Nae Alexandra Se I Literatura [629940]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL STUDII CULTURALE
SPECIALIZAREA: STUDII EUROPENE

Doamne, care ți -e făgăduința?
Viața de Apoi, Eternitatea și Paradisul religiilor abrahamice
(Iudaismul și Islam ismul)

Studentă:
Alexandra Nae

București
2017

Cuprins

I. Contextualizare ………………………………………………….. ………………………….1
II. Făgăduința lui Dumnezeu ……………………………………. ………………………….1
III. Păcat, moarte și eternitate ………………………………………………………………. .2
IV. „Idolatria legii” vs. „Idolatria carnalității” ……………………………………….. 3
1. Principiul frumuseții……………………………………. ……………………………. 3
2. Paradisiacul și desfătarea………………………………… ………………………….5
3. Plăcerea ochiului și a sufletului …………………………………….. …………… .6
V. Concluzii ………………………………………………………………………………………. 7
Anexe………………………………………………………………………………………… …………… ….8
Bibliografie………….. ………………………………………………………………… ………………. ….9

1
Viața de Apoi, Eternitatea și Paradisul religiilor abrahamice
(Iudaismul și Islamismul)

Motto: „ Aeternitas …est interminabilis vitae tota simul et perfecta possessio ”1

I. Contextualizare
„In the beginning, two thousand years before the heaven and the earth, seven things were
created: the Torah written with black fire on white fire, and lying in the lap of God; the Divine
Throne (…); Paradise on the right side of God, Hell on the left side; the Celestial Sanctuary
directly in front of God, having a jewel on its altar graven with the Name of the Messiah, and a
Voice that cries alou d, "Return, ye children of men”2 este incipitul lucrării lui Louis Ginzberg,
„Legendele evreilor ”, care plasează Paradisul în dreapta lui Dumnezeu, iar Iadul pe partea
stângă, din punct de vedere strict mitic. Omul, în orice perioadă sau epocă ar fi plasat, este
înclinat a crede în mit și în vis, căci este el însuși unul. Iar lumea în care trăiește este una
„imaginată” de el. Tot ceea ce caracterizează omul stau în cuvintele „uneori îmi doresc să cred și
o fac; alteori văd și cred”. Însă, atunci când omul se întâlnește cu divinitatea, ochiul percepe
întreaga lumea ca propriul Paradis sau propriul Infern. Deoarece adevăratul om ce stă în noi este
cel ce își sădește înlăuntrul său lăcașul nostalgic după pierderea locului privilegiat din Rai.
II. Făgăduința lui Dumnezeu
De-a lungul întregii existențe a omenirii și a evoluției sale, mai precipitate sau nu, mai
înclinată către religie sau către laicizare, mai predispusă la ororile morții sau mai întremată să
trăiască mai mult decât generațiile anterioare, Omul a fost întotd eauna credincios (în sensul de
„fidel unei cauze” ) nu numai în ceea ce îi privește viața și parcursul său pe Pământ, ci și în ceea
ce privește sfârșitul vieții și ceea ce urmează după ace asta. Căci, de la începutul veacurilor,
acesta s -a bizuit pe divinita te, ca formă neal terată și inalterabilă a Binelui, a Speranței și a

1 „Eternitatea este întreaga, și în același timp, perfecta posesie a vieții fără de sfârșit” – Boethius, Consolatio
Philosophiae , v, pr. vi apud D. P. Walker, Eternity and the Afterlife, în Journal of the Warburg and Courtauld
Institutes , vol. 27. The Warburg Institute: 1964, p. 241.
2 Louis Ginzberg, Capitolul 1: The creation of the World, în The legends of the jews, vol. 1., consultat la 28 mai
2017, URL: http://www.swartzentrover.com/cotor/e -books/misc/Legends/Legends%20of%20the%20Jews.pdf .

2
Nemuririi. Paradisul reprezintă, pentru oameni , indifere nt de religia căreia îi aparțin , o
„făgăduință” pe care Dumnezeul lor le -a făcut -o încă de când Adam și Eva au fost zămisliți, în
sensul întoarcerii celor pioși în locul în care viața s -a născut din pământul lui Dumnezeu:

„Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; și a pus acolo
pe omul pe care -l întocmise. Domnul Dumnezeu a făcut să crească din pământ tot felul de
pomi, plăcuți la vedere și buni de mâncare, și pomul vieții în mijlocul grădinii, și pomul
cunoștinței binelui și răului. (…) Și Domnul Dumnezeu a luat pe om și l -a așezat în
Grădina Edenului, ca s -o lucreze și s -o păzească.”1

Astfel, așa cum primii oameni au fost așezați de divinitate în mijlocul unui loc sfânt,
neîntinat, plăcut tuturor simțurilor, același Dumnezeu a promis că dreptatea și bunătatea va fi
răsplătită la sfârșitul vieții, prin intrarea în nemurire și în împărăția cerurilor, prin dăinu irea,
alături de El, în „cealaltă lume”. Prin prisma acestei făgăduințe, omul și -a clădit viața pe două
paliere: respectarea cuvântului lui Dumnezeu și împlinirea voii Lui, spre a dobândi ceea ce îi este
pregătit după ce moare. Paradisul devine, așadar, locul în care sufletul își regăsește căminul
pierdut, în care toată credința își întâlnește confirmarea. Care este „pretextul”, deci, sau motivul
pentru care omul ui, deși moș tenitor, de generații întregi, a păcatului originar, îi este permis a se
întoarce în locul în care îi este aproape lui Dumnezeu și în care își poate „odihni” sufletul osândit
de viața telurică?
III. Păcat, moarte și eternitate
Dumnezeu a făcut ca, prin intermediul morții, ca moment implacabil, să se „întrerupă”
șirul zilelor pământești, pentru ca sufletului să i se ofere o nouă viață, în altă lume , ca răsplată a
ceea ce omul a făurit și a clădit, în termenii respectării religiei iudaice și/sau islamice: „ …
amândouă lumile, atât lumea de acum, cât și lumea viitoar e, sunt teatre ale aplicării providențiale
ale principiului Răsplății și pedepsei pentru fiecare om în complicate și variate permutări.”2 Cu

1 Sfânta Scriptură, Geneza 2: 8, 9, 15.
2 Geoffrey Wigoder (coordonator), Enciclopedia iudaismului, ediția a II -a. În românește de Radu Lupan și George
Weiner. București: Editura Hasefer a FCER, p. 551.

3
alte cuvinte, Dumnezeu este forma absolută și supremă a Binelui și a dreptății de pretudindeni,
căci „Un Dumnezeu d rept nu poate concepe să -i răsplătească pe cei care merită, decât cu o viață
într-adevăr senină și cu o fericire pură.”1 Așa cum textele sacre ale celor două religii monoteiste
și abrahamice o consacră, formula de „răsplată” se materializează în darul trăi rii unei alte
existențe, de această dată celestă, ce le corespunde sufletelor care și -au închinat fapta
pământească slujirii lui Dumnezeu, Paradisul fiind un „etalon” al compensației bunei purtări:
„Eat and drink to your heartˈs content. Here is your rewar d for what you did in days gone by .”2
Păcatul este văzut, așadar, ca principal oponent al intrării în lumea veșnică, alături de
Dumnezeu, iar moartea, o cale de facilitare a accesului către Acesta, fapt care se schimbă în
gândirea omului medieval, concepție redată de Jean Delumeau în lucrarea sa:

„«…Plecând de la Sfântul Augustin și bazându -ne pe dublul argument al povestirii
biblice a căderii și al informațiilor sfântul ui Pavel în Epistola către Romani, s -a instalat în
Occident un tip de explicație care a ușurat spiritele și inimile pentru mult timp: dacă omul
suferă și moare, ni se explică atunci, este pentru că omul a păcătuit. Inițial, nu a fost așa,
nu trebuia să fie așa. Prin greșeala lui, Adam a dezechilibrat natura pentru om: a sustras -o
dintr -o economie, de acum perimată, unde suferința și moartea nu ar fi existat.»”3

IV. „Idolatria legii” vs. „Idolatria carnalității”
1. Principiul frumuseții
Iudaismul și Islamismul reprezintă principalele religii, care, din punct de vedere strict
personal, se poziționează, pe scara escatologică, pe o treaptă omoloagă, și asta datorită faptului

1 Ibidem , p. 552.
2 Coranul, LXIX : 24 apud John M acDonald, Paradise, în Islamic Studies, vol. 5, nr. 4, decembrie 1966,
p. 351 . Consultat la 20.05.2017, URL: http://www.jstor.org/stable/20832856 .

3 G. Martelet, Vivre aujourdˈhui la fois de toujours: relecture du credo. Paris: Cerf, 1977, p.19 apud Jean Delumeau,
Capitolul VII: Păcatul originar, în Păcatul și frica. Culpabilitatea în Occident (secolele XIII -XVIII), vol. I. În
românește de Ingrid Ilinca și Cora Chiriac. Iași: Polirom, 1997, p. 300.

4
că asemuirile dintre acestea au o relevanță uneori mai mult decât aspectele ce le deosebesc .
Credința în moarte și salvarea sufletului, precum și dăruirea nemuririi, conține, în aceste două
embleme religioase ale vieții umane, dihotomia clară între perceperea Grădinii Paradisului ca
simbol al plăcerii vizuale și, de cealaltă parte, al plăcerii c arnale. Privite, așadar, la nivel
senzorial, ceea ce constituie una dintre cele mai mari deosebiri dintre aceste două religii este
această reprezentare ce ține de istoricitatea și tradiția fiecăreia dintre religii , subiect pe care îl voi
trata în paginile ce urmează.
Descrierea Paradisului apare ca un „șoc plăcut”, ca un tablou semnificativ ce introduce
privitorul în adâncurile reprezentării ideale a unui loc în care omul și -ar regăsi propriul eu; apare
ca pânza unui măreț pictor ce trasează și dă contur tu turor visurilor pământești și supra –
pământești ale sufletului; or, pentru om, exact această frumusețe și această promisiune a
nemuririi într -un loc care să reprezinte o dorință universală (și universalizată) constituie punctul
de ple care al parcursului uma nității: Tot ceea ce este frumos este plăcut („Man was placed in the
Garden to learn to appreciate beauty”1).
Grădina Raiului se naște, altfel spus , din dorința lui Dumnezeu, transmisă omului, de a
reda frumusețea și perfecțiunea creației Sale. În religia mozaică, idealul Paradisului este Grădina
Edenului, locul în care Adam și Eva au fost așezați la începuturile lumii, și unde întreaga creație
a Domnului s -a orânduit și în care după moarte, vor urca la Dumnezeu, care le va explica Tora
(„Dumnezeu însuși se află în grădină și tălmăcește Tora drepților din toate epocile”2). Această
ascensiune la cer se datorează, așa cum este și în cazul celorlalte religii monoteiste
(Creștinismul ui și Islamismul ui) respectării credinței și cuvântului lui Dumnezeu. O interpre tare
diferită și plină de scepticism a unui filosof erudit și specializat în domeniul teologic, aparținând
sfârșitului secolului al XII -lea și începutului de secol XII, William of Auvergne, semnalează
Paradisul ca fiind „mijloc de înlocuire” a îngerilor că zuți: „…God opened up the Heavenly

1 Sandra R. Shimoff, Gardens: From Eden to Jerusalem, în Journal for the Study of Judaism in the
Persian, Hellenistic, and Roman Period, vol. 26, nr. 2 (iunie 1995), pp. 152 -153. Consultat la 20.05.2017,
URL: < http://www.jstor.org/stable/24659588 >.

2 Geoffrey Wigoder , Op. cit. , p. 191.

5
Paradise to the saints, in orde r to replace the fallen angels”1, ceea ce demantelează credința
primordialității, a alegerii celor mai pioase persoane pentru a intra în împărăția cerului.
2. Paradisiacul și desfătarea
În ceea ce privește religia is lamică, Paradisul repr ezintă locul în care credincioșii își
„revendică ” tinere veșnic fecioare („le musulman aura droit aux soins des femmes éternellement
vierges” 2), numite de John MacDonald „dark -eyed maidens of Paradise ” (arabă al-Hur al -ˈin3),
tinere privilegiate, ca imagine, căci, în tradiția musulmană, sunt îmbodobite cu nestemate, brățări
de aur (câte zece brățări pe fiecare mână), zece inele, iar picioarele sunt acoperite cu perle și
bijuterii.4 Aceste fecioare, create din patru substanțe (mosc, șofran, camfor și ambră) , cu chipul
în diferite culori (verde, galben, roșu, alb)5 , plasate într -un cadru cu șaptezeci de divane, unde își
așteaptă „soțul”6 (situație fără precendent în celelalte mituri escatologice, îndeosebi în credința
creștină, unde ideea de căsătorie în Rai este respinsă vehement7). Viața de apoi are să fie , deci,
una a plăcerii, a desfătării ochilor (pentru iudaici) și a trupului (pentru islamici), căci dacă pentru
mozaism primează „idolatria legii” („idolatry of litteracy”8), pentru islam, cea care se dovedește
a fi temelia vieții veșnice este „idolatria carnalității” („idolatry of carnality”9), deși Auvergne
găsește în această credință „pericole” ale degradării sufletului:

„«But i say here that the land of paradise is not a habitation suitable for man
according to the state [ status ] in which he now exists, and this is because bodily delights
are very harmful to human souls. For they inebriate them and alienate them from truth

1 Winston Black, William of Auvergne on the dangers of Paradise: Biblical exegesis between natural philosophy and
anti-islamic polemic, în Traditio, vol. 68, 2013, p. 245. Consultat la 20.05.2017, URL:
http://www.jstor.org/stable/24642734 .
2 Quentin Ludwig, Comprendre lˈislam . Mots -clés. Paris: Editura Eyrolles, p. 176.
3 John MacDonald , Op. cit ., p. 352.
4 Ibidem , p. 353.
5 Idem.
6 Ibidem, p. 356.
7 Ibidem , p. 352.
8 William of Auvergne, cap. 58: Guilielmi Alverniensis episcopi Parisiensis … Opera omnia, în De universo. Paris,
1674, 1:675 apud Winston Black, Op. cit ., p. 251.
9 Idem.

6
and rightness and lead them to forget their creator. They ensnare, capture, and lead them
into slavery to every sort of corruption.»”1

Natura paradisiacă își întâlnește reprezentarea într -un loc care ar trebui să fie sacru; iar
aici, referința nu face trim itere la faptul că este imoral, ci la faptul că este, din punct de vedere
dogmatic, acceptată ideea prin prisma imaginii haremului ca o practică normală în viața unui
musulman tradițional .
3. Plăcerea ochiului și a sufletului
Imaginea Grădinii Paradisului este una idilică, aproape magică aș îndrăzni a spune, căci,
prin portalalele sale, numărând opt atât în tradiția iudaică, cât și în cea islamică , pare a deveni un
spațiu care domină, un spațiu în care intrarea se face succesiv și a cărei trecere se trăieșt e
înlăuntrul ființei, al sufletului care urcă treptele cunoașterii spre descoperirea Domnului. Pentru
islamici, aceste porți corespund, pe rând, sufletelor celor ce au ascultat cuvântul lui Dumnezeu și
au urmat calea pe care Mohamed le -a insuflat -o: aposto lii, binefăcători i, martori i și profeți i (1),
cei ce se roagă și pentru alții (2), cei ce hrănesc oamenii care au nevoie de ajutor (3), cei care
săvârșesc doar faptele acceptate de D umnezeu și le resping pe cele interzise (4), cei care își
controlează dori nțele (5) , cei ce respectă pelerinajele (6), cei care luptă pentru credință, deși le
este dificil (7), repectiv cei ce îndeplinesc datoria față de părinți de rude (8).2 Conchidem că
Paradisul , prin primirea în interiorul porților sale, a celor drepți, devine sanctificat prin însăși
purificarea și, totodată, puritatea sufletelor ce se înalță spre nemurire.
Miturile Paradisului deschid calea interpretării Raiului ca formațiune de șapte grădini
(șapte fiind „the regular number”3), în am bele religii cu semn ificații apropiate . Astfel, cele șa pte
grădini ale Raiului sunt den umite, în ordine, cea a păcii, a ospitalității, a nemuririi, a feri cirii, a
Raiului și a Edenului4 (legându -ne de faptul că tradiția iudaică numea Paradisul în șapte moduri
diferite, s -ar explica de ce aceste grădini au fost numite în acest fel și de ce sunt în acest număr,
ținând cont și de importanța pe care o au istoria și „rădăcinile” în lumea evreiască ). Aceste

1Ibidem , p. 243.
2 John MacDonald, Op. cit ., p. 343.
3 Ibidem , p. 341.
4 Ibidem, p. 344.

7
grădini, conform legendelor, sunt saturate de nestemate, de pietre prețioase care îi aduc slavă lui
Dumnezeu și creației sale, fiecare grădină, din fiecare religie, fiind dominată de o astfel de
bogație. Dacă în religia islamică, imaginea Paradisului se desăvârșește prin topaz, perle, aur roșu,
în cea mozaică sunt predominante rub inele, aurul și argintul.1
Paradisul este scăldat de patru râuri, a căror existență este menționată în Sfânta Scriptură
și în Coran ca fiind din apă, vin, lapte și miere, ultima din urmă fiind înlocuită, în tradiția
iudaică, cu untdelemnul2:
„Iată cum se înfățișează grădina făgăduită credincioșilor cu frica de
Dumnezeu: ape curgătoare nestricăcioase, râuri de lapte veșnice cu gust
nepieritor, râuri de vin, plăcut celui ce -l bea și râuri de miere din cea mai pură. Și
acolo se vor bucura de toate fructele și , mai cu seamă, de milostivirea
Domnului.”3
Aceste brațe ale izvorului Edenului sunt numite Eufrat, Tigru, Ghihon, Pișon, din care
sufletul își potolește setea și, după ceea ce apostolul Mahomed a tran smis, care se transforma
într-un ritual, căci se bea, p e rând, apă, miere, lapte și vin4, semnificând mila lui Dumnezeu
(„four rivers of mercy”5) și care sunt extraordinare: „Pietricelele (din râuri) sunt perle, iar apa
este mai albă ca zăpada, mai dulce decât miere a”.6
V. Concluzii
Având în vedere cercetarea întreprinsă, privind studii asupra unor religii și a unor
credințe aparținând unui alt fond religios, Paradisul (ca judecată personală, subiectivă) constituie
poate cea mai puternică promisiune în care omul își adună speranța ex istenței unei „a doua
șanse” , speranța posibilității aspirației acestuia spre necunoscut și, în același timp, cunoscut, în
termenii unui mythos fundamental al religiei , și anume escatologia și Raiul, speranța unei lumi
mai bune, speranța întoarcerii în păm ântul „originar”. Paradisul poate fi, așadar, rezumat la o

1 Vezi Anexa 1.
2 John MacDonald, Ibidem , p. 345.
3 Coranu l, XLVII, 15 apud Umberto Eco, Istoria tărâmurilor și locurilor legendare. În românește de Oana
Sălișteanu. București: Editura Rao, 2014, p. 167.
4 John MacDonald, Ibidem , p. 349.
5 Ibidem, p. 346.
6 Idem.

8
făgăduință, o pură încredere pusă în cuvântul lui Dumnezeu și care rămâne a fi descoperită prin
implacabila moarte. Ceea ce este un fapt cert este că Paradisul „nu poate fi înțeles decât ca un
mod diferit de a fi al Universului.”1

Anexe
Anexa nr. 1
„ No. of Garden Islam Jewish Tradition
1 white pearls glass & cedar wood
2 red carbuncle silver & cedar wood
3 green topaz silver & gold
4 yellow coral rubies & olive wood
5 white silver silver and gold
6 red gold (not stated)
7 white pearls (not stated) ”2

1 Jean Delumeau, Op. cit ., p. 307.
2 John MacDonald, Op. cit, p. 344.

9

Bibliografie
BLACK, Winston : Traditio, vol. 68, 2013 . Consultat la 20.05.2017, URL:
http://www.jstor.org/stable/24642734 .
DELUMEAU, Jean : Păcatul și frica. Culpabilitatea în Occident (secolele XIII –
XVIII), vol. I. În românește de Ingrid Ilinca și Cora Chiriac. Iași: Polirom, 1997 .
ECO, Um berto : Istoria tărâmurilor și locurilor legendare. În românește de Oana
Sălișteanu. București: Editura Rao, 2014 .
GINZBERG, Louis : The legends of the jews, vol. 1 , consultat la 28 mai 2017,
URL: < http://www.swartzentrover.com/cotor/e –
books/misc/Legends/Legends%20of%20the%20Jews.pdf >.
LUDWIG, Quentin : Comprendre lˈislam. Mots -clés.
MACDONALD, John : Islamic Studies, vol. 5, nr. 4, decembrie 1966 . Consultat la
20.05.2017, URL: http://www.jstor.org/stable/20832856 .
SHIMOFF, Sandra R. : Journal for the Study of Judaism in the Persian,
Hellenistic, and Roman Period, vol. 26, nr. 2 (iunie 1995) . Consultat la
20.05.2017, URL: < http://www.jstor.org/stable/24659588 >.

10
WALKER, D. P. : Journal of the Warburg and Courtauld Institutes, vol. 27. The
Warburg Institute: 1964. Consultat la 20.05.2017, URL:
http://www.jstor.org/stable/750519 .
WIGODER, Geoffrey : ), Enciclopedia iudaismului, ediția a II -a. În românește de
Radu Lupan și George Weiner. București: Editura Hasefer a FCER.