U N I V E R S I T A T E A N I C O L A E T I T U L E S C U D I N [630008]

U N I V E R S I T A T E A „ N I C O L A E T I T U L E S C U ” D I N
B U C U R E Ș T I
F A C U L T A T E A D E D R E P T
P R O G R A M U L D E S T U D I I U N I V E R S I T A R E D E
M A S T E R : C A R I E R Ă J U D I C I A R Ă

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific
prof. univ. dr. Gabriel Boroi

Masterand: [anonimizat]
2018

U N I V E R S I T A T E A „ N I C O L A E T I T U L E S C U ” D I N
B U C U R E Ș T I
F A C U L T A T E A D E D R E P T
P R O G R A M U L D E S T U D I I U N I V E R S I T A R E D E
M A S T E R : C A R I E R Ă J U D I C I A R Ă

LUCRARE DE DISERTAȚIE

DISCIPLINA INSTITUȚII DE DREPT PROCESUAL CIVIL

TEMA ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND
COMPETENȚA MATERIALĂ A INSTANȚELOR
JUDECĂTOREȘTI

Coordonator științific
prof. univ. dr. Gabriel Boroi

Masterand: [anonimizat]
2018

CUPRINSUL LUCRĂRII DE DISERTAȚIE

Cuprins
Abrevieri
Secțiunea I. Competența materială a Judecătoriei
1. Competența privind judecata în prima instanță
2. Competența privind judecata în ultima instanță
3. Competența privind judecata în alte cazuri prevăzute de lege

Secțiunea a II -a. Competența materială a Tribunalului
1. Competența privind judecata în prima instanță
2. Competența privind j udecata în apel
3. Competența privind judecata în recurs
4. Competența privind judecata în alte cazuri prevăzute de lege

Secțiunea a III -a. Competența materială a Curții de Apel
1. Competența privind judecata în prima instanță
2. Competența privind judecata în apel
3. Competența privind judecata în recurs
4. Competența privind judecata în alte cazuri prevăzute de lege

Secțiunea a IV -a. Competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție
1. Competența privind judecata în recurs
2. Competența privind judecata recursului în interesul legii
3. Competența privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept
4. Competența privind judecata în alte cazuri prevăzute de lege

Secțiunea a V -a. Competența materială a instanțelor în funcție de valoarea
obiectului cererii
1. Reguli generale
2. Cazul mai multor capete principale de cerere
3. Cererea formulată de mai mulți reclamanți
4. Valoarea cererii în cazuri speciale

5. Valoarea obiectului în cazul anumitor cereri
5.1. Cererea de plată parțială
5.2. Cererea privind prestațiile s uccesive
5.3. Cererea în materie imobiliară
5.4. Cererea în materie de moștenire
6. Dispoziții speciale

Concluzii
Bibliografie

ABREVIERI

Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești
C.civ. Cod civil
C.proc.civ. Cod procedură civilă
Dec. Decizia
ICCJ Înalta Curte de Casație și Justiție
O.U.G. Ordonanța de Urgență a Guvernului
NCC Noul Cod Civil
NCPC Noul Cod de Procedură Civilă

Alte abrevieri
alin. Alineat
art. Articolul
coord. Coordonator
Ed. Editura
ed. Ediția
ibidem în același loc
lit. Litera
nr. numărul
op. cit. opere citate
p. pagină
pct. punctul
ș.a. și alții
Vol. Volumul

Secțiunea I. Competența materială a Judecătoriei
În lumina Noului Code de procedură civilă , judecătoria nu mai este instanță de
drept comun, așa cum prevedea vechea reglementare, ci atribuie această prerogativă
tribunalului.
Această chestiune rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 94 pct. 1 și a art.
95 pct. 1 din C.proc.civ. , unde judecătoriei îi sunt date spre soluționare în primă
instanță anumite cereri expres menționate în art. 94 pct. 1, iar tribunalului toate
celelalte cereri care nu sunt date spre soluționare altor instanțe.
În ipoteza în care legea nu prevede instanța competentă pentru soluționarea
unei cereri, aceasta va fi judecată în primă instanță de către tribunal, dacă nu intră în
categoria cererilor date expres spre soluționare altor instanțe.
În doctrină1 se arată că o asemenea mod ificare este de bun augur ținând seama
de complexitatea cauzelor, de diversitatea problemelor de drept ridicate în practică ,
dar și de varietatea jurisprudenței ; toate acestea făcând necesară soluționarea cauzelor
de o instanță mai înaltă în grad unde func ționează judecători cu o mai mare expertiză
profesională.

1. Competența privind judecata în prima instanță
După cum am amintit și mai sus, Noul Cod de procedură civilă enumeră în art.
94 pct. 1 de la literele a )-k) cererile date spre soluționare în primă instanță
judecătoriei.
Astfel, la :
o litera a – cererile date de Codul civil în competența instanțelor de tutelă și de
familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;
o litera b – cererile referitoare la înregistrări le în registrele de stare civilă,
potrivit legii;
o litera c – cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje,
apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite,
precum și a celor privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de
proprietari cu alte persoane fizice sa u persoane juridice, după caz;
o litera d – cererile de evacuare;
o litera e – cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța
construcțiilor și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituți sau

1 Gheorghe -Liviu Zidaru în Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord .).ș.a. Noul Cod de procedură civilă
comentat și adnotat. Vol. I. , ed. a II -a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 322.

alte limitări ale dreptului de p roprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori
instituite pa cale judecătorească;
o litera f – cererile privitoare la strămutarea de hotar și cererile în grănițuire;
o litera g – cererile posesorii;
o litera h – cererile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de
izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în
competența altor instanțe;
o litera i – cererile de declarare judecătorească a morții unei persoane;
o litera j – cererile de împărțeală judici ară indiferent de valoare, iar în final
o litera k – cereri le evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv,
indiferent de calitatea părților profesioniști sau neprofesioniști.
În literatura de specialitate2, se vorbește despre două criterii pentru a determina
dacă judecătoria este competentă în primă instanță, și anume: criteriul bazat pe natura
sau obiectul litigiului, în cazul cererilor prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a )-j) C.proc.civ.
și criteriul bazat pe valoarea obiectului litigiului, în cazul cererilor arătate la litera k
al aceluiași articol.
În mod corect se arată3 că aceste două criterii nu se suprapun deoarece,
judecătoria judecă în primă instanță toate acele cereri arătate la art. 94 pct. 1
C.proc.civ., dintre care cele prevăzute la literele a )-j) indiferent de valoare, iar la litera
k) se vorbește despre „orice alte cereri evaluabile în bani”, fiind evident că se face
abstracție de cele prevăzute la literele a )-j).

a. Cererile date de Codul civil în competența instanțelor de tutelă și de
familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres
altfel.
Potrivit Codului civil, instanța de tutelă și de familie soluționează toate cererile
în materia relații lor de familie și a ocrotirii persoanelor fizice.4
Astfel, judecătoria ca instanță de tutelă va soluționa cererile arătate la art. 107
C.civ. privind ocrotirea persoanei fizice , precum: instituirea sau încetarea tutelei și
numirea sau înlocuirea tutorelui, constituirea consiliului de familie, instituirea
curatelei , cererile privind domiciliul sau felul învățăturii minorului, cererile de punere
sub interdicție etc. În majoritatea cazurilor aceste cereri se supun procedurii
necontencioase așa cum este prevăzu tă în art. 527 -537 C.proc.civ.

2 Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol . I-Teoria generală, ed. a II -a, Ed. Universul Juridic, București,
2017, p. 594.
3 Ibidem .
4 Andreia Constanda, în Gabriel Boroi (coord .).ș.a. Noul c od de procedură civilă. Vol. I, ed. a II-a revizuită și
adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 308.

Printre toate aceste cazuri se pot ivi situații particulare care ridică anumite
probleme. De pildă, în doctrină5, s-a arătat că în ipoteza unei acțiuni în anularea
actului juridic încheiat de incapabil fără respectarea formalităților impuse de lege , a
cărui valoare depășește 200.000 lei, nu intră sub incidența art. 107 C.civ . Așadar, într –
o atare ipoteză rămân aplicabile dispozițiile art. 101 alin. 2, iar criteriul valoric al
actului prevalează, cererea nefiind de compet ența judecătoriei.
Totodată, în virtutea dispozițiilor art. 265 C.civ., judecătoria este competentă
material să judece toate măsurile și litigiile prevăzute în Cartea a II -a „Despre
familie”, precum : cererile în constatarea nulității absolute sau în anula rea căsătoriei,
litigiile privitoare la drepturile și obligațiile patrimoniale ale soțului, divorțul, cererile
privind filiația, litigiile privind exercitarea autorității părintești etc.
Cu toate că judecătoria este instanță de drept comun în materia rel ațiilor de
familie și a ocrotirii persoanei fizice sunt situații prevăzute în legi speciale care
prevăd în mod expres competența altei instanțe, cum ar fi cea a tribunalului în materie
de adopții.

b. Cererile referitoare la înregistrările în registrele de st are civilă
„Înregistrările de stare civilă au fost definite în doctrină ca fiind acele
operațiuni juridice de consemnare , în registrele de stare civilă, a faptelor și a actelor
juridice care privesc starea civilă precum și a altor elemente prevăzute de lege,
operațiuni efectuate, în condițiile legii, de către organele cu atribuții de stare
civilă”.6
Se circumscriu acestor cereri cele prevăzute de art. 100 C.civ. referitoare la
anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise
pe acestea. De altfel, art. 57 alin. 2 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare
civilă prevede că acestea se soluționează de către judecătorie.
Nu intră în această categorie cererile privind rectificarea actelor de stare civilă
și a mențiun ilor înscrise pe marginea acestora, deoarece acestea sunt date spre
soluționare primarului unității administrativ -teritoriale care are în păstrare actul de
stare civilă.7 Cu toate acestea, judecătoria va fi competentă să soluționeze contestația
împotriva d ispozițiilor primarului privind rectificarea actelor de stare civilă.

5 Gh.-L. Zidaru în Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord .).ș.a. op.cit. , 2016, p. 325.
6 Ibidem .
7 Gabriel Boroi, M irela Stanciu, Drept procesual civil, ed. a IV-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu,
București, 2017, p. 221.

c. Cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje,
apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane
diferite, precum și a celor privind raportu rile juridice stabilite de asociațiile
de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz
În cazul acestor cereri putem distinge în funcție de două ipoteze. Prima ipoteză
privește raporturile juridice dintre asociațiile de proprietari ș i proprietarii spațiilor din
condominiu. Astfel, cererile pot avea orice obiect legat de exercițiul dreptului de
coproprietate asupra părților comune din clădirile cu mai multe etaje, apartamente
sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite.8 Sediul materiei
coproprietății în dreptul substanțial este prevăzut la art. 648 -659 C.civ.
În domeniul de aplicare al acestei prevederi sunt incluse și raporturile juridice
stabilite între asociația de proprietari și membrii săi, cu privire la înființarea,
organizarea și funcționarea asociației, dar și cererile privind raporturile dintre
asociație și organele acesteia, doar dacă aceste raporturi s -au născut în legătură cu
administrarea clădirilor cu mai multe etaje.
Trebuie amintit că și în situația cererilor privind drepturile și obligațiile
proprietarilor din condominiu care decurg din coproprietatea forțată și perpetuă
asupra părților comune sunt so luționate de judecătorie, chiar dacă nu există asociație
de proprietari.9
În fine, în cea de a doua ipoteză a lit. c se privește situația cererile decurgând
din raporturile juridice dintre asociațiile de proprietari și alte persoane fizice sau
juridice. Ai ci legea are în vedere terțele persoane care nu sunt proprietarii unor spații
din condominiu , cum ar fi : furnizorii de utilități, băncile comerciale sau orice alte
entități cu care asociația a înfăptuit raporturi juridice.
În toate aceste cazuri, competenț a aparține exclusiv judecătoriei, indiferent de
valoarea obiectului cererii.

d. Cererile de evacuare
Art. 94 pct. 1 lit. d) are în vedere cererile în evacuare de drept comun,
întemeiate pe un raport de drept contractual, fiind vorba despre o acțiune personal ă
imobiliară.

8 G. Boroi, M. Stanciu, op. cit ., p. 221 .
9 G. Boroi, M. Stanciu, op. cit ., p. 223 .

Judecătoria este competentă să soluționeze în primă instanță cererile de
evacuare indiferent de valoarea cererii, de calitatea părților sau de cauza evacuării
(încetarea contractului, lipsa de titlu , neachitarea chiriei etc10).
Trebuie precizat că această acțiune îi conferă dreptul reclamatului de a solicita
restituirea bunului de la detentorul precar , la data încetării raportului juridic, adică la
încetarea contractului în cazul unui eventual refuz al detentorului de a elibera
imobilul.
Cu toate acestea , când temeiul evacuării este neplata chiriei, proprietarul
trebuie să ceară în principal rezilierea contractului de închiriere și în accesoriu
evacuarea. În cazul în care acest capăt de cerere principal are o valoare , determinată
în cond ițiile art. 101 C.proc.civ, mai mare de 200.000 lei, competentă de a judeca
ambele capete de cerere nu va mai fi judecătoria, ci tribunalul .
Ducă cum am precizat mai sus, se au în vedere cererile în evacuare bazate pe
un raport juridic contractual . În cazu l lipsei oricărui raport juridic preexistent , chiar
și a unei simple toleranțe, reclamantul se va prevala de o acțiune reală imobiliară, și
anume de o acțiune în revendicare.11
„În aplicare art. 998 NCPC cu referire la art. 94 pct.1 lit. d) NCPC, și cererea
de evacuare formulată pe calea unei ordonanțe președințiale se soluționează
întotdeauna de judecătorie în primă instanță. ”12

e. Cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor
și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituți sau alte limitări
ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite
pe cale judecătorească
În acest temei legal, judecătoria s oluționează în primă instanță cererile în
legătură cu limitele legale, judiciare ori convenționale ale dreptului de proprietate
imobiliară. Aici sunt avute în vedere dispozițiile din dreptul substanțial privitoare la
raporturile de vecinătate, servituți, c oproprietatea asupra despărțiturii comune, așa
cum sunt reglementate la art. 602 -625, 660 -666 C.civ.
Astfel, sunt de competența judecătoriei limitele legale ale dreptului de
proprietate privată, precum: folosirea apei; picătura sreșinii; distanța și lucrăr ile
intermediare cerute pentru anumite construcții, lucrări și plantații; vederea asupra
proprietății vecinului, dreptul de trecere etc.

10 M. Tăbârcă, op.cit., p. 601.
11 Gh.-L. Zidaru, în Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord .).ș.a. , op. cit ., p. 332.
12 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord .).ș.a. , op.cit. , p. 312.

În privința servituților, judecătoria este competentă să judece în primă instanță
acțiunea confesorie de servitute13, deoarece nu prezintă drepturi de crean ță decurgând
din limitarea exercițiului atributelor proprietății.
Tot aici sunt incluse și limitele convenționale ale exercitării dreptului de
proprietate, stabilite de părți prin acord de voință.
„Întrucât este posibilă constituirea de servituți și prin convenții, nu numai prin
voința legiuitorului […], norma în discuție vizează exclusiv servituțile stabilite pe
cale convențională, care au ca efect limitarea exercitării dreptului de proprietate,
anume cele de natura servituților legale din art. 604 -623 NCC (de exemplu,
proprietarii vecini pot stabili alte distanțe fa ță de linia de hotar decât cele legale
pentru construcții sau plantarea de arbori). ”14
Cât privește litigiile decurgând dintr -un act juridic (c onvenție sau testament)
ce conține o clauză de inalienabilitate, chiar dacă această clauză este reglementată
drept o limitare convențională a exercitării dreptului de proprietate, acestea nu pot fi
incluse în dispozițiile art. 94 lit. 1 pct. e) C.proc.civ .
În aceste condiții, o acțiune în rezoluțiunea contractului care conține o
asemenea clauză ori o acțiune în anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat
cu nerespectarea clauzei nu intră în domeniul de aplicare al art icolului mai sus
menționat, în c azul acestor litigii competența materială urmează a se determina după
criteriul valorii obiectului litigiului.15
Tot în susținerea acestei opinii s -a ma i arătat16 că prin inserarea unei astfel de
clauze se „dă naștere unei inadmisibilități temporare, iar leg iuitorul a avut în vedere
acele modalități care condus la restrângerea, și nu la însăți imposibilitatea
exercitării dreptului de proprietate ”.
Cu toate acestea, în doctrină17 există și opinia conform căreia acțiune având ca
obiect încălcarea clauzei de inalienabilitate, precum cele arătate mai sus se
circumscriu art. 94 lit. 1 pct. e) C.proc.civ . și sunt judecate în primă instanță de către
judecătorie indiferent de valoarea ob iectului litigiului .

13 M. Tăbârcă, op.cit., p. 602.
14 A. Constanda în Gabriel Boroi (coord .).ș.a. , op.cit. , p. 313.
15 G. Boroi, M. Stanciu, op. cit ., p. 223.
16 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord .).ș.a. , op.cit. , p. 314.
17 Gh.-L. Zidaru, în Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord .).ș.a. , op. cit ., p. 333; Mihaela Tăbârcă,
op.cit., p. 604.

f. Cererile privitoare la strămutarea de hotar și cererile în grănițuire
Judecătoria este competentă să soluționeze cererile privitoare la strămutarea
de hotar prin care se dorește la respectarea sau restaurarea unei linii de hotar stab ilite
anterior, dar care a fost încălcată de către pârât.
Cât privește cererile în grănițuire care își găsesc temeiul în dreptul material la
art. 56 0 C.civ ., acestea presupun trasarea acestei linii de hotar între două terenuri
învecinate .
De regulă strămu tarea de hotar sau grănițuirea implică și o revendicare, iar
ambele capete de cerere presupun cercetarea titlului de proprietate ale părților. În
astfel de situații competența se determină după valoarea obiectului capătului
principal, cel al revendicării, iar dacă acesta depășește 200.00 0 lei tribunal va fi
competent să soluționeze ambele capete de cerere. În caz contrar, când acțiunea în
grănițuire este de sine stătătoare, judecători este competentă să soluționeze cererea
indiferent de valoarea terenului.
În situația în care se formulează două cereri separate, una având ca obiect
revendicarea, iar cea de a doua grănițuirea, aceasta din urmă va fi suspendată până la
soluționarea revendicării ori cele două cereri vor putea fi conexate.

g. Cererile posesorii
Dreptul material reglementează cererile posesorii prin art. 949 -952.
Prin intermediu acțiunilor posesorii se apără posesia ca stare de fapt, împotriva
oricărei tulburări, pentru a menține această stare ori pentru a redobândi posesia atunci
când aceasta a fos t pierdută.18

h. Cererile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de
izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege
în competența altor instanțe
Așa cum se arată și în textul de lege , numai obligațiile de a fa ce sau de a nu
face neevaluabile în bani sunt de competența judecătoriei, în caz contrar cererile se
supun criteriului valoric.
Prin obligații de a face se înțelege orice prestație pozitivă în afara celor care se
încadrează în noțiunea de „a da” (obligația de a da are ca obiect constituirea sau

18 G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, Drepturi reale principale , Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 199.

transferarea unui drept real).19 Prin obligații de a nu face se înțelege orice atitudine
care presupune o abstențiune din partea debitorului.
În cazul celor două tipuri de obligație nu are relevanță dacă izvorăsc dintr -un
raport juridic contractual sau extracontractual, singura condiție impusă de legiuitor
este ca ele să nu fie evaluabile pecuniar pentru ca judecătoria să fie competentă
material.
Trebuie precizat că acest tex de lege nu transformă judecătoria în in stanță de
drept comun pentru cererile nepatrimoniale, textul se referă strict la obligațiile de a
face și de a nu face neevaluabile în bani.
După cum s -a arătat și în doctrină20, „o obligație de a face sau de a nu face
poate fi considerată ca fiind evaluab ilă în bani doar dacă valoarea obiectului acelei
obligații este determinată ori determinabilă prin raportare la un element pecuniar
din conținutul raportului juridic dedus judecății, în caz contrar neaplicându -se
criteriul valoric, indiferent dacă prin cer erea cu acest obiect se valorifică sau
protejează un drept patrimonial, real ori de creanță, sau un drept nepatrimonial ”.
În fine, sunt situații de excepție unde, deși sunt formulate cereri privind
obligații de a face sau de a nu face, neevaluabile în bani , acestea sunt date prin legi
speciale în competența altor instanțe decât judecătoria. Spre exemplu, cererile în
contencios administrativ, precum obligarea autorității publice la emiterea unui act
administrativ, cererile din materia proprietății intelectua le sau în materia dreptului
muncii etc.21

i. Cererile de declarare judiciară a morții unei persoane
Bunăoară, competența în astfel de situații aparținea tribunalului, însă prin
Legea nr. 138/2014 competența i-a revenit judecătoriei .
Procedura de declarare a morții este reglementată prin art. 944 -951 C.proc.civ
ca o procedură specială, iar cazurile și condițiile în care o persoană poate fi declarată
decedată pe cale judiciară sunt reglementate de Codul civil la art. 49 -57.
După cum prevede art. 944 C.proc.civ., cererea de declarare judecătorească a
morții se introduce la judecătoria în a cărei circumscripție acea persoană a avut
ultimul domiciliu cunoscut.

19 G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea Generală , ed. a 2 -a, Ed. Hamangiu, București, 2012,
p. 67 -68.
20 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord .).ș.a. , op.cit. , p. 316.
21 Gabriela Cristina Frențiu, Denisa -Livia Băld ean, Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat. Ed.
Hamangiu, București, 2013, p. 162.

j. Cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare
Sunt de competența judecătoriei, indife rent de valoare, cererile prin care se
urmărește încetarea proprietății comune pe cote -părți sau în devălmășie și indiferent
de modalitatea de dobândire a proprietății comune, convenție, moștenire legală sau
testamentară, accesiune, uzucapiune, hotărâre ju decătorească etc.
Astfel, s -a arătat22 că această normă este aplicabilă doar dacă cererea de
împărțeală judiciară este formulată ce cale principală, iar în cazul în care este
formulată pe cale accesorie sau incidentală, competența se va determina după
valoa rea obiectului cererii principale.
După cum rezultă din art. 94 pct. 1 lit. i) C.proc.civ., sunt de competența
judecătoriei și cererile de împărțeală judiciară în materie succesorală, deoarece prin
coroborare cu art. 105 C.proc.civ., rezultă că sunt supuse criteriului valoric toate
cererile provenind dintr -o succesiune, cu excepția celor de împărțeală judiciară23.
La momentul intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, practica a fost
împărțită în ceea ce privește situația în care cererea de împărțeală judiciară a fost
formulată concomitent cu cererea de deschidere a succesiuni. În aceste situații
judecătoriile declinau în favoarea tribunalului și invers, născându -se conflictul
negativ de competență, dar curțile de apel din țară au cristalizat practica și astfel s -a
decis că cererile având ca obiect deschiderea succesiunii, a calității de moștenitor și
a cotelor -părți sunt doar niște cestiuni prealabile partajului și nu pot fi calificate drept
cereri principale.
„Așadar, instanța de judecată este învestită cu o singură cerere, respectiv
cererea de împărțeală judiciară, a cărei soluționare implică dezlegarea obligatorie
a elementelor prevăzute de art. 984 NCPC, situație în care sunt pe deplin îndeplinite
prevederile ar t. 94 pct. 1 lit. j) NCPC ”24.
Controversele apar în ipoteza în care cererea de partaj este alăturată unei cereri
în materie succesorală , precum : reducțiunea liberalităților excesive, anularea
certificatului de moștenitor , raportul donației, petiția de eredi tate etc. Instanța este
nevoită să se pronunțe asupra acestor capete de cerere dacă au fost expres arătate în
cererea de chemare în judecată, iar dat fiind existența mai multor capete de cerere,
între care și partajul, competența materială se va stabili în baza art. 123 alin. 1
C.proc.civ.

22 Gh.-L. Zidaru, în Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord .).ș.a., op. cit ., p. 338.
23 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord .).ș.a., op.cit. p. 317.
24 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord .).ș.a., op.cit. p. 318.

Astfel, calificarea partajului drept capăt de cerere accesoriu rezultă din
cuprinsul art. 985 C.proc.civ ., unde se arată că efectuarea partajului depinde de
soluționarea cererii principale.25
În doctrină26 s-a mai conturat opinia conform căreia, dacă partajul constituie
finalitatea oricărei cereri în materie succesorală împreună cu care este formulat,
acesta constituie capătul principal, judecătoria fiind astfel competentă.27
Dacă vorbim despre o acțiune care are ca obiect partajul bunurilor comune ale
soților, competența materială revine judecătoriei, indiferent de valoarea masei
partajabile indiferent dacă partajul este introduc odată cu cererea de divorț sau printr –
o cerere separată.

k. Orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei
inclusiv, indiferent de calitatea părților profesioniști sau neprofesioniști
Deși în noua reglementare judecătoria nu mai este instanță de drept comun,
aceasta judecă cererile cu caracter patrimonial în valoare de până în 200.000 lei, de
altfel sunt și cele mai adesea întâlnite în practică. Această dispoziție corespunde
concepției moniste, deoarece ea se aplică deopotrivă profesioniștilor și
neprofesioniștilor.
Cu titlu de exemplu, sunt evaluabile în bani : cererea de raport a donației,
cererea de reducțiune a testamentului, cererea în regres și în revocare, cererea în
anularea unui act juridic, cererea privind rezilierea sau rezoluțiunea unui contract,
cererea privind plata unor despăgubiri etc28.

2. Competența privind judecata în ultimă instanță
În conformitate cu dispozițiile art. 94 pct. 3, judecătoriile judecă căile de atac
împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională
și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege.
Judecătoriile exercită un control judecătoresc asupra hotărârilor pronunțate de
organe ale autorităților publice cu activitate jurisdicțională sau de alte organe publice
cu astfel de activitate29.

25 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord .).ș.a., p. 319.
26 Gh.-L. Zidaru, în Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord .).ș.a., op.cit., p. 340.
27 În sens contrar a se vedea Gabriela Cristina Fren țiu, Denisa -Livia Băldean, op. cit. , 2013, p. 164.
28 M. Tăbârcă, op.cit., p. 611.
29 M. Tăbârcă, op.cit., p. 612.

Astfel, acest con trol se realizează doar dacă este expres prevăzut de lege, iar
calea de atac poate purta denumirea de plângere sau contestație. În situația în care
legea nu prevede expres cu privire la competența de soluționare a căii de atac
împotriva acestor hotărâri, a cestea sunt de competența instanțelor administrative, în
condițiile art. 6 din Legea nr. 554/200430.
Termenul de hotărâre din cuprinsul textului de lege, trebuie interpretat în sens
generic, deoarece include toate actele ce provin de la organele din afara s istemului
judecătoresc.
Judecătoria se pronunță prin sentință așa cum rezultă din art. 424 alin. 2
C.proc.civ., iar față de dispozițiile art. 483 alin. 1 C.proc.civ., sentința pronunțată este
susceptibilă de recurs.

3. Competența privind judecata în alte caz uri prevăzute de lege
Judecătoriile judecă orice alte cereri date prin legi speciale sau de Codul de
procedură civilă în competența sa .

a. Cu titlu de exemplu, cereri date de Codul de procedură civilă în competența
judecătoriei :

− Contestația în anulare și revizuirea exercitate împotriva unei hotărâri
pronunțate de judecătorie;
− Cererile de îndreptare, completare șu lămurire a propriilor hotărâri
pronunțate;
− Cererea în anulare în cazul ordonanței de plată;
− Cererea de asigurare a probelor pe cale principală;
− Cererea de încuviințare a executării silite;
− Contestația la executare;
− Cererea de divorț;
− Cererile de valoare redusă;
− Cererile de înscriere în careta funciară a drepturilor reale imobiliare
dobândite în temeiul uzucapiunii;
− Cererea în evacuare din imobile folosite sau ocupate fără drept etc.

30 Gh.-L. Zidaru, în Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord .).ș.a., op. cit ., p. 342.

b. Cu titlu de exemplu, cereri data de legi special în competența judecătoriei :

− Cererea de înscriere a asociațiilor sau fundațiilor în Registrul asociațiilor
și fundațiilor;
− Cererea de anulare, completare sau modificar e a actelor de stare civilă sau
a mențiunilor înscrise pe acestea;
− Cererea în anularea actelor notariale și plângerile împotriva încheierii prin
care s -a respins cererea de îndeplinire a unor acte normative;
− Acțiunea de restituire a obiectelor din metal pr ețios, aliaje ale acestora și
pietre prețioase;
− Plângerea împotriva procesului -verbal de constatare a contravenției etc.

c. Competența exclusivă a anumitor judecătorii :

− Judecătoria Sectorului 1 București soluționează potrivit art. 57 alin. 3 din
Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cererile făcute de un
străin sau de un cetățean român cu domiciliul în străinătate, privitoare la
anularea, completarea și modificarea actelor de stare civilă s au mențiunile
înscrise pe acesta.31
− Judecătoria Sectorului 1 București soluționează și plângerile formulate
împotriva proceselor -verbale de constatare și sancționare a contravențiilor
încheiate de persoanele împuternicite din cadrul Autorității Naționale
pentru Reglementarea și Monitorizarea Autorității Publice, conform art.
192 alin. 2 din O.U.G. r. 114/2011 privind atribuirea anumitor contracte
de achiziții publice în domeniul apărării și securității.32
− Judecătoria Sectorului 5 București soluționează cererile de divorț în
situația în care atât reclamatul, cât și pârâtul nu au locuit în țară și soții nu
au convenit asupra judecătoriei la care să fie introdusă cererea.

Secțiunea a II -a. Competența materială a Tribunalului
După cum am amin tit și la începutul prezentei lucrări, în actuala reglementare
tribunalul are plenitudine de jurisdicție pentru judec ata în primă instanță, fiind
instanță de drept comun. Acest lucru înseamnă că ori de câte ori legiuitorul nu
prevede în mod expres instanța competentă să soluționeze o anumită cerere, acesta
va fi judecată de tribunal.

31 M. Tăbârcă, op.cit., p. 622.
32 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord .).ș.a., op.cit. p. 321 .

Pe lână a fi instanță de drept comun în acele situații în care nu este arătată
expres o altă instanță să soluționeze o anumită cerere, tribunalul judecă apelurile
împotriva hotărârilor pronunțate de către judecătorii, dar și în mod excepționale,
recursurile atunci când legea prevede expres.

1. Competența privind judecata în prima instanță
Art. 95 pct. 1 C.proc.civ., prevede că tribunalul este prima instanță pentru toate
acele cereri care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.
„Legea nr. 76/2012 a renunțat la sistemul în care pe lână formula de principiu
enunțată erau și nominalizate unele cauze civile ce intrau în competența tribunalelor.
Astfel, textul nu se mai referă la litigiile comerciale, astfel cum prevedea Codul de
procedau civilă anterior. Soluția reprezintă și o consecință a concepției moniste a
NCC cu privire la raporturile de drept civil, în sensul că acestea le includ și pe cele
comerciale ”.33
Pentru a determina competența de primă instanță a tribunalului sunt folosite
două criterii, și anume: valoarea obiectului litigiului , pentru cererile prevăzute la art.
94 pct. 1 lit. k) C.proc.civ. și lipsa unei dispoziții legale prin care o cerere să fie
atribuite în competența unei anumite instanțe.34

1.1. În raport de prevederile de drept comun ori din legi speciale care
reglementează co mpetența altor instanțe, tribunalul judecă în primă
instanță35:

a. Cererile patrimoniale a căror obiect are o valoare mai mare de
200.000 lei , indiferent de calitatea părților, profesioniști sau
neprofesioniști, cu excepția celor date în competența judecătoriei, și
arătate la art. 94 pct. 1 lit. a) -j) C.proc.civ. (care pot fi considerate
evaluabile în bani, dar sunt de competența judecătoriei indiferent de
valoare).
b. Cererile neevaluabile în bani , indiferent de calitatea părților,
profesioniști sau ne profesioniști, în afară de cele date în competența
altor instanțe, precum cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. h
C.proc.civ.

33 Ioan Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2 -a, Ed. C.H. Beck, București, 2015,
p. 193.
34 M. Tăbârcă, op.cit., p. 624 -625.
35 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord .).ș.a., op.cit. p. 322.

c. Cererile în materie de proprietate intelectuală , indiferent de obiectul
cererii și de valoarea acestuia, dacă prin lege specia lă nu e prevăzut
altfel. Tribunalul are competență să judece cererile în materie de
invenții, mărci și indicații geografice, în materia modelelor și desenelor
industriale , precum și în materia drepturilor de autor.

1.2. În anumite materii de drept, legiuitorul a prevăzut în mod expres
competența de primă instanță a tribunalului, pentru soluționarea, de
exemplu a următoarelor situații36:

a. Cererile în materie de expropriere. Potrivit Legii 255/2010 și Legii
33/1994, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor
acordate în procedura administrativă se poate adresa instanței
judecătorești competente. Astfel, art. 22 alin. 3 din Legea 255/2010
trimite la art. 21 din Legea 33/1994 care prevede expres că tribunalul în
raza căruia se află imobilul supus exproprierii este competentă să
soluționeze cererea.
b. Cererile în materia conflictelor individuale și colective de muncă. În
această materie tribunalului de la domiciliul sau locul de muncă al
reclamantului îi revine competența de a soluționa conflictele de curgând
din raporturile de mu ncă.
c. Cererile în materia asigurărilor sociale. Legea nr. 263/2010 prevede
expres că „jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și
curți de apel”, ceea ce înseamnă că în primă instanță competența
aparține tri bunalului. Art. 153 al legii mai sus amintite enumeră litigiile
judecate în această materie, precum: modul de calcul și de depunere a
contribuției de asigurări sociale; modul de stabilire al dobânzilor și
penalităților de întârziere; refuzul nejustificat d e rezolvare a unei cerii
privind drepturile de asigurări sociale; modul de stabilire și de plată a
pensiilor și a altor drepturi de asigurări sociale etc.
d. Cererile în materia contenciosului administrativ și fiscal. Prevederile
art. 10 din Legea nr. 554/2004 arată că „litigiile privind actele
administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale ori
județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,
datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până în 1.000.000 lei
se soluționează în fond de tribunalele administrativ -fiscale”. Acest text
de lege folosește două criterii de determinare a competenței, și anume:

36 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord .).ș.a., op.cit. p. 324.

poziționarea autorității emitente în sistemul autorităților publice și un
criteriu valoric al obiectului.37
e. Cererile privind repararea pagubelor materiale sau a daunelor morale
în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate
ori în alte cazuri. Sediul materiei art. 541 alin. 3 din Legea nr. 135/2010
C.proc.pen.
f. Cereri pentru recunoașterea, precum și pentru încuviințarea executării
silite a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii pronunțate
ori emise în alte țări.

2. Competența privind judecata în apel
Spre deosebire de reglementarea anterioară, tribunalul nu mai este instanță de
apel de drept comun, acest fapt datorându -se lipsei de plenitudine a judecătoriei ca
instanță de prim gard. Astfel, conform art. 95 pct. 2 C.proc.civ., tribunalele
soluționează apelul declarat împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă
instanță.
Pe de altă parte, art. 466 alin. 1 C.proc.civ . arată că hotărârile pronunțate în
primă instanță pot fi atacată cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel. În
aceste condiții tribunalul nu va fi instanță de apel ori de câte ori judecătoria pronunță
o hotărâre în primă instanță, ci trebuie îndeplinite două condiții: judecătoria a
pronunțat o hotărâr e în primă instanță, iar cea de a doua condiție , nu există un text de
lege care să prevadă că hotărâre pronunțată nu este susceptibilă de apel, ori că se atacă
doar cu recurs.38
De asemenea, în cadrul procedurilor necontencioase, apelul împotriva
încheierii date de președintele judecătoriei se judecă de tribunal, iar apelul împotriva
încheierii de președintele tribunalului se judecă de un complet al instanței respective,
potrivit art. 537 alin. 3 C.proc.civ.39

3. Competența privind judecata în recurs
Tribunalel e au o competență de excepție în materia recursului, întrucât acestea
urmează să judece ca instanție de recurs doar în cazurile anume prevăzute de lege.

37 M. Tăbârcă, op.cit., p. 627.
38 M. Tăbârcă, op.cit., p. 647.
39 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord .).ș.a., op.cit. p. 325.

Din acest punct de vedere, legiuitorul a păstrat soluția promovată și anterior
adoptării noului Cod de procedură civilă, iar în mod efectiv, sfera hotărârilor
judecătorești care sunt supuse recursului este relativ restrânsă.40
Potrivit Codului de procedură civilă, atunci când avem o hotărâre pronunțata
de judecătorie, tribunalul va judeca recursurile declara te împotriva: hotărârea prin
care se ia act de renunțarea la judecată sau la dreptul subiectiv pretins; încheierea de
suspendare a judecății; hotărârea de perimare ; hotărârea prin care se ia act de
încheierea tranzacției dintre părți; încheierea dată asupr a cererii de îndreptare,
lămurire sau completare a hotărârii, dacă hotărârea în legătură cu care s -a făcut
cererea nu este susceptibilă de apel, ci doar de recurs.
Ca urmare, creșterea sensibilă a competenței de judecată în primă instanță și
în apel a tribunalului este compensată de scăderea competenței aceleiași instanțe de a
soluționa recursuri.41

4. Competența privind judecata în alte cazuri prevăzute de lege
Potrivit art. 95 pct. 4 Cod procedură civilă, tribunalele judecă orice alte cereri
date în comp etența lor, care constituie o normă de trimitere la alte dispoziții din Codul
de procedură civilă, cât și din legi speciale.
a. Alte cauze date în competența tribunalului prin dispoziții prevăzute de
Codul de procedură civilă
Ca un prim exemplu în legătură cu o normă instituită de Codul de
procedură civilă, este art. 120 care prevede competența exclusivă a
tribunalului în materie de insolvență și concordat preventiv.
Tot prin norme instituite e Codul de procedură civilă, regăsim: contestația
în anulare și revi zuirea îndreptate împotriva propriilor hotărâri; conflictele
de competență dintre două judecătorii din raza sa de activitate sau dintre o
judecători și un organ cu activitate jurisdicțională; declarațiile de abținere
sau de recuzare de la judecătorie unde nu se poate alcătui completul pentru
soluționarea acestora; incidentele privind arbitrajul; contestația privind
tergiversarea procesului etc.
b. Alte cauze date în competența tribunalului prin dispoziții prevăzute de le gi
speciale
În fine, prin norme prevăzut e prin legi speciale, menționăm: contestația
formulată de persoana îndreptățită împotriva deciziilor emise de unitatea

40 I. Leș, op. cit. , p. 195.
41 Gh.-L. Zidaru, în Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord .).ș.a., op. cit ., p. 365.

deținătoare în baza Legii nr. 10/2001; contestația formulată de persoana
îndreptățită împotriva deciziei emise de Comisia Națională pentr u
Compensarea Imobilelor – Legea nr. 165/2013;cererea de înscriere a unei
federații constituite din două sau mai multe asociații ori fundații – O.G. nr.
26/2000 și Legea nr. 246/2005; cauze care au ca obiect raportul de serviciu
al funcționarilor publici – Legea nr. 188/1999 etc.

c. Competența exclusivă a anumitor Tribunale
Prin legi speciale s -a conferit o competență exclusivă Tribunalului
București în materie de proprietate intelectuală, pentru soluționarea:
− Contestațiile formulate împotriva hotărârii Comisiei de
reexaminare ori de contestații din cadrul O.S.O.I.M.;
− Cererea prin care se solicită anularea înregistrării mărcii
individuale sau colective;
− Cererea de anulare a înregistrării unei indicații geografic e;
− Cererea de anulare a înregistrării desenului sau modelului etc.
De asemenea, Tribunalele Constanța și Galați au o competență specială
în materie marină și fluvială. Astfel, potrivit art. 421 din Legea nr.
304/2004, introdusă prin Legea nr. 76/2012, în c auzele marine și fluviale,
circumscripțiile Tribunalelor Constanța și Galați sunt următoarele:
− Tribunalul Constanța : judecătoria Constanța și Tulcea, marea
teritorială, Dunărea până la mila marină 64 inclusiv;
− Tribunalul Galați : celelalte județe, Dunărea d e la mila 64 în amonte
până la km 107542.

Secțiunea a III -a. Competența materială Curții de Apel
Curțile de apel au o competență mai restrânsă decât cea conferită de
reglementarea precedentă. Avem în vedere cu deosebire competența curților de apel
în materie de apel și de recurs.43
Potrivit art. 96 din Codul de procedură civilă, curtea de apel judecă în primă
instanță cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, date în competența
sa potrivit legii speciale; ca instanță de apel, împotriva hotărârilor pronunțate de
tribunal în primă instanță; recursurile doar în cazurile anume prevăzute de lege, dar
și orice alte cereri date în competența acestei instanțe potrivit legilor speciale.

42 G. Boroi, M. Stanciu, op. cit ., p. 237.
43 I. Leș, op. cit. , p. 196.

1. Competența privind judecata în prima instanță
Spre deosebire de veche reglementare, actualul Code de procedură civilă a
renunțat să mai prevadă în concret la categoriile de litigii de contencios administrativ
care pot fi soluționate, în primă instanță de către curțile de apel.
Curtea de apel este instanță de excepț ie în ce privește judecata în primă instanță
în materie de contencios administrativ și fiscal, tribunalul fiind instanță de drept
comun în această materie.
În raport de prevederile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ, în prezent, curțile de apel soluționează cererile în materie de contencios
administrativ și fiscal privind actele autorităților publice și instituțiilor centrale.44
În raport cu criteriul valoric, folosit de același text, curțile de apel sunt
competente pentr u soluționarea litigiilor care depășesc 1.000.000 lei.
La alin . 11 al aceluiași articol se arată că intră în competența de primă instanță
a curții de apel toate cererile privind actele administrative emise de autorități publice
centrale care au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea
Uniunii Europene, indiferent de valoare.
Hotărârea pe care o pronunță curtea de apel în primă instanță poate fi atacată
doar cu recurs, nu și cu apel, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță
superioară nu judecă apeluri, ci doar recursuri.

2. Competența privind judecata în instanța de apel
În condițiile în care tribunalele sunt instanțe de drept comun în ceea ce privește
judecarea litigiilor în primă instanță, curților de apel le revin e calitatea de a fi instanțe
de drept comun în judecarea apelurilor.
În anumite materii, prin norme speciale, se prevede în mod expres competența
curților de a judeca în apel, spre exemplu: apelurile declarate împotriva încheierilor
date de președintele c urții de apel în procedura necontencioasă judiciară; apelurile
declarate împotriva hotărârilor pronunțate de președintele tribunalului și de
judecătorul -sindic, în aplicarea art. 9 din Legea nr. 85/2014; apelurile declarate
împotriva hotărârilor tribunalel or pronunțate cu privire la drepturile și obligațiile de
asigurări sociale, născute în temeiul Legii nr. 263/201045.

44 Gh.-L. Zidaru, în Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord .).ș.a., op. cit ., p. 377.
45 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord).ș.a., op.cit. p. 328.

3. Competența privind judecata în instanța de recurs
După cum prevede și art. 96 C.proc.civ ., doar în cazurile anume prevăzute de
lege, curtea de apel este instanță de recurs. Astfel, curțile po t soluționa recursurile
împotriva hotărârilor date în apel; a celor date fără d rept de apel, dar cu recurs și în
alte cazuri anume prevăzute de lege.
În categoria „ alte cazuri anume prevăzute de lege ”, putem menționa recursul
declarat: împotriva hotărârii tribunalului în baza art. 106 din Legea nr. 346/2002
privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale; împotriva
încheierii prin care tribunalul a respins ca inadmisibilă excepția de
neconstituționalitate, întrucât este contrară prevederilor art. 23 alin. 1 -3 din Legea nr.
47/199246.
Deși textul de lege prevede competența curților de apel de a judeca recursurile
în cazurile anume prevăzute de le ge, de curând, prin Deciz ii ale ÎCCJ, curț ilor de apel
le revine plenitudinea de competență de a judeca recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunțate în apel de către tribunal având ca obiect cereri evaluabile în
bani.
Această problemă va fi pe larg abordată în „ Secțiunea a IV -a. Competen ța
materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție ”.

4. Competența privind judecata în alte cazuri prevăzute de lege
În baza unor norme speciale, fie din Codul de procedură civilă, fie din alte acte
normative, curțile de apel mai judecă orice alte cereri date de lege în competența lor,
aceste având posibilitatea să fie instanță de prim grad, instanță de apel sau de ultim
grad47.
a. Alte cauze date în competența curților de apel prin dispoziții prevăzute de
Codul de procedură civilă:
− Conflictele de competență î ntre două tribunale sau între un tribunal
și o judecătorie de pe raza sa teritorială, ori între două judecătorii
care nu sunt în circumscripția aceluiași tribunal, dar care se găsesc
în raza aceleiași curți de apel, precum și conflictele de competență
ivite între tribunal și un organ jurisdicțional sau tribunal arbitral.
− Cererile de strămutare pentru bănuială legitimă, de la o judecătorie
sau tribunal din circumscripția teritorială.

46 M. Tăbârcă, op.cit., p. 659 -660.
47 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord .).ș.a. , op.cit. p. 328.

− Declarațiile de abținere sau cererile de recuzare, dacă la tribunal nu
se poate constitui completul necesar soluționării acestora.
− Acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale.
− Contestația în anulare și revizuirea introduse împotriva hotărârilor
pronunțate de curțile de apel.

b. Alte cauze date în competența curților de apel prin dispoziții prevăzute în
legi speciale
− Contestația împotriva hotărârilor comisiei ce privesc soluționarea
întâmpinărilor referitoare la propunerile de expropriere, Legea nr.
33/1994.
− Plângerea formulată împotriva deciziei pronunțate de Consiliul
Național de Soluționare a Contestațiilor în materia achizițiilor
publice, a contractelor de concesiune de lucrări publice – O.U.G. nr.
34/2006.
− Procedura de control a averii demnitarilor, magistraților, a unor
persoane cu funcții de conducere și a funcționarilor publ ici, Legea
nr. 115/1996.
− Contestația împotriva deciziei de returnare prevăzută la art. 83 alin.
1 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

c. Competența exclusivă a Curții de Apel București
− Contestația împotriva refuzului acordării drep tului de ședere pe
termen lung – Legea nr. 357/2003.
− Sesizarea procurorului de declarare ca indezirabil a străinului –
Legea nr. 357/2003.
− Acțiunea în restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal
teritoriul unui stat membru al U.E. ce trebuie int rodusă de statul
interesat împotriva posesorului ori detentorului – Legea nr.
182/2000.
− Cererile formulate de Consiliul Concurenței pentru restabilirea
mediului concurențial, prin care se solicită anularea în tot sau în
parte a actului care a dus la restr ângerea, împiedicarea ori
deturnarea concurenței48.
− Cererile prin care se atacă hotărârile adoptate de Consiliul
Concurenței.
− Acțiunea în constatarea calității de lucrător al Securității sau
colaborator al acesteia – Legea nr. 293/2008.

48 Gh.-L. Zidaru, în Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord .).ș.a., op. cit ., p. 378.

− Apelul împotriva deciziei pronunțate de Tribunalul București cu
privire la cererea de înregistrare a unui partid politic sau la cererea
prin care Ministerul Public solicită încetarea activității partidului și
radierea acestuia – Legea nr. 14/2003.

Secțiunea a IV -a. Compet ența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție
În virtutea dispozițiilor art. 97 C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție
are rolul de a judeca în recurs, recursul în interesul legii, cererile în vederea
pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum
și orice alte cereri date prin lege în competența sa.
Per a contrario, Înalta Curte nu are competența de a judeca niciun tip de cerere
în primă instanță în materie civilă, și nici în apel.

1. Competența privind judecata în recurs
Înalta Curte de Casație și Justiție va soluționa recursurile declarate împotriva
hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege,
anume în cele situații în care curtea de apel pronunță , ca instanță de prin grad , o
hotărâre nesusceptibilă de apel, ci de recurs.
Recursul poate viza fie hotărârea prin care instanța de apel cercetează fondul
apelului, astfel încât admite sau respinge apelul ca nefondat, fie hotărârea data de
instanța de apel în soluționarea unui incident procedural49.
Prin dispozițiile art. 483 alin. 3 C.pro.civ. se conferă ICCJ rolul de instanță de
drept comun în judecarea recursurilor, iar în mod cu totul deosebi „în cazurile anume
prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei
care a pronunțat hotărârea atacată”.
Prin decizia Curții Constituționale din 30 mai 2017, sintagma „precum și în
alte cereri evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII
alin. 2 din L egea nr. 2/2003 a fost declarată neconstituțională. Prin urmare, cererile
evaluabile în bani, indiferent de valoarea obiectului cererii, hotărârea pronunțată este
susceptibilă de apel și de recurs.

49 M. Tăbârcă, op.cit., p. 668.

Cu toate acestea, în materiile în care printr -o dispoziție specială este suprimat
recursul, hotărârea nu va mai fi susceptibilă de exercițiul căii extraordinare de atac,
chiar dacă este vorba despre o cerere evaluabilă în bani.50
Ca urmare a acestei decizii s -a ridicat problema51 instanței competente de a
judeca re cursul într -o situație particulară. Astfel, problema privește hotărârile
pronunțate în cererile evaluabile în bani cu o valoare mai mică de 200.000 lei, aflate
în competența de primă instanță la judecătorie. Potrivit art. 95 pct. 2 C.pro.civ.,
tribunalul, ca instanță de apel, judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunțate de judecătorii în primă instanță, însă din dispozițiile art. 96 C.proc.civ.,
nu rezultă că curțile de apel au competența de a judeca în recurs hotărârile date în
apel de tribu nal. Este adevărat că sunt competente să soluționeze recursurile, dar doar
în cazurile anume prevăzute de lege.
Ca urmare a acestei interpretări juste a articolelor de lege s -a putut afirma că
„recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de tribunal, în
cererile evaluabile în bani cu o valoare de până la 200.000 lei inclusiv, sunt de
competența Înaltei Curți de Casație și Justiție .52”
Această concluzie se desprinde ca urmare a faptului că ICCJ este instanță de
drept comun în ceea ce priveș te judecarea recursurilor, în timp ce curtea de apel
judecă recursurile doar în cazurile prevăzute expres, fiind deci instanță de excepție în
judecarea recursurilor.
Însă, de curând Înalta Curte de Casație și Justiție a decis53: „Înalta Curte de
Casație și Justiție a hotărât că, în principiu, în situațiile în care, conform Codului de
procedură civilă sau legii speciale, hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești
sunt supuse recursului, soluționarea acestuia fiind de competența instanței imediat
superi oare celei care a pronunțat hotărârea, sau, după caz, de competența instanței
expres prevăzute de lege. Instanța supremă nu poate reține argumentul instanței de
declinare în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța de drept comun
în jude carea recursurilor, întrucât se încalcă o prevedere de ordin procedural
imperativă (art. 97 alin. 1 pct. 1 C .proc.civ.: Înalta Curte de Casație și Justiție
judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege ).”

50 G. Boroi, M. Stanciu, op. cit ., p. 719.
51 ibidem
52 ibidem
53 Decizia nr. 160 din data de 01 feb. 2017 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II -a
civilă.

Prin urmare, Înalta Curte dă prevalență principiului organizării ierarhice a
instanțelor într -un sistem piramidal unde învestirea instanțelor de control judiciar se
face din treaptă în treapăd, fără a se trece peste o instanță de la un nivel intermediar.
Într-o cauză similară54, Înalta Curte mai arată că: „ La fel de adevărat este că,
potrivit art. 96 pct. 3, curtea de apel judecă, ca instanța de recurs în cazurile anume
prevăzute de lege , însă aceasta nu va însemna, recunoscut f iind rolul Înaltei Curți de
Casație și Justiție de instanță de recurs de drept comun, că toate recursurile,
indiferent de instanța care le -a pronunțat vor fi soluționate de instanța supremă.
Trebuie subliniat că, nu doar în cazul competenței funcționale a curții de apel ca
instanță de recurs, este reglementată condiționarea „ în cazurile anume prevăzute de
lege”, ci aceasta determină capacitatea tuturor instanțelor de control judiciar de a
judeca, ca instanțe de recurs: pentru tribunale la art. 94 pct. 3, pentru curți de apel
la art. 96 pct. 3 și pentru Înalta Curte de Casație și justiție la art. 97 pct. 1. ”

2. Competența privind judecata recursului în interesul legii
În acord cu art. 126 alin. 3 din Constituția României, Înalta Curte de Casație
și Justiție sigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe de
judecată.
Codul de procedură civilă asigură aplicarea acestui text constituțional,
reglementând, prin Titlul III „Dispoziții pri vind asigurarea unei practici unitare”,
această materie.
Recursul în interesul legii nu este o cale de atac, ci o procedură care asigură o
jurisprudență predictibilă. Rezultă acest lucru și din faptul că a fost înscris într -un
titlu distinct de cel consacr at căilor de atac55.
Noul Cod de procedură civilă a lărgit sfera subiecților care sunt îndritui ți să
exercite recursul în interesul legii, ceea ce reprezintă un factor pozitiv în identificarea
soluțiilor divergente care apar în jurisprudență.56 Așadar, legitimitate procesuală în
declanșarea acestei proceduri au: procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție (care poate să acționeze din oficiu sau la cererea
ministrului justiției), colegiul de conducere al Înaltei Curți , colegiile de conducere ale
curților de apel și Avocatul poporului.

54 Încheierea nr. 843/17.03.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justi ție – Secția a II -a civilă.
55 M. Tăbârcă. op. cit., p. 671.
56 I. Leș, op. cit. , p. 200.

Recursul în interesul legii este admisibil dacă se face dovada că problemele de
drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri
judecătorești defin itive.
Una dintre condițiile admisibilității are în vedere ca problema de drept supusă
recursului în interesul legii să fie soluționată diferit de „instanțe de judecată”, astfel,
în ipoteza în care un organe cu activitate jurisdicțională, din afara sistemu lui
judecătoresc, soluționează diferit anumite chestiuni de drept, acestea nu pot declanșa
procedura recursului în interesul legii.57
În art. 516 C.proc.civ. este indicat modul de formare al completului care
urmează a soluționa recursul în interesul legii, însă ne vom opri asupra a două
chestiuni mai importante.
Prima chestiune privește Completul de 5 judecători.
Așadar, Completul de 5 judecători soluționează: conflictele de competență
dintre două secții ale Înaltei Curți; recursul declarat împotriva ho tărârea prin care s -a
luat act de renunțarea la dreptul pretins în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție;
recursul declarat împotriva hotărârii prin care s -a constatat perimarea cereri în fața
unei secții a Înaltei Curți; recursul împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior
al Magistraturii prin care s -a soluționat acțiunea disciplinară împotriva uni judecător
sau procuror.
Cea de a doua chestiune privește Secțiile Unite.
Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în Secții Unite pe ntru
soluționarea, în condițiile legii, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenței Înaltei
Curți de Casație și Justiție. Astfel, potrivit art. 26 din Legea nr. 304/2004, dacă o
secție a ICCJ consideră că este necesar să revină asupra propriei jurispru dențe,
întrerupe judecata și sesizează Secțiile Unite ale ICCJ, după ce Secțiile Unite se
pronunță asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenței, judecata continuă.58

3. Competența privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept

Potrivit art. 519 C.proc.civ., „ dacă în cursul judecății, un complet de judecată
al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curților de apel sau al tribunalului, învestit
cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță, constată că o che stiune de drept, de a
cărei lămuririi depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra
acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nu face obiectul unui recurs

57 M. Tăbârcă. op. cit., p. 674 .
58 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord .).ș.a. , op.cit. p. 331.

în interesul legii în curs de soluționare, va putea solic ita ICCJ să pronunțe o hotărâre
prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată ”.

Instituția este destinată, alături de cea a recursului în interesul legii, să
contribuie la realizarea efectivă a unei practici judici are unitare.
Din articolul mai sus menționat rezultă în mod clar condițiile de admisibilitate
a procedurii, iar legitimitatea declanșării acesteia aparține completelor de la ICCJ,
curți de apel și tribunale, care soluționează cauza în ultimă instanță. Per a contrario,
judecătoria nu poate declanșa procedura, chiar dacă aceasta judecă în ultimă
instanță.59
Se consideră judecată în ultimă instanță atunci când hotărârea ce urmează a fi
pronunțată nu este susceptibilă nici de apel, dar nici de recurs , ori supus ă apelului,
dar fără recurs.
Deosebirea față de procedura recursului în interesul legii este că, legea nu
impune să se facă dovada că problema de drept ar fi fost soluționată diferit de
instanțele judecătorești. O altă deosebire este că recursul în interesul legii poate privi
o chestiune de drept material sau procedural, în timp ce hotărârea preliminară poate
privi, în principiu , o chestiune de drept material. O ultimă diferență pe care o amintim
cu titlu de exem plu este că recursul în interesul legii presupune existența unei practici
neunitare în legătură cu o problemă de drept, în schimb, hotărârea preliminară
presupune existența unei probleme nou apărute, de care depinde soluționarea în fond
a unei cauze.
Compl etul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept se pronunță prin decizie,
numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării . Dezlegarea dată chestiunii
de drept este obligatorie de la momentul pronunțării, pentru instanța care a demarat
această proc edură, iar mai apoi va fi obligatorie pentru toate instanțele la momentul
publicării deciziei in Monitorul Oficial.

4. Competența privind judecata altor cazuri prevăzute de lege
Potrivit art. 97 pct. 4 C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă orice
alte cereri date prin lege în competența sa.
Cererile de strămutare pentru motiv de bănuială legitimă a cauzelor aflate pe
rolul curților de apel și toate cererile fundamentate pe motiv de siguranță publică,
indiferent de instanța pe rolul căreia se află cauza a cărei strămutare se cere, vor fi
soluționate de ICCJ.

59 M. Tăbârcă, op.cit., p. 688.

Conflictele de competență vor fi soluționate de Înalta Curte, dacă privesc
următoarele situații: conflictele de competență între două curți de apel, precum și cele
între două tribunale sau un tribunal și o judecătorie, ori două judecătorii, care nu se
află în circumscripția aceleiași curți de apel; conflictele de competență între o curte
de apel și o judecătorie sau tribunal, precum și conflictele de competență între o curte
de apel și un a lt organ cu activitate jurisdicțională60.
Pe lână aceste cereri mai amintim: cererile de delegare a instanței, conform art.
147 C.proc.civ. ; cererile referitoare la îndreptarea, lămurirea și completarea
hotărârilor pronunțate de această instanță; contestați a la titlu, contestația în anulare și
revizuirea îndreptate împotriva propriilor hotărâri; cererile de recuzare sau abținere a
judecătorilor din cadrul instanței; recursul împotriva încheierii prin care curtea de
apel respinge cererea de recuzare etc.

Secțiunea a V -a. Competența materiala a instanțelor în funcție de valoarea
obiectului cererii
Se poate observa, în cazul prevăzut la art. 94 pct. 1 lit. k) C.proc.civ.,
delimitarea competenței de primă instanță a judecătoriei de cea a tribunalului , în cee a
ce privește judecarea cererilor evaluabile în bani , se face după criteriul valorii
obiectului cererii de chemare în judecată, fiind deci necesar să se stabilească anumite
reguli de utilizare a acestuia.61
Actualul Cod de procedură civilă aduce o îmbunătă țire semnificativă cu privire
la această chestiune, deoarece vechea reglementare lăsa aplicarea criteriului valoric
pe seama jurisprudenței și doctrinei62.
Regulile de determinare a competenței în funcție de criteriul valoric sunt
stabilite de art. 98 -106 C.proc.civ.

1. Reguli generale
Art. 98 din Codul de procedură civilă instituie regulile generale de utilizare a
criteriului valoric, potrivit căruia competența se determină în acord cu valoarea
obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere.
Prețu irea valorii obiectului , precum și modul de calcul prin care s -a ajuns la
determinarea aceste valori, este făcută de către reclamant prin cererea de chemare în
judecată, astfel ceea ce ne interesează pentru determinarea competenței nu este ceea

60 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord .).ș.a. , op.cit. p. 330.
61 G. Boroi, M. Stanciu, op. cit ., p. 244.
62 Ibidem.

ce judecăt orul îi poate acorda reclamantului, ci aprecierea acestuia asupra obiectului
cererii dedus judecății.63
Potrivit alin. 2 al acestui articol dispune că în stabilirea valorii „ nu se vor avea
în vedere accesoriile pretențiilor principale, precum dobânzi, penalități, fructe,
cheltuieli sau alte asemenea, indiferent de data scadenței .” Din acest punct de vedere
nu prezintă relevanță momentul în care dobânzile, penalitățile sau alte asemenea
venituri ori cheltuieli au ajuns la scadență.64
Această soluție nu es te una inedită, ci legiuitorul și -a însușit explicit opinia din
doctrina și jurisprudența edictată de vechea reglementare.
Prin urmare, valoarea capătului de cerere nu se poate cumula cu sumele
accesorii pentru a determina competența, cu atât mai mult cu cât valoarea elementului
accesoriu este aleatoriu, nu s -ar putea calcula la începutul procesului.
În aplicarea regulii accesorium sequitur principale , accesoriile pretenției
principale nu pot să fie cumulate cu pretenția principală nici dacă acestea erau
exigibile la pornirea procesului.65
Competența instanței nu este influențată de valoarea pretențiilor accesorii nici
atunci când se solicită dobânzi viitoare, adică pentru perioada ulterioară momentului
declanșării litigiului.
Dacă se formulează cereri incidente, precum cerere reconvențională,
intervenție voluntară sau forțată, de o valoare care ar atrage competența altei instanțe
(de regulă mai mare în grad), competența va rămâne câștigată instanței stabilită în
funcție de valoarea obiectului capătului principal de cerere.
Și în situația contrară, când reclamantul pe parcursul judecății își diminuează
cuantumul pretențiilor, ca urmare a recunoașterii parțiale făcute de pârât spre
exemplu, nu se impune declinarea competenței, deoarece la data sesizării in stanței
aceasta era competentă, iar reclamantul a înțeles să se judece pentru valoarea arătată
în cererea de chemare în judecată.66
În conformitate cu alin. 3 al articolului în discuție se pune problema daca
pârâtul sau instanța, din oficiu, ar putea să con teste evaluarea făcută de reclamant cu
privire la obiectul pretenției principale, în scopul de a putea invoca excepția
necompetenței materiale.67

63 M. Tăbârcă, op.cit., p. 713.
64 I. Leș, op. cit. , p. 202.
65 M. Tăbârcă, op.cit., p. 715.
66 G. Boroi, M. Stanciu, op. cit ., p. 246.
67 G. Boroi, M. Stanciu, op. cit ., p. 244.

Răspunsul este unul afirmativ cu privire la această chestiune, iar în caz de
contestație, valoarea se stabileșt e după înscrisurile prezentate și explicațiile date de
părți.
Totodată, în conformitate cu art. 131 C.proc.civ., instanța este obligată de a -și
verifica (la primul termen de judecată cu toate părțile legal citate) din oficiu
competența, scop în care, dacă socotește că sunt necesare lămuriri ori probe
suplimentare, va pune în discuția părților această chestiune și va acorda un termen de
judecata pentru acest lucru.
„În doctrină s -a exprimat o opinie mai nuanțată, în sensul că obiecțiile pot fi
făcute doar d acă valoarea obiectului cererii nu este strâns legată de însuși fondul
dreptului, deoarece dacă există o asemenea legătură, contestația tinde la
respingerea, în tot sau în parte a cererii de chemare în judecată. ”68 Cu alte cuvinte,
dacă reclamatul solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, indiferent de
reportul juridic din care rezultă, nu s -ar putea contesta evaluarea reclamatului pentru
a se declina competența, deoarece valoarea litigiului este în strană legătură cu fondul
dreptului pretins.

2. Cazul mai multor capete principale de cerere
În cazul în care, reclamantul prin cererea de chemare în judecată sesizează
instanța cu mai multe capete de cerere principale, competența se determină în funcție
de criteriile arătate la art. 99 C.proc.civ.
Criteriile de determinare a competenței sunt: valoarea obiectului fiecărui capăt
principal și natura sau obiectul fiecărui capăt principal.
Cu privire la primul criteriu, trebuie amintit că nu vor putea fi cumulate sumele
invocate prin fiecare capăt de cer ere pri ncipal, iar fiecare dintre acestea au
posibilitatea de a determina competența unei anumite instanțe.
În privința celui de al doilea criteriu, trebuie stabilit dacă există cel puțin o
strânsă legătură între pretențiile care formulează obiectul capete lor de cerere
principale. În funcție de acest criteriu, vom putea distinge următoarele două situații:
a. Capete de cerere principale întemeiate pe fapte sau cauze diferite
Dacă nu se poate stabili o legătură între capetele de cerere, acestea fiind
întemeiate pe fapte ori cauze diferite, sau deși există o legătură, aceasta nu este
„strânsă” cum prevede alin. 2 al art. 99 C.proc.civ., iar un capăt de cerere este de
competența altei instanțe, instanța în fața căreia se află cererea, va dispune

68 A. Co nstanda, în Gabriel Boroi (coord .).ș.a. , op.cit. p. 330.

disjungerea și va d eclina competența de judecată în mod corespunzător, cu privire la
acel capăt de cerere.69
În situația în care cererii îi erau alăturare capete de cerere accesorii, soarta
acestora va depinde de cea a capetelor de cerere principale de care sunt legate,
decli nându -se împreună cu acestea.
Pentru stabilirea competenței materiale nu se cumulează valoarea obiectului
fiecărui capăt de cerere principal, ci competența determinându -se pentru fiecare capăt
de cerere principal în parte.
Soluția disjungerii trebuie apli cată și în cazul în care nu există vreo legătură
între capetele principale de cerere, dar acestea sunt de competența aceleași instanțe.
În această ipoteză, disjungerea nu este urmată de o declinare a competenței, ci de
înregistrarea într -un dosar separat, la același complet sau la un altul prin repartizare
aleatorie.70
b. Capetele principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având
aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură
Această situație privește prorogarea de competență. Astfel, dacă mai multe
capete principale de cerere sunt întemeiate pe un titlu comun ori au aceeași cauză sau
o cauză diferită, dar se găsesc în strânsă legătură, va fi atrasă competența instanței
mai mare în grad.
Această regulă are în vedere pretențiile conexe, care nu au fost formulate prin
cereri de chemare în judecată distincte și ulterior reunite, ci de la bun început, au fost
deduse judecății împreună, prin aceeași cerere de chemare în judecată.71
În egală măsură, dacă instanța superioară este învestită și cu o cerere principală
care este de competența instanței inferioare, prin prorogare de competență va judeca
și cererea care trebuia adresată instanței inferioare dacă ar fi fost introdusă separat.

3. Cererea formulată de mai mulți reclamanți
În timp ce art. 99 C.proc.civ. vizează situația unui singur reclamant și a unuia
sau mai multor pârâți, art. 100 C.proc.civ. are în vedere litisconsorțiul , iar soluția
adoptată prin actuala reglementare reflectă opinia unanim conturată în doctrină și în
practica instanțelor, în condițiile reglementării anterioare72.

69 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord.).ș.a. , op.cit. p. 334.
70 Ibidem.
71 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord.).ș.a. , op.cit. p.335.
72 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord.).ș.a. , op.cit. p. 337.

Este posibil ca mai multe persoane să acționeze împreună, introducând o
sigură cerere de chemare în judecată și să nu fie vorba despre un litisconsorțiu
procesual activ, deoarece drepturile lor nu au aceeași cauză și nici nu sunt strâns
legate între ele.
Tocmai aceasta este ipoteza prevăzută la art. 100 C.proc.civ, din interpretarea
căruia rezultă că stabilirea instanței competente nu se face în funcție de valoarea
cumulată a tuturor pretențiilor, ci în funcție de valoarea fiecărei pretenții în parte.
Alin. 2 al art. 100 C.pro.civ., privește cazul coparticipării procesuale pasive
sau mixte, vizând aceeași situație, fără a fi necesar ca cererea să fie formulată de mai
mulți reclamanți.
Cu toate aces tea, art. 100 C.proc.civ. nu reglementează ipoteza în care mai
mulți reclamanți formulează pretenții proprii împotriva aceluiași pârât sau a mai
multora, invocând raporturi juridice având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar
aflate în strană legătur ă. Soluția la o astfel de ipoteză rezultă din interpretarea per a
contrario a alin. 1 al art.100, unde trebuie să se distingă dacă este vorba despre un
singur raport juridic obligațional sau de mai multe creanțe deduse judecății.
În prima ipoteză competența se va stabili în raport de valoarea întregii creanțe
deduse judecății, fiind fără importanță dacă ar fi vorba de mai muți creditori sau
debitori. În cel de al doilea caz, se vor aplica dispozițiile art. 99 alin. 2 C.proc.civ.,
competentă fiind instanța mai mare în grad.73
În mod asemănător art. 99 alin. 1 C.proc.civ., pentru situația unui singur
reclamant și art. 100 alin. 1 C.proc.civ., se prevede că trebui respectate și normele de
competență stabilite în raport cu natura sau obiectul fiecărui capăt principal de cerere,
nu numai după valoare. Când competența revine unor instanțe diferite, se impune
disjungerea capetelor de cerere și sesizar ea instanțelor competente.74

4. Valoarea cererii în cazuri speciale
Codul de procedură civilă prevede reguli speciale de determinare a valorii
obiectului cererii în funcție de care se stabilește competența materială, în anumite
cazuri particulare.
Art. 101 C .pro.civ . precizează modul de calcul al valorii obiectului cererii în
cazul: anulării, constatării nulității absolute, rezoluțiunii, rezilierii unui act juridic ori

73 G. Boroi, M. Stanciu, op. cit ., p. 247 -248.
74 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord.).ș.a. , op.cit. p. 337.

privito r la executarea unui act juridic, dar și privind constatarea existenței sau
inexistenței unui drept.75
Acest articol vizează doar cererile privind drepturile patrimoniale (reale sau de
creanță), fiind transpusă în legislație soluția (Dec. nr. 32/2008) pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție.76
Primul alineat al art. 101, prezintă situația executării unui contract sau a unui
alt act juridic, fără a oferi indicii cu privirea natura actului juridic la care se referă.
Așadar, pentru stabilirea competenței ne interesează valoarea a ceea ce s -a
dedus judecății din obiectul actul ui juridic cu privire la care se solicită executare.77
Acest lucru înseamnă că, în asemenea cazuri, valoarea obiectului cererii este egală cu
valoarea bunului mobil sau imobil ce reprezintă obiectul material vizat de actul
juridic, fără a face distincție da ca este unilateral sau bilateral.78 Cât privește sintagma
„partea din obiect dedusă judecății ”, trebuie să se țină seama la stabilirea competenței
de proporția valorică din obiectul dedus judecății.
Potrivit alin. 2 al art. 101 C.pro.civ., arată că vor fi a vute în vedere aceleași
criterii vizate de primul alineat în cererile care au ca obiect ineficiența contractului
sau actului juridic invocat de reclamant.79
Totodată, aceeași criteriu valoric al obiectului actului juridic se are în vedere
și pentru cereril e având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept,
iar repunerea părților în situația anterioară nu prezintă niciun fel de relevanță în
determinarea competenței.
Ultimul alineat al articolului vizează contractele de locațiune și de leasing.
Legiuitorul instituie pentru aceste contracte un criteriu cert pentru determinarea
competenței materiale, indiferent dacă se solicită anularea sau executarea
contractului, și anume criteriul reprezentat de chiria sau arenda anuală, respectiv de
contravaloarea chiriei prevăzute în contract și aferente unui singur an.
Cu alte cuvinte, va fi avut în vedere cuantumul chiriei sau arendei care trebuie
achitată într -un an, potrivit contractului încheiat de părți, și nu cuantumul arendei sau
chiriei care a fost achitată până la momentul sesizării instanței.80

75 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord.).ș.a. , op.cit. p. 338.
76 G. Boroi, M. Stanciu, op. cit ., p. 249.
77 M. Tăbârcă, op.cit., p. 722.
78 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord.).ș.a. , op.cit. p. 339.
79 I. Leș, op. cit. , p. 206.
80 M. Tăbârcă, op.cit., p. 724.

5. Valoarea obiectului în cazul anumitor cereri
Această subsecțiune va prezenta criteriul de determinare a competenței
material în funcție de valoare, în cazul anumitor cereri particulare, precum: cereri le
de plată parțială, cererile în caz de prestații succesive, cererile în materie imobiliară
și în final cererile în materie de moștenire.

5.1. Cererea de plată parțială
Situația arătată la art. 102 C.proc.civ., vizează plata unei părți dintr -o creanță,
unde se va avea în vedere valoarea părții de creanță pretinsă de reclamant ca fiind
exigibilă.
În situația în care reclamantul afirmă existența unei creanțe, din care numai o
parte a devenit exigibilă, iar el solicită plata unei sume inferioare celei devenite
exigibile, atunci competența se va stabili în raport de partea din creanță pretinsă de
reclamant ca fiind exigibilă, iar nu în funcție de suma efectiv pretinsă.81
Spre exemplu, dacă reclamantul are o creanță în valoare de 500.000 lei
împotriva pârâtului, din care doar 350.000 lei sunt exigibili, însă reclamatul solicită
obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 lei, competența va aparține tribunalului,
deoarece partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă este de 350.000 lei, ceea ce
înseamnă că în baza art. 94 pct. 1 lit. k ) coroborat cu art. 95 C.proc.civ . ne aflăm în
fața unei cerii evaluabile în bani de peste 200.000 lei.
Această dispoziție procedurală est e destinată să evite fragmentarea creanței de
către reclamant, pentru a eluda normele legale privitoare la determinarea
competenței.82

5.2. Cererea privind prestații succesive
În cazul prestațiilor succesive, legea prevede un sistem asemănător celui
prevăzut pe ntru contractele de locațiune și de leasing, și anume „ valoarea prestației
anuale datorate ”. Aceste pretenții pot să decurgă atât dintr -un contract aleatoriu sau
încheiat pe durată nedeterminată, cât și dintr -un fapt ilicit.
Prin urmare, textul în cauză vi zează cereri având ca obiect renta viageră,
prestarea întreținerii în temeiul uni contract de întreținere, plata chiriei când nu a fost
determinată durata locațiunii etc. Cu toate acestea, textul nu se aplică obligației legale

81 Gh.-L. Zidaru, în Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord .).ș.a., op. cit ., p. 406.
82 I. Leș, op. cit. , p. 207.

de întreținere, întrucât aces tea, indiferent de valoarea obiectului lor sunt de
competența judecătoriei, în baza art. 94 pct. 1 lit. a) C.proc.civ.83

5.3. Cererea în materie imobiliară
O soluție particulară este prevăzută de Codul de procedură civilă pentru
acțiunile reale imobiliare. Nu intră în sfera de aplicare a normei cererile persoanele
ori m ixte, chiar dacă au ca obiect un bun imobil, situație în care se va ține seama de
art. 101 -103 C.proc.civ.
Conform art. 104 alin. 1 C.proc.civ., în cererile având ca obiect un drept de
proprietate sau un alt drept real supra unui imobil, valoarea lui se determină în funcție
de valoarea impozabilă, stabilită în acord cu legislația fiscală.
Ventr u a fi aplicabilă norma în cauză, reclamantul trebuie să ceară
valorificarea unui drept real asupra unui imobil, fie drept de proprietate, fie un
dezmembrământ al acestuia, indiferent de pretenția concretă și de cauza dreptului
dedus judecății.84
Printre ce rerile care intră în sfera de aplicare a normei, enumerăm: cererea în
revendicare imobiliară; cererea confesorie și negatorie; cererea în constatarea
existenței sau inexistenței unui drept real imobiliar; cererea în materie de ipotecă, gaj
și alte privileg ii etc.
După cum spuneam, în actuala reglementare, legiuitorul instituie un criteriu
legal de evaluare, și anume „ valoarea impozabilă a imobilului ”, care permite
stabilirea rapidă și fără controverse a valorii obiectului litigiului. Astfel, reclamantul
trebuie să depănă , odată cu cererea de chemare în judecată, certificatul fiscal din care
să rezulte valoarea impozabilă a imobilului aflat în litigiu.
Fiind un criteriu legal, acesta nu poate fi contestat de către pârât, iar în cazul
în care valoarea impozab ilă nu este stabilită, determinarea competenței se face în
conformitate cu art. 98 alin. 1 C.pro.civ., adică în funcție de evaluarea făcută de
reclamant prin cererea de chemare în judecată. În această din urmă situație , dacă
evaluarea făcută de reclamant e ste contestată, instanța va putea ține seama de prețurile
practicate în localitatea respectivă, precum și de grilele notarilor publici.85

83 G. Boroi, M. Stanciu, op. cit ., p. 249.
84 A. Constanda, în Gabriel Boroi (coord.).ș.a. , op.cit. p. 343.
85 G. Boroi, M. Stanciu, op. cit ., p. 251.

5.4. Cererea în materie de moștenire
Potrivit dispozițiilor art. 105 C.proc.civ., competența după valoare în cazul
cererilor în materie de moștenire se face fără scăderea sarcinilor sau datoriilor
moștenirii.
Prin urmare, pentru stabilirea valorii va fi avut în vedere nu doar activul
succesoral, ci și pasivul succesoral, care cuprinde datoriile și sarcinile moștenirii.86
Când se cere doar partajul succesoral, această regulă nu prezintă importanță
deoarece, așa cum am stabilit, competența în caz de partaj succesoral, indiferent de
valoare, aparține judecătoriei.
O problema disputată în practică este aceea dacă activul suc cesoral se
estimează de către reclamant și prin includerea bunurilor imobile. Considerăm că
răspunsul trebuie să fie afirmativ, întrucât dispozițiile art. 104 C.proc.civ. vizează
numai cererile reale imobiliare, nu și litigiile succesorale.
Numai în cazul în care cererea în materie de moștenire ar avea caracterul unei
acțiuni reale, ar deveni aplicabile dispozițiile art. 104 C.proc.civ.87

6. Dispoziții speciale
Art. 106 C.proc.civ. este o reluare a art. 181 din vechea reglementare, iar
suplimentare s -a adău gat și alin. 2 care prevede că dispozițiile rămân aplicabile și în
judecarea căilor de atac.
Scopul art. 106 este asigurarea stabilității raportului juridic procesual, întrucât
se preîntâmpină declinarea de competență, ca urmare a schimbării valorii obiect ului
cererii, pe parcursul soluționării litigiului.88
Primul alineat al articolului în cauză prevede că instanța legal învestită potrivit
dispozițiilor referitoare la competență după valoarea obiectului cererii rămâne
competentă să judece chiar dacă, ulterior reclamantul își modifică cuantumul
pretențiilor.
Astfel, dacă reclamantul se adresează judecătoriei cu o cerere având ca obiect
obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei, iar ulterior în baza art. 204 alin. 2
pct. 2 C.proc.civ își mărește cuantumul pretențiilor cu încă 100.000 lei (ca urmare a
exigibilității acestei părți de creanță), competentă va rămâne judecătoria și nu
tribunalul.

86 M. Tăbârcă, op.cit., p. 727.
87 G. Boroi, M. Stanciu, op. cit ., p. 251.
88 Gh.-L. Zidaru, în Viorel Mihai Cio banu, Marian Nicolae (coord .).ș.a., op. cit ., p. 411.

Și în sens invers când reclamantul sesizează tribunalul în primă instanța, și
apoi acesta reduce cuantumul pretențiilor sub 300.000 lei, ca urmare a achitării
restul ui de către pârât spre exemplu, tribunalul nu își va declina competența în
favoarea judecătoriei.
Cu toate acestea, în ipoteza în care reclamantul își modifică cuantumul
pretențiilor ca urmare a îndreptării unei erori de calcul (art. 204 alin. 2 pct. 1
C.proc.civ.), iar valoarea acesteia atrage competența altei instanțe, instanța sesizată
își va declina competența. Această situație trebuie raportată și la dispozițiile art. 103
C.proc.civ. în sensul că numai în termenele prevăzute la acest articol s -ar putea invoca
excepția necompetenței materiale. După depășirea acestui moment, competența
rămâne câștigată instanței sesizate chiar dacă se datorează unei erori materiale.89
Prin urmare, modificarea câtimii obiectului cererii, cu consecința depășirii
limitei de c ompetență a instanței respective, nu este de natură a atrage schimbarea
competenței legal investite.

CONCLUZII

Competența materială a instanțelor de judecata este una dintre cele mai
importante instituții din dreptul procesual civil, prin intermediul căreia se stabilește
instanța competentă să soluționeze litigiile în funcție de obiectul dedus judecății
și/sau în funcție de valoarea acestuia.
Prezenta lucrare și-a propus să pună în lumină această instituție prin analizarea
schimbărilor apărute în comparație cu vechea reglementare , a elementelor de noutate
adusă de actualul Cod de procedură civilă, dar și a neajunsurilor acolo unde legea nu
reglementează în mod expres.
Spre exemplu a fost reformată competența materială de drept comun a
instanțelor d e judecată. Judecătoria nu mai este primă instanță de drept comun, ci
această prerogativă a fost dată tribunalului, judecătoria primind în competență,
preponderent, litigii care țin de proximitatea raporturilor juridice. Tribunalelor le -a
fost luată compet ența de drept comun în judecarea apelurilor și dată curților de apel,
astfel Înaltei Curți de Casație și Justiție revenindu -i competența de drept comun în
judecarea recursurilor.

89 În sens contrat a se vedea I. Leș, op. cit. , p. 211.

Pentru realizarea acestei lucrări a fost avută în vedere, în primul rând, do ctrina
cu ajutorul căreia au fost identificate și prezentate acele probleme încă disputate în
literatura de specialitate, dar și acele situații particulare, pe care legea nu le acoperă,
și pentru care doctrina a formulat soluții practice.
Nu în ultimul rân d, a fost avută în vedere jurisprudența în materie și
prezentarea acesteia prin spețe relevante pentru problemele și situațiile expuse.
În fine, importanța acestei instituții este de necontestat, iar modul de
funcționare, opiniile doctrinare și exemplele d in practica judiciară se împletesc pentru
a contura o viziune de ansamblu asupra acesteia.

BIBLIOGRAFIE

• Boroi Gabriel (coord .), Spineanu -Matei Octavia , Constanda Andreia ,
Negrila Carmen , Danaila Veronica , Theohari Delia Narcisa , Gavris Marcel
Dumitru , Pancescu Flavius , Eftimie Marius , Stancu Mirela, Noul cod de
proceduă civilă. Vol. I, ed. a 2 -a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu,
București, 2016.
• Boroi Gabriel, Anghelescu Carla Alexandra, Curs de drept civil. Partea
Generalǎ , ed. a 2 -a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2011.
• Boroi Gabriel, Anghelescu Carla Alexandra, Nazat Bogdan, , Curs de drept
civil. Partea Generală , ed. a 2 -a, Ed. Hamangiu, București, 2013.
• Boroi Gabriel, Stancu Mirela, Drept procesual civil , ed. a 4-a revizuită și
adăugită, Ed. Hamangiu, București, 201 7.
• Ciobanu Viorel Mihai, Nicolae Marian (coord), Baias Flavius -Antoniu,
Belegante Violeta, Florea Gheorghe, Fodor Maria, Gilca Iulian, Ghinoiu
Decebal -Adrian, Irimia Cristina, Nicolae Adina, Oprina Evelina, Radoi Alin a,
Stanu Mirela, Stefănescu Anișoara, Tăbârcă Mihaela, Turcu Nicolae, Ursuță
Mircea, Zidaru Ghoerghe Liviu, Noul Cod de procedură civilă comentat și
adnotat. Vol. I. , ed. a 2-a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic,
București, 2013.
• Deleanu Ion, Noul cod de procedură civilă. Vol. I., Ed. Universul Juridic.,
București, 2013.
• Frențiu Gabriela Cristina, Băldean Denisa -Livia, Noul Cod de procedură
civilă. Comentat și adnotat. Ed. Hamangiu, București, 2013.

• Leș Ioan, Noul cod de procedură civilă comentat. Comentariu pe articole, ed.
a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2015.
• Leș Ioan, Tratat de drept procesual civil. Volumul I, Ed. Universul Juridic,
București, 2014.
• Tăbârcă Mihaela, Drept procesual civil. Vol . I-Teoria generală, ed. a 2 -a, Ed.
Univer sul Juridic, București, 201 7.

Legislație

• Noul cod de procedură civilă.
• Noul cod civil.