I. Carpații Occidentali [629885]

I. Carpații Occidentali

Limite:

– N- Valea Barcăului și Valea Someșului;
– E- Depresiunea Colinară a Transilvaniei, Culoarul Bistrei și Culoarul Timiș – Cerna;
– S- Valea Dunării;
– V- Dealurile de Vest și Câmpia de Vest.

Caracteristici generale:

– au cea mai mi că altitudine dintre Carpații noștri, altitudinea medie fiind doar de 650 m;
– lipsește reliefului glaciar;
– cea mai mare altitudine Vf. Bihor (Curcubăta Mare) – 1 849 m din M-ții Bihor;
– ocupă 26% suprafața Carpaților;
– prezintă o mare complexitate litologică și structurală , fiind formați dintr -un adevărat mozaic
de roci: vulcanice, sedimentare și metamorfice (șisturi cristaline);
– varietatea rocilor impune o mare varietate a reliefului;
– relieful pe șisturi cristaline și roci vulcanice apare sub forme masive și greoaie (M -ții Bihor, M –
ții Semenic, M -ții Locvei, M -ții Poiana Ruscă);
– în Munții Metaliferi prezența rocilor vulcanice și sedimentare determină apariția unui relief
rezidual ;
– relieful carstic este extins și apare sub forme diferite atât exocarstice cât ș i endocarstice:
– platouri carstice cu lapiezuri și doline: Padiș – Cetățile Ponorului, Vașcău, Cărbunari;
– văi de tip chei: Nerei, Râmeți, Întregalde;
– depresiuni carstice în care s -au instalat lacurile carstice: Ighiu, Vărășoaia;
– peșteri: Vântului (cea mai lungă din țară), Urșilor, Comarnic, Meziad, Scărișoara, Focul Viu
(ultimele două cu ghețari);
– avene adânci.
– culmile sunt largi și netede ;
– reprezintă sectorul cel mai fragmentat din Carpați prezentând numeroase depresiuni, culoare
de vale transversale, pa suri și trecători;
– Dealurile de Vest pătrund adânc în interiorul muntelui sub forma unor depresiuni de tip
„golf”;
– au aspect asimetric, altitudinile scăzând de la est la vest;
– grupele sunt despărțite de culoare largi;
– prezintă văi de tip defileu: Defileul Dunării în sud (cel mai lung din Europa 144 km), Defileul
Mureșului;
– prezintă numeroase resurse de subsol: minereuri auro -argintifere, minereuri de fier, bauxită,
marmură, etc.

A. Munții Banatului

– sunt cuprinși între Dunăre (în S) și Dealurile de Vest ( în N);
– altitudinea maximă Vf. Semenic – 1 446 m, M -ții Semenicului;
– datorită alcătuiri petrografice se aseamănă mai mult cu Carpații Meridionali;
– relieful carstic este bine reprezentat: Cheile Nerei, Cheile Carașului, Peștera Comarnic;
– includ Defileul Dună rii cel mai lung din Europa (144 km);
– aici se află Parcurile Naționale: Porțile de Fier, Cheile Nerei – Beușnița;
– suprafețele de eroziune sunt concordante cu cele din Carpații Meridionali, dar la altitudini mai
reduse;

prezintă 3 trepte altimetrice ce sca d altitudinal de la est (peste 1 400 m) la vest (sub 600 m).

B. Munții Poiana Ruscă

– se întind între Culoarul Bistrei și Valea Mureșului);
– altitudinea maximă – vf. Padeșu 1 374;
– are aspectul unui horst înconjurat de zone joase;
– au masivitate relativ ridic ată;
– sunt alcătuiți din șisturi cristaline cu intruziuni granitice (asemănare cu Carpații Meridionali);
prezintă văi adânci și înguste, cu versanți abrupți și culmi largi (suprafețe de eroziune)=> așezările rurale și
căile de comunicație se concentrează pe culmi.

C. Munții Apuseni

– între Valea Mureșului și Văile Barcăului și Someșului;
– altitudinea maximă: Vf. Curcubăta Mare – 1849 m ;
– relieful carstic este extins : platouri carstice (Padiș -Cetățile Ponorului, Vașcău); chei (Turzii,
Râmeți); peșteri (Vân tului, Scărișoara, Urșilor) etc.;
– În vest apar depresiunile de tip ”golf”;
– prezintă suprafețe de eroziune acoperite de pajiști subalpine (suprafețe care sunt sincrone cu
cele din Carpații Meridionali);
– prezintă o alcătuire petrografică variată => divers itatea formelor de relief (relief structural,
petrografic, vulcanic);
– prezintă o distribuție palmară , având în partea centrală masivul principal (nod orografic) M -ții
Bihor, cel mai înalt, din care se desprind celelalte culmi muntoase;
– în ultimii ani acea stă zonă a fost declarată Parc Natural;
sunt bine populați chiar și spre vârfuri ( localitatea Tomnatic se află la 1 600 m altitudine).

II. Subcarpații

Limite:

N – Valea Moldovei,
V – Valea Motrului,
Interior – Carpații Orientali și Meridionali,
Exterior – Podișul Moldovei, Câmpia Română și Podișul Getic.

Caracteristici generale

– altitudinile maxime se întâlnesc în Dealul Chiciura 1 218 m și
Măgura Mățău -1 018 m (Subcarpații Getici);
– altitudinile sunt cuprinse între 300 -400 m (depresiuni) și 1 000 m
dealurile mai înalte;
– din punct de vedere genetic și structural seamănă cu Carpații;
– sunt alcătuiți din roci sedimentare (argile, marne, nisipuri,
pietrișuri, conglomerate și sare), care au fost cutate la sfârșitul orogenezei alpine (pliocen superior –
cuatern ar), iar stratele sunt dispuși în structuri cutate (anticlinale și sinclinale);
– uneori apar cute diapire (anticlinale străpunse de sâmburi de sare);

– în general, putem deosebi două șiruri de dealuri (interne și
externe), între care se află două rânduri de d epresiuni (submontane și intracolinare), cu excepția
Subcarpaților Moldovei care au numai un singur aliniament, atât din dealuri, cât și de depresiuni;
– dealurile au versanți abrupți, cu intense procese de versant
(alunecări, torenți), iar depresiunile sun t largi cu văi și terase extinse.

A. Subcarpații Moldovei

– se întind între Valea Moldovei și Valea Trotușului ;
– altitudinea maximă: 911 m – Culmea Pleșului ;
– s-au format prin cutarea sedimentelor din avanfosa carpatică (la sfârșitul orogenezei alpine – din badenian
până în cuaternar);
– față de celelalte sectoare subcarpatice sunt formați dintr -un
singur șir de depresiuni (dispus pe sinclinale) și un singur șir de dealuri (situat pe anticlinale);
– sunt alcătuiți din conglomerate, marne, argile, gresii, iar pe alocuri
apare sarea (cute diapire) și gipsul;
– dealurile sunt dispuse oblic pe culmile montane, închizând la E
depresiunile;
culmile sunt rotunjite, iar văile și depresiunile sunt largi cu lunci și terase.

B. Subcarpații Curburii

– sunt cuprinși între V alea Trotușului și Valea Dâmboviței;
– altitudinea maximă este de 996 m în Măgura Odobeștilor;
– intră în contact direct cu Câmpia Română;
– prezintă cele mai mari altitudini medii dintre toate sectoarele subcarpatice 700 -800 m;
– au cea mai complexă structură orografică și geologică;
– au atât structură cutată (partea dinspre munte), cât și structură monoclinală (spre câmpie);
– relieful este dispus sub forma a două șiruri de dealuri (interne și externe), între care se află două rândur i
de depresiuni (submontane și intracolinare);
– dinspre Carpații Curburii pătrund niște pinteni montani (Pintenul Ivănețu), care perturbă paralelismul
depresiunilor și dealurilor;
– apar intense procese de versant (alunecări, prăbușiri, ogașe, ravene, torenți );
– apar badlandsuri (terenuri argiloase foarte degradate);
– reprezintă sectorul cu cea mai mare lățime;
– ca și în celelalte grupe subcarpatice, apar cutele diapire ;
– în zona Policiori -Berca apar „vulcanii noroioși”;
– depresiunile sunt dispuse pe sinclinale, vă ile au terase largi (denumite poduri), dealurile sunt dispuse pe
anticlinale.

C. Subcarpații Getici

– dezvoltați între Valea Dâmboviței și Valea Motrului;
– altitudinile maxime: Dealul Chiciura 1 218 m și Dealul Tamaș 1 104 m , sunt cele mai mari din
Subca rpați, dar altitudinea lor medie este cea mai mică;
– sunt formați din două aliniamente de depresiuni și dealuri subcarpatice paralele cu culmile muntoase,
orientate pe direcție E -V;
– au atât structuri cutate , cât și monoclinale ;
– sunt strânși legați de Podișul Getic , delimitarea fiind anevoioasă;
– pe alocuri apar cutele diapire ;
– includ cea mai mare depresiune subcarpatică – Depresiunea Târgu Jiu – Câmpu Mare;
– altitudinile scad de la N spre S ;

– depresiunile și dealurile sunt în concordanță cu structu ra (depresiuni pe sinclinale, dealuri pe
anticlinale);
– dealurile sunt mai înalte la E de Olt .

III. Depresiunea Colinară a Transilvaniei

Limite:

– N și E – Carpații Orientali,
– S- Carpații Meridionali,
– V- Munții Apuseni,
– NV-„jugul intercarpatic”.

Caracteristici generale:

 cele mai mari altitudini se întâlnesc în E în Dealul Becheci 1080 m, Dealul Firțuș 1 060 m, Dealul
Șiclodului 1 028 m;
 este situată în partea central -nordică a României;
 un fundament carpatic puternic faliat și scufundat la cca. 4 500 m, acoperit cu o pătură groasă de
sedimente;
 altitudinile medii sunt de cca. 450 m;
 întreaga unitate de relief este înclinată de la E și NE către V și SV;
 apar cute diapire (cu exploatări de sare), domuri gazeifere (cu resurse de gaz metan), structuri
monoclinale (cueste – Podișul Someșan);
 interfluviile sunt largi, văile largi cu terase și lunci, numeroase depresiuni (mai ales în E, S și V);
 sunt frecvente procesele de versant (alunecări de teren, eroziune torențială, pluviodenudarea, etc.);
 este struc turată astfel:
Zona marginală – situată pe laturile de E, S și V, mai complexă în E, unde este formată din
două aliniamente de depresiuni și dealuri de tip subcarpatic (Subcarpații Transilvaniei) , iar în V și S din
culoare largi și dep resiuni de contact (Depresiunile Făgăraș, Sibiu, Culoarul depresionar Alba Iulia – Turda,
etc.);
Zona Centrală – (Podișul Transilvaniei), o regiune tipică de podiș formată din mai multe
subdiviziuni: Podișul Someșan, Câmpia Transilvanie i, Podișul Târnavelor (cu Pod -le Hârtibaciului și
Secașelor).
IV. PODI ȘUL MOLDOVEI

Limite:

N-granița cu Ucraina;
E-valea Prutului;
S-Câmpia Română;
V-Grupa Nordică a Carpaților Ori entali și Subcarpații Moldovei.

Caracteristici:

 altitudine maximă Dealul Ciungi – 688 m, (Podișul Sucevei);
 este cea mai întinsă și tipică unitate de podiș din țara noastră;

 se diferențiază modul de formare, astfel:
– jumătatea nordi că (la N de Iași) s -a format prin depuneri de roci sedimentare pe Platforma Est –
Europeană (foarte veche);
– jumătatea sudică s -a format prin depunerea rocilor sedimentare într -o zonă de scufundarea;
 este alcătuit din roci sedimentare vec hi în N (argile, calcare și gresii) și recente în S (pietrișuri,
nisipuri, argile);
 altitudinile medii sunt de 300 -400 m , acestea cresc către NV și scad spre NE, V și S;
 înclinarea este slabă, de la V la E (în partea nordică) și de la N la S (în partea su dică);
 relieful se prezintă sub formă de : platouri structurale, cueste (coaste – Coasta Iașilor), văi asimetrice;
 procesele de versant sunt frecvente (alunecări de teren, bad -lands, eroziune torențială,
pluviodenudarea, etc.);
 se împarte în:
Podișul Sucevei – în NV;
Câmpia Moldovei – în NE;
Podișul Bârladului – în S.

V. PODIȘUL DOBROGEI

Limite:

N – Valea Dunării și Delta Dunării;
E – litoralul Mării Negre;
S – granița cu Bulgaria;
V – lunca Dunării.

Caracteristici generale:

 altiudinea maximă Vf. Greci (Țuțuiatu) – 467 m ( M -ții Măcinului);
 cuprinde cea mai veche regiune din țară, având și st ructuri geologice la zi în Pod. Casimcei;
 partea centrală (Pod. Casimcei ), începe să se metamorfozeze în ororgeneza baikaliană și va fi
cutată și definitivată în orogeneza caledoniană (când se formează șisturile verzi – roci vechi), iar
partea nordică ( M-ții Măcinului ) s-au cutat în orogeneza hercinică ;
 altitudini medii de 200 -300 m;
 prezintă o alcătuire geologică variată:
 N- granite (inselberguri – M-ții Măcinului) și calcare (Pod. Babadag,) –
 Centru – șisturi verzi (roci extrem de vechi și dure) -Pod. Casi mcei;
 S –calcare în fundament și gresii și loess la suprafață;
 Tipurile de relief sunt și ele variate: martori de eroziune, relief carstic (chei, peșteri -Peștera
Sfântului Andrei, Peștera Liliecilor, doline, etc.), depresiuni tectonice, depresiuni pe anti clinal, etc..

Subunități:
Structural și geologic se împarte( fiind delimitate de 2 falii Peceneaga – Camena și Ovidiu –
Hârșova ) în 3 subregiuni:
a). DOBROGEA DE NORD ( o regiune predominant hercinică): M -ții Măcin, Pod. Niculițel, Dl. Tulc ei,
pod. Babadag;;
b). DOBROGEA CENTRALĂ : Podișul Casimcei;
c). DOBROGEA DE SUD (sub 200 m): Podișul Medgidiei, Podișul Oltinei și Podișul Negru Vodă.