PROCESUL LEGISLATIV AL UNIUNII EUROPENE SCURTĂ INCURSIUNE ÎN „LABORATOARELE ” ADOPTĂRII LEGISLAȚIE I EUROPENE Conducător științific: Lect. univ.dr…. [630157]

UNIVERSITATEA ”DANUBIUS” DIN GALAȚI
FACULTATEA DE DREPT

PROCESUL LEGISLATIV AL UNIUNII EUROPENE
SCURTĂ INCURSIUNE ÎN "LABORATOARELE "
ADOPTĂRII LEGISLAȚIE I EUROPENE

Conducător științific:
Lect. univ.dr. Tache BOCĂNIALĂ

Absolvent: [anonimizat]2017 –

2
CUPRINS

CUPRINS ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 2
TABELE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 3
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 4
I.1.Uniunea Europeană, o construcție suis generis. Sinopsis. ………………………….. ………… 6
I.1.1Despre ″Europa elitelor:″ nașterea și dezvoltarea Comunităților Europene ……….. 10
I.1.2.Lungul drum înspre ″Europa cetățenilor″ sau despre un nou început pentru
construcția europeană ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 15
I.2.Reflecții succinte asupra nevoii de democratizare a Uniunii Europene …………………. 19
I.2.1.Delimitări conceptuale privind problematica leg itimității democratice a Uniunii
Europene ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 23
I.2.2.Scurtă incursiune în trecut: o privire generală asupra modalităților de adoptar e a
deciziilor la nivel european ………………………….. ………………………….. ………………………… 27
I.2.3.Aspecte generale privind democrația participativă sau cum cetățenii europeni se
pot imp lica în procesul decizional european ………………………….. ………………………….. …. 34
CAPITOLUL II. UNIUNEA EUROPEANĂ , "UN GIGANT ECONOMIC , UN PITIC POLITIC …" …. 38
II.1."Mai multă Europă politică" sau despre continuarea democratizării sistemului
european de luare a deciziilor. O privire generală asupra reformei instituționale
instituită prin Tratatul de la Lisabona ………………………….. ………………………….. ……………. 38
II.2.Despre puterea votului și capacitatea acestuia de a influența dezvoltarea Uniunii
Europene.Supra și infrareprezentarea ………………………….. ………………………….. …………… 45
II.3.Creșterea eficacității U.E. prin îmbunătățirea dialogului interinstituțional.Scurte
observații legate de "triunghiul" instituțional decizional ………………………….. ……………… 48
CAPITOLUL III. PARLAMENTUL EUROPEAN , UN FOR AL TUTUROR CETĂȚENILOR
EUROPENI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 55
III.1.O privire asupra evoluției istorice a Parlamentului European ………………………….. . 55
III.2.Despre calitatea de eurodeputat sau cum aceștia conferă Uniunii Europene
legitimitate ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 60
III.3.Structura și organele de lucru ale Parlamentului European: scurte considerații
teoretice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 66
III.4.Parlamentul European sau despre drumul parcurs de la lobby -ist la co -legiuitor .. 75
III.5.Tratatul de la Lisabona și implicațiile sale asupra Parlamentului European: mai
multă putere, mai multă responsabilitate ………………………….. ………………………….. ……….. 87
CAPITOLUL IV. EUROPARLAMENTARII ROMÂNI : ACTORI PASIVI SAU PROACTIVI . CUM
INTERESELE ROMÂNEȘTI POT INFLUENȚA PROCESUL DE ADOPTARE A POLITICILOR
EUROPENE ? ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 94
IV.1.Procesul decizional al U.E. în cifre. O privire retrospectivă asupra
"performanțelor" realizate de Uniune prin intermediul procedurii codeciziei ……………. 94
IV.2.Europarlamentarii români – decidenți europeni. Privire generală asupra activității
individuale din cadrul legislaturii 2014 -2019 ………………………….. ………………………….. ….. 98
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 110
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 112

3

FIGURI

Figura 1. Procedura legislativă ordinară, Prima lectură ………………………….. ……………………… 43
Figura 2. Procedura legislativă ordinară, A doua lectură ………………………….. ……………………. 44
Figura 3. Procedura legislativă ordinară, A treia lectură ………………………….. …………………….. 44
Figură 4. Calendarul activităților din Parlamentul European, 2015 ………………………….. ……… 76
Figură 5. Planul hemiciclului de la Bruxelles al Parlamentul European ………………………….. .. 78
Figură 6. Procedura de adoptare a bugetului U.E. ………………………….. ………………………….. …. 84
Figura 7. Momente cheie: de la codecizie la procedura legislativă ordinară ……………………… 88
Figura 8. Principalele diferențe între diversele lecturi din perspectiva Parlamentului European
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 91
Figura 9. Actele legislative adoptate la nivelul U.E. ………………………….. ………………………….. 91
Figura 10. Procentajul dosarelor de codecizie adoptate î n prima lectură, într -o etapă timpurie a
celei de -a doua lecturi, în a doua sau a treia lectură ………………………….. ………………………….. . 96
Figură 11. Prezența la vot a D elegației României în cadrul ședințelor plenare ale ……………. 103
Figura 12. Radiografie asupra activității europarlamentarilor români ………………………….. … 104

TABELE

Tabel 1. Repartiția deciziei între statele membre și U.E. ………………………….. ……………………. 33
Tabel 2. Durata medie a procedurii de codecizie pentru dosarele adoptate în prima, a doua sa a
treia lectură și durata medie totală pentru toate dosarele de c odecizie ………………………….. ….. 97
Tabel 3. Repartiția europarlamentarilor români în grupuri politice și comisii de specialitate 101
Tabel 4. Principalii actori din cadrul Parlamentului European ………………………….. ………….. 102
Tabel 5. Pozițiile ocupate de europarlamentarii români în legislatura a VIII -a (2014 -2019) 102
Tabel 6. Rata de participare la vot a europarlamentarilor români în intervalul …………………. 107

4
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Prezentul d emers științific se deschide cu acest prolog care are un scop clar: studierea
modalităților de adoptare a decizi ei la nivelul Uniunii Europene, înțelese ca întreaga legislație
adoptată de către instituțiile europene ce definesc și influențează conviețuirea și bunăstarea a
peste 500 de milioane de indivizi.
Studiul începe prin analiza evoluției Uniunii Europene începând cu anul 1951, o analiză
sintetică, dar completă, și se continuă cu familiarizarea și informarea cititorilor cu privire la
activitatea și at ribuțiile pe care le îndeplinesc europarlamentarii, reprezentanții interese lor lor
în Parlamentul European, participanți la procesul de elaborare a legislației europene alături de
reprezentanții Consiliului U.E. și Comisiei Europene.
În același timp, o te mă de predilecție, în ultimii ani, în studiile despre mecanismele de
funcționare a ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană s-a dovedit a fi procesul decizional al
Uniunii cu diferitele sale proceduri de adoptare a deciziei – procedura de consultare, procedura
de cooperare, procedura avizului conform și procedura codeciziei , rezultate ale "caracterului
eminamente "negociat" al Uniunii Europene". (Pop, Gherghina, & Jiglău, 2009, p. 70)
De altfel, r eformele succesi ve angajate cu fiecare etapă de revizuire a tratatelor au
determinat impunerea procedurii codeciziei drept procedura legislativă ordinară , "norma
generală pentru adoptarea legislației la nivelul Uniunii Europene, acoperind majoritatea
domeniilor sale de ac țiune." (Direcția pentru coordonare legislativă și concilieri a Parlamentului
European , 2014, p. 1)
Este clar următorul fapt: noua paritate legislativă Parlamentul European – Consiliul U.E.
instituită prin procedura codec iziei reflectă în practică o apropiere a deciziei europene de
cetățean, unde electorul nostru "înțelege mai ușor nivelul și instituția responsabile cu o politică
sau acțiune în fiecare caz în parte," (Aldecoa Luzarraga & G uinea Llorente, 2011, p. 174)
beneficiază de un sistem transparent, eficient, eficace ce "înglobează nevoile concrete ale
europenilor în politici pertinente pentru aceștia." (Iordache, 2012, p. 206)
Luând în con siderare acestea, a m apreciat Parlamentul European drept instituția ce a
"ieșit" cea mai întărită în urma acestui proces de reformare, competențele sale sporind în
importanță și greutate, Parlamentul European devenind co -legiu itor alături de Consiliul U.E.
Având la bază aceste aspecte, capitolul III al prezentului demers științific a urmărit îndeaproape
sub toate aspectele (istoric, organizațional, funcțional) lupta permanentă dusă de către cel "mai
fragmentar parlament din lume" pentru extinderea și consol idarea atribuțiilor și rolului său în
arhitectura instituțională a Uniunii Europene .

5
Investigația inițială nu merge mai departe de atât și deschide doar perspective pentru
cercetare și descoperire. În concluzie, rămâne esențială familiarizarea cititorului cu unele
momente semnificative ale evoluțiilor actuale ale instituțiilor europene, pentru a înțelege mai
bine la nivel tehnic procesul decizional european, adoptarea și implementarea politicilor
Uniunii și a dreptului instituțional, cu conceptele și insti tuțiile operante în Uniunea Europeană
de astăzi.

6
CAPITOLUL I. UNIUNEA EUROPEANĂ , O CONSTRUCȚIE PRAGMATICĂ ÎN
CĂUTAREA UNUI NOU SUFLU

I.1.Uniunea Europeană, o construcție suis generis. Sinopsis.

″Uniunea Europeană a fost visul câtorva, a devenit o speranță pentru mulți, iar astăzi
reprezintă o necesitate pentru toți,″ (Stoica, 2010, p. 42) declara la un moment dat în istorie,
Konrad Adenauer, fost cancelar al Republicii Federale German e. Afirmația o considerăm drept
una elocventă pentru demersul nostru de prezentare și înțelegere a mecanismului de funcționare
a ceea ce astăzi numim Uniunea Europeană, o organizație supranațională ce posedă un impact
deosebit asupra vieților noastre.
″Uniunea Europeană de astăzi este rezultatul efortului de cooperare început cu peste o
jumătate de secol în urmă, în încercarea de a reconstitui un continent distrus de război și de a
pune bazele unei societăți sigure și prospere.″ (Idem, p. 65) Cu o dezvoltare progresivă presărată
cu elemente complexe, inovative, Uniunea Europeană se evidențiază drept o construcție
originală, atipică în peisajul internațional. Natura sa politică a surescitat vii controverse în
mediul academ ic. Nu sunt puțini cei care au încercat să demonstreze faptul că Uniunea
Europeană nu este un stat, dar nicio simplă organizație internațională, iar în rândurile ce
urmează ne propunem să oferim o sinteză a acestor studii.
Astfel, ″din prisma teoriei neofu ncționaliste , U.E. este o structură supranațională prin
care se încearcă ruperea legăturii tradiționale dintre autoritate și un teritoriu național tradițional
și asocierea ideii de autoritate cu un sector, domeniu economic.″ (Marinaș, 2003, p. 4) Potrivit
acestei metode, construcția europeană apare ca un proces marcat de etape distincte, în care
implementarea unor proiecte modeste duce la dezvoltarea altora, în alte domenii. Toate aceste
proiecte sectoriale conduc la o dezvo ltare de ansamblu a Uniunii. Mergând mai departe cu
raționamentul, relevăm faptul că ″definirea Uniunii Europene în termeni specifici statului
național înseamnă asocierea acestei construcții cu un sistem centralizat și piramidal în timp ce
ea este, de fapt , o întrepătrundere a diferitelor niveluri de putere. Pe scurt, a analiza Uniunea în
termenii specifici statului înseamnă a -i distruge complexitatea.″ (Magnette, 2003, p. 32) Cu
toate că U.E. posedă personalitate jurid ică, o structură instituțională elaborată, un sistem
legislativ, elemente ce sunt definitorii pentru un stat, ea nu poate fi catalogată ca fiind unul.
Pe de altă parte, teoria interguvernamentală consideră U.E. ca fiind ″o structură de
integrare regională , o organizație controlată de guvernele statelor membre care conlucrează
între ele ca parteneri. Atribuțiile și competențele grupării și ale instituțiilor europene se
stabilesc, în manieră interguvernamentală de către reprezentanții statelor membre, iar de cizia
lor este formalizată în cadrul tratatelor constitutive.″ (Ibidem, p. 7)

7
Până în acest punct al demersului nostru, Uniunea Europeană ni s -a relevat ca ″o formă
de organizare nouă, fără suveran și fără centru,″ ca ″ un obiect politic neidentificat,″ (Stoica,
Op.cit., p. 65) ca ″numele dat unui proces de deschidere a piețelor și de uniformizare a normelor
de drept,″ ca ″un vector care încurajează perfecționarea democrațiilor națio nale,″ (Brack,
Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu, 2011, p. 12) aspecte ce evidențiază caracterul hibrid,
original al construcției europene și în egală măsură succesul pe care aceasta l -a cunoscut de -a
lungul anilor, fi ind percepută în contemporaneitate drept proiectul cel mai avansat de integrare.
Prin lentilele literaturii de specialitate, descoperim faptul că unii autori s -au grăbit să
asocieze Uniunea Europeană cu o confederație, întrucât aceasta conține la baza sa ″tratatul
internațional și nu o constituție, iar acesta este revizuit numai prin unanimitatea statelor
membre.″ (Magnette, Op.cit., p. 40)
Alți teoreticieni, adepți ai teoriei federalismului , apreciază că transformarea Uniunii
Europene într -un stat federal european nu este atât de îndepărtată precum pare la prima vedere.
Există în viziunea acestora suficiente elemente pentru a considera U.E. un stat federal:
concepția federalistă intrinsecă a tratatelor (supremația drept ului european asupra dreptului
național, efectul direct, votul cu majoritate calificată, alegerea Parlamentului European prin vot
direct, existența unei Curți de Justiție și a unei Bănci Centrale supranaționale), dotarea U.E. cu
personalitate juridică, guv ernanță multicentrică, pluralistă. În lumina celor afirmate, ″de iure,
Uniunea este mai mult decât o confederație, fără a fi însă o federație. De facto, ea inițiază
politici a căror substanță nu este comparabilă cu nicio organizație internațională și nici cu statele
federale.″ (Idem, p. 41)
Iată că, ″mai puțin decât o federație, dar mai mult decât o confederație, mai puțin decât
un stat și mai mult decât o asociație de liber -schimb,″ (Stoica, Op.cit., p. 65) U.E. ni se relevă
drept o construcție suis generis ce îmbracă forma unui ″overlapping consensus″ (consens prin
redecupare), remarcându -se drept un sistem politic inedit. Originalitatea sa der ivă din faptul că:
″înainte de toate este o ordine de drept specifică, unde dreptul european se integrează în ordinea
juridică a statelor membre; este o structură instituțională complexă formată din instituții în care
participă reprezentanți ai statelor și altele complet independente de statele membre, având
competența de a adopta acte aplicabile direct pe teritoriul statelor membre; este un proiect
multidimensional de organizare a cooperării între state, care a inclus și include treptat tot mai
multe activ ități umane, de la circulația mărfurilor și persoanelor la politica externă și de
apărare.″ (Popescu & Diaconu, 2009, p. 181) În sprijinul celor afirmate până acum, se impune
a mai preciza și faptul că Uniunea Europea nă și -a creat o ordine juridică proprie cu totul și cu

8
totul aparte, completată de un ansamblu de instituții ce îmbină cu succes caracterul
interguvernamental cu cel supranațional.1
Astfel, ″dincolo de aspectele economice, politice și instituționale, cons trucția europeană
se caracterizează și printr -o ordine juridică autonomă, integrată în dreptul statelor membre. Este
vorba de un ansamblu organizat și structurat de norme juridice având surse proprii, dotat cu
organe și proceduri capabile să le emită, să l e interpreteze, precum și să -i constate și să -i
sancționeze, dacă e cazul, încălcările, despre o ordine juridică2 distinctă atât față de dreptul
internațional, cât și de cel intern al statelor membre.″ (Popescu & Diaconu, Op.cit., p. 252)
Ideea de originalitate își găsește suport și în faptul că Uniunea dispune de o structură specială
ce e amplasată în centrul sistemului său instituțional – triunghiul instituțional decizional format
din Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană,3 ce asigură
coerența și continuitatea acțiunilor și politicilor U.E.
De asemenea, ineditul sistemului european derivă și din modalitățile utilizate de către
instituțiile U.E. pentru adoptarea deciziilor. Pe măsura s poririi competențelor legislative ale
Parlamentului European și sistemul de luare a deciziilor în U.E. a suferit unele modificări.
Astfel, procedurile decizionale aplicate în Uniunea Europeană sunt: consultarea , (cea mai
veche procedură de decizie reglemen tată prin Tratatul Comunității Europene, 1957)
cooperarea , avizul conform (introduse prin Actul Unic European, 1987) și codecizia (introdusă
prin Tratatul de la Maastricht, 1992).
″Procedura codeciziei se afirmă drept o procedură în trei lecturi, ce confe ră Parlamentului
European dreptul de veto asupra unui text legislativ, așezându -l pe picior de egalitate cu
Consiliul în procesul legislativ. Această procedură numită și procedură ordinară, este cea mai
des utilizată metodă de adoptare a deciziilor la nive lul Uniunii.″ (Turșie, 2010, p. 60)

1 Uniunea Europeană, potrivit Tratatului de la Lisabona, dispune de 7 instituții: Consiliul European, Consiliul
Uniunii Europene, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiție a U.E., Curtea de Conturi și
Banca Centrală Europeană .
2 Normele de drept european pot fi divizate astfel: dreptul originar – normele prevăzute în tratatele fondatoare și
în instrumentele juridice care le sunt anexate sau care le aduc modificări; dreptul complementar – actele
convenționale încheiate între statele membre sau între Uniune, statele membre și state terțe; dreptul derivat –
acte emise de către instituțiile europene în baza tratatelor – regulamente, directive, decizii, recomandări, opinii ;
dreptul jurisprudențial – decizii ale Curții de Ju stiție a Uniunii Europene .
3 Parlamentul European reprezintă interesele cetățenilor europeni; Comisia Europeană materializează interesul
general al Uniunii; Consiliul Uniunii Europene este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru la
nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul acelui stat membru și are rolul de a asigura coordonarea politicilor
generale ale statelor membre; Consiliul European este o instituție politică a Uniunii Europene formată din șefii
de stat sau de guvern ai statel or membre, d in președintele său și din președintele Comisiei, dând Uniunii
impulsurile necesare dezvoltării, definind totodată orientările și prioritățile politice generale ale acesteia; Curtea
de Justiție a U.E. este instituția jurisdicțională ce veghează la aplicarea dreptului european, la soluționarea
disputelor dintre statele membre și instituțiile U.E., dintre persoanele juridice și fizice din Uniune; Banca
Centrală Europeană are rolul de a defini și aplica orientările generale ale politicii monetare a U.E. în zona Euro;
Curtea de Conturi are misiunea de a verifica cheltuielile U.E. dacă acestea sunt conforme cu reglementarea
bugetară și cu obiectivele Uniunii .

9
Cele prezentate până în acest punct al demersului nostru, ne -au ajutat în a înțelege că
Uniunea Europeană este o construcție suis generis, ce nu poate fi cu ușurință încadrată într -o
logică evolutivă, că este o comunitate alcătuită din 28 de state, un sistem bazat pe negocieri și
realizarea consensului între statele membre, reunite în jurul unor valori politice, economice,
culturale, sociale comune. De altfel, ″forma actuală a Uniunii Europene, rezultat a 50 de ani de
reforme instituționale, este atât de diferită de modelele parlamentare ale statelor membre, încât
ea pare a fi rebelă la orice reformă.″ (Magnette, Op.cit., p. 78) ″Originalitatea siste mului
comunitar, echilibrul dinamic al acestei construcții, așa cum s -a putut observa pe parcursul
acestei analize, sunt date și de instituțiile, de principiile în baza cărora funcționează, de procesul
decizional și de inovațiile introduse.″ (Stoica, Op.cit., p. 65)
Iată că, Uniunea Europeană se prezintă cetățenilor săi, dar și lumii întregi drept o
construcție originală, atipică, complexă, tehnică, grație metodelor sale de funcționare. Alegerea
președintelui Comisiei Europene ținând cont de rezultatele alegerilor europene, desemnarea
unui președinte al Consiliului European sau a unui Înalt Reprezentant pentru Politică Externă
și de Securitate Comună sunt câteva din elementele ce confirmă unicitatea U.E. în peisajul
organizațiilor internaționale.
De asemenea, însuși modul de constituire al Uniunii Europene pe baza celor trei
Comunități (CECO, CEE și EURATOM) ce prezentau același obiectiv, aceeași structură
instituțională, denotă caracterul inedit al construcției europe ne ce reprezintă ″prima tentativă de
unificare pașnică a Europei, prin drept.″ (Alomar, Daziano, & Gara, 2010, p. 31) În sprijinul
celor afirmate mai sus, precizăm următoarele: ″crearea unei structuri cu caracter polit ic și
economic, cu totul nouă în Europa Occidentală, care avea ca obiectiv instituirea unei piețe
comune a cărbunelui și oțelului, ce implica suprimarea drepturilor de vamă și a restricțiilor
cantitative cu privire la libera circulație a produselor, a repr ezentat un eveniment progresiv
pentru acel moment istoric. Prin înființarea CECO, are loc o desprindere de schemele
tradiționale ale cooperării internaționale tradiționale, apărând în același timp un nou subiect de
drept internațional, deoarece această com unitate se dotează cu o structură instituțională proprie
și originală.″ (Stoica, Op.cit., p. 33) Caracterul suis generis al Uniunii Europene este susținut și
de faptul că ″încă de la începuturi, construcția europeană a devenit într -o importantă măsură
atribuția tehnocraților,″ (Ibidem, p. 33) dat fiind faptul că ″în anii ′50, încrederea în oamenii
politici și în diplomații era una scăzută din cauza incapacității acestora de a m enține pacea și
democrația.″ (Brack, Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu, Op.cit., p. 17) În aceste circumstanțe,
″părinții fondatori″ au creat Înalta Autoritate a CECO, premergătoare Comisiei Europene de
astăzi, ce consti tuia un dispozitiv eminamente tehnocrat. Tot aici, se impune a mai preciza

10
faptul că Uniunea Europeană este singura organizație din peisajul internațional, unde comerțul,
schimbul între popoare au reprezentat puternici factori aducători de pace.
Dar toate aceste aspecte legate de apariția proiectului european în peisajul internațional
vor fi prezentate pe larg în secțiunea următoare a demersului nostru de investigare a procedeelor
ce definesc Uniunea Europeană.

I.1.1Despre ″Europa elitelor:″ nașterea și dezvoltarea Comunităților Europene

Într-o lume aflată într -o perpetuă transformare, schimbare, concepte precum idee,
construcție sau integrare europeană sunt regăsite din ce în ce mai des în spațiul public. Această
afirmație își găsește suportul în faptul că Uniunea Europeană, construcție de dimensiuni
impresionante, este din ce în ce mai prezentă în viața cetățenilor săi, ea definind și influențând
conviețuirea și bunăstarea a peste 500 milioane de indivizi. Astfel, întreaga legislație adoptată
de către i nstituțiile europene afectează în mod semnificativ traiul acestora. Spre exemplu,
directiva privind reducerea prețurilor convorbirilor telefonice pe mobil când se sună din
străinătate (roaming) constituie un aspect ce afectează existența cotidiană a tuturo r persoanelor
rezidente în unul din statele membre ale Uniunii. De asemenea, cetățenii europeni, prin
implicarea lor fie directă, fie indirectă în procesul de luare a deciziilor, beneficiază de
posibilitatea de orientare a evoluției construcției europene. În acest fel, Tratatul de la Lisabona,
introduce dreptul de inițiativă legislativă, ce conferă cetățenilor europeni șansa de a fi parte
activă a procesului decizional al U.E.
În lumina celor afirmate, pe parcursul acestei secțiuni, ne propunem să investigă m
″ipoteza potrivit căreia Uniunea Europeană de astăzi, moștenitoare a Comunităților Economice
Europene, a reușit să ofere continentului și statelor membre o pace durabilă, bazată pe integrare
economică, stat de drept, politici comune, drept comunitar și a cceptarea unor valori universal
recunoscute privind, mai ales, condiția umană.″ (Ivan A. -L. , 2009, p. 7) De fapt, vom încerca
să prezentăm istoricul devenirii Uniunii Europene până astăzi, insistând asupra rădăcinilor
ideatice ce au animat procesul construcției europene.
Pornim la drum, evidențiind unele aspecte ce țin de ″conștiința politico -istorică a unei
entități europene, a unei comunități de destin a popoarelor ce locuiesc în Europa,″ (Idem, p. 61)
subliniind toate acele proiecte ce au privit unificarea spațiului european, ce au urmărit
creionarea unei lumi mai pașnice, mai solidare și mai unite. Pentru a nu cădea pradă erorilor,
menționăm încă de la început faptul că ″ideea de Europa, de unitate europeană nu trebuie
confundată cu procesul construcției comunitare. De asemenea, integrarea europeană nu poate
fi înțeleasă fără istoria frământată a celor 28 de secole de istorie europeană.″ (Idem, p. 59)
Așadar, construcția europeană existentă astăzi își trage seva din toate acele vise, idealuri și

11
proiecte imaginate de spiritele luminate ale timpului ce au căutat ″construcția unei Europe
prospere, democratice și pașnice.″ (Stoica, Op.cit., p. 22)
Prin lentilele literaturii de specialitate, remarcăm faptul că ideea de Europă unită este
prezentă atât în planul dezbaterilor ideatice cât și în cel al acțiunilor concrete, încă din perioada
Antichității. Avan sând pe calea raționamentelor, observăm faptul că ideea europeană s -a
consolidat prin intermediul scrierilor lui Dante Alighieri,4 Jean Jacques Rousseau, Victor Hugo,
Pierre Joseph Proudhon, Aristide Briand, Altiero Spinelli, Jean Monnet, și alții demonstr ând
″preocuparea constantă a europenilor pentru stabilitatea continentului, pentru solidaritate,
subsidiaritate și federalism, confederalism, scopul lor fiind acela de a realiza o societate
europeană bazată pe echilibru, arbitraj și securitate colectivă.″ (Ivan A. -L. , Op.cit., p. 354)
Conflictele inter -națiuni ce au dominat o bună perioadă de timp Europa au condus la creionarea
unor proiecte ″în vederea realizării unei unități europene care să prevină izbucnirea unor
viitoare conflagrații distrugătoare.″ (Stoica, Op.cit., p. 21) Trebuie spus că multe dintre aceste
planuri au reprezentat ″germenii unor actuale organizații cu vocație regională politice,
economice sau de apărare.″ (Idem, p. 13) Eliminarea totală a diferendelor dintre statele
europene și consolidarea acestora în urma celor două războaie mondiale, ce în urma lor au lăsat
economii sfâșiate, populații distruse, devenise noua mantră a a celor ani. În lumina celor
afirmate, ″pe filiația proiectelor de instituire a unei păci perpetue pe continentul european,
databile încă din secolul al XVI -lea″ (Ivan A. -L. , Op.cit., p. copertă spate) se dezvoltă
construcția europeană, cunoscută astăzi ca și Uniunea Europeană. Astfel, în urma celui de al
doilea război mondial și în condițiile extinderii regimurilor de inspirație bolșevică, ″din ce în
ce mai mulți oameni politici, economiști, oameni de cultură, au conștientizat slăbiciunea
economică, financiară, tehnologică a continentului european și necesitatea unei unități a
acestuia.″ (Idem, p. 238) În atare condiții, ideea de unitate europeană reapare mai p uternică ca
oricând pe eșichierul public, având misiunea de a pune capăt definitiv diferendelor existente
între state și de a le oferi acestora din urmă un climat de securitate, prosperitate, bunăstare. În
susținerea celor precizate mai sus, oferim următoa rele idei aparținând scriitorului elvețian,
Denis de Rougemont: ″Cu toții împreună vom putea edifica, mâine… cea mai mare formațiune
politică și cel mai mare ansamblu economic al timpurilor noastre. Istoria omenirii nu a văzut
niciodată o adunare mai put ernică de oameni liberi. Niciodată, războiul, teama și mizeria nu au
fost ținute în frâu de un adversar mai formidabil.″ (Stoica, Op.cit., p. 25)

4 Dante Alighieri în lucrarea ″De monarchia″ propunea organizarea unei federații europene; Je an Jaques
Rousseau recomanda o republică europeană în condițiile în care monarhii își abandonau natura lacomă și
războinică; Pierre Proudhon în opera ″Despre principiul federativ″ propunea ″o confederație a confederațiilor″
alcătuită din federații succesiv e; Aristide Briand a redactat un ″Memorandum asupra organizării unui sistem al
Uniunii Federale Europene,″ ce recomanda instituirea unor legături de solidaritate între statele europene.

12
Apreciem din cele expuse până în acest punct al demersului nostru, fapt ul că ″cele două
războaie mondiale au dus la renașterea pacifismului și la conștientizarea pericolului
naționalismului agresiv.″ (Idem, p. 25) În atare condiții, un grup de state din Europa Occidentală
s-au angajat într -un proces politic fără precedent, ce constituie un răspuns la provocările
determinate de Războiul Rece, de raporturile bipolare și de pericolul comunist. În acest sens,
mai mulți lideri europeni au căutat să transforme rădăcinile comune ale unui continent divizat
din punct de vedere ideologic, economic și cultural într -un avantaj, într -o soluție de stopare a
tendințelor războinice ale popoarelor. Astfel, ″generația de după război a considerat că germenii
conflictelor se aflau în sfera economică, care includ ea producția și schimburile comerciale.″
(Magnette, Op.cit., p. 8) Se considera, în acest mod, că o pace durabilă între state se putea obține
doar prin crearea unei structuri supranaționale care să le unească din punct de vedere economic
și politic. Iată că, ″structura economiei actuale… obligă popoarele vor, nu vor, să adopte
acorduri formal constituite care să limiteze suveranitatea fiecăruia în parte, subordonând -o unor
puteri supranaționale în cadrul cărora Europa ca atare capătă expresie juridică.″ (Ivan A. -L. ,
Op.cit., p. 11) Prin lentilele literaturii de specialitate descoperim faptul că procesul de creionare
a viitoarelor Comunități Europene s -a declanșat în data de 9 mai 1950, când ministrul de externe
al Franței, Robert Schuman a propus, în deja celebrul său discurs, integ rarea industriilor
cărbunelui și oțelului din Europa Occidentală. Se dorea, în acest mod, construcția unei ″Europe
organizate și pulsând de viață, ce era indispensabilă civilizației și menținerii relațiilor de pace.″
(Stoi ca, Op.cit., p. 35) Totodată, ″trebuia creată între popoare o solidaritate în fapt, o fuziune
de interese. Numai așa Europa ar fi încetat să fie ceea ce era deja de mai bine de trei secole, o
multitudine de bariere.″ (Mag nette, Op.cit., p. 8)
Lui Robert Schuman i se alătură și Jean Monnet ce a avut ″geniul de a fi imaginat în
jurul cărbunelui și oțelului o machetă a viitoarei Comunități, situând Franța și Germania pe
picior de egalitate în această inițiativă.″ (Stoica, Op.cit., p. 31) Astfel, pe 18 aprilie 1951 la
Paris, ia ființă Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) compusă din șase
state: Franța, Italia, Germania, Belgia, Olanda și Luxemburg. ″Tratatul institui a crearea unei
piețe comune a cărbunelui și oțelului, prin suprimarea drepturilor vamale și a restricțiilor
cantitative la libera circulație a produselor, interzicerea măsurilor discriminatorii și a
subvențiilor sau a ajutorului acordat de stat.″ (Popescu & Diaconu, Op.cit., p. 182) Puterea de
decizie asupra ″sectoarelor nevralgice ale cărbunelui și oțelului″ (Magnette, Op.cit., p. 8) a fost
încredințată unei organizații independente și supranațional e numită Înalta Autoritate. Schema
instituțională este completată cu Consiliul de Miniștri, Adunarea Parlamentară și Curtea de
Justiție, instituții pe care le vom regăsi și în Comunitățile Europene realizate ulterior.

13
Remarcăm în baza ce lor expuse până în acest punct al demersului nostru, faptul că
″organizarea CECO și implicit a viitoarei Uniuni Europene, este în întregime una originală. Ea
nu se apropie de niciun model trecut sau prezent de federație sau confederație.″ (Stoica, Op.cit.,
p. 33) Astfel, în lumina succesului de care CECO s -a bucurat în rândurile statelor Europei, cei
6 fondatori au hotărât să progreseze și să unească și alte sectoare economice.
În aceste condiții, la 25 martie 1957 la Roma au fost semnate tratatele ce instituiau
Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(EURATOM). Prin intermediul acestor două structuri, statele doreau să elimine barierele
comerciale existente și să creeze o piaț ă comună. ″Tratatul CEE își propunea realizarea unei
piețe comune ale cărei elemente principale erau: eliminarea drepturilor vamale și a restricțiilor
cantitative și instituirea unui tarif vamal comun (deci realizarea unei uniuni vamale), libera
concurență , libera circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor, elaborarea unor
politici comune (prima dintre ele fiind politica agricolă comună (PAC).″ (Popescu & Diaconu,
Op.cit., p. 183) Pe de altă parte, ″tr atatul EURATOM avea ca finalitate pregătirea condițiilor
proprii formării și dezvoltării industriei nucleare a celor 6 state membre.″ (Idem, p. 183)
Punând sub lupa analizei literatura de specialitate dedicată con strucției europene,
observăm faptul că ″Uniunea Europeană, o construcție a păcii și prosperității, a debutat mai
degrabă ca un proces inițiat și condus de elite decât ca o mișcare și o acțiune a maselor.″ (Stoica
& Rhea, 201 2, p. 1) În urma celor afirmate, se naște firesc întrebarea: De ce un proces al
elitelor? Răspunsul necesită însă puțină atenție acordată istoriei universale. Astfel, căutând prin
anale, remarcăm faptul că timp de secole, Europa a fost scena multor ră zboaie sângeroase. Spre
exemplu, ″între 1870 și 1945 Franța și Germania s -au înfruntat de trei ori, cu pierderi enorme
de vieți omenești.″ (Varela, 2008, p. 17) În acest context, crearea unui spațiu european eliberat
de spaima războiului și caracterizat de pace și bunăstare, i -a obsedat secole de -a rândul pe
europeni. Astfel, în toate proiectele și planurile imaginate, aceștia au urmărit cu obstinație ideea
de unitate europeană, considerând că doar uniți în crez și în s imțiri, se va putea pune capăt
definitiv diferendelor existente între state și se va putea crea un spațiu caracterizat de bunăstare,
progres. Revenind însă, la problematica noastră , în opinia lui Forné, José ″elitele erau cele mai
interesate în formarea un ei conștiințe colective, și drept urmare au folosit tot felul de strategii
pentru a convinge masele de țărani de anumite avantaje politico -instituționale și economice,
care puteau fi obținute printr -o construcție statală proprie.″ (Ivan A. -L. , Op.cit., p. 141) Trebuie
să precizăm și faptul că acestea beneficiau și de unele pârghii ce le diferențiau de celelalte
categorii sociale, favorizându -le accesul la putere: venituri economice confortabile și puterea
de a influe nța mediul social.

14
Avansând pe calea argumentelor istorice, relevăm faptul că ″continentul european a fost
martorul unui eveniment ce va influența din ce în ce mai mult spiritele europene, care sesizau
decadența și pierderea prestigiului european în fața unor competitori mondiali precum Statele
Unite și Rusia.″ (Idem, p. 163) În atare condiții, asistăm la o mutație a ideii de unitate europeană
din planul formulărilor teoretice în cel al eforturilor de realizare, de concretizare. Mergând mai
departe cu analiza, remarcăm faptul că în urma celor două războaie mondiale, ideea de unificare
europeană a continuat și mai abitir să preocupe înaltele spirite europene. ″Acestea erau în
căutarea unor soluții care să concilieze principiile unor organizații supranaționale cu logica
statelor națiune, scopul fiind în primul rând asigurarea păcii, condiție necesară a unei
prosperități economice și a dezvoltării culturale.″ (Idem, p. 180) Soluția a fost oferită de către
Jean Monnet și Robert Schuman ce au prezentat o primă etapă dintr -un amplu proiect ce viza o
comunitate cu un pronunțat caracter economic. Se impune a mai preciza aici faptul că în opinia
lui Alomar, Bruno ″construcția europeană s-a realizat printr -o pendulare permanentă între grija
pragmatică de a răspunde provocărilor și dificulăților Europei și un ideal pro -european puternic
consolidat.″ (Alomar, Daziano, & Garat, Op.cit., p. 26) În opini a acestuia, ″vectorii construcției
europene sunt marcați de această dualitate între pragmatism și idealism.″ (Idem, p. 31)
Iată că, Uniunea Europeană s -a născut din ideile generoase ale elitei europene. Ea ″a
putut căpăta contur și a putut deveni U.E., bazându -se, inițial, pe căi mai mult tehnice, de
exemplu crearea unei piețe unice prevăzute în Tratatul de la Roma, și pe un cadru instituțional
mai puțin democratic. Părinții fondatori au pus la punct un dispozitiv tehnocrat care a făcut loc
unor instituții care nu au fost alese și care i -au ținut pe cetățeni la distanță. Dornici să iasă din
logica războinică care a slăbit atât de mult Europa, părinții fondatori au trecut la o logică a păcii
și au privilegiat o cale supranațională.″ (Stoica & Rhea, Op.cit., p. 1)
Mergând mai departe cu raționamentul, observăm faptul că încă ″de la origini, Uniunea
Europeană s -a afirmat drept o construcție economică creată în jurul unei piețe. Ma i întâi, prin
Tratatul CECO din 1951 în jurul producției de cărbune și oțel, apoi prin Tratatul de la Roma
din 1957 ce instituie așa numita piață comună.″ (Alomar, Daziano, & Garat, Op.cit., p. 32)
Abia, prin Actul Un ic European din 1985 asistăm la crearea pieței unice europene și la prima
extindere a CEE de la șase la doisprezece membri.5
″A fost nevoie de ceva timp înainte ca statele membre să elimine toate obstacolele
pentru a putea face comerț între ele și pentru ca piața comună să se transforme într -o piață unică
și autentică în care mărfurile, serviciile, persoanele și capitalul să poată circula liber.″ (Varela,
Op.cit., p. 18) Se impune să mai atragem atenția și asupra fapt ului că Uniunea Economică și

5 În 1973 au aderat la Comunitatea Economică Europeană Danemarca, Irl anda, Marea Britanie. În 1981 aderă
Grecia, iar în 1986 Spania și Portugalia.

15
Monetară ce va deveni funcțională începând cu 1 ianuarie 1992 este anunțată prin Actul Unic
European, mai precis prin intermediul pieței unice. Obiectivele acesteia potrivit Actului Unic
European sunt: ″spațiul fără frontiere, coeziunea economică, armonizarea politicilor sociale,
coordonarea cercetării -dezvoltării tehnologice, cooperarea monetară.″ (Andrei, 2009, p. 75)
Reținem importanța acestui tratat pentru construcția europeană întrucât prin intermediul
său se va deschide o nouă filă din istoria Comunităților Europene, pregătind terenul pentru
semnarea Tratatului de la Maastricht ce constituie ″certificatul de naștere ″ al Uniunii Europene.

I.1.2.Lungul drum înspre ″Europa cetățenilor″ sau despre un nou început pentru construcția
europeană

Pe parcursul acestei cercetări, beneficiind de sprijinul unei bogate literaturi de
specialitate, am remarcat faptul că Uniunea Eu ropeană, făurită din ruinele celui de al doilea
război mondial, a apărut ca și organizație supranațională din dorința celor șase state fondatoare
de a stopa războiul pe continent odată pentru totdeauna. Depășind ″logica războinică ce slăbise
atât de mult E uropa, precum și pe cea a păcii″ (Stoica & Rhea, Op.cit., p. 1) prin care se putea
asigura un climat de securitate, prosperitate, bunăstare, Comunitățile Europene au fost
reorientate înspre cetățean, înspre satisfacere a nevoilor acestuia. Astfel, prin semnarea tratatului
de la Maastricht, ″Europa politică unită″ a devenit noul obiectiv înspre îndeplinirea căruia cele
12 state și -au canalizat resursele și întreaga energie.
Regăsim ″la sfârșitul anilor ′80, Uniunea Europe ană drept un exemplu de integrare
economică pe scena internațională.″ (Piana, 2009, p. 68) Succesul înregistrat i -a determinat pe
artizanii construcției europene să își dorească mai mult, să țintească mai sus: crearea unei
″uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei.″ (Tratatul asupra Uniunii Europene de
la Maastricht modificat prin Tratatul de la Amsterdam)
Astfel, ″începând din anii ′90, constituirea unei uniuni politice s e regăsește pe agenda
comunitară ca o ocazie de reînnoire instituțională și ca un cadru de acțiune de importanță
strategică atât în interiorul Uniunii Europene, cât și pe scena internațională.″ (Ibidem, p. 41) În
acest mod, liderii europeni au fost nevoiți să facă pasul înspre un nou stadiu de dezvoltare al
construcției europene, a coborârii sale din înaltele cercuri ale elitelor politice către masele de
cetățeni din ce în ce mai interesați de viața publică.
Tratat ul de la Maastricht semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 ianuarie
1993, aducea cu sine un suum de inovații și noutăți, precum: construcția Uniunii Economice și
Monetare, sporirea puterilor instituțiilor europene, introducerea procedurii de codecizie, a
cetățeniei europene etc. Examinând literatura de specialitate relevăm faptul că prin tratatul de
la Maastricht construcția Uniunii Economice și Monetare s -a realizat prin adoptarea unor

16
măsuri de desăvârșire a pieței unice interne, prin dezvo ltarea coordonării politicilor economice,
prin adoptarea unei monede unice etc. E nevoie totuși să privim această uniune economică și
monetară ca fiind în strânsă legătură cu uniunea politică. Astfel, ″din punct de vedere politic ,
formarea Uniunii Economic e și Monetare reprezintă cedarea de suveranitate și de control asupra
deciziilor privind politica economică a statelor membre. Mai mult, introducerea și utilizarea
monedei unice ar presupune o singură conducere economică care ar necesita transferul de
responsabilități și chiar funcționarea unei conduceri politice unice.″ (Uniunea Economică și
Monetară, 2005, p. 6) Iată că, prin crearea Uniunii Economice și Monetare, idealul unei Europe
unite din punct de vedere politic și ec onomic începea să prindă contur.
Dar dintre toate acestea, tratatul de la Maastricht are marele merit de a fi introdus
conceptul de cetățenie europeană . În acest sens, Fuerea, Augustin aprecia că ″prin introducerea
cetățeniei europene, semnatarii tratatul ui asupra Uniunii Europene și -au dorit, printre altele,
promovarea și consolidarea identității europene, implicând, în acest fel, cetățenii în procesul de
integrare europeană. Ca urmare a dezvoltării pieței unice, cetățenii beneficiază de o serie de
dreptu ri generale în domenii dintre cele mai diverse, precum libera circulație a bunurilor și a
serviciilor, protecția consumatorilor și sănătatea publică, egalitatea de șanse și de tratament,
accesul la ocuparea locurilor de muncă și la protecția socială.″ (Fuerea, 2003, p. 34) Iată că,
cetățenia Uniunii Europene creată prin tratatul de la Maastricht, semnalează depășirea limitelor
economice ale construcției europene și orientarea sa înspre dimensiunea politică. Este chiar
văzut ă ca fiind stâlpul Europei politice în devenire, ″ca o nouă etapă a procesului de realizare a
unei Uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei.″ (Tratatul asupra Uniunii
Europene de la Maastricht modificat prin Tratat ul de la Amsterdam)
Consacrarea acestui concept prin tratatul de la Maastricht a condus la ″recunoașterea
existenței unui cetățean european și nu doar a unui consumator european sau a unui resortisant
comunitar, muncitor sau independent în construcți a europeană.″ (Groza, Cetățenia europeană,
statut fundamental al resortisantului european, 2008, p. 118)
″Odată cu progresul proiectului european, cu cuprinderea unor chestiuni atât de
importante precum moneda unică sau s ecuritatea, guvernele nu mai pot face Europa să
progreseze ″pe ascuns,″ în semiobscuritatea gândită de părinții fondatori. Ideea europeană a
devenit, deci, ″o miză democra tică, care reclama să fie explicată.″ Oamenii au nevoie să știe în
ce constă proiectu l la care sunt chemați să -și dea adeziunea, care sunt obiectivele și finalitatea
acestuia. Cu alte cuvinte, asupra a ce trebuie să fie uniți. În lipsa unor explicații clare,
neîncrederea față de tot ceea ce depășește cadrul național se amplifică, ″hrănind fantasmele
asupra complotului comunitar împotriva popoarelor.″ (Mătușescu & Gilia, 2009, p. 195) În
acest sens, ″procesul de democratizare a construcției europene, de apropiere a sa de cetățeni a

17
înregistrat un salt c alitativ în anul 1979,″ (Idem, p. 195) odată cu organizarea primelor alegeri
directe pentru Parlamentul European. Prin intermediul acestora se puneau bazele unei cooperări
mai strânse între popoare ce erau, în ac est mod, asociate la opera de unificare europeană. Iar,
prin alegerea directă a reprezentanților lor în Parlamentul European, cetățenii puteau căpăta o
voce în procesul de luare a deciziilor ce le afectau viețile din ce în ce mai mult. Observăm din
cele en unțate până acum, intenția declarată a făuritorilor U.E. ″de a implica nu doar elitele în
opera de implementare a proiectului comunitar, ci și marea masă de cetățeni, iar un prim semnal
în această direcție a fost dat prin acordarea dreptului de vot activ ș i pasiv tuturor indivizilor
umani de pe teritoriul statelor membre pentru alegerea Parlamentului European.″ (Jădăneanț,
2010, p. 32) Suntem, astfel, martorii unei ″deplasări a centrului de interes dinspre o Europă ce
aparținea elitei intelectuale și politice minoritare înspre o Europă a cetățenilor, marcându -se, în
acest fel, trecerea de la o construcție artificială la o entitate nouă transnațională și supranațională
legitimată de acordul cetățenilor săi responsabili și interesați de viața publică europeană; de la
o entitate juridică abstractă și îndepărtată de cotidian la o veritabilă societate europeană ai cărei
cetățeni vor fi legați prin noi rețele de solidaritate.″ (Vintilescu, 2005, p. 24)
În lumina celor afirmate până în acest punct al demersului nostru, reținem faptul că
construcția europeană căpăta un nou suflu, cunoscând un alt traiect de dezvoltare ce a fost
imprimat de către o generație de politicieni c e au înțeles faptul că în centrul proiectului european
se află cetățenii, care nu se mai mulțumesc să fie doar simpli spectatori. ″Cu alte cuvinte,
Uniunea trebuia să se politizeze, permițând dezbateri, înfruntări de idei, receptând cererile și
preocupăril e cetățenilor și oferindu -le perspective care să răspundă nevoilor lor.″ (Ibidem, p.
206) În acest sens, elitele politice europene au depus și depun în continuare eforturi în vederea
″apropierii lor de cetățeni.″
″Apropierea Europei față de cetățeni înseamnă, mai înainte de orice, ca instituțiile
noastre să asculte așteptările europenilor… Trebuie să le acordăm europenilor posibilitatea de a
participa cu adevărat la întreprinderea colectivă europeană. A apropia Europa de cetățeni
înseamnă și să activăm politicile care contribuie la a răspunde nevoilor de zi cu zi ale
cetățenilor.″ (Piana, Op.cit., p. 199) Astfel, această ″apropiere″ a construcției europene de
cetățenii săi , se traduce prin conferirea acestora din urmă a unor pârghii ce pot fi utilizate ca și
″instrumente de contestație civică, de participare civică la instituțiile politice, la vot, la viața
asociativă.″ (Pop L. -N. , 2010, p. 46) Având la dispoziție un asemenea instrumentar, cetățenii
europeni primesc acces la politicile publice europene, dobândesc informații asupra proceselor
decizionale ale U.E., beneficiind în egală măsură și de posibilitatea de intervenție în
implemen tarea deciziilor rezultate.

18
Astfel, prin tratatul de la Maastricht , (Tratatul asupra Uniunii Europene de la
Maastricht) cetățenii europeni au dobândit o serie de drepturi, precum: dreptul de mișcare
liberă și de rezidență în oricare din țările membre ale U.E.; dreptul de a alege și de a fi ales
în Parlamentul European și în alegerile locale; dreptul la protecție diplomatică într -un stat
terț, în care propria țară nu are reprezentanță consulară; dreptul de petiție la Parlament ul
European și de a se adresa Ombudsman -ului European.
Ulterior, prin tratatul de la Amsterdam , s-a conferit și dreptul de acces al cetățenilor la
documentele Parlamentului, Consiliului și Comisiei, precum și dreptul acestora de a se
adresa instituțiilor e uropene într -una din limbile oficiale ale Uniunii și de a primi răspuns
în acceași limbă.
Referindu -ne la tratatul de la Nisa , precizăm faptul că prin intermediul său a fost
introdusă majoritatea calificată în privința adoptării deciziilor în materia drept ului de liberă
circulație și sejur . De asemenea, ″odată cu tratatul de la Nisa s -a parafat și Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene , document cu caracter pur politic și cu nicio implicație
juridică. Abia, prin tratatul de la Lisabona, aceasta d evine un document ce produce efecte
juridice, cetățenii comunitari beneficiind de protecția drepturilor și libertăților stipulate de
aceasta.″ (Jădăneanț, Op.cit., p. 23) Tot acum, s -a introdus și principiul egalități i cetățenilor,
ce a cunoscut unele completări prin tratatul de la Lisabona. Acest principiu ilustrează faptul că
″cetățeanul nu mai este doar obiectul negocierilor și acțiunilor politice de la nivel european, ci
se creează o relație de comunicare între org anele comunitare și cetățean.″ (Idem, p. 24)
Însă de departe cel mai important ″succes″ repurtat de către cetățenii europeni îl
constituie introducerea prin tratatul de la Lisabona a dreptului de inițiativă legisl ativă , obiect
ce conferă indivizilor mai multă putere în procesul decizional democratic. Astfel, ″la inițiativa
a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state
membre, Comisia Europeană poate fi invitată să pr ezinte, în limitele atribuțiilor sale, o
propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este necesar un act
juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.″ (Tratatul privind Uniunea Europeană)
Introducerea unui asemenea dispozitiv considerăm că, deschide U.E. calea înspre o nouă formă
de democrație participativă, fiind totodată și un exemplu concret de apropiere a Europei de
cetățenii săi. În acest fel, dreptul de inițiativă legislativă le con feră cetățenilor europeni
posibilitatea de a influența agenda politică a Uniunii.
Avansând pe calea raționamentelor, relevăm faptul că pe lângă toate aceste drepturi și
libertăți atribuite cetățenilor de către instituțiile europene în vederea facilitării accesului
acestora la arenele decizionale, se impune a mai menționa și o serie de instituții și proceduri ce
vin în întâmpinarea nevoilor indivizilor umani, dintre care amintim pe cele mai semnificative:

19
Comitetul pentru Petiții al Parlamentului European ce primește sesizările cetățenilor
europeni sau cele ale persoanelor fizice sau juridice rezidând sau având sediul statutar într -un
stat membru, pe care le soluționează beneficiind de sprijinul Avocatului Poporului și de cel al
comitetelor pentru petiții ap arținând Parlamentelor naționale. Comisia de petiții a Parlamentului
European verifică admisibilitatea petiției introduse și decide măsurile care se impun. Astfel, ea
poate sesiza instituțiile europene, cum ar fi Comisia, în cazul în care este reclamată o încălcare
a dreptului european, poate formula un raport în atenția Parlamentului European, poate efectua
anchete sau poate iniția o colaborare cu instituțiile naționale. Acest drept oferă Parlamentului
European posibilitatea de a cunoaște violări ale drept urilor cetățenilor europeni, precum și de a
reduce deficitul de democrație de care Uniunea Europeană este adesea acuzată.
Mediatorul European admite plângerile ce provin de la orice cetățean al U.E. sau de la
orice persoană fizică sau juridică rezidând sa u având domiciliul statutar într -un stat membru cu
privire la cazurile de administrare defectuoasă în acțiunea instituțiilor sau organelor, cu excepția
Curții de Justiție a U.E. în exercitarea funcțiilor sale jurisdicționale. Acesta realizează din
proprie inițiativă sau în baza plângerilor ce i -au fost adresate direct sau prin intermediul unui
europarlamentar, anchete, investigații. El sesizează instituția a cărei activitate este denunțată,
declanșează o anchetă asupra plângerii și încearcă remedierea pe ca le amiabilă a situației.
În urma celor afirmate, reținem faptul că ″o politică a cetățeanului se impunea. Firul
conductor al unei astfel de politici trebuia să fie voința de a suscita un ″civism european,″ o
conștiință și o voință de a aparține unei colect ivități comune fondată pe o lungă istorie.″ (Groza,
Op.cit., p. 117) Era necesară o asemenea schimbare de paradigmă dinspre o ″Europă a elitelor″
înspre o ″Europă a cetățenilor.″ De altfel, ″după 50 de ani de integra re limitată economic,
Europa ajunsese la maturitate: ea trebuia să intre într -o veritabilă fază politică și de construire
a unei democrații la scara continentului. Aceasta era o ocazie istorică pentru a gândi, în sfârșit,
politica în afara cadrului strict și miop al interesului național și a intereselor comerciale și
financiare.″ (Voicu, 2009, p. 34)

I.2.Reflecții succinte asupra nevoii de democratizare a Uniunii Europene

Cât este de prezentă în conștiința oamenilor obișnuiți Uniunea Europeană dacă ne
deplasăm în afara cartierului european? este în prezent, întrebarea ce se află pe buzele tuturor,
inclusiv a oficialităților europene, naționale, a simplilor cetățeni. În aces t sens, observăm faptul
că ″proiectul european pare să fie supus celui mai important test de la inițierea sa, un test la
care, potrivit unor comentatori, U.E. rezistă doar din teama de a nu se dezintegra. ″ (Bârgăoanu
& Negre a, 2011, p. 7)

20
În lumina celor afirmate mai sus, examinând literatura de specialitate remarcăm faptul
că multe din încercările Bruxelles -ului de a aduce U.E. mai aproape de cetățeni nu au obținut
rezultatul scontat. Din păcate, pentru majoritatea cetă țenilor europeni, Uniunea continuă să fie
″un mamut birocratic care în mare măsură se autoservește pentru a -și justifica existența, este
politică și democratic nelegitimă, nereprezentativă, și în general comunică ineficient,
insuficient, și cu un limbaj și de o manieră care, de cele mai multe ori, nu reușesc să capteze
interesul și imaginația unei largi audiențe de la nivel național.″ (Luca, 2009, p. 116) Prin prisma
celor enunțate, în rândurile următoare, dorim să oferim un tablou complet referitor la starea
actuală a democrației de la nivelul Uniunii Europene, evidențiind acele elemente ce
demonstrează popoarelor că este posibilă o democrație supranațională și denunțând toate acele
aspecte ce -i împiedică pe cetățeni să in fluențeze procesul decizional european.
Tot mai des, U.E. i se reclamă faptul că este mult prea complexă, rigidă, tehnică pentru
cetățeanul obișnuit. De asemenea, se spune că ar suferi de deficit democratic, ce nu i -ar permite
să identifice acele soluții d e reducere a distanței existente între instituțiile sale și cetățeni. Iată
că, în aceste condiții, problematica existenței unui caracter democratic al Uniunii ni se
înfățișează ca fiind primordială pentru evoluția proiectului european. Totuși, se impune a
reaminti faptul că ″la începutul construcției europene, democrația nu era principala preocupare
a oamenilor politici ai epocii. În anii 1950, obiectivul nu era decât acela de a crea un mecanism
instituțional de cooperare între state prin care să se poată p reîntâmpina războiul.″ (Gherghina,
2010, p. 136) Observăm, în acest sens, faptul că pentru o perioadă îndelungată, U.E. a
reprezentat acel ″sistem politic ce încuraja într -o măsură redusă dezbaterea democratică,″
(Mătușescu & Gilia, Op.cit., p. 194) iar ″cetățenii consimțeau tot ceea ce venea din partea
Europei.″ (Varela, Op.cit., 2008, p. 200) ″Pe măsura avansului proiectului european, distanț a
dintre instituțiile europene și cetățeni s -a acutizat, întrucât U.E. s -a arătat mai preocupată de
creșterea eficienței sistemului instituțional, de emiterea de noi reguli, decât de consolidarea
legitimității sale, de obținerea sprijinului politic din par tea cetățenilor.″ (Ibidem, pg. 195 -197)
Toate acestea, au condus într -un final, la o distanțare a instituțiilor europene de cetățeni,
separare ce s -a accentuat pe măsura trecerii timpului, încât ″cetățenii au ajuns să simtă că
deciziile responsabililor politici și ale instituțiilor europene sunt luate prea departe de ei.″ (Idem,
p. 197)
Înainte de a purcede la radiografierea democrației de la nivel european, suntem de părere
că este necesar să oferim și o serie de explicații cu privire la conceptul de democrație. Dacă e
să privim la etimologia sa, termenul de democrație provine din grecesul demos = popor și din
cratos = guvernare. În lumina celor afirmate, încercăm o definire a democrației drept
guver narea poporului de către popor.

21
Extrapolând, ″democrația, în oricare dintre conceptualizările ei, reprezintă mult mai
mult decât alegeri libere, acestea fiind temelia acestei forme de guvernare. Existența guvernării
cu și pentru oameni necesită o abordare partenerială între cetățeni și aleșii în care ei și -au
investit încrederea, cu extensia contemporană către funcționarii publici și instituțiile
administrative ca reprezentanți ai statului. În societățile democratice, în crederea se realizează
prin onestitate, transparență din partea aleșilor și mai ales oportunitatea oamenilor de a juca un
rol important în procesul guvernării, și chiar în activitatea de zi cu zi.″ (Stănescu & Slusarciuc,
2012, p. 70)
În ceea ce privește Uniunea Europeană, situația este una mai specială, întrucât ″în ultimii
ani, Europa a fost prea politică și prea puțin a cetățenilor.″ (Varela, Op.cit., p. 190) Astfel,
aceasta s -a concentrat mai mult asupra acelor politici orientate înspre satisfacerea necesităților
cetățenilor, înspre eficientizarea activității instituțiilor europene și mai puțin pe implicarea
indivizilor în procesul de luare a deciziilor. În baza celor afirmate, ″pr oblema care se ridică nu
este că cetățenii nu au drept la cuvânt atunci când își aleg reprezentanții de la Bruxelles, ci că
de multe ori influența lor este foarte indirectă. Să ne gândim la Consiliu, spre exemplu. Cetățenii
unor țări ca Spania sau România își aleg deputații în alegerile generale. Aceștia, la rândul lor,
aleg un prim ministru care la rândul lui își alege miniștri. Aceștia din urmă sunt cei care ne
reprezintă în Consiliul U.E. Acest șir lung de delegări face ca responsabilitatea lor politică să
se dilueze.″ (Idem, p. 193) În tot acest hățiș instituțional ce caracterizează U.E., e normal ca
″cetățenii statelor membre, obișnuiți cu simplitatea democrațiilor naționale, unde totul se
concretizează în juru l guvernului, opoziției și din ce în ce mai mult în jurul liderilor politici, să
fie dezorientați, debusolați.″ (Magnette, Op.cit., p. 26)
Mergând mai departe cu raționamentul, observăm faptul că ″procesul de democratiza re
a construcției europene, de apropiere a proiectului european de cetățeni a înregistrat un salt
calitativ în 1979″ (Mătușescu & Gilia, Op.cit., p. 195) odată cu primele alegeri directe pentru
Parlamentul European. Se considera că ″alegând direct membrii Parlamentului European,
cetățenii puteau căpăta o voce în procesul de luare a deciziilor care le afectează viețile din ce în
ce mai mult, rezultate în urma gradului crescând de integrare din interiorul U.E.″ (Gherghina &
Jiglău, 2010, p. 57) De altfel, ″acest avans democratic a fost considerat a reprezenta, în același
timp, o sursă de legitimare directă a integrării europene, el marcând, simbolic, momentul în
care europenii au de venit centrul vieții democratice a Uniunii.″ (Idem, p. 123) Chiar dacă
″participarea la alegerile europene reprezintă cel mai la îndemână instrument de măsurare a
stării democrației de la nivel comunitar, răspuns ul electorilor europeni în fața mizei desemnării
membrilor adunării parlamentare europene nu este prea îmbucurător: se perpetuează, de -a
lungul celor 8 tururi de scrutin care au avut loc până acum, o anumită confuzie în rândul

22
cetățenilor cu privire la U.E .″ (Idem, p. 201) În completarea celor afirmate mai sus, reținem și
următoarea precizare: ″supersofisticarea cadrului instituțional al U.E., proceduralismul specific
mecanismelor sale de decizie, stilul tehnic al normelor sale și decupajul alambicat al
competențelor, toate aceste elemente contribuie la descurajarea cetățeanului, care nu se mai
interesează de realitatea europeană.″ (Magnette, Op.cit., p. 67)
Cele enunțate conduc în mod automat la o lipsă de informare cu privire la funcționarea
Uniunii Europene, un cetățean european din doi estimându -se insuficient informat cu privire la
aspectele ce țin de bunul mers al Uniunii. De asemenea, întrucât ″instituțiile europene s -au
concentrat prea mult asupra aspectelor pe care voiau să le comunice cetățenilor, uitând că orice
demers de comunicare este bidirecțional – de la instituții6 către cetățeni și de la cetățeni către
instituții,″ (Bârgăoanu & N egrea, Op.cit., p. 74) preocuparea pentru conturarea unei politici
europene de comunicare7 a devenit o nevoie din ce în ce mai stringentă, pentru ca cetățeanul
european să -și cunoască drepturile și obligațiile, modul în care aceasta îi afectează viața .
Deopotrivă apatia electorului european poate fi combătută și prin creionarea unei sfere
publice europene ce ″constituie un ingredient necesar al democrației, iar dezvoltarea sa ar avea
scopul de a conferi legitimitate proiectului economic și politic eur opean.″ (Idem, p. 131)
Existența unei sfere publice europene ar încuraja cetățenii de rând să dezbată și să sprijine
procesul politicilor europene, astfel încât cetățenii să simtă că împărtășesc cauze și interese
comune, creându -se între aceștia un spirit de solidaritate.
În ciuda celor prezentate, Uniunea Europeană continuă să fie privită ca fiind ″un
complex de instituții birocratice care sunt prea îndepărtate de cetățeni și înclinate să
manipuleze. ″ (Beciu & Perpelea, 2011, p. 24) Această lipsă de încredere a cetățenilor în
mecanismele de guvernare ale Uniunii este amplificată și de faptul că o parte dintre deciziile de
la nivel european sunt luate cu ușile închise. Astfel, se impune ca instituțiile europene să renunțe
la rigiditatea caracteristică, pentru a asigura transparența actului decizional ce consolidează
încrederea publicului în U.E. Pe lângă acest aspect, mai menționăm și faptul că cetățenilor le
lipsește curiozitatea de a pătrunde în încâlcitele procese decizionale ale U.E. și datorită
″limbajului de lemn ″ al Bruxelles -ului, deosebit de tehnic și complex. Așa cum s -a putut

6 Magnette, Paul nota ″instituțiile comunitare fac într -adevăr eforturi meritorii pentru a încuraja participarea
cetățenilor. Comisia europeană își multiplică audițiile, consult ările, anchetele de opinie, și forurile ad hoc.
Parlamentul European invită asociații cu statute dintre cele mai diverse să participe la audițiile sale publice.
Comitetul Regiunilor și Comitetul Economic și Social sunt menite să permită colectivităților lo cale și
reprezentanților muncitorilor, patronilor și consumatorilor să se facă auziți în cadrul Uniunii.″(Magnette, Paul,
Op.cit., p.67-68)
7 Atragem atenția asupra faptului că din punct de vedere legislativ, Uniunea Europeană nu beneficiază de o
politică de comunicare, aceasta constituind un atribut al Statelor Membre.

23
observa din cele expuse, ″lipsa de informare reprezintă o problemă reală și din aceasta decurg
majoritatea stereotipiilor despre sistemul european. ″ (Gherghina & Jiglău, Op.cit., p. 217)
Prin analiza întreprinsă, s -a încercat urmărirea modului în care ″democrația modernă,
născută la nivelul națiunilor se poate grefa la nivel transnațional.″ (Mătușescu & Gilia, Op.cit.,
p. 201) Punând sub lupa analizei literatura de specialitate, am constatat faptul că realitatea nu
este una tocmai încurajatoare, în pofida eforturilor depus e în vederea creionării unui model de
legitimitate democratică în acord cu originalitatea sistemului comunitar. Demersul nu este unul
tocmai facil, dat fiind faptul că ″eterogenitatea Uniunii, structura sa hidridă, impun prezența
ambelor niveluri ale legit imității democratice, național și european, fără ca unul să -l poată
exclude pe celălalt.″ (Idem, p. 202) Remarcăm, în ciuda tuturor vicisitudinilor, dorința
cetățenilor europeni de a nu mai fi considerați doar si mpli purtători pasivi de drepturi,
consumatori reprezentați prin vot. Ci, dimpotrivă, doresc să își asume statutul de actori activi,
capabili să influențeze agenda politică a Uniunii Europene.
În materia întăririi actului democratic de la nivelul Uniunii Europene, s -au înregistrat
unele progrese prin adoptarea tratatului de la Lisabona, ″ce depășește paradigma tratatelor mai
vechi, care enunțau principiul apropierii dintre cetățeni și instituții în mod declarativ, electoral,
și creează o pârghie legislativ ă prin care cetățenii europeni pot aduce o contribuție mai
însemnată la procesul decizional.″ (Bârgăoanu & Negrea, Op.cit., p. 81) Aici, facem referire la
introducerea dreptului de inițiativă legislativă a cetățeanulu i european, precum și a principiului
democrației participative, ce vor fi detaliate în cadrul următoarei secțiuni a prezentului demers
științific, ″cuceriri″ ce au căutat să facă din cetățeanul european un actor activ și informat.

I.2.1. Delimitări conceptuale privind problematica legitimității democratice a Uniunii
Europene

Prin lentilele literaturii de specialitate, apreciem faptul că ″Uniunea Europeană se află
acum la un moment de cotitură al evoluției sale, putând să dovedească viabilitatea visu lui
european al părinților fondatori. La fel de adevărat, perpetuarea – voluntară sau nu – a unei serii
de procese și practici opace, confuze și ineficiente poate determina o cădere liberă a credibilității
oricum afectate în ultima vreme, abia stabilizate odată cu intrarea în vigoare a tratatului de la
Lisabona, dar zdruncinate din nou de criza datoriilor suverane din zona euro. În afara mult
discutatelor (și așteptatelor) măsuri financiare și economice, o posibilă soluție pentru
consolidarea statutului int ern și extern al Uniunii poate fi în acest moment și regândirea unor
concepte politice clasice, prin plierea lor pe realitățile europene. ″ (Ion, 2013, pg. 189 -190)
Astfel, în cadrul acestei secțiuni, se vor prezenta câteva din cele mai recente dezbateri
existente în literatura de specialitate cu privire la implicațiile pe care noțiunea de legitimitate

24
le ridică la nivelul U.E. Înainte de a purcede într -un astfel de demers, considerăm necesară
oferirea unor explicații privind conceptul de legitimitate. În acest sens, literatura de specialitate
reține o serie de aprecieri, ca:
▪ ″Legitimitatea, componentă esențială a democrației, este definită în doctrină ca
acceptabilitatea de către populație, pe baza liberului consimțăm ânt, a sistemului politic și a
politicilor puse în aplicare de aceasta.″ (Mătușescu & Gilia, Op.cit., p. 199)
▪ ″Legitimitatea e acea legătură dintre regimul politic și comunitatea care îi autorizează
funcționarea în v irtutea convingerii că puterea acționează în concordanță cu opțiunile și
așteptările celor chemați să i se supună.″ (Deliu, 2013, p. 1)
▪ ″În democrațiile noastre contemporane, nota Voicu, Marin, legitimitatea politică se
forjează în participarea cetățenilor în spațiul public, exigență puternică a dezvoltării practicilor
democratice la scară continentală.″ (Voicu, Op.cit., p. 34)
Cele menționate se aplică cu succes la nivelul statelor naționale. În rândurile următoare, ne
propunem să investigăm cum se prezintă situația la nivelul U.E., care reamintim nu este niciun
stat, nicio organizație internațională clasică, ci o construcție originală, inedită în peisajul
internațional.
Punând sub l upa analizei literatura de specialitate, descoperim faptul că ″în debuturile
construcției europene , Comunitatea avea o legitimitate teleologică : construcția europeană era
privită ca un mijloc de garantare a păcii, în primul rând, într -un moment în care ami ntirea
războaielor mondiale era foarte proaspătă, și prosperității, în al doilea rând – deoarece
dificultățile economice care urmaseră războiului fuseseră depășite și datorită înțeleptelor
politici comunitare. Într -o a doua etapă, Comunitățile s-au legitim at prin eficacitatea prestației
lor economice, ceea ce a justificat și gestionarea majorității politi cilor U.E. de către tehnocrați.
Apoi, când situația economică europeană s -a înrăutățit , principalul mijloc de legitimare a
rămas cel rațional -legal, în sen s weberian : instituțiile funcționează strict pe baza dreptului
stipulat în tratate și garantat de Curtea de Justiție a U.E. ″ (Ivan R. , 2012, p. 176) Cele expuse
ne demonstreză faptul că Uniunea continuă să întâmpine seri oase dificultăți în aplicarea
mecanismelor legitimității democratice, arătându -se deficitară la capitolul legitimitate
democratică sau reprezentativă.
În acest sens, Mătușescu , Constanța și Gilia , Claudia notau: ″creșterea legitimității
democratice a Uniunii presupune, în primul rând, întărirea legitimității și reprezentativității
Parlamentului European, instituția care reprezintă la nivel comunitar cetățenii europeni. Votul
pe care ei îl dau pentru desemnarea membrilor instituției parlamentare europen e este extrem de
important pentru caracterul democratic al acestei instituții. ″ (Mătușescu & Gilia, Op.cit., p. 204)
Din cele afirmate descoperim faptul că ″legitimitatea unei democrații ține, într -o măsură

25
considera bilă, de componenta participare, ca formă a susținerii pe care indivizii aparținând unui
grup o acordă instituțiilor.″ (Idem, p. 125) În acest sens, alegerea membrilor Parlamentului
European prin vot universal în cepând cu anul 1979, a reprezentat un mare câștig pentru
democrația europeană, întrucât ″alegerile directe oferă Parlamentului o autoritate politică nouă
și întăresc legitimitatea democratică a întregului aparat instituțional european.″ (Gherghina,
Op.cit., p. 36) Mergând mai departe cu raționamentul, relevăm faptul că o dată cu trecerea
timpului, ″forurile de la nivel european realizând importanța deosebită pe care o are Parlamentul
European, dar și rolul pe care îl p oate juca în creșterea legitimității în rândurile statelor membre
sau în curs de aderare, îi acordă progresiv puteri sporite și responsabilități diverse.″ (Idem, p.
46) În pofida unei creșteri considerabile a competențelor și a influenței sale, electorii
Parlamentului European s -au distanțat tot mai tare de acesta, încât alegerile europene au ajuns
să înregistreze cea mai slabă participare electorală. De aici, remarcăm faptul că ″lipsa de
angajament civic din p artea europenilor înseamnă un relativ eșec al procesului de legitimare a
Parlamentului European prin sufragiu universal direct. După aproape 30 de ani de exercitare a
acestuia, chestiunea reprezentării politice la nivel european nu a reușit să se impună și să
motiveze electorii.″ (Mătușescu & Gilia, Op.cit., p. 128)
Din păcate, în ultima perioadă, cetățenii se arată tot mai puțin interesați de problematica
de la nivel european, fapt ce se reflectă și într -o slabă cuno aștere a U.E. și a instituțiilor sale.
Ca urmare a acestei lipse de informare cu privire la modalitățile de funcționare ale U.E.,
cetățenii întâmpină ″dificultăți legate de posibilitatea de a aprecia sau de a înțelege funcționarea
atipică a Parlamentului E uropean în raport cu cele mai multe sisteme naționale, ceea ce face ca
acesta să fie asimilat ″ birocrației bruxelleze ″ și să fie perceput ca îndepărtat de electorii săi,
care nu pot controla modul în care aleșii s -au achitat de angajamentele asumate, iar i mpactul
activității acestuia asupra politicilor și deciziilor comunitare să fie pus la îndoială. ″ (Idem, p.
134) Deși, structura politică a U.E. este cu mult diferită de cea a unui stat, majoritatea cetățenilor
săi privesc chestiunile de ordin european prin prisma experiențelor acumulate la nivel național.
Astfel, ″cetățeanul întâmpină dificultăți în identificarea sensului unor alegeri care au puțină
legătură cu cadrul experienței lui democratice, de a înțelege me canismele prin care votul pe
care îl dă el candidaților aleși la nivelul circumscripțiilor naționale, pe baza unei campanii având
prea puțin legătură cu teme europene, are influență asupra desemnării unei structuri politice
supranaționale de care poate dep inde viitorul său.″ (Idem, p. 142)
Mergând mai departe cu analiza, remarcăm faptul că unii cercetători consideră că
procedura utilizată în alegerea membrilor Parlamentului European nu constituie un sistem
elector al în adevăratul sens al cuvântului, întrucât nu toți europarlamentarii sunt aleși după

26
aceleași reguli. Avem de a face mai degrabă cu 288 de sisteme electorale naționale diferite decât
cu un sistem electoral european. Acest aspect ridică un semn de întreb are și asupra legitimității
europarlamentarilor. Astfel, ″nu există dubii că fiecare europarlamentar este ales în mod legal,
dar un europarlamentar ales într -un stat ar putea să nu fie ales într -un alt stat, având totuși același
număr de voturi pentru el î nsuși sau pentru partidul său, din cauza diferențelor de magnitudine
a circumscripțiilor, a faptului că votul este obligatoriu în unele state și în altele nu, a pragurilor
electorale diferite, a modului în care este reglementat dreptul de vot al cetățenilo r unui stat care
locuiesc în alt stat sau a vârstei minime necesare pentru a candida.″ (Gherghina & Jiglău,
Op.cit., p. 58) Iată că, eurodeputații primesc un mandat din partea statelor lor naționale. În acest
sens, al egerile europene sunt considerate mai degrabă a fi unele de rang secund, ce depind întru
totul de situația politică națională. De asemenea, actuala procedură nu oferă stimulente pentru
crearea unor partide politice europene, coerente și puternice, ci mai d egrabă induce confuzie în
rândul alegătorilor. Astfel, ″competiția la nivel european se poartă între partide politice
naționale, și, în absența unor veritabile partide transnaționale, acestea se grupează în cadrul
Parlamentului European în ″grupuri politic e″ eterogene (ce cuprind partide naționale
circumscrise aceleiași mari familii politice) și cu un grad de coeziune destul de scăzut.″
(Mătușescu & Gilia, Op.cit., p. 141)
Starea de confuzie și dezorientare resimțită de către cetățenii europeni este alimentată
și de faptul că ″scrutinul european nu are ca efect realizarea unei veritabile alternanțe politice,
nu determină formarea unei coaliții de guvernare, iar funcționarea sistemului politic comunitar,
bazată pe conse nsul realizat între state și principalele familii politice, este influențată de o
manieră destul de slabă de rezultatele alegerilor.″ (Idem, p. 135) Până de curând, așa cum s -a
putut observa în rândurile de mai s us, pentru cetățeni, alegerile europene nu presupuneau o miză
clară. Astfel, pentru a resuscita interesul acestora, elitele politice de la nivelul U.E. au înscris în
tratatul de la Lisabona prevederi ce fac referire la alegerea președintelui Comisiei Europ ene,
ținându -se cont de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European.
Totuși, lipsa unor veritabile dezbateri cu privire la importanța instituției parlamentare
europene și a semnificației alegerilor europene, sporesc și mai tare indiferența cetățenil or. În
atare condiții, este necesară creionarea unei sfere publice europene, ce reprezintă ″un cadru de
legitimare a politicului, ce asigură accesul cetățenilor la informații privind viața politică,″
(Brack, Coman, Rittelmey er, & Stănculescu, Op.cit., p. 146) e acel ″ingredient necesar al

8 În ciuda rezultatului negativ al referendumului asupra menținerii Regatul ui Unit în Uniunea Europeană (Brexit)
din 23 iunie 2016, pe parcursul acestui demers vom considera că Uniunea Europeană presupune 28 de state
membre întrucât la momentul redactării acestei teze, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord nu a făcut
apel la articolul 50 din tratatul de la Lisabona ce conferă posibilitatea statelor membre de a se retrage din U.E.

27
democrației, dezvoltarea sa având scopul de a conferi legitimitate proiectului economic și
politic european.″ (Bârgăoanu & Negrea, Op.cit., p. 142) Existența unei astfel de sfere publice
la nivelul Uniunii Europene, se consideră că ar încuraja cetățenii de rând să dezbată și să sprijine
procesul politicilor europene, astfel încât aceștia din urmă să simtă că împărtășesc cauze și
interese comune, cr eându -se între ei un spirit de solidaritate.
Recapitulând, observăm faptul că deficiențele pe care procesul de desemnare a
membrilor Parlamentului European le ridică și aici facem referire la ″lipsa de consistență a
partidelor politice europene de la nivel european, organizarea unor campanii mai degrabă
naționale decât europene, slaba acoperire mediatică a Parlamentului, absența unei mize a
alegerilor europene,″ (Mătușescu & Gilia, Op.cit., p. 206) obligă liderii euro peni la adoptarea
unor ″măsuri menite a refonda și întări legitimitatea democratică a instituției parlamentare
europene, a face vizibil Parlamentul European și funcția sa democratică în ochii cetățenilor
europeni, asigurând creșterea participării electoral e și îmbunătățirea nivelului de dezbatere
politică a partidelor.″ (Idem, p. 206)

I.2.2.Scurtă incursiune în trecut: o privire generală asupra modalităților de adoptare a
deciziilor la nivel european

Modul în ca re este guvernată Uniunea Europeană constituie, sau ar trebui să constituie,
o zonă de interes pentru toți cetățenii acesteia. De ce? ar constitui întrebarea firească ce s -ar
naște în urma unei astfel de afirmații. Răspunsurile ce pot fi oferite îmbracă însă forme multipl e.
"După cum menționam anterior, U.E. a fost încă de la fondarea ei un proiect elitist, o
soluție a elitelor politice pentru prevenirea unor noi conflicte, posibile războaie, care să afecteze
din nou pacea și dezvoltarea Europei. Timp de ma i bine de 20 de ani, până la înființarea
Parlamentului European ales direct de cetățeni, deciziile în cadrul Uniunii au fost luate în
cercuri restrânse, unde consensul era ușor de atins, iar înțelegerile ușor de respectat. Odată cu
înființarea Parlamentulu i European și cu introducerea alegerilor directe pentru selectarea
europarlamentarilor din fiecare stat membru, U.E. a manifestat primele tentative de orientare
către cetățeni, însă și acestea au fost reduse ca intensitate. În cercul elitist de luare a dec iziilor
în cadrul Uniunii, apăreau acum europarlamentarii, aleși direct de cetățeni, având tocmai
menirea de a duce Uniunea Europeană aproape de cetățeni, însă cu puteri extrem de limitate de
decizie. Astfel, legitimitatea conferită de votul direct al cetă țeanului nu își regăsea un
corespondent în puterea de decizie, așa cum se întâmplă într -un sistem democratic, bazat pe
separația puterilor în stat și pe principiul delegării puterii de cetă țeni către aleși și instituții. În
acest mod , Uniunea a continuat s ă evolueze ca proiect elitist, în timp ce frustrarea cetățenilor

28
europeni, afectați tot mai mult de decizii pe care nu le puteau influența, creștea proporțional cu
gradul de integrare din interiorul Uniunii." (Pop, Gh erghina, & Jiglău, Op.cit., pg. 115 -116)
Iată că, democratizarea procesului decizional era cerută tot mai imperios, știut fiind că
într-o Uniune cu 25 -28 de state membre, succesul Uniunii va depinde de capacitatea acesteia
de a lua decizii. De aceea, "inovațiile în materie instituțională cuprinse în trata tul de la Lisabona
reprezintă, probabil, cea mai importantă reformă a arhitecturii instituționale de la crearea
Comunităților ." (Aldecoa Luzarraga & Guinea Llorente, Op.cit., p. 157)
În atare condiții, prezentul sub capitol își propune să realizeze o scurtă incursiune în
trecut, respectiv să identifice principalele caracteris tici ale procesului decizional european, să
analizeze principalele proceduri de adoptare a actelor legislative europene, subliniind
conexiunile i storice și logice dintre acestea.
Pornim în acest demers de relevare a caracteristicilor procesului decizional european de
la asumpția privind " caracterul eminamente "negociat" al Uniunii Europene ce conferă
eterogenitate sistemului legal și politic europ ean. De altfel, diferite ordini constituționale și
diferite baze legale guvernează domeniile politicilor europene, prescriindu -se formule distincte
de luare a deciziilor (diferite instituții, proceduri, numeroase excepții)." (Pop, Gherghina, &
Jiglău, Op.cit., p. 70) Astfel , Uniunea Europeană avea să dezvolte de -a lungul timpului un
număr de patru proceduri de adoptare a deciziilor , cunoscute în literatura de specialitate drept:
procedura de consultare, procedura de co operare, procedura avizului conform și procedura
codeciziei . "În linii generale, acestea oglindesc dezvoltarea instituțională a U.E., elaborarea lor
putând fi privită din perspectiva transferului de putere legislativă dintre Consiliul U.E. și
Parlamentul E uropean, mai precis a autorității constituționale, respectiv a abilității practice a
Parlamentului de a contrabalansa puterea Consiliului." (Idem, p. 70)
Deschidem prezentarea principalelor proceduri de adoptare a deciziilor la nivelul
Uniunii Europene cu ″Tratatul de la Roma (1957) ce introducea ca și principală procedură
decizională – consultarea – procedură într -o singură lectură prin care Parlamentul putea doar
să își exprime punctul de vedere asupra unui proiect legislativ inițiat de către Comisie, fără însă
a putea face amendamente sau a avea drept de veto.″ (Turșie, Op.cit., p. 59) ″În baza acestei
proceduri legislative, Consiliul era obligat să consulte Parlamentul în domeniile în care tratatele
prevedea u utilizarea acestei proceduri. Iată că, deși avizul consultativ al Parlamentului
European nu obliga C onsiliul să țină cont de el, acesta din urmă9 era forțat să îl solicite.″ (Brack,

9 Hotărârea Curții de Justiție a U.E. din anul 1980 – Sentința Isoglucose – condamna adoptarea de către Consiliu
a unui act comunitar pentru care opinia Parlamentului era necesară înainte ca Parlamentul să -și fi dat avizul,
obligând în acest fel Consiliul să se obișnuiască cu nevoia de a colabora cu Parlamentul. (Mătușescu, Constanța
și Gilia, Claudia, Op.cit ., p.26)

29
Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu, Op.cit., p. 35) Cu toate acestea, rolul Parlamentului
European în cadrul procedurii era unul redus, el remarcându -se mai degrabă ca un ″lobby -ist″
al Consiliului și al Comisiei.
″Actul Unic European (1986) consacra drept procedură decizională – cooperarea – ce
acorda Parlamentului o a doua lectură a unei inițiative legislative, refuzându -i-se în continuare
dreptul de veto: respingerea de către Parlament a unui text legislativ în a doua lectură, putea fi
depășită de Consiliul U.E. prin vot unanim.″ (Ibidem, p. 59) Detaliem această procedură pentru
o mai bună înțeleger e a sa. Astfel, ″într -o primă fază, propunerea Comisiei era avizată de către
Parlament, după care Consiliul, cu consultarea Comitetului Economic și Social, adopta o poziție
comună. În a doua fază, Parlamentul se pronunța, după o a doua lectură, asupra pozi ției comune
adoptate de Consiliu. El putea accepta, cu majoritate simplă poziția comună, putea să nu se
pronunțe timp de trei luni, putea să respingă total cu majoritate absolută poziția comună sau să
propună amendamente. În primele două cazuri, se accepta poziția comună a Consiliului. În
cazul respingerii acesteia, Consiliul cu unanimitate putea totuși să o impună. În cazul propunerii
de amendamente din partea Parlamentului, Consiliul în termen de o lună, reexamina propunerea
inițială a Comisiei și fie o m odifica în forma dorită de el, cu unanimitate de voturi, fie accepta
propunerea inițială prin vot cu majoritate calificată.″ (Mătușescu & Gilia, Op.cit., p. 39)
Tot prin Actul Unic European a fost introdusă și procedu ra avizului conform, ″ce
consta într -o singură lectură, unde Parlamentul European avea drept de veto, putând în acest
fel, accepta sau respinge o propunere, fără însă ai aduce amendamente.″ (Ibidem, p. 59)
Descoper im, prin lentilele literaturii de specialitate, faptul că ″această procedură se aplica unor
decizii importante cum ar fi aderarea unor noi state membre, încheierea unor acorduri de
asociere sau de altă natură cu state terțe. Se mai utiliza și la adoptarea procedurii electorale
uniforme, în reforma fondurilor structurale și de coeziune, în domeniul cetățeniei europene sau
cu privire la misiunea Băncii Centrale Europene ori pentru a impune sancțiuni unui stat membru
ce a încălcat grav și pe termen lung drept urile omului.″ (Brack, Coman, Rittelmeyer, &
Stănculescu, Op.cit., p. 36)
Tratatul de la Maastricht (1992) introducea procedura codeciziei, o procedură în 3
lecturi pe care Tratatul de la Lisabona (2007) o redenumește procedură legislativă ordinară
și o consideră drept procedură de drept comun ce se aplică majorității politicilor U.E., unde
Parlamentul și Consiliul se află pe picior de egalitate, fiind nevoie pentru adoptarea unui act
legislativ de acordul ambelor insti tuții. ″Au loc tot 2 lecturi ca și în cazul procedurii cooperării,
dar după a doua lectură, dacă există divergențe, se creează un comitet de conciliere, (format din
câte un reprezentant al fiecărui stat membru și tot atâția eurodeputați) co -prezidat de pre ședinții
Parlamentului și Consiliului U.E. Dacă acest Comitet nu ajunge la o soluție (ce trebuie aprobată

30
de fiecare parte conform normelor sale de adoptare a deciziilor în domeniul respectiv –
Consiliul cu majoritate calificată a membrilor săi, Parlamentu l cu majoritatea membrilor săi),
actul legislativ se consideră respins. Dacă se ajunge la o soluție, aceasta trebuie adoptată de
fiecare dintre cele 2 instituții – Parlamentul statuând cu majoritatea sufragiilor exprimate, iar
Consiliul cu majoritate calif icată. Dacă una din ele nu îl aprobă, actul respectiv se consideră
respins.″ (Popescu & Diaconu, Op.cit., p. 220)
Iată că, cele prezentate în rândurile de mai sus, vin să ne arate că pentru o bună bucată
de timp "pro cesul de luare a deciziilor la nivel european reprezenta doar un amestec de inițiative
independente ale Comunității bazate pe cercetare, negocieri diplomatice în Consiliu și un
anumit grad de influență parlamentară. " (Koop mans, 2010, p. 50) Iar dacă e să exemplificăm
aceasta ne vom oprim asupra "procedurii cooperării ce oferea Parlamentului o putere
condițională de formare a agendei datorită posibilității acestuia de a aduce amendamente în a
doua lectură, amendamente care sunt mai u șor de adoptat decât de respins." (Pop, Gherghina,
& Jiglău, Op.cit., p. 80)
În altă ordine de idei, l a un moment dat în literatura de specialitate destinată Uniunii
Europene și mecanismelor sale de fu ncționare, se putea regăsi un studiu realizat de profesorul
englez Nugent, Neill privind caracteristicile esențiale ale p rocesului decizional european.
Subsumându -se intereselor noastre de cercetare, în rândurile următoare, vom căuta să
prezentăm concluzii le la care profesorul Nugent a ajuns în această materie.
Astfel, sunt considerate drept elemente definitorii pentru procesul decizional european:
✓ "conducere difuză – lipsa unui centru unic al autorității de tipul guvernului național
(structură de conduce re tripartită, fără o bază identitară solidă);
✓ multiplicitate de actori implicați în luarea deciziilor – instituții, autorități naționale și
grupuri de interese de tip non -guvernamental;
✓ complexitate procedurală – proceduri de adoptare a deciziilor disocia te în funcție de
natura deciziei ori de natura domeniului reglementat;
✓ supranaționalism insinuat – extinderea graduală a agendei supranaționale;
✓ ierarhizare intra -instituțională accentuată – cu precădere în cazul Comisiei și
Consiliului U.E., instituții ba zate pe o structură piramidală incluzând o componentă tehnico –
administrativă la bază și una politică la vârf." (Idem, p. 70)
Ipotezele avansate de profesorul Nugent vin să ne confirme faptul că într -un "sistem
instituțional precum cel al U.E., diferit și complex, distribuția și participarea diverselo r instituții
la actul puterii nu sunt atât de precise, consecință a unui proces ce integrează nu numai statele,
dar și popoarele acestora." (Bărbulescu, 2008, pg. 174,176) În acest sens, remarcăm că, "în
pofida importanței sectoarelor comunitarizate (agricultură, comerț, transporturi etc.), până la

31
Tratatul Uniunii Europene, ceea ce decideau Comunită țile Europene se situa mai degr abă în
zona aspectelor tehnice." (Bărbulescu, 2015, p. 157) De altfel, t oate acestea vin să ne
reamintească de faptul că "fiind o organizație "atipică" în eșicherul organizațiilor region ale și
mondiale, Uniunea Europeană operează în baza unui sistem unic și relativ coerent de instituții
"multilevel", non -ierarhice, regulatorii și policentrice, reguli ce favorizează un mixt decizional
pentru straturi multiple de actori publici și privați, etatiști ori non -etatiști. " (Pop & Albescu,
2012, p. 9)
Continuând a face apel la originile Uniunii Europene, avem să descoperim faptul că
"unificarea politică s-a accentuat pe măsura democratizării Comunităților." (Bărbulescu,
Op.cit., p. 104) Ne referim, aici, la " creșterea treptată a puterilor Parlamentului European care
a dat naștere unui anumit număr de proceduri noi (la început pr in Actul Unic European din
1986 , apoi prin Tratatul de la Maastricht din 1992, Tratatul de la Amsterdam din 1997 și
culmi nând cu Tratatul de la Lisabona din 2007) , care acoperă diferite posibilități între simpla
consultare și codecizie a Parlamentului." (Koopmans , 2010, p. 52) Cu toate acestea, o lungă
perioadă de timp, " diferitele straturi de decidenți și actori au luat hotărâri obligatorii și reciproc
avantajoase prin intermediul unor proceduri specifice de cooperare, negociere și deliberare."
(Pop & Albescu, Op.cit., p. 9) Oferim pentru aceasta exemplul Consiliului care "adopta decizii
cu majoritate calificată, iar modul în care această majoritate era calculată – un rezultat al
negocierilor foarte serioase între miniștr ii afacerilor externe – depășea orice imaginație. Doar
un adevărat specialist își putea găsi drumul prin acest labirint." (Ibidem, p. 52)
Cele afirmate vin să ne arate că procesul decizional european ante Lisabon a se
caracteriza drept un "dispozitiv de luare a deciziilor cu un caracter normativ, obligatoriu, care
implica participarea unui ansamblu de decidenți politici interdependenți, din diferite medii, fie
ele private sau publice, într -un proces cvasi -continuu de inițiativă -negociere -deliberare -aplicare
a deciziilor." (Pop & Albescu, Op.cit., p. 10) Practic, procesul de luare a deciziilor la nivel
european se rezuma la sintagma instituțiile europene decideau, instituțiile din statele membre
aplicau.
Situația de facto avea să dea naștere unui ansamblu de reforme structurale care aveau
ca obiectiv "cristalizarea unui cadru democratic stabil și flexibil, care să favorizeze procesele
decizionale și să permită participarea tot m ai largă a cetățenilor în diferitele faze de luare a
deciziilor." (Pop & Albescu, Op.cit., p. 8) Se manifesta tot mai evident dorința elitelor europene
de a primi "recunoaștere" (a se citi legitimitate) din partea cetă țenilor europeni, iar aceștia din
urmă se arată tot mai interesați de modalitățile de adoptare a deciziilor ce le afectează existența
cotidiană.

32
Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 dec embrie 2009, avea să introducă o serie
de prevederi care fac din acest mecanism de luare a hotărârilor unul mai rapid, mai suplu, mai
eficient. Iar, a ici se cuvine a menționa : înlocuirea deciziei prin unanimitate a Consiliului U.E.
cu cea prin majoritate c alifica tă, încorporarea parlamentelor naționale în luarea deciziilor
comune prin intermediul procedurii de "alertă timpurie" , însă , de dep arte Parlamentul European
este instituția ce a "ieșit" cea mai întărită în urma acestui proces de reformare.
"Prin ge neralizarea procedurii de codecizie, înțeleasă nu ca procedură legislativă
extraordinară, ci, dimpotrivă, ordinară, dar și prin simplificarea sa, Parlamentul European
obține practic aceeași putere de decizie ca și Consiliul. Această nouă paritate legislati vă
Parlamentul European – Consiliu reflectă în practica decizională dubla legitimitate a Uniunii,
de state și de cetățeni." (Aldecoa Luzarraga & Guinea Llorente, Op.cit., p. 161) Pe bună
dreptate, aceasta constituie poate cea mai importantă "victorie" pe care Uniunea Europeană a
repurtat -o în "bătălia" sa de eliminare a mult clamatului "deficit democratic" de care este
acuzată c ă ar suferi și totodată constituie un pas făcut înainte în apropierea construcției europene
de cetățeni. "Expresie a principiului democrației reprezentative, de aici înainte cetățenii vor
percepe cu claritate că legea europeană este adoptată de către Camera care îi reprezintă, dar și
de căt re Camera ce reprezintă statele." (Idem, p. 161)
De asemenea, pe fondul interesului crescând al cetățenilor europeni pentru procesul
decizional european, tratatul de la Lisabona reglementează o serie de competenț e, expresie a
unui "mecanism decizional ce trebuie să echilibreze interesele și voința statelor membre cu
gestionarea politicilor comune și cu respectarea regulilor de drept" (Idem, p. 169) :
"Competențe exclusive : numai Uniunea poate legifera și adopta acte obligatorii din
punct de vedere juridic. Statele membre nu pot face acest lucru prin ele însele, decât dacă sunt
abilitate de Uniune, ori pentru a pune în aplicare actele Uniunii; acestea sunt: uniunea vamală,
stabilirea regulilor concurenței necesare funcționării pieței interne, politica monetară pentru
statele membre a căror monedă este euro, politica comercială comună;
Competențe partajate între Uniune și statele membre : statele membre își exercită
competența în măsura în care Uniunea nu și -a exercitat -o pe a sa ori în măsura în care Uniunea
a decis încetarea exercitării propriei competențe; acestea sunt: piața internă, politica socială
pentru aspectele definite prin tratate, coeziunea economică, socială și te ritorială, agricultura,
politica în domeniul pescuitului, mediul înconjurător, protecția consumatorilor, transporturile
și rețelele transeuropene, energia, spațiul de libertate, securitate și justiție, cooperarea în
dezvoltare și ajutorul umanitar;
Compete nțe în vederea ducerii la bun sfârșit a unor acțiuni de sprijinire, coordonare
sau completare a acțiunii statelor membre, fără a înlocui competența acestora în aceste

33
domenii. Acestea sunt: protecția și ameliorarea sănătății umane, industria, educația, tin eretul și
sportul, cultura, turismul, cooperarea administrativă. " (Alexandru I. , 2010, p. 206) Acestea vin
să arate că "statele membre decid împreună la nivelul instituțiilor europene doar în acele
probleme care se pot s oluționa mai bine la respectivul nivel decât la cel național. Deciziile care
se dovedesc mai eficiente la nivel statal sau regional, adică mai aproape de cetățeni trebuie
adoptate în continuare fără amestecul Uniunii Europene." (Bărbulescu, Op.cit., p. 127)
Găsim de cuviință a ilustra cele prezentate în rândurile de mai sus cu ajutorul unui
tabel privitor la repartizarea deciziei între U.E. și statele sale membre:

Uniunea Europeană State membre Sector
31% 65% Sănătate și protecție socială
32% 64% Educație
32% 54% Muncă
38% 55% Politică culturală
46% 50% Șomaj
54% 40% Imigrație
54% 38% Azil politic
66% 30% Mediu
67% 24% Politică externă
69% 27% Droguri
71% 22% Cercetare
74% 18% Cooperare pentru dezvoltare

Tabel 1. Repartiția deciziei între statele membre și U.E.
(sursa: Bărbulescu, Iordan, Noua Europă. Identitate și model european, Iași, Editura Polirom, 2015, p.127)

O simplă privire aruncată asupra acestui tabel și deja observăm "atașamentul" (a se citi
neîncrederea cetățenilor europeni în instituțiile U.E.) față de domeniile ce îi afectează în mod
direct, precum sănătate și protecție socială, educație, cultură, muncă, domenii unde doresc ca
decizia să fie adopt ată d e către palierul național. În sarcina U.E. cad domenii de importanță
strategică precum uniunea vamală, politica monetară pentru statele a căror monedă este euro,
politica comercială comună, politica de pescuit etc. Totodată, cetățenii doresc să "legifereze "
alături de Uniune în chestiuni ce țin de cooperarea transfrontalieră, științifică, lupta împotriva
terorismului și a traficului de droguri etc. De fapt, întregul catalog al competențelor U.E. are un
singur scop, respectiv apropierea deciziei europene de cetățean . De altfel, "delimitarea și
definirea competențelor aduce vizibilitate și claritate sistemului, îl democratizează, astfel încât
cetățeanul poate înțelege cu ușurință, prin simpla lor lectură, care sunt nivelul și instituția
responsabile cu o polit ică sau acțiune în fiecare caz în parte." (Aldecoa Luzarraga & Guinea
Llorente, Op.cit., p. 174)

34
I.2.3.Aspecte generale privind democrația participativă sau cum cetățenii europeni se pot
implica în procesul decizional european

″Chiar dacă nu sunt fini cunoscători ai modului cum funcționează Uniunea Europeană,
cetățenii europeni nu se arată indiferenți față de proiectul de integrare europeană.″ (Mătușescu
& Gilia, Op.cit., p . 142) Ba dimpotrivă. În postura sa de titular al exercițiului puterii și al
principiului suveranității, cetățeanul european nu se mai mulțumește cu simplul statut de
″spectator,″ ci din contră își dorește să devină un ″actor″ capabil să influențeze c onfigurația
puterii politice.
Privind în trecut, remarcăm faptul că multă vreme, modelul comunitar nu încuraja
participarea civică, cetățenii fiind nevoiți să ″tacă și să înghită orice venea de la Uniunea
Europeană.″ (Varela, Op.cit., p. 200) Situația s -a ameliorat din momentul în care cetățenii au
fost percepuți drept centrul vieții democratice a Uniunii. În acest sens, li s -au conferit o serie de
drepturi și libertăți pe care să le poată utiliza ca și ″instrumente d e contestație civică, de
participare activă la instituțiile politice, la vot, la viața asociativă.″ (Pop L. -N. , Op.cit., p. 47)
Pe lângă tot acest instrumentar, cetățenii își pot găsi interesele reprezentate la nivel ul U.E. prin
intermediul unor instituții de genul Parlamentului European, perceput dr ept vocea cetățenilor
europeni, ″Comitetul Regiunilor și Comitetul Economic și Social menite să permită
colectivităților locale și reprezentanților muncitorilor, patronilo r și consumatorilor să se facă
auziți în cadrul Uniunii″ (Magnette, Op.cit., p. 68) sau Mediatorul European ce investighează
plângerile privind administrarea defectuoasă înaintate de către cetățeni împotriva instituțiilo r și
organismelor europene. Exemplele oferite mai sus readuc în atenția noastră conceptul de
democrație, pe care l -am definit în cadrul acestei analize, ca fiind guvernarea poporului de către
popor.
″Conform teoriei clasice, democrația este o formă de org anizare și de conducere statală
în care puterea aparține poporului, aceasta putând fi exprimată în mod indirect (prin
reprezentanți) sau în mod direct de către cetățeni.″ (Vătăman, 2013, p. 8) Având drept reper
cele exp use, în rândurile următoare, ne vom concentra atenția înspre ilustrarea tuturor acelor
modalități ce le permit cetățenilor să influențeze procesul decizional. Astfel, punând sub lupa
analizei literatura de specialitate, descoperim faptul că astăzi statul m odern reprezintă o
societate divizată în guvernanți și guvernați, unde guvernanții conduc destinele guvernaților pe
baza unor reglementări cuprinse în normele juridice. Identificăm, în acest mod ″o democrație
reprezentativă care este o formă limitată prin aceea că participarea populară la guvernare este
periodică și de scurtă durată, fiind restrânsă la scrutinele electorale, reprezentarea fiind
exprimată prin noțiunea de mandat electoral.″ (Idem, p. 8)

35
Desprindem din cele menționate faptul că în democrația reprezentativă, ″guvernanții
sunt responsabili în fața poporului, întrucât își obțin legitimitatea de la corpul elector prin
sufragiu universal, iar funcționarii publici din cadrul administrației publice centrale sau locale
sunt responsabili în fața guvernanților.″ (Kjaer, 2010, p. 84) În modul acesta, putem observa că
de voința cetățenilor depind atât structura puterii politice cât și executarea dec iziilor luate de
guvernanți. Iată că, electoratul este principalul deținător al puterii și cel care are misiunea de a
ține responsabile instituțiile statului. Astfel, ″unul dintre cele mai importante mijloace de
control pe care individul le are la dispoziț ie pentru a modela câmpul și modul de acțiune a
liderilor politici este, oricât de ineficient este el considerat, votul, adică ale gerea subiectivă între
doi sau mai mulți competitori politici reali.″ (Grecu, 2001, p. 2) Așa cum s -a putut remarca,
″democrația reprezentativă se întemeiază pe un set tradițional de instituții formale, cum ar fi
alegerile și campaniile electorale care le însoțesc, precum și pe interacțiuni continue între
puterea publică și cetățeni în perioadele dintre alegeri. Exprimarea votului este asociată, de cele
mai multe ori, cu delegarea puterii de decizie, pentru o perioadă determinată de timp, de la
populație către anumiți reprezentanți ai acesteia.″ (Postolache, 2013, p. 1 08)
În ceea ce privește Uniunea Europeană, funcționarea sa se întemeiază, conform tratatelor, pe
principiul democrației reprezentative, unde cetățenii europeni sunt reprezentați de Parlamentul
European, singura instituție de la nivel european aleasă prin sufragiu universal direct.
În lumina celor afirmate, distingem faptul că sufragiul universal ce conferă consistență
democrației reprezentative, îl regăsim exprimat și sub forma unei ″participări electorale, ca
formă a susținerii pe care indivizii apar ținând unui grup o acordă instituțiilor. De asemenea,
participarea electorală poate fi privită și ca un indicator al stării de sănătate a unei democrații,
iar absenteismul este perceput ca o amenințare pentru democrație, un simptom al degradării
democrație i reprezentative.″ (Mătușescu & Gilia, Op.cit., p. 125)
Privind la Uniunea Europeană și la funcționarea sa, constatăm faptul că ″democrația
europeană se confruntă cu un abandon de facto al criteriului reprezentativit ății electorale.″
(Idem, p. 125) Studii recente semnalau faptul că opinia publică europeană, în ultima perioadă,
a devenit din ce în ce mai critică la adresa anumitor aspecte privind funcționarea Uniunii.
″Cetățe nii nu mai sunt dispuși să tacă și să înghită orice vine de la Uniune,″ (Varela, Op.cit., p.
200) aceștia exprimându -și tot mai vocal insatisfacția față de faptul că Uniunea ia decizii care
îi afectează în mod direct , fără a -i consulta îndeajuns. În acest sens, pentru a se acorda o
importanță mai mare vocii cetățenilor, elitele politice europene au adoptat o serie de măsuri ce
au vizat ″deplasarea centrului de greutate al participării cetățenești din sfera electorală înspre
domeniul dezbaterilor publice.″ (Murgescu & Dumitrică, 2009, p. 40) Astfel, prin tratatul de la
Lisabona, ″cetățenilor europeni li s -au conferit dreptul de a participa la viața democratică a

36
Uniunii, deciziile fiind adoptate într -un mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat
posibil de cetățean.″ (Vătăman, Op.cit., p. 8)
Introducerea principiului democrației participative , precum și a dreptului de inițiativă
legislati vă reprezintă două mari ″victorii″ repurtate de către cetățeni în cadrul procesului
demarat de către U.E. în vederea apropierii sale de aceștia.
″Democrația participativă ce are ca și obiectiv formarea unui cetățean activ cu o cultură
civică de tip partic ipativ este, după cum am văzut, ca geneză juridică, o abordare formulată
explicit de dată mai recentă. Esența sa constă în distrugerea apatiei politice și în maximizarea
participării active a cetățenilor în realizarea sarcinilor democratice, iar principiul de bază al
acestei democrații este solidaritatea. Din punct de vedere participativ, democrația este controlul
pe care cetățenii îl exercită atunci când vine vorba de rezolvarea problemelor care îi vizează în
mod direct.″ (Stoica & Rhea, Op.cit., p. 7) Așa cum s -a putut observa, cetățeanul european
trebuie să beneficieze, ″dincolo de participarea la vot și de alegerea unor reprezentanți politici,
și de ocazia de a fi consultat cu privire la politicile publice de la nive lul U.E.″ (Murgescu &
Dumitrică, Op.cit., p. 44) În acest sens, instituirea inițiativei cetățenilor europeni constituie o
inovație extrem de importantă ce urmărește ″să confere cetățenilor U.E. o voce mai puternică,
acordându -le dreptul de a solicita direct Comisiei să propună noi inițiative politice.″ (Cîrstena
& Duciu, 2010, p. 48) Astfel, titlul ″Dispoziții privind principiile democratice″ din tratatul de
la Lisabona consemna faptul că ″la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii,
resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată
să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești
cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.″
(Lisabona, 2007) Prin urmare, inițiativa cetățenească adaugă o nouă dimensiune democrației
europene, încercând să ″corecteze distan ța dintre cetățeni și liderii U.E.″ (Gherghina, Jiglău,
Pecican, & Pop, Ce aduce nou tratatul de la Lisabona?, 2010, p. 84)
În continuarea demersului nostru, semnalăm și faptul că un proces de consultare a
tuturor actorilor interesați cu privire la această inovație adusă prin tratatul de la Lisabona –
inițiativa legislativă a cetățenilor europeni – a fost lansat de către Comi sia Europeană. Soluțiile
oferite în cadrul acestor consultări publice au fost reunite într -o ″Cartă Verde privind inițiativa
cetățenilor europeni″ elaborată de Comisie în data de 11 noiembrie 2009, dar și într -o
″Rezoluție a Parlamentului European din 7 ma i 2009 prin care se solicită Comisiei să prezinte
o propunere de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind punerea în
aplicare a inițiativei cetățenești.″ În urma mai multor discuții între statele membre asupra
acestui proiect, a rezul tat un text de compromis, agreat deopotrivă de Parlamentul European și

37
Consiliu ce s -a concretizat în adoptarea Regulamentului U.E. nr.211/2011 al Parlamentului
European și al Consiliului din 16 februarie 2011 privind inițiativa cetățenească.
″În sensul a cestui regulament, inițiativa cetățenească poate fi demarată de cetățenii
europeni a căror vârstă le permite să voteze la alegerile pentru Parlamentul European (în funcție
de legislația din fiecare stat membru), organizatorii acestei inițiative trebuind ca , în prealabil,
să constituie un comitet al cetățenilor compus din cel puțin șapte persoane care își au reședința
în cel puțin șapte state membre diferite, nefiind obligatoriu ca membrii comitetului să aibă șapte
naționalități diferite. Comitetul trebuie s ă desemneze dintre membrii săi un reprezentant și un
supleant, numiți și ″persoane de contact,″ care asigură legătura între comitetul cetățenilor și
instituțiile Uniunii pe parcursul procedurii și care sunt împuterniciți să se exprime și să
acționeze în nu mele comitetului cetățenilor.″ (Regulamentul (U.E.) 211, 2011) În plus, în
regulament se mai fac și următoarele mențiuni: ″organizatorii unei inițiative cetățenești au la
dispoziție un an pentru a colecta declarațiile de susține re necesare, numărul acestor declarații
trebuind a fi certificat de autoritățile competente din statele membre. Comisia dispune apoi de
trei luni pentru a examina inițiativa și pentru a decide asupra acțiunilor pe care le va
întreprinde.″ (Idem) De asemenea,″în cazul în care Comisia decide să prezinte o propunere
legislativă bazată pe o inițiativă cetățenească, este demarată procedura legislativă ordinară,
procedură ce implică, în egală măsură, Parlamentul European și Consili ul.″ (Vătăman, Op.cit.,
p. 10)
Având în vedere cele prezentate, considerăm această practică drept un pas important
realizat în consolidarea vocii cetățenilor de la nivelul Uniunii Europene. Reținem de asemenea,
faptul că ea constituie și ″un mijloc de schimbare a mentalității pasive a cetățenilor de rând,
conducând deopotrivă și la cr eșterea gradului de implicare a acestora în procesul decizional
democratic.″ (Idem, p. 10) Să nu n e entuziasm însă prea tare, întrucât chiar dacă inițiativa
legislativă cetățenească e un instrument de democrație directă, decizia finală aparține tot
parlamentelor sau șefilor de stat care promulgă legile, deci din păcăte, nu putem spune că
cetățenii iau efectiv deciziile, ei putând doar să înainteze Comisiei propuneri privind acele
chestiuni pentru care găsesc necesară adoptarea unui act juridic de către Uniune.

38
CAPITOLUL II. UNIUNEA EUROPEANĂ , "UN GIGANT ECONOMIC , UN PITIC
POLITIC …"10

II.1."Mai mu ltă Europă politică" sau despre continuarea democratizării sistemului
european de luare a deciziilor. O privire generală asupra reformei instituționale
instituită prin Tratatul de la Lisabona

Deși se vorbește și se scrie mult despre Uniunea Europeană și mecanismele sale de
funcționare, "a explica ce înseamnă Uniunea Europeană: a -i face pe oameni să înțeleagă că nu
este vorba de un monstru birocratic anonim (…) , ci de un nou tip de comunitate umană care,
dimpotrivă, le sporește și mai mult libertatea " (Sauron, Op.cit., p. 153) continuă să reprezinte o
adevărată provocare pentru elitele politice de la nivel europea n ce caută să expliciteze modelul
politic european cât mai pe înțelesul cetățenilor prea puțin preocupaț i de soarta construcției
europene și mult prea ancorați în chestiunile ce le marchează nemijlocit existența cotidiană.
Această stare de facto ne determină să privim în istorie înspre evoluția Uniunii Europene și să
realizăm o scurtă, dar riguroasă analiză a felului în care tratatul de la Lisabona a reușit să
relanseze construcția europeană, intrată pentru o scurtă perioadă de timp, într -un con de
umbră.11
În acest sens, e bine să ne reamintim că proiectul politic european "s-a realizat istoricește
ca un proces de apropiere graduală a actorilor mai întâi, a politicilor, apoi" (Pop & Albescu,
Op.cit., p. 179) , încât "integrarea europeană avea să cunoască o adevărată "accelerare" la
începutul anilor '90, ca o consecinț ă a schimbărilor survenite în Europa și în lume, prin crearea
Uniunii Europene alături de Comunitățile Europene, cea care adăuga integrarea politică la cea
economică." (Aldecoa Luzarraga & Guinea Llorente, Op.cit., p. 21) Adoptarea tratatului de la
Maastricht din 1992 avea să confere construcției europene o l ogică și o dimensiune politică .
"Integrării economice a Pieței Interne, i -au fost adăugate domenii aparținând integrării
politice, rezervate tradițional politicii înalte, dar și altele specifice integrării europene cum ar fi
politicile sociale. Altfel spus, odată cu tratatul de la Maastricht, se punea în mișcare alături de
Comunitățile Europene, nou -creata Uniune Europeană, ce adăuga celor trei comunități
econo mice (CECO, CEE, EURATOM) două noi domenii: cooperarea interguvernamental ă în
materie de Politică Externă și de Securitate Comună, pe de o parte, și, pe de alta, pe cea specifică

10 Afirmație aparținând lui Javier Solana, secretar general NATO între anii 1995 -1999 și Înalt Reprezentant al
U.E. pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate între anii 1999 -2009 apud Pop, Flore; Gherghina, Sergiu și
Jiglău, George, Uniunea Europeană: drept, instituții și pol itici comunitare , Cluj Napoca, Editura Argonaut,
2009, p.206
11 Facem referire la criza declanșată în 2005 de către Franța și Olanda ce au respins prin referendum Tratatul de
instituire a unei Constituții pentru Europa, urmată de o întârziere a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona
generată de către Irlanda (referendumurile din 2008 și 2009), Republica Cehă (prin președintele eurosceptic
Václav Klaus)

39
domeniilor Justiției și Afacerilor Interne. " (Idem, p. 24) Iată, că "începând cu acel moment,
Uniunea nu a încetat să se transforme și să se adapteze, prin revizuirile succesive ale
fundamentelor sale juridico -politice. Astfel, în mai puțin de zece ani, s -au succedat reformele
realizate prin tr atatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa. Numărul de state membre a crescut
de la 12 la 28." (Idem, p. 21)
Procesul edificării Europei politice , a unei Uniuni "accesibilă cetățenilor săi", avea să
intre însă, în impas în momentul respingerii prin referendum de către Franța și Olanda a
Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, tratat ce "urmărea să explice caracterul
politic al Uniunii și o făcea inclusiv prin aceea că se prezenta sub forma unui te xt constituțional,
a unei Constituții, așa cum este aceasta cunoscută de cetățeni într -un sistem politic democratic."
(Idem, p. 28) Perioada de timp scursă până la adoptarea tratatului de la Lisabona (2007) avea
să fie una a dezbaterilor, a analizelor, a identificării unui consens între statele membre cu privire
la modelul propus de construire a Europei. "Ca urmare a unor abile negocieri, președinția
germană a reușit să scoată Uniunea Europeană din criza constituți onală, realizând cu prilejul
Consiliului European din iunie 2007, un acord referitor la mandatul de revizuire a Constituției.
Formula de soluționare a fost anticipată de către președintele francez Sarkozy , Nicolas atunci
când propunea negocierea unui "Tratat simplificat", care să recupereze reformele instituționale
pentru Uniune." (Idem, p. 29)
În atare condiții, după mai bine de 50 de ani de la intrarea în vigoare a tra tatelor de la
Roma, Uniunea Europeană av ea să intre într -o nouă etapă a dezvoltării sale, una a consolidării
și instituționalizării proceselor și mecanismelor sale de funcționare. Semnarea la 13 decembrie
2007 a tratatului de la Lisabona reprezenta , la acel moment pentru proiectul european , "un mare
pas înainte în construcția Europei politice, în măsura în care, pe de o parte, explicit a modelul
acestui sistem politic unic și, pe de altă parte, spore a puterea de acțiune a Uniunii Europene în
domenii care aparțin tradițional, de politici înalte." (Idem, p. 53)
Date fiind acestea, găsim de cuviință a clarifica o serie de aspecte, pentru a nu cădea
mai apoi pradă erorilor. Deși a fost înfățișat statelor membre și cetățenilor europeni drept un
"tratat simplif icat", drept o "replică în miniatură" a tratatului constituțional, la o analiză mai
amănunțită a prevederilor sale, vom descoperi că "tratatul de la Lisabona este mult mai complex
decât Proiectul de Tratat Constituțional." (Pop & Albescu, Op.cit., p. 187) Ne întemeiem
afirmația pe faptul că "tratatul de la Lisabona se prezintă drept un tratat clasic de reformă, ce
modifică tratatele existente fără a le înlocui cu un text nou, așa cum se întâmplă în cazul
tratatului co nstituțional, ce substituia tratatele Uniunii Europene și ale Comunității Europene,
cu scopul declarat de a pune în ordine și de a simplifica cadrul juridic al dreptului originar
european." (Ibidem, p. 39) Odată c larificată această chestiune, putem atrage atenția asupra

40
faptului că "tratatul de la Lisabona include , printre altele, o importantă inovație cu privire la
tratatele anterioare, respectiv dispariția Comunității Europene și înl ocuirea sa cu Uniunea
Europeană, căreia i -a fost acordată personalitate juridică." (Idem, p. 40) Se impune aici o scurtă
digresiune: prin "tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană era definită simplu ca suma celor
trei comunități, la care se adăugau cele două forme de cooperare interguvernamentală – PESC
și JAI. Această formulă a condus la apariția doctrinei "templului grecesc" cu o structură formată
din pilierul comunitar format din cele trei comunități (CECO, CEE, EURATOM) , entită ți
juridico -politice diferite și cei doi pilieri interguvernamentali (JAI și PESC), unde Uniunea
acționa doar ca for de coordonare a statelor membre. " (Idem, pg. 245, 45) Pe de altă parte,
tratatul de la Li sabona vine să consolideze natura politică a Uniunii prin dispariția Comunității
Europene, dotarea Uniunii Europene cu personalitate juridică, "renunțarea la structura de
templu grec în favoarea unei structuri de tip arbore , conform căreia avem, pe de o pa rte o singură
organizație politică, Uniunea Europeană – care reprezintă trunchiul acestui arbore – și, pe de
alta, avem diferite domenii și, respectiv, procesul decizional, iar acestea se grupează și se separă
din trunchi în forma unor ramuri." (Idem, p. 42) Reținem de asemenea, faptul că după intrarea
în vigoare a tratatului de la Lisabona, dreptul primar al U.E. va opera cu două texte: Tratatul
privind Uniunea Europeană (TUE) ce reglementează fundamentele politice generale ale
Uniunii și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) ce conține prevederi, cum
îi spune și numele, legate de funcționarea ei.
În altă ordine de idei, întrucât literatura de specialitate apreci ază "tratatul de la Lisabona
drept cea mai ambițioasă revizuire a tratatelor fondatoare de la crearea Comunităților Europene"
(Idem, p. 39) , găsim propice, în rândurile următoare, a semnala principalele noutăți ad use de
acest tratat: "eliminarea structurii pe pilieri a Uniunii Europene; includerea Cartei Drepturilor
Fundamentale, adoptată la Consiliul European de la Nisa, din 2000, în cuprinsul tratatului, ca
parte integrantă a acestuia; dobândirea personalității j uridice, U.E. putând negocia și încheia
acorduri internaționale în nume propriu; simplificarea procesului decizional european prin
intermediul căruia statele membre U.E. pot să voteze în cadrul Consiliului Uniunii Europene
prin procedura majorității; reden umirea "procedurii legislative ordi nare" ca procedură
codecizonală și stabilirea de excepții în ceea ce privește aplicarea acesteia în cadrul
chestiunilor ce țineau de vechiul pilier al III -lea (PESC); alegerea președintelui Consiliului
European de către ș efii statelor și guvernelor din U.E. pe o perioadă de doi ani și jumătate, cu
posibilitatea realegerii pentru încă un mandat; crearea postului de Înalt Reprezentant pentru
Politică Externă și de Securitate Comună în vederea clarificării aspectelor ce țin d e acțiunea
externă a Uniunii; acordarea dreptului de inițiativă legislativă cetățenească, urmare a
strângerii unui milion de semnături ; gradul mai ridicat de implicare a parlamentelor naționale

41
care vor fi notificate cu privire la propunerile legislative e uropene și cărora li se acordă un
termen de opt săptămâni pentru a face obiecțiuni și observații la acestea; creșterea rolului
Parlamentului European care devine co -legiuitor alături de Consiliul U.E.; delimitarea
competențelor ce aparțin Uniunii și statel or sale membre; posibilitatea acordată unui stat
membru de a se retrage din Uniune; o nouă procedură de revizuire a tratatelor unde
Parlamentului European i s -au acordat o serie de competențe etc. " (Ibidem, pg. 187, 240 -241)
Iată că , tratatul de la Lisabona față de tratatele anterioare, prezintă marele merit al
implementării unor reforme politice ce vin să expliciteze modelul european în ideea creșterii
rolului cetățenilor și al soci etății civile în viaț a Uniunii. Aici, apreciem necesară următoarea
paranteză ce încearcă o explicație pertinentă privitor la necesitatea resimțită de elitele europene
de a explicita proiectul european, astfel încât cetățenii să poată cunoaște mai bine caracteristicile
sistemului politic al U.E. Astfel, după aproximativ patru decenii de Comunitate Europeană/
Uniune Europeană, cetățenii europeni apreciau Uniunea drept "o organizație elitistă, unde un
cerc restrâns de persoane iau decizii majore, ce le afectează într -o măs ură tot mai mare viața și
care sunt puse în practică de un aparat supraîncărcat de funcționari." (Gherghina, Jiglău,
Pecican, & Pop, Op.cit., pg. 77 -78) Totodată, cetățenilor le lipsea curiozitatea de a pătrunde în
aparentul ″hățiș″ al mecanismelor de funcționare și de decizie ale U.E. și din pricina limbajului
tehnic ″de tip Bruxelles″ ce uneori necesita ″traducere.″ Drept urmare, electorii europeni pe
bună dreptate, au început să încerce sentimentul de excludere d e la guvernare, de la decizie,
fapt ce s -a materializat într -o scădere constantă a participării lor la alegerile pentru Parlamentul
European. Această stare de facto a determinat U.E. să demareze un amplu proces de
democratizare cu privire la gradul de part icipare al cetățenilor europeni, modul în care deciziile
sunt adoptate, pentru a culmina cu introducerea în tratatul de la Lisabona a principiului
democrației participative, a dreptului de inițiativă legislativă al cetățenilor europeni.
În urma acestui ex curs, avem să remarcăm faptul că " tratatul de la Lisabona scoate la
lumină și definește în termeni juridici modelul politic ce fusese progresiv rafinat prin
transformările suferite în drumul de la o comunitate de state la o uniune politică. Acest model
se bazează pe o dublă legitimitate – a statelor membre (prin Consil iul European și Consiliul
U.E.) și a cetățenilor europeni (prin Parlamentul European). Totodată, definirea modelului
politic al Uniunii este întărită prin introducerea, consolidarea și respect iv explicitarea
proiec tului european, a valorilor, principiilor și obiectivelor sale, dar și a drepturilor
fundamentale, semnul de identitate colectivă a U.E." (Aldecoa Luzarraga & Guinea Llorente,
Op.cit., pg. 99, 246) Astfel, tratatul de la Lisabona stabilește pentru prima dată în istoria

42
construcției europene valorile12 și obiectivele U.E. În același timp, "caracteristicile politice
proprii modelului european apar, prima dată, enunțate în titlul referitor la p rincipiile
democratice ale U.E.13 Se definesc, astfel, funcționarea democratică a unei entități singulare ce
se sprijină pe dubla legitimitate, cetățenia federală și interguvernamentală. Această dublă
legitimitate fundamentează principiul reprezentativități i în funcționarea insti tuțională și luarea
deciziilor. Trebuie subliniat, în plus, că reprezentativitatea democratică se completează cu
democrația participativă, recunoscându -se, astfel, importanța pe care o are în viața politică
europeană consultarea soci etății civile." (Idem, p. 246)
Pentru necesitățile acestui studiu, ne vom opri în rândurile următoare, asupra uneia
dintre cele mai importante reforme implementate prin tratatul de la Lisabona, respectiv reforma
procesului decizional . Respectiva inovație a privit pe de o parte sporirea atribuțiilor
Parlamentului European în vederea diminuării deficitului democratic14 perceput la nivel
unional, iar de pe de altă parte introducerea unor prevederi menite a face mecan ismul de luare
a deciziilor mai rapid, mai suplu și mai eficient. Privitor la competențele conferite
Parlamentului European și celorlalte două instituții (Comisia Europeană, Consiliul U.E.) parte
a "triunghiului instituțional decizional" ne vom opri în urm ătoarele capitole ale acestui demers,
aici căutând a prezenta doar procedura legislativă ordinară.
Calea de adoptare a legislației europene va cunoaște o reformă profundă prin intrarea în
vigoare a tratatului de la Lisabona, unde procesul decizional, prez entat în paginile precedente
sub numele de consultare, cooperare, aviz conform și codecizie, suferă o serie de modificări.
Astfel, procesul decizional cuprinde trei proceduri: procedura legislativă ordinară (codecizie)
și procedura legislativă specială (de exemplu procedura de adoptare a bugetului ). Așadar,
procedura de cooperare dispare, iar procedura de aviz conform se numește, în baza noului tratat,
procedura de aprobare. Procedura de consultare este și ea menținută în câteva domenii legate

12 "Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalit ății, statului de
drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților.
Aceste valori sunt comune statelor membre într -o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare,
toleranță, justiți e, solidaritate și egalitate între femei și bărbați." (art.1a, Tratatul de la Lisabona de modificare a
Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene)
13 "În fapt, tratatul de la Lisabona afirmă cu claritate trei p rincipii ale unei vieți democratice: egalitatea
democratică , prin care toți cetățenii se bucură de același tratament din partea instituțiilor; reprezentarea
cetățenilor europeni, în dubla lor ipostază, în parlamentele naționale și în Parlamentul european; orice cetățean
are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau cât mai deschis și la un nivel cât mai
apropiat posibil de cetățean." (Pop, Flore și Albescu, Oana, Tratatul de la Lisabona. De la "metoda comunitară"
la noile evolu ții ale guvernanței europene. Drept și politici ale Uniunii , Cluj Napoca, Editura CA Publishing,
2012, p.167 -168)
14 "Deficitul democratic a fost introdus în uz de către eurodeputatul conservator britanic Bill Newton Dunn, în
anul 1986, fiind dezvoltat în s pecial în raport cu Uniunea Europeană, pentru a ilustra lipsa de satisfacție a
cetățenilor europeni față de modul în ca re se iau deciziile în Uniune." (Gherghina, Sergiu; Jiglău, George;
Pecican, Ovidiu și Pop, Flore, Ce aduce nou tratatul de la Lisabona?, Cluj Napoca, Editura Presa Universitară
Clujeană, 2010 , p.77)

43
de politica c u privire la concurență, fiscalitate sau armonizarea legislativă, precum și în alte
domenii altele decât piața unică.″ (Brack, Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu, Op.cit., pg. 41 –
42) De altfel, procedura legislativă or dinară considerată de teoreticienii în materie, drept una
de drept comun ce se aplică majorității politicilor U.E., ″reconfirmă monopolul de inițiativă al
Comisiei Europene, cu excepția cazurilor în care tratatul prevede altfel. Se pot adopta acte
legislat ive și la inițiativa Parlamentului European, a Băncii Centrale Europene, sau a unui sfert
din statele membre. Reținem, de asemenea că această procedură presupune ca actele de drept
european (regulament e, directive, decizii) să fie adoptate de către Parlame nt și Consiliu, pe baza
unei propuneri formulate de Comisie.″ (Idem, p. 42)
Figura 1. Procedura legislativă ordinară, Prima lectură
(sursa : site -ul oficial al Parlamentu lui European, Secț iunea Ședința plenară)

Conform Figurii 1 , ″în prima lectură, Parlamentul adoptă poziția sa pe textul primit de
la Comisie și o trimite Consiliului. Acesta din urmă poate să aprobe poziția Parlamentului (caz
în care actul este adoptat) sau să o modifice și să o retrimită Consiliului explicând motivele care
l-au dus la adoptarea acestei poziții. Comisia, la rândul său, informează Parlamentul de poziția
sa asupra textului.″ (Idem, p. 42)
″În cea de a doua lectură, într-un interval de trei luni, Parlamentul poate să: nu se
pronunțe sau să adopte poziția Consiliului, caz în care actul comunitar este adoptat; să respingă
poziția Consiliului cu majoritatea membrilor care îl compun, caz în care actul nu este adoptat;
Parlamentul poate propune modificări (cu aceeași majoritate), pe care le trimite Consiliului și
Comisiei cu justificarea acestora.″ (Idem, p. 42)

44

Figura 2. Procedura legislativă ordinară, A doua lectură
(sursa: site -ul oficial al Parlament ului European, Secțiunea Ședința plenară )

Potrivit Figurii 3 , ″într-un interval de alte 3 luni, Consiliul poate aproba poziția
Parlamentului sau o poate respinge, caz în care se constituie un Comitet de conciliere, format
din reprezentanții celor două instituții. Comisia poate participa la lucrările Comitetului care
dispune de șase săptămâni pentru a ajunge la un acord. În caz contrar, actul nu este adoptat.
Dacă Comitetul adoptă un proiect comun, Parlamentul și Consiliul dispun de șase săptămâni
fiecare pentru a adopta poziția comună la care s -a ajuns.″ (Idem, p. 43)
Figura 3. Procedura legislativă ordinară, A treia lectură
(sursa : site -ul oficial al Parlament ului European, Secțiunea Ședința plenară)

45
În încheiere, reținem faptul că tratatul de la Lisabona, cunoscut și sub numele de
Tratatul de reformă instituțională, a declanș at un adevărat proces de reformare a Uniunii
Europene concretizat în "dotarea Uniunii cu un sistem de guvernare coerent, raționalizarea
sistemului normativ unional, o mai bună repartiție a competențelor între Uniune și statele
membre, dotarea Uniunii cu pe rsonalitate juridică, precum și inserția într -un cadru solemn, a
drepturilor fundamentale în ordinea juridică a Uniunii, toate acestea pentru a face mai bine
cunoscut proiectul european, mai transparent, a realiza o structură instituțională, o administrați e
europeană mai apropiată de cetățeni, a democratiza astfel Uniunea ." (Pop & Albescu, Op.cit.,
p. 25)

II.2.Despre puterea votului și capacitatea acestuia de a influenț a dezvoltarea Uniunii
Europene. Supra și infrareprezentarea

Ideal vorbind, votul reprezintă un instrument generator de schimbare aflat la î ndemâna
electorilor, drept ce o dată exercitat le conferă unele beneficii personale și colective ce le pot
influența existența cotidiană. De altfel, "grupuri le de indivizi își exprimă, prin practica votului ,
prin manifestări sau petiții, decizia lor de a lua parte la decizia publică. " (Murgescu &
Dumitrică, Op.cit., p. 41) În aceeași linie de argumentare, observăm faptul că funcționarea
democrației reprezentative reclamă "instituții ce au în componență un număr de membri aleși
direct sau indirect de către cetățeni care le mandatează puterea de a le reprezenta interesele în
limitele prevăzute prin lege ,″ (Comșa, Gheorghiță, & Tufiș, Op.cit., p. 161) "cetățeanul fiind
parte componentă a angrenajului electoral, și nu în cele din urmă, decidentul, cel care prin votul
său configurează noile structuri de putere." (Gilia, 2013, p. 32)
Totuși, coborând din sfera ideatică în cea practică, " votul se prezintă ca un fenomen nu
întotdeauna rațional și nicidecum autonom întrucât nu există cetățean care să voteze în deplină
cunoștință de cauză, mai ales că nimeni nu cunoaște totalitatea informațiilor politice care ar
putea fi relevante pentru vot." (Ibidem, pg. 162 -163) Iar nenumăratele scrutine organizate la
nivel mondial au evidențiat faptul că "foarte mulți dintre cei chemați să voteze nu pot oferi
detalii despre modul în care funcționează instituțiile și rolul pe care îl au acestea. Nici măcar nu
au putut explica efectul propriului vot în momentul în care au ajuns la urne." (Tușa, 2014, p.
29)
La nivelul Uniunii Europene, "dilema de cizională" a fost mereu aceeași legată de
formula votului. Pe de o parte, regăsim Parlamentul European ca ″singura instituție aleasă în
mod direct la nivel european care funcționează ca voce a oamenilor la nivelul sistemului de
guvernanță al U.E. ,″ (Hix, Noury, & Roland, 2010, p. 37) iar pe de altă parte sistemul de vot
din Consiliu permanent amendat ca urmare a extinderilor succesive și a propriilor evoluții ale

46
Uniunii Europene. O paranteză devine necesară – introducerea în 1979 a alegerilor directe
pentr u Parlamentul European poate fi considerată drept ″un exemplu tipic de mimetism
constituțional: legitimitatea formală a Uniunii realizând u-se prin această instituție, împrumutată
din tradițiile statelor democratice.″ (Magnett e, Op.cit., p. 18) De altfel, ″alegerile directe pentru
Parlamentul European au fost gândite ca un instrument de a reduce distanța dintre U .E. și
cetățenii europeni. Alegând direct membrii Parlamentului European, cetățenii puteau căpăta, în
acest mod, o voce în procesul de luare a deciziilor care le afectează viețile din ce în ce mai mult,
rezultate în urma gradului crescând de integrare din interiorul U.E.″ (Gherghina & Jiglău,
Op.cit., p. 57) Și totuși, problema părea rezolvată doar pe jumătate având în vedere natura
complexă și mixtă a Consiliului U.E., în calitatea sa de organism al statelor, dar și de for de
apărare al interesele generale ale Uniuni i Europene. De fapt, "miza acestui joc se rezum a la
distribuirea/redistribuirea puterii între statele U.E., pe de o parte, dar și între instituțiile comune,
pe de altă parte." (Bărbulescu, Op.cit., 2008, p. 29)
În analizarea acestor aspecte, găsim necesară o scurtă incursiune în trecut: "de la crearea
C.E.E. în anul 1957, deciziile prin majoritate calificată s -au bazat pe sistemul ponderării
voturilor, mai precis pe o ponderare regresivă, de la statele mari spre cele mici. S -a ajuns astfel
la o sup rareprezentare a statelor mici și mijlocii și la o infrareprezentare a celor mari și foarte
mari ." (Bărbulescu, Op.cit., 2015, p. 549) În acest mod, "statele mari acuzau pierderea puterii
în favoarea statelor mici și foarte mici , cauzată de numărul mare al acestora și se considerau,
de aceea, infrareprezentate, apreciind că cele mici sunt suprareprezentate." (Idem, p. 550)
Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului oferim exem plul Franței – când Comunitatea
Europeană număra doar 6 state membre, Franța avea o cotă de voturi de 25% , pentru ca acum,
în U.E.28, cota sa să fie doar de 8,4%.
Întrucât discutăm despre echilibrul puterii în U.E., despre cota de vot, despre supra și
infrareprezentare, inevitabil în discuție survin și modalitățile de luare a deciziilor utilizate în
Consiliul U.E. Iar aici vom nota tripla majoritate inaugurată prin tratatul de la Nisa ,
"majoritate care avea în vedere cei doi subiecți ai U.E., statele și po poarele, la care se adăugau
voturile statelor în Consiliu, care le garanta tututor subiecților angrenați puterea de decizie."
(Ibidem, pg. 29 -30) "Modelul Nisa" avea să -și dovedească eficiența până într -un anumi t punct
când "majoritatea voturilor, coroborată cu progresivitatea regresivă, făcea ca cele 255 de voturi
(necesare majorității calificate) din 345 să ofere argumente celor care susțineau existența unui
avantaj pentru statele mari, nivelul majorității cali ficate urcând în U.E.27 la 73.91% din
numărul voturilor exprimate, iar majoritatea populației deschidea posibilitatea ca o decizie să
poată fi adoptată cu 62% din populație." (Bărbulescu, Op.cit., 2015, p. 554)

47
Intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona (2009) avea să aducă o schimbare de
paradigmă – o nouă modalitate de calcul a dublei majorități , unde majoritatea calificată este
dată de 55% dintre membrii Consiliului, reprezentând cel puțin 15 dintre aceșt ia, dacă populația
acestora reprezintă cel puțin 65% din populația Uniunii. Iată astfel că, "ponderea statelor este
direct proporțională cu cea a populației, iar statele mari nu mai reprezintă un grup omogen care
să-și impună majoritatea calificată ori de câte ori doresc." (Idem, p. 555) Totodată, "dacă
propunerea vine de la Consiliu, ce i 65% ajung să fie 72%, la asta însumându -se obligativitatea
ca o eventuală minoritate de blocaj15 să se bucure de existența a cel puțin 4 state. Astfel, se
favorizează inițiativa comunitară, reprezentată de Comisie, în fața celei naționale, reprezentată
de Consiliu, și se descurajează eventualele alianțe ale statelor mari." (Idem, p. 555)
Cele prezentate vin să ne arate că "atunci când vorbim despre voturi în Consiliu , vorbim
de fapt despre putere, despre echilibrul acesteia între diferitele state membre și despre cum
unele state simțindu -și influența în scădere, încearcă să corijeze aceasta , solicitând sau blocând
reforme." (Idem, p. 550) De altfel, introducerea dublei majorități oferă câștig de cauză statelor
mari, ponderea statelor mijlocii se reduce cu 60%, singurele dezanvatajate de această
modi ficare a sistemul ui de vot fiind statele mici. În acest mod, "sistemul dublei majorități
avantajează statele mari și când este vorba de minoritatea de blocaj, statele mici pierd 25% din
posibilitățile de a realiza asemenea minorități de blocaj. Totuși, une le state care pierd din
potențialul de blocaj pe care -l aveau, deși devin jucători marginali, rămân totuși importanți în
compunerea de majorități calificate16." (Idem, p. 556) Să explicăm și cum anume se formează
această dublă majoritate: "în noua formulă, dacă ai 6 state care îți "dau" cei 62% necesari pentru
votul popul ației, mai ai nevoie de doar 9 state pentru a -ți asigura numărul de 15 state obligatorii,
indiferent de număr ul de locuitori ai acestora din urmă." (Idem, p. 556) Urmând această logică
observăm că statele mari (4 la număr – Franța, Germania, Italia, Regatul Unit) dacă se aliază
cu 2 din cele 3 state mai sus amintite (Spa nia, Polonia, România) satisfac condiția de 6 state. Și
totuși, "dacă se constată existența a trei sferturi dintr -o minoritate de blocaj (10 state sau 26,3%
din populație), atunci, chiar dacă nu este întrunită condiția formală a minorității de blocaj,
statele sunt invitate să se "reașeze" la masa negocierilor până la găsirea unui nou acord." (Idem,
p. 555)
"Compromisul de la Ioannina", așa cum este cunoscut în literatura de specialitate vine
să ofere "statelor mic i o anumită compensație și forță de negociere, dacă avem în vedere că

15 Minoritatea de blocaj reprezintă numărul minim de voturi necesar pentru a bloca luarea unei decizii în cadrul
procedurii de vot cu majoritate calificată. În U.E.28, minoritatea de blocaj tre buie să includă cel puțin 4 membri
ai Consiliului care să reprezinte peste 35% din populația U.E.
16 Se remarcă state precum Spania, Polonia și chiar România care deși au jumătate din populația statelor mari
reușesc prin ponderarea populației să formeze noi majorități.

48
permite diverse combinații nu foarte greu de realizat, deși statele mici și mijlocii au în total doar
120 din cele 480 milioane de locuitori." (Idem , p. 555)
Rezumând întreaga problematică a ponderii votului, putem formula următoarele observații:
➢ Procesul decizional european se arată drept un proces complex, continuu și multiplu de
negocieri , unde statele membre U.E. au în vedere interese multipl e;
➢ În ciuda complexității tot mai mari a mecanismelor decizionale europene, ritmul de
adoptare al deciziilor în U.E. continuă să fie unul ridicat – "se votează mult mai mult și mult
mai des" (Idem, p. 554) , mai al es că Parlamentului European i s -a conferit calitatea de co –
legiui tor alături de Consililiul U.E.
➢ Reținem că de fapt "ceea ce ne interesează și interesează Uniunea nu este puterea de vot
în sine, ci capacitatea statelor mari și mici de a se afla în "echipa câștigătoare ", de a se situa
de partea câștigătoare a "balanței." (Idem, p. 553) De fapt, puterea de vot "într-o Uniune cu
mulți actori și interese aflate într -o continuă "mișcare", nu prezintă relevanță atât tim p cât un
stat cu același număr de voturi și aceeași putere de vot face alianțe cu diverse state în funcție de
interese punctuale. Astfel, eficacitatea votului se diminuează pe măsură ce crește numărul de
voturi necesar adoptării deciziilor sau procentul de populație necesar " (Idem, p. 553) ;
➢ Uniunea se vede nevoită a reforma sistemul de vot instituit prin tratatul de la Lisabona
(dubla majoritate) pentru "a nu scoate în afara jocului" statele mici, profund dezavanta jate în
acest moment. Soluția salvatoare ar consta în "a se atribui statelor o parte constantă de voturi și
una variabilă, suma celor două urmând a oferi informații despre puterea reală a unui stat. Un
asemenea sistem ar ține cont de principiul dublei majo rități, a statelor și a populației. Spre
deosebire însă de dubla majoritate, numărul fix de voturi ar asigura o anume greutate statelor
mici, iar echilibrul dintre statele mici și cele mari ar fi dat de proporția dintre numărul total de
voturi fixe și cel al voturilor variabile/proporționale." (Idem, p. 556)

II.3.Creșterea eficacității U.E. prin îmbunătățirea dialogului interinstituțional.Scurte
observații legate de "triunghiul" instituțional decizional

"Ultima reformă a tratatelor necesară pentru ca Uniunea Europeană să -și mențină
greutatea relativă pe scena internațională a întârziat exact 9 ani de când s -a pus problema până
a intrat în vigoare." (Alomar, Daziano, & Garat, Op.cit., p. 273) Cu alte cuvinte , extinderea
considerabilă a Uniunii Europene17 de la șase state membre în anii '50 la nouă, apoi zece, apoi,
douăsprezece, apoi cincisprezece, în final numărând douăzeci și opt de state membre reclama

171951 – statele fondatoare ale U.E. – Franța, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg; 1973 – prima
extindere a C.E. – Irlanda, Regatul Unit și Danemarca; 1981 – Grecia; 1986 – Spania și Portugalia; 1995 – a
patra extindere a U.E. – Finlan da, Suedia, Austria; 2004 – Polonia, Slovenia, Ungaria, Malta, Cipru, Letonia,
Estonia, Lituania, Cehia, Slovacia; 2007 – România, Bulgaria; 2013 – Croația.

49
adaptarea sistemul ui instituțional "în vederea eficientizării Uniunii, cu conștiința faptului că
într-o Uniune cu 25 -28 de state membre, succesul Uniunii depindea de capacitatea acesteia de
a lua decizii." (Idem, p. 158) De altfel , dacă e să privim în trecut avem să remarcăm faptul că o
primenire (a se citi regândire) a sistemului instituțional european era absolut necesară, mai ales
că atunci "când s -a stabilit sistemul instituțional al C.E.E., la sfârșitul anilor '50, acesta din urmă
avea menirea să exprime concepția că această Comunitate Europeană nu era doar o organizație
internațională, ca oricare alta. Se presupunea că are institu ții care, trecând peste administrațiile
și guvernele naționale, puteau decreta legi și decizii cu impact direct obligatoriu asupra
cetățenilor și mediilor de afaceri. " (Koopmans, Op.cit., p. 53)
Fără îndoială această caracteristică continuă să existe, fiind dublată de o "întărire a
leadershipului politic și de construcția unor instituții capabile să definească adecvat obiectivele
strategice ale U.E. și să le traducă în acțiuni concrete." (Ibidem, p. 158) Astfel de modificări
tehnice și politice, ce reflectă procesul po litic parcurs de Uniunea Europeană în ultimii ani, vin
să ne arate faptul că "nu există un nou model instituțional. Coordonatele de bază se mențin,
chiar dacă evoluează, în același fel în care anterioarele reforme au adăugat sau modificat și
organizat echi librele. Sistemul sau modelul continuă să fie complex sau multipolar, cu
numeroase și evidente interdependențe între instituții și diversele interese legitime." (Idem, p.
160)
Conform literaturii celei mai recent e, principalele inovații în materie instituțională le
regăsim cuprinse în tratatul de la Lisabona . "Ele vin ca răspuns al Uniunii la o dublă provocare
și necesitate: democratizarea sistemului decizional eur opean prin întărirea dimensiunii sale
participativ e și a transparenței; adaptarea sistemului instituțional – gândit inițial pentru șase
state – la un număr tot mai mare de membri, garantându -se în același timp eficacitatea sa."
(Bărbulescu, Op.cit., 2015, p. 560)
În atare condiții, prezentul subcapitol vine cu o scurtă prezentare a acestor noutăți de
factură instituțională introduse prin tratatul de la Lisabona , centrându -ne exclusiv pe
instituțiile ce dau protagonism dialogului interinstituțional, adică Parlamentul European,
Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană. Devoalând scopul prezentului demers,
găsim de cuviință acum a avertiza cititorul asupra faptului că pe parcursul acestor rânduri va
regăsi informații cu privire la două din cele trei instituții cu implicații în procesul decizional
european, respectiv cu privire la Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană, urmând ca
Parlamentului European și prefacerilor sale să -i alocăm un capitol separat, capitolul III.
Acestea fiind spuse menționăm că "sist emul instituțional a fost profund reformat pentru
a face față unor luări de poziție suple și eficace, solicitări menite a -i permite cetăț eanului
european să cunoască, cu ușurință, modul în care a fost luată decizia." (Ibidem, pg. 243, 165)

50
Astfel, "necesitatea unei funcționări instituționale eficiente în cazul unei Uniuni
Europene cu mai mulți membri și cu o eterogenitate crescândă a viziunilor reprezentate," (Idem,
p. 243) reclama u o Comisie cu o legitimitate democratică consolidată, un Consiliu și un
Parlament pregătiți a garanta realitățile politice, sociale și economice tuturor statelor membre,
inclusiv celor ce aspiră la statutul de stat membru al Uniunii Euro pene.
Literatura de specialitate nota despre Consiliul Uniunii Europene18 că este "instituția
unde sunt reprezentate guvernele statelor membre ce constituie un cadru de negociere și de
decizie, legitimitatea sa bazându -se pe diversele suveranități naționale, el asigurând, prin
excelență, refugiul intereselor naționale. " (Pop & Albescu, Op.cit., p. 29)
Cele menționate le completăm cu remarca potrivit căreia Consiliul , "este perceput, în
mod tradițional, drept u n organ interguvernamental prin excelență, fiind conceput ca un
organism pivot de luare a deciziilor." (Curtin, 2011, p. 138) În acest context, găsim necesar a
expune principalele sale competențe. Astfel, Consiliul dispun e de:
➢ putere legislativă , negociind și adoptând acte legislative alături de Parlamentul
European în cadrul procedurii legislative ordinare ;
➢ este responsabil de coordonarea politicilor statelor membre19;
➢ posedă responsabilități în domeniul politicii externe și de securitate comună a U.E.;
➢ încheie acorduri internaționale cu terțe state, grupări de state sau organizații
internaționale;
➢ adoptă bugetul U.E. împre ună cu Parlamentul European.
Odată fixate competențele, ne putem opri asupra structurii Consiliului U. E.,
asemănătoare cu "cea a unei organizații supranaționale cu vocație de subordonare, în interiorul
căreia voturile sunt ponderate, în funcție de importanța și mărimea fiecărei țări." (Ibidem, p. 30)
Reținem aici președinția Consiliului, "motorul" său politic , ce impulsionează lucrările,
stabilește direcția de lucru a Consiliului și se asigură că aceasta este îndeplinită în limite de timp
rezonabile." (Ibidem, 2011, p. 143) De altiminteri, președinția Consiliului este asigurată, pe
rând, de fiecare stat membru pe o durată de șase luni , având atribuții specifice în planificarea și
conducerea reuniunilor din cadrul diferitelor formațiuni ale Consiliului (cu excepția Consiliului

18 Prin această notă încercăm să clarificăm confuzia ce se realizează adeseori în practică între cel e trei organizații
și instituții cu denumiri asemănătoare: Consiliul Europei, Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene.
Consiliul Europei este o instituție separată de U.E., creată în anul 1949 ce numără 47 state membre; Consiliul
European , institu ție interguvernamentală ce reunește șefii de stat, de guvern și miniștrii de externe, ce furnizează
impulsul necesar pentru dezvoltarea Uniunii Europene și prevede orientările politice generale; Consiliul U.E.
reprezintă împreună cu Parlamentul European fo rul legislativ al U.E.
19 În speță a politicilor economice și bugetare, a politicii de ocupare a forței de muncă, a politicilor ce țin de
educație, cultură, tineret și sport.

51
Afaceri Externe) și al grupurilor sale de pregătire, precum și în relațiile cu celelalte instituții ale
U.E., în speță cu Comisia și Parlamentul European.
Pe de altă parte , tratatul de la Lisabona, căutând să îmbunătățească funcționarea
democratică și tr ansparentă a Consiliului, "a organizat aceste președinții semestriale turnanante
ale diferitelor formațiuni din Consiliul U.E. pe " echipe de trei state "20, echipe colective de trei
președinții semestriale care își coordonează activitățile timp de 18 luni și în cadrul cărora fiecare
stat deține coordonarea întregii echipe timp de 6 luni. De asemenea, au fost instituite două
președinții permanente: Consiliul Afaceri Externe , condus de Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru Afaceri Externe și Politică de Securi tate, și Eurogrupul , formațiune a Consiliului
Afaceri Economice și Financiare ce reunește doar membrii zonei euro și care își desemnează
un președinte permanent. " (Bărbulescu, Op.cit., 2015, p. 563)
Avansând pe calea raționamentelor, remarcăm faptul că p ractica integrării europene , pe
lângă președinția Consiliului U.E., mai reține și alte organisme implicate în pregătirea lucrărilor
și reuniunilor acestuia , precum: Secretariatul general21; COREPER -Comitet ul reprezentanț ilor
permanenți – "cadru de negociere și arbitraj de primă importanță" (Pop & Albescu, Op.cit., p.
31); Comitologia22.
Având în vedere acestea, ne putem opri acum a prezenta modalitățile de vot la îndemâna
Consiliului U.E. Remarcăm, în acest mod, faptul că deliberarea în Consiliu de regulă , se face
cu majoritatea membrilor săi, iar în funcție de problematica supusă dezbaterii, Consiliul poate
adopta decizii cu major itate simplă (vot favorabil din partea a 15 state membre); cu majoritate
calificată (vot favorabil din partea a 55% din statele membre) sau vot în unanimitate .
Intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona a presupus o schimbare majoră a procedurii
majo rității calificate în cadrul Consiliului. Iar, această schimbare a survenit cu începere de la 1
noiembrie 2014, când prin Tratatul de funcționare al Uniunii Europene a fost introdusă dubla
majoritate conferită de 55% din membrii Consiliului, respectiv 15 s tate membre votează
"pentru" , populația totală a statelor membre care formează majoritatea trebuind să fie în
proporție de 65% din populația Uniunii Europene. De asemenea, același tratat prevede faptul
că "dacă propunerea nu provine de la Comisie sau de la Înaltul Reprezentant pentru Afaceri
Externe, majoritatea calificată trebuie să cuprindă 72% din statele membre care reprezintă cel

20 "Trioul" despre care am făcut vorbire, la momentul redactării acestui demers ști ințific, este alcătuit din
președințiile Țărilor de Jos, Slovaciei și Maltei. În intervalul 1 ianuarie – 30 iunie 2017, președinția Consiliului
U.E. este deținută de Malta, care în următoarele 6 luni se va axa pe 6 domenii cheie, respectiv migrație, piața
unică, securitate, incluziune socială, vecinătatea Europei și sectorul maritim.
21 Compus din funcționari ce asistă Consiliu l în pregătirea deciziilor sale. Este condus de un Secretar general
desemnat în unanimitate de către Consiliul U.E.
22 Sistem elaborat de comitete compuse din experți naționali ce contribuie intens la pregătirea documentelor sau
deciziilor pe domenii bine definite.

52
puțin 65% din populația acelor state membre. În cazul în care, la vot nu participă toți membrii
Consiliului, majoritatea cal ificată constă în cel puțin 55% din membrii Consiliului reprezentând
statele membre participante, cuprinzând cel puțin 65% din populația acelor state. În acest caz,
majoritatea care poate bloca adoptarea unei măsuri trebuie să includă cel puțin numărul
mem brilor Consiliului reprezentând peste 35% din populația statelor membre participante, plus
un membru." (Idem, p. 195) Cu toate acestea, tratatul de la Lisabona, ca urmare a renegocierii
poloneze23, a conferit state lor membre până la 31 martie 2017 posibilitatea menținerii
sistemului existent de adoptare a legislației europene, respectiv sistemul voturilor ponderate24
unde fiecare stat membru deținea un anumit număr de voturi ce reflecta aproximativ mărimea
populației sale. De asemenea, tratatul de la Lisabona avea să extindă procedura de vot a
majorității calificate la 21 noi domenii, precum și la alte 23 de domenii ce înainte de intrarea în
vigoare a tratatului necesitau de vot în unanimitate în cadrul Consiliului.
Limita de spațiu a permis doar o schemă mai degrabă impresionistă a parametrilor mai
largi ai Consiliului Uniunii Europene și a inovațiilor ce i s -au adus prin tratatul de la Lisa bona,
noutăți ce au avut în vedere creșterea eficacității Consiliului în condițiile creșterii permanente
a numărului membrilor săi. Totodată, in troducerea dublei majorități a condus la "instituirea unui
sistem mult mai transparent pentru cetățea nul europea n, la o anumită democratizare în luarea
deciziilor Consiliului, recunoscându -se indirect, prin ponderea votului fiecărui guvern,
ponderea populației respectivului stat în totalul cetățenilor U.E." (Aldecoa Luzarraga & Gui nea
Llorente, Op.cit., p. 165)
Literatura de specialitate găsește Comisia Europeană drept "cea mai originală și
supranațională instituție a Uniunii Europene." (De Zwaan, 2011, p. 86) Aceasta și datorită
faptului că, î n peisajul public internațional, Comisia este apreciată drept inițiatorul și motorul
procesului de integrare europeană, "misiunea sa de bază fiind cea de a proteja și deservi
interesul general al Uniunii Europene." (Idem, p. 86)
Organ autonom creat la nivel internațional, Comisia Europeană este compusă din 2/3
din numărul statelor membre, unde se regăsesc incluși și președintele și Înaltul Reprezentant
pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate Comună ce ocu pă funcția de vicepreședinte .

23 Cu prilejul Conferinței interguvernamentale din 2007.
24 Sistemul voturilor ponderate presupunea 352 de voturi distribuite astfel: Franța, Germania, Italia, Regatul Unit
– 29 de voturi fiecare; Polonia, Spania – 27 de voturi fiecare; România – 14 voturi; Țările de jos – 13 voturi;
Belgia, Republica Cehă, Grecia , Portugalia, Ungaria – 12 voturi fiecare; Austria, Bulgaria, Suedia – 10 voturi
fiecare; Croația, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia – 7 voturi fiecare; Cipru, Estonia, Letonia,
Luxemburg, Slovenia – 4 voturi; Malta – 3 voturi. Majoritatea c alificată în Consiliu era întrunită dacă erau
îndeplinite următoarele condiții: majoritatea statelor membre – 15 state membre – votează "pentru"; minim 260
de voturi din totalul de 352 de voturi sunt "pentru"; voturile "pentru" reprezintau cel puțin 62% di n populația
totală a U.E.

53
De altfel, aceasta este doar una din seria de măsuri de reforma re instituțională inițiate la
Lisabona ce au căutat să întărească "legitimitatea democratică a Comisiei Europene mereu
criticată pentru natura sa de corp "nedesemnat." (Pop & Albescu, Op.cit., p. 198) În acest sens,
"tratatul de la Lisabona stabilește că Consiliul European propune candidatul său pentru funcția
de președinte al Comisiei, "în acord cu rezultatele aleger ilor pentru Parlamentul European ."
(Aldecoa Luzarraga & Guinea Llorente, Op.cit., p. 165) O astfel de prevedere acordă Comisiei
noi surse de legitimitate politică, iar Parlamentului European îi sporește "influența în alegerea
instituțiilor supranațional -federale." (Bărbulescu, Op.cit., 2015, p. 564) Aceasta vine să ne arate
că "un asemenea parcurs presupune o evoluție către o Comisie – "guvern european" cu caracter
politic, și nu doar tehnic, ca până acum, fără a pierde din vedere faptul că dreptul de a formula
propuneri pentru funcția de președinte al Comisiei rămâne în continuare privilegiul Consiliului
European, într -adevăr, la propunerea partidului care a câștigat alegerile europene." (Idem, p.
564)
O altă schimbare majoră adusă de tratatul de la Lisabona a vizat compoziția Comisiei.
În acest sens, s -a considera t că o Comisie eficace și reprezentativă s -ar putea institui doar în
momentul în care numărul de comisari va fi redus la un număr inferior de state membre."Astfel,
începând cu anul 201525, doar două treimi din statele membre vor avea un comisar european, la
un moment dat, cu un sistem de rotație din cinci în cinci ani, menit să asigure reprezentativitatea
egală a statelor membre din Colegiu." (Pop & Albescu, Op.cit., p. 198) Privitor la acest sistem
de rotație, literat ura de specialitate avea să precizeze faptul că "principiile sale sunt stabilite, în
unanimitate, de către Consiliul European în conformitate cu prevederile art.244 T.F.U.E.,
potrivit căruia atât ordinea de rotație a statelor membre, cât și durata prezențe i reprezentanților
acestora în cadrul Comisiei se vor stabili "în mod absolut egal" deci cu respectarea principiului
egalității reprezentării între statele membre, astfel încât diferența dintre numărul total de
mandate deținute de resortisanții a două stat e membre să nu fie niciodată mai mare de unu."
(Idem, p. 199) Drept consecință, asistăm la o creștere a puterilor președintelui Comisiei
Europene în materia atribuirii și repartizării funcțiilor și demnităților că tre comisari. În acest
mod, măsura în discuție conduce la o "întărire a omogenității și eficacității Comisiei față de
situația anterioară când, prin impunerea de către statele membre a comisarilor pe care îi doreau
și prin împărțirea dinainte între acestea a domeniilor de competență ale Comisiei, aveam de a
face cu o Comisie eterogenă și comisari uneori nedoriți de președintele acesteia." (Ibidem,
2015, p. 565)

25 Mai precis, "Comisia Europeană va fi compusă din 18 state membre, adică un stat membru va fi reprezentat în
două colegii din trei, în baza unui sistem de rotație menit să asigure și să garanteze egalitatea statelor membre."
(Pop , Flore și Albescu, Oana, Op.cit., p.198 -199)

54
Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem faptul că, în ciu da strădaniilor depuse de elitele
europene în procesul de eficientizare și transparentizare a instituțiilor europene, în cazul nostru
a Comisiei Europene, poziția sa continuă să fie pentru cetățenii europeni una imprecisă și nu
foarte ușor de recunoscut în arhitectura instituțională a Uniunii Europene. În acest context,
găsim necesar a expune principalele prerogative cu care Comisia Europeană a fost înzestrată:
▪ Inițiator : Comisia are drept de inițiativă în ceea ce privește legislația care urmează să fie
adoptată la nivel unional;
▪ Gardian al tratatelor : Comisia are competența să monitorizeze dacă statele membre și
întreprinderile lor își respectă obligațiile stabilite de tratat;
▪ Executor : Comisia are competența de a exercita atribuțiile conferite pentru puner ea în
aplicare a actelor legislative adoptate de Parlament și Consiliu;
▪ Reprezentant: În baza unui mandat conferit de Consiliu l U.E. , Comisia este însărcinată
cu negocierea acordurilor internaționale .
Nu putem încheia această scurtă prezentare fără a nu ad uce în discuție și una dintre
inovațiile fundamentale ale tratatului de la Lisabona, respectiv crearea funcției de Înalt
Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate Comună care alterează
tradiționala colegialitate a Comisiei, acesta din urmă fiind "numit și mandatat simultan de
Consiliul pentru Afaceri Externe și de Comisie, fiind simultan comisar de relații externe și
vicepreședinte al Comisiei, dar și președinte permanent al Consiliului Afaceri Generale și
Relații Externe (CAGRE)." (Idem, 2015, p. 565) Din aceste posturi va " formula și pune în
practică acțiun ea externă în întregul ei și v a reprezenta Uniunea în zona sa de competență, adică
acțiunea externă și de securitate." (Aldecoa Luzarraga & Guinea Llorente, Op.cit., p. 168)
În lumina celor afirmate pe parcursul acestor rânduri, observăm faptul că "pentru prima
oară instituțiile europene înc etează să mai fie etanșe," (Idem, p. 167) fapt ce ne demonstrează
că evoluția lor interinstituțională nu se va opri aici , mai ales că încă nu putem aprecia dacă și –
au îndeplinit sau nu scopul pentru care au fost înființate de către "părinții fondatori" ai Uniunii
Europene.

55
CAPITOLUL III. PARLAMENTUL EUROPEAN , UN FOR AL TUTUROR
CETĂȚENILOR EUROPENI

III.1.O privire asupra evoluției istorice a Parlamentului European

Deschidem acest capitol al prezentei cercetări cu o afirmați e rostită de către Jean
Monnet, acum mai bine de 6 6 de ani: ″viața instituțiilor este mai lungă decât cea a oamenilor și
astfel, instituțiile pot, dacă sunt bine construite, să acumuleze și să transmită înț elepciunea
generațiilor succesive.″ (Stoica, Op.cit., p. 1) Iată că, cele exprimate de către Jean Monnet,
supranumit și ″Părintele Europei″ au reușit să treacă ″testul timpului,″ dovedindu -se valide până
în prezent. Un exemplu, în acest sens, este chiar cazu l ″Parlamentului European a căre i
traiectorie este cea mai impresionantă din rândul instituțiilor europene.″ (Gherghina, Op.cit., p.
50) Așa cum deja se cunoaște din literatura de specialitate, ″Parlamentele sunt instituții politice
prezente în aproape toate sistemele politice ale lumii, indiferent de gradul acestora de
democratizare. Majoritatea constituțiilor europene prezintă Parlamentul drept organul suprem
legislativ în stat și organ al reprezentării populare.″ (Idem, p. 11)
Întrebarea ce se ridică în mod firesc în urma unor asemenea afirmații este: Cum se
prezintă situația Legislativului la nivelul Uniunii Europene? Întrucât Uniunea Europeană se
relevă cetățenilor săi, dar și întregii lumi ca fiind o construcție originală, atipică, complexă, nici
instituțiile sale nu puteau fi altfel. În consecință, ″Parlamentul European deține un rol inedit și
atipic pentru un Parlament, întrucât ac esta nu posedă acele atribute pe care, în mod normal, un
Parlament național le deține în materie26 legislativă.″ (Idem, p. 47)
Caracterul original al acestei instituții se poate observa și din ″gradul de intervenți e al
Parlamentului European în procesul decizional.″ (Brack, Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu,
Op.cit., p. 35) Astfel, acesta spre deosebire de Parlamentele naționale, exercită puterea
legislativă prin intermediul a patru proceduri fundamentale : consultarea, cooperarea, avizul
conform și codecizia. Totuși, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că ″puterea legislativă
este deținută, în cadrul Uniunii Europene, de către Parlamentul European și Consiliul Uniunii
Europene. ″ (Mătușescu & Gilia, Op.cit., p. 38) De asemenea, ineditul Parlamentului European
este susținut și de poziția unică pe care o posedă în cadrul construcției europene, ″fiind singura
instituție aleasă în mod direct la nivel european care funcționează ca voce a oamenilor la nivelul

26 Dreptul de inițiativă legislativă până la adoptarea tratatului de la Lisabona, era e xercitat doar de către Comisia
Europeană. Odată adoptat tratatul de la Lisabona, drept de inițiativă legislativă au căpătat și cetățenii europeni,
dar și Parlamentul European ce îi poate solicita Comisiei prezentarea unei propuneri legislative. La nivelul unui
stat național, situația se prezintă astfel: inițiativa legislativă aparține Guvernului, deputaților și senatorilor sau
unui număr semnificativ de cetățeni. În ceea ce privește adoptarea legilor, aceasta constituie atributul esențial al
unui Parlament național, în vreme ce la nivelul U.E. puterea legislativă și bugetară este exercitată de către
Parlamentul European împreun ă cu Consiliul U.E.

56
sistemului de guvernanță al U.E.″ (Hix, Noury, & Roland, Op.cit., p. 37) Astfel, pentru a putea
înțelege modul de funcționare al acestei instituții, suntem de părere că este necesar să aruncăm
o privire și în trecut pentru a observa principalele momente ce au condus la definirea celui mai
nou tip de Parlament de pe scena internațională.
Așadar, punând sub lupa analizei literatura de specialitate, desco perim faptul că istoria
Parlamentului European începe în anul 1951, mai precis odată cu semnarea tratatului de la Paris,
prin care se înființa Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, (CECO) ″prima
organizație europeană ce dispunea de puteri suprana ționale, rezultate din delegarea de
suveranitate consimțită de către statele membre.″ (Ibidem, p. 23) Nu putem vorbi în această
fază de un Parlament în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă de un ″proto -parlament
intitulat Adunarea comună, ce completa sistemul instituțional27 al CECO.″ (Turșie, Op.cit., p.
58) Acest aspect este întărit și de faptul că ″nu deținea veritabile atribuții legislative, fiind
înzestrat doar cu oarecare funcții de control și consultare.″ (Gherghina, Op.cit., p. 34)
Următorul pas important în evoluția Parlamentului European l -a reprezentat ″semnarea
tratatelor de la Roma privind crearea Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității
Europene a Energiei Atomice (EURATOM) , în anul 1957, ce a dus la unificarea Adunărilor
Parlamen tare din cadrul fiecăreia din cele trei Comunități sub numele de Adunarea
Parlamentară Europeană. ″ (Stoica, Op.cit., p. 76)
Din cele expuse până acum, remarcăm faptul că ″părinții fondatori ai U.E. nu au acordat
importanță Adunării comune, convinși fiind că aceasta nu putea reprezenta mai mult decât o
″cutie de rezonanță a naționalismelor.″ (Turșie, Op.cit., p. 58) În sprijinul acestei idei, notăm și
faptul că această Adunare ″era alcătuită din delegați ai Parlamentelor naționale ale țărilor
membre, care partajau, la vremea respectivă un dublu mandat de pa rlamentar, în Parlamentul
național propriu și în Adunarea de la nivel european.″ (Idem, p. 58) De asemenea, Adunarea
Parlamentară Europeană era înzestrată cu puteri de deliberare, ce îi ofereau ″dreptul de a fi
consultată de către Consiliu pentru propunerile făcute în anumite domenii,″ (Mătușescu & Gilia,
Op.cit., p. 24) fiind în același timp dotată și cu puteri de control asupra Comisiei sau bugetului
comunitar. Cu toate aces tea, ″Adunarea Parlamentară organizată prin tratatul de la Roma nu
dispunea decât de puteri foarte limitate și de o vizibilitate redusă din cauza modului său de
desemnare.″ (Alomar, Daziano, & Garat, Op.cit., p. 80)

27 Sistemul instituțional al CECO a avut patru instituții: Înalta Autoritate , compusă din personalități
independente cu competențe ce priveau producția de cărbune și oțel; Consiliul de Miniștri , reprezentant al statele
membre; Adunarea P arlamentară , formată din deputați ai parlamentelor din statele membre; Curtea de Justiție
ce veghea la respectarea prevederilor înscrise în tratat.

57
Situația nu s -a modificat substanțial o perioadă de timp, Parlamentul European28
continuând să joace, în cadrul construcției europene, un rol preponderent consultativ, minor,
puțin vizibil pentru marele public european. Totuși, în acest interval de timp, s -au înregistrat și
unele ″mici victorii″ ce au permis ″Parlamentului European să își consolideze rolul modest pe
care părinții fond atori i l -au atribuit în anii ' 50.″ (Brack, Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu,
Op.cit., p. 25) În acest sens, menționăm ″decizia adoptată în anul 1965, sub forma Protocolului
asupra privilegiilor și imunităților, care prevedea ca deputații europeni să beneficieze de
imunitate și inviolabilitate.″ (Mătușescu & G ilia, Op.cit., p. 25) Tot aici, în categoria ″micilor
victorii″ înscriem și dreptul de interpelare obținut de către Parlamentul European în anul 1973.
Iată că, ″de -a lungul unei părți importante a istoriei sale, Parlamentul a fost doar o
instituție c onsultativă,″ (Hix, Noury, & Roland, Op.cit., p. 41) ″mai mult un forum decât un
parlament, fiind consultat doar în chestiuni legate de propuneri legislative îndeosebi înainte de
adoptarea acestora de către Consiliu, având dreptul de a dizolva Comisia printr -un vot de
cenzură, cu o majoritate de două treimi.″ (Gherghina, Op.cit., p. 35) Situația a devenit una de
neîngăduit, ce s -a transformat încet, dar sigur într -o ″luptă permane ntă a Parlamentului
European pentru extinderea competențelor sale și apropierea de un organism parlamentar al
democrațiilor moderne.″ (Mătușescu & Gilia, Op.cit., p. 24)
Astfel, ″ prima întărire reală a puterilor Parla mentului European are loc în 1970 , în
contextul reformării sistemului de finanțare al Comunității europene și dotării acesteia cu un
buget propriu.″ (Idem, p. 25) În acest mod, prin tratatul de fuziune de la Luxem burg din 22
aprilie 1970, ″Parlamentul European dobândește putere bugetară asupra cheltuielilor
″neobligatorii,″29 pentru ca prin tratatul din 1975, Parlamentul să primească dreptul de a
respinge proiectul bugetar cu o majoritate de 2/3.″ (Turșie, Op.cit., p. 59)
Însă, prima victorie majoră din lupta Parlamentului European dusă pentru consolidarea
atribuțiilor și a rolului său în arhitectura instituțională comunitară, a fost înregistrată abia în
anul 1979, ″când, pentru prima oară, membrii Parlamentului European au fost aleși prin vot
univers al.″ (Gherghina, Op.cit., p. 36) Pentru acel moment, alegerea eurodeputaților prin vot
direct a constituit un mare câștig ce a condus ″la stabilirea unei legături directe între cetățeni și
deputații Parlamentului Euro pean. Până atunci, în cadrul Parlamentului nu se regăsea acea
legitimitate dată de votul popular sau de alegerile directe ca în cazul Parlamentelor naționale,
nu exista o structură generată de un rezultat al comunicării electorale în care cetățeanul să -și

28 Denumire atribuită în urma rezoluției eurodeputaților din martie 1962 și recunoscută în mod formal abia prin
Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
29 Cheltuielile″neobligatorii″asupracărora Parlamentul European se putea pronunța priveau: politica de coeziune
economică și socială, politicile interne ca cercetare, mediu, cultură, acțiuni externe, cheltuieli administrative.

58
exprime o opțiune față de un program sau o platformă politică, adică față de o ofertă electorală.
Până în anul 1979, membrii Parlamentului European aveau mai degrabă un mandat indirect și
nu unul direct întrucât mandatul de reprezentare nu le era conferit de către alegător i în cadrul
unor alegeri libere.″ (Stoica & Rhea, Op.cit., p. 2) Totodată, acesta constituie și momentul în
care lupta pentru sporirea atribuțiilor Parlamentului s -a intensificat, întrucât ″dacă lipsa relativă
de putere a Parlamentului European era tolerabilă pentru membrii numiți, care erau, în primul
rând, parlamentari naționali, acest lucru nu a mai fost posibil în cazul deputaților aleși direct
începând cu 1979.″ (Turșie, Op.cit., p. 58) Aceștia au ″recurs la toate mijloacele pe care le -au
avut la dispoziție pentru ca instituția să reușească să -și extindă competențele proprii.″ (Brack,
Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu, Op.cit., p. 25)
Avansând pe calea istoriei, ajungem în anul 1986 , moment în care Parlamentul
European are parte de o întărire semnificativă a puterilor sale. Astfel, prin Actul Unic European
sunt introduse două noi proceduri de adoptare a deciziilor: ″ procedura de cooperare care
adaugă o a doua lectură la procedura tradițională de consultare și procedura avizului conform
prin care Parlamentul primește drepturi egale cu cele ale Consiliului, acesta din urmă având
nevoie de aprobarea Parlamentului pentru ratificare a tratatelor de aderare și a acordurilor de
asociere.″ (Gherghina, Op.cit., p. 38)
Din acest moment, cu fiecare nou tratat ratificat, Parlamentul European se plasează pe
un trend ascendent ″atât în privința consolidăr ii structurilor sale, cât și a locului și rolului său
în arhitectura instituțională comunitară.″ (Stoica, Op.cit., p. 77)
În acest sens, prin tratatul de la Maastricht, se introduce procedura codeciziei , ″prin
care Parlamentul poate să blocheze un text, în ciuda acordului Consiliului de Miniștri,
procedură ce îl transformă în partener egal al Consiliului în adoptarea unor categorii de acte.″
(Mătușescu & Gilia, Op.cit., p. 27) Tot acum, ″ Parlamentul este asociat în procesul de numire
a membrilor celorlalte instituții , cum ar fi Curtea de Conturi, președintele Comisiei Europene
sau președintele Băncii Centrale Europene. În toate aceste numiri, Parlamentul are doar un rol
consultat iv, în schimb însă, numește Mediatorul European, care se ocupă de plângerile depuse
de persoane fizice sau morale care locuiesc pe teritoriul Uniunii cu privire la o eventuală
gestiune defectuoasă a instituțiilor Uniunii Europene.″ (Brack, Coman, Rittelmeyer, &
Stănculescu, Op.cit., p. 40)
Prin tratatul de la Amsterdam, nu s-au adus modificări semnificative, ci mai degrabă au
fost consolidate prerogativele dobândite la Maastricht. Astfel, ″ votul Parlamentului asupra
candi daturii pentru postul de președinte al Comisiei a devenit unul obligatoriu . Mai mult decât
atât, viitorii membri sunt audiați în mod individual de Parlament, în vreme ce corpul
comisarilor este aprobat și el de aceeași autoritate .″ (Idem, p. 38) Tot acum, procedura

59
codeciziei cunoaște și o extindere de la 15 la 39 domenii, fiind apreciată drept principala
procedură de adoptare a actelor comunitare.
Mergând mai departe cu analiza, remarcăm faptul că noi puteri îi su nt conferite
Parlamentului European și prin tratatul de la Nisa. Mai precis, ″Parlamentul obține dreptul de
a sesiza Curtea de Justiție cu privire la încălcarea dreptului comunitar de către celelalte
instituții , este chemat de asemenea, să -și dea avizul co nform în cadrul mecanismului de
supraveghere și alertă pentru a preveni violarea de către un stat a drepturilor fundamentale ,
fără de care Consiliul nu poate adresa recomandări statului în cauză, iar procedura codeciziei
este extinsă la aproape toate domen iile în care Consiliul statuează cu majoritate calificată .″
(Ibidem, p. 27)
De departe însă, tratatul de la Lisabona este cel care sporește considerabil atribuțiile și
competențele Parlamentului European. ″Conform noilor prevederi, Parlamentul European își
va extinde participarea în procesul legislativ, bugetar și cel al acordurilor internaționale,
consolidând astfel legitimitatea democratică. Se îmbunătățește procesul decizional prin
expansiunea votului cu majorit ate calificată în domeniile libertății, securității și al justiției, dar
crește și importanța procedurii codeciziei în cadrul elaborării politicilor europene.″ (Gherghina,
Op.cit., p. 39) De asemenea,″îi este recunosc ut dreptul de a alege președintele Comisiei
Europene, iar Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă și Securitate Comună este supus
votului de aprobare al Parlamentului.″ (Ibidem, p. 49)
Totodată, capătă și ″un nou rol în numirea judecătorilor de la Curtea de Justiție.″ (Brack,
Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu, Op.cit., p. 41) Însă, cea mai importantă realizare în această
materie o constituie ″propunerea Consiliului European privind funcția de președinte al Comisiei
ținându -se cont de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European.″ (Ibidem, p. 49) În
lumina celor afirmate, remarcăm faptul că introducerea unei astfel de prevederi a condus la
creșterea influenței politice pe care Parlamentul European o exercită asupra Comisiei.
Iată că, ″Parlamentul European este una din principalele instituții ale Uniunii Europene,
care și -a extins, treptat, atribuțiile, odată cu extinderea construcției europene. Atribuțiile sale au
sporit continuu, mărind importanța Adunării în procesul de trecere de la Europa economică la
cea politică. Această instituție reprezint ă un pilon al democrației europene, eligibilitatea
membrilor săi prin sufragiu universal sporindu -i reprezentativitatea și consolidând legitimitatea
Uniunii Europene. Prin activitatea sa, prin eligibilitatea membrilor săi prin sufragiu universal,
Parlament ul European se constituie într -un apărător și un garant al respectării drepturilor și
libertăților democratice și al prosperității economice a cetățenilor Uniunii Europene.″ (Stan,
Op.cit., p. 7)

60
III.2.Despre calitatea de eurodeputat sau cum aceștia conferă Uniunii Europene
legitimitate

Punând sub lupa analizei literatura de specialitate, relevăm faptul că ″democrația nu este
o deducție matematică dovedită o dată pentru totdeauna. Democrația este doar o credință
susțin ută fervent, un angajament care este testat iar și iar în furnalul arzător al istoriei.″
(Filoreanu, și alții, 2014, p. 6) Desprindem din aceasta o serie de idei ce au fost detaliate pe
parcursul acestui demers științific ș i pe care acum dorim să le reamintim pentru a ne servi de
ele în conturarea unei viziuni cu privire la rolul europarlamentarilor în cadrul construcției
europene.
În primul rând, reamintim definiția democrației , despre care spuneam pe parcursul
acestei anal ize că reprezintă guvernarea poporului de către popor . Aplicând această definiție
la nivelul U.E., am descoperit faptul că la baza funcționării sale se află printre altele și principiul
democrației reprezentative , unde ″delegarea suveranității presupune at ribuirea, la anumite
intervale de timp pe baza alegerilor libere și corecte a unui mandat de reprezentare.″
(Gherghina, Op.cit., p. 25) Principiul acesta își găsește aplicabilitatea la nivelul Parlamentului
European, singura instituție de la nivel european unde ″votanții delegă către reprezentanții lor
sarcina de a le apăra interesele.″ (Hix, Noury, & Roland, Op.cit., p. 75)
Cele afirmate mai sus ne servesc drept punct de sprijin în demersul nostru de devoalare
a legăturii ce se stabilește între cetățenii europeni și reprezentanții lor în Parlamentul European.
De altfel, Parlamentul European deține în cadrul construcției europene atribuții ″de reprezentare
a populației în deziderat ele și interesele sale, constituind de fapt, singurul liant direct și real
existent între cetățenii Uniunii și voința politică a acesteia.″ (Bărbulescu, și alții, 2007, p. 5)
Astfel, pornim la drum, precizând faptul că ″parlamentarii europeni au un loc specific
în spațiul politic comunitar, întrucât ei reprezintă interfața dintre societatea europeană actuală
și sfera politică.″ (Stoica, Op.cit., p. 116) În acest sens, considerăm ne cesară cunoașterea
activității europarlamentarilor, dat fiind faptul că în acest mod vom putea pătrunde mai ușor în
tainele sistemului politic european.
De altfel, ″mult timp, deputații europeni erau asimilați parlamentarilor naționali ai
statelor cărora l e aparțineau,″ (Brack, Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu, Op.cit., p. 52) iar
singurele documente ce reglementau exercitarea mandatului parlamentar erau Actul cu privire
la alegerile europene din 20 septembrie 1976, Prot ocolul privind privilegiile și imunitățile din
8 aprilie 1965 și Regulamentul Parlamentului European. Toate acestea au fost completate în
anul 2005 cu un Statut al deputaților Parlamentului European, ce s-a aplicat începând cu
legislatura 2009 -2014.

61
Dar ″ a înțelege specificitățile ce caracterizează exercitarea unui mandat la nivel
european,″ (Idem, p. 59) presupune a cunoaște mai întâi etapele procesului electoral. Astfel, ″la
nivelul celor 28 de state membre nu r egăsim o uniformitate procedurală în alegerea
reprezentanților naționali în legislativul european. În majoritatea statelor din U.E. se aplică un
sistem de reprezentare proporțională, însă fiecare stat membru are dreptul să aleagă dacă
folosește sistemul cu listă deschisă sau pe cel cu listă închisă. În primul caz, votanții ar putea
alege unul sau mai mulți candidați, în cel de al doilea sistem partidele politice ierarhizează
candidații pe liste în funcție de propriile lor preferințe.″ (Gherghina, Op.cit., p. 169)
Alegerile organizate în perioada 22 -25 mai 2014, au condus la desemnarea noului
Parlament European, compus din 751 de eurodeputați, ce vor reprezenta interesele cetățenilor
europeni în următorii 5 ani. Trebuie să menționăm, pentru o mai bună înțelegere a fenomenului,
faptul că locurile în Parlament sunt repartizate între cele 28 de state U.E., potrivit principiului
proporționalității degresive , astfel: un prag minim : unui stat membru îi revin minim 6 mandate ;
un prag maxim : unui stat membru i se atribuie cel mult 99 mandate. Sintetizând, statele cu o
populație numeroasă beneficiază de mai multe mandate spre deosebire de țările mai mici.
Întrucât legitimitatea democratică a reprezentanților se regăsește în votul exprimat de
către cetățeni cu ocazia alegerilor, relevăm faptul că noii membri ai Parlamentului European
sunt invitați să participe la primele lucrări de după alegeri, nu înainte însă, de a declara în scris,
faptul că nu dețin o funcție incompatibilă cu c ea de europarlamentar .30 Declarația trebuie
acordată în termen de 6 zile înainte de ședința constitutivă a Parlamentului European.
(Regulamentul de procedură al Parlamentului European. A opta legislatură, p. 13)
În situ ația în care se constată că un europarlamentar se află în stare de
incompatibilitate, locul său devine vacant . Tot aici, atragem atenția și asupra faptului că în urma
centralizării rezultatelor alegerilor pentru Parlamentul European, ″se constituie o comis ie cu
competență în verificarea prerogativelor ce va înainta un raport Parlamentului care se va
pronunța asupra validității mandatului fiecărui membru nou ales, precum și asupra eventualelor
contestații formulate.″ (Idem, p. 13) La cele afirmate, precizăm și faptul că ″în situația în care
numirea unui deputat are loc ca urmare a retragerii candidaților care figurează pe lista înaintată
de fiecare stat membru cuprinzând rezultatele electorale, comisia competentă pentru verificarea
prerogativelor se asigură că retragerea se face în spiritul și în litera Actului din 20 septembrie
1976.″ (Idem, p. 14)

30Articolul 7, alineatele 1și 2 din Actul din 20 septembrie 1976 obligă eurodeputații la declararea stărilor de
incompat ibilitate cu funcția de membru al Parlamentului European. Astfel, europarlamentarii sunt supuși unui
regim de incompatibilitate care le interzice să fie membri ai guvernelor statelor, precum și să dețină funcții în
cadrul instituțiilor și organelor U.E.

62
″În ciuda specificităților regimului politic european și reprezentării la s cală
supranațională, nu trebuie neglijat faptul că deputații europeni sunt mai înainte de toate
reprezentanți, fiind astfel supuși aceluiași tip de constrângeri și motivații ca și colegii lor ce
exercită un mandat la nivel național sau regional.″ (Brack, Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu,
Op.cit., p. 57) Din cele expuse în rândurile de mai sus, remarcăm faptul că ″ mandatul
parlamentarilor europeni prezintă trei trăsături mai importante, precum: reprezentativ,
neuniform și cincinal.″ (Fábián, Mihu, & Veress, 2007, p. 75)
Cu privire la caracterul reprezentativ al mandatului eurodeputaților , se impune să
facem următoarele precizări:
▪ ″aleșii europeni au libertatea de a -și defini prioritățile în exercitarea mandatului;
▪ pot să își utilizeze mandatul pentru a interveni pe scena politică națională sau regională
ori pentru a beneficia de prezență în media;″ (Ibidem, p. 59)
▪ ″eurodeputații sunt liberi și independenți;
▪ votul este exercitat de către deputat în mod individual și personal, fiind eliberați de
instrucțiuni sau mandate imperative;″ (Gherghina, Op.cit., p. 168)
▪ ″exercită un mandat reprezentativ, fa pt ce semnifică că aceștia nu pot primi instrucțiuni
din partea electoratului care i -a ales.″ (Fábián, Mihu, & Veress, Op.cit., p. 76)
În plus, ″fiind vorba despre membrii unei instituții care trebuie să funcționeze e ficient,
este necesar ca europarlamentarii să coopereze în vederea realizării interesului general al
Comunității, folosind optim mijloacele legale oferite de normele comunitare.″ (Idem, p. 76) În
acest sens, acești a posedă o gamă diversă de atribuții , precum: contribuie la elaborarea
legislației Uniunii Europene, participă la lucrările Parlamentului, la ședințele comisiilor ai
căror membri sunt, exercită un control politic, prin adresarea de întrebări și interpelări în scris
sau oral, Comisiei și Consiliului U.E. în cadrul ședințelor plenare, monitorizează
implementarea politicilor europene, ″pot constitui o comisie temporară de anchetă pentru a
examina alegațiile de infracțiune sau de proastă administrare în aplicar ea dreptului Uniunii,
etc.″ (Alexandru I. , Op.cit., p. 281) Totodată, ″regulamentul Parlamentului European le
garantează puteri pe care deputații le pot exercita într -un mod relativ liber, începând cu" (Brack,
Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu, Op.cit., p. 59) o serie de drepturi și privilegii legate de
libera circulație, pașaport diplomatic și remunerație stabilite potrivit Protocolului privind
privilegiile și imunit ățile Uniunii Europene. De asemenea, ″ deputații au dreptul de a consulta
orice dosar aflat în posesia Parlamentului sau a unei comisii, cu excepția dosarelor și
conturilor personale pe care sunt autorizați să le consulte numai deputații în cauză .″
(Regulamentul de procedură al Parlamentului European. A opta legislatură, p. 15)

63
Avansând cu analiza, atragem acum atenția asupra faptului că eurodeputații se bucură
și de imunitate și inviolabilitate. Imunitatea apără liberta tea de exprimare a parlamentarului,
protejându -l împotriva sancțiunilor privind actele săvârșite în exercitarea mandatului de
europarlamentar, în vreme ce inviolabilitatea conferă deputatului privilegiul de a nu fi arestat
sau anchetat fără autorizația Par lamentului European .
Regulamentul de procedură al Parlamentului European stipulează că ″în cazul în care
are loc o presupusă încălcare a privilegiilor și imunităților unui deputat sau fost deputat de
către autoritățile unui stat membru, se anunță în Parla ment, transmițându -se înspre soluționare
comisiei competente .″ (Idem, p. 17) Respectiva comisie prezintă o propunere de decizie
motivată prin care se recomandă adoptarea sau respingerea cererii de ridicare a imunității sau
de apărare a imunității și privilegiilor. Pentru o mai bună înțelegere a faptelor săvârșite, Comisia
poate solicita autorității interesate furnizarea de informații, iar eurodeputatul beneficiază de
posibilitatea de a oferi explicații, de a prezenta do cumente pertinente în apărarea sa, în cadrul
unei audieri. ″Comisia poate emite un aviz motivat privind competența autorității în cauză și
admisibilitatea cererii, dar nu se pronunță în niciun caz asupra vinovăției sau nevinovăției
deputatului. Raportul să u este înscris din oficiu drept prim punct pe ordinea de zi a primei
ședințe ce urmează depunerii sale. După examinarea raportului de către Parlament, se
procedează la vot separat pentru fiecare propunere conținută, iar în situația respingerii unei
propune ri, decizia contrară se consideră adoptată. Hotărârea Parlamentului este imediat
comunicată deputatului în cauză și autorității competente a statului membru interesat.″ (Idem,
p. 18)
În situația în care eurodeputa tul se confruntă cu o atingere a privilegiilor sau imunităților
sale de către autoritățile unui stat membru,31 acesta poate solicita o decizie a Parlamentului
European în această privință. O ultimă ipostază pe care o vom ilustra se referă la cazul în care
un deputat este arestat sau privat de libertatea de circulație pe motivul unei presupuse încălcări
a privilegiilor și imunităților sale. În acest caz, ″Președintele poate lua de urgență, după
consultarea președintelui și a raportorului comisiei competente, inițiativa de a susține
privilegiile și imunitățile deputatului în chestiune.″ (Idem, p. 17)
Prin lentilele literaturii de specialitate, remarcăm și faptul că ″aleși în Parlamentul
European, deputații europeni int ră într -un sistem de constrângeri și interdependențe care le
ghidează activitatea parlamentară.″ (Gherghina, Op.cit., p. 174) ″Din acest punct de vedere,

31 Situații ce pot fi considerate dr ept încălcări ale privilegiilor sau imunităților eurodeputatului sunt: restricții
administrative sau de altă natură în privința liberei circulații a deputaților spre locul de desfășurare a reuniunilor
Parlamentului sau la î ntoarcere sau în privința opiniilor sau voturilor exprimate în cadrul exercitării funcțiilor lor,
etc.

64
datoria de a fi atent la solicitările cetățenilor este unul di ntre aspectele cheie ale mandatului
parlamentar din toate sistemele democratice , indiferent care ar fi concepția asupra reprezentării
pe care o susțin deputații.″ (Brack, Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu, Op.cit., p. 57)
Astfel, membrii Parlamentului European sunt ″responsabili față de comunicarea și
informarea cetățenilor,″ (Idem, p. 57) ei având drept principală misiune apărarea intereselor
acestora. Se impune a mai preciza și faptul că ″ din punct de vedere individual, deputatul
european este îngrădit de o responsabilitate colectivă de grup, este constrâns de disciplina de
partid, fiind ales ca parte a acelei formațiuni politice. În acest mod, principala responsabilitate
a eurodeputatului este față de grupul partidului național, apoi față de grupul politic european la
care este afiliat partidul său.″ (Ibidem, p. 176)
O altă preocupare a reprezentanților aleși în Parlamentul European o constituie
apărarea intereselor votanților întrucât aceștia din urmă sunt cei care le -au conferit un mandat
de reprezentare la nivelul U.E. și tot ei îl pot ″pedepsi pe acel reprezentant care a eșuat în
apărarea intereselor lor prin refuzul de a -l mai vo ta pentru un nou mandat .″ (Hix, Noury, &
Roland, Op.cit., p. 75) În lumina celor afirmate, ″vedem un deputat european pus în situația de
a încerca mereu o echilibrare a intereselor constituenței care l -a ales și a int ereselor partidului
din partea căruia a candidat.″ (Ibidem, p. 176)
Mergând mai departe cu raționamentul, ne oprim asupra indemnizației pe care un
europarlamentar o primește. Până la alegerile europene din anul 2 009, ″indemnizațiile
membrilor Parlamentului European erau stabilite pe baza unor reglementări naționale, de unde
și apariția unor inegalități materiale nejustificate și inadmisibile între aleșii europeni provenind
din diferite state membre.″ (Fábián, Mihu, & Veress, Op.cit., p. 93)
În atare condiții, ″Parlamentul European a încercat să corijeze aceste inegalități, prin
instituirea unui sistem generos de avantaje și indemnități cu titlu de ″cheltuieli inerente
mandatu lui,″ precum: alocații zilnice (diurnă) care să acopere cheltuielile de cazare și masă
pentru participarea la lucrările Parlamentului. Obținerea sa este condiționată de semnarea unei
condici de prezență; rambursarea cheltuielilor de călătorie din și spre c ircumscripțiile sau
localitățile lor de reședință; indemnizație pentru alte călătorii în scopul finanțării
deplasărilor în interes de serviciu în străinătate; o indemnizație cu titlu de ″cheltuieli
generale″ destinată să acopere cheltuielile cu telefonul, poștale, de gestionare a biroului,
etc.; alocații pentru personal care acoperă cheltuielile unuia sau mai multor secretari și
asistenți. ″ (Idem, p. 94)
De asemenea, ″prin Statutul deputaților Parlamentului European , s-a stabilit ca
indemnizația acordată eurodeputaților să reprezinte 38,5% din salariul de bază al unui

65
judecător al Curții de Justiție a U.E. Totodată, această sumă constituie și valoarea indemnizației
tranzitorii pe care deputații europeni o primesc la încheierea32 mandatului.″ (Idem, p. 95)
Distingem din cele afirmate faptul că aceste resurse financiare de care dispun europarlamentarii
le permit ″să se consacre în totalitate exercițiului mandatului lor, să dispun ă de un mediu de
lucru profesional și să nu fie dependenți de susținerea pe care ar putea să le -o ofere grupurile
de interes sau alte organizații ce doresc să câștige simpatia unui ales.″ (Brack, Coman,
Rittelmeyer, & Stăncul escu, Op.cit., p. 53)
Punând sub lupa analizei literatura de specialitate, relevăm și faptul că mandatul unui
europarlamentar se întinde pe durata a cinci ani , acesta deschizându -se cu săptămâna care
urmează alegerilor și încheindu -se cu sfârșitul săptămânii premergătoare viitoarelor alegeri.
Este, de asemenea, important să precizăm faptul că mandatul eurodeputaților este unul
reprezentativ, în sensul în care fiecare europarlamentar reprezintă atât corpul electoral al
statului din care provine, cât și pe toți cetățenii europeni. Pe deasupra, mandatul este unul
personal și netransmisibil, ceea ce presupune că nu poate fi cedat, fiind exercit at doar de către
titularul său. Mandatul poate înceta în caz de deces sau demisie. În atare condiții, potrivit
Regulamentului de procedură al Parlamentului European, ″orice deputat demisionar notifică
Președintelui demisia sa, precum și data la care aceasta își produce efectele, dată care nu poate
depăși 3 luni de la notificare. Această notificare îmbracă forma unui proces -verbal redactat în
prezența Secretarului General ori a reprezentantului său, fiind semnat de către acesta din urmă
și de către deputatul în cauză, urmând a fi prezentat de îndată comisiei competente ce îl va
înscrie pe ordinea de zi a primei reuniu ni ce urmează primirii documentului respectiv.″
(Regulamentul de procedură al Parlamentului European. A opta legislatură, p. 14)
Regulamentul de procedură al Parlamentului European mai reține și cazul ″în care
autoritatea competentă dintr -un stat membru notifică Președintelui încetarea mandatului unui
eurodeputat în conformitate cu dispozițiile de drept intern ale statului membru în cauză, fie din
motive de incompatibilitate, fie ca urmare a invalidării mandatul ui, Președintele informând
Parlamentul cu privire la încetarea mandatului la data comunicată de către statul membru și
invitând statul la ocuparea locului vacantat.″ (Idem, p. 15) Semnalăm, totodată și faptul că
eurod eputații se pot constitui în grupuri parlamentare, comisii parlamentare, delegații ce se
reunesc, de regulă, pentru a analiza legislația, pentru a a păra interesele electorilor lor etc. Dar
toate aceste aspecte vor fi prezentate pe larg în secțiunea următoa re a demersului nostru de
investigare a procedeelor ce definesc Parlamentul European.

32 Această indemnizație se acordă din anul 1988, ca urmare a unei hotărâri oferită de către Curtea de Justiție a
U.E., și aici facem referire la Hotărârea din 23 martie 1993 din cauza nr. C -314/91, Weber/Parlamentul
European.

66
III.3.Structura și organele de lucru ale Parlamentului European: scurte considerații
teoretice

În lumina celor afirmate, până în acest punct al prezentului demers știin țific, am putut
remarca faptul că ″Parlamentul European constituie unica sursă de legitimare a Uniunii
Europene, și în principiu, este forul instituțional ce conferă deciziilor, acțiunilor, proceselor
Uniunii incontestabilitate. Mai mult, prin intermediul procesului de alegere democratică a
europarlamentarilor, Uniunea Europeană își revendică o legitimitate populară directă pe care
niciuna dintre celelalte organizații internaționale ale lumii nu o posedă.″ (Bărbulescu, și al ții,
p. 6)
Nu putem să nu observăm, aruncând o privire asupra istoricului Uniunii Europene,
faptul că Parlamentul European este instituția ce a beneficiat de cea mai dinamică evoluție, din
1951, în cadrul CECO, când era aproape lipsit de putere, până astăzi, când competențele i -au
sporit, grație Tratatului de la Lisabona. Unii teoreticieni ai literaturii de specialitate, chiar
apreciau că Parlamentul European, prin sporirea atribuțiilor sale, ″se aseamănă tot mai mult cu
parlamentele naționale, atât di n punct de vedere al atribuțiilor primite, cât și din perspectiva
manierei de organizare structurală a propriilor activități.″ (Idem, p. 8)
Fără a ne abate de la obiectul prezentei cercetări, în rândurile ce urmează, ne propunem
să identificăm și să prezentăm modalitățile de organizare și funcționare ale Parlamentului
European. Așa cum s -a putut observa în intervențiile de pe parcursul acestei analize, validarea
noului Parlament European și a eurodeputaților aleși, în urma votului acordat în mai 2014, s –
a realizat în cadrul primei ședințe plenare ce a avut loc la Strasbourg, întrunire condusă de
către decanul de vârstă ales din rândurile deputa ților europeni. După realizarea acestei
operațiuni, s -a procedat la alegerea președintelui, a vicepreședinților și a chestorilor
Parlamentului European . Nominalizarea candidaților s -a realizat prin intermediul negocierilor,
pe de o parte, între delegațiile naționale din cadrul grupurilor politice, și, pe de altă parte, între
grupurile politice ca atare, deoarece la alegerea Președintelui, a vicepreședinților și a
chestorilor, este nevoie a se ține cont de o reprezentare echitabilă a statelor membre și a
tendințelor politice.
Până la declararea noului Președinte al Parlamentului, ședințele sunt prezidate de către
președintele aflat la final de mandat, ori în lipsa acestuia de către unul dintre vicepreședinții
aflați și ei la sfârșit de mandat, sau și în lips a acestora, de către deputatul ce a deținut mandatul
pentru o perioadă îndelungată de timp. (Reglamentul de procedură al Parlamentului European.
A opta legislatură, p. 21) În ceea ce privește candidaturile pentru dese mnarea președintelui și a

67
noului birou al Parlamentului, acestea trebuie să fie prezentate de către un grup politic ori de
către un număr de cel puțin 40 de eurodeputați, ei fiind aleși prin vot secret.
Mergând mai departe cu raționamentul, remarcăm faptul că președintele Parlamentului
European este ales pentru un mandat de 2 ani și jumătate. Candidaturile pentru această funcție
sunt prezentate deputatului ce ocupă provizoriu funcția de președinte, acesta aducându -le la
cunoștință Parlamentului European. În situația, în care după 3 tururi de scrutin, niciun candidat
nu întrunește majoritatea absolută a voturilor exprimate, la un al patrulea scrutin, se vor prezenta
doar primii doi candidați clasați. În cazul în care numărul de voturi este egal, este declarat ales
candidatul mai în vârstă. Imediat după alegerea sa, Președintele poate adresa un discurs
inaugural. (Idem, pg. 21 -22)
Trebuie spus că, Președintele Parlamentului European este cel care dirijează
ansamblul act ivităților Parlamentului, prezidează ședințele plenare, reprezintă instituția,
exercită competențe în cadrul procedurii bugetare, semnează alături de președintele
Consiliului toate actele legislative adoptate prin procedura codeciziei, asigură respectarea
Regulamentului de procedură al Parlamentului, ″conduce delegația parlamentară cu ocazia
reuniunilor prevăzute a avea loc împreună cu Consiliul de Miniștri în cadrul pr ocedurii
denumite de concertare ″ (Stoica, Op.cit., p. 8 2) etc. În sprijinul celor deja afirmate, mai reținem
și faptul că ″ Președintele Parlamentului European prezidează ședințele Conferinței
președinților și ale Biroului, are votul decisiv în Birou. Lucrând cu Secretarul General al
Parlamentului, Președi ntele are un rol intern important în cadrul Parlamentului, în
supravegherea zilnică a activității și structurilor administrative.″ (Idem, p. 84) Totodată, este
sprijinit și de un ″ Birou personal de asistenți , care include un șef de cabinet al acestuia, precum
și alți șase sau șapte administratori de diferite naționalități, vorbind limbi diferite și îndeplinind
diferite atribuții specifice, precum menținerea relațiilor cu presa sau pregătirea discursurilor.
Membrii c abinetului sunt aleși dintre angajații grupului politic, dintre funcționarii
Parlamentului sau dintre angajații altor instituții.″ (Idem, p. 85)
În lumina celor afirmate, se observă rolul pe care Președintele Parlamentul ui European,
funcție deținută în prima parte a legislaturii (iulie 2014 – ianuarie 2017) de către Martin Schulz,
fostul președinte al Grupului Socialist European, iar în a doua parte a legislaturii (ianuarie
2017 – iunie 2019) funcția a revenit lui Antonio Tajani, europarlamentar din partea Grupului
Popularilor Europeni, partitură pe care o putem aprecia drept una hotărâtoare pentru întreaga
activitate a Parlamentului.
Ca demersul nostru de descriere a modalităților de organizare și funcționare a
Parlamentu lui European să fie unul complet, se impune să mai menționăm și faptul că
Președintele Parlamentului European este asistat în activitatea sa și de un număr de 14

68
vicepreședinți . Alegerea acestora se realizează pe un buletin comun, fiind declarați aleși, ac ei
candidați ce întrunesc majoritatea absolută a voturilor exprimate. ″În cazul în care numărul
candidaților aleși este mai mic decât numărul de locuri care urmează a fi ocupate, se procedează
la un al doilea tur de scrutin, în aceleași condiții, pentru oc uparea locurilor vacante.″
(Regulamentul de procedură al Parlamentului European. A opta legislatură, p. 22) Mai precizăm
faptul că în absența președintelui Parlamentului European, interimar este declarat unul din cei
14 vicepreședinți aleși.
Pe lângă președinte, vicepreședinți, europarlamentarii mai aleg din rândurile lor, și 5
chestori ce vor îndeplini sarcini administrative, financiare . ″Reuniunile acestora sunt prezidate
de către Președintele Parlamentului European, însă acest fapt se întâmplă doar cu ocazia primei
reuniuni a Colegiului, apoi, fiecare prezidează pe rând timp de 3 luni. Chestorii participă și la
reuniunile Biroului, având rol consultativ, dar neavând drept de veto, în schimb pot lua cuvântul
într-o serie de chestiuni.″ (Stoica, Op.cit., p. 85)
Așa cum au fost aleși, și aici facem referire la președintele, vicepreședinții, chestorii
Parlamentului European, mandatele le și pot înceta . Astfel, hotărând cu o majoritate de trei
cincimi din voturile exprimate, Conferința președinților poate propune Parlamentului încetarea
mandatului președintelui, vicepreședinților, chestorilor, pe motiv că ar fi săvârșit o abatere
gravă. Parlamentul ia o decizie privitor la ace astă propunere cu o majoritate de două treimi din
voturile exprimate. (Ibidem, p. 23)
În continuarea prezentei analize, atragem atenția asupra faptului că președintele,
vicepreședinții și cei 5 chestori ai Parlamentulu i European alcătuiesc Biroul Parlamentului
European ce reglementează chestiunile de ordin financiar, organizatoric și administrativ ce
țin de organizarea internă a Parlamentului, Secretariatului . Se impune aici, a preciza faptul că
″Secretariatul General coordonează lucrările legislative și organizează ședințele plenare cât
și celelalte reuniuni. Acesta oferă asistență tehnică și consultanță atât organelor parlamentare
cât și tuturor membrilor Parlamentului .″ (Boicu & Niță, 2 013, p. 7) De asemenea, Biroul deține
atribuții privind chestiunile financiare, organizatorice și administrative privind deputații pe
baza unei propuneri venite din partea Secretarului General sa u din partea unui grup politic;
reglementează chestiunil e privind desfășurarea ședințelor; stabilește organigrama
Secretariatului General; adoptă orientările pentru chestori; stabilește un proiect preliminar de
estimare a bugetului Parlamentu lui; numește Secretarul General etc. (Ibidem, pg. 24 -25)
Totodată, ″începând cu anul 2009, Klaus Welle ocupă funcția de Secretar General al
Parlamentului European , fiind cel mai înalt funcționar din cadrul Parlamentului și
responsabilul administrativ al acestuia. Principalele sale atribuții constau în oferirea de
asistență Președintelui Parlamentului European, Biroului, organelor politice și deputaților,

69
asigurarea unei bune desfășurări a lucrărilor parlamentare sub conducerea Președintelui și a
Birou lui, verificarea și semnarea alături de Președinte a tuturor textelor adoptate în comun de
Parlament și Consiliu, pregătirea elementelor de bază ale unui raport, care să permită Biroului
elaborarea proiectului de estimare a bugetului Parlamentului European .″ (Stoica, Op.cit., p.
87) Este sprijinit în activitatea sa și de un număr de Direcții Generale,33 ″ce contribuie la
exercitarea și dezvoltarea competențelor legislative și de control ale Parlamentului European.″
(Idem, p. 88)
Mergând mai departe cu raționamentul, constatăm faptul că la fiecare debut de mandat
al Parlamentului European se constituie o nouă Conferință a președinților. Aceasta este
alcătuită din președintele Parlamentu lui, președinții grupurilor politice și un reprezentant al
deputaților neafiliați, fără drept de vot . Dintre atribuțiile sale , menționăm faptul că ″ este
organul politic de conducere dominant, în care se iau majoritatea deciziilor politice cu
adevărat delic ate, este politic responsabil de organizarea lucrărilor Parlamentului European
și de programarea legislativă, de componența comisiilor, a delegațiilor și de repartizarea
competențelor între acestea, precum și de relațiile cu celelalte instituții ale U.E., parlamentele
naționale și țările terțe. Printre altele, pregătește și calendarul instituției, ordinea de zi a
ședințelor plenare, precum și repartizarea locurilor în hemiciclu. ″ (Varela, Op.cit., p. 137)
Una dintre e tapele premergătoare alegerii președintelui, respectiv vicepreședinților
Parlamentului European o reprezintă aceea a alegerii președinților comisiilor de specialitate.
Conferința președinților de comisie , așa cum numele îi spune, este alcătuită din președi nții
tuturor comisiilor permanente sau speciale, urmărind să asigure buna cooperare între
diferitele comisii parlamentare. Conferința alege din rândul membrilor săi un președinte, în
cazul absenței acestuia, reuniunile sale sunt prezidate de către decanul de vârstă ori de către
deputatul cel mai în vârstă prezent. Totodată, Conferința președinților de comisie poate adresa
recomandări Conferinței președinților cu privire la lucrările comisiilor și stabilirea ordinii de
zi în perioadele de sesiune. Biroul și Conferința președinților pot delega anumite sarcini
Conferinței președinților de comisie . (Regulamentul de procedură al Parlamentului European.
A opta legislatură, p. 26)
Mai supunem analizei și un al cincilea organism al Parlamentului European, Conferința
președinților de delegație, compusă din președinții tuturor delegațiilor interparlamentare
permanente, ce examinează periodic problemele legate de funcționarea comisiilor

33 Regăsim la nivelul Secretariatului General al Parlamentului European, pe lângă Secretarul General și
Secretarul general adjunct, numiți de către Birou și o serie de Direcții Generale , precum: D.G. Președinție, D.G.
Politici Interne, D.G. Politici Externe, D.G. Servicii de Cercetare Parlamentară, D.G. Comunicare, D.G.
Personal, D.G. Infrastructură și Logistică, D.G. Traducere, D.G. Interpretare și Conferințe, D.G. Finanțe, D.G.
Inovare și Asistență Tehnică, D.G. Securitate. Pe lângă acestea funcționează și un Serviciu Juridic.

70
parlamentare mixte, respectiv a delegațiilor interparlamentare. Conferința președinților de
delegație poate adresa recomandări Conferinței președinților cu privire la lucrările
delegațiilor, iar Biroul și Conferința președinților pot delega sarcini către Conferința
președinților de delegație . (Idem, p. 27)
Așa cum s -a putut observa pe parcursul acestei secțiuni a demersului nostru,
″Parlamentul European a stabilit o diviziune a muncii bine organizată la nivel intern. Analizarea
legislației și propunerea de amendamente sunt sarcini împărțite între comisiile permanente. În
mod similar, munca de organizare a agendei este împărțită între un număr de organe de
conducere, precum Biroul, compus din președintele Parlamentului, cei 14 vicepreședinți și 5
chestori (care sunt purtătorii de cuvânt ai membrilor individuali ai Parlamentului cărora le și
protejează interesele).″ (Hix, Noury, & Roland, Op.cit., p. 56)
Iată că, Parlamentul Europea n și-a făcut din asigurarea unei diviziuni adecvate a muncii
un scop în sine, ce s -a materializat prin intermediul sistemului de comisii. Acest sistem al
comisiilor se arată ″de o maximă importanță pentru funcționarea zilnică a Parlamentului, lucru
evidenț iat prin faptul că Parlamentul European își rezervă două săptămâni pe lună pentru
reuniuni ale comisiilor,″ (Varela, Op.cit., p. 131) fapt ce ne îndeamnă să cercetăm mai
îndeaproape acest aspect.
Prin lentilele liter aturii de specialitate, descoperim comisiile parlamentare drept acele
″grupuri de lucru″ unde europarlamentarii depun propuneri și amendamente cu privire la
proiecte de acte legislative și rapoarte pe diverse teme de referință. De altfel, acestea se pot
regăsi la nivelul Parlamentului European fie ca și comisii permanente specializate , în număr de
2034 fie ca și comisii temporare ori de anchetă . Comisiile permanente specializate , la care vom
face referire în rândurile următoare, conlucrează cu Comisia Europ eană, de regulă, când aceasta
din urmă propune inițiative legislative în cadrul procedurii de codecizie, iar comisiile răspund
cu rapoarte sau propuneri de amendamente. Aceste rapoarte pot îmbrăca forma unor rapoarte
legislative elaborate la solicitarea Co misiei în baza unei inițiative legislative , rapoarte non –
legislative ce au rolul de a oferi soluții, explicații sau de a pune în lumină implicațiile financiare
cu privire la probleme ale U.E. ce necesită rezolvare , rapoarte din inițiativă proprie , fiind de
fapt analize specializate pe domeniile de referință ale comisiei în chestiune. Se impune a mai
preciza faptul că ″comisiile parlamentare, în ansamblul lor, realizează partea cea mai

34 Comisiile parlamentare permanente sunt: Afaceri Externe (2 subcomisii: Drepturile omului și Securitate și
apărare); Dezvoltare; Comerț internațional; Bugete; C ontrol bugetar; Afaceri economice și monetare; Ocuparea
forței de muncă și afaceri sociale; Mediu, sănătate publică și siguranță alimentară; Industrie, cercetare și energie;
Piața internă și protecția consumatorilor; Transport și turism; Dezvoltare regiona lă; Agricultură și dezvoltare
rurală; Pescuit;Cultură și educație; Afaceri juridice; Libertăți civile, justiție și afaceri interne; Afaceri
constituționale, Drepturile femeii și egalitatea de gen; Petiții.

71
consistentă a activităților Parlamentului European, fiind cele care pregătesc lucrările și votul în
plen. Deputații își desfășoară activitatea în cadrul comisiilor timp de 2 săptămâni în decursul
unei luni, după care discută asupra rapoartelor comisiilor la nivelul grupurilor politice în
săptămâna următoare, în timp c e activității din plen i se acordă doar o săptămână, dovadă a
faptului că nucleul lucrărilor Parlamentului este reprezentat de demersurile comisiilor.″
(Bărbulescu, și alții, p. 30) În urma examinării diverselor prob lematici, propuneri legislative în
cadrul acestor comisii, există credința că eurodeputatul dobândește o imagine clară asupra
situațiilor în discuție, fiind capabil să voteze în cunoștință de cauză și să identifice soluțiile
corecte. Fiecare comisie parlam entară este alcătuită din 24 -96 parlamentari, ce își aleg un
președinte, câte 4 vicepreședinți și un birou, reunindu -se o dată sau de 2 ori pe lună în ședințe
publice.
Pe lângă acest tip de comisii, ″Parlamentul European mai poate institui la cererea a ce l
puțin un sfert din totalul membrilor săi, comisii temporare de anchetă în scopul examinării unor
acuzații de încălcare a dreptului european .″ (Stoica, Op.cit., p. 90) În lumina celor expuse,
apreciem faptul că ″divi ziunea muncii între eurodeputați prin apartenența lor la comisii și prin
repartizarea rapoartelor produc unele beneficii distributive, ce sunt asociate de regulă cu un
sistem ce permite să se țină cont de intensitatea preferințelor deputaților.″ (Varela, Op.cit., p.
134) Pe cale de consecință, regăsim prezente, tot mai des la acest nivel practici specifice
activității de lobbying, unde grupuri de interes urmăresc prin diverse metode și mijloace să
influențeze deciziil e acelor eurodeputați ce au trecere în respectiva comisie ori îndeplinesc
funcția de raporturi ai legilor ce îi interesează.
″Cu toate acestea, nota la un moment dat Hix, Simon, cele mai importante organizații
axate pe diviziunea muncii în cadrul Parlament ului European sunt grupurile politice. ″ (Hix,
Noury, & Roland, Op.cit., p. 56) Despre acestea putem spune că ″reprezintă forme de
organizare a europarlamentarilor în blocuri politice în funcție de afinitățile și simil itudinile
ideologice, în cadrul cărora aceștia își desfășoară activitatea. Deputații aleși prin vot de către
popoarele Uniunii Europene nu își derulează activitatea individual, (excepție fac deputații
independenți) ci se reunesc în aceste grupuri politice acționând organizat și susținând puncte de
vedere dintr -un anumit unghi ideologic pe care grupul politic și l -a apropiat.″ (Bărbulescu, și
alții, p. 20) Dar situația nu s -a prezentat așa încă de la început. În acest s ens, precizăm faptul că
în momentul în care ″Adunarea Comună a CECO s -a reunit pentru prima dată în data de 10
septembrie 1952, nu existau grupuri politice bazate pe ideologii. Urmând tradiția altor adunări
internaționale, precum Adunarea Consultativă a Co nsiliului Europei, membrii s -au așezat în
ordine alfabetică. În același timp, pe durata întâlnirii constituente a Adunării Comune, a existat
un număr de decizii care indica faptul că noua Adunare se va organiza mai curând în jurul

72
afilierilor naționale dec ât ale celor ideologice sau partinice. Însă, prima recunoaștere formală a
existenței diviziunilor transnaționale a partidelor în cadrul Adunării nu s -a realizat decât în iunie
1953, moment ce a presupus adoptarea raportului Comitetului de Reglementare, ce a devenit o
anexă la Regulile de Procedură, în care se preciza faptul că toți membrii Adunării pot forma
grupuri în funcție de convingerea politică.″ (Hix, Noury, & Roland, Op.cit., pg. 57 -58)
Reținem totodată și f aptul că ″deși numele și compoziția grupurilor au suferit o serie de
reconfigurări de -a lungul timpului, în special în contextul aderării unor noi state membre,
regăsim totuși o stabilitate relativă în ceea ce privește structurarea jocului partizan în sânu l
hemiciclului. Pe de o parte, numărul de grupuri politice a rămas unul stabil: Parlamentul
European reunea 6 grupuri înaintea alegerilor europene (1979), iar în acest moment există 7,
numărul acestora atingând o valoare maximală în 1989, când 10 grupuri e rau prezente în sânul
adunării. Pe de altă parte, dincolo de numărul grupurilor, putem constata faptul că începând cu
alegerile europene se regăsesc în principal cam aceleași grupuri politice și că dominația
grupurilor mari, gen creștin -democrați, social -democrați nu a fost niciodată contestată.″ (Brack,
Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu, Op.cit., p. 71)
Iată că, la o simplă privire aruncată asupra denumirilor acordate acestor grupuri35 și
având în vedere și cele menționat e până acum, putem trage concluzia că acestea ″sunt niște
corpusuri transnaționale, unde apartenența fiecărui politician este determinată nu de
naționalitatea sa ori de statul din care provine, ci mai degrabă de doctrina/ideologia pe care o
împărtășește.″ (Bărbulescu, și alții, p. 20)
Mergând mai departe cu analiza, menționăm faptul că în genere, un grup politic, potrivit
Regulamentului de procedură al Parlamentului European cuprinde un număr minim de 25
eurodeputați, provenind din cel puțin 7 state membre.36 Totuși, aceste grupuri politice sunt
nevoite a îndeplini o serie de condiții, pentru a putea fi recunoscute în mod oficial. Astfel, ele
au fost nevoite a se forma până la sfârșitul lunii iunie 2014, înainte de demar area procedurii de
validare a noului Parlament, proces ce a avut loc în cadrul unei ședințe plenare la Strasbourg,
în data de 1 iulie 2014.
Punând sub lupa analizei literatura de specialitate, descoperim faptul că aceste grupuri
s-au afirmat destul de repede în sânul adunării deliberante, influențând într -un mod esențial

35 Actualmente, în Parlamentul European există 8 gr upuri politice:Grupul Partidului Popular European (Creștin
Democrat), Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European,Conservatorii și
Reformiștii Europeni,Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa,Stânga Unită Europeană/Stânga Verde
Nordică,Verzii/Alianța Liberă Europeană,Grupul Europa Libertății și Democrației și neafiliați.
36 În prezent, din 751 europarlamentari, regăsim: 221 – Grupul Partidului Popular European; 191 – Grupul
Alianței Progresiste a Socialiștil or și Democraților din Parlamentul European; 70 – Grupul Conservatorilor și
Reformiștilor Europeni; 67 – Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa; 52 -Grupul Confederal
al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică; 50 – Grupul Verzilor/A lianța Liberă Europeană;48 -Grupul
Europa Libertății și Democrației; 52 – deputații neafiliați.

73
funcționarea hemiciclului. Astfel, acestea au ajuns ″să controleze toate aspectele deliberării din
sânul Parlamentului European și să joace un rol central în organizarea sarcinilor de lucru ale
legislativului.″ (Brack, Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu, Op.cit., p. 68) În consecință, aceste
grupuri în pofida puternicului caracter doctrinar ce le definește, ″ se reunesc pentru a dezbate
propunerile legislative , imediat după discuțiile din cadrul comisiilor parlamentare și înainte de
dezbaterile în plen și supunerea la vot a chestiunilor discutat e.″ (Bărbulescu, și alții, p. 23) În
sprijinul celor deja precizate, relevăm și faptul că aceste grupări s -au afirmat și ca ″principalul
loc de soluționare a conflictelor dintre delegațiile naționale, ele contribuind la agregarea
pozițiilor eterogene ale membrilor lor prin intermediul unor procese deliberative intense. De
altfel, grupurile mari constituie ele însele veritabile adunări ce posedă proceduri dintre cele mai
elaborate pentru examinarea textelor realizate, p recum: reuniuni pregătitoare, discuții în
grupurile de lucru tehnice, validarea poziției grupului conform regulii majorității.″ (Ibidem, p.
69)
Totodată, grupurile politice joacă un rol important și în fixarea ord inii de zi a
Parlamentului, în alegerea Președintelui acestuia, a vicepreședinților ori a președinților
comisiilor, a raportorilor, în alocarea timpului de vorbire în cadrul dezbaterilor, dar și în
modul în care ″vor vota membrii Parlamentului European în ceea ce privește fiecare chestiune
aflată în dezbatere, precum și asupra oricărei chestiuni importante legate de activitatea
Parlamentului European. ″ (Hix, Noury, & Roland, Op.cit., p. 56)
La o atentă examinare a lite raturii de specialitate, descoperim teoria mandant –
mandatar, un instrument de analiză utilizat în științele politice, potrivit căreia ″un actor
(mandantul) va delega sarcini și resurse către un alt actor (mandatarul) care va acționa în numele
mandantului.″ (Idem, p. 245) Aplicând această teorie la nivelul Parlamentului European,
constatăm faptul că ″fiecare membru al Parlamentului este, de fapt, un mandatar cu doi
mandanți: partidul național din care provine și gr upul politic european din care face parte.″
(Idem, p. 246) Considerăm această teorie drept una relevantă pentru ilustrarea puterilor pe care
grupurile politice europene le posedă, în special asupra membrilor ce l e compun. Astfel,
″grupurile politice europene au o mai mare influență decât partidele naționale atunci când vine
vorba de a influența abilitatea membrilor Parlamentului European de a obține îndeplinirea
obiectivelor lor politice sau ierarhice în cadrul Pa rlamentului European.″ (Idem, p. 247)
Această influență se poate traduce prin ″controlul exercitat de către conducerile de la
nivelul partidelor europene în ceea ce privește alocarea funcțiilor în cadrul comisiil or
parlamentare și a funcțiilor de raportor (rapoarte privind pachetele legislative) pe comisii, în
ceea ce privește agenda parlamentară, accesul la funcțiile de conducere în cadrul grupului

74
politic și la alte funcții în Parlament, precum și în ceea ce pri vește timpul alocat luărilor de
cuvânt din cadrul sesiunilor în plen.″ (Idem, p. 247)
În acest sens, regăsim la nivelul grupurilor, două funcții înființate tocmai pentru a
exercita acest tip de control asupra mem brilor. ″În primul rând, este vorba despre grupul
responsabililor cu disciplina care monitorizează comportamentul membrilor grupului. Acești
responsabili pun la dispoziție instrucțiunile de vot fiecărui membru al Parlamentului European
la începutul fiecărei sesiuni de vot, monitorizează modul în care fiecare membru al
Parlamentului Eu ropean a votat în cazul voturilor prin apel nominal și informează conducerea
partidului cu privire la cele mai grave încălcări ale instrucțiunilor de vot primite de la partid.″
(Idem, p. 248)
Lor li se alătură coordonatorii de grup, ″care sunt cei mai longevivi membri ai grupului
la nivelul fiecărei comisii parlamentare. Ei sunt purtătorii de cuvânt ai grupurilor la nivelul
comisiilor, monitorizează munca raportorilor grupurilor și a altor membri din cadrul comisi ilor
și comunică pozițiile adoptate de conducerile grupurilor către membrii comisiilor.″ (Idem, p.
248) Se impune a mai preciza aici și faptul că ″grupurile politice dispun de mijloace financiare
și logistice imp ortante, Parlamentul European punându -le la dispoziție birouri, săli de ședință,
servicii de traducere și interpretare, asistență financiară pe timpul alegerilor europene, personal
administrativ. Iată că, aceste grupări pot fi percepute drept vectori de in fluență esențiali pentru
eurodeputați ce beneficiază de avantaje semnificative prin apartenența lor la grup, în special
dacă acesta din urmă este unul mare. În contrapondere, europarlamentarii neafiliați niciunui
grup, independenți dispun de mai puține res urse în munca lor de zi cu zi.″ (Brack, Coman,
Rittelmeyer, & Stănculescu, Op.cit., p. 68)
Precizăm, de asemenea, faptul că pentru bunul mers al activităților din cadrul grupurilor,
acestea își aleg un președinte sau doi co-președinți, un birou, un trezorier și un secretariat. Se
impune a mai face și o ultimă remarcă privind faptul că aceste grupuri politice de la nivelul
Parlamentului European, ce așa cum am putut observa pe parcursul celor afirmate în cadrul
acestei sec țiuni, posedă unele elemente ce nu le permit a fi confundate cu grupurile
parlamentare pe care le regăs im în legislativele naționale. Mergând mai departe cu
raționamentul, întâlnim în Parlamentul European și eurodeputați organizați în delegații
interparlam entare formate din câte 12 până la 70 de membri, în cursul celei dintâi sau a celei
de a doua perioade de sesiune a Parlamentului European nou ales. Aceste delegații desfășoară
activități de menținere și intensificare a contactelor Parlamentului European c u parlamentele
statelor partenere ale U.E., contribuind la promovarea valorilor U.E. în țările țerțe.37

37 Exemple de astfel de delegații ale Parlamentului European : Delegația pentru relațiile cu Adunarea
Parlamentară a NATO, Delegația la Adunarea Parlamentară Eur o-Latinoamericană, Delegația pentru relațiile cu

75
Pot îmbrăca forma unor: ″ delegații interparlamentare ce au misiunea de a întreține relații cu
Parlamentele țărilor din afara Uniunii Europene, necandida te la aderare; comisii parlamentare
mixte care țin legătura cu Parlamentele țărilor candidate sau asociate; delegații la adunările
multilaterale. ″ (Stoica, Op.cit., p. 92)
În lumina celor expuse pe parcursul acestei s ecțiuni a demersului nostru, reținem faptul
că ″pentru a putea face față creșterii puterilor sale și conținutului tehnic crescând al textelor
legislative ce îi sunt supuse, Parlamentul European a încercat să își păstreze eficacitatea
deliberărilor și să îș i mărească legitimitatea în raportul cu celelalte instituții europene prin
intermediul întăririi organelor sale ierarhice, a unei interpretări stricte a regulamentului interior
din ce în ce mai detaliat, prin recursul la expertiză și printr -un proces de sp ecializare și diviziune
a muncii prin intermediul comisiilor parlamentare, grupurilor politice de la nivelul
Parlamentului European.″ (Brack, Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu, Op.cit., p. 60)

III.4. Parlamentul European sau despre drumul parcurs de la lobby -ist la co –
legiuitor

După ce am realizat o examinare din punct de vedere organizațional a Parlamentului
European, considerăm acum propice a ne orienta și către aspectele ce înlesnesc funcționarea sa.
Astfel, se impune să menționăm faptul că ″activitatea Parlamentului European se desfășoară în
cele 3 sedii ale acestuia: la Bruxelles se reunesc comisiile permanente , la Luxemburg se află
secretariatul, iar la Strasbourg au loc ședințele plenare. ″ (Popescu & Diaconu, Op.cit., p. 219)
Totodată, ″ Parlamentul European se reunește în mod automat în cea de a doua marți a
lunii martie la Strasbourg . La solicitarea majorității membrilor ce îl compun sau la cererea
Comisiei ori a Consiliului U.E. Președintele, după consultarea Conferinței președinților,
convoacă Parlamentul în sesiune extraordinară la Bruxelles. De asemenea, Președintele poate
convoca cu titlu excepțional Parlamentul, cu acordul Conferinței președinților, în caz de
urgență. ″ (Regulamentul de procedură al Parlamentului European. A opta legislatură, p. 84)
Tot aici, considerăm potrivit a semnala faptul că Parlamentul European își desfășoară
activitatea potrivit unui calendar anual, împărțit în săptămâni colorate în diverse culori, fiecare
nuanță reprezentând o etapă din activitatea parlamentară. Acest calendar este stabilit în baza
unei propuneri venite din partea Conferinței președinților. Prin urmare, ″calendarul este împărțit
în ședințe pl enare și reuniuni. El cuprinde: 12 perioade de sesiune de câte 4 zile la Strasbourg
și 6 perioade suplimentare de sesiune de câte 2 zile la Bruxelles; 2 săptămâni pe lună pentru

țările din Maghreb și cu Uniunea Maghrebului Arab, Delegația la Comisia parlamentară mixtă UE -Fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei, Delegația la Comisia parlamentară de cooperare U.E. -Moldova, Delegația la
Comisia parlamentară de cooperare U.E. – Ucraina, Delegația pentru relațiile cu Irak, Delegația pentru relațiile
cu Israel etc.

76
reuniunile comisiilor parlamentare și ale delegațiilor interparlamentare; o să ptămână pe lună
pentru reuniunile grupurilor politice și 4 săptămâni pe an, dedicate exclusiv activității și
prezenței deputaților europeni în circumscripțiile lor electorale.″ (Boicu & Niță, p. 8) (vezi
Figura 4 )

Figură 4. Calendarul activităților din Parlamentul European, 2015
(sursa: site -ul oficial al Parlamentului European, Secțiunea Ședință plenară )

Potrivit Figurii 1, Săptămâna roz este dedicată activităților în comisiile parlamentare,
unde deputații examinează propunerile legislative sau rapoartele de inițiativă.38 ″Odată ce o
propunere legislativă a fost direcționată către o comisie parlamentară, aceasta numește un
″raportor″ ales dintre membrii Parlamentului aflați în comisie. Acest raportor este responsabil
cu pregătirea răspunsului dat de Parlament vizavi de proiectul normativ. Răspunsul va lua forma
unui ″raport″ ce va conține trei elemente: un set de amendamente aduse propuneri i; o ″rezoluție
legislativă″ privind poziția Parlamentului vizavi de legislația în chestiune și o ″declarație
explicativă″ privind amendamentele și rezoluția.″ (Hix, Noury, & Roland, Op.cit., p. 212)
Săptămâna albast ră aparține grupurilor politice. În cadrul acesteia, ″grupurile discută
fiecare text înainte ca acesta să ajungă în ședința plenară și stabilesc poziția grupului conform

38 Rapoartele de inițiativă sunt acele solicitări ale Parlamentului European adresate Comisiei în vederea
elaborării de către ac easta din urmă a unor inițiative legislative într -un anumit domeniu.
Săptămâna roz a
comisiilor parlamentare
Săptămâna albastră
a grupurilor politice
Săptămâna turcoaz
în circumscripțiile
electorale
Săptămâna roșie a
sesiunilor plenare

77
regulii majorității.″ (Brack, Coman, Rittelmeyer, & St ănculescu, Op.cit., p. 60) După ce
propunerea Comisiei ajunge la comisiile parlamentare, primind și un raportor, ″statut ce este
alocat printr -un sistem de licitație prin care fiecare grup politic primește o cotă de puncte
proporțională cu numărul său de membri din Parlament, proiectul legislativ urmează a fi
discutat de către ″coordonatorii comisiei″ grupurilor politice (așa numiții whips care sunt
responsabili cu disciplina în cadrul grupurilor politice reprezentate la nivelul comisiilor).″
(Ibidem, p. 213) Menționăm totodată și faptul că ″odată ce un grup politic a câștigat rolul de
raportor într -o anumită chestiune, majoritatea celorlalte grupuri vor numi un ″raportor din
umbră″ care va monitoriza munca ra portorului și va pregăti poziția grupului său politic vizavi
de propunerea aflată în discuție.″ (Idem, p. 213)
Găsim propice momentul de a aduce în discuție și modalitățile de acces în hemiciclu. În
acest sens, r eamintim faptul că ″din această organizare de facto a hemiciclului, bazată pe
apartenența politică, a decurs crearea grupurilor politice transnaționale din Parlamentul
European.″ (Ibidem, p. 67) Astfel, potrivit Figurii 5 , ″în hemiciclu pot intra numai deputații
Parlamentului, membrii Comisiei și ai Consiliului, Secretarul General al Parlamentului, membri
ai personalului, experți sau funcționari ai Uniunii aflați în misiune oficială.″ (Direcția pentru
ședințe plenare din cadrul Parlamentului European, p. 9) În acest sens, regăsim președinții
grupurilor politice așezați în rândul întâi și formând un semicerc în dreptul Președintelui
Parlamentului European ce este încadrat de funcționa ri aparținând Secretariatului General. La
stânga și la dreapta acestui semicerc format de președinții grupurilor politice, întâlnim locurile
aferente Consiliului U.E., mai precis cele destinate președintelui și ministrului competent al
statului membru ce d eține președinția prin rotație a Consiliului, precum și pe cele rezervate
comisarilor. Rândul al treilea este ocupat de către membrii Biroului, vicepreședinți și chestori.
Restul rândurilor sunt ocupate de către europarlamentari ce sunt grupați în funcție de afinitățile
lor ideologice. (Parlamentul European, Secțiunea Ședință plenară, 2017) Semnalăm și faptul că
″în hemiciclu, câteva locuri sunt repartizate agenților grupurilor politice, care intră în hemiciclu
doar în măsura strict necesară acordării de asistență deputaților în exercitarea funcțiilor lor în
hemiciclu. Funcționarii instituției au acces în hemiciclu doar în cazuri excepționale și doar
atunci când este strict necesar pentru a acorda asistență deputaților.″ (Ibidem, p. 9)
Întrucât dezbaterile Parlamentului European sunt publice, în hemiciclu regăsim și o
tribună rezervată cetățenilor, reprezentanților presei acreditate sau membrilor corpului
diplomatic. Totodată undeva la etaj întâl nim și interpreții ce asigură traducerea și interpretarea
mesajelor transmise în cadrul ședinței în toate limbile oficiale ale U.E. (Parlamentul European,
Secțiunea Ședință plenară, 2017) (vezi Figura 5 )

78

Figură 5. Planul hemiciclului de la Bruxelles al Parlamentul European
(sursa: site -ul oficial al Parlamentului European, Secțiunea Ședință plenară )

Săptămâna roșie este consacrată sesiunilor plenare unde rapoartele adoptate în comisii
sunt din nou dezbătute și apoi supuse votului încât să reprezinte poziția oficială a Parlamentului
European. ″Odată ce un raport a trecut în comisie, acesta este supus discuției în ple nul
Parlamentului European.″ (Hix, Noury, & Roland, Op.cit., p. 214)
De regulă, o dezbatere aprofundată a rapoartelor adoptate în comisiile parlamentare
comportă următoarele: raportorul căruia i se alocă 6 minute pen tru luările de cuvânt; Consiliul
în cazul în care este prezent; Comisia; raportorii pentru avize cărora le este alocat un minut
pentru luările de cuvânt; vorbitorii înscriși pe lista vorbitorilor; intervenții la cerere (″catch
the eye″) . (Direcția pentru ședințe plenare din cadrul Parlamentului European, p. 12) Remarcăm
totodată și prezența unor ″proceduri cu rol în accentuarea caracterului spontan al dezbaterilor
și în stimularea participării deputaților, formalități de ge nul: intervenții la cerere (″catch the
eye″) sau procedura cartonașului albastru.″ (Idem, p. 14)
Procedura intervențiilor la cerere (″catch the eye″) (Idem, p. 14) presupune o perioadă
de intervenții scurte (de maximum 1 minut) survenite din partea eurodeputaților. Intervine
numai după ce se epuizează lista normală de vorbitori, imediat înaintea discursurilor de
încheiere ale Comisiei, Consiliului sau raportorilor. R egăsim această procedură și pe ordinea
de zi, fiindu -i rezervate 5 minute, ce pot fi reduse sau prelungite de către Președinte în funcție
de timpul disponibil. Deputații care doresc să ia cuvântul în conformitate cu această procedură
trebuie să atragă aten ția Președintelui prin ridicarea mâinii. În general, se acordă prioritate

79
acelor deputaților care au fost prezenți pe parcursul întregii dezbateri și care nu au reușit să ia
cuvântul.
Procedura cartonașului albastru (Idem, p. 15) oferă europarlamentarilor posibilitatea
de a adresa întrebări colegilor pe parcursul intervențiilor acestora. Astfel, Președintele poate da
cuvântul deputaților care indică, prin ridicarea unui cartonaș albastru, dorința lor de a adresa o
întrebare cu o durată de cel mult o jumătate de minut unui alt deputat, în timpul luării de cuvânt
a acestuia din urmă, dacă vorbitorul este de acord și dacă Președintele este convins că acest
lucru nu va întrerupe dezbaterea. De asemenea, precizăm faptul că vo rbitorul cu cartonaș
albastru dispune de 30 de secunde pentru a formula o întrebare, iar vorbitorul inițial dispune tot
de 30 de secunde pentru a răspunde. Un vorbitor poate fi întrerupt de mai mulți deputați prin
ridicarea de cartonașe albastre, Președint ele având deplină libertate de decizie în această
privință. Pe durata dezbaterii, și raportorii, vorbitorii din cadrul intervențiilor la cerere (″cath
the eye″) pot fi întrerupți de către un deputat ce ridică cartonașul albastru. Mai menționăm și
faptul că în cadrul acestei proceduri nu se adresează întrebări reprezentanților aparținând
celorlalte instituții europene.
Pe lângă aceste practici, eurodeputaților li se mai oferă și alte modalități de luare a
cuvântului în ședința plenară, precum: intervențiile cu durata de un minut prin care deputații
pot atrage Parlamentului atenția cu privire la chestiuni politice importante; intervenții pentru
chestiuni de ordin personal, ce nu pot dura mai mult de trei minute, prin care pot interveni
pentru a -și corecta prop riile observații. (Idem, p. 15)
Odată încheiată această etapă a dezbaterilor se procedează la vot. ″Plenul votează, mai
întâi, amendamentele aduse de comisie (ce constau în modificări aduse ″amendamentelor″
propuse de către Parlamentul European în legătură cu proiectul legislativ) și apoi, votează
referitor la proiectul legislativ al Comisiei Europene în ansamblu (așa cum se prezintă el, în
această fază, odată ce a fost amendat de către Parlament). Poziția Parlamentului European este,
mai apoi, comunicată Comisiei și Consiliului sub forma unei dări de seamă în care se precizează
dacă Parlamentul European a acceptat, respins sau amendat proiectul legislativ.″ (Hix, Noury,
& Roland, Op.ci t., p. 214)
Tot în cadrul ședinței plenare, pe lângă rapoarte europarlamentarii mai adoptă și
rezoluții, ce ″reprezintă declarații ale Parlamentului European vizavi de chestiuni pe care se
simte obligat să le abordeze.″ (Idem, p. 211) E important să menționăm faptul că aceste rezoluții
sunt declarații ce nu angajează Parlamentul din punct de vedere legal. Cu toate acestea, atât
rezoluțiile non -legislative cât și rapoartele din proprie inițiativă urmează acela și traseu
decizional ca și rapoartele legislative. De asemenea, membrii Parlamentului European pot
adresa și interpelări în scris sau oral Consiliului și Comisiei prezente în ședința plenară.

80
Săptămâna turcoaz este rezervată activităților în circumscripții le electorale.
Eurodeputații se deplasează în acest sens în statul membru de origine, unde acordă audiențe
cetățenilor, participă la dezbateri, la diferite întâlniri etc., încercând în acest fel ″să ia pulsul″
circumscripției în care a fost ales, să se int ereseze de problemele cetățenilor pe care apoi le
poate prezenta în Parlamentul European în vederea identificării unor soluții.
Mergând mai departe cu raționamentul, relevăm și faptul că în genere, literatura de
specialitate reține Parlamentul drept o inst ituție nu doar fundamentală, ci și esențială pentru
orice democrație contemporană, întrucât îndeplinește funcția de organ legislativ și în
consecință, este înzestrat cu atributul de a legifera. În cazul nostru, ″grație aplicării principiului
separației put erilor în stat și la nivelul U.E., Parlamentul European poate fi definit ca și instituție
legislativă, el încorporând aceste competențe legislative printr -o simbioză cu Consiliul U.E., ce
deține la rândul său atribuții legislative.″ (Bărbulescu, și alții, p. 6)
Fără a ne pierde în detalii, menționăm faptul că ″înainte de fiecare perioadă de sesiune,
Conferința președinților întocmește proiectul ordinii de zi pe baza recomandărilor Conferinței
președinților de comisie. La invitația Președintelui, Comisia și Consiliul pot asista la deliberările
Conferinței președinților asupra proiectului ordinii de zi. Proiectul definitiv al ordinii de zi se
distribuie deputaților cu cel puțin 3 ore înainte de începerea sesiunii .″ (Regulamentul de
procedură al Parlamentului European. A opta legislatură, p. 85) Tot aici, facem referire și la
faptul că ″ orice propunere de act legislativ sau rezoluție fără caracter legislativ adoptate în
comisie, în cazul în c are mai puțin de o zecime din membrii comisiei votează împotriva textelor,
vor fi înscrise în proiectul ordinii de zi a Parlamentului pentru procedura adoptării fără
amendamente. Punctele înscrise în proiectul definitiv al ordinii de zi în ve derea votării fără
amendamente nu mai formează obiectul unei dezbateri, cu excepția cazului în care Parlamentul
hotărăște altfel, cu ocazia adoptării ordinii de zi la începutul perioadei de sesiune, la propunerea
Conferinței președinților sau la cererea un ui grup politic sau a unui număr de cel puțin 40
eurodeputați.″ (Idem, p. 85)
Se impune a mai atrage atenția și asupra faptului că un grup politic sau un număr de cel
puțin 40 de europarlamentari pot solicita însc rierea pe ordinea de zi a Parlamentului a unei
dezbateri extraordinare pe o temă de interes major privind politica U.E. Această cerere va fi
prezentată în scris Președintelui cu cel puțin 3 ore înainte de începerea ședinței plenare în cursul
căreia se dore ște organizarea dezbaterii, iar votul asupra acestei solicitări se acordă la începutul
perioadei de sesiune, în momentul în care Parlamentul adoptă ordinea de zi. Și Președintele
Parlamentului, după consultarea președinților grupurilor politice, poate prop une organizarea
unei dezbateri extraordinare , propunerea sa fiind supusă la vot la începutul ședinței sau în

81
timpul normal afectat votului. De regulă, aceste dezbateri se finalizează fără adoptarea vreunei
rezoluții. (Idem, p. 87)
Pe lângă propunerea de organizare a unei dezbateri extraordinare, Președintele
Parlamentului European, o comisie, un grup politic și un număr de cel puțin 40 de eurodeputați,
Comisia ori Consiliul U.E. pot solicita Parlamentului dezbatere a în regim de urgență a unei
propuneri ce face obiectul consultării Parlamentului, situație ce presupune și depunerea unei
cereri motivate în scris. Imediat după înregistrarea solicitării, Parlamentul este anunțat de acest
fapt, el acordând votul la începu tul ședinței premergătoare celei în care cererea a fost făcută
publică. Dezbaterea în regim de urgență poate cuprinde audierea autorului cererii, a unui
vorbitor pentru, a unui vorbitor împotrivă, a președintelui și/sau a raportorului comisiei
competente. (Idem, p. 87)
Prin lentilele literaturii de specialitate, putem observa și faptul că adoptarea legilor a
reprezentat dintotdeauna un atribut esențial al Parlamentului. Astfel, ″în concepția clasică a
democrației r eprezentative, suveranitatea se exprimă de fapt prin Parlament care este unica
autoritate abilitată să voteze norma juridică cu caracter primar ce se supraordonează tuturor
celorlalte norme juridice, cu excepția Constituției. În acest mod, Parlamentului îi revine decizia
primară, iar Guvernului îi revine punerea în executare prin decizii secundare.″ (Alexandru I. ,
2012, p. 178)
La nivelul Uniunii Europene, lucrurile stau puțin diferit față de planul național. Astfel,
″unii autori au asemănat această arhitectură instituțională cu cea a unui stat, bazat pe principiul
separării puterilor. Teoreticienii U.E. ca sistem politic au încercat să arate că deși U.E. este cu
siguranță, mai puțin decât un stat weberian, lipsindu -i monopolul asupra violenței legitime,
poate fi totuși teoretizată ca un sistem politic, deținând o rețea de instituții legislative, executive,
judecătorești care adoptă politici publice obligatorii și care influențează alocarea autoritară a
valorilor în soc ietatea europeană. Fără a contrazice afirmația anterioară, trebuie adăugat faptul
că deși există în mod cert o specializare funcțională a instituțiilor U.E., separarea acestora nu
este netă, existând domenii de suprapunere a puterilor.″ (Turșie, Op.cit., p. 57)
În lumina celor afirmate, în cadrul acestui demers științific, vom considera că funcția
legislativă este împărțită între Parlamentul European și Consiliul U.E., agenda fiind stabilită de
către Comisie, funcția e xecutivă este împărțită între Comisie, statele membre, cetățenii europeni
prin dreptul de inițiativă legislativă, iar funcția judecătorească este exercitată de către Curtea de
Justiție a U.E.
În următoarele rânduri, dorim să aducem în discuție evoluția spe ctaculoasă pe care
Parlamentul European a cunoscut -o de-a lungul timpului, concretizată în cucerirea lentă dar
continuă, de noi puteri – deliberative, legislative, bugetare și de control. Totuși, înainte de a

82
purcede în această incursiune, considerăm neces ar a oferi câteva explicații și cu privire la
modurile în care Parlamentul European statuează, respectiv deliberează. Astfel, ″Parlamentul
poate delibera, stabili ordinea de zi și adopta procesul -verbal, indiferent de numărul de deputați
prezenți. Cvorumul este întrunit în cazul în care în sala de ședințe se află o treime dintre
membrii care compun Parlamentul . Un număr de cel puțin 40 de eurodeputați pot introduce o
cerere de constatare a cvorumului .″ ( Regulamentul de procedură al Parlamentului European.
A opta legislatură, p. 93) După îndeplinirea acestei operațiuni, comisia competentă, un grup
politic ori un număr de cel puțin 40 de deputați pot depune amendamente înspre examinarea lor
în plen. Cu excepția cazului în care Parlamentul European adoptă o decizie contrară,
amendamentele pot fi supuse la vot numai după ce au fost tipărite și distribuite în toate limbile
oficiale.39
Privitor la procedurile de vot pe care Parlamentul European le utilize ază, precizăm
potrivit Regulamentului de procedură, următoarele: se votează mai întâi eventualele
amendamente la textul la care face referire raportul comisiei competente, ulterior, se votează
textul în ansamblu, eventual cu modificările efectuate, apoi se votează amendamentele la
propunerea de rezoluție sau la proiectul de rezoluție legislativă, pentru ca în final să se voteze
propunerea de rezoluție sau proiectul de rezoluție legislativă în ansamblul lor . (Idem, p. 9 4)
De regulă, Parlamentul European statuează, conform tratatelor, cu majoritatea
absolută a membrilor săi , votul acestora fiind unul individual și personal, exercitându -se prin
ridicarea mâinii , situație în care ″președintele adunării observă pur și s implu care parte a
câștigat votul,″ (Hix, Noury, & Roland, Op.cit., p. 68) electronic ″prin apăsarea butoanelor
″Pentru,″ ″Împotrivă,″ ″Abținere″ de la pupitru, rezultatul afișându -se pe ecranul amplasat în
fața sălii de ședințe, dar neînregistrându -se modul în care fiecare membru al Parlamentului a
votat,″ (Idem, p. 68) ″prin ridicarea în picioare ,″ în cazul unei căderi de electricitate ce
împiedică utilizarea votului electro nic, ″ votul prin apel nominal ,″ prin care decizia de vot a
fiecărui membru a Parlamentului este înregistrată în procesele verbale ale ședințelor,″ (Idem, p.
68) iar în cazul numirilor se utilizează votul secret. Totodată, precizăm faptul că în momentul
în care se ia o decizie pe baza unui raport, Parlamentul European votează prin vot unic și/sau
final prin apel nominal, în vreme ce votul privind amendamentele se acordă tot prin apel
nominal numai după ce s -a introd us în acest sens o cerere scrisă. ( Regulamentul de procedură
al Parlamentului European. A opta legislatură, p. 98)

39 Un amendament este considerat inadmisibil în cazul în care : conținutul său nu se referă în mod direct la textul
vizat spre a fi modificat; are drept scop eliminarea sau înlocuirea unui text în ansamblu; are drept scop
modificarea a mai mult de un articol sau un alineat din textul la care se referă; se constată că, în cel puțin una
dintre limbile oficiale, redactarea textului vizat de amendament nu implică modificări, caz în care Președintele
Parlamentului, împreună cu persoanele interesate, caută o soluți e lingvistică adecvată.

83
Închizând această paranteză, vom încerca în continuare, să prezentăm succint funcțiile
pe care Parlam entul European le exercită în cadrul procesului decizional de la nivelul U.E.
Apreciem acest demers ca fiind unul util, ce ne va ajuta în a înțelege transformările prin care
Parlamentul European a trecut într -un timp de existență relativ scurt, schimbări c e l-au impus
în peisajul european drept o ″instituție respectabilă, cunoscută, cu un grad semnificativ de
putere legislativă și de autoritate bugetară.″ (Gherghina, Op.cit., p. 50)
″Puterea de deliberare este una dintre primele puteri de care Parlamentul European a
dispus, în absența unor puteri legislative reale, și de care dispune și în prezent. La origine, se
referea la posibilitatea Adunării comune de a adopta prin vot majoritar rezoluții asupra
activ ităților comunitare,40 care deși nu aveau forță juridică, au reprezentat o posibilitate de
evidențiere a Parlamentului în cadrul triunghiului instituțional Parlament – Consiliul U.E. –
Comisie, drept un forum de reflexie asupra unor subiecte diverse.″ (Turșie, Op.cit., p. 59)
Însă, ″evoluția cea mai spectaculoasă a Parlamentului se referă la atribuțiile sale
legislative , Parlamentul parcurgând traseul de la statutul de actor marginal al procesului
legislativ european, la cel de actor principal, actor co -egal cu Consiliul U.E. În prezent,
procesul decizional al U.E. este guvernat de proceduri diferite, având drept constantă implicarea
crescândă a Parlamentului European în procesul de decizie.″ (Idem, p. 59)
În lumina celor expuse de -a lungul acestei secțiuni, transformarea spectaculoasă suferită
de către Parlamentul European de -a lungul istoriei sale, nu constituie o situație ieșită din comun,
ci mai degrabă manifestări ale evoluți ei firești a Parlamentului dinspre un organism consultativ
marginal înspre un partener legislativ al Consiliului în cadrul procedurii codeciziei, cu puteri
decizionale asupra tot mai multor domenii de politici. Însă, pentru a se atinge acest nivel de
dezvo ltare instituțională, ″eurodeputații au recurs la toate mijloacele pe care le -au avut la
dispoziție pentru ca instituția să -și consolideze rolul modest pe care părinții fondatori i l -au
atribuit în anii 1950.″ (Brack, Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu, Op.cit., p. 25)
De altfel, așa cum s -a putut remarca din analiza celor 4 proceduri decizionale prin care
Parlamentul European își exercită puterea legislativă, ″întreaga sa istorie este una marcată de
dorința de a -și extin de competențele și de a avea un cuvânt de spus în procesul de adoptare a
diferitelor acte comunitare.″ (Idem, p. 31)

40 Conform Brack și ceilalți,″ rezoluțiile adoptate de Parlament urmăresc influențarea discuțiilor dintr -un anumit
domeniu, permițând acestuia din urmă să facă presiuni asupra celorlalte instituții europene sau să intervină
asupra uno r aspecte ce țin strict de situația politică dintr -o anumită țară membră. Acestea sunt completate și cu
declarații scrise ce au un aspect mai formal. Un grup de deputați poate propune adoptarea unui text. Pentru a fi
adoptată și publicată, declarația trebu ie să reunească votul majorității europarlamentarilor. Textul nu trebuie să
depășească 200 de cuvinte, iar subiectul trebuie să se înscrie în domeniile de competență ale Uniunii.″ (p.30)

84
Însăși ″Simone Veil, prima Președintă a Parlamentului European după alegerile din
1979, milita pentru extinderea domeniilor de competență ale Parlamentului, afirmând că
″limitările pur instituționale ale competențelor nu pot împiedica un Parlament ca al nostru să își
facă auzită, în orice moment și oricare ar fi domeniul de acțiune, vocea pe care i -o conferă
autoritatea politică ce decurge din alegeri.″ (Idem, p. 34) Astfel, ″puterile Parlamentului
European au cunoscut o primă extindere în raport cu bugetul.″ (Stoica, Op.ci t., p. 108) Privitor
la puterea bugetară, aceasta datează din anii ′70, mai precis odată cu adoptarea Tratatului din
22 aprilie 1970 de la Luxemburg , prin care ″Adunarea parlamentară primea posibilitatea de a
amenda proiectul de buget și de a -i aduce modificări. Cinci ani mai târziu, în 1975 ,
Parlamentului European i se conferă puterea de a respinge propunerea de buget în totalitate
printr -un vot exprimat de majoritatea membrilor.″ (Ibidem, p. 32) Prin tratatu l de la Lisabona ,
Parlamentul European dobândește competențe bugetare asupra tuturor domeniilor de politici,
situându -se pe picior de egalitate cu Consiliul în stabilirea bugetului U.E. (vezi Figura 6 )
Figură 6. Procedura de adoptare a bugetului U.E.
(sursa : site -ul oficial al Parlamentului European, Secțiunea Ședință plenară)

″Parlamentul în termen de 42 de zile de la transmiterea proiectului de buget trebuie să
se pronunțe; dacă aprobă poziția Consiliului sau nu se pronunță, bugetul este considerat adoptat;
dacă Parlamentul adoptă amendamente, în termen de 10 zile pe care Consiliul nu le acceptă, el
poate cere convocarea unui comitet de conciliere; dacă acest comitet ajunge la o soluție în 21
zile de la convocare, cele două instituții au 14 zile pentru a se pronunța; dacă Parlamentul
respinge soluția de proiect comun propusă de acest comitet sau comitetul de conciliere nu
ajunge la o soluție în cele 21 zile acordate, Comisia trebuie să prezinte un nou proiect de bu get;

85
dacă Consiliul respinge soluția de proiect comun propusă, Parlamentul poate confirma
amendamentele sale cu majoritatea membrilor care îl compun și a 3/5 din totalul voturilor
exprimate; dacă un amendament nu este confirmat, se reține soluția adoptată de comitetul de
conciliere. Pe această bază, bugetul este considerat definitiv adoptat. Parlamentul va avea deci,
ultimul cuvânt asupra bugetului U.E.″ (Popescu & Diaconu, Op.cit., p. 221)
Trebuie spus că pe lângă at ribuțiile legislative, bugetare, Parlamentul European posedă
și puteri de control, respectiv de nominalizare. ″Cu referire la atribuțiile legate de
nominalizările în funcții și instituții europene, Parlamentul este implicat în desemnarea
Președintelui și a membrilor Comisiei, a membrilor Curții de Conturi, a Consiliului Director
al Băncii Centrale Europene și a Mediatorului European.″ (Turșie, Op.cit., p. 61)
Referitor la puterea sa de control, precizăm faptul că ″Parl amentului European îi sunt
conferite anumite competențe în domeniul supravegherii activității comunitare și a controlului
politic exercitat în special asupra Comisiei Europene și mai puțin asupra Consiliului, întrucât
puterile sale cu privire la acesta din urmă sunt destul de limitate.″ (Mătușescu & Gilia, Op.cit.,
p. 40) În ceea ce privește Comisia, ″Parlamentul European dispune de mai multe mijloace de
control , pe care în rândurile următoare, vom încerca să le detaliem: dreptul de a adresa
întrebări, dreptul de investitură a membrilor, posibilitatea de a adopta o moțiune de cenzură.″
(Brack, Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu, Op.c it., p. 38) Deputaților europeni li se oferă
posibilitatea de a adresa întrebări Comisiei sau Consiliului, interpelări ce potrivit
Regulamentului de procedură al Parlamentului, pot fi: ″ scrise, orale fără dezbateri, orale cu
dezbateri:
▪ Interpelările scrise privesc probleme legate de U.E. și statele membre, fiind înaintate de
către membrii Parlamentului European Comisiei sau Consiliului. Răspunsul la aceste întrebări
respectă etapele unei proceduri și poate dura între patru și șase luni până la comunic area lui.
Interpelările deputaților sunt transmise Secretariatului general al Comisiei care le repartizează
departamentelor implicate. Răspunsul se comunică în scris și se publică în Jurnalul Oficial al
U.E.;
▪ Interpelările orale fără dezbateri sunt prezen tate Președintelui Parlamentului care le
supune aprobării Biroului lărgit. La rândul său, acesta, după ce decide asupra formei lor de
adresare, le face cunoscute deputatului, Consiliului sau Comisiei. Fiecare sesiune parlamentară
are cel mult o jumătate de zi acordată interpelărilor. Dialogul trebuie să fie rapid: întrebările să
fie scurte și precise, instituțiile vizate urmând să dea răspunsuri succinte;
▪ Interpelările orale cu dezbateri sunt înaintate de către comisiile parlamentare, grupurile
politice sa u grupurile de câte cel puțin cinci deputați. Acestea se înaintează instituției vizate.
Regula stabilește ca reprezentantul instituției să răspundă interpelărilor.″ (Stoica, Op.cit., pg.

86
110-111) Adresarea de ast fel de întrebări de către europarlamentari se presupune că ″ar atinge,
cel puțin din punct de vedere teoretic, mai multe obiective, precum următoarele: obținerea unei
informații, exercitarea unei presiuni pentru adoptarea unei decizii, solicitarea unei exp licații sau
unei justificări din partea Comisiei, exprimarea interesului cetățenilor pentru un anume subiect,
sublinierea erorilor altor instituții sau sensibilizarea opiniei publice și a elitelor politice.″
(Brack, Coman, Ri ttelmeyer, & Stănculescu, Op.cit., p. 39) Cu vădite puteri în numirea
comisarilor europeni, Parlamentul poate proceda și la adoptarea unei moțiuni de cenzură ce
conduce în mod automat la demiterea Comisiei. ″Moțiunea de cenzură vizează colegiul
comisa rilor în ansamblul său, în temeiul principiului colegialității, responsabilitatea individuală
a comisarilor în fața Parlamentului fiind exclusă. Pentru adoptarea acestei moțiuni este necesară
o dublă majoritate: majoritatea de 2/3 din voturile exprimate, c are să reprezinte însă și
majoritatea membrilor Parlamentului.″ (Mătușescu & Gilia, Op.cit., p. 41) Totodată, ″o putere
indirectă de cenzură are Parlamentul și în ceea ce privește Ombudsmanul European, acesta
putând f i demis de Curtea de Justiție la cererea Parlamentului European.″ (Idem, p. 41)
Cele afirmate ne obligă la următoarea declarație regăsită și în literatura de specialitate:
″cu alte cuvinte, relația dintre Parlame ntul European și Comisie reprezintă o formă hibridă de
guvernare. Ca și în modelul de guvernare parlamentară, Parlamentul European are un cuvânt
din ce în ce mai important de spus în ceea ce privește alegerea Comisiei, alocându -și dreptul
exclusiv de a dem ite Comisia în întreaga ei componență, dar neavând dreptul de a respinge sau
destitui comisarii la nivel individual. Cu toate acestea, ca și în cazul modelului separării
puterilor, Comisia nu poate dizolva Parlamentul European și nici să -i amenințe pe memb rii
Parlamentului cu noi alegeri dacă aceștia ar refuza să susțină o propunere legislativă cheie.″
(Hix, Noury, & Roland, Op.cit., p. 50) În ciuda unor evoluții ″în afirmarea unei relații de tipul
executiv -legislativ între Comisie și Parlament, nu avem o majoritate parlamentară care să
genereze executivul comunitar.″ (Turșie, Op.cit., p. 61) De altfel, Parlamentul European este o
instituție aleasă în mod direct, independentă, ale cărei ″atribuții nu sunt exercitate pentru
legitimarea proiectelor legislative ale unui guvern.″ (Mătușescu & Gilia, Op.cit., p. 42)
Iată astfel că, ″apariția Parlamentului European ca și jucător european puternic a a lternat
balanța instituțională comunitară, ce și -a găsit un nou echilibru la un alt nivel, al unei U.E. nu
doar cu un Parlament mai puternic, ci a unei Uniuni în sine mai puternică. Așa cum Parlamentul
European a evoluat de la un organ consultativ la un ac tor decizional de primă mărime, U.E. a
evoluat de la competențe reduse – Tratatul de la Roma făcea referire la existența a 4 politici
comune: PAC, transporturile, concurența și politica comercială comună, la competențe extinse
– Tratatul de la Lisabona dif erențiind între competențe exclusive, partajate și de sprijin ale U.E.″
(Turșie, Op.cit., p. 65)

87
III.5.Tratatul de la Lisabona și implicațiile sale asupra Parlamentului European:
mai multă putere, mai multă responsabi litate

Întrucât până acum s -au prezentat doar aspecte de ordin teoretic ce ne -au servit de ajutor
în a înțelege mai bine activitatea Parlamentului European, de la organele sale politice, așezarea
eurodeputaților în hemiciclu până la descrierea atribuțiilo r sale în materie legislativă, bugetară
sau de supraveghere și control, prezenta secțiune dorește să aducă în atenție modificările
instituționale introduse prin tratatul de la Lisabona, ce au sporit considerabil prerogativele
Parlamentului European, întări ndu-i-se în acest mod poziția în cadrul arhitecturii instituționale
a Uniunii.
De departe, tratatul de la Lisabona este cel care sporește considerabil atribuțiile și
competențele Parlamentului European. Amintim aici din noile dispoziții instituționale
urmă toarele: numărul deputaților europeni s -a ridicat la 751 împreună cu președintele; ″Înaltul
Reprezentant pentru Politică Externă și Securitate Comună este supus votului de aprobare al
Parlamentului;″ (Gherghina, Op.cit., p . 39) ″i se acordă un rol și în numirea judecătorilor
Curții de Justiție a U.E., aceștia fiind aleși pe baza unor propuneri făcute de un comitet de
experți, format din personalități din domeniul judiciar, dintre care una este desemnată de către
Parlam entul European;″ (Brack, Coman, Rittelmeyer, & Stănculescu, Op.cit., p. 41) influența
politică a Parlamentului European asupra Comisiei crește și ca urmare a faptului că ″Consiliul
trebuie să propună Parlamentului spre aprobare un candidat pentru funcția de președinte al
Comisiei, ținând cont de rezultatul alegerilor europene, iar acest candidat este ales de
Parlament cu majoritatea calificată a membrilor săi;″ (Turșie, Op.cit., p. 60) ″în ceea ce
privește încheierea de acorduri internaționale, aprobarea Parlamentului European este
necesară în cazul acordurilor de asociere, al acordurilor de instituire a unui cadru instituțional
specific pentru organizarea procedurilor de cooperare, acordurilor care au implicații bu getare
importante pentru Uniune ″ (Mătușescu & Gilia, Op.cit., p. 49) etc.
Mai mult decât atât, luând în considerare aceste inovații , tratatul de la Lisabona a
declanșat un adevărat pro ces de reformare a Uniunii Europene, atingând toate aspectele ce
definesc construcția europeană: ″de la simplificarea procesului de luare a deciziilor până la
clarificarea relațiilor dintre numeroasele instituții create în interiorul Uniunii de -a lungul
timpului.″ (Gherghina & Jiglău, Op.cit., p. 77)
În atare condiții, această secțiune își propune să cerceteze mai îndeaproape specificațiile
legale/tehnice ale procedurii legislative ordinare , inițial cunoscută ca procedura codeciziei ,
"un element important în procesul de reformare al Uniunii Europene, un instrument menit să

88
ofere un impuls strategic dezvoltării anumitor sectoare comunitare printr -o creștere atât a
eficienței cât și a legitimității democratice." (Pop, Gherghina, & Jiglău, Op.cit., p. 69)
Codecizia , procedură ce "a luat naștere" prin tratatul de la Maastricht (1993), se arată în
literatura de specialitate, "se bazează pe principiul parității dintre Parlamentul European, ales
direct și reprezentând popoarele Uniunii și, Consiliu, care reprezintă guvernele statelor membre.
Pe baza unei propuneri a Comisiei, cei doi colegislatori adoptă împreună textele legislative și
au aceleași drepturi și obligații, ceea ce înse amnă că niciunul dintre ei nu poate adopta actele
respective fără acordul celuilalt sau că amândoi trebuie să aprobe același text." (Direcția pentru
coordonare legislativă și concilieri a Parlamentului European, p. 1)
Evoluțiile înregistrate de procedura codeciziei se regăsesc sintetizate în figura 7:

Momente -cheie: de la codecizie la procedura legislativă ordinară

Tratatul de la Maastricht din noiembrie 1993 a introdus procedura de codecizie pentru un număr restrâns de
domenii legislative (în special piața internă).
Tratatul de la Amsterdam din mai 1999 a simplificat procedura de codecizie prin introducerea posibilității
de a încheia acorduri în prima lectură și i -a extins domeniul de aplicare la peste 40 de temeiuri juridice (inclusiv
transportul, mediul, justiția și afacerile interne, ocuparea forței de muncă și afacerile sociale).
Tratatul de la Nisa din februarie 2003 a introdus noi domenii în sfera de aplicare a procedurii de codecizie.
Tratatul de la Lisabona din decembrie 2009 a consacrat codecizia ca "procedură legislativă ordinară" pentru
85 de domenii de acțiune a Uniunii (inclusiv agricultura și pescuitul, politica comercială comună).
Figura 7. Momente cheie: de la codecizie la proce dura legislativă ordinară
(sursa: Direcția pentru coordonare legislativă și concilieri a Parlamentului European,
"Codecizia și concilierea", 2014, p.1,
http://www.europarl.europa.eu/code/information/guide_ro.pdf , accesat în data de 18.04.2017 )

Fiecare inovație procedurală adusă codeciziei a dat naștere, așa cum e și firesc, unor
întrebări. Interogația pe care o reținem și o transformăm în ipoteza noastr ă de cercetare este
"Cine câștigă de pe urma sofisticării procesului decizional european?" .
"Marele învingător", după unii autori, este chiar Parlamentul European, concepție la care
achiesăm și noi. În acest mod, "pentru prima dată în istoria sa, Parlament ul European primește
puteri de legiferare reale într -o arie însemnată a politicilor comunitare, având capacitatea
efectivă de a bloca inițiative legislative neagreate." (Pop, Gherghina, & Jiglău, Op.cit., p. 69)
Pentr u autori precum Garrett și Tsebelis, "procedura codeciziei a subminat deopotrivă Comisia
și Parlamentul European. Cei doi demonstrează că în practică dreptul de veto este foarte puțin
probabil să fie folosit de Parlamentul European, a cărui majoritate pref eră oricând să evite
vacuumul legislativ, chiar cu prețul unei legislații puțin mulțumitoare." (Iordache, Op.cit., p.
40)

89
Demersul nostru reclamă o scurtă paranteză – nu dorim a prezenta eventualele critici
aduse p rocedurii codeciziei și nici a realiza prezentări exhaustive cu privire la această
modalitate de adoptare a deciziei la nivel european, având în vedere că acest aspect a fost
discutat pe parcursul capitolului II, subcapitolul II.1., ci căutăm să arătăm mij loacele prin care
Parlamentul, Comisia și Consiliul U.E. au învățat procesul concilierii, fapt ce a condus la
scăderea timpului decizional, "aspect cu câștiguri ulterioare consistente în termeni de eficiență,"
(Ciora, 20 de an i de codecizie europeană. Evoluție și evaluare, 2013, p. 201) dar mai ales la
"internalizarea intereselor concrete ale cetățenilor europeni prin elaborarea de politici pertinente
pentru aceștia." (Idem, p. 216)
"Prin intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona, procedura codeciziei redenumită
procedura legislativă ordinară, a intrat într -o "nouă eră". Astfel, poziția în prima lectură a
Parlamentului European are același prestigiu ca și poziția Consiliului U.E. în prima lectură. Ba
mai mult, poziția Parlamentului European în prima lectură subliniază clar preeminența
Parlamentului European în fața Consiliului, prima lectură a Parlamentului devansând prima
lectură a Consiliului care se face pe baza primei poz iții a Parlamentului European. " (Idem, p.
205)
Avansând pe calea raționamentelor, observăm că a doua lectură intervine atunci când
"poziția Consiliului în prima lectură este transmisă formal Parlamentului. În a doua lectură,
Parlamentul poate aproba, respinge sau modifica poziția Consiliului în prima lectură, în general
în termen de patru luni de la anunțarea sa în plen." (Direcția pentru coordonare legislativă și
concilieri a Par lamentului European, p. 10)
Câteva observații pe marginea celor afirmate mai sus le găsim potrivite unde "codecizia
se arată ca un proces continuu ce implică contacte intense încă din faza primei lecturi în scopul
rezolvării diferendelor pe cât posibi l înaintea concilierii ori a celei de a treia lecturi." (Pop,
Gherghina, & Jiglău, Op.cit., p. 84) Oferim drept exemplu în acest sens, situația în care
"Parlamentul și -a adoptat poziția în prima lectură fără să fi aju ns la un acord cu Consiliul, fiind
posibil să se încheie un acord înainte de a do ua lectură a Parlamentului, așa -numitul acord
timpuriu în a doua lectură. " (Ibidem, p. 10) Aceasta ne demonstrează încă o dată că "cei doi
co-legislatori trebuie să coopereze cu bună credință în vederea reconcilierii pozițiilor lor în
măsura în care este posibil, în așa fel încât ori de câte ori e cu putință deciziile să fie adoptate
după prima lectură." (Ibidem, p. 84)
Pe de altă parte, "în cazul în care Consiliul nu aprobă amendamentele aduse de
Parlamentul European, se declanșează în șase săptămâni procedura de conciliere, cu alte cuvinte
a treia le ctură. Este convocat un comitet de conciliere, format din reprezentanți ai celor 28 de
state membre și un număr egal de deputați din Parlamentul European, ce alcătuiesc o delegație

90
ce reflectă importanța fiecărui grup politic." (Iordache, Op.cit., p. 39) Comisia la acest comitet
va fi reprezentată de comisarul responsabil de dosar. "Comitetul analizează poziția Consiliului
și amendamentele formulate de Parlamentul European la a doua lectură, având un termen de
șase săp tămâni (ce se poate prelungi la opt săptămâni) pentru a elabora un proiect comun.
Imposibilitatea de a ajunge la un proiect comun, face ca actul să fie considerat neadoptat, iar
procedura se încheie. Dacă, în schimb, se ajunge la un proiect comun, atunci C onsiliul îl va
aproba cu majoritate calificată, iar Parlamentul European cu majoritatea voturilor exprimate,
într-un termen de șase săptămâni. " (Idem, pg. 39 -40)
Punând sub lupa analizei literatura de speciali tate, descoperim faptul că "procesul de
conciliere depășește cadrul tehnic al comitetului de conciliere făcând scopul așa -numitelor
"triloguri " dintre Consiliu, Parlament și Comisie." (Pop, Gherghina, & Jiglău, Op.cit., p. 85)
Acestea se prezintă sub forma unor "reuniuni informale trilaterale, la care participă
reprezentanți ai Parlamentului, Consiliului și Comisiei, având ca subiect propuneri legislative.
Scopul acestor contacte este ajungerea la un acord cu privire la un pachet de amendamente care
să fie acceptabil atât pentru Consiliu, cât și pentru Parlament. Ele pot fi organizate în orice etapă
a procedurii legislative și pot conduce la un acord în prima lectură ,41 un acord timpuriu în a
doua lectură ,42 un acord în a doua lectură43 sau un proiect comun, în etapa de conciliere."
(Direcția pentru coordonare legislativă și concilieri a Parlamentului European, p. 20)
În aceeași notă, "unii autori precum Garman și Hilditc h au încercat să demonstreze că
cele trei ins tituții au învățat procesul conc ilierii, punând accent pe întâlnirile informale la care
își trimit reprezentanți -cheie și în cadrul cărora este posibilă negocierea în "spatele scenei",
urmată de aprobarea formal ă primită din partea întâlnirilor de conciliere între delegațiile
respective. Astfel, în acest proces "învățat" al concilierii, Parlamentul European a creat echipe
restrânse de experți -membri permanenți ai delegațiilor pentru conciliere, reușind în acest m od
ca aproape 60% din amendamentele sale, formulate la a doua lectură a unei propuneri, să fie
acceptate de Consiliu sau să constituie baza unor texte de compromis în cadrul concilierii."
(Iordache, Op.cit., p. 41)

41 Colegislatorii se pun de acord asupra unui text de compromis înaint e de votul în prima lectură din Parlament.
Acordul încheiat este adoptat de Parlament în plen (poziția în prima lectură a Parlamentului) și, ulterior, de
Consiliu (poziția în prima lectură a Consiliului)
42 Colegislatorii se pun de acord asupra unui text de compromis după adoptarea poziției în prima lectură a
Parlamentului, dar înainte de poziția în prima lectură a Consiliului. Acordul încheiat este adoptat de Consiliu
(poziția în prima lectură a Consiliului) și, ulterior, în plenul Parlamentului (poziția în a doua lectură a
Parlamentului)
43 Colegislatorii se pun de acord asupra unui text de compromis înainte de votul în a doua lectură din Parlament.
Acordul încheiat este adoptat de Parlament în plen (poziția în a doua lectură a Parlamentului) și, ulterior, d e
Consiliu (poziția în a doua lectură a Consiliului)

91
Propunem figura 8 drept un corolar al celor exprimate până în acest punct al demersului
nostru:

PRINCIPALELE DIFERENȚ E ÎNTRE DIVERSELE LE CTURI DIN PERSPECTIV A PARLAMENTULUI

Prima lectură Fără termene.
Comisia sau comisiile competente au principala responsabilitate. Este posibilă
participarea unor comisii asociate sau a unor comisii sesizate pentru aviz.
Se pot depune amendamente la propunerea Comisiei, în comisie și în plen. Se aplică
criterii largi de admisibilitate a amendamentelor.
Parlamentul ho tărăște (să aprobe, să respingă sau să modifice propunerea Comisiei) cu
majoritate simplă (majoritatea voturilor exprimate).

A doua lectură Termene: maximum 3+1 luni pentru Parlament și maximum alte 3+1 luni pentru
Consiliu.
Comisia sau comisiile competente poartă întreaga responsabilitate.
Se pot depune amendamente la poziția Consiliului în comisie sau în plen. Se aplică
criterii stricte de admisibilitate a amendamentelor.
Parlamentul aprobă poziția Consiliului în prima lectură cu majoritate simpl ă, dar o
respinge sau o modifică cu majoritate absolută.

Concilierea și a treia
lectură Termene: maximum 24 de săptămâni (3*8 săptămâni), din care maximum 8 săptămâni
dedicate concilierii propriu -zise.
Responsabilitatea principală îi aparține delegației Parlamentului la comitetul de
conciliere.
Nu se pot depune amendamente în a treia lectură. Parlamentul aprobă sau respinge
proiectul comun în ansamblul său cu majoritate simplă în cadrul unui vot unic.
Figura 8. Principalele d iferențe între diversele lecturi din perspectiva Parlamentului European
(sursa: Direcția pentru coordonare legislativă și concilieri a Parlamentului European,
"Codecizia și concilierea", 2014, p.14,
http://www.europarl.europa.eu/code/information/guide_ro.pdf , accesat în data de 18.04.2017 )

Nu putem încheia însă această analiză fără a nu aminti actele juridice adoptate prin
procedură legislativă (figura 9 ):
ACTE LEGISLATIVE
Actele legislative adoptate printr -o procedură legislativă
(codecizie, aprobare, consultare)
DIRECTIVA act legislativ care stabilește un obiectiv pe care
trebuie să îl atingă toate statele membre U.E. Este
însă la latitudinea fiecărui stat membru să decidă
cum să transpună directiva în dreptul național.
REGULAMENTUL act legislativ cu caracter general, obligatoriu în toate
elementele sale și direct aplicabil în întreaga U.E.
DECIZIA este obligatorie în toate elementele sale pentru
destinatari (unul sau mai multe state membre sau o
întreprindere) și este direct aplicabilă.
Figura 9. Actele legislative adoptate la nivelul U.E.
(sursa: Direcția pentru coordonare legislativă și concilieri a Parlamentului European,
"Codecizia și concilierea", 2014, p.4,
http://www.europarl.europa.eu/code/information/guide_ro.pdf , accesat în data de 18.04.2017 )

Din pricina unor limitări de spațiu, ce nu ne mai permit a dezvolta și mai mult acest
subiect, apreciem "codecizia ca fiind o augmentare a puterii legislative a Parlamentului

92
European, ceea ce ar conduce inevitabil la redu cerea deja celebrului deficit democratic al
Uniunii Europene. Totuși, dezvoltarea acestei proceduri în dimensiunea ei practică nu este
scutită de pericole. Utilizarea din ce în ce mai frec ventă a canalelor informale de comunicare și
negociere interinstituț ională de genul trilogurilor și practica înțelegerilor în afara cadrului strict
procedural și cu participarea unui număr redus de delegați ridică probleme importante de
reprezentare și legitimitate." (Pop, Gherghina, & Jig lău, Op.cit., p. 86) Totuși, nu putem nega
eficiența și eficacitatea imprimate codeciziei de la o legislatură la alta, fapt posibil "prin
extinderea domeniilor sale de aplicabilitate, scăderea timpului decizional, dar mai ales prin
integrarea nevoilor concrete ale europenilor în politici pertinente pentru aceștia." (Iordache,
Op.cit., p. 206)
În altă ordine de ide i, tratatul de la Lisabona a conferit "pentru prima dată, în cadrul
dreptului european, Parlamentelor naționale rolul de actori ai procesului legislativ de la nivel
european .″ (Jădăneanț, Op.cit., p. 26) Putem interpreta această prevedere drept un mare succes
repurtat de către Parlamentele naționale ce a u primit "dreptul de a fi informate de către
instituțiile europene cu privire la proiectele de acte legislative dar, în același timp, și obligația
de a își da avizul privind conformitatea unui proiect de act legislativ cu principiul subsidiarității
și al p roporționalității." (Stoica, Op.cit., p. 132) Totodată, ″acest drept a fost completat cu
posibilitatea de a respinge un proiect legislativ cu o majoritate de voturi din partea
Parlamentelor și o majoritate de voturi în Parlamentul European, precum și o majoritate de 55%
din membrii Consiliului.″ (Idem, p. 132) Dacă până la adoptarea tratatului de la Lisabona,
″Parlamentele naționale au fost considerate, pentru mult timp, marii perd anți ai integrării
europene,″ (Czimbalmos, 2011, p. 2) situația s -a modificat la 180 de grade după anul 2009,
când Parlamentele naționale au primit titulatura de ″actori la nivelul U.E.″
Cele menționate își găsesc suportul și în faptul că ″documentele de consultare ale
Comisiei sunt transmise direct de către aceasta Parlamentelor naționale, la data publicării lor.
De asemenea, sunt transmise de către Comisie Parlamentelor naționale și programul legislativ
anual, precum și o rice alt instrument de programare legislativă sau de strategie politică,
simultan cu transmiterea acestora Parlamentului European și Consiliului. Totodată, proiectele
de acte legislative adresate Parlamentului European și Consiliului (propunerile Comisiei,
inițiativele unui grup de state membre, inițiativele Parlamentului European, cererile Curții de
Justiție, recomandările Băncii Centrale Europene și cererile Băncii Europene de Investiții
privind adoptarea unui act legislativ) sunt transmise Parlamentelor naționale ce beneficiază de
un interval de opt săptămâni înspre a le verifica și contesta în cazul în care acestea încalcă
principiul subsidiarității.″ (Stoica, Op.cit., p. 133)

93
Pe lângă toate aceste prerogative ce a u fost conferite Parlamentelor naționale, regăsim
menționate în literatura de specialitate și manifestări ale unei cooperări interparlamentare, ce s –
au concretizat fie în ″reuniuni periodice ale comisiilor mixte; reuniuni interparlamentare ad –
hoc, din iniț iativa Parlamentului European sau a Parlamentului din statul membru care deține
președinția Consiliului; reuniuni parlamentare la nivelul președinților de comisii; cooperări la
nivelul președinților parlamentari în cadrul Conferinței președinților Parlamen telor din U.E.;
vizite ale membrilor Parlamentelor naționale în Parlamentul European în vederea participării la
reuniuni ale comisiilor specializate corespondente; întâlniri ale grupurilor sau partidelor politice
de la nivel european în care se reunesc pol iticieni din toate statele membre cu deputați în
Parlamentul European.″ (Idem, p. 133)
Cele evidențiate și afirmate pe parcursul acestui capitol , ne obligă la a formula o
concluzie. Astfel, așa cum s -a putut observa, evoluția Parlamentului European, de la 1952 și
până în prezent, este una marcată de încercările de lărgire a implicării acestei instituții în
procesul de cizional european și de primire treptată a atribuțiilor mai importante din acest
proces.
Iată că, ″într-o perioadă de timp relativ scurtă, mai degrabă de câteva decenii decât de
secole, Parlamentul European a trecut de la statutul de adunare consultativă la cel de co –
legislator autentic într -o Uniune Europeană care, ea însăși, a evoluat considerabil di ncolo de
Comunitățile Europene inițiale, atât în privința sferei de acțiune cât și a competențelor.″ (Idem,
p. 105) Drumul nu a fost unul ușor, fiind presărat cu multe dezbateri, controverse și suspiciuni,
dar la capătu l acestuia, ″Parlamentul European a reușit să obțină puteri egale cu Consiliul
privind legislația, astfel încât deciziile Consiliului intră în vigoare doar cu o aprobare explicită,
printr -un vot public în adunarea aleasă.″ (Idem, p. 129)
Într-un cuvânt, ″de -a lungul evoluției sale, Parlamentul European a adus o contribuție
deosebită la asigurarea legitimității sistemului instituțional comunitar și modificările succesive
ale tratatelor au sporit rolul acestuia în cadrul arhitecturii instituționale de la nivel european.″
(Idem, p. 130)

94
CAPITOLUL IV. EUROPARLAMENTARII ROMÂNI : ACTORI PASIVI SAU
PROACTIVI . CUM INTERESELE ROMÂNEȘTI POT INFLUENȚA PROCESUL DE
ADOPTARE A POLITICILOR EUROPENE ?

IV.1.Procesul decizional al U.E. în cifre. O privire retrospectivă asupra
"performanțelor" realizate de Uniune prin intermediul procedurii codeciziei

Doar o lectură combinată a unui număr mare de prevederi legislative, împrăștiate de –
a lungul tr atatelor de la Maastricht, Amsterdam, Nisa ori Lisabona, ne -ar putea ajuta în
obținerea unei priviri rezonabile, de ansamblu asupra modului în care codecizia a evoluat pe
parcursul diferitelor legislaturi, mecanism decizional ce a căutat să încurajeze "o d ecizie rapidă
care să înglobeze în mod echitabil interesele tuturor instituțiilor implicate" (Ciora, Op.cit., p.
208) și să dezvolte o cultură "inter -instituțională a cooperării și compromisului ." (Pop,
Gherghina, & Jiglău, Op.cit., p. 86)
Luând î n considerare aceste dezvoltări, amintim faptul că "adoptarea procedurii
codeciziei de către tratatul de la Maastricht a reprezentat o dezvoltare substanțială a proc edurii
cooperării. O astfel de trecere s -a impus drept un moment esențial în reconfigurarea puterilor
legislat ive ale instituțiilor europene – introducerea unei a treia lecturi a unei propuneri și
instituirea unui comitet de conciliere în vederea ajungerii la un compromis între Consiliu și
Parlament au conferit celor două instituții mai sus amintite puteri legislative quasi -egale, și mai
mult decât atât pentru prima dată în istoria Uniunii, Parlamentul a căpătat puterea de a spune
"Nu" Consiliului, putând d etermina abandonarea definitivă a unei propuneri legislative." (Idem,
p. 73) Totodată , de la introducerea sa în 1993, procedura codeciziei a crescut în importanță cu
fiecare legislatură, fapt "reflectat în mare mă sură de extinderea progresivă, de -a lungul anilor,
a domeniului de aplicare a ceea ce a devenit în prezent procedura legislativă ordinară : creșterea
a fost treptată la început,44 după tratatul de la Amsterdam45 și tratatul de la Nisa46; în schimb,
tratatul de la Lisabona47, ce a intrat în vigoare în decembrie 2009, a imprimat o veritabilă
transformare a cadrului l egislativ al U.E, " (Direcția pentru coordonare legislativă și concilieri
a Parlamentului European, p. 36) aspect pe care nu îl vom mai discuta în cadru l acestei secțiuni,
întrucât el a fost analizat pe parcursul capitolelor II și III.
Date fiind acestea, o analiză asupra "performanțelor" înregistrate de procedura
codeciziei pe parcursul celor 5 legislaturi ale Par lamentului European se impune cu celeritate ,
mai ales că la aproape 24 de ani de la intrarea sa în vigoare, codecizia, acest "laborator pentru

44 Prin tratatul de la Maastricht, Parlamentul era co -legislator în doar 15 domenii de activitate
45 Numărul domeniilor aflate sub incidența codeciziei a crescut la 38
46 Tratatul de la Nisa a extins câmpu l de aplicare a procedurii codeciziei la alte 7 domenii (în total: 45 domenii)
47 Prin tratatul de la Lisabona, aplicabilitatea procedurii codeciziei s -a extins la 85 de domenii

95
inovație și schimbare instituțională" (Ciora, Op.cit., p. 204) și-a doved it din plin eficiența,
eficacitatea chiar performanța , reușind să imprime Uniunii Europene stabilitate, consens,
legitimitate prin "extinderea domeniilor sale de aplicabilitate, creșterea procedurilor încheiate
în prima lectură, scăderea timpului deciziona l." (Idem, p. 216)
Pornim la drum, arătând faptul că "în intervalul 2009 -2014, imediat după intrarea în
vigoare a tratatului de la Lisabona, aproape 90% din propunerile Comisiei erau înscrise în
procedura codeciziei." (Direcția pentru coordonare legislativă și concilieri a Parlamentului
European, 14 iulie 2009 – 30 iunie 2014, p. 3) O astfel de creștere a numărului de dosare în
codecizie vine să ne indice o utilizare tot mai scăzută a altor modalități de adoptare a deciziei
la nivel european și să ne reamintească de faptul că prin tratatul de la Lisabona, codecizia a
devenit procedură legislativă ordinară, procedură extrem de utilizată de Comisia Europeană
pentru adoptarea de propuneri legislative. Totodată, descoperim că "importanța relativă tot mai
mare a codeciziei este corelată cu creșterea numărului de propuneri în codecizie adoptate de
Comisie: în a V -a legislatură a Parlamentului European ( 1999 – 2004) Comisia a prezentat 432,
în a VI -a legislatură ( 2004 – 2009) 508, iar în a VII -a legislatură (2009 -2014) 584." (Idem, p.
4) Se evidențiază în acest mod o tendință ciclică: "numărul de dosare crește aproape c onstant
de-a lungu l fiecărei legislaturi, cu o pro gresie semnificativă în ultimul an legislativ. " (Idem, p.
5)
Pe de altă parte, în a VIII -a legislatură a Parlamentului European (2014 -2019, legislatură
aflată în curs, intervalul de referință avut în vedere pentru acest demers științific fiind 1 iulie
2014 – 5 aprilie 2017) au fost adoptate 165 de dosare în codecizie. Dacă e să privim înspre a
VII-a legislatură numărul de dosare adoptate în codecizie s -a ridicat la 488, "cu 34 mai multe
decât în a VI -a legislatură ( 454), o creștere relativ moderată, ținând cont de extinderea
domeniului de aplicare al procedurii de codecizie conform tratatului de la Lisabona, care
aproape a dublat numărul de temeiuri juridice pentr u codecizie, ridicându -l la 85." (Idem, p. 5)
Iată astfel că, "tendința care s -a manifestat în legislaturile anterioare de creștere a numărului de
dosare adoptate în prima lectură și de reducere a celor finalizate d upă conciliere s -a confirmat
în a VII -a legislatură. " (Idem, p. 7) Cu toate că a VIII -a legislatură este în curs, s -au finalizat
până la momentul 5 aprilie 2017 , 124 de dosare în prima lectură, 37 acordur i timpurii, 4 dosare
după a doua lectură și niciun dosar în urm a concilierii.48 De asemenea, "majoritatea dosarelor
de codecizie au făcut obiectul unor acorduri timpurii în prima lectură sau la începutul celei de
a doua lecturi. Comparativ cu legislaturile a V-a și a VI -a, numărul acordurilor timpurii a crescut
semnificativ în legislatura a VII -a, unde 415 din 488 dosare de codecizie, adică 85% au fost

48 Date preluate de pe site -ul Parlamentului European, secțiunea Codecizie și co nciliere
(http://www.europarl.europa.eu/code/about/statistics_en.htm , accesat în data de 29.04.2017)

96
adoptate în prima lectură. Din puținele dosare finalizate în a doua lectură (65), majoritatea (40)
au făcut obiectul unor acorduri timpurii în a doua lectură." (Idem, p. 8)
Figura 10 vine să ilustreze tocmai procentajul dosarelor de codecizie adoptate în prima
lectură, într -o etapă timpurie a celei de -a doua lecturi, î n a doua sau a treia lectură din ultimele
4 legislaturi ale Parlamentului European.

Figura 10. Procentajul dosarelor de codecizie adoptate în prima lectură, într -o etapă timpurie a
celei de -a doua lecturi, în a doua sau a treia lectură
din ultimele 4 legislaturi ale Parlamentului European
(sursa: Direcția pentru coordonare legislativă și concilieri a Parlamentului European,
"Raport de activitate privind codecizia și concilierea", 14 iulie 2009 – 30 iunie 2014, p.8,
http://www.europarl.europa.eu/code/information/activity_reports/activity_report_2009_2014_ro.pdf,
accesat în data de 29 .04.2017 )

Privind înspre aceasta, "un număr foarte mare de dosare (455) au făcut obiectul unor
acorduri timpurii, în prima sau a doua lectură. Ele reprezintă 93% din totalul dosarelor de
codecizie adoptate, comparativ cu 54% și 82% în a V -a și, respectiv, a VI -a legislatură." (Idem,
p. 8) Figura 10 relevă în același timp, și o scădere semnificat ivă a numărului de dosare adoptate
în a treia lectură – "între a V -a și a VI -a legislatură numărul dosarelor adoptate în a treia lectură
a scăzut de la 88 la 23, ajungând, în a VII -a legislatură, la doar 9 dosare, din care 8 au fost
adoptate în a treia lec tură." (Idem, p. 8)
În egală măsură, descoperim faptul că "dinamica actualei proceduri legislative ordinare
a evoluat semnificativ – negocierile informal e tripartite constituind acum motorul pentru cea
mai mare parte a activității legislative interinstituționale." (Idem, p. 11) Acest lucru a fost
posibil "pe măsură ce competențele de codecizie ale Parlamentului Eu ropean au sporit,
negocierile interinstituționale pentru dosarele legislative devenind modul de lucru standard
pentru adoptarea legislației U.E." (Idem, p. 19) Flexibilitatea unei astfel de metode vine și din
faptul că " li s-a permis colegislatorilor să ajungă la un acord în orice etapă a procedurii

97
legislative." (Idem, p. 19) Astfel, "în legislatura a VII -a au avut loc peste 1.500 de triloguri ce
au vizat circa 350 de dosare de codecizie." (Idem, p. 19)
În același timp, utilizarea tot mai intensă a acordurilor în prima lectură a condus la
modificarea duratei medii a procedurii codeciziei. O astfel de evoluție a fost pusă, în li teratura
de specialitate, pe seama unor factori ca: "mai buna familiarizare a tuturor instituțiilor î n cauză
cu procedura codeciziei, în special cu posibilitatea încheierii în prima lectură în urma unui vot
cu majoritate simplă în Parlament; înmulțirea și îmbunătățirea contactelor dintre instituțiile ai
căror reprezentanți au început să demareze negocierile într -o etapă timpurie a procedurii;
creșterea numărului de propuneri necontroversate și cu un puternic caracter tehnic; tendința
Parlamentului și Consil iului U.E. de a pregăti prima lectură cu mai multă minuțiozitate (prin
strângerea sistematică a datelor, audiențe publice, evaluarea studiului de impact realizat de
Comisie etc.)." (Direcția pentru coordonare legislativă și concilieri a Parlamentului European,
1 mai 2004 – 13 iulie 2009, p. 12)
În atare condiții, oferim tabelul 2 pentru observarea evoluției duratei medii a procedurii
de codecizie.
1999 -2004 2004 -2009 2009 -2014
Prima lectură 11 luni 16 luni 17 luni
A doua lectură 24 luni 29 luni 32 luni
A treia lectură 31 luni 43 luni 29 luni
Durata medie totală 22 luni 21 luni 19 luni
Tabel 2. Durata medie a procedurii de codecizie pentru dosarele adoptate în prima, a doua sa a
treia lectură și durata medie totală pentru toate dosarele de codecizie
(sursa: Direcția pentru coordonare legislativă și concilieri a Parlamentului European,
"Raport de activitate privind codecizia și concilierea", 14 iuli e 2009 – 30 iunie 2014, p.10,
http://www.europarl.europa.eu/code/information/activity_reports/activity_report_2009_2014_ro.pdf,
accesat în data de 30.04.2017)

Remarcăm în acest fel , faptul că "în a V -a legislatură (1999 -2004), durata medie totală
pentru adoptarea unui dosar de codecizie a fost de 22 de luni. Între timp, media a scăzut treptat,
la 21 de luni în 2004 -2009 și, respectiv, la 19 luni în a VII -a legislatură." (Idem, p. 10) Punem
această reducere a duratei medii a procedurii codeciziei pe seama unei scăderi importante a
numărului de dosare adoptate în a doua și a treia lectură. Spre ex emplu, dacă e să privim înspre
durata medie a procedurii pentru dosarele adoptate în a treia lectură, avem să remarcăm o
scădere de la 31 de luni în a V -a legislatură la doar 29 de luni în a VII -a legislatură. "Cu toate
acestea, nu putem să nu observăm faptul că durata medie a crescut pentru acorduril e în prima
și a doua lectură între 1999 -2004 și 2009 -2014, cu 6 luni pentru dosarele încheiate în prima
lectură și cu 8 luni pentru cele finalizate în a doua lectură." (Idem, p. 10) Justificăm această
creștere prin faptul că "anumite dosare dificile, care înainte ar fi fost finalizate în etapa de

98
conciliere, sunt acum negociate și ele în aceste etape timpurii ale procedurii. Un element crucial
care contribuie la această stare de fapt e și acela că în prima lectură instituțiile europene nu sunt
condiționate de termene limită, precum în celelalte etape ale procedurii codeciziei." (Idem, p.
10) Având în vedere aceste dezvoltări, putem trage concluzia că procedura codeciziei ,
devenită procedură legislativă ordinară "marchează o veritabilă maturizare a arhitecturii
legislative a Uniunii Europene." (Idem, p. 43)
Fără doar și poate, cel mai important aspect ce aduce un plus de eficie nță și eficacitate
procedurii codeciziei îl constituie procentul extrem de mare al dosarelor adoptate în etape
timpurii ale procedurii legislative. În legislatura a VII -a spre deosebire de anterioarele
legislaturi au fost adoptate 85% dosare în prima lectu ră și alte 8% la începutul celei de a doua
lecturi. O astfel de inovație are menirea de a flexibiliza, de a transparentiza și de a reduce timpii
de adoptare a unei decizii la nivel european, mai ales că "adoptarea în prima lectură a devenit o
practică obiș nuită, iar concilierile – etapa procedurală din care au derivat multe practici
interinstituționale – s-au limitat la dosare foarte dificile care sunt adesea sensibile din punct de
vedere politic sau instituțional." (Idem, pg. 43 – 44)

IV.2.Europarlamentarii români – decidenți europeni. Privire generală asupra
activității individuale din cadrul legislaturii 2014 -2019

Anul 2007 , primul scrutin european desfășurat l a nivelul României, primii
europarlamentari aleși. Hans – Gert Pöttering, președintele Parlamentului European de atunci,
avea să declare: ″Am trăit o zi importantă pentru România. La 1 ianuarie, aceasta a devenit
membră a Uniunii Europene. Ieri, pentru pri ma dată, cetățenii români și -au ales reprezentanții
în Parlamentul European. Cei 35 de deputați români vor fi vocea cetățenilor români și vor
reprezenta interesele acestora în Parlamentul European.″ (Stoica, Op.cit., pg. 126 -127)
Anul 2014 , al treilea scrutin european organizat la nivelul țării noastre, 32 de
eurodeputați aleși.
La mai bine de 10 ani de ″prezență activă″ în Uniunea Europeană și în urma organizării
a trei runde de alegeri pentru Parlamentul European, România se poate lăuda că a acumulat
ceva ″experiență″ europeană, cu toate că cetățenii săi de rând continuă să dețină puține
cunoștin țe despre U.E. și instituțiile sale. De altfel, o serie de clișee și idei preconcepute despre
Bruxelles persistă printre românii ce consideră că ″vocea″ lor nu contează la nivel european,
unde deciziile ar fi adoptate în cadrul unor cercuri înalte din capi tala belgiană. Nimic mai
neadevărat, întrucât europarlamentarii sunt cei care îndeplinesc un rol important în
reprezentarea intereselor românești la Bruxelles.

99
Dacă e să privim în literatura de specialitate descoperim faptul că în cadrul unei
democrații r eprezentative așa cum este și Uniunea Europeană, ″cetățenii sunt mandanții care
deleagă puterea luării de decizii către reprezentanții aleși, mandatarii, pentru ca aceștia să facă
legi în numele lor.″ (Hix, Noury, & Rolan d, Op.cit., p. 246) Aplicând analogia și la nivelul
Parlamentului European, remarcăm legătura de tip cetățean -delegat ce se stabilește între
eurodeputații aleși și corpul electoral ale căror interese le sunt protejate de către aceștia .
Mergând mai dep arte cu raționamentul, să nu uităm faptul că ″europarlamentarii sunt aleși de
către cetățenii români, însă ei îi reprezintă pe cetățenii europeni. Nu sunt ambasadori ai
României în Parlamentul European, așa cum eronat unii au crezut, ci trebuie să elaborez e
legislație în beneficiul tuturor cetățenilor europeni, iar cei mai influenți deputați europeni sunt
tocmai cei care sunt capabili să se pronunțe pe întreaga activitate a Parlamentului European,
nefiind prezenți doar la dezbaterile cu iz național.″ (Bretea, Tămășan, & Mihăilescu, ”Actor
pasiv sau proactiv. Cum sunt reprezentate interesele românești la Bruxelles?”, 2014, p. 21)
Totuși, cele afirmate în rândurile de mai sus dau naștere unei interogații: Ce pot face
concret europarlamentarii pentru reprezentarea interesului românesc? Răspunsul, unul
complex de altfel, vom încerca să -l surprindem în cadrul prezentei secțiuni a demersului nostru,
precizând pentru început faptul că europarlamentarii pentru a putea influenț a procesul
decizional de la nivel european trebuie ″să obțină în primul rând calitatea de raportori principali
sau alternativi în dosare cu relevanță pentru România și apoi să -și folosească influența politică
la nivel de grup politic pentru a susține poziț ia României în negocieri. Totodată, o poziție și mai
influentă este cea de coordonator al grupului politic sau de vicepreședinte al grupului, dat fiind
faptul că aceștia din urmă posedă un cuvânt important de spus în deciderea votului pe raport
sau amendam ente.″ (Idem, p. 21)
Cu toate acestea, suntem de părere că înainte de a evidenția care sunt ″pârghiile″ aflate
la îndemâna eurodeputaților pentru a influența procesul decizional de la nivel european, e
nevoie a p rezenta delegația Ro mâniei în Parlamentul European, iar aceasta pentru că la 10 ani
distanță de momentul aderării României la Uniunea Europeană, ″golul de informații″ pe care
românii îl posedă în ceea ce privește Uniunea și instituțiile sale continuă să ex iste.
Date fiind condițiile, reamintim faptul că la 25 mai 2014, România organiza cel de al
treilea scrutin pentru desemnarea reprezentanților săi în Parlamentul European. De altfel, în
cursa electorală pentru cele 32 de fotolii din Parlamentul European s e înscriseseră 9 partide
politice, precum și candidați inde pendenți.49

49 Cele 9 partide politice înscrise în cursa electorală din 25 mai 2014 au fost: Alianța electorală PSD -UNPR -PC,
Partidul Național Liberal (PNL), Partidul Democrat Liberal (PDL), Uniunea Democrată Maghiară din România

100
În acest sens, tabelul 3 surprinde repartiția europarlamentarilor români în funcție de
grupurile politice europene și comisiile parlamentare de care aparțin.
Nume, prenume Grup politic european Comisia parlamentară de specialitate
Victor BOȘTINARU Grupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD) Dezvoltare regională; afaceri externe;
comerț internațional
Daniel BUDA Grupul Partidului Popular European
(PNL) Agricultură și dezvoltare rurală;
dezvoltare regională, afaceri juridice
Cristian BUȘOI Grupul Partidului Popular European
(PNL) Industrie, cercetare și energie; piață
internă și protecția consumatorilor
Andi CRISTEA Grupul Alianței Progr esiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD) Afaceri externe; piață internă și protecția
consumatorilor
Viorica DĂNCILĂ Grupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD) Agricultură și dezvoltare rurală;
dezvoltare regională; drepturile femeii și
egalitatea de gen
Mircea DIACONU Grupul Alianței Liberalilor și
Democraților pentru Europa
(independent) Cultură și educație; ocuparea forței de
muncă și afaceri sociale
Damian DRĂGHICI Grupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (independent) Cultură și educație
Doru FRUNZULICĂ Grupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD) Dezvoltare; afaceri externe; afacer i
economice și monetare
Maria GRAPINI Grupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PUR) Piață internă și protecția consumatorilor;
transport și turism; libertăți civile, justiție
și afaceri interne
Cătălin IVAN Grupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European ( PSD) Control bugetar; afaceri economice și
monetare; libertăți civile, justiție și
afaceri interne
Monica MACOVEI Grupul Conservatorilor și
Reformiștilor Europeni (indepen dent) Control bugetar; libertăți civile, justiție și
afaceri interne; afaceri externe
Ramona MĂNESCU Grupul Partidului Popular European
(PNL) Afaceri externe; comerț internațional;
transport și turism
Marian -Jean MARINESCU Grupul Partidului Popular European
(PNL) Transport și turism; control bugetar;
industrie, cercetare și energie
Sorin MOISĂ Grupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD) Comerț internațional; petiții
Siegfried MUREȘAN Grupul Partidului Popular European
(PMP) Buget; afaceri economice și monetare
Victor NEGRESCU Grupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD) Buget; afaceri juridice; industrie,
cercetare și energie
Dan NICA Grupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD) Industrie, cercetare și energie; control
bugetar; dezvoltare regională
Norica NICOLAI Grupul Alianței Liberalilor și
Democraților pentru Europa
(independent) Pescuit; afaceri exter ne; dezvoltare
regională
Ioan Mircea PAȘCU Grupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD) Afaceri externe

(UDMR), Partidul Mișcarea Populară (PMP), Partidul Poporului Dan Diaconescu (PP -DD), Partidul România
Mare (PRM), Forța Civică, Partidul Ecologist Român și Mircea Diaconu, candidat independent

101
Emilian PAVEL Grupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD) Ocuparea forței de muncă și afaceri
sociale; libertăți civile, justiție și afaceri
interne
Cristian PREDA Grupul Partidului Popular European
(independent) Afaceri externe; dezvoltare; petiții;
afaceri constituționale
Laurențiu REBEGA Grupul Europa Națiunilor și a
Libertății (independent) Agricultură și dezvoltare rurală; petiții;
afaceri externe; industrie, cercetare și
energie; dezvoltare regională
Daciana SÂRBU Grupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European ( PSD) Mediu, sănătate publică și siguranță
alimentară; agricultură și dezvoltare
rurală; pescuit; afaceri constituționale
Csaba SOGOR Grupul Partidului Popular European
(UDMR) Libertăți civile, justiție și afaceri interne;
ocuparea forței de muncă și aface ri
sociale
Theodor STOLOJAN Grupul Partidului Popular European
(PNL) Afaceri economice și monetare; industrie,
cercetare și energie
Claudiu TĂNĂSESCU Grupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD) Mediu, sănătate publică și siguranță
alimentară; ocuparea forței de muncă și
afaceri sociale
Claudia ȚAPARDEL Grupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD) Transport și turism; afaceri
constituționale; buget
Mihai ȚURCANU Grupul Partidului Popular European
(PNL) Piață internă și protecția consumatorilor;
mediu, sănătate publică și siguranță
alimentară
Traian UNGUREANU Grupul Partidului Popular European
(PNL) Libertăți civile, justiție și afaceri interne;
afaceri ex terne
Adina VĂLEAN Grupul Partidului Popular European
(PNL) Mediu, sănătate publică și siguranță
alimentară
Renate WEBER Grupul Alianței Liberalilor și
Democraților pentru Europa
(independent) Ocuparea forței de muncă și afaceri
sociale
Iuliu WINKLER
Grupul Partidului Popular European
(UDMR) Comerț internațional; dezvoltare
regională
Tabel 3. Repartiția europarlamentarilor români în grupuri politice și comisii de specialitate
(sursa: Parlamentul European, secțiunea Deputați europeni,
http://www.europarl.europa.eu/meps/ro/search.html?country=RO , accesat în data de 30.04.2017)

Iată că, în hemiciclul de la Brux elles, pentru a veghea asupra intereselor electorilor
europeni, eurodeputații români ″se afiliază unui grup politic pentru a face front comun cu
deputații din alte state membre care împărtășesc o perspectivă politică similară. De asemenea,
pe lângă această apartenență la grupurile politice, deputații europeni își desfășoară activitatea
în cadrul unor comisii de specialitate.″ (campania de informare Alegeri Europarlamentare,
2014)
În altă ordine de idei , oferim tabelul 4 ce ilustrează principalele modalități de influențare
a legislației europene aflate la îndemâna europarlamentarilor.
RAPORTORUL ➢ Elaborează proiectul de raport al comisiei competente și
gestionează dosarul în diversele etape ale procedurii codeciziei,
inclusiv negocierile interinstituționale;
➢ Este numit de grupul politic căruia i -a fost atribuit dosarul în urma
deciziei coordonatorilor aprobată de comisia competentă.
RAPORTORUL VIRTUAL SAU
RAPORTORUL DIN UMBRĂ ➢ Membru desemnat de către grupul politic, altul decâ t cel căruia îi
aparține raportul oficial, și care este însărcinat cu monitorizarea
redactării raportului respectiv de către raportorul oficial.

102
Tabel 4. Principalii actori din cadrul Parlamentului European
(sursa: Direcția pentru coordonare legislativă și concilieri a Parlamentului European,
"Raport de activitate privind codecizia și concilierea", 14 iulie 2009 – 30 iunie 2014, p.3,
http://www.europarl.europa.eu/code/information/activity_reports/activity_report_2009_2014_ro.pdf,
accesat în data de 01.05.2017)

Găsim potrivit acum a exemplifica cu pozițiile pe care eurodeputații
români le dețin la nivelul Parlamentului European ( vezi tabelul 5 ).

Ioan Mircea PAȘCU Vicepreședinte al Parlamentului European
Laurențiu REBEGA Vicepreședinte al grupului Europa Națiunilor și a Libertăților
Victor BOȘTINARU Vicepreședinte al grupului Alianței progresiste a Socialiștilor și
Democraților din Parlamentul European
Marian – Jean MARINESCU Vicepreședinte al grupului Partidului Popular European
Norica NICOLAI Vicepreședinte al grupului Alianței Liberalilor și Democraților pentru
Europa
Adina VĂLEAN Președintele Comisiei pentru mediu, sănătate publică și siguranță
alimentară
Viorica DĂNCILĂ Vicepreședinte al Comisiei pentru agricultură și dezvoltare rurală
Mircea DIACONU Vicepreședinte al Comisiei pentru cult ură și educație
Cătălin IVAN Vicepreședinte al Comisiei pentru control bugetar
Siegfried MUREȘAN Vicepreședinte al Comisiei pentru bugete
Cristian PREDA Vicepreședinte al Subcomisiei pentru drepturile omului
Daciana SÂRBU Vicepreședinte al Comisiei pentru mediu, sănătate publică și siguranță
alimentară
Iuliu WINKLER Vicepreședinte al Comisiei pentru comerț internațional
Renate WEBER Vicepreședinte al Comisiei pentru ocuparea forței de muncă și afaceri
sociale
Vicepreședinte al Delegației la Comisia parlamentară mixtă U.E. -Chile
Andi CRISTEA Vicepreședinte al Comisiei pentru afaceri externe
Președinte al Delegației la Comitetul parlamentar de asociere U.E. –
Moldova
Monica MACOVEI Președinte al Delegației la Comisia parlamentară de stabilizare și
asociere U.E. – Albania
Membru al Biroului grupului Conservatorilor și Reformiștilor Europeni
Ramona MĂNESCU Vicepreședinte al Delegației pentru relațiile cu țările din Mashrek
Tabel 5. Pozițiile ocupate de europarlamentarii români în legislatura a VIII -a (2014 -2019)
(sursa: Parlamentul European, secțiunea Deputați europeni,
http://www.europarl.europa.eu/meps/ro/search.html?country=RO , accesat în data de 01 .05.2017)

O scurtă privire aruncată asupra acestui tabel și deja remarcăm evoluția înregistrată de
Delegația României sub aspectul influenței politice exercitate la nivelul Parlamentului
European spre deosebire de legislatura a VII -a (2009 -2014), unde țar a noastră avea o singură
poziție de vicepreședinte al Parlamentului European și șapte vicepreședinți de comisii
parlamentare. De altfel, în literatura de specialitate s -a considerat că prin intermediul acestor RAPORTORUL DE AVIZ ➢ Membru desemnat din cadrul comisiei parlamentare sesizate
pentru aviz să redacteze opinia c omisiei aupra propunerii legislative
sau non -legislative respective.
PREȘEDINTELE COMISIEI DE
SPECIALITATE ➢ Prezidează și, împreună cu raportorul, conduce negocierile
interinstituționale;
➢ Este ales de comisia parlamentară de specialitate.
COORDONATORUL GRUPULUI
POLITIC EUROPEAN ➢ Monitorizează munca raportorilor grupurilor politice și a altor
membri din cadrul comisiilor de specialitate;
➢ Comunică pozițiile adoptate de conducerile grupurilor către
membrii comisiilor;
➢ Sunt purtătorii de cuvânt ai grupurilor politice la nivelul comisiilor
parlamentare.

103
funcții obținute de către eurodeputații români o poziție românească capabilă a influența
legislația de la nivel european în concordanță cu interesele naționale va fi mai ușor de impus.
Păstrând nota, precizăm faptul că ″oglinda″ activității unui europarlamentar este dată de
numărul de moțiuni de rezo luție depuse, de rapoarte redactate, de întrebări adresate Comisiei
ori Consiliului, de numărul de rapoarte amendate, de cel al declarațiilor scrise, al discursurilor
în plen sau de numărul de avize adoptate. Cu toate acestea, spațiul public european a fos t
"intoxicat" multă vreme de unele concepții eronate ce găseau "membrii Parlamentului European
că ar fi politicieni " cu jumătate de normă" care sunt plătiți foarte bine, dar care apar rareori la
ședințele plenare." (Hix, Noury, & Roland, Op.cit., p. 143)
O astfel de apreciere își găsise fundamentul în faptul că "o lună medie a unui membru
al Parlamentului European implică o săptămână de întruniri în comisiile parlamentare de la
Bruxelles, o săptămână de într uniri de partid la Bruxelles, o săptămână plenară la Strasbourg
sau Bruxelles, unde se dezbat și votează legislația și rezoluțiile, și o săptămână în circumscripții
pentru a se întâlni cu corpurile electorale și a rezolva alte chestiuni politice locale." (Idem, p.
143) Din acest punct de vedere, al prezenței la ședințele plenare ale Parlamentului European,
Delegația țării noastre a înregistrat în intervalul 1 iulie 2014 – 16 februarie 2017 o prezență de
88,17% (ve zi figura 11 ).
Figură 11. Prezența la vot a Delegației României în cadrul ședințelor plenare ale
Parlamentului European (01.07.2014 -16.02.17)
(sursa: VoteWatch Europe, Secțiunea Participare europarlamentari
http://www.votewatch.eu /en/term8 -member -states -attendance.html , accesat în data de 01.05.2017)

Închidem această scurtă paranteză și propunem în rândurile următoare un tablou al
activității desfășurate de către fiecare europarlamentar în parte (intervalul de referință:
01.07.2014 – 01.05.2017, momentul redactării prezentului demers științific) (vezi figura 12 ).

104
Figura 12. Radiografie asupra activității europarlamentarilor români
(intervalul de referință: 01.07.2014 – 01.05.2017)
(sursa: Parlamentul European, secțiunea Deputați europeni,
http://www.europarl.europa.eu/meps/ro/search.html?country=RO , accesat în data de 01.05.2017)

Câteva observații par potrivite ca răspuns la figura 12 , ce ne oferă posibilitatea de a -i
descoperi pe cei mai influenți membri români ai Parlamentului European. De altminteri,
literatura de specialitate aprecia faptul că ″cea mai importantă activitate a unui europarlamentar
este să capete încrederea colegilor din grupul politic de a deveni raportori ai Parlamentului
European, ceea ce înseamnă că are răspunderea pentru tot procesul legislativ, inclusiv în cazul
rapoartelor legislative care se transformă în final în regulamente europene sau directive
europene. Deci, are răspunderea inclusiv pe ntru negocierea între Parlament, Consiliu și Comisia
Europeană. Nu există activitate mai importantă și trebuie făcută deosebirea de activismul
parlamentar.″ (Epure, ”Euroaleșii, la ora bilanțului. Episodul 2: Doar 4 raportori în 6 l uni”,
2014)
În acest sens, privind înspre figura 12 , îi regăsim drept raportori princ ipali ai
Parlamentului European pe Marian – Jean Marinescu cu 12 rapoarte, urmat de Victor
Negrescu cu 8 și de Monica Macovei, Ramona Mănescu, Siegfried Mureșan, Cristian Preda cu
câte 4 rapoarte. La celălalt capăt al clasamentului îi descoperim pe Laurențiu Rebega, Daniel
Buda, Mihai Țurcanu, Traian Ungureanu, Adina Vălean, Victor Boștinaru, Andi Cristea,
Nume, prenume Grupul
parlamentar
al cărui
membru esteRapoarte în
calitate de
raportorRapoarte în
calitate de
raportor
alternativAvize în
calitate de
raportor
pentru avizAvize în
calitate de
raportor
alternativ
pentru avizPropuneri
de
rezoluțieDeclarații
scriseÎntrebări
parlamentareLuări de
cuvânt în
plen
Mircea DIACONU (ALDE) 2 3 1 2 3 2 12 7
Norica NICOLAI (ALDE) 3 4 1 8 15 9 37 366
Monica MACOVEI (ECR) 4 6 15 11 176 8 84 270
Laurențiu REBEGA (ENF) 0 2 1 3 14 6 36 89
Daniel BUDA (EPP) 0 4 1 7 12 10 495 692
Cristian BUȘOI (EPP) 1 2 2 0 0 14 21 183
Ramona MĂNESCU (EPP) 4 1 2 0 85 4 11 37
Marian – Jean MARINESCU (EPP) 12 17 3 6 5 5 34 98
Siegfried MUREȘAN (EPP) 4 19 2 0 8 3 19 41
Cristian PREDA (EPP) 4 6 7 6 308 2 14 209
Csaba SOGOR (EPP) 1 2 2 2 155 7 23 259
Theodor STOLOJAN (EPP) 2 1 0 0 3 1 3 83
Mihai ȚURCANU (EPP) 0 0 1 0 0 2 6 107
Traian UNGUREANU (EPP) 0 7 1 12 22 1 17 69
Adina VĂLEAN (EPP) 0 0 0 1 1 0 7 149
Renate WEBER (EPP) 1 7 0 8 19 6 24 11
Iuliu WINKLER (EPP) 2 2 0 1 6 3 16 208
Victor BOȘTINARU (S&D) 0 1 2 2 224 3 10 109
Andi CRISTEA (S&D) 0 2 1 1 183 1 18 298
Viorica DĂNCILĂ (S&D) 0 4 9 2 149 11 132 317
Damian DRĂGHICI (S&D) 1 2 0 1 10 5 8 17
Doru FRUNZULICĂ (S&D) 1 3 6 14 204 23 279 1166
Maria GRAPINI (S&D) 3 2 1 8 85 7 95 315
Cătălin IVAN (S&D) 0 10 2 0 111 6 58 463
Sorin MOISĂ (S&D) 1 3 2 2 143 0 77 105
Victor NEGRESCU (S&D) 8 14 1 9 197 15 184 1052
Dan NICA (S&D) 0 1 1 0 6 2 24 166
Ioan Mircea PAȘCU (S&D) 2 1 0 0 16 1 3 245
Emilian PAVEL (S&D) 0 1 1 6 53 9 14 27
Daciana SÂRBU (S&D) 0 1 1 2 93 11 61 120
Claudiu TĂNĂSESCU (S&D) 1 2 1 0 8 1 41 78
Claudia ȚAPARDEL (S&D) 0 3 1 8 129 16 107 569
57 133 68 122 2443 194 1970 7925 TOTAL

105
Viorica Dăncilă, Cătălin Ivan, Dan Nica, Emilian Pavel, Daciana Sârbu și Claudia Țapardel
cu niciun raport încredințat.
Totuși, pe post de raportori alternativi responsabili de coordonarea amendamentelor
formulate de celelalte grupuri politice, îi întâlnim pe Siegfried Mureșan cu 19 rapoarte, Marian
Jean Marinescu cu 17, secondați de Victor Negrescu cu 14 și Cătălin Ivan cu 10 rapoarte.
Pe lângă aceste două calități, cea de raportor de fond și cea de raportor alternativ,
Monica Macovei (15), Viorica Dăncilă (9), Cristian Preda ( 7), Doru Frunzulică ( 6) s-au
evidențiat la nivelul comisiilor parlamentare drept raportori pentru aviz. Totodată, calitatea de
raportor alternativ pentru aviz a fost deținută de Doru Frunzulică ( 14), Traian Ungureanu
(12), Monica Macovei ( 11), Victor Negrescu ( 9), Norica Nicolai, Claudia Țapardel, Maria
Grapini și Renate Weber ( 8).
Pe de altă parte, un ″fel de activism parlamentar care se reflectă prin fel de fel de
declarații date, prin fel de fel de luări de cuvânt, care nu au ni ciun fel de legătură cu activitatea
de raportor al Pa rlamentului sau de raportor al c omisiei ori al grupului politic, ce rămâne de
altfel, cea mai importantă ac tivitate a unui europarlamentar, ″ (Idem) se regăsesc printre
"pârghiile" aflate la îndemâna euroaleșilor , menite a influența legislația de la nivel european.
Pentru o mai bună înțelegere, ne îndreptăm atenția înspre momentul 1973, când la ″sosirea în
Parlamentul European a de putaților din Marea Britanie, inspirată d irect de ora de întrebări,
utilizată în Camera Comunelor, s -au introdus, în fiecare sesiune plenară, două intervale de câte
o oră și jumătate, dedicate adresării de întrebări Comisiei, respectiv Consiliului ." (Epure,
”Euroaleșii, l a ora bilanțului. Episodul 1: Un premiant și zece repetenți”, 2014)
În intervalul de referință 01.07.2014 – 01.05.2017 , deputații ro mâni au adresat Comisiei
și Consiliului U.E. un număr de 1.970 întrebări. La nivel individual, Daniel Buda de la grupu l
PPE se evidențiază cu un total de 495 întrebări parlamentare adresate . Este urmat de Doru
Frunzulică cu 279 întrebări și de Victor Negrescu cu 184 de întrebări, ambii social -democrați.
La capătul opus, Mihai Țurcanu (grupul PPE) a formulat doar 6 întrebări, în vreme ce Ioan
Mircea Pașcu (grupul S&D) și Theodor Stolojan (grupul PPE) doar 3.
De asemenea, eurodeputații pot depune ″și o propunere de rezoluție privind un subiect
care se înscrie în activitățile Uniunii Europene. Propunerea nu poate dep ăși 200 de cuvinte.
Comisia competentă poate atașa respectiva propunere altor propuneri de rezoluție sau rapoarte.
Comisia competentă poate hotărî să emită un aviz, eventual sub formă de scrisoare. În cazul în
care propunerea a fost preluată sub acestă for mă de către comisie, comisia este singura care o
poate retrage înainte de începerea votului final.″ (Epure, ”Euroaleșii, la ora bilanțului. Episodul
4: Un român, pe locul 2 în P.E.”, 2014)

106
Privitor la acest capitol, europarlam entarii români au semnat un total de 2.443 propuneri
de rezoluție , multe dintre ele fiind realizate împreună cu e urodeputați din alte state. Cristian
Preda de la grupul PPE a depus 308 propuneri, fiind urmat îndeaproape de Victor Boștinaru
cu 224, Doru Fru nzulică cu 204 și Victor Negrescu cu 197 propuneri de rezoluție. Î n ″colțul
rușinii″ îi regăsim pe Adina Vălean cu o singură propunere de rezoluție și pe Cristian Bușoi
și Mihai Țurcanu cu nicio o astfel de recomandare.
În ceea ce privesc luările de cuvân t în plen , Delegația României în Parlamentul
European a înregistrat un număr de 7.925 astfel de intervenții, conducător detașat la nivel
individual fiind Doru Frunzulică (grupul S&D) cu 1.166 de luări de cuvânt, secondat de Victor
Negrescu cu 1.052 de inte rvenții și Daniel Buda cu 692. La celălalt capăt, Mircea Diaconu a
intervenit în plen doar în 7 ocazii.
Luând în considerare aceste dezvoltări înregistrate de Delegația României în cea de a
VIII-a legislatură a Parlamentului European (2014 -2019), în rândurile următoare, vom căuta să
analizăm latura participării la vot a europarlamentarilor români. Apreciem n ecesară o astfel de
incursiune dat fiind faptul că ″comportamentul la vot al membrilor unei instituții legislative
poate releva multe date privind modul de operare al legislativului în cauză arătând, de exemplu,
dacă votul urmărește afilierile teritoriale sau afilierile partinice, ce tipuri de coaliții sunt
formate, care sunt dimensiunile conflictului politic sau dacă partidele sunt capabile să
controleze comportamentul membrilor săi.″ (Hix, Noury, & Roland, Op.cit., p. 67)
De altfel, în Parlamentul European avem de a face cu trei tipuri de vot: ″ ridicarea
mâinii,″ votul electronic și votul prin apel nominal, unde decizia de vot a fiecărui membru al
Parlamentului European este consemnată în procesele verbale ale ședinț elor. Noi ne vom
îndrepta atenția înspre această ultimă modalitate de vot prezentată, utilizată de regulă în cazul
adoptării unor decizii importante de la nivelul legislativului european.
Totodată, o astfel de incursiune ne arată faptul că ″cu cât votul e ste mai strâns, într -o
problemă legislativă crucială pentru partidele naționale și europene din care fac parte membrii
Parlamentului European, cu atât este mai probabil ca fiecare dintre aceștia din urmă să încerce
să-și exercite influența înspre a înclina balanța puterii. Astfel, un vot strâns este un bun indiciu
al probabilității ca un anumit membru al Parlamentului să fie actor pivot dacă participă la vot.″
(Idem, p. 147) În acest sens, grupurile politice dorni ce de a deține puterea în cadrul unei sesiuni
de vot vor încerca prin toate ″mijloacele″ să -și ″mobilizeze membrii să participe la vot,
recompensându -i pentru ″bună purtare,″ de exemplu, prin promovări în cadrul grupului sau
acordarea unei poziții mai inte resante și influente în cadrul comisiilor parlamentare.″ (Idem, p.
149)

107
Cele afirmate ne conduc spre concluzia potrivit căreia ″Parlamentul European este ca
orice altă adunare democratică, în sensul că estimările care se fac în legătură cu consecințele
votului asupra sferei politicului determină ratele de participare la vot la nivel individual și la
nivelul grupului politic.″ (Idem, p. 168)
Pentru a completa cele câtev a rânduri din paragraful anterior, oferim tabelul nr.6 ce
surprinde nivelul prezenței înregistrate de către euroaleșii români.
Tabel 6. Rata de participare la vot a europarlamentarilor români în intervalul
01.07.2014 -23.03.2017
(sursa :MEP Ranking.Eu, http://www.mepranking.eu/state.php?st=RO&order=RCVOT#meps ,
accesat în data de 06.05.2017)

Tabelul 6 relevă seriozitatea și conștiinciozitatea de care se pare că europarlamentarii
români dau dovadă. Prin rate ridicate de participare la vot, aceștia înțeleg importanța , dar și
dificila misiune pe care cetățenii le -au încredințat -o în momentul alegerii lor în Parlamentul
European: reprezentarea și influențare a legislației europene în acord cu interesele naționale .
Nume, prenume Grup politic european Rata de participare la vot Nume, prenume Grup politic european Rata de participare la vot
Cristian PREDAGrupul Partidului Popular European
(independent)99,71% Mihai ȚURCANUGrupul Partidului Popular
European (PNL)90,47%
Theodor
STOLOJANGrupul Partidului Popular European
(PNL)98,63% Sorin MOISĂGrupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD)88,49%
Claudia
ȚAPARDELGrupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD)97,92% Emilian PAVELGrupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD)87,81%
Doru
FRUNZULICĂGrupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD)96,82% Ioan Mircea PAȘCUGrupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD)86,41%
Norica NICOLAIGrupul Alianței Liberalilor și
Democraților pentru Europa
(independent)96,75% Renate WEBERGrupul Alianței Liberalilor și
Democraților pentru Europa
(independent)85,63%
Maria GRAPINIGrupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PUR)96,65% Andi CRISTEAGrupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD)85,60%
Csaba SOGORGrupul Partidului Popular European
(UDMR)96,32% Daciana SÂRBUGrupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD)84,43%
Daniel BUDAGrupul Partidului Popular European
(PNL)95,78% Cătălin IVANGrupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD)84,08%
Siegfried
MUREȘANGrupul Partidului Popular European
(PMP)95,50% Ramona MĂNESCUGrupul Partidului Popular
European (PNL)83,70%
Victor NEGRESCUGrupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD)94,40% Laurențiu REBEGAGrupul Europa Națiunilor și a
Libertății (independent)82,89%
Marian-Jean
MarinescuGrupul Partidului Popular European
(PNL)93,90% Adina VĂLEANGrupul Partidului Popular
European (PNL)81,19%
Victor
BOȘTINARUGrupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD)93,71% Mircea DIACONUGrupul Alianței Liberalilor și
Democraților pentru Europa
(independent)80,54%
Monica MACOVEIGrupul Conservatorilor și
Reformiștilor Europeni
(independent)92,32% Damian DRĂGHICIGrupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European
(independent)73,64%
Traian
UNGUREANUGrupul Partidului Popular European
(PNL)92,30% Viorica DĂNCILĂGrupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD)72,16%
Iuliu WINKLERGrupul Partidului Popular European
(UDMR)91,20% Dan NICAGrupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD)70,90%
Claudiu
TĂNĂSESCUGrupul Alianței Progresiste a
Socialiștilor și Democraților din
Parlamentul European (PSD)91,07% Cristian BUȘOIGrupul Partidului Popular
European (PNL)66,76%

108
În altă ordine de idei, o concluzie asupra celor afirmate de -a lungul acestei secțiuni se
impune cu celeritate. Astfel, s curta analiză pe care am întreprins -o asupra activității desfășurate
de către europarlamentarii români în cei aproximativ 2 ani și jumătate de la preluarea
mandatului ne -a arătat progresul semnificativ pe care Delegația țării noastre în Parlamentul
European l -a înregistrat în apărarea interes elor cetățenilor români. Desigur, mai sunt multe de
întocmit și realizat, dar nu putem nega influența politică pe care încet, încet țara noastră o căpătă
în Parlamentul European, prin deținerea unor funcții cheie în cadrul unor comisii par lamentare
de maxi mă importanță (vezi funcția de vicepreședinte al Parlamentului European deținută de
Ioan Mircea Pașcu ori cea de președinte al Comisiei pentru mediu, sănătate publică și siguranță
alimentară – Adina Vălean, precum și numeroasele funcții de vicepreședinte d e comisie sau
grup parlamentar) .
De altfel, europarlamentarii români desfășoară o bogată activitate de promovare a
intereselor naționale în Parlamentul European, iar acest lucru reiese din numeroasele
clasamente întocmite de diferitele publicații de profi l ori de către think thank -urile academice
ce urmăresc activitatea euroaleșilor.
Spre exemplu, publicația Politico Europe50 a redat publicității un top al celor mai influenți 40
europarlamentari din anul 2017, unde social -democratul Sorin Moisă ocupă un onorant loc 31,
Victor Boștinaru locul 33, iar Adina Vălean locul 35, clasament unde pe primele trei locuri îi
regăsim pe lide rul grupului PPE, Manfred Weber; președintele Parlamentului European,
Antonio Tajani și liberalul Guy Verhofstadt. De as emenea, portalul MEP Ranking.Eu51, îi
socotește drept cei mai activi eurodeputați români pe Doru Frunzulică, Victor Negrescu
(grupul S&D) și Daniel Buda (grupul PPE). Publicația "The Parliament Magazine"52 acordă în
fiecare an distincții europarlamentarilor cu cea mai intensă activitate din anul precendent. La
gala MEP Awards 2017 , pe lista scurtă pentru titlul de europarlamentarul anului s -au aflat Iuliu
Winkler (grupul PPE) – categoria Comerț internațional ; Emilian Pavel (grupul S&D) –
categoriile Locuri de muncă și afaceri sociale și Drepturile femeilor și egalitatea de gen ;
Monica Macovei (grupul ECR) – categoria Justiție și Afaceri Interne ; Marian – Jean
Marinescu (grupul PPE) și Viorica Dăncilă (grupul S&D) – categoria Cercetare și Inovare;
Claudia Țapa rdel (grupul S&D) – categoria Transport ; Viorica Dăncilă (grupul S&D) –
categoria Drepturile femeilor și egalitatea de gen. Printre câștigători s -au numărat Emilian
Pavel (grupul S&D) – Premiul Europarlamentarul Anului la categoria Locuri de muncă și

50 Politico.eu, clasamentul ”The 40 MEPs who matter in 2017” ( http://www.politico.eu/list/ the-40-meps -who-
matter -in-2017 -the-ranking -ep40/ , accesat în data de 06.05.2017)
51 Portalul MEP Ranking.Eu ( http://www.mepranking.eu/state.php?st=RO#meps , accesat în data de 06.05.2017)
52 MEP Awards.Eu 2017 ( http://www.mepawards.eu/winners , accesat în data de 06.05.2017)

109
aface ri sociale și Marian – Jean Marinescu (grupul PPE) – Premiul Europarlamentarul
Anului la categoria Cercetare și Inovare .
Ieșind din sfera topurilor și clasamentelor, europarlamentarii români au reușit să se
remarce la nivelul Parlamentului European și pr in alte modalități. Spre exemplu, eurodeputatul
PPE, Siegfried Mureșan a reușit să -și convingă colegii fiind ales negociator -șef al Parlamentului
European pentru bugetul U.E. din 2018. De altminteri, "raportul privind prioritățile politice ale
Parlamentulu i European pentru bugetul Uniunii Europene din anul 2018, elaborat de deputatul
european Siegfried Mureșan, canalizat pe creșterea economică, locurile de muncă și siguranța
cetățeanului, a fost adoptat în plenul Parlamentului European cu 445 de voturi pent ru, 134
împotrivă și 101 abțineri." (Lupitu, 2017)
Aceste exemple de reușită ale eurodeputaților români ne demonstrează faptul că
sistemul instituțional european încurajează abordările proactive în reprezentarea diverselor
interese. De altfel, să nu uităm faptul că ″Bruxelles -ul este și un spațiu de competiție între
diversele interese, fie ale statelor membre, fie ale actorilor din mediul de afaceri sau
neguvernamental și, unde actorii români încet, încet cu eforturi de înțe legere, învățare și
adaptare la regulile jocului european, capătă ″o voce″ din ce în ce mai puternică.″ (Bretea,
Tămășan, & Mihăilescu, Op.cit., p. 41)

110
CONCLUZII

Pentru a ne întoarce la titlul acestei lucrări – Procesul legislativ al Uniunii Europene.
Scurtă incursiune în "laboratoarele" adoptării legislației europene – se pare că instituirea prin
tratatul de la Lisabona (2007) a procedurii codeciziei drept procedu ra legislativă ordinară
reprezintă o modificare semnificativă, de la viziunile tratatului de la Maastricht (1992) , dar și o
modificare considerabilă a aranjamentelor actuale, întrucât "marchează fără doar și poate o
veritabilă maturizare a arhitecturii leg islative a Uniunii Europene." (Direcția pentru coordonare
legislativă și concilieri a Parlamentului European, 1 mai 2004 – 13 iulie 2009, p. 43)
În particular, procedura codeciziei se constituie într -un pas făcut înainte în apropierea
construcției europene de cetățeni întrucât "de aici înainte electorii europeni vor percepe cu mai
multă claritate că legea europeană este adoptată de către Camera care îi reprezintă – Parlamentul
European, dar și de către Camera ce reprezintă statele – Consiliul U.E." (Aldecoa Luzarraga &
Guinea Llorente, Op.cit. , p. 161) Mai mult, faptul că Uniunea Europeană era percepută de către
cetățenii săi drept "o organizație elitistă, unde un cerc restrâns de per soane iau decizii majore "
(Gherghina, Jiglău, Pecican, & Pop, Op.cit. , pg. 77 -78) avea să declanșeze un amplu proces de
democratizare privitor la gradul de participare al cetățenilor europeni, la modul în care deci ziile
sunt adoptate la nivelul U.E.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (2009) avea să declanșeze un adevărat
proces de reformare a Uniunii Europene, fiind atinse toate aspectele ce țin de construcția
europeană și unde prerogativele Parlamentu lui European au cunoscut o îmbunătățire
semnificativă. Astfel, prin sporirea competențelor Parlamentului și conferirea statutului de co –
legiuitor alături de Consiliul U.E. s-a apreciat o reducere a mult clamatului deficit democratic
de care Uniunea este ac uzată că ar suferi, cetățenii săi fiind cooptați în procesul de adoptare a
legislație i de la nivel european.
Se presupune că interesele acestora și -au găsit reprezentarea la europarlamentari i
considerați drept ″portavocea″ nevoilor votanților de la nivelu l U.E. Asupra acestui aspect am
insistat cu predilecție în cuprinsul capitolelor III, IV subcapitolele 2, unde am căutat a ilustra
caracteristicile pe care calitatea de eurodeputat le comportă, atribuțiile ce le -au de îndeplinit,
drepturile și obligațiile ce le incumbă etc.
Ținând seama de acestea, în finalul prezentului demers științific, am căutat a releva
instrumentele aflate la îndemâna europarlamentarilor în vederea influențării procesului
decizional de la nivel european. În acest mod, am descoperit că obținerea unor funcții precum
cele de raportor principal sau alternativ ori de coordonator sau vicepreședinte al grupului
politic conferă influență politică ce am putea -o traduce în participare la negocierile ce au loc

111
între Parlament, Consiliul U.E. și C omisia Europeană. Cu toate acestea, "oglinda" activității
unui europarlamentar este dată și numărul de moțiuni de rezoluție depuse, de rapoarte
redactate, de întrebări adresate Comisiei ori Consiliului, de numărul de rapoarte amendate,
de cel al declarații lor scrise, al discursurilor în plen sau de numărul de avize adoptate.
Privitor la Delegația României în Parlamentul European , în cei 2 ani și jumătate ce s -au
scurs de la preluarea mandatului (iulie 2014) , cu bucurie am remarcat o bogată și intensă
activitate de promovare a interes elor naționale la nivel european , mărturie stând chiar funcțiile
cheie pe care europarlamentarii noștri le -au obținut în cadrul unor comisii parlamentare de
maximă importanță ori în numărul de moțiuni de rezoluție depuse, d e rapoarte redactate, de
întrebări ad resate Comisiei ori Consiliului etc.
În lumina celor de mai sus, structura pe care am propus -o în abordarea de față a debutat
cu prezentarea sintetică a aspectelor de drept european, a instituțiilor și normelor fundamen tale
ale Europei, în special a celor ce privesc în mod nemijlocit procesul decizional, echilibrul
interinstituțional sperând ca prin aplicarea nemijlocită a acestora să ne aflăm în prezența unei
"Europe sigure într -o lume mai bună." (Pop & Albescu, Op.cit., p. 20)

112
BIBLIOGRAFIE

Aldecoa Luzarraga, F., & Guinea Llorente, M. (2011). Europa viitorului. Tratatul de la
Lisabona. Iași: Polirom.
Alexandru, I. (2010). Drept administrativ european. București: Universul Juridic.
Alexandru, I. (2012). Democrația constituțională – utopie și/s au realitate. București:
Universul Juridic.
Alomar, B., Daziano, S., & Gara, C. (2010). Marile probleme europene. Iași: Institutul
European.
Andrei, C. L. (2009). Economie Europeană. București: Economică.
Bărbulescu, I. (2008). Procesul decizional în Uniun ea Europeană. Iași: Polirom.
Bărbulescu, I. (2015). Noua Europă. Identitate și model european. Iași: Polirom.
Bărbulescu, I., Boșoi, O., Albescu, A. -M., Mateescu, S. -D., Necula, A., Roescu, A., &
Sultănescu, L. (2007). Alegerile pentru Parlamentul European . Modulul Jean Monnet
– Continuitate și schimbare în guvernanța europeană, București. Preluat pe martie 18,
2017, de pe http://europolity.ro/wp –
content/uploads/files/Cercetare%20romana/2007.%204.%20Noiembrie/Proiect%20AE
%20final.pdf
Bârgăoanu, A., & Negrea , E. (2011). Comunicarea în Uniunea Europeană. Modele teoretice
și aspecte practice. București: Comunicare.ro.
Beciu, C., & Perpelea, N. (2011). Europa în context. Identități și practici discursive.
București: Ars Docendi.
Boicu, A. -M., & Niță, A. -A. (2013 , Parlamentul European – componență și organizare).
Facultatea de Contabilitate și Informatică de Gestiune din cadrul A.S.E. București.
Preluat pe martie 24, 2017, de pe www.cig.ase.ro:
http://cig.ase.ro/cignew/pics/ss2013/SESIUNE%20COMUNICARI%20CIG%202013 /
SECT%20DREPT%20mentiune%202%20Parlamentul%20european.pdf
Brack, N., Coman, R., Rittelmeyer, Y. -S., & Stănculescu, C. (2011). Despre Parlamentul
European, democratizare și democrație. Iași: Institutul European.
Bretea, L., Tămășan, A., & Mihăilescu, G. (2014). ”Actor pasiv sau proactiv. Cum sunt
reprezentate interesele românești la Bruxelles?”. Raport Europuls.ro, București.
Preluat pe aprilie 30, 2017, de pe http://www.europuls.ro/images/RaportEuropuls.pdf
campa nia de informare Alegeri Europarlamentare. (2014). România tv.net . Preluat pe mai 01,
2017, de pe www.romaniatv.net: http://www.romaniatv.net/europarlamentare –
2014/index.php
Ciora, C. (2013, Seria Juridice). 20 de ani de codecizie europeană. Evoluție și evaluare.
Analele Universității ”Constantin Brâncuși” (3). Preluat pe aprilie 18, 2017, de pe
https://poseidon01.ssrn.com/delivery.php?ID=18212506708611201111812111401100
3097041 00502400905107809910109302900810006512107300601903602105606201
300306906912111709409003010401202106102208901511907610902909010000806
00350780811211100231240941230250960810831
Cîrstena, O., & Duciu, I. (2010). Considerații asupra soluțiilor propuse prin Carte a Verde
privind inițiativa cetățenilor europeni pentru consolidarea democrației în Uniunea
Europeană. Consilier European (1). Preluat pe februarie 26, 2017
Comșa, M., Gheorghiță, A., & Tufiș, C. (2010). Alegerile pentru Parlamentul European.
România 2009. Iași: Polirom.
Curtin, D. (2011). Organele executive ale Uniunii Europene: din umbră la lumina zilei? În A.
Kellermann, Uniunea Europeană. Un proces de integrare continuă. Cluj Napoca: CA
Publishing.

113
Czimbalmos, D. L. (2011). Cooperarea parlamentară în Uniu nea Europeană și procesul
decizional european. Cluj Napoca: Institutul de Studii Doctorale al Universității
Babeș -Bolyai. Preluat pe martie 28, 2017, de pe
http://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2011/relatii –
internationale/CZIMBALMOS_DANIEL A_RO%20.pdf,
De Zwaan, J. (2011). Rolul Comisiei Europene de -a lungul timpului: schimbări și provocări.
În S. Blockmans, J. Zwaan, J. Jans, & F. Nelissen, Uniunea Europeană. Un proces de
integrare continuă. Cluj Napoca: CA Publishing.
Deliu, A. (2013). Mod alități complementare de fundamentare a legitimității democratice.
Revista de Științe Politice și Relații Internaționale (4). Preluat pe februarie 22, 2017,
de pe http://revista.ispri.ro/wp -content/uploads/2012/09/64 -73-Adela -Deliu.pdf
Direcția pentru coord onare legislativă și concilieri a Parlamentului European . (2014).
Codecizia și concilierea. Ghid privind activitatea de colegislator a Parlamentului
European în procedura legislativă ordinară. Preluat pe aprilie 18, 2017, de pe
http://www.europarl.europa. eu/code/information/guide_ro.pdf
Direcția pentru coordonare legislativă și concilieri a Parlamentului European. (1 mai 2004 –
13 iulie 2009). Raport de activitate. Preluat pe aprilie 30, 2017, de pe
http://www.europarl.europa.eu/code/information/activity_r eports/activity_report_2004
_2009_ro.pdf
Direcția pentru coordonare legislativă și concilieri a Parlamentului European. (14 iulie 2009 –
30 iunie 2014). Raport de activitate privind codecizia și concilierea . Preluat pe aprilie
29, 2017, de pe
http://www.eu roparl.europa.eu/code/information/activity_reports/activity_report_2009
_2014_ro.pdf
Direcția pentru ședințe plenare din cadrul Parlamentului European. (fără an). Ședința plenară:
ghidul utilizatorului. Preluat pe martie 25, 2017, de pe www.europarl.europa. eu:
www.europarl.europa.eu/sed/doc/ext/manual/manual_ro.pdf
Epure, A. (2014, decembrie 25). Pagina europeană. Preluat pe mai 06, 2017, de pe
www.paginaeuropeana.ro: http://www.paginaeuropeana.ro/euroalesii -la-ora-bilantului –
episodul -2-doar-4-raportori -in-6-luni/
Epure, A. (2014, decembrie 24). Pagina europeană. Preluat pe mai 06, 2017, de pe
www.paginaeuropeana.ro: http://www.paginaeuropeana.ro/euroalesii -la-ora-bilantului –
episodul -1-un-premiant -si-zece-repetenti/
Epure, A. (2014, decembrie 28). Pagina Euro peană. Preluat pe mai 06, 2017, de pe
www.paginaeuropeana.ro: http://www.paginaeuropeana.ro/euroalesii -la-ora-bilantului –
episodul -4-un-roman -pe-locul -2-in-pe/
Fábián, G., Mihu, N., & Veress, E. (2007). Parlamentul European. București: Wolters
Kluwer.
Ferré ol, G. (2001). Dicționarul Uniunii Europene. Iași: Polirom.
Filoreanu, R., Popescu, I., Sincă, G., Kanovici, Ș., Iordache, L., & Brosser, L. (2014).
Europarlamentarii la raport. Cum ne reprezintă în Europa? Legislatura 2009 -2014.
București -Bruxelles: Insti tutul European pentru Democrație Participativă Qvorum.
Preluat pe martie 18, 2017, de pe (http://qvorum.ro/wp –
content/uploads/2014/05/Europarlamentarii -la-Raport_cum -ne-reprezinta -in-Europa –
vol-IV.pdf
Fuerea, A. (2003). Cetățenie națională -cetățenie europe ană. București: Fundația Culturală
Libra.
Gherghina, S. (2010). Cine decide? Partide, reprezentanți și politici în Parlamentul României
și cel European. Iași: Institutul European.
Gherghina, S., & Jiglău, G. (2010). De la entuziasm la criză. Pașii României după aderarea
europeană. Cluj Napoca: CA Publishing.

114
Gherghina, S., Jiglău, G., Pecican, O., & Pop, F. (2010). Ce aduce nou tratatul de la
Lisabona? Cluj Napoca: CA Publishing.
Gilia, C. (2013). Paradoxul alegerilor parlamentare din 2012 – un Parlament su praponderal.
Revista Sfera Politicii (174). Preluat pe martie 04, 2017, de pe
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/174/art04 -Gilia.php
Grecu, R. (2001). Cât de responsabili sunt parlamentarii noștri? Sfera Politicii (89). Preluat pe
februarie 25, 2017, de pe h ttp://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_89.pdf
Groza, A. (2008). Cetățenia europeană, statut fundamental al resortisantului european. Revista
Română de Drept Comunitar (4), 203.
Hix, S., Noury, A., & Roland, G. (2010). Politica democratică în Parlamentu l European. Cluj
Napoca: CA Publishing.
Ion, O. -A. (2013). Guvernanța Uniunii Europene. Abordări actuale. Iași: Polirom.
Iordache, R. (2012). Europarlamentarii români și procesul decizional din U.E. Cazul comisiei
pentru agricultură și dezvoltare rurală a Parlamentului European. Revista de Științe
Politice și Relații Internaționale (1). Preluat pe aprilie 18, 2017, de pe
http://revista.ispri.ro/wp -content/uploads/2012 /10/36 -50-Ruxandra -Iordache.pdf
Ivan, A. -L. (2009). Sub zodia Statelor Unite ale Europei. De la ideea europeană la
Comunitățile Economice Europene. Cluj Napoca: CA Publishing.
Ivan, R. (2012). Criză economică sau criză democratică? Evoluția ”deficitului democratic” al
U.E. Sfera politicii (172). Preluat pe februarie 23, 2017, de pe
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/172/art18 -Ivan.php
Jădăneanț, A. (2010). Momentul Lisabona – Un nou început pentru construcția europe ană.
Sfera Politicii (147), 108. Preluat pe februarie 15, 2017, de pe
http://issuu.com/sferapoliticii/docs/sfera_147/5?e=0
Kjaer, A. M. (2010). Guvernanța. Cluj Napoca: CA Publishing.
Koopmans, T. (2010). Regândirea sistemului instituțional. În S. Blockmans , J. Zwaan, J. Jans,
& F. Nelissen, Uniunea Europeană. Un proces de integrare continuă. Cluj Napoca:
CA Publishing.
Lisabona, T. d. (2007, articolul 11 alineat 4). Eur-Lex. Preluat pe februarie 26, 2017, de pe
http://eur -lex.europa.eu: http://eur -lex.europ a.eu/legal –
content/ro/TXT/?uri=CELEX:12007L/TXT
Luca, D. (2009). Dilemele comunicării Uniunii Europene. Cluj Napoca: Qual Media.
Lupitu, R. (2017, martie 15). Calea Europeană.ro. Preluat pe mai 06, 2017, de pe
www.caleaeuropeana.ro: http://www.caleaeuropea na.ro/primul -roman -care-negociaza –
bugetul -uniunii -europene -raportul -lui-siegfried -muresan -adoptat -in-plenul –
parlamentului -european/
Magnette, P. (2003). Europa politică. Cetățenie, constituție, democrație. Iași: Institutul
European.
Marinaș, L. (2003). Sistemul de guvernare al Uniunii Europene. București: Luceafărul.
Mătușescu, C., & Gilia, C. (2009). Alegerile europene și legitimitatea democratică la nivel
comunitar. Târgoviște: Bibliotheca.
Murgescu, D., & Dumitrică, C. (2009). Participarea cetățenească – mijloc de implicare a
cetățeanului în procesul decizional. Sfera Politicii (136). Preluat pe februarie 26, 2017,
de pe http://www.sferapoliticii.ro/sfera/136/art07 -murgescu.html
Parlamentul European, Secțiunea Ședință plenară. (2017). Preluat pe martie 25, 2017, de pe
www.europarl.europa.eu: http://www.europarl.europa.eu/plenary/ro/hemicycle.html
Piana, D. (2009). Construirea democrației la frontiera spațiului public european. Iași:
Institutul European.
Pop, F., & Albescu, O. (2012). Tratatul de la Lisabona . De la ”metoda comunitară” la noile
evoluții ale guvernanței europene. Drept și politici ale Uniunii. Cluj Napoca : CA
Publishing.

115
Pop, F., Gherghina, S., & Jiglău, G. (2009). Uniunea Europeană: drept, instituții și politici
comunitare. Manual introductiv . Cluj Napoca: Argonaut.
Pop, L. -N. (2010). Conceptul de cetățenie europeană în perspectiva Tratatului de la Lisabona.
Revista Consilier European (1). Preluat pe februarie 12, 2017, de pe
http://www.dae.gov.ro/admin/files/CONSILIER%20EUROPEAN%20nr1.pdf
Popescu, A., & Diaconu, I. (2009). Organizații europene și euroatlantice. București:
Universul Juridic.
Postolache, I. N. (2013). Raporturile stat -cetățean în România și Republica Moldova. Teză
doctorat, Univesitatea Liberă Internațională din Moldova, Chiș inău. Preluat pe
februarie 25, 2017, de pe
http://www.cnaa.md/files/theses/2014/26830/ionel_pstolache_thesis.pdf
Regulamentul de procedură al Parlamentului European. A opta legislatură. (2014, iulie Titlul
I, Capitolul I, articolul 14, alineatele 1 -2). Parlamentul European. Preluat pe martie
23, 2017, de pe www.europarl.europa.eu:
http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=TOC
Regulamentul (U.E.) 211. (2011, articolul 3). Eur-Lex. Preluat pe februarie 26, 2017, de pe
http://eu r-lex.europa.eu: http://eur –
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2011:065:0001:0022:ro:PDF
Regulamentul de procedură al Parlamentului European. A opta legislatură. (2014, iulie Titlul
I, Capitolul I, articolul 3, alineatul 2). Parlamentul Europe an. Preluat pe martie 18,
2017, de pe www.europarl.europa.eu:
http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=TOC
Regulamentul de procedură al Parlamentului European. A opta legislatură. (2014, iulie Titlul
I, Capitolul I, articol ul 5, alineatul 4). Parlamentul European. Preluat pe martie 20,
2017, de pe www.europarl.europa.eu:
http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=TOC
Regulamentul de procedură al Parlamentului European. A opta legislatură. (2014 , iulie Titlul
I, Capitolul I, articolul 4, alineatul 3). Parlamentul European. Preluat pe martie 21,
2017, de pe www.europarl.europa.eu:
http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=TOC
Regulamentul de procedură al Parlamentul ui European. A opta legislatură. (2014, iulie Titlul
I, Capitolul I, articolul 17, alineatul 1). Parlamentul European. Preluat pe martie 23,
2017, de pe www.europarl.europa.eu:
http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=TOC
Regulamentul de procedură al Parlamentului European. A opta legislatură. (2014, iulie Titlul
I, Capitolul I, articolul 29, alineatele 1 -3). Parlamentul European. Preluat pe martie
24, 2017, de pe www.europarl.europa.eu:
http://www.europarl.europa.eu/sides/ getLastRules.do?language=RO&reference=TOC
Regulamentul de procedură al Parlamentului European. A opta legislatură. (2014, iulie Titlul
I, Capitolul I, articolul 146, alineatele 1 -4). Parlamentul European. Preluat pe martie
24, 2017, de pe www.europarl.euro pa.eu:
http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=TOC
Regulamentul de procedură al Parlamentului European. A opta legislatură. (2014, iulie Titlul
I, Capitolul I, articolul 149, alineatele 1 -4). Parlamentul European. Preluat de pe
www.europarl.europa.eu:
http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=TOC
Regulamentul de procedură al Parlamentului European. A opta legislatură. (2014, iulie Titlul
I, Capitolul I, articolul 168, alineatele 1 -5). Parlame ntul European. Preluat de pe
www.europarl.europa.eu:
http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=TOC
Regulamentul de procedură al Parlamentului European. A opta legislatură. (2014, iulie Titlul
I, Capitolul I, articolele 178, 179). Parlamentul European. Preluat de pe

116
www.europarl.europa.eu:
http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=TOC
Sauron, J. -L. (2010). Curs de instituții europene. Iași: Polirom.
Stan, A. -E. (2008). Parlamentul European. Evol uție. Structură politică. Alegeri
europarlamentare. Iași: Pim.
Stănescu, L. -S., & Slusarciuc, M. (2012). Advocacy sau reinventarea contemporană a
democrației participative. O abordare din perspectiva eficienței constituției. Acta
Universitatis George Bacov ia Juridica, I . Preluat pe februarie 20, 2017, de pe
http://www.juridice.ro/wp -content/uploads/2013/06/primul -numar.pdf
Stoica, M. -M. (2010). Uniunea Europeană: o abordare instituțională. București: Pro
Universitaria.
Stoica, M. -M., & Rhea, C. (2012). De l a Europa elitelor la Europa cetățenilor. Drumul de la
fondatori la alegători. Cogito , 6. Preluat pe februarie 10, 2017, de pe
(http://cogito.ucdc.ro/2012/vol4n1/ro/8_delaeuropaelitelorlaeuropacetatenilormarcelas
toicacristinarhea.pdf
Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht. (1993). Eur-Lex. Preluat pe februarie 15,
2017, de pe http://eur -lex.europa.eu/homepage.html: http://eur -lex.europa.eu/legal –
content/RO/TXT/?uri=URISERV%3Axy0026
Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht modificat prin T ratatul de la Amsterdam.
(1993). Eur-Lex. Preluat pe februarie 12, 2017, de pe http://eur -lex.europa.eu/:
http://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/?uri=URISERV%3Axy0026
Tratatul privind Uniunea Europeană. (2009). Eur-Lex. Preluat pe februarie 15, 2017 , de pe
http://eur -lex.europa.eu/homepage.html: http://eur -lex.europa.eu/legal –
content/RO/TXT/PDF/?uri=OJ:C:2016:202:FULL&from=RO
Turșie, C. (2010, Mai). Parlamentul European și Tratatul de la Lisabona. U.E. către un regim
parlamentarizat? Sfera Politicii (147), 103. Preluat pe februarie 5, 2017, de pe
http://issuu.com/sferapoliticii/docs/sfera_147
Tușa, E. (2014). Europenism și alegeri europarlamentare în spațiul public românesc. Revista
Sfera Politicii (179). Preluat pe martie 4, 2017, de pe
http://www.sfer apoliticii.ro/sfera/179/art03 -Tusa.php
(2005). Uniunea Economică și Monetară. București: Institutul European din România. Preluat
pe februarie 12, 2017, de pe
http://www.ier.ro/documente/formare/Uniunea_economica_si_monetara.pdf
Varela, D. (2008). Guvernar ea Uniunii Europene. Iași: Institutul European.
Vătăman, D. (2013). Importanța democrației participative în procesul decizional al Uniunii
Europene. Revista Română de Geopolitică și Relații Internaționale, V (1).
Vintilescu, C. (2005). Cetățenia europeană î ntre trecut și viitor. Sfera Politicii (116-117).
Preluat pe februarie 15, 2017, de pe http://www.sferapoliticii.ro/sfera/116 -117/art6 –
vintilescu.html
Voicu, M. (2009). Uniunea Europeană, înainte și după Tratatul de la Lisabona. București:
Universul Juridic .