Alexandra Bobu anu ț [629927]
Alexandra Bobu anu ț
CUPRINS
2
Alexandra Bobu anu țCAPITOLUL L Procesul penal și legalitatea desfășurării acestuia ……………………………….
Secțiunea I Precizări conceptuale………………………………………………………………………… ……
Secțiunea II Legalitatea procesului
penal……………………………………………………………………….
Secțiunea III Garantarea principiului legalității în procesul penal……………………………….. …….
1.Inadmisibilitatea …………….. ……………………………………………………………………………………..
.
2.Decăderea ………………………………………………………………………………………….. .
3.Inexisten ța …………………………………………………………………………………
………..
CAPITOLUL II. Nulitatea – principala sancțiune procedurală …………………………..
Secțiunea I Noțiune ………………………………………………………………………………………………….
Secțiunea II Condițiile intervenției nulității …………………………………………………………………….
1. Categorii de condiții ……………………………………………………………………………..
2. Condiții generale ale nulității …………………………………………………………………
3. Vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului………
Secțiunea III Clasificarea nulităților……………………………………………………………………. ……..
CAPITOLUL III Nulitatea …………………………………………………………………………………..
Secțiunea I Noțiune ………………………………………………………………………………………….. …….
Secțiunea II Funcțiile nulității absolute …………………… …………………………………………………
Secțiunea III Condițiile nulității absolute ………………… ……………………………………………………
Secțiunea IV Cazuri de intervenție a nulității absolute …………………………………………. ………..
1. Nulitatea rezultând din încălcarea dispozițiilor privind c ompetența după
materie și după calitatea persoanei ………………………………………………………..
2. Nulitatea rezultând din încălcarea dispozițiilor privind sesizarea instanței…
3. Nulitatea rezultând din încălcarea dispozițiilor privind compunerea
instanței de judecată ………………………………………………………………………
4. Nulitatea rezultând din încălcarea dispozițiilor relative la publicitatea
ședinței de judecată ………………………………………………………………………………
5. Nulitatea rezultând din încălcarea dispoziț iilor privind participarea
procurorului la ședința de judecată ………………………………………………………..
6. Nulitatea rezultând în încălcarea dispozițiilor privind prezența inculpatului
și asistarea acestuia de către apărător, când sunt obligatorii ………………………
6.1.Obligativitatea prezenței inculpatului la judecată ………………………………
6.2.Obligativitatea asistării inculpatului de către apărător în cazurile
prevăzute de lege ……………………………………………………………………
7. Nulitatea rezultând din încălcarea dispozițiilor legate privind efectuarea
anchetei în cauzele cu infractori minori ……………………………………………………4
4
5
6
7
8
10
11
11
13
13
14
20
21
23
23
24
24
27
28
32
37
40
42
44
44
46
47
48
49
503
Alexandra Bobu anu ț
CAPITOLUL 1
Procesul penal i legalitatea desfă urării acestuia ș ș
Secțiunea I. Precizări conceptuale.
Actuala1 Constituție caracterizează România ca fiind "un stat de drept, democratic și
social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a
personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt
garantate".
Beneficiind de drepturi și libertăți consacrate prin Legea fundamentală sau prin alte
reglementări, cetățenii se supun și unor obligații prevăzute de acestea, fiind egali în fața
legii și autorităților publice, privilegii și discriminări.2 Încălcarea obligațiilor izvorâte din
lege atrage după sine aplicarea sancțiunilor prevăzute de acesta prin intermediul activității
organelor statale, anume împuternicite în acest scop.
În sfera încălcării regulilor de conduită stabilite prin lege3, un loc aparte îl ocupă
infracțiunea, aceasta fiind cea mai gravă faptă antisocială care atrage după sine aplicarea legii
penale și a sancțiunilor specifice dreptului penal.
Prin săvârșirea infracțiunii se naște un raport juridic concret de drept penal4 , în
temeiul căruia statul are dreptul de a aplica infractorului sancțiunile penale. Dar statul nu
poate pedepsi un infractor direct, prin aplicarea legii penale, deoarece acesta nu este un
drept de aplicațiune automată. Aplicarea sancțiunii corespunzătoare faptei săvârșite se face
pe calea justiției, într-un proces penal. Apare, în felul acesta, un al doilea tip de raport
juridic – raportul procesual penal între diferite subiecte ale procesului, care au anumite
drepturi și obligații5. Așa cum prevăd normele procesuale penale, când se constată violarea
legii penale i vinovăția infractorilor, instanța procedează la ș judecarea și sancționarea
acestora, desfășurând în acest fel o activitate de înfăptuire a justiției. La realizarea actului de
justiție, în acest domeniu își aduc concursul nu numai instanțele judecătorești ci și alte
organe de stat, cu o activitate adecvată sarcinii de descoperire a infracțiunilor săvârșite,
1 Constituția României din 31 octombrie 2003 este publicată în M.O., partea I nr. 767 din 31/10/ 2003.2 Vezi art l pct. 3 din Constituția României.3 Utilizăm în acest context accepțiunea largă a termenului de "lege", care vizează orice regulă de drept indiferent de
forma pe care o îmbracă sau autoritatea de la care emană.4 A se vedea detalii despre raportul juridic de drept penal în C. Bulai, "Drept penal român," București 1992, vol. 11,
p.33.5 Cu privire la raportul procesual penal a se vedea Gr Theodoru s.a. "Drept procesual penal" Partea generală,
Editura Cugetarea, Iași, 1996, p. 21.
4
Alexandra Bobu anu ț
de identificare a infractorilor și de trimitere a acestora în judecată6. Această activitate
auxiliară a justiției, denumită urmărire , se desfășoară potrivit articolului 201 Cod de
procedură de către procurori și organele de cercetare , care împreună formează organele de
urmărire. Alături de aceste organe, la activitatea judiciară mai participă și anumite
persoane care contribuie la soluționarea cauzelor7.
Secțiunea II. Legalitatea procesului penal
În procesul penal principiul legalității se exprimă în esență prin "necesitatea ca
întreaga activitate a organelor judiciare, a lor, a tuturor participanților să se desfășoare în
toate cauzele penale numai în conformitate cu legea8. În doctrina judiciară mai veche se
atrage atenția că legalitatea în procesul penal se exprimă prin cerința respectării stricte a
normelor procesuale și pe baza respectării legii a rezolvării juste, adică drepte, a cauzelor
penale"9.
Principiilor "nullum crimen sine lege" și "nulla poena sine lege" din dreptul penal le
corespunde, în dreptul procesual penal, principiul "nule justiția sine lege". Acest
principiu presupune îndeplinirea cumulativa a mai multor cerințe10:
-activitatea procesuală trebuie să se desfășoare numai prin intermediul
organelor judiciare înființate de lege, în compunerea și limita atribuțiilor
stabilite de către persoanele cărora legea le conferă anumite drepturi
procesuale. Așa se explică înființarea prin dispoziții legale a instanțelor
judecătorești, a parchetelor și a organelor de cercetare , precum și
desfășurarea activității acestora în compunerea și limitele competenței
acordate de lege. Normele care reglementează compunerea și limitele
activității acestor organe sunt imperative și orice încălcare a lor este
6 Vezi despre organele de cercetare în Gh. Nistoreanu "Drept procesual penal", partea generală. Editura Continent
XXI București 1994. p. 42-43; Gr. Theodoru "Drept procesual penal" , op. cit., p. 72.7Aceste persoane pot fi grupate în: persoane care au interes în rezolvarea cauzelor penale, având calitatea de părți
(inculpat, parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilrnente), persoanele care nu au interes în rezolvarea
cauzei penale, având un rol secundar (martor, experți, interpreți) și apărătorii care au o poziție specială printre
participanții în cauză. Ei nu au calitate de parte în proces pentru că nu sunt subiecte ale raportului conflictual al
cauzei nesusținând sau revendicând interese personale.8 N. Giurgiu, "Cauzele de nulitate în procesul penal," Editura Științifica, București 1974, p.6; Al. Tuculeanu.
"Luarea măsurilor preventive în cazurile de indivizibilitate și conexitate", în Dreptul nr. 10/1997, p. 62.9 S. Kahane, "Drept procesual penal". Editura didactica și pedagogică, București, 1963, p. 17.10 A se vedea Gr. Theodoru, "Drept procesual penal", op. cit, p. 34.
5
Alexandra Bobu anu ț
sancționată;
-organele judiciare trebuie să respecte întocmai drepturile procesuale
acordate de lege participanților la procesul penal și să utilizeze numai
mijloace și metode admise de lege;
-înfăptuirea legalității presupune și organizarea controlului judiciar și a
supravegherii judiciare pentru asigurarea respectării întocmai a prevederilor
codului de procedură sau a altor dispoziții legale.
În corelația sa cu celelalte principii fundamentale ale procesului penal (principiul
aflării adevărului, principiul oficialității, principiul prezumției de nevinovăție, principiul
rolului activ al organelor judiciare, principiul garantării libertății persoanei, principiul
respectării demnității umane, principiul garantării dreptului la apărare etc.), pricipiul
legalității impune prima condiție de existență a celorlalte principii și anume: legea. Pe de altă
parte " în aceste principii el își găsește primele sale garanții"11.
Secțiunea III. Garantarea principiului legalității în procesul penal
Cum arătăm în cele ce au precedat, toți participanții la procesul penal sunt
obligați să respecte legea în activitatea lor. Consacrarea legislativă a acestei obligații nu
este însă suficientă pentru realizarea legalității în domeniul de care ne ocupăm. Este necesară
instituirea unor garanții ale respectării principiului legalității procesuale. Codul de procedură
instituie două modalități generale de garantare a legalității procesuale și anume: asigurarea
unui control sistematic și eficient de descoperire și înlăturare a oricăror încălcări ale
legii12 și aplicarea diverselor sancțiuni juridice. Prin prisma obiectivelor presupuse ne
vom opri în mod special asupra sancțiunilor aplicabile în cazul încălcării normelor
procesuale penale.
Codul de procedură român prevede pentru cazurile de încălcare a dispozițiilor care
reglementează desfășurarea procesului penal două categorii de sancțiuni.
11 Gr. Nistorescu s.a., op. cit., p. 21.12Așa cum prevede Codul de procedura, activitatea organelor de urmărire este supravegheată de procuror din oficiu
(art. 218 din Codul de procedură penală) sau la plângerea persoanei interesate (art. 275 din Codul de procedură). De
asemenea procurorul are dreptul și obligația de a infirma și dispune refacerea actelor efectuate cu încălcarea legii
(art. 200 și 265 din Codul de procedură). Activitatea desfășurată de procuror în procesul penal este, la rândul ei,
supusă controlului procurorului ierarhic superior (art. 209 și 278 din Codul de procedură). În cazul unor încălcări
grave ale dispozițiilor procedurale, hotărârea defintivă poate fi atacată și desființată prin procedura contestației în
anulare (art.386 din Codul de procedură). Vezi, recursul în anulare art. 409, 410 Cod de procedură și decizia nr. 63
din 1996 a Curții Supreme de Justiție în Dreptul nr. 10/1997, p. 121.
6
Alexandra Bobu anu ț
Într-o primă categorie sunt incluse sancțiunile disciplinare și amenzile judiciare care
se aplica în caz de încălcare gravă13 a dispozițiilor procesuale și procedurale de către
persoanele care exercită atribuțiile organelor judiciare sau, după caz, de către celelalte
persoane care participă la procesul penal (art. 198 din Codul de procedură penală). Aceste
sancțiuni sunt îndreptate împotriva persoanelor care se fac vinovate de săvârșirea unor
încălcări procesuale în scopul înlăturării lor sau, după caz, al constrângerii lor să
îndeplinească anumite dispoziții procesuale. Este important de subliniat că ele nu produc nici
un efect asupra actelor procesuale sau procedurale efectuate cu încălcarea legii.
Într-o a doua categorie sunt cuprinse sancțiunile actelor procesuale și anume:
nulitatea, (art. 197 Codul de procedură ) inadmisibilitatea, (art. 379 și 385 Codul de
procedura penală) decăderea (art. 185 Codul de procedura ) și inexistența.
În sens larg noțiunea de sancțiuni procedurale acoperă atât nulitatea cât și alte
sancțiuni ca: inadmisibilitatea, decăderea, inexistența.
În sens restrâns sancțiunile procedurale sunt nulitățile întrucât nulitatea formează subiect de
dezbatere al unor capitole separate. În acest capitol introductiv ne vom opri asupra sensului larg
al noțiunii de sancțiuni procedurale, realizând o privire generală asupra acestora.
1.Inadmisibilitatea
Inadmisibilitatea ca sancțiune procedurală nu este reglementată expres de către
Codul de procedură , dar există dispoziții care fac referire la instituția menționată. Astfel
art. 379 pct. l lit. a și 385 pct l lit. a din Codul de procedură prevede că instanța
respinge apelul sau recursul menținând hotărârea atacată, apelul sau recursul este
tardiv.
Inadmisibilitatea intervine în situația în care se efectuează un act pe care legea
nu-l prevede sau îl exclude sau se încearcă de către părți executarea unor drepturi
procesuale epuizate14. Astfel un apel declarat împotriva unei hotărâri de declinare a
competenței, apare ca inadmisibil. Așa cum prevede art. 42, alin. 4. din Codul de
procedură , o hotărâre ca cea menționată mai sus nu poate fi supusă apelului.
13 Constituie abateri disciplinare anumite fapte săvârșite în cursul procesului penal cum ar fi neîndeplinirea sau
îndeplinirea greșită ori cu întârziere a lucrărilor de citare, de comunicare a actelor de transmitere a dosarelor,
neprezentarea motiv a martorilor, expertului, apărătorului; tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii
însărcinării primite. Săvârșirea abaterilor menționate mai sus se sancționează cu amendă judiciară de către organul
de urmărire prin ordonanță saxi se instanța de judecată prin încheiere. Organul care aplică amenda are obligația să
comunice ordonanța ori încheierea de aplicare a amenzii persoanei sancționate. Persoana amendată are dreptul ca în
10 zile de la primirea comunicării să ceară scutirea de amendă sau reducerea acesteia. Pentru detalii a se vedea, C.
Crișu, Șt. Crișu, "Ghidul Juristului", Ed. Argessis, București. 1996, p. 587.14 N. Voloncru, "Tratat de procedură ", partea generală, vol.I, Edit. Paiadeia, București. 1993, p. 476.
7
Alexandra Bobu anu ț
De cele mai multe ori inadmisibilitatea nu are o semificație autonomă, pentru că ea
apare ca o consecință a decăderii sau nulității unui act procesual. Privită astfel,
inadmisibilitatea apare ca o sancțiune a sancțiunilor și un mijloc de a întări celelalte sancțiuni,
adică de a nu admite în proces un act lovit de decădere sau nulitate. Așa cum se subliniază în
literatura de specialitate, inadmisibilitatea este o sancțiune virtuală independentă care lovește
orice manifestare procesuală (activitate, acțiune, măsură, operație) care nefiind încuviințată
de lege este lipsită de bază legală. Sub acest aspect inadmisibilita tea se distinge față de
nulitate și decădere. Aceste din urmă sancțiuni asigură legalitatea funcțională a regulilor de
procedură prin eliminarea actelor procesuale care nu au fost îndeplinite cu respectarea
regulilor procedurale. Inadmisibilitatea asigură "legalitatea constitutivă a regulilor de
procedură , conducând la eliminarea din procesul penal a acelor manifestări care nu sunt
încuviințate de lege. "Așa fiind, inadmisibilitatea ca sancțiune privește numai baza legală
nu și aspectul instrumental al actelor de procedură 15.
Față de nulitate, inadmisibilitatea se particularizează prin faptul că ea apare ca
inevitabilă, în sensul că trebuie neapărat aplicată, "nefiind îngăduit față cu principiul
legalității procesului penal, să se dea eficiența unei manifestări pe care legea nu a
încuviințat-o și care nu este nici compatibilă cu rosturile acestui proces"16. Dimpotrivă,
nulitatea trebuie întotdeauna invocată, declarată, și în unele cazuri poate fi acoperită prin
voința părții interesate, având o incidență condiționată.
2. Decăderea
Decăderea ca sancțiune procedurală operează atunci când nu sunt respectate
termenele peremptorii și conduce la pierderea exercițiului unui drept procesual ce n-a fost
valorificat în termenele menționate. Sedi ul reglementării acestei sancțuni se află în art.
185 alin. 2 din Codul de procedură , care prevede că atunci când pentru exercitarea unui
drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea
din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen. "Potrivit art. 185 alin. 3
din Codul de procedură , pentru celelalte termene procedurale (dilatorii – ce nu atrag
decăderea din exercițiul dreptului procedural) se aplică, în caz de nerespectare, dispozițiile
privitoare la nulitate ".
Poate fi decăzut din exercițiul dreptului procesual cel ce nu a declarat apel în
termenul prevăzut de lege. Potrivit reglementărilor în vigoare pot face apel persoanele
15 N. Giurgiu, op. cit.p. 33.16 V. Dongoroz. "Curs de procedură ", București 1942, pp. 158-159.
8
Alexandra Bobu anu ț
prevăzute de art. 302 din Codul de procedură iar termenul de declarare a apelului este de
zece zile de la pronunțarea hotărârii atacate legea nu dispune altfel.
De asemenea, nerespectarea termenului până la care se poate constitui persoana
vătămată parte civilă duce la decăderea pentru cel vătămat de a mai avea această calitate în
cadrul procesului penal.
"Constituirea ca parte civilă este actul procesual prin care partea vătămata își
manifestă, față de organul judiciar, voința de a participa în procesul penal în calitate de
parte civilă și se poate face în tot cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de
judecată până la citirea actului de sesizare, care are loc la primul termen de judecată când
procedura este legal îndeplinită (art. 15 alin. 2 din Codul de procedură ). a pierdut acest
termen, partea vătămată poate solicita despăgubiri pe calea unei acțiuni civile separate, când
va trebui să respecte condițiile și termenele prevăzute de regulile de procedură civilă"17.
Decăderea se deosebește de nulitate din mai multe aspecte. Astfel, în timp ce
nulitatea derivă dintr-un viciu ce privește conținutul sau forma actului procesual sau
procedural, decăderea provine din scurgerea termenului prevăzut de lege pentru
exercitarea unei facultăți procesuale. Astfel spus decăderea se referă la drepturi procesuale,
pe când nulitatea se referă la acte procesuale. Decăderea are în vedere un act care nu mai
poate lua ființă deoarece a expirat termenul prevăzut de lege iar nulitatea se referă la un act
efectuat deja.
Pe de altă parte nulitatea presupune posibilitatea însănătoșirii actelor efectuate cu nesocotirea
dispozițiilor legale și refacerea lor în procesul penal, pe când decăderea are ca principal efect
împiedicarea subiectului procesual de a mai exercita dreptul procesual din care a fost
decăzut.18"
În sfârșit în timp ce nulitatea trebuie constatată și declarată de organul judiciar
competent, decăderea operează deplin drept (de jure). În cazul în care un subiect ce vrea să
valorifice în proces un act lovit de decădere, judecătorul va trebui să declare din oficiu actul
ca neproductiv de efecte juridice.
3. Inexistența
17 Pentru detalii a se vedea V.M Ciobanii. "Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Teoria generală". Edit.
Național, București, 1966, p. 320.18 De la aceasta regulă se admit unele excepții, când dreptul procesual poate fi exercitat peste termenul prevăzut,
cum este cazul repunerii în termen sau a apelului ori a recursului peste termen (art.364, 365 și 385 alin. 2 din Codul
de procedură ). Pentru detalii a se vedea și C. Crișu, Șt. Crișu op.cit p. 618. Gr Theodoru "Drept procesual penal",
op. cit., p. 208.
9
Alexandra Bobu anu ț
Inexistența este sancțiunea procesuală care se caracterizează prin constatarea și
dedarea nevalabilității (inexistenței) juridice a actului procesual (ori procedural) care nu s-a
întocmit cu întrunirea condițiilor esențiale prevăzute de lege ori este lipsit de obiect.
Aparent actul inexistent se confundă cu actul nul. Dar câtă vreme actul nul este lovit
de nevalabilitate, pentru că a fost făcut într-o formă imperfectă, actul inexistent nu este
imperfect, ci pur și simplu nu a fost format ca realitate juridică, "actul inexistent nu este o
realitate juridică, ci o simplă aparență o realitate de fapt"19. Deci în cazul de fa ă nu ț
numai că lipsește actul procesual care să fie sancționat (ca realitate juridică) dar nu se
poate vorbi nici de cauzarea unei vătămări procesuale (care sa nu poată fi înlăturată decât
prin anularea actului). În sensul arătat poate fi socotită ca inexisten ă o declarație țdată de
către o persoană care nu există sau o citație întocmită de către un expert, o hotărâre
judecătorească întocmită de către un student.
Desigur, față de asemenea acte, organele judiciare nu vor lua nici o atitudine pentru
că ele trebuie tratate ca simple realități de fapt, nici o relevanță de ordin juridic.
De altfel, codul de procedură r omân ca și codurile de procedură mai noi, ale altor state
nu se ocupă de actele inexistente și de semnificația lor. Doctrina juridică20 din acest domeniu
recunoaște însă inexistența ca sancțiune procesuală, elementele ce o definesc fiind deduse din
principiile generale ale dreptului și din logica juridică.
CAPITOLUL II
Nulitatea – principala sancțiune procedurală
19 E. Florian, citat de N. Giurgiu, op. cit, p. 30.20 N. Giurgiu, op.cit. p. 30; N. Volonciu, op cit, p 223. Gr. Theodoru, op.cit. p. 117.
10
Alexandra Bobu anu ț
Secțiunea I. Noțiune.
Principiul legalității21 la care ne-am referit în capitolul precedent impune ca
dispozițiile de procedură să fie asigurate nu numai prin mijloace extraprocesuale ci și
prin sancțiuni tipice proprii activității procesuale. Dintre acestea cea mai importantă este
nulitatea.
"În doctrina juridică22, nulitatea este definită ca sancțiune procedurală care
intervine în cazul când un act procesual sau procedural sau o activitate procesuala s-a
realizat respectarea legii".
În elaborarea conceptului de nulitate procesuală și în consacrarea ei legislativă în
diferite sisteme de drept se înfruntă doua concepții fundamentale opuse. În legislațiile mai
vechi, inspirate de școala clasică a dreptului penal, marcate puternic de un formalism rigid
și excesiv, nulitatea este o sancțiune care intervine obligatoriu ori de câte ori au fost
încălcate legile de procedură23. În această concepție, "respectul datorat formelor în procesul
penal este atât de important pentru asigurarea legalității și atingerea scopului sau pentru
realizarea prestigiului justției însăși sub raportul intereselor generale pe care le exprimă, încât
simpla încălcare a unei forme procesuale trebuie să atragă în mod necesar invalidarea
actului"24. Potrivit concepției menționate, sancțiunea nulității intervine ori de câte ori este
îndeplinită condiția încălcării unei forme procesuale prevăzută de lege. Nu prezintă
relevanță împrejurarea că acea formă are un caracter esențial sau neesențial pentru existența
actului procesual sau prin îndeplinirea unui act imperfect s-a produs sau nu o vătămare
procesuală lor din proces sau intereselor generale ale societății. Aplicarea în practică a
acestei teorii a generat numeroase dificultăți cât privește "finalizarea tragerii la
răspundere a infractorilor"25.
De aceea legislațiile mai noi (moderne)26 au abandonat, în general acest formalism,
"anularea actelor procedurale efectuate cu neobservarea legii încetând a mai fi un scop în
21 Vezi Cap 1.22 N. Volonciu, op. cit. p. 77; Gh. Nistoreanu s.a., op. cit. p. 775; V. Dongoroz, "Curs de procedură penală,"
București, 1943, pp. 167-168.23 Avem în vedere mai ales codurile de procedură care au fost inițiate în secolut trecut. Deși doctrina și legislația
secolului al XlXlea s-a distanțat mult de așa numitele "proceduri sacramentale" arhaice, respectarea cu strășnicie a
anumitor texte (ca un scop în sine) era prevăzută uneori sub sancțiunea unor consecințe juridice dintre cele mai
severe.24 N. Giurgiu, op. cit, p. 42.25 Gr. Theodoru, "Drept procesual penal", 1996, op. cit. p. 409.26 Vezi Codul de procedură francez din 1959 cu modificări aduse prin ordonanța din 4 iulie 1960, Vezi și P.
Bouzat, J Pinatel citat de N. Volonciu. "Tratat de procedură , op. cit p. 478. vezi și Codul de procedură Român din
1936.
11
Alexandra Bobu anu ț
sine."27 Concepția care s-a conturat se sprijină pe argumentul că nulitatea trebuie să
intervină numai în cazul încălcării acelor dispoziții legale pentru care se prevede în mod
expres sancțiunea nulității. În practica vieții juridice s-a constatat, însă, că intervenția
nulității poate fi necesară și în alte cazuri decât cele prevăzute expres de lege. În felul
acesta s-au cristalizat două categorii de nulități: nulități exprese și nulități virtuale.
Nulitățile exprese sunt acelea pe care legea le prevede ca atare, precizând că
nerespectarea dispoziției procedurale respective atrage nulitatea actelor îndeplinite cu
neobservarea legii. Un exemplu de nulitate expresă ne oferă art. 197 alin. 2 din Codul de
procedură care prevede că dispozițiile relative la sesizarea instanței sunt prevăzute sub
sancțiunea nulității.
Nulitățile virtuale sau implicite nu sunt expres prevăzute de lege, ele decurgând din
reglementarea generală sunt îndeplinite anumite condiții. Foarte importantă este, sub acest
aspect, condiția că actul procesual întocmit cu încălcarea formelor prevăzute de lege să fi
produs o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului.
În evoluția în timp a reglementării nulităților trebuie remarcată superioritatea
dispozițiilor actualului Cod de procedură , care aduce unele perfecționări sistemului
nulităților. Codul menționat conține unele dispoziții ce prevăd expres sancțiunea nulității,
în cazul încălcării lor (acestea sunt nulități exprese și absolute), încălcarea oricărei alte
dispoziții de procedură atrage sancțiunea nulității, așa cum am arătat, prin această
încălcare s-a produs o vătămare (acestea fiind nulitățile virtuale – care au un caracter relativ).
Actualul cod înlătură, deci, nulitățile relative exprese (reglementate de codul anterior) și
consacră ca nulități relative numai nulitățile virtuale.
În doctrina juridică28 se atrage însă atenția că sunt câteva situații în care, deși
nulitățile sunt prevăzute expres de lege, ele îmbracă un caracter relativ. Așa este cazul
judecării unei cauze în lipsa unei părți nelegal citate, sau care, fiind legal citată a fost în
imposibilitatea de a se prezenta și de a înștiința despre această imposibiltate; explicația
constă în prevederea expresă în lege că nulitatea produsă, deși relativă, atrage
admiterea apelului sau recursului.
Din cele prezentate rezultă că, în co ncepția Codul român de procedură , ca un act
procedural să fie lovit de nulitate se cer întrunite unele condiții. Analiza acestor condiții
impune unele precizări și distincții.
27 N. Volonciu op. cit, p. 478.28 Gr. Theodoru, op. cit. p. 410. în același sens a se vedea și Gr. Theodoru, "Nulitatea ca temei de casare în procesul
penal". Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza Iași, 1992, Iași, p. 41 și următoarele; Gr. Theodoru, Nulitatea
relativă ca temei de casare în procesul penal", Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza Iași, Secțiunea Științe
juridice. 1990.
12
Alexandra Bobu anu ț
Pentru nulitățile absolute, care, cum arătam sunt expres prevăzute de lege, se cere
întrunită condiția încălcării dispozițiilor legale care consacră aceste nulități. Nu se impun
și alte condiții pentru că în privința acestor nulități operează "o prezumție irefragabilă de
vătămare ce impune anularea actului29. De aceea, cel care invocă nulitatea nu trebuie să
demonstreze vătămarea, neputându-se însă face nici contradovada inexistenței acesteia."30
Pentru nulitățile virtuale (relative) se cer întrunite trei condiții, pentru ca nulitatea să
fie operantă: îndeplinirea actului să fi avut loc cu nerespectarea dispozițiilor legale;
încălcarea dispozițiilor ce reglementează procesul penal să fi adus o vătămare procesuală;
vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Privită prin prisma condițiilor
arătate nulitatea, ca sancțiune procesuală, se distinge de: inadmisibilitate, decădere sau
inexistență.31 "Deși prin scopul comun – asigurarea legalității în procesul penal –
sancțiunile menționate mai sus se apropie de nulitate, ele se distanțează de aceasta
întrucât nu-și subordonează acțiunea sancționatorie, existenței unor condiții de felul celor la
care ne-am referit.
Secțiunea II. Condițiile intervenției nulității
1.Categorii de condiții
Intervenția nulității ca sancțiune procesuală este intim legată de întrunirea
anumitor condiții necesare pentru existența ei32 și de prezența unor însușiri necesare pentru
valorificarea acesteia în procesul penal.
Cât privește condițiile de existență acestea sunt impuse de specificul și natura juridică
a nulității și ele îndeplinesc funcția de a determina exietența nulității ca sancțiune procesuală.
De aceea, condițiile menționate sunt privite ca "principale repere cu ajutorul cărora se va
putea obține diferențierea nulității de celelalte sancțiuni ale actelor procesuale sau
procedurale33.
29 Gr. Theodoru, op. cit. p. 410. în același sens a se vedea și Gr. Theodoru, "Nulitatea ca temei de casare în procesul
penal". Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza Iași, 1992, Iași, p. 41 și următoarele; Gr. Theodoru, Nulitatea
relativă ca temei de casare în procesul penal", Analele Științifice ale Universității Al. I. Cuza Iași, Secțiunea Științe
juridice. 1990.30 Neagu, "Drept procesual penal", vol, II, Partea generala. București 1992. p. 214.31 Vezi Cap. I32 În literatura de specialitate pentru desemnarea acestor condiții s-a propus conceptul de "condiții substanțiale",
pentru delimitarea acestora de condițiile ce se referă la modul de constatare a nulității, numite condiții procesuale.
Pentru detalii ase vedea D. Pavei, "Constatarea nulității actelor efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale in
procesul penai" în R. R. Dnr. 9/1971 p. 35.33 N. Giurgiu, op.cit. p. 80
13
Alexandra Bobu anu ț
În lumina reglementărilor Codului de procedură se conturează două categorii de
condiții: unele cu caracter general necesare pentru existența oricărei forme de nulitate, iar
altele cu caracter special necesare pentru existența numai a unora dintre formele
nulității. Referindu-se la nulitate în general, în art. 197 alin. l din Codul de procedură se
prevede că această sancțiune operează numai atunci când: intervine o încălcare a
dispozițiilor legale ce reglementează desfășurarea procesului penal; prin aceasta s-a cauzat o
vătămare; vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.
Condițiile prevăzute de art. 197 alin. l din Codul de procedură sunt obligatorii
pentru existența tuturor nulităților indiferent de modalitatea în care sunt reglementate; ca
nuiități exprese (absolute) sau ca nulități virtuale (relative). În cazul oricărei nulități
trebuie să intervină mai întâi o încălcare a unei dispoziții legale (acesta fiind premisa formală
a nulității) și mai apoi o vătămare procesuală (acesta fiind premisa materială a nulității). La
aceste premise se adaugă și condiția ca vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât
prin anularea actului. Această ultimă condiție determină invalidarea actului vicios și
obligativitatea remedierii sau refacerii sale ( acest lucru este posibil).
Deși obligatorii pentru toate nulitățile, condițiile generale de existență ale nulității
prezintă anumite particularități după cum ele vizează modalitatea sau formele diferite ale
nulității. De exemplu, condiția încălcării unei dispoziții legale care reglementează
desfășurarea procesului penal va îmbraca unele note specifice după cum ea însoțește
intervenția nulității absolute sau a celei relative.
Se conturează astfel unel e condiții speciale de existență a nulității care privesc
anumite forme ale acesteia34. Întrucât în cadrul acestui capitol ne-am propus să realizam o
privire generală – de ansamblu – asupra nulității (ca sancțiune procesuală) vom insista
asupra condițiilor generale de intervenție a nulității. Condițiile speciale vor fi luate în
dezbatere în capitolele afectate celor două forme de nulitate: și relativă.
2. Condițiile generale ale nulității
a. Încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal
este o primă condiție a intervenției nulității (condiția formală), care presupune întrunirea
a două elemente: să existe o violare a dispozițiilor procesuale; iar încălcarea sa se referă
la dispoziții care reglementează desfășurarea procesului penal.
34 Existența nulității absolute, de exemplu, depinde nu numai de îndeplinirea condițiilor generale, la care ne-am
referit ci și la condiția ca acestea să fie prevăzute de lege (art. 197 alin 2. din Codul de procedură ).
14
Alexandra Bobu anu ț
Încălcarea dispozițiilor legale, în situația aflată în dezbaterea noastră, poate avea loc
fie prin întocmirea unui act procesual ori procedural cu încălcarea condițiilor formale
prevăzute de lege sau prin omisiunea îndeplinirii actului procesual în formele și
condițiile prevăzute de lege (modalitatea negativă de încălcare a legii) .
Reglementările î n vigoare susținute de doctrina juridică și practică dreptului
procesual penal recunosc posibilitatea intervenției nulității atât în caz de încălcare a legii
de procedură cât și în caz de omisiune procedurală. Suntem, de exemplu, în fața unei
modalități pozitive de încălcare a legii atunci când rechizitoriul – ca act de sesizare a
instanței s-ar referi și la alte fapte sau persoane decât acelea pentru care s-a efectuat
urmărirea 35. Pe de alta parte, suntem în prezența unei modalități negative de încălcare a legii
atunci când organul judiciar a omis în totalitate întocmirea actului procesual prevăzut de
lege, cum ar fi în cazul în care judecarea cauzei s-a făcut citarea inculpatului sau a
celorlalte părți din proces, în alte cazuri nulitatea poate fi operantă pentru că s-a omis
observarea unor condiții necesare pentru regularitatea actului, cum ar fi întocmirea unei
citații ca acesta să cuprindă elementele esențiale prevăzute de legea de procedură 36, sau
întocmirea unei ordonanțe de scoatere de sub urmărirea căruia îi lipsesc condițiile esențiale
de existență ca act de finalizare a urmăririi penale37.
În legătură cu condiția pe care o analizam, mai trebuie adăugat că nu orice
încălcare a unor dispoziții procesuale atrage intervenția nulității, încălcarea legii se
poate referi la unele condiții esențiale, de care atârnă validitatea actului procesual (sau
procedural) și ea va atrage întotdeauna nulitatea actului; , dimpotrivă prin actul procesual
(sau procedural) s-au încălcat unele dispoziții procesuale neesențiale38 pentru desfășurarea
procesului penal nulitatea nu va fi operantă (decât dacă s- ar putea dovedi cauzarea unei
vătămări procesuale).
De aceea, doctrina și practica dreptu lui procesual penal apreciază că nulitatea
operează când se încalcă dispozițiile ce reglementează efectuarea actelor procesuale sau
procedurale indiferent de faza în care acestea sunt plasate (urmărire sau judecată).
În legătură cu actele procesuale i procedurale se impun unele precizări și distincții, ș
în unanimitate, autorii de specialitate și practicienii sunt de acord că nulitatea – ca sancțiune
35 În cazul de față prin actul procesual întocmit s-au încălcat dispozițiile prohibitive înscrise în art. 263. din Codul
de procedură .36 Cu privire la citare – ca act procedural, a se vedea art 175 – 181 din Codul de procedură penală. Vezi și Gr.
Theodoru "Drept procesual penal." op cit.p. 396.37 Scoaterea de sub urmărire penală are loc arunci când există învinuit în cauza și s-a constatat existența unuia din
cazurile ce determina lipsa temeiului juridic al acțiunii penale (art. 10 lit. a din Codul de procedură). Prin această
soluție procurorul recunoaște inexistența infracțiunii pentru care s-a început urmărirea penală.38 În cazul unei ordonanțe de scoatere de sub urmărire s-ar putea neglija unele elemente neesențiale, legate de
identificarea infractorului sau motivarea soluției, care în măsura în care nu produc o vătămare procesuală nu atrag
nuliatea actului respectiv.
15
Alexandra Bobu anu ț
procesuală – lovește atât actele procesuale cât și pe cele procedurale, când sunt îndeplinite în
alte condiții decât cele prevăzute de lege. Problema care se ridica este aceea a sensului și
semnificatei noțiunii de act procesual și act procedural. Codul de procedură anterior nu făcea
distincție între actele procesuale și actele procedurale, folosindu-se pentru aceleași acte, fie
denumirea de "acte procedurale", fie de cea de "acte procesuale". Actualul Cod de
procedură (așa cum a fost modificat și completat) diferențiază actele efectuate în cursul
procesului penal în acte procesuale și acte procedurale, stabilind trasaturile fiecărei
categorii de acte (art. 132 din Codul de procedură )39.
Actele denumite procesuale sunt activități prin care autoritățile judiciare și părțile din
proces își manifesta voința, în condițiile și formele prevăzute de lege, de începere și
desfășurare a procesului penal în vederea realizării scopului acestuia. Sunt manifestări
de voință ale organelor judiciare: dispunerea începerii urmăririi penale, dispunerea punerii
în mișcare a acțiunii penale; dispunerea trimiterii în judecată, dispunerea luării
măsurilor preventive sau măsurilor asiguratorii, dispoziția de citare a unei persoane etc.
Actele procesuale menționate contribuie la buna soluționare a cauzei, dar există și acte
procesuale prin care se realizează finalizarea procesului penal, cum ar fi: dispunerea clasării,
a scoaterii de sub urmărire , a încetării urmăririi penale etc. La actele procesuale dispuse de
către organele judiciare trebuie să adăugăm actele procesuale pe care părțile40 în procesul
penal le pot îndeplini. De exemplu: introducerea plângerii prealabile de către persoana
vătămată, declarația de participare a persoanei vătămate ca parte civilă, declararea
apelului, retragerea plângerii prealabile, împăcarea părților, propunerea administrării de
noi probe; sunt acte procesuale dispuse de părți, dar indiferent de subiectul de la care emană
orice act procesual trebuie să îndeplinească condițiile de forma și de conținut prevăzute de
lege.
Actele procedurale sunt acele mijloace juridice prin care se aduc la îndeplinire
sarcinile ce decurg din actele procesuale41. Actele procedurale își au temeiul efectuării în
existența a actelor procesuale, îmbrăcând astfel natura derivată, care își pune amprenta și
asupra sancționării lor; nulitatea unui act procesual atrage și nulitatea actului constatator
(care este un act procedural). Judecarea unei cauze, de exemplu, de o instanță
necompetentă atrage nu numai nulitatea judecății dar și nulitatea sentinței sau a deciziei
pronunțate (ca act constatator al hotărârii pronunțate).
În anumite condiții – când actul procedural nu are o autonomie proprie, fiind strâns
legat de actul procesual – nulitatea actului procedural poate atrage nulitatea actului
39 Vezi Gr. Theodoru, T. Plăeșu, "Drept procesual penal," Partea generală, Univ. Al. I. Cuza "lași, 1986, p. 212.40 Cu privire la conceptul de parte în procesul penal a se vedea, Gr. Theodoru, op. cit. p. 101.41 Sunt în acest sens, acte procedurale: înmânarea citației, executarea unui mandat de aducere sau de arestare,
efectuarea unei percheziții, ascultarea unui martor, cercetarea la fața locului.
16
Alexandra Bobu anu ț
procesual. Nulitatea unei sentințe penale, ce nu a fost semnată de către judecătorii care
au pronunțat-o, atrage nulitatea judecății și a soluției pronunțate deși procesul penal s-a
desfășurat legal. dimpotrivă actul procedural are o anumită autonomie față de actul
procesual, nulitatea acestuia nu atrage nulitatea actului procesual; , de exemplu, comunicarea
extrasului după dispozitivul sentinței penale s-a făcut cu neobservarea cerințelor
prevăzute de lege, judecata în sine (care s-a desfășurat legal) nu este afectată.
b. Producerea unei vătămări procesua le este a doua condiție generală de
intervenție a nulității, expres prevăzuta de art. 197 alin. l din Codul de procedură .
Articolul menționat se referă însă la "vătămare" a preciza conținutul acestei noțiuni. A
revenit, de aceea, literaturii de specialitate aceasta sarcină, ceea ce a condus uneori la o
diversitate de opinii.
În literatura mai veche se susține, de exemplu, că vătămarea presupune ca
încălcarea legii să atragă nu numai lezarea drepturilor și garanțiilor participanților,
dar și posibilitatea influențării negative a soluționării cauzei. În acest sens, în procesul penal
noțiunea de vătămare "trebuie luată nu în înțelesul de prejudiciu personal, ci în înțelesul
obiectiv de prejudiciu suferit ca parte litigiantă, de prejudiciu în sens normal și legal".42
Referindu-se la nu litățile relative, un alt autor43 apreciază că existența sau
inexistența vătămării reiese, în majoritatea covârșitoare a cauzelor, din împrejurările de fapt
ce se reliefiazâ din complexul datelor și probelor aflate la dosar, reportate la conținutul
normelor avute în vedere și numai "în cazul când din elementele concrete ale cauzei ar fi
rezultat o vătămare adusă vreuneia dintre părți, în sensul că nerespectarea dispozițiilor
procesuale a influențat sau ar fi putut influența asupra soluției aduse, instanța de recurs
trebuie să poată să caseze cauza cu trimitere."
După o altă opinie44 în dreptul nostru procesual "sancțiunea anulării este legată de
producerea unei vătămări aduse posibilităților de stabilire a adevărului și de justa rezolvare a
cauzei, indiferent aceasta vătămare trebuie dovedită, este prezumată sau , fiind atât de
evidentă, legea procesuală o consideră că nu poate să nu existe".
Față de diversitatea de opinie exprimată, punctul de vedere care s-a impus este axat
pe ideea că vătămarea procesuală nu trebuie examinată "ca ceva rigid, schematic, unilateral
legătură cu finalitatea întregului proces penal sau cu principalele mijloace juridice prin care
acesta se realizează"45.
Majoritatea autorilor de specialitate sunt de acord că vătămarea este un concept
procesual de o suplețe deosebită, cu un conținut dinamic și prezumtiv, în sensul
42 Al. Silvian, "Notă în Paudecteie române," 1946, partea a Il-a, p. 16. 43 V. Râmureanu, "Cu privire la nulitățile procesuale", în Justiția Nouă, nr. 3 din 1936 p. 93.44 S. Kahane, "Despre sancțiunile procesuale", în S.C.J. nr. 2 din 1969, p. 193. 1 N. Giurgiu, op. cit., p. 87. 45 Gr. Theodoru, op. cit., p. 411.
17
Alexandra Bobu anu ț
cuprinderii posibilității de influențare negativă a soluționării cauzei, ce intervine fie ca
urmare a încălcării drepturilor părților, fie a nesocotirii altor valori procesuale care
contribuie la desfășurarea procesului penal.
Pentru a putea determina conținutul noțiunii de "vătămare" afirmă un prestigios
autor, "trebuie îmbinate cele două interese ce se confruntă: interesele societății cu cele
ale părților din proces; vătămarea poate aduce atingere directă atât intereselor socetății cât și
intereselor legitime ale părților din proces46.
Încălcarea unei dispoziții procedurale aduce atingere garanțiilor fundamentale ale
justiției care apără societatea de infracțiuni, legea consideră că există întotdeauna vătămare
ce nu poate fi înlăturată în nici un fel. În acest sens, legiuitorul român a selectat unele
dispoziții ce reglementează desfășurarea procesului penal, grupându-le în art. 197 alin, 2
din Codul de procedură , încălcarea acestor drepturi este apreciată a fi atât de gravă încât
atrage întotdeauna nulitatea actelor efectuate cu încălcarea lor47. Dispozițiile care
consacră cazurile de nulitate , prevăzute mai sus, reprezintă o excepție de la regulă după
care nulitățile sunt în principiu virtuale (cu excepția acelora care sunt expres prevăzute de
lege), de aceea ele trebuie interpretate restrictiv.
Față de cele prezentate mai sus rezultă că în cazul nulităților absolute operează o
prezumție – juris et de jure – de vătămare. Cel ce invocă nulitatea nu trebuie să demonstreze
vătămarea, nepunându-se face nici contradovada existenței acesteia48. Deci, în cazul
încălcării dispozițiilor prevăzute de art. 197 alin. 2 din Codul de procedură , vătămarea
există deoarece se aduce atingere posibilităților de realizare ă scopului procesului penal.
Vătămarea poate aduce atingere și intereselor legitime ale părților din proces, ceea
ce este de natură a leza rațiunea și finalitatea procesului penal, dar având în vedere
caracterul preponderent personal al intereselor vătămate, sancțiunea ce intervine este
preponderent nulitatea relativă. Cum este cunoscut, legea procesual – acorda drepturi și
garanții procesuale părtilor, ceea ce implică exercitarea acestor drepturi și îndeplinirea
garanțiilor procesuale. De aceea împiedicarea unei părți de a exercită un drept procesual sau
de a beneficia de o garanție procesuală produce, prin ea însăși, o vătămare procesuală, care
constă în restrâgerea posibiltaților de susținere a intereselor ei legitime în fața instanței de
judecată."49
46 Idem, p. 411.47 Nu ar putea produce efecte juridice o hotărâre pronunțată de o instanță necompetentă după materie sau calitatea
persoanei, după cum nu poate fi valabilă din punct de vedere juridic, o hotărâre dată cu nesocotire dispoziției
privind participarea procurorului, a inculpatului sau a apărătorului.48 Gr. Theodoru, Nulitatățile absolute ca temiei de casare în procesul penal, op. cit., în Analele Universității "Al. I.
Cuza" Iași 1990 p.41.49 Prezent în fața instanței de judecată, inculpatul ar putea demonstra că există o împrejurare exoneratoare de
răspundere sau care atrage o altă încadrare juridică, ori ar putea invoca unele circumstanțe atenuante.
18
Alexandra Bobu anu ț
În sistemul actual de reglementare, nulitățile relative sunt întotdeauna virtuale.
Legea nu a reținut vreo prezumție de vătămare, de aceea cei ce invoca nulitatea relativă
trebuie să facă dovada vătămării, putându-se face de către partea adversa contradovada
corespunzătoare50.
Rezultă din cele prezentate că există o diferențiere categorică între nulitățile
absolute și cele relative, sub aspectul regimului vătămării. Cu toate acestea, reglementările
în vigoare au în vedere un sistem cât mai suplu al nulităților, constituindu-se astfel unele
categorii intermediare, în care se regăsesc trăsături specifice atât nulităților absolute
cât și celor relative. In literatura de specialitate51 se atrage atenția că în anumite condiții
nulitatea deși îmbracă un caracter absolut, nu este operantă. Astfel necompetența materială
este în general motiv de nulitate , care nu se poate acoperi. Cu toate acestea, în art. 32 alin.
2 din Codul de procedura se prevede că instanța nu restituie cauza procurorului când
constata că cercetarea s-a efectuat de un organ necompetent, aceasta constatarea are loc
după începerea dezbaterilor.
În situația inversă, nulitatea, în principiu relativă, poate îmbrăca, în unele condiții,
aspectul unei nulități absolute, a se putea vorbi însă de o "convertire" judecătoreasca a
nulității relative în una , așa cum s-a încercat sa se explice în literatura de specialitate."52
În condițiile art. 197. alin 4 din Codul de procedură , teza finală, instanța ia în
considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este
necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei53. Este o nulitate care
poate fi luată în considerare din oficiu fârâ ca dreptul invocării sa fie limitat la cei
interesați. În baza art. 197. alin. 4, teza finală, nulitatea poate fi ridicată de instanță și poate
fi invocată și de către procuror în orice stare s-ar afla procesul. Este evident că o asemenea
nulitate nu poate fi privită ca o simpla nulitate relativă, dar ar fi exagerat, "să se considere
un caz de nulitate absoluta cu caracter general și nespecificat expres in limitele sale."54
3. Vătămarea produsă sa nu poată fi înlăturată decât prin anularea
actului.
50 În sistemul codului penal anterior (1936), în cazul nulităților exprese funcționa o prezumție relativă de vătămare
(juris tantum). Pentru detalii a se vedea S, Kahane T "Curs de drept procesual penal", ediția a Il-a, revăzută.
București, 1956, p. 145.51 N. Volonciu, op. cit. p. 308.52 V. Dongoroz, s.a. Explicații teoretice, op. cit, voi I, p. 410.53 În cazurile arătate vătămarea procesuală constă în îndoiala pe care o are instanța de judecată cu privire la aflarea
adevărului și la soluționarea justă a cauzei datorită nerespectării drepturilor procesuale. Deci intervenția din oficiu a
instanței de judecată "implică ceva sau mai mult decât o vătămare ă intereselor legitime ale părții, atingerea trebuie
să afecteze însăși realizarea scopului procesului penal". Gr. Theodoru, "Nulitățile relative ca temei de casare în
recursul penal, in Analele Universității "Al. I. Cuza" Iași. Științe Juridice, 1990. p. 55.54 N. Volonciu, op. cit. 481.
19
Alexandra Bobu anu ț
Pentru ca încălcarea dispozițiilor care reglementează desfășurarea procesului penal
sa atragă nulitatea actului nu este suficient sa se producă o vătămare procesuală ci este
necesar ca aceasta să nu poată ii înlăturată decât prin anularea actului; vătămarea produsă
prin încălcarea dispozițiilor procesuale poate fi înlăturată în alt mod, devine inutilă
anularea actului pentru aceste motive.
O parte în proces a fost vătămată prin împiedicarea acesteia de a- și exercita un
drept procesual, vătămare poate fi înlăturată prin exercitarea altui drept care să ducă la
același rezultat. De exemplu vătămarea produsă părții civile prin refuzul instanței de a-i
da cuvântul în replica poate n înlăturată prin depunerea de concluzii scrise pe care
instanța le-a avut în vedere la soluționarea cauzei, sau, în cazul în care organul de urmărire
penală nu s-a pronunțat prin ordonanța motivată asupra cererilor de probe formulate de
inculpat cu ocazia pezentârii materialului de urmărire 55 și acesta a fost trimis în judecata, el
a suferit o vătămare procesuală întrucât nu și-a putut formula și susține apărările.
Constatând această vătămare, prin încălcarea regulilor procedurale instanța de judecată
poate înlătura vătămarea prin admiterea probelor și administrarea lor in fața ei.
"Înlăturarea vătămării are loc întotdeauna când prin hotărâre se admite în întregime
apărarea părții căreia i s-a produs vătămarea."56
Desigur, problema înlăturării vătămării prin alt mod decât anularea actului se
poate pune numai în privita nulității relative. Așa cum se subliniază în literatura de
specialitate,57 "anularea actului pe motive de nulitate relativă apare ca o măsură
procesuala extrema și ultimă de înlăturare a vătămării, instanțelor de judecată revenindu-le
obligația de a verifica vătămarea nu poate fi înlăturata în alt mod."
În cazul vătămărilor care rezultă din încălcarea dispozițiilor puse expres sub
protecția nulității absolute "existența lor fiind prezumata" se exclude posibilitatea înlăturării
vătămării prin alt mod decât nulitatea actului. În cazul acesta desființarea actului viciat
apare ca un remediu procesual unic și obligatoriu.
Chiar în cazul nulității absolute se poate considera vătămarea înlăturată în alt mod:
de exemplu, deși la judecarea unui minor se constata că nu s-a efectuat ancheta socială,
încălcare sancționată cu nulitate , nu se va anula judecata în cazul în care minorul a fost
achitat pe temeiul că nu â săvârșit fapta sau pentru ca fapta nu este prevăzută de legea .
55 Organul de urmărire are această obligație potrivit art. 252, coroborat cu art. 67. din Codul de procedură .56 Gr. Theodom, Dr. Procesual penal, op. cit. p. 413-414. Vezi și C.S.J, civil, decizia 339 din 1990 în "Dreptul" nr.
9-12 din 1990.57 N. Giurgiu, op. cit, p. 93.
20
Alexandra Bobu anu ț
În cazul art. 332 din Codul de procedura , nulitatea nu operează a fost invocată după
începerea dezbaterilor judiciare, deoarece se considera că prin cercetarea judecătorească este
înlăturata vătămarea ce s-a produs prin efectuarea cercetării penale de către un organ de
cercetare necornpetent.
Secțiunea III. Clasificarea nulităților
Deși îmbracă forme multiple și variate nulitățile pot fi. grupate după anumite criterii,
și anume: modul de exprimare în norma juridică; modul de aplicare și efectele pe care le
produc; limitele consecințelor.
1. După modul de exprimare în norma juridică, nulitățile pot fi: exprese și virtuale.
Nulitățile exprese sunt acelea pe care legea le prevede ca atare, precizând că
nerespectarea dispozițiilor procedurale respective atrage nulitatea actelor îndeplinite cu
neobservarea legii. Spre deosebire de reglementarea anterioara, actualul Cod de
procedură nu a prevăzut expres alte nulități în afara celor absolute58.
În cazul nulităților exprese, vătămarea pe care ele o produc este considerată
întotdeauna ca existență, neavând nevoie să fie dovedita.
În acest caz art.197 alin. I din Codul de procedură , prevede în mod limitativ
cazurile de încălcare care atrag sancțiunea nulității absolute; dispozițiile relative la
competența după materie sau după calitatea persoanei; dispozițiile referitoare la sesizarea
instanței; dispozițiile referitoare la compunerea instanței; cele privind publicitatea
ședinței de judecata; dispozițiile referitoare la participarea procurorului, prezența
inculpatului și asistarea acestuia de câtre apărător în cazurile în care sunt prevăzute în mod
obligatoriu, precum și dispozițiile privind efectuarea anchetei sociale în cauzele cu
infractori minori.
Nulitățile virtuale (implicite) nu sunt prevăzute în mod expres, ele putând fi
deduse din reglementarea generala. In concepția actualului Codul de procedură nulitățile
virtuale reprezintă regula, iar cele exprese o limitată excepție59. Nulitățile virtuale se
aplica numai în situația în care se face dovada existenței unei vătămări ce nu poate fi
înlăturată decât prin anularea actului.
2. După modul de aplicare și efectele pe care le produc, nulitățile se clasifică în:
nulități absolute și nulități relative. Gruparea nulităților după acest criteriu este cea mai
58 S. Kahane, Despre sancțiunile procedurale, S.C.J, nr. 2 din 1969, p. 251.59 I. Neagu, "Drept procesual penal," vol II, Partea generală, București 1992, p. 214.
21
Alexandra Bobu anu ț
importantă în teoria și practica dreptului procesual penal, pentru ca ele vizează fundamentul
însuși al nulităților (normele juridice încălcate).
Nulitățile absolute sunt cele care intervin în cazul încălcării unor norme deosebit de
importante pentru desfășurarea procesului penal, cum ar fi cele care reglementează
principiile fundamentale (cu deosebire principiul legalității). De aceea, încălcarea lor
este apreciată a fi deosebit de gravă iar sancțiunea ce intervine este pe măsura acestei
gravități.
Nulitățile relative (virtuale) reprezintă regula în materie și au sediul reglementării în
an. 197 alin. 4 din Codul de procedură penală, care prevede ca încălcarea oricărei alte
dispoziții legale decât cele prevăzute de alin. 2 atrage nulitatea actului, în condițiile
art. 197. alin l, numai a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este
prezentă sau la primul termen de judecată (cu procedură completă) când partea a lipsit la
efectuarea actului. Potrivit art. 197 alin 4 (teza finala) instanța ia în considerare din oficiu
încălcările, în orice stare a procesului, anularea actului este necesara pentru aflarea
adevărului și justa soluționare a cauzei. Aceasta ultima situație îmbracă un caracter special,
pentru că deși vizează un caz de nulitate relativă prezintă anumite atribute aie nulității
absolute (poate fi invocată și de către procuror sau ridicata de instanță în orice stare a
procesului nu numai până la un moment dat).
3. În funcție de limitele la care se extind consecințele, nulitatea poate fi totala sau
parțială, după cum actul lovit de nulitate nu produce efecte în total sau în parte.
CAPITOLUL III
Nulitatea
Secțiunea I. Noțiune
22
Alexandra Bobu anu ț
Nulitatea este acea sancțiune procesuală care intervine în cazul încălcării unor norme
de drept procesual care "garantează aflarea adevărului sau asigură drepturile părților"60.
În general dreptul pozitiv și doctrina juridică consacră două categorii de nulități
absolute: "nulități absolute exprese și nulități absolute virtuale". Nulitățile absolute exprese
rezultă din încălcarea unor dispoziții procesuale prevăzute expres sub sancțiunea nulităților
absolute iar cele virtuale rezultă din încălcarea unor dispoziții procesuale care
reglementează principiile fundamentale (în special, principiul legalității).
Actualul Cod de procedură , continuând tradiția codului anterior, a consacrat
sistemului nulităților absolute exprese prin art. 197 alin.2 și 3. In concepția codului
menționat, instituirea nulității absolute are în vedere necesitatea asigurării unei protecții
speciale deosebit de puternice pentru un grup restrâns de dispoziții procesuale,
considerate de o excepționala însemnătate pentru organizarea și desfășurarea procesului
penal. Legiuitorul a apreciat că încălcările aduse dispozițiilor procesuale care
reglementează condițiile esențiale pentru organizarea și desfășurarea judecații ar avea
un caracter atât de vătămător pentru atingerea scopului procesului penal încât " se poate
presupune aprioric necesitatea refacerii actelor viciate"61. In cazurile arătate este nu
numai inutil dar și contraindicat de a lăsa constatarea și evaluarea nulităților la
aprecierea judecătorului.
În sistemul reglementarilor procesuale existente sunt considerate ca fiind
estențiale pentru reglementarea desfășurării judecății trei grupe de dispoziții procesuale:
dispoziții referitoare la organele judiciare62, dispoziții privind sesizarea instanței și
desfășurarea judecății63, dispoziții care garantează dreptul la apărare al inculpatului.64
În lumina considerațiilor de mai sus nulitatea absoluta poate fi definita ca fiind acea
nulitate prevăzuta de lege, care nu poate fî înlăturată în nici un mod și este relevabilă în
orice stare a procesului chiar din oficiu. Definiția se refera la condiții și nu la conținut
(numai anumite norme, produc o vătămare aflata sub o prezumție legala ).
Secțiunea II. Funcțiile nulității absolute
60 Gr. Theodoru, "Nulitatea ca temei de casare în procesul penal", în Analele Universității "Al. I. Cuza" Iași,
Științele Juridice ,1992, p. 41.61 N. Giurgiu, op. cit, p. 68.62 Asemenea dispoziții vizează: competența după materie sau după calitatea persoanei, compunerea instanței și
participarea procurorului la ședința de judecată.63 Asemenea dispoziții privesc: sesizarea instanței, publicitatea ședinței de judecată, prezența inculpatului la
judecata, când este obligatorie potrivit legii.64 Dispozițiile din această grupă privesc: asistența juridică a inculpatului (când este obligatorie potrivit legii și
efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori.
23
Alexandra Bobu anu ț
Nulitățile absolute îndeplinesc, în general, funcțiile oricărei nulități procesuale și
anume aceea de a sancționa încălcarea dispozițiilor legale prevăzute expres de lege prin
desființarea actelor procesuale întocmite cu nerespectarea legii și instituirea obligației
refacerii lor, de a garanta respectarea principiului legalității în efectuarea actelor
procesuale și de a asigura aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Spre deosebire
de nulitățile relative, care îndeplinesc aceste funcții cu un spectru larg de acțiune pe lângă
un număr foarte mare de dispoziții legale, care reglementează desfășurarea procesului
penal, nulitățile absolute acționează în mod limitat și numai în scopul asigurării aplicării
stricte a acelor dispoziții care reglementează condiții esențiale pentru desfășurarea
procesului penal. De aceea funcțiile nulității absolute sunt strict specializate și de o
valoare procesuală de prim rang. Ele au menirea de a asigura respectarea unui cadru
minim de condiții și elemente procesuale, care sunt esențiale pentru atingerea scopului
procesului penal.
Secțiunea III. Condițiile nulității absolute
Intervenția nulității absolute presupune îndeplinirea unor condiții generale de
existență a oricărei nulități (cu anumite particularități) cât și a îndeplinirii unei condiții
specifice (de a fi prestabilite de lege, adică de a fi prevăzute expres)
Fie ca au un caracter general și comun tuturor nulităților procesuale, fie că au un
caracter specific, toate condițiile sunt esențiale pentru existența nulității, astfel că în lipsa
oricăreia dintre ele atrage imposibilitatea realizării sale ca sancțiune procesuală.
a. O primă condiție generala se poate desprinde din conținutul arî. 197, alin. l din
Codul de procedură , care prevede că "nulitatea trebuie să rezulte din o încălcare a
dispozițiilor care reglementează desfășurarea procesului penal." Trebuie adăugat însă că
formularea acestui articol este prea largă pentru a exprima conținutul acestei prime condiții
în cazul nulității absolute. De aceea trebuie sa aducem în discuție și alin. 2 al aceluiași
articol, care așează sub protecția nulității absoulte un număr cu totul restrâns de dipoziții
procedurale considerate esențiale pentru soluționarea legală și temeinică a cauzei, "
întrucât ele garantează în cel mai înalt grad aflarea adevărului și asigură drepturile
părților."65
Prin art, 197 alin. 2 din Codul de procedură sunt puse, sub protecția nulității
absolute, dispoziții care stau la baza organizării urmăririi penale și mai ales a judecății și
65Gr. Theodoru. op. cit, în Analele Universității "Al. I. Cuza" Iași 1992. p. 41.
24
Alexandra Bobu anu ț
constituie cadrul legal indispensabil pentru aplicarea regulilor de bază ale procesului penal.
Din acest punct de vedere câmpul de protecție și de acțiune a dipozițiilor privind
nulitățile absolute în procesul penal are un caracter strict relativ, cu mult mai restrâns decât
cel al nulitâțiilor relative. Prin prestabilirea legala a acțiunii nulității numai la dispozițiile
care asigura în mod esențial desfășurarea urmăririi penale și a judecații, legiuitorul a scos
anumite valori de sub acțiunea nulității absolute. De aceea, obiectul protecției celor doua
categorii ale nulității nu se identifica, confundarea acțiunii lor nefiind principial
posibilă.
Unele precizări și distincții se impun în legătură cu natura și frecvența încălcărilor
de lege care atrag nulitatea . Pot exista încălcări comisive sau omisive, ce atrag intervenția
nulității absolute.
Se realizează pe cale omisivă, de exemplu, nulitatea care rezulta din încălcarea
dispozițiilor procesuale imperative, care instituie obligația îndeplinirii sau respectării
anumitor forme legale (observarea lor fiind omisă în tot sau în parte). Asemenea dispoziții
sunt cele referitoare la publicitatea ședinței de judecată sau participarea procurorului,
prezența inculpatului și la asistarea sa juridică (dacă sunt obligatorii potrivit legii).
Se realizează pe cale comisivă acele nulități atrase de încălcarea unor norme
prohibitive (cum ar fi nesocotirea interdicției legale ca actul de sesizare să nu se refere decât
la faptele sau persoanele pentru care s-a efectuat în cauza urmărirea ).
In practica judiciara cel mai frecvent intâlnite sunt nulitățile absolute care rezultă
din violarea de lege omisivâ.
b. Producerea unei vătămări procesuale este o a doua condiție de intervenție a
nulității absolute, care în acest caz prezintă unele amănunte specifice sub aspectul
conținutului vătămării și a regimului de instituționalizare.
In sistemele clasice de procedura penală dominantă era concepția ca datorită
importanței valorilor procesuale așezate sub protecția nulităților absolute, vătămarea
produsă de acestea presupune atingerea sau lezarea ordinii publice, "adică a
intereselor generale ale societății legate de bunul mers al justiției și de prestigiul acesteia."
De aceea, nulitățile absolute erau instituite în interes general, pe când nulitățile relative
ocroteau exclusiv interese ale părților din proces.
Cât privește Codul de procedura numai acesta are în vedere existența celor două
categorii de interese și ține seama de ele la instituirea diferitelor feluri de nulități și
ierarhizarea valorii și forței lor de sancționare. Punând sub protecția nulității absolute
dispoziții procesuale de o maximă importanță pentru existența și buna desfășurare a
judecății, legiuitorul nostru a avut în vedere împrejurarea că vătămarea procesuală vizează
25
Alexandra Bobu anu ț
în acest caz interesele generale ale societății, exprimate în rațiunea și scopul procesului
penal.
Deci conținutul vătămărilor în cazul nulităților absolute rezultă în primul rând
din natura valorii protejate de lege și, în al doilea rând, din întinderea reală a efectelor
ei asupra intereselor societății și a intereselor legitime a părților din proces.
În privința nulității absolute vătămarea este prezumată de lege în mod absolut,
considerându-se aprioric ca ea se produce ori de câte ori intervine o violare a dispozițiilor
legale prevăzute sub sancțiunea nulităților absolute. O asemenea prezumție produce două
efecte: dispensează de sarcina de a mai fi dovedită și nu poate fi combătută prin nici un
mijloc de dovadă. De aceea atât în cursul judecării în prima instanță cât și in faza
exercitării cailor de atac, simpla invocare a producerii unei violări a dispozițiior legale
așezate expres sub sancțiunea nulității absolute va fi suficientă pentru stabilirea existenței
vătămării procesuale. Așa, de exemplu, în cazul invocării nulității în apel sau recurs nu va
exista obligația demonstrării netemeiniciei sau nelegalitâții soluției criticate, simpla
violare a dispozițiilor prevăzute sub sancțiunea nulității absolute fiind un temei suficient
de casare a hotărârii pronunțate cu neobservarea legii.66
c. Anumite particularități prezintă, în cazul nulității absolute, și condiția ca
vătămarea să nu poată fi înlăturata în alt mod decât prin anularea actului.
În cazul încălcării dispozițiilor procesuale atrage sancțiunea nulității relative,
legea prevede expres posibilitatea organului judiciar de a înlătura vătămarea și în alt
mod, decât prin desființarea actului viciat,67 în cazul nulităților absolute remediul
procesului unic și obligatoriu este i n desființarea actului viciat refacerea acestuia".68 De
aceea, în cazul nulității absolute instanța de judecată (sau celelalte părți din proces) nu
vor avea obligația și nici dreptul să se preocupe de posibilitatea înlăturării, în alt mod, a
vătămării ce rezultă din încălcarea legii procesuale.
d. Pe lângă condițiile generale de intervenție a nulității, în cazul nulităților
absolute mai trebuie îndeplinită cerința ca acestea să fie expres prevăzute de lege.
Condiția menționată este îndeplinită ori de câte ori legiuitorul prevede "expressis
verbis" că încălcarea unei anumite dispoziții (sau grup de dispoziții) legale atrage
sancțiunea nulității absolute. Art. 197 alin. 2 din Codul de procedură prevede textual și
explicit mai multe dispoziții legale sub sancțiunea nulității, iar această nulitate este calificată
ca o nulitate prin prevederea expresă a condițiilor și trăsăturilor ei esențiale în art.
197 alin. 3 din Codul de procedură penală. Din condiția prevederii exprese a nulitățiilor
66 Gr. Theodoru, op. cit., în Analele Universității "Al. I. Cuza" Iași, 1992, p. 43.67 Vezi art. 197 alin. l din " Codul de procedură ".68 Gh. Nistoreanu s.a., op. cit., p. 178.
26
Alexandra Bobu anu ț
absolute decurge consecința deosebit de importanta că nulitățile absolute sunt întotdeauna
prestabilite de lege și nu pot fi deduse pe cale de interpretare.
De aceea, în sistemul reglementarilor noastre procesual penale singurul text ce
prevede expres nulitățile absolute, prin determinare textuală și explicita a condițiilor și
trăsăturilor lor esențiale de existență, este art. 197. alin. 2 și 3.
Secțiunea IV. cazuri de intervenție a nulității absolute
Codul de procedură român a instituit regimul nulităților absolute exprese, astfel că
dispozițiile legale a căror încălcare atrage o astfel de sancțiune sunt strict și limitativ
prevăzute de lege (art. 197 alin. 2). In doctrina juridică,69 s-a ridicat problema nulitățile
absolute intervin numai în cazul încălcării dispozițiilor legale enumerate de textul menționat
mai sus sau pot interveni și în cazul încălcării altor dispoziții de valoare procesuală egala ca
acestea. Răspunsul corect, firesc a fost taxat pe ideea caracterului limitativ al nulităților
absolute, argumentându-se ca legea prevede în cazul acesta o excepție de la regula
comună (a nulităților virtuale), astfel că numai dispozițiile indicate în mod expres se
pot afla sub puterea nulității absolute. Instanța noastră supremă70 (fostul Tribunal Suprem)
s-a pronunțat în mod constant în sensul că în anumite cazuri (cum ar fi: acordarea ultimului
cuvânt personal inculpatului sau în cazul obligativității prezenței autorității tutelare și a
părinților la judecarea unui inculpat minor), deși dispozițiile încălcate garantează
drepturile pârtilor, sancțiunea ce intervine nu are caracterele nulității absolute pentru că
nu ne aflăm în una din situațiile indicate expres în art. 197 alin. 2 din Codul de procedura
penală.
Mai mult decât atât caracterul de excepție al dispozițiilor aflate sub sancțiunea nulității a
determinat uneori in practica o interpretare restrictiva chiar a dispozițiilor indicate expres de arL 197
alin. 2 din Codul de procedura penală.
Având de soluționat cauze în care erau în discuție dispoziții privind "publicitatea
ședinței de judecata, fostul Tribunal Suprem s-a exprimat în sensul ca nulitatea absoluta nu poate
fi invocata și primita când: un inculpat minor a fost judecat, în loc de ședință nepublică, într-o
ședința publica71 sau când hotărârea a fost pronunțata într-o ședința nepublică72. De asemenea instanța
suprema a precizat ca nu poate fi invocata nulitatea absoluta în cazul lipsei de asistența juridica a
69 Gr. Theodoru op. cit. în " Analele Universității "Al. I. Cuza" Iași, 1992, p. 42.70 Vezi TS sect. pen. decizia 6 din 1973 partea a II-a, pct. 4 în "Culegerea de decizii pe anul 1973 p, 44; TS decizia
sect. pen. nr. 2669 din 1967 în " Culegerea de decizii pe 1976, p. 470.71 Vezi plenul T. S. dec. de îndrum nr. 6 din 1973, partea a I-a, pct. 7, în "Culegerea de decizii" pe 1973 p. 47.72 T.S. sect. pen. decizia 2443 din 1976 , în "Culegerea de decizii pe anul 1976", p. 472.
27
Alexandra Bobu anu ț
învinuitului, chiar atunci când este obligatorie potrivit legii. Printre cazurile enumerate, limitativ de art.
197 alin. 2 se regăsește ca temei al intervenției nulității absolute numai lipsa de asistența juridică a
inculpatului (nu și a învinuitului) și numai când asistența este obligatorie potrivit legii. Practica
constanta a fostului Tribunal Suprem și a actualei Curți Supreme de Justiție – este în sensul ca lipsa
minutei atrage o nulitate , deși nu este prevăzută în art 197 alin. 2, deoarece în lipsa sa nu se poate
ști care au fost judecătorii care au pronunțat hotărârea – deci "compunerea instanței", dispoziție a cărei
încălcare este prevăzuta în art. 197 alin. 2. Aceeași soluție și în cazul lipsei încheierii de ședință
deoarece nu se poate stabili compunerea instanței, prezența procurorului, a inculpatului și a
apărătorului acestuia, în cazurile în care participarea lor era obligatorie.
1. Nulitatea rezultând din încălcarea dispozițiilor privind competența
după materie și calitatea pesoanei.
Această primă cauză de nulitate absoluta este expres prevăzută de art. 197. alin. 2 din
Codul de procedura , care însă conține o formulare cu totul generală. De aceea doctrina
juridică a atras atenția că se află sub protecția nulității absolute toate dispozițiile privind
competența materiala sau personala, indiferent dacă se referă la organele judiciare care
efectuează urmărirea finala sau la cele care realizează activitatea de judecata. Stabilirea
cercului de dispoziții procesuale relative la competența73 se poate face numai prin
raportarea discuției la noțiunile de competență materială și competența personală așa
cum apar în doctrina juridică și reglementările din legea procesuala.74
Competența materială (ratione materiae) este determinată de criteriul materiei sau al
obiectivului raportului procesual, de natura și gravitatea infracțiunii supuse urmăririi
penale sau judecații. Codul de procedură în vigoare a distribuit competența materială
între diferite instanțe penale numai după criteriul naturii sau gravității infracțiunii. De
aceea, cele mai multe probleme privind asigurarea competenței dupâ materie sau
încălcarea acesteia se nasc nu în legătură cu instituția pedepsei ci în legătură cu
determinarea calitativă a infracțiunilor care intra în sfera de judecată a diferitelor
instanțe.
Competența personală este determinata atât în cazul organelor de urmărire , cât
și a instanțelor de judecată, de calitatea pe care o are infractorul în momentul comiterii
73 Cu privire la conceptul de competență în materie a se vedea: V Râmureanu, "Competența a organelor judiciare"
Edit. Științifică și Enciclopedică, Buc., 1980, p. 42, N. Volonciu, Competența în materie , în " Tratat de precedură
penală, vol. I, op. cit. p. 273 și următoarele; Gr. Theodoru "Drept procesual penal" , op. cit., p. 248.74 Dispozițiile "Codului de procedură penală" privind competența materială trebuie privite prin prisma modificărilor
suferite prin Legile 140 și 141 din 1996.
28
Alexandra Bobu anu ț
infracțiunii. Legea poate face însă derogări de la această reguâ, stabilind competența și
după calitatea infractorului din momentul judecării cauzei.
Actuala reglementare a competenței materiale și dupâ calitatea persoanei a
instanței judecătorești se caracterizează printr-o mai corectă delimitare a competenței
dintre instanțele de drept comun și instanțele militare. Astfel, până la l octombrie
1992 instanțele militare aveau competența de a judeca infracțiunile contra statului și
infracțiunile contra păcii și omenirii; ceea ce presupunea o derogare de la competența de
drept comun (derogare caracteristica statului autoritar). Legea 104 din 199275 a normalizat
regimul competenței astfel ca instanțele militare judeca numai infracțiunile care privesc
capacitatea de apărare a țarii și disciplina militară sau care sunt săvârșite de militari76.
Toate celelalte cauze penale cad în competența instanțelor de drept comun.
Cât privește instanțele de drept comun, competența generala de judecată în
primă instanță a fost încredințată judecătoriei77. Totodată legea prevede care sunt
cauzele penale date – după materie și calitatea persoanei – în competența tribunalelor78
curților de apel79 secției penale a Curții Supreme de Justiție.80
Codul de procedură penală cuprinde o multitudine de dispoziții relative la
competența materială sau personală a organelor judiciare, iar încălcarea acestora atrage,
cum arătam, sancțiunea nulității absolute.
În practica juridică s-au conturat tipice de nulitate ca urmare a încălcărilor
normelor de competența după materie sau după calitatea persoanei.
a.Nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie poate
atrage sancțiunea nulității absolute în doua cazuri tipice și anume: când
75 Legea 104 din 1992 a adus modificări regulilor de competență prevăzute de " Codul de procedură ".76 Vezi art. 26 – 28 din " Codul de procedură așa cum au fost modificate și completate prin legea 141 din 1996.77 Vezi art. 25 din "Codul de procedură ", În privința judecătoriilor din Constanța și Galați trebuie avute în vedere
unele reglementări speciale. Acestea judecă în primă instanță unele din infracțiunile contra siguranței navigației pe
apă, contra disciplinii și ordinii bord și alte infracțiuni prevăzute de D. 443/1972 privind navigația civilă. Sub
aspectul competenței după calitatea persoanei, judecătoriile menționate judecă infracțiunile contra protecției
muncii, de serviciu și contra patrimoniului săvârșite de personalul marinei civile (art,2 lit. A din D. 203 din 1974
pentru înființarea și organizarea de secții maritime și fluviale.78 Vezi art. 27 din "Codul de procedură" cu modificările suferite prin L. 141 din 1996. Articolul menționat folosește
trei procedee pentru determinarea infracțiunilor care sunt de competența tribunalului (în primă instanță);
enumerarea articolelor și a aliniatelor din Codul de procedură care denumesc infracțiunile și prevăd formele lor
agravante: o denumire generală prin arătarea urmării produse prin săvârșirea infracțiunii -moartea victimei – sau
trimiterea la acele dispoziții din alte legi care prevăd o asemenea competență. De asemenea tribunalul judecă în
apel, în recurs, și soluționează unele conflicte de competență. Pentru detalii a se vedea Gr. Theodoru, Drept
procesual penal, partea generală, op, cit. pp. 259 – 261.79 Vezi art. 281 așa cum a fost modificat prin legea 141 din 1996 . Competența acesteia de primă instanță este
stabilită atât după materie (art. 155 – 173 din Codul de procedură ; 356 – 361 Codul de procedură) cât și după
calitatea făptuitorului (anumiți magistrați).80 În primă instanță, secția Curții Supreme de Justiție judecă, potrivit competenței după calitatea persoanei,
infracțiuni săvârșite de senatori și deputați, membrii Guvernului, Judecătorii Curții Constituționale, membrii,
judecători, procurorii și controlorii financiari ai Curții de Conturi, Președintele Consiliului legislativ, Șefii cultelor
religioase etc. (vezi art. 29 din Codul de procedură și art. 21-26 din Legea Curții supreme de Justiție nr. 56 din
1993).
29
Alexandra Bobu anu ț
instanța va judeca o infracțiune ce nu este de competența sa sau când, deși
instanța are în principiu competența soluționării unei anumite infracțiuni, o judecă în alt
grad de jurisdicție decât cel prevăzut de lege. In acest din urma caz încălcarea
dispozițiilor privind competența după materie se refera la aspectul funcțional al acestei
competențe.
b.Nerespectarea dispozițiilor privind competența după calitatea
persoanei poate conduce la patru situații tipice de intervenție a nulității
absolute și anume:
– când instanța va proceda la judecarea unei cauze a avea competența necesară
în raport de calitatea persoanei81 (cum ar fi cazul când judecătoria ar judeca o infracțiune
săvârșită de un militar sau de un notar public).
– când instanța competentă după calitatea persoanei din momentul săvârșirii
infracțiunii va judeca acea cauza, deși între timp inculpatul a pierdut aceasta calitate iar
infracțiunea nu are legătură cu serviciul militar82 (așa ar fi cazul când o instanță militară ar
judeca o infracțiune dintre cele date în competența materială a judecătorilor, deși după
săvârșirea infracțiunii și înainte de judecarea ei, inculpatul a pierdut calitatea de militar).
Această regulă a existat în redactarea inițiala a Codului de procedură . Prin Lege 45 din
1993, s-a modificat textul art. 40 din Codul de procedură , astfel că astăzi lipsa calității în
momentul judecării cauzei nu mai atrage schimbarea competenței, ci ea rămâne cea
determinată de calitatea făptuitorului din momentul săvârșirii faptei.
– când instanța competentă după calitatea persoanei (cum ar fi
Tribunalul militar) va proceda la judecarea cauzei deși inculpatul a dobândit
calitatea prevăzută de lege după data săvârșirii infracțiunii.
– când deși instanța are competență personală a judecării unei anumite
cauze, o judecă în alt grad de jursdicție decât cel prevăzut de lege.
c. Un alt caz tipic de încălcare a normelor de competență materială sau personală are
loc atunci când doua sau mai multe infracțiuni aflate în stare de indivizibilitate sau
conexate, nereunite sau reunite într-o singură cauza, sunt judecate de o altă instanță
decât cea competenta prin prorogare83. Această formă de competență se află sub
81 Vezi art. 40 din "Codul de procedură", discuțiile ce se poartă în literatura de specialitate pe marginea acestui
articol, a se vedea V. Ramurenu, op. cit, pp. 113-115.82 În practica judiciară a fost întâlnită situația când un militar trecut în rezerva a fost judecat de către o instanță
militară, în locul instanței civile deși a săvârșit o infracțiune în legătură cu serviciul. Vezi decizia 76 din 1981 în
"Culegere de legi și decizii 1981, p. 340. Și decizia 30 din 1983 a T.S, în CD. p. 285. -Aplicabilă până la l iulie
1993-. 83 Potrivit Codului de procedură, prorogarea competenței poate interveni în caz de indivizibilitate și de conexitate și
se rezolvă prin reunirea cauzelor la o singură instanță, potrivit unor reguli expres prevăzute de lege (art. 32 -38 din
Codul de procedură). Vezi în acest sens și T.S. sect. pen., decizia 1645 din 1975 în C.D. 1975 p. 447 (care se
referă la indivizibilitate) și T.S sect. pen., decizia 2191 din 1980 in R.R. D nr. 9 din 1981 p. 69 (care se referă la
conexitate).
30
Alexandra Bobu anu ț
sancțiunea nulității absolute întrucât este derivata din competența după materie sau după
calitatea persoanei.
d. Nulitatea absoluta operează și atunci când o cale de atac extraordinară
(revizuirea), o procedură specială (reabilitarea) ori o procedură privind executarea
hotărârii definitive (contopirea de pedepse, aplicarea recidivei, contestația la executare)
este soluționată de o instanță necompetentă.
Codul de procedură penală conține unele prevederi speciale referitoare la situațiile
arătate mai sus. De aceea, instanțele indicate de dispozițiile speciale de competența vor
avea obligația sa-si verifice competența, încă de la prima zi de înfățișare, în raport de natura
infracțiunii la care se referă sesizarea sau în raport de calitatea inculpatului. Dacă în urma
acestor verificări vor constata ca sunt necompetente, instanțele menționate vor trebui
să se desesizeze, trimițând cauza la instanța competentă.
e. Față de formularea generală a art. 197. alin. 2 din Codul de procedură ,
doctrina juridică atrage atenția că se află sub protecția nulității absolute toate dispozițiile
privind competența materială sau personală, indiferent se referă la organele judiciare care
efectuează urmărirea sau la cele care realizează activitatea de judecată.
În sensul arătat în cazul luării în discuție a incidenței nulității absolute pentru
incompetența după materie sau după calitatea persoanei, urmează a fi observate dispozițiile
care stabilesc competența organelor de urmărire (art. 206, 215 din Codul de procedură ).
Pentru prevenirea încălcării acestor reguli de competență, Codul de procedură a
înscris în art. 210, două obligații ce privesc organele de urmărire și anume: sâ-și verifice
competența iar în cazul în care constată că nu sunt competente să trimită de îndată cauza
organelor judiciare competente.
În cazul încălcării dispozițiilor privind competența materială sau personală a
organelor de urmărire (inclusiv a obligațiilor înscrise, în art 210 din Codul de procedură
penală), actele de urmărire efectuate de organele incompetente vor fi lovite de nulitate 84.
Spre deosebire de competența instanțelor judecătorești care nu admit ca o instanța
ierarhic superioara să judece o cauză de competența instanței inferioare, în cazul
organelor de urmărire penală, organul ierarhic superior poate îndeplini orice act de
competența organului de urmărire inferior, astfel încât regulile de competență a acestora
nu mai au rigiditatea regulilor de competență a instanțelor de judecată.
În afara de aceasta pentru organele de cercetare penală se aplică și dispoziția
articolului 332 din Codul de procedură , în sensul că nulitatea operează numai este
invocată într-un anumit termen.
84Vezi T.S sect. pen.; decizia 5035 din 1970 în CD, 1971. p. 462.
31
Alexandra Bobu anu ț
2. Nulitatea rezultând din încălcarea dispozițiilor privind sesizarea
instanței85
Codul de procedură nu conține nici o prevedere care să definească noțiunea de
"dispoziție privind sesizarea instanței" care să ne ajute la delimitarea sferei și conținutului
dispozițiilor procesuale aflate sub protecția nulității absolute. A revenit, de aceea, doctrinei
sarcina de a clarifica sensul expresiei "sesizarea instanței de judecată". In lumina
acesteia,86 sesizarea primei instanțe poate fi primară (originară), suplimentară și derivată.
a. Prin sesizarea primară se înțelege acel atribut al exercițiului funcției de
învinuire care realizându-se printr-un act comun prevăzut de lege,87 constă în
manifestarea de voință a titularului acestei funcții sau a altor persoane prevăzute de lege
de a trimite în judecata instanței competente persoanele învinuite pentru săvârșirea unei
infracțiuni.
s-au încălcat normele privind sesizarea primară sunt posibile mai multe ipoteze în
care nulitatea operează:
– o primă ipoteză este aceea în care prima instanță a fost sesizată prin alt act
procesual decât actul de sesizare prevăzut de lege: rechizitoriul și plângerea
prealabila a pârtii vătămate. O asemenea situație a fost întâlnită în practica instanței
supreme88 care a constatat ca judecătoria soluționase o infracțiune de lovire, deși în
cauza nu se efectuase procedura plângerii prealabile.
– o a doua ipoteza este acea în care sesizarea primei instanței s-a făcut
prin rechizitoriu în loc de plângere 89 a i vătămate, sau invers. 90
În ipotezele prezentate mai sus, judecata a avut loc, hotărârea primei instanțe
este nelegalâ pentru că a fost pronunțată cu neobservarea dispozițiilor privind sesizarea
instanței.
– o situație frecvent întâlnită în practica dreptului penal este aceea în
care sesizarea are loc prin rechizitoriu sau plângere prealabila potrivit legii,
dar actele procesuale respective nu îndeplinesc cerințele impuse de normele
85 Aceste dispoziții se referă atât la sesizarea primei instanțe, cât și la exercitarea căilor de atac.86Gr. Theodoru, Drept procesual penal, op. cit., p. 415 Gr. Theodoru, op. cit. în Analele Universității "Al. L Cuza"
Iași 1992 p. 46.87 Sesizarea se poate face prin rechizitoriul procurorului sau, în cazuri restrânse prin plângerea prealabilă a părții
vătămate.88Vezi T.S. sect. pen, decizia nr. 1490 din 1984, în CD, 1984, p. 337. 89 Așa ar fi situată când s-ar emite rechizitoriul pentru un furt în privința căruia se cere ca act procesual plângerea a
persoanei vinovate (art.210 din Codul de procedură).90În practică a fost întâlnită și situația inversă în care instanța a fost sesizată greșit prin plângere, când legea
impunea sesizarea prin rechizitoriu.
32
Alexandra Bobu anu ț
de procedură penală. Așa, de exemplu, s-a făcut sesizarea instanței prin
rechizitoriu, așa cum legea o impunea, dar au fost încălcate dispozițiile
esențiale privind întocmirea acestui act – cum ar fi competența procurorului care 1-a
întocmit – sancțiune ce intervine este nulitatea absoluta91. In cazul arătat, prima instanța
nu a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru întocmirea adecvat a acestuia ci a judecat
cauza pronunțând o hotărâre asupra fondului, nulitatea va putea fi invocată direct în
recurs. Așa cum arătam nulitatea este operantă numai dispozițiile privind
rechizitoriul, care au fost încălcate reglementează unele elemente esențiale ale acestuia
(competența procurorului, confirmare de către procurorul prevăzut de lege, limitarea
rechizitoriului la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală). Lipsa altor
mențiuni neesențiale (chiar a încadrării juridice a faptei pentru care se dispune
trimiterea în judecată) nu sunt de natură să atragă nulitatea . Asemenea imperfecțiuni
pot fi remediate92 în fazele de urmărire penală sau în cursul judecății în primă instanță.
Nulitatea absolută intervine și în cazul depășirii limitelor obiectului judecății. Art.
217 din Codul de procedură interzice instanței judecarea și condamnarea și pentru alte fapte
decât cele la care se referă rechizitoriul sau plângerea93 prealabilă. De asemenea,
sesizarea prin rechizitoriu sau prin plângere pentru o infracțiune față de care acțiunea
penală era stinsă sau există o cauză de împiedicare în exercitarea ei94, sunt cauze de
nulitate absolută.
b. În cazul sesizării suplimentare poate opera, de asemenea, nulitatea au fost
încălcate regulile de procedură privitoare la aceasta. Codul de procedură prevede trei căi
prin care se poate face sesizarea suplimentară și anume: prin extinderea acțiunii penale
pentru alte acte materiale (art. 355 din Codul de procedură ); prin extinderea procesului
penal pentru alte fapte (art. 336 din Codul de procedură ); și prin extinderea procesului
penal cu privire la alte persoane (art. 337 din Codul de procedură penală).
Indiferent de modalitatea în care intervine, sesizarea suplimentara trebuie să
îndeplinească condițiile esențiale ale oricărei sesizări valabile a instanței de judecată. De
asemenea, vor fi avute în vedere și particularitățile pe care felul de sesizare le prezintă,
determinate de preexisten a unui act de țsesizare primară, de obiectul sesizării suplimentare
și de împrejurarea că ea intervine în cursul judecății.
91 În paractică T.S. a fost întâlintă o situație în care tribunalul județean a fost sesizat prin rechizitoriul procurorului
de la procuratura locală. Vezi decizia, sect pen.. a T.S. nr. 635 din 1983, în Repertoriu alfabetic pe anii 1981-1985.
p. 41.92 Vezi, în acest sens, T.S. sect. pen. decizia nr. 210 din 1977 în Repertoriul alfabetic …. până 1976- 1980, p. 340.93 Prin decizia nr. 2182 din 1984 a sect. pen. a T.S. (în CD. 1984, p. 396), s-a considerat că inculpatul a fost
condamnat și pentru fapte pentru care nu există trimitere în judecată prin rechizitoriu și nici prin sesizarea
suplimentară. O asemenea judecată ar fi fost valabilă dacă ar fi avut loc o sesizare în condițiile art. 336 din Codul
de procedură .94Asemenea cauze sunt prevăzute de art. 10 lit. f J din Codul de procedură .
33
Alexandra Bobu anu ț
O primă condiție ce trebuie îndeplinită este ca sesizarea suplimentară să fie făcută
de către procuror, iar în unele cazuri și de către instanța de judecată ( prin autosesizare)95.
De asemenea, sesizarea suplimentară trebuie să se facă printr-un act procesual anume
prevăzut de lege: hotărârea extinderii acțiunii penale; prin încheiere (în cazul
autosesizării instanței); prin declarația procurorului de punere în mișcare a acțiunii
penale etc.
Nerespectarea condițiilor menționate mai sus atrage întotdeauna intervenția
nulității absolute. În practica vieții juridice din acest domeniu, cele mai întâlnite cazuri de
intervenție a nulității absolute sunt următoarele:
– când au fost integrate în aceeași infracțiune cu care a fost legal sesizată
instanța și alte acte materiale96 care îi aparțin, să se fi extins acțiunea penală și pentru
ele sau să se fi urmat procedura legală de extindere a acțiunii penale prevăzute de art.
335 din Codul de procedură penală.
– când s-a pronunțat condamnarea inculpatului și pentru alte fapte penale97
decât cele la care se referă actul de sesizare pentru care nu s-a dispus extinderea procesului
penal ori nu s-a urmat procedura legală de extindere prevăzută de art. 336 din Codul de
procedură .
-când instanța a condamnat persoane98 care nu fuseseră inițial
inculpate, să se fi extins procesul penal ori să se fi procedat potrivit
dispozițiilor art. 337 din Codul de procedură .
În situațiile arătate hotărârea primei instanțe urmează a fi casată cu trimiterea
întregii cauze la organul competent, pentru a se reface urmărirea penală sau cu trimiterea
spre judecată la prima instanță pentru că după efectuarea procedurii de sesizare
suplimentară99, să fie rejudecată din nou cauza. Atunci când este posibil să poate casa
hotărârea numai parțial, cu privire la faptele și persoanele pentru care nu există o sesizare
valabilă.
c. Sesizarea derivată (de trimitere) are un caracter neoriginal și ea poate fi întâlnită
în următoarele situații: casare cu trimitere, declinare de competența, regulatorul de
95 Vezi dec. 5626 a sect. pen. aT.S. din 1971, în C.D. pe anul 1971. p. 475 – 479; decizia sect. pen. a T.S. 6127 din
1970, în R.R.D nr. 6 din 1971, p. 135.96 Vezi T. S. sect. pen., decizia 1027 din 1972, prin care inculpatul a fost condamnat și pentru alte acte materiale, să
se fi extins acțiunea și pentru ele. Decizia este publicată în "Repertoriul alfabetic de practica judiciară" – 1969 –
1975, p. 159.97Într-o speță soluționată în Tribunalul Județean Timiș, inculpatul a fost trimis în judecată numai pentru lovire, dar a
fost condamnat pentru tâlhărie, să se fi extins procesul penal și pentru furt. Vezi decizia pen. nr. l din 1983 a
instanței menționate în Repertoriul alfabetic pe anii 1980 – 1985, p. 115.98 Vezi, în acest sens, decizia nr. 85 din 1972, T.S., prin secția a dispus trimiterea cauzei la prima instanță pentru a
se efectua procedura de extindere a procesului penal. Decizia este publicată în C.D., 1972, p. 451.99 N. Giurgiu, op. cit., p. 241.
34
Alexandra Bobu anu ț
competență, strămutarea pricinilor. Aceste modalități se numesc neoriginare pentru că
ele presupun sesizarea instanței de către o altă instanță judecătorească (egală sau
superioară în grad) după o sesizare anterioară. Funcția îndeplinită de sesizarea derivată
este de a aduce actul de sesizare originar în fața instanței competente să judece și sub
acest aspect putem vorbi, în sens larg, de o modalitate de sesizare a instanței de
judecată100.
Reglementările în vigoar e nu definesc sesizarea derivată, sarcina aceasta
revenind doctrinei juridice. Din sintetizarea punctelor de vedere exprimate cu privire la
acest concept se poate afirma că sesizarea derivată este acea modalitate de sesizare a
instanței care constă în trimiterea unei cauze penale de către o instanță judecătorească
în fața instanței competente să judece sau să rejudece o anumită cauză, printr-un act
anume prevăzut de lege și în condițiile stabilite de aceasta.
O sesizare derivată valabilă presupune, așadar, îndeplinirea unor condiții
legale și anume: sesizarea să fie făcută numai de către instanța prevăzută de lege printr-
un act procesual sau cu condiții de formă și de fond determinate de lege. La rândul ei,
instanța de trimitere va fi obligată să judece (în cazul declinării, strămutării sau
regulatorului de competență) sau să rejudece (în cazul casării cu trimitere) în limitele
prevăzute de lege.
Pentru ca instanța de timitere să fie legal sesizată (în cazul unei modalități
neoriginare) se impune – de principiu – ca ea să fie legal sesizată și din punct de vedere
primar101. De aceea, instanța va avea obligația să verifice, în cazurile și condițiile
prevăzute de lege, regularitatea sesizării sale atât sub aspectul sesizării dispozițiilor legale
care prevăd sesizarea originară, cât și sub aspectul respectării dipozițiilor legale care
prevăd sesizarea cu trimitere102.
Dacă în cursul acestor verificări se constată că sesizarea primară este nelegală,
sesizarea derivata va fi și ea nelegală. În practica judecătorească s-a apreciat în sensul arătat, că "dacă
judecătoria, sesizată prin rechizitoriul procuraturii locale și-a declinat competența în favoarea
tribunalului județean sesizarea acestei ultime instanțe devine nelegală deoarece rechizitoriul trebuie
să emane de la Pachetul de pe lângă tribunalul județean.
100 Idem, p. 242.101 Pentru a ilustra ideea că devine nelegală sesizarea derivată dacă este nelegală sesizarea primară a se vedea, T.S.,
pen. decizia 645 din 1983, în C.D., 1983, p. 285. 102 V. Râmureanu, "Sesizarea organelor judiciare în reglemnentarea noului Cod de procedură", în R.R. D nr.
3/1969, p. 34. În doctrina juridică s-a arătat însă că în "cazul promovării recursului extraordinar și casării cu
trimitere de către T.S., instanța sesizată cu rejudecarea cauzei nu va avea căderea să verifice, potrivit art. 300 alin.
1. regularitatea actului primar de sesizare" – D.V. Mihăescu. "Căile extraordinare de atac în procesul penal", op.
cit, p. 381.
35
Alexandra Bobu anu ț
În cazul sesizării derivate, actul de trimitere este atribuitiv de competență sub sancțiunea
nulității absolute. Va fi, de aceea, sub semnul acestei sancțiuni hotărârea unei instanțe care din
eroare a judecat o cauză penală – prin declinare de competență – atât timp cât actul de trimitere
(hotărârea de declinare indică o altă instanță ca fiind competentă). Aceeași sancțiune intervine și
atunci când cauza a fost judecată de o altă instanță decât cea căreia i s-a transmis spre rejudecare
prin strămutare (art 60 din Codul de procedura ) sau prin regulator de competență (art, 43 alin.
ultim din Codul de procedură ).
3. Nulitatea rezultând din încălcarea dispozițiilor privind compunerea
instanțelor de judecată.
Examinarea principalelor aspecte pe care le prezintă nulitatea în această materie impune
anumite precizări și distincții.
Sub aspect terminologic, trebuie clasificat înainte de toate, sensul noțiunii de compunere a
instanței penale, care vizează alcătuirea completelor de judecată. Așa cum se subliniază în
literatura de specialitate103, prin complet de judecată se înțelege numărul de judecători care
participă la judecarea unor categorii de cauze penale, într-un anumit stadiu, la soluționarea
acestora și care în urma deliberării pot adopta hotărârea judecătorească. Compunerea
instanței se deosebește de constituirea acesteia, care presupune participarea la ședința
de judecată nu numai a organului jurisdicțional (judecătorii) ci și a altor persoane:
procuror, grefier. Așa cum preciza un prestigios autor104 "numim compunere a instanței
alcătuirea organelor simple, numim constituire, alcătuirea organului complex".
Oprindu-ne asupra conceptului de compu nere a instanței, mai trebuie să arătăm că
acesta trebuie determinat atât sub raport constitutiv, cât și sub raport funcțional.
– Sub aspectul constitutiv, compunerea instanței p resupune îndeplinirea unor
condiții pozitive și a altora negative și anume: alcătuirea completului să se facă numai
din persoane prevăzute de lege, în numărul fixat de lege; persoanele din complet să fie
abilitate de a îndeplini acte de jurisdicție , raportată la natura pricinii, să nu existe vreun caz
de împiedicare a participării la alcătuirea completului de judecată (cum ar fi
incompatibilitatea în procesul penal).105
103 I. Neagu, Tratat de procedură , Edit. Pro, 1997, p. 84.104 Vezi V. Dongoroz. "Curs de procedură ", ed. a Il-a, 1942, p. 43.105 Legislația actuală reglementează o singură formă de împiedicare a participării la alcătuirea completului de
judecată, – incompatibilitatea – prevăzută de art. 46-54 din Codul de procedură art. 292 alin. l din Codul de
procedură .
36
Alexandra Bobu anu ț
– Sub aspect funcțional, compunerea instanței presupune asigurarea desfășurării
cronologice a procesului penal. Sub acest aspect trebuie observat că reglementările în
vigoare obligă nu numai la judecarea cauzei de către "un set complet de judecată, a cărei
compunere este cea prevăzută de lege106, dar și la menținerea aceluiași complet "în tot
cursul judecării cauzei."107 Deci, compunerea instanței, sub aspect funcțional
înseamnă" continuitatea sau unicitatea completului de judecată pentru tot timpul
funcționării cauzei."108 Ignorarea acestei condiții ar pune instanța în situația de a nu-și
atinge în mod complet finalitatea procesuală, constând în judecarea cauzelor penale de
către complete alcătuite potrivit legii și din aceeași judecători.
Încălcarea dispozițiilor privind alcătuirea instanței se poate realiza în mai multe
situații:
a. Într-o primă situație e posibil ca instanța de judecată să fie alcătuită dintr-un
număr mai mic de judecători decât cel prevăzut de lege109, după cum e posibil ca numărul
de judecători să fie mai mare decât cel prevăzut de lege110. Greșita compunere a instanței
în cazurile arătate mai sus atrage indiscutabil sancțiunea nulității absolute. Sancțiunea
nulității intervine dacă, la termenele la care a participat un asemenea complet, s-au
soluționat probleme importante ale cauzei cum sunt: soluționarea unor cereri ale
părților11 1, audierea martorilor112, discutarea admisibilității unor probe113. ,
dimpotrivă, la termenul la care compunerea instanței a fost greșită, nu a fost
soluționată cauza, nu au fost administrate probe și nici nu au fost luate măsuri procesuale
ce ar fi avut consecințe cu privire la soluționarea cauzei, nu se poate reține o încălcare a
legii care să atragă sancțiunea nulității. "
Cazurile de nulitate menționate mai sus s-au întâlnit frecvent în practica
judecătoriilor unde, în loc de completul de judecată format din doi judecători a judecat
106 Art. 292 alin. l din Codul de procedură .107 Art. 292 alin. 2 din Codul de procedură prevede în acest sens: "Completul de judecată trebuie să rămână același
în tot cursul judecării cauzei. Când aceasta nu este posibil completul de judecată se poate schimba până la începerea
dezbaterilor.108 N. Giurgiu, op. cit., p. 248.109 În practica judiciară s-a stabilit că există motiv de casare când hotărârea a fost pronunțată de un număr de
judecători mai mic decât cel prevăzut de lege, chiar neasigurarea numărului de persoane cu drept de jurisdicție a
avut loc numai la unul din termene, când s-au efectuat acte de judecată, la pronunțarea hotărârii sau în condițiile
unei încadrări juridice care atrage o altă compunere. Vezi în acest sens, Tribunalul Suprem sect. pen. , dec 3361 din
1971, în R.R.D. nr. 3 din 1972, p. 1-63 și dec nr. 4897 din 1972, p. 424 – 426; Tribunalul Județean Hunedoara,
decizia pen. nr. 1440 din 1969, în R.R.D. nr. 4. din
1970,p. 186, Tribunalul Suprem, sect. pen., decizia 976 din 1971, în R.R.D. nr. 11 din
1971,p. 148; Din practica recentă a Curții Supreme de Justiție a se vedea decizia nr. 1410
din 1990, sect. pen. (nepublicată).110 Decizia 3989 din 1970 a sect. pen. a Tribunalului Suprem; decizia nr. 522 din 1971 și 2896 din 1972,
menționate de N. Giurgiu, op, cit., p. 250.111 Tribunalul Suprem, sect. pen. decizia 314din 1974, în RRD, nr. 7 din 1974, p. 60-61.112 Tribunalul Suprem, sect. pen., decizia nr. 3361 din 1982, în RRD, 3 din 1973, p. 163.113 Tribunalul Suprem, sect. pen., dec, nr. 3011 din 1982, in R.R.D. nr. 11 din 1983. p. 73.
37
Alexandra Bobu anu ț
un singur judecător114, sau în loc de a judeca un sigur judecător a judecat un complet
format din doi judecători.115
b. Nulitatea absolută intervine și atunci când la judecarea cauzei au participat și
alți judecători decât cei prevăzuți de lege. De exemplu, în cazurile în care inculpatul este
minor judecata se poate face potrivit regulilor de competență obișnuită de judecători
desemnați de către ministrul justiției (art. 483 alin. l din Codul de procedură ).Prin
modificarea Legii de organizare judecătorească completul de judecată se formează din
judecători desemnați de președintele instanței de judecată (conform art. 15 alin. 2 din
Legea 92 din 1992). În completul de judecată s-au aflat și alți judecători decât cei
menționați mai sus actele procedurale întocmite sunt lovite de nulitate .
Greșita compunere a instanței, ce atrage sancțiunea nulității absolute se poate
manifesta prin lipsa capacității funcționale cerute de lege care poate privi lipsa calității
de judecător (când fie că persoana în cauză nu fusese investită cu dreptul de a judeca,
fie că acest drept fusese pierdut la data judecății).
Lipsa capacității funcționale poate proveni și din lipsa calității speciale a
judecătorului ce se cere în anumite cauze (judex incapax). De exemplu, cât privește luarea
hotărârii, art. 308 alin. 5 din Codul de procedură , prevede că " completul de judecată este format
de doi judecători și unanimitatea nu poate fi întocmită, judecarea cauzei se reia în complet de
divergența". Legea de organizare judecătorească116 prevede că în situația menționată cauzele vor
fi soluționate de completul normal completat cu președintele sau vicepreședintele judecătoriei sau
cu un judecător desemnat de președinte, în completul de judecată vor fi deci și persoane ce dețin
calități speciale (președinte sau vicepreședinte al judecătoriei) sau împuterniciri speciale
(judecătorul desemnat de președintele judecătorie). Este neîndoielnic că nerespectarea dispozițiilor
referitoare la compunerea completului va atrage sancțiunea nulității absolute117.
c. Se află, de asemenea, sub protecția nulității absolute dispozițiile procesuale care
reglementează condiția negativă a compunerii instanței și anume incompatibilitatea. În
Codul de procedură , toate cauzele de îndoială asupra obiectivitătii judecătorilor, procurorului,
grefierului, sunt unite în cadrul instituției incompatibilității, în titlul privind competența118. Cu
toate acestea, este ușor de obsevat că incompatibilitatea este o instituție legată de compunerea
114 În practică o asemenea situație s-a întâlnit în judecata unor infracțiuni pedepsite cu mai mult de doi ani de
închisoare ce ar fi trebuit judecate în complet format din doi judecători. Vezi Tribunalul Suprem sect. pen., decizia
nr. 584 din 1981, în R.R.D. nr. l din 1982, p. 65.115 Pentru situația aceasta a se vedea Tribunalul Suprem, sect. pen, decizia 3011 din 1982, in CD. pe anul 1979, p.
432.116 Vezi art. 17 alin. 5 din Legea de organizare judecătorească nr. 92 din 1992. republicată cu toate modificările
ulterioare în M. O. I, nr. 259 din 30 sept. 1997.117 În acest sens a se vedea Tribunalul Județean Sibiu, decizia pen. nr. 67 din 1971, R.R.D. nr. 4 din 1973 p. 155-
159. În cauză instanță a statuat că "în cursul judecaților prima instanță (cum ar fi admiterea unei probe) soluționarea
unei divergențe se face în complet de 3 judecători, după care se va reveni la completul obișnuit".118 Vezi art. 46-54 din Titlul II din Codul de procedură intitulat "Competența".
38
Alexandra Bobu anu ț
instanței de judecată, fiind, cum arătam, o condiție negativă care trebuie respectată la formarea
completului de judecată. Judecătorul imcompătibil nu este exclus de la judecata cauzei, s-au
încălcat dispozițiile procesuale privind compunerea instanței, cu consecințele ce decurg de aici.
Practica Tribunalului Suprem (sect și civilă) susținută energic de doctrină juridică s-ă fixat în
sensul că dispozițiile privind incompatibilitatea sunt relative la compunerea instanței și, ca
urmare, cad sub sancțiunea nulității absolute.119
4. Nulitatea rezultând din încălcarea dispozițiilor relative la publicitatea
ședinței de judecată .
Acest caz de intervenție a nulității absolute este mai rar întâlnit în practica
judiciară din acest domeniu, întrucât "există o rutină în desfășurarea judecății în prezența
publicului și o mențiune tip în încheierea de ședință despre desfășurarea judecății în
ședință publică"120. Se pot ivi totuși unele cazuri de nulitate prin încălcarea dispozițiilor
privind publicitatea ședinței de judecată.
Înainte de identificarea situațiilor practice în care nulitatea absolută operează pe
acest temei, se impun unele clarificări de ordin conceptual în legătură cu ședința de
judecată și publicitatea acesteia.
În primul rând trebuie să facem o delimitare corectă între ședința publică de
judecată și celelalte ședințe publice ale instanței penale sau activități procesuale ale
aceleiași instanțe care, deși au o strânsă legătură cu activitatea de judecată, nu se realizează
în condițiile unor ședințe de judecată. Conform dispozițiilor art. 197. alin. 2 și 3 cu art.
290 din Codul de procedură rezultă, în ideea dominantă în literatura121 și practica
judiciară122 că se află sub protecția nulității absolute numai publicitatea ședințelor
instanței penale care au loc cu prilejul pregătirii judecății, a cercetării judecătorești și a
dezbaterilor inclusiv în caz de reluare. În opinia arătată, pe care o susținem este exclusă
aplicarea dispozițiilor art. 197 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală "pentru
119 Vezi Tribunalul Suprem sect. pen., decizia 421 din 1975, în C.D. 1975 p. 460; dec 2153 din 1973, în CD, 1973,
p.483. tribunalul Suprem, sect. civ, decizia 1563 din 1987, în R.R.D. nr. 9 din 1988, p. 73; N. Volonchi "Dreptul
procesual penal ", Partea generală, 1996. p. 326; Gr Theodoru, op. cit., în Analele Universității "Al. I. Cuza" Iași",
1992, p. 50;120N. Giurgiu, op. cit., p. 255; V Pâtulea. "Notă în R.R.D. nr. 12 din 1983, p. 218. Exista și o opinie opusă, potrivit
căreia incompatibilitatea nu apare cat egoriei juridice în compunerea instanței și ca atare sancțiunea nerespectării
dispozițiilor în materie ar fi nulitatea relativă. Pentru această ultimă opinie, a se vedea: V. Rămureanu, "Competența
a organelor judiciare, Edit. Științifica și enciclopedică București, 1980, p. 278-280; I Neagu, " Tratat de procedură "
Edit. PRO. București, 1997, pagina și autorii citați la nota 146, p. 246.E
Gr. Theodoru, op. cit. în " Analele Universității "Al. I. Cuza" Iași" 1992, p.51.121 Vezi, N. Giurgiu, op. cit. p. 269; Gr. Theodoni Dr. procesual penal, op. cit., p. 417,1. Neagu, "Tratat de
procedură ", op. cit., p. 387.122 Tribunalul Suprem sect. pen., decizia nr. 2443 din 1976, în C.D., 1976, p. 472.
39
Alexandra Bobu anu ț
neasigurarea publicității ședinței de pronunțare "sau omisiunea de a menționa în minuta
hotărârii că pronunțarea acesteia s-a făcut în ședință publică.
Regula judecării cauzelor o constituie publicitatea integrală prevăzută de art. 290
alin. l din Codul de procedură ; "Cerința este îndeplinită din momentul ce accesul
publicului în sala de ședință este liber, chiar în timpul judecății nu s-a aflat în sala nici o
persoană străină de cele chemate în cauză123.
De la regula menționată mai sus, art. 485 alin. 2 din Codul de procedură prevede o
derogare ce vizează procedura specială de judecată pentru i infractorii minori, care se
desfășoară în ședință nepublică124. Această derogare întărește regula că publicitatea este o
condiție generală a tuturor ședințelor de judecată, indiferent de natura procedurii urmate. În
acest din urmă caz, însă încălcarea dispozițiilor privind judecata infractorilor minori
nu atrage sancțiunea nulității absolute125. Judecarea minorului are loc în public, deși
legea cere ca judecata să aibă loc în ședință nepublică, casarea hotărârii pentru acest motiv
poate avea loc "numai partea interesată sau procurorul dovedesc vătămarea intereselor
minorului,126 ori s-a constatat că din această cauză nu a fost posibilă aflarea adevărului și
soluționarea justă a cauzei".127
Printre cazurile de intervenție a nulității absolute pe motiv că au fost încălcate
dispozițiile privind publicitatea ședinței de judecată se află și acela în care, în încheierea
de ședință sau în minuta hotărârii, nu se menționează că ședința de judecată a fost publică.
Obligativitatea unei asemenea mențiuni rezultă din dispozițiile art. 305 lit. b din Codul
de procedură care prevede că încheierea de ședința trebuie să conțină și mențiunea că
ședința a fost sau nu publica" Respectarea acestei dispoziții asigură posibilitatea de a
dovedi publicitatea ședinței de judecată. În lipsa mențiunii că ședința de judecata a
fost publică se naște îndoiala cu privire la respectarea unui principiu de bază al
judecății, aflat sub sancțiunea nulității absolute."128
Intervenția nulității absolu te în cazurile prezentate mai sus are loc numai dacă
în ședința de judecată, în care s-au încălcat regulile privind publicitatea, au avut loc
dezbateri judiciare importante sau au fost luate masuri de care depindea soluționarea
fondului. O simplă amânare pentru propunere de probe sau pentru lipsă de apărare
nu poate atrage nulitatea absolută, dacă ședința de judecată nu a fost publică.
123V Dongoroz ș.a. "Noul Cod de procedură , prezentare comparativă", op. cit., pp. 225-226. 124 Art. 485 alin. 2 din Codul de procedură prevede expres că "Ședința nu este publică".125 Tribunalul Suprem, sect. pen., decizia 1985 din 1987, în CD. 1978, p. 483. În speță un inculpat minor a fost
judecat într-o ședință publică (contrar dispozițiilor legii).126 Art. 197 alin. l, din Codul de procedură .127 În acest sens a statuat plenul Tribunalului Suprem, dec de îndrumare nr. 6 din 1973, pcț. 9, CD 1973, p. 37.128 N. Giurgiu op. cit. p. 280; În același sens a se vedea Tribunalul județean Timiș, decizia pen. nr. 814 din 1969, în
R.R.D., nr. 12 din 1969, p. 180.
40
Alexandra Bobu anu ț
De asemenea mai trebuie precizat că dispozițiile privind publicitatea ședinței de
judecată, a căror încălcare atrage nulitatea , se referă la publicitatea ședinței în care se
desfășoară judecata, nu și la ședința în care se pronunță hotărârea, încălcarea dispozițiilor
care prevăd obligativitatea ședinței publice pentru pronunțarea hotărârii atrage doar
nulitatea relativă.129
5. Nulitatea rezultând din încălcarea dispozițiilor privind participarea
procurorului la ședința de judecată.
Codul de procedură instituie obligativitatea participării procurorului la
ședințele de judecată în primă instanță la toate instanțele judecătorești – în ce privește
judecata în primă instanță la judecătorii, în art. 315 alin. l din Codul de procedură se
prevede că : "Procurorul este obligat să participe la ședințele de judecată ale judecătoriilor
în cauzele în care instanța a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea
prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii de la 2 ani sau mai mare, în
cauzele în care vreunul din inculpați se afla în stare de detenție sau este minor, precum și în
cazul în care se dispune înlocuirea amenzii cu cea a închisorii. La ședințele de judecată
privind alte infracțiuni, procurorul participă când consideră necesar.
Cât privește judecata în apel, Codul de procedură penală prevede în mod expres
că "Participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie" oricare ar fi
obiectul cauzei (art. 376 din Codul de procedură ). De asemenea art. 159 alin.l, referindu-
se la procedura prelungirii arestării de către instanță, precizează: "Completul de judecată va
fi prezidat de președintele instanței sau de un judecător desemnat de acesta, iar participarea
procurorului este obligatorie.
Și în privința recur sului. Codul de procedură penală conține o dispoziție expresă în
art. 385 (partea finală) care prevede că: "Participarea procurorului la judecata recursului
este obligatorie în toate cazurile". Dispoziții similare sunt prevăzute pentru: contestația
în anulare (art. 392 alin. 1); revizuirea (art.399), recursul în anulare și recursul în interesul
legii (art. 409 – 414).
Din cuprinsul prevederilor legale menționate rezultă obligativitatea participării
procurorului la ședințele de judecată, deci "pe tot parcursul judecății cât timp acestea
se desfășoară în fața instanței legal constituite, în ședințe publice oral, nemijlocit și în
129 T.S., sect. pen., decizia 2443 din 1976, în CD., 1976, p. 472. Tribunalul Suprem, sect.
civ., decizia 657 din 1987. R.R.D. nr. 4. din 1988. p. 72.
41
Alexandra Bobu anu ț
contradictoriu"130. Criteriul care determină obligativitatea participării procurorului în
aceste limite este fixat chiar în cuprinsul dispozițiilor art. 315, prin precizarea că
procurorul este obligat să participe "la ședințele de judecată". Ori judecata în procesul
penal implică toate activitățile procesuale care se desfășoară în fața instanței, începând
cu verificările prealabile131 care se iau, continuând cu actele de cercetare
judecătorească132 și terminând cu dezbaterea cauzei.133 Toate aceste activități procesuale
se desfășoară în ședința de judecată și presupun obligativitatea participării procurorului în
cauzele și condițiile prevăzute de lege.
Încălcarea dispozițiilor privind participarea la ședința de judecată, în condițiile
arătate mai sus, atrage incidența art. 127.alin.2 din Codul de procedură penală și
nulitatea . Constatarea respectării acestei dispoziții legale rezultă din încheierea de
ședință sau partea introductivă a sentinței, în care trebuie să se consemneze numele și
prenumele procurorului care a participat la ședință, cererile de orice natură pe care le-a
făcut precum și concluziile pe care le-a pus134. Dacă din încheierea de ședință sau din
partea introductiva a sentinței nu rezultă numele și prenumele procurorului care a participat
la judecată și nici ca în cursul judecății procurorul a intervenit cu cereri, întrebări,
concluzii, hotărârea pronunțată este lovită de nulitate absolută, întrucât nu se poate ști
dacă procurorul a participat la judecată.
La judecătorii, așa cum arătam, prezența procurorului este obligatorie numai în
judecarea în primă instanță a anumitor cauze, de aceea pot sa apară unele erori. Se poate
considera, în mod greșit că participarea procurorului este facultativă iar în realitate sa fie
obligatorie135 sau solutionându-se numai acțiunea civilă se poate crede greșit că
participarea procurorului nu este necesară136. În situațiile arătate nulitatea este
operantă. De asemenea, încadrarea juridică a fost schimbată într-o infracțiune pentru
care participarea procurorului este obligatorie, nulitatea operează chiar pentru
încadrarea juridică inițială participarea procurorului nu era obligatorie.
130 N. Giurgiu. " Cauzele de nulitate în procesul penal", op. cit., p. 285.131 Verificările prealabile sunt prevăzute de art. 318-320 și ele au ca obiect: verificarea privitoare la inculpat,
masurile premergătoare privind martorii, experții și interpreții, excepții ce pot fi ridicate sau cereri ce pot fi
formulate de procuror sau de părți.132 Actele de cercetare judecătorească sunt amplu reglementate prin art. 322-339 din Codul de procedură penală și
ele se referă la: ascultarea inculpatului, citirea declarațiilor anterioare ale inculpatului, ascultarea celorlalte părți,
ascultarea martorului, expertului, interpretului, cererile de noi probe etc.133 Dezbaterea cauzei și ordinea in care se dă cuvântul participanților la procesul penal sunt reglementate în art. 340
din Codul de procedură .134 Vezi art. 305 lit. c,g,h, din Codul de procedură penală.135 O asemenea eroare s-a constatat în practica Tribunalului Județean Timiș în decizia pen. nr. 1193 din 1975, în
R.R.D. nr. 5 din 1976, p. 66 sau tribunalul Județean Suceava, decizia pen. nr. 415 din 1987, în R.R.D. nr. 5 din
1988, p. 78.136 În literatura de specialitate s-a făcut precizarea expresă că participarea procurorului este obligatorie și la
judecarea acțiunii civile dispuse, vezi I. Neagu Tratat de procedură , 1997, op. cit, p. 388. Vezi și Tribunalul
Județean Hunedoara, dec pen. nr. 986 din 1976, în R.R.D. nr. 4 din 1977, p. 49.
42
Alexandra Bobu anu ț
Mai trebuie adăugat că nulitatea este operantă și atunci când, deși prezent,
procurorului nu-i este asigurată participarea137 la activitatea de judecată.
6. Nulitatea rezultând din încălcarea dispozițiilor privind prezența
inculpatului și asistența acestuia de către apărător, când sunt obligatorii.
În vederea garantării dreptului la apărare al inculpatului, reglementările de drept
penal prevăd, sub sancțiunea nulității absolute, dispozițiile privind prezența inculpatului
și asistarea acestuia de către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii.
6.1. Obligativitatea prezenței inculpatului la judecată
Actualul cod de procedură penală , cum a fost modificat și completat, acorda o
importanță deosebită reglementării cazurilor în care prezența inculpatului este
obligatorie la judecată. Astfel, spre deosebire de legislația anterioară (Codul de procedură
din 1936) care instituia obligativitatea prezenței la judecată numai pentru inculpații
arestați (și aceasta într-o modalitate restrânsă – în recurs), Codul de procedură în
vigoare instituie obligativitatea prezenței inculpaților arestați și minori în tot cursul
judecății în prima instanța în apel sau în recurs.
Obligativitatea prezenței inculpatului arestat la judecată se deduce din art. 314,
art, 375 alin. 3 și art. 385l alin. 2 din Codul de procedură, iar obligativitatea prezenței
inculpatului minor este reglementată de art. 484 alin. l și art. 493 din Codul de procedură .
În ambele cazuri rațiunea avută în vedere ia instituirea obligativității prezenței la
judecată a inculpaților arestați și minori, este imposibilitatea acestora de a-și putea apara
interesele legitime și de a-și exercita drepturile și garanțiile procesuale în lipsă.
Această rațiune a justificat protejarea dispozițiilor care reglementează obligativitatea
pezenței lor la judecată prin intermediul nulității absolute.
Cât privește prezența inculpatului arestat la judecată, în art. 314 din Codul de
procedură penală se prevede că "Judecata nu poate avea loc decât în prezența inculpatului
când acesta se află în stare de deținere" iar în art. 375 alin. 3 face mențiunea expresă că
"Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, când acesta se află în
137 Tribunalul Județean Timiș, decizia pen. nr. 375 din 1972 în R.R.D. nr. 8 din 1972, p. 165.
43
Alexandra Bobu anu ț
stare de deținere"; o dispoziție similară este si pentru judecarea recursului (art. 38-45 alin
2).
De aceea, judecata în lipsa inculpatului aflat în stare de deținere,138 atrage,
excepție nulitatea absolută, chiar lipsa s-a produs la un singur termen de judecată la care s-
au luat masuri ori s-au administrat probe139 în privința administrării probelor, însă în
literatura de specialitate140 se precizează că acestea ar putea fi refăcute la un termen
ulterior, în prezența inculpatului.
Obligativitatea prezenței inculpatului minor la judecată – așa cum este
reglementata de Codul de procedură – prezintă unele note specifice. Art. 484 alin. l din
Codul de procedură prevede că "Judecata cauzei privind o infracțiune săvârșită de un
minor se face în prezența acestuia, cu excepția cazurilor când minorul s-a sustras de la
judecată" . Deși norma menționată are un caracter imperativ, ea este mai puțin categorică
decât cea care se referă la inculpatul arestat. Caracterul imperativ al dispozițiilor din art.
480 alin. l trebuie privit sub un dublu aspect. Pe de o parte el vizează aplicarea
sancțiunii nulității absolute când judecata a avut loc în lipsa inculpatului minor141, iar
pe de altă parte obligă la efectuarea unor cercetări temeinice din care să rezulte că
acesta se sustrage de la judecată.142
În legătură cu obligativitatea prezenței inculpatului ia judecată, în doctrina juridică
s-a pus problema caracterului și întinderii incidenței ei în procesul penal.
Instituind în anumite cazuri obligativitatea prezenței inculpatulu i la judecată,
legiuitorul a avut în vedere, în primul rând, prezența fizică a acestuia, de care
apărătorul nu poate exercita drepturile procesuale ale acestuia; dar simpla prezență
fizică nu este suficientă, astfel încât trebuie asigurată și posibilitatea unei participări
procesuale efective143 a inculpatului pentru ca el să-și poată valorifica pe deplin drepturile
și garanțiile procesuale ce-i sunt date prin lege. De aceea, nulitatea operează nu numai
atunci când judecata s-a desfășurat în lipsa inculpatului ci și atunci când, prezent fiind,
inculpatului i s-a interzis să ia cuvântul cu privirile la cererile ce se fac, la excepțiile ce se
ridică sau la concluziile ce se formulează asupra fondului.144
138 Vezi Tribunalul Suprem, sect. pen. decizia 201 din 1978, în C.D., 1978 p. 494. în speță inculpatul a lipsit la o
judecată în contestați în anulare.139 Pentru situația în care inculpatul arestat a lipsit la un singur termen de judecată a se vedea, Tribunalul Suprem,
sect. pen., decizia nr. 78 din 1973, CD, 1973, p. 475.140 Gr. Theodoru, op. cit. în Analele Universității "AL I. Cuza" Iași, 1992, p. 59.141 Vezi Tribunalul Suprem, sect. pen., decizia 1476 din 1976. în CD, 1976, p. 501; T. S. sect. pen., decizia
1149/1984, în CD, 1984, p. 335.142 Tribunalul Suprem, decizia de îndrumare nr. 6 din 1973, pt. II, pct.6, în CD, 1973, p. 37.143 Vezi N. Giurgiu, op. cit. p. 306.144 Gr. Theodoru, op. cit., în Analele Universității "Al. L Cuza" Iași, 1992, p. 53.
44
Alexandra Bobu anu ț
Cât privește întinderea obligativității prezenței inculpatului la judecată – aceasta
subzistă (cu excepțiile prevăzute de lege) în cursul oricărei activități de judecată și în fața
oricărei instanțe de prim grad, de apel sau de recurs.
6.2. Obligativitatea asistării inculpatului de către apărător, în cazurile
prevăzute de lege.
În anumite situații legea impune asistența juridică a învinuitului sau inculpatului,
plecând de la idea că "apărarea este instituție de interes social, ce funcționează nu numai în
interesul învinuitului sau inculpatului, ci și în interesul asigurării unei bune desfășurări a
procesului penal".145
În Codul de procedură actual asistența juridică obligatorie este reglementată de art.
171 alin. 2.
În redactarea inițială acest articol prevedea că asistența juridică este obligatorie
când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, ori arestat chiar în altă
cauză. Legea nr. 32/1990 a extins sfera de aplicare a art. 171 astfel ca "asistența juridică la
prima instanță este obligatorie când inculpatul este minor, militar în termen, militar termen
redus, rezervist concentrat, elev al unei – instituții militare de învățământ, internat într-un
centru de reeducare sau într-un institut medical – educativ, când este arestat chiar în alta cauză,
precum și atunci când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mari de 5
ani sau când instanța apreciază că inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, Ultimile
modificări în materia asistenței juridice obligatorii sunt aduse prin Legea nr. 51 din l 1995, care
prin art. 63 prevede că baroul asigură asistența juridică în toate cazurile în care apărarea este
obligatorie potrivit legii, precum și la cererea instanțelor de judecată, a organelor de urmărire
sau a organelor administrației publice locale în cazurile în care acestea apreciază că persoanele se
găsesc în imposibilitatea vădită de a plăti onorariul.
În cazurile de excepție, drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi
prejudiciate, decanul baroului poate aproba acordarea de asistență gratuită.
Actele de urrnărire penală și de judecată la care trebuie asigurată prezența apărătorului
sunt cele prevăzute de art. 172 din Codul de procedură și art. 23 alin. 5 din Constituția
României.146
145 I. Neagu, Tratat de procedură penală, 1997, op. cit, p. 144.146 Art. 23 alin. 5 din Constituția României din 31 octombrie 2003 prevede că :"Celui reținut sau arestat i se aduce
la cunoștință în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea în cel mai scurt termen;
învinuirea se aduce la cunoștința numai în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu".
45
Alexandra Bobu anu ț
În cazurile de asistență juridică obligatorie prevăzute mai sus asistarea
inculpatului de către un apărător ales sau din oficiu nu este asigurată, nulitatea absolută
este operantă.147 Sancțiunea intervine și atunci când apărătorul a lipsit numai la un
termen, iar ulterior nu au fost refăcute actele cu participarea apărătorului.148
Prin "asistarea" inculpatului de către apărător se înțelege nu numai prezența fizică
a apărătorului în cauzele prevăzute de lege ci și acordarea asistenței juridice în sensul
îndrumării inculpatului cu privire la drepturile procesuale avute și exercitarea
corespunzătoare a acestora.
Nulitatea va fi operantă, pe motiv că nu s-a îndeplinit condiția asistării inculpatului
de către apărător și atunci când, prezent fiind, apărătorul este împiedicat să exercite
drepturile procesuale ale inculpatului, în sensul că nu i se permite să propună probe, să
ridice excepții sau să ia cuvântul cu privire la fondul cauzei. Nulitatea operează fie ca
lipsa asistenței juridice s-a produs în cursul urmăririi penale la actele pentru care prezența
era obligatorie, fie în cursul judecății în primă instanță sau în căile de atac, condiția fiind
ca starea de minor să fi existat în momentul efectuării activității procesuale la încălcarea
legii.
7. Nulitatea rezultând din încălcarea dispozițiilor legale privind efectuarea
anchetei în cauzele cu infractori minori.
Obligativitatea efectuării anchetei sociale în cauzele cu infractor minori atât în faza
urmăririi penale cât și în faza judecății era prevăzută și în Codul de procedură penală din
1936, dar asigurarea realizării acesteia nu era garantată prin prevederile vreunei sancțiuni
procesuale.
Actualul Cod de procedura a grefat și sistematizat într-un singur articol (nr.482)
dispozițiile privind ancheta socială în cauzele cu infractori minori. Aliniatul l al art. 482
prevede ca: "În cauzele cu infractori minori, organul de procedură sau instanța de judecată
are obligația sa dispună efectuarea anchetei sociale". Dispozițiile de mai sus nu trebuie
interpretate în sensul că, în mod alternativ, unul din cele două organe judiciare va dispune
efectuarea anchetei sociale149.
147 Pentru lipsa de asistență a inculpatului minor a se vedea, Tribunalul Suprem dec. de îndrumare nr. 1. din 1971,
CD. 1971, p. 29. Decizia menționată precizează că inculpatul era minor la data sesizării primei instanțe,
obligativitatea asistenței juridice subzistă chiar a devenit major în cursul judecații.148 Vezi Tribunalul Suprem, sect pen., decizia 1957 din 1971, R.R.D. nr. l din 1972, p. 153 Tribunalul Suprem, sect.
pen., decizia 363 din 1976. C.D.. 1976. p. 456.149 Tribunalul Suprem a dat o interpretare corectă dispozițiilor privind obligativitatea anchetei sociale în cauzele cu
infractori minori, precizând că neefectuarea anchetei sociale atât în cazul urmăririi penale cât și în cursul judecății
46
Alexandra Bobu anu ț
Obligativitatea anchetei sociale pentru organul de urmărire există întutdeauna când
în procesul penal se efectuează urmărirea . De aceea, dacă sesizarea instanței s-a făcut prin
rechizitoriu, nulitatea intervine iar cauza va fi restituită la procuratură pentru efectuarea
anchetei sociale150. În literatura de specialitate s-au emis păreri diferite în legătură cu
posibilitatea acoperirii lipsei anchetei sociale da către instanța de judecată.
Într-o primă opinie,151 se afirmă că instanța ar putea acoperi acest viciu prin dispoziția
pe care o emite în vederea efectuării anchetei sociale, asigurându-se astfel "desfășurarea
fluentă a procesului penal". Într-o altă opinie,152 mai larg îmbrățișată în doctrină și
practică, în lipsa anchetei sociale cauza va fi restituită organului de urmărire în
vederea întocmirii acestui act procedural obligatoriu.
Sesizarea primei instanțe s-a făcut prin procedura plângerii prealabile a
persoanei vătămate, omisiunea de a efectua ancheta sociala atrage casarea cu trimitere la
această instanță pentru a se proceda potrivit legii.153
În practica judiciară s-a mai arătată că obligația de a efectua ancheta socială
subzistă și în cazul în care, până la sesizarea instanței de judecată, inculpatul a devenit
major "întrucât cunoașterea datelor la care se refera art. 482 este necesară în vederea
corectei individulalizări a sancțiunii ce se va aplica pentru o infracțiune săvârșită în
timpul minorității.154
Încălcarea dispozițiilor privind obligativitatea anchetei sociale atrage sancțiunea
nulității absolute numai nu s-a efectuat deloc o anchetă socială. Ancheta s-a efectuat
dar este incompletă operează numai nulitatea relativă155 astfel că se poate dispune
casarea hotărârii cu privire la instanța de recurs pentru completarea anchetei sociale în
cadrul rejudecârii cauzei.
Secțiunea V. Regimul juridic al nulității absolute
Regimul juridic al nulității absolute este conturat de unele reguli ce pot fi desprinse
din conținutul art. 197. alin. 3 din Codul de procedură penală. Articolul menționat prevede
atrage nulitatea , (vezi Tribunalul Supem, decizia de îndrumare nr. 3 din 1972, în CD, 1972, p. 27).150 I Neagu, op. cit., p. 710.151 Vezi V. Papadopol, "Neefectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori, Consecințele," în Revista de
drept penal, nr. 3 din 1995, p. 109.152 Gr. Theodoru, op. cit. în Analele Universității "Al. I. Cuza" Iași, 1992, p. 54.153 Vezi Tribunalul Suprem, dec. de îndrumare 3 din 1972 citată mai sus, pp. 28-29.154 Tribunalul Suprem sect. pen. decizia nr. 359/1964, în J.N., 1964, p. 160.155Tribunalul Suprem, decizia de îndrumare nr. 3 din 1972 pct. 2., în CD. 1972. p. 29.
47
Alexandra Bobu anu ț
că: "Nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi
invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare chiar din oficiu."
Deși redactată într-o manieră lapidară, formularea art. 197 alin. 3 din Codul de
procedură penală exprimă în mod concentrat însușirile esențiale ale nulității absolute și
conține suficiente elemente de diferențiere a acestei nulități față de nulitatea relativă.
1. Nulitatea nu poate fi înlăturată în nici un mod; prin excepție, în
cazurile expres prevăzute de lege ea poate fi acoperită.
Inadmisibilitatea înlăturării nulității absolute constituie trăsătura ei principală, care
determină în cea mai mare măsură forța sa juridica și locul ce-l ocupă în sistemul și
ierarhia nulităților. Această trăsătură determină regimul de instituționalizare al nulității
absolute în sensul că aceasta va beneficia în mod obligatoriu de prezumția legala de
vătămare156, cea ce va atrage imposibilitatea și inadmisibilitatea înlăturării nulității
absolute.
În același timp, trăsătura inadmisibilitâții înlăturării vătămării constituie un criteriu
esențial pentru determinarea diferențelor dintre nulitățile absolute de nulitățile relative.
în cazul nulității absolute este inadmisibila înlăturarea vătămării intereselor generale
în alt mod decât prin anularea actului, în cazul nulității rezultă posibilitatea acoperirii,
acceptării sau consimțirii vătămării de către partea în interesul căreia a fost instituită
nulitatea.
În unele cazuri, legea a prevăzut, totuși, în mod expres posibilitatea înlăturării
vătămării, chiar a fost încălcată o dispoziție aflata sub puterea nulității absolute. Așa de
exemplu, deși încălcarea dispozițiilor privin sesizarea instanței este prevăzută sub
sancțiunea nulității absolute, legea permite în anumite cazuri, înlăturarea neregularitâții
actului de sesizare a dispune anularea lui. Art. 300 din Codul de procedura penală
prevede, de exemplu că : "Instanța este datoare sa verifice din oficiu, la prima înfățișare,
regularitatea actului de sesizare. In cazul în care se constata ca sesizarea nu este făcuta
potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturata de îndată și nici prin acordarea unui
termen în acest scop157, dosarul se restituie organului care a întocmit actul desesizare, în
vederea refacerii acestuia. De asemenea este ilustrativ, în sensul arătat mai sus, art 366 din
156 Vătămarea procesuală fiind prezumată "juris et de jure", cel care invocă nulitatea nu trebuie să facă dovada
existenței vătămării, fiind suficientă dovada încălcării normei juridice prevăzute sub sancțiunea nulității absolute.157Se poate observa că legea nu sancționează cu nulitatea greșită sesizarea instanței, lăsând posibilitatea remedierii
actului de sesizare, dacă este posibil, de îndată sau la un termen următor.
48
Alexandra Bobu anu ț
Codul de procedură care prevede că "Cererea de apel nesemnată sau neatestată poate fi
confirmată în instanță de parte, ori reprezentantul ei".
De asemenea există și o excepție de la regulă după care încălcalcarea normelor
de competență materială atrage nulitatea când nulitatea poate fi acoperită. Potrivit art.
332 alin. 2 raportat la art. 332 alin. l , când se constată că în cauza supusă judecății s-a
efectuat cercetarea de un alt organ decât cel competent, cauza nu se restituie o asemenea
constatare are loc după începerea dezbaterilor sau când instanța în urma cercetării
judecătorești a schimbat încadrarea juridică a faptei într-o altă infracțiune pentru care
cercetarea ar fi revenit altui organ de cercetare.
2.Nulitatea poate fi invocată în orice stadiu al procesului.
Codul de procedură a prevăzut în art. 197 alin. 3, pe lângă trăsătura
inadmisibilității nulității, și pe aceea a posibilității invocării ei în orice stare procesului
și de către oricare dintre participanți. Legea nu determină înțelesul expresiei "orice
stare a procesului" de aceea urmează a fi stabilit pe cale de interpretare. Doctrina și
practica dreptului penal sunt unanime în a considera că nulitatea absolută poate fi
invocată în tot cursul procesului penal și chiar pentru prima dată in recurs.158
O problemă oarecum controversată, în literatură și practică este aceea a posibilității
invocării nulității absolute după pronunțarea unei hotărâri definitive.
Într-o primă opinie159 se suține că, în principiu, "nulitățile absolute nu mai pot fi
invocate după pronunțarea unei hotărârii definitive." În susținerea acestei păreri se invocă
art. 39 alin. l din Codul de procedură, care deși se referă numai la excepția de
necompetență materială sau la cea de necompetență după calitatea persoanei, ar oferi
"o soluție de principiu aplicabilă în cazul tuturor nulităților absolute"160 . Articolul
citat precizează că excepțiile menționate mai sus nu pot fi ridicate decât până la
pronunțarea unei hotărâri definitive.
Într-o altă opinie, pe care o considerăm întemeiată, nulitățile pot fi ridicate și în
cadrul exercitării căilor de atac extraordinare "în măsura în care s-au constatat încălcări
esențiale ale legii", în sensul art. 409 cod de procedură 161. În opinia de mai sus
158Vezi decizia 841 din 1971 a Tribunalului Județean Brașov în R.R.D. nr. 12. din 1972, p. 163. În speța instanța a
hotărât că în cazul constatării în recurs a încălcării dispozițiilor privitoare la participarea procurorului la ședința de
judecată, când acesta este obligatorie potrivit legii, urmează a se da efect dispozițiilor înscrise în art. 197 al. 3 și 2
chiar când instanța a fost sesizată numai cu recursul părții civile.159 T. Pop, citat de N. Giurgiu, în op. cit, p. 118.160 N. Giurgiu, op. cit. p. 117.161 Gr. Theodoru, "Perfecționarea reglementării recursului în dezvoltarea dreptului procesual penal," în Analele
Universității "Al. I. Cuza" Iași, 1969, pp. 87-89.
49
Alexandra Bobu anu ț
"oricând se descoperă nulitatea trebuie să se acționeze pentru anularea actului efectuat
cu încălcarea esențială a legii"162. Legiuitorul a înțeles să facă unele derogări de la
această trăsătură a prevăzut expres acest lucru. În ilustrarea acestei idei menționăm
situația în care s-a efectuat urmărirea de către un organ de urmărire necompetent după
materie sau după calitatea persoanei. Deși în cazul arătat nulitatea este operantă, ea nu
poate fi invocată decât cel mai târziu în cursul cercetării judecătorești la primă instanță.
Art. 332 din Codul de procedură, prevede că, în acest sens când se constată înainte de
terminarea cercetării judecătorești că în cauza supusă judecații s-a efectuat cercetarea
penală de un alt organ decât cel competent, instanța se desesizează și restituie cauza
procurorului care va lua măsuri ca urmărirea penală să fie făcută de organul
competent163. Prin derogare de la această regula art. 332 alin. 2 prevede că nu se
restituie cauza și judecată continuă s-a constatat necompetența organului de cercetare
după începerea dezbaterilor judiciare sau când instanța, în urma cercetării
judecătorești, schimbă încadrarea juridică a faptei într-o infracțiune pentru care
cercetarea ar fi revenit altui organ de cercetare . Rezultă din cele prezentate că
nulitatea va fi, în acest caz,164 operantă numai când necompetența organului de cercetare
a fost invocată la prima instanță, înainte de începerea dezbaterilor judiciare, dar instanța a
respins cererea de refacere a urmăririi penale și a continuat judecata.
3. Nulitatea poate fi invocată de orice parte din proces, de Ministerul
Public și se ia în considerare din oficiu de către instanța de judecată.
Având în vedere caracterul nulit ății absolute de a fi instituită în interes general, ea
va putea fi invocată de oricare dintre părțile în proces: inculpatul, partea vătămată, partea
civilmente responsabilă, putând fi sesizată chiar de ceilalți participanți la procesul penal,
indiferent dacă aceștia au fost vătămați prin nulitate sau au în vedere vreun interes în
ridicarea ei.
"Câtă vreme vătămarea aduce atingere principiilor fundamentale ale procesului
penal – se afirmă în literatura de specialitate – este firesc ca toți cei interesați la aflarea
162 Gr. Theodoru, "Drept procesual penal, partea generală, 1996, op. cit., p. 414.163 Vezi art. 268 alin. l din Codul de procedură .164 Pentru situația când cercetarea s-a efectuat de către organul de cercetare în locul procurorului competent, a se
vedea: Trbunalul Suprem sect. pen., dec 610 din 1981, în CD, 1981, p. 338; decizia nr. 85 din 1972 CD. 1972p.
430; Trib Suprem sect. pen. nr. 2203 din 1987. CD, 1987, p. 350; decizia 2591 din 1982, CD. 1982, p. 315.
50
Alexandra Bobu anu ț
adevărului și la respectarea legii să poată invoca nulitatea și să provoace desființarea
actelor lovite de o astfel de nulitate, în vederea refacerii lor în condițiile legii."165
Nulitatea absolută va putea fi luată în considerare și din oficiu, prin relevarea ei
chiar de către instanța de judecată. Posibilitatea luării în considerare a nulității din
oficiu nu are, în concepția dreptului procesual român, nici o îngrădire, "putându-se
realiza în tot intervalul care se situează între momentul investirii instanței și până în
momentul dezinvestirii sale". Cât privește modul în care urmează să se facă relevarea
nulității din oficiu, în art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală nu se prevede nimic în
acest sens. Doctrina juridică apreciază însă că excepția de nulitate din oficiu trebuie sa fie
pusă în discuția păr ilor și soluționată printr-o hotărâre motivată." ț166 Suportul legal al
acestei obligații se afla în art. 302 din Codul de procedură care prevede că " Instanța este
obligată să pună în discuție … excepțiile ridicate din oficiu și să se pronunțe asupra lor prin
încheiere motivată".
CAPITOLUL IV
Nulitatea relativă
165 Gr. Theodoru, "Drept procesual penal, 1996, op. cit, p. 415.166 N. Giurgiu, op. cit, p. 120.
51
Alexandra Bobu anu ț
Secțiunea I. Noțiune și condiții
1. Noțiune
În concepția Codului de procedură penală în vigoare nulitatea relativă este modalitatea
(sau forma) ce ocupă un loc predominant în cadrul nulităților procesuale, nulitățile absolute
având un câmp de acțiune restrâns in cazurile strict și limitativ prevăzute de lege.167
Nulitatea relativă fiind, de regulă,168 virtuală, codul de procedură nu conține dispoziții
sancționate expres cu această nulitate.
Spre deosebire de nulitățile exprese (absolute) care au fost instituite pentru garantarea
respectării unor dispoziții procesuale cu o valoare esențială pentru realizarea scopului procesului
penal, nulitățile relative au fost instituite pentru garantarea respectării celorlalte dispoziții
procesuale care, deși nu au caracter esențial, contribuie în mod direct la desfășurarea procesului
penal, fiind, ca atare, determinate într-un mod generic prin dispozițiile cu caracter de principiu
înscrise în art. 197 alin. l și 4 din Codul de procedură .
Actualul cod de procedură a renunțat la reglementarea nulităților relative exprese și
virtulale, distanțându-se astfel de Codul de procedură din 1936, care prevedea, în mod expres,
unele cazuri de intervenție a nulității relative (art. 79, 84, 97, 141).
Recent, în doctrina juridică s-a exprimat ideea că actualul cod "se îndepărtează într-
o anumită măsură", de concepția menționată mai sus, atunci când prevede în mod expres
anumite dispoziții a căror încălcare atrage sancțiunea nulității relative, în materie de
apel, de exemplu, legiuitorul a făcut o derogare de la caracterul virtual al nulităților
relative în sensul că a prevăzut în mod expres anumite încălcări ale dispozițiilor care
reglementează procesul penal ce atrag desființarea169 cu trimitere spre rejudecare la
prima instanță, asimilându-le în ce privește acest efect, cu nulitățile absolute, "întrucât
legea nominalizează, dintre toate cauzele de nulitate relativă, pe acelea care, invocate
în apel, atrag desființarea cu trimitere spre judecare la prima instanță, se poate deduce
că ne aflăm în fața unor nulități relative exprese, "cărora legea le-a creat un regim
167 În capitolul III- cazurile de intervenție a nulității absolute.168 Codul de procedură se îndepărtează într-o anumită măsură de la această regulă atunci când în art. 379 pct. 2 lit.
b, art.385 pct. 21, art. 3851""1 pct. 2 lit. c, prevede în mod expres drept cazuri de casare încălcările care atrag
sancțiuea nulității relative. Vezi Gr. Theodoru, Drept procesual penal, 1966, op. cit., p 410.169 Gr. Theodoru, "Drept procesual penal" – Partea generală. 1996, op.cit. p. 410193 Gr. Theodoru, op. cit., în Analele Universității "Al. L Cuza" Iași, 1990, p. 58..
Această soluție de principiu își are are sediul reglementării în art. 379 p 2 lit. a.
52
Alexandra Bobu anu ț
special în legătură cu soluțiile instanței de control"170 . Potrivit acestui regim în cazul
unei nulități relative casarea se dispune, de principiu171 cu rejudecarea cauzei de
către instanțe de apel, "Excepție fac cele trei cazuri prevăzute în art. 379 pct. 2 lit. b. din
Codul de procedură , când casarea se dispune cu trimitere spre rejudecare la prima
instanță. Articolul menționt prevede că instanța "judecând apelul … desființează sentința
primei instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată
pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanță, a avut loc în lipsa unei părți
nelegale sau care, legal citate a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a
înștiința instanța despre aceasta imposibilitate, ori prin hotărâre nu a fost rezolvat
fondul cauzei".
În cazurile de mai sus legiuitorul a apreciat că se produce o vătămare a intereselor
părții în proces care nu poate fi înlăturată decât prin rejudecarea cauzei la prima
instanță. Într-adevăr – se afirmă în doctrina juridică – ce este mai vătămător din punct de
vedere procesual, pentru o parte din proces, decât judecarea ei în lipsa, deși nu a fost legal
citată sau a fost în imposibilitate să ia parte la proces, sau dacă a fost judecată trecându-se
nejustificat pentru cererea sa de amânare a cauzei, fiind astfel împiedicată să-și facă
apărarea".172
Se poate considera, așadar, în cazul acestor nulități relative, existența unei
prezumții de vătămare care însă prezintă particularitatea că poate fi contradovedită, în
sensul că vătămarea nu a existat sau că a fost înlăturată în cadrul desfășurării procesului
penal. Sub acest aspect prezumția menționată se deosebește de prezumția de vătămare "juris
et de jure" care operează în cazul nulității absolute.
2.Condițiile nulității relative
În concepția Codului de procedură penală existența, nulităților relative este
subordonată îndeplinirii condițiilor lor generale de existență prevăzute de art. 297 alin l din
Codul de procedură penală.
În cazul nulităților relative exprese (la care ne-am referit mai sus), la condițiile
generale de existență se adaugă și condiția specifică a necesității prevederii exprese în lege
a acestora.
Nulitatea relativă virtuală are conținutul procesual mai puțin particularizat
decât nulitatea . De aceea regimul ei juridic se va apropia uneori până la identificarea
170
171
172 Gr. Theodoru, op. cit., în Analele Universității "AL I Cuza" Iași, 1990, p. 58.
53
Alexandra Bobu anu ț
cu regimul condițiilor generale de existență ale oricărei nulități. Și este firesc să fie așa,
întrucât în sistemul legislațiilor moderne nulitatea relativă constituie forma de bază a
nulității, ce oferă tiparul (modelul) pentru celelalte nulități pentru organizarea diferitelor
sisteme ale acestei sancțiuni.
Deci intervenția nulității relative presupune îndeplinirea condițiiilor generale, la
care ne-am referit într-un capitol cu unele particularități imprimate de specificul
nulităților relative.
a. O primă condiție ce se cere este să se fi încălcat dispoziții legale care
reglementează desfășurarea procesului penal. În cazul nulităților relative încălcarea ce
atrage anularea actului procesual ori procedural trebuie să aibă ca obiect numai acele
dispoziții procesuale care reglementează desfășurarea procesului penal ce nu sunt prevăzute
de lege sub protecția altor nulități sau sancțiuni procesuale.
Fiind sancțiunea cu spectrul cel mai larg de aplicare, nulitatea relativă poate fi
atrasă de încălcarea oricărei alte dispoziții legale decât cele prevăzute de art. 197 alin 2.
b. Cea de-a doua condiție a nulității relative o constituie cauzarea unei vătămări
procesuale.
În concepția legiuitorului român, în cazul nulităților absolute, cât și a celor relative,
vătămarea presupune lezarea atât a intereselor generale ale societății, exprimate în rațiunea
și finalitatea procesului penal, cât și a intereselor procesuale ale participanților la
proces. Numai că în cazul nulităților relative se apreciază că vătămarea lezează în mod
prevalent interesele personale ale părții în favoarea căreia este instituită nulitatea și numai
în mod implicit interesele generale.
Datorită strânsei legături dintre interesele generale și cele personale și a posibiltătii ca
încălcarea să aducă în anumite împrejurări o atingere gravă a intereselor generale, legiuitorul a
prevăzut i posibilitatea luării în considerare ș a nulității relative din oficiu, în orice stare a
procesului (art. 197 alin. 4).
În cazul nulităților relative vătămarea fiind considerată de ordin prevalent
personal, existența ei nu poate fi presupusă, ci trebuie demonstrată și verificată de la caz la caz.
c. Cea de-a treia condiție este ca vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât
prin anularea actului viciat. Condiția aceasta își are în materia nulităților relative aplicarea
specifică, diferită de aceea din materia nulității absolute.
Spre deosebire de cazul încălcăril or care atrag nulitatea absolută (când nulitatea
actului apare ca unicul remediu admis de lege), în cazul încălcărilor ce pot atrage nulitatea
relativă anularea actului are caracterul de ultim remediu posibil pentru restabilirea legalității
procesuale și îndepărtarea vătămării.
54
Alexandra Bobu anu ț
Verificarea îndeplinirii condiției ca vătămarea să nu poată fi î nlăturată decât prin
înlăturarea actului, prezintă o deosebită importanță teoretică dar mai ales practică. Ea
permite, pe de o parte, înlăturarea unor vătămări ce rezultă din încălcarea dispozițiilor
care reglementează desfășurarea procesului penal a se mai recurge la anularea unor acte
procesuale sau procedurale și la reluarea procesului penal dintr-o fază anterioară. Pe
de altă parte verificarea condiției menționate mai sus permite menținerea valabilității
actelor cu nerespectarea legii atunci când vătămarea procesuală se înlătură prin
echivalent.
Secțiunea II. Cazuri de intervenție a nulității relative.
În sistemul actualului cod de procedură penală nulitățile relative asigură protecția
actelor procesuale sau procedurale efectuate prin aplicarea dispozițiilor care
reglementează desfășurarea procesului penal (art. 197 alin. 1. din Codul de
procedură ). Multitudinea și varietatea normelor ce reglementează procesul penal fac
imposibilă o inventariere a lor în scopul precizării cazurilor de intervenție a nulității
relative. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că, în afară de dispozițiile
prevăzute de art. 197 al. 2, toate celelalte dispoziții care reglementează desfășurarea
procesului penal atrag, de principiu, în cazul încălcării lor, nulitatea relativă. De aceea
nulitățile relative nu sunt nominalizate decât în cazuri rare, urmând ca de la caz la caz să
se constate sunt întocmite condițiile cerute de art. 197 alin. l și 4 din Codul de procedură.
Doctrina juridică a încercat să facă o grupare a dispozițiilor menționate, în raport cu
faza procesuală în care se aplica, (faza urmăririi penale sau faza judecății) sau în raport
cu apartenența lor la grupuri mari după criteriul rațiunii și finalității lor procesuale.
S-au conturat astfel următoarele categorii de criterii a căror încălcare atrage
nulitatea relativă:
– dispoziții care reglementează competența și compunerea organelor judiciare (cu
excepția celor aflate sub protecția nulității absolute);
– dispoziții care reglementează regulile de bază sau alte cerințe care să
asigure organizarea și desfășurarea procesului penal (cu excepția celor aflate
sub protecția nulității absolute);
– dispoziții care reglementează statutul juridic al procurorului și al
părților în procesul penal, drepturile și garanțiile lor procesuale (cu excepția
celor aflate sub protecția nulității absolute);
– dispoziții care reglementează termenele procedurale;
55
Alexandra Bobu anu ț
– dispoziții care reglementează actele procesuale ori procedurale (cu
excepția celor aflate sub protecția nulității absolute).
Deci, dispozițiile privind desfășurarea procesului penal fiind numeroase, în mod
firesc vor fi numeroase și nulitățile relative care ar putea interveni în cazul încălcării
lor. Cum prezentarea lor exhaustivă este imposibilă, ne vom opri, în primul rând, asupra
cazurilor de nulitate relativă expres prevăzute de lege, după care vom prezenta unele
cazuri ale nulității relative virtuale mai des întâlnite în practică.
1. Cazuri de nulitate relativă la care legea face referire.
Codul de procedură 173 prevăd în mod expres trei cazuri de procedură nulitate
relativa și anume:
-când judecarea unei cauze a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate;
– când judecarea cauzei a avut loc în lipsa unei părți legal citate, dar care a
fost în imposibilitatea de a se prezenta i de a înștiința instanța despre aceasta ș
imposibilitate;
-când unei părți i s-a respins în mod nejustificat o cerere de amânare174 și
din această cauză nu a putut să-și facă apărarea, sau prin hotărâre nu a fost rezolvat
fondul cauzei.
a. Judecata a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate.
În cazul acesta nulitatea relativă intervine pentru că s-au încălcat dispozițiile
imperative ale art. 291 din Codul de procedură penală, care prevede că "judecata poate
avea loc numai dacă părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită: "Este o
dispoziție menită să garanteze dreptul fundamental al unei părți la judecarea cauzei ce o
privește și de a participa la activitatea de judecată.175
Pentru a opera nulitatea relativă și, în consecință, pentru a- i casata hotărâreaț
atacată, se cer întrunite unele condiții și anume:
-partea să fi fost lipsă la judecarea cauzei în instanța a cărei hotărâre
este atacată. Nu este necesar că partea să fi lipsit la toate termenele de
judecată, ci la termenul la care au avut loc dezbaterile judiciare sau când s-au
173 Vezi art. 379 pct. 2 lit. b, 3859 pct.21; 38515 pct. 2, lit. c.174 Vezi art. 385i5pct. 2, lit. c.175 Gr. Theodoru, "Garantarea dreptului părților de a fi prezente la judecarea cauzelor penale", în R,R,D. nr, 4 din
1972, p. 29. Este un drept înscris și în documentele internaționale privind drepturile omului; vezi Declarația
Universală a Drepturilor Omului (art. 11 pct. 1) adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 dec. 1948. Pentru
detalii, a se vedea V. Duculescu, Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, București, 1994. p. 65.
56
Alexandra Bobu anu ț
pus concluzii în fond. Lipsa părții trebuie să rezulte din încheirea de ședința
sau din sentința pronunțată;
-partea lipsă la judecată sa nu fi fost legal citată. Sub acest aspect
literatura juridică precizează că se consideră că partea nu a fost legal citată
atunci când citația emisă nu cuprinde mențiunile esențiale: identitatea părții,
cu adresa sa, calitatea în care este citat; data chemării, organul judecătoresc la
care trebuie să se prezinte; condiția la care ne referim se consideră îndeplinită
atunci când procedura de înmânare a citației nu a fost îndeplinită potrivit legii, fapt ce
rezultă din dovada sau procesul – verbal de înmânare a citației sau din lipsa acestuia.
Acest temei de casare apare frecvent în practica judecătorească întrucât vicierea
procedurii de citare sub diversele ei forme,176 aduc atingere drepturilor păr ilor de a ț
participa la judecată pentru că, o citare viciată împiedică partea să cunoască termenul de
judecată.
– invocarea nulității să fie făcută de către partea lipsă în apelul sau
recursul propriu. Celelalte părți nu ar putea invoca în apelul sau recursul
propriu a nulității ce a vătămat alta parte.177
– nulitatea decurgând din citarea nelegală a părții trebuie invocată în
termenul prevăzut de lege. Temeiul de casare are în vedere lipsa părții la
dezbaterile judiciare ale primei instanțe, invocarea judecării în lipsă cu
procedura necompletă se poate face direct la instanța de apel, deoarece este
primul termen de judecată cu procedura îndeplinită după data producerii
nulității. Când partea a lipsit de la unul din termenele de cercetare
judecătorească la prima instanță sau se prezintă la un termen ulterior, în cazul
în care nu a fost invocată nulitatea la acel termen ea nu mai poate fi invocată
din oficiu de instanța de apel, în condițiile art. 197 alin.4 din Codul de procedura .
176 Procedura de citare poate fi viciată prin necitarea deloc a părți (T.S., decizia de îndrumare nr. IX 1953, C.D.,
1952 – 1954, voi. I, p. 35; T.S. sect. penală decizia 393 din 1972, C.D., 1972, p. 441. Trib. Jud. Neamț, dec. penală
557/1982, în R.R.D. nr. 4 din 1983, p. 73) sau citarea ei pe un nume diferit (T.S., sect. pen., decizia 737 din 1980,
C.D., 1980, p. 73); citarea la o alta adresă decât aceea unde partea locuiește (T.S. sect. , decizia 2962/1976, C.D..
1976, p. 380); Înmânarea citației altor persoane decât cele prevăzute de lege (Trib. Jud. Vrancea, decizia pen. 152
din 1969, în R.R.D.. nr. 6 din 1969, p. 178.); afișarea citației în alte locuri decât cele prevăzute de lege (T. S.,
decizia pen. 2385 din 1986. în C.D., 1986, p. 318); înmânarea tardiva a citației adică cu rnai puțin de trei zile
înaintea termenului de judecată, (T. S. decizia de îndrumare nr. 7 din 1962, C.D.1962, p. 61).177 În practica judiciară s-a pus problema procurorului, care în apelul sau recursul său, poate invoca nulitatea
relativă din judecarea în lipsă a unei părți nelegal citate . Soluțiile practicii au fost contradictorii. În unele soluții
procurorul nu poate invoca nulitatea relativă (Trib. Jud. Iași, decizia pen. 785 din 1975, R.R.D.. nr. 3 din 1976, p.
56) pe când în altele procurorul ar putea ridica această excepție (note la decizia 785 din 1975, a Trib. Jud. Iași. în
Repertoriu de practică judiciară 1975 – 1980, p. 352). Demnă de reținut este opinia potrivit căreia chiar procurorul
nu poate invoca nulitatea relativă în locul părții interesate el poate propune instanței de judecată să invoce din
oficiu nulitatea relativă, iar instanța poate face acest lucru în baza art. 197 alin. 4 teza finală din Codul de procedură
penală (Gr. Theodoru, op. cit, în Analele Universității "Al. I. Cuza" Iași – Științe juridice, 1990, p. 60).
57
Alexandra Bobu anu ț
– vătămarea să nu fie fost înlăturată în alt mod. Fiind în fața unei nulități relative e
posibilă înlăturarea vătămării în alt mod decât desfmțarea actului procedural. Astfel, dacă
față de inculpatul nelegal citat (lipsa la judecată) s-a pronunțat achitarea pentru inexistența
faptei, cu respingerea acțiunii civile, vătămarea produsă prin judecarea lui în lipsă este
înlăturată.
b. Judecarea a avut loc în lipsa unei părți legal citate dar care a fost în
imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința despre această imposibilitate .
Intervenția nulității relative, în acest caz, își are temeiul în dreptul constituțional178
al oricărei persoane la apărare. Partea trebuie să participe la judecată pentru a-și formula
apărarea și a combate afirmațiile părții potrivnice. Iar dacă o împrejurare temeinică a
împiedicat partea să participe la judecată și instanța este în cunoștință de această
împiedicare, cauza trebuie amânată la o dată când partea se poate prezenta la judecată.
Instanța nu acordă această amânare, dreptul la apărare al părții este grav afectat, iar
vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii date în lipsa părții. Această
sancțiune intervine și în cazul când partea a fost și în imposibilitatea de a aduce la
cunoștința instanței motivele împiedicării da a se prezenta la judecată.
Și în acest caz de intervenție a nulității relative trebuie observată îndeplinirea
anumitor condiții și anume: judecată să fi avut loc în lipsa unei părți: partea să fi fost legal
citată; partea să fi fost în imposibilitatea de a se prezenta la judecată. Cât privește această
din urmă concepție trebuie precizat că de la caz la caz se va aprecia împrejurarea
invocată îndeplinește trăsăturile forței majore179 (imprevizibilitatea și caracter de
neînvins).
c. Părții i s-a respins în mod nejustificat o cerere de amânare și din această cauză
nu a putut să-și facă apărarea sau prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei.
Exercitarea dreptului constituțional de apărare în procesul penal, antrenează o
suită de activități care pleacă de la pregătirea apărării, continuă cu formularea apărării și
probatoriilor, cu participarea activă la administrarea probelor și se încheie cu concluzii
orale în fața primei instanțe (și eventual cu depunerea de concluzii scrise în cursul
deliberării).
Nedefinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unora dintre aceste acțiuni ale
exercițiului de apărare poate perturba serios desfășurarea activităților ce urmează. De
aceea, o parte poate fi, uneori, în situația de a nu-și putea realiza, în cele mai bune condiții,
178 Art. 24 din Constituția României din 31 octombrie 2003 prevede că "Dreptul la apărare este garantat".179 În acest sens a se vedea și comentariul din D. V. Mihâiescu, V. Râmureanu, "Căile extraordinare de atac în
procesul penal, Ed. Științifică, București 1970, p. 48 și următoarele. Trib. Jud. Brașov, dec pen. 996 din 1971,
R.R.D. nr. 7 din 1972, p. 159 (în speță alte cazuri de imposibilitate a părții de a se prezenta la judecată, a se vedea
Gr. Theodom, op. cit. în Analele Universității "Al. I. Cuza" Iași – Științe juridice 1990, pp. 61-62.
58
Alexandra Bobu anu ț
acțiunile de apărare, caz în care solicită instanței amânarea cauzei pentru a-și putea pregăti
corespunzător apărarea. Desigur, instanța va analiza și aprecia temeinicia cererii și
dispune admiterea sau respingerea acesteia. Hotărârea instanței cu privire la cererea de
amânare formulată de parte trebuie să fie motivată și este supusă controlului instanței de
recurs, astfel că dacă, deși era justificată, cererea păr ii a fost respinsă, de ț aceasta a suferit
o vătămare care nu poate fi altfel înlăturată decât prin repunerea ei în situația de a-și
putea pregăti și valorifica dreptul la apărare. Este motivul pentru care Codul de
procedură penală a introdus printre nulitățile relative exprese și aspectul de nelegalitate
determinat de respingerea nejustificatâ a unei cereri de amânare, din aceasta cauză partea
nu a putut să-și facă apărarea.
2. Cazuri de nulitate relativă virtuală.
Așa cum am arătat, în cele ce au precedat, Codul de procedură penală conține
numeroase dispoziții a căror încălcare poate sa atragă nulitatea relativă, urmând ca de
la caz la caz instanța să constate dacă sunt întrunite condițiile cerute de art, 197 alin l și 4
din Codul de procedură penală .
Unele încălcări ale dispozițiilor procesuale pot să apară în cursul urmăririi
penale "adică în faza procesuală care pregătește judecata, creându-se astfel condiții pentru
intervenția nulității relative.
Analiza practicii judiciare și a doctrinei juridice ce s-au format pe această temă
evidențiază faptul că nulitățile relative produse în cursul urmăririi penale se acoperă,
de regulă prin acte de urmărire ulterioară,180 prin înlăturarea vătămării cu ocazia judecării,
sau prin neinvocarea lor în termenul prevăzut de lege.
Una dintre nulitățile relative virtuale frecvent întâlnite în practica judiciară are
ca temei omisiunea organului de urmărire de a cita persoanele prevăzute în art. 481
alin. l din Codul de procedură 181 pentru a asista la efectuarea prezentării materialului de
urmărire învinuitului sau inculpatului minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani. Așa
cum prevede decizia de îndrumare nr. 3 din 1972 a plenului Tribunalului Suprem182 în
180 De exemplu lipsa semnăturii procurorului de pe ordonanța de punere în mișcare a acțiune penale nu atrage
casarea hotărârii, dacă ulterior același procuror a semnat mandatul de arestare preventivă și a prezentat inculpatului
materialul de urmărire . Trib. Jud. Hunedoara, decizia pen. nr. 53 din 1988, R.R.D., nr. 12 din 1988, p. 78. 181 Art. 481 alin. 2 din Codul de procedură prevede: "Când învinuitul sau inculpatul este minor ce nu a împlinit
vârsta de 16 ani, la prezentarea materialului de urmărire , organul de urmărire citează delegatul autorității tutelare
precum și pe părinți, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află
minorul".182 Vezi decizia de îndrumare nr. 3 din 1972 In C.D.1972. p. 87.
59
Alexandra Bobu anu ț
cazul acesta nulitatea relativă trebuie invocată în cursul efectuării actului, deci a
prezentării materialului, în caz contrar nulitatea se acoperă.
În cursul judecății în prima instanță actele procesuale și cele procedurale
trebuie efectuate cu respectarea prevederilor legale întrucât pe ele se sprijină soluționarea
cauzei. Sunt însă frecvente cazurile în care au loc încălcări ale legii de procedură dar atrag
nulitatea relativă numai în măsura în care s-a produs o vătămare procesuală în sensul art.
197 alin. 1. o asemenea vătămare nu există sau nu poate fi. dovedită de către partea din
proces, efectele nulității nu pot să apară.
În practica judiciară s-a subliniat faptul că atunci când încheierea de ședință nu a
fost semnată și de grefier – așa cum prevede art. 305 din Codul de procedură – partea nu
poate dovedi că a suferit vreo vătămare dacă este inexact conținutul acesteia,183 sau dacă
minuta este semnată și de grefierul instanței în loc să fie semnată numai de membrii
completului de judecată (art, 309 din Codul de procedură ) nu se poate dovedi vreo
vătămare procesuală.
În alte cazuri, chiar dacă există o vătămare procesuală a intereselor părților în
proces, nulitatea nu este operantă câtă vreme partea interesată a acceptat în mod expres sau
tacit efectele actului sau nu a invocat nulitatea în termenul prevăzut de lege. De exemplu,
inculpatul – deținut fiind- nu protestează contra omisiunii de a i se fi comunicat copia după
actul de sesizare a instanței, se consideră că el este pregătit pentru exercitarea dreptului de
apărare, caz în care nu mai există vătămare și nici nu mai operează nulitatea relativă. De
asemenea, dacă inculpatul nu se opune, instanța poate accepta constituirea de parte civilă
și după ce a fost depășit termenul limită de constituire (citirea actului de sesizare a
instanței). Pasivitatea inculpatului față de aceasta încălcare a legii evidențiază lipsa
vătămării sale procesuale.184
Nulitatea relativă este operantă și în cazul în care s-au încălcat unele principii ale
judecații cum sunt: oralitatea, contradictorialitatea și nemijlocirea (art. 289 din Codul
de procedură civilă). Prin ipoteză o asemenea situație ar putea fi întâlnită atunci când
prima instanță nu efectuează cercetarea judecătorească, însușindu-și probele adunate
de organul de urmărire și nu dă cuvântul, în cursul dezbaterilor judiciare, părților
prezente la judecată, cerându-le să depună concluzii scrise. O astfel de judecată
încalcă flagrant principiile consacrate de art. 289 din Codul de procedură (oralitatea,
nemijlocirea și contradictorialitatea),185 vătâmându-se interesele părților în proces.
183 Vezi T.S., decizia de indr., nr.7 din 1962, C.D. 1962, p. 61.184 T.S.sect , decizia 586 din 1971. C.D. 1971. p. 423. 185 Pentru încălcarea principiilor: oralității și contradictorialității, a se vedea T. S., sect. pen., decizia 1136 din 1975,
în Repertoriu …1976 – 1980, p. 361;Trib. Municipiului București, decizia 1231 din 1978, în Repertoriu … 1976 –
1980. p. 233.
60
Alexandra Bobu anu ț
Secțiunea III. Regimul juridic al nulității relative
Regimul juridic al nulității relative își are cadrul legal confirmat prin dispozițiile art.
197 alin. l și 4. Trasaturile specifice care fixează autonomia nulităților relative sunt
prefigurate în art. 197 alin. 4, în care se arată că încălcarea oricărei dispoziții legale,
decât cele prevăzute de art. 197 alin. 2 (deci altele decât cele a căror încălcare atrage
sancțiunea nulității absolute) atrage nulitatea actului în condițiile art. 197 alin. l (atunci
când s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act),
numai a fost invocată în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul
termen de judecată cu procedura completă, când partea a lipsit de la efectuarea actului. În
alin. 4 din art. 197 se mai adaugă în partea finală că "instanța ia în considerare din oficiu
încălcările, în orice stare a procesului anularea actului este necesară pentru aflarea
adevărului și justa soluționare a cauzei."
Din dispozițiile de mai sus pot fi desprinse următoarele trăsături specifice
nulităților relative:
1.Vătămarea produsă prin nerespectarea legii poate fi acoperită prin
voința păr ilor, având drept consecință valabilitatea actelor procesuale care au ț
fost efectuate cu încălcarea legii. În cazul nulităților absolute vătămarea
este prezumată de lege, în cazul nulităților relative vătămarea trebuie
constatată de către instanță, intervenind de la caz la caz. De aceea, partea care
pretinde că a suferit vătămarea trebuie să invoce sau să argumenteze existența ei. În lipsa unei
asemenea susțineri se apreciază că vătămarea nu a existat sau că partea a acceptat actul așa
cum a fost efectuat, considerându-1 influență asupra soluționării juste a cauzei. Vătămarea
există, se mai cere ca aceasta să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Dacă în
momentul efectuării acailui s-au încălcat dispozițiile legale și s-a produs o vătămare, dar
ulterior, prin efectuarea altor acte, vătămarea a fost înlăturată, efectele nulității sunt desființate.
Vătămarea produsă prin nerespectarea legii poate fi acoperită prin înțelegerea mai multor părți
din proces sau prin voința unei singure părți. Când încălcarea dispozițiilor procesuale vatămă
mai multe părți, actul procedural poate fi menținut prin înțelegerea acelor părți186 însă
încălcarea legii procesuale vatămă numai una din părți, aceasta poate înlătura nulitatea prin
acceptarea actului (neinvocând nulitatea).187
186 De exemplu prin înțelegerea părtilor cauza poate fi judecată și de către o instanță necompetentă din punct de
vedere teritorial.187De exemplu introducerea în procesul penal a unor persoane, ca părți civilmente responsabile, după citirea actului
de sesizare a instanței, nu va fi lovită de nulitate acele persoane nu au formulat nici o opunere, mai mult decât atât
au solicitat și li s-au admis probe în apărare. Vezi T. S., sect. pen. decizia nr. 360 din 1976, C.D., 1976, p. 424; T.S,
61
Alexandra Bobu anu ț
2.Nulitățile relative pot fi invocate numai într-o anumită stare a procesului.
Dacă nu este invocată în termenul prevăzut de lege, se consideră că nulitatea a fost
acoperită și nu mai poate fi ridicată de partea interesată prin alt mijloc procesual sau în altă
etapă a procesului penal.
Cât privește momentul procesual până când se poate invoca nulitatea relativă,
legea are în vedere două ipoteze:
a.Când partea este prezentă la efectuarea actului, nulitatea trebuie
invocată "în cursul efectuării actului", pentru a preveni organul judiciar că
procedează contrar legii; de exemplu, partea civilă este prezentă la
judecată dar nu i se dă cuvântul în apărare, ea poate invoca nulitatea până la
terminarea dezbaterilor, pentru a preveni instanță de nelegalitatea pe care o
face. Fiind avertizată, instanța va lua măsuri pentru respectarea legii și astfel
nulitatea este înlăturată. Dezbaterile s-au încheiat, ca nulitatea să fie
invocată, orice invocare ulterioară este tardivă, actul fiind validat.
Numai instanța, din oficiu, mai poate lua în considerare încălcările normelor de
procedură în orice stare a procesului, anularea actului este necesară pentru aflarea
adevărului și justa soluționare a cauzei (art. 197 alin. 4. teza finală din Codul de procedură
). Intervenția instanței, din oficiu, implică, așadar, ceva mai mult decât o vătămare a
intereselor legitime ale părților, încălcarea afectând însăși realizarea scopului procesului
penal.
b.Cea de-a doua ipoteză se referă la situația când partea a fost absentă
la efectuarea actului. În ipoteza dată nulitatea poate fi invocată la primul
termen de judecată cu procedura completă (cel măi târziu la acest termen).
De exemplu actul a cărei nulitate se invocă a fost efectuat în ședință de
judecată în care au avut loc dezbateri judiciare, iar partea a fost absentă la
această ședință, nulitatea relativă poate fi invocată la primul termen de
judecată în apel cu procedura completă. Sau, în cursul urmăririi penale
nu s-ă efectuat prezentarea materialului de urmărire unui inculpat
major (aflat în stare de libertate), inculpatul poate invoca nulitatea relativă
numai până la primul termen de judecată, în primă instanță cu procedura de
citare îndeplinită.
c. Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea care a suferit vătămarea prin
încălcarea legii.
sect. pen. dec 2580 din 1979, R.R.D. nr. 7 din 1980, p. 55.
62
Alexandra Bobu anu ț
Printre trăsăturile nulității relative se află și însușirea acesteia de a putea fi invocată,
de regulă, numai de partea care este vătămată prin efectuarea actului procesual sau
procedural ilicit. Trăsătura menționată își are fundamentul în principiu că, în cazul
nulităților derivând din încălcarea unor dispoziții procesuale care prezintă o
importanță mai redusă pentru desfășurarea procesului penal și din vătămarea unor
interese prevalent – personale, valorificarea acestora trebuie lăsată la dispoziția părților
interesate.
În literatura de specialitate188 s-a pus problema că procurorul poate invoca
nulitatea relativă în locul părții vătămate prin actul ilicit. Răspunsul a fost negativ pentru
că nefiind invocată de partea interesată, în termenul prevăzut de lege, nulitatea relativă
s-a acoperit. Procurorul poate însă propune instanței de judecată să invoce din oficiu
nulitatea relativă, iar instanța are această abilitate prin dispozițiile art. 197 alin.4 teza
finală. Potrivit articolului menționat, în mod excepțional nulitatea relativă poate fi
invocată, din oficiu, de către instanța de judecată, atunci când prin încălcarea unei
dispoziții legale aflate sub sancțiunea nulității relative s-a produs o vătămare nu numai
intereselor părții ci și ale societății, deoarece a fost împiedicată aflarea adevărului și
justa soluționare a cauzei.
Iată deci că prin voința legii – ca excepție – nulitatea relativă dobândește unele
trăsături ale nulității absolute pentru că poate fi invocată și din oficiu și în orice stare a
procesului. Nu trebuie dedus, însă, că în cazul de față are loc o "convertire" a nulității
relative în nulitate . În cazul nulității relative, invocarea din oficiu de către instanța are loc
numai "anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a
cauzei".189 De exemplu datorită neregularității procesului de citare, inculpatul a fost lipsit
de posibilitatea de a se apăra, instanța poate invoca, din oficiu, nulitatea relativă, în scopul
aflării adevărului și justa soluționare a cauzei".
CAPITOLUL V
Valorificarea nulității și efectele sale
Secțiunea I. Valorificarea nulității.
188 Gr. Theodoru, "Drept procesual penal". Partea generală, 1996, op. cit., p. 418.189 Și în cazul nulitățiilor relative exprese operează o prezumție legală ne vătămare, dar ea se particularizează prin
faptul că poate fi contradovedită, în sensul că vătămarea nu a existat sau că a fost înlăturată. În cazul nulităților
relative virtulale cel ce invocă nulitatea trebuie să dovedească existența vătămării produse prin încălcarea legii, cu
ocazia efectuării actului procesual sau procedural.
63
Alexandra Bobu anu ț
Pentru ca nulitatea să-și producă e fectele cu care a fost investită de lege, pentru
ca ea să devină eficientă și să acționeze ca o garanție efectivă a legalității actelor
procesuale, este necesar ca legea să prevadă și instrumentele juridice prin care se poate
realiza ca sancțiune procesuală.
În principiu, nulitățile se valorifică într-o suită de trepte sau etape procesuale
distincte și anume:
-invocarea nulității;
-constatarea și declararea judiciară a nulității;
-dispunerea reluării sau încetării procesului penal;
– refacerea sau remedierea actelor viciate.
Aceste etape se regăsesc în toate fazele procesului penal, indiferent de competența
instanței și gradul de jurisdicție în care se soluționează cauza și pentru toate formele de
nulitate.
1.Invocarea nulității
Nulitatea unui act procesual sau procedural nu operează din oficiu, în mod
automat, ci ea trebuie invocată în fața autorităților judiciare de către persoanele prevăzute
de lege.190 De aceea, invocarea nulității constituie o etapă necesară a valorificării oricărei
nulități (absolute sau relative), întrucât în lipsa ei încălcarea legii și vătămarea procesuală ar
rămâne neobservate în procesul penal. Păstrând o aparentă legalitate, actele procesuale
sau procedurale ar produce toate efectele juridice pe care ar trebui să le producă actele
legale.
De altfel, este un lucru bine stabilit că nici o nulitate nu-și produce efectele fără a
fi invocată și declarată pe cale judiciară. Codul de procedură prevede expres necesitatea
invocării nulității, ca o condiție a valorificării acesteia, atât în privința nulităților
absolute (art. 197 alin 3) cât și în privința nulităților relative (art. 197 alin. 4).
Problema determinării ter menelor și persoanelor ce pot să invoce atât nulitatea
absolută cât și nulitatea relativă, a fost abordată în capitolele anterioare când ne-am
referit la regimul juridic al sancțiunilor menționate. De aceea, nu vom reveni asupra
190 Reamintim că nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte în proces, de Ministerul Public și se ia în
considerare din oficiu de către instanța de judecată, iar nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea care a
suferit vătămarea prin încălcarea legii, iar în anumite cazuri poale fi luată în considerare din oficiu de către instanța
de judecată.
64
Alexandra Bobu anu ț
acestor aspecte ci vom face unele precizări în legătură cu instrumentele procesuale
prin intermediul cărora operează invocarea nulității.
a.Invocarea nulității din oficiu a nulității absolute sau relative
presupune activitatea organului judiciar cu drept de dispoziție într-o anumită
etapă a procesului penal de a pune în discuție nulitatea aducând-o la
cunoștința părților.
b.Invocarea prin denunțarea nulității de către oricare participant la
procesaul penal (în cazul nulității absolute) sau de către partea interesată (în
cazul nulității relative) se poate face în mai multe modalități, specifice fiecărei
etape procesuale.
În cursul urmăririi penale se poate invoca nulitatea prin intermediul unei cereri
adresate organului care instrumentează cauza19 1 sau prin instrumentul unei plângeri
adresate procurorului competent să supravegheze activitatea organului de cercetare .192
În cursul judecății, denunțarea nulității (absolute și relative) se face, de regulă, pe
cale de excepție. Excepția poate fi formulată de oricare dintre participanți la proces, în
formă scrisă sau orală. Ea poate fi folosită în cursul judecății în primă instanță sau în
exercitarea cailor de atac ordinare. Când sunt folosite în susținerea unei cai de atac ordinare
"nulitățile pot fi invocate ca motive de apel sau cazuri de recurs."193 Nulitățile pot fi
invocate și în căile de atac extraordinare, cum sunt cazurile de recurs în anulare194 ori de
contestații în anulare.195
Indiferent de modalitatea în care este formulată (scris sau oral), de momentul în
care intervine, de persoana care o ridică, excepția de nulitate atrage întotdeauna
obligația instanței de a o pune în discuția părților în proces.196
2. Constatarea și declararea judiciară a nulității.
191 Art. 252 alin l prevede că " inculpatul a formulat cereri noi (cum ar fi cea prin care se invocă nulitatea) în
legătură cu urmărirea, organul de cercetare le examinează de îndată și dispune prin ordonanță admiterea sau
respingerea lor.192 Art. 275 alin. l și 3 prevede în acest sens ca împotriva masurilor și actelor de urmărire penală, prin aceasta s-a
adus o vătămare, plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare .193 Gr. Theodoru, "Drept procesual penal", 1966, op. cit., p. 419.194 Despre recursul în anulare a se vedea Gr, Theodoru op. cit. p. 214; C. Crișu, Șt Crișu, "Ghidul Juristului" Ed.
Argesis, 1996, p. 636.195 Detalii C. Crișu, Șt Crișu, op. cit., pp. 635 – 637.196 Art. 301 și 302 din Codul de procedură. După ce prin art. 301 se prevede că în cursul judecății procurorul și
oricare dintre părți pot formula cereri, ridică excepții, pune concluzii, art. 302 adaugă că "Instanța este obligată sa
pună în discuție cererile și excepțiile arătate în art. 301 sau excepțiile ridicate din oficiu și sa se pronunțe aupra lor
prin încheierea motivată.
65
Alexandra Bobu anu ț
Pentru a deveni eficientă și operantă în procesul penal nu este suficient ca nulitatea
sa fie invocată și pusă în discuția păr ilor ci este necesar ca ea să ț fie constatată și
declarată de organul judiciar competent.
În lumina reglementărilor în vigoare, constatarea și declararea nulității se poate
face, de regulă, în tot cursul procesului penal adică atât în cursul urmăririi penale cât și a
judecații.
Dar dreptul de constatare și declarare a nulității revine numai organului judiciar,
care are facultatea de a exercita acte de dispoziție în etapa procesuală în care are loc
invocarea nulității.
Trebuie făcută, încă de la început, precizarea că, în principiu, autoritatea ce
poate să constate și să declare nulitatea este organul judiciar în fața căruia a avut loc
încălcarea dispozițiilor legale ce atrage această sancțiune. De același drept se bucură
însă și organul judiciar care, în cursul desfășurării procesului penal, exercită controlul
activității procesuale a organului în fața căruia a avut loc încălcarea dispoziției legale.197
În faza urmăririi penale, organul competent să constate și să declare că nulitatea va
fi, în primul rând, organul de urmărire care instrumentează cauza; în cursul judecății,
instanța de judecată în fața căreia s-a produs încălcarea. De asemenea, vor avea dreptul
de a constata și declara nulitatea și organele care exercită controlul legalității în cursul
procesului penal: procurorul în faza urmăririi penale și instanțele de control judiciar în
faza judecății.
Actele procesuale prin intermediul căruia organul de cercetare sau instanța
constată sau declară nulitatea sunt supuse controlului organelor judiciare prevăzute de
lege. Astfel, actele procesuale prin care se constată, declară sau refuză recunoașterea
nulității în faza urmăririi penale sunt întotdeauna cenzurabile în cursul judecații
(indiferent dacă au fost efectuate de organul de cercetare sau procuror).
Încheierile prin care prima instanță constată, declară sau refuză recunoașterea
nulității pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul art. 361 alin 2 din Codul de
procedură care prevede expres că "încheierile date în primă instanță pot fi atacate cu apel
numai odată cu fondul."
Dispoziții asemănătoare constatăm și în privința recursului. Art. 385 alin 2
prevede că "încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia
recurată, cu excepția cazurilor când potrivit legii pot fi atacate separat.
3.Dispunerea reluării sau încetării procesului penal
197 D. Pavel, op. cit., în R.R.D. nr. 9 din 1971. p. 33.
66
Alexandra Bobu anu ț
Cea de-a treia etapă de valorificare a nulității presupune exercitarea unui drept
de dispoziție a organelor judiciare cu privire la regularizarea actelor viciate. Dispunerea
regularizării actelor viciate revine în competența exclusivă a organului judiciar care a
constatat și declarat nulitatea și care are la dispoziție două modalități de regularizare:
refacerea actelor viciate (caracteristică nulităților absolute); și remedierea actelor
(caracteristică nulităților relative).
Dar regularizarea actelor viciate nu e posibilă în toate cazurile (sau uneori nu
depinde de voința organului judiciar), de aceea organul judiciar va putea dispune asupra
refacerii sau remedierii lor numai atunci când reluarea procesului penal este posibilă. În
cazul acesta refacere sau remedierea actelor cade tot în sarcina unor organe judiciare (organ
de cercetare, procuror, instanța de judecată). Când nu este posibilă reluarea procesului
penal, organul judiciar va trebui să pună capăt judecății printr-o soluție de încetare a
procesului penal.
În cazul în care se dispune remedierea sau refacerea actelor procesuale (fiind
posibilă continuarea procesului penal), organul judiciar uzează de anumite instrumente
procesuale specifice fazei procesuale în care intervin. Astfel, în faza urmăririi penale ori
de câte ori organul de cercetare penală va avea posibilitatea să refacă sau să remedieze un
act procesual sau procedural, viciat, va dispune acest lucru prin ordonanță.
În cursul judecății, dispunerea refacerii sau remedierii actelor viciate se face de către
instanța de judecată care a constatat și declarat nulitatea. Aceasta poate fi o instanță de
prim grad sau o instanță de control judiciar. În cazul în care refacerea actului revine
organului de urmărire instanța restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi
penale.
4.Refacerea sau remedierea actelor viciate
Ultima etapă a procesului de valorificare a nulităților o constituie refacerea sau
remedierea actelor viciate. În această etapă se evidențiază pronunțat funcția nulității de
remediu procesual, prin aceasta efcientizându-se acțiunea în procesul penal.
Refacerea actelor viciate constituie acea modalitate caracteristică de restabilire a
legalității actelor procesuale ori procedurale lovite de nulitate care presupune o nouă
întocmire sau efectuare a actului procesual (procedural) în condițiile reluării procesului
penal din locul și momentul în care a intervenit nulitatea și cu asigurarea tuturor
prescripțiilor prevăzute de lege. Trebuie precizat că actele nou întocmite nu au ca scop
67
Alexandra Bobu anu ț
vitalizarea actelor declarate nule, ci ele vor produce efecte juridice proprii. De aceea,
refacerea actelor viciate va trebui să aibă în vedere regimul legal existent la data
refacerii iar nu la data intervenirii încălcării sau a constatării nulității actelor viciate. În
același timp actele nou întocmite vor produce efecte juridice nu de la data intervenirii
constatării ori declarării nulităților actelor anterioare, ci de la data întocmirii lor cu
respectarea cerințelor legale.
La rândul său, organul judiciar va trebui să-și întemeieze soluția numai pe baza
actelor nou efectuate la care, după caz, se pot adăuga actele rămase valabile din cursul
procedurii anterioare. Investigarea practicii judiciare din acest domeniu evidențiază faptul
că refacerea actelor viciate nu-și probează în toate cazurile utilitatea. Pot fi situații când
actele viciate întrunite la anumite termene pot fi validate la termenele ulterioare. De
exemplu, în cazul efectuării unor probatorii, rezolvarea unor excepții sau cereri în lipsa
inculpatului, a apărătorului sau, a procurorului (când prezența și participarea acestora la
judecată este obligatorie), ar fi cu totul lipsită de utilitate, refacerea actelor dacă la
termenele ulterioare participanții la proces, menționați mai sus, se declară de acord cu
conținutul actelor procesuale (procedurale) întocmite în lipsa lor.
De aceea, refacerea actelor viciate trebuie privită ca o refacere materială și
reluarea procesului din locul și momentul în care a intervenit nulitatea cât și ca
posibilitate de repunere a acestor acte în discuția păr ilor în țcondițiile asigurării aplicării
ulterioare a tuturor dispozițiilor procesuale așezate sub protecția nulității absolute.
Remedierea este forma specifică de restabilire a legalității actelor procesuale
(procedurale) lovite de nulitatea relativă. De regulă, remedierea presupune menținerea
actului viciat în condițiile "necondiționării" sale juridice prin completare, rectificare,
modificare.
Remedierea actelor procesuale (procedurale) nu presupune cu necesitate reluarea
procesului penal din locul și momentul în care a intervenit nulitatea, întrucât
"recondiționarea lor poate avea loc în cursul desfășurării ulterioare a procesului penal.
Numai actele viciate au produs asemenea vătămări încât este imposibilă restabilirea
legăturii în alt mod, se va proceda la reluarea procesului din locul și momentul în care a
intervenit nulitatea.198
Prin efectele specifice pe care le produce remedierea se deosebește de refacerea actelor
viciate, întrucât remedierea presupune menținerea actelor viciate în forma lor necondiționată.
De aceea, după remediere, actul va produce în continuare efecte în procesul penal ca orice act
valid, iar organele judiciare vor avea obligația să țină seama de el la soluționarea cauzei.
198 În legislația franceză, de exemplu, este prevăzută obligativitatea scoaterii actelor viciate din dosar (vezi Jean
Larguier. Droit penal et procedure penale., M. Dalloz 3-eme ed. Paris. 1970, pp. 165-166.)
68
Alexandra Bobu anu ț
Trebuie subliniat însă că și în cazul remedierii, restabilirea legalității nu va avea drept
efect revitalizarea actului viciat. De aceea, actul recondiționat va fi considerat valid din punct de
vedere juridic, producând efectele specifice numai din momentul restabilirii sale și nu din
momentul întocmirii inițiale.
Cât privește remedierea propriu-zisă, aceasta trebuie să respecte regulile procesuale
în vigoare la data valorificării nulității ca o consecință a principiului legalității și
aplicării imediate a legii de procedură.
Secțiunea II. Efectele nulităților.
Eficiența nulității ca sancțiune procesuală decurge, înainte de toate, din natura și
întinderea efectelor juridice pe care aceasta le produce. În unanimitate literatura și
practica recunosc nulităților două efecte principale: invalidarea actului procesual
(procedural) întocmit cu nerespectarea legii și refacerea acestuia.
În concepția dreptului procesual penal român, acțiunea nulității nu se mărginește,
deci, la efectul pur sancționator (distructiv) al actului viciat, în felul acesta se prezintă nu
numai ca sancțiune, dar și ca un remediu procesual, îndeplinindu-și funcțiile complexe și
multiple ce-i revin în procesul penal, printre care un loc hotărâtor îl ocupă acela de a
constitui o garanție importantă a legalității actelor procedurale.
Privite prin prisma acestei finalități, efectele nulității privesc nu numai actul viciat,
dar și organele judiciare sau personale ce pot invoca nulitatea. Pe de altă parte aceste efecte
diferă ca natură după cum intervine înainte sau după declararea nulității.
Până în momentul declarării nulității, actele efectuate cu încălcarea legii vor fi
considerate valabile și vor produce toate efectele juridice recunoscute de lege pentru
un act valid. Aceasta întrucât nulitatea capătă existență și individualitatea procesuală din
momentul în care sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru existența
ei. Din momentul constatării și declarării sale judiciare, nulitatea devine operantă în mod
efectiv ca sancțiune procesuală.
Cu toate acestea, actele viciate conțin chiar din momentul nașterii lor
potențialitatea lipsei lor de valabilitate juridică, potențialitate care se va menține în
starea latentă până în momentul declarării nulității. De aceea, odată declarată, nulitatea va
atrage în mod retroactiv nevalabilitatea juridică a actului întocmit cu încălcarea legii,
din momentul în care s-a produs încălcarea.
După constatarea și decăderea nulității, aceasta trece în stare activă producând cele
două efecte menționate mai sus: anularea actului și refacerea lui.
69
Alexandra Bobu anu ț
Cele două efecte (distincte și principale) sunt comune tuturor formelor de nulitate,
dar ele prezintă unele particularități de la o formă de nulitate la alta.
a. În cazul tuturor formelor de nulitate, invalidarea actului se răsfrânge în primul
rând asupra actului întocmit cu nerespectarea dispozițiilor prescrise de lege, căruia îi
anulează orice valoare juridică, orice eficiență procesuală. Actul declarat nul nu va mai
produce nici un efect juridic chiar dacă el se menține în materialitatea sa.
Ca regulă, invalidarea lovește actul vicios în toată capacitatea sa procesuală,
golindu-1 de orice conținut juridic. Cu toate acestea, uneori e posibil ca datorită naturii
încălcării legii și actului, acesta să fie atins numai în parte de invaliditate. Învalidarea
parțială e posibilă chiar și în cazul nulităților absolute, cum ar fi în cazul efectuării parțial
nelegale a unei anchete sociale în cauzele cu minori infractori. În cazul acesta remediul
nelegalității nu va fî anularea actului în totalitate ci completarea anchetei, rectificarea sau
refacerea ei parțială.
Efectul de invalidare produs de nulitate nu se oprește de regulă la
desființarea juridică a actului viciat. În acest sens, în literatura de specialitate se discută
despre efectul extensiv al nulității, ridicându-se problema că nulitatea unui act atrage și
nulitatea actelor anterioare, concomitente sau posterioare față de care nulitatea actului
declarat se impune prin legătura cauzală.199
Codul de procedură penală român anterior consacra expres efectul extensiv al
nulității actului viciat asupra altor acte, atunci când acestea depind de actul viciat. " Când
un act este declarat nul – preciza art. 104 alin l – atrage și nulitatea actelor anterioare,
concomitente sau posterioare fața de care nulitatea se impune prin legătura cauzală".
Actualul Cod de procedură român nu conține dispoziții exprese în ceea ce
privește efectul extensiv al nulității, urmând ca propagarea acestui efect să fie apreciată în
fiecare caz concret de către organele judiciare, care trebuie să precizeze relația ce există
între actul anulat și celelalte acte procesuale întocmite.
b. Codul de procedură în vigoare, urmând instituirea unor sancțiuni procesuale
cu un pronunțat caracter constructiv, atribuie nulității nu numai un efect sancționator ci și
posibilitatea refacerii actului viciat cu obligativitatea restabilirii legalității acestuia. Cum
arătam, atribuirea acestor efecte nu s-a făcut prin reglementări exprese, ci prin instituirea
unui sistem complex de instrumente de valorificare a nulității care implică, de regulă, nu
numai posibiltatea refacerii sau remedierii actelor procesuale (procedurale) viciate ci
obligativitatea refacerii sau remedierii acestora.
199 V, Dongoroz, I. Tanoviceanu, "Tratat de drept și procedură", vol. IV, București. Ed. Curierul judiciar, 1927, p.
486.
70
Alexandra Bobu anu ț
Art. 300 alin 2 din Codul de procedură prevede, de exemplu, că rechizitorul care a
fost întocmit cu încălcarea legii poate fi regularizat de îndată sau prin acordarea unui
termen, în acest scop. Și numai când se constată că nu e posibila regularizarea, dosarul
se restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia.
Sau, art. 379 pct,3, lit.b prevede că în caz de casare (pentru nerespectarea
dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei,200) instanța de
apel va dispune întotdeauna trimiterea cauzei la instanța competentă, căreia îi va
reveni întotdeauna obligația rejudecării cauzei în limitele noii investiri.
De asemenea, art. 338 alin. 3 din Codul de procedură, referindu- se la conținutul
deciziei instanței de apel, prevede că atunci" când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie
să indice care este ultimul act procedural rămas valabil la care procesul penal trebuie să-și
reia cursul."
Obligativitatea refacerii sau remedierii actelor procesuale (procedurale) viciate nu
prezintă identitate în cazul tuturor formelor de nulitate.
În cazul nulitătiilor relative, când invcarea nulității este lăsată de principiu la
latitudinea păr ii interesate, aceasta poate uza de ea în mod ț facultativ și tot facultativ
va uza de efectul de invalidare și de remediere a actelor viciate. Așa fiind, partea interesată
va putea accepta un act viciat, chiar după declararea sa judiciară, manifestarea de voință
exprimată, în acest sens, a avut loc înainte de regularizarea actului și neexistând opunerea
întemeiată a celorlalte părți, actul astfel acceptat își poate atinge scopul față de toți cei
interesați.
Dimpotrivă, în cazul nulităților absolute prin dispozițiile care conturează
regimul juridic al acestei sancțiuni, se creează nu numai cadrul procesual care permite
posibilitatea refacerii celor mai multe acte viciate dar se naște obligativitatea refacerii lor.
Această obligativitate se poate deduce cu claritate din însușirea nulităților de a fi
invocate chiar din oficiu de către instanța de judecată în orice stare a procesului și din
specificul mijloacelor de valorificare prevăzute de lege.
O ultimă mențiune se impune în legătura cu organul abilitat să refacă actele. De
regulă, actele anulate se refac de către organul care le-a întocmit inițial. Numai în mod
excepțional actele viciate, pot fi refăcute de către un alt organ judiciar.
În practica judiciară o asemenea situație se întâlnește frecvent în cazul în care
recursul este admis pentru incompetența instanței ce a judecat cauza. Rejudecarea cauzei și
200 Necompetența teritorială a primei instanțe atrage în foarte rare cazuri hotărâri recurate, s-a invocat lipsa de
competență teritorială după citirea actului de sesizare a instanței; excepția nu poate fi primită nici din oficiu astfel
că respingerea ei nu poate da loc la temei de casare . Vezi și T.S. sect. pen., decizia 507 din 1978. C.D. 1978, p.
574; Trib. Jud. Constanța, decizia pen. nr. 848 din 1976. în R.R.D. nr. 8, din 1976. p. 62.
71
Alexandra Bobu anu ț
refacerea actelor desființate se face, în ipoteza amintită, de către instanța competentă, alta
decât cea care a soluționat cauza.
72
Alexandra Bobu anu ț
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
MONOGRAFII
Dongoroz. V. i al ii ș ț
Duculescu, V.
Giurgiu, Narcis
Mihăescu, D. V; Rămmenu V.
Papadopol, V; Turianu, C.
Rămureanu, Virgil
Theodoru, Gr.
Theodoru, Gr
Volonciu, Nicolae Noul Cod de procedura penală șl Codul de
prcedura penală anterior. Prezentare comparativa,
București, Ed. Politica 1969.
Protecția juridica a drepturilor omului, Ed. Lumina
Lex, București 1994.
Cauzele de nulitate în procesul penal București, Ed.
Științifica, 1974.
Caile extraordinare de atac în procesul penal,
București, Ed. Științifica, 1970.
Apelul penal, București, Casa de editură și presă
"Șansa", 1994.
Competența penală a organelor judiciare, București,
Ed. Științifică, 1980.
Nulitățile relative ca temei de casare în recursul
penal, Analele științifice ale Universității "Al.
L Cuza" Iași, 1990, p.51.
Nulitățile absolute ca temei de casare în recursul
penal, Analele științifice ale Universității "AL I.
Cuza" Iași, 1991, p. 41.
Sancțiunile procedurale penale. Analele Universității
București, nr. 1/1971, p. 121.
TRATATE, CURSURI I MANUALE Ș
Basarab, Matei
Bulai, C.
Ciobanu, V. M.
Deleanu, I.
Dongoroz, V.
Kahane, Siegfried
Kahane, Siegfried
Mateuț, Gheorghiță
Neagu, IonDrept procesual penal, voi. l și 2, C. Napoca, Univ.
"Babeș-Bolyai", 1973.
Drept penal român. București, 1992.
Tratat teoretic și practic de procedură civila; Ed.
Național, București 1966.
Drept Constituțional și instituții politice, Ed. Chemarea,
Iași, 1992.
Curs de procedură . București, 1942.
Drept procesual penal. București, Ed. Didactică și
pedagogică, 1963.
Despre sancțiunile procedurale. Studii și cercetări
juridice nr. 2, 1969.
Procedură . Partea generală, voi. I, 1993; voi II, 1994,
Iași, Ed. Fundației "Chemarea".
Drept procesual penal, Partea generala, Ed. Artprint,
București, 1994. Drept procesual penal, Partea
73
Alexandra Bobu anu ț
Nistorescu, Gh.
Pop, Tr.
Tanoviceanu, I; Dongoroz, V.
Theodoru, Gr.
Theodoru, Gr.; Moldovan, L.
Theodoru, Gr.; Plăeșu, Tudor
Volonciu, Nicolaegenerală, vol. II, București 1992. Tratat de procedură
penală, Ed. PRO, București, 1997.
Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Continent
XXI, București, 1994.
Drept procesual penal. Partea generala vol. III,
Tipografia Națională, Cluj, 1947.
Tratat de drept și procedură , vol IV și V, București,
1926-1927.
Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Cugetarea,
Iași, 1996. Drept procesual penal român. Partea
generala, vol. I, Iași, 1971; vol. II , Iași, 1974.
Drept procesual penal. București, Ed. Didactica și
pedagogică, 1979.
Drept procesual penal. Partea generală, Iași 1986.
Tratat de procedură . Partea generală, Ed.
Paiadeia, București, 1993.
STUDII I ARTICOLE Ș
Mateuț, Gheorghiță
Papadopol, V.
Pavel, D.
Râmureanu, V.
Theodoru,Gr.Apărătom]-subiect al procesului penal, în lumina
ultimelor modificări legislative, Revista "Dreptul" nr.
5-6/ 1996.
Neefectuarea anchetei sociale în cauzele cu
infractori minori. Consecințele, în Revista de Drept
Penal nr. 3 /l 995.
Constatarea nulității actelor efectuate cu încălcarea
dispozițiilor legale în procesul penal, în Revista
"Dreptul" nr. 9/1998.
Cu privire la nulitățile procesuale, în Justiția Nouă
nr. 3 /l 996 Sesizarea organelor judiciare în
reglementarea noului Cod de procedură , în Revista
"Dreptul" nr. 3/1965.
Garantarea dreptului pârțilo de a fi prezente la
judecarea cauzelor penale, în Revista "Dreptul1' nr.
4/1972.
CULEGERI DE PRACTICĂ JURIDICĂ
Curtea Supremă de Justiție
Neagu, L ; Moldovan, Lucia
Papadopol, V.; Popovici, M.Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anii
1990-1992; 1993; 1994; 1995; 1996, București, Ed.
Continent XXI.
Drept procesual penal îndreptar de practica
judiciara, București, Ed. didactica și pedagogică, 1982.
Repertoriu alfabetic de practica judiciară în materie
pe anii 1969 – 1975, București, Ed. Științifica și
74
Alexandra Bobu anu ț
Papadopol, V.; Daneș, Ștefan
Tribunalul Suprem
Decizii ale Tribunalelor teritoriale din
orașele:enciclopedica 1977; pe anii 1976-1980, București, Ed.
Științifică și enciclopedica, 1982.
Repertoriu de practică judiciară în materie pe
anii 1981-1985, Ed. Științifica și enciclopedica, 1989.
Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe
anii 1969-1987; 1988-1997, București.
Cluj-Napoca, Sibiu, Timișoara, Suceava, Iași.
AUTORI DIN ALTE ĂRI Ț
Chevallier, J.
Contursi, Lisi, GL 'Etat de droit, in Revue du droit public et de la
science politique en France et ă l'eîranger, 1988.
La nullită nel codice di procedura penale Milano,
1937.
75
Alexandra Bobu anu ț
76
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Alexandra Bobu anu ț [629927] (ID: 629927)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.