul exclusiv al propriet ății publice.
(4) Bunurile proprietate public ă sunt inalienabile. În condi țiile legii
organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori insti-
tuțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea,
ele pot fi date în folosință gratuit ă instituțiilor de utilitate public ă.
(5) Proprietatea privat ă este inviolabilă , în condițiile legii organice”.
Per a contrario , ceea ce nu este public este privat. Proprietatea public ă
este acea form ă de proprietate care apar ține statului sau unităț ilor adminis-
trativ-teritoriale. Proprietatea privat ă aparț ine persoanelor fizice sau juridice.
Dreptul de proprietate privat ă
Dreptul de proprietate privată este acel drept de proprietate, care are
ca titular statul, unităț ile administrativ-teritoriale, asupra bunurilor mobile
sau imobile aflate în circuitul civil, ace știa exercitând asupra lor atributele
conferite de dreptul de proprietate (posesia, folosin ța, dispoziția) în nume ș i
interes propriu în limitele determinate de lege.
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privat ă:
o drept alienabil : indiferent de titularul lor, bunurile ce formează
obiectul dreptului de proprietate privat ă sunt în circuitul civil;
o drept prescriptibil : bunurile proprietate privată sunt supuse
prescripției extinctive ș i achizitive. Titularii dreptului de proprietate asupra
acestor bunuri pot dobândi dreptul de propr ietate prin efectul uzucapiunii;
o drept sesizabil : bunurile vor putea fi urm ărite de creditori pentru
satisfacerea crean țelor lor indiferent de natura bunului (mobil sau imobil);
fac excep ție bunurile care constituie obiect al domeniului privat al statului
sau al unit ăților administrativ-teritoriale, care nu vor putea fi urm ărite pen-
tru că statul e prezumat a fi solvabil, indiferent dac ă bunurile aparț in
domeniului public sau privat.
Subiectele dreptului de proprietate privat ă pot fi persoanele fizice,
persoanele juridice, statul și unitățile administrativ-teritoriale.
Obiectul dreptului de proprietate privat ă. Spre deosebire de dreptul
de proprietate public ă, al cărui obiect este limitat, obiect al dreptului de
proprietate privată poate fi orice bun, cu singura excep ție a bunurilor care,
conform art.136 alin.4 din Constitu ție, fac obiectul exclusiv al proprietăț ii
publice.

136
4. PROPRIETATEA PUBLIC Ă
Noțiune și reglementare legal ă
Proprietatea public ă este reglementat ă în Constitu ția României și
Legea nr.213/1998 privind proprietatea public ă și regimul juridic al
acesteia, Legea fondului funciar, modificat ă și republicat ă și Legea nr.
215/2001 a administra ției publice locale .
Legea nr.213/1998 privind proprietatea public ă și regimul juridic al
acesteia dispune, în art.1, c ă dreptul de proprietate public ă aparține statului
sau unităților administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii
sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Domeniul public și domeniul privat
Domeniul public cuprinde bunurile ce fac parte din domeniul statului
și bunurile ce fac parte din domeniul privat; el ar putea fi caracterizat ca
fiind acel domeniu din care fac parte bunurile – proprietate public ă ce
aparțin statului, unit ăților administrativ-teritoriale sau totalitatea bunurilor
ce formeaz ă obiectul dreptului de proprietate public ă.
Bunurile ce formeaz ă obiectul dreptului de proprietate public ă
alcătuiesc domeniul public ș i se numesc bunuri domeniale, spre deosebire
de bunurile ce apar țin particularilor – persoane fizice sau juridice, altele
decât statul și unitățile administrativ-teritoriale și care formeaz ă circuitul
civil.
Noțiunea de domeniu public nu se confund ă cu cea de proprietate
publică, deoarece domeniul public este o totalitate de bunuri ce formeaz ă
obiectul propriet ății publice, în timp ce proprietatea public ă este o instituț ie
juridică ce are titulari strict determina ți prin norma constitu țională. Sfera
titularilor dreptului de proprietate public ă este stabilită prin Constitu ție, în
timp ce sfera obiectului propriet ății publice este începută în Constitu ție și
completată prin Legea nr.213 . Regimul juridic al domeniului public este
dominat de principiul c ă bunurile aparț inând domeniului public nu pot fi
sustrase de la afecta țiunea lor normal ă, pentru c ă aceste bunuri sunt
considerate inalienabile, imprescriptibile și insesizabile.
Subiectele dreptului de proprietate public ă
Subiectele dreptului de proprietate public ă sunt:
1) statul, pentru bunurile din domeniul public de interes na țional ;
2) unitățile administrativ-teritoriale, pentru bunurile din
domeniul public de interes local.

137
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate public ă:
1) drept inalienabil, în sensul c ă bunurile apar ținând dreptului de
proprietate public ă nu pot fi înstr ăinate (actele de înstră inare cu privire la
aceste bunuri sunt sanc ționate cu nulitate absolut ă) ;
2) drept imprescriptibil . Bunurile aparț inând domeniului public al
statului și unităților administrativ-teritoriale sunt imprescriptibile atât
extinctiv, cât ș i achizitiv. Din punct de vedere extinctiv, ac țiunea în
revendicare a unui bun poate fi exercitat ă oricând, astfel c ă ea nu se stinge.
Din punct de vedere achizitiv, ac țiunea în revendicare cu privire la un bun
aparținând domeniului public nu poate fi paralizat ă prin invocarea
dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului prin uzucapiune;
3) drept insesizabil, în sensul c ă bunurile proprietate public ă nu pot fi
urmărite de creditorii proprietarului lor sau de creditorii celor c ărora le-au
fost date în administrare sau cu orice titlu.
Obiectul dreptului de proprietate public ă
Constituția României enumeră cu caracter general bunurile
proprietate public ă ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate public ă.
Sfera de cuprindere a acestor bunuri este stabilit ă, cum am ar ătat, în
art.136 (3).
Criteriile în baza c ărora sunt incluse în domeniul public anumite
bunuri sunt:
• Declarația legii – fac parte din domeniul public bunurile expres
enumerate în acest sens de lege.
• Natura bunurilor – intră în domeniul public acele bunuri care sunt
de uz sau de interes public.
• Afectațiunea bunurilor – intră în alcătuirea domeniului public acele
bunuri ce sunt destinate uzului sau interesului public. Sunt bunuri de uz
public acele bunuri care prin natura lor sunt de folosin ță generală (parcuri
publice, drumuri publice, pie țe publice); de interes public sunt acele bunuri
ce intereseaz ă toți membrii societăț ii, chiar dac ă nu au acces nemijlocit la
folosința acestor bunuri (ș colile, spitalele, muzee etc.).

138Modurile de dobândire a dreptului de proprietate public ă
– pe cale natural ă;
– prin achiziții publice efectuate în condi țiile legii ;
– prin expropriere pentru cauz ă de utilitate public ă;
– prin acte de dona ții/legate acceptate de Guvern /consiliu jude-
țean/local, dacă bunul în cauz ă intră în domeniul public;
– prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau
unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora pentru
cauză de utilitate public ă; actele administrative de trecere a unui bun în
domeniul public sunt supuse controlului institu țiilor de contencios
administrativ atunci când se apreciaz ă că măsura luată este ilegal ă în sensul
că bunul respectiv nu îndeplinea condi ția utilității publice cerut ă de lege.
Un astfel de control vizeaz ă, în primul rând, dac ă un astfel de bun poate fi
afectat uzului sau interesului public, adic ă dacă bunul respectiv este de
utilitate public ă.
Regimul juridic al dreptului de proprietate public ă
Art.5 din Legea 213/1998 prevede că regimul juridic al dreptului de
proprietate public ă e reglementat prin aceast ă lege, dacă prin legi speciale
nu se dispune altfel; aceast ă lege cuprinde sediul materiei în ceea ce
privește exercitarea dreptului de proprietate public ă; regula de baz ă ce
guverneaz ă regimul juridic al dreptului de proprietate public ă este ca
exercitarea acestui drept s ă nu fie dispus ă prin legi speciale. În situa ția în
care prin legi speciale nu se stabile ște un regim juridic derogator, se aplic ă
prevederile legii organice în ceea ce prive ște regimul juridic.

5. MODALIT ĂȚILE DREPTULUI DE PROPRIETATE
Proprietatea rezolubil ă
Proprietatea rezolubil ă are ca principal izvor un contract translativ de
proprietate în temeiul c ăruia transferul propriet ății de la transmițător la
dobânditor este afectat de o condi ție rezolutorie. Neîndeplinirea condi ției
rezolutorii consolideaz ă retroactiv dreptul dobânditorului, pe când
îndeplinirea acesteia desfiin țează acest drept.
Proprietatea anulabilă
Proprietatea anulabil ă rezultă dintr-un act juridic lovit de nulitate
relativă și durează de la data încheierii acestui act până la momentul în care
se împline ște termenul de prescrip ție al acțiunii în anulare.
Proprietatea comun ă pe cote – p ărți
Noțiune. Dreptul de proprietate comun ă pe cote-p ărți se define ște ca
fiind acel drept de proprietate al c ărui obiect este indiviz, din punct de

139vedere material, îns ă divizat sub aspect ideal. Astfel, nici unul dintre titulari
nu are un drept exclusiv cu privire la o frac țiune material ă din bunul
respectiv, îns ă deține o cotă -parte ideală din dreptul de proprietate.
Formele propriet ății comune pe cote-pă rți sunt de dou ă feluri:
o proprietate comun ă pe cote –p ărți obișnuită sau temporar ă;
o proprietate comun ă pe cote –p ărți forțată și perpetuă.
Proprietatea comună pe cote-părți obișnuită sau temporar ă este acea
specie de coproprietate care înceteaz ă printr-o modalitate specific ă, prin
partaj.
Coproprietatea temporar ă se naște ca efect al deschiderii unei
succesiuni, atunci când defunctul las ă mai mulți moștenitori, sau dintr-un
contract translativ de proprietate având mai mul ți dobânditori.
Titularii copropriet ății temporare pot fi persoane fizice sau persoane
juridice, inclusiv statul sau unit ățile administrativ-teritoriale.
Din principiul potrivit c ăruia nici unul dintre coproprietari nu are un
drept exclusiv asupra unei frac țiuni materiale din bun decurge regula
unanimității, care impune existen ța acordului de voin ță al tuturor
copărtașilor pentru efectuarea unui act având ca obiect întregul bun.
Proprietatea comun ă pe cote-p ărți forțată și perpetuă poartă asupra
unui bun care, prin natura sa, este folosit în mod permanent de dou ă sau
mai multe persoane, f ără posibilitatea de a fi partajat. În dreptul nostru civil
sunt cunoscute patru cazuri de proprietate comun ă pe cote-p ărți forțată și
perpetuă: coproprietatea forț ată asupra părților comune din clă dirile cu mai
multe etaje sau apartamente; coproprietatea for țată asupra bunurilor
comune necesare sau utile pentru folosirea a dou ă imobile vecine;
coproprietatea forț ată asupra desp ărțiturilor comune; coproprietatea forț ată
asupra bunurilor considerate ca fiind bunuri de familie.
Proprietatea comun ă în devălmășie
Proprietatea comun ă în devălmășie este acea form ă a dreptului de
proprietate comun ă caracterizată prin faptul c ă titularii s ăi nu au
determinat ă cota-parte ideală din dreptul de proprietate asupra unor bunuri
nefracționate în materialitatea lor, bunul apar ținând deopotriv ă tuturor
coproprietarilor. Legisla ția actuală reglementează un singur caz de
devălmășie, respectiv dreptul de proprietate dev ălmașă al soților asupra
bunurilor dobândite de oricare dintre ei în timpul c ăsătoriei.
Partajul
Partajul sau împ ărțeala este opera țiunea juridic ă prin care se pune
capăt stării de proprietate comună , în sensul c ă bunul sau bunurile st ăpânite
în comun pe cote-p ărți sunt împ ărțite în mod material între copă rtași.

140Partajul se poate realiza pe cale conven țională sau, în caz de divergen ță
între copărtași, pe cale judec ătorească.

6. ÎNGRĂDIRILE DREPTULUI DE PROPRIETATE
Îngrădirile sau restric țiile dreptului de proprietate sunt stabilite prin
lege, prin convenț ia părților sau pe cale judec ătorească.
Îngrădirile legale pot fi de interes public și de interes privat . Cele de
interes public sunt: îngr ădirile de interes edilitar și de estetic ă urbană ;
îngrădiri în interes de salubritate și sănătate public ă; îngrădiri în interes
cultural, istoric și arhitectonic; îngr ădiri în interes economic general sau
interes fiscal; îngr ădiri în interes de ap ărare a țării, îngr ădirile propriet ății în
zona de frontier ă; servituțile aeronautice, precum și îngrădirile care rezultă
din regimul juridic al p ădurilor, al apelor, al construirii drumurilor, privind
cărarea pe marginea apelor navigabile; îngr ădiri privind unele bunuri
mobile: medicamente și substanțe toxice, stupefiantele, armele și munițiile,
bunurile din fondul arhivistic , bunurile din patrimoniul na țional-cultural.
Îngrădirile legale de interes privat decurg din raportul de vecină tate.
Codul civil le nume ște servituți naturale și servituți legale. Servituțile
naturale sunt: obliga ția de grănițuire; obliga ția de a contribui la îngr ădirea
proprietății; îngrădirea referitoare la scurgerea apelor; îngr ădirea referitoare
la izvoare. Servituțile legale sunt: servitutea de trecere pe locul vecin;
servitutea de vedere pe proprietatea vecinului; îngr ădirea referitoare la
plantații și construcții; servitutea de pic ătură a streșinilor; servitutea zidului,
gardului și șanțului comun; servitutea legal ă prevăzută de Legea petrolului
nr.134/1995.
Îngrădirile conven ționale sunt cele care î și au izvorul în convenț ia
părților.
Îngrădirile pe cale judec ătorească sunt acele îngr ădiri pe care le
hotărăște instanța de judecat ă, ele rezultând din raporturile de vecin ătate.
Exproprierea pentru cauz ă de utilitate public ă
Prin expropriere se în țelege trecerea forț ată în proprietate public ă,
prin hotărâre judecătorească, a unor imobile aflate în proprietate privat ă, cu
o dreaptă și prealabil ă despăgubire, pentru cauz ă de utilitate public ă. Prin
Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauz ă de utilitate public ă
s-au prevăzut bunurile imobile care pot face obiectul exproprierii și sunt
reglementate utilitatea public ă și declararea ei, m ăsurile premerg ătoare
exproprierii, solu ționarea cererilor de expropriere de c ătre instanțele de
judecată, modul ș i criteriile de stabilire a desp ăgubirilor care se cuvin
proprietarului imobilului, plata acestor desp ăgubiri, consecin țele juridice
ale exproprierii.

1417. APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE
ȘI A CELORLALTE DREPTURI REALE
Acțiunile petitorii sunt acț iuni reale prin care se urm ărește apărarea
dreptului de proprietate sau a altui drept real.
Din categoria ac țiunilor petitorii fac parte:
– acțiunea în revendicare;
– acțiunea în gr ănițuire;
– acțiunea în presta ție tabulară ;
– acțiunea negatorie;
– acțiunea confesorie.
Titularul dreptului real înc ălcat sau contestat are exclusivitatea exer-
citării acțiunilor petitorii, deoarece acestea privesc însu și fondul dreptului.
Acțiunea în gr ănițuire. Grănițuirea este acțiunea real ă prin care
reclamantul solicit ă instanței să determine, în contradictoriu cu pârâtul, prin
semne exterioare, întinderea proprietăț ilor părților. Acțiunea în gră nițuire
poate fi exercitat ă numai dac ă titularii fondurilor limitrofe nu se pun de
acord cu privire la delimitarea liniei de hotar ori în leg ătură cu suportarea
cheltuielilor de delimitare.
Acțiunea în gră nițuire este o ac țiune reală, petitorie, imobiliar ă,
imprescriptibil ă și declarativ ă de drepturi. Caracterul real al acțiunii este
dat de faptul c ă se întemeiaz ă pe dreptul de proprietate asupra fondului sau
pe oricare alt dezmembr ământ al dreptului de proprietate. Caracterul
petitoriu decurge din scopul ac țiunii în gr ănițuire, și anume acela de
delimitare a proprietăț ilor limitrofe, ceea ce conduce, pân ă la urmă, la
apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real. Ac țiunea în
grănițuire este o ac țiune imobiliară, deoarece ap ără drepturi reale imobiliare
și de aici decurge ș i caracterul s ău imprescriptibil. Caracterul declarativ
rezultă din împrejurarea c ă prin exercitarea ac țiunii în grănițuire nu se tinde la
crearea unui nou hotar între cele dou ă fonduri, ci la reconstituirea ș i marcarea
adevăratului hotar care există , fără nici o îndoial ă.
Acțiunea în prestaț ie tabulară este acea ac țiune prin care dobânditorul
unui drept real imobiliar solicit ă instanței de judecat ă obligarea celui care a
transmis sau constituit un drept real asupra bunului imobil s ă predea înscrisul
necesar pentru înscrierea în cartea funciară dacă este singurul exemplar
doveditor, iar în caz contrar s ă dispună înscrierea în cartea funciar ă.
Această acțiune este reglementat ă de Decretul-lege nr. 115/1938 și
Legea nr.7/1996.
Acțiunea negatorie este o ac țiune reală prin care reclamantul,
proprietarul unui bun, contestă în fața instanței de judecat ă că pârâtul ar avea
vreun drept real , dezmembr ământ al dreptului de proprietate cu privire la acel
bun. Totodat ă, prin acțiunea negatorie, reclamantul cere instan ței să-l oblige
pe pârât să înceteze exercitarea nelegitim ă a dreptului contestat.

142Cu toate c ă acțiunea negatorie este imprescriptibilă extinctiv , pârâtul
poate invoca în ap ărarea sa dobândirea dezmembr ământului (dreptul de
superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abita ție sau dreptul
de servitute) prin uzucapiune.
Acțiunea confesorie. Obiectul ac țiunii confesorii îl constituie
obligarea pârâtului la recunoa șterea existen ței unui drept real ,
dezmembr ământ al dreptului de proprietate asupra imobilului proprietatea
altei persoane, precum și obligarea pârâtului la respectarea acestui drept.
Acțiunea confesorie este o acț iune reală care poate fi exercitată în termen
de 30 de ani.

8. ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE
Noțiunea și caracterele juridice
Acțiunea în revendicare este ac țiunea real ă petitorie prin care
reclamantul solicit ă instanței de judecat ă să-i recunoasc ă dreptul de
proprietate asupra unui bun determinat și să-l oblige pe pârât la restituirea
posesiei bunului.
Acțiunea în revendicare este o acțiune reală. Acest caracter se degaj ă
din faptul c ă ea pune în discu ție existența dreptului de proprietate, care este
un drept real, prin îns ăși natura sa, opozabil erga omnes .
Acțiunea în revendicare este o ac țiune petitorie prin care se ap ără
dreptul de proprietate, distingându-se de ac țiunile posesorii, care ap ără
posesia. Ac țiunea în revendicare pune în discu ție existența dreptului de
proprietate, care nu va putea fi recunoscut decât dac ă va fi dovedit de cel
care pretinde c ă este titularul acestuia.
Condiț ii de exercitare
a) Titularul ac țiunii în revendicare nu poate fi decât proprietarul
exclusiv al bunului.
b) Obiectul material al ac țiunii în revendicare îl constituie numai
bunurile imobile sau mobile individual determinate, aflate în posesie
nelegitimă a pârâtului. Aceasta înseamn ă că titularul ac țiunii trebuie s ă
dovedească nu numai dreptul de proprietate, ci și identitatea bunului
revendicat.
Categorii de ac țiuni în revendicare
Codul civil nu conț ine reglement ări speciale cu privire la acț iunea în
revendicare.
Doctrina și practica judiciar ă au conturat regimul ac țiunii în
revendicare pe baza principiilor generale ale dreptului civil și a dispozi țiilor
Codului Civil referitoare la bunurile mobile și la bunurile imobile. S-a

143impus distinc ția între acț iunea în revendicarea bunurilor imobile și acțiunea
având ca obiect bunurile mobile.
Acțiunea în revendicare imobiliar ă
Imprescriptibilitatea ac țiunii în revendicare reprezint ă o derogare de
la dispozițiile art.1890 Cod civil, care instituie principiul c ă orice drept la
acțiune este supus prescrip ției extinctive, iar termenul general de prescrip ție
pentru acțiunile reale este de 30 de ani.
Dovada dreptului de proprietate. Regula roman ă actori incubit
probatio , înscrisă în art.1169 Cod civil din capitolul proba țiunii obliga țiilor,
își găsește aplicarea ș i în materia dovedirii proprietăț ii. Potrivit acestei
reguli, reclamantul este acela care trebuie s ă facă dovada c ă este titularul
dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
Prin titlu în materia revendic ării imobiliare se în țeleg atât actele
juridice translative de proprietate (vânzarea, dona ția etc.), cât și cele
declarative de drepturi (hot ărâre judec ătorească, un act de partaj, o
tranzacție etc.).
Reclamantul trebuie s ă facă dovada c ă titlul pe care-l de ține emană
de la adev ăratul proprietar, care la rândul s ău l-a dobândit de la un adev ărat
proprietar, și așa mai departe, pe scara tuturor autorilor anteriori. O
asemenea prob ă este, adeseori, imposibil de realizat, de unde și denumirea
de probatio diabolica .
Practica judiciar ă a elaborat o serie de reguli care se aplic ă în
soluționarea diferitelor ipoteze:
Astfel, prima ipotez ă este aceea în care ambele p ărți prezintă titluri
scrise privind dreptul de proprietate. În aceast ă ipoteză se disting două
situații, după cum titlurile provin de la acela și autor sau de la autori diferi ți.
a) În situa ția în care ambele titluri , al reclamantului și al pârâtului,
emană de la acela și autor, instanța de judecat ă va examina dac ă părțile au
îndeplinit sau nu formalit ățile de publicitate imobiliar ă. Dacă s-a efectuat
publicitatea , va avea câ știg de cauz ă partea care a transcris actul în cartea
funciară sau cea care a transcris mai întâi, potrivit principiului qui prior
tempore, potior jure . Dacă nici una dintre p ărți nu a îndeplinit formalit ățile
de publicitate imobiliar ă, va câștiga partea al că rei titlu are data cea mai
veche. De la această regulă excepteaz ă cazul în care ambele titluri sunt
testamente, când va avea prioritate titlul cu data cea mai recent ă, deoarece,
în materia succesiunii testamentare, testamentele anterioare sunt revocate
de ultimul testament.
b) În situația în care titlurile prezentate de pă rți provin de la autori
diferiți, instanța va compara titlurile și va da câștig de cauz ă părții al cărei

144titlu provine de la autorul al c ărui drept este preferabil. Se aplic ă principiul
nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet .
A doua ipotez ă este aceea când numai o parte de ține titlul privind
proprietatea lucrului revendicat: în cazul în care reclamantul produce titlul,
el va câștiga procesul dac ă titlul eman ă de la un ter ț, nu de la reclamantul
însuși și dacă data titlului este anterioar ă posesiei pârâtului; în situa ția în
care pârâtul are titlul , acțiunea reclamantului va fi respins ă.
În cea de-a treia ipoteză , nici una dintre pă rți nu poate invoca un titlu
și nici dobândirea bunului imobil prin prescrip ție achizitiv ă ori prin
ocupațiune. Instan ța de judecat ă va compara cele dou ă posesii: a
reclamantului și a pârâtului. Va da eficien ță celui a c ărui posesie este mai
caracterizată ; celui care are posesia de bun ă-credință față de cea de rea-
credință; celui care are posesia neviciat ă față de cea viciat ă; celui a c ărui
posesie are la origine un titlu fa ță de cea f ără titlu de origine; celui a c ărui
posesie este mai îndelungat ă etc.
Acțiunea în revendicare mobiliar ă
Prezumția absolut ă de proprietate instituit ă de art.1909 alin.1 Cod
civil. Potrivit prevederilor art.1909 alin.1 Cod civil, „lucrurile mi șcătoare se
prescriu prin faptul posesiunii lor f ără să fie trebuin ță de vreo scurgere de
timp”. Aceast ă regulă a fost definit ă în literatura de specialitate în sensul c ă
posesia de bun ă-credință în materia bunurilor mobile valoreaz ă titlu de
proprietate. Așadar, spre deosebire de revendicarea imobiliar ă, în care
posesia instituie doar o simpl ă prezumție relativă de proprietate, ce poate fi
răsturnată prin proba contrar ă, revendicarea bunurilor mobile, în
majoritatea cazurilor, devine imposibil ă datorită prezumției absolute de
proprietate pe care o confer ă posesia bunurilor mobile.
Bunurile mobile în privin ța cărora se aplică regula con ținută de
art.1909 alin.1 Cod Civil . Această regulă se aplic ă cu condiț ia ca
bunurile mobile s ă fie corporale, deoarece acestea sunt susceptibile de
posesiune (de deten țiune material ă). Ea se aplic ă, cu caracter de excep ție,
și unor bunuri incorporale, și anume titlurilor la purt ător, dată fiind
corporalitatea drepturilor pe care le reprezint ă, apropiindu-le în acest fel de
natura bunurilor corporale.
Reprezintă titluri la purt ător: acțiunile societ ăților, obligațiile emise
de stat ș i societăți, certificatele de proprietate .
A doua condiț ie pe care trebuie să o îndeplineasc ă bunul mobil este
aceea ca el să fie privit în mod individual . Regula cuprins ă în art.1909 alin.1
C. civ. nu se aplic ă bunurilor care formeaz ă o universalitate (de exemplu,
succesiunea mobiliară ), precum și fondului de comer ț, fie pentru c ă este o
universalitate, fie pentru c ă este o valoare incorporal ă.

145Totodată, textul nu se aplic ă bunurilor corporale mobiliare care: fac
parte din domeniul public; sunt accesorii ale unui imobil (de exemplu,
mobilierul dintr-un apartament).
Persoanele care pot invoca prezum ția de proprietate cuprins ă în
art.1909 alin.1 Cod Civil . Textul art.1909 alin.1 poate fi invocat în favoarea
sa numai de terțul dobânditor , care, cu bun ă-credință, a dobândit bunul de
la un detentor precar c ăruia adevăratul proprietar i l-a încredin țat de bună
voie.
Condițiile posesiei pentru a fi aplicate dispozi țiile art.1909 alin.1
Cod Civil . Pentru a se putea invoca art.1909 alin.1 C. civ., posesia ter țului
dobânditor trebuie să îndeplineasc ă următoarele condi ții: să fie reală , adică
să existe concomitent și cumulativ ambele elemente ale posesiei, animus și
corpus , în persoana ter țului dobânditor; să fie utilă. Conform art.1847
C. civ., posesia trebuie s ă fie continu ă, pașnică, publică și neprecară ; să fie
de bună -credință. Buna-credin ță este nu numai o condi ție cerută în persoa-
na terțului dobânditor, ci ș i o calitate a posesiei pe care aceasta o invoc ă.
Domeniul ac țiunii în revendicare mobiliar ă. Regula înscris ă în
art.1909 alin.1 C. civ. nu se aplic ă în cazul în care bunul a ie șit din
patrimoniul proprietarului f ără voia sa. Din cele ce preced rezultă că
domeniul ac țiunii în revendicarea bunurilor mobile este limitat la cazurile
în care bunurile au ie șit involuntar din st ăpânirea proprietarului. Astfel,
art.1909 alin.2 Cod Civil prevede c ă, în situația când bunul a fost pierdut
sau furat, proprietarul poate s ă-l revendice de la cel la care-l gă sește, în curs
de 3 ani din ziua când l-a pierdut sau i s-a furat.
Termene de exercitare a ac țiunii în revendicare mobiliar ă. Acțiunea
în revendicare poate fi exercitat ă împotriva ter țului care a dobândit bunul
mobil de la un infractor sau gă sitor, precum ș i împotriva infractorului sau
găsitorului, dac ă au posesia bunului. Împotriva ter țului dobânditor de bună –
credință termenul de exercitare a ac țiunii în revendicare imobiliar ă este de 3
ani, calculat de la data pierderii sau furtului bunului.
Efectele ac țiunii în revendicare
Dacă acțiunea în revendicare a fost admisă , atunci instan ța de
judecată recunoaște dreptul de proprietate reclamantului și, pe cale de
consecință, se produc urm ătoarele efecte: restituirea lucrului revendicat;
restituirea fructelor; restituirea cheltuielilor necesare și utile efectuate de
posesorul pârât cu lucrul pe care trebuie s ă-l restituie.
Restituirea lucrului revendicat . Urmare a admiterii ac țiunii în revendi-
care, posesorul pârât va fi obligat s ă restituie adev ăratului proprietar lucrul
revendicat. Lucrul reintr ă în patrimoniul proprietarului liber de orice sarcini,
potrivit principiului resoluto jure dantis, rezolvitur jus accipientis (desființarea
dreptului transmi țătorului duce la desfiin țarea dreptului dobânditorului).

146Restituirea fructelor . Dacă lucrul revendicat a produs fructe, în ceea
ce privește restituirea lor, se face distinc ție între situa ția în care posesorul
pârât a fost de bună -credință și situația în care a fost de rea-credin ță.
Posesorul de bun ă-credință, adică cel care nu a cunoscut viciul
titlului său, va putea s ă rețină fructele percepute până la data introducerii
acțiunii în revendicare de c ătre adevăratul proprietar (art.485 C. civ.). În
schimb, el va fi obligat să restituie fructele pe care le-a perceput după data
intentării acțiunii în revendicare, deoarece se consider ă că buna sa credin ță
a încetat din momentul în care a luat la cuno ștință de acț iune, deci de
existența viciului titlului s ău.
Posesorul de rea-credin ță va fi obligat să restituie toate fructele
lucrului percepute sau nepercepute, ori valoarea acestora dacă le-a
consumat sau a neglijat s ă le perceap ă. El va avea dreptul s ă rețină, din
valoarea fructelor, cheltuielile care au fost necesare pentru producerea și
perceperea fructelor, deoarece aceste cheltuieli ar fi fost f ăcute și de către
adevăratul proprietar.
Restituirea cheltuielilor . Cheltuielile f ăcute de posesorul pârât cu
lucrul pe care-l restituie pot fi de trei categorii: necesare; utile; voluptuarii.
Cheltuielile necesare sunt acea categorie de cheltuieli care constau în
sumele de bani ori munca depus ă pentru conservarea bunului. Posesorul,
indiferent c ă este de bun ă ori de rea-credință, are dreptul s ă pretindă de la
proprietar restituirea integral ă a acestora, deoarece și proprietarul le-ar fi
făcut pentru conservarea bunului.
Cheltuielile utile sau amelior ările reprezintă suma de bani sau munca
depusă pentru sporirea valorii lucrului . Cu titlu de exemplu, în practica
judecătorească, cheltuielile efectuate cu introducerea gazelor naturale
pentru înc ălzirea unui imobil au fost calificate drept cheltuieli utile.
Cheltuielile utile se restituie conform art.997 C. civ. atât de posesorul
de bună -credință, cât și de posesorul de rea-credin ță, în măsura sporului de
valoare adus lucrului, calculat la data restituirii.
Cheltuielile voluptuarii sau de simpl ă plăcere au caracter de lux sau
de înfrumuse țare a bunului, pe care posesorul le-a fă cut pentru pl ăcerea lui
personală și care nu sporesc valoarea lucrului. Aceste cheltuieli nu sunt
datorate de proprietar.

9. MODURILE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI
DE PROPRIETATE
Clasificare
Modurile de dobândire a drepturilor reale pot fi clasificate în funcț ie
de mai multe criterii:

147• După întinderea dobândirii:
1) moduri de dobândire universal ă sau cu titlu universal;
2) moduri de dobândire cu titlu particular.
• După caracterul dobândirii:
1) moduri de dobândire cu titlu oneros;
2) moduri de dobândire cu titlu gratuit.
• După momentul la care se produce momentul dobândirii:
1) moduri de dobândire inter vivos ;
2) moduri de dobândire pentru cauz ă d e m o a r t e – mortis
causa .
• După situația juridică a bunului în momentul dobândirii:
1) moduri de dobândire originare;
2) moduri de dobândire derivate.
Legea ca mod de dobândire a drepturilor reale
În concep ția Codului civil, domeniul de aplicare al legii în aceast ă
materie cuprinde:
1) dobândirea fructelor prin posesia de bun ă-credință (art.485 C. civ.);
2) dobândirea copropriet ății zidului comun, care în fond este o
vânzare silit ă (art.597 și 598 C. civ.);
3) dobândirea mobilelor prin posesia de bun ă-credință.

Hotă rârea judec ătorească , mod de dobândire a drepturilor reale
Hotărârea judec ătorească constituie un mod de dobândire a dreptului
de proprietate sau a altor drepturi reale numai atunci când ea are un caracter
constitutiv de drepturi. Prezint ă acest caracter hot ărârea judec ătorească prin
care se dispune exproprierea unui imobil proprietate privat ă pentru utilitate
publică sau hotărârea judec ătorească pronunț ată într-o cauz ă care are ca
obiect suplinirea consim țământului uneia din p ărți la încheierea unui act
translativ de proprietate.
Tradițiunea (predarea material ă)
Prin tradiț iune se înțelege predarea material ă a unui bun. În prezent,
tradiț iunea operează transferul proprietăț ii în cazul a șa-numitelor daruri
manuale, adic ă al unor dona ții curente, de mic ă importanță, care se execută
imediat, prin predarea lucrului donat, f ără a fi necesar ă o formă specială .
Ocupațiunea
Ocuparea, denumit ă de Codul civil „ocupa țiune”, ca mod de
dobândire a drepturilor reale, const ă în luarea în posesie a unui bun care nu
aparține nimănui, deci a unui bun fă ră stăpân. În prezent, se admite c ă în
această categorie ar intra: apa de b ăut sau pentru trebuinț ele casnice, atunci

148când aceasta este luat ă de la un izvor natural, precum și vânatul sau pe ștele
când sunt dobândite legal.
Accesiunea
Accesiunea const ă în încorporarea material ă a unui lucru mai pu țin
important într-un lucru mai important. Titularul dreptului asupra lucrului
mai important devine și titularul bunului mai pu țin important.
După obiectul principal la care se refer ă, accesiunea poate fi imobiliară
și mobiliară. Accesiunea imobiliar ă poate fi naturală și artificială.
Accesiunea imobiliar ă naturală constă în unirea a dou ă bunuri care
aparțin unor proprietari diferi ți, fără intervenția omului, dintre care cel pu țin
bunul principal este un bun imobil. Codul civil reglementeaz ă următoarele
cazuri de accesiune imobiliar ă naturală: aluviunea, avulsiunea, insulele și
prundișurile, accesiunea albiei p ărăsite și accesiunea animalelor.
Accesiunea imobiliar ă artificială presupune interven ția omului. În
Codul civil sunt reglementate două cazuri de accesiune artificial ă:
construcția sau planta ția fă cută de proprietar, pe terenul s ău, însă cu
materialele altcuiva; construc ția sau planta ția fă cută de o persoană , cu
materialele sale, îns ă pe terenul altcuiva.
Codul civil porne ște de la ideea c ă lucrul principal este terenul, iar
prin accesiune, proprietarul terenului devine și proprietar al construc ției sau
al plantației.
Accesiunea mobiliar ă presupune unirea a dou ă bunuri mobile care
aparțin la proprietari diferi ți ori confec ționarea sau ob ținerea unui bun de
către o persoan ă prin munca sa, folosind materialele altuia.
În Codul civil sunt reglementate trei cazuri de accesiune mobiliar ă:
adjuncțiunea, specifica țiunea și confuziunea sau amestecul. Regula este că ,
în toate cazurile, proprietarul bunului principal devine și proprietar al
bunului mai pu țin important, unit cu primul, având obliga ția de a pl ăti
despăgubirile corespunz ătoare.
Uzucapiunea (prescrip ția achizitiv ă)
Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăț ii sau a altor
drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntrerupt ă a acestui
lucru în tot timpul fixat de lege.
Pot fi dobândite prin uzucapiune dreptul de proprietate privat ă și
dezmembr ămintele acestuia, uzufructul, uzul, abita ția, servituț ile și
superficia. Ea nu se aplic ă în privința bunurilor imobile proprietate public ă,
deoarece acestea sunt inalienabile și imprescriptibile.
Efect al posesiei, uzucapiunea presupune întotdeauna o posesie util ă,
adică neafectată de vicii. Simpla detenț ie precară ori posesia viciat ă, oricât
ar dura în timp, nu poate duce niciodată la uzucapiune.

149Uzucapiunea poate fi de dou ă feluri: uzucapiunea de 30 de ani
(art.1890 C. civ.,) și uzucapiunea de 10 pân ă la 20 de ani, dup ă distincțiile
stabilite în art.1895 C. civ., când posesia a fost de bună -credință și s-a
întemeiat pe un just titlu.
Principalul efect al uzucapiunii este acela c ă posesorul devine titular
al dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra bunului posedat în
timpul cerut de lege. Efectul uzucapiunii este retroactiv, în sensul c ă
uzucapantul va fi considerat proprietar, nu din momentul împlinirii termenului, ci chiar din ziua în care a început posesia.

10. DEZMEMBR ĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE
Dreptul de uzufruct
Dreptul de uzufruct este definit în art.517 C. civ. ca fiind dreptul de a
se bucura cineva de bunurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însu și
proprietarul lor, îns ă cu îndatorirea de a le conserva substan ța.
Dreptul de uzufruct se na ște prin separarea atributelor dreptului de
proprietate cu privire la acela și bun, respectiv o persoan ă, numită
uzufructuar, va st ăpâni și va folosi bunul, iar proprietarul bunului, numit
nud proprietar, va r ămâne numai cu dreptul de dispozi ție asupra bunului.
Ca drept real, uzufructul este opozabil erga omnes , inclusiv nudului
proprietar, și este un drept temporar prin esen ța sa, el stingându-se cel mai
târziu la moartea uzufructuarului.
Potrivit Codului civil, uzufructul se poate stabili pe tot felul de
lucruri, mobile și imobile ș i se stabile ște prin lege și prin voin ța omului.
Dreptul de uz și dreptul de abita ție
Dreptul de uz este acel drept real principal care conferă titularului
atributele de posesie și folosință asupra unui bun proprietatea altuia, dar
numai pentru nevoile sale ș i ale familiei sale.
Dreptul de abita ție este un drept real imobiliar care are ca obiect o
locuință și conferă titularului posesia ș i folosința acestei locuinț e pentru el ș i
familia sa; este un drept de uz care are ca obiect o locuin ță.
Dreptul de servitute
Dreptul de servitute este un drept real principal, perpetuu și
indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fond aservit sau dominat
pentru uzul și utilitatea altui imobil numit fond dominant , imobile care
aparțin unor proprietari diferi ți.
Dreptul de superficie
Dreptul de superficie poate fi definit ca acel drept ce const ă în dreptul de
proprietate pe care-l are o persoan ă numită superficiar asupra construc țiilor,
plantațiilor sau altor lucră ri care se afl ă pe o suprafa ță de teren ce apar ține altei
persoane, teren asupra c ăruia superficiarul are un drept de folosin ță.

15011. PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE
Noțiune. Publicitatea imobiliar ă desemnează totalitatea mijloacelor
juridice prev ăzute de lege prin care se determin ă situația material ă și
juridică a bunurilor imobiliare, în mod public, prin registre special ținute de
autoritățile statale, în vederea ocrotirii intereselor titularilor de drepturi reale
imobiliare ș i cele legate de asigurarea circula ției lor în condi țiile legii.
Publicitatea imobiliar ă în sistemul Legii nr.7/1996 , modificată și
completată prin O.U.G. nr. 41/2004. Această lege a fost edictat ă pentru a
introduce un sistem unic pentru toat ă țara – sistemul real de publicitate.
Potrivit art.1 din lege, întreaga publicitate funciar ă va fi realizat ă pe baza
cadastrului general, ca sistem unitar și obligatoriu de eviden ță tehnică,
economică și juridică prin care se realizeaz ă identificarea, reprezentarea pe
hărți și planuri cadastrale a tuturor terenurilor, precum și a celorlalte bunuri
imobile de pe întreg teritoriul țării, indiferent de destina ția lor și de proprietar.
Publicitatea imobiliar ă întemeiat ă pe sistemul de eviden ță al
cadastrului general are ca obiect înscrierea în Cartea funciar ă a actelor ș i
faptelor juridice referitoare la imobilele din acela și teritoriu administrativ și
se realizeaz ă de către oficiile de cadastru și publicitate imobiliar ă pentru
imobilele situate în raza de activitate a acestora.
La nivelul fiec ărui județ și în municipiul Bucure ști s-au înfiin țat oficii
de cadastru și publicitate imobiliar ă ca unități cu personalitate juridic ă aflate
în subordinea Agen ției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliar ă.
Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliar ă este unica autorita-
te în domeniu și se află în subordinea Ministerului Administra ției și Internelor.
Înscrierile în Cartea funciar ă sunt:
– intabularea;
– înscrierea provizorie;
– notarea.
Încheierea de înscriere sau de respingere poate fi atacat ă cu plângere
în termen de 15 zile de la comunicare la instan ța competent ă în
circumscrip ția căreia se află imobilul.
Acțiunile de carte funciară sunt: acțiunea în presta ție tabular ă;
acțiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară .
BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă
1. Mariana Rud ăreanu, Drept civil. Drepturile reale , Editura Funda ției România
de Mâine , București, 2005.
2. Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale , Editura All Beck,
București, 2001.
3. Andrei I. Filipescu, Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte
drepturi reale, Editura Universul juridic, Bucure ști, 2004.
4. Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale , Editura Humanitas,
București, 2004.

151SEMESTRUL II
II. TEORIA GENERAL Ă A OBLIGA ȚIILOR
1. PRIVIRE GENERAL Ă ASUPRA OBLIGAȚ IILOR CIVILE
Noțiunea de obligaț ie civilă
Obligația este acel raport juridic în con ținutul căruia intră dreptul
subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, numit debitor,
a da, a face sau a nu face ceva, sub sanc țiunea constrângerii de stat în caz de
neexecutare de bun ăvoie.
Clasificarea obliga țiilor
Obligațiile se pot clasifica în func ție de mai multe criterii:
• După izvoare :
1) obliga ții născute din acte juridice;
2) obliga ții născute din fapte juridice.
• După obiectul lor :
1) obliga ții de a da, obliga ții de a face ș i obligații de a nu
face;
2) obliga ții pozitive și obligații negative;
3) obliga ții de rezultat sau obliga ții determinate;
4) obliga ții de mijloace sau obliga ții de pruden ță și
diligență.
• După sancțiunea juridic ă proprie :
1) obliga ții civile perfecte;
2) obliga ții civile imperfecte sau naturale.
• După opozabilitatea lor :
1) obliga ții obișnuite;
2) obliga ții reale;
3) obliga ții opozabile și terților.
Izvoarele obliga țiilor
Prin izvor de obliga ții se înțelege acel fapt juridic – în sens larg – care
dă naștere unui raport juridic obligaț ional. Sunt izvoare de obliga ții: actele
juridice : contractul și actul juridic unilateral; faptele juridice : faptele
juridice licite și faptele juridice ilicite.

2. ACTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGA ȚII
Contractul
Potrivit art.942 C. civ., contractul este acordul între dou ă sau mai
multe persoane, pentru a cons titui sau a stinge între dân șii raporturi juridice.

152Clasificarea contractelor
Contractele se clasific ă în funcție de mai multe criterii.
1. După modul de formare :
– contracte consensuale – acele contracte care se încheie prin
simplul acord de voin ță al părților; în dreptul nostru, contractele
consensuale constituie regula;
– contracte solemne – acele contracte pentru a c ăror încheiere
valabilă se cere respectarea unei anumite forme, care, de regul ă, este forma
autentică;
– contracte reale – acele contracte care se caracterizeaz ă prin faptul
că pentru formarea lor manifestarea de voin ță a părților trebuie s ă fie
urmată de remiterea material ă a lucrului.
2. După conținutul lor :
– contracte sinalagmatice – acele contracte care se caracterizeaz ă
prin reciprocitatea și interdependenț a obligaț iilor;
– contracte unilaterale – acele contracte care dau na ștere la obliga ții
numai în sarcina uneia din p ărți, cealaltă parte având numai calitatea de
debitor.
3. După scopul urm ărit de părți:
– contracte cu titlu oneros – acele contracte la încheierea c ărora
fiecare parte urm ărește obț inerea unui folos patrimonial în schimbul
folosului patrimonial procurat celeilalte p ărți. La rândul lor, acestea se
subclasific ă în : contracte comutative – acele contracte la încheierea c ărora
fiecare parte cunoa ște atât existen ța, cât și întinderea obliga țiilor; contracte
aleatorii – acele contracte la încheierea c ărora părțile cunosc doar existen ța
obligațiilor, nu și întinderea acestora, existând șansa unui câ știg sau riscul
unei pierderi, care depinde de un eveniment incert, viitor, alea; contracte cu
titlu gratuit – acele contracte la încheierea c ărora o parte procur ă celeilalte
părți un folos patrimonial, f ără a urmări obț inerea, în schimb, a unui folos
patrimonial.
Contractele cu titlu gratuit se subsclasific ă, la rândul lor, în: contracte
dezinteresate – acele contracte prin care se urm ărește a se procura un folos
patrimonial, f ără ca dispun ătorul să-și micșoreze patrimoniul; liberalit ăți –
contractele prin care se procură un folos patrimonial prin mic șorarea
patrimoniului dispun ătorului.
4. După modul de executare :
– contracte cu executare imediat ă – acele contracte a c ăror executare
se realizeaz ă printr-o singur ă prestație din partea debitorului;
– contracte cu executare succesiv ă – acele contracte în care
executarea presta ției se face în timp sub forma unor presta ții succesive.

1535. După efectele produse :
– contracte constitutive – acele contracte care dau na ștere la drepturi
și obligații care nu au existat anterior încheierii lor;
– contracte translative – acele contr acte prin care are loc transmiterea
unui drept patrimonial, de la transmi țător la dobânditor;
– contracte declarative – acele contracte prin care se consolideaz ă un
drept existent anterior.
6. După modul de reglementare :
– contracte numite – acele contracte care au o denumire și
reglementare proprie;
– contracte nenumite – acele contracte care nu au o denumire și
reglementare proprie.
7. După corelațiile existente între ele :
– contracte principale – acele contracte care au o existență de sine
stătătoare, soarta lor juridic ă nedepinzând de soarta altor contracte;
– contracte accesorii – acele contracte care au o soart ă juridică
dependent ă de alte contracte preexistente.
8. După modul de realizare a acordului de voință :
– contracte negociate – acele contracte prin care p ărțile contractante
convin asupra clauzelor contractuale;
– contracte de adeziune – acele contracte care cuprind în conț inutul
lor clauze prestabilite de una dintre p ărțile contractante, cealalt ă parte
neputând negocia, având îns ă opțiunea de a le accepta, și atunci contractul
se încheie, sau de a nu le accepta;
– contracte obligatorii – acele contracte a că ror încheiere este impus ă
prin lege.
Încheierea contractului
Oferta de a contracta . Prin aceasta se în țelege o propunere – scris ă,
verbală sau tacită – făcută în acest scop unei anumite persoane sau
publicului de a încheia un contract în anumite condi ții. Oferta de a contracta
reprezintă prima manifestare de voin ță a consim țământului și trebuie s ă
întruneasc ă condițiile generale ale acestuia, adaptate îns ă la specificul
ofertei. Condi țiile speciale ale ofertei sunt: s ă fie o manifestare de voin ță
reală, serioasă, conștientă, neviciată și cu intenția de a angaja din punct de
vedere juridic; s ă fie fermă; să fie neechivoc ă; să fie precisă și completă.
Acceptarea ofertei este a doua latur ă a consimțământului și reprezint ă
un răspuns în care se manifest ă acordul cu oferta primit ă. Pe lângă condi-
țiile generale de fond privind consim țământul, acceptarea ofertei trebuie s ă
îndeplineasc ă și alte condi ții, respectiv: s ă concorde cu oferta; s ă fie

154neîndoielnic ă; să intervină înainte ca oferta s ă fi devenit caduc ă sau să fi
fost revocată .
Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea
întâlnește oferta și este format consim țământul.

3. EFECTELE CONTRACTULUI
Interpretarea contractului
Prin efectele contractului se în țeleg drepturile și obligațiile civile la care
dă naștere un contract. Determinarea efectelor presupune stabilirea sau fixarea
drepturilor ș i obligațiilor pe care le-a generat, modificat sau stins un contract.
Determinarea efectelor presupune: dovedirea contractului și interpre-
tarea clauzelor contractului, dup ă regulile de interpretare cuprinse în Codul
civil în capitolele referitoare la interpretarea conven țiilor, contracte sau
convenții și diferite moduri prin care se dobânde ște proprietatea.
Efectele contractului sunt guvernate de principiile obligativit ății,
relativității și opozabilit ății.
Principiul obligativit ății contractului
Acest principiu este reglementat în art.969 alin.1 C. civ., conform
căruia conven țiile legal f ăcute au putere de lege între p ărțile contractante.
De la acest principiu exist ă excepții care trebuie s ă fie expres prev ăzute în
lege sau contract, cum ar fi: denun țarea unilaterală a contractului,
reglementat ă în materia contractului de închiriere f ără termen, a
contractului de mandat și a contractului de depozit.
Principiul relativit ății efectelor contractului
Acest principiu poate fi definit ca regula potrivit c ăreia contractul
produce efecte numai fa ță de părțile contractante, el neputând s ă profite sau
să dăuneze altor persoane. Excep ția reală de la acest principiu este stipula ția
pentru altul sau contractul în folosul unei ter țe persoane. Contractul în
folosul unei ter țe persoane este acel contract prin care o persoană – numită
promitent – se oblig ă față de altă persoană – numită stipulat – s ă dea, să
facă sau să nu facă ceva în folosul unei persoane str ăine de aceast ă
convenție – numit ă terț beneficiar.
Principiul opozabilităț ii contractului
Opozabilitatea reprezint ă modul de a defini obligativitatea
contractului în raport cu terț ii. Aceasta înseamn ă că orice contract se
impune ter ților ca o realitate juridic ă, ce nu poate fi ignorat ă. Excepția de la
acest principiu apare în cazul în care un ter ț va fi îndrept ățit să ignore

155existența unui contract și, pe cale de consecin ță, a drepturilor și obligațiilor
născute din acesta.
O astfel de excep ție este simula ția, operațiune juridic ă în care, printr-un
contract aparent – public, ostensibil -, dar mincinos, nereal, se creeaz ă o altă
situație juridică decât cea stabilit ă printr-un contract ascuns, dar adevă rat –
contraînscrisul.
Pentru a ne g ăsi în prezen ța simulației este necesar ca actul secret s ă
fie încheiat concomitent sau, eventual , înainte de încheierea contractului
aparent.
Simulația se poate înfăț ișa în trei forme: contractul fictiv; contractul
deghizat; contractul prin interpunere de persoană .

4. EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR
SINALAGMATICE
Excepția de neexecutare a contractului
Excepția de neexecutare a contractului este un mijloc de apă rare aflat
la dispoziția uneia din p ărțile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se
pretinde executarea obliga ției ce-i incumbă , fără ca partea care pretinde
această executare s ă-și execute propria obliga ție.
Nu există în Codul civil o reglementare de principiu a excep ției de
neexecutare, dar exist ă aplicații ale sale în materie de vânzare, schimb și
depozit neremunerat.
Rezoluț iunea și rezilierea contractului
Rezoluțiunea contractului este o sanc țiune a neexecută rii culpabile a
contractului sinalagmatic cu executare imediat ă, constând în desfiin țarea
retroactivă a acestuia ș i repunerea p ărților în situa ția anterioar ă. Temeiul
juridic al rezolu țiunii îl reprezint ă art.1020 C. civ.
Rezoluțiunea este de dou ă feluri: judiciară și convențională.
Rezilierea se aplic ă în cazul neexecut ării culpabile a unor contracte
sinalagmatice cu executare succesiv ă și face să înceteze efectele
contractului numai pentru viitor.
Riscul contractului
Riscul contractului este o consecin ță a neexecut ării contractului ca
urmare a unei imposibilit ăți fortuite, adic ă a unei cauze independente de
orice culpă a vreuneia dintre p ărți.
În contractul sinalagmatic, riscul îl suport ă debitorul obliga ției
imposibil de executat, în sensul c ă, neputând s ă-și execute propria obliga ție,
dintr-un motiv de for ță majoră sau caz fortuit, el nu poate pretinde celeilalte
părți să-și execute obliga ția.

156În Codul civil nu exist ă dispoziții de principiu privind riscul
contractului, dar sunt aplica ții ale acestui efect specific în materia
contractului de loca țiune ș i a contractului de antrepriz ă.
În cazul contractelor translative de proprietate, regula consacrată în
legislație este aceea c ă riscul contractului îl suport ă partea care avea calitatea de
proprietar în momentul pieirii fortuite a lucrului – res perit domino.

5. ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR DE OBLIGAȚ II
Considera ții generale
Actul juridic unilateral este manifestarea de voin ță a unei singure
persoane – fizice sau juridice – f ăcută cu intenția de a produce efecte
juridice, adic ă de a naște, modifica sau stinge un raport juridic.
Actul juridic unilateral, ca izvor de obliga ții, are caracteristic faptul c ă
simpla și unica voin ță de a se angaja din punct de vedere juridic,
manifestat ă în exterior, de c ătre o persoan ă, este suficient ă pentru a da
naștere unei obliga ții a acesteia, f ără a fi necesar ă o acceptare din partea
creditorului.
Cazuri de acte juridice unilaterale considerate ca fiind izvoare de
obligații
Dintre cazurile de acte juridice unilaterale, ca izvoare de obliga ții,
menționăm:
– promisiunea public ă de recompens ă;
– promisiunea public ă de premiere a unei lucr ări în caz de reu șită la
un concurs;
– oferta de purg ă a imobilului ipotecat;
– oferta de a contracta;
– titlurile de valoare;
– gestiunea intereselor altuia;
– contractul în folosul altuia.

6. FAPTUL JURIDIC LICIT CA IZVOR DE OBLIGA ȚII
Faptele juridice licite sunt cele prin producerea c ărora nu sunt
încălcate prevederile legale. În categoria faptelor juridice licite sunt
cuprinse: gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat și îmbogățirea fără
justă cauză.
Gestiunea intereselor altei persoane, numită și gestiunea de afaceri,
este opera țiunea juridic ă ce constă în faptul c ă o persoană intervine, prin
fapta sa voluntar ă și unilateral ă, săvârșind acte materiale sau juridice în
interesul altei persoane, f ără a fi primit mandat din partea acesteia. P ărțile

157care intră în acest raport obliga țional se numesc gerant , persoana care
intervine prin fapta sa voluntar ă, și gerat, persoana pentru care se
acționează.
Plata lucrului nedatorat este executarea de c ătre o persoan ă a unei
obligații la care nu era ținută și pe care a fă cut-o fără intenția de a pl ăti
datoria altuia. Persoana care a efectuat o asemenea plat ă se nume ște
solvens, iar cel care a primit-o se nume ște accipiens. Prin efectuarea unei
plăți nedatorate se na ște un raport juridic în temeiul c ăruia solvensul devine
creditorul unei obliga ții de restituire a ceea ce a plă tit, iar accipiensul este
debitorul acestei obliga ții.
Îmbogăț irea fă ră justă cauză este faptul juridic licit prin care
patrimoniul unei persoane este m ărit pe seama patrimoniului altei persoane,
fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se
naște obligația, pentru persoana care și-a mărit patrimoniul, de restituire, în
limita măririi patrimoniului, c ătre persoana care și-a diminuat patrimoniul.
Persoana care ș i-a diminuat patrimoniul are posibilitatea intent ării unei
acțiuni în justi ție prin care pretinde restituirea, ac țiune numit ă actio de in
rem verso.

7. FAPTA ILICIT Ă CAUZATOARE DE PREJUDICII
CA IZVOR DE OBLIGA ȚII
Răspunderea pentru fapta proprie
Răspunderea civil ă delictuală este un raport juridic de obliga ție care
izvorăște dintr-o fapt ă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul
faptei ilicite are obliga ția de a repara prejudiciul cauzat.
Răspunderea pentru fapta proprie este reglementat ă în art.998-999
C. civ. Astfel, art.998 C. civ. dispune c ă orice fapt ă a omului care cauzeaz ă
altuia prejudiciu oblig ă pe acela din a c ărui greșeală s-a ocazionat a-l
repara, iar art.999 C. civ. prevede c ă omul este responsabil nu numai pentru
prejudiciul pentru care l-a cauzat prin fapta sa, dar și pentru acela pe care
l-a cauzat prin neglijen ța sau impruden ța sa.
Pentru angajarea ră spunderii pentru fapta proprie se cer întrunite
cumulativ urm ătoarele condi ții: existen ța unui prejudiciu; existen ța unei
fapte ilicite; existen ța unui raport de cauzalitate între fapta ilicit ă și
prejudiciu; vinov ăția autorului faptei ilicite.
Victima faptei ilicite care solicit ă obligarea autorului la repararea
prejudiciului, fiind reclamant în proces, conform principiului înscris în
art.1169 C. civ., care prevede c ă cel ce face o propunere înaintea judec ății,
trebuie să o dovedeasc ă, este ținută să facă dovada existen ței condițiilor
răspunderii civile delictuale.

158Răspunderea pentru fapta altei persoane
Art.1000 C. civ. stabile ște trei cazuri de r ăspundere pentru fapta altei
persoane:
1) răspunderea p ărinților pentru fapta copiilor minori;
2) răspunderea institutorilor și artizanilor pentru faptele elevilor și
ucenicilor;
3) răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
Răspunderea pentru fapta altei persoa ne constituie o derogare de la
regula general ă, potrivit c ăreia orice persoan ă răspunde numai pentru
prejudiciul cauzat prin propria sa fapt ă. Temeiul acestei forme de
răspundere îl constituie o prezum ție legală de culpă, care exonereaz ă
victima de obliga ția probei. Aceast ă prezumție este relativ ă în cazul
părinților, institutorilor ș i artizanilor și absolută în cazul comitentului.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, edificii
și animale
Principiul r ăspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general
este consacrat de art.1000 alin.1 C. civ., care prevede c ă suntem, de
asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru
care suntem obligaț i a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastr ă.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului este
reglementat ă în art.1002 C. civ., potrivit c ăruia proprietarul unui edificiu
este responsabil de prejudiciul cauzat pr in ruina edificiului, când ruina este
urmarea lipsei de între ținere sau a unui viciu de construc ție.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este reglementată
de art.1001 C. civ., care prevede c ă proprietarul unui animal, sau acela care
se servește de dânsul în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul
cauzat de animal, sau c ă animalul se afla în paza sa, sau c ă a scăpat.

8. EFECTELE OBLIGA ȚIILOR
Executarea direct ă (în natur ă) a obligațiilor
Efectul oric ărei obliga ții este dreptul pe care aceasta îl confer ă
creditorului de a pretinde ș i de a obține de la debitor îndeplinirea exact ă a
prestației la care acesta s-a obligat.
Executarea obliga țiilor este guvernat ă de principiul execut ării directe
sau în natur ă.
Plata constituie efectul specific al raportului juridic obliga țional.
Cine face plata . Principiul general care cârmuie ște această materie
este acela c ă oricine poate face plata, respectiv debitorul, personal sau prin

159reprezentant, o persoan ă ținută alături de debitor (un codebitor solidar) sau
pentru debitor (fidejusorul ) sau de o persoană interesată în efectuarea ei.
Obiectul pl ății. Creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela
care i se datoreaz ă, chiar dac ă valoarea lucrului oferit ar fi egal ă sau mai
mare.
Principiul indivizibilit ății plății se exprim ă prin dreptul creditorului
de a primi plata integral ă, el neputând fi obligat s ă primească o parte din
aceasta.
Data plății. Plata se face atunci când creanț a a devenit exigibil ă,
adică a ajuns la scaden ță.
Locul plății. Plata trebuie efectuată la locul convenit de pă rți. Dacă
părțile nu au convenit locul pl ății, Codul civil prevede c ă ea se efectueaz ă la
domiciliul debitorului – plata este cherabil ă, și nu portabil ă.
Imputația plății. Dacă un debitor are mai multe creanț e față de același
creditor și face o plat ă insuficientă pentru acoperirea în întregime a
acestora, se pune problema care din ele se va considera executat ă.
Răspunsul este dat de categoria juridic ă a imputației plății. Imputația plății
poate fi făcută: prin acordul p ărților, numai de una dintre p ărți (fie numai de
debitor, fie numai de creditor), prin lege.
Dovada pl ății. Plata are drept efect liberarea debitorului de obliga ția
asumată . Potrivit art. 1138 C. civ., remiterea voluntară a titlului original
făcută de creditor debitorului d ă proba libera țiunii, iar remiterea voluntar ă a
copiei legalizate a titlului prezum ă, până la proba contrar ă, remiterea de
datorie sau plat ă.
Oferta real ă urmată de consemnaț iune. În ipoteza în care creditorul
refuză plata făcută de debitor, legea i-a pus la dispozi ție o procedur ă prin care
se poate libera de obliga ția ce-i incumb ă. Procedura se nume ște oferta real ă
urmată de consemna țiune. Ea este reglementat ă de art. 1114-1121 C. civ. și
art. 586-590 C. pr. civ. și cuprinde dou ă etape: oferta real ă și consemnarea.
Executarea indirect ă a obligaț iilor (executarea prin echivalent)
Executarea indirect ă a obligaț iei înseamn ă dreptul creditorului de a
pretinde și obține de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit,
ca urmare a neexecut ării, execut ării cu întârziere sau execut ării
necorespunz ătoare a obligaț iei asumate.
Despăgubirile (daune-interese) sunt de dou ă feluri:
1) despăgubiri moratorii – reprezint ă echivalentul prejudiciului pe
care creditorul l-a suferit ca urmare a execut ării cu întârziere a
obligației;

1602) despăgubiri compensatorii – reprezint ă echivalentul prejudiciului
suferit de creditor pentru neexecutarea total ă sau parț ială a
obligației.
Despăgubirile moratorii se pot cumula cu executarea în natur ă a
obligației, spre deosebire de cele compen satorii, care au rolul de a înlocui
executarea în natură .
Pornind de la defini ția execută rii indirecte a obliga țiilor, rezult ă că
aceasta are natura juridic ă a unei răspunderi civile care poate fi, în raport de
izvorul obliga ției, contractual ă sau delictual ă.
Pentru acordare de desp ăgubiri (daune-interese) se cer întrunite
următoarele condi ții: prejudiciul, vinovăț ia și punerea debitorului în
întârziere.
Evaluarea desp ăgubirilor se poate face pe cale judiciar ă, legală sau
convențională.

9. DREPTURILE CREDITORILOR
ASUPRA PATRIMONIULUI DEBITORULUI
Categorii de drepturi ale creditorului asupra patrimoniului
debitorului
Debitorul ră spunde pentru obliga țiile asumate cu întregul s ău
patrimoniu. Oricare dintre creditorii chirografari are urm ătoarele drepturi:
1) să ceară executarea silit ă asupra bunurilor debitorului;
2) să ceară luarea unor m ăsuri conservatorii asupra
patrimoniului debitorului;
3) să intenteze acț iunea oblică în cazurile în care debitorul nu
intentează acțiuni pentru valorificarea unor drepturi ce-i
aparțin;
4) să intenteze acț iunea revocatorie în cazurile în care debitorul
încheie acte juridice în frauda creditorului.
Măsurile ce pot fi luate de creditor pentru conservarea
patrimoniului debitorului
Pentru a evita ca la scaden ță debitorul s ă apară ca fiind insolvabil,
legea acord ă creditorilor chirografari anumite mijloace juridice destinate a
asigura conservarea patrimoniului debitorului lor. Aceste m ăsuri sunt:
1) cererea de a pune sechestru asigurator pe anumite bunuri ale
debitorului;
2) cererea de efectuare a inscrip ției sau transcrip ției imobiliare;

1613) dreptul creditorului de a inte rveni în procesele debitorului cu
privire la bunuri din patrimoniul s ău și în procesele de împ ărțeală ale
debitorului;
4) dreptul creditorului de a intenta ac țiunea în declararea simula ției.
Acțiunea oblic ă (indirectă sau subrogatorie)
Este acea ac țiune în justi ție pe care creditorul o exercit ă pentru
valorificarea unui drept ce apar ține debitorului să u. Pentru intentarea acestei
acțiuni se cer întrunite urm ătoarele condi ții: debitorul s ă fie inactiv,
creditorul s ă aibă interes serios și legitim pentru a intenta ac țiunea, crean ța
creditorului s ă fie certă , lichidă și exigibilă.
Acțiunea paulian ă (revocatorie)
Este acțiunea prin care creditorul poate cere revocarea pe cale
judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea
prejudicierii sale, acte prin care î și creează sau mărește starea de
insolvabilitate.
Condițiile intentării acestei ac țiuni sunt urm ătoarele: actul atacat s ă fi
creat creditorului un prejudiciu, fra uda debitorului (debitorul a avut
cunoș tință de rezultatul p ăgubirilor al actului fa ță de creditor), creditorul s ă
aibă o creanță certă, lichidă și exigibilă, complicitatea la fraud ă a terțului cu
care debitorul a încheiat actul atacat, dac ă actul este cu titlu oneros.

10. TRANSMITEREA Ș I TRANSFORMAREA OBLIGA ȚIILOR
Modurile de transmitere a obliga țiilor
Modurile de transmitere a obliga țiilor sunt cesiunea de crean ță și
subrogația în drepturile creditorului prin plata creanț ei.
Cesiunea de creanță este actul juridic încheiat între cedent, cel care
transmite crean ța, și cesionar, cel care dobânde ște creanța, prin care primul
substituie în locul s ău pe al doilea, acesta devenind noul debitor al
debitorului – numit debitor cedat.
Codul civil reglementează cesiunea de crean ță în materia vânz ării –
cumpărării în art. 1391 –1398.
Condițiile cesiunii de crean ță sunt urm ătoarele: să îndeplineasc ă toate
condițiile de valabilitate ale contractului; nu este necesar consim țământul
debitorului cedat; pentru opozabilitatea fa ță de terți se cere notificarea
debitorului sau acceptarea cesiunii f ăcută de debitorul cedat.
Cesiunea de crean ță produce efecte între p ărți și față de terți.
Subrogația în drepturile creditorului prin plata crean ței este
instituția juridică prin care, în temeiul conven ției (subroga ție convențională)
sau în temeiul legii (subroga ție legală ), o persoană care plătește o datorie a

162altuia – solvens –către creditor – accipiens – ia locul creditorului pl ătit. Din
definiție rezultă că subrogația poate fi legal ă sau conven țională, care, la
rândul său, poate fi consim țită de creditor sau consim țită de debitor.
Modurile de transformare a obligaț iilor
Modurile de transferare a obliga țiilor sunt nova ția și delegația.
Novația este o conven ție prin care p ărțile unui raport juridic
obligațional sting o obliga ție existent ă, înlocuind-o cu o nou ă obligație.
Felurile nova ției sunt:
1) novația obiectiv ă – se produce între creditorul și debitorul ini țial,
dar în raportul juridic obliga țional se schimb ă obiectul sau clauza
acestuia;
2) novația subiectivă :
• novația prin schimbare de debitor – are loc atunci când un ter ț se
angajează față de creditor s ă plătească datoria, fără ca, pentru aceasta, s ă se
ceară concursul debitorului ini țial;
• novația prin schimbare de creditor – const ă în substituirea unui
nou creditor celui vechi, debitorul devenind obligat fa ță de noul creditor și
fiind liberat fa ță de cel vechi.
Condițiile novației sunt urm ătoarele: să fie respectate toate condiț iile
de validitate ale contractului; existen ța unei obliga ții valabile; noua
obligație să conțină un element nou fa ță de vechea obliga ție; să existe
intenția de a nova – animus novandi.
Părțile acestui raport juridic sunt: delegant – debitorul ini țial, delegat
– debitorul care se oblig ă, delegatar – creditorul care prime ște
angajamentul.
Delegația poate fi perfectă – acea form ă a delega ției prin care
delegatul descarc ă prin declara ție expresă pe delegat și înțelege ca obligaț ia
să fie executat ă de delegat – și imperfectă – acea form ă a delega ției
caracterizată prin faptul c ă delegatarul nu consimte la liberarea
delegantului, având doi debitori, delegatul și delegantul.

11. MODURILE DE STINGERE A OBLIGA ȚIILOR
Modurile de stingere a obliga țiilor care duc la realizarea crean ței
debitorului
Compensa ția este un mijloc de stingere a dou ă obligații reciproce ș i
de aceeași natură existente între dou ă persoane, astfel încât fiecare este, în
același timp, debitor și creditor al celeilalte. Este reglementat ă în art. 1143-
1153 C. civ., fiind de trei feluri: legal ă, convențională și judecătorească.

163Confuziunea constă în întrunirea în aceeaș i persoană atât a calit ății de
debitor, cât și a celei de creditor, în cadrul aceluia și raport juridic
obligațional. Ea se aplic ă tuturor obliga țiilor, independent de izvorul lor, și
este reglementat ă de art. 1154 C. civ.
Darea de plat ă este opera ția juridică prin care debitorul execută către
creditorul s ău o altă prestație decât aceea la care s-a obligat la încheierea
raportului juridic obliga țional. Aceast ă schimbare a presta ției se face numai
cu consim țământul creditorului.
Modurile de stingere a obliga țiilor care nu duc la realizarea
creanței creditorului .
Remiterea de datorie este renun țarea cu titlu gratuit a creditorului de
a-și valorifica crean ța pe care o are împotriva debitorului s ău. Ea este un
contract care presupune consim țământul debitorului.
Imposibilitatea fortuit ă de executare este un mod de stingere a
obligației atunci când executarea a devenit imposibil ă datorită unui caz
fortuit sau de for ță majoră, adică independent de orice culp ă din partea
debitorului. Potrivit art. 1156 C. civ., pentru ca debitorul s ă fie eliberat prin
intervenția cazului fortuit sau for ței majore se cere ca pieirea obligaț iei să fi
avut loc fără culpa debitorului și înainte de punerea sa în întârziere.

12. OBLIGAȚ IILE COMPLEXE
Obligațiile afectate de modalit ăți
Termenul este un eveniment viitor și sigur ca realizare, care afecteaz ă
fie executarea, fie stingerea unei obliga ții.
Termenele pot fi clasificate în func ție de mai multe criterii, respectiv:
– termen suspensiv;
– termen extinctiv;
– termen cert;
– termen incert;
– termen legal;
– termen conven țional;
– termen judiciar;
– termen stabilit în valoarea creditoru lui, a debitorului sau a ambelor
părți.
Împlinirea termenului se nume ște scadență. Prin ajungerea la
scadență, obligația devine exigibil ă din ziua urm ătoare aceleia în care
termenul s-a împlinit. Din acest moment, creditorul poate pretinde plata.

164Condiția este un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care
depinde îns ăși existența raportului juridic obliga țional. Condi ția afecteaz ă
însăși existența obligaț iei.
Condiția poate fi de mai multe feluri:
– suspensiv ă;
– rezolutorie;
– cazuală ;
– mixtă;
– potestativ ă;
– pozitivă;
– negativă ;
– licită;
– ilicită.
Obligațiile plurale
Obligația alternativ ă este acea obliga ție al cărei obiect const ă în două
sau mai multe presta ții, dintre care, la alegerea uneia dintre pă rți, executarea
unei singure presta ții duce la stingerea obligaț iei. Obligația alternativ ă are deci o
pluralitate de obiecte, dar prestarea uneia dintre ele duce la stingerea obliga ției.
Obligația facultativ ă este acea obliga ție în care debitorul se oblig ă la
o singură prestație, cu facultatea pentru el de a se libera, executând o alt ă
prestație determinată . Există deci o singur ă prestație ca obiect al obliga ției,
dar o pluralitate de presta ții în privin ța posibilității de a plăti.
Obligația conjunct ă sau divizibil ă este acea obliga ție cu pluralitate de
prestații în privin ța posibilității de a plăti.
Obligația solidă este acea obliga ție cu subiecte multiple în cadrul
căreia fiecare creditor poate cere deb itorului întreaga datorie sau fiecare
dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integral ă a prestației
datorate de to ți debitorii.
Obligația indivizibil ă este acea obliga ție care, datorită obiectului ei sau
conveției părților, nu poate fi împ ărțită între subiectele ei, activ sau pasiv. n
13. GARANTAREA OBLIGA ȚIILOR
Garanț ii personale
Fidejusiunea sau cau țiunea este un contract prin care o persoană
numită fidejusor se obligă față de creditorul altei persoane s ă execute
obligația celui pentru care garanteaz ă, dacă acesta nu o va executa.
Fidejusiunea poate fi de trei feluri: conven țională, legală și
judecătorească.
Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu, consensual,
unilateral și cu titlu gratuit. Orice obliga ție poate fi garantată prin
fidejusiune, inclusiv obliga țiile intuitu personae .

165Garanț ii reale
Dreptul de reten ție se prezint ă ca un drept real de garanț ie imperfect,
în virtutea c ăruia cel ce de ține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care
trebuie să -l restituie, are dreptul s ă rețină lucrul respectiv, s ă refuze deci
restituirea, pân ă ce creditorul titular al bunului îi va pl ăti sumele pe care le-a
cheltuit cu conservarea, între ținerea ori îmbun ătățirea acelui bun.
Gajul sau amanetul este un contract accesoriu, prin care debitorul
remite creditorului s ău un lucru mobil pentru garantarea datoriei.
În legislația noastră există două feluri de gaj: gajul cu deposedare;
gajul fără deposedare.
În concep ția Codului civil, contractul de gaj este un contract
accesoriu, real și unilateral.
Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate de plata unei
obligații. Ipoteca poate fi de dou ă feluri: convențională și legală, în funcție
de izvorul s ău, convenția părților sau legea. Indiferent de felul s ău, ipoteca
prezintă următoarele caractere generale: este un drept real accesoriu; este o
garanție imobiliar ă; este supus ă principiului specializ ării; este indivizibil ă.
Privilegiile
Privilegiul este dreptul recunoscut unui creditor, care decurge din
calitatea crean ței sale, de a fi preferat celorlal ți creditori, chiar dac ă aceștia
sunt ipotecari.
Conform Codului civil, privilegiile pot fi clasificate în trei categorii:
a) privilegii generale : privilegii generale asupra tuturor bunurilor
mobile și imobile ale debitorului; privilegii generale asupra
tuturor bunurilor mobile;
b) privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile ;
c) privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile .
d) Privilegiile sunt reglementate în art. 1722.-1745 și art. 1780-
1815 C. civ. completat cu art. 409 C. pr. civ.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă
1. Mariana Rud ăreanu, Drept civil. Teoria general ă a obliga țiilor, Editura
Fundației România de Mâine , București, 2005.
2. Constantin St ătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria general ă a
obligațiilor, Editura All Beck, Bucure ști, 2002.
3. Liviu Pop, Teoria general ă a obligațiilor, Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2000.
4. Andrei I. Filipescu, Ion P. Filipescu, Drept civil. Teoria general ă a
obligațiilor, Editura Universul juridic, Bucure ști, 2004.

166

DREPT FINANCIAR, BUGETAR ȘI FISCAL

Prof. univ. dr. IOAN CONDOR

Obiective
Cursul îș i propune: aprofundarea cuno ștințelor dobândite pân ă în
prezent și extinderea cuno ștințelor studen ților prin însu șirea unor institu ții
juridice noi, specifice dreptului fiscal și financiar; consolidarea
cunoș tințelor specifice ș i sistematizarea lor; însu șirea principiilor de drept
fiscal și financiar; dezvoltarea unei gândiri juridice complexe și a unui
limbaj specific; înț elegerea și cunoașterea aprofundat ă a legisla ției
financiare și fiscale, precum și a procedurilor de aplicare a acestora în
condițiile tranziț iei la economia de pia ță și ale aderă rii la U.E.

I. NOȚIUNI GENERALE DE DREPT FINANCIAR
1. Rolul economic al statului
Finanț e publice clasice
Capitalismul este strâns legat de doctrina liberal ă, care se pronun ță
pentru limitarea interven țiilor statului la domeniile tradi ționale, și anume:
apărarea națională; diplomație; ordine public ă și justiție. Statul trebuie s ă
respecte liberalismul economic și să-și coreleze veniturile și cheltuielile
astfel încât s ă evite influen țarea inițiativei private, s ă asigure libera
concurență și relațiile economico-sociale. Activitatea economic ă trebuie să
rămână domeniul exclusiv al întreprinderilor private. Veniturile, constând
din impozite, taxe și alte modalit ăți de procurare a resurselor financiare ale
statului, trebuie limitate la necesarul asigur ării funcționării instituțiilor
publice.
Finanț e publice moderne
În perioada interbelic ă și în special dup ă marea criz ă economic ă
dintre anii 1929 – 1933, în concepț ia capitalist ă privind economia, locul
statului neinterven ționist a fost luat de statul interven ționist . Justificarea

167rolului statului este f ăcută de John Maynard Keynes. Finan țele publice
devin, astfel, un instrument de interven ție a statului în plan economic și
social.

2. Obiectul și funcțiile finanț elor publice. Rela ții financiare
Obiectul finan țelor publice
În doctrina financiară s-au emis mai multe opinii privind obiectul
finanțelor publice. Astfel, într-o opinie de larg ă circulație europeană se
consideră că finanțele publice au ca obiect regulile fundamentale, organele
și procedurile care permit colectivit ăților publice îndeplinirea tuturor
atribuț iilor lor cu ajutorul mijloacelor financiare și al cheltuirii fondurilor
bănești de către organele guvernamentale ș i ale administr ării datoriei
publice. Într-o formul ă mai concentrat ă, se susține că finanțele publice au
ca obiect veniturile ș i cheltuielile bugetelor apar ținând colectivit ăților
publice și care se exprim ă sub forme „economice, politice și juridice”.
Relațiile financiare
Relațiile financiare sunt generate de transferarea în form ă bănească a
unei părți din produsul social, respectiv venitul na țional, de c ătre o
persoană, fizică sau juridic ă, la fondurile de resurse b ănești necesare satis-
facerii nevoilor generale sau de la aceste fonduri c ătre agenții economici.
Ca urmare a acestor particularităț i, în sens larg , relațiile financiare
cuprind: atât rela țiile referitoare la formarea și repartizarea fondurilor
bugetelor care au caracter nerambursabil, adic ă finanțele publice, cât și cele
care au la bază principiul rambursabilit ății, respectiv rela țiile de
credit/transfer rambursabil și relațiile de asigur ări, transfer cu rambursa-
bilitate aleatorie. În sens restrâns , se consider ă relații financiare numai cele
care cuprind rela ții referitoare la formarea ș i repartizarea fondurilor
bugetelor publice.
Funcțiile finanț elor publice
Mijloacele prin care finan țele publice ca relaț ii financiare î și
îndeplinesc rolul sunt func țiile acestora:
Funcția de reparti ție se manifest ă în procesul reparti ției produsului
social (produs intern brut) și cuprinde două faze: constituirea fondurilor
bănești; distribuirea acestor fonduri (utilizarea).
Funcția de control se justific ă, deoarece fondurile publice apar țin
întregii societăț i. Funcția de control este mai largă decât func ția de
repartiț ie, deoarece vizeaz ă, pe lângă constituirea și repartizarea fondurilor
financiare, și modul de utilizare a resurselor. Ea urm ărește legalitatea,

168necesitatea, oportunitatea și eficiența cu care institu țiile publice și agenții
economici cu capital de stat utilizeaz ă în mod concret resursele financiare
de care dispun.

3. Noțiunea și obiectul dreptului financiar
Categoriile de norme juridice care au ca obiect finan țele publice
a) Norme juridice privind procesul de formare, de constituire a
resurselor b ănești necesare satisfacerii nevoilor publice, adic ă reglement ări
privind stabilirea și perceperea impozitelor, taxelor și a celorlalte venituri
publice.
b) Norme juridice care stabilesc destina țiile pentru care pot fi utilizate
veniturile publice, adic ă natura cheltuielilor și procedura de efectuare a
acestora.
c) Norme juridice care se refer ă la emisiunea ș i circulația bănească.
d) Norme juridice privind creditul public.
e) Norme juridice care au ca obiect controlul financiar.
Definiț ia dreptului financiar
Dreptul finan țelor publice poate fi definit ca ansamblul normelor
juridice care au ca obiect procedeele, actele și operațiunile prin intermediul
cărora se mobilizează , repartizeaz ă, administreaz ă și controleaz ă fondurile
bănești publice pentru satisfacerea nevoilor generale ale societ ății.
Subramuri ale dreptului finan țelor publice: drept bugetar; drept fiscal;
drept de control financiar, credit public.
4. Raporturi juridice financiare
Subiecții raporturilor juridice financiare publice
Subiecț ii raporturilor juridice având ca obiect finan țele publice sunt:
– Organele financiare de stat , învestite de lege cu atribu ții de stat
specifice elabor ării și execută rii bugetelor publice, activit ății de stabilire –
percepere a impozitelor, de administrare și repartizare a fondurilor b ănești ale
bugetelor publice. Organele fina nciare de stat au o situa ție juridică specifică,
în sensul c ă ele pot pretinde celuilalt subiect participant anumite presta țiuni
sau abțineri ș i în acest scop îl pot controla, sanc ționa ș i executa silit.
– O persoan ă juridică de drept public sau de drept privat sau o
persoană fizică, căreia îi revin anumite drepturi și obligații stabilite de
reglementarea juridic ă din domeniul finan țelor publice. Acestui subiect îi
revine, în primul rând, o obliga ție financiar ă în executarea c ăreia legea îi
garantează respectarea drepturilor și intereselor prev ăzute de lege (dac ă este
nedreptățit, poate ataca m ăsurile organelor financiare).

169Rezultă că subiecț ii acestor raporturi nu sunt egali în drepturi și în
obligații.
Conț inutul raporturilor juridice financiare
Conținutul raporturilor juridice financiare include drepturile și
îndatoririle ce revin celor doi subiec ți ai acestor raporturi, astfel:
– organele financiare au dreptul și obligația de a elabora bugetele
publice și a lua măsuri pentru executarea lor, a stabili și încasa veniturile
publice, de a le administra în mod corespunz ător;
– al doilea subiect are îndatorirea de a executa obliga ția fiscală ce îi
revine ș i dreptul de a pretinde s ă se aplice corect legea.
Obiectul raporturilor juridice financiare
Obiectul raporturilor juridice privind finan țele publice este complex,
el poate cuprinde activit ăți de natur ă organizatoric ă în materie bugetară ,
acțiuni privind încasarea și stabilirea veniturilor publice, acț iuni de
administrare a fondurilor publice, ac țiuni de control etc. Raporturile juridice
care implic ă încasarea ș i plata unor sume au și un obiect material
reprezentat de sumele de bani.
Gruparea raporturilor juridice financiare
Raporturile juridice financiare pot fi grupate, în func ție de
particularit ățile obiectului lor, în: raporturi bugetare; raporturi fiscale;
raporturi de credit public; raporturi privind emisiunea și circulația bănească;
raporturi de control financiar.

II. MONEDA ȘI INSTRUMENTELE MONETARE
1. Funcțiile monedei
Moneda a ap ărut ca o necesitate economic ă, fiind conceput ă ca un
echivalent general al m ărfurilor, dar ș i ca un instrument prin care se
mijlocea schimbul de m ărfuri.
Ea a permis distribuirea și redistribuirea produsului social, fiind în
același timp și un instrument de planificare na țională și personală , dar ș i de
economisire și tezaurizare.
Funcțiile monedei : instrument de evaluare a valorilor economice;
instrument de schimb de bunuri și servicii; mijloc de plat ă; instrument de
economisire și tezaurizare; mijloc de distribuire și redistribuire a venitului
național și produsului social; instrument de planificare, atât la nivel
național, cât și la nivelul persoanelor juridice ș i fizice.

1702. Categorii de monede în circula ție
Moneda este un ban de metal care a avut un curs legal pe teritoriul
unui stat.
Banul este marfa care îndeplineș te rolul de echivalent general în
raport cu celelalte m ărfuri.
Bancnota este un bilet de banc ă cu acoperire în aur.
În circulația monetar ă sunt întâlnite mai multe categorii de moned ă:
a) Moneda efectiv ă sau manual ă o constituie însemnele monetare
utilizate în circula ție în numerar, fiind confec ționată din metal sau din
hârtie.
b) Moneda de cont sau bancar ă este o moned ă care nu se vede, ea
apărând doar în scripte. Circula ția banilor scripturali are loc prin
intermediul documentelor bancare – viramente, cecuri, ordine de plat ă.
c) Aurul îndepline ște rolul de moned ă universal ă. Aurul utilizat în
tranzacțiile bancare se prezint ă sub formă de lingouri cu titlu de 995‰ sau
24 karate.
d) Moneda conven țională nu are existen ță material ă propriu-zis ă, este
utilizată de grupă ri de state pentru exprimarea valoric ă a schimburilor și
tranzacțiilor dintre ele ș i se stabile ște pe baza unui co ș valutar. Cele mai
cunoscute monede convenț ionale sunt E.C.U. ș i D.S.T. (Drepturi Speciale
de Tragere).
e) Moneda de calcul este moneda aleasă de părțile contractante
pentru măsurarea drepturilor și obligațiilor reciproce.
f) Moneda fiduciar ă sau de încredere este moneda de hârtie având o
valoare de schimb conven țională, ce servește ca instrument de schimb doar
în interiorul unei țări.
g) Moneda electronic ă se aseamănă cu moneda scriptural ă (nu are o
existență efectivă), materializându-se în impulsuri pe suport magnetic în
faza inițială sau, ulterior, în memoria microprocesoarelor integrate în
cartelele cu rol de cec electronic.
3. Rolul Băncii Naționale
Principalele atribu ții ale BNR sunt:
a) Emisiunea și circulația însemnelor monetare;
b) Schimbarea însemnelor monetare;
c) Opera țiuni pe contul statului;
d) Stabilirea și menținerea rezervelor interna ționale.
4. Euro – moneda european ă
a) Avantajele Euro;
b) Costurile pe care le prezint ă Euro.

1715. Inflația
a) Formele de manifestare
b) Consecin țele inflației asupra politicii financiare a statului:
– în plan economic;
– în plan social.

III. SISTEMUL BUGETELOR PUBLICE
1. Bugetul public
Natura juridic ă a bugetului de stat
În literatura de specialitate au fost exprimate opinii diferite privind
natura juridic ă a bugetului de stat.
1. Teoria care consider ă bugetul de stat act – condi țiune de natur ă
administrativ ă se bazează pe împrejurarea c ă, în statele moderne, prin
bugetele de stat se condi ționează veniturile și cheltuielile publice sub
aspecte parț ial diferite, dar comune actelor administrative de aceast ă natură.
2. Teoria care sus ține că bugetul de stat are natur ă juridică atât de
lege, cât și de act administrativ consideră că bugetul este lege în părțile lui
creatoare de dispozi ții generale și act administrativ în părțile lui creatoare
de acte individuale și concrete.
3. Teoria naturii juridice de lege a bugetului de stat are în vedere
faptul că lege este orice decizie emanat ă de la puterea legislativ ă și, cum
bugetul de stat este o decizie a legislativului, el este o lege propriu-zis ă. Și
în țara noastr ă, ținând seama de Legea nr. 500/2002, bugetul de stat are
natură juridică de lege .
Reforma bugetar ă
O componentă esențială a mecanismului financiar o reprezint ă
finanțele publice. Pentru reglementarea acestora s-a elaborat și adoptat
Legea nr. 10/1991 privind finanț ele publice, care reprezint ă o adevărată
constituție financiar ă a României moderne. Cea mai mare parte a legii este
consacrată principiilor de elaborare, aprobare, execu ție și încheiere a
bugetului public.
Legea a instituit conceptul de buget public naț ional în locul celui de
buget de stat:
– noțiunea de public delimiteaz ă acest buget de bugetele proprii sau
bugetele de venituri și cheltuieli – instrumente utilizate în literatura
financiară și în practica agen ților comerciali; totodat ă, exprimă specificul
domeniului respectiv – „finan țele publice”;
– expresia de național înseamnă că bugetul include toate veniturile și
cheltuielile de natur ă publică ale țării.

172Bugetul public naț ional cuprinde patru categorii de bugete publice, și
anume: bugetul de stat; bugetele locale; bugetul asigur ărilor sociale de stat:
bugetele fondurilor speciale.
Legea nr. 10/1991 a fost înlocuit ă ulterior de Legea nr. 72/1996, iar
aceasta din urm ă prin Legea nr. 500/2002, care men ține, în principal,
prevederile Legii nr. 10/1991 cu unele îmbun ătățiri. Astfel, se instituie un
sistem unitar de bugete, care cuprinde: a) bugetul de stat; b) bugetul
asigurărilor sociale de stat; c) bugetele locale; d) bugetele fondurilor
speciale; e) bugetul trezoreriei statului; f) bugetele institu țiilor publice
autonome; g) bugetele instituț iilor publice finan țate integral sau par țial din
bugetul de stat, bugetul asigur ărilor sociale de stat ș i bugetele fondurilor
speciale; h) bugetele instituț iilor publice finan țate integral din venituri
proprii; i) bugetele fondurilor provenite din credite externe contractate sau
garantate de stat ș i a căror rambursare a dobânzii și alte costuri se asigur ă
din fonduri publice; j) bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Noua lege prevede posibilitatea ca, prin legea bugetar ă anuală , să se
prevadă: sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și criterii de
determinare a acestora pe unit ăți administrativ – teritoriale; transferuri
consolidabile care s ă constituie venituri ale bugetelor unităț ilor admi-
nistrativ-teritoriale.
Dreptul bugetar ș i principiile acestuia
Dreptul bugetar cuprinde totalitatea normelor juridice financiare care
reglementează conținuturile bugetelor publice și procedura de elaborare,
aprobare, execu ție și încheiere a acestor bugete, precum ș i responsabilit ățile
instituțiilor publice.
Principiile de drept bugetar sunt reguli care stau la baza elabor ării și
executării bugetului public, fiind cunoscute sub urm ătoarele denumiri:
Principiul universalit ății implică includerea în bugetul public a
veniturilor și cheltuielilor cu sumele lor integrale, în sume brute. Principiul
unității bugetare implic ă înscrierea într-un singur act a tuturor veniturilor și
cheltuielilor publice.
Neafectarea veniturilor bugetare înseamnă că, prin perceperea lor,
veniturile bugetare se depersonalizeaz ă, adică servesc la acoperirea chel-
tuielilor publice privite în ansamblul lor. Deci, nu este permis ă perceperea
unui venit public pentru finan țarea unei anumite cheltuieli publice.
Principiul anualit ății bugetului public implică faptul că durata de
timp pentru care Parlamentul autorizeaz ă Guvernul s ă încaseze veniturile
publice și să efectueze cheltuieli publice este limitat ă, de obicei, la un an.

173Principiul specializ ării bugetare impune ca nici un venit public s ă nu
poată fi instituit decât cu acordul Parl amentului, iar cheltuielile publice s ă
se aprobe pe principalele destina ții, nu numai ca sum ă globală .
Principiul echilibr ării bugetului public implică faptul că bugetul public
trebuie să fie echilibrat, adic ă veniturile sale s ă acopere integral cheltuielile.
Principiul publicit ății bugetare instituie cerinț a ca bugetul public să
fie adus la cunoș tința opiniei publice prin mijloace de publicitate.
Principiul unit ății monetare – toate opera țiunile bugetare se exprim ă
în monedă națională.
Competen țe de aprobare a bugetelor publice anuale
Bugetul de stat și bugetul asigur ărilor sociale de stat se aprobă de
către Parlament prin legi separate. Guvernul are atribu ția de a elabora
proiectul legii bugetului de stat și al celui al asigur ărilor sociale de stat,
precum și al contului anual de execu ție și le supune separat spre aprobare
Parlamentului. Dup ă aprobare, Guvernul r ăspunde de realizarea
prevederilor din cele două bugete publice.
Bugetele locale , potrivit Constitu ției României , se elaboreaz ă, se
aprobă și se execută în condițiile legii. Această normă de trimitere se refer ă
la Ordonan ța de Urgen ță a Guvernului nr. 45/2003 privind finan țele publice
locale, în vigoare de la 01.01.2004, care prevede c ă bugetele locale se
aprobă de către consiliile locale, consiliile jude țene și Consiliul general al
Municipiului Bucure ști. Legea prevede că fiecare comun ă, oraș, municipiu,
sector al Municipiului Bucure ști întocme ște bugetul local în condi ții de
autonomie. Între aceste bugete nu exist ă relații de subordonare.
Bugetele institu țiilor publice , conform art. 6 din Legea privind
finanțele publice, se aprob ă diferit, în raport de sursa de finan țare, astfel:
a) bugetele institu țiilor publice finan țate integral sau par țial din bugetul de
stat sau din bugetele locale se aprob ă de către organul ierarhic superior al
instituțiilor publice, dac ă legea nu prevede altfel; b) bugetele institu țiilor
care se finan țează integral din venituri proprii se aprob ă de către organul de
conducere al institu ției respective, cu acordul organului ierarhic.

2. Elaborarea și aprobarea bugetului statului, a bugetului
asigurărilor sociale de stat și a bugetelor fondurilor speciale
Inițiativa bugetar ă
În țara noastr ă, potrivit Constitu ției României, proiectul bugetului de
stat și cel al bugetului asigur ărilor sociale de stat se elaborează anual de
către Guvern care le supune aprob ării Parlamentului prin proiecte separate.
Elaborarea se face pe baza elementelor prev ăzute de Legea nr. 500/2002.

174Evaluarea veniturilor ș i cheltuielilor
La evaluarea volumului veniturilor și cheltuielilor bugetare se
utilizează mai multe metode , dintre care mai importante sunt:
a) Metoda autonom ă sau a penultimei , care constă în evaluarea
forfetară a veniturilor și a cheltuielilor bugetare pe baza rezultatelor
obținute în penultimul an, corectate cu eventualele modific ări determinate
de schimbarea legisla ției sau de alte m ăsuri adoptate pân ă la data întocmirii
proiectului de buget.
b) Metoda major ării sau diminu ării are în vedere rezultatele
executării bugetului de stat ob ținute în ultimii ani, pe baza c ărora se
stabilește rata medie a cre șterii–descre șterii veniturilor, respectiv a
cheltuielilor bugetare. În raport cu aceast ă medie se procedeaz ă la
dimensionarea veniturilor și cheltuielilor bugetare pentru anul viitor.
c) Metoda evaluă rii directe a veniturilor și cheltuielilor bugetare are
în vedere dimensionarea fiec ărei categorii de venituri sau destina ții de
cheltuieli în raport cu preliminariile pe anul în curs și cu previziunile
privind dezvoltarea economiei în perioada urm ătoare.
În țara noastr ă, aflată în perioada de tranzi ție spre economia de pia ță,
ceea ce prezum ă schimbări importante de la an la an, se utilizeaz ă metoda
de evaluare direct ă a veniturilor și cheltuielilor bugetului de stat.
Se utilizeaz ă metode moderne de elaborare a bugetului pe programe.
Procedura de aprobare a bugetului de stat
Potrivit Constituț iei României, bugetul de stat se aprobă de către
Parlamentul României în ș edința comună a Camerei Deputa ților și Senatului.
Prima etap ă:
– În aplicarea normei constituț ionale, Legea privind finan țele publice
prevede că Guvernul, după ce își însușește proiectul bugetului de stat
întocmit de c ătre Ministerul Finan țelor Publice, îl supune Parlamentului
spre aprobare înso țit de un raport privind situa ția macroeconomic ă a țării
pentru anul urm ător și proiecția bugetului pentru urm ătorii 3 ani.
– Examinarea și avizarea de fond a proiectului bugetului de stat, în
prima etap ă, se fac de c ătre comisiile permanente de buget și finanțe ale
fiecărei Camere, precum și de alte comisii permanente interesate. Pe baza
dezbaterilor ce au loc și a avizelor ș i propunerilor primite, comisiile
permanente de buget și finanțe reunite întocmesc un raport comun care va
fi supus aprob ării prin vot.
A doua etap ă:
– În cadrul ședinței comune a celor dou ă Camere, Guvernul prezint ă
motivele care au condus la elaborarea proiectului de buget de stat și a

175proiectului legii bugetare cu con ținutul dat, precum și situația macro-
economică a țării ș i proiecția bugetului în urm ătorii 3 ani.
– După adoptare, proiectul de lege bugetar ă și proiectul de buget se
înaintează președintelui României în vederea promulg ării, potrivit art. 77
din Constitu ția României.
Din art. 138 alin. 2 și 3 din Constituț ia României rezult ă că bugetul
asigurărilor sociale de stat se elaboreaz ă separat de bugetul de stat și se
aprobă prin lege separat ă. Bugetele celorlalte sisteme autonome de
asigurări sociale, potrivit legii, se aprob ă de organele de conducere proprii
cu avizul Ministerului Muncii și Solidarit ății Sociale ș i al Ministerului
Finanțelor Publice.
3. Execuția și încheierea bugetului de stat, a bugetului
asigurărilor sociale și a bugetelor fondurilor speciale
Atribuț iile Guvernului și ale Ministerului Finan țelor Publice
Conducerea general ă a activităț ii executive în domeniul finan țelor
publice apar ține Guvernului . În realizarea acestei competen țe, Guvernul
examinează periodic situa ția financiar ă pe economie, execu ția bugetului
public și stabilește măsuri pentru îmbun ătățirea echilibrului bugetar. Pe
lângă această competen ță generală , prin legile bugetare anuale se pot stabili
drepturi ș i obligații suplimentare pentru Guvern.
Legea privind finan țele publice instituie r ăspunderea Ministerului
Finanț elor Publice pentru realizarea bugetului de stat, precum și pentru
luarea măsurilor privind asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii
fiscal – bugetare a statului. Ministerul Finan țelor Publice are atribu ții
concrete în ce prive ște : repartizarea pe trimestre a veniturilor și
cheltuielilor; deschiderea de credite bugetare; introducerea unor modific ări
în bugetele ordonatorilor principali de credite și în structura bugetului de
stat; controlul preventiv și de gestiune asupra veniturilor ș i cheltuielilor
publice; conducerea trezoreriei na ționale.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare
Conform legii privind finan țele publice (Legea nr. 500/2002), repar-
tizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor publice are loc în func ție de
următorii factori : a) termenele legale de încasare a veniturilor; b) termenele
și posibilităț ile de finanț are a deficitului bugetar; c) perioada în care este
necesară efectuarea cheltuielilor.
Aprobarea repartiz ării pe trimestre a veniturilor ș i cheltuielilor
bugetare este dat ă în competen ța: Ministerului Finan țelor Publice, pe
capitole de cheltuieli și, în cadrul acestora, pe titluri, la propunerea
ordonatorilor principali de credite și a organelor teritoriale ale Ministerului

176Finanțelor Publice, pentru cotele sau sumele defalcate din venituri ale
bugetului de stat și pentru transferuri din bugetul de stat, pe structura
aprobată pentru bugetele locale; ordonatorilor principali de credite, pentru
bugetele proprii și ale unităț ilor subordonate, precum și pe celelalte sub-
diviziuni ale clasifica ției bugetare; ordonatorilor secundari de credite , pentru
bugetele proprii și pentru bugetele ordonatorilor ter țiari de credite bugetare.
Realizarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor bugetare
Execuția părții de venituri. În conformitate cu Legea nr. 500/2002
privind finan țele publice, veniturile bugetare sunt formate din impozite,
taxe, contribu ții și alte vărsăminte stabilite de lege. Această prevedere se
corelează cu altă dispoziție din aceea și lege care interzice a se încasa vreun
impozit, vreo tax ă sau alte obliga ții de natura acestora dac ă nu au fost
stabilite prin lege. Aceste dispoziț ii consacră caracterul legal al veniturilor
bugetare. Se utilizeaz ă patru procedee de stabilire a veniturilor publice (a se
vedea manualul).
Execuția părții de cheltuieli presupune finan țarea integral ă și la timp
a sarcinilor bugetului de stat. Ordonatorii principali de credite ai bugetului
de stat, bugetului asigur ărilor sociale de stat ș i bugetelor fondurilor speciale
sunt conduc ătorii autorit ăților publice, mini ștrii și conducătorii celorlalte
organe de specialitate ale administra ției publice centrale.
Ordonatorii principali de credite au dubl ă competen ță: repartizeaz ă
creditele bugetare pe unit ăți ierarhic inferioare în raport cu sarcinile
acestora și aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu cu
respectarea dispoziț iilor legale. Ei au leg ătură directă cu bugetul de stat.
Ordonatorii secundari de credite primesc credite de la ordonatorii
principali pentru nevoile instituț iilor pe care le conduc sau pentru a le
repartiza unit ăților subordonate. Ordonatorii secundari de credite nu au
legătură cu bugetul de stat. Ei au, de asemenea, dubl ă competen ță: aprobă
cheltuielile din bugetele proprii ale institu țiilor publice pe care le conduc și
repartizeaz ă credite bugetare unit ăților ierarhic inferioare pe care le conduc.
Ordonatorii ter țiari de credite sunt conduc ătorii institu țiilor publice
cu personalitate juridic ă în subordinea unor institu ții publice finan țate din
bugetul de stat. Ace ști ordonatori de credite au competenț a limitată la
utilizarea creditelor bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru nevoile
instituțiilor pe care le conduc.
Toți ordonatorii de credite r ăspund pentru creditele bugetare.

177Serviciul trezorerie
Tezaurul public este serviciul financiar care îndepline ște funcția de
trezorier al serviciilor statului. Tezaurul execută operațiunile financiare ale
statului în vederea procur ării și cheltuirii mijloacelor b ănești necesare
pentru îndeplinirea func țiilor acestuia (efectueaz ă încasările și plățile
bugetare, ține contabilitatea acestor opera țiuni, gestioneaz ă disponibilităț ile
bugetare etc.).
Funcțiile tezaurului public : a) rezervor de resurse, deoarece este casa
fictivă care conține toate veniturile statului; b) bancher al bugetului de stat,
prin faptul c ă, în cazul în care apar goluri temporare de cas ă în execuția
bugetului, acestea pot fi acoperite pân ă la încasarea veniturilor pe seama
resurselor aflate în conturile trezoreriei statului. Operațiunile pe care le face
trezoreria ca bancher se împart în: opera țiuni bugetare, care cuprind numai
încasarea veniturilor publice și efectuarea pl ății cheltuielilor bugetare;
operațiuni de trezorerie, care includ opera țiuni specifice unui bancher, și anu-
me centralizare, repartizare, transferuri de fonduri, acordare de avansuri
bugetului.
Formarea și utilizarea resurselor trezoreriei statului . Trezoreria
generală a statului cuprinde opera țiuni de încasare și plăți care se refer ă la:
veniturile și cheltuielile bugetului de stat, bugetului asigur ărilor sociale de
stat și bugetele locale; veniturile și cheltuielile bugetelor fondurilor
speciale; veniturile și cheltuielile instituț iilor publice, care, potrivit
reglementărilor legale, se administreaz ă în regim bugetar; datoria public ă
internă și externă, inclusiv datoria și plata serviciului datoriei publice
interne și externe; alte venituri și cheltuieli ale sectorului public
reglementate prin dispozi ții legale. Resursele se utilizeaz ă pe destina ții.
Bugetul trezoreriei statului se elaborează , se administreaz ă și se
execută de către Ministerul Finan țelor Publice. Acest buget se elaboreaz ă
anual și se prezint ă spre aprobare Guvernului, pe surse de venituri și
destinații de cheltuieli.
Contul general al trezoreriei statului func ționează la Banca
Națională a României, iar soldul activ al acestuia se formeaz ă din
disponibilităț ile trezoreriei centrale din Ministerul Finan țelor Publice și din
disponibilităț ile trezoreriilor din cadrul serviciilor descentralizate ale
Ministerului Finanț elor Publice.

178Creanțele trezoreriei statului , care rezult ă din gestionarea
împrumuturilor externe guvernamentale, precum și din alte opera țiuni
derulate prin trezoreria statului, se urm ăresc și se execută în condițiile
prevăzute de reglementă rile legale pentru crean țele bugetare – O.G.
nr 66/1994 (art.11); dreptul de a cere executarea silit ă a acestor crean țe se
prescrie în 25 de ani. Efectele încheierii exerci țiului bugetar sunt foarte
importante.
Contul general anual de execu ție a bugetului de stat și, respectiv, a
bugetului asigur ărilor sociale de stat, precum și conturile anuale de
execuție a bugetelor fondurilor speciale și contul general al datoriei
publice a statului
Legea privind finan țele publice instituie obligaț ia Guvernului de a
prezenta contul general anual de execuț ie a bugetului de stat și a bugetului
asigurărilor sociale de stat ș i a bugetelor fondurilor speciale. Ordonatorii
principali de credite au obliga ția de a întocmi și prezenta la Ministerul
Finanțelor Publice d ări de seam ă contabile trimestriale și pentru fiecare
exercițiu bugetar anual expirat.
Ministerul Finanț elor Publice, pe baza acestor d ări de seam ă și a
conturilor privind execu ția de casă a bugetului de stat, bugetului
asigurărilor sociale de stat ș i a bugetelor fondurilor speciale prezentate de
organele de specialitate ale administra ției publice, elaboreaz ă lucrările
privind contul general anual de execuț ie a bugetului de stat, a bugetului
asigurărilor sociale de stat ș i bugetelor fondurilor speciale pe care le
prezintă Guvernului. Guvernul, dup ă analiza ș i definitivarea contului
general anual de execuț ie, trebuie s ă-l prezinte spre aprobare Parlamentului,
până la data de 1 iulie a anului urm ător celui de execu ție.
Contul anual de execu ție a bugetului de stat, a bugetului asigur ărilor
de stat ș i celelalte conturi anuale de execuț ie se aprob ă prin lege, după
verificarea de c ătre Curtea de Conturi. Competen ța de aprobare a contului
general anual de execuț ie a bugetului de stat aparț ine Parlamentului.
Raportul public anual, pe care Curtea de Conturi îl înainteaz ă
Parlamentului, este un document care furnizeaz ă informații concrete
privind execu ția conturilor publice examinate. Curtea de Conturi prezint ă
Parlamentului observa ții asupra conturilor de execu ție a bugetelor publice
supuse controlului s ău în termen de 6 luni de la primirea de la Guvern a
contului anual de execu ție a bugetului de stat.

1794. Execuția și încheierea bugetelor locale
Veniturile și cheltuielile prev ăzute de bugetele locale se repartizeaz ă
pe trimestre, în func ție de doi factori: a) termenele legale de încasare a
veniturilor ; b) perioada în care este necesar ă efectuarea cheltuielilor .
Repartizarea pe trimestre a veniturilor ș i cheltuielilor bugetare se
aprobă de către: Ministerul Finanț elor Publice , pentru sumele defalcate din
unele venituri ale bugetului de stat ș i pentru transferurile de la acest buget,
pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale;
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru bugetele de
credite proprii și bugetele instituț iilor și serviciilor publice subordonate.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt pre ședinții
consiliilor jude țene, primarul general al Municipiului Bucure ști și primarii
celorlalte unit ăți administrativ-teritoriale.
Conducătorii institu țiilor sau serviciilor publice cu personalitate
juridică din subordinea fiec ărui consiliu local, jude țean sau al Municipiului
București sunt, dup ă caz, ordonatori de credite secundari sau ter țiari.
Ordonatorii principali de credite repartizeaz ă creditele bugetare, aprobate
prin bugetele locale, pe unit ăți ierarhice inferioare, în raport cu sarcinile
acestora și aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii. Ordonatorii
secundari de credite repartizeaz ă creditele bugetare aprobate pe unit ăți
ierarhic inferioare, ai c ăror conduc ători sunt ordonatori ter țiari de credite, și
aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii. Ordonatorii ter țiari de
credite utilizeaz ă creditele bugetare care le-au fost repartizate numai pentru
nevoile institu țiilor pe care le conduc.
Ordonatorii principali și secundari de credite au o dubl ă competen ță
(repartizarea creditelor bugetare pe unit ăți ierarhic inferioare și aprobarea
efectuării cheltuielilor din bugetele proprii); ordonatorii ter țiari de credite au o
singură competen ță (aprobă utilizarea creditelor bugetare care le-au fost
repartizate).
Execuția de cas ă a bugetelor locale se efectuează prin unit ățile
teritoriale ale trezoreriei statului, evidenț iindu-se în conturi distincte: venituri
bugetare pe structura clasifica ției bugetare; cheltuielile în limita creditelor
aprobate și destinației stabilite; alte opera țiuni financiare ale ordonatorilor de
credite bugetare dispuse de ace știa; venituri proprii și cheltuieli dispuse de
aceștia pe instituț ii publice locale și categorii de resurse.
Metodologia de elaborare și execuție a bugetelor locale se stabileș te
de către Ministerul Finan țelor Publice.

180IV. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
1. Noțiunea și clasificarea cheltuielilor publice ș i bugetare
Cheltuielile publice cuprind urm ătoarele categorii de cheltuieli:
a) cheltuieli bugetare , care se constituie din resursele financiare
publice cuprinse în :bugetul de stat; bugetul asigur ărilor sociale; bugetele
locale; bugetele institu țiilor publice autonome;
b) cheltuieli acoperite din fonduri cu destina ție specială;
c) cheltuieli extrabugetare , care se efectueaz ă din resurse financiare
publice constituite în afara bugetelor publice (lit. a);
d) cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei publice .
Cheltuielile publice se particularizeaz ă prin trei caracteristici: are loc o
întrebuințare a unor fonduri b ănești; întrebuinț area fondurilor b ănești este
făcută de stat prin autorit ățile sau institu țiile sale publice ori de unităț i
administrativ-teritoriale; fondurile b ănești sunt întrebuin țate în interes public.
Clasificarea cheltuielilor publice poate fi teoretic ă sau oficială și
legală:
Clasificarea teoretic ă poate avea la baz ă diferite criterii:
1) după criteriul economic, cheltuielile publice pot fi împ ărțite în
două grupe: cheltuieli ce reprezint ă un consum de venit na țional
(neproductive); cheltuieli ce reprezint ă un avans na țional (productive);
2) din punct de vedere al destina ției, cheltuielile publice se clasific ă
legal în: cheltuieli curente (cheltuieli de personal, materiale și servicii,
subvenții, transferuri, dobânzi aferente datoriei publice etc.); cheltuieli de
capital (cheltuieli pentru investiț ii și pentru rezervele materiale, na ționale și
de mobilizare); împrumuturi de acordat; ramburs ări de credite externe și
plăți de dobânzi ș i comisioane aferente acestora.
Tot după criteriul destina ției, cheltuielile pot fi grupate în: cheltuieli
în domeniul s ănătății; cheltuieli pentru sus ținerea unor programe prioritare
de cercetare; cheltuieli în domeniul economic; cheltuieli pentru ap ărare,
ordine public ă și siguranță națională; cheltuieli pentru finan țarea admi-
nistrației publice centrale ș i locale; cheltuieli rezultând din datoria public ă.
Clasificarea legal ă și oficială este instituită fie prin acte normative
ale organismelor interna ționale, fie prin acte normative ale statelor.
ONU clasific ă cheltuielile pe destina ție după cum urmeaz ă: servicii
publice generale – administra ție, ordine public ă, securitate etc.; ap ărare;
educație; sănătate; acțiuni economice, servicii comunale.

181Clasificarea oficială și legală a cheltuielilor publice f ăcută prin acte
normative emanând de la autorităț ile unui stat este cea fă cută prin legea
bugetară și prin clasificarea bugetar ă.
Criteriile de grupare, pe baza c ărora se înscriu cheltuielile în Legea
bugetului în ț ara noastr ă, sunt cele definite de clasifica ția bugetar ă, și
anume gruparea economic ă și gruparea func țională.
a) Gruparea economic ă:
I. Cheltuieli curente: cheltuieli de personal, cheltuieli materiale și
servicii, subven ții și transferuri, dobânzi la datoria public ă, rezerve;
II. Cheltuieli de capital: cheltuieli pentru investi ții; rezerve materiale
naționale ș i de mobilizare;
III. Împrumuturi de acordat;
IV. Rambursarea de credite externe ș i plăți de dobânzi și comisioane
aferente acestora.
b) Gruparea func țională:
Partea I: servicii publice generale – autorit ăți publice;
Partea a II-a: ap ărarea, ordinea public ă și siguranța națională –
ordinea publică și siguranța națională;
Partea a III-a: cheltuieli social-culturale – înv ățământ, sănătate,
cultură, asistență socială , pensii, indemniza ții etc.;
Partea a IV-a: servicii și dezvoltare public ă, locuințe, mediu și ape;
Partea a V-a: acț iuni economice – industrie, agricultur ă, silvicultur ă,
transporturi, comunica ții, alte acțiuni economice;
Partea a VI-a : alte ac țiuni – cercetare științifică;
Partea a VII-a : transferuri din bugetul de stat:
– pentru asigur ări și protecție socială a popula ției, pentru energie
termică și transport urban;
– pentru investi ții;
– pentru investi ții finanțate din împrumuturi externe;
– pentru fondul de risc ș i de accidente, pentru protec ția persoanelor
cu handicap;
– pentru fondul special, pentru plata pensiilor și a altor drepturi de
asigurări sociale ale agricultorilor;
Partea a VIII-a: împrumuturi acordate pentru finan țarea unor obiective
aprobate prin conven ții bilaterale sau acorduri interguvernamentale;
Partea a IX-a: pl ăți de dobânzi ș i alte comisioane aferente datoriei
publice;
Partea a X-a: fonduri de rezervă .

1822. Cheltuieli pentru s ănătate
Sunt destinate pl ății personalului din sistemul medical, între ținerii,
funcționării și dotării dispensarelor, policlinicilor, spitalelor, centrelor de
diagnosticare și tratament, sta țiilor de salvare etc., precum și investițiilor
pentru lărgirea și modernizarea bazei tehnico – materiale. Începând cu anul
1998, a intrat în vigoare Legea asigur ărilor sociale de s ănătate 145/1997
prin care au luat fiin ță Casa Naț ională de Asigur ări de Sănătate și casele de
asigurări de sănătate județene și a municipiului Bucure ști, Casa Asigur ărilor
de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguran ței Naț ionale și Autorităț ii
Judecătorești și Casa de Asigur ări de Sănătate a Transporturilor.
Fondul Casei Na ționale și al caselor jude țene se formează din:
contribuț ii ale persoanelor fizice și juridice; subven ții de la bugetul de stat și
de la bugetele locale; alte venituri. Fondurile de asigur ări de sănătate se
utilizează pentru: plata medicamentelor ș i a serviciilor medicale acordate;
cheltuieli de administrare și funcționare; fond de redistribuire; fond de
rezervă. Din bugetul de stat se suport ă următoarele cheltuieli: pentru
investiții legate de construirea unor unităț i sanitare și pentru dotarea cu
aparatură medicală; pentru activitatea de diagnostic, curativ ă și de
reabilitare de importan ță națională, pentru recuperarea capacit ății de munc ă.
Cheltuieli pentru asisten ță și protecție socială
Cheltuielile pentru asisten ță și protecție socială sunt destinate
întreținerii căminelor de b ătrâni și pensionari, c ăminelor de primire a
minorilor, pl ății alocațiilor de stat pentru copii, ajutoarelor pentru mamele
cu mulți copii, pensiilor și ajutoarelor b ănești acordate veteranilor,
văduvelor ș i invalizilor de r ăzboi.
Cheltuielile pentru apă rare au o cre ștere în ultimii ani.

V. TEORIA GENERAL Ă A IMPOZITELOR
1. Considera ții introductive
Definirea impozitului și a taxelor
Impozitul este definit ca fiind plata b ănească obligatorie, general ă și
definitivă, efectuată de persoane fizice ș i juridice, în favoarea bugetului
statului, în cuantumul și la termene precis stabilite de lege, f ără obligația din
partea statului de a presta pl ătitorului un echivalent direct și imediat.

183Trăsături specifice : este o obliga ție bănească, și nu una de presta ții
personale, element ce-l diferen țiază față de orice alte obliga ții neexprimate
și necalculate în bani; natura de plat ă generală rezultă din obliga ția care se
referă la grupe sau categorii de contribuabili, și nu la subiec ți individual
determinați; caracterul definitiv al impozitului eviden țiază lipsa unei
obligații de restituire direct c ătre contribuabili a sumei percepute; caracterul
unilateral al obliga ției, în sensul c ă beneficiarul necondi ționat al pl ății este
statul sau unit ățile administrativ-teritoriale, iar contribuabilul nu dobânde ște
vreun drept corelativ; no țiunea de impozit cuprinde elemente de stabilire a
obligației fiscale în sarcina contribuabililor (procedura pentru identificarea
și determinarea în concret a subiectului și obiectului impunerii).
Taxele : sunt plăți făcute de persoanele fizice sau juridice, de regul ă
pentru servicii prestate sau activit ăți efectuate în favoarea acestora de c ătre
instituții publice.
După modul de stabilire a cuantumului lor, taxele pot fi fixe sau
forfetare, propor ționale sau progresive ori regresive.
Deosebiri între taxe și impozit: a) impozitului îi lipse ște total
obligația prestării unui serviciu direct și imediat din partea statului, pentru
taxe statul presteaz ă unele servicii; b) cuantumul lor se determin ă diferit: la
impozit, în func ție de baza impozabilă , în timp ce m ărimea taxei este
influențată de natura serviciului prestat; c) termenele de plat ă sunt stabilite
la date fixe, pentru impozit; dup ă efectuarea presta ției sau în momentul
solicitării, pentru taxe.
Principii de baz ă ale sistemului fiscal
Principiile sistemului fiscal definite de Maurice Allais, laureat al
premiului Nobel, sunt: individualitatea – fiscalitatea trebuie s ă constituie un
mijloc de asigurare pentru deplina dezvoltare a personalit ății fiecărui
cetățean corespunz ător propriilor sale aspiraț ii; nediscriminarea – impozitul
să fie stabilit potrivit unor reguli unitare pentru toț i, fără discrimin ări directe
sau indirecte pentru unele grupe sociale; impersonalitatea – stabilirea și
prelevarea impozitului nu trebuie s ă implice cercetă ri de tip inchizitorial
asupra vie ții persoanelor sau asupra gestiunii întreprinderilor; neutralitatea
– impozitul nu trebuie s ă contravin ă unei mai bune administr ări a
economiei, dimpotriv ă, el trebuie s ă stimuleze realizarea unei economii mai
eficiente; legitimitatea – pe cât posibil, veniturile provenind din serviciile
efectuate în folosul colectivit ății, cum sunt veniturile din munc ă, venituri

184din asumarea unor riscuri, trebuie s ă fie considerate ca legitime, respectiv
meritate și să nu fie impozabile ; lipsa de arbitrariu – impozitul trebuie s ă
fie prelevat potrivit unor principii simple, clare și care să nu poată să dea
loc la nici un arbitrariu. A se vedea și „Principiile fiscalit ății” din Art.3
al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (M.Of. nr. 927 din 23 decembrie
2003).

2. Categorii de impozite și de contribuabili
Clasificarea impozitelor și taxelor
În funcție de forma în care se ob țin de către stat:
• impozite în natur ă – având forma presta țiilor sau d ărilor în natură
(frecvente în orânduirile sclavagist ă și feudală);
• impozite pecuniare – îmbracă forma bănească de percepere.
În funcție de obiectul impunerii, impozitele și taxele îmbrac ă trei
forme: impozite și taxe pe avere – impozit pe cl ădiri, teren; impozite și taxe
pe venit – se stabilesc și se percep asupra veniturilor contribuabililor;
impozite sau taxe pe cheltuieli.
În funcție de modul de percepere: impozite directe, care se stabilesc
și se percep nemijlocit de la persoanele fizice sau juridice pentru veniturile
sau bunurile prev ăzute de lege; impozite indirecte , care se stabilesc asupra
vânzării de bunuri sau prest ării unor servicii.
La rândul lor, impozitele directe pot fi grupate, în func ție de criteriile
avute în vedere la stabilirea ș i perceperea lor, dup ă cum urmeaz ă: impozite
reale , stabilite asupra unor obiecte materiale (case, terenuri, produse etc.);
impozite personale , care au în vedere, în principal, persoana
contribuabilului, în conexiune cu veniturile sau averea sa.
În același timp, impozitele indirecte sunt categorisite, în raport cu
diferite caracteristici, în: impozite sau taxe de consuma ție, percepute asupra
produselor și serviciilor de prim ă necesitate, prin adă ugarea lor la pre țul de
vânzare; monopolurile fiscale; taxe vamale; alte impozite sau taxe.
În funcție de scopul urm ărit, avem urm ătoarele categorii de impozite:
impozite financiare , impozite de ordine .
Categoriile de contribuabili și impozitele datorate de ace știa
Contribuabilii pot fi grupa ți în două mari categorii: persoane juridice
și persoane fizice.

185Persoanele juridice, la rândul lor, pot fi gr upate, din punct de vedere
fiscal, în a) Persoane juridice propriu-zise , categorie care cuprinde:
persoanele juridice cu activitate economic ă, cum sunt: regiile autonome și
companii sau societăț i naționale; societ ățile comerciale; organiza țiile
cooperatiste; al ți agenți economici; b) Persoane juridice f ără scop
lucrativ , cum sunt: instituț iile publice; organiza țiile sociale; asocia țiile de
cetățeni; asocia țiile și fundațiile; c) Unități economice fă ră personalitate
juridică, categorie care cuprinde: unit ăți economice apar ținând unor
persoane juridice; asocia ția în participa ție; societatea de drept civil .
d) Societățile străine, cum sunt: societăț i străine; filiale ale societ ăților
străine.
Contribuabilii din grupele a, b și c datorează:
a) taxa pe valoarea ad ăugată și accize;
b) impozitele pe profit, cuprinzând: impozitul pe profitul propriu-zis;
impozitul pe dividende de la societ ățile comerciale;
c) contribu ția pentru asigur ările sociale ș i alte contribu ții la fondurile
sociale;
d) taxa pentru scoaterea definitiv ă din circuitul agricol a terenurilor
aflate în extravilan și taxa pentru folosirea terenurilor în alte
scopuri decât pentru produc ția agricolă sau silvică;
e) impozitul pe cl ădiri;
f) alte impozite și taxe, cum sunt, spre exemplu: taxa asupra
mijloacelor de transport; impozitul pe teren; taxe vamale; taxe de
înregistrare; taxe locale; taxe de timbru;
Contribuabilii din grupa d) datoreaz ă: impozit pe unele venituri
specifice realizate de nereziden ți; unele impozite și taxe prev ăzute la literele
a, b, c, d, e ș i f de mai sus.
Persoanele fizice rezidente sau nerezidente datoreaz ă diferite
impozite și taxe. Principalele impozite dato rate de persoanele fizice sunt
cele pe venit și pe avere.

3. Definiț ii fiscale
1. Subiectul impozabil (contribuabilul) este o persoană obligată direct
(personal), potrivit legii, s ă suporte plata unui impozit, taxe sau altui venit
public. Subiectul impozabil poate fi o persoan ă fizică sau o persoană
juridică, care posed ă bunuri sau realizeaz ă venituri pentru care legea

186prevede obliga ția plății unui impozit, taxe sau altei obliga ții de plată către
bugetul public.
2. Plătitorul de impozit este persoana obligat ă să efectueze calcularea
și plata impozitului, taxei sau altui venit public. În primul rând, pl ătitorul
este însuși subiectul impozabil (contribuabilul), care are îndatorirea
personală atât de a suporta propria obliga ție fiscală, cât și de a plăti efectiv
impozitul datorat. Pl ătitor poate fi îns ă și altă persoană decât contribuabilul.
3. Baza impozabilă este noțiunea utilizat ă pentru a desemna suma
asupra că reia se aplic ă o cotă de impozit pentru a se determina cuantumul
impozitului datorat.
4. Cota de impunere se exprim ă într-o sum ă fixă sau un procent care
se aplică asupra bazei impozabile și cu ajutorul c ăreia se calculeaz ă suma
impozitului datorat.
Sunt utilizate două categorii de cote de impozite sau taxe : fixe și
procentuale. Cotele fixe sunt determinate în sum ă egală (fixă) pe o anumit ă
mărime a venitului sau bunului impozabil. Cotele procentuale reprezintă un
anumit procent din venitul sau valoarea bunului impozabil și pot fi:
proporționale, progresive sau regresive. (A se vedea defini țiile din art. 7 și
urm. din Codul fiscal).

VI. IMPOZITAREA PERSOANELOR JURIDICE
I. Impozitarea profitului
1) Impozitul pe profit
1.1. Funcțiile impozitului :
a) sursă certă de alimentare cu venituri a bugetelor publice în
vederea asigur ării mijloacelor financiare necesare pentru îndeplinirea
funcțiilor statului;
b) factor de stimulare a activit ății economice . Această funcție se
realizează prin nivelul ponderat al cotei sta ndard de impunere (16% de la 1
ian. 2005 ) și prin unele cote reduse pentru anumite domenii sau sectoare de
activitate.
1.2. Definirea contribuabililor
Sunt stabilite cinci categorii de contribuabili, și anume:
a) persoanele juridice române , pentru profitul impozabil obț inut din
orice sursă , atât în România, cât și în străinătate;

187b) persoanele juridice str ăine care desf ășoară activități printr-un
sediu permanent în România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu
permanent;
c) persoanele juridice sau fizice nerezidente care desfășoară activități
în România, într-o asociere ce nu d ă naștere unei persoane juridice, pentru
profitul impozabil atribuit fiec ărei persoane;
d) persoanele juridice române și persoanele fizice rezidente , pentru
veniturile realizate atât în România, cât și în străinătate din asocieri care nu
dau naștere unei persoane juridice;
e) persoanele juridice str ăine care ob țin venituri în România pentru
profitul impozabil aferent acestor venituri, în condi țiile art. 13 lit. d) din
Codul fiscal. Se prev ăd unele scutiri de la plata impozitului.
Cota de impunere . Cota standard, de la 1 ianuarie 2005, este de 16%,
cu excepțiile prevăzute de lege. Cota pentru veniturile ob ținute din activit ăți
desfășurate în zona liberă este de 5%, până la 31 decembrie 2006.
Baza impozabilă . Ca regul ă, profitul impozabil se calculeaz ă ca
diferență între veniturile realizate din orice surs ă și cheltuielile efectuate
pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile
neimpozabile și la care se adaug ă cheltuielile nedeductibile, în condi țiile
normelor de aplicare a Codului fiscal.
Veniturile reprezintă sumele sau valorile încasate ori de încasat și includ:
veniturile din exploatare; veniturile financiare; veniturile excep ționale .
La stabilirea venitului impozabil se vor lua în calcul numai
cheltuielile care concur ă direct la realizarea veniturilor și care se g ăsesc în
costul produselor și serviciilor.
Venituri neimpozabile, spre exemplu: dividendele primite de o
persoană juridică română de la o alt ă persoană juridică română; diferențele
favorabile de valoare a titlurilor de participare; veniturile, respectiv
cheltuielile rezultate din anularea unor datorii sau din recuperarea unor
cheltuieli.
Cheltuielile pot fi: cheltuieli de exploatare; cheltuieli financiare;
cheltuieli excepționale.
Deducerea unor provizioane și rezerve
Sunt cheltuieli nedeductibile, spre exemplu: cheltuielile cu impozitul
pe profit datorat; amenzile, confisc ările, major ările de întârziere și
penalitățile de întârziere; cheltuielile cu indemniza ția de deplasare, în
anumite limite. Unele cheltuieli au o deductibilitate limitat ă.

188Amortizarea fiscal ă are un regim special. La fel pierderile fiscale,
precum ș i reorganiz ările și lichidările.
Plata impozitului . Regulă: plata se efectueaz ă trimestrial, până la data
de 25 inclusiv a primei luni din trimestrul urm ător, cu excep ția băncilor
comerciale, care pl ătesc lunar, pân ă la data de 25 a lunii urm ătoare.
Contribuabilii au obliga ția să prezinte dou ă declarații de impunere:
una în cursul anului fiscal, pân ă la termenul de plată , și una pentru anul
fiscal expirat, pân ă la termenul prev ăzut pentru depunerea situa țiilor
financiare. Pentru neplata în term enul legal a impozitului se datoreaz ă
majorări de întârziere, iar de la 1 ianuarie 2003, dobânzi și penalități de
întârziere.
Codul fiscal prevede importante aspecte fiscale interna ționale.
Totodată, Codul fiscal stabile ște reguli speciale aplicabile: vânz ării-
cesionă rii propriet ăților imobiliare și titlurilor de participare; veniturilor
unui sediu permanent; creditului fiscal.
2. Impozitul pe dividende
Subiecții impunerii. Impozitul este datorat de: persoanele juridice;
acționari sau asocia ți ai societăț ilor comerciale; beneficiari de dividende.
Subiecț ii impunerii pot fi persoane juridice române.
Baza impozabil ă. Impozitul se calculeaz ă în raport cu suma total ă,
care reprezint ă dividendele cuvenite fiec ărui subiect al impunerii.
Cota de impunere. S-a stabilit procentul de 10% din suma
dividendelor distribuite acț ionarilor sau asocia ților drept cot ă de impunere.
Plătitorul impozitului. Subiectul impunerii pentru impozitul pe
dividende este beneficiarul dividendelor. Pl ătitorul impozitului pe
dividende îns ă nu este subiectul impunerii, ci o alt ă persoană, adică însăși
societatea comercială distribuitoare a dividendelor.
Plata impozitului . Impozitul se re ține de la acț ionari sau asocia ți,
după caz, o dat ă cu plata efectiv ă a dividendelor. Impozitul reț inut se
plătește la bugetul de stat pân ă la data de 25 a lunii urm ătoare celei în care
se plătește dividendul.
Dividendele pl ătite unui nerezident fac obiectul impozitului pe
veniturile nereziden ților (Titlul V din Codul fiscal).
II. Impozitele indirecte
1. Taxa pe valoarea ad ăugată
1.1. Caracteristicile și avantajele T.V.A. T.V.A. este, mai întâi, un
impozit indirect, adic ă un impozit general de consum, care se stabile ște

189asupra opera țiunilor privind transferul bunurilor și prestărilor de servicii cu
plată sau asimilate acesteia. Are un caracter universal, deoarece se aplic ă
asupra tuturor bunurilor și serviciilor economice. O alt ă trăsătură este aceea
că aplicarea T.V.A. se face numai în ț ara în care produsul se consum ă. În
consecință, tot ce se export ă este scutit de plata acestui impozit.
1.2. Taxa pe valoarea ad ăugată (T.V.A.) constituie un impozit
general de consum, care se aplic ă pe fiecare stadiu al circuitului economic
de produc ție al produsului final, asupra valorii ad ăugate realizate de c ătre
producătorii intermediari și de către produc ătorul final, inclusiv distribu ția
până la înstrăinarea către consumatorul final.
Valoarea ad ăugată. Valoarea ad ăugată constă în diferen ța între
valoarea unui bun ob ținut în urma vânz ării și valoarea bunurilor și
serviciilor care au fost achizi ționate pentru a realiza acest bun.
T.V.A. deductibil ă (Input tax). Este T.V.A. inclus ă în valoarea pe care
un cumpă rător o plătește pentru bunurile sau serviciile pe care le
achiziț ionează pentru a le utiliza în activitatea sa economic ă.
T.V.A. colectat ă (brută /exigibilă). Noțiunea este utilizat ă în legătură
cu T.V.A., pentru a desemna impozitul datorat asupra vânz ărilor de bunuri
și servicii de c ătre aceia care sunt subiecț i ai impozitului.
1.3. Datorează T.V.A. persoanele fizice sau juridice înregistrate ca
agenți economici sau autorizate s ă desfășoare o activitate economic ă pe
baza liberei ini țiative, care efectueaz ă operațiuni de livr ări de bunuri sau
prestări de servicii din țară, de o manier ă independent ă.
Nu sunt persoane impozabile institu țiile publice (cu unele excep ții) și
entitățile asimilate de Codul fiscal institu țiilor publice.
Datorează T.V.A. orice persoan ă juridică sau fizică importatoare , indi-
ferent dacă este sau nu înregistrat ă ca agent economic, potrivit legii, pentru
importurile de bunuri și servicii supuse acestui impozit (cu unele excepț ii).
Operațiuni care nu intr ă în sfera de aplicare a T.V.A.: asociațiile fără
scop lucrativ, pentru activit ățile având caracter social-filantropic; organiza țiile
care desfășoară activități de natură religioasă, politică sau civică; organizațiile
sindicale, pentru activit ățile legate direct de ap ărarea intereselor colective;
instituțiile publice, pentru activit ățile lor administrative, sociale, educative, de
apărare, ordine public ă.
1.4. Obiectul impunerii
Fac obiectul impunerii opera țiunilor cu plat ă sau asimilate acestora,
efectuate, în mod independent, de c ătre persoane fizice sau juridice
referitoare la: livr ări de bunuri mobile/ și sau prest ări de servicii; transferul

190dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile între agen ții economici,
precum și între ace știa și instituții publice, nu și între persoane fizice;
importul de bunuri (art. 128 din Codul fiscal).
Prestări de servicii. Principalele prestă ri de servicii impuse sunt
următoarele; orice munc ă fizică sau intelectual ă; lucrări de construc ții-
montaj; transportul de m ărfuri și persoane; închirierea, arendarea și
concesionarea de bunuri mobile ș i imobile (art. 129 din Codul fiscal).
1.5. Locul opera țiunilor impozabile (Teritorialitatea)
Regula general ă este aceea c ă prestările de servicii sunt impuse când
se consider ă a fi prestate în România, cu unele excep ții.
Sunt supuse T.V.A. numai opera țiunile referitoare la transferul
dreptului de proprietate asupra bunurilor situate pe teritoriul României (în
condițiile stabilite de Codul fiscal).
1.6. Baza de impozitare
Taxa pe valoarea ad ăugată se datorează asupra contravalorii totale
primite sau ce va fi primit ă, în considerarea livr ării de bunuri sau prest ări de
servicii, exclusiv taxa pe valoarea ad ăugată.
T.V.A. se eviden țiază separat, astfel c ă nu se include în pre ț.
Valoarea livr ării/prestării, se determin ă, în principal, în raport de, spre
exemplu, pre țurile negociate între vânz ător și cumpărător; tarifele negociate
pentru prest ările de servicii.
Importuri . Baza de impunere pentru livr ările și serviciile de import
cuprinde valoarea în vam ă, determinat ă potrivit legii, la care se adaug ă
taxele vamale, comisionul vamal, alte taxe și accizele datorate pentru
bunurile ș i serviciile din import.
În baza de impozitare la import se cuprind și cheltuielile accesorii,
prevăzute de art. 139, alin. (2) din Codul fiscal.
Valoarea în vam ă trebuie să rezulte din facturi sau alte documente
emise de exportator, care se depun la organele vamale.
1.7. Faptul generator și exigibilitatea T.V.A.
Legislația T.V.A. stabile ște, în mod concret, care este faptul
generator al T.V.A. Faptul generator ia naștere, de regul ă, în momentul
efectuării livrării bunurilor mobile, al transferului propriet ății bunurilor
imobile sau prestă rii serviciilor, cu unele excepț ii. Exigibilitatea este

191definită ca „dreptul organului fiscal de a pretinde pl ătitorului, la o anumit ă
dată, plata taxei datorate bugetului de stat”.
T.V.A. este exigibil ă pentru livr ările de bunuri mobile, transferul
proprietății bunurilor imobile, prest ărilor de servicii la realizarea faptului
generator, cu unele excep ții.
1.8. Regimuri și cote de impozitare
Regimuri de impozitare. Principalul criteriu pentru aplicarea T.V.A.
îl constituie destina ția produselor livrate sau serviciilor prestate.
Cotele de impozitare: cota de 19 % este cota standard care se aplic ă
pentru toate opera țiunile impozabile care nu sunt scutite de T.V.A. sau care
nu sunt supuse unei cote reduse de T.V.A.
Codul fiscal a reintrodus, de la 1 ianuarie 2004, cota redusă de 9%
care se aplic ă pentru prest ările de servicii și/sau livrările de bunuri
prevăzute expres (art. 140 din Codul fiscal).
1.9. Scutiri de plat ă T.V.A.
În art. 141 și urm. din Codul fiscal sunt prev ăzute scutiri de plată
T.V.A. pentru numeroase opera țiuni.

1.10. Creditul T.V.A. (regimul deducerilor)
Regula general ă. Taxa pe valoarea ad ăugată datorată pentru livr ările
de bunuri ș i servicii impozabile este redus ă cu T.V.A. pl ătită pentru
achiziț ii și importuri necesare la activit ățile (operațiunile) supuse taxei.
Modalităț i de recuperare. a) compensarea efectuat ă de contribuabil
în limita taxei de plat ă rezultate din decontul lunii anterioare sau din
decontul lunilor anterioare; b) prin compensare cu alte impozite și taxe
datorate; c) rambursarea efectuat ă de către organele fiscale .
Plata TVA se face, ca regul ă, până la 25 a lunii urm ătoare.
2. Accizele – art. 162 și urm.
Codul fiscal, adoptat prin Legea nr. 571/2003, stabile ște un nou
regim juridic pentru accize, pe care le împarte în două mari grupe : accize
armonizate și accize nearmonizate (denumite și alte accize).
2.1. Accizele armonizate cuprind cele trei categorii de produse care
sunt obligatoriu de impozitat în statele membre ale Uniunii Europene. Este
vorba de urm ătoarele produse din produc ția internă sau din export: bere;
vinuri; băuturi fermentate, altele decât bere și vinuri; produse intermediare;
alcool etilic; produse din tutun; uleiuri minerale și electricitate. Fiecare din
aceste produse sau grupe de produse au stabilit un regim juridic distinct.

192În mod special ne referim la: faptul generator și exigibilitatea; nivelul
și calculul accizelor; reguli de antrepozitare și operațiunile specifice
acesteia; scutiri de accize; marcarea produselor accizabile (toate aceste
probleme sunt dezvoltate în curs).
2.2. Alte produse accizabile (sau „accize nearmonizate”).
Pe lângă cele 3 mari categorii de produse accizabile armonizate cu
UE, fiecare stat poate reglementa în mod liber alte produse accizabile. În
cursul de Drept financiar, bugetar și fiscal sunt examinate în detaliu: sfera
de aplicare, nivelul și calculul accizei; pl ătitorii de accize; scutiri de la plat ă;
exigibilitatea și plata accizelor. Este vorba, spre exemplu, de: unele con-
fecții, bijuterii, produse de parfumerie, di ferite aparate, autoturisme; cafea.
Codul fiscal prevede ș i numeroase „M ăsuri speciale privind
supravegherea produc ției, importului și circulației unor produse accizabile”
(Titlul VIII, art. 222-246 din Codul fiscal)”.
2.3. Impozitul la ț ițeiul și gazele naturale din produc ția internă este
datorat de agen ții economici autoriza ți care efectueaz ă livrarea produsului.
Cuantumul impozitului este stabilit în sum ă fixă pe unitate de m ăsură, tonă
sau m3.
2.4. O procedur ă fiscală comună pentru accizele propriu-zise și
impozitul de mai sus este prev ăzută în Codul fiscal și în Normele aprobate
prin H.G. nr. 44/2004.
3. Taxele vamale
3.1. Categorii de taxe vamale: taxe vamale de impor t; taxe vamale de
export; taxe vamale de tranzit. Țara noastr ă aplică numai taxe vamale de
import.
3.2. Subiecții impunerii Regula: persoane juridice în al c ăror obiect
de activitate sunt opera ții de import; persoane fizice autorizate.
Excepție: persoane fizice neautorizate, pentru bunurile introduse sau
scoase din țară dacă depășesc o anumit ă valoare sau un plafon de valoare
de scutire.
3.3. Cota de impunere. Este prev ăzută în Tariful vamal al României
aprobat prin O.G. nr. 26/1993, cu modific ările și completările ulterioare.
Cele mai frecvente cote sunt între 0 – 30%.
3.4. Scutiri de plata taxelor vamale sunt prev ăzute pentru produse sau
grupe de produse, în principal în Tariful vamal al României. De asemenea,
unele acorduri interna ționale prev ăd reduceri și scutiri de taxe vamale
pentru produsele ce se import ă de România.

1933.5. Baza impozabil ă. Determinarea taxei vamale se face prin
aplicarea cotei (procentului) taxei asupra valorii în vam ă a mărfurilor,
exprimată în lei.
3.6. Declarația vamală este obligatoriu de întocmit de c ătre
importator, direct sau prin reprezentantul autorizat, și este însoțită de facturi
și alte documente, inclusiv dovada pl ății taxelor vamale datorate. Aceast ă
declarație și actele constatatoare ale organelor vamale constituie titluri
executorii.
III. Impozitele și taxele locale (Codul fiscal ) art. 247 și urm.
1. Impozitul pe cl ădiri
1.1. Subiecții impunerii
Subiecți ai impunerii în cazul impozitului pe cl ădiri sunt proprietarii
de clădiri, indiferent de locul unde sunt situate și de destina ția acestora, cu o
singură excepție. Astfel, conform art. 249 alin. 3 din Cod fiscal (modificat
prin Legea nr.494/2004), „Pentru cl ădirile proprietate public ă sau privat ă a
statului ori a unităț ilor administrativ teritoriale, concesionate, închiriate,
date în administrare ori folosin ță, după caz, impozitul reprezint ă sarcină
fiscală a concesionarilor, locatarilor, titular ilor dreptului de administrare ori
folosință. Sunt prev ăzute numeroase și importante scutiri de la plata impo-
zitului, prev ăzute în Codul fiscal și examinate în cursul de Drept financiar .
1.2. Obiect al impunerii. Fac obiectul impunerii toate cl ădirile,
indiferent de destina ția pentru care sunt utilizate. În categoria clă dirilor
supuse impunerii se includ și dependin țele, reprezentând înc ăperi sau spa ții
situate fie în corpul principal de cl ădire, fie în afara acesteia.
1.3. Baza de impunere. Legea face deosebire, în ce prive ște baza de
impozitare, între modul de evaluare a clă dirilor apar ținând persoanelor
fizice și modul de evaluare a cl ădirilor apar ținând altor contribuabili.
Clădirile apar ținând persoanelor fizice sunt evaluate în raport de dou ă
criterii, ș i anume: felul și destinația clă dirilor.
În Codul fiscal sunt stabilite valori impozabile pe metru p ătrat de
suprafață construit ă. Suprafa ța construit ă se înmul țește cu valorile
impozabile din Codul fiscal.
Clădirile altor contribuabili se evalueaz ă în raport cu valoarea de
inventar a cl ădirilor, actualizat ă, înscrisă în evidența contabilă a acestora.
1.4. Cotele de impunere: a) pentru persoanele fizice se aplic ă cota de:
0,2% asupra bazei de impunere, în mediul urban, și 0,1% asupra bazei de
impunere, în mediul rural; b) pentru persoanele juridice și alți contribuabili,

194se aplică cota de 0,5 – 1,5% asupra bazei de impunere (valoarea de inventar
a clădirii). Cota ce se aplic ă, în mod concret, se stabile ște de către consiliile
locale, potrivit legii.
Codul fiscal prevede majorarea impozitului datorat de persoanele
fizice care de țin mai multe clă diri utilizate ca locuin ță, care nu sunt
închiriate unei alte persoane. Majo rarea este de 15% pentru prima cl ădire,
50% pentru cea de-a doua, 75% pentru cea de-a treia și 100% pentru cea
de-a patra clă dire sau mai multe cl ădiri.
1.5. Impozitul pe cl ădiri este anual și se plătește trimestrial, în rate
egale, pân ă la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.
2. Impozitul pe teren – art. 256-260 Cod fiscal
2.1. Subiecți ai impunerii sunt atât persoanele juridice, cât și
persoanele fizice, care de țin în proprietate teren situat în România (art. 256
din Codul fiscal). Excep ție: concesionarii, locatarii, titularii drepturilor de
administrare sau folosin ță pentru terenuri proprietate public ă sau privat ă a
statului și unităților administrativ-teritoriale (art. 256 alin. 3 modificat prin
Legea 494/2004).
În cazul blocurilor de locuin țe, obiect al impozitului pe teren îl
constituie suprafa ța de teren atribuit ă, potrivit legii, apartamentelor aflate în
proprietatea subiecț ilor impunerii. Sunt prev ăzute scutiri de la plat ă.
2.2. Baza impozabilă și cota de impunere. Impozitul este stabilit în
sumă fixă pentru metru pă trat de teren, diferenț iat pe categorii de localit ăți,
iar în cadrul localit ăților, pe zone.
2.3. Cota de impunere este constituită din sume fixe anuale, stabilite
pe suprafa ță de teren (metru pă trat sau hectar), în mod diferen țiat, după cum
terenul este situat în intravilan sau extravilan.
Impozitul este anual ș i se plătește trimestrial, în rate egale, la
termenele prev ăzute la impozitul pe cl ădiri.
3. Taxa asupra mijloacelor de transport – art. 261 Cod fiscal
3.1. Subiecții impunerii. Contribuabilii pot fi atât persoane juridice
(cum sunt, de exemplu, regiile autonome, societ ățile comerciale),cât și
persoanele fizice, române sau str ăine, care posed ă mijloace de transport cu
tracțiune mecanic ă sau pe apă.
3.2. Obiectul impunerii. Pot forma obiect al impunerii atât mijloacele
de transport cu tracț iune mecanic ă, cât și mijloacele de transport pe ap ă.

1953.3. Baza și cota de impozitare. Taxa asupra mijloacelor de transport
se stabilește anual, în sume fixe, cu anumite particularit ăți, după cum este
vorba de mijloace de transport cu trac țiune mecanic ă sau pe ap ă. Pentru
mijloace de transport cu trac țiune mecanic ă, taxa de stabile ște în funcție de
capacitatea cilindric ă a motorului. Taxa asupra mijloacelor de transport pe
apă, care aparț in contribuabililor, se stabile ște anual, diferenț iat, în func ție
de felul mijlocului de transport.
3.4. Codul fiscal reglementează , de asemenea, taxa pentru eliberarea
certificatelor, avizelor ș i a autorizaț iilor; taxe pentru folosirea mijloacelor
de reclam ă și publicitate; impozitul pe spectacole; taxa hotelier ă; taxe
speciale; alte taxe; scutiri și facilități comune impozitelor și taxelor locale;
alte dispoziț ii comune.
3.5. Reglement ări comune
Declarații de impunere. Contribuabilii sunt obliga ți să depună
declarații de impunere la organele fiscale teritoriale pe raza c ărora îș i au
domiciliul, sediul sau se afl ă bunurile impozabile sau taxabile, dup ă caz, în
termen de 30 de zile de la data dobâ ndirii sau transferul bunului sau alte
modificări intervenite.

VII. IMPOZITAREA PERSOANELOR FIZICE,
NEREZIDENȚ ILOR ȘI MICROÎNTREPRINDERILOR.
CONVEN ȚII FISCALE INTERNA ȚIONALE
I. Impozitarea persoanelor fizice
1. Considera ții introductive
Din punct de vedere structural sau morfologic, se disting, în mod
tradiț ional, trei tipuri de impozitare a veniturilor, și anume: a) sistemul
cedular sau al impunerii separate , în care fiecare din diferitele categorii de
venit (cedule) sau unele venituri, ob ținute de acela și contribuabil, fac
obiectul unei cote de impozit separate; b) sistemul impunerii globale , în
cadrul căruia toate sau unele venituri, indiferent de sursa de provenien ță,
obținute de acela și contribuabil, sunt tratate ca un singur tot de venituri
cumulate și fac obiectul unei singure formule de cota de impunere;
c) sistemul dual (dualistic) sau mixt, care rezultă din suprapunerea unui tip
de impozit global pe venitul net total asupra unui num ăr de impozite
separate.

1962. Impozitul pe venit în România – art. 39 Cod fiscal
De la 1 ianuarie 2004, impozitul pe venit este reglementat prin Codul
fiscal (art. 39 și următoarele).
Impozitul pe venit global reprezint ă un impozit direct care se
stabilește asupra unor venituri nete cu mulate, realizate de o persoan ă fizică,
într-o perioad ă de un an, atât în țară, cât și în străinătate.
Obiectul impunerii
Categoriile de venituri care se supun impozitului pe venit sunt:
a) venituri din activit ăți independente;
b) venituri din salarii;
c) venituri din cedarea folosinț ei bunurilor;
d) venituri din investi ții;
e) venituri din pensii;
f) venituri din activit ăți agricole;
g) venituri din premii și jocuri de noroc;
h) venituri din transferul propriet ăților imobiliare, conform art 77¹;
i) venituri din alte surse.
Subiectul impunerii (contribuabilul). Este subiect al impozitului pe
venit persoan ă fizică rezidentă sau nerezident ă, denumit ă în continuare
contribuabil.
Pentru calculul impozitului anual asupra venitului global se aplic ă
baremul anual prev ăzut de Codul fiscal. De la 1 ianuarie 2005, cota este de
16 %, cu unele excep ții. Deducerile personale și veniturile neimpozabile
sunt prevăzute în art. 42 și 56 din Codul fiscal.
3. Determinarea veniturilor
3.1. Reguli comune pentru categoriile de venituri
În categoriile de venituri prezentate se includ și orice avantaje în bani
și/sau în natur ă primite de o persoan ă fizică, cu titlu gratuit sau ca plată
parțială, precum și folosirea în scop personal a bunurilor și drepturilor
aferente desf ășurării activității.
În vederea determin ării venitului net ca diferen ță între venitul brut și
cheltuielile aferente deductibile, pentru cheltuieli se aplic ă următoarele
reguli (spre exemplu): a) cheltuielile afer ente venitului sunt acele cheltuieli
efectuate în cadrul activit ăților desfășurate în scopul realiz ării acestuia,
justificate prin documente; b) sumele sau bunurile utilizate de contribuabil
pentru uzul personal sau al familie i sale nu sunt cheltuieli aferente
venitului; c) cheltuielile recunoscute ca deductibile sunt cele aferente

197venitului, în limitele prev ăzute de legisla ția în vigoare. (Deducerea
personală de bază este 2.000.000 lei pe lun ă).
3.2. Reguli speciale de determinare a veniturilor
Veniturile din activit ăți independente cuprind veniturile comerciale,
veniturile din profesii libere și veniturile din drepturi de proprietate
intelectual ă, realizate în mod individual și/sau într-o form ă de asociere,
inclusiv din activit ăți adiacente.
Metode de determinare . Venitul net din activit ăți independente se
determină în sistemul real, pe baza datelor din contabilitatea în partid ă
simplă.
Venitul brut din drepturi de proprietate intelectual ă reprezintă
totalitatea încas ărilor în bani și/sau echivalentul în lei al veniturilor în natur ă
realizate din drepturi de proprietate intelectual ă.
Beneficiarii de venit datoreaz ă în cursul anului un impozit re ținut la
sursă, reprezentând pl ăți anticipate, stabilite în situa țiile și în cuantumurile
următoare:
a) 10% din venitul brut încasat, în cazul veniturilor din drepturi de
proprietate intelectual ă;
b) 10% din venitul brut încasat, ca urmare a valorific ării de bunuri în
regim de consigna ție;
c) 10% aplicat la venitul brut încasat, ca urmare a unor activităț i
desfășurate în baza unui contract de agent, comision sau mandat comercial.
Venituri din salarii – art. 56 Cod fiscal
Sunt asimilate salariilor în vederea impunerii, spre exemplu:
a) indemniza țiile din activit ăți desfășurate, ca urmare a unei func ții de
demnitate public ă, stabilite potrivit legii, cum sunt, spre exemplu:
b) drepturile de sold ă lunară, indemniza țiile, primele, premiile,
sporurile ș i alte drepturi ale cadrelor militare, acordate potrivit legii;
c) indemniza ția lunară brută, precum și suma din profitul net,
cuvenite administratorilor la companii/societ ăți naționale, societăț i
comerciale la care statul sau o autoritate a administra ției publice locale este
acționar majoritar, precum și regiile autonome.
d) veniturile realizate din încadrarea în munc ă, ca urmare a încheierii
unei conven ții civile de prest ări de servicii.
Determinarea venitului din salarii se face astfel:
Venitul brut din salarii reprezintă suma veniturilor realizate de
salariat pe fiecare loc de realizare a venitului.

198Venitul net din salarii se determin ă prin deducerea din venitul brut a
următoarelor cheltuieli, dup ă caz:
a) contribu țiile obligatorii datorate, potrivit legii (pentru protec ția
socială a ș omerilor, pentru asigur ările sociale de s ănătate, contribu ția
individual ă de asigur ări sociale, precum și alte contribu ții obligatorii
stabilite prin lege, dup ă caz);
b) o cotă de 15 % din deducerea personal ă de bază acordată cu titlu
de cheltuieli profesionale, la locul de munc ă unde se afl ă funcția de bază.
Beneficiarii de venituri din salarii datoreaz ă un impozit lunar
reprezentând plăți anticipate , care se calculeaz ă și se reține la surs ă de către
plătitorii de venituri.
Obligațiile plătitorilor de venit ș i ale contribuabililor
Plătitorii de salarii și de venituri asimilate au obliga ția de a calcula și
de a reține impozitul aferent veniturilor fiec ărei luni, ș i de a-l vira la
bugetul de stat pân ă la data de 25 inclusiv a lunii urm ătoare .
Plătitorii de venituri completeaz ă fișa fiscală cu datele personale ale
contribuabilului, menț iunile referitoare la deducer ile personale, veniturile din
salarii obținute și impozitul re ținut și virat în cursul anului, precum și
rezultatul regulariz ării impozitului pl ătit pe venitul anual sub form ă de salarii.
Venituri din cedarea folosin ței bunurilor – art. 61
Veniturile din cedarea folosinț ei bunurilor sunt veniturile în bani
și/sau natur ă, provenind din cedarea folosin ței bunurilor mobile și imobile,
obținute de către proprietar, uzufructuar sau alt de ținător legal.
Determinarea venitului net din cedarea folosin ței bunurilor se face
astfel: venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani și/sau echivalentul
în lei al veniturilor în natur ă, realizate de proprietar, uzufructuar sau alt
deținător legal. Venitul brut se majorează cu valoarea cheltuielilor ce cad,
conform dispozi țiilor legale, în sarcina proprietarului, uzufructuarului sau a
altui deținător legal, dac ă sunt efectuate de cealalt ă parte contractantă .
Venitul net din cedarea folosin ței bunurilor se determin ă prin deducerea din
venitul brut a urm ătoarelor cote de cheltuieli reprezentând cheltuieli
deductibile aferente venitului astfel: 50 %, aplicat ă la venitul brut , în cazul
construcțiilor; 30 %, aplicat ă la venitul brut , în celelalte cazuri.
Venituri din investi ții- art. 65
Definirea veniturilor
Potrivit art. 65 din Codul fiscal, veniturile din investi ții cuprind:
a) dividende;
b) venituri impozabile din dobânzi;
c) câștiguri din transferul titlurilor de valoare;

199d) venituri din vânzare-cump ărare de valut ă la termen, pe baz ă de
contract, precum și orice opera țiuni similare.
Titlurile de valoare reprezint ă orice valori mobiliare, titluri de
participare la un fond deschis de investi ții sau alt instrument financiar
calificat astfel de c ătre Comisia Na țională a Valorilor Mobiliare, precum ș i
părțile sociale.
Veniturile impozabile din dobânzi sunt toate veniturile sub form ă de
dobânzi, cu unele excep ții.
Mod de determinare . Sunt prev ăzute reguli speciale pentru
determinarea fiec ărei categorii de venituri incluse în veniturile din investi ții.
Veniturile sub form ă de dividende se impun cu cota de 10%, iar
sumele primite ca urmare a de ținerii de titluri de participare se impun cu
cota de 16% din suma acestora, cu unele excep ții.
Veniturile sub form ă de dobânzi se impun cu o cot ă de 10% din
câștigurile din transferul titlurilor de valoare și din opera țiuni de vânzare-
cumpărare de valut ă la termen, precum și pentru alte opera țiuni similare.
Impozitul re ținut este impozit final.
Venituri din pensii. Este impozabil ă totalitatea veniturilor nete ,
încasate cu titlu de pensie de c ătre contribuabili, plă tite din fonduri
constituite prin contribu ții obligatorii la un sistem de asigurare socială ,
inclusiv cele din scheme facultative de pensii ocupa ționale și cele primite
cu titlul de pensie finan țată de la bugetul de stat, potrivit legii, pentru partea
care depășește suma de 9.000.000 lei pe lun ă. Venitul impozabil din pensii
se determin ă prin deducerea din suma veniturilor nete din pensii a unei
sume fixe neimpozabile lunare de 9.000.000 lei.
Venituri din activit ăți agricole . Aparțin acestei categorii, de venituri
impozabile, veniturile ce se obț in din cultivarea și valorificarea florilor,
legumelor și zarzavaturilor, în sere ș i solarii, precum ș i a arbuș tilor,
plantelor decorative ș i ciupercilor, din exploatarea pepinierelor viticole și
pomicole ș i altele asemenea.
Cota de impunere este de 15% și se aplică asupra venitului net , care
se determin ă pe baza normelor de venit. Declarația de impunere se depune
la organul fiscal pe raza c ăruia se afl ă terenul pân ă la data de 30 iunie a
anului fiscal. Este un impozit final.

Venituri din premii și din jocuri de noroc – art. 75-77
Sunt definite de Codul fiscal separat, ca fiind venituri din concursuri
și din jocuri de noroc, altele decât cele realizate ca urmare a particip ării la
jocuri de tip cazinou, ma șini electronice cu câ știguri și altele decât cele
prevăzute la art. 42 din Codul fiscal.

200Venitul net este diferen ța dintre venitul din premii, sau din jocuri de
noroc, ș i suma reprezentând venit neimpozabil.
Venitul din premii se impune cu 16% din venitul net, iar cel din
jocuri de noroc cu 20% din venitul net, iar dac ă depășește 100 milioane lei
cu 25% (Legea nr. 163/2005).
Venitul neimpozabil este de 8.000.000 lei pentru fiecare câ știg
realizat într-o singur ă zi.

Veniturile din transferul propriet ăți imobiliare din patrimoniul
personal.
Sunt supuse impozit ării veniturile realizate din transferul dreptului de
proprietate asupra construc țiilor de orice fel și terenul aferent acestora, care
se înstrăinează în termen de pân ă la 3 ani inclusiv, de la data dobândirii,
precum și veniturile realizate din transferul dreptului de proprietate asupra
terenurilor de orice fel, f ără construcții, dobândite după 1 ianuarie 1990.
Venitul impozabil din transferul propriet ăților imobiliare, cu unele
excepții, reprezint ă diferența favorabil ă dintre valoarea de înstră inare a
proprietăților imobiliare, terenuri și/sau construc ții, și valoarea de baz ă a
acestora.
Valoarea de bază a bunurilor imobile men ționate mai sus se stabile ște
în funcție de modalitatea de dobândire, în condi țiile prevăzute de art. 77¹-
77³ din Codul fiscal (modificate prin Legea nr. 163/2005, în M.Of. nr. 466
din 1 iunie 2005).
Venituri din alte surse . Veniturile din alte surse decât cele examinate
se impun cu o cot ă de 10%, cu unele excep ții.
4. Aspecte fiscale internaț ionale
Persoanele fizice nerezidente care desf ășoară o activitate
independent ă, prin intermediul unui sediu permanent în România, sunt
impozitate la venitul net din activitatea independent ă, ce este atribuibil
sediului permanent. În schimb, dac ă desfășoară o activitate dependent ă, li
se aplică regulile de la impozitul pe venit din salarii, dac ă sunt îndeplinite
anumite condi ții (art. 87 din Cod).
Persoanele fizice nerezidente care obț in alte venituri decât cele
prevăzute la art. 87, 88 și la Titlul V datoreaz ă impozit potrivit
reglementărilor din Titlul III (Impozitul pe venit).
Creditul fiscal extern se acordă dacă sunt îndeplinite, cumulativ,
următoarele condi ții: a) impozitul aferent venitului realizat în str ăinătate a
fost plătit direct sau prin re ținere la surs ă; b) impozitul datorat și plătit în
străinătate este de aceea și natură cu impozitul pe venit datorat în România.

201Pentru aplicarea prevederilor convențiilor de evitare a dublei
impuneri, beneficiarul venitului va prezenta, organelor fiscale din România,
certificatul de reziden ță fiscală.
5. Venitul net anual impozabi l
Stabilirea venitului net anual impozabil
Venitul net anual impozabil se stabile ște pe fiecare din categoriile de
venituri prev ăzute de art. 41 lit. a), c) și f), adică venituri din activit ăți
independente, din cedarea folosinț ei bunurilor ș i din unele activit ăți
agricole, prin deducerea din venitul net anual a pierderilor fiscale reportate.
Pierderea fiscal ă anuală înregistrat ă pe fiecare surs ă din activit ăți
independente, cedarea folosin ței bunurilor ș i din unele activit ăți agricole se
reportează și se compenseaz ă cu venituri ob ținute din aceea și sursă de
venit din urm ătorii 5 ani fiscali.
Pierderile provenind din str ăinătate se reportează și se compenseaz ă
cu veniturile de aceea și natură și sursă, realizate în str ăinătate, pe fiecare
țară, înregistrate în urm ătorii 5 ani fiscali (Legea nr. 163/2005).
Contribuabilii care realizeaz ă venituri din activit ăți independente, din
cedarea folosin ței bunurilor ș i din unele activit ăți agricole sunt obliga ți să
efectueze în cursul anului pl ăți anticipate cu titlu de impozit, cu excepț ia
veniturilor pentru care pl ățile anticipate se stabilesc prin re ținere la surs ă.
Plățile anticipate se stabilesc de organul fiscal competent, prin
emiterea de decizii.
Plățile anticipate se efectuează în 4 rate egale, pân ă la data de 15
inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.
Impozitul pe venitul net anual impozabil datorat este calculat de
organul fiscal competent, pe baza declara ției de venit, prin aplicarea cotei
de 16% asupra venitului net anual impozabil din anul fiscal respectiv.

II. Impozitarea nereziden ților și reprezentan țelor
1. Impozitul pe venitul nerezidenț ilor – art.113
Definirea nereziden ților. Este considerată nerezident ă orice
persoană fizică, care nu are re ședința sau domiciliul stabil în România sau
care nu este prezent ă în România pentru o perioad ă sau perioade care
depășesc în total 183 de zile, pe parcursul oric ărei perioade de 12 luni
consecutive, care se încheie în a nul calendaristic vizat, precum și

202persoanele juridice str ăine și orice alt ă entitate înregistrat ă în străinătate.
Pentru detalii a se vedea art. 7 , pct. 17, 22, 23,24, 25 și 29 din Codul fiscal.
Regimul fiscal general aplicabil nereziden ților. Reglement ările
fiscale române prev ăd impunerea veniturilor fă ră a face deosebire dacă
subiectul impunerii este român sau str ăin, aplicându-se principiul
nediscrimină rii, care reprezint ă o trăsătură esențială a legislației române.
Regimul fiscal special aplicabil unor venituri realizate de
nerezidenți. Unele venituri, obț inute din România de nereziden ți, sunt
supuse unui impozit pe venit prin re ținere la surs ă, cu cote propor ționale.
Categoriile de venituri, cotele și baza de impunere
Impozitul datorat de nereziden ți pentru veniturile realizate din
România se calculează , se reține și se varsă de către plătitorii de venituri:
a) 10% din veniturile din dobânzile de la un rezident;
b) 15% pentru veniturile din comisioanele pl ătite în favoarea nerezidenț ilor;
c) 15% pentru dividende le de la o persoan ă juridică română;
d) 15% pentru veniturile provenind din prest ări de servicii de orice
natură, precum și din consulta ții medicale și operații chirurgicale;
e) 15% pentru veniturile din redeven țe plătite nerezidenț ilor;
f) 20% în cazul veniturilor pl ătite nereziden ților obținute la jocurile
de noroc practicate în România, de fiecare joc de noroc, într-o singur ă zi;
g) 15% în cazul premiilor în bani și/sau în natur ă, acordate în
concursurile organizate în România;
h) 15% în cazul oric ăror alte venituri ob ținute din România, altele
decât cele de mai sus.
Impozitul se calculeaz ă prin aplicarea cotelor men ționate asupra
veniturilor brute pl ătite nereziden ților, transformate în lei la cursul de
schimb al pie ței valutare, comunicat de Banca Na țională a României.
Impozitul este definitiv și se varsă la bugetul de stat până la data de 25
inclusiv a lunii urm ătoare celei în care s-a pl ătit venitul, la cursul din ziua
precedentă celei în care se efectueaz ă plata către bugetul de stat. Unele
venituri ale nerezidenț ilor au alt regim fiscal.

2. Impozitul pe reprezentan țe
Subiecții impunerii. Codul fiscal a modificat substan țial
reglementarea în cauz ă. Astfel, contribuabili sunt considera ți orice persoan ă
juridică stră ină care au o reprezentan ță autorizat ă să funcționeze în
România, potrivit legii.

203Stabilirea impozitului . Impozitul pe reprezentan ță este anual și constă
din echivalentul în lei al sumei de 4.000 euro, la cursul de schimb al pie ții
valutare, comunicat de BNR, din ziua precedent ă celei în care se efectueaz ă
plata impozitului c ătre bugetul de stat.
Impozitul se pl ătește în 2 tran șe egale, pân ă la datele de 20 iunie și
20 decembrie.

III. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor
Microîntreprinderea este definită de Codul fiscal (art. 103) ca fiind o
persoană juridică română care îndepline ște cumulativ urm ătoarele condiții,
la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent:
a) are înscris în obiectul de activitate produc ția de bunuri materiale,
prestarea de servicii și/sau comer țul;
b) are de la 1 până la 9 salaria ți inclusiv;
c) a realizat venituri care nu au dep ășit echivalentul în lei a
100.000 euro;
d) capitalul social al persoanei juridice este de ținut de persoane, altele
decât statul, autorit ățile locale și instituțiile publice.
Opțiunea de a plă ti acest impozit apar ține microîntreprinderilor și se
adoptă în condițiile prevăzute de Codul fiscal.
Cota de impozit este de 3% din veniturile din orice surs ă ale
microîntreprinderilor.
Baza de impozitare o constituie veniturile din orice surs ă, din care se
scad:
a) veniturile din varia ția stocurilor;
b) veniturile din produc ția de imobiliz ări corporale și necorporale;
c) veniturile din exploatare, reprezentând cota-parte a subven țiilor
guvernamentale și a altor resurse pentru finan țarea investi țiilor;
d) veniturile din provizioane;
e) veniturile din anularea datoriilor și majorărilor datorate bugetului
statului;
f) veniturile realizate din desp ăgubiri de la societ ățile de asigurare
pentru pagube la activele corporale proprii.
Impozitul se plă tește trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare trimestrului pentru care se calculeaz ă impozitul.
IV. Convenții fiscale interna ționale
Fenomenul de dubl ă impunere interna țională poate fi definit ca o
impunere la impozite comparabil ă în două sau mai multe state a veniturilor

204sau elementelor de avere ale aceluia și contribuabil, pentru o perioad ă de
timp limitat ă.
Eliminarea dublei impuneri interna ționale reprezint ă o necesitate ,
spre a asigura dezvoltarea în continuare a rela țiilor economice
internaționale.
Degrevarea unilateral ă de dubl ă impunere interna țională. Un
instrument juridic intern de evitare sau limitare a dublei impuneri
internaționale îl reprezint ă chiar unele prevederi ale legisla ției fiscale . În
legislația fiscală din România s-au adoptat și se aplic ă principiile
teritorialității și cetăț eniei, în ce prive ște așezarea impozitelor și taxelor.
Potrivit criteriului teritorialit ății, impozitele și taxele se aplic ă asupra
veniturilor obț inute și bunurilor dobândite pe teritoriul statului român,
indiferent dac ă beneficiarul sau dobânditorul este cetăț ean român sau str ăin.
În conformitate cu criteriul cet ățeniei, impozitele și taxele din România se
aplică cetățenilor români pentru veniturile și bunurile ob ținute atât în țară,
cât și în străinătate.
Prin aceste criterii nu se poate elimina integral dubla impozitare
internațională, fapt pentru care ș i România a procedat la încheierea de
convenții pentru evitarea acestei duble impozit ări cu peste 70 de state.
Aceste conven ții prevăd reguli cuprinzând criterii și soluții pentru
evitarea dublei impuneri pe venit și pe avere, în ce prive ște fiecare categorie
de impozit, cu tr ăsături specifice.
De asemenea, sunt stabilite metode de evitare a dublei impuneri, cum
sunt metoda scutirii și cea a credit ării, fiecare metod ă având dou ă variante.

VIII. PROCEDURA FISCALĂ
1. Competen ța autorităților fiscale (Aparatul fiscal)
Aparatul fiscal reprezint ă organele de stat care au atribuț ii în
aplicarea legisla ției fiscale, conform Codului de procedur ă fiscală .
Conducerea general ă a activităț ii executive în domeniul finan țelor
publice este exercitat ă de Guvern , în cadrul atribu ției sale constitu ționale de
a realiza „conducerea general ă a administra ției publice”.
Ministerul Finan țelor Publice , ca organ de specialitate al
administra ției publice centrale, r ăspunde de realizarea bugetului de stat, de
luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii
financiare a statului.
Consiliile locale și județene, ca autorităț i administrative autonome,
asigură administrarea finan țelor comunelor, ora șelor și județelor, conform
principiului autonomiei locale.

205Trezoreriile teritoriale ale finan țelor publice au importante și largi
atribuț ii în executarea bugetului de stat, bugetului asigur ărilor sociale de
stat, bugetelor locale ș i a celorlalte categorii de bugete publice.
Direcț iile generale ale finanț elor publice jude țene și a Municipiului
Bucureș ti au, printre altele, atribuț ii pentru stabilirea, controlul și încasarea
impozitelor.
2. Principiile de conduit ă în administrarea impozitelor, taxelor,
contribuț iilor și altor venituri publice sunt stabilite de Codul de procedur ă
fiscală. Este vorba de: aplicarea unitar ă a legislației; exercitarea dreptului de
apreciere; rolul activ; limba oficial ă în administra ția fiscală; dreptul de a fi
ascultat; obliga ția de cooperare; secretul fiscal; buna-credin ță.
3. Raportul juridic fiscal cuprinde drepturile și obligațiile ce revin
părților, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalit ăților prevăzute pentru
stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor ș i obligațiilor părților din
raportul de drept material fiscal.
Subiectele raportului juridic fiscal sunt: statul, unit ățile administrativ-
teritoriale, contribuabilul și alte persoane care dobândesc drepturi și
obligații în cadrul acestui raport. Sunt stabilite reguli privind împuternici ții,
curatorul fiscal și obligațiile lor.
4. Raportul de drept material fiscal se bucură de numeroase
prevederi în noul Cod de procedur ă fiscală. Sunt definite crean țele fiscale,
obligațiile fiscale, na șterea și stingerea acestora, creditorii și debitorii,
plătitorul, răspunderea solidar ă cu debitorul, drepturile și obligațiile
succesorilor, domiciliul fiscal.
5. Competen ța organului fiscal este reglementat ă prin prevederi
referitoare la competen ța general ă, competen ța teritorial ă, competen ța
specială, conflictul de competen ță, acordul asupra competen ței.
6. Actele emise de organele fiscale. Sunt definite ca acte
administrative fiscale, ca no țiune, conținut și motivare, comunicarea și
opozabilitatea lor, inclusiv desfiin țarea sau modificarea, precum și
îndreptarea erorilor.
7. Aprecierea și administrarea probelor sunt amplu reglementate.
Sunt definite mijloacele de prob ă, reprezentând solicitarea de informa ții,
expertizele, înscrisurile și cercetarea la fa ța locului și condițiile de
administrare și interpretare a acestora; se stabilesc modalit ățile de
colaborare între autorit ățile publice, sarcina probei și aspectele privind
calcularea termenelor ce se aplic ă în materie.
Serviciile fiscale ale unit ăților administrativ-teritoriale r ăspund
pentru administrarea crean țelor fiscale datorate bugetelor locale și județene.

2068. Înregistrarea fiscal ă și evidența contabil ă și fiscală
Contribuabilii au obliga ția să întocmească și să depună unele
declarații în legătură cu activitatea efectuat ă și documente înso țitoare prin
care aduc la cuno ștința organelor fiscale anumite informa ții în legătură cu
activitatea lor produc ătoare de venituri sau ob ținerea de bunuri impozabile.
Subiecții obligației sunt, în principal: a) persoanele juridice;
b) asociațiile familiale și asociațiile fără personalitate juridic ă, autorizate;
c) reprezentan ții fiscali ai persoanelor str ăine care realizeaz ă operațiuni
impozabile pe teritoriul României.
Dovada și depunerea declaraț iei. Informa țiile înscrise în declara ția
de înregistrare fiscală trebuie dovedite cu documente, cum sunt, spre
exemplu: a) încheierea instan ței de judecat ă de înmatriculare a contri-
buabilului; b) pentru comercian ți, certificatul de înmatriculare; c) dovada
deținerii sediului, respectiv act de proprie tate, contract de închiriere etc.
Înregistrarea se face atât la înregistrare, cât și la scoaterea din eviden ță. Se
înscrie codul de identificare fiscală și se emite certificatul corespunz ător.
Evidența contabilă și fiscală este obligatorie.
9. Declarația fiscală
Noțiune. În literatura de specialitate, declara ția de impunere a fost
definită ca fiind înscrisul întocmit de contribuabil, în care se declar ă datele
privitoare la veniturile sale impozabile realizate, de regul ă, într-un an,
necesar organelor fiscale pentru calcula rea impozitului pe venit, avere,
succesiuni, meserii etc.
Un element nou îl reprezint ă natura înscrisului, și anume:
a) „declara ția” venitului sau bunului, care se depune la organul fiscal în
vederea stabilirii, de c ătre acel organ, a impozitului datorat; b) „decont” sau
„situație financiar ă”, în care nu numai c ă se declar ă impozitul, taxe,
contribuț ia sau alt venit public, dar se și determin ă de către plătitorul
obligației fiscale cuantumul sumei datorate bugetului public.
Obiectul declara ției de impozite și taxe îl formeaz ă: a) impozitele și
taxele datorate în cazul în care, potrivit legii, obliga ția calculării impozitelor
și taxelor revine pl ătitorului; b) bunurile și veniturile impozabile, în cazul în
care, potrivit legii, stabilirea impozitului și a taxei se face de c ătre organul
fiscal; c) impozitele colectate prin stopaj la surs ă, în cazul în care pl ătitorul
are obligația de a calcula, re ține și vărsa impozite ș i taxe.
10. Așezarea (stabilirea) impozitelor
Noțiune. În noț iunea de a șezare a impunerii se includ toate
operațiunile necesare pentru stabilirea sumei de plată cu titlu de venit
public.

207Elemente pentru stabilirea impunerii : subiectul impunerii, pl ătitorul
de impozite, obiectul veniturilor publice, cota de impunere și înlesnirile.
Subiectul impozabil este persoana fizic ă sau juridic ă în sarcina c ăreia
sunt fixate obliga ții de plată către bugetul public.
Plătitorul de impozit este persoana obligat ă să efectueze calcularea,
reținerea și plata impozitului, taxei sau altui venit public (spre exemplu:
angajatorul, moș tenitorul etc.).
Obiectul venitului public , denumit și materia impozabil ă sau obiectul
impunerii, îl constituie fenomenul economic de a că rui existen ță legea face
să depindă nașterea obliga ției fiscale.
Determinarea bazei impozabile se realizeaz ă prin două operațiuni:
identificarea obiectului impunerii și stabilirea acestuia (calitatea) și
evaluarea pe o perioad ă, de obicei, de un an.
Cota de impunere arat ă suma fixă sau procentul care se aplic ă asupra
obiectului și cu ajutorul c ăreia se calculeaz ă venitul public.
Cotele fixe sunt determinate în sum ă egală (fixă) pe o anumit ă
mărime a venitului sau bunului impozabil.
Cotele procentuale reprezintă un anumit procent din venitul sau
valoarea bunului impozabil. Aceste cote sunt de 3 feluri: propor ționale,
progresive ș i regresive.
Înlesnirile sunt măsuri de politic ă economic ă, fiscală și socială, luate
de stat, și constau din: înlesniri acordate la stabilirea obliga ției de plata
(reduceri sau scutiri) obliga ției fiscale, înlesniri în cursul realiz ării venitului
public (eșalonă ri, amânări la plată ).
Titlul de creanță fiscală . În doctrina fiscal ă, titlul de crean ță fiscală
este definit ca fiind „actul juridic prin care se constat ă și individualizeaz ă
obligația bănească a fiecă rui plătitor de venituri bugetare”. Trăsăturile
caracteristice ale acestui titlu: este un act juridic de natur ă declarativ ă de
drepturi și obligații; are caracterul unui „titlu de crean ță”, întrucât constat ă
existența unei crean țe a bugetului public; reprezintă un titlu executoriu
Principalele titluri de creanță fiscal ă sunt: declara ția fiscală și decizia
emisă de organul fiscal, adic ă decizia de impunere. Acte administrativ-
fiscale asimilate deciziilor de impunere sunt: deciziile privind ramburs ări de
TVA și restituiri de impozite; decizii privind bazele de impunere; decizii
referitoare la obliga ții de plată accesorii.
11. Inspecț ia fiscală . Codul de procedur ă fiscală definește amplu
sfera inspecț iei formale și întinderea acesteia, procedurile de control,
perioada supus ă inspecț iei. Totodat ă, se reglementeaz ă competen ța, selec-
tarea contribuabililor, avizul de inspec ție și comunicarea lui, reguli privind

208realizarea inspec ției, obligația de colaborare, dreptul contribuabilului de a fi
informat ș i raportul privind rezultatul inspec ției fiscale.

12. Unele moduri specifice de stingere a obliga țiilor fiscale
Plata . Principalul mod de stingere a obliga țiilor fiscale îl constituie
plata. Plătitor al obligației fiscale este debitorul sau o alt ă persoană în numele
debitorului. Neplata la termen d ă naștere la dobând ă și penalități de întârziere.
Contribuabilul este debitorul obliga ției fiscale .
Compensarea . Un mod specific de stingere a obliga țiilor fiscale îl
reprezintă compensarea.
Anularea obliga ției fiscale . Un alt mod de stingere a obliga ției fiscale
este anularea obligaț iei fiscale. Acest mod de stingere a obliga ției fiscale
poate interveni, în general, pe două căi: a) prin norme cu caracter general se
poate dispune, în mod excep țional, anularea unor categorii de obliga ții
fiscale; b) prin decizii ale organelor administra ției publice competente a
aproba anularea obliga țiilor fiscale.
În caz de insolvabilitate a debitorului, obliga țiile fiscale urm ărite de
organele fiscale pot fi sc ăzute din eviden ța acestora.
Prescripția extinctiv ă. Termenele de prescrip ție extinctiv ă a dreptului
de a stabili obliga ții fiscale sunt de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului
următor celui în care s-a n ăscut crean ța fiscală. Prescrierea dreptului de a
cere executarea silit ă este tot de 5 ani și curge de la 1 ianuarie a anului
următor nașterii dreptului respectiv. Termenul se poate întrerupe sau
suspenda, conform legii.
Executarea silit ă. În domeniul obliga țiilor civile, noț iunea de
executare este sinonim ă cu cea de plat ă. Procedura general ă de executare
silită: Reglementare Codul de procedur ă fiscală. Procedura de executare
silită se aplică, pentru prima dată , după mai bine de 40 ani, în mod unitar
pentru persoanele juridice și cele fizice. Organele de executare silit ă.
Executarea prin poprire, executarea bunurilor mobile și imobile.
Contestația la executare . Persoanele interesate pot face contesta ție la
executare. Termenul pentru a face contesta ție la executare este de 15 zile.
Până la judecarea contesta ției, instanța, la cerere, prin încheiere motivată ,
poate suspenda executarea silită . Instanța, admiț ând contesta ția, poate
dispune anularea ori încetarea execut ării, anularea sau l ămurirea titlului exe-
cutoriu ori efectuarea actului de executare a c ărui îndeplinire a fost refuzat ă.
13. Soluț ionarea contesta țiilor împotriva actelor administrative
fiscale . Prin Codul de procedur ă fiscală s-a introdus o procedur ă unică,
indiferent de natura sau categoria obliga țiilor fiscale. Cel lezat în drepturi
poate face contesta ție în 30 de zile de la data comunic ării actului

209administrativ fiscal. Competen ța de solu ționare apar ține DGFP sau
organului fiscal local pân ă la valoarea de 5 miliarde lei, iar peste 5 miliarde
lei organului central sau autorit ății publice locale, după caz. Sunt prev ăzute
soluții specifice asupra contesta ției.

IX. CREDITUL PUBLIC
1. Noțiuni introductive. Dicționarul de economie (Editura
Economic ă, București, 2001) define ște creditul ca fiind „o opera țiune prin
care o persoan ă fizică sau juridic ă (debitor) obț ine fonduri sau bunuri de la
o altă persoană fizică sau juridic ă (creditor), asumându- și obligația să le
restituie sau s ă le plătească la termen/scadență.”
Necesitatea creditului public . În practica bugetar ă a statelor, pentru
completarea fondurilor b ănești de utilitate public ă, se recurge la împrumut
public. Necesitatea creditului public este determinat ă de două cauze
principale. Prima este aceea c ă fiscalitatea nu poate dep ăși o anumit ă limită,
pentru că astfel s-ar transforma într-o frân ă a dezvoltării economice. A doua
cauză o constituie neregularitatea încas ărilor fiscale.
Împrumutul public are urm ătoarele scopuri: finan țarea deficitului
bugetului de stat; sus ținerea balan ței de plăți și consolidarea rezervei
valutare a statului; finan țarea proiectului de investi ții pentru dezvoltarea
sectoarelor prioritare ale economiei etc.
2. Împrumutul public
Datoria public ă este definit ă de Legea nr. 81/1999 ca fiind totalitatea
obligațiilor interne și externe ale statului la un moment dat, contractate de
Guvern prin Ministerul Finan țelor Publice în numele României.
Împrumutul de stat este obliga ția generată de un contract prin care
statul obț ine fonduri de la o persoan ă fizică sau juridic ă creditoare și se
angajează să le ramburseze împreun ă cu dobânda și cu alte costuri, într-o
perioadă determinată .
Caracteristici sau particularit ăți ale împrumutului public:
– caracterul legal, constând în faptul c ă pentru contractarea lui este
necesară autorizarea prealabil ă a executivului de c ătre puterea legislativ ă;
– caracterul contractual, prevăzut expres de c ătre lege;
– caracterul rambursabil , care îl particularizeaz ă de veniturile
ordinare bugetare ce au un caracter nerambursabil;
– caracterul temporar rezultă tot din lege, unde se prevede c ă
rambursarea se face „într-o perioad ă determinată .”
Împrumuturile de stat interne pot fi angajate din urm ătoarele surse:

210a) din disponibilit ățile existente în contul general al trezoreriei
statului, făcute în scopul: 1) asigur ării resurselor b ănești necesare în
vederea finan țării și/sau refinan țării dificitelor bugetare; 2) finan țării
datoriei interne constituite; 3) asigur ării resurselor b ănești necesare în
vederea convertirii în datorie public ă internă a garan țiilor pentru
împrumuturile interne contractate;
b) de la Banca Na țională a României, pentru destina ția arătată mai
sus la lit. a pct. ;
c) de la băncile comerciale din România;
d) de la alte institu ții de credit din România și de la agen ții
guvernamentale;
e) prin emisiunea de titluri de stat în moned ă națională.
Titlurile de stat sunt înscrisurile care atest ă datoria public ă și se
prezintă sub forma de: bonuri; certificate de trezorerie; alte instrumente
financiare. Ele pot fi emise : în formă materializat ă, ca înscrisuri imprimate,
cuprinzând men țiuni obligatorii referitoare la emitent, valoare nominal ă,
rata dobânzii, scaden ța ș.a.; în formă dematerializat ă, ca titluri pentru care
emisiunea, proba țiunea și transmisiunea drepturilor încorporate se
evidențiază prin sistemul de înregistrare în cont.
Titlurile de stat pot fi cu dobând ă sau cu discount . Titlurile de stat,
potrivit legii, mai pot fi nominative sau la purt ător și negociabile sau
nenegociabile. Emiterea titlurilor de stat se face de c ătre Ministerul
Finanțelor Publice, care este autorizat în acest sens.
Împrumuturile interne garantate de stat constituie o obligaț ie a
statului român, executat ă de creditor, în cazul în care beneficiarul
împrumutului, persoana juridic ă, nu are capacitatea s ă achite integral sau
parțial împrumutul, dobânda și alte costuri decurgând din condi țiile și
clauzele contractului.
Pentru acoperirea riscurilor financiare ce pot s ă apară ca urmare a
garantării de către stat a împrumuturilor contractate de persoanele
juridice se constituie fondul de risc pentru garan țiile de stat pentru
împrumuturi interne. Garanția de stat înceteaz ă: la achitarea în totalitate a
împrumutului; când debitorul nu a pl ătit și Ministerul Finan țelor Publice
face plata în numele acestuia; la expirarea termenului de valabilitate al
scrisorii de garan ție.
Împrumutul de stat extern și împrumutul de stat extern garantat de stat
Datoria public ă externă este acea parte a datoriei publice constând
în totalitatea împrumuturilor de pe pia ța externă, contractate direct sau
garantate de stat.

211Pe lângă scopurile ar ătate în ce prive ște datoria public ă, cea extern ă
mai poate fi angajat ă și în următoarele scopuri: crearea de noi locuri de
muncă; susținerea societ ăților comerciale, privatizate sau cu capital majoritar
de stat; finan țarea restructur ării economiei și constituirii stocurilor strategice.
Instrumentele datoriei publice externe sunt următoarele: titlurile
de stat în valut ă, emise pe pie țele financiare externe; împrumuturile de la
guverne str ăine, agen ții guvernamentale stră ine, institu ții financiare
multilaterale; împrumuturi de la b ănci sau companii str ăine.
Plata datoriei publice externe se face din urm ătoarele surse: sumele
prevăzute în bugetul de stat cu aceast ă destinație, la cheltuieli; fondul de
rezervă la dispozi ția Guvernului, în limitele prev ăzute de legea bugetară ;
sumele încasate de la beneficiarii de împrumuturi destinate investi țiilor și
importurilor.
Gestionarea datoriei publice
Plasarea împrumuturilor de stat poate fi f ăcută într-una din
următoarele modalit ăți: a) prin subscrip ție publică; b) prin consor ții
bancare; c) prin vânzare la bursă .
Operațiunile de gestionare mai frecvente sunt: gestionarea normal ă a
datoriei publice; gestionarea excep țională a datoriei publice; amortizarea
datoriei publice.
Gestionarea datoriei publice poate fi definit ă ca ansamblul
activităților și operațiunilor de contractare a datoriei publice, asigurarea
garanțiilor, plata ratelor dobânzilor și a altor sume aferente, ținerea
evidenței datoriei publice și administrarea Fondului de risc pentru garan ții
interne și a Fondului de risc pentru datorii externe.
Atribuții privind gestionarea datoriei publice . Art. 4 al Legii datoriei
publice nr. 81/1999 prevede că Ministerul Finan țelor Publice este singurul
contractant și administrator al datoriei publice și are autoritatea s ă
stabilească balanța zilnică a contului general al trezoreriei statului.
Dobânda la împrumuturile de stat . Dobânda reprezintă costul
împrumuturilor, suma de bani pe care o prime ște creditorul pentru posi-
bilitatea dat ă debitorului de a se folosi de banii s ăi. Rata dobânzii este
exprimarea procentual ă a dobânzii plă tite pentru capitalul împrumutat sau
pentru titlul de stat purt ător de dobândă . Plasarea, conversiunea, arozarea ș i
consolidarea . Banca Na țională a României organizează și conduce activitatea
de plasare , care se realizeaz ă prin: subscrip ție publică; subscripție publică
garantată; licitație. Plasarea nu este limitat ă la aceste metode.
Conversiunea datoriei publice este o opera țiune de schimbare a unui
împrumut de stat, angajat în condi țiile legii, în anumi ți termeni, cu un alt
împrumut de stat, cu o dobând ă mai mică și/sau cu un termen mai mare de

212rambursare. Arozarea este operaț iunea de majorare a ratei dobânzii, în
scopul stop ării scăderilor mari ale cursului obliga țiunilor de stat.
Consolidarea este prelungirea termenului de rambursare, prin
înlocuirea unui credit pe termen scurt cu unul pe termen lung.
Amortizarea și alte căi de stingere a datoriei publice . Amortizarea
este stingerea datoriei publice prin rambursarea capitalului împrumutat sau
răs-cumpărarea titlurilor. Modalit ăți de rambursare: rambursarea pe calea
anuităților; rambursarea prin tragere la sorț i; rambursarea prin r ăscumpărare
la bursă.

X. ELEMENTE DE DREPT FINANCIAR, BUGETAR
ȘI FISCAL COMUNITAR
1. Bugetul comunitar . Principii. Categoriile de venituri. Perspective
privind veniturile bugetului comunitar. Cheltuielile bugetare și perspectiva
acestora. Organizarea și procedura bugetar ă.
2. Regimul finan țării comunitare. Asisten ța financiar ă comunitar ă
nerambursabil ă acordată țărilor candidate la aderare (Fondurile PHARE,
ISPA, SAPARD). Fondurile comunitare pentru statele membre (FEOGA-SG, FEOGA-SO, FSE, FEDR, IFOP, FC, Iniț iative Comunitare).
3. Fiscalitatea comunitar ă. Impozitele directe în Uniunea European ă
și în statele membre și măsurile de coordonare a acestor impozite.
Impozitele indirecte. Armonizarea TVA și accizelor.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă
1. Condor, Ioan, Drept financiar, bugetar și fiscal . Impozitarea persoanelor
juridice, Editura Funda ției România de Mâine , București, 2004.
2. Condor, Ioan, Drept financiar, bugetar și fiscal. Impozitarea persoanelor
juridice, microîntreprinderilor, nereziden ților și impozitul pe reprezentante. Conven ții
fiscale internaț ionale , Editura Funda ției România de Mâine , București, 2004.
3. Condor, Ioan, Stancu, Radu, Cristea, Silvia, Drept financiar, bugetar și
fiscal , vol. I, editor „Condor C onsulting & Taxation”, Bucure ști, 2003.
4 Vintilă Georgeta, Fiscalitatea. Metode și tehnici fiscale , Editura Economic ă,
București, 2004.
5. Țațu, Lucian, ș.a. Fiscalitatea. De la lege la practic ă, Editura All Beck,
Bucuresti, 2004.
6. Vă cărel, Iulian (coordonator), Finanțe publice , ediția a IV-a, Editura
Didactică și Pedagogic ă, RA, Bucure ști, 2003.
7. Condor, Ioan, Cristea, Silvia, Drept vamal și fiscal , Editura „Lumina Lex”,
București, 2002.

213

CRIMINOLOGIE ȘI PENOLOGIE

Prof. univ. dr. RODICA MIHAELA ST ĂNOIU

Obiective
Cursul de criminologie oferă cunoș tințe aprofundate privind cauzele
criminalității și strategia de prevenire a acesteia, în timp ce cursul de
penologie oferă, pe lângă noțiuni generale despre scopul și funcțiile
sancțiunilor penale, cuno ștințe privind regimul general și special de
executare a unor asemenea sanc țiuni.
SEMESTRUL I
CRIMINOLOGIE
I. NOȚIUNI GENERALE
1. Criminologia și domeniul s ău de cercetare: privire istoric ă,
originea criminologiei, evoluț ie
¾ Originea criminologiei
Știința criminologiei are origini tot atât de îndep ărtate ca ș i celelalte
științe sociale. Criminologia, ca știință, a apărut în secolul al XIX-lea, o
dată cu publicarea monografiei medicului italian Cesare Lombroso, Omul
delincvent . Acesta este considerat a fi „p ărintele criminologiei moderne”,
însă unele opinii mai recente consider ă că știința criminologiei a ap ărut cu
un secol mai devreme, sub influen ța iluminismului . Astfel, un rol important
îl au lucră rile reprezentan ților școlii clasice de drept penal Cesare
Bonesana Beccaria și Jeremy Bentham, care sunt considera ți a fi ș i înte-
meietorii criminologiei clasice, datorit ă noii viziuni asupra criminologiei.
În perioada iluminismului, caracterizat prin deschiderea spre om, prin
susținerea ideii voin ței libere ș i raționalității individului, apar primele
interpretă ri laice ale comportamentului criminal. În secolul al XVIII-lea,
Cesare Beccaria (1737-1794) a sus ținut, ca exponent al iluminismului, că
acțiunile indivizilor presupun responsabilitate, adic ă alegerea între bine și
rău, de aceea sanc țiunile nu trebuie s ă fie excesive, ci adecvate faptei.
El cere abolirea pedepsei capitale și a sancțiunilor fizice. În cartea
sa Despre delicte și crime , el susține necesitatea ca legile s ă fie accesibile.

214Ca fondator al Ș colii clasice de criminologie, contribuie la na șterea
sistemelor moderne de justi ție.
Criminologia clasic ă are următoarele tră sături:
– centrarea studiului criminologic asupra faptei comise;
– considerarea liberului arbitru ca fundament al oric ărei acțiuni umane;
– proporționalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei.
Ulterior, cercetă rile privind crima, criminalul și criminalitatea capă tă
un caracter constant ca urmare a influen ței curentului pozitivist, a studiilor
statistice ale fenomenului, a apari ției clinicilor de psihiatrie, a studiilor din
penitenciare asupra de ținuților.
Astfel, apare criminologia pozitivist ă, care se caracterizeaz ă prin
următoarele tră sături:
– centrarea studiului criminologic asupra f ăptuitorului;
– determinismul, ca fundament al ac țiunii umane;
– proporționalizarea pedepsei în func ție de periculozitatea
făptuitorului.
Reprezentan ți: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo,
Adolphe Quetelet, Andre-Michel Guerry etc.
¾ Evoluția criminologiei
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea,
criminologia a ap ărut sub forma unor capitole în cadrul altor discipline cum
ar fi: antropologia criminal ă, psihologia criminal ă, sociologia criminal ă,
fără a fi o disciplină autonomă.
Pe plan interna țional, un rol important în dezvoltarea criminologiei
l-au avut anumite organisme care au fost create pentru cercet ări în acest
domeniu. Dintre acestea amintim Societatea Interna țională de
Criminologie, precum și o serie de organisme din cadrul Organiza ției
Națiunilor Unite ș i Consiliului Europei (Comisia interguvernamental ă
pentru prevenirea criminalităț ii și justiț iei penale, UNICRI, UNAFRI,
CICC, CDPC etc.). În România au fost înfiin țate Societatea Român ă de
Criminologie și Criminalistic ă, afiliată la Societatea Interna țională de
Criminologie, precum și Institutul Na țional de Criminologie (2003).
2. Formarea criminologiei ca ș tiință: criminologiile specializate,
criminologia general ă
¾ Criminologiile specializate
Studiile aprofundate efectuate în domeniu între cele dou ă războaie
mondiale au determinat acumularea unor cuno ștințe privind fenomenul
criminalității, precum și un început de specializare pe plan profesional.
Aceasta a determinat o desprindere a capitolelor care se ocupau de studiul

215criminalității din cadrul diferitelor discipline și formarea unor criminologii
specializate: criminologie sociologic ă, psihologic ă etc.
¾ Criminologia general ă
Ulterior, se produce o unificare a criminologiilor specializate într-o
criminologie general ă, care nu este un inventar al criminologiilor
specializate și nici o „super știință”. Este o abordare a problematicii
criminalității din perspectiv ă integratoare biopsihosociolegal ă.
Pentru a demonstra faptul c ă criminologia este o știință de sine
stătătoare trebuie să arătăm că ea are un obiect propriu de studiu, scop,
funcții și metode de cercetare proprii.

II. OBIECTUL CRIMINOLOGIEI
1. Particularit ăți în formarea criminologiei ca știință
Particularit ățile istorice ș i epistemologice privind procesul de formare
a criminologiei au determinat, pe planul obiectului de studiu, o fragmentare
a acestuia. Astfel, diferitele opinii privind obiectul criminologiei au fost
clasificate în două grupuri: concepții sectoriale și concepții unificatoare.
2. Concepțiile sectoriale
Au fost clasificate astfel:
a) concep ții potrivit c ărora obiectul de studiu al criminologiei îl
constituie fapta penal ă. Reunim aici criminologia clasic ă, precum și unele
concepții din criminologia pozitivist ă. Se încearc ă o delimitare de ordin
conceptual de dreptul penal și se propun numeroase defini ții criminologice
ale infracțiunii care îi confer ă o accepț iune foarte larg ă, ce depășește sfera
normativului juridic;
b) concep ții potrivit c ărora obiectul de studiu al criminologiei îl
constituie infractorul , concept diferit de cel al dreptului penal, cu o sfer ă
mai largă;
c) concep ții potrivit c ărora obiectul de studiu al criminologiei îl
reprezintă criminalitatea ca fenomen global.
3. Concepțiile eclectice, de unificare
Se încearc ă o sinteză a concep țiilor sectoriale prezentate care s ă
unifice, pe planul obiectului de studiu, problemele privind crima, criminalul
și criminalitatea.
4. Tendințe actuale
În deceniile 6, 7 ale secolului XX, controversele cu privire la obiectul
de studiu al criminologiei revin în actualitate; se încearc ă o redefinire a

216principalelor concepte (crim ă, criminal, criminalitate) și se consider ă că
cercetarea criminologic ă trebuie să se deplaseze c ătre descifrarea
mecanismelor sociale prin care anumite comportamente sunt etichetate drept
„criminale” și examinarea formelor de reac ție socială .
Obiectul generic al criminologiei îl reprezint ă criminalitatea ca
fenomen social global.
Fenomenul criminalit ății trebuie analizat dintr-o perspectiv ă sistemică,
fiind un ansamblu de elemente care se comport ă ca un întreg cu proprietăț i și
funcții proprii, distincte calitativ de propriet ățile elementelor componente. Astfel,
se consider ă că obiectul criminologiei îl reprezint ă criminalitatea real ă, infrac-
țiunea, infractorul, dar și victima infrac țiunii, precum și reacția socială față de
criminalitate.
III. SCOPUL ȘI FUNCȚIILE CRIMINOLOGIEI
1. Scopul criminologiei
Criminologia are un scop general , scop urm ărit de ansamblul
științelor penale – de a fundamenta o politic ă penală eficientă în lupta
împotriva criminalit ății care să apere valorile fundamentale ale societ ății, să
prevină criminalitatea și să tragă la ră spundere pe cei vinova ți – și un scop
particular (imediat) – verificarea ipotezelor privind cauzele criminalit ății și
reacția socială față de acestea, urm ărind în plan practic prevenirea crimina-
lității, umanizarea formelor de reac ție socială și tratamentul delincven ților.
2. Funcțiile criminologiei
a) Funcția descriptiv ă. Studiul descriptiv al fenomenului criminalit ății
în ansamblu, o etapă important ă în cunoașterea obiectului de cercetare al
criminologiei, a fost promovat de Școala cartografic ă (studiul statistic al stă rii
și dinamicii criminalit ății). Conceptele opera ționale de ordin descriptiv
utilizate de criminologie sunt: mediu, teren, personalitate, act.
b) Funcția explicativ ă. Explicarea naturii, a cauzelor care determin ă
criminalitatea, a condi țiilor care o favorizeaz ă reprezintă scopul imediat al
cercetării criminologice. Conceptele de ordin explicativ cu care opereaz ă
criminologia sunt: cauz ă, condiție, efect, factor.
c) Funcția predictiv ă. Criminologia încearc ă să anticipeze evolu ția
fenomenului criminalit ății, fenomen cu o determinare complex ă.
Conceptele de ordin predictiv cu care opereaz ă criminologia sunt: prezent,
viitor, similitudine, hazard, probabilitate.
d) Funcția profilactic ă. Curentul clinic a adus în aten ția cercetărilor
problema studierii mijloacelor de tratament menite s ă contribuie la prevenirea
criminalității. După o perioad ă în care func ția profilactic ă a criminologiei a
fost limitat ă la remedii de suprafa ță, în ultimul deceniu ideea de prevenire
ocupă un loc important. Conceptele de ordin profilactic utilizate de
criminologie sunt: reacț ie socială , control social, tratament, reintegrare.

217IV. METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE
1. Probleme generale ale metodologiei cercetă rii criminologice
Pentru o bun ă înțelegere a problemelor examinate, este nevoie s ă se
cunoască sensul conceptelor de metodologie, metodă și tehnică, precum și
raporturile existente între aceste noț iuni.
Metodologia, rezultat al reflec țiilor filosofice legate de explica ția
cauzală oferită de determinism și de rolul pe care îl ocup ă cauzalitatea în
procesul de cunoa ștere, este știința care se ocup ă cu studiul metodelor
științifice.
Metoda este „acea ordine care se pune în studierea și învățarea unei
științe”. Este un produs ideatic, o crea ție a minții, ce se diversifică în
activitatea de cercetare științifică într-o pluralitate de metode particulare.
Tehnica sau procedeul poate fi definit ca felul practic în care se
utilizează o metodă sau alta.
2. Dualism și sinteză în criminologie
Criminologia împrumut ă unele metode de cercetare din alte științe,
ceea ce îi confer ă un anume dualism, îns ă, pe măsura afirm ării sale ca
disciplină autonomă, își dezvoltă propriile metode și tehnici de cercetare.
Acest dualism nu este un inventar de metode și tehnici împrumutate, ci are
o finalitate integratoare.
3. Metode particulare
Clasificare
a) metode de maxim ă generalitate (metoda observa ției, metoda
experimental ă);
b) metode cu grad mai redus de generalitate (metoda clinic ă etc.).
Unele metode particulare utilizate în domeniul criminologiei:
a) Metoda observa ției
Observația este de dou ă feluri:
– empirică – la îndemâna oricui, are caracter spontan, subiectiv, nu
oferă o imagine complet ă a fenomenului studiat etc. ;
– științifică – o contemplare inten ționată a realităț ii, presupune
existența unor abstrac ții științifice etc.
b) Metoda experimental ă
Este o observa ție provocat ă în condi ții determinate sau alese de
experimentator.
Tipuri de experiment:
– după locul de desfăș urare: experiment de laborator și experiment
de teren (fiecare prezint ă avantaje și dezavantaje);

218- după natura variabilei independente: experiment provocat și
experiment invocat;
– după modalitățile concrete de manipulare a variabilelor: expe-
riment „înainte” și „după”, experiment „dup ă”, experiment ex post facto .
Procedee pentru alc ătuirea grupurilor de control:
– controlul de precizie;
– controlul statistic;
– controlul la întâmplare.
c) Metoda clinic ă
Cercetează cazul individual pentru formularea unui diagnostic și
prescrierea unei terapeutici. Foloseș te studii de follow-up, studii descriptive
ale unor cariere criminale și studii de caz propriu-zis.
d) Metoda tipologic ă
Este folosit ă pentru a descrie un anumit tip de criminal în opozi ție cu
tipul noncriminal, pentru a descrie tipuri particulare de criminali (de ocazie,
profesionist, pasional etc.), precum și pentru a stabili o tipologie
criminologic ă a actului criminal.
Întrebuințează noțiunile de tip și tipologie .
În criminologie, tipologiile se clasific ă în: specifice (cea creat ă de
Lombroso privind existen ța unui tip unic de criminal înn ăscut etc.) și de
împrumut (realizate de E. Kretschmer, W. Sheldon etc.). O alt ă clasificare
are în vedere orient ările teoretice din criminologie: tipologii constitu ționale,
psihologice, sociologice.
e) Metoda comparativ ă
Metoda comparativă este întâlnită în toate fazele cercet ării
criminologice, de la descrierea și explicarea pân ă la prognozarea
fenomenului infrac țional, la toate nivelurile de interpretare – fenomen, fapt ă
penală , făptuitor, victim ă – atât în cercetarea de natur ă cantitativă , cât și în
cea de natur ă calitativă .
Criminologia folose ște, cel mai adesea, urm ătoarele trei procedee: proce-
deul concordanț ei, procedeul diferen țelor și procedeul varia țiilor concomitente.
f) Metodele de predic ție
Acestea au ca scop:
– formularea unor previziuni privind evolu ția fenomenului crimina-
lității pe o anumit ă perioadă de timp (de obicei 5 ani);
– evaluarea probabilităț ilor de delincven ță (care se poate realiza prin
prevederea semnelor unei delincven țe viitoare la o vârstă foarte fraged ă sau
prin prevederea comportamentului delincvent al persoanelor care au deja o
conduită delincvent ă, cum ar fi, de exemplu, recidivi știi).

219Criminologia foloseș te două metode de predic ție: metoda schemei de
prognostic ( Școala German ă) și metoda tabelelor de predic ție (SUA) .

4. Tehnici
¾ Unele tehnici utilizate în domeniul criminologiei
a) Observa ția
Tipuri de observa ție:
– în raport cu fenomenul studiat: observa ție directă și indirectă;
– funcție de etapa cercet ării: globală și parțială;
– funcție de scopurile urm ărite: sistematizat ă (cercetări de diagnos-
tic) și nesistematizată (cercetări cu scop explorativ);
– funcție de poziția observatorului fa ță de fenomenul studiat: extern ă
și internă (participant ă). Participarea poate fi pasiv ă sau activă, parțială sau
totală.
Tipuri de observatori:
– observator anonim și observator cunoscut;
– observator participant și participant observator.
b) Chestionarul
Definiț ie: o succesiune logic ă și psihologic ă de întreb ări scrise sau
imagini grafice, cu func ție de stimuli în raport cu ipotezele cercet ării, care,
prin administrarea de c ătre operatorii de anchet ă sau prin autoadministrare,
determină, din partea celui anchetat, un comportament verbal sau nonverbal
ce urmeaz ă a fi înregistrat în scris.
Tipuri de chestionar:
– după natura informației cerute: chestionar de date factuale, de
opinie;
– după întinderea informației cerute: chestionare speciale (cu o
singură temă) și chestionare omnibus (cu mai multe teme);
– după momentul codific ării informației: chestionare precodificate,
postcodificate, mixte;
– după modul de recoltare a informa ției: chestionare auto-
administrate ș i chestionare administrate prin operatorii de anchet ă.
Alcătuirea chestionarelor prive ște următoarele probleme: forma de
prezentare, dimensiunile, formularea întreb ărilor și ordinea de prezentare a
acestora.
c) Interviul
Definiție – tehnic ă de cooperare verbal ă între dou ă persoane,
anchetatorul și anchetatul, în vederea culegerii de date de la anchetat despre
o temă precisă.

220Tipuri de interviu:
– interviu formal și interviu neformal;
– interviu ghidat sau concentric și nedirecționat;
– interviu conversa ție;
– interviu direct și indirect;
– interviu clinic;
– interviu sensibil, neutru, sever.
d) Tehnica documentar ă
Este proprie cercet ării pe documente și privește modul în care datele
cuprinse în diferite tipuri de documente pot fi utilizate în scopuri științifice.
Tipuri de documente: orice document – în sens larg.
În criminologie se folosesc adesea urm ătoarele documente: statistici
demografice, judiciare, economice etc. , dosarele privind cauzele penale,
documentele personale, mass-media.
Tipuri de analiz ă a documentelor: analiză de conținut și analiză
statistică.
e) Tehnicile secundare
Acestea își propun analiza tr ăsăturilor psihologice ale infractorului, a
comportamentului individual și de grup, a intensităț ii factorilor de
inadaptare ș i a rolului lor în etiologia criminalit ății.
Principalele tehnici secundare fo losite de criminologie sunt:
1) Testele – de reușită (testul de inteligen ță Binet-Simon);
– de personalitate (de tip chestionar, proiective, obiective).
2) Scala de atitudini – pentru cunoa șterea intensităț ii atitudinii unui
infractor în raport cu un noninfractor, a atitudinii comunit ății față de faptele
antisociale etc.

V. ETAPELE CERCET ĂRII
1. Considera ții prealabile. Tipuri de cercetare. Alegerea temei
¾ Tipuri de cercetare
În criminologie ră mâne valabil ă diviziunea în cercetare fundamen-
tală și cercetare aplicativă. În cadrul acestei clasice diviziuni exist ă, în
criminologie, o diversitate de tipuri de cercetare:
a) cercetarea etiologic ă (are ca scop descoperirea cauzelor care
determină și a condiț iilor care favorizeaz ă săvârșirea de infrac țiuni);
b) cercetarea de evaluare (evalueaz ă rezultatele, m ăsoară
eficacitatea sistemului judiciar);
c) cercetarea activ ă (reprezintă științele sociale);
d) cercetarea operaț ională (reprezint ă științele exacte).

221¾ Alegerea temei
Privitor la alegerea unei teme, urm ătoarele aspecte sunt esen țiale:
a) factorii de natur ă individual ă (pregătirea teoretic ă a cercetătorului,
experiența sa practic ă);
b) ordinea de prioritate în cercetarea criminologic ă sub aspectul
originalității, actualității și utilităț ii temei;
c) posibilit ățile concrete de realizare a cercetă rii (întinderea temei,
timpul afectat temei, bugetul necesar, componen ța echipei de cercetare,
accesul la sursele de documentare).
2. Cadrul cercet ării: problematica cercet ării sau cadrul teoretic –
cadrul de referin ță, cadrul conceptual, elaborarea ipotezelor. Cadrul concret
¾ Problematica cercet ării sau cadrul teoretic presupune trei faze
succesive:
a) Cadrul de referință – în cuprinsul lui se prezint ă pe larg tema, se
expun scopurile, obiectivele urm ărite, aria de referin ță. Un rol important în
stabilirea cadrului de referință revine document ării.
b) Cadrul conceptual:
– se definesc nominal conceptele;
– dezmembrarea conceptelor în elementele componente, numite
dimensiuni;
– despicarea dimensiunilor în indicatori („realit ăți” ușor măsu-
rabile); un indicator m ăsurabil ș i cuantificabil devine o variabilă;
– sintetizarea datelor ob ținute anterior prin formarea indicilor (un
indice exprim ă combinarea mai multor indicatori).
c) Elaborarea ipotezelor: ipoteza este cea care direc ționează cercetarea,
introducând o ordine logic ă și fiind o „propunere de r ăspuns la o întrebare
pusă”. În criminologie, cercet ările au la baz ă ipoteze prealabil formulate care
confirmă sau infirm ă o anumit ă teorie criminologic ă (privind cauzele
fenomenului criminalit ății, creșterea acestuia în anumite perioade etc.).
¾ Cadrul concret
Constituie etapa alegerii și definitiv ării metodelor și tehnicilor de
cercetare.
3) Analiza și interpretarea
Datele culese în cadrul cercetă rii sunt prelucrate matematic (opera ții
de înseriere, clasificare, ordonare a informa țiilor). Ulterior, sunt grupate în
categorii și notate cu cifre de cod. Dup ă codificare, informa țiile sunt
prezentate sub form ă de tabele. Valorificarea datelor se va face de c ătre
cercetătorii criminologi, ajuta ți de factorii de decizie, de organismele cu
atribuț ii în domeniul prevenirii și combaterii criminalit ății.

222VI. CRIMINOLOGIA ÎN SISTEMUL Ș TIINȚELOR
1. Autonomia criminologiei
¾ Caracterul autonom al criminologiei
Prin obiectul și scopul specific, prin adecvarea metodei la obiectul
cercetat, criminologia este o știință autonom ă. Deși are legături strânse cu
alte științe, criminologia nu are un caracter auxiliar în raport cu dreptul
penal sau cu alte științe sociale.
¾ Caracterul unitar al criminologiei
După ce nume ilustre în criminologie precum Sellin și de Greff i-au
contestat caracterul unitar, realizarea sintezelor criminologice din anii ′60,
care combin ă dreptul, psihologia, psihiatria și biologia într-o știință
autonomă, contribuie la afirmarea caracterului unitar al criminologiei.
¾ Caracterul interdisciplinar al criminologiei
Prin obiectul s ău de studiu, criminologia este o știință socială cu
caracter interdisciplinar în cadrul c ăreia criminalitatea este studiată prin
apelarea la domenii conexe cunoa șterii umane. Abord ările interdisciplinare,
în plan teoretic și metodologic, realizeaz ă într-o finalitate proprie „sinteza
criminologic ă”.
¾ Caracterul complex al criminologiei
Datorită obiectului, scopului, func țiilor sale, criminologia este o
știință cu caracter atât teoretic, cât și practic. Ea face parte din categoria
științelor complexe, deoarece opereaz ă cu concepte care implic ă judecăți de
valoare, dar care nu au semnifica ție decât în cadrul unei aplic ări în practic ă.
2. Dependen ța criminologiei
Criminologia și științele penale
a) Criminologia și dreptul penal
– Deosebiri. Dup ă criteriul obiectului, dreptul penal are un obiect
generic – criminalitatea și un obiect specific – triada infrac țiune, răspundere
penală , sancțiune. Criminologia urm ărește, în planul scopului imediat,
prevenirea criminalităț ii, umanizarea formelor de reac ție social ă,
tratamentul delincven ților. Dreptul penal are ca scop imediat ap ărarea
valorilor sociale fundamentale împotriva criminalit ății. Cele dou ă se
deosebesc și în ceea ce prive ște funcțiile și metodele folosite.
– Dependen ța. Criminologia este dependentă de dreptul penal mai
ales prin împrumutul de concepte; în procesul de creare a legii penale, de
individualizare a pedepsei etc. , criminologia influen țează dreptul penal.
b) Criminologia și dreptul procesual penal
Legislațiile procesuale moderne au suferit modifică ri și datorită
influenței criminologiei. Studiul reac ției sociale se concentreaz ă asupra
mecanismelor prin care se ajunge la dobândirea statutului de delincvent,

223mai ales în condi țiile în care garan țiile procesuale nu sunt respectate sau
sunt minime.
c) Criminologia și știința penitenciar ă – penologia
Știința penitenciară a avut ca obiect de studiu ini țial pedepsele în
mediu închis, fiind asimilat ă la începuturile ei criminologiei. Datorit ă
amplificării și diversific ării sistemului sanc ționator, denumirea a devenit
improprie, fiind înlocuit ă cu cea de penologie. Mul ți autori opteaz ă pentru
denumirea de drept execu țional penal, care ar acoperi ambele domenii. În
concepția nord-american ă, penologia a fost și este inclus ă în criminologie.
d) Criminologia și politica penală
Prin finalitatea sa, criminologia î și aduce o contribu ție esențială la
cunoașterea criminalit ății, la particularizarea principiilor de politic ă penală .
Politica penal ă alături de dreptul penal definesc „axul” în jurul c ăruia
criminologia î și desfășoară cercetările.
e) Criminologia și criminalistica
Criminalistica r ăspunde la întrebarea „cine”, criminologia la
întrebarea „de ce”. Criminologia ofer ă criminalisticii date privitoare la
personalitatea infractorilor, a victimelor, la mecanismele trecerii la act ;
criminalistica ofer ă date cu privire la rela ția victimă-infractor, date privind
modurile de executare a diferitelor tipuri de infrac țiuni.
f) Criminologia și sociologia penal ă
Sociologia penal ă studiază interacțiunile dintre normele dreptului
penal și diferiț i factori ai vie ții sociale. Ca scop, sociologia penală
urmărește cunoașterea influen ței factorilor sociali asupra normelor penale.
Ca metode, ea folose ște numai metodele sociologice, în timp ce
criminologia face apel la un evantai mult mai larg de metode.
g) Criminologia și alte științe
Criminologia este o știință generală despre criminalitate în timp ce
științele de care este dependent ă, datorită caracterului ei interdisciplinar –
sociologia, psihologia, psihiatria, biologia sau mai exact unele capitole sau subramuri ale acestora abordeaz ă numai anumite aspecte ale fenomenului
criminalității.
3. Criminologia în înv ățământul universitar
Modelul european
Italia. Predată inițial în facult ățile de drept și medicină, în ultimele
decenii se înregistrează o sporire a num ărului de catedre de criminologie în
alte facultăți (sociologie, psihologie etc.), existând organizat și un doctorat
în criminologie. Școlile de specializare în criminologie clinic ă, cu o durat ă
de trei ani, de pe lâng ă facultățile de medicină (Milano, Genova, Bari) se
adresează licențiaților în medicin ă, drept, sociologie, psihologie etc.

224Franța. Criminologia se pred ă cu precă dere în cadrul facult ăților de
drept, existând și „filiere specializate” în cadrul programelor de diplom ă
pentru studii aprofundate, de stud ii superioare specializate, unele
universităț i organizând și seminarii speciale de doctorat.
Belgia. Școlile de criminologie din cadrul facult ăților de drept erau
considerate centre de specializare a juri știlor și ofereau o licen ță specială în
criminologie al ături de cea de baz ă. Din anul universitar 1968-1969,
Universitatea din Louvain a introdus un program academic complet în
criminologie cu o durat ă de 4 ani, finalizat cu o diplom ă de licență în
criminologie.
Modelul nord-american. În toate centrele universitare, colegiile din
SUA, se men ține împărțirea domeniului criminologiei în dou ă domenii:
criminologia ca disciplin ă științifică și acela al justiț iei penale și educației
specializate (ca profesie). Criminologia se preda în departamentele de sociologie, iar programele universitare destinate form ării speciali știlor în
justiția penală cuprindeau cursuri de drept, administra ție și criminologie. În
prezent, se manifest ă o anumită detașare a criminologiei și justiț iei penale
de sociologie, ca și o revenire în atenț ia programelor universitare a ideii de
tratament și resocializare.
Modelul canadian. Criminologia ca disciplin ă universitar ă și ca
profesie ocup ă în Canada un loc deosebit. Debutul a fost în anul 1960, când
în cadrul departamentului de sociologie al Universităț ii din Montreal s-a
înființat o sec ție de înv ățământ criminologic, transformat într-un
departament autonom, apoi în „ Școala de Criminologie”. Ș coala de
criminologie de la Montreal organizează un ciclu complet de înv ățământ,
devenind principala furnizoare de speciali ști pentru o serie de structuri
(servicii sociale, comisii de liberare condi ționată, clinici pentru sprijinul
copiilor delincven ți).
4. Definiț ia criminologiei
¾ Știința despre criminal. Potrivit lui de Greff, „criminologia
reprezintă ansamblul științelor criminale, dar reprezint ă de asemenea omul
criminal”.
¾ Știința despre crim ă. Sutherland și Cressey înglobează în sfera
criminologiei procesele de elaborare a legilor, încă lcările acestor legi,
reacția socială față de aceste înc ălcări. Ei includ în sfera criminologiei
penologia și sociologia penală .
Știința despre fenomenul criminalit ății. Reprezentan ții orientării
sociologice care au îmbr ățișat varianta dezorganiz ării sociale sau patologiei
sociale includ fenomenul criminalit ății în sfera mai larg ă a devianței sau a
fenomenelor de marginalizare.

225¾ Știința despre dinamica actului criminal. Dup ă anul 1950,
criminologia etiologic ă este criticat ă, conturându-se o nou ă orientare,
promovată de E. de Greff, care elaboreaz ă o teorie bazat ă pe mecanismele
„trecerii la act”.
¾ Știința despre reacț ia socială. Potrivit reprezentan ților „noii
criminologii”, delictul, delincventul și crima sunt rezultatul mecanismelor
de reacție socială (de etichetare).
Definiția criminologiei. Criminologia este ș tiința care studiaz ă
factorii și dinamica actului criminal, precum și reacția socială față de
acesta, în scopul prevenirii criminalit ății, umaniz ării sistemului de
represiune și reintegrării sociale a delincven ților.

VII. CONFRUNT ĂRI DE IDEI ÎN CRIMINOLOGIE
1. Privire general ă asupra principalelor orient ări
¾ Teoriile criminologice
În criminologie, teoriile servesc pentru a explica anumite fenomene
sau comportamente, fie pentru a contribui la o mai bun ă înțelegere a unor
procese sau fenomene, fie pentru elaborarea unor programe de tratament.
Componentele de baz ă ale unei teorii sunt: conceptele, variabilele,
postulatele, forma.
În marea lor majoritate, teoriile criminologice fac parte din categoria
teoriilor probabiliste sau statistice. Ele explic ă anumite fenomene sau
comportamente (criminalitatea, comportamentul delincvent), contribuie la
o mai bună înțelegere a unor procese și fenomene sau la elaborarea unor
programe de prevenire și tratament.
În prezentul curs, teoriile criminologice sunt prezentate func ție de
criteriul modelului etiologic. Astfel, ele au fost grupate în raport cu
orientarea etiologic ă predominant ă, și anume: biologică, psihiatric ă-
psihologic ă și sociologic ă, un loc aparte fiind rezervat teoriilor
integrative . În caracterizarea fiec ărei orient ări, determinant ă a fost
prioritatea pe care diferi ți autori au conferit-o unor categorii de cauze în
geneza fenomenului studiat.
2. Cauzalitatea în criminologie
¾ Considera ții generale. Criminologia, ca orice știință autonom ă, nu
se poate dispensa de analiza cauzelor fenomenului sau fenomenelor
constituind sfera sa de preocup ări. Este o exigență impus ă de însăși rațiunea
de a fi a orică rei științe, care nu se poate mul țumi cu datul, care este
chemată să privească dincolo de aparen țe, să sesizeze, s ă explice esen ța
fenomenului. For ța științei constă nu în capacitatea de a explica un
fenomen produs, de a-l explica postfactum, ci, mai ales, în posibilitatea pe

226care o are ca, utilizând datele astfel ob ținute, să poată prevedea apari ția
unor fenomene similare pentru ca aceste fenomene s ă fie prevenite dac ă
sunt negative sau favorizate dac ă sunt pozitive.
¾ Concepte opera ționale (sistem, structur ă, funcție, cauză, condiție,
efect, factor, posibilitate, realitate)
Sistemul este un ansamblu superior organizat de elemente, din care
fiecare constituie un sistem, aflate în rela ție între ele și cu întregul c ăruia se
subsumeaz ă.
Orice sistem se caracterizează printr-o structur ă (o anumit ă formă
de organizare, care prezint ă două dimensiuni: datul-dimensiunea sincro-
nică, starea în care se g ăsește sistemul în momentul descrierii sale și
dimensiunea diacronic ă, care reflectă evoluția în timp).
Orice sistem are o funcție, definită ca un complex de propriet ăți care
se exercită în raport cu alte sisteme.
Cauza este fenomenul care precede și determină un alt fenomen – efect.
Condiț iile sunt acele împrejur ări care, fiind lipsite de eficien ță cauzală
propriu-zis ă, influențează prin prezen ța lor evolu ția fenomenului-cauz ă.
Factorul este orice element care concur ă la producerea unui rezultat.
Este un concept mult mai larg decât cele de cauz ă și condiții.
¾ Particularit ățile raportului de cauzalitate în criminologie
Datorită complexit ății fenomenului criminalit ății, problema rapor-
tului de cauzalitate este foarte dificil ă. Pentru a formula o explica ție a
fenomenului studiat, trebuie s ă se identifice factorii care au contribuit la apari ția
unui comportament delincvent și în ce măsură contribuț ia adusă are valoare de
cauză sau condi ție favorizant ă. Criminologul se va confrunta nu numai cu
dificultățile legate de complexitatea fenomenului studiat, dar și cu acelea dato-
rate faptului c ă trebuie să reconstituie „realitatea” care a precedat actul criminal.
În concluzie:
• teoriile criminologice sunt teorii probabilistice;
• nici o teorie expus ă nu oferă un răspuns complet problemei
cauzalității actului delincvent.

VIII. ORIENTAREA BIOLOGIC Ă
1. Caracterizare general ă
În cadrul acestei orient ări sunt reunite teoriile reduc ționiste, care
atribuie comportamentului delincvent un substrat organic, precum și
concepțiile moderate, în cadrul c ărora investiga ția cu privire la rolul
factorilor biologici nu exclude alte influen țe. Caracteristice pentru

227ansamblul acestor teorii sunt limitarea obiectului criminologiei la studiul
delincventului, încercarea de demonstra existen ța unor trăsături specifice de
ordin bioantropologic ce diferen țiază delincventul de nondelincvent.
2. Teoria atavismului evolu ționist
Are ca reprezentant pe italianul Cesare Lombroso și lucrarea sa
consacrată, denumit ă Omul delincvent. Formuleaz ă ipoteza atavismului
evoluționist, potrivit c ăreia caracterele omului primitiv și ale animalelor
inferioare pot ap ărea la anumi ți indivizi sub forma unor „stigmate
anatomice” (malforma ții ale cutiei craniene, ale scheletului, anomalii ale
nasului etc.), ipotez ă pe care o l ărgește ulterior incluzând și degenerescen ța
datorată epilepsiei. Aceste anomalii permit identificarea unor predispozi ții
pentru comiterea crimei. Studiile de psihiatrie îl conduc pe Lombroso la
concluzia unei similitudini dintre criminalul înnă scut ș i nebunul moral.
Lombroso a încercat s ă demonstreze c ă între criminal ș i noncriminal
ar exista o diferență de natură. El realizeaz ă o tipologie a indivizilor, care
cuprinde, al ături de criminalul înn ăscut, tipurile pasional, epileptic,
ocazional. Consider ă femeia criminal ca un tip aparte în cadrul clasific ării
menționate.
În plan metodologic, principala eroare const ă în faptul c ă Lombroso
nu a folosit grupuri de control care s ă ofere suport științific afirma țiilor sale.
Cercetările ulterioare de antropologie au ar ătat că procesele ce caracterizau
gândirea omului primitiv nu difer ă radical de cele ale omului epocii actuale.
3. Teoriile eredit ății, biotipurile criminale
¾ Ereditate ș i mediu
Reprezentant – Charles Goring
Critică teoria lui Lombroso. Folose ște grupuri de control în cercet ările
sale și demonstreaz ă că anumite inferiorit ăți fizice ale criminalilor sunt
ereditare, iar comportamentul social este un comportament mo ștenit.
¾ Arborele genealogic
Studiile realizate în SUA au încercat s ă demonstreze c ă în familiile ai
căror întemeietori au antecedente penale exist ă un număr mai mare de
infractori. Cauza principală a criminalit ății ar fi ereditatea .
¾ Gemenii
Au fost efectuate studii pe gemeni monozigotici și dizigotici. S-a încercat
să se demonstreze că predispoziț ia ereditară în comiterea actului infrac țional
constituie, în cazul gemenilor monozigotici, un factor foarte puternic.

228¾ Copiii adopta ți
Studiile au fost realizate în special în SUA și Suedia. Ele au încercat
să stabileasc ă anumite corela ții în cazul copiilor adopta ți, și anume s ă
stabilească dacă comportamentul delincvent al unora dintre ace știa urmeaz ă
linia de comportament a p ărinților biologici sau a p ărinților adoptivi.
Cauzele au fost considerate a fi de ordin ereditar.
¾ Biotipurile criminale
Curentul biotipologic a folosit dou ă tipologii cunoscute: tipologia lui
E. Kretschmer și aceea a lui W. Sheldon. Pornind de la aceste tipologii,
criminologii au încercat s ă realizeze diferite asocia ții cu criminalitatea.
¾ Inteligența și crima
Cercetările au încercat s ă stabileasc ă o corelație semnificativ ă între
anumite deficienț e mentale și criminalitate. Reprezentant: Goddard.
¾ Cromozomul Y
Cercetările au pretins c ă există o corela ție între anomaliile
cromozomice și criminalitate. Corela ții semnificative apar între surplusul
de cromozomi și criminalitate. Studii efectuate de: Patricia Jacobs (Anglia),
Herman Witkin și Sarnoff Mednik (Danemarca).
4. Teoriile bioconstitu ționale
¾ Teoria inadapt ării biologice
Reprezentant: criminologul suedez Olof Kinberg.
Consideră că este nevoie s ă se studieze personalitatea individului
pentru a se descoperi cauzele care-l determin ă să comită infracțiuni. Pentru
a desemna personalitatea, folose ște conceptul structură biologică actuală.
Teoria are două variante:
a) varianta constituț ională – are la baz ă lucrările psihiatrului suedez
Sjobring. Consider ă că factorii fundamentali ai constituț iei biopsihologice
sunt: capacitatea, validitatea, stabilitatea și soliditatea. În raport de
distribuirea acestora se realizeaz ă o clasificare a indivizilor (supercapabil,
supervalid, superstabil, supersolid etc.). De asemenea, un alt concept folosit
de Kinberg este acela de func ție morală;
b) varianta patologic ă – include bolile mentale, tulbur ările de
inteligență etc., care determin ă o deficien ță a func ției morale. Acordă
prioritate factorilor biologici în etiologia crimei.
¾ Teoria constitu ției delincvente
Reprezentant: criminologul italian Benigno di Tullio.
Conferă o semnifica ție mai largă decât Kinberg conceptului de
constituție, care ar cuprinde, pe lâng ă elementele ereditare și congenitale, și

229pe cele dobândite, în special, în prima perioad ă a vieții. Introduce conceptul
de prag ( este folosit acest concept în cadrul concep ției potrivit c ăreia
tendințele criminogene vor fi mai puternice la anumi ți indivizi,
determinându-i s ă reacționeze la unii stimuli exteriori diferit fa ță de alții,
având praguri de reac ție diferite) și consideră crima ca fiind o manifestare a
inadaptării individului la mediu.
5. Noile tendinț e
¾ Premise . Cercetările din epoca modern ă (studiul neuronului ca
entitate anatomic ă, chirurgia creierului, studierea func ționalității creierului
animalelor) au permis o acumulare de informa ții care au fost folosite la
explicarea unor comportamente ș i procese psihice.
¾ Reconsiderarea orient ării. Evaluarea rolului factorilor biologici în
geneza criminalit ății se face cu mai mult ă prudență ca în trecut, afirmân-
du-se că nu există nici un tip particular de comportament criminal, nici chiar
în cazul violen ței episodice, care s ă fie determinat numai de factorii biologici.
¾ Direcț ii de cercetare . S-au realizat cercet ări care pun în eviden ță
relația dintre factorii biologici și criminalitate. Astfel, s-a demonstrat
existența unor factori care au o legă tură directă cu comportamentul
antisocial (tumori, epilepsia) sau o leg ătură indirectă (complica ții
prenatale). Alte cercet ări au constatat o leg ătură între delincven ță
(comportament agresiv) și encefalite endemice sau subacute. O alt ă direcție
de cercetare studiaz ă influența factorilor biochimici asupra crimei, dar, cu
excepția nivelului testosteronului (au ap ărut anumite corela ții între nivelul
acestuia și comportamentul agresiv), rezultatele sunt negative.
6. Evaluare critic ă
¾ Limitele teoriilor prezentate . Principala limit ă a acestor teorii
constă în tendința de biologizare a omului, de considerare a datului biologic
drept component ă esențială a personalit ății umane, de transformare a ano-
maliilor bioconstitu ționale în criterii de clasificare a indivizilor în buni și răi.
¾ Concluzie . Dincolo de toate limitele teoretice și metodologice,
această orientare are anumite merite în edificarea criminologiei ca știință
(studiul personalităț ii infractorului, introducerea examenului multidis-
ciplinar, a metodei pozitive, a metodei tipologice etc.).

230SEMESTRUL II
IX. ORIENTAREA PSIHIATRIC Ă-PSIHOLOGIC Ă
1. Caracterizare general ă
În această orientare au fost grupate principalele teorii și concepții a
căror tră sătură esențială constă în centrarea explica ției cauzale pe factorii
psihologici. Sunt examinate teorii extreme, care reduc geneza crimei la
psihicul individului, ca și variante nuan țate, a căror linie de demarca ție între
orientarea biologic ă și sociologic ă este mai greu de trasat.
2. Perspectiva psihiatric ă-psihanalitic ă
¾ Sigmund Freud
Consideră că personalitatea individului are trei instan țe: Eul
(conș tiința de sine), Supraeul (conș tiința morală) și Sinele (instincte și
tendințe refulate). Eul asigur ă echilibrul dintre instinctele și tendințele
profunde ale individului și normele primite prin educa ție. Existen ța unor
stări tensionate între aceste trei instan țe duce la conflict, care se poate
rezolva prin sublimare ș i refulare.
Diferența dintre infractor și noninfractor se situeaz ă la nivelul
Supraeului și se datoreaz ă incapacității individului de a dep ăși complexul
oedipian.
Freud analizeaz ă și criminalul care comite infrac țiunea datorit ă
complexului de vinov ăție.
¾ Influența psihanalizei asupra criminologiei
Cercetările criminologice ulterioare au fost influen țate de psihanaliza
lui Freud. Alexander și Staub au analizat diferite tipuri de criminali prin
prisma celor trei instan țe ale personalit ății. Alte cercet ări au analizat o
personalitate de tip nevrotic în opozi ție cu o personalitate în conflict cu
societatea. Astfel, se ajunge la concluzia c ă infractorul ar fi victima unor
conflicte interioare între instinctele sale insuficient controlate de Supraeu și
regulile de conduit ă din viața socială.
¾ Neofreudianismul. În ultimele decenii s-a produs o schimbare
importantă în abordarea personalit ății. Un num ăr important de psihiatri
resping ideea de om biologic și/sau acela de om psihologic, considerând c ă
individul î și controleaz ă comportamentul și are responsabilitatea ac țiunilor
lui (A. Adler, E. Fromm, Ray Jeffery).
3. Teoria psihomoral ă
¾ Etienne de Greeff
Consideră că personalitatea infractorului se structureaz ă de-a lungul
unui proces lent de degradare moral ă a individului, care, în final, îl conduce

231la comiterea actului criminal. Acest proces este denumit proces
criminogen, în evoluția căruia se disting trei faze:
– faza asentimentului temperat (ia na ștere ideea de crim ă);
– faza asentimentului formulat (accept ă comiterea crimei);
– faza trecerii la act, când accept ă eliminarea victimei și în care
individul trece printr-o stare periculoas ă.
¾ Noel Mailloux
Transferă problematica personalit ății infractorului în sfera patologiei,
asimilând infractorul cu debilul mental, nevrozatul. În dezvoltarea
personalității există două momente: apari ția identit ății autentice ș i
consecința acesteia asupra motivaț iilor individului. Când apare un e șec de
identificare, consecinț a este un dezechilibru psihic ce se exprim ă prin
delincvența din obiș nuință.
4. Teoria personalităț ii criminale
¾ Jean Pinatel
Respinge diferen ța de natur ă dintre infractor și noninfractor,
considerând c ă între aceș tia este o diferență de grad. De aceea, este necesar
să se eviden țieze acele tr ăsături psihologice care transform ă asentimentul
temperat în asentiment tolerat. Este de p ărere că personalitatea criminal ă
reprezintă o constela ție de trăsături care apare ca o rezultant ă, și nu ca un
dat. Ulterior, Pinatel î și revizuiește teoria și insistă asupra caracterului
dinamic al personalităț ii criminale, care trebuie privită în mișcare. De
asemenea, consider ă criminalitatea ca o maladie moral ă a „societ ății
criminogene”, caracterizat ă printr-o deteriorare a valorilor fundamentale.
5. Evaluare critic ă
¾ Limite
Eroarea orient ării psihiatrico-psihologice constă în considerarea
infractorului ca posesor al unei personalit ăți de un tip aparte, diferen țiată ca
natură sau grad de cea a noninfractorului. Pe plan etiologic, eroarea const ă
în reducerea problematicii personalităț ii umane la factorii de ordin
psihologic.
¾ Concluzie. Multe din conceptele freudismului, ca instan țele
personalității, simbolistica visurilor etc. , au intrat definitiv în vocabularul
criminologic. În plan etiologic, se reț ine ca valoroas ă ideea situ ării cauzelor
directe ale infracț iunii la nivelul individului și al personalit ății sale. Acestei
orientări i se datoreaz ă acumularea unui bogat material factual, care a permis
sondarea universului psihic al infractorului, dezv ăluind aspecte interesante cu
privire la motiva ția actului infrac țional, dinamica producerii acestuia etc.

232X. ORIENTAREA SOCIOLOGIC Ă
1. Caracterizare general ă
În cadrul acestei orient ări, de departe cea mai bogat ă în teorii ș i
concepții privind cauzele criminalit ății, am folosit clasificarea teoriilor
prezentate dup ă apartenen ța teoriei fie la modelul consensual, fie la
modelul conflictual de analiz ă socială. Sunt prezentate teorii extreme care
explică „socialul prin social”, ca ș i acele variante care avanseaz ă teorii
specifice cu privire la comportamentul delincvent, încercând o explicare a
„individualului prin social”.
2. Școala cartografic ă
Pune în centrul preocup ărilor sale analiza statistic ă a criminalităț ii,
încercând s ă surprindă anumite „regularit ăți” în dinamica acesteia.
Reprezentan ți: A. M. Guerry, A. J. Quetelet (care a formulat legea termic ă
a criminalităț ii), H. Mayhew.
3. Școala sociologic ă
Consideră că în geneza criminalităț ii un loc important îl au factorii
sociali. Cei mai cunoscu ți reprezentan ți sunt Durkheim ș i Tarde din cadrul
școlii mediului social.
Durkheim consider ă criminalitatea ca f ăcând parte din orice societate
normală. Crima este, în opinia sa, necesară și utilă . Foloseș te conceptul de
anomie, pe care-l define ște ca fiind o stare obiectiv ă a mediului social
caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale datorit ă unor schimb ări
bruște (crize economice, r ăzboaie).
Tarde este autorul teoriei imita ției, pe care o consider ă principala
cauză a criminalităț ii. În opozi ție cu Durkheim, nu consider ă crima un
fenomen normal al vie ții sociale. Pentru el, infractorul este un parazit în
cadrul societăț ii.
E. Ferri și sociologia criminal ă
În concep ția lui Ferri, crima are o determinare multipl ă. Împarte
factorii angrena ți în producerea infrac țiunii în trei categorii, și anume: factori
antropologici, factori fizici și factori sociali. Dintre ace știa acordă prioritate
factorilor sociali (organizarea economic ă, sistemul de educa ție etc.).
4. Teorii criminologice inspirate din modelul consensual
¾ Caracterizare
Teoriile din cadrul acestui model consider ă infractorul ca un
inadaptat și propun drept remediu diferite metode de resocializare a
acestuia. Esen ța acestor teorii constă în recunoa șterea unor norme ce
ocrotesc valori sociale dominante. Contestarea acestora plaseaz ă individul
în categoria infractorilor.

233¾ Școala de la Chicago
Modelul de analiz ă pornește de la recunoa șterea unei analogii între
ecologia uman ă și cea vegetală . Promotorii acestei școli au încercat s ă
explice cauzele delincven ței în marile concentra ții urbane în care propor ția
imigranților era foarte ridicat ă.
Reprezentan ții ei, C. R. Shaw și H. D. McKay, consideră imigranții
ca pe noi specii de plante ce tr ăiesc pe p ământ ostil ș i încearcă să
supraviețuiască apelând la diferite forme de adaptare.
¾ Teorii de esen ță „culturalistă ”
a) Teoria asocia țiilor diferen țiale
Reprezentant: E. Sutherland. Acesta propune o abordare
multifactorial ă a criminalităț ii. Porne ște de la ipoteza urm ătoare:
comportamentele delincvente se dobândesc prin asociere cu subiecț i ce
apreciază favorabil aceste comportamente și prin izolarea de subiec ți care le
consideră negative. Un individ ce se g ăsește într-o situa ție prielnic ă se
angajează în conduite delincvente numai dac ă ponderea aprecierilor
favorabile prevaleaz ă asupra aprecierilor defavorabile. Asocia țiile
diferențiale sunt diferite, func ție de: frecven ță, durată, prioritate, intensitate.
Identifică anumite forme de criminalitate care scapă de sub inciden ța legii
penale. Studiaz ă criminalitatea gulerelor albe.
b) Teoria conflictelor de cultur ă
Reprezentant: Thorsten Sellin. Define ște conflictele de cultur ă ca
fiind conflicte de sensuri, de semnifica ții cu privire la norme, interese și
valori sociale. Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictelor de
cultură, când individul e obligat s ă interiorizeze un sistem ambivalent sau
plurivalent de valori și norme.
c) Teoria subculturilor delincvente
Reprezentant: Albert Cohen. Examineaz ă diferența de statut social,
economic, cultural ce separă clasele și grupările sociale. Acord ă un rol
important studiului pozi ției familiei americane în societate și reține două
atitudini opuse ce separ ă grupurile sociale: subcultura clasei mijlocii și
subcultura populară . Apartenenț a la o subcultur ă delincvent ă se realizeaz ă
printr-un proces de interac țiune dintre indivizi care au probleme similare de
adaptare, ce duce la o solidaritate de grup, la constituirea de modele și norme.
¾ Teoriile de esen ță „funcționalistă”
a) Teoria lui R. K. Merton
Explică delincven ța prin starea de anomie, pe care o concepe pe un
plan concret, spre deosebire de Durkheim. Consider ă că mediul social are o
structură socială și una cultural ă. Anomia ar reprezenta o „ruptur ă” în

234structura culturală când apare o discrepanță între normele sociale, scopurile
culturale și capacitatea membrilor grupului de a se conforma acestora.
Merton plaseaz ă fenomenul criminalit ății și în afara crizelor economice sau
a altor evenimente perturbante. Consideră că aceasta este rezultatul
tensiunii dintre scopuri și mijloace. Criminalitatea este un r ăspuns la
neconcordan ța dintre mijloace și scopuri. Pentru a-ș i atinge scopurile,
individul recurge la mijloace ilicite.
b) Teoria lui Cloward și Ohlin
Autorii leag ă delincven ța de anomie, îns ă consideră că această
modalitate specific ă de reacție față de inegalit ățile sociale nu este un
fenomen individual (vezi Merton), ci unul colectiv. Explic ă acest fenomen
cu ajutorul „structurii de oportunitate”, adic ă ansamblul mijloacelor
legitime pe care grupul le are la îndemân ă pentru a- și realiza scopurile.
Corelează structurile de oportunitate cu subculturile delincvente și
identifică trei modele de subculturi delincvente: modelul criminal, modelul
violent ș i modelul izolat.
¾ Teoriile controlului social
a) Teoria înfrână rii – Walter Reckless
Autorul acestei teorii încearc ă să răspundă la întrebarea de ce, în
aceleași condiții, unii comit crime și alții nu. Consider ă că infracțiunea
poate fi prevenit ă sau înfrânt ă prin două procese esen țiale: unul la nivelul
organizării sociale ș i celă lalt la nivelul individului. Teoria se bazeaz ă pe o
construcție ierarhic ă în raport cu capacitatea individului de a înfrâna
conflictele sociale și psihologice cu care se confrunt ă.
b) Teoria controlului social -Travis Hirschi
Potrivit lui Hirschi, cea mai mare parte a oamenilor au tendin țe
antisociale. Acestea sunt actualizate când controlul social scade. De aceea,
important nu este s ă se cerceteze cauzele criminalit ății, ci cauzele
conformismului. Hirschi propune întă rirea controlului social, fiind adeptul
modelului de control represiv, coercitiv, fapt ce i-a adus numeroase critici.
5. Teorii criminologice inspirate din modelul conflictual
¾ Caracterizare
Modelul conflictual înlocuie ște modelul consensual. Astfel,
conflictele dintre indivizi și grupurile sociale n-ar putea fi rezolvate prin
adaptarea indivizilor la diferite structuri ale societ ății, ci numai printr-o
transformare a acestora.
¾ Curentul interac ționist
Propune aflarea r ăspunsului la întrebarea: „De ce o persoan ă este
considerat ă delincvent”?

235Reprezentan ți: F. Tannembaum, E. Lemert, H. Becker, Matza, Jeffey etc.
¾ Criminologia reac ției sociale
Consideră că problema fundamental ă a criminologiei o reprezint ă
studierea ansamblului proceselor ce alc ătuiesc reac ția socială față de feno-
menul criminalit ății, considerat a fi creaț ia directă a reacției sociale. Cerce-
tările criminologice vizeaz ă clarificarea problemelor privind analiza socio-
politică a normelor penale, procesele de legiferare și aplicare a legii penale etc.
¾ Criminologia „critic ă”
Mai este denumit ă și criminologia radical ă, de orientare neomarxist ă.
Principalii reprezentan ți: Ian Taylor, Paul Walton, Jock Young.
Propun un model formal explicativ al actului deviant, ar ătând că acesta este
rezultatul stă rilor conflictuale dintre indivizi și structurile politice,
economice, specifice capitalismului. Disting cinci etape cu valoare
explicativă, și anume: originile îndep ărtate ale actului deviant, originile
imediate ale acestuia, actul însu și, originile imediate ale reac ției sociale,
originile îndepă rtate ale reacț iei sociale.
6. Evaluare critic ă
Limite
Nici orientarea sociologic ă nu oferă o explica ție deplină a cauzelor
fenomenului; studiind rela țiile dintre individ și grupul social, aceste teorii
nu depăș esc universul restrâns al grupului, considerând influenț a acestuia
asupra individului ca singura surs ă de determinare social ă. O altă eroare
constă în tendința de exagerare a importan ței factorilor sociali și neglijare
aproape totală a individului.
Concluzii
Deși criminologia reacț iei sociale, „noua criminologie”, a criticat
întemeiat unele paradigme reduc ționiste care s-au gr ăbit să considere drept
cauze ceea ce erau în realitate doar simple condi ții, criminologia nu poate
abandona cercet ările asupra personalit ății umane, a infractorului în special.
Creșterea criminalit ății, exacerbarea violen ței sunt realit ăți care trebuie
privite cu maxim ă responsabilitate; reîntoarcerea la mijloacele represive
tradiț ionale nu va putea rezolva problemele criminalităț ii. Eforturile de a se
găsi remedii trebuie canalizate pe o cale realist ă, de abordare nuanț ată atât a
individului în particular, cât și a fenomenului infrac țional global, de antrenare
în activitatea de prevenire și control a acestuia a unor factori multipli, de
diversificare a formelor de ră spuns social.

236
XI. TEORII CRIMINOLOGICE INTEGRATIVE
1. Caracterizare general ă
Încercările de integrare au vizat urm ătoarele direc ții:
– integrarea variatelor aspecte ale crimei și criminalului într-o
singură teorie de natur ă „multifactorial ă”;
– integrarea selectiv ă, bazată pe ideea c ă toate orient ările conțin
anumite adevă ruri, iar contradic țiile dintre ele reflectă natura complex ă a
problemei studiate.
Teoriile prezentate în continuare se înscriu în a doua direc ție.
2. Teoria integrativ ă a violenței
Reprezentan ți: Wolfgang și Ferracuti. Consider ă că o teorie
integrativă trebuie să coreleze opiniile privind unde, de ce, cum s-a comis o
crimă. În elaborarea teoriei, folosesc conceptul de subcultur ă al lui Sellin și
teoria asocia țiilor diferen țiale a lui Sutherland.
3. Teoria „general ă” a lui Hirschi și Gottfredson
Se inspiră, pe plan conceptual, din școala clasic ă de criminologie.
Fenomenul criminalit ății (care e format dintr-un num ăr impresionant de
infracțiuni mărunte) ar trebui privit ca un întreg în cadrul unei teorii
integrative.
4. Teoria integr ării culturale diferen țiale a lui Denis Szabo
Studiază problematica integră rii culturale diferen țiale din perspectiva
antropologiei culturale. Consideră că personalitatea ș i cultura reprezint ă
elementele constitutive ale oric ărei științe umaniste și reunește aceste
elemente într-o concep ție cu valen țe integrative. Crima este caracterizat ă ca
fiind o structur ă socială: aceleași forț e care modelează omul în societate
modelează la rândul lor ș i criminalitatea.

XII. CRIMINALITATEA ȘI TRANZI ȚIA
1. Volumul și structura criminalit ății și principalele sale tr ăsături
după 1989
Criminalitatea este un fenomen social major prin efectele sale
profunde, de durat ă, comparabil cu criza economic ă, generatoare de cauze
ale criminalităț ii, dar implicând și unele dintre efectele ei. În leg ătură cu
dinamica criminalit ății, în perioada de tranzi ție, ceea ce îngrijoreaz ă nu
vizează atât dimensiunile fenomenului (de la o rat ă de 192,5 infrac țiuni la
100. 000 locuitori, în 1988, s-a ajuns la 699, în 1999), cât ritmul de cre ștere,
modificările în structura criminalit ății, mai ales în direc ția „marii
criminalități”, a violen ței, dar mai cu seam ă percepția la nivelul popula ției

237(comparativ cu perioada anterioar ă anului 1989, criminalitatea se situează
pe primele locuri ale motivelor de nelini ște).
Din analiza informa țiilor statistice cu privire la criminalitatea în
primii 3 ani ai perioadei de tranzi ție se constată următoarele:
– Creșterea cu 265% a infrac țiunilor descoperite fa ță de perioada
precedentă (1988, 1989), crescând cu 163% num ărul celor învinui ți.
– Media anual ă a celor patru grupe de infrac țiuni analizate
(infracțiuni contra avutului public, contra avutului privat, contra persoanei,
contra unor rela ții de convie țuire social ă) a crescut de peste 3 ori și jumătate
în primii 3 ani ai perioadei de tranzi ție; cea mai important ă pondere o de țin
infracțiunile contra propriet ății, care au generat un prejudiciu ce dep ășește
cu aproape 282% întreg prejudiciul cauzat în anii 1988-1989.
– Infracțiunile contra persoanei au crescut în medie de 4 ori
comparativ cu perioada anterioar ă, infracțiunile care aduc atingere unor
relații privind convie țuirea social ă crescând de peste dou ă ori în raport cu
perioada 1988-1989.
2. Evaluare critic ă a concep țiilor criminologice din perioada
totalitară din perspectiva controlului social
În perioada comunismului, rata scă zută a criminalit ății era un
slogan menit s ă ateste superioritatea sistemului, îns ă, paradoxal, în planul
politicii penale exista un model de reac ție socială deosebit de represiv. Rata
reală a criminalităț ii nu poate fi apreciat ă cu exactitate datorit ă lipsei
statisticilor, factorilor filtru care modificau dimensiunile reale ale
fenomenului (actele de clemen ță), lipsa studiilor de victimizare, a celor de
autoraportare, cenzura mass-mediei etc. În ceea ce prive ște cauzele
criminalit ății, cu excepția unor cercuri de speciali ști, ele nu constituiau
obiectul unor dezbateri deschise.
În cadrul preocup ărilor de a identifica cauzele criminalit ății, precum
și dimensiunile reale ale fenomenului, studiile realizate au surprins acei
factori la nivel macrosocial (crize sociale – r ăzboaie, calamit ăți –,
dezechilibre sociale – migra ția, urbanizarea), la nivel microsocial (e șec,
anturaj nociv, antecedente penale în familie, climat familial tensionat) și la
nivelul individului (de natur ă bio și psihologic ă) care reprezentau risc
pentru producerea criminalit ății.
Pornind de la faptul c ă rata scăzută a criminalităț ii a fost o realitate
incontestabil ă, explicațiile de pe pozi țiile teoriilor criminologice inspirate
din controlul social ofer ă repere interesante.
Noțiunea de control social include grupuri mici, precum familie,
școală, anturaj și procesele prin care aceste grupuri socializeaz ă individul.
Există trei modele de control social (C. Ray Jeffery):

238- controlul bazat pe acceptarea standardelor normative, obiceiuri,
cutumă;
– controlul bazat pe schimbul de m ărfuri ș i servicii;
– controlul bazat pe folosirea fricii și coerciț iunii.
Dintre teoriile controlului social, cea care intereseaz ă în special este
teoria angajamentelor a lui Travis Hirschi. Acesta consider ă, cum am ar ătat,
că majoritatea indivizilor au tendin țe antisociale ș i este important s ă se
cerceteze cauzele conformismului, nu cele ale criminalit ății. Probabilitatea
ca individul s ă devină deviant sau conformist depinde de intensitatea a
patru factori:
a) atașamentul fa ță de ș coală, grupul de prieteni;
b) angajarea într-o linie conven țională de conduită ;
c) implicarea în activit ăți convenționale;
d) crezul în valori conven ționale.
Hirschi propune înt ărirea controlului social prin: restaurarea unei
discipline stricte în școală, reducerea sau eliminarea ajutorului social,
pentru a cultiva responsabilitatea individual ă, și întărirea sistemului
represiv, prin sporirea severităț ii sancțiunilor penale.
Nici unul din factorii considera ți esențiali în determinarea unui
comportament conformist nu explic ă rata mai redus ă a criminalităț ii în
sistemul totalitar. Principalul factor în descurajarea conduitelor deviante l-a
constituit frica, instrumentul principal pentru asigurarea ordinii publice și
pentru transformarea totală a societății. Controlul social circumscris celui
de al treilea model prezentat avea ca atribute esen țiale frica, violen ța,
teroarea manifestă și insidioas ă.
3. Interpretarea criminalit ății în perioada de tranzi ție din perspectiva
teoriilor dezorganiz ării sociale, ale controlului social și personalităț ii
criminale
Unul dintre cele mai grave fenomene cu care se confrunt ă România
după 1989 este cre șterea criminalit ății. In contextul unor probleme
complexe în plan economic, social, mo ral, generate de necompetitivitatea
economiei, pr ăbușirea sistemului de protec ție socială, scăderea nivelului de
trai, creșterea șomajului și inflației, lipsa sau confuzia unor norme sau
valori, slă birea controlului social, cre ște deosebit de mult riscul apari ției
comportamentelor deviante, ca fenomen „normal” de adaptare la starea de
anomie, a șa cum îl descrie E. Durkheim sau ca un comportament
„inovativ” în viziunea lui Merton. Actuala cre ștere a criminalit ății se
datorează unor modific ări importante la nivelul controlului social. Astfel,
legea nu are deplin ă autoritate, la nivelul politicii penale s-au produs
modificări (abolirea pedepsei cu moartea, introducerea cau țiunii etc.), la

239nivel microsocial s-a produs o scă dere a prestigiului și autorității instanțelor
de control social; existenț a comportamentului deviant „la vedere”, care
sfidează direct normele sociale (înc ălcarea normelor de circula ție, comerțul
stradal ilicit, prostituț ia), este semnificativ ă în acest sens. Acest tip de
comportament prezint ă un pericol deosebit prin impactul s ău asupra
populației, care se simte abandonat ă, prin eroziunea imaginii institu țiilor
statului de drept și a ideii de justi ție în general.
Teoriile controlului social, ală turi de teoria „asocia țiilor diferen țiale”
a lui E. Sutherland ș i variantele teoriei „subculturilor delincvente” a lui
Cohen, Cloward și Ohlin, pot fi verificate în practic ă în domeniul
delincvenței juvenile, fenomen deosebit de grav, generat, al ături de alți
factori de risc, de „s ărăcia infantilă ”.
Un alt fenomen deosebit de grav în perioada de tranzi ție este
creșterea num ărului de infrac țiuni săvârșite cu violen ță, mai ales în rândul
minorilor și tinerilor, violen ța de tip utilitar ș i cea asociat ă crimei organizate
deținând o pondere însemnat ă. Cel mai grav aspect este constituirea, în
perioada de tranziț ie, a unui „nucleu dur” al criminalit ății, format din
infractori periculoș i pentru care activitatea criminală este un stil de via ță,
impunându-se, ca o prioritate, adoptarea unor m ăsuri de politic ă penală
deosebit de drastic ă față de aceștia.

PENOLOGIE
I. NOȚIUNI GENERALE
1. Știința penitenciar ă
Știința penitenciar ă a avut ca obiect de studiu pedepsele în mediu
închis (de penitenciar), fiind asimilat ă în Europa, mai ales în Fran ța,
criminologiei. Datorit ă diversific ării sistemului sanc ționator prin introdu-
cerea unor pedepse neprivative de liber tate, denumirea a devenit improprie,
utilizându-se cel mai adesea cea de penologie.
Mulți autori opteaz ă pentru denumirea de drept execu țional penal,
care ar acoperi ambele domenii. În concep ția nord-american ă, penologia a
fost și continuă să fie inclusă în criminologie.
Știința penitenciară este definit ă ca o disciplin ă socio-uman ă care
studiază pedepsele privative de libertate ce se execut ă în penitenciare.
Știința penitenciară nu este o știință normativ ă, nu studiaz ă normele juridice
privind executarea pedepselor privative de libertate, ci condi țiile în care
pedeapsa este eficient ă, în care poate contribui la reeducarea
condamnatului. În cadrul ei se studiaz ă organizarea sistemului penitenciar,
regimul de via ță în penitenciar, se elaboreaz ă anchete sociale și psihologice

240asupra deținuților, cercet ările clarificând o serie de aspecte, dincolo de cele
strict juridice, care pun în eviden ță eficacitatea acestei m ăsuri, dar ș i unele
neajunsuri care se ivesc în executarea acestei pedepse.
2. Dreptul execut ării pedepselor
Dreptul execut ării pedepselor sau Dreptul execu țional penal se
poate defini ca o ramur ă de drept alc ătuită din totalitatea normelor juridice
prin care se reglementeaz ă relațiile sociale privind executarea sanc țiunilor
de drept penal.
¾ Obiectul dreptului execut ării pedepselor este alcătuit dintr-un grup
de relații sociale speciale, și anume cele care apar în activitatea de executare
a pedepselor principale, complementare etc.
¾ Domeniul dreptului execut ării pedepselor: ansamblul de norme
juridice care reglementeaz ă relațiile sociale ap ărute în cadrul execut ării
sancțiunilor de drept penal.
¾ Caracterele:
– sistem cuprinz ător de norme de drept ;
– caracter autonom ;
– caracter de drept public.
¾ Scopul: educarea eficient ă a celui care execut ă pedeapsa,
prevenirea s ăvârșirii de noi infrac țiuni și apărarea ordinii de drept, precum
și realizarea politicii penale statale privind executarea pedepselor.
3. Penologia
Penologia este știința care studiaz ă mijloacele de ap ărare sociale
contra faptelor antisociale declarate infrac țiuni. Este o disciplin ă
nenormativ ă, social-psihologic ă, ce studiaz ă atât sanc țiunile privative de
libertate, cât și celelalte sanc țiuni alternative, neprivative de libertate.
Deosebirile între penologie și dreptul execut ării pedepselor sunt
următoarele:
• Penologia este o ș tiință nenormativ ă cu caracter social-psihologic
care studiază evoluția pedepselor, privative sau neprivative de
libertate în societate, în timp ce dreptul execut ării pedepselor este
o știință normativ ă ce cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează relațiile sociale legate de executarea sanc țiunilor
de drept penal.
• Știința penitenciară este tot o știință nenormativ ă care trateaz ă
regimul pedepselor, dar, spre deosebire de penologie, ea studiaz ă
exclusiv executarea pedepselor în mediu închis.
Penologia ofer ă date despre natura, func țiile pedepselor, studiaz ă
evoluția pedepselor în societate, modalit ățile de executare a acestora, apari ția de
sancțiuni de drept penal noi (m ăsuri educative), sanc țiuni penale alternative și

241propune schimb ări în sistemul executiv penal care s ă apere societatea împotriva
infracțiunilor și să perfecționeze mijloacele de reeducare social ă.

II. REACȚIA SOCIAL Ă FAȚĂ DE CRIMINALITATE
1. Evoluția fenomenului de reac ție socială
Reacția socială se concretizeaz ă în modelele de politic ă penală.
Prin reacție socială se înțelege orice reacț ie de apărare a societ ății
împotriva celor care încalc ă normele de conduit ă general aplicabile. În raport
de calitatea celui care m ăsoară întinderea și gravitatea represiunii, reac ția
socială poate fi clasificat ă în represiune privat ă și represiune etatizat ă.
O dată cu progresele realizate de umanitate, în ultimele decenii a
evoluat, c ăpătând contur științific, și problematica infrac ționalității,
infractorilor și a reacției sociale.
Se disting preocup ări în acest sens atât la nivel na țional, cât și la nivelul
celor mai înalte foruri mondiale, in clusiv ONU, care a constituit, în cadrul
Consiliului Economic și Social (ECOSOC), în februarie 1992, Comisia
Interguvernamental ă pentru Prevenirea Criminalit ății și Justiț ie penală.
2. Modelele de reac ție socială
¾ Modelul represiv
A fost aplicat în dou ă etape:
a) ajuridică, incluzând r ăzbunarea privat ă nelimitată (legea junglei
sau legea celui mai tare) și răzbunarea privat ă limitată (predarea
vinovatului, pedeapsa echivalent ă, compoziție) ;
b) juridică, reprezentat ă prin represiune etatizat ă, cea mai evoluat ă
formă a reacției represive.
Modelul represiv a fost fundamentat de reprezentan ții școlii clasice
de drept penal, al c ărei întemeietor a fost Cesare Beccaria, și este
caracterizat prin urm ătoarele:
– pedeapsa trebuie proporț ionată cu gravitatea faptei;
– scopul pedepsei trebuie să fie intimidarea individual ă și colectivă ,
respectiv, prevenirea general ă și specială .
Cesare Beccaria prezint ă, în lucrarea sa Dei delitti e delle penne,
aspecte privind represiunea etatizat ă ca model de reac ție socială.
C. Beccaria introduce ideea de utilitate social ă a pedepsei, cu semnificaț ia
că pedeapsa trebuie să se aplice nu pentru isp ășire, ci pentru a împiedica
săvârșirea altor „rele” în viitor. Pedeapsa trebuie s ă fie proporț ională cu
gravitatea faptei f ără a ține seama de personalitatea f ăptuitorului, care era
văzut ca o entitate abstract ă, atributele principale ale pedepsei fiind
uniformitatea și severitatea. Scopul pedepsei trebuie s ă fie intimidarea
individual ă și colectivă . Ca modalit ăți de individualizare, pedepsele erau:

242eliminatorii, corporale, pecuniare și însoțite de degrad ări sau interdic ții.
Beccaria s-a declarat împotriva pedepselor brutale și infamante,
considerând c ă infractorii î și vor multiplica activitatea criminal ă dacă își
vor da seama că un au nimic de pierdut. El s-a pronun țat împotriva
pedepsei cu moartea, apreciind c ă aceasta trebuie aplicat ă numai în cazuri
excepționale.
¾ Modelul preventiv
Este fundamentat pe doctrina pozitivistă de la sfâr șitul secolului
al XIX-lea, cel mai de seam ă reprezentant fiind E. Ferri. El afirm ă
necesitatea lu ării unor m ăsuri de ordin economic și social care s ă elimine
și să limiteze rolul factorilor generatori ai criminalit ății, măsuri denumite
substitute penale (exemple: iluminatul str ăzilor, descentralizarea
administrativă , reducerea consumului de alcool, reducerea timpului de
lucru). Pedeapsa constituie un mijloc de ap ărare social ă cu caracter
curativ prin care se urm ărește vindecarea infractorului, recuperarea
acestuia (pe larg în lucr ările: G. Nistoreanu, C. P ăun, Criminologie ,
Editura Europa Nova, Bucure ști 1996 ș i I. Iacobuță , Criminologie ,
Editura Junimea, Ia și, 2002).
¾ Modelul mixt
Apare dup ă cel de-al r ăzboi mondial ș i are ca reprezentan ți pe
F. Grammatica în Italia, Marc Ancel în Fran ța și T. Sellin în SUA.
Obiectivul acestui model este resocializarea infractorului, ca o consecin ță a
umanizării noilor legisla ții penale pe baza cunoa șterii științifice a
fenomenului infrac țional ș i a personalităț ii delincventului.

III. INFLUEN ȚA CRIMINOLOGIEI ASUPRA MODELELOR
DE POLITIC Ă PENALĂ
1. Măsurile de siguran ță
Criminologia a avut o contribu ție important ă la lă rgirea mijloacelor
de combatere a criminalităț ii prin susținerea introducerii în legisla ția penală
a măsurilor de siguran ță. Aceste m ăsuri sunt necesare pentru că unor
categorii de infractori nu li se pot aplica pedepse (minori, persoane
bolnave), iar pentru al ții, pedepsele aplicate (închisoarea) nu sunt suficiente
(infractorul r ămâne cu arme, bani, provenind din infrac țiune).
Măsurile de siguran ță sunt sanc țiuni penale, m ăsuri de constrângere.
Se aplică de către instanțele de judecat ă, uneori de parchet, persoanelor care
au comis infrac țiuni.
Măsurile de siguran ță sunt reglementate în Partea generală a Codului
Penal și sunt destinate s ă preîntâmpine, prin înlă turarea anumitor stă ri de
pericol social relevate de fapt ă, săvârșirea de noi infrac țiuni. Aceste m ăsuri
sunt: obligarea la tratament medical, internarea medical ă, interzicerea de

243a se afla în anumite localit ăți, expulzarea, confiscarea special ă, interdicția
de a reveni în locuin ța familiei pe o durat ă determinat ă.
Examenul individual
Presupune un examen al personalit ății infractorului, formularea unui
diagnostic și elaborarea unui program de tratament în vederea resocializă rii
acestuia. Acest examen de personalitate a infractorului se afl ă la baza
individualiz ării judiciare a pedepsei, urmat ă de o individualizare
penitenciar ă cu aceeași finalitate.
Prima sa aplicare practic ă s-a realizat în anul 1907 în Argentina,
înființându-se un cabinet de psihologie clinic ă și experimentală în cadrul
penitenciarului na țional. Ulterior, s-au luat m ăsuri similare în Brazilia,
Chile, Germania, Austria și Franța.
În SUA, la închisoarea San Quentin din California s-a înfiin țat, în
anul 1944, un centru de orientare curativ ă, care examina persoana
infractorului și aviza tratamentul ce urma s ă i se aplice în penitenciar.
2. Terapia resocializ ării
Denumită și tratamentul individual de resocializare, aceasta se
bazează pe rezultatele cercet ărilor criminologice clinice, având ca finalitate
ameliorarea tendin țelor reac ționale ale infractorului, valorificarea
aptitudinilor acestuia, reînnoirea motiva ților și modificarea atitudinii sale.
Programele de tratament sunt fundamentate pe metoda clinic ă, abordând
personalitatea infractorului în unitatea și dinamica sa. Metoda clinic ă rezidă
în stabilirea unei rela ții speciale de comunicare verbal ă între terapeut și
delincvenți. Fără a distinge între desf ășurarea tratamentului în libertate, în
mediu liber, semiliber sau închis, tratamentul este individualizat în func ție
de diagnosticul pus fiecă rui subiect și utilizeaz ă metode terapeutice,
psihopedagogice, psihanalitice etc. Aceast ă terapie este valoroasă prin
faptul că implică infractorul în procesul de resocializare; el e pus în situa ția
de a coopera la transformarea propriei personalit ăți.
3. Noile tendinț e în politica penal ă
¾ Neoclasic ă
Se manifest ă ca un model nou de politic ă penală represivă, tendință
ce trebuie să se manifeste mai ales în cazul terorismului, crimei organizate,
infracțiunilor contra mediului înconjur ător și împotriva activit ăților
funcționarilor publici corup ți, conform recomand ărilor de politic ă penală
ale celui de al VII-lea Congres al ONU de la Havana, 1990, care a avut ca
temă generală „Cooperarea interna țională pentru prevenirea crimei ș i
pentru justi ția penală în perspectiva secolului XXI”. S-a materializat atât în

244legislațiile penale din țările europene foste socialiste, care î și înăspresc
sancțiunile, cât și în țările occidentale (exemplu – noul cod penal francez).

¾ Moderată
Consecință a tenta ției echilibrului, având ca premise dou ă idei:
represiunea prea sever ă și renunț area la sanc țiunea penal ă vor avea drept
consecință accentuarea dificultăț ilor în rela țiile interumane. Aceast ă
orientare apreciază că reducerea disparit ăților sociale, economice și
culturale între indivizi este de natur ă să contribuie la o mai bună integrare
socială, la implicarea cet ățenilor în rezolvarea problemelor comunit ății și,
astfel, la diminuarea criminalit ății.
Se preconizeaz ă, printre altele:
-aplicarea mai frecvent ă a unor alternative la pedeaps ă, cum ar fi
munca în serviciul comunit ății;
-soluționarea conflictelor penale prin mediațiune și dejuridicizare
(justiț ie restaurativ ă).
¾ Radicală
Cunoscută și sub denumirea de „noua criminologie”, propune un
model aboli ționist de politic ă penală , punând în discu ție legitimitatea
sistemului penal și necesitatea înlocuirii lui cu un sistem nepenal, incluzând
un ansamblu de m ăsuri și acțiuni care s ă asigure protec ția socială, dar ș i o
„gestiune” echitabilă a conflictelor.
În acest context, rolul criminologiei const ă în examinarea critic ă a
sistemului de justi ție penală existent și preconizarea unor solu ții de
restrângere treptat ă și înlocuire a întregului ilicit penal.

IV. SCOPUL ȘI FUNCȚIILE SANC ȚIUNILOR PENALE
1. Funcția morală
Cu toate c ă pedeapsa este o m ăsură cu caracter represiv, de natur ă să
provoace infractorului o anumit ă suferință, ea are un puternic rol și efect
educativ, de împiedicare a repet ării conduitei antisociale, de îndreptare a
condamnatului, de formare și permanentizare în con știința acestuia a
faptului că respectarea legii penale este o necesitate.
2. Funcțiile utilitare
¾ Exemplaritate. Această funcție constă în influen ța pe care
pedeapsa aplicat ă condamnatului o exercit ă asupra altor persoane, deoarece
există persoane care se ab țin de la s ăvârșirea de infrac țiuni nu din
convingere, ci din teama de pedeaps ă.

245¾ Intimidare. Prin aplicarea sanc țiunii se consolidează forța de
intimidare exercitat ă asupra destinatarilor normelor de drept penal.
¾ Readaptare social ă. Prin executarea pedepsei se urm ărește
formarea unei atitudini corecte fa ță de munc ă, față de ordinea de drept și
regulile de convie țuire social ă. Reeducarea condamnatului, care s ă conducă
după executarea pedepsei la o deplin ă readaptare socială , tinde la
modificarea structurii de personalitate a condamnatului, la eliminarea
concepțiilor și deprinderilor antisociale. Sunt considerate ca fiind esenț iale
în procesul de readaptare social ă a condamna ților: munca, folositoare din
punct de vedere social, educa ția școlară și pregătirea profesional ă în diverse
meserii, activit ăți sociale ș i culturale, educa ția religioas ă.
¾ Eliminare. Constă în eliminarea, înl ăturarea condamnatului din
societate. Eliminarea temporară se realizeaz ă când pedeapsa se execut ă în
locuri de de ținere o anumit ă perioadă de timp ; eliminarea definitiv ă se
realizează în cazul condamnă rii la pedeapsa detenț iunii pe via ță.
3. Scopul sanc țiunii penale
Scopul pedepsei const ă în prevenirea să vârșirii de noi infrac țiuni.
Realizarea acestui scop include atât prevenția special ă, adică prevenirea
săvârșirii de noi infrac țiuni de c ătre cel condamnat, cât și prevenția
generală , adică preîntâmpinarea s ăvârșirii de noi infrac țiuni de alte
persoane predispuse să săvârșească fapte prev ăzute de legea penal ă.

V. REGIMUL GENERAL DE EXE CUTARE
A SANCȚIUNILOR PENALE
1. Penitenciarul
¾ Preliminarii
Penitenciarul este institu ția în care se execut ă pedeapsa privativ ă de
libertate, un loc de de ținere special amenajat care implic ă o împrejmuire
specială, o pază specială și camere speciale denumite celule. Penitenciarele
trebuie amenajate și organizate pentru a îndeplini func ții cum ar fi: cazarea,
hrănirea, igiena, asistenț a medical ă, condiții de aplicare a regimului de
detenție, desfăș urarea de activităț i educative, folosirea la munc ă a celor
condamna ți, paza ș i supravegherea lor. Dup ă capacitatea lor, există
penitenciare mici (200-500 locuri), mijlocii (500 -1000 locuri), mari și
foarte mari (1000-2000, 3000 locuri).
Penitenciarele sunt coordonate la nivel central de Direc ția Generală a
Penitenciarelor, structur ă care face parte din Ministerul Justi ției, iar la nivel
local fiecare penitenciar are conducere proprie reprezentat ă de un director
civil, preferabil licen țiat în drept, ajutat de un director adjunct militar, care

246răspunde de paza și securitatea penitenciarului. În cadrul fiec ărui
penitenciar exist ă o comisie formată din director, un educator, un medic sau
un psihiatru, precum și șeful compartimentului de eviden ță și organizarea
muncii, care analizeaz ă comportarea condamna ților și face propuneri
privind regimul și tratamentul acestora. Personalul este format din personal
de pază și supraveghere, personal admini strativ, personal specializat
(psihologi, pedagogi etc.).
Repartizarea condamna ților în penitenciare se face dup ă criterii
variate, cum ar fi: natura infrac țiunii, natura pedepsei, antecedentele penale
etc. În func ție de durata pedepsei, în penitenciar se execut ă pedepse pe
termen scurt, pedepse de durată medie și pedepse pe termen lung.
¾ Regimul de de ținere
Formele regimului de de ținere existente în România
Regimul de de ținere în comun se caracterizeaz ă prin aceea c ă
persoanele condamnate sunt ținute împreun ă ziua și noaptea, iau masa,
dorm împreun ă, lucrează împreună în ateliere comune, femeile fiind ținute
separat de b ărbați.
Regimul de de ținere celular ă constă în ț inerea condamna ților
închiși în celule separate ziua ș i noaptea (m ănâncă, dorm, eventual lucreaz ă
în celulă). Se aplic ă celor condamna ți pentru infrac țiuni grave, celor
condamna ți la o pedeaps ă de lungă durată.
Regimul de de ținere mixt constă în ținerea condamnatului ziua, în
comun, ș i noaptea, izolat, în celul ă.
Regimul de de ținere progresiv constă în deținerea, la început, în
regim celular și, în măsura îndrept ării și comport ării bune a condam-
natului, în de ținerea în comun, apoi la o faz ă intermediar ă-regim de
„semilibertate”, iar în final trecerea la libertatea condi ționată.
Regimul de de ținere în România parcurge urm ătoarele faze: faza
deținerii în carantină , faza deținerii în comun (cu excep ția condamna ților
pentru infrac țiuni grave), faza muncii în afara penitenciarului f ără pază (tot
în această fază, unii condamna ți pot fi trecu ți în colonii penitenciare, spitale,
penitenciare cu regim de semilibertate), ultima faz ă de executare a pedepsei
fiind cea a liber ării condiționate în termenul hot ărât de instan ță.
¾ Regimul de ordine și disciplină
Condamna ții sunt obliga ți să respecte urm ătoarele reguli: programul
zilnic; disciplină și ordine interioar ă; să se supună perchezițiilor; să respecte
regulile de igien ă; să îndeplineasc ă în bune condi ții muncile la care sunt
repartizați, să execute dispozi țiile date de conducere și de personalul
penitenciarului etc.

247¾ Regimul de munc ă și calificare profesional ă
Munca este o component ă a regimului penitenciar, o obliga ție
înscrisă în Codul Penal, un mijloc de reeducare și este o necesitate pentru
menținerea unei st ări fizice și psihice corespunz ătoare a condamnaț ilor.
Condamna ții sunt repartiza ți în sectorul industrial, în construc ții sau
fac munci organizate în penitenciar. La repartizarea în munc ă se au în
vedere aspecte cum ar fi: s ănătatea, capacitatea de munc ă, pregătirea
profesional ă a condamna ților. Muncile cu caracter permanent se pl ătesc (o
cotă de 40% revenindu-i condamnatului), iar cele cu caracter gospod ăresc
din cadrul penitenciarului nu sunt pl ătite.
Activitatea instructiv-educativ ă și de reeducare se realizeaz ă prin
programe adecvate în cadrul c ărora se urm ăresc: cunoa șterea de sine,
educația morală , cunoașterea defectelor ș i propriilor tendin țe. Activitatea
educativă se realizeaz ă cu un corp de educatori, instructori (profesori cu
experiență, psihologi, psihiatri etc.). Completarea studiilor condamna ților se
face prin programe de școlarizare, în colaborare cu institu ții de învățământ
public care asigur ă certificate școlare.
¾ Drepturile condamna ților sunt urm ătoarele: dreptul de a anunț a
familia despre situa ția în care se afl ă, dreptul de a se consulta cu avocatul,
dreptul de a primi vizite, de a coresponda, dreptul la îngrijire, la tratament
medical, dreptul la instruire, dreptul de a li se respecta credin ța religioasă .
2. Executarea în regim d eschis sau semideschis
În penitenciarele cu regim semideschis, cei condamnaț i sunt trata ți cu
exigență și cu încredere, f ără a fi înconjuraț i de personal de paz ă în mod
strict. Regimul semideschis se caracterizeaz ă printr-o munc ă creativă,
disciplină liber consim țită, care oferă condamnatului sim țul responsabi-
lității, organizând gradual revenirea la via ța normală. Pot beneficia de acest
regim condamna ții nerecidivi ști cu pedepse de pân ă la 5 ani care
îndeplinesc o serie de condi ții (au executat 1/7 din pedeaps ă, au vârsta peste
21 ani, manifest ă regret pentru victim ă, nu execut ă condamn ări pentru
infracțiuni grave, au constant o comportare pozitiv ă etc.). Obliga țiile,
interdicțiile, precum și consecin țele la care se expun în caz de nerespectare
se află într-un regulament pe care îl semneaz ă condamna ții.
Obligațiile condamna ților se referă la: respectarea programului de
muncă, îndeplinirea activit ăților productive, respectarea regulilor de igien ă,
grija față de bunurile din camerele de de ținere etc. Ei au o serie de
drepturi , în conformitate cu dispozi țiile în vigoare: dreptul de a circula
liber în afara penitenciarului, putând veni în contact cu mediul social
obișnuit, dreptul la echipament, asisten ță medical ă, odihnă, petiționare,
vizite, corespondență.

2483. Executarea în libertate
Acest mod de executare a pedepsei închisorii în libertate sau
executarea în regim deschis sau în libertate se aplic ă în situația în care o
persoană este condamnat ă la o pedeaps ă privativă de libertate de scurt ă
durată. Argumentele avute în vedere pentru aplicarea acestui sistem sunt
următoarele:
a) executarea pedepsei închisorii în condi ții de deținere în penitenciar
exercită o influență negativ ă, în special asupra infractorilor primari (a celor
care au săvârșit pentru prima dată o infracțiune);
b) penitenciarul este un loc de executare a pedepsei care provoac ă
teamă, suspiciune ș i atrage oprobriul asupra celui ce a executat pedeapsa
acolo, constituind o piedic ă în calea integr ării sale în societate (c ăsătorie,
profesie);
c) procesul de reeducare a condamna ților este dificil și puțin eficient
în penitenciar;
d) costurile ridicate ale execut ării pedepsei în penitenciar ;
e) executarea pedepsei într-un loc de de ținere înseamn ă o rupere de
familie, de profesie.
Executarea pedepsei închisorii f ără privare de libertate se limiteaz ă la:
• condamna ți pentru comiterea unor infrac țiuni ușoare, cu un grad
redus de pericol social pentru car e se prevede pedeapsa închisorii pân ă la
cel mult un an sau doi;
• condamna ți care au comis infrac țiuni din culpă și care sunt
infractori primari;
Aceș ti condamna ți sunt supu și condiției de a nu mai s ăvârși alte
infracțiuni pe o perioad ă de timp.
În cazul acestui regim se men ține pedeapsa cu închisoarea, dar ea
este înlocuită , substituită (spre exemplu, cu executarea pedepsei la locul de
muncă).
Executarea pedepsei închisor ii în regim deschis îmbrac ă următoa-
rele forme:
a) obligarea la munc ă fără privare de libertate (executarea pedepsei la
locul de munc ă);
b) suspendarea condiț ionată a execută rii pedepsei;
c) executarea pedepsei închis orii într-o închisoare militar ă;
d) liberarea condi ționată;
e) executarea pedepsei închisorii de c ătre condamnatul cet ățean stră in
prin plata unei amenzi.
Aceste forme sunt reglementate în cuprinsul legii penale și în Legea
nr. 23/1969 privind executarea pedepselor.

2494. Liberarea condi ționată
Este o form ă de individualizare a execut ării pedepsei. Această
instituție complementară a regimului de executare este reglementat ă în
Codul Penal, în art. 59-61, și urmărește reducerea pedepsei cu închisoarea
și punerea în libertate a persoanei înainte de termen. M ăsura se ia la
îndeplinirea condi țiilor exprese de acordare, prev ăzute în lege, dup ă
executarea unei p ărți din pedeaps ă.
Condițiile pe care condamnatul trebuie s ă le îndeplineasc ă pentru a
beneficia de liberare condi ționată sunt:
– Executarea unei pă rți din pedeapsa aplicat ă.
– Perseveren ța și disciplina în munc ă.
– Dovezi concrete de îndreptare.
– Se iau în considerare antecedentele penale.
La cererea condamnatului, comisia din penitenciar, format ă din
comandantul unit ății, un reprezentant al compartimentului de tratamente și
siguranța deținerii, un reprezentant al compartimentului de programe socio-
educative și procurorul delegat, analizeaz ă dacă sunt îndeplinite condi țiile
prevăzute în Codul Penal și redacteaz ă un proces-verbal în acest sens. Procesul-
verbal este trimis instan ței de judecat ă competente s ă acorde liberarea
condiționată, adică celei din jude țul în care se află sediul penitenciarului.
Efectele imediate și provizorii ale liber ării condiționate: punerea în
libertate a condamnatului, liberare cu efect provizoriu; condi ționarea
eliberă rii, perioad ă în care condamnatul trebuie s ă aibă o conduit ă bună și
să nu săvârșească noi infrac țiuni; efectul moral, care const ă în satisfac ția
condamnatului c ă, prin propriul efort, a fost eliberat înainte de termen.
Efectele finale și definitive ale liber ării condiționate: în cazul când
condamnatul nu a s ăvârșit alte infrac țiuni, pedeapsa se consider ă executată ,
iar liberarea condi ționată și provizorie se transform ă în liberare definitiv ă,
condamnatul fiind în stare de libertate ca și cum ar fi executat pedeapsa în
întregime. Dac ă a să vârșit o infrac țiune în perioada de pân ă la împlinirea
termenului, instan ța poate dispune men ținerea sau revocarea m ăsurii
liberării condiționate.
5. Probaț iunea
Definiție. Din punct de vedere etim ologic, termenul de proba țiune
provine din latinescul probatio , care desemneaz ă o perioad ă de încercare
sau iertare.
Probațiunea este posibilitatea acordat ă infractorilor condamna ți de a
executa pedeapsa în comunitate, sub supraveghere, sau reprezint ă un mijloc
de a asigura în acela și timp controlul și asistența infractorului în timp ce
acesta este l ăsat în comunitate sub supraveghere.

250Scopul cre ării unui sistem de proba țiune: sprijinirea instan țelor de
judecată în procesul de individualizare a pedepselor, prin promovarea
pedepselor neprivative de libertate, precum și creșterea gradului de
siguranță a populaț iei prin supravegherea în comunitate a infractorului.
Avantajele proba țiunii și, totodată, dezavantajele sistemului de
executare în penitenciar a pedepsei :
– Înlă turarea consecin țelor negative ale pedepsei privative de
libertate, inclusiv prin reducerea influen țelor mediului penitenciar asupra
infractorilor, mai ales asupra celor primari.
– Reducerea costurilor legate de privarea de libertate.
– Evitarea ruperii leg ăturilor cu familia, cu mediul profesional.
– Posibilitatea de reeducare este considerabil ă față de mediul penitenciar.
– Contribuț ia personal ă a condamnatului la reintegrarea sa social ă etc.
– Pe un plan general, contribu ție la diminuarea criminalit ății.
Cadrul legislativ
Probațiunea, ca sanc țiune alternativă la pedeapsa închisorii, are o
vechime apreciabil ă în dreptul românesc. Astfel, în Regulamentele
Organice și, spre sfâr șitul secolului al XIX-lea, în tradi ția penală prin filier ă
franceză și belgiană se regăsesc o palet ă largă de sancțiuni denumite
generic alternative la încarcerare. În Codul Penal actual se reg ăsesc
reglementate o serie de m ăsuri și sancțiuni neprivative de libertate:
suspendarea condi ționată a execut ării pedepsei, suspendarea execută rii
pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei la locul de munc ă,
eliberarea supravegheat ă- măsură educativă aplicată primari.
Prin O. G. nr. 92/2000, termenul de proba țiune a fost înlocuit cu cel
de reintegrare socială a infractorilor și supraveghere a execut ării
pedepselor neprivative de libertate . Prin prevederile O. G. nr. 92, serviciile
de probațiune sunt organizate ca structuri independente fa ță de parchet,
instanțe, penitenciare, în sistemul de justi ție, în subordinea unei direc ții de
probațiune din Ministerul Justi ției.
Noutatea și avantajele pe care le aduce institu ția probațiunii sunt urm ătoarele:
– probațiunea este un proces continuu: instan ța încredin țează spre
supraveghere serviciului de proba țiune un client în virtutea unor argumente
strict juridice;
– supravegherea nu are caracter poli țienesc, ci este o posibil ă
completare între control, asistare, ajutor;
– activitatea de proba țiune este o activitate profesionist ă desfășurată
de personal calificat;
– activitatea de reintegrare socială se face prin colaborare cu
organisme neguvernamentale;
– misiunea principal ă este de protejare a societăț ii.

251
VI. REGIMURI SPECIALE DE EXECUTARE
A SANCȚIUNILOR PENALE
1. Minori
Codul Penal prevede pentru minorii care r ăspund penal un sistem
mixt format din m ăsuri educative și pedepse (închisoarea și amenda, ale
căror limite se reduc la jum ătate fă ră ca minimul pedepsei închisorii s ă
poată depăși 5 ani, iar dac ă legea prevede pentru infracț iunea să vârșită
pedeapsa deten țiunii pe via ță, i se va aplica minorului pedeapsa închisorii
de la 5-20 ani). M ăsurile educative au prioritate, aplicarea unei pedepse se
va face atunci când se apreciaz ă că luarea unei m ăsuri educative nu este
suficientă pentru reeducarea minorului. M ăsurile educative prev ăzute de
Codul Penal sunt urm ătoarele: mustrarea, libertatea supravegheat ă, internarea
într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ.
Mustrarea este acea m ăsură prevăzută în Codul Penal care const ă în
dojenirea minorului ș i în arătarea pericolului social al faptei s ăvârșite, în
sfătuirea minorului s ă se poarte astfel încât s ă dea dovad ă de îndreptare.
Măsura se aplic ă în cazul unor fapte extrem de u șoare și, de regul ă, trebuie
să fie luată o singură dată. O astfel de pedeaps ă devine eficient ă numai dac ă
instanța îi asigur ă cadrul solemn necesar de natur ă să impresioneze pe
minor și, totodată, se adreseaz ă minorului cu maxim ă seriozitate, urm ărind
să influențeze cât mai mult modul s ău de a privi via ța și obligațiile sociale
pe care și le asumă.
Libertatea supravegheat ă constă în lăsarea minorului timp de un an
sub supraveghere deosebit ă părinților minorului, tutorelui, înfietorului sau
unei institu ții însărcinate cu supravegherea minorilor. Eficien ța acestei
măsuri se realizeaz ă dacă supravegherea în condi ții corespunz ătoare își
atinge scopul: îndreptarea minorului. M ăsura se ia pe timp de un an și
durata are valoarea unui termen de încercare, astfel încât, dac ă minorul
săvârșește o faptă penală , instanța va putea revoca m ăsura și o va înlocui cu
măsura intern ării într-un centru de reeducare.
Internarea într-un centru de reeducare este o măsură privativă de
libertate și se ia ca m ăsură de reeducare a minorilor care au să vârșit fapte
penale de o anumit ă gravitate; se ia pe timp ne determinat, dar nu poate dura
decât pân ă la împlinirea vârstei de 18 ani. M ăsura este eficient ă dacă
minorul d ă dovezi de îndreptare, de sârguință la înv ățătură și de însușire a
cunoș tințelor necesare, preg ătirii profesionale. Pentru a- și atinge scopul,
această măsură nu se poate lua decât fa ță de un minor c ăruia, la data
pronunțării hot ărârii, i-a mai ră mas, până la majorat, suficient timp pentru
reeducare. Dac ă, în timpul liber ării, minorul are o purtare necores-

252punzătoare, instan ța poate revoca liberarea. Dac ă în perioada liber ării sau
internării, minorul s ăvârșește din nou o fapt ă penală , instanța îi poate aplica
o pedeaps ă, revocând m ăsura intern ării sau, dac ă pedeapsa nu este
necesară, menține internarea și revocă liberarea.
Internarea într-un institut medical-educativ este o m ăsură
privativă de libertate care are un caracter mixt: educativ și medical. Ea se ia
față de minorul care ră spunde penal, care, din cauza stă rii sale fizice sau
psihice, are nevoie de tratament și de un regim de instruire și reeducare
adecvat stă rii sale. Se poate lua pân ă la împlinirea vârstei de 18 ani, dar ea
poate fi prelungit ă de instan ță cu cel mult 2 ani dac ă prelungirea este
necesară pentru realizarea scopului intern ării. Aceast ă măsură presupune un
subiect susceptibil de a fi educat, de a-ș i schimba comportamentul potrivit
exigențelor educatorilor. Dac ă minorul este iresponsabil datorită
afecțiunilor psihice de care sufer ă, se vor aplica prevederile art. 48. Cod
Penal privitoare la iresponsabilitate. Dac ă minorul are discern ământul
integral și intelectual în limite normale, chiar dac ă prezintă tulburări pe
fondul unui deficit de instruc ție, măsura aceasta nu se va aplica. Mă sura
este eficient ă atunci când starea fizic ă sau psihic ă a minorului s-a
îmbunătățit și acesta d ă dovezi de îndreptare, însu șindu-și cunoș tințele
necesare preg ătirii profesionale și conținutul disciplinelor predate.
Condamna ții minori se supun, în primul rând, regimului penitenciar
general cu privire la regimul de ordine și disciplină, la regimul muncii, dar
și unui regim special de executare. Acest regim special trebuie s ă țină
seama de particularit ățile și necesitățile fizice și psihice proprii vârstei
acestora, ca ș i de protec ția și asistența specială ce trebuie acordate tuturor
minorilor în vederea dezvolt ării lor armonioase. Regimul de de ținere al
minorilor este mai u șor pentru c ă:
a) nu muncesc dac ă trebuie să termine școlarizarea sau sunt folosi ți la
treburi gospodă rești interne;
b) beneficiaz ă de pachete și vizite mai multe;
c) pot primi învoiri ș i permisii.
d) pot fi propu și pentru liberare condi ționată.
2. Regimul special al anumitor categorii de infractori majori
¾ Regimul aplicat de ținuților condamna ți la detenț iune pe viață
Pedeapsa deten țiunii pe via ță se aplic ă în cazul s ăvârșirii unor
infracțiuni dintre cele mai grave (infrac țiuni contra capacit ății de apărare a
României, contra statului, contra pă cii și omenirii, infrac țiuni contra vie ții)
și se execută în penitenciare anume destinate sau în sec ții speciale existente
în celelalte penitenciare. Ace ști condamna ți au o serie de probleme
specifice ca rezultat al duratei nedeterminate a condamnă rii lor (exemple:

253izolarea social ă, dependen ță totală, sedentarism, singur ătatea, uniformizarea
și monotonia vie ții) și al problemelor care stau la baza comportamentului
lor criminal. Cursurile de orientare și pregătire social ă, programele de
tratament vor urm ări menținerea rela țiilor cu lumea exterioară . Acești
condamna ți se resemneaz ă cu soarta lor, se adapteaz ă foarte bine la via ța de
penitenciar, îns ă acest fenomen contravine scopului închisorii, reintegrarea
socială a delincven ților.
¾ Regimul aplicat de ținuților condamna ți la pedepse pe termen
lung
Pedeapsa închisorii de lungă durată se execută în penitenciare care au
amenajate secț ii speciale în regim închis. Condamna ții la închisoare de
lungă durată sunt o categorie dificil ă, periculoas ă, iar executarea pedepsei
închisorii ridic ă probleme multiple:
– regim special de deten ție, mai sever;
– regim de munc ă, odihnă, disciplină sever;
– măsuri de paz ă și supraveghere stricte ;
– camere cu un mic num ăr de paturi, dac ă este posibil.
Tratamentul acestor condamna ți poate fi separat pe câteva domenii:
muncă și activități educaționale, activit ăți de relaxare, activit ăți cu persoane
din afara penitenciarului. Ca particularit ăți, unele obliga ții și interdicții se
accentueaz ă: nu pot presta munc ă în afara locurilor de de ținere, pachetele,
vizitele, corespondenț a la intervale și în cantit ăți mai mici decât cele
stabilite pentru celelalte categorii de condamna ți. În ceea ce priveș te
munca, numai dup ă verificarea conduitei, a tr ăsăturilor de caracter,
condamna ții care au o calificare pot fi folosi ți în domeniul respectiv. De
asemenea, reeducarea acestora implic ă o muncă complexă și important ă,
fiind necesar ă examinarea lor din punct de vedere fizic, psihic, psihiatric.
¾ Regimul aplicat tinerilor ș i femeilor
Pentru ca activitatea de reeducare a condamnaț ilor cu vârsta
cuprinsă între 18 și 21 ani să fie eficient ă, sunt necesare cunoa șterea
personală (studierea dosarului penitenciar, discu ții individuale), precum și
stabilirea unui program zilnic care s ă acopere în întregime timpul
condamnatului. Programul va fi structurat astfel:
– activități productive;
– instruire teoretic ă, școlarizare, calificare;
– activități educative și culturale;
– în zilele de sâmb ătă și duminic ă – medita ții, studiu individual,
acțiuni sportive, hobby. Programele desf ășurate în unit ățile penitenciare vor
fi structurate pe categorii de vârst ă, nivel de școlarizare, calificare
profesional ă, astfel încât aplicarea lor s ă determine un rezultat eficient.

254Din punct de vedere al regimului de deten ție, în principiu, femeile
condamnate sunt supuse aceluia și tratament ca și ceilalți condamna ți.
Pentru cunoa șterea deținutei, se studiază dosarul penitenciar și se
poartă discuții cu sociologi, psihologi. Programele pentru femei vor include
munca – ele nu vor face munci grele, ci o munc ă potrivită (croitorie,
țesătorie), iar cele care sunt gravide, sau au copii mai mici de un an, nu pot
lucra mai mult de 8 ore/zi –, educa ția și programe speciale care s ă rezolve o
parte din problemele cu care femeile vin în penitenciare. O problem ă
specială o reprezint ă mamele care au copii sugari, sau în vârst ă de până la
2, 3 ani; dilema de a cre ște copii departe de mamele lor sau în penitenciare
este de actualitate în majoritatea sistemelor penitenciare.
3. Regimul special determinat de starea fizic ă sau psihic ă a
condamnatului
¾ Condamna ții inadapta ți social
Sunt acele persoane care au o structur ă psihică și o experien ță de
viață care le face dificil procesul de adaptare sau integrare social ă. Ele
suferă de psihonevroze și psihopatii, acestea nefiind stă ri de boală psihică,
ci numai st ări de tulburare psihic ă, de instabilitate emotivă , de control
psihic insuficient. Aceste persoane vin u șor în conflict cu ceilal ți
condamna ți, au stări de nesiguran ță, au reac ții dispropor ționate în raport cu
diferite situa ții în care sunt pu și. Este necesară supunerea la un tratament
complex și competent, care s ă țină seama de specificul lor moral și psihic.
¾ Condamna ții bolnavi
Bolnavii fizici temporari pot fi trata ți de medicii din penitenciar, iar
cei cronici, inclusiv toxicomanii și alcoolicii, au nevoie de tratament de
lungă durată, special. Ultimii pot fi trata ți în afara penitenciarului, în spitale
de specialitate, necesitând un tratament special, ulterior urmând a se
întoarce în penitenciar.
Bolnavii psihici se caracterizeaz ă prin lipsa con științei că sunt bol-
navi ș i a pericolului social pe care îl reprezint ă, precum și prin lipsa voin ței.
În cazul bolnavilor psihici (suferind de: manie depresivă , schizo-
frenie, paranoia etc.), ace știa vor fi examina ți psihiatric, psihologic ș i trimiși
la tratament în spitale sau instituț ii medicale speciale ș i supraveghea ți în
mod deosebit.

255VII. CONCLUZII GENERALE
1. Structura sistemului penitenciar în perioada de tranzi ție
Administra ția Generală a Penitenciarelor, astfel cum a fost organizată
după 1990, este o institu ție militară, subordonată Ministerului Justi ției, cu
personalitate juridic ă. Ea asigur ă prin activit ățile desfășurate executarea
pedepselor privative de libertate, a m ăsurii arestă rii preventive și a măsurii
educative de internare a delincven ților minori în centrele de reeducare.
Această instituție are o structur ă organizatoric ă formată din 5 direc ții
(Siguranța Deț inerii și Regim Penitenciar, Educa ție, Studii și Psihologie
Penitenciar ă, Resurse Umane, Logistic ă, Financiar ă). Personalul
administra ției penitenciare este alc ătuit din: personal de conducere, de
supraveghere, cultural-educativ și alte categorii. Organizarea și funcțio-
narea sistemului penitenciar se stabilesc prin Regulament de organizare și
funcționare aprobat de ministrul justi ției, iar atribu țiile fiecărei persoane
sunt stabilite prin fi șa postului.
Activitatea de control a administra ției penitenciare se refer ă la:
control ierarhic, control judiciar, control administrativ și controale privind
respectarea drepturilor persoanelor private de libertate.
Așezămintele penitenciare, în num ăr de 43, aflate în subordinea
Direcției Generale a Penitenciare lor, sunt grupate în func ție de volumul
complexitatea sarcinilor și gradul de pericol social al de ținuților, după cum
urmează:
– penitenciare de maxim ă siguranță;
– penitenciare de categoria I.
Penitenciarele sunt organizate și funcționează în baza H. G.
nr. 212/2001, privind organizarea și funcționarea Ministerului Justi ției,
fiind conduse de un comandant militar sau director (civil).
La nivelul fiec ărei unități sunt servicii și compartimente similare cu
cele din administra ția centrală, precum și secții de deținere pentru aresta ții
preventiv, minori, tineri, bolnavi, de ținuți recidiviști sau foarte periculoș i,
conduse de comandan ți de secție.
2. Reforma sistemului penitencia r românesc prin prisma regulilor
europene în domeniu
Normele interne în materia execut ării pedepselor trebuie s ă se
încadreze și să respecte reglementă rile interna ționale în domeniu:
– Declarația Universal ă a Drepturilor Omului, adoptat ă de ONU la 10
decembrie 1948.
– Convenția European ă de Apărare a Drepturilor Omului, adoptat ă de
ONU la data de 4 noiembrie 1950.

– Ansam blul de reguli m inime pentru tratam entul deținuților, adoptat prin
Rezoluția nr. 663 C din 31 iulie 1957 de Consiliul Econom ic și Social al ONU.
– Regulile europene pentru penitenciare a doptate prin Recom andarea
R (87) 3 de Com itetul de Mini ștri al Consiliului Europei din 12 februarie 1987.
– Recom andări și rezoluții ale Consiliului Europei care reglem entează
aspecte din întreaga sfer ă a executării pedepselor (Recom andarea asupra
regulilor europene aplicate în com unitate, Recom andarea cu privire la
tratam entul deținuților periculo și, Recom andarea 1257 referitoare la
condițiile de deten ție aplicate în statele m embre ale Consiliului Europei).
Evaluările sistem ului penitenciar rom ânesc, realizate de Andrew
Barclay (Centrul Interna țional pentru studii penitenciare, Londra), în anul
1998, și de Carm en Martinez Aznar (consilier de preaderare al Uniunii
Europene), din anul 2002, oglindesc reform a și progresele realizate din
punct de vedere al cadrului juridic de executare a pedepselor, al condi țiilor
oferite de sistem ul penitenciar rom ânesc după 1990, subliniind, totodat ă,
aspectele negative, pentru înl ăturarea cărora s-au form ulat recom andări.
Au fost supuse evalu ării aspecte precum : cadrul juridic, instruirea
personalului, înfiin țarea com isiilor de m onitorizare penitenciar ă, revizuirea
codului de disciplin ă a deținuților și manualul de inform are a lor, program e-
le educative pentru de ținuți, oficiile de ajutor juridic, îngrijirea sănătății,
pregătirea pentru eliberare, problem a autom utilărilor și a sinuciderilor
deținuților, vizitarea acestora etc.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă*

1. Rodica Mihaela St ănoiu, Criminologie, Editura Oscar Prin t, București, 2002.
2. Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere î n criminologie, Editura Acad emiei,
București, 1989.
3. Rodica Mihaela St ănoiu, Metode și tehnici de cercetare în criminologie,
Editura Acad emiei, Bu curești, 1981.
4. Ortansa Brezeanu (coord.), Integrarea soci ală postpenală a infractorilor între
realitate și perspectivă, Editura Fundației Români a de Mâi ne, București, 2000.
5. Ortansa Brezeanu, Prevenirea criminalit ății la început de milen iu, Editura
Fundației Români a de Mâi ne, București, 2001.

* Pent ru am bele semestre de st udiu.
256

257

PSIHOLOGIE JURIDIC Ă

Prof.univ.dr. TUDOREL BUTOI
Asist.univ. IOANA TEODORA BUTOI

SEMESTRUL I

Obiective
Reputatul jurist Mircea Djuvara condi ționa aflarea adev ărului de
„necesitatea inexorabil ă pentru acei care aplic ă legile atât judec ătorii, cât și
avocații, să caute cât mai mult posibil prin mijloace științifice să cunoască
realitatea, adic ă să cunoască intențiunea agentului vinovat” (Mircea
Djuvara, Teoria Generală a Dreptului , Enciclopedia juridic ă, vol. II, Ed.
Societatea Anonima, Bucure ști, 1930, p. 24). Din această perspectiv ă,
psihologia juridic ă impune o serie de exigen țe fără îndeplinirea c ărora actul
de justiție rămâne un exerci țiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate și forță,
erodat continuu de ineficien ță și căzând în desuetudine.
Ca știință și practică, psihologia juridic ă se adreseaz ă tuturor
categoriilor de speciali ști care particip ă la înfăptuirea justi ției și ale căror
hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor afla ți sub incidenț a
legii. Din aceast ă perspectiv ă, psihologia juridică se define ște drept
„disciplină distinctă, cu un pronunț at caracter pragmatic, informativ-
formativă și de cultur ă profesional ă a magistratului în statul de drept, care
are ca obiect studierea nuan țată și aprofundat ă a ființei umane (persoana)
implicată în drama judiciar ă, în scopul obț inerii cuno ștințelor și evidențierii
legităților psihologice, apte s ă fundamenteze interpretarea corect ă a condui-
telor umane cu finalitate judiciar ă sau criminogen ă” (N. Mitrofan,
V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciar ă, Ed. Ș ansa, Bucure ști, 1992, p. 3).
Întrucât nu exist ă fenomene de drept care s ă nu izvorasc ă din
raporturile psihologice interumane ce fundamentează fapte concrete,
prezentul curs ofer ă studentului în drept (viitorului magistrat) cuno ștințele
înțelegerii ființ ei umane din punct de vedere al subiectivului ei (intenț ie,
simulare, dol, culp ă, act infrac țional, mărturisire, bună -credință, disimulare,
recepție senzorial ă, memorare, recunoa ștere, regret, responsabilitate, stare
emoțională, vinovăție, prevedere, provocare, consim țământ, act de voin ță,
convingere intim ă, discernământ, auto-control, legitimitate etc.), oglindit
atât în conduitele delictuale, cât și cu prilejul m ărturiei, anchetei,
prizonizării, victimiz ării, reeduc ării etc., traducându-i cele mai intime

258resorturi motiva ționale ale s ăvârșirii faptei incriminate de lege, cu scopul
relevării în întregime a adev ărului, al unei corecte încadr ări juridice a faptei,
al dozării pedepsei și al soluționării sub just temei a cauzei.
Ca disciplină formativ-aplicativ ă și de cultur ă profesional ă a
magistratului în statul de drept, psihologia juridic ă orientează studentul în
formare c ătre ideea și spiritul etic-deontologic al desfăș urării procesului
penal cu respectarea demnit ății, libertății de con știință și expresie, a
integrității psiho-morale și fizice, a liberului consim țământ, a dreptului la
apărare și protecție a ființei umane implicat ă în drama judiciar ă.
În fine, ș i fără pretenția de a fi exhaustiv, cursul de psihologie juridic ă
avertizeaz ă asupra minusurilor general-umane și de care nici magistratul nu
este scutit, recomandându-i acestuia coordonatele psihologice care
fundamenteaz ă o conduit ă autocontrolat ă, profesionist ă și imparțială în
raport cu individul aflat sub inciden ța legii.

I. PSIHOLOGIA JURIDIC Ă PE TERENUL DREPTULUI
Necesitatea studiului psihologiei juridice
Fundamentarea prezen ței psihologiei juridice pe terenul dreptului
este demonstrat ă de faptul c ă, înainte de a fi existat raporturile de drept, în
societate au evoluat raporturi naturale, interumane, cu con ținut și
motivație psihologic ă, interesele p ărților fiind determinate de motiva ții și
scopuri, energizate de mobilizarea voin ței fizice ș i psihice a agen ților de
drept, precedate cognitiv de mai mult sau mai pu țin complexe procese de
deliberare sub aspectul prevederii și anticipării urmărilor.
În sens exemplificativ ne vom opri asupra institu ției cardinale a
raporturilor de drept, și anume voin ța (a cărei sorginte primordial
psihologic ă este dincolo de orice comentariu). Voința juridică, exprimat ă
în acte juridice consensuale de form ă autentică (scrisă), trebuie să se
manifeste în afara oric ăror vicii de consim țământ. Problema este de a
ști dacă, realmente, voin ța exprimat ă în actele juridice este neviciat ă,
dacă voinț a liber exprimat ă este conform ă cu cea intern ă.
În ce prive ște vinovăția, noțiune indiscutabil psihologic ă, în literatura
de specialitate se subliniaz ă următoarele: „Vinov ăția există când fapta care
prezintă pericol social este s ăvârșită cu intenție sau din culp ă” (Constantin
Mitrache, Drept penal român – partea general ă, Editura Șansa, Bucure ști,
1995, p. 12).
Vinovăția, din punct de vedere psihologic, este o atitudine
rezultantă a interac țiunii conș tiinței cu voinț a (factorul cognitiv și
volitiv). Voin ța – pentru a exista – cere o atitudine con știentă în sensul c ă
făptuitorul își dă seama, are reprezentarea ac țiunilor sau inacț iunilor sale, a
rezultatului acestora (ca urmare, socialmente periculoase în raport cu

259valorile ocrotite de lege) și săvârșite cu voin ță, aceste ac țiuni mobilizându-i
energia fizic ă și psihică în sensul realiz ării rezultatelor urm ărite.
În esență, voința de a să vârși fapta este determinat ă numai dup ă
reprezentarea în con știința făptuitorului a urm ărilor socialmente periculoase
ale faptei.
Obiectul psihologiei juridice și conexiunile interdisciplinare
Coordonatele majore care definesc preocup ările și contureaz ă
obiectul psihologiei judiciare se profileaz ă a fi următoarele:
A. Definirea domeniului de referin ță, din perspectiva: a) preocu-
părilor teoretice; b) preocup ărilor practic-aplicative.
B. Analiza psihologic ă a actului infrac țional – algoritmul
infracțional – din perspectivă exploratorie ( scena crimei – perspectiva
psihologic ă asupra interpret ării comportamentelor umane cu finalitate
criminogen ă –, personalitatea f ăptuitorului și amprenta sa
psihocomportamental ă – profiler crime).
C. Problematica psihologic ă a mărturiei și martorului – abordare
complexă care reliefeaz ă premisele psihologice ale m ărturiei, legile
recepției senzoriale în formarea depozi țiilor testimoniale, limitele
psihofiziologice ale sensibilit ății, influența factorilor obiectivi ș i subiectivi
în procesele perceptive, calit ățile proceselor de memorare oglindite în
potențialele de reproducere și recunoaștere, aprecierea m ărturiei în raport
cu personalitatea și interesele martorului în cauz ă, precum și problematica
bunei-credin țe.
D. Analiza psihologic ă a interogatoriului judiciar , din perspectiva
relației interpersonale de tip special care opune parametrii ecua ției anchetat-
anchetator, pleac ă de la psihologia infractorului, eviden țiind ample aspecte
psihocomportamentale și de contact interpersonal, oglindite în atitudini și
forme de manifestare a conduitei (sincere sau simulate) a persoanei care
face obiectul interogatoriului judiciar.
E. Domeniul investig ării erorii judiciare, care insist ă asupra
declicului etiologic ș i asupra mecanismelor complexe implicate în eroarea
judiciară (disfuncții psihologice în prelucrarea și interpretarea elementelor
probațiunii, în formarea m ărturiei judiciare, în derularea duelului judiciar,
în deliberarea completului și sentinței etc.).
F. Psihologia judec ății pe coordonatele a patru mari direc ții: duelul
judiciar (acuzare, ap ărare, testare intersubiectivă etc.), psihologia intimei
convingeri ( evaluarea și coroborarea probelor, psihologia deliber ării,
opinia separat ă etc.), personalitatea magistratului (integritatea senzorio-
perceptivă, gândirea, capacitatea empatic ă, intuiția, buna-credință etc.) și
psihologia ap ărării din perspectiva ap ărătorului.

260G. Comportamentul simulat – indicii orientativi asupra
credibilității rezonabile vizând sentimentul de vinov ăție, detectarea
științifică a conduitelor simulate.
H. Psihologia deten ției penitenciare – consecin țele psihologice ale
privării de libertate – frustrarea penitenciar ă –, comportamente generate de
izolarea penitenciară , tipologii ș i caracteristici ale de ținutului încarcerat,
perspective moderne asupra retu șării personalit ății și reinserț iei sociale.
I. Conduitele dizarmonice din perspectiva expertului psiholog și a
psihologiei judiciare – domeniu deosebit de complex care debuteaz ă cu
simularea și care, după investigarea principalelor disfunc ții ale proceselor ș i
funcțiilor psihice, reitereaz ă norma de periculozitate a conduitelor hetero- și
autodistructive din perspectiva institu ției discernământului și responsabilit ății.
J. Problematica psihologic ă a actului de administra ție publică
pune funcționarul statului în slujba cet ățeanului ș i a intereselor sale private.

II. ACTUL INFRACȚ IONAL DIN PERSPECTIVĂ EXPLORATORIE
1. Interpretarea comportamentelor umane cu finalitate
criminogen ă
Dincolo de identificarea și prelucrarea urmelor materiale descoperite
în câmpul faptei – preocupare ce intr ă predilect în sfera criminalisticii –,
eforturile anticrim ale mileniului trei vor fi orientate, în opinia noastr ă, către
interpretarea comportamentelor umane cu finalitate criminogen ă.
În timp ce câmpul faptei – expresie consacrat ă în criminalistica
clasică – conduce c ătre materialitatea obiectual ă a urmelor clasice apte s ă
permită conturarea probaț iunii și identificarea autorilor, noile concepte
între care: scena crimei, scena del crimen sau în alt sens profiler crime,
acționează în direcția acceptării unei realit ăți dinamice în derulare, a
secvențelor comportamentale; ele determin ă componenta psihologic ă a
omului legii (procuror, judec ător de instrucț ie, organ de urm ărire penal ă
etc.) să interpreteze motiva țiile, intenț iile, habitudinile, ra ționamentele,
logica, sensul, organizarea conduitelor criminogene, în ideea contur ării
profilului psihologic, amprenta comportamental ă, aptă schiță rii unei galerii
de potențiale portrete ale personalit ății pretabililor inclu și în cercurile de
bănuiți.
Profesionistul investigator – expertul psiholog – este chemat ca, în
virtutea celor sus-men ționate: 1) s ă reproduc ă prin propria-i imagina ție
împrejurările și acțiunile derulate de f ăptuitor, oferind organelor de
urmărire penală „filmul crimei în dinamica sa”; 2) s ă-și imagineze profilul
făptuitorului, oferind organelor de urm ărire penal ă „amprenta sa psiho-
comportamental ă”; 3) să anticipeze „comportamentul urm ător pretabil”,

261contracarând pentru viitor „mi șcările” autorului prin intuirea versiunilor
optime cu grad rezonabil de cred ibilitate în identificarea acestuia.
Toate acestea situeaz ă obiectul psihologiei judiciare, din perspectiva
impactului interdisciplinarit ății sale cu criminalistica clasic ă, pe coor-
donatele unei idei îndr ăznețe: psihocriminalistica . Din aceste considerente,
actul infrac țional, ca expresie dinamică a comportamentelor criminogene,
suferă impactul interpret ării sale din perspectiv ă psihoexploratorie.
2. Infractorii organiza ți (cei care î și premediteaz ă acțiunea)
Infractorul care î și premeditează crima are, de obicei, inteligen ța
peste medie, este metodic și viclean, iar crimele lui sunt bine gândite și cu
atenție plănuite. Crima este de obicei comis ă în afara zonei unde locuie ște
sau lucrează , autorul dând dovadă de mobilitate și călătorind mai mul ți
kilometri decât o persoan ă obișnuită. Fantezia și ritualul sunt importante
pentru acest tip de personalitate. Victimele sunt oameni pe care el îi
consideră tipul „corect”, pe care el îi poate controla (prin manipulare sau
dominare), de obicei str ăini, cu care are unele tr ăsături comune.
Infractorul este considerat sociabil ș i foloseș te abilitățile sale verbale
pentru a-și manipula victimele și a prelua controlul asupra lor. El este pe
deplin con știent de gravitatea criminal ă a actului s ău și este încrez ător în
abilitățile sale în confruntarea cu ancheta poli ției.
Cadavrul este, de cele mai multe ori, mutat de la locul crimei. Autorul
face probabil acest lucru pentru a lua „peste picior” poliț ia sau pentru a preveni
descoperirea lui prin transportarea în tr-un loc unde poate fi bine ascuns.
3. Infractorii dezorganiza ți (cei care nu- și premediteaz ă
acțiunea)
Infractorul care nu î și premeditează crima are, de obicei, inteligen ța
sub medie, este singuratic, nec ăsătorit, trăiește fie singur, fie cu o rud ă, în
imediata vecină tate a locului crimei. El are dificultăț i în a stabili rela ții
interpersonale și este descris ca un inadaptat social. Infractorul ac ționează
impulsiv sub stress și, de obicei, va selecta o victim ă din propria lui zonă
geografică. Locul crimei va fi dezorganizat.
Infractorul care nu premediteaz ă crima utilizeaz ă stilul de atac
„fulger”, luându- și victima prin surprindere. Aceast ă acțiune este spontan ă,
agresorul ac ționând brusc, în afara fanteziei sale, și nu are un „plan de joc”,
nu se gânde ște că poate fi prins. Agresorul dezorganizat, de obicei, î și
depersonalizeaz ă victima prin mutilare facială sau o rănește în exces. Acte
sexuale sadice sunt îndeplinite dup ă moartea victimei.
Locul mor ții și locul crimei coincid, în general, și de obicei nu exist ă
nici o încercare de a ascunde cadavrul. În cazul când cadavrul a fost mutilat, este posibil ca infractorul să -l poziționeze într-o manier ă specială

262care are semnificaț ie pentru el. Arma crimei este deseori l ăsată la locul
faptei.
Comportamentul uman al infractorului, de și imprevizibil, este de
multe ori repetitiv. Anumite ac țiuni desfășurate la locul crimei de anumite
tipuri de personalit ăți vor fi repetate și în alte cazuri de omor.

III. PERSONALITATEA INFRACTORULUI.
ALGORITMUL INFRAC ȚIONAL
1. Conceptul de personalitate în psihologia judiciar ă
Cercetările moderne consacrate psihologiei actului infrac țional sunt în
mod constant pluridisciplinare, și nu bidisciplinare, a șa cum s-ar putea crede
din enunțurile unor lucr ări cu aceast ă tematică, care utilizeaz ă termenul de
psihosociologie a comportamentului deviant . În realitate, exist ă mai degrab ă o
tendință de cercetare de „tip sinergic” a infrac țiunii, atunci când se pune în
discuție geneza ei sau, altfel spus, când se determin ă „criminogeneza”.
Studierea personalit ății infractorului din perspectiv ă sinergică implică:
a) cercetarea clinic ă pentru reconstituirea antecedentelor personale
și patologice ale subiectului (aici intră și excluderea simulă rii prin testul de
biodetecție);
b) examinările paraclinice, având ca rol principal probarea și
obiectivarea diagnosticului clinic, precum și aprofundarea etiopatogeniei
unor tulbur ări (aici intr ă ample investigaț ii de laborator, radiologice,
electroencefalografice etc.);
c) investigările biogenetice, având ca premis ă rolul factorilor
ereditari în structurarea personalit ății, iar ca scop, identificarea concret ă a
factorilor de ereditate;
d) interpretarea neurofiziopatologic ă pentru explorarea
cauzalității manifestă rilor agresive de comportament cu r ăsunet antisocial,
legate de condi țiile biopsihologice care le exacerbeaz ă sau le declan șează;
e) cercetarea sociologic ă, având dou ă obiective: în primul rând,
reconstituirea structurii personalităț ii delincventului și, în al doilea rând,
orientarea asupra posibilit ăților de reechilibrare și reinserț ie socială;
f) rezolvarea medico-legal ă, adică furnizarea datelor medicale
obiective pe baza c ărora se concluzionează asupra stării de imputabilitate
(conș tiință, discern ământ).
O asemenea abordare a studierii comportamentelor deviante va permite:
• aprecierea corect ă a stării psihice a personalit ății deviante, prin
precizarea diagnosticului și excluderea simulă rii sub toate formele în care
aceasta se poate manifesta (biodetec ția este, prin urmare, esenț ială);
• determinarea tr ăsăturilor esen țiale ale personalităț ii analizate din
perspectiv ă sinergică;

263• cunoașterea naturii și evoluției tulburărilor care au înso țit sau
precedat s ăvârșirea actului deviant ș i dacă acesta prezint ă riscul de
cronicizare sau agravare;
• aprecieri asupra periculozit ății trăsăturilor de personalitate și a
tulburărilor de comportament care au precedat sau înso țit comportamentul
deviant.
Din punct de vedere juridic, actul infrac țional este rezultatul
comportării negative a fiin ței umane responsabile, în raport cu cerinț ele
normelor penale pozitive. În orice defini ție dată infracțiunii – defini ție
legală sau doctrinară – vom surprinde aceste condi ții minime ce se cer unui
act antisocial pentru a fi considerat infrac țiune.
O amplă teorie asupra personalităț ii criminale a creat Jean Pinatel, care
subliniază că ceea ce nume ște el personalitate criminal ă nu este un tip
antropologic, vreo variant ă a speciei umane, ci este un model de care analiza
criminologic ă se servește în cercet ările sale. Ideile avansate de J. Pinatel duc
în mod firesc la concluzia c ă „în circumstan țe excepționale orice om poate
deveni delincvent”. Diferen ța dintre nedelincven ți și delincven ți trebuie
căutată în „pragul delincven țial”, în sensul c ă unii dintre nedelincven ți au
nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reac ție
delincvențială; alții trec la act dintr-o incita ție exterioar ă foarte ușoară. Spre
deosebire de aceș tia, delincventul format – în opozi ție cu nedelincventul –
nu așteaptă o ocazie propice, o incita ție exterioar ă, ci provoac ă el însuși
ocaziile în care apoi opereaz ă. Ceea ce permite cert distingerea
nedelincventului de delincvent, dar chiar și a delincven ților între ei, este
aptitudinea mai mult sau mai pu țin pronunțată de trecere la act.
2. Personalitatea infractorului recidivist – „paradoxul criminal”
(Eysenck, Mawrer)
Interesante idei în materia recidivei dezvolt ă Eysenck (vezi Tiberiu
Bogdan, Probleme de psihologie judiciar ă, Ed. Ș tiințifică și Tehnică,
București, 1978, p. 80-81). Problema psihologic ă pe care el vrea s-o
lămurească pe acest plan este cea a paradoxului criminal. De ce infractorul
– și mai cu seam ă recidivistul – comite actele sale când știe că în cele din
urmă va fi pedepsit? În explicarea acestui paradox, Eysenck se refer ă la
„legea secven ței temporale” stabilit ă de psihologul american O.H. Mawrer,
după care „un anumit act (infrac țional) uman este determinat nu numai de
consecințele lui, ci și de apariția în timp a respectivelor consecin țe”. Cu alte
cuvinte, „când o ac țiune are dou ă consecințe, una premial ă (pozitivă) și alta
de sancțiune (negativ ă), ambele consecin țe fiind (teoretic) egale ca pondere
(echiprobabile), atunci situa ția (conflictual ă) se rezolv ă în funcție de
consecința probabil ă cea mai apropiat ă (ca apariție în timp). În cazul unui
act infracțional, consecinț a imediată este premial pozitiv ă, în sensul c ă dă o

satisfacție im ediată morală sau materială, câtă vrem e sancțiunea legală este
mai îndepărtată în tim p și com portă un grad de incertitudine”.
Alături de egocentrism ul marcat, personalitatea delincventului este
caracterizat ă și printr-o im aturitate persistent ă. Înseși actele antisociale sunt
semne evidente ale unei imaturități, ale faptului c ă infractorul este im atur,
fie pe plan intelectual, fie pe plan afectiv. Im aturitatea intelectual ă nu
trebuie în țeleasă ca fiind identic ă unui coeficient de inteligen ță (I.Q.)
scăzut. Ea înseam nă capacitatea redus ă de a stabili un raport ra țional dintre
pierderi și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infrac țional.
3. Cuplul penal victim ă – agresor (identificarea agresorilor și
autoprotec ția victimal ă) *
Psihologia victim ei – sursă orientativ ă în conturarea de versiuni,
ipotez e și cerc de b ănuiți
Din punct de vedere strict juridic, precizarea statutului celor doi
membri ai cuplului se face atât în baza stabilirii ini țiativei în a com ite o
faptă antisocial ă, cât și în baza efectelor acesteia. Persoana ucis ă, vătămată
corporal, violat ă etc. apare în calitate de victim ă, iar cea care a ucis, a
vătămat corporal sau a violat apare în calitate de infractor.
Deși există și cazuri în care între infractor și victimă nu a existat nici
un fel de leg ătură anterioară, considerăm că, privind din perspectiv ă strict
psihologic ă, nici o victim ă nu poate fi absolvit ă integral de o anum ită
răspundere legat ă de actul infrac țional. În cazul în care între victim ă și
infractor exist ă anum ite legături anterioare, plecându-se de la cunoa șterea
victim ei (m odul său de viață, preferințe, habitudini, trăsături psihom orale și
psihocom portam entale) se poate „reconstitui” fizionom ia particular ă a
relaționării interpersonale infractor-victim ă și, în felul acesta, poate fi
identificat cel ce a com is fapta crim inală.
În cazul în care victim a nu decedeaz ă, apare problem a măsurii în care
ea este dispus ă, voluntar sau involuntar, s ă-l dem aște pe infractor. Din m area
varietate a datelor de interes pentru cunoa șterea victim elor, T. Bogdan
(op.cit. , p. 155-159) a f ăcut o selec ție a celor pe care le-a apreciat ca având o
semnificație deosebit ă în procesul identific ării autorilor, și anum e:
„ datele referitoare la determ inarea naturii juridice a cazului pentru
a stabili dac ă în speță este vorba de un om or, sinucidere ori m oarte
accidental ă;
„ datele privind stabilirea celui m ai plauzibil m obil al săvârșirii
infracțiunii;

* Nicolae Mitro fan, cap itolul Victimă și victimo logie, în N. Mitrofan,
T. Bu toi, V. Zd renghea, Psihologie judiciară, Editura Șansa, Bucure ști, 1992,
p.100-105.
264

265„ datele relative la precizarea circumstan țelor esen țiale ale
evenimentului (loc, timp, mod de comitere, surprinderea victimei ori
acceptarea p ătrunderii autorilor în locuin ță), alte împrejur ări semnificative
(tentative de alarmare sau de ap ărare a victimelor);
„ datele care definesc personalitatea victimei, în principal, cele
privind concep ția și modul de via ță, materializarea lor în nivelul de cultur ă
și educație, atitudini, calit ăți temperamentale și caracteriale, credin țe și
obiceiuri, anumite tabieturi, dorin țe nesatisfăcute, starea de echilibru psihic
ori manifestarea unor tendin țe spre agresivitate, izolare socială ori
depresiune, anumite tare sau vicii asc unse (jocuri de noroc, consum excesiv
de alcool, rela ții extraconjugale ori de invers iune sau perversiune sexual ă);
„ cercul de rela ții al victimei (de familie, rudenie, vecin ătate, de
serviciu, de distrac ție), mediile și locurile sau localurile publice frecventate.
De o importanță deosebită în acest sens sunt precizarea naturii rela țiilor
victimei (de amici ție, dușmănie, indiferen ță) și, mai ales, identificarea și
conturarea tuturor st ărilor tensionale ori conflictuale mai vechi sau ap ărute
recent (neîn țelegeri familiale, conflicte pentru mo ștenire, motive de
răzbunare sau gelozie etc.), precum ș i a celor care privesc leg ături cu
persoane b ănuite de comiterea faptei sau cu cercuri afaceriste ori de
infractori, care ar putea sugera preocuparea victimei pentru obț inerea unor
venituri pe c ăi ilicite;
„ informațiile privind mi șcarea în timp și spațiu a victimei, cu
accent deosebit pe perioada imediat anterioar ă evenimentului, care pot avea
relevanță deosebit ă;
„ datele privind bunurile de ținute de victim ă, mai ales cele de
valoare, ș i cele privind dispari ția unora dintre acestea ori a unor documente;
„ informațiile privind antecedentele morale, medicale, penale și
contravenț ionale ale victimei.
Există foarte multe variante posibile ale rela ției infractor-victim ă, în
special în cazul infrac țiunilor cu violen ță. Având în vedere pozi ția și situația
victimei după comiterea infrac țiunii, putem diferen ția mai multe variante
posibile:
a) victime disp ărute, sesizarea fiind f ăcută de persoane cunoscute și,
nu de puț ine ori, chiar de c ătre infractor, cum ar fi cazul soț ului ucigaș;
b) victime care nu supravie țuiesc agresiunii (decedate) și care
„oferă”, în principal, informa ții asupra infractorului, plecând de la modul în
care a procedat acesta (în ce loc, cu cruzime sau f ără, încercând sau nu s ă
acopere urmele, jefuind sau nu victima etc.);
c) victime ce supravie țuiesc agresiunii, dar nu pot identifica
infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat, victima a fost mai înainte legată la ochi, prin surprindere etc.).
În asemenea cazuri, victima poate oferi informa ții în legătură cu unele

266caracteristici fizice sau psihice ale infractorului (eventual vocea, aspecte
vestimentare – haină aspră sau lucioas ă, nervozitate, precipitare etc.);
d) victime care supravie țuiesc agresiunii ș i care cunosc infractorul,
însă nu-l denunță din motive ce ț in de teama de r ăzbunare a acestuia (de
exemplu: victima cunoa ște amenințarea infractorului c ă, în cazul în care va
fi denunț at, se va răzbuna pe copii);
e) victime care supravie țuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar
pe care îns ă nu-l denunță din motive ce țin de viața lor particular ă (de
exemplu: agresorul este concubinul victimei c ăsătorite);
f) victime care supravie țuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar
care, în loc să -l denunț e, încearc ă să ofere alte explica ții, inclusiv
autoacuzându-se, protejându-l deliberat pe infractor (este cazul, desigur mai
rar, al victimei care, în acest fel, consider ă că oferă „dovezi de dragoste”
infractorului pe care-l iube ște);
g) victime care supravie țuiesc agresiunii ș i care, de și cunosc
infractorul adev ărat, acuză o altă persoană, pe care vor s ă se ră zbune;
h) victime care supravie țuiesc agresiunii, care cunosc infractorul,
însă, profitând de situa ție, încearc ă să pună în seama acestuia și fapte pe
care nu le-a comis (de exemplu: reclam ă dispariț ia unor lucruri de valoare
sau bani pe care în mod real infractorul – care s-a rezumat numai la violarea
ei – nu și le-a însușit);
i) victime care profit ă de o anumit ă situație, reclamând o
„infracțiune” comis ă asupra sa cu inten ția de a sanc ționa o persoană sau de
a profita de pe urma ei (de exemplu: simularea voluntar ă și regizarea
corespunz ătoare pentru a transforma o rela ție sexuală în viol).
Strategii preventive și de contracarare a victimiz ării
Din punct de vedere psihologic ș i psihosocial, cre șterea ratei
criminalității determin ă intensificarea sentimentului de insecuritate resim țit
în general de c ătre indivizi, dar, mai ales, de c ătre cei care prezint ă un mai
mare risc victimal sau un grad mai mare de vulnerabilitate victimal ă (copii,
femei, persoane în vârst ă, handicapa ți). Uneori, instinctiv sau deliberat,
unele persoane î și iau măsuri de prevedere pentru a evita orice risc de
victimizare. Cu toate acestea, în realitate, m ăsurile de autoprotec ție sunt
total insuficiente în raport cu riscul victimal. Motivele sunt multiple și
diverse, cele mai multe fiind de natur ă psihologic ă și psihosocial ă.
Măsurile ce se pot lua și care trebuie s ă fie luate în vederea evit ării
riscurilor victimale pot fi clasificate în: a) măsuri de protecț ie socială;
b) măsuri de autoprotec ție.
Examinând prevenirea într-o accep țiune restrâns ă la identificarea și
predicția victimelor poten țiale, care sunt susceptibile, prin conduita lor, s ă
favorizeze, mai mult sau mai pu țin săvârșirea unor infrac țiuni, T. Bogdan

267(op. cit., p. 174) propune ca aceasta s ă urmărească obiectivele mai
importante:
„ educarea moral-juridic ă a cetățenilor pe baza cunoa șterii legilor și
a formării convingerilor necesare respect ării lor neab ătute;
„ pregătirea antiinfrac țională a populaț iei pentru a cunoa ște normele
de convie țuire social ă, cerinț ele comportamentale generale de evitare a
situațiilor ori circumstanț elor în care cet ățenii ar putea deveni victime ale
unor infrac țiuni;
„ sfătuirea și îndrumarea individual ă a cetățenilor privind conduita
ce se recomand ă a fi urmat ă – în cazuri concret determinate – pentru a
împiedica evolu ția negativă a unor stări de lucruri ș i ajungerea lor în pozi ție
de victime;
„ identificarea din timp a unor victime poten țiale – îndeosebi prin
posibilitățile de cunoa ștere ale organelor judiciare – și promovarea unor
măsuri de protec ție sau autoprotec ție a acestora.
De altfel, în ceea ce prive ște prevenirea și evitarea riscului
victimizării, unii autori au încercat s ă formuleze o serie de recomand ări
integrate în diferite strategii, programe, tactici etc.: strategiile evit ării,
(Furstenberg, 1972); tacticile de depăș ire a situa țiilor de risc (Skogan și
Maxfield, 1981); prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjur ător
(Newmann, 1972). Toate aceste strategii și tactici, îns ă, nu pot fi evaluate
cu ușurință în ce prive ște eficacitatea lor, deoarece este dificil de identificat
situațiile particulare în care ele ar putea preveni ac țiunile victimizante.

IV. PSIHOLOGIA MARTORULUI ȘI MĂRTURIEI
1. Recepț ia senzorial ă a evenimentului judiciar
S-a apreciat c ă forța probantă a mărturiei, veridicitatea declara țiilor
unui martor nu pot fi apreciate la reala lor valoare dac ă cei care realizeaz ă și
conduc cercet ările nu cunosc mecanismele psihologice ce stau la baza
mărturiei.
Din perspectiva psihologiei judiciare, m ărturia este rezultatul unui
proces de observare și memorare involuntar ă a unui fapt juridic urmat de
reproducerea acestuia într-o form ă orală sau scris ă, în fața organelor de
urmărire penală sau a instan țelor de judecat ă (E. Stancu, Criminalistica,
Editura Actami, 1995, p. 56).
Mărturia este un proces de cunoa ștere a realităț ii obiective structurat
pe patru faze, și anume recepția (percep ția) informa țiilor; prelucrarea
lor logică; memorarea; reproducerea /recunoaș terea /reactivarea.
Mărturia – proces sau act de cunoaș tere a realit ății – depinde de
capacitatea fiec ărei persoane de a recepta faptele, de a le prelucra în func ție
de subiectivismul ș i selectivitatea sa psihic ă, de a le memora, de capacitatea sa

268de a reține și memora doar acele elemente necesare și importante, deci
esențialul, ș i, nu în ultimul rând, de ap titudinea sa de a le reda.
Martorul vine în contact cu obiectele și fenomenele lumii exterioare
prin intermediul sim țurilor sale, iar acestea, ac ționând asupra organelor de
simț, dau naștere la procese psihice cunoscute sub numele de senza ții și
percepții . Recepția senzorial ă a unor evenimente este prima etap ă a
formării mărturiei, fiind un proces psihic de cunoa ștere. Aprecierea
mărturiei se va face în func ție de existen ța senzaț iilor care pot fi: cutanate
(tactile, termice, algice), olfactive și gustative, de recep ția auditiv ă,
senzațiile vizuale. Perceperea timpului, localizarea în timp a infrac țiunii, a
faptei săvârșite reprezint ă o cerință a principiului afl ării adevărului.
2. Decodificarea evenimentului j udiciar. Interpretare. Atribuire
de sens
Între momentul perceptiv al m ărturiei și cel al reproducerii în fa ța
organelor judiciare a faptelor percepute se interpune momentul conserv ării,
al păstrării pentru o anumit ă perioadă a informaț iilor dobândite – deci,
memorarea, form ă de reflectare a experien ței acumulate și funcție a
creierului. Din momentul percep ției, al existen ței informa ției și până la
reactualizarea ei exist ă un alt moment, și anume decodarea sau prelucrarea
informațiilor. Informa țiile emise, recep ționate integral sau par țial sunt
decodate, se structureaz ă logic/semantic, dobândind un sens. Sensul este
fixat în cuvânt ș i este purtător de cuvânt.
În procesul de decodare se con știentizează calitățile spațio-temporale
și se estimeaz ă valoarea lucrurilor, fiin țelor, deplasarea lor. În acest
moment apar o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea
timpului, a spa țiului și a vitezei se efectueaz ă prin interac țiunea mai multor
organe de sim ț, fapt care poten țează relativitatea lor. Îns ă, alături de
informațiile receptate senzorial, timpul și spațiul se reflect ă în psihicul
nostru și prin procesele gândirii, deoarece la om ele particip ă la orice
fenomen de reflectare într-o mai mic ă sau mai mare m ăsură.
3. Memorarea evenimentului judiciar. Stocarea informa ției în
raport cu dinamica uit ării
Mărturia – actul final – implic ă trei momente, și anume: percepția,
memoria și reproducerea.
Privit din perspectiva practicii judiciare, acest proces psihic, care nu
se identific ă cu mărturia, este relevant în m ăsura în care cel care a perceput
nemijlocit și involuntar, de regul ă, fapte ș i împrejur ări legate de comiterea
unei infrac țiuni, este capabil s ă le reproduc ă fără a le denatura.
Pentru organul judiciar un interes deosebit îl are fidelitatea m ărturiei,
care poate fi apreciat ă prin cunoa șterea mecanismelor fiziologice și

269legităților generale care guverneaz ă memoria voluntar ă, dar mai ales pe cea
involuntar ă. Totodat ă, organul judiciar trebuie s ă aibă în vedere c ă
memorarea este influen țată de diverși factori – starea emoț ională, interesul,
ocupația, gradul de în țelegere a fenomenului perceput și altele, care se
exprimă diferențiat, în raport cu vârsta pers oanei ascultate în calitate de
martor.
Din perspectiv ă psihologic ă, memorarea reprezint ă ansamblul
procedeelor de întip ărire (memorare), pă strare, recunoa ștere și
reproducere a experienț ei dobândite anterior.
Procesul de memorare cuprinde trei faze: a) de achizi ție (memorare);
b) de reținere, de păstrare; c) de reactivare, reactualizare și se caracterizeaz ă prin:
• Selectivitate – ceea ce o persoan ă umană memoreaz ă mai
repede va fi mai durabil, uitat mai greu, însemnând c ă acele evenimente au
o anumită semnifica ție.
• Caracter activ – ilustreaz ă legătura dintre memorie, con ținut și
condițiile activit ăților omului și mijloacele utilizate pentru realizarea
finalităț ii dorite.
• Caracter inteligibil – eviden țiază legătura dintre procesele de
întipărire, conservare, evocare și gândire.
Între memorare (întip ărire) și păstrare (conservare) nu exist ă o
identificare – însu șirile de a întip ări și conserva faptele percepute sunt
variabile, diferind de la o persoan ă la alta. Totodat ă, memorarea poate fi
voluntară sau involuntară , potrivit atitudinii, interesului manifestat de
martor în re ținerea aspectelor percepute.
Memorarea voluntar ă presupune prelucrarea și ordonarea
informațiilor; martorul deliberat evoc ă, repetă pentru sine sau pentru al ții
fapte percepute, supune unui examen critic impresiile dobândite, face
însemnări, notează anumite date – toate acestea pentru a face m ărturia cât
mai exactă și completă.
Memorarea involuntar ă nu presupune existenț a scopului, dar nu
exprimă nici o activitate pasiv ă, mecanică a informaț iilor dobândite. Ea
atribuie m ărturiei un caracter lacunar, deformat și imprecis, iar eficien ța
acesteia este dat ă de două condiții, și anume: semnifica ția pe care o prezint ă
faptele percepute în raport cu experien ța anterioar ă a subiectului; factori
emoționali ce stau la baza ei – interese, aptitudini, st ări emoționale.
Memorarea plastic-intuitiv ă presupune capacitatea subiectului de
a-și întipări și conserva în memorie reprezentă rile concrete ale faptelor și
obiectelor percepute anterior. Dou ă din formele acestea, și anume
memorarea vizual ă și cea auditiv ă prezintă importan ță pentru c ă marea
majoritate a aspectelor legate de o infrac țiune, care sunt mai bine percepute,
sunt formate din imagini, sunete, zgomote percepute prin intermediul analizatorilor vizuali și auditivi.

270În funcție de durata stoc ării se poate vorbi de memorie de scurt ă
durată, de durată medie ș i de lungă durată.
În cazul în care con ținutul memorial este de minim ă importan ță,
putem vorbi de memorie de scurt ă durată sau memorie primar ă, întâlnită la
reținerea unui num ăr de telefon nesemnificativ sau a sumelor par țiale la o
adunare.
Asupra memoriei acț ionează „uitarea”, ce constituie reversul p ăstrării
și se manifest ă sub forma neputin ței reconstituirii unor date memorate, ori în
imposibilitatea recunoa șterii unor evenimente tr ăite la o nou ă confruntare cu
acestea ori reproducerea sau recunoa șterea lor eronat ă. Uitarea atrage dup ă
sine pierderea detaliilor, am ănuntelor, nuan țelor, a căror reactivare devine
anevoioasă și chiar imposibil ă. Uitarea – condi ție a memoriei – elimin ă tot
ceea ce este secundar, ceea ce îngreunează capacitatea de re ținere, lă sând loc
arhitecturii generale, structurii întregului.
Caracterul de completare dup ă o primă relatare, ameliorarea
reproducerii amânat ă în raport cu reproducerea imediată sunt cunoscute sub
numele de reminiscen ță. Factorii care pot influen ța reminiscen ța sunt: atitu-
dinea, interesul subiec ților în raport cu materialul memorat, vârsta acestora.
4. Redarea – reactualizarea even imentului judiciar. Elementul
testimonial
Redarea – reactualizarea – reproducerea reprezintă ultimul mo-
ment al form ării mărturiei. Este momentul în care cel care a perceput desfă –
șurarea faptelor compare în fa ța organelor judiciare în calitate de martor.
În mărturie, modalitatea principal ă de transmitere a informa țiilor,
modul comun de ob ținere a depozi țiilor îl constituie reproducerea oral ă,
care în procesul judiciar îmbracă forma relat ării (evocării, narării) libere,
spontane a faptelor percepute , precum și forma răspunsurilor la întreb ările
adresate de organul judiciar – interogatoriul .
Reproducerea poate îmbr ăca forma depozi ției scrise personal de c ătre
martor. Reproducerea fidel ă a faptelor este condiț ionată atât de fidelitatea
percepției și a memoriei, cât și de capacitatea de verbalizare, de modalitatea
de exprimare a informa țiilor. Momentul reproducerii este puternic marcat
de emotivitatea sporit ă a martorului provocat ă de mediu, de ambian ța în
care are loc comunicarea faptelor, ce se va repercuta în mod inhibitor
asupra capacităț ii de exprimare. Martorul, animat de dorinț a de a ajuta
organul judiciar la solu ționarea cauzei, ar fi tentat s ă atribuie m ărturiei sale
o imagine supradimensionat ă.
Un alt element perturbator al depozi țiilor martorilor, obț inute fie sub
forma relat ării libere, fie sub forma interogatoriului, este sugestia , venită
din partea organului judiciar. Influenț a ei este puternic resim țită dacă

271percepția evenimentului a fost lacunar ă, faptele au fost slab memorate sau
martorul este supus unor influen țe exterioare.
Reproducerea este influen țată de mai mul ți factori: imagina ția,
gândirea, limbajul, aten ția. Reproducerea poate ap ărea fie sub forma
relatării spontane a faptelor ș i prezintă avantajul c ă martorul va evoca
numai acele fapte sau împrejur ări care s-au conservat nealterat în memorie,
pe care ș i le aminte ște cu ușurință, dar prezint ă și dezavantajul c ă întinderea
informațiilor este redus ă, lucru care se poate datora atât unor reale
dificultăți de reamintire, cât și ignorării de către martor a unor aspecte
importante; fie sub forma interogatoriului , care va succeda relatarea liber ă.
Se constată o extensie a m ărturiei datorit ă interogatoriului, care are un efect
stimulator asupra memoriei, f ăcând posibil ă evocarea unor împrejur ări ce
păreau uitate. Interogatoriul împinge martorul pân ă la limita extrem ă a
amintirii sale. În subsidiar, reproducerea poate ap ărea sub forma scris ă –
declarația consemnat ă personal de martor, la care se va apela numai în
condiții improprii, în care se desf ășoară reproducerea, ce pot afecta
capacitatea de reproducere oral ă a martorului.
Ca și celelalte etape ale m ărturiei, și reproducerea este supus ă
erorilor, ce se pot datora unor diferite cauze: denatur ări prin audi ție, prin
omisiune, prin substituire, prin transformare. Pericolul acestor denatur ări
constă în faptul c ă pot fi întâlnite și în depozi țiile martorului de bun ă-
credință, care în mod involuntar denaturează realitatea, convins fiind c ă
depoziția sa este conform ă adevărului (A. Ciopraga, Evaluarea probei
testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, 1984, p. 149-156).
Reproducerea faptelor, împrejur ărilor poate fi influenț ată în mare m ăsură și
de atitudinea martorului față de anchetator.
Reactivarea – sub cele dou ă forme: reproducerea ș i recunoașterea –
are loc în condi țiile forțării memoriei. La toate acestea se mai pot ad ăuga
schimbarea de rol, ce contribuie la distorsion ări regretabile, precum și
presiunile din partea publicului.
Cea de-a doua etap ă a reactualiz ării – recunoașterea – reprezint ă o
modalitate secundar ă de comunicare a informa țiilor. Recunoa șterea este
realizată de organele de urm ărire penală ; în cadrul ei, persoanele și
obiectele având o identitate necunoscut ă sunt înfățișate martorului cu
scopul de a le identifica. Fiind vorba de un procedeu tactic, se încearc ă
reactualizarea acelor informa ții mai slab consolidate sau temporar re ținute
sau pierdute în neant. În cadrul m ărturiei, recunoa șterea se va face în
condițiile contactului repetat cu persoanele și obiectele care se înf ățișează în
confruntarea cu imaginea perceput ă și stocată de către persoanele care au
venit în leg ătură cu aceste obiecte sau de c ătre persoane în condi țiile
săvârșirii infracțiunii sau anterior acesteia.

272Recunoașterea este precis ă, când impresiile percepute de la persoane
privind obiectele cu care martorul vine în contact se identific ă, se suprapun
sau coincid în mare parte cu cele anterioare, și imprecisă, când se constat ă
diferite deosebiri.
Toate aceste etape în care m ărturia se formează , cu avantajele și
dezavantajele lor, prezint ă interes ș i constituie o important ă sursă de
descoperire a infractorului ș i pot, pân ă la descoperirea altor metode, s ă
rămână totuși singurele modalit ăți, chiar dac ă pot crea și o falsă
recunoaștere, de descoperire a celor care încalc ă legea.
5. Perspectiva magistratului asupra aprecierii for ței probante a
mărturiei
Izvorul m ărturiei din punct de vedere al sursei
Din punct de vedere al mijlocirii între faptele aduse la cuno ștința
organelor judiciare ș i sursă – izvorul, punctul de plecare al m ărturiei – se
poate vorbi despre m ărturia nemijlocit ă/mijlocită, imediat ă/indicată,
derivată, „din auzite”, din „zvon public”.
Sursa mărturiei nemijlocite este constituită de percep ția imediat ă,
originară a faptelor ș i împrejur ărilor de fapt legate de infrac țiune sau de
făptuitor sau dobândite personal de martor. La m ărturia nemijlocit ă, între
sursa din care provin și sunt transmise informa țiile și martorul care le
percepe și le dezv ăluie nu se interpun verigi intermediare. Percep ția
nemijlocit ă implică prezența martorului în timpul ș i la locul producerii
faptelor.
Izvorul m ărturiei mijlocite este o surs ă mediată derivată, deoarece
martorul indirect furnizeaz ă informații nu asupra unor fapte și împrejur ări
percepute din sursa originar ă, ci dintr-o surs ă mediată, derivată – ex auditu
alieno. Între sursa primar ă și cea prin intermediul c ăreia faptele sunt aduse
la cunoștința organelor judiciare se interpun verigi intermediare.
Izvorul m ărturiei „din auzite”/ „din zvon public” sau „după cum
spune lumea” deriv ă dintr-o surs ă nedeterminată și indeterminabilă ,
constând în simple referiri ale martor ului la fapte auzite, la zvonuri de o
anumită notorietate, a c ăror provenien ță nu poate fi precizat ă.
Între sursa originar ă și cea prin mijlocirea c ăreia faptele sunt aduse la
cunoș tința organelor judiciare se interpun o serie de verigi, de elemente
intermediare. Aceast ă mărturie este supus ă unui proces de denaturare în
care se constat ă, mai întâi, o comprimare a zvonului pe m ăsură ce acesta
circulă pentru a putea fi mai u șor de povestit, apoi o accentuare a unor
impresii, detalii în jurul c ărora se organizează întreaga poveste și, în sfârșit,
asimilarea, prelucrarea informa țiilor în raport cu deprinderile, interesele,
sentimentele celui care prime ște informa ția.

273Mărturia mediată este supus ă unor reguli particulare de verificare și
apreciere. Fidelitatea m ărturiei mediate se află într-un raport invers
proporțional cu num ărul verigilor ce separ ă percepția inițială de martor, ca
subiect cunosc ător prin mijlocirea c ăruia faptele au ajuns la cuno ștința
organelor judiciare.
În procesul de confruntare a informa țiilor provenite din sursa ini țială
cu cele provenite din sursa derivată se poate constata existen ța unei depline
concordan țe între acestea, dar ș i o neconcordanță asupra unor elemente
care, considerate a fi lipsite de importan ță, nu au fost comunicate
martorului. Cunoa șterea sursei m ărturiei reprezint ă o cale de a afla
informațiile reale ș i necesare pentru aflarea cauzei. Toate aceast ă activitate
revine anchetatorului, procuror sau organ de poli ție, care trebuie s ă
„navigheze” printr-o mare de informa ții, de zvonuri, de persoane.
Mărturia din perspectiva leg ăturii martorului cu pricina și cu
părțile în proces
Martorul trebuie privit în raport cu pozi ția ocupată de el în complexa
împletire a rela țiilor și faptelor care constituie obiectul litigios, în raport cu
dispozițiile sale afective datorate împrejur ărilor legate de cauz ă, deci în
raport cu situa ția reală a martorului fa ță de pricină și față de ceilalț i
participanți în procesul penal.
Prima latur ă a acestei probleme – leg ătura cu atitudinea martorului
față de pricină – reprezint ă un moment important în ceea ce prive ște
interesul material sau moral al acestuia pentru ca pricina s ă fie soluționată
într-un anumit fel, deoarece interesul material sau moral poate determina o
anumită nesinceritate sau par țialitate care se va reflecta și în mărturie.
Cea de-a doua latur ă – legă tura cu părțile în proces – vizeaz ă poziția
subiectivă a martorului fa ță de inculpat, învinuit, partea v ătămată, partea
civilă, partea responsabil ă civilmente – deci raporturile de rudenie, amici ție,
dușmănie, sentimentele de team ă, antipatie sau simpatie ș.a.
O altă situație care ar putea s ă creeze o prezum ție de interes material
sau moral în rezolvarea cauzei este cea dat ă de suprapunerea celor două
calități – martor și soț, sau raport de rudenie cu învinuitul sau inculpatul sau
cu celelalte p ărți. În situa ția în care este rud ă apropiat ă cu
învinuitul/inculpatul sau cu o parte în proces, acesta va fi absolvit de
obligația de a depune m ărturie. Este îns ă o excepție relativă, deoarece
rudele sau so țul pot depune m ărturie, rămânând la latitudinea lor dac ă-și
exercită acest drept sau nu.
O altă posibilitate de perturbare a m ărturiei poate veni din situa ția
reală a martorului în lan țul împrejur ărilor cauzei, al raporturilor în care se
află acesta cu ceilalț i participan ți în proces, al pozi ției sale subiective fa ță de
cei care au o anumit ă calitate în proces. În acest punct intereseaz ă

personalitatea m artorului din punctul de vedere al rela țiilor sale cu ceilal ți,
cu părțile în proces.
Calitatea de m artor im plică și anum ite obligații, și anum e, de a se
înfățișa în fața organului judiciar ori de câte ori este chem at. Martorul,
pentru a se elibera de aceast ă obligație, poate trece sub tăcere anum ite fapte,
evenim ente legate de s ăvârșirea infrac țiunii.
6. Repere particulare viz ând mărturia și martorul
Martorul persoan ă mino ră. Aspecte psihologice ale etiologiei
minciunii în comportamentul juvenil *
La copii, m inciuna apare o dată cu structurarea planului ra țional.
Primele neconcordan țe dintre fapte și relatarea lor pot fi considerate
pseudo-m inciuni, deoarece copilul „ brodează”, im aginează din plăcere, din
opozabilitate sau antrenat de jocul povestirii.
Dintre categoriile de m inciuni ale marii copilării se vorbe ște mai ales
despre minciuna ce gravitează în jurul sim bolului fructului oprit, trăit ca
atare datorit ă dezvoltării conștiinței morale. Minciuna de imita ție constituie
o a doua categorie. Minciuna de consens cu ceea ce a spus un b ăiat m ai
mare, m inciuna ce încearcă să devalorizeze sau s ă compromită (asociată cu
denigrarea) și/sau chiar aceea de consimțire a afirm ației m amei care cere s ă
se spună că nu este acas ă dacă este chem ată la telefon, constituie alte
categorii de m inciună. Spre 11 – 13 ani, se m inte pentru a face plăcere sau a
evita o nepl ăcere, pentru a p ărea m ai puternic sau m ai bun, m ai priceput
etc.; la copii de 7 – 9 ani, această minciună pune în eviden ță insatisfac ții
privind m ediul înconjur ător, m odul de via ță.
Form a cea m ai benignă prin consecin țele sale este m itomania
vanitoasă, dar exist ă și o formă malignă și perversă de m itomanie. Această
tendință morbidă de a altera adevărul ar ține, după E. Dupré, de constitu ția
individului.
Psihologia m artorului m inor
Dezvoltarea psihicului fiin ței um ane este condi ționată și de vârsta sa,
astfel că, de fapt, nu ar trebui să se vorbeasc ă de psihologia m inorului, adic ă
a persoanei care nu a îm plinit vârsta de 18 ani, ci, în general, ar trebui s ă se
aibă în vedere raportarea la diverse perioade ale m inorității, cunoscute fiind,
desigur, diferen țele de dezvoltare fizic ă, psihică, intelectual ă etc., existente
între un m inor de 4 – 5 ani și un altul de 17 ani. Deci, anchetatorul va trebui
să se com porte față de m inori și să le aprecieze declara țiile ținând seam a de

* Ursul a Șchiopu și colab., Dicționar enci clopedi c de psihologie, Editura
Babel, București, 1996, p. 453-454.
274

275toți factorii care influen țează psihicul lor ș i, în special, de vârst ă, de gradul
de dezvoltare fizic ă, psihică și intelectual ă, inteligen ța, capacitatea de
percepere, de în țelegere a evenimentelor, de memorare și de redare,
sugestibilitate, înclina ție spre fantezie. Aprecierea declara țiilor (în lumina
acestor atitudini) se va face distinct, de la caz la caz, în func ție de persoana
de la care eman ă.
Teama de a nu fi descoperit și sancționat îl determin ă pe minorul
infractor să aibă o atitudine de neîncredere și ostilitate fa ță de organele de
justiție. Lipsa con științei vinovăț iei pentru anumite infrac țiuni, pe care
uneori minorul, date fiind cultura, vârsta, experienț a, nu le consider ă ca
atare (furtul de fructe sau alimente de mic ă cantitate, neplata biletului de
tren), îl determină a se considera nedrept ățit.
Minorul recidivist , fiind nevoit s ă se conduc ă singur în via ță, are un
spirit practic foarte dezvoltat, manifestă perfidie, neîncredere ș i atitudine
defensivă permanentă față de semeni și, mai ales, fa ță de justiție, precum și
tendința de simulare. E de remarcat c ă, în general, are o atitudine de respect
față de superioritatea fizic ă, intelectual ă, morală, care îl determină la
schimbarea atitudinii de neîncredere, devenind mai sincer, mai bun.
Anchetatorul va trebui s ă rețină acest fapt.
Minorul victim ă a unei infrac țiuni are, în general, acelea și trăsături ca
și majorul, cu tendinț a de a exagera mai mult faptele a că ror victimă a fost,
atât din cauza emo ției, a fricii care i-au alterat perceperea, cât și din
interesul de a ob ține avantaje materiale și de a se ră zbuna pe infractor.
Sugestibilitatea și teama îl fac deseori instrumentul celor sub a c ăror
autoritate se află și care uneori încearc ă să profite în urma infrac țiunii a
cărei victimă a fost minorul.
Martorul minor are acelea și trăsături psihice caracteristice, care
influențează declarațiile sale. Tendin ța acestuia spre fantezie și sugestibi-
litate constituie cel mai important factor care determin ă neîncrederea,
deseori justificată , în declara țiile sale.
Probleme tactice cu privi re la ascultarea minorilor
A. Dispozi ții legale: probleme procesuale în leg ătură cu ascul-
tarea minorilor
Pentru realizarea reglementă rilor din dreptul penal cu privire la
minoritate, a fost necesar s ă se înființeze, pe linie procesual penal ă, o
procedură specială cu privire la minorii care, într-un fel sau altul, iau
contact cu organele îns ărcinate cu înfă ptuirea justi ției. Aceast ă procedură se
justifică prin faptul c ă minorul nu are maturitatea psihic ă, dezvoltarea
intelectual ă și experien ța necesară pentru folosirea eficient ă a drepturilor
procesuale acordate de lege.

276Asistența juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este
minor. În această situație, „organul de urm ărire penală va asigura prezen ța
apărătorului la interogarea inculpatului”. Mai mult decât atât, în cauzele cu
infractori minori, apare condi ția obligatorie a efectu ării anchetei sociale.
(A se vedea Gh. Nistoreanu și colab., Drept procesual penal, Editura
Europa Nova, Bucure ști, 1996, p. 314).
B. Pregătirea ascult ării. Ascultarea. Procedee tactice ale ascul-
tării
Față de particularit ățile prezentate anterior, apare evident ă necesitatea
aplicării unor procedee adecvate cu ajutorul c ărora să se poată obține
declarații fidele, cât mai apropiate de realitatea faptic ă. În acest scop, tactica
aplicată trebuie s ă fie asem ănătoare tacticii aplicate la ascultarea
învinuitului și a martorilor majori, cu unele modific ări impuse de
particularit ățile psihice ale minorilor, ținându-se seama de vârst ă, dar ș i de
particularit ățile persoanei audiate.
* Pregătirea ascult ării: limita ini țială este marcat ă de culegerea de
informații (cât mai am ănunțite) cu privire la minor și familia sa, cu privire
la eveniment, la interesul pe care ace știa îl au în solu ționarea cauzei,
precum și asupra leg ăturilor cu p ărțile. Modul în care va fi audiat,
întrebările ce i se vor pune, formularea și ordinea lor sunt de mare
importanță pentru obț inerea unor declara ții sincere, cât mai apropiate de
realitate.
* Procedeele tactice sunt, în general, acelea și ca și la ascultarea
majorilor, cu unele particularit ăți specifice tr ăsăturilor caracteristice ale
minorilor. Stabilirea contactului psihologic – deseori dificil de realizat din
cauza neîncrederii, fricii de necunoscut a minorului care nu- și dă seama de
ceea ce va urma, chiar și atunci când este chemat doar ca martor – este
foarte important ă. Atunci când anchetatorul are unele îndoieli asupra stă rii
psihice a minorului sau asupra dezvoltă rii sale intelectuale, el poate recurge
la serviciile unui medic psihiatru, care s ă asiste la ascultare, sau, eventual,
poate să ordone o expertiz ă medicală. Formularea procesual ă a declarațiilor
se va face în aceleaș i condiții ca și la audierea persoanelor majore. Este
recomandabil s ă se consemneze declara țiile minorului la sfârș itul audierii,
întrucât dac ă aceasta se face în timpul audierii, minorul, v ăzând că cele
declarate de el sunt consemnate, poate avea unele reticen țe, temeri care îi
influențează defavorabil declara țiile.
Mărturia, între bun ă și rea-credin ță
Martorul de bună -credință este un pre țios auxiliar al justi ției, prin
faptul că prin relată rile sale furnizează elemente pentru stabilirea adev ărului
material necesar desf ășurării corecte a proceselor.

277Trebuie să facem distinc ție între cazul m ărturiei unui om ce relateaz ă
fapte și evenimente care s-au desfăș urat într-un timp îndelungat (exemplu,
un martor care informeaz ă asupra antecedentelor, a modului de via ță al
infractorului) și cazul mărturiei persoanei ce relateaz ă o împrejurare la care
a asistat (exemplu, accident de ma șină, scandal pe strad ă), unde acțiunea s-a
desfășurat într-un timp foarte scurt. În primul caz, martorul poate gre și prin
doza mare de subiectivism, deoarece amestec ă în relatare și elemente de
apreciere, în cel de-al doilea caz, martorul este expus erorii, care î și găsește
explicația în psihologie.
Stern, referindu-se la erorile care apar în m ărturie, susține că acestea
sunt de două feluri:
Erorile substan țiale, care pot îmbr ăca mai multe forme începând de la
omisiuni de elemente și până la negarea categoric ă a lor. Eroarea omisiunii
poate apare în cadrul relat ării spontane, iar în cazul interogatoriului, vorbim
de negare. Erorile substan țiale apar și sub aspectul ad ăugirilor, de regul ă, de
oameni, de fapte, la relat ările spontane și sunt în func ție de fantezia
martorului. În cadrul interogatoriului, aceste erori sunt rezultatul sugestiei.
Erorile accidentale, care nu se refer ă la existen ța, poziția sau negarea
obiectelor sau persoanelor, ci la modificarea în propor ții a calităților
(culoare, form ă), a cantităților și a relațiilor lor.
Procesul psihic al recunoa șterii – cea de-a treia treapt ă a mărturiei –
este supus și el erorii, atât în ceea ce prive ște recunoa șterea și identificarea
persoanelor care au comis fapta sau care au participat la comiterea ei, cât și
recunoașterea obiectelor (corpuri delicte) cu care s-a s ăvârșit fapta.
Ultimul proces memorial – reproducerea – este supus, de asemenea,
unor erori. Reproducerea const ă în verbalizarea oral ă sau scriptic ă a unor
evenimente care s-au receptat de cele mai multe ori la nivel senzorial.
Relatările martorului de bun ă-credință pot con ține patru feluri de
denaturări, și anume: denaturarea prin audi ție (adaugă ceva realităț ii), prin
omisiune, prin substitu ție și prin transformare.
Magistratului îi revine rolul de a interveni pentru a stabili și cerceta,
în conformitate cu legea procesual penală , cauzele alter ării mărturiei
judiciare. Aceste cercet ări se fac ast ăzi pe bază de expertize, experimente,
testări intersubiective ș i biodetecție (N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea,
op.cit ., p. 116).
Din perspectiv ă psihologic ă, martorul de bună -credință dorind s ă
contribuie la aflarea adev ărului, depozi ția sa va fi supus ă unor
disfuncționalități ce se datoreaz ă atât erorilor și denaturărilor din relat ările
subiecț ilor sau percep ției eronate sau lacunare, cât și unei atitudini ce poate
orienta și percepția, și reproducerea într-o anumit ă direcție. O altă cauză ar
putea fi intervalul de timp care se interpune între percep ție și relatare sau
apariț ia unor întreb ări sugestive sau acele discu ții ce pot interveni între

278martori (A. Ro șca, Metodologii și tehnici experimentale în psihologie ,
Editura Ș tiințifică, București, 1971, p. 186). Mă rturia de bun ă-credință
poate fi alterată de diverse cauze, printre care se num ără și „unghiul de
deviere”. Un alt factor care poate influen ța și crea o disfunc ționalitate a
mărturiei de bună -credință este „efectul de halo”. Acest efect poate genera
distorsiuni ale percep ției reale a evenimentului care reprezint ă obiectul
mărturiei. Efectul de halo const ă în tendința de a extinde un detaliu în mod
necritic, neadev ărat asupra întregului.
În categoria indiciilor pozitive se pot încadra: atitudinea franc ă,
deschisă, relatarea fluent ă a faptelor, dispoziț ia de a răspunde la întreb ări,
regretul martorului de a nu putea ră spunde la anumite întreb ări, motivarea
că, dacă ar fi ș tiut că asemenea împrejur ări intereseaz ă justiț ia, ar fi depus
stăruință să le rețină, expunerea riguroasă , precisă, însoțită de o mimic ă
adecvată, caracterul emotiv al amintirilor. La polul opus se afl ă atitudinea
de pruden ță exagerat ă, rezervată, expunerea șovăielnică, obscură, sinuoasă,
contradicțiile, tulburarea, paloarea, ro șeața feței, intensificarea activit ății
glandelor sudoripare, gestica for țată, imprecizia în r ăspunsuri, vocea
coborâtă, ezitările, solicitarea unui pahar cu ap ă etc. Magistratul, ancheta-
torul, utilizând aceste modific ări psihofiziologice în aflarea adev ăratei
atitudini a martorului, completându-le cu întreb ări adecvate ș i cerute de
situația respectiv ă, își pot forma intima convingere – finalitatea acestui
proces, ce reprezint ă ultimul cuvânt în luarea unei decizii.
7. Mărturia din perspectiva structurii caracteriale a martorului
și a mediului de provenien ță. Mentalit ăți. Cutume. Obiceiuri
Mărturia, din punctul de vedere al organelor juridice și de cercetare
penală , reprezint ă o posibilitate de a afla mai multe informa ții despre
condițiile săvârșirii unei fapte, despre persoanele care au participat, dar și
mijlocul prin care fă ptuitorul este adus în fa ța justiției pentru a fi tras la
răspundere penal ă.
Mărturia nu poate exista f ără martor. Pentru a fi obț inută, mărturia
necesită o anumită procedură, care implic ă la rândul ei cunoa șterea ființei
umane. No țiunile de psihologie de ținute de organul de cercetare penal ă, de
organul juridic, ajut ă la cunoa șterea martorului, dar nu ca persoan ă
implicată într-un cerc vicios, ci ca fiin ță umană, cu trăsăturile sale
caracteriale sau morale, reputa ția sa, educa ția primită și trăsăturile sale
temperamentale.
Prin caracter se înț elege suma acelor însu șiri ale persoanei care-ș i pun
amprenta pe modul de manifestare, care o fac s ă fie ea îns ăși și care o
deosebesc ca individualitate psihologic ă de celelalte persoane (A. Ciopraga,
op.cit ., p. 186).

279Ca trăsături pozitive de natur ă a contura caracterul integru al
martorului pot fi enumerate: principialitatea, sinceritatea, onestitatea,
corectitudinea, modestia, generozitatea, la polul negativ aflându-se:
necinstea, nesinceritatea, egoismul, la șitatea, egocentrismul. Atât
trăsăturile negative, cât și cele pozitive pot constitui un criteriu de apreciere
a credibilităț ii personale a martorului.
Credibilitatea martorului este dat ă de modul în care acesta tră iește, el
fiind un produs social care reflect ă o anumită realitate socială . În aprecierea
mărturiei trebuie luat în considerare mediul, deoarece acesta ofer ă
organelor judiciare preț ioase informa ții asupra pozi ției de par țialitate sau
imparțialitate pe care martorul se situeaz ă.
În literatura psihologic ă s-au fă cut diverse clasific ări ale martorilor în
raport cu tipul psihologic c ăruia aparțin, încercări de a așeza martorii într-o
categorie sau alta în func ție de trăsăturile temperamentale dominante pentru
a se eviden ția măsura în care apartenen ța lor la un tip psihologic sau altul
influențează favorabil sau defavorabil asupra percep ției, memor ării sau
reproducerii.
Tipul obiectiv se caracterizeaz ă prin precizie, este bun observator,
descrie lucrurile dup ă însușirile lor exterioare, nu este preocupat de
semnificația scenei la care a participat, iar percep ția se desf ășoară în
absența unei particip ări afectiv-emo ționale. Martorul obiectiv este acela
care înregistreaz ă corect și memoreaz ă fidel faptele atât timp cât nu i se cer
date care dep ășesc aspectele aparente, exterioare.
Tipul subiectiv implică o mărturie descriptivă , caracterizat ă printr-o
largă extensie, printr-o observa ție minuț ioasă și o fidelă fixare în memorie.
Poate cuprinde o depoziț ie interpretativă , datorită afectivității pe fondul
căreia se realizeaz ă percepția, căutării semnificaț iei, a cauzei care a
determinat un anumit fenomen, toate acestea putând falsifica realitatea.
Organul judiciar poate include martorul în unul din aceste dou ă tipuri
și, în funcție de ele, î și poate da seama de modul s ău de a se manifesta.

8. Mărturia și concordan ța conținuturilor
Mărturia, în func ție de modul s ău de percepere, poate constitui în
ansamblul probelor o verig ă, un element sau, în lipsa celorlalte probe, poate
fi unicul material probator. În situa ția în care ea reprezint ă un element, o
verigă probatoare, este necesară o apreciere a probelor, în care se impune
evaluarea m ărturiei în raport cu celelalte probe pentru a se constata dac ă ele
concordă sau nu. Iar când este singurul material probator, dac ă există mai
multe mărturii simultane care-l contrazic, aprecierea presupune evaluarea
critică a acestora, dac ă ele constituie o probă exclusivă, luarea în calcul a
factorilor de credibilitate lega ți de persoana martorului.

280Prin mărturii simultane se înțeleg mărturiile persoanelor care au
perceput în mod nemijlocit, în condi ții similare de loc și timp, acelea și fapte
sau împrejur ări de fapt.
În depoziț iile succesive ale martorilor, secven țele activit ății
infracționale, principalele momente ale ac țiunii întreprinse de infractor sau
de cel spre care se îndreaptă infracțiunea și alte aspecte se reg ăsesc
reproduse fidel în depoziț iile lor, în condi țiile în care au perceput faptele în
aceleași împrejurări.
Când exist ă concordan ță sub aspectul împrejur ărilor esen țiale, al
mărturiilor simultane, cauza trebuie c ăutată în identitatea proceselor
psihice, în reflectarea corect ă în psihicul martorilor a faptelor esen țiale, în
similitudinea condi țiilor de percep ție sau în absen ța unor cauze subiective
de distorsionare a faptelor. Acesta este aspectul pozitiv, deoarece
concordan ța mărturiilor similare se poate datora și unui cerc fraudulos
realizat între martori și cel în favoarea c ăruia urmeaz ă a se depune m ărturia,
așadar, aspectul relei-credin țe. Atât concordan ța, cât și nepotrivirile î și au
cauza în condi ții obiective și subiective ale percep ției. Tactica aplicată în
aceste condi ții este luarea la anumite intervale de timp a depozi țiilor
acelorași martori pentru a se vedea în ce m ăsură fidelitatea este p ăstrată,
avându-se în vedere factorii care perturb ă memoria și, implicit,
reproducerea. În faza urm ăririi penale, anchetatorul poate folosi diverse
procedee tactice, specifice ascult ării învinuitului sau inculpatului. Astfel
sunt întreb ările de detaliu pentru a se ob ține amănunte referitoare la diferite
împrejurări ale faptei s ăvârșite, pentru a se verifica informaț iile. Pot fi
folosite mai ales în cazul depozi țiilor simultane, pentru a se dovedi
omisiunea unor fapte sau trecerea lor sub t ăcere:

9. Mărturia și contradictorialitatea con ținuturilor
Ca și concordan ța conținuturilor, care reiese din repetarea audierii
martorilor în fa ța organului judiciar la intervale de timp,
contradictorialitatea con ținuturilor poate rezulta din reascultarea martorilor.
Aceste dou ă procedee sunt utilizate tocmai pentru ca organul judiciar să
aibă intima convingere c ă depozițiile martorilor sunt conforme cu derularea
faptelor.
Pentru a-și forma însă intima convingere, anchetatorul/magistratul
trebuie să cerceteze depozi țiile martorilor sub aspectul eventualelor contradic ții,
dintre aceste depoziț ii una fiind fals ă, iar alta confirmând realitatea. O prim ă
contradicție în depozi ția martorului va fi rezultatul unei emotivităț i sporite,
datorate ascult ării imediat dup ă săvârșirea infracțiunii. Contradic țiile nu sunt
rezultatul numai al relei-credin țe, ele se pot datora și bunei-credin țe. Problema
care apare în aceast ă situație vizează efectele erorii. Cauza erorii în aceast ă
situație trebuie c ăutată în situațiile firești – uitare, trecerea unui interval de timp

281de la producerea faptelor etc. Martorul poate gre și asupra unor împrejur ări, dar
poate spune adev ărul cu privire la celelalte.
La aprecierea m ărturiilor succesive trebuie luate în calcul atât
întinderea și caracterul erorii, cât și aspectul cantitativ, adic ă numărul lor.
Existența unei singure erori par țiale, în general, nu este în m ăsură a se
răsfrânge asupra întregii m ărturii; existen ța unui num ăr mai mare de
contradicții, chiar având un efect limitat la anumite împrejur ări, este în
măsură să pună sub semnul întreb ării veridicitatea întregii m ărturii. Situa ția
va deveni sensibil modificat ă când martorul revine asupra depozi țiilor
inițiale, le retracteaz ă, făcând noi depozi ții care le contrazic, le anuleaz ă pe
cele dintâi. Va fi necesar s ă se cunoască dacă au avut loc influen țe asupra
acestuia. Organul judiciar aflat într-o asemenea situa ție va trebui s ă
determine motivele retract ării, dar ș i poziția pe care o ocup ă martorul în
raport cu p ărțile. În urma identific ării adevăratului motiv al retractă rii, a
confruntării factorilor de credibilitate și de incredibilitate circumscri și celor
două declarații succesive contrare, a confrunt ării lor cu ansamblul probelor
administrate, organul judiciar re ține depozi ția considerat ă sinceră și înlătură
pe cea mincinoas ă, indiferent în fa ța cărui organ a fost dată .
10. Reguli ș i procedee tactice aplicate în ascultarea martorilor.
Strategii și atitudini în identificarea ș i contracararea martorului de
rea-credin ță
În vederea ascultă rii martorului, anchetatorul trebuie s ă se
pregătească atât pe sine, cât și mediul audierii.
Din punct de vedere psihologi c, anchetatorul trebue s ă adopte o
atitudine de calm, de evitare a unor reac ții care să trădeze o anumit ă gândire
față de declara țiile martorului. El trebuie s ă înregistreze toate schimb ările
psihofiziologice ale martorului la întreb ările puse, pentru a le corobora cu
răspunsurile acestuia, dar f ără ostentație și fără ca martorul să realizeze c ă
este supus unei inspecț ii exterioare.
Familiarizarea dintre martor și anchetator se va face printr-un ton
adecvat, prin întreb ări, discuții exterioare obiectului cauzei.
O atitudine pasiv ă, de dezinteres fa ță de martor, de depozi ția sa, o
atitudine care poate lă sa impresia că ceea ce acesta relateaz ă este cunoscut,
necunoașterea materialului cauzei constituie indicii c ă organul judiciar
desfășoară o muncă formală și, deci, poate fi uș or indus în eroare. Efectul
negativ rezultat se va r ăsfrânge asupra plenitudinii ș i fidelității mărturiei.
Anchetatorul poate conduce ședința în direcția dorită fără a lăsa să se
vadă acest lucru, deoarece în cazul în care martorul sesizeaz ă interesul
anchetatorului, el va ajusta și adapta informa țiile deținute la ceea ce
anchetatorul vrea s ă știe (A. Ciopraga, Tratat de tactic ă criminalistic ă,
p. 214-215).

282Audierea propriu-zis ă a martorilor parcurge trei etape distincte pe
parcursul c ărora se vor eviden ția regulile și procedeele criminalistice. Aceste
trei etape sunt: 1) identificarea martorilor; 2) relatarea liber ă; 3) formularea de
întrebări și răspunsurile date de martor.
Martorul adopt ă fie o poziț ie de sinceritate, de bun ă-credință,
manifestat ă în dorința de a face declara ții sincere ș i complete, fie o pozi ție
de rea-credință, manifestată în tendin ța de denaturare, de contrafacere a
faptelor. Motivele care pot duce la m ărturie mincinoas ă sunt diferite și, în
funcție de acestea, anchetatorul va trebui s ă adopte o anumit ă poziție pentru
a preveni sau determina martorul s ă renunț e la atitudinea de rea-credință.
Procedeele tactice diferă în funcție de personalitatea martorului, a
anchetatorului. Ele vor fi adoptate în func ție de aceste criterii, de natura
cauzei, iar coroborate cu celelalte probe ale cazului, pot contribui la
obținerea unui rezultat conform cu adev ărul.
11. Raționamente (deducții / induc ții). Analogii. Interpret ări
asupra con ținutului m ărturiei
În momentul în care s-a ob ținut de la martor o depozi ție, operația nu
va fi oprit ă aici. Depozi ția va fi analizat ă în ansamblul celorlalte probe,
dacă se coroboreaz ă sau nu, dac ă este relevant ă, dar, individual, va fi
analizată sub trei aspecte:
1. Extinderea m ărturiei.
2. Fidelitatea.
3. Gradul de certitudine subiectiv ă.
Primul aspect, extinderea m ărturiei , vizează elementele componente
ale depoziț iei, dacă aceasta acoper ă total sau par țial toate elementele
evenimentului la care m ărturia se referă . Elementele componente ale
depoziției cuprind atât condi țiile obiective în care martorul a asistat la
evenimentul incriminat, adic ă locul de unde a privit, a auzit, cât și
capacitatea sa de a re ține, în func ție de timp, de starea afectiv ă din
momentul percep ției.
Al doilea aspect, fidelitatea , este condi ționat de o recepț ie optimă și
de capacitatea de verbalizare a martorului. Transpunerea verbal ă fidelă a
faptelor memorate implic ă procese psihologice. Persoanele cu o anumit ă
cultură, care posed ă un debit verbal corespunz ător pentru exprimarea
exactă a celor văzute, sunt poate pu ține.
Al treilea aspect, gradul de credibilitate subiectiv ă, joacă un rol
important în m ărturie. În momentul interogatoriului, faptele urm ărite de
anchetator încep s ă se înșire de-a lungul unui drum f ără capăt, pentru
moment, care merge de la o total ă certitudine (subiectiv ă) până la o totală
incertitudine exprimată în „nu știu”. Un subiect se g ăsește în stare de
incertitudine atunci când este confruntat cu alternative dintre care nici una

283nu este dominant ă; gradul de incertitudine se afl ă în raport atât cu num ărul
de soluții, cât și cu forța relativă a reacțiilor față de alternative.
Din practica interogatoriilor se cunoaș te că martorul, în relatarea
spontană, afirmă cu certitudine fapte sau caracteristici ale învinuitului, dar,
dacă i se pun întreb ări care vor eviden ția posibilitatea unor alternative
plauzibile, va pierde certitudinea ini țială.
În ansamblul m ărturiei pot ap ărea contradic ții determinate de
existența atât a declara țiilor succesive, cât și a celor simultane. S-a constatat
că se pot ivi și contradic ții între depozi țiile martorilor afla ți de aceeași parte
apărare-acuzare. Martorul a dobândit aceast ă calitate la propunerea p ărților.
Existența contradic ției poate indica faptul c ă eroarea sau buna-credin ță se
află de partea pentru care martorii au depus m ărturii contradictorii. Din cel
de-al doilea aspect – contradic ții între mărturiile martorilor afla ți de părți
opuse – se va deduce că una din m ărturii este fals ă sau eronată , dar nu se va
ști de care parte se află eroarea sau minciuna.
Mărturia – declara ția scrisă a persoanei ce a participat accidental sau
voluntar la s ăvârșirea unei fapte penale, dată în fața organului judiciar sau a
magistratului –, pentru a putea fi aș ezată la baza convingerii organelor
judiciare, trebuie s ă satisfacă două cerinț e imperative:
ƒ sinceritatea – să emane de la un martor de bun ă-credință;
ƒ fidelitatea – să constituie o exact ă reflectare a realităț ii faptului
perceput.
În verificarea și interpretarea m ărturiei se va porni de la analiza celor
două imperative.
Sinceritatea este însușirea mărturiei, materializat ă în dorința marto-
rului de a exprima tot ceea ce îi este cunoscut în leg ătură cu faptul dedus în
fața organului judiciar; însu șire însoțită de o manifestare spontan ă – fran-
chețe – ce confer ă martorului de bun ă-credință note fizionomice
particulare.
Fidelitatea este o însu șire subiectiv ă ce const ă în capacitatea
martorului de a- și aminti ș i reproduce exact faptele percepute. În cuprinsul
depoziției, ea se traduce printr-o exact ă coresponden ță între faptele
comunicate și modul în care acestea s-au petrecut în realitate.
Mărturia, declara țiile de martor reprezint ă un mijloc de probă care
vine să soluționeze procesul penal prin coroborarea cu celelalte probe –
acte, interogatorii. M ărturiile trebuie s ă se armonizeze nu numai cu ele
însele, dar trebuie s ă fie concordante în ansamblul probelor, s ă nu fie
contrazise de fiecare prob ă în parte și, implicit, de probele constituite în
ansamblu.

284

V.INTEROGATORIUL JUDICIAR (ANCHETA)
DIN PERSPECTIV Ă PSIHOLOGIC Ă
1. Noțiuni introductive
A. Definiția interogatoriului
Una din modalit ățile de abordare a persoa nei de-a lungul procesului
penal este indubitabil ascultarea : desfășurarea procesului penal, atât în
cursul urm ăririi penale, cât și în cursul judec ății este de neconceput f ără
ascultarea celui în jurul c ăruia se va concretiza întreaga activitate a
organelor judiciare ș i a părților, purtătorul celor mai ample și utile
informații – învinuitul sau inculpatul.
Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane,
învinuitul sau inculpatul, celelalte p ărți, martorii, cu privire la care exist ă o
presupunere c ă dețin informa ții în legătură cu infracțiunea sau f ăptuitorul
acesteia, sunt chemate s ă dea relații sau explica ții în fața organelor judiciare
penale. Ală turi de termenul de ascultare se utilizeaz ă și termenul de
audiere, fără a mai vorbi de consacrata anchetă judiciară, iar atunci când îl
are în vedere pe învinuit sau inculpat, aceast ă activitate este denumit ă
interogatoriu. Reproducerea oral ă este principala modalitate de obț inere a
informațiilor de la persoanele care apar în procesul penal în diferite calit ăți.
Această reproducere oral ă într-un proces judiciar poate s ă apară sub două
forme: relatarea liberă (nedirijat ă) a faptelor percepute; r ăspunsurile la
întrebările adresate de organul judiciar – ancheta, interogatoriul.
Din perspectiv ă strict psihologic ă, câteva comentarii se impun:
a) ascultarea, audierea par a fi termeni didactici mult mai apropia ți
verificării unor cunoș tințe școlare sau schimbului unilateral de informa ții,
conotațiile ambilor termeni având caracter contemplativ-static, or, aceast ă
semnificație este departe de rela ția de opozabilitate interpersonal ă de tip
special specific ă urmăririi penale;
b) termenul de anchetă, de asemenea, ni se pare impropriu, deoarece
trimite către domeniul sociologiei, pe de o parte, iar pe de alt ă parte, acest
termen, prin specificul consacr ării sale în trecut, se asociaz ă relelor
tratamente și abuzului specific anchetatorului de tip tor ționar;
c) deși părerile continu ă să fie împărțite, opinăm pentru termenul de
interogatoriu și, respectiv, interogarea judec ătorească , drept cele mai
potrivite realit ății pe care în fond o vizeaz ă.
În literatura de specialitate, în practica judiciar ă, termenul de
interogatoriu este impropriu folosit și îi sunt reduse sensul, aria sa de
activitate. În ceea ce ne prive ște, credem c ă, definind interogatoriul ca fiind

285contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emo țional, desf ășurat
sistematic și organizat ș tiințific, pe care îl poart ă reprezentantul organului
de stat cu persoana bă nuită în scopul culegerii de date și informații despre
o faptă infracțională în vederea prelucr ării și lămuririi împrejur ărilor în
care s-a comis fapta, a identific ării fă ptuitorilor și, în funcție de adev ăr, a
stabilirii r ăspunderilor, ne apropiem cel mai mult de realitatea pe care
urmărirea penal ă o reclamă.
B. Caracteristicile interogatoriului
Practica judiciar ă a impus eviden țierea câtorva caracteristici distincte
proprii interogatoriului judiciar:
• Opozabilitatea intereselor – anchetatorul este motivat de
standardele sale profesionale: aflarea adev ărului cu privire la fă ptuitor și
faptă, elucidarea comiterii faptei sub toate aspectele etc., pe când infractorul
este motivat de diminuarea responsabilit ății sale în cauz ă; pe unul îl anim ă
prestigiul profesional, pe cel ălalt miza ap ărării cu orice pre ț a libertăț ii sale.
• Inegalitatea statutului – inculpatul sau învinuitul apare în pozi ția
celui ce a să vârșit infracțiunea, în pozi ția celui care a nesocotit legea, iar în
cazul confirm ării învinuirii ce i se aduce, urmeaz ă să suporte consecin țele
faptei comise; organul judiciar ocup ă o poziție opusă, el este învestit cu
autoritatea de stat, cu prerogative proprii func ției pe care o exercit ă în
vederea tragerii la r ăspundere penal ă a învinuitului sau inculpatului.
• Tensiunea comportamentului expresiv – atitudinea învinuitului
sau inculpatului în interogatoriu este una voluntar ă, în care persoana
autoare a infrac țiunii îș i dirijează comportarea în mod con știent, ținând
seama de situa ția reală prezentă și prevăzând și urmările actelor sale.
• Demersul neuniform, contradictoriu, în „zig-zag”. De cele mai
multe ori, infractorul „merge în zig-zag”, recunoscând o parte la început,
negând apoi cu înver șunare, revenind câteodat ă asupra celor declarate,
pentru ca în cele din urm ă să facă mărturisirea finală , dar ș i aceea, de foarte
multe ori, incomplet ă. Aceste atitudini sunt expresia unor poziț ii tactice ale
infractorului (învinuitului sau inculpatului) ce nu sunt determinate numai de
gradul lui de vinov ăție, ci și de poziț ia relativă pe care o are fa ță de
anchetator.
• Intimitatea, stresul și riscul sunt specifice derulă rii
interogatoriului. M ărturisirea nu este o chestiune exclusiv tehnic ă, ci și,
concomitent, psihologic ă. Pentru ca aceasta s ă se pună în fapt, rela ția
interpersonal ă devine special ă prin intimitate. Nu o dat ă, învinuitul trebuie
să treacă peste sentimentul de ru șine, peste starea de team ă, știut fiind c ă
este extrem de greu s ă fie mărturisite fapte reprobabile: viol, incest, crim ă
etc., în prezen ța unor persoane, altele decât anchetatorul. În acela și timp,
mărturisirea nu este posibil ă decât o dat ă cu câștigarea încrederii, cu tr ăirea

286sentimentului de înț elegere, cel pu țin umană, a dramei judiciare pe care
învinuitul o tr ăiește. Desigur, r ămas singur cu învinuitul, în raporturi de
confruntare, nu o dat ă tensionate, reprezentantul organului de urm ărire
penală poate avea în fa ță o personalitate cu un mental disfunc țional,
disperat, r ăzbună tor, simulant etc., capabil de gesturi hetero- și
autoagresive. Riscul profesional este o realitate la care anchetatorul
consimte liber și pe care și-l asumă din perspectiva profesionistului.
C. Planurile situaț ionale
Activitatea profesională a organelor de urm ărire și cercetare penală
constă într-o confruntare permanentă pe care ele o poartă , în calitate de
anchetator, cu persoanele bă nuite, concretizat ă în contextul unor relații
interpersonale primare . Pe de o parte, anchetatorul, cu tehnica și
imaginația sa, iar pe de alt ă parte, infractorul, care speculeaz ă orice
amănunt, creîndu-se o tensiune care se desf ășoară pe mai multe planuri,
oferind diferite situa ții în care rolul primordial în descoperirea adev ărului îl
are anchetatorul.
Din perspectiva experien ței practice se disting urm ătoarele patru
situații (planuri situa ționale) (N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea , op.cit.):
a) planul situa țional deschis este caracterizat de situa ția în care
datele despre comiterea infrac țiunii sunt cunoscute de ambele p ărți
(exemplu: infrac țiunile flagrante);
b) planul situa țional orb este caracterizat de situa ția în care datele
despre comiterea infrac țiunii, probele materiale și informa ționale sunt
cunoscute numai de anchetator (exemplu: denun țurile, exploatarea
mijloacelor speciale etc.);
c) planul situa țional ascuns este caracterizat de situa ția în care
datele despre comiterea infrac țiunii sunt cunoscute numai de c ătre persoana
interogată;
d) planul situa țional necunoscut este caracterizat de situa ția în care
datele despre comiterea infrac țiunii nu sunt cunoscute nici de anchetator,
nici de infractor (exemplu tipic: suspec ții cercetați cu ocazia unor razii,
scotociri, filtre de circula ție etc.).
O deosebit ă importan ță în cadrul rela țiilor interpersonale o are
autocontrolul anchetatorului asupra manifest ărilor comportamentului s ău
expresiv (nervozitate, superficia litate, duritate, labilitate emoț ională,
simpatie sau antipatie fa ță de persoana interogat ă etc.). Autocontrolul nu
este un exerci țiu în sine, gratuit, ci, dimpotrivă , este o necesitate menit ă a
contracara studierea anchetatorului de către persoana suspect ă.

287
2. Etape și strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului.
Etapele ascultă rii învinuitului sau inculpatului
Atât în faza urm ăririi penale, cât și în faza cercetă rii judecătorești,
audierea învinuitului sau inculpatului cuprinde trei etape distincte:
verificarea identit ății civile a învinuitului sau inculpatului – cunoa șterea
statutului de persoan ă fizică al învinuitului sau inculpatului, în sensul legii
civile; ascultarea relat ării libere; adresarea de întreb ări, din partea
anchetatorului în faza de urm ărire penală , a procurorului și a părților în faza
cercetării judecătorești, prin intermediul pre ședintelui completului de
judecată și de către președinte sau membrii completului, tot prin
intermediul pre ședintelui de complet.
a) Verificarea identit ății civile a învinuitului sau inculpatului.
Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuit ă altă
persoană decât cea care a s ăvârșit infracțiunea. Verificarea identit ății constă
în întrebări cu privire la nume, prenume, porecl ă, data și locul na șterii,
numele și prenumele p ărinților, cetățenia, studii, situa ția militară, loc de
muncă, ocupație, domiciliu, antecedente penale, precum și la alte date care
pot contura situa ția civilă a învinuitului. Verificarea identit ății nu constituie
doar un simplu act tehnic, ci și un bun prilej de a studia comportamentul
învinuitului fa ță de situa ția în care se afl ă, modul cum reac ționează la
întrebările ce i se adreseaz ă, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care
le afiș ează. Aceste observa ții ajută la stabilirea procedeelor tactice de
ascultare; cu cât ele sunt mai cuprinz ătoare și mai temeinice, cu atât
ascultarea va fi mai u șoară.
b) Ascultarea relat ării libere. Această etapă începe prin adresarea
unei întreb ări cu caracter general prin care învinuitului i se solicit ă să
declare tot ceea ce are de ară tat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. În
acest mod, organul de anchet ă judiciară oferă învinuitului posibilitatea de a
declara tot ceea ce consider ă că intereseaz ă cercetarea.
Învinuitul are posibilitatea s ă prezinte faptele în succesiunea lor
firească, fără a i se limita în vreun fel expunerea prin adresarea altor
întrebări. În acela și timp, anchetatorul are posibilitatea să -l studieze pe
învinuit, s ă-l observe și să noteze omisiunile, ezit ările, aspectele cu privire
la care apar contraziceri pentru ca, ulterior, pe marginea lor, s ă-și
stabilească procedeele tactice pe care le va adopta în ascultare. În timpul
ascultă rii libere, anchetatorul trebuie s ă evite întreruperea relată rii
învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirma țiilor acestuia, manifestarea
satisfacției sau a nemulț umirii. Relatarea liber ă este un bun prilej pentru

288anchetator de a cunoa ște și de a analiza pozi ția învinuitului prin compararea
celor prezentate cu materialul probator existent la dosarul cauzei.
c) Adresarea de întreb ări și ascultarea r ăspunsurilor învinuitului
sau inculpatului. După ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea
adusă, i se adreseaz ă întrebări cu privire la fapta ce formeaz ă obiectul
cauzei și învinuirii. În aceast ă etapă se adreseaz ă întrebări prevăzute în
planul de ascultare, care pot fi completate cu întreb ări formulate pe
parcursul ascult ării, în func ție de răspunsurile învinuitului, de pozi ția sa, de
problemele nou ap ărute în timpul ascult ării. Întrebările folosite în timpul
ascultă rii pot fi clasificate în mai multe categorii, în raport cu scopul
urmărit, cu natura și aria de cuprindere a aspectelor care urmeaz ă a fi
lămurite, astfel: întrebă ri temă (cu caracter general), care vizeaz ă fapta –
învinuirea în ansamblul s ău; întrebări problemă , prin care se urm ărește
lămurirea unor aspecte ale activit ății ilicite desfăș urate, anumite aspecte ale
cauzei; întreb ări detaliu, având caracter strict limitat la anumite am ănunte
prin care se urm ărește obținerea de explica ții ce pot fi verificate.
Alegerea întreb ărilor care vor fi folosite în timpul anchetei depinde,
în primul rând, de pozi ția învinuitului cu privire la învinuire. Dac ă se
apreciază că declarația nu este complet ă sau unele probleme sunt neclare,
se procedează la adresarea unor întreb ări de completare, de precizare și de
control. Întreb ările trebuie s ă se refere la fapte, împrejur ări concrete,
evitându-se a se solicita învinuitului s ă facă aprecieri, presupuneri ori s ă
exprime opinii personale. În condiț iile când învinuitul încearc ă să nege
faptele, pe lâng ă întrebările de completare, de precizare și de control,
trebuie să se foloseasc ă, în mod deosebit, întrebă rile „detaliu”. O situa ție
aparte este aceea când învinuitul refuz ă să facă declarații. Cunoscând
personalitatea și psihologia celui ascultat, anchetatorul trebuie să stabileasc ă
motivele pentru care acesta refuz ă colaborarea.
Strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului (b ănuitului)
Cunoașterea împrejur ărilor în care a fost să vârșită infracțiunea și
stabilirea corect ă a datelor privind persoana î nvinuitului (inculpatului) folo-
sesc anchetatorului la stabilirea pro cedeelor tactice de efectuare a ascult ării.
Tactica ascultă rii învinuitului (inculpatului) cuprinde metode și
mijloace legale folosite în activitatea de ascultare, în scopul ob ținerii unor
declarații complete și veridice, care s ă contribuie la aflarea adev ărului și
clarificarea tuturor aspectelor cauzei. Dispozi țiile legale și regulile tactice
criminalistice reprezint ă elemente de baz ă în stabilirea tacticii de ascultare.
O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauz ă
în parte, la personalitatea celui ascultat și la poziția învinuitului (inculpatului).

Procedee tactice de ascultare a î nvinuitului cunoscute în practica
autorităților judiciare:
a) Strategii de interogare vizând folosirea întreb ărilor de detaliu.
b) Strategii de interogare repetat ă.
c) Strategii de interogare sistem atică.
d) Strategii de interogare încruci șată.
e) Strategii de interogare vi zând tactica com plexului de vinov ăție.
f) Strategii de interogare vi zând folosirea probelor de vinov ăție.
g) Strategia interogării unui învinuit sau inculpat despre activitatea
celorlalți participan ți la săvârșirea infrac țiunii.
h) Strategia interogării vizând spargerea alibiului* sau justificarea
timpului critic.
i) Strategii vizând interogatoriul psihanalitic.
j) Coordonatele psihologice ale institu țiilor confrunt ării, prezent ării
pentru recunoa ștere și reconstituirii ca activități ale urm ăririi
penale.
VI. PSIHOLOGIA COMPORTAMENTULUI SIMULAT –
VINOVĂȚIA CA TR ĂIRE PSIHIC Ă ȘI REALITATE JUDICIAR Ă
1. Matricea infrac țională (culpabiliz atoare). Matricea moral ă din
perspectiva contradictorialit ății
Procesele psihice ce preced și însoțesc săvârșirea infracțiunii, precum și
cele ce succed acesteia sunt integrate conștiinței infractorului sub form a unui
pattern infracțional stabil, cu con ținut și încărcătură afectiv-em oțională
specifice și cu o caracteristic ă fundam entală – psihosensibilitatea , în virtutea
căreia este posibil ă conservarea în structurile me moriei a unei realități
psihice obiectivat ă în m od fascinant la nivelul am intirii despre faptă
(inclusiv substratul ei afectiv-em oțional).
Structurile inform aționale, reprezentând m atricea infrac țională,
rămân im plem entate în neuronii scoarței cerebrale datorit ă psiho-
sensibilității latente ce poate fi reactivat ă, dislocată și exteriorizat ă (moni-
torizată) în biodiagram ele specifice investigației conduitelor sim ulate, fiind
identificabil ă (exclusiv la autorii faptelor infrac ționale) sub im pactul stim u-
lilor de natur ă psihologic ă. Definită strict, matricea infrac țională este o
realitate a con științei infractorului, filmul netrucat și netrucabil al derul ării
infracțiunii, autoimplementat secven ță cu secvență în memoria infractorului.

* Defin im alib iul ca p e un construct mental, strateg ie co gnitiv-
demonstrativă, parțial aco perită faptic, prin care o persoan ă bănuită caută: a) în timp
– să rămână cât m ai aproape de timpul comiterii fap tei; b) în spațiu – să se plaseze
cât m ai departe de locul comiterii fap tei; c) să-și facă simțită prezența.
289

2902. Indicatorii fiziologici, semnifica ția și sensul stimulilor declan-
șatori de emo ție în simulare
După 1900, cercet ările întreprinse în direc ția „detectă rii simulării”, a
„minciunii”, au fost tot mai numeroase, speciali știi plecând de la faptul c ă
stările de tensiune psihic ă, apărute în momentele de nesinceritate, cum sunt
și cele specifice învinuitului sau inculpatului care caut ă să ascundă
adevărul, determin ă o serie de modific ări fiziologice. Unele dintre aceste
modificări (ră gușeala, congestionarea, crisparea, sc ăderea saliva ției,
dereglarea ritmului respira ției și a celui cardiac etc.) pot fi sesizate direct de
către cel ce efectueaz ă ascultarea, dac ă are cuno ștințe de psihologie,
fiziologie și, bineînțeles, spirit de observa ție adecvat profesiunii.
Tehnicile de investigare, care detecteaz ă emoția și nu cauzeaz ă
acesteia, se bazeaz ă, în esență, pe urm ătoarele elemente: în momentul
simulării, individul prezint ă o serie de manifest ări emoționale; persoana
ascultată nu-și poate controla în întregime aceste manifest ări emoționale.
Indicatorii fiziologici care pot servi la depistarea tensiunii
emoționale, folosi ți în actualele tehnici de detec ție a simulării, a sincerităț ii
sau a nesincerităț ii, sunt consecin ța unor procese fiziologice (cauzate de
tensiunea psihică specifică sistemului nervos vegetativ), cum ar fi:
modificările activit ăților cardiovasculare, manifestate în ritmul și
amplitudinea pulsului, precum și în tensiunea arterial ă; modificarea
caracteristicilor normale ale respira ției, care, în prezen ța emoției, devine
neregulată și mai grea; modificarea rezistenț ei electrice a pielii, denumit ă
reacția electrodermic ă (R.E.D.); modificarea caracteristicilor normale ale
vocii, func ției fonatorii influen țată de schimbarea tremurului fiziologic al
mușchiului aparatului fonorespirator; modificarea caracteristicilor scrierii,
îndeosebi în privin ța vitezei de execu ție și a presiunii, care se poate
accentua sau reduce. (T. Bogdan, T. Butoi, Tratat practic de
criminalistic ă, vol. II, p. 368).
Alți indicatori fiziologici sunt: tensiunea muscular ă (crisparea);
temperatura corpului; comportamentul ocular; activitatea electronic ă a
scoarței cerebrale, înregistrat ă prin intermediul electroencefalografului sub
forma electroencefalogramei (EEG), ea fiind un indicator important al
tensiunii psihice.

291
VII. JUDECATA
1. Instituția judecății
Noțiunea de judecat ă semnifică , în sens restrâns, operațiunea de
logică practică și juridică prin care un organ cu competen ță
jurisdicțională soluționează un conflict de drept cu care a fost învestit.
Prin judecată – ca fază a procesului judiciar – se în țelege acea etapă
procesuală care se desf ășoară în fața instanțelor judec ătorești din
momentul sesiz ării iniț iale ș i până la soluționarea definitiv ă a cauzei.
Judecata are ca obiect soluționarea definitiv ă a cauzei penale sau
civile și este considerat ă faza central ă. (I. Neagu, Tratat de procedur ă
penală, Editura PRO, Bucure ști, 1997, p. 478) și cea mai important ă a
procesului penal. Ea constituie activitatea principal ă a procesului penal,
deoarece numai pe baza celor discutate și aprobate în ședința de judecat ă se
poate întemeia convingerea judec ătorilor, convingere care apoi va fi
concretizat ă în hotărârea judec ătorească.
Faza de judecat ă își justifică importan ța acordată și prin faptul c ă
instanța verifică întreaga activitate procesual ă desfășurată cu toți ceilalți
participanți, atât înaintea judec ării cauzei, cât și pe parcursul ei. În faza de
judecată își găsesc aplicabilitatea principii specifice care nu pot fi întâlnite
în celelalte faze procesual penale. Aceste principii sunt: publicitatea,
nemijlocirea, contradictorialitatea și oralitatea. Ele au fost instituite în
scopul realiz ării judecății în condi ții de obiectivitate și imparțialitate, fiind
în același timp garan ții pentru întreaga faz ă de judecat ă. Pe lângă principiile
specifice fazei de judecat ă, procesul penal român se desfăș oară în baza unor
principii fundamentale care contribuie, în final, la aflarea adev ărului, și de
la care instan ța de judecat ă nu se poate abate.
• Publicitatea constă în desfășurarea judec ății într-un loc accesibil
publicului, altfel spus „cu u șile deschise”. În vederea asigur ării publicit ății,
ședințele de judecat ă se țin, de regul ă, la sediul instan ței, în zilele și la orele
anume fixate.
• Nemijlocirea constă în obligaț ia instanț ei de a îndeplini în mod
direct toate actele procesuale ș i procedurale care dau con ținut ședinței de
judecată. Prin nemijlocire, instanț a intră în contact direct cu toate probele.
• Contradictorialitatea este caracterizat ă ca „mijloc de
chezășie” (I. Neagu, op.cit., p. 482) pentru aflarea adev ărului și constă
în aceea c ă toate probele administrate sunt supuse discu ției părților,
procurorului, instan ței și apărătorului. Contradictorialitatea opune, dar
și reunește părțile în proces, deoarece nici una din p ărți nu poate face
nimic în instan ță decât sub privirile celeilalte. Principiul contra-

292dictorialit ății guverneaz ă atât comportamentul părț ilor, cât și pe cel al
judecătorului, deoarece asigur ă și dreptul de ap ărare și stabilirea
adevărului. Nerespectarea acestui principiu este sanc ționată cu nuli-
tatea hotărârii judec ătorești.
• Oralitatea este strâns legat ă de contradictorialitate. Aceste dou ă
reguli se integreaz ă una în cealalt ă și ambele se încadreaz ă în publicitate.
Publicitatea și contradictorialitatea nu pot fi concepute f ără oralitate, ele
aflându-se într-o puternic ă interdependen ță și formând a șa-numitul
triumvirat al principiilor tipice ședinței de judecat ă.
• Judecata se desfășoară pe parcursul mai multor etape: începutul
judecății, cercetarea judec ătorească , dezbaterile și deliberarea.
Una din cele mai importante etape ale ședinței de judecat ă este
cercetarea judecătorească (denumită și ancheta judiciar ă), care are ca
obiect administrarea probelor și rezolvarea cauzei. Utilizând termenul de
anchetă judiciară, avem în vedere activitatea exponen ților autorităț ilor
judiciare (ofi țerii de poli ție învestiț i cu asemenea competen țe, reprezentan ții
Ministerului Public – procurorii din cadrul parchetelor, magistra ții), adică a
celor care activeaz ă în sfera urm ăririi penale și a activităț ii judecătorești de
fond, căreia îi este specific ă ancheta judiciar ă.
În conformitate cu art. 200 din C.pr.pen., procurorii vor strânge
probele necesare cu privire la existen ța infracțiunilor, la identificarea
făptuitorilor și la răspunderea acestora pentru a se constata dac ă este sau nu
cazul să judece ca instan țe de fond.
Desfășurarea anchetei judec ătorești, în sensul de cercetare
judecătorească, are loc în limitele stabilite de art. 322 – 339 C.pr.pen. În
faza cercetă rii judecătorești, audierea învinuitului sau inculpatului cuprinde
trei etape distincte: a) verificarea identit ății civile a învinuitului sau incul-
patului, adic ă cunoaș terea statutului de persoană fizică a acestuia, în
sensul legii civile; b) ascultarea relat ării libere; c) adresarea de întreb ări,
din partea procurorului și a părților, prin intermediul pre ședintelui
completului de judecat ă, și de către preș edinte sau membrii completului,
tot prin intermediul pre ședintelui de complet.
a. Verificarea identit ății civile a învinuitului sau inculpatului .
Parcurgerea acestei etape este necesar ă și obligatorie pentru a nu fi
învinuită altă persoană decât cea care a s ăvârșit infracțiunea. Verificarea
identității constă în întrebări cu privire la nume, prenume, porecl ă, data și
locul nașterii, numele și prenumele p ărinților, cetățenia, studii, situa ția
militară, loc de munc ă, ocupație, domiciliu, antecedente penale, precum și
la alte date care pot contura situa ția civilă a învinuitului. Un moment
important al acestei etape îl constituie „introducerea în atmosfer ă” a

293învinuitului, scop în care i se pot adresa întreb ări ce nu au legă tură cu
cauza, în vederea stabilirii contactului psihologic. În continuare, se aduce la
cunoș tința învinuitului fapta care face obiectul cauzei, punându-i-se în
vedere să declare tot ceea ce știe cu privire la fapta și învinuirea ce i se
aduce în leg ătură cu aceasta. Verificarea identit ății constituie un act tehnic,
dar și un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului fa ță de situa ția
în care se afl ă, modul cum reac ționează la întrebările ce i se adreseaz ă,
gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le afi șează.
b) Ascultarea relat ării libere începe prin adresarea unei întreb ări cu
caracter general, prin care învinuitului i se solicit ă să declare tot ceea ce are
de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. Astfel, învinuitului i se
oferă posibilitatea s ă declare tot ceea ce consider ă că intereseaz ă cercetarea.
În timpul ascult ării libere, anchetatorul trebuie s ă evite întreruperea relată rii
învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirma țiilor acestuia, s ă-și
manifeste satisfac ția sau nemulț umirea. În func ție de pozi ția celui ascultat,
trebuie să dovedească stăpânire de sine, r ăbdare, calm și o atitudine prin
care să nu-și exteriorizeze sentimentele fa ță de învinuit. Relatarea liber ă
este un bun prilej pentru anchetator (judec ător) de a cunoa ște și de a analiza
poziția învinuitului prin compararea celor prezentate cu materialul probator
existent la dosarul cauzei.
c) Adresarea de întreb ări și ascultarea r ăspunsurilor învinuitului
sau inculpatului . După relatarea liber ă a învinuitului, acestuia i se
adresează întrebări cu privire la fapta ce formeaz ă obiectul cauzei și
învinuirii. Adresarea de întreb ări în scopul l ămuririi tuturor împrejur ărilor
cauzei reprezint ă ultima etap ă a ascultă rii învinuitului sau inculpatului,
etapă în care se oglinde ște în cel mai înalt grad modul cum a fost preg ătită
această activitate.
În raport cu scopul urm ărit, cu natura și aria de cuprindere a
aspectelor care urmeaz ă a fi lămurite, întreb ările folosite în timpul ascult ării
pot fi: întreb ări temă, întrebări problem ă și întrebări detaliu.
Cercetarea judec ătorească este urmat ă de etapa dezbaterilor . În urma
dezbaterilor are loc deliberarea, actul final al judec ății, care va fi urmată de
pronunț area hotărârii judec ătorești de către instanță. Hotă rârea judec ă-
torească este fundamentat ă pe convingerea intim ă a membrilor completului
de judecat ă. Intima convingere reprezint ă starea psihologic ă a
persoanelor ră spunzătoare de aplicarea legilor, bazat ă pe buna-credin ță,
care sunt împ ăcate cu propria lor con știință morală ce i-a călăuzit în
aflarea adev ărului prin utilizarea mijloacelor legale ș i în stabilirea
măsurilor legale consecutive st ărilor de fapt stabilite. Validarea acestei

294convingeri intime operează în momentul r ămânerii definitive a hotă rârii pe
care o încorporeaz ă.
2. Implicațiile psihologice ale „duelului judiciar”
Ședința de judecat ă este arena unde se „încinge” lupta între adev ăr și
minciună, just ș i injust, legal și ilegal etc. Raportul juridic de drept penal
substanțial generat de s ăvârșirea unei infrac țiuni reprezint ă punctul de
plecare al rela ției procesual penale dintre acuzatorul public și apărător.
Această relație s-a concretizat într-un concept judiciar mai pu țin utilizat în
literatura de specialitate din ultimii 45 de ani, și anume conceptul de duel
judiciar , fundamentat pe principiile publicit ății, nemijlocirii, contra-
dictorialității și oralității.
3. Intima convingere – realitate mental ă, cognitiv afectivă ,
energizată volitiv
Definiț ii. Considera ții
Din perspectiva juridic ă, garanția intimei convingeri este dubl ă,
pornind de la principiul constitu țional al separa ției puterilor în stat, care
trebuie prev ăzut expres în orice constitu ție democratic ă, și terminând cu
principiul independen ței magistra ților și supunerii lor numai legii.
Convingerea intim ă a judecătorului, baza sentin țelor pe care el le
pronunță, reprezint ă un element esen țial care se cuvine studiat ș i din punct
de vedere psihologic. Aceast ă convingere se bazează , la rândul ei, pe ceea
ce se cheam ă „conștiință juridică”. Aceasta nu este o no țiune abstract ă.
Orice membru al corpului magistra ților – și, în special, judec ătorul chemat
să soluționeze o cauz ă concretă –se conduce în activitatea sa de principiile
conștiinței juridice.
În condițiile de astăzi, chiar și această convingere intim ă se formează
în baza unor legităț i stabilite, legit ăți care nu admit principiul aprecierii
probelor dup ă criterii formale. Legile procedurale las ă probele la aprecierea
exclusivă a instanței, stabilind ca unic fundament al acestei aprecieri
convingerea intim ă a judecă torului sprijinit ă pe cercetarea circumstan țelor
cauzei, considerate în totalitatea lor. În acest punct nodal intervin factorii
psihologici. Într-adev ăr, convingerea intim ă a judecătorului va reflecta
realitatea cu atât mai fidel, cu cât judec ătorul va fi în stare s ă reconstituie
faptele ce i se relateaz ă (de acuzaț i, de martori, de organele judiciare, prin
declarații, probe materiale etc.), dup ă criterii obiectiv științifice, dând
soluțiile cele mai potrivite. În aprecierea probelor (directe și indirecte),
judecătorul se bazeaz ă pe experien ța și cunoș tințele asimilate. Toate acestea
fac ca judec ătorul să caute și să găsească analogii în alte cazuri similare
pentru a putea vedea mai clar cazul de judecat. Acest procedeu ajut ă până

295la un punct l ămurirea problemelor, dar, totodat ă, poate constitui un izvor de
greșeli, de erori judiciare regretabile.
Intima convingere a magistratului nu se formeaz ă în mod complet și
calificator decât dup ă epuizarea „duelului judiciar” și ascultarea ultimului
cuvânt al inculpatului, iar uneori nici dup ă aceea, situa ție pentru care, în
înțelepciunea sa, legiuitorul a prev ăzut ipostaza repunerii pe rol, dac ă
magistratul nu a reu șit pe deplin s ă-și formeze intima convingere.
Din punct de vedere psihologic, convingerea intim ă, trăire psihică
interioară a judecătorului, că o anumit ă stare de fapt este a șa și nu
altminteri, fundamentând echivalenț a stă rii de fapt cu situa ția de drept.
Psihologic, intima convingere este o încărcătură mentală și afectivă care-l
echilibreaz ă sufletește pe judec ător, dându-i sentimentul c ă nu a greșit în
apreciere și, respectiv, în judecat ă.
În toate cazurile, judec ătorul trebuie să scoată la iveală diferențele
individuale ale cazului, s ă le supună unei critici, unei analize logice
științifice serioase, înainte de a trage concluziile ce se impun. Numai
analiza detaliată și severă a realităț ii poate să-l conducă pe judec ător la
evidență, singurul criteriu obiectiv pe care va trebui s ă se bazeze
convingerea intim ă și, apoi, solu ția procesului.
Pentru a asigura corecta funcț ionare a intimei convingeri ș i a feri
deliberarea de orice influen ță, aceasta va avea loc imediat dup ă încheierea
dezbaterilor și se va face în secret. Judec ătorii vor delibera mai întâi asupra
aspectelor de fapt din cele strâns legate de proba țiune și apoi asupra celor
de drept (calificarea faptei și aplicarea pedepsei).
Oricum, procesele psihologice ale deliber ării pot fi surprinse în
motivarea hot ărârilor judec ătorești, care încorporeaz ă și psihologia lor.
Putem defini, a șadar, intima convingere ca fiind o stare psihologic ă
comună tuturor oamenilor în leg ătură cu părerea lor ferm ă, de neclintit
despre anumite fenomene, evenimente, situaț ii.
Având în vedere procesul penal, putem afirma c ă acuzatorul și
apărătorul îș i formeaz ă o convingere intim ă proprie asupra cazului,
încercând fiecare, cu prilejul dezbaterii cauzei, s ă-l conving ă pe magistrat
de justețea punctului s ău de vedere. „Duelul judiciar” constituie pentru
magistrat stimulul ce ac ționează corelat cu fondul experien ței, cultura și
informațiile rezultate din probele administrate.
Intima convingere a magistratului nu se realizeaz ă decât dup ă
epuizarea „duelului judiciar” și audierea ultimului cuvânt al inculpatului, iar
uneori nici după aceea, situa ție pentru care legiuitorul a prev ăzut ipoteza

296repunerii pe rol, dac ă magistratul nu a reuș it să-și formeze intima convingere.
Deliberarea este conceput ă să se realizeze într-o stare de relaxare
psihică din partea magistratului, prin care acesta s ă aprecieze corect probele
și argumentele, tentante intersubiectiv în „duelul judiciar”, ca și ultimul
cuvânt al inculpatului.
Dacă elementele subiective, str ăine cauzei sau extrajudiciare, de
presiune, vor influenț a intima convingere, subordonând-o, atunci, duelul
judiciar va ap ărea ca inutil.

VIII. EROAREA JUDICIARĂ .
MECANISME ȘI IMPLICA ȚII PSIHOLOGICE
Surse de distorsiune psihologic ă implicate în erorile judiciare
Elementul esen țial în producerea erorii judiciare este intima
convingere a judec ătorului în aprecierea cauzei . Dar, în mecanismul s ău de
formare pot interveni diver și factori de distorsiune, care apar ca surse
indirecte ale erorii judiciare:
a) Un asemenea factor îl poate constitui, în primul rând, proba
testimonială administrată în cauza respectiv ă, care este adesea o prob ă
esențială în clarificarea situa ției de fapt și care, coroborat ă cu alte probe
administrate, poate duce la aflarea adev ărului și la stabilirea vinovăț iei
inculpatului.
b) Un alt posibil izvor direct al erorii judiciare îl constituie exigențele
de competen ță, care presupun adaptarea preg ătirii de specialitate a
magistratului la cerinț ele tehnologiei judiciare moderne, aceasta însemnând,
în primul rând, capacitatea lui psihic ă de a înțelege caracterul de noutate al
acestei tehnologii și importan ța sa în solu ționarea cauzelor judiciare,
solicitând contribu ția expertizelor de specialitate în procesul penal, sub
formă de probe, ale c ăror concluzii s ă fie apreciate la valoarea lor real ă și
coroborate cu alte mijloace de prob ă revelatoare pentru aflarea adev ărului.
În al doilea rând, trebuie s ă ținem cont și de răspândirea tehnologiei
respective din punct de vedere al utiliz ării ei în practic ă, de impunerea ei ca
o probă serioasă în procesul penal, ale c ărei rezultate s ă fie recunoscute ș i
apreciate la justa lor valoare, s ă capete, cum s-ar spune în limbajul juridic,
opozabilitate erga omnes .
c) În ce prive ște exigen țele moral-juridice și etice ca posibile surse
de distorsiune implicate în erorile judiciare, ele raportează activitatea
magistratului la valorile morale genera l acceptate de societate, la valorile
morale acceptate de propria con știință și impuse în practic ă, la ansamblul
drepturilor și îndatoririlor prescrise de profesia sa și aplicabile în fiecare

297cauză judiciară în parte. Existenț a unor lacune în ceea ce prive ște aceste
exigențe se subsumeaz ă conceptului de „rea-credință” a magistratului, pe
care l-am folosit pân ă acum ca un concept opera țional generic ș i pe care
l-am identificat ca o surs ă directă principală a erorii judiciare, care excede
sfera convingerii intime.

IX. PSIHOLOGIA PRIV ĂRII DE LIBERTATE
Consecințele sociopsihologice ale priv ării de libertate
Ca fenomen social, criminalitatea lezeaz ă interesele societ ății, iar cei
care încalc ă regulile sunt eticheta ți ca atare. Sanc țiunea pentru aceș tia este
privarea de libertate – de ținutul este supus efectelor coercitive ale vie ții de
penitenciar, având un statut de subordonat fa ță de lege.
Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice om
o situație de ampl ă rezonanță în modul s ău de viață atât pe durata deten ției,
cât și după aceea, în libertate. Restrângerea acut ă a libertății individuale,
relațiile impersonale, lipsa inform ării, regimul autoritar, mediul închis și
activitățile monotone – toate acestea sunt resim țite de către deținut drept
atingeri ale integrit ății sale ca fiin ță umană.
Penitenciarul creaz ă un tip aparte de rela ții interpersonale, care au un
conținut dinamic și modalități aparte de structurare ș i manifestare. Factorii care
determină aceste rela ții interpersonale sunt: a) mod de organizare; b) genuri de
activități; c) supraveghere permanent ă.
Privarea de libertate îmbrac ă mai multe forme. Analizând izolarea
psihică și psihosocial ă, pe de o parte, și privarea de libertate prin executarea
unei pedepse penale într-un loc de deten ție, pe de alt ă parte, vom constata c ă
între ele exist ă o multitudine de diferen țe. Deosebirile sunt de ordin
fundamental și vizează latura cantitativă , cât și cea calitativ ă: a) din punct de
vedere cantitativ, privarea de libertate se întinde pe perioade mai mari sau mai
mici, durata condamn ării constituind principalul factor stresant; b) din punct de
vedere calitativ, privarea de libertate d ă naștere unei game complexe de
frământări psihice ș i psihologice, începând cu criza de deten ție.
Privarea de libertate înseamn ă controlul crimei în societate și mai
înseamnă închisoare și deținut.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă
1. Ioana Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologie judiciar ă – curs
universitar, Editura Funda ției România de Mâine , București, 2003.
2. N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie judiciar ă, Editura Ș ansa,
București, 1992.
3. T. Butoi, V. Zdrenghea, Investiga ția psihologic ă a comportamentului
simulat , Editura Ministerului de Interne, Bucure ști, 1991.

298
C. DISCIPLINE COMPLEMENTARE

FILOSOFIE

Prof. univ. dr. IOAN N. RO ȘCA

SEMESTRUL I
Obiective
În modul în care este conceput, cursul î și propune asimilarea de c ătre
studenți a principalelor probleme și concepte ale gândirii filosofice ca
premise pentru formarea și dezvoltarea propriei lor concep ții filosofice.
Totodată, cursul este conceput astfel încât studen ții să-și poată forma un
fundament teoretico-filosofic și metodologic, care s ă îi ajute s ă-și
aprofundeze și cunoș tințele de specialitate din disciplinele sociale pe care le
studiază.

I. OBIECTUL ȘI PRINCIPALELE DOMENII ALE FILOSOFIEI
Obiectul filosofiei îl constituie existen ța în ansamblu sau numai o
parte a ei, raportat ă însă la restul existen ței, iar modalitatea proprie
cunoașterii filosofice const ă în utilizarea unor no țiuni de cea mai larg ă
generalitate, numite categorii.
Filosofia nu se reduce le o anumit ă concepție, ci cuprinde toate
concepțiile care s-au succedat de-a lungul timpului.
În pofida deosebirilor de idei, marile probleme sau marile întrebă ri pe
care și le-au pus filosofii se repet ă de la o concep ție filosofic ă la alta din
cadrul aceleia și etape de gândire ș i chiar de la o etapă filosofică la alta.
Desigur, o anumit ă evoluție se înregistrează și în ce prive ște problemele,
mai ales prin detalierea acestora, dup ă cum o anumit ă continuitate exist ă și
pe linia solu țiilor. Dar, în genere, concep țiile filosofice con țin probleme
similare sau chiar identice și se deosebesc prin soluții.
În consecin ță, orice introducere în filosofie re ține marile probleme
sau, mai exact, marile domenii problematice (de probleme) care s-au
conturat în procesul istorico-filosofic. În ce prive ște soluțiile, unele
introduceri în filosofie prezint ă un fel de inventar al unor rezolv ări date de
unele orient ări contemporane, dac ă nu chiar de o singur ă orientare (cum era
cazul manualelor de filosofie marxist ă), cu unele succinte și destul de vagi

299referiri la filosofiile anterioare. Pers onal, am optat pentru o modalitate care
câștigă astăzi teren, și anume aceea de a reda evolu ția ideilor în fiecare din
domeniile filosofiei.
Din perspectiva amintită , principale domenii ale filosofiei la care ne
referim sunt urm ătoarele:
1) ontologia (ontos , gr.= ființă, logos , gr.= teorie), adic ă teoria fiin ței
sau esenței existenț ei, întrucât prin fiin ță se înțelege, aici, esen ța existenței;
2) gnoseologia (gnosis, gr.= cunoa ștere) și metodologia (methodos,
gr.= metod ă), adică teoria cunoa șterii existen ței și a metodei de a cunoa ște;
3) filosofia statului ș i a societății;
4) antropologia (anthropos, gr.= om), adic ă filosofia omului.
În contemporaneitate, filosofia traverseaz ă un proces de diferenț iere
problematic ă, prin diversificarea domeniilor generale amintite și apariția
unor filosofii aplicative, de ramur ă. Astfel, corespunz ător celor dou ă
domenii care alc ătuiesc existen ța în ansamblu – natura ș i istoria omenirii –,
ontologia generală se diferen țiază într-o filosofie a naturii și o filosofie a
istoriei . Din gnoseologia general ă, ca teorie a cunoa șterii, în genere, a ceea
ce au în comun diferitele forme ale cunoa șterii, fie comune, fie științifice,
fie neștiințifice (artistic ă, religioas ă etc.) a derivat o epistemologie
(epistemé, gr.= știință), adică o teorie a cunoa șterii științifice, care, la rândul
ei, s-a divizat într-o epistemologie a științelor naturii și o epistemologie a
științelor sociale. Potrivit diferitelor compartimente ale societ ății, filosofia
socială s-a diversificat, subsumându- și axiologia (axios, gr.= valoare) sau
filosofia valorii, filosofia culturii , care, la rândul s ău, subsumeaz ă filosofia
uneia sau alteia din formele culturii, cum ar fi etica (filosofia moralei),
estetica (filosofia artei), filosofia religiei, filosofia științei, metafilosofia sau
filosofia filosofiei , care cuprinde ideile filosofi ce despre filosofie, despre
ceea ce au în comun variatele concep ții filosofice (obiectul filosofiei,
modalitatea cunoa șterii filosofice, marile probleme ale filosofiei, distinc ția
dintre problem ă și soluție în filosofie etc.), cum sunt ș i considera țiile
introductive de pân ă acum.
Desigur, într-o introducere în filosofie și, cu atât mai mult, într-o
sinteză a unei introduceri nu pot fi abordate și domeniile mari ale filosofiei
și filosofiile aplicative. Ne vom opri la primele, pentru c ă ultimele nici nu
pot fi înțelese fără cele dintâi.
Cât prive ște soluțiile problemelor amintite, în sinteza de fa ță le
urmărim numai pe cele din etapa antică și etapa modernă, fără care nu
poate fi înț eleasă nici gândirea contemporan ă.

300II. ETAPA ANTIC Ă
1. Caracterizare general ă. Reprezentan ți
Deși filosofia s-a afirmat, mai întâi, începând cu secolul
al VII-lea î.e.n., în Orient, îndeosebi în India și China, apoi, la sfâr șitul
aceluiași secol, în Grecia și, mai târziu, în Roma, ne vom ocupa, succint,
numai de filosofia greac ă, având în vedere și faptul că vechii filosofi greci
au formulat mai pregnant atât marile probleme ale filosofiei, cât și
principalele solu ții, de la cele insuficient de precise la cele mai riguroase
logic.
În evoluția ei, filosofia antic ă greacă a parcurs trei etape:
1) preclasică (începutul secolului VI – mijlocul secolului V î.e.n.), clasică
(mijlocul secolului V – sfâr șitul secolului IV î.e.n.), elenistic ă (sfârșitul
secolului IV î.e.n.).
În etapa preclasic ă, principalele școli filosofice ș i principalii filosofi
au fost: Ș coala din Milet (Thales, Anaximandros, Anaximenes ), Heraclit
din Efes, Școala pythagoric ă (Pythagoras ș.a.), Școala eleat ă (Xenophanes ,
Parmenides, Zenon din Eleea ș.a.), Empedocles din Agrigent și
Anaxagoras din Klazomene.
Etapa clasic ă a început cu Școala atomist ă (Leucip și Democrit ) și
Școala sofist ă (Protagoras ș.a.) și a continuat cu o triad ă de aur, formată din
Socrate (469 – 399 î.e.n.), Platon (427/429 – 347 î.e.n.), Aristotel (384 –
322 î.e.n.).
În etapa elenistic ă s-au afirmat trei mari orient ări filosofice:
epicurismul ( Epicur ), stoicismul ( Zenon din Citium), scepticismul ( Pyrrhon
din Elis).
2. Ontologia
Primii filosofi greci au analogiat principiul lumii (înțeles ca element
originar și esență a tuturor lucrurilor actuale) cu unul sau altul din cele patru
elemente mai r ăspândite din natur ă sau cu amestecul lor indistinct: apa
(Thales), apeironul (a, gr. = fă ră, peras, gr. = limită ), adică nelimitatul sau
nedeterminatul, ca amestec al celor patru elemente (Anaximandros), aerul
(Anaximenes), focul (Heraclit).
Accepțiile amintite sunt, la rigoare, false, cel pu țin din dou ă motive.
Mai întâi, printr-un element corporal nu se poate explica satisfă cător natura
(esența) fenomenelor psihice, iar primii filosofii considerau, într-adev ăr, în
mod reduc ționist, că sufletul ar proveni, direct sau indirect, din elementul
socotit de ei primordial. De exemplu, Anaximenes afirma expres c ă sufletul
este de natur ă aeriană. Apoi, un element determinat corporal este delimitat

301și dependent de altele. Or, a șa cum va remarca mai târziu Aristotel, ca
element originar, principiul nu are principiu, adic ă nu depinde de nici un alt
element.
De aceea, Pythagoras a susț inut că principiul este Monada (monas,
gr. = unu, unitate), altfel spus, Unu divin, increat. Potrivit lui, din Monadă ,
din Unu divin, ar proveni, prin dedublare, prin tendin ța Monadei de a se
corporaliza, numerele propriu-zise, prin care el în țelege modelele sau
structurile cantitative ale lucrurilor. Primul num ăr propriu-zis, 2, are drept
corespondent cantitativ dou ă puncte, care delimiteaz ă o linie. Num ărul 3
este reprezentat prin trei puncte, care delimiteaz ă o suprafa ță. Numărul 4
este concretizat prin patru puncte, care configureaz ă un volum. Pythagoras
considera c ă din primele patru numere, inclusiv Unu, ca num ăr increat, se
formează cele patru elemente cosmice (c ăci, fiind corporal, fiecare element
cosmic este constituit din volum, suprafe țe și linii), iar din combinarea celor
patru elemente rezult ă toate celelalte lucruri.
Deși mai rafinat, nici principiul incorporal afirmat de Pythagoras nu
constituie o solu ție satisfă cătoare. În primul rând, printr-un element spiritual
nu se poate explica mul țumitor natura (esen ța) lucrurilor corporale. În al
doilea rând, un element spiritual este, la rândul lui, delimitat și, astfel,
dependent în raport cu ceea ce este corporal.
În consecin ță, Parmenides va fi primul filosof care a în țeles
principiul ca Ființă nedeterminat ă, altfel spus ca entitate (unitate) care nu
este nici corporală , nici incorporal ă.
Definiția parmenidian ă dată principiului respect ă riguros atât legea
logică a identit ății (căci distinge net principiul de toate existen țele
determinate), cât și legea logic ă a contradic ției (întrucât afirm ă că Ființa
nedeterminat ă nu se transform ă, nu trece în contrariul s ău).
Dar, înțelegând Ființa ca intransformabil ă, definiția parmenidian ă se
izbește de dificultatea de a nu mai putea explica trecerea de la Ființa
nedeterminat ă la lucrurile actuale, determinate, deci nu mai poate explica
nașterea lumii.
Parmenides însu și a încercat s ă surmonteze dificultatea amintit ă
printr-o nouă soluție, potrivit c ăreia principiul prezint ă o alcătuire duală,
fiind constituit din foc și pământ , primul element fiind analog fiin ței
nedeterminate, iar cel de-al doilea având caracter determinat.
Prin urmare, înv ățătura parmenidiană este aceea c ă principiul trebuie
conceput ca fiind atât diferit, cât și asemănător lumii create. Această
învățătură va fi însu șită de ultimii doi filosofi ai perioadei preclasice și va
străbate ș i etapele urm ătoare.

302Empedocles și Anaxagoras au susținut că principiul se prezint ă, mai
întâi, ca Ființă nedeterminat ă, ca amestec indistinct de elemente
constitutive, apoi, ca Ființă determinat ă, prin conturarea fie a celor patru
elemente cosmice (Empedocles), fie a nenum ărate „ră dăcini”, fiecare
formată din homoiomerii (homoios, gr. = acela și, meros, gr. = parte), adic ă
din particule de aceea și natură, de natura elementului constitutiv
corespunz ător. Ambii filosofi au explicat formarea lucrurilor diferite prin
variatele propor ții în care se combin ă unele și aceleași elemente
constitutive, care se reg ăsesc în fiecare lucru în parte.
Deși au considerat c ă principiul prezint ă ipostaze contrare, totu și cei
doi gânditori au respectat legea logic ă a contradic ției prin faptul c ă au
gândit că ipostazele opuse se manifest ă succesiv, iar nu concomitent.
În perioada clasic ă, Democrit a conceput principiul ca alc ătuit din
atomi (Ființă) și vid (Neființă), atomii, nediferen țiați calitativ, deosebin-
du-se numai prin form ă, iar vidul insinuându-se între atomi, între
fragmentele fiin ței. El a sus ținut că lucrurile se formează prin faptul c ă
atomii, care se mi șcă rectiliniu (cad) în vid, se leag ă unii de al ții și a
considerat c ă lucrurile difer ă prin forma, ordinea și poziția atomilor
constitutivi, ca ș i cuvintele prin literele lor.
Concepția atomistă respectă, la rândul ei, legea logic ă a contradic ției
prin ideea potrivit c ăreia caracterele opuse ale principiului, de și
concomitente, se manifestă sub laturi diferite ale acestuia, iar nu sub unul și
același aspect.
Socrate distanțează și mai mult decât Democrit Ființa de orice
aspecte determinate, fie ele și cantitative, cum erau formele atomice
democritiene, identificând-o cu Dumnezeu. El are în vedere un Dumnezeu
care este nu numai diferit de lume, transcendent (dincolo de lume), ci și
asemănător, în măsura în care, a șa cum spune filosoful, divinitatea creeaz ă
lumea prin inteligen ță și din iubire.
Platon va prelua conceptul socratic de divinitate.
Dar el s-a preocupat nu atât de esen ța comună tuturor lucrurilor, cât
de esențele particulare, diferite de la o categorie de lucruri de acela și fel la
alta. Consideră că esențele particulare, pe care le nume ște Idei, Forme sau
chiar Esențe, ar fi create de Dumnezeu și ar ființa într-o lume aparte,
independent de lucruri, acestea din urm ă fiind dependente de Ideile după
care ar fi modelate. În spirit parmenidian, distinge net Ideile de lucrurile
corespunz ătoare. Afirm ă că Ideile sunt ideale, imobile, eterne , iar lucrurile ,
dimpotrivă, corporale, mobile, pieritoare .
De aceea, întâmpin ă dificultăți în a explica raportul dintre Idei și
lucruri. Sus ține, mai întâi, c ă lucrurile n-ar fi decât umbre sau copii palide

303ale Ideilor, apoi, c ă lucrurile participă la Idei, ceea ce complic ă și mai mult
explicația, căci, prin participare, lucrurile se esen țializează întrucâtva și fac
de prisos o lume independent ă a Ideilor.
Prin distinc ția dintre Idei și lucruri, Platon discrimineaz ă între general
și individual, între esen țial și fenomenal, dar absolutizeaz ă distincția
amintită.
Aristotel a criticat platonismul. A frecventat școala lui Platon, numit ă
Academie , aproximativ 20 de ani, și spunea, respectuos, dar și independent,
că Platon îi este prieten, dar mai prieten îi este adev ărul.
Aristotel a admis și el existen ța lui Dumnezeu, dar nu ca demiurg al
lumii, ci numai ca „prim mi șcător nemiș cat”, ca factor spiritual imobil,
care, prin perfec țiunea sa, induce o miș care spre cosmotizare, spre formarea
lucrurilor, într-un univers ini țial haotic.
Potrivit lui Aristotel, Ființa (esența) lumii rezid ă într-o materie ca
potență pasivă și o formă ca potență activă, din care provin materiile
determinate și, respectiv, formele determinate ale lucrurilor. O materie
determinat ă constituie substratul comun mai multor forme , adică mai
multor esen țe particulare, o anumită formă fiind sinteza (unitatea,
ansamblul) tuturor tr ăsăturilor esen țiale ale lucrurilor de acela și fel. Spre
deosebire de Platon, Aristotel sus ține că nu există formă fără materie și nici
invers, materie f ără formă. Orice lucru se caracterizeaz ă printr-o anumit ă
materie și o anumit ă formă, lucrul individual în unitate cu cele dou ă laturi
constitutive fiind denumit substanță primă. De exemplu, la om, materia
este substratul biologic, care se întâlneș te și la alț i indivizi, de alte specii, iar
forma const ă în capacitatea de a fi ra țional. Din aceast ă concepție despre
alcătuirea unui lucru rezult ă și definiția aristotelician ă a unui lucru prin gen
proxim (materie) și diferență specifică (formă).
Orientările eleniste se preocup ă mai puțin de principiu și nu depăș esc
concepțiile anterioare. Epicurismul în țelege principiul democritian ca
alcătuit din atomi și vid, stoicismul îl concepe heraclitic, ca foc, pe care îns ă
îl divinizeaz ă, iar scepticismul va aborda, în principal, problematica
gnoseologic ă.
3. Gnoseologia
Începând cu preclasicii, filosofii greci s-au preocupat nu numai de
esența lumii, ci și de modul cum poate fi cunoscut ă lumea în esen ța ei.
Preclasicii au elaborat deja liniamentele unei teorii a cunoa șterii. Ei au
distins ca principale facultăț i cognitive simțurile și rațiunea . Totodată, au
argumentat c ă simțurile sunt, de regul ă, înșelătoare, pentru c ă sunt ancorate
în aspectele sensibile schimbă toare și sunt ele însele variabile ș i că rațiunea
este capabil ă să dezvăluie esența lucrurilor, ajungând, astfel, la adevă r.

304Cele mai importante teorii despre cunoa ștere au fost cele elaborate în
perioada clasic ă de Protagoras, Socrate, Platon și Aristotel.
Protagoras a rămas celebru prin teza homomensurii, prin care afirma
că, prin cunoa ștere, omul este m ăsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt că
sunt (sau în ce fel sunt) și a celor ce nu sunt c ă nu sunt (sau în ce fel nu sunt).
Socrate a afirmat doctrina reamintirii , prin care a sus ținut că în
sufletul omului s-ar afla în stare latent ă adevărurile morale și că acestea pot
fi cunoscute prin reamintire. De aceea, deviza filosofiei sale era Cunoaș te-
te pe tine însu ți!, care, urmat ă de oameni, le-ar fi permis și o conduit ă
morală, căci, potrivit celor vechi, adev ărul implică binele.
Platon a preluat ș i dezvoltat teoria reamintirii . Așa cum a considerat
că lucrurile sensibile sunt radical diferite de esen țele corespunz ătoare, tot
așa a susținut că simțurile au ca rezultat doxa (părerea) și că numai rațiunea
ajunge la epistemé (știință). El și-a ilustrat concep ția prin celebrul mit al
peșterii, expus în dialogul Republica. Platon își imagineaz ă o peșteră cu
niște prizonieri înl ănțuiți, încă de la naștere, de grumaz și picioare, astfel c ă
nu vă d decât umbrele lucrurilor proiectate de un foc pe fundul pe șterii.
Totodată, își închipuie c ă unii au fost dezlega ți și au reușit, cu greu, s ă iasă
din peșteră și să se deprind ă, treptat, s ă vadă lucrurile reale în lumina
soarelui. Prizonierii îi simbolizeaz ă pe cei care r ămân captivi sim țurilor,
ajungând numai la doxa, iar cei elibera ți – pe cei ce parvin la epistemé.
Aristotel a recuzat, o dat ă cu ruptura dintre lucruri și esențele
corespunz ătoare, și separația netă dintre sim țuri și rațiune. În lucrarea sa
Metafizica (denumire dată lucrării de editorul s ău postum, Andronicos din
Rodhos), el a distins mai multe forme ierarhice de cunoa ștere în func ție de
facultăț ile cognitive specifice, de obiectele corespunz ătoare și de finalitatea
lor și a considerat c ă orice form ă superioară le presupune pe cele inferioare.
Astfel, a identificat senzația (se realizeaz ă printr-un singur sim ț și redă un
aspect sensibil izolat al lucrului individual), experiența (necesită simțurile
reunite și memoria și exprimă lucrul individual în integralitatea aspectelor
lui sensibile), arta în sens de techné, adic ă de cunoa ștere meșteșugărească
(presupune conlucrarea sim țurilor, memoria, inteligen ța poietică și exprimă
aspecte generale, dar neesenț iale ale lucrurilor de acela și fel), știința (se
sprijină pe facult ățile formelor anterioare, dar se ob ține prin intelect ș i
descoperă aspectele generale și esențiale ale lucrurilor de o anumit ă
categorie) și filosofia (presupune celelalte facult ăți, dar se realizeaz ă, prin
excelență, prin intelect și parvine la ceea ce este universal, comun tuturor
celor existente).
Deci, potrivit lui Aristotel, intelectul nu se rupe, de regul ă, de simțuri
și, în acest sens, este considerat pasiv . Filosoful admite îns ă și un intelect

305activ, care ar descoperi principiile (ideile fundamentale) pe care se
întemeiază toate celelalte idei.
În perioada elenistic ă, scepticismul a negat valoarea de adev ăr nu
numai a cunoș tințelor sensibile, ci și a celor ra ționale.
4. Teoria statului
Deși reflecțiile despre stat n-au lipsit nici la primii filosofi greci, ca
teoreticieni ai statului s-au afirmat abia filosofii clasici, îndeosebi sofi știi,
Socrate, Platon și Aristotel.
Sofiștii au distins între physis (natura fizică ) și nomos (convenție
stabilită de oameni despre ceea ce e drept ș i nedrept). Totodat ă, ei au distins
între dreptul pozitiv (stabilit de cetate) și dreptul natural (ca drept nescris,
conform naturii umane) și au susținut că dreptul pozitiv trebuie s ă se
întemeieze pe cel natural.
Unii sofiș ti, prodemocratici, în frunte cu Protagoras , au gândit c ă, de
la natură, cu excep ția sclavilor, care ar fi inferiori, oamenii sunt egali și, în
consecință, s-au pronunț at pentru legi democratice, favorabile tuturor.
Alți sofiș ti, filoaristocratici, Callikles și Thrasimachos , au fost de
părere că, de la natur ă, oamenii sunt inegali și, prin urmare, au militat
pentru legi în favoarea celor mai puternici de la natur ă, așa cum erau
socotiți aristocrații.
Socrate a fost mai curând un spirit democratic, sus ținând că, în statul
sclavagist, legile trebuie s ă promoveze binele tuturor celor liberi.
Considerând c ă dreptul urm ărește binele, el a pus un accent deosebit pe
respectarea legilor. Nesupunerea fa ță de legi ar însemna o tripl ă vină,
pentru că: 1) legile l-au creat pe om, 2) ele l-au educat, 3) iar el, omul, prin
însuși faptul că trăiește într-un anumit stat, le-a acceptat. Dup ă cum ș tim,
condamnat pe nedrept, Socrate însu și a preferat s ă bea cucut ă, decât să fugă
din închisoare.
Platon a imaginat un stat ideal, care s ă corespundă naturii umane.
Potrivit concep ției platoniciene, omul se define ște prin suflet,
sufletul prin trei facult ăți, iar fiecare facultate se caracterizeaz ă
printr-o anumit ă virtute, ș i anume : rațiunea – prin înțelepciune , voința –
prin curaj și dorința – prin cump ătare.
Dat fiind c ă la oameni predomin ă una sau alta din cele trei facult ăți
cu virtutea ei corespunz ătoare, Platon conchide c ă statul ideal (sclavagist),
în care sclavii nu erau recunoscuț i ca cetăț eni, cuprinde trei categorii
sociale: filosofii , care, prin ra țiune și înțelepciune, ar fi conduc ători,
gardienii , care, prin voin ță și curaj, ar fi ap ărătorii statului, și clasa
agricultorilor și meșteșugarilor , care, caracteriza ți de dorință și cumpătare,
ar produce bunurile necesare subzisten ței tuturor.

306Dreptatea sau binele cet ății ar consta în faptul ca fiecare categorie
socială să-și exercite calit ățile specifice, iar nedreptatea s-ar produce în
cazul în care o categorie s-ar substitui alteia.
Aristotel , în lucrarea Politica, a susț inut și el că, de la natur ă, unii ar fi
fi liberi, iar alț ii sclavi, sau, mai larg, unii ar fi înclina ți spre virtute, iar alț ii
(inclusiv agricultorii, me șteșugarii ș i comercian ții) spre munc ă.
De aceea, uneori, și Aristotel consider ă că statul ar cuprinde numai pe
cei apleca ți spre virtute, dar, alteori, admite c ă statul include și celelalte
categorii, dar pe sclavi numai ca produc ători de bunuri, nu și ca cetăț eni.
Oricum, se pronun ța și pentru educarea acestora ș i pentru omenie fa ță de ei.
Altminteri, autorul Politicii n-a făcut teoria unui stat ideal, ci s-a
străduit să explice statul prin factori reali, analizând constitu țiile multor
state existente în timpul s ău.
5. Antropologia
Filosofii greci au definit omul prin suflet, iar sufletul – prin ra țiune,
chiar dacă n-au neglijat nici alte facult ăți sufletești.
Gânditorii preclasici și, în mare m ăsură, cei clasici au conceput omul
ca om-cetate, Platon și Aristotel fiind cei care au încet ățenit sintagma de
zoon politikon (ființă socială). Aristotel spunea c ă omul este din natur ă o
ființă socială și că antisocialul din natur ă, iar nu din împrejur ări ocazionale,
este sau un supraom sau o fiară . Întrucâtva chiar în clasicism, îndeosebi
prin Protagoras, dar cu deosebire în elenism, omul a fost în țeles și ca
individualitate ireductibil ă la statul din care face parte.
În general, vechii filosofi au considerat c ă omul provine, ca și
celelalte forme de existen ță, în urma metamorfoz ării elementului
primordial, fiind încununarea unei întregi evolu ții naturale.
În fine, omul a fost definit și prin destinul s ău, care ar consta în
permanenta confruntare dintre suflet și trup și în tendin ța omului de a-ș i
purifica sufletul în via ța de aici sau ș i într-o lume de dincolo. Prin îns ăși
natura sa ra țională, omul ar fi menit s ă se afirme în spiritul adev ărului,
binelui și frumosului. Dar destinul s ău nu este un dat, ci depinde și de sine
însuși.
În acest sens s-au pronun țat mai ales orient ările eleniste, care au
susținut în comun c ă scopul omului individual este de a fi fericit, fiecare
orientare propunând îns ă o altă cale, și anume: epicurismul – senza ția,
stoicismul – ra țiunea, iar scepticismul – suspendarea atât a senza ției, cât și a
rațiunii.

307III. ETAPA MODERN Ă
1. Caracterizare general ă. Reprezentan ți
Filosofia modern ă a fost precedat ă și, totodată, deschisă de filosofia
Renașterii.
Renaș terea a culminat în secolul al XV-lea în Italia, dar s-a afirmat
încă din veacul anterior și s-a prelungit și în secolul urm ător atât în Italia,
cât și în alte țări europene.
Spiritul renascentist s-a manifestat nu numai în filosofie, ci și în
celelalte forme ale culturii, în special în științele naturii, în disciplinele
sociale și în artă. În toate formele amintite, Rena șterea a însemnat o
anumită laicizare a concep ției despre om și lumea omului.
Secolul al XVII-lea este cunoscut, în plan filosofic, sub numele de
Secolul metodei , pentru că gânditorii s ăi cei mai importanț i s-au preocupat
în mod amplu de elaborarea unei noi metode de a cunoa ște, opusă metodei
scolastice. Dar noua metod ă n-a fost posibil ă fără o nouă viziune despre
lume în genere, despre cunoa șterea lumii ș i despre om.
Orientările filosofice care au dominat secolul metodei, prelungin-
du-se și în secolul urm ător, au fost empirismul și raționalismul.
Empirismul a fost afirmat de Francis Bacon (1561-1626), Thomas
Hobbes (1588-1679), John Locke (1632-1704), George Berkeley (1685-
1753) și David Hume (1711-1776).
Raționalismul a fost ini țiat de René Descartes (1596-1650) și
continuat de Benedict Spinoza (1632-1677) și Gottfried Wilhelm Leibniz
(1646-1716).
Secolul al XVIII-lea este numit și Secolul Luminilor , pentru c ă
filosofii sunt preocupa ți acum în cea mai mare m ăsură nu de stabilirea
metodelor prin care ra țiunea cunoa ște lumea, ci de rolul jucat de ra țiune și
de „luminile” ei (cuno ștințele științifice, filosofice și celelalte crea ții laice
sau laicizate, p ătrunse de ra țiune) în propăș irea omului și societății. Deviza
acestei etape filosofice este Lumineaz ă-te și vei fi!
Prin preocuparea pentru afirmarea ra țională a omului și societății,
luminiștii au exprimat nevoia marii majorit ăți a noii societ ăți burgheze de a
critica și înlă tura din calea împlinirii umane, pe de o parte, ignoran ța,
prejudecățile și superstiț iile, iar pe de alt ă parte, abuzurile, lipsa de libertate
și nedreptăț ile practicate de institu țiile sociale, începând cu statul de tip
feudal sau cu caracter mixt, cum era cel englez, și continuând cu instituț ia
bisericii, strâns legat ă de stat. Mai mult, ei au vizat fie reformarea luminist ă
a statului existent, fie înlocuirea statului nobiliar cu unul burghez sau chiar
burghez democratic.

308Afirmat cel mai puternic în Fran ța, Anglia ș i Germania, luminismul
s-a răspândit în aproape toate țările europene, inclusiv în țările române.
În Franța, unde s-au pl ămădit principalele idei luministe, cei mai mari
luminiști au fost, în ordine cronologic ă, deiștii Montesquieu (1681-1755),
Voltaire (1694-1778) și Rousseau (1712-1778), al ături de care s-au afirmat,
în spirit luminist, ș i materiali știi francezi, dintre care este de men ționat, în
primul rând, Diderot (1713-1784), cel care, recrutând colaboratori din toate
domeniile cunoa șterii, a ini țiat monumentala lucrare Enciclopedia, fiind
ajutat la apari ția primului volum, în 1751, de matematicianul-filosof
D’Alembert , semnatar și al Discursului preliminar asupra Enciclopediei.
În a doua parte a Secolului Luminilor a început să se afirme ș i
filosofia clasic ă germană , care va dura și în prima jum ătate a veacului
următor. Deș i interfereaz ă cu luminismul și are accente luministe, filosofia
clasică germană se distinge, în principal, prin ampla încercare de sinteză a
orientărilor filosofice anterioare și prin noua perspectiv ă asupra culturii,
prin care, adâncind premisele existente deja la filosofi ca D. Hume și J.-J.
Rousseau, afirm ă deopotriv ă autonomia și unitatea formelor culturii.
Filosofia clasică germană a fost afirmat ă de Immanuel Kant (1724-
1804), Johan Gottlieb Fichte (1762-1814), Georg Wilhelm Friedrich Hegel
(1770-1831) și Friedrich Wilhelm Joseph Schelling (1775-1854). Titanii
acestei etape de gândire au fost Immanuel Kant și G.W.Fr.Hegel.
2. Ontologia
În problema principiului , cu excep ția materiali știlor francezi, ceilal ți
filosofi moderni au continuat s ă identifice principiul cu Divinitatea, dar s-au
dezis de viziunea teologic ă a unui Dumnezeu biblic, în țelegându-l fie
panteist, fie deist.
Panteismul este orientarea filosofic ă potrivit c ăreia Dumnezeu
(theos ) este ră spândit în întreg ( pas) universul, fiind imanent acestuia, iar nu
transcendent.
Deismul este orientarea filosofic ă potrivit c ăreia Dumnezeu a creat
lumea și (sau numai) i-a imprimat mi șcare și ordine (legi), f ără a mai
interveni în evolu ția ei.
Renascenti știi Cusanus și Bruno l-au conceput pe Dumnezeu în spirit
panteist. Totodat ă, ambii filosofi au sus ținut că, în timp ce atât lucrurile
individuale, cât și formele (esen țele) acestora sunt bine distincte sau chiar
opuse, în Dumnezeu are loc coinciden ța opuselor ( coincidentia
oppositorum ).
Mai departe, toți empiriștii și, cu excep ția lui Spinoza , care a fost
panteist, toți ceilalți raționaliști moderni au fost dei ști.

309Pentru a-l denumi pe Dumnezeu ca principiu al lumii, și empiriștii și
raționaliștii au preferat termenul de substanță supremă, prin care l-au
înțeles pe Dumnezeu ca substrat care există independent de orice altceva,
altfel spus care exist ă prin sine însu și, fiindu-și propria sa cauz ă.
Dintre empiriști, Bacon, Hobbes și Locke au susținut că Dumnezeu,
ca substan ță supremă, a creat două tipuri de substan țe secunde : materia și
spiritele umane (care, potrivit lui Hobbes, sunt și ele corpuri, dar foarte
fine). Ei au conceput materia ca substrat al fenomenelor fizice, iar spiritul
uman – ca substrat al fenomenelor psihice, suflete ști. Berkeley a considerat
că Dumnezeu a creat ca substan țe secunde numai spiritele umane,
autodinamice, în timp ce lucrurile le-a creat ca fenomene lipsite de substrat material și de autodinamism. În fine , Hume s-a îndoit de existen ța unui
substrat în ce prive ște atât fenomenele fizice, cât și sufletele umane.
Totodată, empiriștii au caracterizat fie materia și, deci, lucrurile, fie
numai lucrurile, în cazul în care substratul lor a fost negat sau supus
îndoielii, prin anumite însuș iri esențiale, definitorii.
Inițiatorul empirismului, Bacon , a afirmat c ă materia creată conține
în sine formele lucrurilor ș i se caracterizeaz ă printr-o serie de calit ăți
(însușiri) esențiale, între care întinderea și mișcarea , dar ș i altele, la fel de
importante, cum ar fi căldura, lumina, greutatea etc. (însușiri care, potrivit
lui, există în lucruri și au caracter general și definitoriu). În ce prive ște
mișcarea, pe lâng ă deplasarea mecanic ă, a enumerat și alte forme de
mișcare, ireductibile, concepute ca tendinț e imanente ale lucrurilor, cum ar
fi: mișcarea de rezisten ță (prin care nici o parte a materiei nu se las ă
distrusă), de conexiune (sau „n ăzuință de contact” sau, cum se exprimau
scolasticii, „oroarea de vid”), de libertate (prin care corpurile se str ăduiesc
să scape de opresiune) etc.
Ulterior, Hobbes , distingând între calități primare și calități
secundare (însușiri care nu exist ă în lucruri, ci sunt efecte subiective ale
acțiunii acestora asupra sim țurilor), a spus că tot ce exist ă este corp și că
orice corp se define ște prin două calități primare: întindere și mișcare.
Locke a reluat distinc ția dintre calit ățile primare și cele secundare și a
caracterizat materia printr-un ansamblu de calit ăți primare conexe, și
anume: soliditatea, întinderea, forma (figura), mi șcarea, repausul ș i
numărul.
Berkeley a fost de p ărere că lucrurile fizice , fiind lipsite, potrivit lui,
de substan ță și dinamism, n-ar prezenta decât calit ăți secundare, identice cu
senzațiile pe care le avem despre ele.

310Hume, de și s-a îndoit de existen ța unui substrat al lucrurilor, a
certificat totuș i existența unor însu șiri generale și, totodată, perceptibile ale
acestora, cum ar fi întinderea și mișcarea.
Dintre raționaliști, Descartes ș i Leibniz au afirmat c ă Dumnezeu a
creat două și, respectiv, multiple substan țe secunde, în timp ce Spinoza a
susținut că, prin defini ție, nu poate exista decât o unic ă substanță, substan ța
divină. În consecin ță, ei au explicat lumea lucrurilor fizice ș i a fenomenelor
psihice fie direct prin atributele divinităț ii, ca în cazul panteismului
spinozian, fie prin substan țele secunde create de Dumnezeu
Concret, Descartes a susț inut că Dumnezeu a creat dou ă tipuri de
substanțe secunde: substan ța întinsă (res extensa), care este unică și
întemeiază fenomenele fizice, și substanța cugetătoare (res cogitans), care,
identificată cu sufletul uman, este multipl ă și constituie temeiul
fenomenelor psihice.
Spinoza a considerat întinderea și gândirea nu ca substan țe, ci ca
atribute ale substan ței supreme (Dumnezeu), pe care se fundamentează
fenomenele fizice și, respectiv, cele psihice. Totodat ă, el a susținut existen ța
unui izomorfism între întindere și gândire.
Leibniz a gândit c ă Dumnezeu a creat nenum ărate substan țe
incorporale și autodinamice numite monade (monas, gr . = unitate ), care
sunt de trei tipuri, corespunz ătoare celor trei regnuri ale naturii: percepții –
pentru lucrurile anorganice, suflete – pentru animale și plante, și spirite –
specifice oamenilor. Potrivit lui, manifest ările exterioare ale lucrurilor
fizice, inclusiv întinderea ș i miș carea mecanic ă, nu sunt decât expresii ale
substratului lor ideal și autodinamic.
Așadar, în explicarea raportului dintre substanță și lucruri,
raționaliștii au promovat un substanțialism radical , întemeind lucrurile pe
atributele substan ței supreme sau pe cele ale substan ței secunde, iar
empiriștii – fie un substanțialism moderat, tinzând s ă identifice substan ța
secundă sau cu variatele însu șiri ale lucrurilor (Bacon), sau numai cu cele
primare (Hobbes, Locke), fie o imagine fenomenist ă, prin care au
desubstanțializat lumea fizic ă (Berkeley, Hume).
În ce prive ște explicarea lumii fizice, toți raționaliștii și empiriștii au
identificat dou ă calități indispensabile: întindere și mișcare mecanic ă,
alături de care Bacon și Leibniz au ad ăugat și altele, considerate la fel de
importante sau chiar mai temeinice.
Așadar, cu excep ția lui Bacon și Leibniz , raționaliștii și empiriștii au
proiectat asupra lumii fizice o viziune cantitativist ă și mecanicist ă.
Cantitativismul a constat în considerarea aspectelor cantitative ale
lucrurilor ca însu șiri fundamentale pe care se înal ță sau la care se reduc

311toate celelalte. Potrivit lui Locke, de exemplu, calit ățile secundare (de
culoare, gust, miros etc.) n-ar fi decât efecte subiective sau însu șiri
fenomenale derivate din modul în care se combin ă calitățile primare, care
sunt cantitative.
Cantitativismul se explică prin influenț a exercitat ă asupra cunoa șterii
de matematic ă, în special de aritmetic ă și geometrie, ca științe ale
cantitativului.
Mecanicismul a constat în sus ținerea că orice schimbare a unui corp
ar fi, în cele din urm ă, de tip mecanic, adic ă o modificare a aspectelor sale
cantitative (întindere, figur ă, volum etc.) sau o deplasare dintr-un loc în alt
loc sub acțiunea unui alt corp din exterior.
Mecanicismul se explică prin atrac ția exercitată în epocă de modelul
fizicii mecanice, care, al ături de matematic ă, era cea mai riguroas ă
disciplină din acel timp, pentru c ă descoperise legile mi șcării mecanice.
În Secolul luminilor, Rousseau și materialiș tii francezi, cu excepția
lui Diderot și D’Holbach , reafirmă punctul de vedere cantitativist și
mecanicist.
În cadrul filosofiei clasice germane, Immanuel Kant a susț inut că
esența lumii de cunoscut ră mâne un ce incognoscibil, un lucru în sine , căci
orice lucru care intr ă în sfera cunoa șterii devine obiect, a c ărui cunoștință
poartă amprenta subiectului cognitiv. El s-a preocupat de formele a priori
(independente de experien ță) prin care subiectul se raporteaz ă la lume.
În schimb, G.W.Fr. Hegel, recuzând agnosticismul kantian,
teoretizeaz ă în mod amplu esen ța lumii de cunoscut.
Hegel identific ă principiul lumii cu ra țiunea cosmică , divină, pe care
o numește Absolut , Spirit , Idee.
Spiritul însu și este caracterizat prin dou ă atribute strâns corelate:
simplitate și libertate . Prin ambele, el este opus materiei, în țeleasă ca
substanță compus ă și, deci, dependent ă de componentele sale sau de alte
substanțe. Or, fiind simplu, lipsit de p ărți, spiritul exist ă prin raportare la
sine însuși și, deci, liber, independent. În acest sens, Hegel afirm ă că
„ființarea la sine însu și” constituie o prim ă determina ție a libert ății,
deoarece „liber sunt când sunt la mine însumi” (Hegel, Prelegeri de
filosofie a istoriei ). În legătură cu raportarea la sine, libertatea spiritului
presupune și cunoaștere de sine dobândit ă prin autoraportare, precum și
obiectivare potrivit cunoa șterii dobândite. În aceste privin țe, Hegel
menționează că libertatea spiritului înseamn ă deopotriv ă și „judecare
asupra propriei sale naturi” și, totodată, „activitate de a ajunge la sine, și
astfel de a se crea, de a se face ceva ce este în sine” ( ibidem).

312Potrivit lui Hegel, Spiritul sau Ra țiunea divin ă ar ființa, mai întâi, în
stare liber ă (doar cu structurile ș i posibilităț ile sale), apoi s-ar încorpora ș i
înstrăina în natură , iar în final, s-ar înstr ăina și s-ar regăsi pe sine în om.
Concepția lui Hegel despre devenirea (metamorfozarea) principiului
(Absolutul) se r ăsfrânge și în concep ția sa asupra cunoa șterii principiului.
În Logica sa, Hegel analizeaz ă principiul (Absolutul) în sine însu și,
înfățișând o serie de categorii prin care acesta se dezv ăluie rațiunii umane.
El arată că o primă categorie ( teză) implică opusul acesteia ( antiteza ), iar
ambele – o categorie care le sintetizeaz ă pe primele dou ă (sinteza ). La
rândul său, sinteza constituie punctul de plecare pentru o nou ă serie triadic ă
ș.a.m.d.
Astfel, Absolutul (principiul) se prezintă în gândirea uman ă, în
ordine, sub trei mari ipostaze: Ființă, Esență, Concept .
Pe treapta Ființ ei, principiul se înfăț ișează ca ființă pură, nimic,
devenire .
Într-adevăr, așa cum ș tim de la Parmenides încoace, Absolutul apare
în plan logic, înainte de toate, ca fiin ță pură, nedeterminată , pentru că noi
gândim și definim principiul ca fiind bine distinct de toate lucrurile
generate, determinate. Dar gândul c ă principiul este nedeterminat implic ă
gândul că, neavând determina ții concrete, principiul este nimic în raport cu
aceste determina ții. Mai departe, primele dou ă categorii conduc la gândul
că principiul, ca sinteză a acestora, este o tensiune între ființă și nimic, adic ă
este ceva care devine .
Prin concep ția sa despre cunoa șterea principiului, despre
determinațiile sub care se dezv ăluie acesta ș i care îi pot fi atribuite, Hegel
are nu numai meritul de a realiza o ontologie general ă sub forma unui
tablou al categoriilor (al no țiunilor celor mai generale), ci și, mai ales, pe
acela de a argumenta c ă gândirea cunosc ătoare avansează prin contrarii ș i
prin sinteze ale acestora, sinteze care constituie punctul de plecare al altor
perechi de contrarii.
Este de remarcat și faptul că determinările opuse apar țin nu numai
gândirii (ca antinomiile kantiene), ci și realității principiului însu și.
De aceea, în filosofia naturii , considerând natura ca o prim ă
încorporare a Spiritului, Hegel are meritul de a afirma existen ța unei
dialectici a naturii. Concret, el afirm ă conexiunea din ș i dintre domeniile
naturii, existen ța schimbărilor cantitative ș i calitative din domeniul fizico-
chimic, precum și evoluția lumii vii.
Viziunea hegelian ă asupra dialecticii naturii r ămâne însă limitată în
măsura în care Hegel extrapoleaz ă asupra naturii dialectica existent ă în

313planul gândirii și, de asemenea, prin faptul c ă nu recunoa ște existența unei
evoluții și în domeniul lumii nevii.
3. Gnoseologia
În explicarea cunoa șterii, filosofia modern ă a fost dominat ă, mai
întâi, de confruntarea dintre gnoseologia empirist ă și gnoseologia
raționalistă, apoi de criticismul kantian, ca sintez ă a celor două orientări.
Ca teorii ale cunoa șterii, empirismul și raționalismul prezint ă atât
note comune sau convergente, cât și particularit ăți bine distincte sau chiar
divergente.
În comun , și empiriștii și raționaliștii au împărtășit credința că există
surse ultime ale cunoa șterii ș i, în consecin ță, adevăruri definitive.
Totodată, și unii și alții au distins ca principale facult ăți cognitive
simțurile și intelectul sau ra țiunea (mintea, gândirea), ei nediscriminând, a șa
cum va proceda mai târziu Kant, între ra țiune ș i intelect.
În gnoseologie, empiri știi și raționaliștii s-au diferen țiat prin modul în
care au înțeles raportul dintre sim țuri și rațiune.
Empiriștii au afirmat c ă simțurile (externe și interne) constituie
facultatea cognitiv ă fundamental ă și cea mai sigur ă și, deci, că ideile
sensibile sunt cuno ștințele primare și autentice, chiar dac ă nu toate sunt în
mod sigur adev ărate. Ei au acordat ra țiunii (intelectului) doar rolul de a
combina în diferite chipuri cuno ștințele sensibile ș i, deci, au în țeles
cunoș tințele raționale ca reductibile la cele sensibile.
Accentul pus de empiri ști pe importan ța cunoașterii sensibile se
explică atât prin faptul c ă ei au fost influen țați mai mult de științele
experimentale, cât și prin postulatul lor ontologic potrivit c ăruia ceea ce
este general și esențial există numai în și prin lucrurile individuale,
fenomenale.
Gnoseologia empiristă a fost prefigurat ă de Bacon , care, de și
accentua experien ța, se pronun ța totuși pentru conlucrarea dintre sim țuri și
rațiune. În mod critic, el îi aseam ănă pe „empirici” cu furnicile, care doar
adună provizii din lumea externă , iar pe „dogmatici” cu p ăianjenii, care î și
țes pânza din propria substan ță. Bacon afirma c ă adevărații cercetă tori sunt
ca albinele, care adun ă nectarul și-l preschimb ă în miere.
Bacon a formulat metoda induc ției științifice, cunoscut ă și sub
numele de inducție incomplet ă sau amplifiant ă, pe care a opus-o metodelor
de până atunci. Pe de o parte, el a criticat atât deducția speculativ ă, care
pleacă de la idei generale preconcepute, cât și deducția în genere , pe motiv
că nu oferea noi adev ăruri despre cazurile particulare, sau, cum spunea el,
pentru că este prea grosier ă în raport cu fine țea naturii. Pe de alt ă parte, a
supus criticii atât inducția vulgară, neștiințifică, deoarece era lipsită de

314reguli de observare a faptelor ș i generaliza pripit, cât și inducția aristotelic ă
(prin enumerare complet ă), care era lipsit ă de reguli de observare și, în plus,
era greu practicabil ă, întrucât presupunea observarea tuturor cazurilor de
același fel.
Inducția baconian ă se distinge de modalităț ile inductive pe care le
recuză, în principal, prin două caracteristici: a) presupune reguli de
observare a faptelor; b) generalizeaz ă treptat, gradual.
Regulile de observare sunt necesare pentru a distinge între esen țial și
neesențial, căci, pentru a generaliza de la unii la toț i, trebuie ca însu șirile
observate la unele cazuri s ă fie esențiale, indispensabile, astfel încât s ă se
regăsească și la cazurile neobservate.
Locke , fondatorul propriu-zis al empirismului, a clasificat ideile în
simple și complexe , primele fiind cele izvorâte din experien ța externă sau
internă, iar ultimele – cele ob ținute de intelect prin combinarea,
compararea sau abstractizarea ideilor simple. Dat fiind c ă ideile simple, de
experiență, sunt cele originale, el a respins ineismul (doctrină care afirm ă
caracterul înn ăscut al celor mai generale idei filosofice, logice, matematice,
religioase, morale etc.) și a susținut că, la naștere, mintea este ca o tabula
rasa (tablă nescrisă), pe care primele idei întip ărite sunt cele sensibile.
Berkeley va adânci empirismul în sens nominalist, contestând ideile
abstracte, care exprim ă însușiri generale și esențiale, diferite de cele
individuale și fenomenale.
În fine, Hume va argumenta c ă subiectul perceptiv nu poate s ă
descopere însu șiri și corelații de ordin general și esențial, cum ar fi
conexiunile cauzale și logice.
Așadar, empiriș tii au argumentat veridicitatea și aportul cognitiv al
ideilor empirice, dar n-au recunoscut sau n-au putut fundamenta teoretic
progresul cognitiv adus de cunoș tințele raționale
Raționaliștii au conceput ra țiunea (intelectul) ca facultate cognitiv ă
primordial ă, iar cunoș tințele raționale ca purt ătoare de adev ăr și fundamentale
în raport cu cele sensibile. Ei au relevat ca modalit ăți raționale (intelectuale)
ale cunoașterii intuiția (act cognitiv prin care intelectul descoper ă adevărul în
mod imediat, spontan) și deducția. Totodat ă, au considerat c ă simțurile și
cunoș tințele sensibile sunt, de regul ă, eronate, dar pot oferi și adevărul în
măsura în care concord ă cu rațiunea și adevărurile acesteia.
Teza despre primatul ra țiunii în cunoa ștere se explic ă atât prin faptul
că raționaliștii au fost influen țați de modelul cunoa șterii matematice, cât și
prin postulatul lor ontologic, potrivit c ăruia însușirile generale și esențiale
ale lucrurilor sunt unite mecanic, prin simpla juxtapunere, cu cele individuale și fenomenale.

315Descartes, ini țiatorul gnoseologiei ra ționaliste, a ajuns la concluzia c ă
rațiunea (intelectul) este sursa cuno ștințelor adev ărate, plecând de la
îndoiala metodologic ă asupra tuturor cuno ștințelor dobândite anterior, fie
prin simțuri, fie prin raț iune. Îndoiala generalizat ă l-a condus la cuno ștința
„Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc, deci exist”, care se impune ra țiunii ca
fiind adev ărată în mod cert.
Descartes, a distins dou ă modalități cognitive ale intelectului: intuiția
și deducția.
Intuiția intelectual ă de tip cartezian este un act prin care intelectul
surprinde spontan, printr-o adâncire în sine și fără referire la lumea extern ă,
specificul obiectului de cunoscut ca obiect al gândirii, ca obiect gândit. De
aceea, ideile intuitive par a fi înn ăscute, dar, cum precizeaz ă însuși
Descartes, înn ăscute nu sunt decât facult ățile cognitive, inclusiv capacitatea
de a intui.
Deducția cartezian ă depinde de intui ție și o completeaz ă, derivând
din adevărurile fundamentale intuitive noi și noi adev ăruri. Spre deosebire
de deducția silogistic ă, prin care se aplic ă un adevăr general la un caz
particular, deduc ția cartezian ă are un caracter înnoitor, descoperind intuitiv
noi adev ăruri sugerate de adev ărurile intuitive ini țiale. Regulile
fundamentale ale metodei carteziene sunt: 1) evidența, 2) analiza ,
3) sinteza , 4) enumerarea .
Așadar, raționaliștii au justificat ideile universale ș i necesare
construite de ra țiune, dar au ignorat caracterul autentic și înnoitor al
experienței. Ei au riscat s ă susțină o cunoaștere speculativ ă, ruptă de fapte.
Kant este cel care va înf ăptui sinteza celor două orientări
gnoseologice. El a urm ărit să explice cunoa șterea ca proces care presupune
conjuncția dintre sensibilitate și intelect, dintre datul senzorial provenit din
lumea extern ă și activitatea creatoare exercitat ă de subiect prin formele sale
constitutive.
În Critica ra țiunii pure , Kant distinge trei trepte ale con științei ca
subiect cunosc ător: sensibilitatea , intelectul și rațiunea și susține că fiecare
treaptă prezintă formele (structurile) sale a priori (forme constitutive
subiectului, independent de experien ță), cu ajutorul c ărora se realizeaz ă
procesul cognitiv. Formele a priori ale sensibilităț ii sunt numite intuiții,
Kant identificând dou ă asemenea forme: intuiția de spațiu și intuiția de
timp. Formele a priori ale intelectului sunt numite categorii și sunt
clasificate în patru grupe a trei categorii fiecare în func ție de clasificarea
judecăților din logica formal ă: 1) după cantitate ; 2) după calitate ; 3) după
relație; 4) după modalitate , astfel încât intelectul posedă două sprezece

316categorii. Formele a priori ale ra țiunii sunt numite idei, acestea fiind: ideea
de suflet, ideea de cosmos și ideea de Dumnezeu .
Pe treapta sensibilit ății, cunoș tințele se formează prin afectarea
sensibilității de către lucrul exterior, numit lucru în sine . În urma
contactului cu „lucrul în sine”, în subiect se formeaz ă o multitudine haotic ă
de „afecte” (ceea ce numim azi senza ții și percepții) care nu constituie
cunoș tințe propriu-zise. Pentru a deveni cuno ștințe sensibile, afectele sunt
ordonate spa țial și temporal de c ătre cele dou ă forme a priori ale sensibilităț ii:
intuiția de spațiu și, respectiv, intui ția de timp. Rezultatele acestei ordon ări
sunt numite de Kant fenomene , sau reprezentări, sau intuiții. Orice fenomen
este alcătuit dintr-o „materie” (constituit ă din afecte) și o „form ă” (care
constă din ordinea imprimat ă afectelor de c ătre intuițiile de spa țiu și timp).
Kant consider ă că fenomenele (reprezent ările, intuițiile) nu reflect ă lumea
externă, ci exprim ă formele a priori ale sensibilităț ii. Deci, el sus ține un punct
de vedere agnosticist, care neag ă posibilitatea cunoa șterii lumii „în sine”, în
esența ei (a , gr. = fără, gnosis , gr. = cunoa ștere).
Pe treapta intelectului , cunoș tințele se formează prin prelucrarea
(ordonarea) reprezent ărilor cu ajutorul uneia sau alteia din categorii.
Rezultatele ob ținute sunt numite concepte . Un anumit concept este
rezultatul prelucr ării unei mulț imi de reprezent ări din perspectiva unei
anumite categorii. Potrivit lui Kant, conceptul este un fel de judecat ă
concentrat ă, implicită, nedesfăș urată. Din concepte se formeaz ă judecăți, o
judecată fiind o explicitare a unui concept, un concept explicitat, dezv ăluit,
desfășurat. De aceea, Kant sus ține că forma de baz ă sub care se prezint ă
cunoș tința intelectual ă este judecata, iar nu conceptul. În ce prive ște
valoarea de adev ăr a cunoștințelor intelectuale, el afirm ă că acestea exprim ă
formele a priori ale intelectului prin care au fost ob ținute. Potrivit lui,
cunoș tințele intelectuale sunt aplicabile la fenomene, dar aceast ă
aplicabilitate nu înseamnă și o reflectare a lumii externe.
Pe treapta ra țiunii, cunoașterea se realizeaz ă prin prelucrarea
(ordonarea) cunoș tințelor intelectuale cu ajutorul formelor a priori proprii
rațiunii. Cunoș tințele raționale sunt de mai larg ă generalitate decât cele
intelectuale, referindu-se fie la subiect ca substrat comun tuturor
fenomenelor psihice, fie la cosmos ca totalitate a fenomenelor fizice, fie la
Dumnezeu ca izvor al tuturor celor exis tente. Prin generalitatea lor, crea țiile
rațiunii sunt elabor ări filosofice (metafizice). În producerea ideilor sale,
rațiunea părăsește orice experien ță, pentru c ă ea nu se mai sprijin ă, ca
intelectul, pe o serie de reprezent ări despre lume. Lipsit ă de controlul
experienței, prin care s ă-și verifice ideile, ra țiunea ajunge s ă justifice
speculativ teze opuse despre obiectele la care se refer ă. Ea se încurc ă în

317antinomii , idei opuse, argumentate speculativ (pur ra țional) la fel de
convingător. De exemplu, despre suflet, ra țiunea justific ă și teza că sufletul
este muritor ș i teza că sufletul este nemuritor; despre cosmos, argumenteaz ă
și ideea că este finit ș i ideea că este infinit; despre Dumnezeu, sus ține și că
există și că nu există. Concluzia lui Kant este c ă filosofia (metafizica) nu
este posibil ă ca știință.
Teoria kantian ă a cunoașterii rămâne semnificativ ă atât prin efortul
său sintetizator, cât și prin faptul c ă evidențiază rolul creator al subiectului
cognitiv. Astfel, Kant sus ține că, pe lângă cunoș tințele empirice (care sunt
particulare și contingente), exist ă și cunoș tințe a priori (care sunt universale
și necesare), ob ținute de subiect prin rolul s ău creativ. Totodat ă, clasificând
judecățile în analitice (conț in noț iunea predicatului în no țiunea subiectului,
pe care o expliciteaz ă) și sintetice (predicatul adaug ă o informa ție nouă față
de cea con ținută de subiect), consideră că judecățile sintetice pot fi sau
empirice, sau apriorice.
Kant și-a finalizat gnoseologia cu unele concluzii care anunță deja
filosofia sa a culturii . Prin distinc ția dintre intelect și rațiune, el a
discriminat net cele dou ă forme ale cunoa șterii teoretice: știința și filosofia .
Despre știință, a conchis c ă intelectul este cel care, prin rolul s ău
constructiv, conferă cunoș tințelor aplicabile experien ței statutul lor științific
(caracterul universal ș i necesar). În privința filosofiei , deși a conchis că
aceasta nu este posibil ă ca știință, căci rațiunea deta șată de experien ță se
încurcă în antinomii, el n-a negat tendin ța irepresibil ă a rațiunii umane de a
elabora o metafizic ă (filosofie). El va argumenta îns ă că metafizica e
posibilă nu prin ra țiunea pură teoretică, prin care se construie ște știința, ci
prin rațiunea pură practică, prin care se edific ă morala și care propune
omului nu principii științifice, ci idealuri morale.
4. Teoria statului și societății
În esență, în filosofia social ă modernă s-au realizat urm ătoarele: mai
întâi, în Renaș tere, s-a laicizat concep ția despre societate, stat și drept ș i s-a
reafirmat viziunea contractualist ă, care se conturase înc ă din Antichitate;
apoi, în secolul al XVII-lea și, parțial, în veacul urm ător, teoria
contractualist ă a fost regândit ă ca doctrin ă a monarhiei constitu ționale; în
Secolul Luminilor , în special prin Rousseau, contractualismul a fost
resemnificat ca proiect al unui stat burghez și chiar burghezo-democratic; în
fine, în filosofia clasic ă germană, la Kant și Hegel, a fost resorbit în ample
sinteze asupra istoriei.
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, cele mai importante teorii
contractualiste au fost elaborate de Th. Hobbes și, respectiv, J.-J.Rousseau ,
care au proiectat un stat al drepturilor fundamentale ale omului.

318Thomas Hobbes a plecat de la premisa c ă, în starea de natur ă, între
oameni exist ă o discordie generalizat ă, un război al tuturor contra tuturor
(bellum omnium contra omnes).
În consecin ță, legile fundamentale ale pactului, numite și legi
naturale (deoarece corespund unor tendinț e ale naturii umane), vor fi
următoarele: 1) prima lege natural ă (jus naturale) este legea p ăcii; 2) a
doua – legea libert ății și 3) a treia – legea egalit ății.
Hobbes afirma că , tot prin contract mutual, oamenii dobândesc ș i
proprietate .
Dat fiind c ă legile contractului ar putea fi înc ălcate, Hobbes conchide
că este necesar ca statul (mulțimea de oameni) s ă acorde toat ă puterea de a
veghea la respectarea lor „unui singur om sau unei adun ări de oameni”. El
va numi pe cel sau cei care întruchipeaz ă această forță suveran , iar pe toți
ceilalț i supuș i..
În Secolul Luminilor , Montesquieu (1689-1755) a fost cel dintâi
gânditor care a teoretizat separarea puterilor în stat și rolul primordial al
puterii legislative.
J.-J. Rousseau (1712-1778) a precizat c ă pactul social are ca rezultat
un corp colectiv , pe care îl nume ște republică sau corp politic . Același corp
colectiv este numit și suveran , când e activ, și stat, când e pasiv, precum și
putere, când e comparat cu alte forma țiuni similare. Membrii s ăi primesc
numele colectiv de popor , iar ca particulari cetățeni (întrucât particip ă la
autoritatea suveran ă) și supuș i (întrucât se supun legilor statului).
Principalele cauze contractuale consfinț esc libertatea ș i proprietatea și
fiecare din ele asigur ă egalitatea.
Legea libertăț ii prevede ca nici o voin ță să nu fie supus ă alteia și să
nu supună altă voință.
Legea propriet ății asigură fiecăruia proprietatea asupra a ceea ce îi
este necesar ș i poate agonisi prin munc ă proprie.
Spre deosebire de Hobbes, Rousseau consider ă că poporul sau
suveranul stabile ște nu numai legile fundamentale ale pactului social, ci și
toate celelalte legi generale. Chiar dac ă unele legi sunt ini țiate de un anumit
legislator, ele trebuie s ă fie ratificate de c ătre popor prin liberul s ău
sufragiu.
În consecin ță, Rousseau delimiteaz ă cel mai net puterea legislativă de
puterea executiv ă și raportul dintre ele. Potrivit lui, suveranul (puterea
legislativă) însărcinează un corp administrativ sau o magistratur ă (ca
putere executiv ă), care să se ocupe de aplicarea și menținerea legilor,
precum și de elaborarea de acte referitoare la chestiuni de interes particular,
acte care, desigur, trebuie s ă corespundă contractului social. Rousseau e de

319părere că acest corp administrativ trebuie numit principe, când e activ, și
guvernământ, când e pasiv.
Așadar, puterea legislativă își subordonează puterea executiv ă,
poporul este suveran în raport cu pr incipele. Suveranitatea poporului,
argumenteaz ă Rousseau, este inalienabil ă și indivizibil ă.
În același Secol al Luminilor , Immanuel Kant a susț inut că, în stare
de natură, omul a fost dominat de instinct și de o pornire contradictorie,
numită socialitate antisocial ă pentru c ă era orientat ă și spre rela ții cu
semenii și spre agresiune.
Potrivit lui Kant, o dat ă cu trecerea la societate, omul a început s ă-și
aleagă un mod de via ță cognitiv și moral, independent de instincte, iar
genul uman a început s ă progreseze, înainte de toate, spiritual și moral.
Kant susține că progresul istoric are un dublu temei : natura și
providența.
Natura constituie temeiul progresului istoric întrucât în sânul ei s-a
petrecut un progres fiziologic, care a dus la apari ția rațiunii, și, de
asemenea, în sensul c ă este o lege a naturii ca toate dispozi țiile umane
orientate spre exercitarea ra țiunii să se dezvolte în întregime în genul uman
(prin transmiterea cunoș tințelor de la o genera ție la alta) și nu în individ,
care are o via ță scurtă.
Providența este cauza cea mai înaltă care predetermin ă mersul lumii
și, prin înțelepciunea sa adâncă , îndreaptă omenirea spre scopul ei obiectiv
final.
Motorul progresului (la care apeleaz ă natura sau/ și providen ța) îl
constituie socialitatea antisocial ă, care, la omul social, se manifest ă sub
forma conflictului dintre atitudinea de a accepta op țiunile altora și tendința
spre gândire proprie.
În consecin ță, mijlocul cel mai important al progresului îl constituie
luminarea . În acest sens, Kant afirma: „Luminarea este ie șirea omului din
minorat a c ărui vină o poartă el însuși. Minoratul este neputin ța omului de a
se servi de inteligen ța sa fără a fi condus de altul. Vinovat se face omul de
această stare, dac ă pricina minoratului nu este lipsa inteligen ței, ci lipsa
hotărârii și curajului de a se servi de ea f ără conducerea altuia. Sapere
aude! Îndrăznește să te servești de inteligen ța ta proprie ! aceasta este
lozinca lumin ării” (Kant, Răspuns la întrebarea: Ce este „ luminarea ”?).
Kant afirm ă și existența unei reciprocit ăți între luminare și forma de
stat. Pe de o parte, libertatea de gândire influen țează treptat și „libertatea de
acțiune” a poporului și, în cele din urm ă, chiar „principiile guvern ării”
(Ibidem). Pe de alt ă parte, libera cugetare este, la rândul s ău, influențată de
guvernare și, de aceea, reclam ă o anumită formă de stat.

320Potrivit lui Kant, de cea mai mare importan ță pentru asigurarea
libertății de gândire este nu forma de conducere, ci forma de guvernare .
Aceasta este fie republicană , fie despotică. În explica ția kantian ă,
republicanismul separă puterea executiv ă (a guvernului) de cea legislativ ă,
în timp ce despotismul unific ă cele două puteri, statul ratificând autoritar
legile pe care el însuș i le-a dat.
Constituția republicană , spune Kant, se întemeiaz ă pe principiile
libertății membrilor unei societăț i (ca oameni), ale dependenței tuturor (ca
supuș i) de o singur ă legislație comună și ale egalității acestora (ca ș i
cetățeni). În cadrul ei, conduc ătorul este, la rândul s ău, membru, iar nu
proprietar al statului..
Dezvoltarea plenar ă a dispozi țiilor naturale ale genului uman cere
însă un acord ideal nu numai în interiorul unui stat, ci și între state, astfel
încât să se elimine ră zboiul ș i să se ajungă la o pace etern ă.
Proiectul kantian de pace perpetu ă cuprinde mai multe articole
preliminare și trei articole definitive .
Articolele definitive în vederea p ăcii eterne cer urm ătoarele:
1) „constitu ția civilă a fiecă rui stat trebuie s ă fie republican ă” (Ibidem);
2) „dreptul interna țional trebuie s ă fie întemeiat pe un federalism al statelor
libere” (Ibidem); 3) „dreptul cosmopolit trebuie s ă se limiteze la condi țiile
ospitalității universale” ( Ibidem).
Dintre articolele definitive, primul deschide perspectiva p ăcii eterne,
pentru că, într-o constitu ție republican ă, declararea unui ră zboi nu depinde
de bunul plac al celui aflat la conducere ș i nu este decis ă din cauze
neînsemnate, ci presupune asentimentul cet ățenilor, care, având de purtat
povara războiului, cump ănesc și decid, opunându-se, se în țelege, unui
conflict care ar periclita genul uman.
Al doilea articol definitiv este ș i el extrem de important pentru
instituirea p ăcii eterne, c ăci, așa cum argumenteaz ă și Kant, o uniune
federativă de state, o societate a na țiunilor care s ă pună capăt războaielor,
nu admite hegemonia unui stat, ci este o uniune de state libere.
Al treilea articol definitiv este, la rândul s ău, valabil, dreptul de
ospitalitate privind dreptul de vizitator (azi, f ără vize), în virtutea dreptului
de posesiune a suprafe ței pământului, ca drept ce aparț ine în comun speciei
umane.
În fond, întreaga concep ție kantiană despre progresul istoric r ămâne
semnificativ ă și instructiv ă. Așa cum gândea filosoful de la Königsberg,
numai cu ajutorul ra țiunii popoarele se vor lumina și vor ajunge s ă
conviețuiască în frăț ie și pace ș i numai o uniune a p ăcii, de state libere, va
avea ca prim avantaj dezvoltarea culturii și a civiliza ției.

3215. Antropologia
În „spatele” omului cultural modern se afl ă nu atât divinitatea, cât
omul natural însu și, cu a cărui fire (esen ță) omul social trebuie s ă se acorde
în obiectiv ările sale socio-culturale pentru a se reg ăsi pe sine, sau, odat ă
regăsit, pentru a nu se pierde din nou.
În genere, umanismul renascentist a încercat s ă concilieze știința și
filosofia cu religia ș i teologia, normele laice cu cele religioase.
Filosofii din veacul al XVII-lea, fie ra ționaliști, fie empiri ști, au
înțeles omul nu numai ca ființă contemplativ ă, ci și ca ființă activă și
socială, iar în toate aceste ipostaze l-au definit și prin libertatea de a-și
afirma cerin țele și aspirațiile autentic umane.
Dar, așa cum au remarcat gânditorii din acel timp, prin rezultatele
activității sale, omul socio-cultural se poate afla nu numai în armonie, ci și
în conflict cu trebuin țele naturii umane, cu omul natural.
Rousseau, Kant ș i Hegel au analizat atât îndepă rtarea de sine a
omului, pierderea sa de sine, cât și posibilitatea reg ăsirii, a revenirii la
natura autentic uman ă. În termeni hegelieni, ei au cercetat atât înstr ăinarea
de sine a omului, cât și dezînstrăinarea acestuia.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă

1. Ioan N. Ro șca, Filosofia modern ă (Empirismul și raționalismul), Editura
Fundației România de Mâine, București, 2005.
2. Ioan N. Ro șca, Introducere în filosofie, Editura Universitar ă, București, 2002.

MANAGEMENT

Lector univ. dr. MARIA GÂF – DEAC

SEMESTRUL II

Obiective
Conducerea și organizarea impun identificarea m odului de
armonizare a ac țiunilor individuale pentru o contribu ție sporită la realizarea
obiectivelor de grup.
Conducerea și organizarea sunt im portante pentru instituirea și
derularea cooper ării. În fond, econom iștii, inginerii, responsabilii financiar-
contabili, conduc ătorii și proprietarii de firm e nu pot eluda necesitatea
organizării și conducerii, deoarece în m od obiectiv orice structur ă
productiv-econom ică are un ciclu de via ță, respectiv o traiectorie proprie în
mediul am biant.
Delim itarea sistem ului m anagerial și proiectarea norm elor de muncă
evidențiază împreună dimensiunea econom ică a valorizării acțiunii um ane.
Decizia, sistem ul decizional și procesul decizional al firm ei se
dovedesc a fi esen țiale pentru m anageri și proprietari de entit ăți productiv-
econom ice. Metodele și tehnicile de m anagem ent constituie un
instrum entar de baz ă pentru m anageri. Acestea se bazeaz ă pe strânsa
legătură cu m anagem entul resurselor um ane.
Managerii firmelor sunt preg ătiți profesional și școlarizați specific.
Managem entul strategic și cel global sunt domenii care operează în
contextul contem poran al tranzi ției societății um ane spre noi form ule de
organizare și conducere.

I. ELEMENTE DE BAZ Ă ALE MANAGEMENTULUI.
STUDIUL MUNCII
1. Delimitarea sistemului managerial
Dom eniul m anagerial se reg ăsește între urm ătoarele lim ite:
– necesități (cerințe de resurse, produse, servicii);
– interacțiunea com plexă a potențialelor din interiorul unei activități
econom ice concrete;
– potențialul de natură fizică și tehnico-econom ică pentru resurse
(descoperirea rezervelor, resurse um ane, volum ul și calitatea lor);
322

323- rezultate ob ținute în faze diferite: cercetare, proiectare, studiul
condițiilor industriale.
2. Proiectarea normelor de munc ă
Aspecte de baz ă în proiectarea normelor de munc ă
A stabili norma de munc ă pentru un executant înseamn ă a determina
sarcina pe care acesta urmeaz ă să o îndeplineasc ă în legătură cu efectuarea
unei opera ții sau lucră ri (productive sau de natură funcțională), în condi ții
tehnice și organizatorice precizate, lucrând în ritm normal, cu intensitate
normală și având calificarea necesar ă.
Normarea muncii este activitatea prin care se stabileș te cantitatea de
timp necesar ă executării unei sarcini de munc ă. În mod conjugat, metoda și
timpul de munc ă fac obiectul studiului muncii.
Studiul metodelor de munc ă are ca scop reducerea con ținutului
muncii.
Studiul timpului în activitatea productiv-economic ă are ca scop
înregistrarea timpului consumat spre a fundamenta procesele de munc ă.
Studiul de ansamblu al procesului de produc ție cuprinde:
– analiza generală a desfășurării procesului de produc ție;
– analiza detaliată a procesului;
– analiza circula ției executantului sau a obiectului muncii;
– analiza amplas ărilor.
Studiul activit ății la locul de munc ă cuprinde:
– analiza activităț ii executantului individual;
– analiza activităț ii executantului colectiv;
– analiza activităț ilor executant – utilaj.

Formele de exprimare a normelor de munc ă sunt:
– norma de produc ție N p;
– norma de timp N 1.

Structura timpului de munc ă este dat ă în principal de timpul
productiv ș i timpul neproductiv (fig. 1).

Fig. 1. Structura timpului de muncă al executantului

Variabilele aleatoare (durate m ăsurate) se constituie în e șantion statistic;
se grupeaz ă datele, identificându-se valorile caracteristice prin m odul, m ediană,
amplitudine, m edie aritm etică, abatere m edie pătratică, dispersie).
Aplicarea normelor de munc ă
Orice lucr ător, indiferent de preg ătirea profesional ă sau de func ție, se
regăsește, în tim pul activității, într-una din com ponentele etapelor de m uncă:
• etape de m uncă inferioare ;
• etape de m uncă și tehnologice mijlocii ;
• etape de m uncă și tehnologice superioare .
3. Dimensiunea economic ă a valorizării acțiunii umane
În cadrul com portam entului um an există două trepte:
a) com portam entul biologic , care cuprinde:
– tropism ele (reacții standardizate individual);
– instinctele (reacții integrale vizând specia);
324

325b) comportamentul teleologic (acțiuni de comportament social).
În marea majoritate a cazurilor, actele și acțiunile reprezint ă o
execuție în grup sau o succesiune de acte ori ac țiuni. Astfel, sunt
identificate actele compuse . Un act compus este o activitate.
Activităț ile sau actele compuse se clasific ă astfel:
a) acord de ac țiuni, când se manifest ă suprapuneri temporale între
acte;
b) șir de acțiuni, când se manifest ă doar succesiuni între acte;
c) nod de acțiuni, care reprezint ă un șir de acorduri.
Între plan și metodă există o strânsă înlănțuire.
Activitatea (ac țiunea) este îndreptată asupra unui sistem în care se
intenționează producerea unei modific ări. Sistemul asupra c ăruia se
acționează reprezintă obiectul acțiunii.
Autorul unui eveniment este agentul (individual sau colectiv,
organizațional).
Regulile sau normele acțiunii umane sunt fixate în principii și legi,
care se impun prin autoritatea experien ței acumulate în procesul ac țional în
sine.
Valorile sunt scopurile ultime ale oric ărei acțiuni.
Mijlocul definește entitatea (institu țional – organiza țională) cu
ajutorul c ăreia subiectul ac țiunii (agentul) transmite inten ția sa (impuls,
energie, orientare) asupra obiectului ac țiunii.
Prin finalitate se înțelege tendin ța unui fenomen de a evolua spre o
stare terminal ă din care nu mai este posibil ă o evoluț ie viitoare în cadrul
aceleiași paradigme.
Prin scop se înțelege o stare posibil ă sau cel pu țin imaginabil ă a unui
sistem de ac țiune, spre care tinde un agent.
Rațiunea reprezintă motivația, stimulul interior, justificativ al unui
anumit component ac țional.
Riscul în ac țiune înseamn ă eventualitatea producerii nesatisfă cătoare
sau neproducerii rezultatului a șteptat (măsurat prin utilitate).
Utilitatea este o m ăsură comună pentru mobilurile, motiva țiile și
preferințele omene ști.
Legătura dintre utilitate și raționalitate se reg ăsește în principiul
utilității maxime .
Există 1) o responsabilitate normat ă și 2) o responsabilitate liber
asumată .
Alegerea reprezint ă selectarea unei op țiuni dintre două sau mai
multe variante autentice (adic ă din cele necesare și posibile).
Principalul efort în investiga ția normativ ă vizează soluționarea
problemelor alegerii.

Problem a centrală a alegerii este justificarea ei. Aspectul cel mai
important în justificare este motivația. Identificarea motivației echivaleaz ă
cu raționalitatea alegerii.

II. ORGANIZ AREA PROCESUAL Ă
1. De la starea informa țională la starea practic-activ ă în cadrul
unei firme
Mom entul prezent (P) se constituie în reper, care m archează între
trecutul (T) și viitorul (V) elem entele m anageriale m onocauzale.
Un efect (E) identificat în trecut, produs de cauze care pot r ămâne
anonim e, genereaz ă (determ ină) o cauză nouă (C1).
La momentul prezent (P), un efect (E n) are coresponden ță într-o nou ă
cauză (C n), care induce decizia de ac țiune productiv-econom ică (A d) pre-
văzută pentru un m oment (M a) de acțiune în viitorul apropiat. Rezultatul (R)
determ ină evenim entul m anagerial viitor (Ev), care corespunde solu ționării
problem elor de politic ă a firm ei în etapa luat ă în considerare.
Se rem arcă trecerea de la grupul de problem e de tip „căutare a
cauzelor” la grupul de tip „ căutare a efectelor” (fig.2).
Firmele sunt localizate ca obiect de activitate pe intervalul cuprins
între un efect m ajor vizibil (de exem plu E 1) și momentul de declan șare a
acțiunii productive propriu-zis ă (M a).

Fig. 2. Management ul monocauzal
E – efect trecu t identificat în mediu (inițial); C 1, C2, Cn – cauze;
E1, E2, … E n – efecte; A d – acțiune (decizie); M a – moment de decl anșare acțiune;
R – rezultat; E v – eveniment viitor (anticipativ); T, P, V – trecu t, prezent, viitor;
Mti – moment al trecutului imediat de interes pent ru firmă.
326

3272. Procesul de produc ție – subiect al managementului
Amplasamentul firmei într-un mediu ambiant
Procesul de produc ție constituie elementul central al unei firme,
considerat ă sistem complex adaptiv amplasat ă într-un mediu ambiant. În
procesul concentr ării produc ției și specializ ării funcțiilor manageriale a
„apărut” un așa-numit aparat specializat în managementul firmei
Elemente de organizare procesual ă
Organizarea procesual ă reprezint ă determinarea și înșiruirea
activităților necesare pentru realizarea obiectivelor firmei.
În cadrul unei firme, de regul ă, se întâlnesc din punct de vedere
procesual și structural urm ătoarele func ții: producție; comercial ă; financiar
contabilă; resurse umane; cercetare-dezvoltare.
Organizarea procesual ă într-o firm ă are un caracter dinamic și este,
de regulă, caracterizat ă de generalitate.
3. Studiul de fezabilitate – instrument de analiz ă procesual ă
și managerial ă
Prin studiul de fezabilitate se realizeaz ă o evaluare economic ă și
financiară a efortului investi țional pentru dezvoltare.
• Prezentare general ă. Se relateaz ă în rezumat ceea ce studiul
urmează să reflecte în realitatea productiv ă.
• Domeniul în care se ac ționează
• Întreprinderea – Scurt istoric : prezentarea de ansamblu a
întreprinderii; prezentarea modului cum s-a n ăscut întreprinderea; nivelul
tehnologic; configura ția patrimoniului; managementul și organizarea
întreprinderii.
• Piața
• Evaluarea activit ății viitoare a întreprinderii
• Costuri și resurse de finanț are pentru activitatea viitoare
• Analiza financiar ă
• Analiza economic ă
Pentru realizarea studiului de fezabilitate se distinge un algoritm
structural metodologic :
I. Descrierea întreprinderii ca agent economic
II. Starea tehnic ă și economico-financiar ă
• potențialul tehnico-economic ;
• rezultatele economico-financiare ;
• eficiența utilizării potențialului .
III. Poziția întreprinderii fa ță de piață
IV. Diagnostic

328V. Strategia activit ății întreprinderii
• coordonatele strategiei activit ății întreprinderii;
• modelele de previziune a parametrilor economico-financiari.

III. ORGANIZAREA STRUCTURAL Ă
1. Conț inutul și evoluț ia noțiunii de întreprindere
Componentele principale ale unui sistem complex adaptiv sunt:
asamblarea ; relațiile între elemente; obiectivele; adaptavitatea.
Întreprinderea este o entitate economic ă producătoare de profit,
caracterizată printr-un mod specific de ac țiune și activitate, având
funcționalitate și organizare tehnologic ă, o anumit ă capacitate de a produce
bunuri și servicii, de a se conduce și gestiona ra țional.
Întreprinderea comercial ă este o unitate economic ă având ca scop
achiziț ionarea de m ărfuri (produse) ș i servicii de la produc ători sau
furnizori cu scopul de a le vinde.
Societatea comercial ă este o persoană juridică înființată printr-un
contract între mai multe persoane fizice sau juridice care convin s ă aducă în
comun diferite valori, bunuri sau activit ăți în scop lucrativ, pentru a obț ine
profit.
Societățile comerciale cu personalitate juridic ă se pot constitui în
una din urm ătoarele forme ( Legea 31/1990 ):
• Societate în nume colectiv . Obligațiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a tuturor
asociațiilor. Nu se prev ăd condiții restrictive cu privire la num ărul de
membri și la mărimea capitalului social, care, de regul ă, este restrâns.
• Societate în comandit ă simplă. Obligațiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a asociaț ilor
comandita ți. Acești asociați reprezint ă elementul activ în cadrul societ ății.
Ei dispun de gestiune, presteaz ă muncă, desfăș oară activități comerciale.
Asociații comanditari r ăspund numai pân ă la concuren ța aportului lor,
neavând calitatea de comercian ți (nu pot interveni în conducerea societ ății
în raporturile cu ter ții).
• Societatea în comandit ă pe acțiuni. Obligațiile sociale sunt
garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a
asociaților comandita ți. Capitalul social este împă rțit în acțiuni. Coman-
ditarii sunt obliga ți numai la plata ac țiunilor lor. Elementul determinant este
capitalul, respectiv ac țiunile.
• Societate pe ac țiuni. Este forma tipic ă de societate pe capitaluri, de
regulă importante ca valoare. Obligaț iile sociale sunt garantate cu

329patrimoniul social, iar ac ționarii sunt obliga ți numai la plata ac țiunilor lor.
Acționarii nu sunt considera ți comercian ți, neavând fa ță de terți nici o răs-
pundere, dar au dreptul s ă participe la luarea deciziilor în cadrul adun ărilor
generale ale ac ționarilor și să încaseze cota de beneficiu ce li se cuvine.
• Societate cu r ăspundere limitat ă. Obligațiile sociale sunt garantate
cu patrimoniul social. Asocia ții sunt obliga ți numai la plata p ărților sociale.
În caz de aport în natură , acesta nu poate reprezenta mai mult de 60% din
capitalul social și se transmite în momentul construirii societ ății. Prestațiile
în muncă și creanțele nu pot constitui aport.
Societățile comerciale f ără personalitate juridic ă se pot constitui în
următoarele forme ( Decret Lege nr. 54/1990 ):
• Asociații familiare. Se constituie între membrii unei familii cu
gospodă rie comun ă.
• Persoane fizice autorizate să desfășoare activitate independent ă.
Autorizarea pentru prestarea de servicii se elibereaz ă pe baza atest ării
capacităț ii profesionale specifice activit ății respective.
Întreprinderile asociate sunt entitățile care convin s ă aducă în comun
o contribu ție (în bani sau natur ă) în vederea constituirii unui capital social
cu ajutorul c ăruia, în continuare, prin procesare productivă , să se realizeze
profit, urmând ca acesta s ă se partajeze între asocia ți.
Întreprinderile personale sunt entit ățile înființate fiecare de câte un
proprietar care organizeaz ă și conduce în nume personal activităț ile
productiv-economice sau de servicii.
Întreprinzătorul este persoana fizic ă sau juridic ă supusă riscului de a
organiza, desfăș ura și dezvolta o afacere sau activitate profitabil ă.
Firma este un element de identificare a unei întreprinderi și constă în
denumirea unui comerciant care este înmatriculat la registrul comer țului.
Firma este necesar ă, din punct de vedere administrativ, pentru eviden ță și
control. Uzual, în limbajul economic comun, termenul „firm ă” este utilizat
și în înțelesul mai larg de „întreprindere”.
Compania este o entitate economic ă de mare dimensiune cu caracter
de trust monopolist, de regul ă cu profit industrial, comercial, de transport,
turistic ș .a.
Corporația este o form ă specifică de organizare a activităț ii econo-
mice. Inițial, acest tip de organizare purta denumirea de „breaslă ”, fiind
constituită cu scopul de a promova interesele ș i drepturile profesionale ale
membrilor s ăi. De regul ă, corporația este o mare firm ă (întreprindere), care,
prin poziția și forț a ei pe pia ță, are un rol important în via ța economic ă a
unei țări.

330Concernul desemnează o uniune de întreprinderi comerciale,
bancare, de asigur ări ș.a. legate financiar pe calea participa țiilor.
Întreprinderile au autonomie, dar sunt controlate de c ătre persoanele care
dețin pachetul majoritar de ac țiuni
Trustul este o form ă de integrare orizontal ă sau vertical ă a producției
și serviciilor și de concertare a capitalurilor. Trusturile au ap ărut pentru
prima oară în SUA ș i, ulterior, și în alte țări industrializate.
Holdingul este o societate sau companie care de ține cea mai mare
parte de acț iuni a mai multor firme sau filiale ale acestora. Fiecare entitate
din holding î ți păstrează forma de organizare și identitatea, concomitent cu
instalarea pe pie țele de aprovizionare ș i desfacere. Leg ăturile dintre
compania principal ă și filiale se concretizeaz ă în domeniile investi țional,
financiar ș i tehnologic.
Societățile transna ționale (multina ționale) reprezint ă, generic,
entităț ile private și publice care realizeaz ă activități prin implantă ri de
infrastructuri și operații în afara teritoriului na țional unde îș i au sediul
social.
Regia autonom ă este o form ă de unitate economic ă având scop
lucrativ de exploatare, prin folosire și valorificare pentru profit, a bunurilor
aflate în proprietatea statului. Are independen ță patrimonială , întocmește
buget de venituri ș i cheltuieli, bilanț contabil și cont de profit și pierderi.
Poate contracta credite și beneficia de subven ții de la bugetul de stat sau de
la cele locale.
2. Structura managerial ă în activitatea productiv-economic ă
Proiectarea structurii organizatorice se bazeaz ă pe aplica ția
decizional ă a unor principii:
– principiul obiectivului (concentrarea pe un scop, țel, obiectiv);
– principiul specializării (folosirea personalului și a infrastructurii
specializate);
– principiul combinat (focalizarea specializat ă pe un obiectiv).
Diagrama organiza țională este schema care reglementeaz ă
cooperarea și controlul în cadrul unei firme, vizând sarcini, responsabilit ăți,
autoritate ș .a.
Nivelurile ierarhice reprezint ă etaje în cadrul diagramei organiza-
ționale cărora le sunt alocate sarcini, responsabilit ăți, autoritate și restricții.
Distribuț ia activit ăților pe niveluri este: strategic ă; tactică;
operațională; executivă.
Proiectarea structurii manageriale se bazează pe funcțiunile unit ății
economice, și anume:

– funcțiunea com ercială;
– funcțiunea de produc ție;
– funcțiunea financiar-contabil ă;
– funcțiunea de cercetare-dezvoltare;
– funcțiunea de resurse um ane.
Relațiile sociale de produc ție pot fi:
• relații de conducere operativ ă (B primește dispoziții numai de la
A, față de care răspunde);
• relații de participare la conducere (B este m embru cu drept de vot
în consiliul de adm inistrație);
• relații de conducere func țională (B prim ește dispoziții de la A cu
privire la o problem ă de specialitate, fa ță de care răspunde);
• relații de avizare;
• relații de îndrumare tehnic ă, de inform are, de cooperare etc.
Structura unit ăților operative pleacă de la un loc de m uncă, atelier,
raion, perim etru, sector ș.a.
Structura unit ăților funcționale se diferen țiază calitativ prin: post
(funcționar), birou, divizie, com partim ent, direcție, serviciu ș.a.
Efectele structurii se reg ăsesc în m anagem entul propriu-zis. Acesta
se desfășoară sub trei aspecte:
• managem ent linear (fig. 3) ;
• managem ent funcțional (fig. 4);
• managem ent mixt.

Nivel m anager ial
(ing. șef) 1

2
2 2
Nivel m anager ial 3
(muncitori) Nivel m anager ial 2
(m a i ș t r i)
Fig 3. Schema management ului linear

331

Fig. 4. Schema management ului funcțional

Președinte
Vicepreședinte
financi ar Vicepreședine
comercialVicepreședinte
operativConsiliu de a dministrație
Fig.5. Model ul schemat ic al unei organi zații product ive

Pe baza analizelor com plete se al ege varianta cu cele m ai mari
avantaje.
Modelul schem atic general al unei organizații (fig. 5) se exprim ă
printr-o structur ă flexibilă ce vizează piața, producția și finanțele .
3. Dimensiunea întreprinderii în câmpul productiv-economic
În țările Uniunii Europene func ționează aproape 16 m ilioane de
întreprinderi m ici și mijlocii (99% din totalul întreprinderilor din Uniune).
Succesul acestei formule organizatorice este legat de m anagem entul
aplicat, în care procesul decizional este m ai direct, sim plu și rapid, iar
inform area, generalizat ă în întreaga structur ă.
În Rom ânia (1996-2000), densitatea întreprinderilor m ici și mijlocii
este de 13,5 la 1000 de locuitori, în comparație cu densitatea înregistrat ă în
țările Uniunii Europene, care se situează între 25 și 45 întreprin-
deri/1000 locuitori.
332

Prin OG nr. 25/1993, în România, o întreprindere este m ică, dacă are
de la 5 la 25 salaria ți, și mijlocie, dac ă are de la 26 la 200 salaria ți.
4. Elemente de organiz are structural ă
Organizarea structural ă reprezintă gruparea func țiunilor, atribu țiilor
și salariilor, în raport cu anum ite criterii, și repartizarea acestora pe grupuri
de angajați pentru opera ționalizare.
Postul : grup de obiective, sarcini, com petențe și responsabilit ăți ce
revin spre execu ție unui singur angajat.
Funcția este desem nată de totalitatea posturilor care sunt
caracterizate de acelea și trăsături principale. Func ția poate fi a) de
conducere și b) de execu ție.
Ponderea ierarhic ă desem nează numărul de angaja ți (persoane)
conduse (coordonate) nem ijlocit de un m anager.
Compartimentul reprezint ă ansam blul persoanelor care prestează
munci om ogene sau com plementare, de regul ă pe același amplasam ent.
Nivelul ierarhic este compus din totalitatea subdiviziunilor aflate la
aceeași distanță ierarhică de top – m anagem ent.
333 Relațiile organiz aționale sunt raporturile dintre subdiviziunile
organizatorice (posturi, com partim ente) stabilite prin reglem entări oficiale
5. Forme de prez entare a structurii organiz atorice
Organigram a este reprezentarea grafic ă a structurii organizatorice.
Dreptunghiurile, reprezentând posturi și com partim ente legate prin linii,
desem nează raporturile ierarhice și funcționale între com ponentele
structurii organizatorice.
Regulam entul de organiz are și funcționare este o redare cu
următorul conținut:
– în prim a parte sunt inserate date privind baza legală a constituirii și
funcționării firm ei;
– se realizează o prezentare succint ă a obiectului de activitate;
– se include organigram a generală a firm ei;
– sunt relatate în continua re principalele caracteristici
organizaționale (obiective, sarcini, com petențe, responsabilit ăți);
– se prezintă în detaliu com partim entele firm ei, funcțiile și posturile .
Descrierea postului (fi șa postului) cuprinde: 1) denum irea postului,
2) obiectivele individuale, 3) sarcinile, 4) com petențele, 5) respon-
sabilitățile, 6) relațiile postului cu alte posturi, 7) cerințe specifice ale
postului (calit ăți, aptitudini, cuno ștințe ș.a.).
Structura oganizatoric ă se clasific ă în:

334- structură ierarhic ă (liniară). Are un num ăr redus de
compartimente. Fiecare persoan ă este subordonat ă unui singur manager
(șef);
– structură funcțională (W. Taylor, 1965 ). Titularii posturilor de
execuție primesc decizii atât din partea managerilor ierarhici direc ți, cât și
de la compartimentele func ționale, prin dubl ă subordonare;
– structura ierarhic – func țională reprezint ă o combina ție între
elementele organizatorice descrise anterior.

IV. MANAGEMENT GENERAL MODERN
1. Obiectul de studiu al managementului. Defini ții
Elemente de teorie, principii și concepte referitoare la management
Managementul semnifică în principal preocuparea pentru crearea și
menținerea unui mediu interior dorit în entitatea productiv ă uzuală , astfel
încât să se creeze posibilitatea de a selecta și aborda sarcinile necesare
îndeplinirii obiectivelor planificate.
Definiț ii pentru managementul activit ăților productiv-economice
– Managementul activit ăților productiv-economice constituie un
ansamblu de tehnici de organizare și gestiune a entităț ilor organizate specific.
– De asemenea, reprezint ă metodele și procedeele cu caracter
productiv-economic, social ș.a. ce pot fi folosite în activitatea de organizare
și conducere.
– Constituie un complex de preocup ări și acțiuni ale conduc ătorului
(ministru, secretar de stat, director general, director, sef de serviciu ș.a.) de
creare a cadrului care s ă permită ca, prin activitatea unui grup de lucr ători,
să se realizeze un anumit obiectiv în condi ții de calitate, termen și eficiență
a valorific ării.
În același timp, managementul trebuie s ă fie privit ca un set de
proceduri practice:
– managementul este o munc ă de conducere (a activit ății de munc ă);
– managementul este o activitate de dirijare;
– managementul este un proces de conducere.
La toate acestea se pot ad ăuga sensurile figurate ale termenului de
management:
– managementul ca stare de spirit;
– managementul ca o art ă.
Conducătorul de firm ă este acel administrator care (indiferent de
nivelul de conducere) are drept de dispozi ție (decizie). Managerul este un
creator de condi ții și nu numai un executant direct. Sub grija managerului,

335lucrătorii, materialele și mai ales ideile pot întocmi condi țiile necesare
acțiunii productiv-economice.
Planificarea rezultă din conț inutul politicii firmei. Planificarea este
indicată în principii, îns ă este riguros limitativ ă în conținutul temelor și
pozițiilor ce trebuie adoptate pentru atingerea obiectivele stabilite.
Dirijarea se referă la distribuirea de activit ăți în direcții stabilite și
momente oportune.
Controlul este esen țial în fluidizarea activit ăților în cadrul firmei ș i el
provine efectiv din exercitarea acestei func țiuni lucrative de c ătre top
managementul întreprinderii.
Bazele teoretice ale managementului
Evoluțiile referitoare la ș tiința managementului arat ă că studiul
producției, al organiz ării și conducerii este, într-un anume context, de fapt,
studiul vie ții omenești.
Dubla profesionalizare a oamenilor presupune 1) acumularea de
cunoș tințe și calități pentru o anume competen ță profesională (profesie) ș i
2) cunoștințe actualizate de organizare și conducere a activităț ilor în care
sunt angajate persoanele în cauz ă sau alți membri ai societ ății.
Practica social ă a impus cristalizarea managementului ca știință.
Istoria gândirii economice marcheaz ă managementul ca știință, cu
reflecții referitoare la via ța economic ă (idei, doctrine, teorii, legi, reguli,
politici), care sunt ordonate și sistematizate atât pentru nivelurile
macroeconomice, cât și pentru cele microeconomice.
În România, managementul are o evoluț ie istorică și o prezență strâns
corelată cu nivelul de dezvoltare a infrastructurii și relațiilor economico-
sociale în ansamblu. Dup ă anul 1989, o dat ă cu schimbarea sistemului
centralizat, în România s-a trecut la economia de pia ță, ceea ce a favorizat
apariț ia și extinderea liber ă, fără precedent, a studiului domeniului
managementului, în general și, în particular, a subsistemelor și direcțiilor
care sunt conexate cu tehnologiile informa ționale în vederea generă rii și
aplicării deciziilor de atingere a obiectivelor de eficien ță a firmelor și a
societății românești în ansamblu.
Definirea concret ă a managementului
Pentru management exist ă numeroase defini ții; dintre acestea, în con-
tinuare, vom enumera, succint și concis, con ținutul unora dup ă cum
urmează:
– ansamblu de tehnici de organizare și gestiune a unei întreprinderi,
instituții, asociații, agenții ș.a.
– metode ș i procedee cu caracter tehnico-economic ce pot fi folosite
în activitatea de organizare și conducere a entit ăților economice;

– com plex de preocup ări și acțiuni ale conduc ătorului (m anagerului)
de creare a cadrului care s ă perm ită realizarea prin activitatea unui grup de
persoane, a unui obiectiv anum it în condi ții de calitate, term en și eficiență.
În același timp, managem entul este privit și ca o activitate:
– managem entul este o m uncă de conducere (o activitate de m uncă);
– managem entul este o activitate de dirijare;
– managem entul este o m uncă științifică de dirijare;
– managem entul este un proces de conducere.
Principiile managem entului sunt flexibile. De asem enea, ele nu sunt
absolute. H. Fayol a sistem atizat aceste principii în grupuri, după cum
urmează: (1) diviziunea m uncii; ( 2) autoritate și responsabilitate;
(3) disciplin ă; (4) unitate de com andă; (5) unitate de acțiune; ( 6) sub-
ordonarea individualului în interes general; (7) rem unerare; ( 8) centralizare;
(9) scară ierarhică; (10) ordine; ( 11) echitate; ( 12) stabilitatea propriet ății;
(13) inițiativă; (14) spirit de echip ă.
Raportul între conducere și execuție, între anumite limite, are baze
obiective. Pe verticala sistemului de conducere se identifică un volum
diferit, variabil, al procesului de conducere (fig.6).

CONDUCERE

EXECU ȚIE
NIVEL SUPERIOR

NIVEL MEDIU

NIVEL INFERIOR

Fig. 6. Variația ampl oarei procesul ui de conducere pe i erarhi e

2. Școli principale de management
Școlile de m anagem ent sunt strâ ns legate de nivelul dezvolt ării
econom ico-sociale în perspectiv ă istorică.
În principal, sunt identificate: 1. Școala tradi ționalistă, clasică;
2. Școala com portam entului social; 3. Școala sistem ică; 4. Școala
operațională. 5. Școala m anagem entului m odern.
336

3. Mediul ambiant al firmei
Firma, prin ieșirile sale (bunuri și servicii), realizeaz ă acțiunea de
integrare a sa în mediul exterior (fig. 7). Mediul exterior (ambiant) este:
a) cel im ediat (în vecin ătate), b) local, c) în regiune, d) în zona local ă,
e) parțial, f) internațional, g) regional, h) global.

Fig. 7. Ampl asament ul firmei în medi ul ambi ant

Mediul am biant este dinam ic și deschis și, ca atare, firm ele se regă-
sesc în situa ția de perm anentă adaptabilitate la configurația și conținutul
agresiv sau favorabil, în exteriorul considerat m ediu propriu de evolu ție.
4. Întreprinz ătorul
Tipologia întreprinz ătorului
Întreprinzătorul colectiv se dovede ște tot m ai mult capabil s ă asigure
coerența deciziilor. Într-un sens m ai larg, un asem enea tip de întreprinzător își
asumă responsabilitatea de a decide creator în problem ele fundam entale,
strategice ale firm ei. Specialistul m anager este folosit în adoptarea deciziilor.
Întreprinzătorul individual este o persoan ă fizică autorizată să desfă-
șoare activit ăți independente f ără obligația de a-și constitui un capital social.
Planul de afaceri și conținutul său
a) Definirea produsului
– pe term en scurt: m enținerea produsului curent;
– pe term en mediu: alternativ e de dezvoltare a produsului;
337

338- pe termen lung: diversificarea produsului (produselor).
b) Definirea produc ției
– pe termen scurt: folosir ea echipamentelor curente;
– pe termen mediu: achizi ționarea și folosirea de echipamente noi;
– pe termen lung: noi ateliere, noi sec ții sau uzin ă (fabrică) nouă.
c) Scurt istoric
d) Obiectivele
e) Responsabilit ăți
f) Cuantificarea rezultatelor în termeni finan ciari
g) Alocarea resurselor
h) Controlul afacerii
i) Evaluarea rezultatelor afacerii

5. Sistemul informaț ional al firmei. Comunicarea
Terminologie general ă în transmisia informaț iilor productiv-
economice
Informațiile trebuie s ă îndeplineasc ă diferite condi ții pentru a fi
eficiente și operative în procesul decizional: 1) să fie veridice, 2) să fie
exacte, 3) să fie necesare, 4) să fie complete, 5) să fie oportune, 6) să aibă o
vârstă cât mai redus ă, 7) să fie transmise celor interesa ți cu frecven ță
rațională, 8) să aibă fiabilitate corespunz ătoare și 9) să aibă dublu caracter:
obiectiv (conț inut intrinsec) ș i subiectiv (exprimat prin valoarea lor pentru
factorii de decizie din domeniul diploma ției).
Sistematizarea categoriilor de informaț ii în cadrul unei firme
Se identific ă mai multe categorii de informa ții aferente sistemului
analizat la nivel de firm ă, printre care:
– informația primară ;
– informația de tranzi ție;
– informația finală;
– informația pe traseu vertical;
– informația pe traseu orizontal;
– informația internă/externă;
– informația endogen ă;
– informația exogenă;
– informația inclusiv ă .
6. Sistemul managerial
Conceptul de sistem managerial
Principalele defini ții ale unui sistem, inclusiv de natură managerial ă,
pot fi considerate urm ătoarele:

3391) complex de elemente în interac țiune. Ansamblul de elemente
trebuie să aibă – în general – tendin ța optimizării activității sale;
2) grup, ansamblu de elemente, set de elemente naturale și artificiale
(în management create și convențional acceptate), care genereaz ă obiective
comune (scopuri care le reunesc). Sistemul managerial este o categorie de
sistem complex în cadrul c ăruia se manifest ă fenomenul de conducere;
3) ansamblu organizat, clas ă de fenomene manageriale care satisfac
anumite exigenț e: să se poată identifica ș i specifica un set, o mul țime de
elemente bine conturate; s ă existe rela ții identificabile cel pu țin între unele
dintre ele; anumite rela ții de natur ă managerial ă. Să implice ș i alte relații;
un complex de rela ții manageriale la un timp dat s ă implice un alt complex
la un timp ulterior, fapt care s ă pună în evidență dinamica sistemului.
În raport cu el însu și, sistemul managerial are:
a) structură;
b) stare;
c) transformare, care reprezint ă o trecere a sistemului managerial de
la o stare la alta.
Repertoarul se define ște ca fiind mul țimea stă rilor posibile ale
sistemului, într-un interval de timp formulat ca m ărime, și așezate într-un
grafic (calendar), fiecare situa ție având corespunz ător o stare.
Valoarea de comand ă reprezintă sarcina pe care o are de rezolvat
sistemul managerial ca ansamblu organizat superior, în condi țiile unui
mediu productiv-economic care produce perturba ții.
Stabilitatea înseamnă menținerea stării la ieșirea din sistem, inde-
pendent de modific ările intrării. Stabilitatea dinamic ă a unui sistem mana-
gerial poate fi adaptiv ă și se realizeaz ă prin autoorganizare și autoreglare.
Adaptabilitatea este însu șirea de a men ține neschimbată la ieșire
valoarea de comandă , în condi țiile unui mediu productiv-economic
perturbator. Sistemul adaptiv poate func ționa după principiul independen ței
relative a ie șirii în raport cu intrarea.
Relația intrare-ie șire în sisteme manageriale adaptive nu este
întotdeauna explicabil ă semnificativ prin cauzalitate liniar ă (care deja este
clasică), ci mai degrab ă prin cauzalit ăți specifice ce pot fi deduse din
conceptul de stabilitate.
Autoreglarea reprezintă capacitatea sistemelor complexe procesual
adaptive (a șa cum este cel de management), creat ă cu scopul de a realiza
valoarea de comandă , prin care se intervine în momentul în care se
depărtează de valoarea de comandă dată . Independenț a care apare în
intenția de a crea ș i folosi capacitatea proprie de reglare conduce la apari ția
„autonomiei” sistemului managerial.

340Autoorganizarea este un proces de adaptare productiv-economic pe
calea diversific ării structurii cu scopul de pă strare a stabilităț ii, de a nu
oscila și de a nu se dezintegra. Atingerea valorilor de comand ă este posibil ă
numai prin existen ța unei structuri func ționale, adaptate și adecvate
acestora.
Legătura inversă (feed-back) reprezint ă capacitatea sistemului
managerial de a realiza un flux permanent de semnale dinspre ie șire spre
zona de reglare.
Managementul ca sistem
Etapele studiului analitic al sistemelor de management, în principal,
sunt următoarele:
– formularea obiectului studiului (enun țarea problemei);
– studiul posibilit ăților de realizare (tehnice și economice);
– studiul sistemelor, care prevede: definirea problemei; construc ția mo-
delului; stabilirea solu ției; omologarea sistemului; compara ția cu perfor-
manțele precedente; compara ția cu performan țele viitoare; compara ția prin
simulare;
– realizarea sistemului: faza preliminară de experimentare; realizarea
integrală;
– tehnica între ținerii sistemelor manageriale.
Selecția proiectelor manageriale
În esență, odată construit un proiect managerial – deci, un sistem de
procedee și tehnici de organizare ș i conducere a cerin țelor pentru obț inerea
soluțiilor, la care se adaug ă și acțiunea de creare a condiț iilor de func ționare
a firmei – este necesar ca acesta s ă fie validat printr-o decizie de însu șire.
Ideal este să fie construite, respectiv formulate mai multe proiecte, din
rândul cărora în final s ă se aleagă unul, care este cel mai reprezentativ și cu
eficiența cea mai mare.
7. Relaț ii de management
Raporturile care se formează între elementele unei firme și între
acestea și elementele altor sisteme în procesul de organizare și conducere
productiv-economic ă reprezintă relațiile de management .
8. Procese de management. Func țiile întreprinderii
Conținutul proceselor de management
În cadrul unei firme se manifest ă a) procese de execu ție și b) procese
de management (organizare și conducere).

341Funcțiile întreprinderii
a) Funcția de previziune. Func țiile întreprinderii reprezint ă
ansamblul proceselor ce determin ă obiectivele de baz ă ale firmei, precum și
resursele, al ături de mijloacele necesare pentru atingerea scopurilor.
Previziunea vizează orizontul, gradul de detaliere și obligativităț ile de
îndeplinire a sarcinilor. Prognozele acoperă un interval de cel pu țin un
deceniu.
b) Funcția de organizare se referă la un ansamblu de procese cu
ajutorul c ărora se delimiteaz ă acțiunile, respectiv munca fizic ă și cea
intelectual ă, precum și gruparea lor pe posturi, compartimente, forma țiuni
de muncă, în conformitate cu diferite criterii economice, tehnice și sociale
pentru îndeplinirea obiectivelor programate.
c) Funcția de coordonare are rolul de a armoniza deciziile și
acțiunile angaja ților firmei și ale subsistemelor sale.
d) Funcția de antrenare determin ă angajații să contribuie la
îndeplinirea obiectivelor firmei, folosind factori de motivare-activare a
acestora. Motivarea coreleaz ă satisfacerea necesităț ilor și intereselor
angajaților cu realizarea obiectivelor firmei și sarcinilor primite de ace știa.
e) Funcția de evaluare are rolul de a compara performan țele firmei
și ale subsistemelor sale cu obiectivele și standardele programate ini țial, cu
scopul de a elimina deficien țele ce pot fi constatate etapizat sau în final.
Prin evaluare se închide ciclul de management vizând previziunea unor noi
obiective într-un ciclu nou productiv-economic.
Obiective manageriale
Managerii, de regul ă, își focalizeaz ă eforturile spre obiective. O
enumerare succint ă a obiectivelor uzuale manageriale cuprinde:
– beneficiul maxim , respectiv costul (minim) prezent și viitor;
– performan țe („ce” se produce și „cum” se produce);
– calitatea (ca rezultat al specifica țiilor);
– adaptabilitatea la varia ții;
– siguranț a;
– timpul (intervale și minimizarea duratelor);
– cantitatea .
9. Sistemul decizional al firmei. Procesul decizional
Principiile func ționării sistemelor
Acțiunile exterioare, precum ș i fluxurile materiale fizice sunt
recepționate în zona productiv ă inițială a sistemului managerial denumit ă
„intrare”. În cazul conducerii, elementele identificabile exprimate sunt informațiile.

342Intrarea într-un sistem managerial este o capacitate de recep ționare
sau o mul țime de conexiuni prin care mediul exterior ac ționează asupra
sistemului.
Ieșirea reprezint ă un dispozitiv (o zonă ) prin care sistemul
managerial ac ționează asupra altor sisteme.
Sarcina pe care o are de rezolvat sistemul managerial ca ansamblu
organizat superior, în condi țiile unui mediu care produce perturba ții, poartă
denumirea de valoare de comand ă.
Adaptabilitatea este însușirea sistemului de a men ține neschimbată
la ieșire valoarea de comand ă în condițiile unui mediu perturbator.
Relația „intrare-ie șire” în sistemele adaptative nu este întotdeauna
explicabilă prin cauzalit ăți liniare, clasice, ci mai degrab ă prin cauzalit ăți
specifice, ce pot fi în țelese prin conceptul de stabilitate. Menținerea stării
la ieșire, independent de modific ările intrării, poartă denumirea de
stabilitate.
În natură este întâlnită homeostaza, care reprezint ă stabilitatea pentru
sistemele biologice, respectiv men ținerea unei organiz ări superioare, deja
câștigată.
Stabilitatea se realizeaz ă prin: 1) echilibru; 2) homeostaz ă;
3) perfecționarea structurii (autoorganizare și instruire).
Dacă are loc o schimbare interioar ă a conexiunilor între limite
(normale), sistemul î și va păstra comportamentul.
Stabilitatea dinamic ă adaptivă se realizeaz ă prin 1) autoreglare ș i
2) autoorganizare.
Autoreglarea sistemelor manageriale este capacitatea acestora de a
realiza valoarea de comandă , care se manifest ă atunci când fluxul
decizional se dep ărtează de această valoare de comandă .
Legătura inversă (feed-back ) este capacitatea sistemului de a realiza
permanent conexiuni și influențe corective dinspre ieș ire în zona de reglare
(procesare).
Analiza decizional ă
Obținerea unei „solu ții optime” a suscitat interes, sute de ani, în
rândul oamenilor ș i instituțiilor. Analizele de decizie (Decision Analysis )
s-au bazat mult ă vreme pe experien țe și reguli de natur ă filosofică și
matematic ă opuse incertitudinii.
Decizia. Procesul decizional
Decizia este un instrument particular de exercitare a managementului.
În raport cu palierul la care este situat managementul, deciziile sunt:
– la nivel superior (top management);
– la nivel mediu (șefi servicii, sec ții, ateliere ș.a.);

343- la nivel inferior (șefi de echipă , de birouri, laboratoare ș.a).
După frecvența lor, deciziile pot fi:
– periodice (la anumite intervale definite);
– aleatorii (la intervale neregulate);
– unice (au caracter de excep ție).
Posibilitatea anticip ării clasifică deciziile în:
– anticipate ;
– imprevizibile.
În raport cu competen ța decizional ă există:
– decizii integrale ;
– decizii avizate .
Sfera de cuprindere eviden țiază existența deciziilor:
– individuale;
– colective.
Abordările decizionale, în func ție de utilitatea și caracterul lor, sunt:
– descriptive (descrierea real ă a procesului decizional a șa cum se
petrece în practica productiv-economic ă a firmei);
– normative (descrierea unor cli șee, cum ar trebui s ă procedeze
operațional firma pentru luarea și implementarea unor decizii eficiente).
Un model normativ propune: definirea problemei și identificarea
trăsăturilor acesteia; definirea obiectivului; formularea alternativelor
decizionale; alegerea alternativei convenț ional-favorabile (decizia propriu-
zisă); implementarea deciziei; evaluarea și corecția rezultatelor ob ținute.
Un proces de decizie se caracterizeaz ă, în principal, prin urm ătoarele
elemente: criteriile de decizie; obiectivul; decidentul; mul țimea alterna-
tivelor; mul țimea stă rilor posibile; mulț imea consecin țelor; utilitatea
așteptată de decident în baza realiz ării unei anumite consecin țe.
10. Metode de management
Managementul prin excep ție (Management by exception ) se bazeaz ă
pe principiul selec ției abaterilor.
Managementul pe baz ă de obiective (Management by Objectives ) se
sprijină pe principiul repartiz ării obiectivelor și sarcinilor programate pe
persoane din bordul director. Astfel, sunt antrena ți pentru participare
efectivă și conștientă cvasitotalitatea angaja ților la activit ățile productiv-
economice.
Managementul pe baz ă de motivare ( Management by motivation) –
în acest caz, programul productiv al firmei este defalcat pe obiective
prioritare semnificative.

344Managementul prin delegarea autorităț ii (Management by
delegation) se bazează pe principiul autonomiei operative.
Managementul pe baz ă de informare și comunicare (Management by
Information and Comunication) se sprijin ă pe un schimb organizat de
informații referitoare la desf ășurarea activităț ii de produc ție. În context este
stimulată inițiativa ca fiecare dintre angajaț ii firmei să cunoască rezultatele
obținute și astfel să poată lua măsuri aferente fa ță de realiz ări.
Managementul pe baz ă de participare (Management by
Participation) se referă la concretizarea principiului colabor ării între
angajați și manageri.
Managementul pe baz ă de sistem (Management by System). In mod
obișnuit, întreprinderea poate fi considerată un sistem, situa ție în care
metodele matematice și tehnologiile informa ționale sunt folosite în
operaționalizarea diferitelor ac țiuni în privin ța managementului.
Managementul pe baz ă de rezultate (Management by Results ). În
această situație se pune accent pe aspectele finale ale activit ății firmei, de
regulă pe rezultatele economice ob ținute din vînzarea (comercializarea)
producției.
Managementul pe baz ă de strategii reprezintă formula de anticipare
a soluțiilor ce trebuie realizate în firm ă, într-o evoluț ie pe termen lung.
Acțiunile principale sunt clasificate prioritar și ierarhizate.
Managementul pe baz ă de performan țe se caracterizeaz ă în principal
prin „continuitate”, care, ca principiu, se reg ăsește în elementele de
transformare a activit ăților generale ale firmei
Managementul inovativ-intuitiv se bazează pe substrategii: de fond
(să inventezi, s ă aplici primul, s ă urmărești produsul și să-l reînnoie ști la
cerere); de form ă (cum se face, cu ce se face, de ce se face, pentru cine); de
conținut (în produs, în ambalaj, în reclam ă); de calitate (a produsului, a
structurii, a mediului concuren țial); tehnice (de montare, proiectare);
tehnologice (tehnologii de vârf, clasice, universale); juridice (legi,
instrucțiuni, norme).
Managementul de tip constructiv presupune identificarea obiectivelor
constructive ș i stabilirea modalităț ilor de a le realiza.
Managementul de tip comparat implică abordarea sistematic ă a
activităților sub formul ă contextual ă. Se evită copierea modelelor sau ca-
noanelor în organizare și conducere prin examinarea cvasicontinu ă a
situațiilor.
Managementul de tip aplicativ. În principal sunt avute în vedere:
stabilirea scopurilor firmei și modalităților de a le atinge; stabilirea

345priorităților zilnice; m ăsurarea productivităț ii tuturor angaja ților; mobi-
litatea ridicat ă în comunicare.
Managementul ecosistemic implică urmărirea unor categorii de
obiective și activități: prioritățile firmei; integrarea managerială ; procesul de
perfecționare (politici, programe și performan țe calitative ale mediului
înconjurător); educa ția angajaților; concluzii și raportă ri periodice despre
mediu.
Managementul prin risc minimizat. Riscul reflectă variațiile de
distribuire a rezultatelor posibile, probabilitatea și valorile acestora.
Managementul prin programe. Toate problemele referitoare la un
program important sunt grupate, ierarhizate și subordonate pentru
coordonare ș i supraveghere specific ă.
Managementul prin produs. Conducerea prin produs este
determinat ă de scurtarea duratei de via ță a acestuia, func ție de factori
precum: descoperirile, inven țiile, inovațiile, creșterea fluxului de m ărfuri pe
piață.
Managementul prin bugete. Metoda are caracter predominant
economic, urm ărindu-se în detaliu contribu ția la cheltuielile, veniturile și
beneficiul întreprinderii la nivel de firm ă sau compartiment.
Managementul de tip creativ. Are în vedere anticiparea cerin țelor de
elaborare a unor proiecte de înnoire (adaptive) la evolu ția exigențelor.
Schimbarea se realizează original. Firma este purt ătoarea unui proiect de
înnoire, iar eforturile de previziune a nevoilor de operativitate sunt
maximizate.
11. Tehnici de management
Stimularea creativit ății personalului
a) BRAINSTORMINGUL sau „asaltul de idei” se bazează pe emiterea
unui num ăr cât mai mare de idei privind modul de rezolvare a unei
probleme (prin combinarea lor se va obț ine soluția optimă).
b) SINECTICA. În procesul inovă rii, creatorii trec prin faze, stă ri
critice și funcții diferite în generarea și concretizarea noului.
c) MATRICEA DESCOPERIRILOR este folosit ă pentru generarea de
noi idei, într-o manier ă sistematic ă, prin luarea în considerare a tuturor
combinațiilor posibile între factori similari, sau între factori diferi ți.
d) METODA DELBECQ constă în obț inerea de idei noi și soluții
pentru probleme pe baza minimiz ării particip ării membrilor grupului.
e) METODA DELPHI se bazează pe principiul gândirii intuitive și al
perfecționării acesteia, presupunându-se c ă la baza deciziilor privind

346viitorul trebuie să se afle, ca o component ă esențială, cunoș tințele și intuiț ia
specialiștilor în domeniul respectiv.
Cercetările operaționale în management
Esența cercetărilor opera ționale const ă în construirea modelelor.
Modelarea matematic ă a surselor productiv-economice ș i decizionale este o
artă impusă prin metode ș tiințifice, care serve ște managementului.
Teoria jocurilor
Teoria jocurilor este o descriere matematic ă a unor fenomene sociale,
inclusiv manageriale. În majoritatea cazurilor, managerul este pus în
situația să adopte o decizie dintr-o mulț ime dată de decizii posibile. În mod
natural se manifest ă tendința de a analiza și compara posibilit ățile, care să
conducă la o alegere în vederea atingerii obiectivului propus.
Consultingul ca ac țiune managerial ă
Consultingul este premerg ătorul acțiunii de engineering, care include
și operații de realizare, respectiv proiectarea și coordonarea activităț ii ori a
produsului. Schema generală a engineeringului este concep ție-proiectare-
coordonare. Se deduce c ă o primă acțiune a engineeringului, considerat ă
independent, este de fapt o opera ție de consulting.
Ședința. În principal, ședința reprezint ă reuniunea mai multor
persoane, pentru un interval scurt de timp, sub coordonarea unui manager,
fiind puse în discu ție probleme cu caracter informa țional sau decizional.
Ședințele pot fi: 1 ) de informare; 2) de decizie; 3) de armonizare;
4) eterogene. Etapele utiliz ării ședinței sunt: a) pregătitoare; b) deschidere;
c) derulare.
Diagnosticarea
În management, diagnosticarea are rol similar cu opera ția având
același nume în medicin ă. O investigare corect ă, realistă a organismului
firmei conduce la concluzii ce folosesc procesului decizional. Într-o prim ă
fază, managerul exercit ă sarcinile de control-evaluare ce revin propriei
persoane în munca de conducere și organizare. Diagnosticarea în acest caz
are caracter individual, operativ, referindu-se la situa ții și activități curente.
Delegarea
Delegarea reprezint ă atribuirea temporar ă de către un manager a
uneia din sarcinile sale de serviciu unui subordonat, înso țită și de
competența și responsabilitatea corespunz ătoare .
Delegarea se refer ă la raporturi dintre persoa ne în calitate de titulare
ale anumitor posturi. Aceasta implic ă, de regul ă, o perioad ă scurtă de
aplicație.

347Tabelul decizional
Se foloseș te în situații când deciziile se refer ă la obiective sau condi ții
multiple repetitive.
Tabloul de bord
Este un ansamblu de informa ții curente, relatate într-o form ă
sinoptică, prestabilit ă, referitoare la principalele rezultate ale firmei. În
practică sunt identificate: tablouri de bord restrânse (informa ții zilnice);
tablouri de bord complexe (inform ări mai ample).
Tehnici generale decizionale
Brainstorming -ul semnifică așa-numitul „asalt de idei”. Se urm ărește
obținerea unui num ăr cât mai mare de idei referitoare la modul de
soluționare a diferitelor probleme(decizii).
Tehnica Delphi este utilizat ă pentru decizii strategice cu orizont lung.
În esență, tehnica este o anchet ă iterativă. Gândirea intuitiv ă este luată
primordial în considerare. Etapele derul ării tehnicii Delphi sunt: preg ătirea
și lansarea anchetei; efectuarea anchetei; prelucrarea și valorificarea datelor
în procesul decizional.
12. Managementul resurselor umane
Managerii firmei
Manager este acel administrator sau conduc ător, indiferent de nivelul
de conducere, care are drept de dispozi ție.
Personalul ș i managerii din cadrul unei firme
Sistemul de selecț ie a personalului și managerilor urmeaz ă o
potențială schemă, caracterizat ă prin: cerin țe manageriale; pozi ția în
organigram ă; calități individuale; influen țele date de mediul intern ș i extern
al firmei; orientarea final ă a selecției; grupul de ac țiuni și performan țele
obținute de către cei selec ționați în activitatea productiv –economic ă.
Motivațiile în cadrul firmei
Activităț ile desfășurate în firme presupun reacț ii și comportamente
diferite, deoarece chiar ac țiunile sunt diverse, iar ele sunt angrenate de
persoane diferite.
Se identific ă un număr de linii de forță care motiveaz ă demararea ș i
desfășurarea acțiunilor productiv-economice și manageriale, dup ă cum
urmează:
• forțe propulsive, care determin ă personalul angajat s ă dea curs unor
acțiuni;

348• dorințe, însemnând tendin ța de a redescoperi experien țe
convențional pozitive (acceptate), respectiv predispozi ția de conectare la
viața reală sau imaginar ă a firmei;
• presiuni, reprezentând valuri energetice, având sorginte în c ăderile
sau creșterile de poten țial și tensiunile ce se creeaz ă la nivel psiho-somatic.
Salarizarea personalului
Salarizarea personalului este un element activ, central în sistemul
managerial. Cel mai important aspect al s ău se manifestă în existen ța
compatibilit ății dintre trei factori: 1) volum de munc ă depusă; 2) evaluare
valorică a acesteia, revenit ă din salariu; 3) grad de satisfacere a lucră torului.
Timpul de conducere
Stilul de conducere este legat direct de calit ățile și personalitatea
managerilor, dar ș i de modul cum folosesc timpul. Timpul pe care îl are la
dispoziție un manager este bine determinat. El are posibilitatea de a-l utiliza
cât mai bine. Pentru a aprecia dac ă un manager are timp sau nu, stilul s ău
personal este hot ărâtor.
Analizele în leg ătură cu utilizarea timpului conduc la unele concluzii
cum sunt: durata medie a zilei de lucru este de 12 ore; în structura zilei de
lucru o pondere mare (33%) au consf ătuirile, consult ările și discuțiile în
ședințe cu diverse obiective. Pentru rezolvarea coresponden ței și
convorbirii telefonice se folose ște 13,2% din ziua de munc ă. Timpul pentru
conducere curent ă este 83,1%, în raport cu conducerea precizional ă
(19,9%).
Tipologia managerilor
Sintetizând diferite tipuri de manageri, rezult ă un inventar de
posibilități, după cum urmeaz ă: 1) negativ, 2) birocrat, 3) altruist,
4) promotor, 5 ) autocrat, 6) autocrat cu bună voință, 7) ezitant sau oscilant,
8) realizator.
După caracteristicile procesului voli țional se deosebesc categoriile
următoare:
– manageri comandan ți (induc influen ță directă foarte accentuat ă);
– manageri cu voin ță puternic ă și generoși;
– manageri cu voin ță slabă și blânzi;
– manageri f ără voință, care se află sub influenț a liderilor informali.
13. Managementul strategic
Elemente de management strategic
Managementul strategic se definește ca fiind:
– un proces (cu caracter ultimativ, esen țial) de adaptare în timp a
firmei la mediul ambiant (înconjur ător) în care func ționează;

349- o colecție de obiective critice într-un sistem de planificare al firmei
care, odat ă urmărite spre solu ționare de c ătre manageri, pot asigura
succesul entit ății respective;
– un grup de teorii (linii virtuale) de evolu ție care ofer ă managerilor
suportul pentru solu ționarea obiectivelor planificate, traversând momentele
critice, facilitând procesul decizional;
– o activitate a managerilor care incumbă responsabilităț i pentru
alegerea și mersul (evolu ția) firmei pe c ăi care să asigure un anumit nivel
de succes.
Formularea obiectivelor strategice ale firmei
Strategia, într-o defini ție de principiu, este o concep ție de ansamblu
potrivit căreia conducerea unui sistem (politic economic, social etc.) se
realizează pe baza unor studii; ea stabileș te principalele obiective de
dezvoltare pe termen lung, ac țiunile care urmeaz ă a fi desfășurate pentru
atingerea obiectivelor respective, resursele necesare pentru realizarea
acestora, precum și termenele, pe faze și etape.
Strategii ș i politici de dezvoltare a firmelor
Principalele elemente componente ale unei strategii sunt:
1) obiectivele se referă la orizonturi de 3-5 ani;
2) modalitățile de realizare a obiectivelor (abordări majore, diversi-
ficarea produc ției, asimilarea de noi produse, câș tigarea de noi pie țe,
specializarea în produc ție, introducerea de tehnologii noi ș .a.);
3) resursele sunt prev ăzute de regul ă global (fonduri de investi ții,
credite, fonduri proprii, resurse umane și materiale ș.a.);
4) termenele se referă la data declan șării aplicării strategiei, momente
intermediare, termenul final.
14. Managementul global
Mutațiile tehnologice ș i întreprinderea
Acceptând ipoteza transform ării continue a con ținutului și
configurației tehnologiei, în mod necesar este acceptabil ă constatarea c ă
mutațiile tehnologice influen țează întreprinderea în ansamblul s ău, cu
influențe notabile asupra managementului.
Complexitatea managerial ă în condi țiile noilor tehnologii
informaționale
Noile tehnologii, în general, au urm ătoarele consecin țe manageriale
principale o dat ă cu apariția și aplicarea lor:
– introducerea în procesele productiv-industriale a unor procedee și
metode tehnice noi, cu parametri diferi ți, superiori celor actuali;
– apariț ia de noi obiecte: produse și servicii cu grad m ărit de noutate;

350- apariț ia unor noi lanț uri de transformare a materiilor și materialelor
care intră în procesul tehnologic.
15. Eficiența managementului
Creativitatea managerial ă
Creativitatea managerială , ca expresie a preocup ării de inducere a
eficienței, este esen țială în asigurarea continuit ății procesului de produc ție.
Managerul se confruntă deseori nu numai cu greutatea obiectiv ă a înaintării
pe calea creativit ății, ci și cu aspectele naturale obiective de tip productiv-
economic.
Managerul cu spirit creativ trebuie s ă posede:
– disponibilităț i energetice;
– capacitatea de a genera cu rapiditate un mare num ăr de idei;
– posibilitatea de a se adapta cu u șurință la schimb ări;
– originalitatea, pentru a genera solu ții neobișnuite;
– capacitatea de a dep ăși tiparele;
– selectivitate și memorie creatoare;
– autodisciplin ă; conștiință și capacitate retrospectiv ă.
Perfecționarea conducerii personalului
Principalele ac țiuni la nivel de întreprindere în privin ța conducerii
personalului sunt:
– elaborarea strategiei politicii de personal;
– stabilirea necesarului actual de personal;
– asigurarea numeric ă și calitativ-structural ă a necesarului de
personal;
– motivarea personalului;
– calificarea și ridicarea preg ătirii profesionale a personalului;
– asigurarea unor condi ții superioare de munc ă și de viață ale
personalului.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă
1. Maria Gâf –Deac, Management, Editura Funda ției România de Mâine ,
București, 2004.
2. Maria Gâf –Deac, Îndrumar pentru aplicaț ii de management, Editura
Fundației România de Mâine, București, 2005.

351
CONTABILITATE ȘI EXPERTIZ Ă CONTABIL Ă

Conf. univ. dr. AURELIAN-VIRGIL B ĂLUȚĂ

SEMESTRUL II

Obiective
Disciplina Contabilitate și expertiz ă contabil ă are menirea să
transmită studenților conceptele teoretice și metodologice, precum și cele
privind expertiza contabil ă judiciară și extrajudiciar ă; de asemenea, s ă
inițieze viitorii juriș ti în înțelegerea și utilizarea informa ției contabile și a
expertizei contabile în practica judiciar ă și managerială .

I. FUNDAMENTELE CONTABILIT ĂȚII

1. Definiții și delimitări conceptuale
a) Contabilitatea poate fi definit ă ca un ansamblu de principii și reguli
privind înregistrarea: patrimoniului unui entit ăți; tranzac țiilor entit ății
respective . Din aceast ă definiție rezultă că obiectul contabilit ății îl reprezint ă
patrimoniul unei entit ăți. Tranzac țiile entității sunt privite din perspectiva
patrimoniului propriu. Contabilitatea, ea îns ăși o tehnică evoluată, cuprinde
ansamblul de principii și reguli pentru înregistrarea obiectului s ău, respectiv
patrimoniul și tranzacțiile privite din perspectiva unui patrimoniu.
b) Contabilitatea este, de asemenea, considerată drept acea tehnic ă
de culegere, prelucrare, stocare, transmitere și analiză a informaț iilor
privind situaț ia economico-finaciar ă a unei entit ăți patrimoniale .
În această a doua definiț ie apare mai clar accepț iunea de tehnic ă
pentru contabilitate. În cadrul acestei defini ții găsim, practic, o enumerare a
principalelor activit ăți concrete pe care le presupune contabilitatea, mai ales
cea modern ă.
c) Contabilitatea în sensul legii este o activitate specializat ă în
măsurarea, evaluarea, cunoa șterea, gestiunea și controlul activelor,
datoriilor și capitalurilor proprii, a rezultatelor ob ținute din activitatea
persoanelor juridice și fizice.
Din defini ția contabilit ății rezultă, printre altele, poziț ia ei în sistemul
de științe. Contabilitatea este o parte component ă a științelor economice cu
pronunț at caracter aplicativ și cu o orientare pregnant ă asupra metodelor,
tehnicilor și procedurilor. Contabilitatea intr ă în relații cu economia politic ă,

352analiza economic ă, tehnologia informaț iei, managementul firmei, dar și cu
științe exacte cum ar fi matematica ș i cercetă rile operaționale. Ca tehnic ă de
culegere ș i prelucrare a datelor, contabilitatea se completeaz ă cu statistica.
Ramurile contabilit ății sunt:
a) Contabilitatea financiar ă;
b) Contabilitatea de gestiune și calculația costurilor sau contabilitatea
managerial ă;
c) Contabilitatea unităț ilor bancare;
d) Contabilitatea firmelor din sistemul de asigur ări;
e) Contabilitatea firmelor de pe pia ța de capital;
f) Contabilitatea organizaț iilor non-profit;
g) Contabilitatea instituț iilor bugetare;
h) Contabilitatea în partid ă simplă (pentru întreprinz ători individuali,
avocați, notari, exper ți, lichidatori, medici, alte profesii liberale).
Ramurile: a), b), c), d),e) , f) și g) formează contabilitatea în partid ă
dublă.
Dreptul contabil – definiț ie
Dreptul contabil este acea ramur ă a dreptului care studiaz ă
normele juridice privind relaț iile care iau na ștere în leg ătură cu
organizarea activit ății de contabilitate de c ătre entitățile patrimoniale.
Aceste norme reglementeaz ă probleme cum ar fi:
1) conținutul contractului de prestă ri servicii contabile sau al
contractului de munc ă al personalului din departamentul contabil;
2) raporturile legate de situa țiile financiare pe care le întocme ște
entitatea patrimonială ;
3) modul de realizare a func ției contabile a firmei moderne;
4) relațiile dintre entit ățile patrimoniale și autoritățile publice cu putere
de reglementare contabil ă (în România, Ministerul Finan țelor Publice);
5) inventarierea parimoniului;
6) gestiunea activelor entit ății patrimoniale ș i regimul lor de amortizare;
7) reevaluarea patrimoniului entit ăților patrimoniale;
8) organizarea ș i funcționarea organismelor profesionale la care
participă personalul din contabilitate.
Raportul dintre dreptul contabil și contabilitate
Pornind de la definirea dreptului contabil și a contabilit ății apare
nevoia preciz ării raportului dintre ele. Sintetic, putem spune c ă între
contabilitate și dreptul contabil este raportul dintre fond și formă.
Contabilitatea reprezint ă fondul de rela ții economice obiective pe care
dreptul contabil le îmbrac ă în forma riguroasă impusă de normele juridice
ale momentului. Fă ră existența contabilit ății ca ramură a ș tiinței

353economice nu ar fi putut s ă apară dreptul contabil ca ramură de drept de
sine stătătoare.
Entități la nivelul c ărora se organizeaz ă contabilitatea
Funcția contabil ă are un con ținut adaptat la nivelul diferitelor tipuri
de agregare a entit ăților patrimoniale:
a) Grupurile de firme (sau de societ ăți comerciale), numite și
holdinguri. La nivelul acestora se întocmesc: situaț ii financiare consolidate;
balanță de verificare consolidat ă.
b) Persoanele juridice independente:
• agenți economici: regiile autonome și companiile na ționale;
societățile agricole; societ ățile comerciale, indiferent de natura capitalului;
• persoane juridice non-profit.
La acest nivel se întocmesc: situa ții financiare anuale sau bilanț
(contabil)-la 6 luni; balan ță de verificare proprie (lunar pân ă pe data de 25 a
lunii următoare celei de calcul). De asemenea, la acest nivel se pă strează
registrele contabile obligatorii.
c) Sucursala este o subunitate, de regul ă, fără personalitate juridic ă.
La acest nivel se întocme ște balanță de verificare (nu se întocme ște bilanț).
Poate să aibă sau nu cod fiscal propriu, eventual cu acordul organului fiscal.
d) Subunitățile organizatorice poartă denumiri precum: punct de
lucru, birou, reprezentan ță. Punctele de lucru se organizează de obicei ca ș i
centre de cost, de profit, de venit, de responsabilitate. Aceast ă poziție o pot
avea, în cadrul unei entit ăți patrimoniale, un departament, o divizie,
direcție, secție etc.
La acest nivel se organizeaz ă calculație de cost.
Contabilitatea de gestiune și calculația costurilor se organizează
potrivit particularit ăților proprii ale fiecă rei persoane juridice.
Există reglement ări fiscale sau de alt ă natură ce impun în anumite
situații un anumit nivel la care trebuie organizat ă calculația costurilor.
e) Persoanele fizice independente autorizate s ă facă acte și fapte de
comerț folosesc contabilitate în partidă simplă conform normelor legale.
Raportul contabilit ății, dreptului contabil și expertizei contabile cu
diferite ramuri de drept
a) Cu dreptul comercial
1. Contabilitatea este una din activit ățile permanente și obligatorii ale
unei societ ăți comerciale. Se vorbe ște despre func ția contabil ă a
întreprinderii.
2. În dreptul comercial g ăsim trimitere la: procedeele specifice
metodei contabile (bilan ț, balanță de verificare etc.); registrele de contabi-
litate obligatorii; pozi ția și regimul juridic al contabilului; cenzorului;

354expertului în general; expertului contabil, în special în cadrul unei societ ăți
comerciale; datele relevante din c ontabilitate: profit, pierdere, fond de
rezervă, capital social; rela țiile contractuale dintre beneficiarul serviciilor
contabile și furnizorul acestora, dac ă nu este angajat pe baza legisla ției
muncii.
Clauzele contractuale dintre firma beneficiar ă și expertul contabil,
contabilul autorizat sau firma de contabilitate urmeaz ă a fi atent
monitorizate de patron, manager, administrator sau jurist.
b) Cu dreptul de procedur ă civilă
Expertiza este unul din mijloacele de probă în procesul civil. În art.
201 și următoarele din Codul de Procedur ă Civilă se prezint ă regimul
juridic al expertizei. Expertiza contabil ă este o form ă de expertiz ă.
c) Cu dreptul financiar (public)
• Documentele contabile de sintez ă stau la baza stabilirii
impozitelor și taxelor. Bilanț ul, balanța de verificare, conturile sau
subconturile sunt surse de date pentru calculul majorit ății impozitelor ș i
taxelor. De asemenea, bilan țul, balanța de verificare, soldurile individuale
analitice și sintetice stau la baza determin ării rapoartelor fiscale ș i a
bilanțului fiscal ca documente de stabilire a unor obliga ții de natur ă fiscală .
• Regimul juridic al documentului din contabilitate este de baz ă în
dreptul financiar public pentru: stabilirea impozitelor și taxelor; acceptarea
sau nu a unei cheltuieli ca fiind deductibil ă fiscal. Se accept ă, de regul ă,
numai cheltuieli înregistrate pe documen te valabile din punct de vedere al
Legii contabilit ății.
• Bilanțul din contabilitatea persoanelor juridice este atât un bilanț
patrimonial al entit ății respective, cât și un element decisiv al bilan țului
fiscal.
d) Cu dreptul administrativ
Ministerul Finan țelor Publice (M.F.P.) este autoritatea administrativ ă
centrală care stabile ște regulile și procedurile contabile, inclusiv planul de
conturi; de asemenea, stabile ște formularele obligatorii pentru to ți cei care
organizeaz ă contabilitatea. Dispozi țiile M.F.P. în acest domeniu sunt
obligatorii. M.F.P. și alte organisme sau institu ții publice stabilesc raport ări
obligatorii pentru anumite categorii de entit ăți patrimoniale.
Abaterile de la legea contabilit ății și de la celelalte norme în
domeniul respectiv sunt sanc ționate în principal drept contravenț ii și le sunt
aplicabile normele dreptului administrativ. Momentan, dreptul contabil nu
dispune de o procedur ă contravenț ională sancționatorie proprie.
Alte institu ții publice care stabilesc norme obligatorii de raportare
sunt:

355- B.N.R., pentru unit ățile bancare;
– Comisia Naț ională a Valorilor Mobiliare, pentru societ ățile de
valori mobiliare sau alte entit ăți care opereaz ă pe piața de capital;
– Comisia de supraveghere a asigur ărilor din cadrul Ministerului
Finanțelor Publice, pentru firmele din domeniul asigur ărilor și
reasigurărilor
– autoritățile publice care gestioneaz ă fonduri de natur ă socială: Casa
Asigurărilor de Pensii și Alte Asigur ări Sociale; Casa Na țională a
Asigurărilor Sociale de S ănătate; Agen ția Națională de Ocupare și Formare
Profesională .
e) Cu dreptul penal
1. Săvârșirea anumitor infrac țiuni se efectueaz ă în domeniul
contabilității: distrugerea de documente, ținerea de contabilitate dubl ă,
falsul intelectual, uzul de fals.
2. Probarea unor infrac țiuni precum furtul, gestiunea frauduloas ă se
face cu documente contabile.
3. Contraven țiile repetate sau cu intenț ie de la Legea contabilităț ii pot
fi sancționate penal.
f) Cu dreptul de procedur ă penală
În procedura penal ă, expertiza contabil ă este mijloc de prob ă. De
exemplu, marile fraude din domeniul bancar la care am asistat în ultimii ani
au fost probate prin expertiz ă contabilă. Dacă din expertiz ă a rezultat uneori
că nu a existat pagub ă (deși era de multe miliarde de lei) nu înseamn ă
obligatoriu c ă procedeul ca atare este eronat.
Izvoare juridice pentru contabilitate și drept contabil
Contabilitatea, dreptul contabil și expertiza contabilă au o serie de
izvoare juridice specifice :
1. Legea Contabilităț ii (lege cadru) nr. 82 / 1991, republicat ă.
2. Legislația privind organizarea profesiilor și a activităț ilor implicate
în actul contabil. În cadrul acestora există : activitatea contabililor autoriza ți;
activitatea contabililor ca angaja ți conform Codului Muncii; activitatea de
audit financiar.
3. Legisla ția privind regimul amortiz ării capitalului imobilizat în
active corporale și necorporale.
4. Regimul juridic al inventarierii. În cadrul firmei, Decizia pentru
organizarea inventarierii are for ță juridică în calitate de act intern.
5. Regimul juridic al evalu ării și reevaluării patrimoniului.
6. Clasificarea și duratele normale de func ționare a activelor fixe.
7. Regimul juridic al formularelor tipizate pe economie, inclusiv al
celor cu regim special.

3568. Regimul juridic al verific ării și certificării bilanțului ș i al prestă rilor
de servicii în domeniul contabilit ății. Un loc special este ocupat de Ordinele
Ministerului Finanț elor Publice 94/2001 și 306/2002.
9. Legi fiscale speciale sau generale privind condi țiile speciale de
deductibilitate a amortiz ării, tipuri de amortizare etc.
10. Regimul juridic al anumitor opera ții comerciale speciale,
(de exemplu, opera țiile de leasing).
11. Regimul juridic al sistemului informa țional și al raport ărilor
obligatorii financiar-contabile, inclusiv privind compensă rile.
12. Regimul juridic al contabilit ății în partid ă simplă în aplicarea
impozitului pe venitul global sau în alte situa ții specificate de lege.
2. Patrimoniul ca obiect principal al contabilit ății
Patrimoniul reprezint ă:
a) totalitatea bunurilor economice de care dispune o entitate;
b) drepturile și obligațiile cu privire la modul de posesie și folosire a lor .
3. Cheltuielile, veniturile și profitul entit ății patrimoniale
Definiț ii
• Cheltuială – orice consum de resurse.
• Venitul – orice rezultat al activit ății entității.
• Profitul contabil are 2 forme:
– profitul contabil curent reprezint ă diferența dintre venituri și
cheltuielile rezultate în cursul exerci țiului și coincide cu soldul creditor al
Contului profit ș i pierdere;
– profitul contabil cumulat (profit de bilanț ) reprezint ă suma algebric ă
dintre profitul curent și rezultatul reportat al exerci țiilor precedente.
• Profitul fiscal = profitul contabil + cheltuieli nedeductibile –
deduceri legale.
Clasificarea (structura) cheltuielilor
Cheltuielile pot fi grupate în baza mai multor criterii.
Din punct de vedere al naturii lor
A. Cheltuieli de exploatare
a) Cheltuieli cu materii prime, materiale, combustibil, energie, ap ă,
costul mărfurilor.
b) Cheltuieli cu lucră ri și servicii executate de ter ți: Întreținere și
reparații; Redevenț e – plăț i pentru folosirea dreptului de proprietate; Chirii;
Studii și cercetare – corelate cu imobiliz ările necorporale; Colaboratori
externi ; Comisioane externe (pentr u firme, nu pentru personal angajat);
Protocol (cheltuial ă deductibil ă limitat); Reclam ă și publicitate;
Transporturi de bunuri și persoane; Deplas ări, detașări și transferuri (la

357această component ă intră diurna pentru deplasă rile din țară și străinătate);
Poștă și telecomunica ții, inclusiv telefonul și cheltuielile cu telefonul, din
care separat: costul convorbirilor telefonice în țară; costul convorbirilor
telefonice în str ăinătate; costul convorbirilor pe telefoane mobile; costul
internetului (informare și informatizare); Servicii bancare (comisioane și
speze bancare) → cheltuieli de exploatare; sunt diferite de dobânzile
bancare, care fac parte din cheltuielile financiare. Comisioanele și spezele
sunt corelate și cu plățile față de furnizorii externi.
c) Cheltuieli cu impozite, taxe și vărsăminte asimilate: cheltuieli cu
impozite la bugetul central; cheltuieli cu impozite la bugetul local;
cheltuieli cu impozite la bugetele sociale; cheltuieli cu impozite la bugetele
speciale.
d) Cheltuieli cu personalul: salarii și alte drepturi asimilate (salarii
brute); asigur ări și protecția socială; alte contribu ții calculate asupra
fondului de salarii.
e) Cheltuieli de exploatare – pierderi din crean țe (discounturi,
falimentul celor credita ți în cazul în care debitorul a dat faliment și masa
activului a fost mai mic ă decât masa pasivului).
B. Cheltuieli financiare
La această categorie se înregistreaz ă: diferențe nefavorabile de curs;
dobânzi; pierderi de crean țe legate de participa ții; pierderi din sconturi
acordate clien ților.
C. Cheltuieli extraordinare – nu sunt legate de activitatea curent ă a
firmei.
D. Cheltuieli cu amortizarea și provizioanele
a) Amortizarea activelor fixe – se calculează amortizare pentru toate
activele fixe indiferent c ă sunt sau nu în capitalul social.
b) Provizioane pentru:
• Riscuri ș i cheltuieli : litigii; garanț ii acordate clien ților (obligatorii în
cazul bunurilor de folosin ță îndelungat ă); de repartizat pe mai multe
exerciții.
• Deprecierea imobiliz ărilor de orice tip : corporale, necorporale,
financiare.
• Deprecierea stocurilor ș i a produc ției în curs de execu ție (în special
produsele de natură alimentară).
• Deprecierea crean țelor.
• Deprecierea titlurilor de plasament.

358Din punct de vedere al varia ției la modificarea volumului de
activitate
A. Cheltuieli convenț ional – constante. Caracteristici: își schimbă
valoarea pe unitate rezultat final la modificarea volumului de activitate ș i
sunt constante pe total la modificarea volumului de activitate.
B. Cheltuieli conven țional – variabile. Caracteristici: sunt constante
pe unitate rezultat final la modificarea volumului de activitate și își
modifică valoarea totală la schimbarea volumului de activitate. Exemple: în
domeniul comer țului – costul m ărfurilor = cheltuială variabilă; salarii,
depozitare = cheltuieli constante; în domeniul produc ției – consumul de
materii prime, materiale, combustibili = cheltuieli variabile; amortizare =
cheltuieli fixe.
Salariile personalului operativ pl ătite în acord sunt cheltuieli
variabile. Salariile persoanelor pl ătite în regie sunt cheltuieli constante.
Din punct de vedere al existenț ei unor pl ăți aferente cheltuielilor
A. Deburs ări de fonduri (cheltuieli care presupun pl ăți).
B. Cheltuieli calculatorii (nu presupun pl ăți). Din aceast ă categorie
fac parte: amortizarea activelor fixe; provizioanele.
Conceptul de cheltuial ă nu coincide cu cel de plat ă.
Există 4 situații posibile:
a) firme care au și profit ș i excedent de trezorerie;
b) firme care au profit, dar au deficit de trezorerie;
c) firme care au pierdere și excedent de trezorerie
d) firme care au pierdere și deficit de trezorerie – cea mai rea
situație!
Din punct de vedere al identific ării lor în rezultatele finale
A. Cheltuieli directe – se identific ă de la început în rezultat.
B. Cheltuieli indirecte – se identific ă în rezultatele firmei pe baza unui
algoritm de calcul în urma procedeului de repartizare.
Clasificarea veniturilor
Veniturile se clasific ă în funcție de mai multe criterii
Din punct de vedere al naturii lor
A. Venituri din exploatare
• Venituri din vânzarea m ărfurilor
• Producția vândută, formată la rândul ei din: venituri din vânzarea
produselor finite; venituri din vânzarea semifabricatelor; venituri din
vânzarea produselor reziduale; venituri din lucr ări executate, servicii
prestate; venituri din studii și cercetări; venituri din redevenț e, locații și
chirii; venituri din activit ăți diverse.

359Aceste prime dou ă grupe însumate formeaz ă cifra de afaceri,
indicator deosebit de important pentru managementul și administrarea
oricărei entități cu scop lucrativ.
• Venituri din produc ția stocată.
• Venituri din produc ția de imobiliz ări, care se împarte la rândul ei în:
producția de imobiliz ări necorporale; produc ția de imobiliz ări corporale.
B. Venituri formate în principal din:
• Venituri din dobânzi
• Venituri din diferenț e de curs valutar
Din punct de vedere al perioadei la care se refer ă
A. Venituri aferente exerci țiilor anterioare
B. Venituri aferente exerci țiului curent
C. Venituri aferente exerci țiilor viitoare
Din punct de vedere al realit ății
A. Venituri în termeni reali
B. Venituri datorit ă procesului infla ționist
Din punct de vedere al efortului entit ății patrimoniale
A. Venituri datorate efortului propriu
B. Venituri care nu exprim ă efortul entit ății patrimoniale. De
exemplu, pot fi incluse la aceast ă grupă veniturile din subven ții
guvernamentale, din tranzac ții preferen țiale cu firmele din cadrul grupului
sau din contracte de asociere în participa ție asimetrice.
4. Instrumente ale contabilit ății. Metoda contabilit ății în partidă
dublă
Precizări prealabile
Metoda contabil ă reprezint ă regulile și procedeele care trebuie
aplicate în scopul cunoa șterii structurii și mișcării patrimoniului.
Procedeele specifice ale metodei contabilit ății sunt: contul; balanț a
de verificare; bilanț ul.
Contul
Definiție. Contul este un tabel în form ă de T care înregistreaz ă
sistematic tranzac țiile asupra unui element al patrimoniului, efectuate de o
entitate. Înregistrarea se face în ordine cronologică .
Pentru fiecare element de activ sau pasiv, respectiv pentru fiecare
proces economic sau rezultat financiar se deschide un cont distinct.
Componentele (p ărțile) unui cont:
a) denumirea (titlul ) contului;
b) simbolul numeric stabilit de Ministerul Finan țelor Publice;
c) explicarea opera țiunilor financiare ( și economice) de efectuat în
contul respectiv;

360d) debitul ș i creditul contului;
e) modific ările (mișcările) reflectate de cont;
f) soldul contului: inițial; final.
Dubla înregistrare este acea metod ă (tehnică ) potrivit c ăreia o
tranzacție se înregistrează în contabilitate simultan în dou ă conturi: în
debitul unui cont; în creditul altui cont.
Această tehnică asigură egalitatea (echilibrul) permanent între totalul
elementelor de activ și totalul celor de pasiv și dă posibilitatea verific ării
datelor reflectate în conturi cu ajutorul balan ței de verificare.
Formula contabil ă reprezint ă o egalitate valoric ă între conturile
corespondente. Se compune din: contul corespondent care se debiteaz ă (în
stânga egalit ății); contul corespondent care se crediteaz ă (în dreapta
egalității); suma în negru (cu +) sau în ro șu (cu -).
Balanț a de verificare
Definiția 1. Balanța de verificare este acel procedeu al metodei
contabile pentru controlul exactit ății înregistr ărilor prin prezentarea
grupată în acelaș i tabel a datelor din toate conturile.
Definiț ia 2. Balanța de verificare este un tabel întocmit pe principiul
dublei înregistr ări în care apar: pe fiecare rând câte un cont (sub-cont sau
analitic); pe fiecare coloan ă, existența sau mișcarea din contul respectiv,
separat debit ș i credit.
Existența este men ționată de coloanele din balanță cu denumirea sold
inițial / final. Mi șcarea din contul respectiv este înregistrat ă în coloanele cu
una din denumirile „rulaj precedent”, „rulaj curent”, „rulaj total”. Coloana
cu semnificaț ia „Total sume” cuprinde existen ța de la începutul perioadei
plus mișcările aferente perioadei.
Bilanț ul (contabil) este acel procedeu al metodei contabile pentru
sintetizarea elementelor patrimoni ale pe baza datelor din conturi și balanța
de verificare.
Bilanțul, în sens generic, este un procedeu folosit, preluat ș i de alte
discipline care furnizeaz ă sintagma de identificare.
Bilanțul este documentul contabil de sintez ă (parte a situa țiilor
financiare) prin care se prezint ă elementele de activ și de pasiv ale
întreprinderii la încheierea exerci țiului, precum și în celelalte situa ții
prevăzute de lege. Bilanț ul cuprinde toate elementele de activ și de pasiv
grupate dup ă natură, destinație și lichiditate, respectiv natur ă, provenien ță și
exigibilitate.

361Tipuri de conturi și reguli de contabilizare
a) Conturi de Activ
Reguli: încep func țiunea contabilă prin a se debita; intr ările se fac
prin opera ții de debitare și ieșirile prin opera ții de creditare; soldul final este
debitor.
Excepție: sold creditor numai în limita normelor stricte contabile.
• Contul casa nu poate avea sold creditor.
• Contul banca poate avea sold creditor.
b) Conturi de Pasiv
Reguli : încep prin a se credita; cre șterile elementelor se fac prin
creditare și scăderile prin debitare; soldul final este creditor.
Exemplu: contul capital social este cont creditor; înregistreaz ă
obligații ale firmei c ătre asociaț i sau acționari (patroni).
Măririle de capital social se fac prin creditarea contului, iar
reducerea de capital social se face prin debitarea contului. Soldul final
reprezintă capitalul social înregistrat.
Principiile contabilit ății moderne
Evaluarea posturilor cuprinse în situaț iile financiare ale unei
întreprinderi trebuie s ă fie efectuată în acord cu urm ătoarele principii:
1. Principiul continuit ății activității. Acest principiu presupune c ă
întreprinderea î și continuă în mod normal func ționarea într-un viitor
previzibil, f ără a intra în imposibilitatea continu ării activității sau fără
reducerea semnificativ ă a acesteia. Dac ă administratorii întreprinderii au
luat cunoș tință de unele elemente de nesiguran ță legate de anumite
evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a- și continua
activitatea, aceste elemente trebuie prezen tate în notele explicative. În cazul
în care situa țiile financiare nu sunt întocmite pe baza principiului
continuității, această informație trebuie prezentat ă împreună cu explica ții
privind modul de întocmire a raport ării financiare respective și motivele ce
au stat la baza deciziei conform c ăreia întreprinderea nu î și mai poate
continua activitatea.
Pentru a aplica acest principiu este nevoie de sprijinul juristului și al
administratorului firmei. În primul rând, ace știa vor confirma c ă la data
depunerii situa țiilor financiare nu este introdus ă nici o ac țiune în justi ție
pentru declararea incapacităț ii de plată , reorganizarea sau falimentul
entității patrimoniale. O astfel de confirmare poate fi ob ținută de auditorul
financiar de la Registrul Comer țului. Dezavantajul documentului de la
Registrul Comer țului este acela c ă atestă inexistența unei sentin țe privind
începutul de reorganizare sau faliment al entit ății patrimoniale, în timp ce
responsabilii din entitate au informa ții actuale privind simpla cerere a

362reorganizării, falimentului, inclusiv declararea incapacităț ii de plată . De
asemenea, administratorul sau juristul entit ății (care, de obicei, este și
secretarul Consiliului de Administra ție) vor confirma inexisten ța unui plan
de închidere a capacit ății de produc ție sau de oprire a tranzac țiilor
comerciale ale entit ății patrimoniale. Prin semn ătura pe Raportul de
gestiune, care stipuleaz ă respectarea principiului continuităț ii, se include și
confirmarea celor dou ă situații juridice despre care auditorul sau
coordonatorul departamentulu i financiar-contabil poate s ă nu dețină date
actuale.
2. Principiul permanen ței metodelor . Acest principiu presupune
continuitatea aplic ării acelora și reguli și norme privind evaluarea,
înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor patrimoniale și a
rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informa țiilor contabile.
Modificările politicii contabile sunt permise doar dac ă sunt cerute de
lege, de un standard contabil sau au ca rezultat informa ții mai relevante sau
mai credibile referitoare la opera țiunile întreprinderii.
Este foarte important ă menționarea în notele explicative a orică ror
modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii s ă poată aprecia:
dacă noua politic ă contabilă a fost aleasă în mod adecvat; efectul
modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei și tendința reală a
rezultatelor activit ății societății. Administratorul și juristul firmei(de obicei
secretar al Consiliului de Administra ție) au în aplicarea acestui principiu o
serie de atribu ții. Orice modificare a politicii contabile a entit ății
patrimoniale trebuie să fie aprobat ă, la cererea motivat ă a departamentului
financiar-contabil, de c ătre Consiliul de Administra ție sau, personal, de
către Administrator. Dac ă aceștia au cuno ștință despre asemenea
modificări, nu vor accepta men ționarea aplic ării principiului permanen ței
metodelor. Cu ocazia prezentă rii propunerilor de modificare a politicilor
contabile, ei vor cere departamentului financiar-contabil prezentarea
implicațiilor, care vor fi înscrise în Notele explicative din situa țiile
financiare.
3. Principiul prudenț ei. Valoarea oric ărui element trebuie să fie
determinat ă pe baza principiului pruden ței. În mod special se vor avea în
vedere urm ătoarele aspecte:
a) se vor lua în considerare numai profiturile recunoscute pân ă la data
încheierii exerci țiului financiar;
b) se va ține seama de toate obliga țiile previzibile și de pierderile
potențiale care au luat na ștere în cursul exerci țiului financiar încheiat sau pe
parcursul unui exerciț iu anterior, chiar dac ă asemenea obligaț ii sau pierderi
apar între data încheierii exerci țiului ș i data întocmirii bilan țului;

363c) se va ț ine seama de toate ajust ările de valoare datorate
deprecierilor, indiferent dac ă rezultatul exerci țiului financiar este profit sau
pierdere. Pentru aplicarea principiului prudenț ei, întreaga conducere
operativă a entității patrimoniale va trebui s ă-și aducă contribuț ia. Reduceri
ale valorii de pia ță ale activelor, stocurilor sau creanț elor entit ății
patrimoniale vor fi luate în calcul pentru acest principiu. De asemenea,
situația financiar ă precară a oricărui debitor semnificativ (cunoscut ă, de
regulă, de către consilierul juridic), care poate genera riscul neîncas ării
creanței, va face obiectul analizei în raport de aplicarea acestui principiu.
4. Principiul independenț ei exercițiului. Se vor lua în considerare
toate veniturile și cheltuielile corespunz ătoare exerci țiului financiar pentru
care se face raportarea, f ără a se ține seama de data încas ării sumelor sau a
efectuării plăților. Pentru estim ări care s ă ia în calcul decontarea
(încasarea/plata), patronii, administra ția sau managerii pot cere elaborarea
unor raportă ri speciale.
5. Principiul evalu ării separate a elementelor de activ și de pasiv . În
vederea stabilirii valorii totale corespunz ătoare unei pozi ții din bilanț se va
determina separat valoarea aferent ă fiecărui element individual de activ sau
de pasiv.
6. Principiul intangibilit ății. Bilanțul de deschidere al unui exerci țiu
trebuie să corespundă cu bilanțul de închidere al exerci țiului precedent, cu
excepția corecțiilor impuse de lege sau de aplicarea Standardelor
Internaționale de Contabilitate.
7. Principiul necompens ării. Valorile elementelor ce reprezint ă
active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezint ă pasive,
respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excep ția compens ărilor între active și
pasive admise de Standardele Interna ționale de Contabilitate.
8. Principiul prevalenț ei economicului asupra juridicului .
Informațiile prezentate în situa țiile financiare trebuie s ă reflecte realitatea
economică a evenimentelor și tranzacțiilor, nu numai forma lor juridic ă.
Pentru a realiza aceast ă cerință, juristul, împreună cu departamentul
comercial și conducerea operativ ă, va analiza con ținutul real al contractelor
și tranzacțiilor în derulare pentru a fi înregistrate în contabilitate conform
esenței lor, nu formei juridice. În mod frecvent, în via ța unei firme apar
raporturi juridice care sub aspect formal reprezint ă ceva ș i care în realitate
au un alt conț inut. Contracte de închiriere cu regim juridic de asociere în
participație, contracte de munc ă cu scop de sponsorizare, contracte de
leasing cu scop de vânzare-cump ărare sunt numai câteva exemple din
realitatea firmelor din România. Acest principiu nu face o ierarhizare a părții economice și a celei juridice din orice tranzac ție. Este vorba, în

364principal, de raportul dintre fond și formă. De regul ă, fondul problemelor
este de natur ă economic ă, iar forma, înveliș ul sunt de natur ă juridică. În
conformitate cu Standardele Interna ționale de Contabilitate, prevalen ța o
are pentru înregistrare fondul, nu forma juridic ă în care este îmbr ăcată o
tranzacție.
9. Principiul pragului de semnifica ție. Orice element care are o
valoare semnificativ ă trebuie prezentat distinct în cadrul situa țiilor
financiare. Elementele cu valori nesemnificative care au aceea și natură sau
cu funcții similare trebuie însumate, nefiind necesar ă prezentarea lor
separată.
Metoda contabilă aplicată trebuie să fie considerat ă de administrator
ca fiind cea mai adecvat ă situației concrete a entit ății patrimoniale
respective. Aceste metode sunt: a) metoda FIFO; b) metoda LIFO;
c) metoda costului mediu ponderat; d) alt ă metodă similară , recunoscut ă de
reglementările legale în vigoare.
Metoda aleas ă trebuie aplicat ă cu consecven ță pentru elemente
similare stocurilor ș i de la un exerci țiu financiar la altul. Dac ă, în situații
excepționale, administratorii decid s ă schimbe metoda pentru un anumit
element de stocuri sau active fungibile, trebuie s ă se prezinte urm ătoarele
informații: motivul schimb ării metodei; efectele asupra rezultatului
exercițiului.
Metodele de conducere a contabilit ății analitice a valorilor
materiale
Contabilitatea analitic ă a valorilor materiale se poate ține pe baza
uneia din urm ătoarele metode: operativ-contabil ă (pe solduri), cantitativ-
valorică (pe fișe de cont analitic), global-valoric ă.
Metoda operativ-contabil ă (pe solduri) se poate aplica pentru
contabilitatea analitic ă a materiilor prime, materialelor consumabile,
obiectelor de inventar, semifabricatelor, produselor finite, produselor reziduale, m ărfurilor și ambalajelor.
Metoda cantitativ-valoric ă (pe fișe de cont analitic) se poate folosi
pentru contabilitatea analitic ă a materiilor prime, materialelor consumabile,
materialelor de natura obiectelor de inventar, baracamentelor,
semifabricatelor, produselor finite, produselor reziduale, m ărfurilor,
animalelor ș i ambalajelor.
Metoda global-valoric ă se poate utiliza pentru contabilitatea analitic ă
a mărfurilor și ambalajelor din unit ățile de desfacere cu am ănuntul,
rechizitele de birou, imprimatele, materialele folosite la ambalare,
materialele de natura obiectelor de inventar, echipamentele de protec ție în
folosință, SDV-urile speciale, AMC-urile și cărțile din biblioteca tehnic ă,

365precum și la alte categorii de valori materiale, cu aprobarea consiliului de
administra ție. Pe măsura dotării cu tehnic ă de calcul, metoda global-
valorică va fi înlocuit ă cu metoda cantitativ-valoric ă.

Procedurile contabile în cadrul mecanismelor
entităț ii patrimoniale
În cadrul fiec ărei entități patrimoniale există anumite proceduri
interne care stabilesc reguli și obligații în sarcina diferiț ilor angaja ți. ca ș i
competențe în luarea unor decizii. Procedurile contabile fac parte din acest
sistem de proceduri ale firmei. Unele proceduri nu sunt proprii
contabilității, dar au un impact major asupra acesteia. De obicei, în cazul
firmelor mari, toate procedurile din cadrul acestora sunt incluse într-un
manual de proceduri. Asupra contabilit ății vor avea impact proceduri
privind: inventarierea patrimoniului, angajarea de personal, inclusiv în
departamentul financiar-contabil, evaluarea și reevaluarea activelor
imobilizate, circuitul documentelor, inclusiv al celor justificative pentru
contabilitate, fluxul informa țional, mecanismul decizional, prelucrarea
automată a datelor și validarea informatic ă a tranzacț iilor contabile
înregistrate. Administratorul sau Consiliul de Administra ție vor avea grijă
ca toate aceste proceduri conexe contabilit ății să fie performante și să
permită îndeplinirea func ției contabile în bune condi ții. De asemenea, vor
supraveghea îndeaproape procedurile contabile și problemele specifice
acestora, inclusiv cele men ționate în continuare.
Proceduri privind organizarea și conducerea contabilit ății
Prin grija administratorului persoanei juridice, directorul financiar-
contabil, contabilul- șef sau altă persoană împuternicit ă să îndeplineasc ă
această funcție vor stabili proceduri interne privind organizarea ș i
conducerea contabilit ății.
Stabilirea de proceduri interne privind organizarea și conducerea
contabilității este obligatorie pentru regiile autonome, societ ățile naționale,
precum și pentru societ ățile comerciale supuse, potrivit legii, auditului
financiar-contabil legal (cenzori, audit financiar-contabil etc.).
În demersul privind stabilirea de proceduri proprii, se va urm ări
realizarea mai multor obiective:
1) Întocmirea și aprobarea de c ătre organele competente a
organigramei unităț ii, cu detaliere în privin ța activităț ii financiar-contabile.
2) Elaborarea fiș ei postului atât pentru personalul din compartimentul
financiar-contabil, cât și pentru salaria ții din alte compartimente care

366întocmesc, potrivit diagramei de circula ție, documentele justificative ce se
înregistreaz ă în contabilitate.
3) Asigurarea cu personal calificat de specialitate, ceea ce presupune:
selectarea personalului de specialitate; instruirea personalului la angajare;
cu ocazia schimb ării locului de munc ă; la trasarea unor sarcini suplimentare
(noi) de serviciu; cu ocazia modific ărilor legisla ției economice, financiar-
contabile sau fiscale; asigurarea legisla ției financiar-contabile și fiscale, a
normelor metodologice referitoare la activitatea desf ășurată de salaria ții
implicați în întocmirea, utilizarea ș i controlul documentelor justificative, a
documentelor fiscale și a declara țiilor de impunere fiscal ă.
4) Stabilirea de proceduri privind:
a) întocmirea, prelucrarea și utilizarea documentelor justificative și
contabile, a formelor de înregistrare în contabilitate a acestora, manual sau
cu ajutorul tehnicii de calcul;
b) stabilirea circuitului documentelor justificative și contabile pe baza
unor scheme, grafice de circula ție, adaptate de fiecare unitate patrimonial ă
în funcție de particularit ățile acesteia (organigrama societ ății, fișa postului);
c) ținerea registrelor contabile obligatorii: întocmirea, completarea și
utilizarea registrelor de contabilitate, inclusiv a registrelor de contabilitate obligatorii; numerotarea, parafarea și înregistrarea la organele fiscale;
completarea registrelor în cazul în care se utilizeaz ă tehnica de calcul;
stabilirea rezultatelor cu ocazia închiderii exerci țiului financiar, prin
compararea fiec ărui cont de activ și de pasiv, determinat pe baza
inventarului, cu datele din contabilitate;
d) întocmirea declara țiilor cu caracter fiscal privind impozitul pe
profit, taxa pe valoarea ad ăugată, accizele, impozitul pe venituri din salarii,
contribuț iile la asigur ările sociale, precum și celelalte impozite, taxe și
vărsăminte la bugetul de stat, la bugetul asigur ărilor sociale, la fondurile
speciale;
e) întocmirea situa țiilor financiare (bilanț , cont de profit și pierdere,
anexe), precum și a raportului de gestiune. Se includ urm ătoarele sarcini:
întocmirea (completarea); verificarea ș i aprobarea; depunerea la organele
legale competente.
5) Organizarea contabilit ății patrimoniului cuprinde :
a) organizarea ș i conducerea gestiunilor de imobiliză ri, stocuri și
disponibilităț i bănești, stabilindu-se proceduri distincte privind gestiunile de
imobilizări, gestiunile de stocuri, casa și titlurile de valori din patrimoniul
unității sau primite în gaj, efectuarea inventarierii patrimoniului unit ății;
b) contabilitatea de gestiune, care se organizeaz ă de fiecare unitate
patrimonial ă în funcție de specificul activit ății și necesitățile proprii:

367înregistrarea opera țiilor privind colectarea și repartizarea cheltuielilor pe
destinații, decontarea produc ției și calculul costului de produc ție al
produselor fabricate, lucr ărilor executate și serviciilor prestate, inclusiv al
producției, lucrărilor și serviciilor în curs de execu ție; calculul costurilor ,
utilizând metoda adecvat ă (pe produse, pe comenzi, pe faze, global ă etc.) în
funcție de organizarea procesului economic, specificul activit ății, mărimea
unității și necesitățile proprii; determinarea costului subactivit ății;
c) contabilitatea financiară , având ca obiectiv principal furnizarea de
informații: pentru necesit ățile proprii; privind rela țiile societății cu asocia ții
sau acționarii; privind rela țiile cu furnizorii de imobiliz ări, materii prime,
materiale consumabile, combustibil etc.; în rela țiile cu clien ții, băncile,
organele fiscale etc.;
d) contabilitatea de sinteză include: tabloul de bord; tabloul fluxurilor
de trezorerie; bugetul de venituri și cheltuieli.
6) Elaborarea de proceduri unitare de control privind: controlul
tehnic-operativ; controlul financiar-contabil și preventiv; controlul intern de
gestiune; controlul legal.
Registrele de contabilitate ș i regimul lor juridic
Registrele de contabilitate sunt completate de regul ă de personalul
din departamentul financiar-contabil. Uneori, sunt salaria ți care au, pe lâng ă
sarcini proprii extracontabile, și atribuții de contabilitate primar ă. În cadrul
acestor atribu ții poate intra inclusiv ținerea la zi a registrelor contabile.
Aceasta se întâmpl ă mai ales la entit ăți care apeleaz ă la firme de
contabilitate. Administratorul va avea sarcina, în toate situa țiile, ca aceste
registre să fie corect ș i la timp completate, deoarece el poart ă această
răspundere în fa ța organelor de control, a patronatului sau a orică rui terț
legitim interesat de registrele entit ății patrimoniale respective.
Registrele de contabilitate obligatorii sunt: Registrul-jurnal,
Registrul-inventar și Cartea mare. Registrele de contabilitate se utilizeaz ă în
strictă concordan ță cu destina ția acestora și se prezint ă în mod ordonat și
astfel completate încât s ă permită , în orice moment, identificarea și
controlul opera țiunilor contabile efectuate.

Situațiile financiare – documente financiar-contabile
de sinteză ale entităț ii patrimoniale
Documentele oficiale de prezentare economico-financiar ă a
persoanelor care organizează contabilitatea sunt situațiile financiare
anuale . Acestea trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare,
performan ței financiare, fluxurilor de trezorerie și a celorlalte informa ții
referitoare la activitatea desf ășurată.

368 Pentru institu țiile publice, documentul oficial de prezentare a
situației patrimoniului aflat în administrarea statului și a unităților
administrativ-teritoriale și a execuției bugetului de venituri și cheltuieli este
situația financiar ă trimestrial ă și anuală . Persoanele care organizeaz ă și
conduc contabilitatea au obliga ția să întocmească situații financiare anuale,
inclusiv în cazul fuziunii, diviz ării sau încet ării activității acestora, în
condițiile legii.
Pentru regiile autonome, societăț ile comerciale și societă-
țile/companiile na ționale în care statul de ține cel pu țin 20% din capitalul
social, precum și pentru celelalte persoane juridice, Ministerul Finan țelor
Publice poate stabili întocmirea și depunerea situa țiilor financiare și la alte
perioade decât anual, în cadrul exerci țiului financiar.
Pentru persoanele juridice care aplic ă Reglement ările contabile
armonizate cu directivele Comunit ăților Economice Europene și cu
Standardele Interna ționale de Contabilitate, aprobate prin Ordin al
Ministrului Finan țelor Publice, situa țiile financiare anuale se compun din
bilanț, cont de profit și pierdere, situa ția modific ărilor capitalului propriu,
situația fluxurilor de trezorerie, politici contabile și note explicative.
Persoanele juridice care nu îndeplinesc criteriile stabilite pentru
aplicarea reglement ărilor armonizate întocmesc situa ții financiare anuale
simplificate, armonizate cu directivele europene, care se compun din bilan ț,
cont de profit și pierdere, politici contabile și note explicative.
Situațiile financiare anuale, pentru to ate celelalte persoane care au
obligația organiz ării contabilit ății, cu excep ția celor care aplic ă standardele
internaționale, se compun din bilanț plus cont de profit și pierdere.
Societățile comerciale încadrate prin reglement ări speciale în
categoria microîntreprinderilor aplic ă reguli contabile specifice, aprobate
prin Ordin al Ministrului Finanț elor Publice. Situa țiile financiare anuale
pentru microîntreprinderi se compun din bilan ț plus cont de profit și
pierdere.
Situațiile financiare anuale sunt înso țite de raportul administratorilor.
Instituț iile publice întocmesc situa ții financiare trimestriale și anuale,
care se compun din bilan ț, cont de execu ție bugetară și anexe.
Întocmirea situa țiilor financiare anuale trebuie s ă fie precedat ă
obligatoriu de inventarierea general ă a elementelor de activ și de pasiv, a
celorlalte bunuri și valori aflate în gestiune și administrare, potrivit
normelor emise în acest scop de Ministerul Finanț elor Publice.
Situațiile financiare anuale ale pers oanelor juridice nominalizate de
Ministerul Finan țelor Publice sunt supuse auditului financiar, care se

369efectuează de către auditori financiari, persoane fizice sau juridice
autorizate, potrivit legii.
Situațiile financiare anuale, dup ă aprobare, se public ă în condițiile
prevăzute de reglement ările legale. Ele se pă strează timp de 50 de ani.

5. Contabilitatea de gestiune și calculația costurilor
(contabilitatea managerial ă)
Contabilitatea de gestiune ca ramură a contabilităț ii are drept scop:
– calculația costului de unitate rezultat final (un produs, o lucrare, un
serviciu);
– urmărirea bugetelor de costuri și stabilirea cauzelor pentru depăș iri;
– analiza structurii costului și calcularea rentabilit ății pe unitate de
rezultat final.

Relațiile informa ționale dintre contabilitatea de gestiune și alte
ramuri
Contabilitatea de gestiune primește informa ții de la: a) contabilitatea
financiară (bilanțieră, contabilitate în partid ă simplă); b) de la compar-
timentele tehnice și comerciale (date tehnice de la compartimentul
mecano-energetic = repara ții, de la cele comerciale – importurile firmei).
Contabilitatea de gestiune furnizează informații: managerului și
administra ției, privind încadrarea în rentabilitate și în bugete; patronatului,
cel puțin cu ocazia bilanț urilor – raport special privind costurile.
Clasificarea calculaț iei costurilor
A. Din punct de vedere al momentului:
• Antecalcula ții (calcule f ăcute înaintea consumurilor și a perioadei
de gestiune respectiv ă).
• Principalul tip – calcula ția de deviz, necesară la semnarea unor
contracte (în domeniul construc țiilor în special).
2) Postcalcula ții – calcula ții întocmite dup ă data efectu ării
consumurilor = calcula ții efective
B. Din punct de vedere al gradului de cuprindere:
• Calculații totale – cuprind toate elementele (consumurile);
• Calculații parțiale – cuprind anumite elemente considerate
relevante.
Dacă metoda de calcula ție aleasă este, de exemplu, metoda direct
costing, se va întocmi numai calcula ția cheltuielilor variabile.
Calculația cheltuielilor directe este utilizat ă în metoda de calcula ție a
costurilor directe.

370Etapele calcula ției costurilor
• Calculul costurilor directe (cele care se identifică de la început pe
rezultat final).
• Colectarea costurilor indirecte și a celor generale de administrare.
• Repartizarea costurilor indirecte pe produse finale (rezultate finale).
• Calcularea costului unitar.
Cea mai dificil ă etapă este cea de repartizare a costurilor indirecte.
Arta economistului este de a repartiza ra țional costurile indirecte și a
identifica consumurile pe rezultat final. Conducerea operativ ă sau
administratorul va selecta cu grij ă acei economi ști care știu și pot repartiza
costurile indirecte pe baza unor leg ături cauzale consumuri-rezultate și a
unor raționamente profesionale.
Metode de organizare a calculaț iei costurilor
a) Metoda global ă – cea mai simpl ă.
b) Metoda pe comenzi – aplicat ă în ramurile cu produc ție de serie
mică sau unicate.
c) Metoda pe faze – aplicabil ă în ramurile cu produc ție omogen ă și
de serie mare sau de mas ă.
d) Metoda tarif-or ă-mașină (THM) în ramurile cu tehnicitate ridicat ă.
e) Metoda direct costing.
f) Metoda costurilor directe.
g) Metoda standard cost – se bazeaz ă pe costuri antecalculate
considerate standard. Contabilitatea de gestiune urm ărește numai abaterile
de la costurile antecalculate standard.
h) Alte metode.
Alegerea metodei de organizare a calcula ției costurilor o fac
managerul, administratorul sau patronatul, în func ție de nevoile și specificul
firmei, posibilit ățile informa ționale , obiectivele proprii, politicile contabile,
dotarea cu resurse pentru prelucrare date(umane și tehnice). Propunerea va
fi fă cută de compartimentul financiar-contabil și vor fi prezentate
avantajele, dezavantajele și posibilităț ile concrete ale entit ății patrimoniale
respective.
Probleme specifice contabilit ății de gestiune
• Delimitarea în timp a costurilor pentru fiecare rezultat final.
• Repartizarea costurilor indirecte și generale de administrare.
• Evaluarea decont ărilor între subunit ățile organizatorice ; alegerea
centrelor de cost (nivelul la care se urm ăresc costurile).
• Evaluarea produselor secundare sau a semifabricatelor care se
comercializeaz ă (în cazul ramurilor productive).

371• Estimarea corect ă și cu cheltuieli minime a produc ției neterminate
(producție în curs de execuț ie).

II. NOȚIUNI DE DREPT CONTABIL ȘI DE LEGISLA ȚIE
CONTABIL Ă
1. Regimul juridic general al contabilit ății
Scopul ș i menirea legal ă a contabilit ății financiare
În litera și spiritul legii, contabilitatea trebuie s ă asigure înregistrarea
cronologic ă și sistematic ă, prelucrarea, publicarea și păstrarea informa țiilor
cu privire la pozi ția financiar ă, performan ța financiar ă și fluxurile de
trezorerie pentru: cerin țele interne ale entit ăților patrimoniale, investitorii
prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clien ți, instituțiile
publice, alț i utilizatori legitimi.
Rolul contabilit ății instituț iilor publice
Contabilitatea institu țiilor publice asigur ă informații ordonatorilor de
credite cu privire la :execu ția bugetelor de venituri și cheltuieli, patrimoniul
aflat în administrare, întocmirea contului general anual de execu ție a
bugetului de stat, a contului anual de execu ție a bugetului asigur ărilor
sociale de stat, fondurilor speciale, precum și a conturilor anuale de
execuție ale bugetelor locale.
Contabilitatea trezoreriei statului și a instituțiilor publice
Contabilitatea trezoreriei statului se organizeaz ă și funcționează pe
principiul execu ției de casă și asigură înregistrarea opera țiunilor de încasă ri
și plăți în conturi de venituri și cheltuieli deschise pe bugete, ordonatori de
credite și subdiviziunile clasifica ției bugetare stabilite de Ministerul
Finanțelor Publice.
În contabilitatea trezoreriei statului se deschid, pe seama
ordonatorilor de credite, conturi dis tincte pentru creditele aprobate și
repartizate pentru cheltuielile ef ectuate din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat ș i bugetele locale. De asemenea, se utilizeaz ă
conturi de disponibilit ăți din care se pot angaja și efectua pl ăți.
Norme fundamentale ale contabilit ății
Contabilitatea se ține în limba română .
Moneda în care se înregistrează operațiile contabile este cea
națională. Contabilitatea opera țiunilor efectuate în valut ă se ț ine atât în
moneda na țională, cât și în valută, potrivit reglementă rilor elaborate în acest
sens. Pentru necesităț ile proprii de informare, exceptând institu țiile publice,

372se poate opta pentru întocmirea situa țiilor financiare și într-o moned ă
străină.
Organul abilitat să coordoneze și să reglementeze activitatea
contabilă în România este Ministerul Finan țelor Publice. Pentru aceasta,
MFP emite norme și reglement ări în domeniul contabilit ății, elaboreaz ă
planul de conturi general, stabile ște modelele situa țiilor financiare,
registrelor și formularelor comune privind activitatea financiar ă și
contabilă, emite normele metodologice privind întocmirea și utilizarea
registrelor și formularelor contabile, avizeaz ă normele și reglement ările
contabile pentru institu țiile de credit, unit ățile de asigurare-reasigurare,
precum și pentru unităț ile care opereaz ă pe piața de capital, elaborate și
emise de Banca Naț ională a României, Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor sau Comisia Na țională a Valorilor Mobiliare, după caz.
Elaborarea reglement ărilor se face sau cel puț in ar trebui s ă se facă
prin consultarea organismelor profesiona le de profil. Principalele astfel de
organisme sunt: Corpul Exper ților Contabili ș i al Contabililor Autoriza ți
(C.E.C.C.A.R.), Camera Auditorilor Financiari, Asocia ția Generală a
Economiștilor din România(A.G.E.R.)
Forma implicit ă și principal ă de contabilitate este cea în partidă
dublă. Categoriile de persoane fizice și juridice care pot ține contabilitatea
în partidă simplă, precum și sistemul de raportare al acestora se stabilesc
prin Ordin al Ministrului Finanț elor Publice.
• Exercițiul financiar începe la 1 ianuarie ș i se încheie la 31
decembrie, cu excep ția primului an de activitate, când acesta începe la data
înființării, respectiv a înmatricul ării, potrivit legii.
• Deținerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare,
numerar, alte drepturi și obligații, precum și efectuarea de opera țiuni
economice, f ără să fie înregistrate în contabilitate, sunt interzise.
• Este obligatorie efectuarea inventarierii generale a elementelor de
activ ș i de pasiv de ținute conform normelor legale
• Întocmirea de situații financiare anuale este o parte component ă a
obligațiilor contabile ale entit ăților patrimoniale.
• Înregistrarea opera țiilor se face numai pe baz ă de documente.
Contravenț ii și infracțiuni prevăzute de legea contabil ă
Constituie contraven ții la prevederile legisla ției contabile
următoarele fapte, dac ă nu sunt săvârșite în astfel de condi ții încât, potrivit
legii, să fie considerate infrac țiuni:
• deținerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare,
numerar, alte drepturi și obligații, precum și efectuarea de opera țiuni
economice, f ără să fie înregistrate în contabilitate;

373• nerespectarea reglement ărilor emise de Ministerul Finan țelor
Publice cu privire la: a) utilizarea și ținerea registrelor de contabilitate;
b) întocmirea și utilizarea documentelor justificative și contabile pentru
toate opera țiunile efectuate, înregistrarea în contabilitate a acestora în
perioada la care se referă , păstrarea și arhivarea lor, precum ș i reconstituirea
documentelor pierdute, sustrase sau distruse; c) efectuarea inventarierii;
d) întocmirea și auditarea situa țiilor financiare anuale; e) întocmirea și
depunerea situa țiilor financiare periodice stabilite de Ministerul Finanț elor
Publice; f) nedepunerea declara ției din care s ă rezulte că entitățile care au
obligația de a conduce contabilitatea nu au desf ășurat activitate;
• prezentarea de situa ții financiare care con țin date eronate sau
necorelate, inclusiv cu privire la identificarea persoanei raportoare.
Constatarea contravenț iilor și aplicarea sanc țiunilor la abaterile din
domeniul contabil se fac de persoanele cu atribuț ii de control financiar și de
alte persoane anume împuterni cite de Ministerul Finan țelor Publice.
Amenzile contraven ționale respective se suport ă de către persoanele
vinovate. Contravenț iilor de la legisla ția contabil ă le sunt aplicabile
dispozițiile Ordonan ței Guvernului nr. 2/2001 și ale Legii nr. 180/2002
privind regimul juridic al contraven țiilor. În consecin ță, în materie de
procedură sancționatorie în domeniul contabil sunt utilizate normele de
drept administrativ (partea contravenț ională din acesta).

2. Regimul juridic al documentelor justificative
Definiț ie. Document justificativ este orice document care st ă la baza
înregistrărilor în contabilitate . În privin ța documentelor justificative sunt
aplicabile mai multe reguli:
• Orice opera țiune economico-financiar ă efectuată se consemneaz ă,
în momentul efectu ării ei, într-un document care st ă la baza înregistră rilor
în contabilitate (numit document justificativ) .
• Documentele justificative care stau la baza înregistr ărilor în
contabilitate angajeaz ă răspunderea persoanelor implicate, respectiv a celor
care le-au întocmit, vizat , aprobat sau care le-au înregistrat în contabilitate.
Legea contabilă nu precizeaz ă întotdeauna despre ce tip de r ăspundere este
vorba. Ca la orice abatere, poate fi vorba de r ăspundere civil ă delictuală,
contravențională, penală sau de altă natură, după caz.
• Documentele justificative cuprind, de regul ă, următoarele ele-
mente principale: denumirea documentului; denumirea și sediul între-
prinderii care întocme ște documentul; num ărul și data întocmirii acestuia;
menționarea părților care particip ă la efectuarea opera țiunii patrimoniale
(când este cazul); con ținutul opera țiunii patrimoniale ș i, dacă este cazul,

374temeiul legal al efectu ării acesteia; datele cantitative și valorice aferente
operațiunii efectuate; numele și prenumele, precum și semnăturile
persoanelor care le-au întocmit, vizat ș i aprobat, după caz; alte elemente
menite să asigure consemnarea complet ă a operațiunilor efectuate.
Registrele contabile, altele decât cele obligatorii prev ăzute de Legea
contabilității nr. 82/1991, editate cu ajutorul tehnicii de calcul, vor fi
numerotate, șnuruite, parafate și înregistrate în gestiunea unit ății. Neîntoc-
mirea, întocmirea eronat ă și/sau neutilizarea documentelor justificative și
financiar-contabile conform dispozi țiilor legale se sanc ționează.
Lipsa documentelor care s ă ateste natura ș i provenien ța bunurilor,
atât pe timpul transportului, cât și la locurile de depozitare și vânzare, în
momentul controlului efectuat de organele abilitate, se sanc ționează potrivit
legislației în vigoare cu amend ă și confiscarea bunurilor respective, acestea
fiind considerate bunuri fă ră documente justificative de provenien ță.
În arhivarea și păstrarea documentelor justificative contabile se aplic ă
mai multe reguli generale. Din cele prezentate în aceast ă secțiune rezult ă
atenția pe care trebuie să o manifeste absolven ții facultăților de drept(în
calitate de juri ști, administratori sau manageri) în organizarea și urmărirea
reconstituirii documentelor pierdute, sustrase sau distruse. Arhiva de
documente justificative va fi considerat ă ca o gestiune și se va avea în
vedere acest aspect la elaborarea fi șelor de post, a Regulamentului de
Ordine Interioar ă și în alte documente interne ale entit ății patrimoniale. Se
vor emite decizii de imputare împotriva celor care distrug sau sustrag
documente și decizii privind constituirea comisiilor îns ărcinate cu
reconstituirea documentelor, conform exigenț elor legale. Responsabilitatea
de a reconstitui documentele cont abile revine administratorilor
întreprinderii sau altei persoane care are obligaț ia să gestioneze patrimoniul,
nu celor care în mod curent întocmesc astfel de documente.
3. Competen țe în realizarea func ției contabile a întreprinderii
moderne
Răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilităț ii, în
conformitate cu prevederile Legii contabilit ății nr. 82/1991, republicată ,
revine administratorului. Administratorul ac ționează în baza mandatului
primit de la patron, a unei hot ărâri exprese a acestuia. Strict juridic, este
vorba de regulile de la mandat. Administratorul are dreptul s ă delege o
parte sau toate competen țele respective unor terț i. De regul ă, astfel de
delegări au loc în favoarea Directorului General sau a Directorului
Executiv. De asemenea, poate ap ărea delegarea expres ă a ș efului
departamentului financiar-contabil, indi ferent de titulatura pe care o poart ă.

375În acest scop, persoana prev ăzută la alineatul precedent trebuie s ă
asigure, potrivit legii, condi țiile necesare pentru: a) întocmirea
documentelor justificative privind opera țiunile patrimoniale; b) conducerea
și ținerea corect ă și la zi a contabilităț ii; c) organizarea și efectuarea
inventarierii patrimoniului, precum și valorificarea rezultatelor acesteia;
d) respectarea regulilor de întocmire a situa țiilor financiare, publicarea și
depunerea la termen a acestora la organele în drept; e) p ăstrarea
documentelor justificative, a registrelor și situațiilor financiare;
f) organizarea contabilităț ii de gestiune(manageriale) adaptate la specificul
întreprinderii.
Un rol important în îndeplinirea func ției contabile îl are juristul
entității patrimoniale . În diferite etape, acesta are atribu ții specifice. În
faza de angajare a ș efului compartimentului financiar-contabil, juristul are
menirea de a redacta sarcinile acestuia într-un mod acoperitor, care s ă pună
la adăpost firma și administra ția. În eventualitatea îndeplinirii func țiilor
contabile pe baz ă de prestări servicii specializate, contractul comercial va fi
redactat de consilierul juridic cât mai complet pentru a nu l ăsa sarcini
contabile administra ției. În cazul organiz ării unui departament de
contabilitate, juristul va asista pe coordonatorul acestui departament în
redactarea fiș elor de post pentru angaja ții respectivi, astfel încât s ă fie
îndeplinite toate obliga țiile legale ale entit ății patrimoniale și cele rezultate
din nevoile de informare ale conducerii operative, administra ției și
patronatului. În preg ătirea inventarierii la termenele legale, juristul este cel
care se ocup ă cu emiterea deciziei de inventariere. De asemenea, juristul
pune la dispozi ția departamentului financiar-contabil contractele existente
pentru fundamentarea pe baz ă legală a activităț ii firmei. Uneori, la
compartimentul juridic se centralizeaz ă rezultatele urm ăririi execu ției
bugetelor interne, pe baza datelor de la compartimentele economice. Juristului îi va reveni sarcina de a aplica corective la salarii în func ție de
încadrarea în prevederile bugetului, dac ă acestea sunt prev ăzute expres în
contracte sau alte documente ale firmei.
4. Regimul juridic al formularelor financiar-contabile
În domeniul utiliz ării formularelor financiar-contabile, în România se
aplică o serie de principii ș i reguli :
• Formularele tipizate comune pe economie privind activitatea
financiară și contabilă pot fi adaptate în func ție de specificul și necesitățile
persoanelor juridice ș i fizice care au calitatea de utilizatori ai acestora. Se
pune condi ția respect ării conținutului de informa ții cuprinse în modele,
precum și a normelor de întocmire și utilizare.

376• Includerea, eliminarea sau modificarea unor modele de formulare
comune, a normelor de întocmire și utilizare a acestora se fac periodic, în
funcție de modific ările legisla ției financiar-contabile, la propunerea
persoanelor fizice și juridice sau a institu țiilor interesate.
• Formatul sau modelul formularelor poate fi adaptat în func ție de
necesităț ile proprii, în sensul mic șorării sau măririi acestuia, iar num ărul de
exemplare poate fi mai mare atunci când se consider ă oportun.
• Formularele se pot tip ări față și verso sau numai fa ță, în funcție de
specificul activităț ii, de utilizarea tehnicii de calcul la întocmirea acestora
sau tipul de hârtie folosit (posibil de exemplu, autocopiativ ă).
• Prin normele de utilizare se urm ărește ca documentele
justificative și contabile s ă furnizeze informa țiile necesare și obligatorii
privind opera țiile economico-financiare de rulate de fiecare entitate
patrimonial ă și, totodată, să permită identificarea ș i controlul opera țiilor
efectuate.
• Înregistrarea opera țiilor economico-financiare în formularele
comune pe economie trebuie efectuat ă în strictă concordan ță cu prevederile
actelor normative care le reglementeaz ă.
• Tipărirea și difuzarea formularelor se vor face prin ofert ă publică,
organizată conform reglementă rilor legale în vigoare, pe baza caietului de
sarcini elaborat de direc ția de specialitate din cadrul M.F.P.
• Persoanele juridice și persoanele fizice obligate s ă organizeze ș i să
conducă contabilitatea vor utiliza, pentru determinarea veniturilor din
activitatea de exploatare, numai formulare tipizate cu regim special comune
pe economie.
• La propunerea principalilor utilizatori, Ministerul Finan țelor
Publice aprob ă introducerea de noi formulare tipizate cu regim special,
comune și specifice, precum și modificarea sau eliminarea celor aflate în
uz.
• Se aplică un sistem unitar de înseriere și numerotare a formularelor
tipizate cu regim special care se asigur ă, la nivel na țional, de c ătre
Ministerul Finan țelor Publice și Compania Na țională „Imprimeria
Națională”.
• Formularele financiar-contabile comune pe economie se asigur ă de
către Regia Autonom ă „Imprimeria Na țională” sau de alte unit ăți
tipografice sub supravegherea acesteia, selectate pe baza criteriilor stabilite prin ordin al Ministrului Finan țelor Publice.
• Formularele tipizate cu regi m special, nominalizate ca atare de
M.F.P., se distribuie utilizatorilor, contra cost, prin unit ățile sale teritoriale
sau prin unit ăți agreate de acestea, pe baz ă de contracte de distribuire .

377• Înregistrarea operativ ă a formularelor tipizate cu regim special se
face cu ajutorul Fi șei de magazie a formularelor cu regim special .
• Utilizatorii formularelor tipizate cu regim special pot solicita
executarea acestora pe hârtie de calitate superioar ă și/sau având imprimate
în antetul modelului sigla, emblema sau datele de identificare, prin
transmiterea unei comenzi ferme la Compania Na țională „Imprimeria
Națională”, în condi țiile suportării eventualelor diferenț e de preț.
• Utilizatorii formularelor financiar-contabile care folosesc tehnica de
calcul pentru emiterea formularelor cu regim special vor trece la utilizarea
formularelor pretip ărite, înseriate și numerotate, pe hârtie de imprimant ă,
prin grija Companiei Na ționale „Imprimeria Na țională” sau a altei unităț i
tipografice agreate, sub supravegherea acesteia, respectând regulile specifice acestora, stabilite de M.F.P. În cazuri bine justificate, Ministerul
Finanțelor Publice poate aproba excep ții de la aceste cerin țe.
• Normele metodologice de întocmire și de utilizare a celorlalte
formulare tipizate, comune pe economie, privind activitatea financiar ă și
contabilă, precum și modelele acestora se aprob ă prin Ordin al Ministrului
Finanțelor Publice.
• Sunt în circula ție formularele tipizate nominalizate ca atare de
M.F.P. care nu au regim special de tipă rire, înscriere, numerotare și
gestiune. Modelele acestora pot fi adaptate în func ție de specificul și de
necesităț ile utilizatorilor cu condi ția respectării conținutului de informa ții, a
normelor de întocmire și utilizare. Asigurarea necesarului pentru aceste
formulare comune pe economie se va realiza de c ătre utilizatori.
• Utilizarea altor modele de formul are tipizate, comune pe economie,
cu regim special, se poate face numai cu avizul Ministerului Finanț elor
Publice.
• Procurarea și utilizarea de formulare tipizate cu regim special de
înseriere și numerotare din alte surse decât cele legale sunt interzise.
Operațiunile consemnate în aceste formulare nu pot fi înregistrate în
contabilitate, iar bunurile care fac obiectul tranzac țiilor respective sunt
considerate f ără documente legale de provenien ță.
În România, circul ă în principal urm ătoarele formulare tipizate
comune pe economie cu regim special de tip ărire, înseriere și numerotare:
Aviz de înso țire a mărfii ; Chitan ța sau Chitan ța fiscală; Factura fiscal ă sau
Factura ; Bon de comand ă-chitanță (cu T.V.A.) sau Bon de comand ă-
chitanță; Fiș a de magazie a formularelor cu regim special.

3785. Reglementarea amortiz ării activelor fixe în România
Probleme generale
Definiț ia activului
Un element al patrimoniului este recunoscut drept activ atunci când:
este posibil s ă aducă entității beneficii economice viitoare; costul s ău poate
fi evaluat în mod credibil.
Fiecare întreprindere va utiliza raț ionamentul profesional pentru a
evalua nivelul sub care un element nu trebuie s ă fie prezentat în bilan ț, ci
trecut în contul de profit ș i pierdere. De asemenea, ra ționamentul
profesional trebuie utilizat și la luarea deciziei referitoare la necesitatea
înregistrării activelor în categorii separate sau într-o singur ă categorie
comună.
Evaluarea activelor
În conformitate cu prevederile art. 7 și 9 din Legea contabilit ății
nr. 82/1991, republicat ă, pentru evaluarea elementelor din bilan ț, inclusiv
pentru active, se stabilesc urm ătoarele reguli:
a) la data intr ării în patrimoniu, bunurile se evaluează și se
înregistreaz ă în contabilitate la valoarea de intrare, denumit ă valoare
contabilă;
b) bunurile reprezentând aport la capitalul social se înregistreaz ă la
valoarea de aport stabilit ă în urma evalu ării efectuate potrivit legii, în
funcție de prețul pieței, utilitatea, starea și amplasarea acestora;
c) bunurile obț inute cu titlu gratuit se evaluează la valoarea de
utilitate stabilit ă în funcție de prețul pieței, starea și amplasarea acestora;
valoarea de aport ș i, respectiv, de utilitate se substituie costului de achizi ție;
d) bunurile procurate cu titlu oneros se înregistreaz ă la valoarea de
achiziție, denumit ă cost de achizi ție;
e) bunurile produse în unitatea patrimonial ă se evaluează la costul de
producție;
f) activele dobândite prin schimb cu alte active se înregistreaz ă la
valoarea just ă a activelor cedate în schimb.
Costul de achizi ție al unui bun este egal cu preț ul de cump ărare,
taxele nerecuperabile, cheltuie lile de transport-aprovizionare și alte
cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de utilitate sau intrarea
în gestiune a bunului respectiv.
În cazul activelor fixe, costul ini țial include și costurile estimate
pentru demontarea și mutarea activului, respectiv costurile de restaurare a
amplasamentului la sfâr șitul duratei de via ță a acestuia. Aceste costuri se
reflectă prin constituirea unui provizion corespunz ător. Costul de
demontare și mutare va fi înregistrat în contul de profit și pierdere de-a

379lungul vie ții activului fix, prin includerea în cheltuiala anual ă cu
amortizarea. Provizionul constituit trebuie utilizat numai pentru scopul
pentru care a fost iniț ial recunoscut.
Costul de produc ție al unui bun cuprinde: costul de achizi ție al
materiilor prime ș i consumabilelor, celelalte cheltuieli directe de produc ție,
precum și cota cheltuielilor indirecte de produc ție alocate în mod ra țional ca
fiind legate de fabrica ția acestuia.
Cheltuielile generale de administra ție și cele financiare nu se includ
în costurile de produc ție, cu excep ția situațiilor legale expres precizate.
Costurile îndator ării, respectiv cheltuielile financiare cu dobânzile și
diferențele de curs aferente dobânzii privind împrumuturile, care sunt direct
atribuibile achizi ției, construc ției sau produc ției unui activ pe termen lung,
pot fi capitalizate ca parte din costul acelui activ.
Cheltuielile de desfacere nu se includ în costul de produc ție al unui
bun.
Evaluarea activelor ca și a celorlalte elemente patrimoniale se face cu
ocazia inventarierii la valoarea actual ă a fiecă rui element, denumit ă și
valoare de inventar, stabilită în funcție de utilitatea bunului, starea acestuia
și prețul pieței.
Unităț ile care desf ășoară activități economice(agen ții economici) și
care imobilizeaz ă capital în active corporale ș i necorporale supuse
deprecierii, prin utilizare sau în timp, vor calcula, vor înregistra în contabilitate și vor recupera uzura fizic ă și morală a acestora, pentru
refacerea capitalului angajat. Aceste opera țiuni sunt denumite, generic,
amortizarea capitalului imobilizat .
Persoanele juridice fă ră scop lucrativ care au dreptul, potrivit legii, s ă
desfășoare activit ăți economice vor amortiza capitalul imobilizat numai
pentru acele activităț i desfășurate în scopul ob ținerii de profit ș i pentru care,
potrivit legii, acestea sunt pl ătitoare de impozit pe profit.
Activele corporale aferente capitalului imobilizat sunt: a) terenurile,
inclusiv investi țiile pentru amenajarea acestora; b) activele fixe.
Sunt, de asemenea, considerate active fixe supuse amortiz ării:
a) investițiile efectuate la activele fixe luate cu chirie; b) capacit ățile puse în
funcțiune parțial, pentru care nu s-au întocmit formele de înregistrare ca
active fixe. Acestea se cuprind în grupele în care urmeaz ă a se înregistra, la
valoarea rezultată prin însumarea cheltuielilor efective ocazionate de
realizarea lor; c) investiț iile efectuate pentru descopert ă, în vederea
valorificării de substan țe minerale utile ce se exploateaz ă la suprafa ță,
precum și cele pentru realizarea lucră rilor miniere subterane de deschidere
a ză cămintelor; d) investi țiile efectuate la activele fixe, în scopul

380îmbunătățirii parametrilor tehnici ini țiali, prin majorarea valorii lor de
intrare .
Calcularea amortiz ării
Amortizarea se stabile ște prin aplicarea cotelor de amortizare asupra
valorii de intrare a activelor fixe și se include în cheltuielile de exploatare.
Amortizarea activelor fixe se calculeaz ă începând cu luna urm ătoare
punerii în func țiune, până la recuperarea integrală a valorii de intrare,
conform duratelor normale de func ționare.
Amortizarea activelor fixe concesionate, închiriate sau date în loca ție
de gestiune se calculeaz ă de către agentul economic care le are în
proprietate.
Amortizarea investi țiilor efectuate la activele fixe concesionate,
închiriate sau luate în loca ție de gestiune se recuperează de agentul
economic care a efectuat investi ția, pe perioada contractului.
Regimuri de amortizare permise în România
Agenții economici amortizeaz ă activele fixe utilizând unul dintre
următoarele regimuri de amortizare:
A. Amortizarea linear ă – se realizeaz ă prin includerea uniform ă în
cheltuielile de exploatare a unor sume fixe, stabilite propor țional cu
numărul de ani ai duratei normale de utilizare a activului fix. Amortizarea
lineară se calculeaz ă prin aplicarea cotei anuale de amortizare la valoarea
de intrare a activelor fixe.
B. Amortizarea degresiv ă – constă în multiplicarea cotelor de
amortizare liniar ă cu unul dintre coeficien ții următori: a) 1,5, dac ă durata
normală de utilizare a activului fix de amortizat este între 2 ș i 5 ani; b) 2,0,
dacă durata normal ă de utilizare a activului fix de amortizat este între 5 ș i
10 ani; c) 2,5, dac ă durata normal ă de utilizare a activului fix de amortizat
este mai mare de 10 ani. Ace ști coeficien ți pot fi modifica ți numai prin
Hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finan țelor Publice.
C. Amortizarea accelerat ă – constă în includerea, în primul an de
funcționare, în cheltuielile de exploatare, a unei amortiz ări de până la 50%
din valoarea de intrare a activului fix respectiv.
Amortizările anuale pentru exerciț iile următoare sunt calculate la
valoarea rămasă de amortizat, după regimul liniar, prin raportare la num ărul
de ani de utilizare r ămași.
Competen țele de aprobare a utilizării regimului de amortizare revin
Consiliului de administra ție al agentului economic, respectiv
responsabilului cu gestiunea patrimoni ului, în cazul persoanelor juridice
fără scop lucrativ. Din acest motiv, este util pentru viitorii absolven ți ai
Facultăț ii de Drept și potențiali membri în Consiliile de Administra ție ale

381entităților patrimoniale s ă cunoască unele probleme privind regimul
amortizării.
6. Inventarierea patrimoniului. Reglement ări legale și norme de
procedură la entitățile private
Inventarierea patrimoniului reprezint ă ansamblul opera țiunilor
prin care se constat ă existența tuturor elementelor de activ ș i de pasiv,
cantitativ-valoric sau numai valoric, după caz, în patrimoniul unit ății la data
la care aceasta se efectueaz ă.
Inventarierea are ca scop principal stabilirea situa ției reale a
patrimoniului fiec ărei unități și cuprinde toate elementele patrimoniale,
inclusiv bunurile și valorile de ținute cu orice titlu, apar ținând altor persoane
juridice sau fizice, în vederea întocmirii bilan țului contabil, care trebuie să
asigure o imagine fidel ă, clară și complet ă a patrimoniului, a situaț iei
financiare ș i a rezultatelor obț inute.
Se aplică o serie de reguli generale privind inventarierea:
1. Unităț ile patrimoniale au obliga ția să efectueze inventarierea
generală a patrimoniului în urm ătoarele situa ții: la începutul activit ății; cel
puțin o dată pe an, de regul ă la sfârșitul anului; pe parcursul func ționării
sale, în cazul fuzion ării, divizării sau încet ării activit ății; în cazul
modificării prețurilor; la cererea organelor de control (cu prilejul efectu ării
controlului) sau a altor organe prev ăzute de lege; ori de câte ori sunt indicii
că există lipsuri sau plusuri în gestiune care nu pot fi stabilite cert decât prin
inventariere; ori de câte ori intervine o predare-primire de gestiune; cu
prilejul reorganiz ării gestiunilor; ca urmare a calamităț ilor naturale sau a
unor cazuri de for ță majoră; în alte cazuri prevă zute de lege.
2. Inventarierea anual ă a elementelor patrimoniale se face, de regul ă,
cu ocazia încheierii exerci țiului financiar, avându-se în vedere ș i specificul
activității unităț ilor patrimoniale.
3. În cadrul agen ților economici cu activitate complex ă, bunurile
materiale pot fi inventariate și înaintea datei de 31 decembrie, cu condi ția
asigurării valorific ării și cuprinderii rezultatelor inventarierii în situa țiile
financiare întocmite pentru anul respectiv.
4. Bunurile proprietate public ă date în administrarea regiilor
autonome se inventariaz ă și se înregistrează în mod distinct în patrimoniul
acestora.
5. Disponibilităț ile bănești, cecurile, cambiile, biletele la ordin,
precum și alte valori aflate în casieria unit ăților patrimoniale se inventariaz ă
în conformitate cu Regulamentul opera țiunilor de cas ă, emis de Banca
Națională a României.

3826. În situa ția inventarierii unor gestiuni pe parcursul anului, în
registrul-inventar se va cuprinde valoarea stocurilor faptice inventariate și
înscrise în listele de inventariere actualizate cu intr ările și ieșirile de bunuri
din perioada cuprins ă între data inventarierii și data de 31 decembrie.
7. Răspunderea pentru buna organizare a lucr ărilor de inventariere,
potrivit prevederilor din Legea contabilit ății, revine administratorului,
ordonatorului de credite sau altei persoane care are obliga ția gestion ării
patrimoniului și care elaboreaz ă și transmite comisiilor de inventariere
instrucțiuni scrise în acest sens, adaptate la specificul unit ății. Fiind
responsabili de desf ășurarea inventarierii, administratorul, managerul sau
ordonatorul de credite trebuie s ă cunoască problemele de tehnica și
legislația de resort.
8. Inventarierea patrimoniului se efectueaz ă de către comisii de
inventariere formate din cel pu țin două persoane, numite prin decizie scris ă,
emisă de persoanele autorizate din cadrul entit ății patrimoniale. Astfel de
persoane autorizate pot fi administratorul, directorul executiv, pre ședintele
comisiei de politici contabile sau altă persoană stabilită prin actele interne
ale entităț ii patrimoniale. Dac ă nu există o astfel de nominalizare, decizia
de inventariere va fi semnat ă de către administrator. În decizia de numire se
menționează, în mod obligatoriu, componen ța comisiei, numele
responsabilului comisiei, modul de efectuare a inventarierii, gestiunile
supuse inventarierii, data de începere și terminare a opera țiunilor. Inițiativa
emiterii deciziei de inventariere trebuie să aparțină consilierului juridic al
entității patrimoniale.
9. Interdicție expresă . Din comisia de inventariere nu pot face parte
gestionarii depozitelor supuse inventarierii și nici contabilii care operează
asupra gestiunii respective, cu excep ția unităților mici specificate.
10. Membrii comisiilor de inventariere nu pot fi înlocui ți decât în
cazuri bine justificate și numai prin decizie scris ă, emisă de către cei care
i-au numit.
11. În vederea bunei desf ășurări a opera țiunilor de inventariere,
administratorii, ordonatorii de credite sau alte persoane care au obliga ția
gestionării patrimoniului trebuie s ă ia măsuri pentru crearea condi țiilor
corespunz ătoare de lucru comisiei de inventariere.
12. Rezultatele inventarierii se înscriu de c ătre comisia de
inventariere, dup ă confirmarea de c ătre compartimentul de contabilitate a
soldurilor scriptice, într-un proces-verbal.
13. Procesul-verbal privind rezultatele inventarierii trebuie s ă conțină,
în principal, urm ătoarele elemente: data întocmirii; numele și prenumele
membrilor comisiei de inventariere; num ărul și data actului de numire a
comisiei de inventariere; gestiunea inventariat ă; data începerii și terminării

383operațiunii de inventariere; rezultate le inventarierii; concluziile și propunerile
comisiei cu privire la cauzele plusurilor și ale lipsurilor constatate ș i la
persoanele vinovate, precum și propuneri de m ăsuri în leg ătură cu acestea;
volumul stocurilor depreciate, f ără mișcare, cu miș care lentă, greu vandabile,
fără desfacere asigurat ă, și propuneri de m ăsuri în vederea reintegr ării lor în
circuitul economic; propuneri de scoatere din uz a materialelor de natura
obiectelor de inventar și de clasare sau casare a unor stocuri; constat ări privind
păstrarea, depozitarea, conservarea, asigurarea integrit ății bunurilor din
gestiune, alte aspecte legate de activitatea gestiunii inventariate.
7. Regimul juridic al reevaluă rii patrimoniului
Entitățile care pot proceda la reevaluarea imobiliz ărilor corporale
aflate în patrimoniul lor sunt: societăț ile comerciale, indiferent de forma de
proprietate; regiile autonome; societ ățile și companiile na ționale; institutele
de cercetare; celelalte categorii de agen ți economici.
Se supun reevalu ării imobilizările corporale existente în patrimoniul
persoanelor juridice înregistrate în balan ța contabil ă întocmită la data de
31 decembrie a anului precedent, astfel: a) activele fixe aflate în patrimoniu, înregistrate în conturile contabile corespunz ătoare (construc ții, echipamente
tehnologice, aparate și instalații de măsurare, control și reglare, mijloace de
transport, animale ș i plantații, mobilier, aparatur ă birotică, echipamente de
protecț ie a valorilor umane ș i materiale, alte active corporale); b) activele fixe
supuse reevalu ării date în loca ție de gestiune sau închiriate, dup ă caz, ș i cele
date în folosin ță asocierilor în participa țiune, conform contractelor încheiate,
se reevalueaz ă de către persoanele juridice care le au înregistrate în
patrimoniu; c) investi țiile efectuate la imobiliz ările corporale concesionate,
luate cu chirie sau în loca ție de gestiune, se supun reevalu ării de către
persoanele juridice care le-au efectuat și care le-au înregistrat în contabilitate;
d) capacitățile puse în func țiune parțial, de natura activelor fixe pentru care nu
s-au întocmit încă formele de înregistrare; e) activele fixe la care, în perioada
1 aprilie – 31 decembrie a anului precedent, s-au efectuat lucr ări de
modernizare și care au majorat valoarea de înregistrare a acestor imobiliz ări
corporale. Pentru aceste activ e, reevaluarea se efectuează separat pentru valo-
rile reprezentând moderniz ări, prin aplicarea ratei infla ției corespunz ătoare
perioadei scurse dup ă efectuarea moderniz ării; f) activele fixe predate în
sistem de leasing vor fi reevaluate, avându-se în vedere valoarea negociat ă,
prevăzută în contractul încheiat între pă rți, de către persoanele juridice care le
au înregistrate în patrimoniu; g) imobiliz ările corporale apar ținând
patrimoniului public, înscrise în activul bilan țului la agen ții economici c ărora li
se aplică reglement ările privind reevaluarea; h) activele fixe aflate la
sucursale, filiale și la agențiile din str ăinătate se reevalueaz ă de către agenții
economici din țară, în cazul în care sunt înregistrate în patrimoniul acestora;

i) bunurile am ortizabile, respectiv activele fixe, înregistrate în Regis-
trul-inventar, în cazul persoanelor fizice care desf ășoară activități independente.
Nu sunt supuse reevalu ării: a) activele fixe a c ăror valoare de intrare
a fost recuperat ă integral pe calea am ortizării la data de 31 decem brie a
anului precedent; b) activele fixe la car e în anul precedent s-au inclus în
valoarea investi ției valoarea spezelor și com isioanelor bancare, precum și
dobânzile și diferențele de curs valutar, în conform itate cu prevederile
legale în vigoare; c) activele fixe trecu te în conservare; d) activele fixe de
natura obiectelor de inventar din perioadele anterioare intr ării în vigoare a
Standardelor Interna ționale de Contabilitate ; e) activele fixe care au ieșit
din patrim oniul agen ților econom ici după data de 31 decem brie a anului
precedent; f) activele fixe înregistrate în conturi în afara bilan țului.
Data de referin ță a existenței im obilizărilor în patrim oniu este
31 decem brie a anului precedent.
Elem entul de calcul și corecție adm is este rata inflației, comunicată de
Institutul Na țional pentru Statistic ă.
Rezultatul reevalu ării urm ează să fie cuprins în situa țiile financiare ale
anului respectiv. Reevaluarea se va efect ua anual, în cazul în care rata inflației
cumulată pe ultim ii 3 ani consecutivi depășește 100% . Sunt exceptate unele
imobilizări corporale, care se pot reevalua anual în baza ratei inflației
comunicate de Com isia Națională pentru Statistic ă, valabilă pentru data de
31 decem brie a anului calendaristic respectiv, indiferent de nivelul acesteia.
Valoarea reevaluat ă a im obilizărilor corporale stabilit ă pe baza prevederilor
legale se coreleaz ă cu utilitatea și cu valoarea de pia ță a bunurilor respective.
Agenții econom ici care nu au efectuat reevalu ările anterioare pot
proceda la reevaluare num ai în condițiile actualiz ării și reflectării în
contabilitate a valorii im obilizărilor respective, pe baza norm elor legale.
Agenții econom ici care se afl ă în procedur ă de dizolvare sau de lichidare
administrativă conform Legii nr. 31/1990 privind societățile com erciale,
republicată, sau în procedur ă de lichidare judiciar ă conform Legii nr. 64/1995
privind procedura reorganiz ării judiciare și a falim entului, republicat ă, nu vor
proceda la reevaluarea activelor im obilizate.
Competența de aprobare a acțiunii de reevaluare o are patronatul
entității respective.
BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă
1. Aurelian -Virgil Băluță, Contabilitate. Manual pentru juriști, oameni de af aceri,
administratori, manageri , Editura Fundației Români a de Mâi ne, București, 2004.
2. Mircea Boulescu, Corneliu Bârnea, Bianca Preda, Contabilitate și expertiză
contabilă, Editura Fundației Români a de Mâi ne, București, 2000.
3. Mircea Boulescu, Expertiză cont abilă și audi t financi ar-cont abil, Editura
Fundației Români a de Mâi ne, București, 2004.
384