Protecția mediului [630076]

Protecția mediului
Note de c urs

GALAȚI
2015

PROTECȚIA MEDIULUI
2
Cuprins

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE DE ECOL OGIE, MEDIU ȘI PROTE CȚIA MEDIULUI ………………………….. .. 4
1.1 Ecologie. Ecosferă. Conceptul de mediu ………………………….. ………………………….. …………………….. 4
1.2 Componentele mediului înconjurător. Caracteristici ………………………….. ………………………….. …….. 6
1.3 Definiția și componentele protecției mediului înconjur ător ………………………….. ……………………….. 8
2. IMPACTUL ANTROPIC ȘI NECESITATEA PROTECȚ IEI MEDIULUI ………………………….. ……………… 10
2.1. Relația om -mediu și caracteristicile dezvoltării mediului socio -economic uman ……………………….. 10
2.2 Economia mediului – concept și evoluție ………………………….. ………………………….. …………………… 12
2.3 Amprenta ecologică. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 13
2.4 Principalele căi de deteriorare a ecosistemelor. ………………………….. ………………………….. …………. 14
2.4.1 Deteriorarea ecosistemelor prin eroziune. ………………………….. ………………………….. …. 15
2.4.2 Deteriorarea prin supraexploatarea resurselor biologice. ………………………….. ………… 15
2.4.3 Dereriorarea prin supraexploatarea resursei de apă. ………………………….. ………………. 16
2.4.4 Deteriorarea prin introduc erea de noi specii în ecosistem. ………………………….. ……….. 17
2.4.5 Modificarea habitatelor. ………………………….. ………………………….. …………………………. 19
2.4.6 Fragmentarea ecosistemelor naturale. ………………………….. ………………………….. ……… 21
2.4.7 Dispariția speciilor. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 23
2.4.8 Deteriorarea prin poluare. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 24
2.4.9 Impactul acumulării deșeurilor asupra mediului ………………………….. ……………………… 25
2.4.10 Poluarea genetică. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 26
2.4.11 Schimbările climatice. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 28
2.4.12 Reducerea stratului de ozon. ………………………….. ………………………….. …………………. 29
2.5 Principiile și strategia de protecție a mediului ………………………….. ………………………….. ……………. 30
3. PROTEJAREA MEDIULUI NATURAL ………………………….. ………………………….. …………………………. 34
3.1. Protejarea atmosferei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 34
3.1.1. Funcțiile atmosferei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 34
3.1.2. Deterioarea prin poluare a atmosferei ………………………….. ………………………….. ………. 35
3.1.3. Strategia de protecție a atmosferei ………………………….. ………………………….. ………….. 39
3.2. Protejarea hidrosferei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 40
3.2.1. Importanța hidrosferei ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 40
3.2.2. Clasificarea resurselor de apă ………………………….. ………………………….. ………………….. 41

PROTECȚIA MEDIULUI
3
3.2.3. Deteriorarea prin poluare a hidrosferei ………………………….. ………………………….. …….. 41
3.2.4. Strategia României pentru protecția hidrosferei ………………………….. ……………………… 44
3.3. Protejarea solului și subsolului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 47
3.3.1. Particularități generale ale solului ………………………….. ………………………….. ……………. 47
3.3.2. Căi de deteriorarea solului. Activități antropice care determină poluarea solului și
efectele induse ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 49
3.3.3. Protecția solului și subsolului ………………………….. ………………………….. …………………… 52
3.4. Protecția biosferei ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 54
3.4.1. Componentele biosferei ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 54
3.4.2 Capitalul natural și funcțiile sale. Conceptul de dezvoltare durabilă și conservarea
naturii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 54
3.4.3 Conceptul de biodiversitate. Cauzele pierderii biodiversității. Obiectivele conservării
biodiversității ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 59
3.4.4 Principii de conservare a biod iversității ………………………….. ………………………….. ……… 60
3.4.5 Metode utilizate în conservare ………………………….. ………………………….. …………………. 62
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 78

PROTECȚIA MEDIULUI
4
1. Noțiuni introductive de ecologie, mediu și
protecția mediului

1.1 Ecologie. Ecosferă . Conceptul de mediu
Ecologia .
Definiție Ca ramură simbiotică de cercetare și viziune asupra viului, ecologia constituie un
domeniu al biologiei care se ocupă cu studiul sistemelor complexe alcătuite din
sisteme biologice și mediul lor de viață.
Abordarea viului se face la nivelul supraindividual : populație, biocenoză, ecosistem și
biosferă , ecologia ca știință studiind interrelațiile reciproce precum și interacțiunea cu
mediul.
Termenul a fost creat în anul 1866 de către zoologul german Ernst Haeckel (l b. Gr
oikos , casă, gospodărie, logos , știință).
Progresele realizate în acest domeniu ne dau în prezent o imagi ne mai clară și unitară
a lumii vii strâns legată de mediul de viață, cu aspectele legate de adaptare și supraviețuire,
pe baza unei tratări integratoare și interdisciplinare.
Ecosfer a reprezintă sistemul integrator din cadrul ierarhiei ecologice, având o mare
complexitate structurală și funcțională.
Ecosfera este alcătuită din biosferă și componentele abiotice, respectiv pătura
superioară a litosferei, întreaga hidrosferă și pătura inferioară a atmosferei
(figura 1.1). Pedosfera (reprezentată de soluri și sedimente) ocupă o poziție
specială, la intersecția celor patru sfere componente ale ecosferei.
Ecosfera conține trei tipuri majore de habitat: terestru (uscat , 28.4% din suprafață ),
acvatic marin (dominant, reprezentând 70,8% din suprafață) și acvatic dulcicol ( doar 0,8% ).
Dacă luăm însă în considerare volumul disponibil pentru organismele vii, mediul marin
reprezintă aproape 99%. Aceasta deoarece întregul volum de apă este ocupat de organisme
vii, în timp ce densitatea scăzută a aerului nu permite colonizarea uscatului decât pe o
distanță redusă.

Fig. 1.1 Structura ecosferei

Pentru a putea înțelege modul de organizare al
ecosferei este util să înțelegem cum s -a format. În
proc esul de geneză a ecosferei distingem trei etape
majore: etapa abiogenă, etapa biogenă și etapa
antropogenă.
1. Etapa abiogenă , premergătoare apariției vieții, a fost marcată de formarea
litosferei, apoi a atmosferei și ulterior a hidrosferei iar între comp onente au apărut primele

PROTECȚIA MEDIULUI
5
circuite geochimice ce implicau schimburi de materie între acestea, deplasare în spațiu și
transformare a chimică a elementelor și compușilor chimici.
2. Etapa biogenă începe odată cu apariția vieții. Rata scăzută cu care erau generate
resursele de hrană pe cale abiotică, a dus la o competiție acerbă pentru hrană, obligând
evoluția unor organisme în preluarea directă a energiei radiante prin fotosinteză .
Apariția fotosintezei a reprezentat o etapă esențială în dezvoltarea ecosf erei din două
motive: a permis organismelor vii să se conecteze la o sursă inepuizabilă de energie și a dus
la acumularea în mediu a unui deșeu produs în procesul de fotosinteză – oxigenul m olecular.
Acumularea în mediu a oxigenului a depășit la un moment dat capacitatea de
toleranță a organismelor care au început să îl utilizeze în procesul de respirație aerobă .
Această a doua etapă majoră în dezvoltarea ecosferei este deosebit de importantă, deoarece
permite extragerea energiei chimice stocate în substan țele organice mult mai eficient ceea
ce a dus la o tot mai mare specializare a sistemelor biologice . Toate organismele vii care nu
utilizează oxigenul în procesul de respirație (au un metabolism anaerob ), sunt procariote
unicelulare . Trecerea la metabolism ul aerob a permis apariția eucariotelor și apoi a
metazoarelor (organisme pluricelulare). Apariția reproducerii sexuate ce asigură o
diversificare a informației genetice transmise și o maximalizare a potențialului evolutiv, a
creat premizele diversificării explozive a formelor de viață.
Acumularea oxigenului în atmosferă a dus în final la formarea stratului protector de
ozon , ce absoarbe în prezent aproape în totalitate radiația UV nocivă. Reducerea intensității
radiației UV ce ajungea la suprafața planetei , a permis primelor organisme acvatice să
înceapă să colonizeze uscatul. Colonizarea uscatului a permis ocuparea aproape în totalitate
a planetei și a determinat formarea ecosferei ca sistem ecologic la nivel planetar.
3. Etapa antropogenă este ultima și cea mai recentă, fiind caracterizată de modificări
majore în structura ecosferei datorită impactului direct și indirect al speciei umane din
ultimii zeci de mii de ani.
Impactul direct a fost cauzat de vânătoarea excesivă, uneori până la dispariție, a
speciilor de vânat mare, în special mamifere și păsări.
Impactul indirect este datorat de transformările profunde prin extinderea terenurilor
agricole sau cele cauzate covorului vegetal prin i ncendierile repetate, defrișări de
exemplu . Mai recent, activități le antropice au determinat modificări în compoziția
chimică a atmosferei, prin creșterea concentrației de dioxid de carbon și scăderea
concentrației de ozon. Aceasta se datorează cantităților sporite de praf și aerosoli din
aer, dar și deteriorării avansate și accelerate a solurilor (pedosferei), precum și a
resurselor de apă du lce (apele continenta le). Tocmai aceste acțiuni și co nsecințe vor fi
prezenta te detaliat în capitolele următoare , împreună cu strategiile ce derivă din
necesitatea stringentă de regândire a relației omul cu mediul său înconjurător .
Pentru a se menține și dezvolta ecosfera, ca orice sistem deschis, este necesar un
aport permanent de energie asigurat de energia radiantă solară. Cantitatea de energie
radiantă solară receptată de P ământ este relativ uniformă, dar este distribuită diferit în timp
și spațiu și este supusă unor procese de selecție de către atmosferă.
Un rol esențial în acest proces îl are pătura de ozon care reține majoritatea radiației
ultraviolete , nocivă . La trecer ea energiei radiante solare incidente (100%) prin atmosferă,
44% este fie reflectată fie absorbită. Ajunsă la suprafața Pământului, încă 6% din energia

PROTECȚIA MEDIULUI
6
radiantă solară este reflectată de suprafețele de uscat și de apă, rămânând în final doar
jumătate din e nergia incidentă.
Ajunsă în contact cu biosfera, energia solară este transformată de către plante și
bacteriile fotosintetizante în energie chimică. Energia chimică este apoi utilizată pentru
creștere, dezvoltare și reproducere, transferată, stocată și degradată. Energia degradată
(energie termică) devine nefolositoare deoarece nu mai poate fi transformată în energie
chimică. Prin transferul repetat, de la o structură la alta, energiei termice îi este asigurată o
utilizare de lungă durată. Procesul de re cuperare se datorează în principal ecranării realizate
de atmosferă și capacității hidrosferei de a stoca timp îndelungat energia termică.
Deși balanța energetică a planetei este echilibrată (intrările de energie fiind egale cu
ieșirile de energie), fluxu l de energie la nivel planetar este eterogen. Există astfel puncte cu
un bilanț pozitiv în zona centrală a planetei și zone cu bilanț negativ situate spre poli, ceea ce
conduce la o zonare termică. Zonele situate în vecinătatea Ecuatorului primesc mai mult ă
energie decât zonele situate spre poli deoarece unghiul de incidență al radiației solare este
mai mare. Această eterogenitate a fluxului de energie generează un gradient termic și unul
de presiune, ducând la apariția unor sisteme de transport al energiei sub forma curenților
oceanici și a curenților de aer. Aceștia asigură transportul energiei termice din zonele cu
excedent spre zonele cu deficit influențând clima.
Noțiunea de mediu este una cu largi valențe, utilizată cu înțelesuri mai mult sau mai
puțin diferite în domenii precum fizică, biologie, geografie, politică, drept, economie,
psihologie etc.
Ca știință biologică cu caracter interdisciplinar care studiază condițiile de existență și
interacțiunile dintre ființele vii și și dintre acestea și mediul lor natural (Botnariuc,
Vădineanu, 1982), ecologia nu abordează sistemele artificiale care presupun și/sau rezultă
din activitatea omului. Astfel a apărut conceptu l de mediu înconjurător care este astăzi
coonsiderat unul mai co mplex decât ecologia, caracterizându -se prin aceeași inter – și
intradisciplinaritate și care implică atât abordarea ecologică – cadrul natural – cât și cea
antropică – sistemul socio -economic uman.

1.2 Componentele mediului înconjurător. Caracteristici
A. Compo –
nentele
fizice
(mediul
abiotic:
apă, aer,
sol)  Sunt necesare pentru susținerea vieții.
 Întrepătrunderea lor totală. Natura fizică și compoziția chimică le
permite să se imbine în forme variate.
 Apa, aerul, solul aflate în circuit continuu în natură sunt elemente finite
deoarece transformările lor nu generează cantități suplimentare.
 Gestiunea optimă a acestor componente constituie premiza pentru a
acoperi necesitățile vieții.

B. Compo –
nentele Sunt sisteme deschise, informaționale, care, datorită organizării lor, au
capacitatea de autoconservare, autoreglare, autoreproducere și Mediul
înconjurător. Mediul înconjurător este definit drept totalitatea elementelor natura le și
antropice, evenimentelor și energiilor care se găsesc într -o permanentă
interacțiune si care determină menținerea echilibrului ecologic al Planetei.

PROTECȚIA MEDIULUI
7
biotice ale
mediului
autodezvoltare. Au comportament antientropic și finalizat, care le asigură
stabilitatea în relațiile cu alte sisteme (B otnariuc, 1979) și au următoarele
caracteristici:
 Caracter istoric.
 Caracter informațional.
 Integralitatea
 Echilibrul dinamic
 Programul
 Autoreglarea
Mediul abiotic și cel biotic formează capitalul natural al mediului : sisteme ecologice
naturale, seminaturale precum și sistemele ecologice antropizate ale unei țări, regiuni etc .
Capacitatea de suport trebuie cunoscută pentru a evita deteriorarea iar capacitatea lor
productivă trebuie cunoscută pentru a evita supraexploatare a.
C. Compo –
nenta
socială
(sistemul
socio –
economic
uman)
(SSEU) SSEU este sis temul ecologic dominat de specia umană, situat în ierarhia
sistemelor ecologice între nivelul complexelor de ecosisteme și ecosferă,
fiind un subsistem al acesteia din urmă ( Cogălniceanu , 2007 ).
SSEU este alcătuit din componente diferite reprezentate de sisteme
ecologice modificate distribuite insular la nivelul ecosferei.
Ecosistemele de tip urban -industrial :
 Sunt sisteme ecologice cu evoluție recentă, dominate de specia umană .
 Sunt structurate exc lusiv pentru satisfacerea nevoilor umane.
 Sunt strict dependente de energia eoliană, hidro – și/sau nucleară.
 Nu au capacitatea de a capta direct energia radiantă solară întrucât
ponderea producătorilor primari este foarte scăzută iar energia
înmagazinată în producția primară proprie este nesemnificativă în
raport cu consumul de energie.
Ecosistemele de tip rural – agroindustrial .
 Sunt sisteme ecologice eterogene intermediare între ecosistemele de
tip urban și ecosistemele naturale.
 Au un flux propriu de energie bazat pe energia radiantă solară preluată
de producătorii primari dar necesită un flux auxiliar de energie ce
provine din agroecosisteme, ecosisteme naturale și energia auxiliară
furnizată de arderea combustibililor fosili.
Agroe cosistemele :
 Reprezintă ecosisteme transformate prin simplificare excesivă în scopul
satisfacerii nevoilor speciei umane (de ex terenuri agricole, livezi, vii,
ferme zootehnice și bazine piscicole).
 Evoluția agroecosistemelor s -a realizat în direcția simpl ificării
structurale și a creșterii eficienței în exploatare, implicit (fig. 1.2) .

PROTECȚIA MEDIULUI
8

Fig. 1.2 Simplificarea structurii unui
agrosistem tip bazin piscicol în
vederea maximizării fluxului de
energie către SSEU
Pentru anularea fluxului de energie pe
celelalte canale din cadrul rețelei trofice a
ecosistemului (considerate ca ‘pierderi’), se
consumă energie și se utilizează compuși
chimici uneori deosebit de toxici. Rezultatul
este obținerea de producții piscicole mari,
disponibile în totalitate pentru SSEU.
Costurile sunt însă ridicate, atât cele
energetice cât și cele datorate impactului
asupra mediului . În urma tuturor acestor
acțiuni rezultă un agroecosistem a cărui
structură este simplificată la maxim, sistemul
fiind din această cauză deosebit de instabil și
vulnerabil.

SSEU dă expresia pluridimensionalității mediului. Omul este parte a biosferei iar pe
parcursul evoluției sale, în procesul muncii, a depășit poziția sa naturală. Dubla sa postură,
naturală și so cială, face ca și acț iunile și reacțiunile sociale să poarte amprenta dependenței
omului de natură pe de o parte iar pe de altă parte, a detașării sale conștiente de natură.
Acționând din perspectiva intereselor și necesităților sale, omul dă un scop preci s proceselor
naturale stabilindu -le finalități .

1.3 Definiția și componentele protecției mediului înconjurător
Protecția
mediului
înconjurător Ca domeniu distinct, protecția mediului înconjurător implică t otalitate a
acțiunilor menite să asigure conservarea resurselor naturale și protejarea
calității componentelor mediului .
Există deja o practică de cîteva decenii în domeniul protecției mediului la nivel
internațional . În ultimile 2 decenii în România, s -au cristalizat următoarele 6 componente
esențiale ale strategiilor de protecție a mediului (minea, controlul integrat al mediului
lucrare ):
 Legislativ ă, cu activități pprivind legile cadru, legi speciale, ordonanțe
guvernamentale, hotărâri de guvern, ordine, decizii, normative, instrucțiuni,
standarde;
 Administrativ -instituțional ă, cu activități care se referă la inființarea și funcționarea
autorității centrale de mediu cu structuri administrative teritoriale; înființarea și
funcționarea de inspecții de mediu centrale și locale; organizarea de direcții sau
servicii de mediu în cadrul fiecărui minister economic: organizare a de institute de
specialitate și a Rețelei Naționale de Monitoring Global; înființarea și organizarea
zonelor și ariilor protejate.
 Educativ -informativ ă, care presupune înființarea de școli, secții și facultăți de
specialitate; introducerea în programa școlară și universitară, la toate specialitățile, a
unor discipline de ecologie și protecție a mediului; organizarea de muzee, expoziții,

PROTECȚIA MEDIULUI
9
comunicări cu temat ică orientată pe protecția mediului; derularea de programe,
proiecte de conșientizarea și implicare a populației în domeniul protecției mediului.
 Economic -tehnologică, care implică promovarea de mecanisme pentru asigurarea de
fonduri pentru mediu; elaborar ea și introducerea de tehnologii ”curate” la standarde
internaționale ; dezvoltarea strategiilor de inginerie a mediului; promovarea
programelor de reconstrucție ecologică a zonelor deteriorate; dezvoltarea acțiunilor
și programelor intersectoriale: energie – mediu, transport – mediu etc.
 Social ă, cu acțiuni de tip anchete sociale de specialitate; inițiative în domeniul
protecției mediului cu implicarea diferitelor categorii sociale, profesionale etc;
antrenarea populației în analiza unor proiecte cu impact semnificativ asupra
mediului.
 Cooperare internațională , care presupune semnarea și ratificarea de tratate,
convenții, înțelegeri, protocoale cu impact regional și/sau global; organizarea și
participarea la activități comune, comisii mixte de monitoring și cercetare: congrese,
sesiuni, simpozioane.

PROTECȚIA MEDIULUI
10
2. Impactul antropic și n ecesitatea protecției
mediului

2.1. Relaț ia om -mediu și caracteristicile dezvoltăr ii mediului socio –
economic uman
Relația om – mediu natural se află într -un moment de criză, fără nicio îndoială. Acest
moment poate să nu devină unul insurmontabil dacă politicile și strategiile europene de
protecție a mediului – ale căror concepte sunt formulate de pe o poziție antropocentristă –
vizează ca prim deziderat, conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului , cu efect
direct asupra următoarelor obiective : protecția sănătății umane, utilizarea prudentă și
rațională a resurselor naturale , promovarea de măsuri la nivel național, în vederea tratării
problemelor regionale de mediu și nu numai (Tratatul comunității europene, art. 174) .
Problemele de mediu din perioada contemporană și influența omului asupra
echilibrului ecologic sunt legate îndeosebi de caracteristicile dezvoltării sist emului s ocio –
economic uman și de efectele destabilizării acestuia.
SSEU este un sistem d inamic, în permanentă schimbare, cu evoluție similară
sistemelor ecologice naturale – denumită dezvoltare socio -economică și ea s -a derulat în
sensul maximaliz ării fluxului de energie și sporirea eficienței de utilizare.
Se estimează că în preistorie, la începuturile agriculturii, populațiile umane și animalele domestice
reprezentau doar 0,1% din biomasa vertebratelor terestre. În prezent se estimează că acest
procent a crescut la peste 95%. Schimbarea este evident dramatică. Ce a determinat această
transformare, care este principala cauză?
Dezvoltarea SSEU prezintă patru caracteristici majore:
Caracte –
ristici ale
dezvoltării
SSEU 1. Extindere permanentă în spațiu a componentelor sale și suprapunerea
insulară peste ecosferă, prin transformarea și simplificarea
ecosistemelor naturale, ceea ce duce la dispariția unor categorii de
ecosisteme și la intensificarea ratei de extincție a speciilor.
2. Multiplicarea conexiunilor interne (între componentele SSEU) și
externe (cu ecosistemele naturale și modificate pentru absorbția sporită
și diversificată a materiilor prime și a energiei, precum și pentru
disiparea energiei calorice și a produșilor secundari în afara SSEU).
Conexiunile interne sp oresc integrarea componentelor SSEU și
complexitatea acestuia.
De exemplu, rețeaua feroviară și rutieră, traficul aerian precum și canalele
navigabile facilitează transportul de bunuri și persoane. Gazoductele,
conductele de petrol, captările de apă și rețelele electrice asigură transportul
combustibililor fosili, a apei și a energiei. Telefonul, telegraful, faxul, internetul,
radioul și televiziunea asigură, printre altele, un flux sporit de informații în timp
real.
3. Intensificarea ratelor de transfer la nivelul acestor conexiuni.
De exemplu, internetul a apărut la începutul anilor ’90 iar în prezent are peste
un miliard de utilizatori la nivel global și asigură un flux de informații imens.
4. Modificarea genofondului speciilor de plante, animale și
microor ganisme , prin domesticire, reducerea drastică a efectivelor

PROTECȚIA MEDIULUI
11
populaționale prin vânătoare, pescuit sau colectare selectivă, iar mai
recent prin inginerie genetică.
Genofondul reprezintă totalitatea informației genetice a unui ansamblu de
indivizi. Putem astfel defini genofondul pentru unități ierarhice alcătuite din
indivizi: populație, specie, biocenoză sau biosferă.
Din ce cauză această dezvoltare a SSEU a ajuns să pună în pericol însăși existență vieții pe
Pământ? Ce a determinat o asemenea situație?
Factori i
care
determină
dezvolta –
rea fără
precedent
a SSEU i. Creșterea exponențială a populației umane care exercită o presiune tot mai
mare asupra mediului pentru a -și asigur a cerințele pentru hrană, spațiu de
locuit, energie . Migrații masive de populație: de la sat la oraș, de la o țară la
alta și dintr -un continent la altul.
Dacă în 1800, populația globului era evaluată la cca. 1 miliard de locuitori, aceasta
s-a mărit la 1,7 miliarde în 1900, cca. 3 miliarde în 1960, 5,3 mil iarde în 1990 și 6,3
miliarde în 2000.
ii. Creșterea industrializării. Procesul s -a dezvoltat în parale l cu creșterea
demografică, fiind dirijat în direcția lărgirii fluxurilor materiale și energetice
care că susțină o populație tot mai numeroasă și un nivel d e trai tot mai
ridicat.
iii. Liberalizarea comerțului în paralel cu o creștere a instabilității financiare în
diferite regiuni ale globului.
Globalizarea unor funcții ale SSEU s -a realizat în condițiile în care nu există încă
mecanisme eficiente de control și reglaj la nivel mondial. Imensa majoritate a
strategiilor și planurilor de acțiune în domeniile economic, social și politic se
realizează la nivel național, mai rar regional.
iv. Globalizarea problemelor de mediu , creșterea diversității și complexității
acestora (subțierea stratului de ozon, efectul de seră, poluarea
transfrontieră etc.).
v. Dezvoltarea fără precedent a comunicațiilor, ce a dus la explozia
informațională . Astfel, SSEU se confruntă cu probleme la scară globală,
cărora le oferă în prezent doar soluții la nivel local sau cel mult regional.

Principalii
factori
destabiliza –
tori ai
sistemului
socio –
economic
uman i. Explozia demografică
Creșterea sau scăderea efectivelor populației se realizează datorită modificărilor
ratelor natalității și a mortalității. În stadiul 1, populația are o rată ridicată a
natalității și a mortalității iar efectivul populației este relativ constant. În stadiul 2
rata mortalității scade în timp ce rata natalității rămâne ridicată, ceea ce permite o
creștere a populaț iei. În stadiul 3 rata natalității scade și ea iar sporul natural scade,
populația ajungând în stadiul 4 iarăși la echilibru demografic, ratele natalității și
mortalității fiind scăzute și egale. Actuala rată de dublare a populației globului, de
41 ani, nu ilustrează întreaga complexitate a problemei, deoarece ratele diferă
radical între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare. Astfel, în unele țări în
curs de dezvoltare valoarea ratei de dublare este de sub 20 de ani. Prognoza
creșterii populației pe perioada 1995 -2025 indică o diminuare a ratei de dublare a
acesteia la 56 de an i pe plan mondial.
ii. proces accelerat de urbanizare
Dacă în 1990 erau 270 de orașe cu o populație de peste un milion de locuitori se
estimează că în 2015 numărul acestora va cr ește la 516. În 1950 aproximativ 30%
din populația lumii (738 milioane locuitori) trăia în orașe. În 1995 ponderea
populației urbane a crescut la 45% (2,5 miliarde locuitori).
iii. reducerea drastică a resurselor disponibile pe cap de locuitor ce scad în

PROTECȚIA MEDIULUI
12
prezen t în medie cu 1,7% pe an.
iv. accentuarea diferențelor între cele mai bogate și cele mai sărace țări.
Astfel, în 1960, cele mai bogate țări, cu 20% din populația mondială, produceau
70,2% din Produsul Intern Brut mondial, în timp ce țările cele mai sărace, a vând o
cincime din populația mondială, produceau doar 2,3%. În timp, raportul dintre
veniturile pe locuitor între cele mai bogate țări și cele mai sărace a ajuns de la 30:1
în 1960 la 65:1 în 2000, iar diferențele continuă să crească.

2.2 Economia mediului – concept ș i evoluție
Magnitudinea impactului antropic asupra naturii a crescut o dată cu dezvoltarea
societății umane iar relația omului cu mediul a îmbrăcat diverse forme, de la o relație
simbiotică (până în 1766) la una indiferentă , apoi conflictuală , pentru a putea considera în
prezent – dacă luăm în considerare eforturile și strategiile globale, regionale și locale de
protecție a mediului – o tendință de reconciliere între SSEU și mediu.
Indicatorii economici de bază indică o creștere continuă a econom iei mondial e care
intră tot mai mult în total conflict cu sustenabilitatea mediului . O serie de activități umane
reprezintă probleme globale ce amenință însăși existenței vieții pe planetă, ceea ce impune
luarea de măsuri imediate pentru stăvilirea lor.
Indicatorii ecologici globali nu corespund deloc cu optimismul pe care -l generează
indicatorii economici. Se constată o serie de fenomene deosebit de grave:
 În fiecare an suprafața împădurită se micșorează, cu aproape 17 milioane hectare. Producția
de cher estea și de lemne de foc depășește capacitatea naturală de regenerare a pădurilor.
 Se constată, de asemenea, creșterea suprafeței terenurilor degradate, erodate și a
deșerturilor. Sărăturarea terenurilor irigate contribuie la scoaterea anuală din circuitul
agricol a circa două milioane hectare.
 Temperatura aerului este în continuă creștere datorită efectului de seră. Grosimea stratului
de ozon, care protejează Pământul de efectul nociv al radiației sola re ultraviolete, se
micșorează.
 Poluarea aerului a atin s un nivel periculos pentru sănătatea oamenilor din marile orașe ale
lumii și afectează, de asemenea, pădurile și recoltele agricole.
 Rețeaua hidrografică are un grad ridicat de poluare și se extinde îngrijorător contaminarea
cu poluanți a pânzelor freatic e.
 Distrugerea, deteriorarea și fragmentarea habitatelor, poluarea mediului ambiant,
introducerea de noi specii etc. au ca rezultat dispariția unui mare număr de specii de plante
și de animale.
Toate acestea se datorează atingerii sau chiar depășirii de c ătre societatea umană a
capacității de suport a planetei .
Intensificarea contradicției dintre om și natură a relevat importanța reconsiderării
relației cu mediul, ca latură la fel de importantă precum bunăstarea economică și socială.
Astfel că dezvoltare a științelor despre natură a fost urmată de delimitarea unui nou
domeniu: economia mediului.
Economia
mediului reprezintă o știință economică dedicată studiului mediului drept un bun public
și totodată un sistem bazat pe autoproducție aflat în strânsă interdependență
cu mediul economic.
Economia mediului își propune găsirea soluțiilor prin care să fie depășită criza
mediului prin: gestionarea rațională a resurselor, stabilirea daunelor și costurilor pentru

PROTECȚIA MEDIULUI
13

mediu, concepe rea și aplicarea instrumentelor și pârghiilor economice în politicile de mediu,
evaluarea dimensiunilor internaționale a le fenomenelor și politicilor de mediu.

2.3 Amprenta ecologică .
Sistemul socio -economic uman exercită o presiune din ce în ce mai crescută asupra
ecosferei deși aceasta r eprezintă sistemul suport al vieții . Economia mondială se bazează pe
un sistem contabil incomplet, care ignoră costurile legate de mediu și încurajează astfel
distrugerea capitalului natural , fiind o acțiune generatoare de mari beneficii pe termen scurt.
Creșterea consumului uman dincolo de capacitatea de regenerare și suport a sistemelor
ecologice a început în anii ’ 70 (fig. 2.1) . În prezent, o bună parte din resursele naturale sunt
supraexploatate, ceea ce determină o scădere a capacității de suport și evident impune o
limitare din ce în ce mai drastică asupra consumului.

Fig. 2.1 S upraexploatarea resurselor în raport cu
capacitatea de suport a ecosferei (Cogălniceanu,
D., 2007)

Amprenta
ecologică Dezechilibrul între consumul de către sistemul socio -economic uman și
potențialul de suport al ecosferei este la baza formulării conceptului de
amprentă ecologică ( ecological footprint ), in 1992, de către cercetătorul
canadian William Rees.
Amprenta ecologică este o măsură a impactului realizat de o an umită populație
umană asupra naturii și reprezintă suprafața de uscat și luciu de apă necesare
pentru a asigura resursele pentru consum și a asimila deșeurile produse de
respectiva populație, caracterizată printr -un anumit standard de viață. Prin
urmare, a cest index obținut exprimă în esență, presiunea pe care o exercităm
asupra ecosistemelor, nivelul de productivitate și regenerare a resurselor
naturale astfel încât să poată satisface nevoile omenirii și gradul de absorbție a
deșeurilor rezultate.
Metoda calculării amprentei ecologice se bazează pe următoarele premize :
i. Majoritatea resurselor consumate și a deșeurilor generate de oameni pot fi identificate și
cuantificate.
ii. Fluxul de resurse preluate și deșeurile produse poate fi transformat în suprafețele
productive (de exemplu terenuri agricole, livezi, vii, luciu de apă, păduri etc.) necesare
pentru menținerea acestora.
iii. Tipuri diferite de suprafețe productive pot fi exprimate în același tip de unitate de
măsură după ce productivitatea lor este adusă la u nități comparabile.

PROTECȚIA MEDIULUI
14
În calculul amprentei ecologice se ține cont de mărimea populației, de standardul
mediu de viață, de productivitatea terenurilor agricole și a luciului de apă (care variază mult
pe glob), precum și de eficiența de exploatare, prelucrar e și utilizare a resursei respective.
Un studiu recent care estimează amprenta ecologică globală sugerează că SSEU a
depășit capacitatea de suport a planetei și are deja un deficit global de peste 30%,
acumulând o datorie ecologică ce nu poate fi plătită.
Se estimează că la nivel global sunt disponibile aproximativ două ha de teren productiv pe
locuitor. Locuitorii din țările dezvoltate au o amprentă ecologică de 5 -10 ha, în funcție de
standardul de viață. Aceasta e parțial compensată de amprenta ecologică inferioară mediei din
țările în curs de dezvoltare: chinezul de nivel mediu are o amprentă ecologică mai mică de 1,5
ha, iar un locuitor din Bangladesh sub 0,5 ha.
Cunoașterea mărimii amprentei ecologice umane este importantă în conservarea
naturii, deoarece resursele materiale și energetice extrase din natură în folosul populației
umane, nu mai sunt accesibile altor specii. Cu cât este mai mare amprenta ecologică umană,
cu atât mai scăzută va fi biodiversitatea.

2.4 Principalele c ăi de deteriorare a ecosistemelor .
Creșterea presiunii umane asupra ecosferei este o evidență insuficient redată de
statistici (Cogălniceanu, 2007 ).
1. Populația lumii se du blează la fiecare 41 de ani.
2. Biomasa celor aproximativ 20 miliarde de animale domestice o depășește pe ce a a
oamenilor de 2,5 ori.
3. Aproximativ 40 -50% din teritoriul locuibil a fost transformat sau degradat de
activitățile umane.
4. Peste 40% din producția primară neta este preluată direct, indirect sau distrusă de
oameni.
5. Aproximativ 74% din zonele de pescuit m arine sunt supraexploatate sau epuizate.
6. Aproximativ 50% din apele curgătoare disponibile sunt utilizate.
7. În fiecare an la nivel global oamenii, animalele domestice și culturile agricole
produc aproximativ 38 miliarde tone de deșeuri.
8. Permanent apar probleme noi (de exemplu poluanții sintetici, organismele
modificate genetic, boli noi cum este SIDA sau febra Ebola etc.)
Declinul ecologic la nivelul tuturor celor 4 componentele ale ecosferei este evident
iar factorul antropic este domina nt, ca factor de deriorare prin mijloace directe și indirecte,
multiple și complexe, apropiate sau îndepărtate în timp astfel că, în prezent, putem vorbi
despre următoarele căi de deteriorare a ecosistemelor:
i. Deteriorarea prin eroziune .
ii. Deteriorarea prin supraexploatarea resurelor biologice.
 Defrișarea pădurilor.
 Suprapășunatul.
 Supraexploatarea faunei terestre.
 Supraexploatarea resurselor acvatice .
iii. Dereriorarea prin supraexploatarea resursei de apă.
iv. Deteriorarea prin introducerea de noi specii în ecosistem.
v. Modificarea habitatelor.
vi. Fragmentarea ecosistemelor naturale .
vii. Dispariția speciilor.

PROTECȚIA MEDIULUI
15
viii. Deteriorarea prin poluare.
ix. Impactul acumulării deșeurilor .
x. Poluarea genetică.
xi. Schimbările climatice.
xii. Reducerea stratului de ozon .

2.4.1 Deteriorarea ecosistemelor prin eroziune .
Eroziunea produsă la nivelul solului si rocilor ca urmare a impactului antropic este
consecința lucrărilor agricole practicate abuziv de către om.
Efectele
lucrărilor
agricole
abuzive.

 Distrug erea texturii solului .
 Creșterea expunerii la acțiunea radiațiilor solare și sărăcirea acestuia de
asociațiile vegetale naturale.
 Reducerea capacității de reținere a apei în solul care nu mai este acoperit de
stratul de vegetație arborescentă.
 Poluarea solului cu îngrășăminte chimice și pesticide.
Măsuri de
combatere
a eroziunii
solului  Cultivarea în terase limitate de șanțuri.
 Refertilizarea solului pe cale naturală.
 Plantările de păduri care consolidează solul prin intermediul sistemului
radicular al copacilor, fac ilitează drenarea ap ei meteorice spre pânza
freatică.
Procesul „deșertificării” – prin care un sol sănătos, viabil este stors de nutrienți până în
punctul în care acesta nu mai poate întreține viața – este o ilustrare dramatică a uneia dintre
problemele cu care se confruntă solul în Europa.
„Condiții naturale: ariditatea, variabilitatea și caracterul torențial al ploilor, solurile
vulnerabile, împreună cu o îndelungată istorie a presiunilor umane trecute și prezente, toate
acestea presupun faptul că părți vaste ale Europei de sud sunt afectate de deșertificare”,
spune Jose Luis Rubio, președintele Societății Europene pentru Conservarea Solului și șef al
unei unități de cercetare a solului condus de Universitatea din Valencia și orașul Valencia.
În Europa de Sud, Centrală și de Est, 8% din teritoriu, aproximativ 14 milioane de
hectare, indică în prezent o sensibilitate ridicată în ceea ce privește deșertificarea. Țările din
Europa care sunt cele mai afectate sunt Spania, Portugalia, sudul Franței, Grecia și sudul
Italiei.
Degrad area treptată a solului prin eroziune, pierderea materiei organice, salinizare
sau distrugerea structurii acestuia se transmite și celorlalte componente ale ecosistemului –
resursele de apă, stratul de vegetație, fauna și microorganismele din sol – în spir ală, ceea ce
duce în cele din urmă la un pământ pustiu și dezvelit.

2.4.2 Deteriorarea prin supraexploatarea resurselor biologice.
Omul prin acțiunile sale, a determinat reducerea biodiversității, creșterea instabilității
biocenozelor, ecosistemelor și d ereglarea echilibrului natural.

PROTECȚIA MEDIULUI
16
Con secin țe le
defrișăr ii
pădurilor Pădurea este una dintre principalele resurse naturale care a stat la baza
dezvoltării societății umane și reprezintă un factor determinant în menținerea
echilibrului ecologic, climatic și hidric. Se estimează că pădurile au acoperit în
preistorie mai mult de 40% din suprafața uscatului. Astăzi, suprafața acoperită
de păduri s -a redus cu o treime. Efectele defrișărilor masive în scopul
valorificării lemnului sunt multiple:
 Degradarea soluril or.
 Creșterii aridității climatului.
 Intensificarea vitezei vânturilor.
 Creșterea frecvenței inundațiilor.
Supraex –
ploatarea
faunei
terestre Prin vânătoarea excesivă practică de om, unele specii ale faunei terestre au
dispărut iar populațiile altor specii s -au redus foarte mult fiind amenințate cu
dispariția , producându -se dereglări grave la nivelul structurii și funcțiilor
ecosistemelor cu implicații și asupra altor specii conexate direct și indirect. La
nivelul faunei terestr e a României, specii dispărute deja sunt : bourul ( Bos
primigenius), zimbrul ( Bison priscus bonasus), tarpanul (Equus cabalus gmelini),
antilopa de stepă (Saiga tatarica), capra de munte (Capra ibex), marmota alpină
(Arctomys marmota), dropia (Otis tarda) iar altele sunt amenințate cu dispariția,
prin reducerea numerică drastică a populațiilor: râsul (Lynx lynx), capra neagră
(Rupicapra rupicapra) , zăganul (Gypaeurs barbatus), vulturul pleșuv sur (Gyps
fulvus), vulturul pleșuv negru (Aegypius monachus), cocoșul de mesteacăn
(Lyrurus tetrix).
Supraex –
ploatarea
resurselor
acvatice Ecosistemele acvatice sunt foarte complexe, unele cu o productivitate înaltă ,
reprezentând totodată o sursă de hrană pentru om, în special de pește. Dar
resursele lor biologice nu sunt inepuizabile și exploatarea intensivă a
determinat dezechilibre grave:
 Reducerea populațiilor unor specii;
 reducerea biodiversității și dispariția de specii.
 Diminuarea cantitativă a stocurilor de pești.
Cunoașterea ecologiei speciilor de interes p entru consumul uman este
importantă pentru evaluarea pe termen lung, a cantității anuale de biomasă
exploatabilă fără a compromite viitorul speciilor acvatice. De asemenea,
extinderea acvaculturii unor astfel de specii pe de o parte și protejarea
populații lor în mediul natural în interiorul rezervațiilor științifice și parcurilor
naturale poate contribui la păstrarea echilibrului biocenotic al hidrosferei.

2.4.3 Dereriorarea prin supraexploatarea resursei de apă.
În prezent mai mult de jumătate din apa dulce curgătoare și relativ accesibilă este
utilizată e societatea umană ca apă menajeră, industrială și pentru irigații în agricultură
(aproximativ 70% din consumu l total) .
Pentru a mări accesibilitatea la sursa de apă, omul a efectuat intervenții majore
asupra bazinelor hidrografice.
Apa multor râuri este atât de mult deviată, încât cantitatea care mai ajunge în mări și oceane
scade semnificativ determinând grave perturbări la nivel hidrochimic (modificarea salinității,
încărcătura de nutrienți și sedimente din zonele litorale ), modificarea climatului .

PROTECȚIA MEDIULUI
17
Utilizarea apei pentru irigații în agricultură conduce la creșterea umidității atmosferei și implicit
a volumului precipitații lor și furtuni mai frecvente. Se estimează că într -un viitor apropiat
consumul și implicit cererea de apă va spori odată cu creșterea populației umane și cu
presiunile pe care modificările climatice globale le au asupra accesibilității și calității apei.
La nivel mondial sectorului domestic îi revine numai 8,5%, celui industr ial 22,5%, cea mai mare
cantitate fiind folosită în agricultură pentru irigații (69%). Dacă se compară consumul mondial
actual cu cel disponibil, de 40.000 km3, ar rezulta că există încă disponibilități mari care ar putea
asigura cerințele o perioadă îndel ungată. Situația este însă complet diferită din următoarele
cauze: apa nu este uniform distribuită , precipitațiile nu sunt repartizate uniform în timp ,
Cerințele de apă sunt diferite față de disponibil .
Resursa de apă a României . În total, volumul mediu anual de apă de care dispune
România este de circa 70 miliarde m3/an ceea ce revine la 3000 m3/an/locuitor . Această
resursă provine din v olumul mediu al apelor de suprafață formate din precipitațiile căzute pe
teritoriul țării (din care 3 miliarde m3 provi n din pânza freatică exploatabilă cu mijloacele
tehnice actuale) precum și din cursurile de apă ce vin din afara țării, cel mai important aport
avându -l Dunărea. Din păcate, repartizarea inegală în teritoriu și timp precum și cerințele
diferențiate fac ca în multe cazuri apa sa nu fie disponibilă când și unde trebuie.
Utilizarea apelor Dunării este limitată de doi factori: poziția în extremitatea sudică a
țării, și limitările impuse de navigație care nu permit țărilor riverane prelevări la debite ale
fluvi ului mai mici decât debitul minim necesar pentru navigație. Luat în ansamblu, aportul
efectiv de apă al Dunării la acoperirea consumului este de cel mult 30 miliarde m3/an.
Exploatarea rezervelor acvifere geotermale. Rezervația Naturală Pârâul Pețea este
un exemplu de deteriorare gravă produsă prin impact exclusiv antropic, lacul termal de la
Oradea fiind în prezent și practic, în pragul extincției.
Bazinul pârâului Pețea, un afluent al Crișului Repede a fost declarat Monument al
Naturii din 1932 și inclus în rețeaua Natura 2000, pentru unicitatea peisajului și speciile
acvatice termofile, endemice și/sau relicte terțiare aflate în lacul termal Ochiul Mare,
care au supraviețuit aici pe durata ultimei glaciațiuni cuaternare: roșioara termală,
Scardinius racoviztai Muller 1958 , melcul termal, Melanopsis parreyssi Philippi, 1848 ,
lacul termal fiind singurul loc din Europa unde crește spontan nufărul terma l,
Nymphaea lotus var. thermalis (D.C.) Tuzs .
Depozitele acvifere geo termale triasice din această zonă au importanță și folosință
terapeutică iar supraexploatarea de către om reprezintă unul dintre factorii antropici care a
adus rezervația în pericol de dispariție . Studiile au aratat că echilibrul hidrologic al Lacului
Ochiul Mare (cunoscut și drept Lacul cu nuferi) și debitul izvorului termal care alimentează
lacul în mod natural nu sunt afectate dacă regimul de lucru al forajelor de exploatare a
depozit ului acvifer este menținut sub 30 l/sec . Acest nivel de utilizare a fost cu mult depășit
în ultimii 15 ani și supraexploatarea apei termale a condus la scăderea drastică a nivelului și
temperaturii apei din lac cu impact greu de estimat încă asupra tuturor componentelor
ecosistemului termal.

2.4.4 Deteriorarea prin introducerea de noi specii în ecosistem.
În intervențiile sale sale asupra naturii,omul s -a condus după avantajele proprii și
imediate modificând biocenozele prin transportul și introducerea de specii exogene în
anumite ecosisteme.

PROTECȚIA MEDIULUI
18
Populațiile au o răspândire naturală în interiorul unui areal geografic specific,
dispersia și extinderea arealului sunt fenomene naturale, dinamice. Ele asigură coeziunea
internă a speciei și reduc riscul extincției. Arealul unei populații/ specii se modifică în funcție
de variația factorilor abiotici și/sau de adaptările și schimbările suferite de indivizii
respectivei specii. Există o deosebire netă între extinderea arealului pe cale naturală și cea
mediată de om. Astfel a apărut termenul de specie exotică (de origine alohtonă ) care
pătrunde într -un ecosistem.
Căi de introducere . Introducerile de specii noi datorate activități lor antropice pot fi
accidentale , atunci când o specie este transportată pasiv de om, sau deliberate .
Introducerile accidentale . Principalele căi de introducere accidentale sunt datorate
utilizării pe scară tot mai largă a containerelor în transportul de marfă, utilizării apei ca lest
pe vapoare și traficului aerian. Măsurile de carantină și de prevenire, oricât de severe, nu pot
stopa acest proces, ci pot doar să îl încetinească.
Introducerile deliberate . Introducerile deliberate se referă fie la specii c u valoare
economică (în principal plante agricole și silvice), cinegetică (de exemplu fazanul), piscicolă
(crapii chinezești, păstrăvul curcubeu) sau estetică (plante ornamentale, animale de
companie, pești, plante si animale de acvariu), fie la specii de paraziți și prădători introduși
pentru controlul biologic al unor dăunători .
Cea mai mare parte a hranei pe care o consumăm este furnizată de specii străine. Astfel
porumbul, cartofii și roșiile provin din America Centrală și de Sud, curcanul din America de
Nord, bibilica din Africa, soia și orezul din Asia etc.
Scopul introducerilor deliberate este de obicei foarte limitat, urmărește beneficii
imediate și nu ține cont de efectele pe termen lung și de posibilele efecte negative.
Efectele pătrunderii unei noi specii . Acestea sunt evidente în cazul în care
aclimatizarea speciei nou introduse presupune că p opulația se poate menține și reproduce.
Aceasta corespunde procesului de naturalizare . Populația naturalizată își poate extinde puțin
arealul iar impactul său ecologic este scăzut. În acest caz se numește specie străină
neinvazivă . Populația își poate extinde mult arealul și poate avea un impact ecologic
important. În acest caz se numește specie străină invazivă . Această ultimă categorie are un
impact negativ major și reprezintă una din căile antropice majore de deteriorare a ecosferei.
O specie nou introdusă poate avea efecte diferite asupra unei biocenoze, în funcție de
caracteristicile sale:
 Speciile specializate , pot exclude prin competiție o specie indigenă ce ocupă o nișă
similară, ducând până la posibila extincție a ultimei prin excludere competitivă.
De exemplu, șobolanul cenușiu asiatic, a eliminat în multe zone speciile native de rozătoare.
 Speciile generaliste , ce ocupă nișe foarte largi, pot elimina mai multe specii indigene ,
fie direct, fie indirect, prin distrugerea habitatului.
De exemplu, planta acvatică numită popular ciuma apelor ( Elodea sp.) a invadat ecosistemele
acvatice europene după ce a scăpat din acvarii, eliminând speciile native de plante din
ecosistemele invadate.
 O specie străină înrudită cu una sau mai multe specii native poate hibrida cu acestea,
deteriorând genofondul speciei înrudite native . Aceasta poate conduce chiar la
extincția prin hi bridizare a speciei locale.

PROTECȚIA MEDIULUI
19
Astfel, s -a constatat că pisica sălbatică din Europa hibridizează cu pisici domestice într -o
proporție îngrijorătoare, efectivul animalelor pure fiind în continuă scădere.
 Speciile invazive pot cauza modificări majore ale habit atului , determinând
restructurarea ecosistemului invadat.
De exemplu, aproximativ 1000 de specii de plante dintr -o regiune a Australiei se reproduc cu
ajutorul furnicilor care le răspândesc semințele. Extinderea cu succes a arealului unei specii
invadatoare de furnici, Iridomyrmex humilis , care nu îngroapă semințele de plante și care
înlocuiește speciile native de furnici, poate afecta structura întregii comunități de plante. Se
estimează că între 12 și 25% din ce le 7316 specii de plante din zonă sunt amenințate.
 Specializarea unor paraziți exotici , patogen i sau vectorul acestora pentru anumite
gazde poate avea implicații catastrofale pentru întregul ecosistem.
De exemplu, agenții patogeni și paraziții copacilor pun în pericol existența întregului ecosistem
când distrug specia sau speciile de copaci gazdă.
Atitudini și căi de remediere . Spre deosebire de celelalte căi de deteriorare
antropice, care sunt fie reversibile fie pot fi atenuate, majoritatea introduceril or reușite sunt
ireversibile . Efectul pe termen mediu și lung este de simplificare și reducere a biodiversității
la nivel local, regional și global, de uniformizare a biosferei . Până în prezent problema
invaziilor nu a fost niciodată tratată la timp și efectiv. În ultimii ani, introducerea de specii
noi a început să fie considerată una din cele mai grave amenințări, însă lipsa de coeziune a
activităților între diferitele organisme internaționale și slabul interes manifestat la nivel local
și regional pen tru speciile străine împiedică încă abordarea unitară la nivel global. Tendinței
firești de combatere a invaziilor, i se opune conceptul conform căruia invaziile sunt un
corolar inevitabil al activităților antropice. Activitățile care vizează stoparea sau încetinirea
ritmului invaziilor au două componente:
 de prevenire și limitare realizate printr -o carantină sporită și printr -o educație a
populației în scopul prevenirii introducerilor accidentale sau voite;
 de combatere și eradicare efectivă a speciilor in vadatoare existente. Pentru
realizarea unui control eficient este necesară decelarea invaziei în stadii incipiente,
când măsuri de control relativ simple și puțin costisitoare, pot da rezultate imediate .
Specii străine în flora și fauna României. S-a estim at că rata de invazie a
ecosistemelor acvatice din România, începând cu secolul 19, este de o specie la fiecare 3 -4
ani pentru zona litorală a Mării Negre și o specie la 4 -5 ani pentru apele continentale. În
total, un număr de 67 de specii străine au invad at ecosistemele acvatice din România (din
care 60% sunt marine, iar 40% sunt dulcicole) : bibanul soare (Lepomis gibbosus) provenit din
America de Nord a invadat ecosistemel e acvatice . De asemenea, în România au fost
inventariate 112 specii și subspecii de plante lemnoase (arbori și arbuști) străine. Unele din
acestea ridică deja probleme grave de mediu. De exemplu, în lunca și delta Dunării suprafețe
mari de teren sunt acoperite cu Amorpha fruticosa, Fraxinus pennsylvanica, Fraxinus
americana , precum și cu clone de plopi euroamericani sau hibrizi de Populus nigra , ce
elimină speciile autohtone.

2.4.5 Modificarea habitatelor.
Extinderea în spațiu a sistemului socio -economic uman, creșterea complexității
subsistemelor componente precum și sporirea conexiunilor dintre acestea duc la

PROTECȚIA MEDIULUI
20
distrugerea, degradarea și fragmentarea sistemelor ecologice naturale și seminaturale .
Fragmentarea poate duce la întreruperea continuității structurale sau funcționale a
sistemelor ecologice, datorită distribuirii habita tului rămas în parcele mici, izolate. Rezultatul
final al dezvoltării componentelor sistemului socio -economic uman într -o regiune este un
ansamblu de zone naturale și seminaturale, cu suprafață redusă, izolate, adevărate insule
într-o “mare” de agroecosisteme, ecosisteme urbane ș i rurale.
Alterarea sistemelor ecologice naturale terestre și a apelor curgătoare este
considerată una din cele mai grave amenințări asupra biodiversității la nivel global.
Dezvoltarea sistemului socio -economic uman a fost însoțit de cerința crescândă de
apă potabilă, irigarea terenurilor agricole intensiv cultivate, producția de energie electrică
astfel că omul a intervenit în ecosistemele acvatice prin diferite acțiuni care au modificat
radical și ireversibil mediul :
 construcții hidrotehnice : canale, baraje ;
 poluarea mecanică prin extracția de material aluvionar (pietriș și nisip) pentru
construcții .
Construcții
de baraje.
Efecte  Construirea unui baraj modifică toate proprietățile limnologice
caracteristice unui curs de apă curgătoare.
În amonte, ecosistemul lotic devine unul lentic unde oxigenarea apei este
diminuată, cu apariția stratificării termice în lacurile mari de baraj.
 Modifică întreg chimismul apei cu efect direct de reducere a biodiversității.
 Reduce transportul debitului solid în aval și reprezintă o barieră pentru
animalele migratoare.
 Determină acumularea de nutrienți , transportați de apele de precipitații, din
depu nerile atmosferice și din ecosistemele terestre din amonte, ce ea are ca
rezultat creșterea producției primare și eutrofizarea accelerată.
 În lacurile mai mici, în care se asigură o oxigenare mai bună a apei,
dezvoltarea peștilor este limitată de variațiil e de nivel zilnice din lacuri, care
împiedică eclozarea icrelor depuse.
De asemenea, dezvoltarea și extinderea sistemului socio -economic uman a
determinat aplicarea la scară largă a construcțiilor și lucrărilor hidro -ameliorative , cu rol de
protecție contra viiturilor sau exploatarea în scop agricol a luncilor inundabile ale râurilor. Se
estimează că, la ora actuală, 2/3 dintre toate râurile mari, la nivel global, au fost supuse
lucrărilor de îndiguire și regularizare.
Îndiguirile
luncilor
inundabile.
Efecte.  Izolarea din regimul liber de inundație a zonelor umede riverane albiilor
minore ale râurilor și fluviilor , cu impact asupra pierderii echilibrului
ecologic în ambele categorii de ecosisteme: lotic și lentic și alterării funcțiilor
zonelor umede (de reținere a nutrienților și suspensiilor, de atenuare a
viiturilor, de protejare împotriva eroziunii malurilor, de alimentare a
stratului subteran, de menținere a biodiversității ca urmare a conexiunilor
dintre ecosisteme diferite).
 Dispariția de ecosist eme acvatice din luncile inundabile ale râurilor și
fluviilor.
Modificarea habitatelor în România. Dintre cele mai grave efecte produse asupra
mediului prin construcțiil e hidrotehnice în Romania, sunt :

PROTECȚIA MEDIULUI
21
 îndiguirea luncii inundabile a Dunării în ultimile decenii ale secolului trecut , în
proporție de peste 80% și a Deltei Dunării , aproape 25%.
Astfel au fost scoase de sub regimul liber de inundabilitate, 463000 ha ale luncii
inundabile și 417000 ha în Delta Dunării. Din fosta luncă inundabilă a fluviului, au
rămas azi neîndiguite, suprafețe reduse, cum este ostrovul Insula Mică a Brăilei (la
km 235, cu o suprafață de 15000 ha) și complexul Somova – Parcheș (12500 ha).
 distrugerea, în prezent, a ecosistemelor râ urilor de munte prin construirea
microhidrocentralelor.
Microhidrocentralele sunt centrale hidroelectrice de mic ă putere. Acestea sunt
unităti care produc energie in urma folosirii resurselor de ap ă, benefic ând de
schema de sprijin prin certificate verzi in cazul in care puterea lor instalat ă este de
pana la 10 MW.
Peste 500 de microcentrale au fost construite pe râurile de munte în special în
munții Făgăraș, sute de km de conducte amplasate pe aceste râuri captează peste
75% din debitul curgerii, cu grave consecințe asupra ecosistem elor prin:
 reducerea adâncimi i medii a cursului;
 modificarea microhabitatel or specifice vieții acvatice;
 încălzirea estivală excesivă a apei și implicit scăderea concentrației de
oxigen dizolvat;
 înghețul pe timp de iarnă;
 dispariția secvenț elor de facies rapid – adânc;
 modificarea structurilor de adăpost pentru speciile acvatice.

2.4.6 Fragmentarea ecosistemelor naturale.
Fragmentare și eterogenitate . Sistemele ecologice naturale sunt eterogene în timp și
spațiu. Există deosebiri majore între eterogenitatea sistemelor ecologice naturale și
seminaturale și eterogenitatea sistemelor ecologice antropizate, fragmentate, care au
structuri aparent similare. Astfel, sistemele ecologice naturale au o structură internă
complexă (componentele lor sunt variate și contribuie la creșterea diversității locale și
regionale , de ex. pajiști, doborâturi de vânt, zone mlăștinoase, bălț i temporare etc.) în timp
ce sistemele antropizate fragmentate sunt în schimb dominate de componente simplificate
(agroecosi steme, terenuri de parcare, plantații forestiere, terenuri de sport, zone
rezidențiale, parcuri etc.).
De asemenea, deosebirile dintre componentele structurale ale unui ecosistem
natural sunt mici.
De exemplu, un sistem alcătuit dintr -o pădure în mijlocul căreia se află o poiană, prin care
trece un pârâu și unde eventual există un lac, are o complexitate ridicată.
Situația este diferită în cazul unui ecosistem fragmentat antropic , unde deosebirile
dintre componente pot fi foarte mari. În final, unele componente ale sistemelor ecologice
antropizate, cum sunt rețelele de drumuri, precum și o serie de activități specifice umane,
amenință direct supraviețuirea unor populații.
De exemplu, șoselele cauzează moartea unui număr foarte mare de animale, de la
nevertebrate la mamifere mari. S-a constatat că dispersia animalelor și a plantelor este
favorizată de eterogenitatea naturală, dar este afectată negativ de fragmentarea antropică.
Pentru c aracterizarea eterogenității sistemelor ecologice f ragmentate antropic se determină
o serie de parametri caracteristici ce măsoară suprafața de habitat rămasă în regim natural
(pădure, zonă umedă, pășune etc.), suprafața medie a parcelelor de habitat rămase și
distanța medie între parcelele de habitat, ca o măsură a gradului de izolare.

PROTECȚIA MEDIULUI
22
Consecințele fragmentării . Consecințele fragmentării depind de o serie de factori,
principalii fiind mărimea fragmentelor și gradul de izolare al parcelelor rămase precum și
modificarea raportului suprafață/ perimetru .
Efectele fragmentării variază în raport cu scara de timp și spațiu. Astfel, la nivelul
regiunilor biogeografice efectele fragmentării apar după sute, chiar mii de ani. Cel mai
adesea se manifestă prin intensificarea procesului de speciație, prin dezvoltare a unor faune
și flore specifice. Fragmentarea internă a unui ecosistem sau complex de ecosisteme are
efecte rapide, în intervale de timp de ordinul lunilor și anilor. Fragmentarea are efecte
multiple asupra speciilor. Dintre acestea voi menționa pe cele ma i importante:
i) Scăderea raportului suprafață/perimetru duce la intensificarea efectului de
margine într -un habitat .
Habitatul de margine este zona de tranziție dintre două ecosisteme. Când ambele
ecosisteme sunt naturale, diversitatea specifică este fre cvent mai mare. Când unul
dintre acestea este antropizat, habitatul de margine este adesea degradat.
Efectul de margine se referă la influența negativă a habitatului de margine asupra
habitatului interior, ce se manifestă fie prin influențe climatice, prin pătrunderea unor
specii oportuniste de prădători sau alte specii competitoare.
Cu cât zona marginală a unui habitat este mai mare, cu atât crește vulnerabilitatea
speciilor existente la perturbări. Un perimetru mare poate expune habitatul interior la
variații climatice mai mari. Tăierile de pădure afectează mult mai des fragmente izolate de
pădure decât zone compact împădurite. Crește de asemenea riscul pătrunderii unor
prădători oportuniști, reprezentați adesea de animale domestice c um sunt câinii sa u pisicile.
ii) Lanțurile trofice se scurtează în fragmentele rămase de habitat. Fragmentarea
duce la reducerea sau chiar dispariția speciilor din vârful piramidei trofice și a speciilor de
dimensiuni mari, deoarece se reduce atât suprafața ocupată, cât și densitatea indivizilor pe
fragmentele de habitat rămase. În schimb, speciile caracterizate printr -o talie mică, creștere
rapidă, durată scurtă a generațiilor și specificitate de habitat crescută, rămân cu o densitate
similară în fragmentele rămase.
iii) Fragmentarea habitatelor poate să modifice raportul dintre specii
competitoare sau dintre pradă și prădător. Creșterea numărului fragmentelor de habitat
poate să favorizeze speciile slab competitoare, dar cu o capacitate de dispersie bună.
Acestea pot colon iza fragmente neocupate de habitat înainte de venirea competitorilor mai
buni, care îi elimină. În intervalul de timp dintre colonizare și eliminare populația produce
descendenți ce colonizează alte habitate disponibile.
Consecințele fragmentării se manife stă în etape.
 Într-o primă etapă are loc extincția speciilor endemice sau care sunt specializate
în ocuparea unor anumite habitate (excludere inițială).
 Apoi sporește gradul de izolare a populațiilor rămase din cauza barierelor
apărute, ceea ce poate duc e la consangvinizare și derivă genetică mărind șansele
extincției.
 Fragmentele de habitat rezultate devin suprapopulate și pot fi inospitaliere
pentru multe specii native susceptibile de extincție.
 În final efectul de margine reduce și mai mult suprafața interioară de habitat
prielnic.

PROTECȚIA MEDIULUI
23

Problema combaterii efectelor fragmentării sistemelor naturale și seminaturale
precum și elaborarea unor strategii de conservare adecvate are mai multe aspecte care se
referă în principal la creșterea conectivității între fragmentele și acțiuni de conservare
specifice . Este foarte importantă conservarea intactă, nefragmentată a zonelor rămase în
regim natural prin limitarea construcției de drumuri, a defrișărilor sau a creării altor bariere
suplimentare ce limitează dispers ia. Aceste măsuri trebuie dublate de sporirea suprafețelor
în regim natural. Coridorul reprezintă un culoar ce conectează fragmente de habitat.
Coridoarele au un rol major în facilitarea dispersiei a numeroase specii și contribuie la
reducerea impactului f ragmentării. În aprecierea utilității coridoarelor existente și a
oportunității refacerii sau creării de noi coridoare trebuie să se țină cont însă de avantajele și
dezavantajele acestora.
La 5 iunie 2000, Ministerele Mediului din România, Bulgaria, Moldov a și Ucraina au semnat
Declarația Coridorul Verde al Dunării Inferioare , recunoscând necesitatea și responsabilitatea
de a conserva și gestiona în mod sustenabil una dintre regiunile cu cea mai mare
biodiversitate din lume. Acordul Coridorul Verde al Dunării Inferioare facilitează comuniunea
oamenilor cu natura, asigură prosperitate, protecție împotriva inundațiilor, conservarea
moștenirii culturale și progrese tehnologice. Ca strategie de protecție a mediului
transfrontalieră, țările semnatare ale dec larației si -au propus în primul rând, realizarea unei
rețele ecologice integrate de zone umede sănătoase, refăcute și protejate, care să acopere o
suprafață de 900.000 ha de -a lungul Dunării Inferioare, precum și promovarea dezvoltării
durabile socio -econ omice a zonei.

2.4.7 Dispariția speciilor.
Procesul natural al evoluției florei și faunei Terrei a fost însoțit de o dispariție
inevitabilă a speciilor care nu s -au putut adapta la noile condiții. Dar, în prezent, acest proces
se desfășoară cu o viteză de cel puțin 1 000 ori mai mare decât cea norm ală. Această
accelerare afectează echilibrul ecosistemelor și este rezultatul acțiunii a cca. 7 miliarde de
oameni care trăiesc pe o planeta de dimensiuni și cu resurse limitate.
În prezent, sunt cunoscute 1.7 milioane de specii de plante și animale pe Te rra. IUCN
(International Uniof for Conservation of Nature) a evaluat aproximativ 3% dintre specii și 905
au dispărut, majoritatea în ultimul secol iar 18788 specii sunt amenințate cu dispariția
( www.iucn.or g/iyb/about/biodiversity_crisis , 20 10). Gradul actual de periclitate a
biodiversității e apreciat drept al 6 -lea mare val de extincție în masă a speciilor, din ultimii
500 mil ani.

Fig. 2.2 Rata de extincție a plantelor și
animalelor. 44838 specii evaluate de către
IUCN (3%) din totalul speciilor cun oscute
astăzi (cf. Endangered Species
International, 2009).
1220 de specii de mamifere, 1 183
specii de păsări (12%), 1895 specii
de amfibieni (30%), 1851 specii de
pești (21%) sunt în prezent critic
periclitate, periclitate sau
vulnerabile (IUCN, 2010).

PROTECȚIA MEDIULUI
24
2.4.8 Deteriorarea prin poluare.
Dezvoltarea societății umane în timp se caracterizează prin extinderea sa în spațiu și
prin creșterea complexității și diversificarea conexiunilor între componentele sale și între
acestea și ecosistemele naturale, ceea ce p ermite o absorbție sporită a resurselor și
disiparea mai eficientă a reziduurilor reprezentate de produși secundari și de energia
reziduală.
Poluarea se referă la modificările factorilor de mediu, abiotici și biotici, determinate de
introducerea în mediu a deșeurilor activității umane (materie sau energie
degradată ) numite generic poluanți .
Fenomenele și procesele legate de poluare se caracterizează printr -o mare diversitate
și complexitate, dar prezintă câteva caracteristici generale:
i. Poluarea crește exponențial, datorită creșterii exponențiale a populației umane,
măririi și diversificării necesităților umane și dezvoltării de noi tehnologii;
ii. Nu se cunosc cu precizie limitele admisibile ale poluării, deoarece nu se cunoaște
capacitatea de supor t a ecosistemelor și deci nici a ecosferei .
iii. Există o tendință generală de subestimare a importanței poluării, de întârziere în
elaborarea de mijloace de control și de stabilire a valorilor limită admisibile. Aceasta
se datorează în principal decalajului în timp și spațiu, deseori considerabil, între
pătrunderea poluanților în mediu și efectele lor ecologice. Acest decalaj între cauză și
efect este datorat modului în care se desfășoară procesele la nivelul sistemelor
ecologice.
În cazul poluării de la Aurul Baia Mare atenția opiniei publice s -a axat pe efectele pe
termen scurt, dar au fost ignorate efectele pe termen lung, datorate cantităților
mari de metale grele ajunse în rețeaua hidrografică. Deseori, absența unor efecte
imediate creează o impresie falsă asupra caracterului inofensiv al factorilor
poluanți.
Clasificarea fenomenelor de poluare se poate face după mai multe criterii (tab. 2.1) .
Tabelul 2.1 Clasificarea fenomenelor de poluare (Cogălniceanu, 2007)
Criteriu Tipul poluării
1 După sursa de
poluare  Poluare difuză
 Poluare punctiformă
2 După natura
agentului
poluant  Chimică
 Fizică
 Biologică
3 După
compartimentul
poluat  Poluarea atmosferei (aerului),
 Poluarea pedosferei (solului și
sedimentelor)
 Poluarea hidrosferei
Clasificarea agenților poluanți, după natura lor, pot fi:
i. agenți poluanți chimici : pesticide (insecticide, ierbicide, raticide, fungicide );
hidrocarburi (petrol și derivate) ; metale grele (de exemplu mercur, plumb, cadmiu) ;
detergenți ; îngrășăminte (preponderent azot și fosfor) .

PROTECȚIA MEDIULUI
25
ii. agenți poluanți fizici : poluare termică (în principal prin apa de răcire industrială
deversată la temperaturi mai mari decât cele din mediu) ; poluare sonoră ; poluarea
cu izotopi radioactivi .
iii. agenți poluanți biologici : agenți infecțioși, agenți parazitari .
Modul în care fiecare deteriorare prin poluare se derulează la nivelul componentelor
ecosferei va fi prezentat în capitolele următoare.
Căile de reducere sau eliminare a poluării sunt extrem de variate.
Cele ma i eficiente sunt folosirea unor tehnologii nepoluante sau mai puțin poluante
sau renunțarea la activitățile ce generează poluare.
De exemplu, electricitatea se poate obține fie prin arderea combustibililor fosili, care prin
noxele eliberate poluează atmosfera, fie prin folosirea surselor regenerabile (energie hidro,
eoliană, geotermală) care au un impact mai redus asupra mediului.
Reciclarea materialelor (fier, aluminiu, metale neferoase, sticlă, deșeuri de hârtie
etc.) reduce mult impactul deșeurilo r asupra mediului și contribuie totodată la conservarea
resurselor naturale .
Astfel, producerea oțelului din fier vechi reduce poluarea aerului cu 85%, a apei cu 76%,
eliminând totodată și deșeurile miniere. Producerea hârtiei din materiale reciclate micș orează
poluarea aerului cu 74% și a apei cu 35%.
O serie de măsuri economice pot contribui la reducerea consumului și la stimularea
reciclării.
 Creșterea prețului materiei prime poate stimula utilizarea unor tehnologii mai
eficiente și o utilizare mai rațională.
 De asemenea, centralizarea excesivă este în sine un factor grav de poluare. Atunci
când se produc local cantități mari de poluanți, aceștia nu mai pot fi preluați de
circuitele biogeochimice și se acumulează .
De exemplu, gospodăriile țărănești nu sunt generatoare de deșeuri organice,
aproape totul fiind folosit și reciclat în gospodărie. Fermele de creștere intensivă a
animalelor însă (păsări, vite, porci), reprezintă unele din cele mai poluante
obiective industriale, deoarece cantitatea uriașă de deșeuri rezultate nu permite
reciclarea acestora.

2.4.9 Impactul acumulării d eșeuril or asupra mediului
Noțiunea de deșeu. Conform definiției prevăzută în reglementările legale în vigoare,
deșeurile reprezintă substanțele rezultate în urma unor procese biologice sau tehnologice
care nu mai pot fi utilizate ca atare, o parte dintre acestea putând fi refolosibile.
Conform statisticilor Ag. EUropene de Mediu, fiecare persoană produce anual 3.5
tone de deșeuri în t imp ce deșeurile provenite din agricultură se ridică la 700 mil tone.
Conform datelor Organiza ției pentru Cooperare Economică, cantitatea de deșeuri generate
în statele Uniunii Euroene a crescut cu 10% în pe rioada 1990 – 1995 și se prevede o creștere
cu 45% până în 2020.
Sunt considerate deșeuri refolosibile toate substanțele, materialele sau produsele
provenite din activitățile industriale, agricole, construcții și prestări servicii, din alte domenii
de activitate precum ș i din consumul populației, dacă, datorită caracteristicilor și

PROTECȚIA MEDIULUI
26
proprietăților lor specifice pot fi reintroduse ca materii prime secundare în circuitul
productiv fără risc de mediu și sănătatea populației.
Deșeurile periculoase reprezintă acea categorie a deșeurilor rezultate în mare part e
din activitatea industrială, care sunt toxice, inflamabile, explozive, infecțioase, corosive,
radioactive care pot dăuna mediului și sănătății umane (de ex. deșeuri din procesele chimice
organice, soluții alcaline reziduale, gudroane, deșeuri metalurgice cu plumb, deșeuri
spitalicești infecțioase și toxice, deșeuri petroliere, deșeuri c u azbest, deșeuri de vopsele
precum și reziduurile rezultate din centralele nucleare: deșeurile radioactive, rășini
schimbătoare de ioni, combustibil nuclear ars) .
Clasific area deșeurilor. Următoarele categorii reziduale ale activităților umane sunt
considerate deșeuri: deșeuri urbane (deșeuri menajere și deșeuri stradale), deșeuri
industriale, deșeuri agricole, deșeuri nepericuloase (care afectează mediul prin cantitatea și
rata de acumulare).
Efectele deșeurilor asupra mediului. Un regim și o gestionare neadecvată a
deșeurilor reprezintă un factor de risc pentru toate componentele mediului și sănătatea
umană și implicit, o cale de deteriorare a acestor a.
 Reziduurile pot fi vectori de boli în răspândirea agenților patogeni (virusuri,
bacterii, ciuperci, protozoare, stadii intermediare ale viermilor patogeni care pot
persista timp îndelungat în mediu și prolifera).
 Poluarea solului, a apei freatice și de suprafață cu reziduuri și subproduși de
descompunere (cloruri, nitrați, sulfați, metale grele etc).
 Poluarea atmosferei prin depozitarea și tratarea necorespunzătoare a deșeurilor
solide menajere (degajarea de gaze prin descompunerea deșeurilor: metan,
amoniac, hidrogen sulfura t etc sau răspândirea produselor de ardere a acestor
deșeuri: fum, cenușă).
 Deșeurile radioactive sunt periculoase pentru sănătatea umană (radioactivitatea
producând leziuni: cutanate, oculare, procese pro liferative tisulare, leucemie )
precum și celelalte componente ale mediului (prin staționarea radionuclizilor cu
durată lungă de rezidență în mediu: Sr90 rezistă 28 ani, Cs 137 50 ani și
depozitarea izotopilor în lanțurile trofice).
Principiile de bază privind gestio narea deșeurilor sunt stabilit e de legisl ația
europeană prin Directiva cadru a deșeurilor – Directiva nr 98/98/CE – care formulează
normele comunitare care să asigure: prevenirea producer ii de deșeuri prin tehnologii ,
reciclarea și reutilizarea, optimizarea procesului de depozitare finală, reglem entarea
transportului de deșeuri, acțiunile de remediere a amplasamentelor poluate (petrescu mag
pp104). Directiva -cadru privind deșeurile precum și celelalte strategii europene în domeniu:
Directiva privind depozitele de deșeuri și Regulamentul privind t ransporturile de deșeuri
sunt transpuse și actualizate în legislația românească prin legi și hotărâri de guvern începând
cu anul 2000 precum și în Planurile Naționale, Regionale și Județene de gestionare a
deșeurilor.

2.4.10 Poluarea genetică.
Una dint re cele mai dinamice direcții de cercetare și dezvoltare actuale, cu multiple
utilizări potențiale, este ingineria genetică , factor cheie al biotehnologiilor moderne.

PROTECȚIA MEDIULUI
27
Manipularea genetică a organismelor își propune fie ameliorarea unor caracteristici
fiziologice și metabolice, fie inducerea rezistenței la diverși compuși chimici (pesticide,
metale grele sau alți poluanți), factori abiotici (temperaturi scăzute, uscăciune, sărăturare)
sau paraziți/patogeni .
Poluarea
genetică și
organismele
modificate
genetic
(OMG) Poluarea genetică se referă la alterarea genofondului unei specii prin mijloace
ce anulează barierele reproductive naturale, ca urmare a eliberării voite sau
involuntare în mediu a organismelor modificate genetic.
Organisme modificate genetic (OMG) sau transgenice sunt organisme care
conțin copii ale unei gene străine în genotipul propriu în urma manipulărilor
ADN -ului prin tehnici de inginerie genetică (genetică moleculară).
Subiectul organismelor modificate genetic (OMG) a suscitat numeroase dezbateri și
luări de poziție, cel mai adesea radical opuse. Dincolo de vorbe și declarații, faptele indică
România ca țara europeană cu cea mai mare suprafață cultivată cu OMG, în condițiile unei
cvasiabsențe a dezbateri lor pe această temă. Beneficiile cultivării de plante modificate
genetic sunt ridicate, productivitatea este mai crescută iar plantele sunt mai rezistente. Dar
care sunt costurile?
Principalele categorii de OMG . În prezent, principalele grupe mari de organisme
manipulate genetic sunt microorganismele, plantele de cultură și speciile de animale
domestice, crescute în ferme zootehnice și bazine piscicole.
i. Plantele sunt ținta modificărilor genetice pentru a le spori toleranța la compuși
chimici toxici (cu m sunt ierbicidele sau metalele grele), a induce rezistența la boli sau
dăunători, a optimiza sau îmbunătăți calitatea produsului (ex. întârzierea sau
grăbirea coacerii, modificarea compoziției chimice, sinteza de noi compuși, reducerea
sintezei de substan țe toxice și/sau antinutritive), sau a induce adaptări la condiții
extreme de mediu (ex. toleranța la salinitate, îngheț, secetă).
Primele plante modificate genetic au fost obținute în 1983 și brevetate în 1990 în.
Zece ani mai târziu, suprafețele cultivat e la nivel global au ajuns la 81 milioane de
hectare, adică aproximativ 5% din totalul suprafeței arabile la nivel global. Dintre
acestea, soia modificată genetic ocupă 60% din suprafețe, porumbul 23% iar
bumbacul 11%. Pentru comparație, suprafața cultivat ă cu plante modificate genetic
la nivel global este de opt ori mai mare decât întreaga suprafață agricolă a
României.
ii. Microorganismele sunt modificate genetic în principal pentru obținerea unor tulpini
cu capacitatea de detoxifiere a reziduurilor toxice, pentru producerea de proteine
umane, biopesticide, medicamente, aditivi alimentari, precum și pentru ameliorarea
unor procese microbiene de la nivelul solului, benefice pentru agricultură.
iii. Doar câteva specii de animale crescute intensiv, fie în ferme zootehnice fie în bazine
piscicole, au fost modificate genetic până în prezent. O varietate de fenotipuri
transgenice sunt sau vor fi în curând disponibile.
Pericole potențiale asociate eliberării OMG în mediu . Ingineria genetică anulează
bariera naturală existentă între specii, permițând transferul de gene între organisme foarte
îndepărtate evolutiv, între care acest transfer nu ar fi posibil pe cale naturală , riscul fiind
mare în cazul plantelor transgenice de ex, destinate cultivării în agroecosisteme c are sunt
sisteme deschise . OMG pot migra, pot suferi mutații și se pot multiplica necontrolat.

PROTECȚIA MEDIULUI
28
Căile prin care OMG ar putea afecta stabilitatea sistemelor ecologice sunt extrem de
variate iar efectele sunt greu de anticipat. Voi aminti doar câteva dintre a cestea:
i. Fluxul de gene necontrolat precum și transferul pe orizontală a transgenelor.
Transmiterea pe orizontală (instantanee, între organismele ce trăiesc la un moment
dat împreună), pe verticală (de la ascendenți la descendenți), și/sau hibridizarea, pot
duce la reducerea diversității genetice .
Astfel, plantele pot transmite relativ ușor genele introduse varietăților
nemodificate sau chiar speciilor sălbatice înrudite. Se poate ajunge la crearea de
noi varietăți de buruieni sau la amplificarea efectelor nocive ale varietăților deja
existente. S-a evidențiat deja un transfer de gene de la plante la microorganisme, în
special către cele din sol sau patogene.
ii. Instabilitatea genetică , caracterizată prin frecvența ridicată a mutațiilor și
recombinărilor ce po t altera radical genele străine introduse. Includerea unor
porțiuni din virus în plante pentru a le conferi rezistența la infecție poate duce la
apariția de noi maladii virale, din cauza recombinării genetice.
iii. Perturbări ecologice majore care pot afecta î n principal agroecosistemele (principala
categorie de sisteme ecologice vizată), cât și sistemele ecologice naturale și
seminaturale. Astfel, OMG pot căpăta avantaje competitive care să le permită să
excludă o serie de alte specii și să -și extindă arealul.
OMG pot afecta sănătatea umană , din cauza posibilei acțiuni alergene a proteinelor
noi care nu a fost încă testată. De asemenea, pot apărea afecțiuni noi din cauza
transferului necontrolat al transgenelor la unele organisme patogene.
În concluzie se poat e afirma că, deși aparent modificarea genetică a organismelor oferă
soluții viabile pentru o serie de probleme actuale, nu rezolvă cauzele, ci doar atenuează
efectele.

2.4.11 Schimbările climatice .
Arderea combustibilor fosili și alte activități în spe cial transportul (terestru, maritim,
aerian) produc mari cantități de dioxid de carbon și alte substanțe cum ar fi metanul, oxidul
de carbon, oxizi de azot, hidrocarburi nearse.
Deși dioxidul de carbon și apa care rezultă din procesul de ardere nu au acți une
toxică, ridicarea concentrației de dioxid de carbon în atomsferă duce la accentuarea
efectului de seră. Efectul de seră este determinat așadar de așa -numitele gaze de seră,
dintre care o contribuție importantă pe lângă di oxidul de carbon (CO 2), o au oxizii de azot
(NO x), metanul (CH 4), clorofluorocarburile (CFC), la care se adaugă ozonul și vaporii de apă.
Efectul de seră este un fenomen natural ce a existat întotdeauna, odată cu formarea
atmosferei, fiind un factor esențial pentru dezvoltarea ecosfer ei, atenuând amplitudinea
fluctuațiilor de temperatură. Acesta se produce ca urmare a absorbției căldurii radiate de
pământ de către gazele cu efect de seră din atmosferă, fapt c e determină menținerea unei
temperaturi medii constante a Terrei. Dinamica ext rem de ridicată a concentrației de dioxid
de carbon este corelată cu variațiile largi de temperatură din perioadele glaciare.
În prezent concentrația crește exponențial. Acumularea unor cantități sporite de
dioxid de carbon, determină creșterea temperaturii atmosferei și conduce la perturbarea
balanței termice a Pământului, acesta ajungând să primească mai multă energie decât

PROTECȚIA MEDIULUI
29
cedează, deoarece energia radiantă solară incidentă rămâne constantă, în timp ce ieșirile de
energie scad. Creșterea tempe raturii aerului va duce la topirea ghețarilor, la încălzirea
oceanului planetar, contribuind la ridicarea nivelului acestuia. Sunt afectați și curenții
oceanici și circuitul hidrologic. Schimbările climatice vor induce modificări majore în
distribuția orga nismelor vii pe glob.
Accentuarea efectului de seră este cauza principală a schimbări lor climatice:
 cresterea temperaturilor medii anuale (incălzirea globală),
 apariția unor fenomene meteorologice extreme (caniculă insuportabilă si prelungită,
geruri năprasnice, uragane, taifunuri si furtuni devastatoare),
 reducerea produc ției de alimente,
 dispariț ia unor specii de plante si animale,
 inrăutăț irea stării de sănătate si pierderea de vieț i omenesti.
România este semnatară a Convenției Cadru a Națiunilor Unite pentru schimbări
climatice din 5 iunie 1992 – care are drept obiectiv stabilizarea emisiilor de gaze cu efect de
seră in anul 2000 la nivelul anului 1989 – precum si a ”Protocolului de la Kyoto” cre stab ilește
termenii si regulile de punere sub control a gazelor ce determină efectul de seră al Terrei .

2.4.12 Reducerea stratului de ozon.
O serie de compuși chimici generați de activitățile umane contribuie la distrugerea
stratului de ozon.
De exemplu, oxizii de azot din gazele de ardere eliminate de avioane, deși sunt în concentrații
foarte mici, au o mare capacitate de distrugere a moleculei de ozon. O altă categorie de
compuși chimici de sinteză, care odată ajunși în atmosferă (stratosferă) reacționea ză cu
moleculele de ozon și le distrug, sunt clorofluorocarburile (CFC) și bromofluorocarburile.
Acești compuși sunt extrem de stabili chimic și de aceea ușor de manipulat, fiind ideali pentru
o serie de aplicații industriale. De exemplu, au fost multă vre me folosiți ca lichid de răcire
pentru frigidere și congelatoare. Ajunși în atmosferă au o durată de viața foarte mare, ceea ce
permite în timp transportul lor pe verticală, spre straturile superioare ale atmosferei. Radiația
UV scindează legăturile chimic e și eliberează atomii de halogen. Aceștia sunt extrem de
reactivi și se combină cu moleculele de ozon, conducând la distrugerea lor .
Distrugerea stratului de ozon ar duce la schimbarea stratificării termice a atmosferei,
cauzând modificări greu de antici pat.
 S-ar reduce efectul de seră realizat de stratul de ozon,
 ar crește intensitatea radiației UV la nivelul suprafeței Pământului, cu efecte
negative asupra organismelor vii: scaderea producției de plancton, in special din
Antartica, scăderea producției de peste marin, reducerea producției agricole
(grau, porumb, soia, cartofi, orez).
În vederea reducerii producției mondiale de CFC au fost semnate o serie de acorduri
de mediu internaționale (Convenția de la Viena privind substanțele care distrug stratul de
ozon din 1985, completată de Protocolul de la Montreal din 1987). Măsurile luate au permis
reducerea semnificativă a emisiilor mondiale de CFC.
Legat de afectele antropice au spra nivelului ozonului în atmosferă, nocivă este și
acumularea ozonului troposferic (în straturile inferioare atmosferice). Procesul este
rezultatul reacției hidrocarburilor din atmosferă cu oxizii de azot (peroxiacilnitrații – PAN

PROTECȚIA MEDIULUI
30
sunt produși de reacție formați în atmosferă terestră poluată prin combinarea oxizilor de
azot cu aldehide sub influența radiației luminoase). Ozonul astfel acumulat în troposferă este
tot mai mult considerat de oamenii de știință unul dintre cei mai toxici poluanți fiind un
oxidant puternic cu efecte deosebit de grave asupra stării de sănătate a sănăt ății oamenilor ,
animalelor și plantelor. Procesul este evident mai ales în zonele puternic industrializate dar
chiar și în zonele rurale concentrația de ozon s -a dublat ca urmare a acumularii poluanților
generatori și tinde spre concentrația toxică pentru multe viețuitoare. În atmosfera orașelor
poluate unde se formează smogul fotochimic (amestec de poluanți în atmosferă umedă care
reacționează sub acțiunea radiației solare în speci al UV rezultând subproduși secundari și
terțiari inclusiv ozon) , concentrația ozonului depășește 1ppm, nivleul toxic pentru plante și
animale .

2.5 Principii le și strategia de protecție a mediului
Conferința Națiunilor Unite privind mediul înconjurător, Stockholm, 5 -16 iunie
1972 . Prima conferință mondială în domeniul mediului a fost Conferinței Națiunilor Unite cu
privire la mediul înconjurător, ținută la Stockholm în anul 1972 . Reprezenanții celor 114
state participante au elaborat Declarația asupra me diului de la Stockholm iar cele 26 de
principii formulate cu această ocazie relevă necesitatea, oportunitatea și direcțiile de
derulare a strategiilor globale, naționale, regionale de ocrotire a naturii :
1. Datoria omului de a apăra și îmbunătății mediul înc onjurător pentru generațiile prezente și
viitoare .
2. Necesitatea de apărare a resurselor naturale ale globului în interesul generațiilor prezente și
viitoare printr -o planificare sau administrare atentă, în funcție de nevoi.
3. Apărarea, restabilirea, îmbunătăț irea c apacit ății globului de a produce resurse esențiale .
4. Conservarea naturii, și în special a florei și faunei sălbatice, care sunt azi grav amenințate care
să ocupe un loc important în planificarea dezvoltării economice.
5. Exploatarea rațională a resurselor globului ce nu pot fi reînnoite iar avantajele obținute de pe
urma folosirii lor să fie împărtășite de întreaga umanitate.
6. Stoparea acumulării de d eșeuri de materii toxice sau alte materii , emisii de căldură în cantități
sau concentrații atât de mari încât mediul nu mai poate neutraliza efectele lor , pentru a evita
ca ecosistemele să sufere daune grave sau ireversibile. Lupta legitimă a popoarelor din toate
țările împotriva poluării trebuie să fie încurajată.
7. Acțiunea sinergică a statelor pentru a împiedica poluarea mărilor cu substanțe care riscă să
pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resursele biologice și vieții organismelor marine,
să aducă o atingere frumuseților naturale sau să dăuneze altor utilizări legitime mării.
8. Dezvoltare a economică și socială fără a periclita mediu l propice existenței și activităților omului
și crearea pe Pământ a condițiilor necesare îmbunătățirii calității vieții.
9. Ajutor financiar și tehnic substanțial care să completeze efortul național al țărilor în curs de
dezvoltare și asistența furnizată în funcție de nevoi, pentru remedierea deficiențelor mediului
imputabile unor condiții de subdezvoltare și unor catastrofe .
10. Pentru țările în curs de dezvoltare, stabilizarea prețurilor și o remunerație corespunzătoare
pentru produsele de bază și materiile prime sunt esențiale în vederea administrării mediului,
factorii economici urmând să fie avuți în vedere ca și procesele eco logice.
11. Politicile naționale cu privire la mediu ar trebui să consolideze potențialul de progres actual și
viitor al țărilor în curs de dezvoltare, nu să -l slăbească sau să împiedice instaurarea unor condiții
mai bune de viață pentru toți.

PROTECȚIA MEDIULUI
31
12. Ar trebui dega jate resurse pentru a apăra și îmbunătății mediul ținând seama de situația și de
nevoile speciale ale țărilor în curs de dezvoltare, de cheltuielile pe care le poate antrena
integrarea unor măsuri de apărare a mediului î n planificarea dezvoltării lor.
13. Pentru a raționaliza administrarea resurselor și a îmbunătății astfel mediul, statele ar trebui să
adopte o concepție integrată și coordonată a planificării dezvoltării, astfel încât dezvoltarea lor
să fie compatibilă cu necesitatea de a apăra și îmbunătății mediul în interesul populației lor.
14. O planificare rațională este un instrument esențial dacă se dorește să se împace imperativele
dezvoltării cu necesitatea de a apăra și îmbunătății mediul.
15. Planificând instituțiile umane și urbanizarea trebuie să se evi te atingerile aduse mediului și să
se obțină maximum de avantaje sociale, economice și ecologice pentru toți …
16. În regiunile în care ritmul de creștere a populației sau concentrarea ei excesivă sunt de natură
să exercite o influență nefavorabilă asupra med iului sau a dezvoltării și în acelea în care
densitatea slabă a populației riscă să împiedice orice îmbunătățire a mediului …, ar trebui să se
aplice politici demografice care să respecte drepturile fundamentale ale omului și care să fie
considerate coresp unzătoare de către guvernele interesate.
17. Este necesar ca instituțiile naționale să fie însărcinate să planifice, să administreze sau să
reglementeze utilizarea resurselor mediului de care dispun statele pentru a îmbunătății
calitatea mediului.
18. Trebuie să se recurgă la știință și la tehnică , în cadrul contribuției lor la dezvoltarea economică
și socială, pentru a evita sau limita pericolele care amenință mediul și pentru a rezolva
problemele puse de mediu pentru binele umanității
19. Este necesar să se asigur e educația în problemele mediului atât a tinerelor generații, cât și a
adulților, ținând seama în modul cuvenit de cei mai puțin favorizați, cu scopul de a lămuri
opinia publică și a da indivizilor, instituțiilor și colectivităților simțul răspunderilor în ceea ce
privește apărarea și îmbunătățirea mediului în toată dimensiunea lui umană.
20. … Va trebui încurajată și înlesnită libera circulație a celor mai recente informații și date
experimen -tale pentru a contribui la soluționarea problemelor mediului …
21. Conform Cartei O.N.U. și principiilor dreptului internațional, statele au dreptul suveran de a
exploata propriile lor resurse în funcție de politica lor privind mediul și au datoria de a se
asigura că activitățile exercitate în limitele jurisdicției lor sa u sub controlul lor nu provoacă
daune mediului în alte state sau regiuni ce nu țin de nici o jurisdicție națională.
22. Statele trebuie să colaboreze pentru a dezvolta în continuare dreptul internațional în ce
privește răspunderea și indemnizarea victimelor p oluării și ale altor daune ecologice pe care
activitățile duse în limitele jurisdicției acestor state sau sub controlul lor le provoacă unor
regiuni situate dincolo de limitele jurisdicției lor.
23. Fără a prejudicia principiile generale care vor putea fi sta tuate de către comunitatea
internațională și nici criteriile și nivelurile minime ce vor trebui definite la nivel național, va
trebui să se țină seama în toate cazurile de scările de valori prevalând în fiecare țară și de
aplicabilitatea unor norme valabil e pentru țările cele mai avansate, dar care pot să nu fie
adoptate de țările în curs de dezvoltare …
24. Problemele internaționale privind apărarea și îmbunătățirea mediului ar trebui să fie abordate
într-un spirit de colaborare de către toate țările , mari și mici, pe picior de egalitate. O
colaborare prin acorduri multilaterale sau bilaterale, sau prin alte mijloace corespunzătoare
este indispensabilă pentru a preîntâmpina, elimina, reduce sau limita efectele atingerilor aduse
mediului, rezultând din activită ți exercitate în toate domeniile; acesta în respectul suveranității
și intereselor tuturor statelor.
25. Statele trebuie să vegheze ca organismele internaționale să joace un rol coordonat, eficient și
dinamic în apărarea și îmbunătățirea mediului .

PROTECȚIA MEDIULUI
32
Directoratul General al Comisiei Europene pentru Mediu inființat în 1973, inițiază
programul european de acțiune pentru mediu care formulează cele mai importante 6
principii ale politicii de mediu în vigoare și azi:
 principiul ”poluatorul plătește”,
 principiul acțiunii preventive ,
 pricipiul precauției,
 principiul protecției ridicate a mediului,
 principiul integrării și
 principiul proximității.
Aceste principii enumerate mai sus au fost dezvoltate în numeroase acorduri
semnate la nivel internațional, p rograme, strategii derulate în următoarele decenii cele mai
importante fiind enumerate mai jos. Mai mult de 300 de tratate multilaterale și circa 900 de
tratate bilaterale reglementează norme de pr otecție și conservare a a componentelor
mediului :
1966 Publicarea primei Liste Roșii de către UICN (Uniunea Internațională pentru
Conservarea Naturii) .
1971 Convenția privind zonele umede de importanță internațională, în special ca habitat al
păsărilor acvatice (Convenția de la Ramsar, Iran)
1972 Conferința Națiunilor Unite asupra Drepturilor Omului, Stockholm, Suedia . Înființarea
Programului Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) . Este semnată Convenția privind
protecția patrimoniului mondial, cultural și natural .
1973 Convenția privind comerțul internațional cu specii sălbatice de faună și floră pe cale
de dispariție ( CITES).
1979 Prima Conferință Mondială asupra Climei, Geneva, Elveția. Se semnează Convenția
privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice ( Convenția de la
Bonn ) și Convenția pr ivind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din
Europa ( Convenția de la Berna )
1982 Adoptarea Cartei Mondiale pentru Natură (World Charter for Nature ) de către
Adunarea Generală a Națiunilor Unite , Convenția Națiunilor Unite privind Legea Mării
(UNCLOS ).
1985 Convenția de la Viena privind substanțele care distrug stratul de ozon , completată de
Protocolul de la Montreal din 1987 .
1987 Elaborarea Raportului Brundtland și enunțarea unui nou concept, al ”dezvoltării
durabile” .
1992 Summit -ul Pământului, Conferința Națiunilor Unite asupra Mediului și Dezvoltării,
Rio de Janeiro, Brazilia. Convenția Națiunilor Unite pentru Diversitatea Biologică
(UNCBD ), Convenția Națiunilor Unite asupra Schimbărilor Cl imatice (UNFCCC)
Convenția Națiunilor Unite pentru Combaterea Deșertificării (UNFCCD )
1992 Convenția privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere și a
lacurilor de la Helsinki .
1994 Convenția Națiunilor Unite pentru combaterea deșerti ficării
1997 Convenția privind schimbările climatice și adoptarea Protocolului de la Kyoto .

PROTECȚIA MEDIULUI
33
1998 Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și
accesul la justiție în probleme de mediu ( Convenția de la Aarhus ).
2000 Forumul Global pentru Apă (Haga) . Adoptarea Protocolului privind Securitatea
Biologică la Convenția privind Diversitatea Biologică (Protocolul de la Cartagena )
2001 Convenția privind Poluanții Organici Persistenți (POPs) .

PROTECȚIA MEDIULUI
34
3. Protejarea mediului natural

3.1. Protejarea atmosferei

Atmosfera este învelișul gazos al Planetei, cu o grosime de cca. 500 km, aerul
reprezentând 96% din din volumul total iar apa în stare de vapori , doar 4%.
Aerul atmosferic este format dintr -un amestec de gaze : 78.09% azot și 20.93 % oxigen
precum și proporții mici de argon (0.92%), dioxid de carbon (0.03%), heliu, neon, urme de
dioxid de sulf, amoniac, monoxid de carbon și ozon .

3.1.1. Funcțiile atmosferei
 Reglarea temperaturii la suprafața Pământului.
 Filtrarea radiației solare. Ozonul reține o mare parte din radiațiile ultaviolete iar
dioxidul de carbon și vaporii de apă o parte din radiațiile infraroșii.
 Sursa de oxigen pentru existența vieții, necesar respirației plantelor și animalelor.
 Realizarea circuitului apei.
 Apărarea împotriva meteoriților.
Atmosfera are astfel un rol major în medierea schimburilor energetice a planetei. Pe
de o parte realizează o filtrare a energiei ce intră , iar pe de alta temporizează ieș irile
energetice, în vederea asigurării unui domeniu de temperatură restrâns , fără fructuații
majore diurne și sezoniere , care să favorizeze dezvoltarea biosferei.
Societatea umană, prin activitățile pe care le desfășoară, determină emisia în
atmosferă a unor cantități uriaș e de gaze. Acestea schimbă compoziția chimică a atmosferei
și afectează capacitatea ei de mediere a schimbărilor energetice.
i. Intrări de energie . Capacitatea atmosferei de a filtra și a reține componentele
energiei radiante solare cu impact negativ asupra organismelor vii (este vorba de
radiația ultravioletă), este redusă datorită distrugerii stratului de ozon .
Radiația solară ultravioletă se împarte în trei categorii, în funcție de lungimea de
undă și de efectele produse:
• UV-A are lungimea de undă cuprin să între 320 și 400 nm și are energie cea mai
scăzută. Este componenta care ajunge în proporția cea mai mare la suprafața
solului și este cel mai puțin dăunătoare.
• UV-B are lungimea de undă cuprinsă între 280 și 315 nm. Această componentă
este absorbită atât de stratul de ozon și cât și de nebulozitatea din atmosferă, de
aceea intensitatea la nivelul solului variază foarte mult, în funcție de condițiile
atmosferice.
• UV-C are lungimea de undă cea mai mică 100 -280 nm și energia cea mai ridicată,
fiind deo sebit de periculoasă pentru organismele vii. Este absorbită în totalitate de
stratul de ozon.
ii. Ieșiri de energie . Emisiile de energie termică (căldură) sunt încetinite, retenția căldurii
prelungindu -se dincolo de limitele obișnuite, ceea ce conduce la o per turbare a
fluxului energetic și o creștere a temperaturii ( efectul de seră ).

PROTECȚIA MEDIULUI
35
Stratul de ozon . Ozonul este un component natural al atmosferei format în mod
natural în urma descărcărilor electrice și sub acțiunea radiației solare. În păturile superioare
ale atmosferei moleculele de oxigen (O 2) sunt scindate de către radiația UV de origine solară,
ducând la formarea ozonului (O 3). Ozonul astfel format are cap acitatea de absorbi radiația
UV.
𝑂2𝑈𝑉→ 2𝑂
𝑂+𝑂2→𝑂3
Concentrațiile cele mai ridicate de ozon sunt pr eponderent în straturile superioare
(stratoferă) ale atmosferei (90%), la înălțime de 10 până la 50 km de suprafața Pământului,
atingând concentrația maximă în jurul altitudinii de 25 km. Restul ozonului se găsește în
stratul inferior al atmosferei, numit troposferă.
Efectul de seră . Efectul de seră a existat întotdeauna, odată cu formarea atmosferei,
fiind un factor esențial pentru dezvoltarea ecosferei, deoarece atenua amplitudinea
fluctuațiilor de temperatură. Efectul de seră este determinat de aș a-numitele gaze de seră,
dintre care o contribuție , pe lângă dioxidul de carbon (CO 2), o au oxiz ii de azot (NO x),
metanul (CH 4), clorofluorocarburile (CFC), la care se adaugă ozonul și vaporii de apă .
Dinamica extrem de ridicată a concentrației de dioxid de carbon este corelată cu
variațiile largi de temperatură din perioadele glaciare.
În prezent concentrația crește exponențial preponderent datorită arderii
combustibililor fosili. Accentuarea efectului de seră este cauza principală a schimbări lor
climat ice și a fost prezentată în capitolul 2.4, dat fiind caracterul global al problemei și
necesitatea de a aborda o strategie unitară la nivel planetar.

3.1.2. Deterioarea prin p oluare a atmosferei
Poluarea atmosferei este definită ca fiind introducerea de către om, direct sau
indirect, de substanțe sau energie care au o acțiune nocivă de natură să pună în pericol
sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice și e cosistemelor, să deterioreze bun urile
materiale și să aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement și alte utilizări
legitime ale mediului.
Atmosfera este locul unde se produc reacții chimice între diferite substanțe (cele mai
importante – oxigenul, dioxidul de carbon, azotul și compușii sulfului – fiind degajate de
organisme vii sau de fenomene naturale – de e xemplu erupțiile vulcanice – la care se adaugă
substanțele rezultate ale activităților antropice ):
 Oxigenul molecular din atmosferă acționează ca oxidant.
 Radiațiile solare determină reacțiile fotochimice.
 Vaporii de apă produc reacțiile de hidroliză.
 Temperaturile ridicate accelerează desfășurarea multor reacții.
 Contactul continuu și pe suprafețe apreciabile al atmosferei cu solu l, apa, vegetația
consituie locul de desfășurare a unor reacții chimice suplimentare.
Ca urmare a reacțiilor din atmosferă , prezența agenților poluanți în atmosferă variază
de la câteva zile la 100 ani , cum e cazul hidrocarburilor nearse eliberate în atmosferă .

PROTECȚIA MEDIULUI
36
Tab. 3.1 Timpii de staționare în atmosferă a gazelor poluante și periculoase (Ciplea , L., I.et.al., 1978).
Gazul Timpul de staționare în
atmosferă
CO 70 – 1000 zile
CO 2 2 ani în stratosferă
4 ani în troposferă
O3 2 ani în stratosferă
1 lună în troposferă
NO 2 Cca. 5 zile
NO x Cca. 4 ani
SO 2 Cca. 3 zile
H2S Cca. 2 zile
Hidrocarburi Cca. 100 ani
Dispersia poluanților. Poluarea atmosferică nu este o problemă locală sau națională
ci una transnațională, deoarece poluanții pot fi transportați la mari distanțe de locul de
producere dato rită deplasării maselor de aer. Poluanții din aer pătrund peste tot și au o
foarte mare capacitate de dispersie.
Turbulențele și mișcarea continuă a straturilor atmosferice atât pe orizontală cât și pe
verticală joacă un rol principal în dispersia agențil or poluanți dar unele particularități ale
răspândirii și eliminării lor sunt date de interferența fenomenelor de difuzie moleculară și de
sedimentare a aerosolilor .
De exemplu, monoxidul de carbon și acidul cianhidric care au densități mai mici decât aerul
vor urca și difuza în straturile superioare pe când compușii volatili ai plumbului sau alte
metale grele vor rămâne în straturile inferioare ale atmosferei intr ând în contact cu
componentele ec osferei. Fenomenul de segregare a gazelor poluante poate fi a ccentuat de
absorbția sau adsorbția pe aerosolii naturali sau artificiali din atmosferă , caz în care dinamica
segregării va fi dictată de caracteristicile fizice ale aerosolilor.
Surse artificiale de poluare atmosferică . Poluarea aerului este cea mai gravă
problemă pe termen scurt și mediu cu care se confruntă societatea umană ca urmare a
efecte lor grave asupra ecosistemelor naturale și a sănătății umane. Sursele antropice de
poluare a aerului sunt legate de din activiățile umane din industrie, transport, a gricultură și
pot fi surse staționare sau surse mobile .
Tab. 3.2 Principalele surse de poluare artificială și poluanții c aracteristici (Rojanschi et.al. )
Tipul sursei Poluanți specifici
Arderea combustibililor
fosili în surse fixe COx, NOx, N2O, pulberi, compuși
organici volatili (COV *)
Transport CO, NOx, N2O, pulberi, COV *, Pb
Petrochimie COV *, NOx, SOx
Metalurgia feroasă Pulberi (cu Mn, As, Ni, silicați,
carbune, fluoruri, fier), SOx, NOx,
COV *, H 2S, CO
Metalurgia neferoasă Pulberi cu metale grele, SOx, NOx ,
COx, oxizi de Pb, Zn, Cu, Ba, Cd,
fluoruri
Industria m ateriale lor
de construcții (ciment,
ghips, var, azbest) Pulberi, COx, NOx, SOx, F
Industria de petrol și
gaze Hidrocarburi , NOx, COx

PROTECȚIA MEDIULUI
37
Industria chimică (de
îngrășăminte, pesticide,
acizi, cauciuc, mase
plastice, celuloză,
medicamente) Gaze, vapori, pulberi și suspensii
Frigotehnie, cosmetică Clorofluorocarburi (CFC) , haloni,
tetraclorura de carbon,
meticloroform
Agricultura Amoniac, NOx, metan, pesticide
COV*: benzina și eterii de petrol, benzenul, acetona și
cloroformul, fenolii, esterii și sulfura de carbon,
Funcție de natura agentului poluant, p oluarea atmosferei poate fi chimică, fizică,
biologică.
i. Poluarea chimică . În țările dezvoltate economic transportul are o contribuție
însemnată la emisiile de dioxid de carbon (CO 2), oxizi de azot (NO x respectiv NO, NO 2,
N2O) și metan (CH 4).
Se estimează că în țările Uniunii Europene transportul contribuie cu 25% la emisiile de
CO 2, având prin aceasta o contribuție însemnată la producerea gazelor de seră. Emisiile
de CO 2 diferă după mijlocul de transport utilizat. România se aliniază din păcate și ea la
acest gen de poluare. În București de exemplu, numărul de autoturisme a crescut de
peste 10 ori față de 1990 iar problemele cauzate de traficul auto nu vor face decât să
se cronicizeze în următorii ani.
Pentru reducerea emisiilor produse de automobile s -au realizat formule noi de
benzine, cu 90% mai puțin benzen și alte componente toxice, precum și combust ibili
îmbunătățiți pentru motoare Diesel.
O atenție deosebită se acordă de asemenea, oxizilor de sulf generați în special prin
arderea combustibililor fosili . De aceea, o măsură de reducere a emisiilor de SO 2 o reprezintă
reducerea conținutului de sulf a l combustibililor.
În acest scop în UE limita maximă a sulfului în combustibil trebuie să fie de maximum
0,05%. Utilizarea convertoarelor catalitice a devenit obligatorie la noile mașini.
Ploile acide reprezint ă una din cele mai grave consecințe ale poluării atmosferei.
Acestea se formează în troposferă, stratul inferior al atmosferei (primii 10 -12 km), din
oxizii de azot și de sulf, reacțiile fiind declanșate de radiațiile solare și favorizate de
prezența oxigenu lui și a apei din atmosferă. Acidul azotic și cel sulfuric astfel formați se
integrează rapid norilor.
Prin precipitații acizii ajung pe suprafața plantelor, a solului sau în apă. Se consideră
ploi acide cele la care pH -ul apei de precipitații este mai mi c de 5,7.
Ploile acide pot să cadă la sute și mii de kilometri de sursele de poluare, modificând
aciditatea și caracteristicile chimice ale apelor de suprafață și solurilor. Ploile acide afectează
regiunile situate preponderent în vecinătatea zonelor indu strializate, unde emisiile de oxizi
de azot și de sulf sunt puternice.
Efectul ploilor acide variază mult, în funcție de sistemele ecologice afectate.
 Astfel, dacă ploile cad pe soluri bazice, cum sunt cele bogate în calcare, aciditatea lor
este rapid ne utralizată.
 În solurile ușor acide, de exemplu cele ale pădurilor , acizii sunt fie fixați de sol sau
sunt neutralizați prin schimb d e cationi; ionii de calciu, magneziu și de alte metale
prezente în sol iau locul ionilor de hidrogen ai acizilor azotic și sulfuric, ioni care
conferă aciditate solului.

PROTECȚIA MEDIULUI
38
 În cazul în care precipitațiile se scurg pe soluri înghețate, saturate sau pe socluri
granitice nu au loc reacții chimice de neutralizare în sol și apa ajunge în lacurile și
râurile apropiate la fel de acidă ca și în precipitații. Un aport semnificativ de acizi
poate avea un impact mare în special asupra apelor care nu au capacitatea de a
neutraliza acizii. Acesta este cazul lacurilor oligotrofe, unde conținutul în substanțe
dizolvate este scăzut.
 Ploile acide, modificând compoziția chimică a apei și a solului, au un rol distructiv
asupra pădurilor.
Cele mai afectate păduri de ploile acide sunt în M area Britanie, cu 57% din suprafața
împădurită afectată, urmată de Polonia, Republica Cehă și Slovacia. În Polonia de
exemplu, sunt afectate 77% din pădurile de conifere de peste 60 de ani.
Mecanismele prin care ploile acide conduc la “moartea pădurilor” sunt multiple și
complexe. Astfel, aluminiul eliberat de către acizi poate intra în competiție cu calciul și,
fixându -se pe rădăcinile fine, reduce cantitatea de calciu necesară în mod normal
arborelui, încetinindu -i creșterea.
Ploile acide sărăcesc de as emenea solul în o serie de metale vitale arborilor ca
magneziul, calciul și sodiul.
O valoare scăzută a pH -ului din sol și o mare concentrație de aluminiu, au un efect
negativ asupra microorganismelor din sol care descompun materia organică și
eliberează substanțele nutritive.
Picăturile de apă acidă ajunse pe frunze afectează direct procesele ce se desfășoară
acolo. În acest mod, poluanții atmosferici se adaugă celorlalte agresiuni abiotice la care
sunt expuse pădurile, în special cele de conifere din zo nele muntoase: frig și secetă,
având un rol important în distrugerea pădurilor .
O serie de compuși chimici generați de activitățile umane contribuie la distrugerea
stratului de ozon și cauzele precum și efectele asupra mediului au fost detaliate la capitolul
2.4. În vederea reducerii producției mondiale de CFC au fost semnate o serie de acorduri de
mediu internaționale (Convenția de la Viena privind substanțele care distrug stratul de ozon
din 1985, completată de Protocolul de la Montreal din 1987). Măsurile luate au permis
reducerea semnificativă a emisiilor mondiale de CFC.
ii. Poluarea fizică poate fi :
a. Sonoră , ca urmare a inducerii oscila țiilor în masa de aer pe care organul auditiv al
animalelor îl percep ca zgomot și vibrație . Pentru prevenirea poluării sonore în
România, există Ord. Min. Sănătății nr. 526/1997 care reglementează nivelul
acustic admis.
b. termică , directă (prin degajarea de energie termică în atmosferă în urma
activităților umane de producere a bunurilor de consum) și indirectă (prin
distrugerea stratului de ozon).
c. Radioactivă devine tot mai evidentă pe măsură ce omul utilizează tot mai mult
tehnicile nucleare.
Doza de radiatii se poate exprima ca doză de expunere (in roentgen) sau ca doză
absorbită (in rad.). Sunt stabilite doz e echivalente biologic maxim admise in cursul
unui an de zile. Astfel, aceste doze sunt: 5,0 rem/an pentru expunere profesională,
1,5 rem/an pentru expunere neprofesională si 0,5 rem/an pentru persoane din
popula ția obisnuită.
Efectele negative ale poluri i radioactive sunt de natură somatică (boli acute sau
cronice, cancere, leucemii) sau genetice (muta ții genetice, abera ții cromozomale,
malforma ții)
Poluan ții radioactivi pot fi sub formă lichidă, solidă sau gazoasă . Sursele de poluare
radioactivă pot fi naturale sau artificiale.

PROTECȚIA MEDIULUI
39
Sursele naturale sunt reprezentate de apele si rocile radioactive. In general, in
mediul inconjurător se inregistrează o radioactivitate naturală normală care nu
produce efecte negative asupr a plantelor si animalelor. Avand in vedere că apele si
rocile sunt surse naturale de radioactivitate , se impune ca inainte de a fi folosite să
fie evaluate dacă depăsesc dozele biologic maxim admise.
Sursele artificiale sunt reprezentate de minereurile ra dioactive, de combustibilii
nucleari, de centralele nuclearoelectrice, reactoarele si acceleratoarele de
particule, izotopi radioactivi, accidentele nucleare si exploziile provocate pentru
perfec ționarea armelor nucleare.
Contaminarea radioactivă a plante lor si animalelor conduce la ob ținerea unor
produse alimentare periculoase pentru organismul uman.
iii. Poluarea biologică.
Aerul at mosferic conține permanent un număr foarte mare de microorganisme.
Totalitatea acestor microorganisme alcătuiesc microflora atmosferei. Microoganismele care
alcătuiesc microflora aerului pot fi grupate în virusuri, bacterii si fungi, care pot afecta omul,
animalele si plantele. Microorganismele care pot afecta omul sunt grupate în saprofite,
conditionat patogene și patogene. Dintre acestea, pot provoca boli numai microorganismele
conditionat patogene și patogene care pot constitui o sursă și o cale de transmitere a unor
boli specifice, contagioase. Unele microorganisme din atmosferă joacă un rol foarte
important în procesele biologice de fermenta ție și biodegradare a unor substante de origine
animală sau vegetală.
Microorganismele din atmosferă prezintă importan ță pentru patologia animală și prin
faptul că multe dintre ele pot deveni factori alergeni . Acestea nu se găsesc in atmo sferă sub
formă de corpi microbieni izola ți, ci sunt inglobate sau aderă la particule de praf, fum sau
vapori de apă. Ca urmare a acestui fapt, ele se prezintă ca: picături de secre ție, nuclei de
picături si praf bacterian.

3.1.3. Strategia de p rotecți e a atmosferei
În anul 2005, Comisia europe ană a făcut cunoscută Strategia tematică privind
poluarea atmosferică , prima dintre cele 7 strategii tematice ale Planului de Acțiune pentru
Mediu (PAM). Strategia propusă a fi urmărită și respectată la nivelul Comuni tății definește
obiectivele în materie de poluare atmosferică (de ex reducerea cu până la 43% a zonelor în
care ecosistemele sunt supuse eutrofizării, reducerea cu până la 47% a mortalității cauzate
de expunerea la particule) propunând măsuri care trebuie luate pe termen lung până în
2020: adaptarea legislației ex istente, tratamentul special al poluanți lor nocivi, implicarea mai
putern ică a sectoarelor care pot influența poluarea aerului , în strategiile de reducere a
poluării . Unul dintre elementele esenția le ale strategiei este simplificarea cadrului legislativ
privind calitatea aerului, care urmărește fuziunea directivei – cadru (Directiva nr. 2008/50/CE
privind evaluarea și gestionarea calității aerului din iunie 2010) cu alte 3 directive
1999/30/CE, 2000 /69/CE și 2002/3/CE inclusiv directiva 97/101/CE privind schimbul de
informații.
Strategia națională privind protecția atmosferei aprobată prin HG 586/2004 are ca
scop asigurarea cadrului organizatoric, instituțional și de cooperare a autorităților și
instituțiilor publice cu competențe în domeiul protecției atmosferei și al evaluării și
gestionării cali tății aerului în România :

PROTECȚIA MEDIULUI
40
 Menținerea calității aerului în zonele și aglomerările urbane în care aceasta se
încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate.
 Îmbunătățirea calității aerului î n zonele și aglomerările în c are acesta nu se
încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate.
 Adoptarea măsurilor necesare în scopul limitării până la eliminare a efectelor
negative asupra mediului (inclusiv în context transfrontalier).
 Îndeplinirea obligațiilor asumate prin acordurile și tratatele internaționale la care
România este parte și participarea la cooperarea internațională în domeniu.
După cum am exemplificat mai sus, transportul auto și producerea de energie se
delimitează dre pt unele dintre cele mai poluante activități umane. Alte exemple privind
soluții care trebuie dezvoltate pe termen mediu sau lung, pentru o reducere reală a poluării
sunt:
 introducerea de vehicule electrice, controlul transportului,
 instalațiile de epura re la nivelul termocentralelor .
 noi tehnologii de producere a energiei cu emisii reduse de poluanți (utilizarea
energiei solare, a hidroenergiei, energia eoliană).
 plantarea de perdele de spa ții ver zi in jurul surselor de poluare.

3.2. Protejarea hidrosferei

Hidrosfera este cea mai extinsă dintre componentele ecosferei iar volumul disponibil
pentru organismele vii înseamnă 99% din volumul total al ecosferei . Hidrosfera formează, ca
și atmosfera, un înveliș continuu al planetei fiind elementul cu cea mai mare mobilitate care
se găsește într -un permanent proces de circulație prin intermediul ciclului hidrologic.
Râurile, lacurile, mările și oceanele sunt legate între ele și cu depozitele acvifere subterane
totodată, prin intermediul atmosferei care transportă ap a prin evaporație – condensare –
precipitații. Cantitatea de apă de pe Terra este constantă și doar starea fizică se modifică în
continuu fiind într -un permanent circuit.
Volumul total al hidrosferei este estimat la cca. 1.44×109 km3 din care Oceanul
Plane tar cuprinde 97% și doar 3% reprezintă volumul continental , aflat sub formă de gheață
(2%), apă de suprafață (0.1%) și apă subterană (0.9%).
Suprafața totală a hidrosferei este de 363 500 000 km2 reprezentând 71.125% din
suprafața totală a Terrei, mările ș i oceanele ocupând 70.784% (361 000 000 km2) din
suprafața Pământului.
Hidrosfera se află în 3 stări de agregare: lichidă (Oceanul Planetar, apa de suprafață și
depozitele subterane acvifere continentale), gazoasă (vaporii de apă din atmosferă) și solidă
(ghețarii, unele clasificări ecologice denumind criosfera, drept o componentă distinctă a
ecosferei).

3.2.1. Importanț a hidrosferei
Apa este un lichid incolor, unul din componentele mediului natural, o sursă naturală
indispensabilă vieții, regenerabilă, vulnerab ilă și limitată.

PROTECȚIA MEDIULUI
41
Hidrosfera este mediul în care au apărut primele forme de viață acum 3 miliarde de
ani, diferitele ecosisteme ale hidrosferei influențând evoluția și dezvoltarea sistemelui socio –
economic uman ș i acționând în diverse moduri mai ales ca urm are a particularităților sale:
sursa de apă, sursă de hrană, materie primă pentru activități productive, sursă de energie,
resurse minerale (nisip, pietriș, sare, magneziu, iod, brom etc), arteră de transport,
modelator al climei, modelator al reliefului, factor terapeutic, recreativ.

3.2.2. Clasificare a resurselor de apă
Există o multitudine de criterii de clasificare a componentelor hidrosferei din punct
de vedere al salinității, regimului hidrologic, administrativ etc după care bazinele de apă pot
fi:
 Ape oceanice și ape continentale.
 Ape de suprafață, ape subterane și ape meteorice.
 Ape curgătoare și ape stătătoare.
 Ape naționale, teritoriale și internaționale.
 Bazine hidrografice naturale și bazine acvatice artificiale.
Oceanul Planetar include mări le și oceane le globului, interconectate în cea mai mare
parte, cu rol important în circuitul apei, circuitele biogeochimice globale, modelarea climei
locale, regionale și globale. Salinitatea medie Oceanului Planetar este 34 – 350/00, cu o
compoziție chimică și densitate diferită de cea a mediilor dulcicole ceea ce influențează
ecologia tuturor viețuitoarelor care îl populează: 88,8% cloruri, 10.8% sulfați, 0.4%carbonați
(față de proporțiile din apele dulci de: 6.9% cloruri, 13.2%sulfați, 79.9% carbonați).
Apele continentale sau interioare , spre deosebire de biomul Oceanului Planetar, sunt
sisteme ecologice izolate, mult mai diversificate cu particularități fiecărui ecosistem și
cuprind două mari categorii: ape de suprafață , neuniform distribuite (și de al căror studiu
ecologic se ocupă limnologia) și ape subterane , de mică adâncime (sau freatice, care sunt
strâns legate de apele de suprafață) sau de mare adâncime .
Apa dulce ușor accesibilă consumului uman reprezintă doar 0.01% din hidrosferă. În
condițiile exploziei demografice, a poluării apei de suprafață și a diminuării apei subterane,
se apreciază că în 2050 sistemul socio -uman va epuiza întreaga cantitate de apă potabilă
disponibilă. Criza apei afectează deja populația umană din țările lumii a treia, un de 3
persoane din 5 sunt lipsite de apă potabilă.

3.2.3. Deteriorare a prin poluare a hidrosferei
Prin poluarea apei se înțelege orice alterare chimică, fizică, biologică a acesteia peste
limita admisibilă stabilită prin lege, inclusiv depășirea nivelului natura l de radioactivitate
produsă direct sau indirect de activități umane, care o fac improprie folosirii normale în
scopurile în care această utilizare era posibilă înainte de a interveni alterarea.
Utilizarea de către sistemul socio -economic uman a sursei de apă, în mod direct sau
indirect prin exploatarea bioresurselor acvatice, presupune o serie de lucră ri cu impact
asupra ecosistemelor acvatic e utilizat e:
 Captarea apei prin baraje, prize de mal, chesoane, drenuri, foraje, puțuri etc.

PROTECȚIA MEDIULUI
42
 Stocarea apei în castel e de apă, rezervoare, lacuri de baraj, iazuri etc.
 Transpportul apei: stații de pompare, conducte.
 Îmbunătățirea calității apei: uzine de apă pentru potabilizare, stații de tratare a apei
în scop industrial, stații de epurare a apei uzate.
Poluarea artific ială a apei ca urmare a dezvoltării sistemului socio -economic uman ,
poate fi :
1. Chimică , produsă de :
 agenți poluanți organici (proteine, hidrați de carbon, grăsimi, detergenți,
pesticide, hirocarburi – rezultate din activitatea de extracție, transpor t și
prelucrare a țițeiului)
Materia organică rezultată din metabolismul organismelor din mediul acvatic sau
acumularea resturilor vegetale și animale componente ale lanțului trofic se depune sub
formă de detritus îe substrat sau în formă coloidală și dizolvat ă în masa apei fiind
supusă reacțiilor de descompunere de către microorganisme iar procesul este în
principal aerob cu consum de oxigen –oxigenul fiind un factor limitativ important în
toate ecosistemele de pe Terra. Excedentul organic rezultat din activit atea intensă
umană reprezintă un factor de risc major și o cauză a depleției de oxigen dizolvat din
apă și a pierderii echilibrul ecologic al ecosistemelor acvatice. De asemenea,
descompunerea anaerobă a materiei organice eliberează substanțe toxice.
Peliculele de hidrocarburi la suprafața apei împiedică oxigenarea apei.
Substanțe organice de sinteză, detergenții reprezintă unul dintre poluanții periculoși ca
urmare a ratei mari de cosum de către populație, împiedică schimbul de gaze dintre
aer și apă, dis trug bacteriile aerobe descompunătoare ale materiei organice. O soluție
de diminuare a impactului este trecerea la detergenții bi odegradabili.
Pesticidele sun t nocive îndeosebi prin potențialul bioacumulator (de 4300 – 37000 ori
în algele marine, de 8800 o ri în corpul moluștelor biofiltratoare și 1200 ori în corpul
crustaceilor marini ).
agenți poluanți anorganici :
 acumulări de acizi, baze ;
 substanțe reducătoare : sulfiți sau compuși anorganici feroși din apele de
mină care duc la depleția oxigenului dizol vat din apă ;
 substanțe minerale periculoase: cloruri, sulfați, bicarbonați, azotați și
fosfați de sodiu, p otasiu, magneziu (rezultați din îngrășămintele apli cate în
agricultură și care sun t o cauză majoră pentru eutrofizarea apelor).
 substanțe minerale toxice: clor liber, amoniac, hidrogen sulfurat, cianuri,
sulfuri solubile și sărurile unor metale grele: plumb, mercur , cadmiu,
cupru, zinc, nichel crom, aluminiu (acestea din urmă provenind îndeosebi
din industria minieră prin poluare în doze mici și repe tate sau deversări
accidentale) . Metalele grele nu se descompun ci se acumulează în mediu
înclusiv la nivelul organismelor în cazul expunerii acesto ra pe termen lung
la acțiunea agentului poluant.
2. fizică (in principal acumulări radioactive respectiv radion uclizi proveniți din
explozii nucleare, reactoare atomice, prelucrarea minereurilor radioactive,
poluarea termică rezultată din deversările efluenților industriali) .
Plantele și animalele din apele poluate radioactiv au capacitatea de a concentra
substanț ele radioactive în lanțul trofic. De exemplu moluștele bivalve dulcicole
înmagazinează până la 100 ori mai mult iod radioactiv față de concentrația din apă iar
unii pești care sunt verigile trofice superioare în lanțul trofic acvatic au un nivel de

PROTECȚIA MEDIULUI
43
radioac tivitate de 20 000 – 30 000 ori mai mare decât cea a mediului de viață (mohan,
pg.304).
Impactul antropic prin excavări, construcții hidrotehnice modifică radical habitatele
acvatice și măre sc temporar turbiditatea respecti v suspensiile solide din apă.
3. Biologică.
Sursele de poluare sunt : apele menajere urbane , efluenții industriali (din industria
minieră, chimică și petrochimică, industria celulozei ș i a hârtiei, industria metalurgi că și de
mașini, industria alimentară și textilă) , agricultura , construcțiile hidrotehnice , navigația ,
agrementul .
În țara noastră, sursele de poluare funcție de natura poluanților sunt trecute în tabelul
3.3.
Tabelul 3.3 S ursele de poluare a hidrosferei funcție de agenții poluanți specifici
Tipul de poluant Sursa de poluare
Încărcarea cu substanțe organice,
suspensii, săruri minerale, amoniac Efluenții menajeri urbani, industria
alimentară, zootehnia, prelucrările chimice
Acumularea de micropoluanți: cianuri,
fenoli, detergenți Industria metalurgică și constructoare de
mașini, efluenții menajeri urbani,
prelucrările chimice
Acumulări în metale Industria extractivă, prelucrări chimice,
industria metalurgică și constructoare de
mașini
Există cauze specifice care determină poluarea ecosistemelor acvatice în țara noastră și
eliminarea sau diminuarea impactului reprezintă baza strategiilor de protecție a hidrosferei
(tabelul 3.4).
Tabelul 3.4 Sursele de poluare și cauzele care trebuie eliminate pentru eliminarea/diminuarea impactului
poluării asupra ecosistemelor acvatice din România
Sursa de
poluare Cauzele poluării
Apele uzate
orășenesști Tratament inexistent sau inadecvat de tratare a apelor uzate
Deteriorarea sistemului de canalizare
Depozitarea și tratarea inadecvată a deșeurilor solide care are ca efect contaminarea apelor
subterane și de suprafață prin intermediul precipitațiilor, vântului
Activități superficiale de conștientizare a populației
Deficiențe în activitate la nivel central, regional, local în privința controlului, adaptării/aplicării
stan dardelor
Industrie Colaps economic și fonduri insuficente de achiziție a tehnologiilor de depoluare a efluenților
industriali
Lipsa tehnologiilor ecologice (a reutilizării apei, managementul inadecvat al lichidelor și
solidelor)
Depozitarea și tratarea inadecvată a deșeurilor solide care contaminează receptorii naturali de
suprafață sau subterani
Deficiențe ale managementului si monitoringului de mediu atât la nivelul structurilor de
implementare a ploticilor de mediu cât și la nivelul poluato rilor
Cadrul legal ineficient permite violarea regulilor internaționale de protecție a mediului,
utilizarea de materii prime ieftine și periculoase
Agricultura Deficiențe în implementarea reformei agricole inclusiv de ordin financiar, climat economic și de
piață nefavorabil, slabă structură investițională ceea ce conduce la practici agricole inadecvate,
gospodărirea improprie a deșeurilor animale

PROTECȚIA MEDIULUI
44
Nivel scăzut de specializare/conștientizare al fermierilor
Despăduririle
Navigația Echipamente inadecvate ale vaselor fluviale de stocare și tratare a deșeurilor solide, apei
poluate, deșeurilor petroliere
Poluări accidentale ale navelor de transport fluvial și maritim al produselor petroliere
Neamenajarea în porturi a zonelor protejate pentru stocarea mărfurilor periculoase
Agrementul Structuri deficitare de inspecție care să controleze agrementul în alte zone decât în cele special
amenajate
Educație și conștientizare deficitară a vizitatorilor din zonele de recreere privind păstrarea unui
mediu curat. privind Se estimează că vizitatorii ariilor de recreere abandonează 1 – 1,5 kg
gunoi/vizitator/zi
Utilizarea neautorizată a ariilor protejate pentru: pescuit, vănătoare, campare, navigație

3.2.4. Strategia României pentru p rotecți a hidrosferei
Importanța apei este vizibilă nu doar în procesele geochimice și geofizice dar și în
plan economic.
De ex la nivel mondial unul din criteriile după care se apreciază gradul de civilizație al
unei țări este consumul de apă pe cap de locuitor. R elați a om – apă este foarte strânsă .
Se apreciază că 70% din consumul de apă e ste destinat agriculturii, 20% în industrie,
10% în gospodării.
Pentru ca exploatarea hidrosferei să devină una durabilă în condițiile periclitării
resursei de apă îndeosebi prin poluare și supraexploatare, este necesară acțiunea sinergică a
tuturor factorilor implicați (legislativ, administrativ, tehni c, economi c, soc ial, educațional, de
coop erare internațională) în sensul diminuării impactului deteriorării mediului acvatic și
ridicării nivelului de conservare, protecție și îmbunătățire a calității resurselor de apă.
Activitățile de protejare, conservare și îmbunătățire a calității resurselor de apă pot
fi împărțite în două mari grupe: activități structurale și activități nestructurale.
Activitățile structurale sunt derulate de factorii tehnici și au o finalitate materială:
 Construirea de noi stații de tratar e a apelor uzate municipale sau industriale;
 Repararea, modernizarea, extinderea stațiilor de tratare a efluenților municipali sau
industriali;
 Construirea de noi centre de tratare a deșeurilor în agmomerările urbane sau
industriale;
 Optimizarea tehnicilor existente de tratare a deșeurilor în scopul reducerii
concentrațiilor de fosfor și azot;
 Conversia proceselor indutriale pentru reducerea gradului de poluare și introducerea
tehnologiilor și practicilor ecologice;
 Optimizarea tehnologiilor și practicilor agricole, extinderea fermelor ecologice;
 Reconstrucția și reabilitarea zonelor umede.
Activitățile nestructurale sunt derulate de către ceilalți factori sociali: legislativi,
educativi, administrativi, de cooperare regională, transfrontalieră, globală.
 Dezvoltarea și implementarea unor standarde privind pretratarea efluenților
industriali;

PROTECȚIA MEDIULUI
45
 Dezvoltarea și implementarea de noi politici stricte de minimalizare a impactului
deșeurilor care să fie aplicate la toate noile instalații industriale;
 Dezvoltarea și im plementarea unor standarde stricte privind sistemele de canalizare
care vor fi construite în viitor;
 Diminuarea poluării prin impunerea de taxe de poluare ridicate care să mărească
nivelu l de conș tientizare al poluatorilor industriali pentru implementarea de
tehnolog ii efi ciente de tratare a efluenților, deșeurilor;
 Aplicarea pâ rghiilor eficiente financiare, administrative pentru optimiza rea utilizării
pământului în sco pul reducerii scurgerilor rapide, eroziunii, sed imentării, întărirea
organizațiilor care răspund de gospodărirea resurselor acvatice dintr -un bazin
hidrografic, de inspecția și monitorizarea resurselor acvatice.
Situația apelor uzate în România . În conformitate cu obligațiile asumate în procesul
de negociere, România trebuie să se conformeze c u prevederile Directivei nr 91/271/CE
privind epurarea apelor uzate urbane până în anul 2018 iar costurile estimate pentru
implementare sunt de cca. 9,5 miliarde euro pentru investiții. Ținând cont de aspectele
privind protecția mediului și așezarea sa geografică în bazinul Mării Negre și al Dunării,
România a declarat prin HG nr 352/2005 întregul teritoriu drept zonă sensibilă , aceasta
prespunând obligația ca toate aglomerările urbane cu mai mult de 10 000 locuitori să fie
prevăzute cu stații de ep urare cu nivel avansat de depoluare, respectiv treapta terțiară
(eliminarea P și N). De ex în 2005, aproximativ 79% din apele uzate prov enite din principalele
surse de poluare au ajuns în recepto rii naturali, neepurate sau insuficient epurate. Situația
critic ă a stațiilor d e epurare e generată de vechimea rețelelor de canalizare și a instalațiilor
de epurare, de modificarea parametrilor depoluanți ai acestora, fără adaptarea stației la
volumul efl uentului urban.
Date privind starea rețelei hidr ografice din România . 97.8% din rețeaua hidrografică
a României este cuprinsă în bazinul fluviului DUnărea. Aproximativ 38% din lungimea Dunării
se află pe teritoriul țării n oastre. Cu o medie de numai 2660 m3apă/locuitor/an față d e
media eropeană de 4000 m3apă/locuitor/an , România se află în categoria țărilor relativ
sărace în resurse de apă. 79% din apele uzate ajung neepurate sau insuficient epurate în
receptorii naturali. Dacă avem în vedere doar resursele de suprafață, acestea sunt de cca
1770 m3/locuitor/an, ceea ce plasează România printre statele cu resurse de apă relativ
scăzute, pe locul 9. Numai 52% din populația Ro mâniei beneficiază de servicii de alimentare
cu apă și canalizare (min. Mediului si sc h. Cl. POS Mediu, 2007 – 2013, versiunea finală
2007).
Strategii de protecție a apelor . Reglementarea actuală a regimului apelor se
realizează prin mai multe acte normative (lg. 107/1996 modificată și completată ulterior ,
OUG 195/2005 privind protecția mediului, cap. IX care menționează reglementările pentru
protecția apelor și ecosistemelor acvatice, îmbunătățirea calității și productivității biologice
ale acestora, măsurile de evitare a efectelor negative asupra mediului, sănătății umane și
bunurilor m ateriale ). Toate reglementările l egale au drept scop alinierea politicilor naționale
la legislația europeană și atingerea obiectivelor comune prin măsuri corespunzătoare .
Astfel, prevederile legii apelor au drept scop :
 Conservarea, dezvoltarea și protecția resurselor de apă precum și asigurarea curgerii
libere a apelor.

PROTECȚIA MEDIULUI
46
 Protecția împotriva oricărei forme de poluar e și de modificare a caracteristi cilor
resurselor de apă, ma lurilor, albiilor sau cuvetelor acestora ;
 Refacerea calității apelor de supr afață și subterane;
 Conservarea și protecția ecosistem elor acvatice;
 Asigurarea alimentării cu apă potabilă a populației;
 Gospodărirea durabilă a apei și repartiția națională echilibrată a acestei resurse cu
menținerea și cu ameliorarea calității și regene rării naturale a apelor;
 Apărarea împotriva inundațiilor și oricăror fenomene hidro meteorologice
periculoase;
 Satisfacerea cerințelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de energie, a
transporturilor, acvaculturii, turismului, agrementului și s porturilor nautice ca și
oricăror alte activități umane;
 Asigurarea protecției ecosistemelor acvatice situate în vecinătatea coastelor, golfuri
sau Marea neagră;
 Promovarea utilizării durabile a apelor pe baza protecției pe termen lung a resurselor
disponi bile de apă;
 Conservarea, protecția și îmbunătățirea mediului acvatic prin măsuri specifice pentru
reducerea progresivă a evacurărilor, emisiilor sau pierderilor de substanțe prioritare
și încetarea sau eliminarea treptată a evacuărilor, emisiilor sau pier derilor de
substanțe prioritar periculoase;
 Reducerea progr esivă a pol uării apelor subterane și prevenirea poluării ulterioare;
 Prevenirea deteriorării ulteri oare, protecția și îmbunătățirea stării ecosistemlor
acvatice și, în ceea cepriv ește cerințele de apă, a ecosistemelor terestre și a zonelor
umede ce depind în mod direct de ecosistemle acvatice .
De asemenea, normele legale tratează și problema conservării, protecției și
îmbunătățirii calității apelor costiere și maritime prin reducerea progresivă a evacuărilor,
emisiilor, pierderilor de substa nțe prioritar periculoase cu sco pul atingeri i obiectivelor de
calitate stipul ate în Convenția privind protecția Mării Negre împotriva poluării:
 Execuția de lucrări de refacere a resurselor naturale, asigurarea m igrației faunei
acvatice și de ameliorare a calității apei.
 Navele, platformele de foraj să fie dotate cu instalații de stocare/tratare a deșeurilor
de orice natură.
 Amenajarea în porturi de instalații de colectare, prelucrare, reciclare, neutralizare a
deșeurilor de orice natură stocate pe navele fluviale și maritime și să existe echipe de
intervenții în caz de po luare accidentală a corpurilor n aturale de apă.
 Să nu deverseze, depoziteze în apropierea resurselor naturale de apă, deșeurile de
orice natură.
Convenții recente semnate de România pentru protecția apelor:
 Convenția privind protecția Mării Negre împotriva poluării, semnată la București în
21 apr. 1992.
 Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului
Dunărea, semnat ă la Sofia în data de 29 iun. 1994.
 Convenț ia privind protecția și utiliz area c ursurilor e apă transfrontalieră și a lacurilor
internațional e, Helsinki, 1992.
 Protocolul Apă și Sănătate la Convenția privind proteciția și utilizarea cursurilor de
apă transfrontalieră și a lacurilor internaționale, Londra, 17 iunie, 1999.

PROTECȚIA MEDIULUI
47
 Declarația privind prot ecția apelor, semnată la București de 16 țări riverane Mării
Negre la 23 februarie 2007.
 Directiva – cadru în domeniul politicii privind protecția apei (Directiva nr 2000/ 0/CE)
a fost propusă în 1997 și a căpătat forma finală în anul 2000. DCA a fost transpusă în
legislația națională prin legea 310/2004 care modifică și completează legea apelor nr
107/1996. DCA stabilește cadrul de protecție a apelor interioare de suprafață, a ce lor
de ad âncime și de coastă, având ca obiective prevenirea și reducerea poluării,
promovarea folosirii dur abile, protejarea mediului acvatic, îmbunătățirea statutului
ecosistemelor acvatice și diminuarea efectelor produse de secetă și inundații .

3.3. Protejar ea solului și subsolului

”Solul este o legătură esențială între problemele globale de mediu, precum
schimbările climatice, gestionarea apei și pierderea biodiversității”, José Luis Rubio,
președinte al Societății Europene pentru Conservarea Solului.
Solu l este o resursă naturală practic neregenerabilă iar resursele pe care le conține
pot varia în timp, în funcție de condițiile de gestionare și utilizare a terenurilor. Solul este
situat deasupra litosferei având o grosime de 5 m și reprezintă stratul afâna t care conține
proporții diferite de elemente minerale, elemente organice, organisme vii. Flora și fauna din
sol care contribuie la desfășurarea proceselor pedogenetice, este concentrată în pătura
superioară a solului. Stratul superior al solului este cel mai productiv și are aproximativ 25
cm; cultivarea intensă însă poate diminua puternic calitatea sa.
Creșterea cerințelor umane și sporirea activităților economice creează presiuni din ce
în ce mai mari asupra resurselor terenurilor.
Subsolul reprezint ă spatiul fizic de sub sol, alc ătuit din totalitatea formaț iunilor
geologice accesibile lucr ărilor de cercetare si prospec țiuni geologice. Compozi ția chimic ă a
subsolului influen țează starea de fertilitate a stratului superior al p ământului, al solului.
Datorita insu șirilor sale, a resurselor naturale, a bog ățiilor pe care le cuprinde, cu rol
deosebit asupra dezvolt ării generale a societăț ii, se impune protejarea subsolului prin toate
mijloacele, inclusiv cele juridice, care sunt cele mai eficiente.
Este ne cesar ă o protec ție a resurselor naturale, o gestiune durabil ă a acestor materii
prime printr -o explorare și exploatare o eficient ă.

3.3.1. Particularități generale ale solului
Solul este un sistem dinamic cu o compoziție complexă care include particule
minerale, materii organice, apă, aer și organisme vii, care îndeplinește multe funcții și este
vital pentru activitațile umane și pentru supraviețuirea ecosistemelor. Ca interfața dintre
pământ, aer și apă, solul îndeplinește mai multe funcții vitale:
 Producerea de hrană/biomasă.
 Depozitarea, filtrarea și transformarea multor substanțe .
Solul înmagazinează de două ori mai mult carbon organic decât vegetația. Solurile din
UE conți n peste 70 de miliarde de tone de carbon organic sau în jur de 7% din bugetul

PROTECȚIA MEDIULUI
48
total de carbon la nivel global. Solul și plantele care cresc în acesta captează în jur de
20 % din emisiile de CO 2 la nivel global.
 Sursă de biodiversitate, habitate, specii și gene.
 Servește drept platformă/mediu fizic pentru oameni și activitățile umane .
 Sursă de materii prime, bazin carbonifer .
 Patrimoniu geologic și arheologic.
Cel mai important factor în formarea solului este alterarea rocilor , condiționată de
existența atmosferei. Rocile de la suprafața scoarței terestre, fiind supuse proceselor de
dezagregare se sfărîmițează în particule mai mici – nisip, praf, mîl – și astfel participă la
formarea structurii și compoziției chimi ce și mineralogice a solului.
Procesele de dezagregare care pot fi de trei forme: fizică , adică mărunțirea; chimică :
producîndu -se reacții chimice sub influiența apei de suprafața sau din rocă, a bioxidului
de carbon, a sulfului sau a oxigenului și dezagregarea biologică : adică efectul distructiv
al diferitelor vietăți; efecte majore pot fi produse și de influiențele c himice ale unor
organisme vegetale, cum ar fi unele alge și lichieni care produc acizi ce fac suprfețele
rocilor mai poroase),
Un alt factor extrem de necesar în formarea solului este clima și existența zonelor
climaterice, biogeografice care condiționează formarea diferitor tipuri de soluri și zonalitatea
naturală. Datorită acestor zonalități în fiecare regiune se formează anumite ecosisteme
naturale, anumite biocenoze și anumite varietăți de sol.
De exemplu, solurile care se formează în condiții medii, r eprezentative sau dominante
în zona respectivă, se numesc zonale, automorfe, formarea lor nefiind condiționată de
anumiți factori specifici.
În cazurile cînd solificarea este condiționată de unele proprietăți specifice ale rocilor
materne (argile fine, calcare, etc.) se formează soluri litomorfe (condiționate de rocă).
În zonele cu un surplus mare de precipitații atmosferice și unde apele freatice sunt
prezente la adînci mi foarte mici, se întîlnesc solurile hidromorfe (condiționate de
umiditate ).
Prezența sărurilor solubile în rocile materne sau în apele freatice conduce la formarea
solurilor halomorfe (înfluiențate de săruri ).
În depresiuni, în văi și în luncile rîuril or unde procesul de sedimentare este permanent
în dinamică se formează solurile dinamomorfe (care se formează pe sedimente
contemporane).
Solurile care traversează arealele solurilor automorfe și se îmbogățesc cu parcele fine
de argilă devin iluviale (de acumulare).
Alt factor important sunt organismele vii (indeosebi vegetația și microorganismele)
care și ele condiționează formarea diferitor feluri de sol.
Grație stabilității condițiilor vitale pe care le asigură, solul este cel mai populat mediu
de viață. Totalitatea animalelor ce trăiesc în sol constituie pedofauna
acestuia. Pedofauna este și ea la rindul ei împărțită în trei categorii: microfauna –
organisme ce nu depășesc lungimea de 0,2 mm, mezofauna – organisme ce au lungimi
cuprinse între 0,2 și 8 mm, și macrofauna – organisme ce au lungimi de la 8 pîna la 80
mm.
S-a constatat că pe o suprafață de un hectar de sol conțin aproximativ 3 tone de
bacterii, 3 t one de ciuperci microscopice, 1,5 tone de actinomicete, 100 kg de alge, 100
kg de protozoare, 500 kg de rîme, 50 kg de nematode, 40 kg de artropode, 30 kg de
moluște, 20 kg de șerpi și rozătoare, etc. ; în fiecare cm cub de sol se găsesc pînă la 7 -10
miliar de de microorganisme.
Resturile vegetale și animale rezultate prin moartea organismelor vii din sol sunt
transformate în humus . Acesta este o parte esențială a materiei organice a solului, și cel mai

PROTECȚIA MEDIULUI
49
important component al lui. Rolul de bază al humusului în procesul de solificare și în natură
în genere constă în faptul că el reprezintă o substanță conservată, un accumulator de
energie solară, fixate în materia organică de generațiile precedente ale plantelor și
animalelor. Apariț ia humusului a stopat procesul de mineralizare, de descompunere totală a
rămășițelor organice. Humusul a făcut posibilă acumularea pe viitor a energiei solare, a
contribuit la formarea solurilor primitive inițiale, deci la apariția pedogenezei. În continua re
evoluția organismelor terestre, a asociațiilor vegetale și animale s -a produs concomitent cu
evoluția solurilor, contribuind astfel la evoluția ecosistemelor naturale.
Humusul conține diferite elemente și substanțe nutritive, ce asigură fertilitatea
solului – proprietatea acestuia de a asigura plantele cu substanțe nutritive, apă și aer
necesare dezvoltării normale în perioada de vegetație. Deci, solul este format atît din
substanțe organice, cît și din substanțe minerale și aproximativ 2/5 din el este alcătuit din
apă și aer .
S-a constatat științific că în stratul de sol cu grosimea de un metru pe o suprafață de un
hectar se conțin în medie 290 tone humus, 15 tone azot, 19 tone fosfor, 204 tone
potasiu, precum și o cantitate importantă de microelemente: cupru, zinc, mangan,
molibden, etc.
Fertilitatea este și ea de două tipuri: fertilitate naturală și fertilitate economică.
Un alt factor este timpul geologic. Spre deosebire de celelalte componente ale
ecosferei, solul se caracterizează printr -o deosebit ă omogenitate , factorii mediali aflându -se
într-un echilibru stabilizat într -o lungă perioadă de timp. Solul s -a format printr -o
interacțiune specifică dintre mediul biotic și abiotic, este rezultatul transformărilor profunde
determinate de procesele complexe fizico -chimice și biologice din stratul superficial al
litosferei. Datele experimentale arată că formarea unui strat de sol de 3 cm grosime se
desăvârșește într -o perioadă de 300 – 1000 ani în timp ce distrugerea solului mai ales prin
impactul ant ropic intens (datorită eroziunii sau agenților poluanți) se poate produce în doar
câțiva ani.

3.3.2. Căi de d eteriorare a solului . Activități antropice care determină poluarea
solului și efectele induse
Dezvoltarea sistemului socio -economic implică o creștere continuă a economiei
mondiale pe de o parte și o presiune antropică tinzând să exceadă sustenabilitatea mediului
pentru o mare diversita te de căi de impact. Rezultatul, vizibil , este scăderea nivelului de trai.
Efectele acțiunilor antropice asupra solului ca și asupra celorlalte componente ale ecosferei
reprezintă probleme globale care amenință însăși existența vieții pe planetă ceea ce impune
luarea de măsuri imediate pentru stăvilirea lor. Pierderile anuale de sol doar din terenurile
agricole se estimează la 24 miliar de de tone. Se constată de asemenea creșterea suprafeței
terenurilor degradate, erodate și deșertificarea solurilor. Sărăturarea terenurilor irigate
contribuie la scoaterea anuală din circuitul agricol a cca. 2 mil. ha.
Utilizarea solurilor pe ntru dezvoltarea sistemului socio -economic uman este multiplă :
 terenuri cu destinație agricolă;
 terenuri cu destinație forestieră;
 terenuri aflate permanent sub ape;

PROTECȚIA MEDIULUI
50
 terenuri din intravilan, aferente localităților urbane și rurale pe care sunt amplasat e
construcțiile, alte amenajări ale localităților, inclusiv terenurile agricole și forestiere;
 terenuri cu destinații speciale cum sunt cele folosite pentru transporturile rutiere,
feroviare, navale și aeriene, plajele, rezervațiile, monumentele naturii, ansamblurile
și siturile arheologice și istorice etc.
Principalele procese de deteriorare a solurilor din România și suprafețele afectate
sunt redate în figura 3.1.
Poluarea solului poate fi: chimică, fizică, biologică, radioactivă și principalele activit ăți
antropice care duc la poluarea solului sunt agricultura, industria, extinderea așezărilor
urbane (tab. 3.5) .
Tab. 3.5 Activitățile antropice de poluare a solului și efectele de deterioare a acestuia
Activitate antropică Efect
Agricultura . Exploatarea superintensivă a agrosistemelor a determinat folosirea pe scară tot mai largă a
pesticidelor, îngrășămintelor chimice, irigații, soiuri selectate, echipamente performante cu impact negativ
asupra fertilității, exploatării durabile, securității alimentare a populațiilor viitoare. Se estimează că în ultimii
40 ani, aproximativ 1/3 din surafața de teren arabil a fost deteriorată prin supraexploatarea solurilor
(degradate prin eroziune, sărăturare, băltire) ca urmare a practicării agriculturii intensive și a
suprapășunatului.
Folosirea pesticidelor care au doar o acțiune
benefică (prin toxititate acută) parțială
comparativ cu efectele negative pe termen lung. Stabilitate a unor substanțe organoclorurate sau a unor
triazine față de procesele de descompunere
micr obiană, acumulare în lanțurile trofice, efect
cancerigen .
Folosirea îngrășămintelor cu azot fără a cunoaște
precis starea de acidifiere a solului, aplicarea de
amendamente Excesul sau carența în elemente nutritive , modificarea
fertilității. Impact negativ al nitraților asupra sănătății
umane
Folosirea îngrășămintelor minerale cu N, P, K. Carențe în microelemente: superfosfatarea determină
carențe în zinc; îngrășămintele cu azot administrate
sezonier (nu fracțion at pe etape de dezvoltare)
dete rmină levigarea azotului și difuzia de nitriti și nitrați
în pânza freatică – factori de risc inclusiv pentru
sănătatea umană
Folosirea sistemelor de irigație fără o drenare
corespunzătoare (determină ridicarea nivelului
apei freatice, evaporație și concentrare în săruri,
asfixierea sistemului radicular al plantelor). Sărăturarea terenurilor.
Recoltările anuale de producție vegetală Întrerup ciclurile biogeochimice și sărăcirea solurilor.
Despăduririle , suprapășunatul, practici agricole
neadecvate. Eroziunea și alunecarea solului depind de factori
naturali precum clima, topografia terenului, vgetația
dar declanșarea și amploarea fneomenului este
accentuată de factorii antropici menionați.
Mecanizarea agriculturii. Compactarea solului.
Incendierea resturilor vegetale după recoltarea
biomasei și formarea stratului de sol bogat în
oxizi de fier fără rol fertil. Formarea crustei și lateri tizarea solului.
Defrișările neraționale, tasarea solului prin
mijloace mecanice, lucrării improprii de drenare,
amplasamente de căi rutiere sau ferate. Excesul de apă indus prin activitățile antropice
menționate conduce la însușiri agroproductive slabe ale
terenurilor.

PROTECȚIA MEDIULUI
51
Industria . Exploatările miniere, balastierele, carierele de piatră, construirea de obiective industriale
determină deteriorări geochimice ale solului, eroziuni, modificări hidrologice și implicit distrugerea
covorului vegetal în jurul acestor obiective industriale, reducerea biodiversității.
Deșeurile industriale depozitat e necorespunzător ,
depunerea pulberi lor și gazelor din atmosferă. Sunt transportate prin intermediul aerului și
vântului, precipitațiilor și ajung la nivelul solului
uneori pe suprafețe și distanțe mari față de
obiectivul industrial sau depozit , hidrocarburile,
amoniacul, oxizii de sulf, azo t, cloruri fluoruri,
metale grele etc. Poluează solul atât la suprafață cât
și adâncime. Fenomenul ploilor acide a căpătat în
ultima vreme o mare extindere și o mare pondere
mai ales în zonele puternic industrializate unde
producerea energiei se face prin arderea
combustibililor fosili și aces te precipitații cu pH mic
determină uscarea vegetației. Solul este afectat
datorită acidifierii și prin blocarea elementelor
nutritive, distrugerea microcenozelor
descompunătoare.
Municipalitățile. Dezvoltarea sistemului socio -economic urban, explozia demografică, extinderea așezărilor
urbane acționează asupra componentei sol nu numai prin reducerea suprafeței arabile sau împădurite ci
impactul are nuanțe mult mai complexe și tot mai dificil de gestionat.
Acope rirea solului prin asfaltare și alte straturi
impermeabile. Impermeabilizarea solului și afectarea balanței
hidrice; deversarea în receptorii naturali, prin
intermediul precipitațiilor și sistemului de canalizări,
a poluanților stradali (uleiuri, hidrocarb uri, metale
grele etc)
Depozitarea deșeurilor urbane (fig. 3. 2). Poluarea solului .
Fig. 3.1 Suprafața terenurilor agricole afectate de diverși factori limitativi ai capacității productive la
31decembrie 2003
(sursa – Min. Integrării Europene)

74857100650063306300511037813424320231772300206015009007877026143783002812232001475015
0 2000 4000 6000 8000Rezervă mică-extrem de mică de humus în solSecetăCompactarea solului datorită lucrărilor necorespunzătoareAsigurarea slabă și foarte slabă cu fosfor mobilEroziunea solului prin apăAsigurarea slabă cu azotExces periodic de umiditate în solAciditate puternică și moderatăAmenajări de desecare-drenajAmenajări pentru irigațiiFormarea crusteiCompactarea primara a soluluiCarențe de microelemente (zinc)Poluarea chimică a soluluiAsigurarea slabă și foarte slabă cu potasiu mobilAlunecări de terenSărăturarea soluluiEroziunea solului prin vântSchelet excesiv de la suprafața soluluiamenajări antierozionalealcalinitate ridicatăExcesiv poluatePoluarea cu substanțe purtate de vântPoluarea cu petrol și apă săratăDistrugerea solului prin diverse excavări
Arabil,mii ha
Suprafața afectată,mii ha

PROTECȚIA MEDIULUI
52
Fig. 3. 2 Deșeuri municipale generate și colectate în perioada 2004 – 2006

Sursa: Agenția Națională pentru Protecția Mediului și Institutul Național de Statistică

3.3.3. Protecți a solului și subsolului
Protecția solului. Strategiile europene de protecție a solului care sunt
implementate la nivel național pornesc de la constatarea și îngrijorarea privind :
 nivelul de degradare a solului la nivel local, regional cu efecte sporadice
transfrontaliere,
 impactul pe care modul în care este utilizat solul (irigări necorespunzătoare, ararea
versan ților, despăduririle sau secarea turbăriilor pentru extinderea terenului arabil)
ar putea provoca o creștere a captării de carbon și emisii de gaze cu efect de seră ,
 impactul reciproc intre degradarea solului și schimbările climatice .
Strategia tematică pentru protecția solului din UE are în vedere măsuri , acțiuni
care să permită:
 conservarea capacității solului de a -și îndeplini funcțiile ecologice, economice sociale
și culturale ;
 protecția și utilizarea durabilă a solului ;
 o mai eficientă conștientizare a populației,
 aplicarea de măsuri obligatorii care să promoveze calitatea solului:
 respectarea de către fermieri a principiului eco -condiționalității;
 integrarea politicii de protecție a solului în politic ile naționale și în UE;
 evaluarea unor posibile sinergii cu strategiile de protecție a celorlalte componente
ale ecosferei (apa).
Agenda 21 (care precizează căile de aplicare a principiilor generale elaborate în
Declarația de la Rio, 1992 a ONU ) prevede de asemenea un întreg capitol, cap.10 pentru
aceste aspecte (abordarea integrată a planificării și managementului resurselor terenurilor) .
La nivel național, acțiunile de protecție a solului sunt reglementate inclusiv prin
legislația de mediu (OUG 195/2005, cap. XI, protecți a solului, subsolului și a ecosistemlor
terestre) și se împart în două categorii:
i. Activități de îmbunătățiri funciare : irigații, prevenirea și combaterea excesului
dăunător de apă din sol, pr evenirea și combaterea eroziunii solului (prin măsuri
silvice, h idrotehnice, agrotehnice), extinderea terenului arabil prin valorificarea în
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10Deșeuri menajere colectateîn amestecde la populațiede la agenți economiciseparatDeșeuri din servicii publiceDeșeuri din construcții/demolăriTotal deșeuri municipale colectateDeșeuri menajere necolectateTotal deșeuri municipale generate
Cantitate deșeuri 2006 (mil.t)
Cantitate deșeuri 2005 (mil.t)
Cantitate deșeuri 2004 (mil.t)

PROTECȚIA MEDIULUI
53
scop agricol prin măsuri specifice, a suprafețelor cu soluri slab sau total
neproductive (modelarea terenurilor accidentale, amendarea solurilor acide,
ameliorarea terenurilor săr ăturate).
ii. Activită ți de prevenire și combatere a poluării solului .
Protejarea subsolului. Datorita legaturii organice dintre sol si subsol, regimul lor
juridic si protectia lor sunt reglementate de multe ori in acelasi context.
Primul text legal cu privire la exploatarea si protejarea resurselor
subsolului il reprezinta Legea minelor din anul 1894 (modificata si completata in 1906 si
1913), ce cuprindea dispozitii in legatura cu protectia zacamintelor miniere. Prin Constitutia
din 1923, zacamintele si bogat iile subsolului au fost declarate proprietatea exclusiva a
statului. A urmat apoi Legea minelor din 1924, Legea nr.9/1973 privind protectia mediului,
care a stabilit reglementari stricte privind protectia subsolului, a zacamintelor si a resurselor
sale.
Constitutia Romaniei din 2003 dispune in art.136 alin.3 ca toate bogatiile de
interes public ale subsolului sunt obiect exclusiv al proprietatii publice, stabilind in sarcina
statului obligatia de a asigura exploatarea rationala a resurselor naturale in conc ordanta cu
interesul national. Capitolul VI din Legea nr.18/1991 republicata, cuprinde
dispozitii ce reglementeaza regimul juridic al subsolului si protectia sa juridica.
Prin Legea petrolului nr. 134/1995 s-a instituit regimul juridic al explorarii si
exploatarii petrolului in tara noastra fiind stabilite si reguli de protectie a solului si subsolului.
Legea prevede obligatia generala pentru toti detinatorii, indiferent de titlu, de a
proteja solul, subsolul si ecosistemele terestre, iar alte dispozitii st abilesc supunerea la un
regim de protectie a resurselor naturale ale subsolului, instituind obligatii in sarcina celor ce
le prospecteaza sau le exploateaza.
Facand parte din categoria bunurilor domeniului public, subsolul se bucura de o
protectie deosebit a, in scopul prevenirii poluarii sale, a diminuarii resurselor si bogatiilor
sale, a protectiei cantitative si calitative utilizandu -se instrumente juridice bogate si variate.
Dispozitiile constitutionale stabilesc c a subsolul este domeniu public , bunurile
sale sunt inalienabile, iar protectia subsolului este o problema de interes public si privat.
Explorarea si exploatarea subsolului si a resurselor sale naturale trebuie sa se faca
in interesul intregii societati. Subsolul, bogatiile si resursele sale natu rale, fiind supuse
degradarii si poluarii, impun necesitatea luarii unor masuri de protectie juridica
corespunzatoare.
Autoritatea publica central ă pentru protec ția mediului stabile ște:
 reglement ările corespunz ătoare protec ției calit ătii subsolului;
 procedura de autorizare a lucr ărilor de exploatare, prospectare și extractie de z ăcăminte
ale subsolului;
 reglement ări privind refacerea subsolului afectat (natural sau artificial).
Organele de stat au o serie de atributii in legatura cu protectia subsolul ui, astfel:
 sa tina evidenta tuturor resurselor subsolului, a lucrarilor de extractie si prelucrare;
 sa monitorizeze lucrarile de exploatare si prospectiuni geologice;
 sa stabileasca procedura de autorizare a lucr ărilor de exploatare si explorare a
subsolu lui;

PROTECȚIA MEDIULUI
54
 sa stabileasca reglementari privind protectia subsolului.
 Persoanele fizice sau juridice care prospecteaza sau exploateaza bogatiile subsolului sunt
obligate:
 sa solicite si sa obtina acordul/autorizatia de mediu si sa -i respecte prevederile;
 sa refac a terenurile afectate ca urmare a activitatilor desfasurate, aducandu -le la
parametrii productivi si ecologici naturali;
 sa ia masurile preventive privind poluarea mediului si cauzarea de prejudicii ecologice cu
ocazia efectuarii lucrarilor de exploatare s i explorare a subsolului;
 sa anunte autoritatile competente despre orice situatii accidentale de natura sa puna in
pericol ecosistemul terestru.

3.4. Protecția biosferei

Biosfera, care include toate organismele vii, respectiv 300 000 specii plante cunoscute
și 1385 000 specii de animale – se caracterizează printr -o mare diversitate a componentelor
sale, relaț iilor dintre ele și nivelurile de organizare a materiei vii. Dezvoltarea sistemului
socio -economic uman a avut – și are – efecte asupra tuturor componentel or ecosferei, așa
cum s -a prezentat în capitolele anterioare și, în mod direct și indirect, consecințele se
răsfrâng și asupra biosferei.

3.4.1. Componentele biosferei
Prin participarea tuturor celor 3 grupe funcționale de organizare a organismelor:
producători, consumatori și descompunători se realizează circulația materiei și energiei, prin
ciclul biogeochimic și respectiv fluxul energetic.
Unitatea de bază struc turală și funcțională a biosferei este reprezentată de ecosistem
definit ca ansamblul factorilor ab iotici și biotici aflați în permanentă interacțiune și care are
drept rezultat final realizarea unei anumite producții biologice. Există pe Terra o diversitate
de ecosisteme clasificate după anumite criterii. Funcție de mediul de viață, ele pot fi
ecosiste me marine, dulcicole și terestre. Funcție de amprenta antropică, ecosistemele pot
fi:, naturale (ecosistemele neexplorate de om încă), modificate (ecosisteme naturale care au
suferit influența antropică, în cea mai mare parte indirectă) sau amenajate (crea te și
controlate de om).

3.4.2 Capital ul natural și funcțiile sale. Conceptul de dezvoltare durabilă și
conservarea naturii
Conceptul
de capital
natural Capitalul natural al unei regiuni geografice, țări sau altă unitate politico –
administrativă este alcătuit din totalitatea sistemelor ecologice naturale sau
seminaturale și a sistemelor ecologice antropizate.
În contextul evoluției, dezvoltării și extinderii sistemului socio -economic uman, se
delimitează conceptul de capital natural.

PROTECȚIA MEDIULUI
55

Figura 3.3 Sistemul de clasificare al resurselor naturale (bunuri și servicii) furnizate de capitalul natural
(Cogălniceanu, 2007) .
Funcțiile
capitalului
natural Componentele capitalului natural intervin în procesele complexe de la nivelul
ecosferei, îndeplinind funcții importante: funcții habitat, funcții de producție și
funcții reglatoare .
De exemplu, f uncțiile reglatoare ale capitalului natural controlează o serie de
procese la nivelul ecosferei, cum ar fi reglarea compoziției chimice a atmosferei,
controlul circuitului hidrologic asigurând regularizarea precipitațiilor și
reducerea impactului evenimentelor meteorologice extreme (cum ar fi
inundațiile și secetele), geneza solului (pedogeneza), stocarea și reciclarea
compușilor chimici.
Conceptul cel mai cuprinzător care definește multitudinea acțiunilor ecoprotective ar
fi managementul capitalului natural.
Managementul capitalului natural urmărește:
 identificarea, descrierea și cuantificarea elementelor componente ale capitalului
natur al;
 stabilirea cauzel or ce determină pierderea biodi versității;
 identificarea soluțiilor, elaborarea și implementarea strategiilor pentru menținerea
biodiversității.
Valoarea economică a capitalului natural . Capitalul natural furnizează o varietate de
opțiuni pentru dezvoltarea economică. Ecosfera și ecosistemele naturale pot continua să
existe independent de prezența sistemului socio -economic uman, dar sistemul socio –
economic uman nu poate exista fără sisteme le ecologice naturale și seminaturale .
Economiștii sunt de acord că biodiversitatea are valoare economică pentru societatea
umană. Cum poate fi însă stabilită valoarea biodiversității? Principala problemă constă în
evaluarea valorii bunurilor și serviciilo r furnizate de ecosisteme, a căror distrugere generează

PROTECȚIA MEDIULUI
56
în prezent beneficii imediate mari. Sistemul socio -economic uman beneficiază însă de o serie
de bunuri și servicii furnizate de către acestea (figura 3.3):
i. Materiile prime reprezentate de resurse rege nerabile (plante și animale folosite în
alimentație, lemne de foc sau pentru construcții, fibre vegetale, lână, piei și blănuri
pentru îmbrăcăminte, medicamente etc.), ce reprezintă bunurile . Resursele
regenerabile condiționat sunt cele care necesită o ges tionare atentă. Utilizarea
rațională a acestor resurse, în limitele capacității de suport, poate asigura un flux
constant de bunuri și servicii. Depășirea capacității de regenerare, determină însă
supraexploatarea respectivei resurse și epuizarea ei.
Următ oarele două categorii reprezintă serviciile.
ii. Absorbția și reciclarea deșeurilor rezultate în urma activităților umane. Astfel sunt
descompuși fizic sau chimic poluanții, iar nutrienții sunt reciclați.
iii. Stabilizarea climatului și a circuitului hidrologic , ce au un rol decisiv în menținerea
biodiversității și contribuie la creșterea stabilității și rezilienței sistemelor ecologice.
Evaluarea economică a bunurilor și serviciilor furnizate de componentele capitalului
natural este extrem de dificilă. Abordările propuse sunt complexe și implică identificarea și
evaluarea tuturor activităților umane cu impact asupra capitalului natural.
Formulată în termeni economici, valoarea economică totală (VET ) a unei resurse
constă în valoarea de utilizare (VU) și în valoarea neutilizabilă (VN). Acestea pot fi la rândul
lor descompuse în componente. Astfel, valoarea de utilizare se împarte în valoare directă ,
valoare indirectă și valoare opțională , iar valoarea neutilizabilă se împarte în valoare
testamentară și valoare existențială .
i. Valoarea directă se referă la resursele regenerabile (bunuri , cu funcții de producție)
furnizate de componentele capitalului natural. Resursele pot fi clasificate în
comercializabile sau necomercializabile . În funcție de modul de expl oatare resursele
pot fi extractive sau neextractive . Prin combinarea acestor două criterii de evaluare
monetară a biodiversității rezultă patru variante: comercializabilă extractivă,
comercializabilă neextractivă, necomercializabilă extractivă și necomercializabilă
neextractivă.
Dintre activitățile umane bazate pe resurse cu valoare directă, cele mai cunoscute
sunt:
 subzistență (vânătoare, pescuit și cules) – valoare necomercializabilă extractivă a
resurselor naturale ;
 recreere (vânătoare și pe scuit sportiv) – valoare comercializabilă extractivă;
 farmaceutică și medicală – valoare comercializabilă extractivă;
 exploatarea resurselor regenerabile – cum sunt produsele piscicole, forestiere,
agricole, textile, pielărie, blănărie etc. – comercializab ilă extractivă;
 turism național și internațional – turism ecologic și fotografie – valoare comercializabilă
neextractivă;
ii. Valoarea indirectă se referă la funcțiile reglatoare și de habitat realizate de
componentele capitalului natural.
Principalele funcți i care pot fi încadrate în această categorie sunt:
 Controlul compoziției chimice a atmosferei. Atmosfera realizează filtrarea
selectivă a energiei solare și determină reținerea energiei termice emise, cu profunde
influențe asupra climei;

PROTECȚIA MEDIULUI
57
 Controlul circuitului hidrologic , ducând la reducerea impactului inundațiilor, la
reducerea frecvenței și a gravității secetei, oferind protecție față de eroziune și filtrând
apa din pânza freatică, ceea ce contribuie la îmbunătățirea calității apelor de suprafață
prin epurarea biologică;
 Geneza și protecția solurilor;
 Controlul speciilor dăunătoare (prădători, paraziți și vectori);
 Polenizarea speciilor de plante cu valoare directă;
 Stocarea și reciclarea nutrienților (circuite biogeochimice), ceea ce duce la
degrad area și descompunerea deșeurilor rezultate în urma activităților umane
(depoluare);
 Furnizarea de zone de reproducere (funcția de habitat) pentru speciile cu
valoare directă.
iii. Valoarea opțională se referă la utilizările viitoare potențiale a le speciilor. Astfel se
pot cultiva noi specii de plante sau domesticii alte specii de animale, identifica și
realiza noi produse farmaceutice, cosmetice și industriale.
iv. Valoarea testamentară reprezintă valoarea pe care oamenii o acordă faptului că
generațiile viitoare vor beneficia și ele de aceste resurse. Utilizarea durabilă a
resurselor asigură tocmai continuitatea lor în timp și disponibilitatea lor pentru viitor.
v. Valoarea existențială reprezintă componenta care se referă la disponibilitatea
societății de a plăti pe ntru a conserva resursele naturale, indiferent de utilitatea lor și
de valoarea lor utilizabilă prezentă sau viitoare.
Conceptul de dezvoltare durabilă . Ecosfera a suferit transformări majore datorită
activităților umane. Impactul antropic a afectat, într -o măsura mai mare sau mai mică, toate
sistemele ecologice de pe planetă, multe fiind total sau parțial distruse. Oamenii sunt
considerați a fi în prezent principalul factor de selecție și evoluție a biosferei. În fața acestui
impact trebuie să acționăm repede și cât mai eficient. Istoria ne oferă multe exemple când
comunități umane au cauzat modificări majore asupra mediului și au trebuit fie să se
adapteze la noile condiții, sau au dispărut. În prez ent suntem confruntați cu situația în care
trebuie să ne adaptăm, să ne schimbăm modul de viață, nu doar la nivel individual, ci
omenirea în ansamblu.
Societatea umană este doar o componentă, un subsistem, al ecosferei , care este
sistemul suport al vieții și nu poate supraviețui în afara ei . Singura soluție posibilă este
utilizarea durabilă a resurselor naturale. Tranziția de la modul actual de viață spre o
dezvoltare durabilă , nu este nici simplă, nici bine înțeleasă, dar conservarea naturii
reprezintă un instrument major pentru atingerea acestui obiectiv.
Conceptul de
dezvoltarea durabilă se referă la utilizarea în prezent a resurselo r naturale, fără a afecta
accesa bilitatea acestora pentru generaíile viitoare . Conceptul a
fost enunțat de către ONU în 1987 cadrul Raportului Bruntdland.
Conservarea naturii . Domeniul s-a impus ca o disciplină necesară pentru stoparea
actualei situații de criză. Această disciplină nouă, sintetică, apelează la cunoștințe din
domenii variate: ecologie, biogeografie, genetica populației, economie, sociologie,
antropologie, filozofie și alte discipline preponderent teoretice, în vederea conservării
biodiversității la nivel global. Strategiile de conservare tradiționale se bazau pe o filozofie
utilitară, ancorată în valoarea economică a componentelor biodiversității. Biodiversitatea era
considerată doar ca o sursă de bunuri și servicii, prin câteva componente vizibile (vânat,
lemn, produse piscicole, fructe, plante medicinale etc. ) și era gestionată pentru a maximaliza
efectivele a doar câteva specii, un eșantion nesemnificativ al diversității biologice.

PROTECȚIA MEDIULUI
58
Conservarea
naturii În prezent se recunoaște că toate componentele biodiversității sunt importante.
Această nouă viziune a dus l a reorientarea strategiilor de conservare axate pe
specii, spre biocenoze și sisteme ecologice.
Conservarea naturii este o disciplină aparte, caracterizată prin următoarele
particularități:
1. Scara spațio -temporală. Deși frecvent conservarea naturii se adresează unor obiective la
nivel local și regional, scopul final este rezolvarea problemelor globale (modificările climatice
cum sunt efectul de seră și subțierea păturii de ozon, supraexploatarea resurselor naturale,
reducerea dramatică a biodiversității din ultimele decenii etc.).
2. Un domeniu multidisciplinar . Conservarea naturii este o disciplină complexă, ce include
atât domenii „teoretice“ cât și „practice“ cum ar fi: biologia, ecologia, geologia, geografia,
meteorologia, genetica, biologia molecula ră, biogeografia, silvicultura, sociologia,
antropologia, economia, filozofia și științele politice.
3. O știință inexactă . Deși această asociație de termeni, știință și inexact par improprii,
aceasta este caracteristică tuturor științelor care se ocupă cu dinamica unor sisteme mari și
complexe și, dincolo de un anumit prag, imprevizibile. Incertitudinea este o componentă
asociată conservării naturii, iar factorii de decizie și publicul trebuie să înțeleagă și să accepte
aceasta.
4. Schimbări majore în perc epție . În trecut, conservarea naturii era percepută ca o disciplină
opțională, bazată mult pe caritate, de interes doar pentru unele categorii sociale preocupate
de problemele de mediu. Acest lucru implica o traiectorie unidirecțională a fondurilor, de la
donor la receptor, în vederea conservării individuale a unor specii. În prezent, conservarea
naturii a devenit o problemă de interes global, o disciplină obligatorie, vitală pentru
supraviețuirea societății noastre și asigurarea continuității vieții pe Păm ânt. Scopul ei este
axat pe păstrarea funcțiilor sistemelor suport al vieții la nivel global.
5. Obiective pe termen lung . Scopul final al conservării este păstrarea viabilității sistemelor
suport a l vieții pe Pământ și menținerea pentru totdeauna a biodiv ersității. Acesta este un
obiectiv care tinde mult mai departe decât scara spațio -temporală umană la care se iau
deciziile.
6. O disciplină pentru situații de criză . În conservare sunt luate frecvent decizii și se
acționează fără însă a dispune de cunoștin țe și informații suficiente asupra problemei,
bazându -ne doar pe informația disponibilă (adesea fragmentară și imprecisă), intuiție și
creativitate, operând permanent cu o doză ridicată de incertitudine. În alte discipline
specialiștii întâi identifică o p roblemă de interes, iar apoi selectează metodele de investigare.
În conservare problemele ne sunt impuse, iar noi trebuie să identificăm informațiile
necesare pentru a selecta metoda de răspuns. În cazul unei catastrofe, naturale (cum a fost
tsunami -ul din Oceanul Indian din 2004, inundațiile din România din 2005 și 2006) sau
antropice (cum a fost accidentul de la Aurul Baia Mare, care a dus la deversarea unor
cantități uriașe de cianuri și metale grele), deciziile trebuie luate rapid. O epidemie care
afect ează speciile dintr -o arie protejată necesită luarea unor măsuri în regim de urgență,
uneori cu o minimă documentare.
7. O știință a vigilenței permanente. Protecția sistemelor ecologice necesită o vigilență
permanentă. Ceea ce pare în siguranță azi poate fi periclitat mâine. Natura poate fi distrusă
cu ușurință, dar nu poate fi (re)creată, ci doar parțial reconstruită sau refăcută.

PROTECȚIA MEDIULUI
59

3.4.3 Conceptul de biodiversitate. Cauzele pierderii biodiversității. Obiectivele
conservării biodiversității
Biodiversitatea, sau diversitatea biologică cuprinde diversitatea genetică, diversitatea
specifică (numărul de specii) și diversitatea sistemelor ecologice.
Conceptul de diversitat e se referă la varietatea compo nentelor unui sistem, fiind o
măsură a heterogenității acestuia . Biodiversitatea definește heterogenitatea componentelor
biotice ale ecosferei.
Dicționarul de biologie Penguin (1995) definește biodiversitatea ca fiind “nivelul local
sau global al diversității biologice, cel mai frecvent exprimat ca număr de specii sau de taxoni
superiori speciei, sau ca indicator al diversității genetice”.
Dicționarul de biologie Oxford (1999) definește biodiversitatea ca “mare varietate de
specii (diversitatea speciilor) sau de alți tax oni de plante, animale și micro organisme
existente într -un habitat, diversitatea biocenozelor dintr -o anumită regiune (diversitate
ecologică) sau variabilitatea genetică din cadrul unei specii (diversitate genetică).”
În prezent nu există o viziune unitară asupra concep tului de biodive rsitate. D. DeLong
(1996) a identificat 85 de definiții ale biodiversității, acestea putând fi grupate în două mari
categorii:
Conceptul de
biodiversitate În sens restrâns, conceptul de biodiversitate desemnează diversitatea
speciilor (bogăția în specii) și a taxonilor de rang superior din cadrul
ierarhiei taxonomice; în sens larg, biodiversitatea poate fi definită ca
întreaga variabilitate a organismelor vii și a habitatelor acestora.
Se disting patru componente ierarhice ale biodiversității: diversitatea genetică
(variabilitatea intraspecifică), diversitatea specifică, diversitatea ecosistemelor și diversitatea
antropică.
 Diversitatea genetică se referă la variabilitatea intra -specifică și reprezintă
fundamentul procesului evolutiv.
 Diversitatea specifică se referă la varietatea speciilor la nivel local (biocenoză),
regional (regiune biogeografică) sau global (biosferă).
 Diversitatea ecosistem ică este nivelul la care au loc procesele evolutive, pe lângă viu,
aceasta include și componenta nevie – biotopul.
 Diversitatea antropică sau etnoculturală se referă la diversitatea etnică, culturală și
lingvistică a comunităților umane. Unii autori consi deră diversitatea antropică ca fiind
o componentă a biodiversității, care trebuie tratată separat datorită complexității și
importanței sistemului socio -economic ca și componentă a mediului .
Semnificația restrânsă a conceptului de biodiversitate nu este ad ecvată, mai ales
atunci când se pune problema elaborării strategiilor de conservare a biodiversității, deoarece
experiența a demonstrat că măsurile de conservare sunt eficiente doar atunci când se ține
seama de funcționarea sistemelor ecologice și nu doar de menținerea unei specii într -un
anumit areal, de asemenea, în mod obiectiv, viul nu poate fi separat de biotopul său. Se
impune, deci, extinderea conceptului de biodiversitate de la diversitatea taxonomică la
diversitatea unităților structurale și funcți onale ale ecosferei ( adăugând și sistemele socio –
economice: diversitatea capitalului social, cultural și fizic -construit).

PROTECȚIA MEDIULUI
60
Astfel, biodiversitatea trebuie analizată și cuantificată în următoarele planuri:
diversitatea sistemelor ecologice , aceasta reflec tă diversitatea sistemelor biologice
supraindividuale (populații, biocenoze, complexe de biocenoze, biosfera) precum și
diversitatea habitatelor;
diversitatea sistemelor biologice cu rang de specie și a taxonilor din cadrul ierarhiei
taxonomice – biodiversitatea în sens restrâns;
diversitatea structurii genetice a populațiilor;
diversitatea antropică .
Unii autori consideră că formul area “diversitatea siste melor biologice și ecologice” ar
fi mai potrivită pentru a acoperi sensul larg al termenului de “biodiversitate”. În literatura de
specialitate, pentru desemnarea biodiversității în sens larg se mai folosește termenul de
“ecodiversitate”.
Cauzele
pierderii
biodiversității Factorii de risc pentru pierderea biodiversității se desprind din întreaga
paletă de factori care afectează componentele ecosferei.
 Distrugerea, fragmentarea și degradarea habitatelor;
 Schimbările climatice globale;
 Supraexploatarea speciilor;
 Specii intr oduse ( invazia speciilor exotice și răspândirea bolilor ).

Obiective
generale ale
conservării
biodiversității  Investigarea și de scrierea diversității lumii vii
 Înțelegerea efectelor activităților uman e asupra speciilor/populațiilor și
ecosistemelor
 Dezvoltarea unor metodologii pentru protejarea și “restaurarea”
biodiversității
Obiectivele specifice ale strategiilor de conservare a biodiversității se referă la:
 cuantificarea diversității specifice și a diversității genetice,
 identificarea și clasifi carea unităților operaționale (specii și categorii sistematice
superioare, ecosisteme și categorii de ecosisteme),
 estimarea și modelarea evoluției sistemelor biologice sau ecologice în timp, cu o
capacitate de prognoză cât mai bună.
 identificarea sistem elor ecologice / entităților care trebuiesc puse sub protecție,
 stabilirea ariilor protejate,
 stabilirea măsurilor care se impun pentru conservare,
 estimarea evoluției sistemului pe termen lung,
 evaluarea costurilor și a raportului cost economic / beneficiu ecologic; compararea
opțiunilor manageriale prin evaluarea costurilor și beneficiilor fiecărei variante.

3.4.4 Principii de conservare a biodiversității
Conservarea biodiversității este o preocupare a întregii umanități, dar țelul comun nu
se traduce și în priorități comune, acestea variind mult la nivel local, regional și global
(tabelul din 3.6). Stabilirea priorităților se realizează cu un scop , care trebuie să fie explicit și
înțeles de toate părțile implicate. Obiectivul ar trebui să indice dacă intenția este de a

PROTECȚIA MEDIULUI
61
menține actualul nivel al biodiversității, de a -l spori sau doar de a minimiza pierderile.
Trebuie specificat care componente ale biodiversității sunt prioritare și să se stabilească
suprafețele ce pot fi incluse în arii protejate.
Tabel ul 3.6 Trei perspective diferite asu pra conservării biodiversității (Cogălniceanu, 2007)
Conservarea
biodiversității Nivel global Nivel național Nivel local
Priorități Salvarea tuturor categoriilor
de ecosisteme, a speciilor și
genelor Salvarea ecosistemelor,
speciilor și genelor
valoroase/utile național Salvarea speciilor
și habitatelor care
reprezintă resurse
locale
Motivație Echitate intergenerații
Etică
Dezvoltare durabilă
Etică/Utilitarism Beneficii directe
Utilitarism/
Culturală
Proprietate Moștenire comună Resurse naționale Resurse locale
Zone
prioritare Țări cu megadiversitate
Reprezentarea tuturor
categoriilor
majore de ecosisteme în
rețele
globale de zone protejate Zone cu biodiversitate
ridicată la nivel național
și zone ce satisfac
cerințe multiple Surse de beneficii
materiale și
culturale
Strategii de
acțiune Reducerea datoriilor externe
Asistență tehnică pentru
dezvoltare
Sprijin economic în schimbul
conservării Anularea datoriilor
Transfer de tehnologie
Biotehnologii
Programe naționale Recăpătarea
controlului asupra
resurselor
Participare în
planificare
Criterii utilizate pentru stabilirea priorităților în conservare .
Orice strategie de management a biodiversității care își propune să stabilească
priorități în conservare utilizează criterii , deși nu întotdeauna clar definite. Numărul de
criterii utilizabile pentru identificarea priorităților în conservare este imens. În practică se
utilizează un număr restrâns de criterii.
1. Criterii b iologice utilizate în elaborarea strategiilor de conservare fac referință
la: bogăția specifică a unui anumit ecosistem, raritatea unei specii, vulnerabilitatea uneia sau
mai multor specii.
Bogăția specifică se referă la numărul de specii dintr -o anumită zonă; cu cât acesta
este mai mare cu atât importanța este mai ridicată. De exemplu, o zonă în care au
fost inventariate 500 de specii va avea o valoare mai ridicată decât o zonă în care
sunt doar 300 de specii. Utilizarea acestui criteriu pornește de la pr emiza că toate
speciile au valoare egală.
Raritatea este un criteriu care conferă valoare mai mare pentru conservare a
componentelor mai rare (genotipuri, specii sau ecosisteme). Se bazează pe informații
cantitative, respectiv frecvența unui genotip, speci e sau ecosistem, ca măsură a
rarității. De exemplu, o specie cu areal restrâns va avea o importanță mai mare decât
o specie comună cu areal vast.
Vulnerabilitatea stabilește prioritățile în conservare în funcție de gradul de risc.
Categoriile periclitate sunt considerate priorități. Relațiile cauzale între factorii de risc
(de obicei antropici) și efectele lor asupra componentelor biodiversității sunt de
obicei dificil de stabilit, de aceea introduc un factor de subiectivitate. Vulnerabilitatea

PROTECȚIA MEDIULUI
62
este diferi tă de raritate, deoarece o specie poate fi rară, fără a fi însă și periclitată.
Totuși, cel mai adesea raritatea implică un risc mai ridicat.
2. Criterii sociale și politice sunt de asemenea luate în considerare în stabilirea
priorităților de conservare: uti litatea pentru om și fezabilitatea strategiei de conservare.
Utilitatea se referă la valoarea utilitară, cunoscută sau potențială, pentru om. Este un
criteriu antropocentric ce se bucură de suport politic mai mult decât criteriile
biologice. Întrucât acele ași specii sau ecosisteme pot avea diferite valori utilitare
pentru diferite comunități umane, acest criteriu este subiectiv și relativ. De exemplu,
pădurile degradate pot avea încă o biodiversitate ridicată și pot fi extrem de
valoroase pentru comunitățil e locale care depind de resursele furnizate, dar pentru
autoritățile centrale pot prezenta o valoare limitată comparativ cu pădurile virgine cu
potențial turistic ridicat.
Fezabilitatea este un criteriu caracterizat prin simplitate și importanță practică,
măsurând posibilitatea de realizare a unui proiect de conservare. Spre deosebire de
criteriile biologice, acesta se poate modifica rapid și radical, în funcție de schimbările
politice sau instituționale.
Dincolo de toate celelalte considerente prezentate anterior trebuie reținut că în final
conservarea eficientă este un proces politic , ale cărui șanse de succes cresc prin asigurarea
unei participări largi a factorilor de decizie, a reprezentanților comunităților locale și a
proprietarilor de terenuri, ceea ce întărește legătura între prioritățile de conservare stabilite
și activitățile în teren.

3.4.5 Metode utilizate în conservare
Majoritatea componentelor biodiversității se mențin fără intervenție umană. Dar,
având în vedere că sistemele ecologice naturale și seminaturale sunt direct afectate de
activitățile umane, din ce în ce mai intense și diverse, menținerea nivelului actual al
biodiversității depinde tot mai mult de măsuri manageriale specifice. Tehnicile de
management ale biodiversității pot fi incluse î n câteva mari categorii (tabelul 3.7):
Tabelul 3.7 Diferite strategii utilizate în conservarea componentelor biodiversității.
In situ
Ex situ
Conservarea
ecosistemelor Conservarea speciilor Colecții de
organisme vii Bănci de gene
Parcuri naționale
Arii protejate
Sanctuare marine Agroecosisteme
Sanctuare pentru specii
protejate
Bănci de gene in situ
Rezervații de vânătoare Grădini zoologice
Grădini botanice
Programe de
reproducere în
captivitate Bănci de semințe și
polen
Bănci de ovule, spermă
și embrioni
Culturi de țesuturi
Intervenție umană sporită
Procese naturale
1. CONSERVAREA
IN SITU se bazează pe crearea și managementul ariilor protejate, pe conservarea în
natură și nu în sisteme artificiale.
Acest tip de conservare variază în f uncție de obiectivele specifice :

PROTECȚIA MEDIULUI
63
 Conservarea ecosistemelor se realizează prin stabilirea unui sistem de arii protejate
sau de zone ce necesită măsuri speciale de conservare, în paralel cu crearea unor
programe adecvate de management pentru ariile protejate și cu pro movarea unei
dezvoltări durabile în rândul comunităților locale.
 Conservarea populațiilor și speciilor , în special a celor periclitate, în sistemele
ecologice naturale și seminaturale, în principal în cadrul sistemului de arii protejate.
2. Conservare
ex situ se referă la păstrarea speciilor în captivitate (grădini botanice, grădini
zoologice, acvarii), sau a materialului biologic în bănci de gene (semințe,
spori, embrioni, microorganisme, țesuturi etc.).
Se bazează pe dezvoltarea unor instituții și tehnologii de conservare specifice.
Instituțiile implicate în conservare ex situ sunt reprezentate în special prin cele
aproximativ 10.000 de grădini zoologice la nivel global, din care doar aproximativ 1.000
au capacitatea de a se implica activ în programe de conservare. Grădinile zoologice pot
fi integrate și uneori reprezintă o componentă necesară în programele de conservare,
dar nu sunt un substitut al activităților de conservare, ci doar o componentă. Există
peste 1.500 de grădini botanice în lu me, din care 532 în Europa și doar 82 în Africa (un
continent cu o diversitate floristică foarte mare).
3. Refacerea sau
regenerarea
ecosistemelor se referă la procesul natural prin care un ecosistem revine la starea
anterioară, după încetarea activităților perturbatoare.
Reconstrucția sau
restaurarea
ecologică se referă la procesul de revenire la starea anterioară sau la o stare
echivalentă a unui sistem ecologic. Procesul este realizat și controlat de om.
Viteza de reconstrucție este mai mare comparativ cu procesul natural de
refacere. Trebuie menționat că adesea, degradarea este atât de avansată,
încât ecosistemele nu se mai pot reface natural.
Diferite strategii , mijloace și metode aplicate în prezent în conservarea biodiversității
vor fi d etaliate în cele ce urmează.
REPRODUCEREA ÎN CAPTI VITATE .
Principalul obiectiv al unui program de conservare al unei specii este de a reduce
riscul extincției populațiilor componente . O primă etapă este de a identifica factorii care
pot cauza extincția respectivelor populații. Principalul factor de risc este, evident, reducerea
efectivelor populației. Dacă efectivele unei populații sunt în declin și nu se iau măsuri pentru
a remedia acest lucru, extincția populației este inevitabilă. Totuși, chiar dacă o populație cu
efective mici nu este în declin sau chiar dacă efectivele sporesc, soarta ei rămâne nesigură.
Riscul ca populațiile cu efective mici să dispară este ridicat, factorii răspunzători putând fi
atât intrinseci (deriva genetică, efecte demografice ) sau extrinseci, datorită variabilității
mediului. O altă sursă de risc sunt evenimentele catastrofale , care pot fi naturale (inundații,
incendii, furtuni, inclusiv epidemii) sau cauzate de om (defrișări sau alte activități umane
care duc la distrugerea h abitatelor naturale) (figura 3.4).
În 1977 a fost descoperită pe insula Mallorca din Marea Mediterană o specie de broască,
cunoscută anterior doar din resturile fosile și considerată dispărută de peste două mii de ani.
Nou descoperita specie, numită Alytes muletensis , trăia doar în câteva văi din zona muntoasă
a insulei, efectivele fiind estimate la doar câteva sute de animale. Existența ei era grav
periclitată de două specii introduse, de șobolan și șarpe. De aceea, în 1985 a fost început un
program de rep roducere în captivitate, pornind de la câteva zeci de animale capturate.
Proiectul a avut un mare succes, animalele reproducându -se fără probleme în captivitate. Se

PROTECȚIA MEDIULUI
64
estimează că în prezent sunt între 1000 -3000 de animale în natură, din care aproximativ un
sfert sunt animale eliberate din captivitate.
Analiza Viabilității Populației (AVP) este procesul de evaluare sistematică a
probabilității de extincție în timp a unei populații periclitate. Primele abordări în conservare
au fost caracterizate prin simplism și reducționism, axate pe stabilirea unei suprafețe și a
efectivului minim necesar supraviețuirii unei populații. Astfel, cercetătorii au observat că
probabilitatea de supraviețuire a unei populații este mai mare dacă efectivele ei se mențin
deasu pra unui anumit nivel, numit mărimea minimă a populației (MMP). Ulterior s -a
dovedit că nu există un MMP unic, care să fie aplicabil tuturor speciilor sau chiar și unei
singure specii, deși este dovedit că populațiile devin mai vulnerabile la extincție pe măsură
ce efectivele scad.

Figura 3.4 Efectul diferiților factori intrinseci și extrinseci asupra riscului de extincție și al păstrării diversității
genetice într -o populație (Cogălniceanu, 2007) .
O populație cu un risc ridicat de extincție este considerată periclitată. Principalul
obiectiv al conservării este reducerea riscului de extincție la un nivel acceptabil, cât mai
apropiat de riscul “normal” al populației respective.
CONSERVAREA AXATĂ PE SPECII . LISTA ROȘIE.
Majoritatea abordărilor tradiționale în conservare au fost axate pe specii. Astfel, au
beneficiat de măsuri de protecție speciile cu valoare economică, cele rare, sau periclitate.
Prima Listă Roșie ( Red Data Book) a fost publicată în 1966 de către Uniunea
Internațională pentru C onservarea Naturii (UICN), deși prototipul a circulat din 1962. Primele
liste roșii au fost realizate pentru identificarea speciilor considerate a fi amenințate de
extincție și care necesitau măsuri de conservare speciale. Ultima evaluare a fost realizată în
2004. In România, 87 de specii de plante și animale sunt vulnerabile, puternic periclitate.

PROTECȚIA MEDIULUI
65

Figura 3.5 Distribuția în funcție de categoriile de periclitate a celor 38.047 specii evaluate în 2004 de către
IUCN .
Scopul Listelor R oșii s -a extins în prezent și urmărește (i) identificarea categoriilor
taxonomice sau regiuni care au specii cu risc ridicat sau scăzut de extincție și (ii) decelarea
tendințelor în evoluția statutului speciilor și identificarea modificărilor prin reevaluarea la
intervale regulate de timp. Informațiile obținute privind statutul de conservare a speciilor
sunt utilizate într -o varietate de situații, fiind de un real folos în procesul decizional:
 Includerea speciilor periclitate în legislația națională și internațională (de exemplu
Convenția Internațională privind Comerțul cu Specii Periclitate – CITES);
 Includerea categoriilor și criteriilor listelor roșii în programele de conservare
naționale și regionale;
 Elaborarea unor planuri de acțiune și programe de conservare pentru speciile
periclitate;
 Stabilirea unor criterii de prioritizare, inclusiv identificarea de zone importante
pentru biodiversitate;
 Identificarea speciilor ce necesită măsuri prioritare de conservare și refacere;
 Utilizarea Listelor Roșii în programe de educație.
Pentru a asigura caracterul obiectiv și rigoarea științifică a Listelor Roșii IUCN au fost
dezvoltate o serie de Categorii și Criterii privind listele roșii în 1994 și revizuite în 2001. Au
fost acceptate nouă categorii, fiecare fiind însoțită de criterii cantitative (figura 3.5).

PROTECȚIA MEDIULUI
66

Figura 3.5 Structura categoriilor de specii conform criteriilor elaborate în 2001 de IUCN
Se consideră dispărute acele specii care au fost găsite, observate și publicate sau
conservate în colecții și nu au mai fost regăsite în acele locuri în ultima perioadă (ex. 50 ani).
Speciile periclitate sunt speciile aflate în pericol de a dispărea (deci de a trece în
categ oria precedentă), a căror supra viețuire este improbabilă dacă factorii cauzali continuă
să opereze.
Din c ategoria speciilor vulnerabile fac parte acele plante și animale care sunt în pericol
de a trece în categoria speciilor periclitate, în viitorul apropiat, dacă nu se înlătură cauzele
care le amenință existența. În această grupă, ca și în precedenta, sunt î nscrise mai ales
speciile relicte și endemice care au areale restrânse și sunt reprezentate prin populații mici și
puternic afectate de factorii perturbatori de natură climatică sau biotică (în special
antropică).
Speciile rare sunt și ele reprezentate pr in populații mici aflate și sub riscul dispariției,
dar acest risc sau amenințare nu este atât de evidentă, fie din cauză că populațiile au o
vitalitate mai mare ca populațiile categoriilor anterioare, fie că aceste populații au un areal
mai larg.
În cate goria speciilor nedeterminate intră plantele și animalele care nu pot fi
repartizate sigur la una sau alta dintre categoriile descrise mai sus.
Speciile insuficient cunoscute , spre deosebire de speciile din categoria anterioară sunt
numai suspectate că su nt amenințate cu dispariția, fără a se putea preciza în ce măsură și
deci în care dintre categorii se pot înscrie.
Speciile din categoria afară din pericol sunt acelea care, într -o listă roșie anterioară, au
făcut parte dintr -o anume categorie, dar în pre zent sunt în siguranță ca urmare a măsurilor
efective de conservare care au fost luate sau a restabilirii echilibrului natural al ecosistemului
în care trăiesc.
Listele roșii se întocmesc periodic (din zece în zece ani) și se urmărește evoluția
speciilor, trecerea lor dintr -o categorie în alta sau ieșirea lor de sub amenințare cu dispariția,
ori din contră intrarea altor specii pe listă. Listele roșii se pot face pe plan național,

PROTECȚIA MEDIULUI
67
provincial, județean etc. Listele pot cuprinde specii de plante și animale s au numai specii
vegetale sau animale. Ele pot fi și mai înguste, în sensul că pot include anumite încren -gături
sau clase de animale și plante (ex. cormofite și talofite sau alge, ciuperci, licheni, mușchi ori
vertebrate și nevertebrate ori mamifere, păsăr i, reptile, batracieni, pești, fluturi, coleoptere,
gasteropode, lamelibranhiate etc.).
RECONSTRUCȚIA ECOLOGI CĂ.
Refacerea ecosistemelor degradate este posibilă mai rapid , când omul intervine activ
pentru remedierea impactului, sau mai lent , când după încetarea activității umane cu impact
negativ ecosistemul se regenerează singur.
Defrișarea și degradarea pădurilor a impus de timpuriu luarea unor măsuri de remediere și
în România. În Țările Române, primele măsuri de împădurire se iau în timpul domniei lui
Barbu Știrbei. Acesta caută în 1852 să fixeze dunele nisipoase de pe moșia sa de la Băilești,
în Oltenia, prin plantații de salcâm și de plop. O acțiune de mari proporții însă începe sub
domnia lui Cuza Vodă, impresionat de « jaful conti nuu practicat în pădurile statului » așa
cum se exprimă într -o scrisoare trimisă primului ministru. În 1864 se înființează primele
cinci pepiniere forestiere și se acordă fonduri pentru reîmpăduriri. Acțiunile luate se
diversifică în timp, iar fondurile al ocate cresc, ceea ce nu împiedică însă reducerea la mai
puțin de jumătate a suprafețelor împădurite în următoarea sută de ani.
Activitățile umane sunt deseori distructive, iar reconstrucția ecologică se ocupă cu
refacerea ecosistemelor degradate. Pentru a evita eventuale confuzii terminologice trebuie
făcută deosebirea între regenerarea naturală și reconstrucția mediată antropic.
Dacă primul termen se referă la procesul natural, mai lent, termenul de reconstrucție
sau restaurare se referă la procesul controlat de om, care se realizează mai rapid dar cu
cheltuieli de obicei ridicate.
Reconstrucția ecologică este necesară atunci când modificările sunt majore, când
trebuie refăcute caracteristici ale ecosistemelor distruse (refacerea albiei unui râu, luc rări
pentru controlul eroziunii în zonele distruse etc.), care nu se mai pot realiza pe cale naturală.
În continuare voi utiliza însă termenul de reconstrucție ecologică pentru ambele categorii de
procese, naturale sau mediate antropic. Reconstrucția ecolo gică nu implică o transformare
lineară în sens invers celui datorat perturbării:

ci procesul urmărește refacerea ecosistemului degradat în sensul îndeplinirii unor funcții de
către acesta (retenția nutrienților, controlul eroziunii, producția de biomasă lemnoasă etc.).
Transformările implică o creștere a numărului de specii, dar nu neapărat în sensul copierii
identice a structurii anterioare . În figura 3.6 se observă diferitele tranziții posibile între
ecosisteme în stadii diferite.
Ecosistemul inițial se referă la ecosistemele existente cu câteva mii de ani în urmă.
De exemplu, în sudul României trăiau urși, lupi, cocoși de munte, specii care acum trăiesc
doar în zonele de munte, dar și castori, vulturi, bouri, zimbrii, calul sălbatic care în prezent
au dispărut. Din când în când, mai pătrundeau în sudul țării și lei, specie dispărută de mult
din Europa, Orientul Apropiat și Nordul Africii. Evident că nu este posibil în prezent să
refacem ecosistemele raportându -ne la starea inițială. Există însă o serie de ecosisteme
naturale virgine sau cvasivirgine în România, unde impactul antropic este minim. O pădure
naturală poate fi însă degradată datorită pășunatului în pădure, înmulțirii excesive a
căprioarelor și iepurilor care distrug puieții și arbuștii tineri , tăierilor de arbori, ploilor

PROTECȚIA MEDIULUI
68
acide etc. Ecosistemul natural supus unui impact antropic prelungit se degradează. Dacă
impactul persistă sau se amplifică, degradarea poate deveni ireversibilă.

Fig. 3.6 Tranzițiile posibile între diferitele stări ale unui ecosistem (Cogălniceanu, 2007)
Ecosistemul degradat la încetarea impactului antropic poate, prin refacere naturală,
să revină la stadiul inițial. Ecosistemul natural și cel degradat pot fi transformate într -un
ecosistem modificat, prin înlocuirea unor specii sau introducerea unora dispărute anterior
sau chiar a unor specii noi. Dacă impactul persistă, pădurea poate fi degradată până la
dispariția completă a covorului vegetal. Solul expus poate fi rapid spălat, în cazul unor
precipitații intense. În ace st caz refacerea naturală nu mai este posibilă, iar în absența solului
pădurea nu poate fi refăcută nici prin plantații. Ecosistemul grav degradat nu mai poate fi
întors la starea inițială, așa că este refăcut (proces numit realocare ) într -un nou tip de
ecosistem, diferit de cel inițial.
Ideile esențiale ale reconstrucției ecologice sunt controlul și imitarea . Reconstrucția
ecologică este un proces ce impune existența controlului . În plus, reconstrucția imită nu
copiază , prin reproducerea esențialului, creând sisteme similare care funcționează la fel. În
prezent reconstrucția ecologică este nu doar o disciplină aplicativă, ci și o metodă de
cercetare ce permite testarea unor ipoteze ecologice și efectuarea unor studii pe termen
lung.
ARIILE PROTEJATE
Ariile protejate există de multă vreme, nu este un concept absolut nou.
De exemplu, în toate cele trei țări românești erau stabilite braniști , păduri unde nimeni nu
avea voie să tăie lemne, să cosească fân, să pască vitele, să vâneze sau să culeagă fructe
fără aprobarea stăpânului. Braniștile erau de mai multe feluri: domnești, mânăstirești sau
boierești. În Țara Românească de exemplu, cele mai multe braniști erau domnești,
cunoscute deja din secolul 14, contemporane cu întemeierea statului. Existau de
asemenea dregători domnești speciali, numiți brăniștari care păzeau braniștile și
pedepseau pe cei ce le încălcau.
Ariile
protejate (conform IUCN) reprezintă porțiuni de uscat sau apă unde este protejată
diversitatea biologică, împreună cu resursele naturale și culturale asociate,
administrată cu măsuri legale sau alte mijloace efective.

PROTECȚIA MEDIULUI
69
În prezent nu se mai concepe realizarea unei arii protejate și a unui plan de
management, fără implicarea comunităților locale. Astfel, crearea unei arii protejate nu va
limita accesul la resurse, ci va impune doar niște restricții, benefice însă pe termen lung. În
plus, aceste beneficii pot fi dublate de asigurarea unor compensații sau venituri
suplimentare (cel mai adesea din turism). În aceste condiții comunitățile loca le vor accepta și
vor dori chiar crearea unei arii protejate în zonă. În plus, vor fi primii care vor asigura ‘paza’,
contribuind astfel la reducerea activităților de braconaj și exploatări ilegale. Dincolo de orice
considerente, ariile protejate sunt ale tuturor.
Din punct de vedere tehnic, identificarea, delimitarea și acordarea statutului de zonă
protejată este un proces dificil și complex. În Europa de exemplu, există peste 600 de tipuri
de arii protejate descrise pe baza legislației naționale specifice fiecărei țări.
Ariile protejate se pot clasifica în diferite categorii, în raport cu o serie de criterii:
obiectul protecției, suprafață, statutul legal, etc. Cel mai frecvent utilizate pe plan mondial
sunt categoriile de arii protejate propuse de IU CN.
Categoriile de arii protejate în funcție de obiectivele de management conform UICN
(1994)
Categoria I – Rezervații Naturale Științifice – arii protejate administrate preponderent
pentru cercetare sau protecție;
Categoria Ia – Rezervație Naturală strict protejată – arie protejată administrată
preponderent pentru cercetare științifică;
Categoria Ib – Arie protejată preponderent pentru protecția faunei și florei sălbatice
Categoria II – Parcuri Naționale – arii protejate administrate pentru conservarea
ecos istemelor și recreere;
Categoria III – Monumente ale Naturii – arii protejate administrate pentru
conservarea unor
anumite componente specifice ale biodiversității;
Categoria IV – Arii de Management pentru specii/habitate – arii protejate
administrate pent ru conservare prin intervenții și activități de management;
Categoria V – Peisaje Marine Protejate – arii protejate administrate în vederea
conservării complexelor de ecosisteme costiere și marine și recreere;
Categoria VI – Arii Protejate cu Resurse Gesti onate – arii protejate administrate
pentru exploatarea durabilă a sistemelor ecologice naturale.
Ariile protejate îndeplinesc o serie de funcții benefice pentru sistemul socio –
economic uman, iar încadrarea lor trebuie să țină cont de ele (tabelul 3.8).
Figura 3.8 Tipurile de activități și problemele legate de gestionarea ariilor protejate în funcție de categoria
UICN în care se încadrează. Unde 1 – obiectiv primar; 2 – obiectiv secundar; 3 – obiectiv potențial aplicabil; “ –
“ nu este cazul.
Obiectivul de man agement Ia Ib II III IV V VI
Cercetare științifică 1 3 2 2 2 2 3
Protecția naturii 2 1 2 3 3 – 2
genetice 1 2 1 1 1 2 1

PROTECȚIA MEDIULUI
70
Menținerea serviciilor
ecologice și culturale 2 1 1 – 1 2 1
Turism – 2 1 1 3 1 3
Educație – – 2 2 2 2 3
Utilizarea durabilă a
resurselor furnizate de
sistemele ecologice – 3 3 – 2 2 1
Menținerea atributelor
culturale și tradiționale – – – – – 1 2
Următoarele aspecte sunt luate în vedere pentru identificarea și crearea unei arii
protejate:
1. Mărimea rezervației . Cu cât o arie protejată este mai mare cu atât mai bine.
2. Stabilirea unor zone tampon acolo unde este cazul. Zonarea unei arii permite
atenuarea impactului antropic și evident îmbunătățirea condițiilor oferite.
3. Eterogenitatea . Ariile protejate eterogene spațial și temporal sunt în general
superioare celor omogene, deoarece permit existența unui număr mai mare de specii.
Eterogenitatea este asigurată de o serie de factori perturbatori, care pot fi extrem de variați.
De exemplu mistreții, în timp ce caută hrană, răsto arnă brazde de pământ și creează condiții
propice pentru plantele caracteristice stadiilor succesionale timpurii.
Vegetația ierboasă de -a lungul unui drum forestier diferă mult de cea din pădurea
învecinată. Când drumul este abandonat și vegetația lemnoasă se dezvoltă suficient de mult,
lipsa de lumină duce la dispariția acesteia.
4. Contextul în care se amplasează aria protejată este extrem de important și trebuie
să țină cont de cerințele diferitelor specii care fac obiectul conservării. De exemplu,
amfib ienii se reproduc primăvara în ape stătătoare, cel mai adesea temporare. Pentru a
ajunge acolo se deplasează uneori pe sute sau mii de metri. Traversarea unui drum chiar cu
trafic redus, poate cauza o mortalitate masivă în cadrul populației respective. Cre area unei
bălți artificiale de aceeași parte a drumului poate însă salva populația respectivă.
5. Conectarea fragmentelor de habitat permite reducerea efectelor fragmentării și
permite speciilor țintă să colonizeze și parcelele de habitat favorabile izolat e.
6. Includerea în aria protejată atât a sistemelor ecologice naturale cât și a celor
antropizate . Aceasta permite asigurarea unui management mai bun în condițiile în care aria
protejată acoperă o zonă unitară. Cel mai bun exemplu îl reprezintă un bazin h idrografic, apa
curgătoare asigurând conectivitatea pe distanțe foarte mari. Se recomandă ca, în măsura
posibilităților, să fie inclus în aria protejată tot bazinul hidrografic. În caz contrar, activitățile
desfășurate în porțiunea neinclusă pot avea efect e directe, imediate, asupra zonelor
protejate.
Categorii de arii protejate din România . Conform legislației actuale aflate în vigoare,
rețeaua națională de arii protejate, este alcătuită din următoarele categorii:
i. Rezervații științifice
ii. Parcuri naționale (fig. 3.7)
iii. Monumente ale naturii
iv. Rezervații naturale

PROTECȚIA MEDIULUI
71
v. Parcuri naturale : Apuseni (75784 ha) , Bucegi (32663 ha), Cefa (5000 ha), Cindrel ,
Sibiu (9873 ha), Comana , Giurgiu (24963 ha), Defileul Mureșului Superior (9156
ha), Dumbrava Sibiului (993 ha), Geoparcul Dinozaurilor ”Țara Hațegului” (102392
ha), Grădiștea Muncelului – Cioclovina , Hunedoara (38184 ha), Lunca Joasă a Prut ului
Inferior (8247 ha), Balta Mică a Brăilei (17529 ha), Lunca Mureșului (17166 ha),
Munții Maramureșului (148150 ha), Porțile de Fier (115665 ha) , Putna , Vrancea
(30204 ga), Vânători -Neamț (30818 ha).
vi. Rezervații ale biosferei
vii. Zone umede de importanță internațională
viii. Situri naturale ale patrimoniului natural universal
ix. Arii speciale de conservare
x. Arii de protecție specială avifaunistică

Fig. 3.7 Parcuri nați onale din România
UICN a adoptat un nomenclator al entităților naturale protejate grupate în mai multe
categorii:
Rezervațiile științifice (I) sau rezervațiile naturale integrale sunt ecosisteme cu specii de
plante și animale de o importanță deosebită (națională) sau cu o mare diversitate
biologică și/sau geologică în care este interzisă orice intervenție, cu excepția cercetărilor
științifice și a supravegherii. În aceste arii protejate se mențin intacte procesele naturale și
se conservă un genofond cu o anumită specificiate regională. De obicei există există una
sau mai multe rezervații științifice în zonele cele mai caracteristice ale parcului.
Parcurile naționale (II) sunt teritorii sau acvatorii de mari întinderi cu ecosisteme și peisaje
reprezentative, de importanță națională sau internațională, atât din punct de vedere
științific cât și educativ, recreativ și social. În parcuri ecosistemele trebuie păstrate
nealterate și în acest sens se interzic activitățile umane perturbatoare. Se admit doar
Munții Rodnei
(63696 ha)
Călimani
(24041 ha) Ceahlău
(8396 ha)
Cheile Bicazului -Hășmas
(6575 ha)
Munții
Măcinului
(11321 ha) Delta Dunării
(580000 ha) Piatra Craiului
(14733ha)
Cozia (17100 ha)
Buila –
Vânturița
(4186 ha) Defileul Jiului
(11127 ha) Retezat
(38047 ha)
Domogled –
Valea Cernei
(61211 ha) Semenic
(36664 ha)
Cheile Nerei –
Beușnița
(36758 ha)

PROTECȚIA MEDIULUI
72
turismul ecologic și cultural, terapiile naturiste, cercetarea științifică, păscutul rațional. Cel
mai adesea, un parc are diferențiate mai multe zone în care se pot desfășura diverse
activități: zona strict protejată sau zona sălbatică, în care este interzisă orice activitate
umană, zona (rezervația) științifică, zona turistică, zona administrativă etc.
Monumentele naturii (III) sau elementele naturale marcante sunt entități naturale de
importanță națională reprezentate prin specii de plante și animale rare și amenințate cu
dispariția, arbori seculari, formațiuni geologice, geo -morfologice și paleontologice cu
valoare estetică, științifică și cultural -educativă. Spre deosebire de rezervațiile naturale,
monumen -tele naturii ocupă suprafețe mici și foarte mici, uneori numai câțiva metri
pătrați.
Rezervațiile naturale pentru conservarea naturii (IV) sau sanctuarele naturale sunt
suprafețe de uscat ori de ap ă în care sunt conservate ecosisteme cu valoare biogeografică
deosebită. În funcție de valorile pe care le protejază rezervațiile naturale pot fi: botanice
sau floristice, când conservă specii de plante rare, endemice sau relictare, vulnerabile ori
ameninț ate cu dispariția, precum și asociații vegetale interesante din punct de vedere
fitosociologic; zoologice sau faunistice, când adăpostesc specii și comunități de animale
rare ori cu semnificații zoogeografice deosebite; paleontologice , când înglobează depo zite
însemnate de fosile vegetale și animale; forestiere , când includ valoroase păduri cu arbori
multiseculari, rari și relictari; hidrologice (inclusiv limnologice), reprezentate prin sectoare
de litoral, mare, fluviu (râu), lac cu un anumit specific (bio logic, chimic, termic etc.);
speologice , respectiv peșteri și grote mari, cu fenomene carstice deosebite și formațiuni
atractive, forme de viață troglobionte; geologice și geomorfologice , când includ formațiuni
geologice de mare valoare științifică, esteti că etc., ori forme de relief interesante; mixte
sau complexe, când conservă mai multe tipuri de valori biologice și geo -hidrologice.
Rezervații ale biosferei (IX) sunt regiuni protejate de valoare internațională, menite să
asigure perpetuarea vieții pe Păm ânt în condiții optime. Ele sunt de mari întinderi (sute de
mii sau milioane de hectare, de obicei). Rezervațiile din această categorie au mai multe
zone distincte: zona strict protejată, zona tampon (interpusă între zona protejată și zonele
cu factori per turbatori), zona culturală, zona turistică, zona cu activități umane cotidiene
etc. Rezervațiile biosferei trebuie să asigure continuitatea ciclurilor biogeochimice din
ecosferă, regenerarea resurselor naturale, perpeturarea viețuitoarelor și dezvoltarea
comunității umane.
Situri naturale ale patrimoniului mondial (X) sunt ca și precedentele entități de
importanță internațională care prez intă ecosisteme unice și specifice, elemente naturale
excepționale. Acest sistem de clasificare a fost utilizat pe scară largă fiind introdus în
legislațiile naționale ale m ultor state, a fost utilizat în cadrul cooperării internaționale în
managementul ariilor protejate și a stat la baza Listei Națiunilor Unite asupra Parcurilor
Naționale și Ariilor Protejate.
IMPLEMENTAREA NATURA 2000 IN ROMÂNIA
Obiectivele politicii Comunității Europene în domeniul mediului sunt conservarea,
protecția și îmbunătățirea calității mediului, în condițiile utilizării prudente și raționale a
resurselor naturale.
Pentru elaborarea politicii sale de mediu, C.E. ține seamă de informațiile științifice și
tehnice disponibile, de condițiile de mediu din diferite regiuni ale Comunității și de
dezvoltarea economică și socială a Comunității ca întreg, de dezvoltarea echilibrată a
regiunilor sale ca și de beneficiile sau costurile potențiale ale acțiunilor sau lipsei acțiunilor.
Conservarea biodiversității a constituit un obiectiv important al politicii U.E. în decursul
ultimilor 25 de ani.
Cadrul de acțiune la nivel comunitar, pentru păstrarea biodiversității este stabilit prin
Directiva „Habitate” (92/43/EEC) și Directiva „Păsări” (79/409/EEC).

PROTECȚIA MEDIULUI
73
Directiva „Păsări ”, adoptată în 4 aprilie 1979, a fost prima lege a Uniunii Europene, cu
referir e expresă la conservarea biodiversității. Această directivă conține prevederi
referitoare la protecția speciilor de păsări și a habitatelor naturale ale acestora.
În 21 mai 1992 a fost adoptată Directiva „Habitate”, care stabilește cadrul pentru
protecția mai multor specii de plante și animale (exceptând păsările), a habitatelor naturale
ale acestora precum și a unor habitate caracteristice regiunilor biogeografice ale Europei.
Rețeaua
Natura 2000 Aceste Directive ale Uniunii Europene au ca obiectiv protecția biodiversității
continentului european prin crearea unei rețele de arii protejate, la nivelul Uniunii,
în care să se conserve habitate și specii caracteristice regiunilor biogeografice ale
Europei, rețea denumită Natura 2000.
Crearea rețelei Nat ura 2000 și managementul corespunzător al siturilor incluse în
această rețea sunt repere importante ale politicii comunitare pentru conservarea
biodiversității.
Implementarea Rețelei Natura 2000 reprezintă o importantă modalitate de îndeplinire
a obligații lor Comunității Europene rezultate din Convenția privind biodiversitatea
(Convenția de la Rio de Janeiro, 1992) și din Convenția privind conservarea vieții sălbatice și
a habitatelor naturale din Europa (Convenția de la Berna, 1979).
Implementarea Rețelei Natura 2000 în România este o condiție pentru integrarea țării
în Uniunea Europeană și este o responsabilitate a Guvernului României.

Fig. 3.8 Procesul desemnării Ariilor de Protecție Specială Avifaunistică (SPA – Special Protection Areas) și a
Ariilor Speciale de Conservare (SAC – Special Areas of Conservation) (Curtean -Bănăduc, A., 2007)

PROTECȚIA MEDIULUI
74
În conformitate cu documentele în domeniu ale Uniunii Europene (conform
procedurilor specificate de Directiva „Habitate” ) etapele implementării Natura 2000 sunt
următoarele (fig. 3.8):
I. Translatarea Directivei Păsări și Directivei Habitate în legislația națională;
II.Crearea rețelei Natura 2000
 II.1. Întocmirea listei naționale a Ariilor de Protecție Specială Avifaunistică (SPA) și a
listei naționale a potențialelor Situri de Importanță Comunitară (pSCIs – potential
Sites of Community Importance – zone care îndeplinesc criteriile pentru a fi
declarate Situri de Importanță Comunitară și ar putea fi incluse în rețeaua Natura
2000).
III. Managementul Siturilor Natura 2000 în concordanță cu obiectivele creării rețelei și
monitorizarea eficienței măsurilor de protecție .
Selectarea SPA se realizează pe baza prevederilor Directivei Păsări. Criteriile care stau
la baza selectării pSCI trebuie să fie de natură științifică și să se subordoneze obiectivelor de
protecție a speciilor și habitatelor.
Evaluarea la nivel național a importanței relative a siturilor pentru fiecare habitat
natural și pentru fiecare specie de interes comunitar (incluzând habitatele naturale prioritare
și speciile prioritare) se face pe baza unor criterii stabilite în Anexa III a Directivei „Habi tate”.
Criterii le de evaluare a siturilor pentru un habitat natural de interes comunitar sunt
următoarele:
 gradul de reprezentativitate al tipului de habitat natural din situl respectiv;
 suprafața sitului acoperită de tipul de habitat natural, în comparație cu suprafața
totală acoperită de acel habitat natural pe întregul teritoriu național;
 gradul de conserv are al structurilor și funcțiilor tipului de habitat natural în cauză și
posibilități de refacere dacă este cazul;
 evaluarea globală a valorii sitului respectiv pentru conservarea tipului de habitat
natural considerat.
Criterii de evaluare a siturilor pe ntru speciile de interes comunitar :
 mărimea și densitatea populațiilor speciilor prezente în situl respectiv, în raport cu
populațiile prezente pe întregul teritoriu național;
 gradul de conservare a trăsăturilor habitatelor caracteristice pentru speciile
respective și posibilitățile de restaurare a acestor habitate, dacă este cazul;
 gradul de izolare a populațiilor speciilor de importanță comunitară prezente în situl
respectiv, în raport cu distribuția naturală a speciilor considerate;
 evaluarea globală a valorii sitului pentru conservarea speciilor respective.
Pe baza acestor criterii, Statele Membre vor clasifica siturile propuse pe listele
naționale ca situri eligibile pentru desemnarea ca Situri de Importanță Comunitară, conform
cu valoarea lor rela tivă pentru conservarea fiecărui habitat natural și a fiecărei specii de
interes comunitar.
Toate siturile clasificate ca pSCI, incluse în lista națională se vor bucura de principiul
„prevenirii degradării habitatelor”.

PROTECȚIA MEDIULUI
75
Evaluarea importanței comunitare a siturilor incluse pe listele naționale (conform
Anex ei III a Directivei „Habitate”) se realizează funcție de:
– poziția geografică a sitului, în legătură cu rutele de migrare a speciilor din Anexa II a
Directivei „Habitate” și acolo unde acesta aparține unui ecosistem situat pe ambele părți ale
uneia sau mai multor frontiere comunitare;
– numărul de habitate natu rale de importanță comunitară și de specii de importanță
comunitară prezente în situl respectiv;
– valoarea ecologică globală a sitului respectiv pentru regiunile biogeografice în cauză
și/sau pentru întregul teritoriu al U.E., cu sublinierea caracteristi cilor unice ale sale și a
modului în care acestea sunt combinate.
Desemnarea Siturilor de Importanță Comunitară se realizează în cadrul Seminariilor
Biogeografice Natura 2000, organizate pentru fiecare regiune biogeografică.
Obiectivul principal al unui seminar biogeografic este acela de a evalua dacă toate
habitatele și speciile de interes, existente în fiecare regiune sunt „suficient” reprezentate în
siturile propuse de către Statele Membre interesate. Această evaluare are scopul de a afla
dacă procenta jul fiecărui habitat și al fiecărei specii, în zonele propuse ca pSCI, care fac
obiectul propunerii oficiale este „suficient” în raport cu distribuția acestora la nivel național.
De asemenea, distribuția geografică a siturilor propuse pentru fiecare habita t și specie
trebuie să fie în raport cu distribuția habitatelor și speciilor pe teritoriul fiecărei țări și în
interiorul regiunii.
Managementul Siturilor Natura 2000 . Scopul creării Rețelei Natura 2000 este acela de
protejare și/sau restaurare a habitate lor și speciilor de interes comunitar, ca urmare
gestionarea Ariilor Speciale de Conservare trebuie să asigure atingerea acestui deziderat.
Măsurile generale necesare pentru managementul corect al siturilor Natura 2000 sunt
specificate în Articolul 6 al D irectivei Habitate:
„(1) Pentru ariile speciale de conservare, Statele Membre stabilesc măsurile de
conservare necesare implicând, dacă este cazul, planuri de gestiune adecvate specifice
siturilor sau integrate în alte planuri de amenajare și măsurile leg ale administrative sau
contractuale adecvate care corespund necesităților ecologice a tipurilor de habitate
naturale din Anexa I și speciilor din Anexa II prezente în situri.
(2) Statele Membre ale Uniunii Europene iau toate măsurile adecvate pentru a evi ta, în
ariile speciale de conservare, deteriorarea habitatelor naturale și a habitatelor speciilor
și perturbarea speciilor pentru care zonele respective au fost desemnate, în măsura în
care astfel de perturbări sunt susceptibile de a avea un efect negativ semnificativ în
relație cu obiectivele prezentei Directive.
(3) Orice plan sau proiect indirect legat de sau necesar pentru gestionarea sitului, dar
susceptibil de a afecta acest sit într -un mod semnificativ, individual sau în combinație cu
alte planuri sau proiecte, face obiectul unei evaluări adecvate a incidențelor sale asupra
sitului, ținând seamă de obiectivele de conservare a sitului. În lumina concluziilor
evaluării implicațiilor asupra sitului și sub rezerva paragrafului 4, autoritățile naționale
nu vor accepta planul sau proiectul decât după ce s -au asigurat că acesta nu va afecta
negativ integralitatea sitului și, dacă este cazul, după ce au primit avizul publicului.
(4) Dacă, în ciuda concluziilor negative ale evaluării implicațiilor și în abse nța soluțiilor
alternative, un plan sau un proiect trebuie totuși realizat, din motive imperative de
interes public major, inclusiv de natură socială sau economică, Statul Membru ia toate
măsurile compensatoare necesare pentru a asigura coerența generală a (rețelei) Natura
2000, Statul Membru informează Comisia despre măsurile compensatoare adoptate. În

PROTECȚIA MEDIULUI
76
cazul, în care situl în cauză este un sit care adăpostește un tip de habitat natural prioritar
și/sau o specie prioritară, pot fi invoacte numai argumente l egate de sănătatea umană
sau securitatea publică ori de consecințele benefice de importanță primordială pentru
mediu sau, după avizul Comisiei, de alte motive imperative de interes public major”.
Siturile Natura 2000 nu sunt arii strict protejate, pe teri toriul acestora putându -se
desfășura activități economico -sociale, care nu aduc prejudicii habitatelor și speciilor pentru
protecția cărora a fost desemnat situl. Activitățile economice promovate în aceste zone
trebuie să se subordoneze principiilor dezvol tării durabile.
Dintre măsurile necesare pentru managementul siturilor Natura 2000 subliniem:
 elaborarea planurilor de management care să fie integrate în strategiile de
dezvoltare locală;
 măsuri economice care prevăd asigurarea de fonduri externe pentr u management
(costul mediu estimat la nivelul U.E. pentru management este de 80 EURO/ha/an);
 încheierea de contracte cu proprietarii de terenuri care prevăd compensații pentru
utilizarea tradițională sau neutilizarea terenului;
 activități de reconstrucție ecologică, în cazul habitatelor deteriorate.
Un aspect important pentru atingerea obiectivelor pentru care a fost creată rețeaua
Natura 2000 este evaluarea eficienței măsurilor de management.
Articolul 11 al Directivei Habitate prevede faptul că „Statele Membre asigură
supravegherea stării de conservare a habitatelor naturale și a speciilor considerate de
interes comunitar ținând seama în mod particular de tipurile de habitate naturale
priorita re și de speciile prioritare”.
Managementul siturilor Natura 2000 este esențial pentru conservarea acestora.
Implementarea și funcționarea unui program eficient de management presupune implicarea
oamenilor care trăiesc și care depind de aceste zone. De ac eea, populația umană implicată
trebuie să fie informată despre importanța gestionării corespunzătore a Ariilor Speciale de
Conservare și despre benficiile economico -sociale pe care acestea le pot aduce comunităților
umane pe termen lung.
LEGISLAȚIA DE MEDIU ÎN ROMÂNIA
În continuare voi prezenta pe scurt principalele legi și convenții internaționale din
domeniul conservării naturii. Legislația românească este bine dezvoltată, dar este încă
departe de a fi completă și perfect coerentă.
Cadrul juridic gen eral este creat de Legea Protecției Mediului nr. 137/1995, cu
modificările și completările ulterioare. Aceasta conține un capitol special (capitolul 3) dedicat
protecției resurselor naturale și conservării biodiversității. Această lege cadru a fost recent
abrogată de Ordonanța de Urgență nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția
mediului.
Principala convenție internațională ce reglementează aspectele de conservare și
utilizare rațională a resurselor naturale este Convenția privind Diversitatea Biolog ică,
ratificată de România prin Legea nr. 58/1994.
Cele două directive ale Uniunii Europene în domeniul conservării naturii, respectiv
“Habitate” și “Păsări ”, au fost transpuse în legislația internă prin Ordonanța de Urgență a
Guvernului nr. 236/2000 apro bată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 462/2001.

PROTECȚIA MEDIULUI
77
Principalele legi cadru ce reglementează conservarea naturii și utilizarea resurselor
naturale în România sunt prezentate în continuare.
 Rezervația Biosferei Delta Dunării se bucură de un regim juridic special, stabilit prin
Legea nr. 82/1993 modificată prin Legea nr. 454/2001. Aceste legi stabilesc regimul
de protecție, autoritățile competente și regimul de autorizare precum și sancțiunile
pentru încălcarea regimului de pr otecție.
 De un regim de protecție specială se bucură și zona montană, pentru care s -a
elaborat Legea Muntelui (Legea nr. 347/2004).
 Protecția pădurilor este acoperită de Codul Silvic (Legea nr. 46/2008 ) completată de
alte hotărâri legislative ulterioare.
 Regimul faunei de interes cinegetic este stabilit de Legea fondului cinegetic și a
protecției vânatului nr. 103/1996.
 Protecția fondului piscicol se realizează conform Legii privind resursele acvatice vii,
pescuitul și acvacultura (Legea nr. 192/2001).
 În domeniul protecției apelor și al ecosistemelor acvatice, principala lege în domeniu
este Legea Apelor nr. 107/1996. Aceasta a fost modificată și completată prin Legea
nr. 310/2004, în vederea transpunerii în legislația internă a cerințelor Directivei Cadr u
Ape a Uniunii Europene.
Legislația în domeniul evaluării impactului asupra mediului e reprezentată de
asemenea de câteva acte normative de impact.
Legea Protecției Mediului prevede cerința efectuării evaluării de impact și stabilește
principiile de bază, iar Hotărârea de Guvern nr. 918/2002 transpune Directivele Uniunii
Europene în domeniu.
Autoritatea publică centrală din domeniul conservării și protecției naturii este
Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor . Acesta are ca responsabilități coordonarea,
reglementarea, monitorizarea și controlul activităților din domeniu.
Există o direcție specială, respectiv Direcția de Conservare a Diversității Biologice și
Biosecuritate, care se ocupă în special de problemele legate de conservare și protecț ie. Nu
voi insista pe prezentarea mai în detaliu a legislației și a structurilor create pentru
transpunerea acestora în practică. Motivul este instabilitatea legislativă și instituțională,
dinamica cu care sunt promovate și abrogate legile și mult prea des ele reorganizări
instituționale. De exemplu, într -un interval de cinci ani, între 1999 -2004, Ministerul Mediului
care este autoritatea publică centrală responsabilă pentru protecția mediului în România, a
fost reorganizat de patru ori. Dincolo însă de crit icile formulate și de lipsurile existente, au
fost realizați pași importanți în direcția creării unui cadrul legislativ și instituțional coerent și
funcțional, care să asigure conservarea și protecția naturii din România.

PROTECȚIA MEDIULUI
78
BIBLIOGRAFIE

Botnariuc, N.,1976, Concepț ia si metoda sistemică in biologia generală , Ed.
Acad.R.S.R .
Botnariuc, N., Vădineanu V., 1982, Ecologie , Ed. Didactică și pedagogică, București
Ciplea, L.,L, Ciplea, A., 1978, Poluarea mediului ambiant , Ed. Tehnică, Bucuresti, 188 –
191
Cogălniceanu, D., 2007 , Ecologie și Protecția Mediului , pg. 110 – 228
Curtean -Bănăduc, A., 2007 , Conservarea biodiversității , Note de curs
Dumitru, M. , Monitoringul stării de calitate a solurilor din România , Ed. GNP,
București, 2000
Minea , E., M., 2008 , Protecția mediului , Ed. Accent – Cluj-Napoca, 296 p g.
Minea, E., M., 2002, Controlul integrat al mediului și dezvoltarea durabilă , Rev.
Transilvan ă de Științe Administrative, VIII, pp. 141 -148
Mohan, G., Ardelean, A., 1993, Ecologie si protectia mediului , Ed. Scaiul, 276 -337
Petrescu -Mag, R. -M., 2011, Protecția mediului în contextul dezvoltării durabile.
Legislație și instituții, ed. Bioflux, cluj napoca, 75 – 119.
Rojanschi, V ., Bran , F., Diaconu , G., 1997 , Protectia si ingineria mediului Bucuresti , Ed.
Economică, 368 p g.
Stănescu , R., 2012, Ghidul politicilor Uniunii Europene, Broșura nr. 4, Institutul
European din România .
Stugren, B., 1982, Bazele ecologiei generale , Ed. Stiinț ifică si enciclopedică, Bucuresti
Vădineanu, A. 1998 , Dezvoltarea Durabilă . Teorie și Practică. Ed. Univ .București,
București.
www.mmediu.ro/protecția_mediului/calitate_aer.htm
www.mie.ro/dezvoltare_teritoriala/raport_mediu
http://www.iucnredlist.org/
http://www.mie.ro/_documente/dezvoltare_teritoriala/amenajarea_teritoriului/pat
n_elaborate/secVI/raport_mediu/fa za1/vol1/cap3.pdf
http://www.mie.ro/_documente/dezvoltare_teritoriala/amenajarea_teritoriului/pat
n_elaborate/secVI/raport_mediu/faza2/vol1/cap3.pdf